Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 1, martie 2013

Chronos și Penița de aur Lenuș Lungu Revista Chronos este o revistă de cultură universală, născută la ţărm de mare, acolo unde nisipul se împrăştie sub mal, prin vălul care îmbrăţişează sclipirea apei şi transformă umbra tălpii în litere de-o şchioapă.

Pe țărmul umed atins de peniţa de aur, vântul adie înălţând cuvântul, în valuri uriaşe. Liniştea dinaintea clipei aşterne pe altarul visului, zborul unui curat izvor de cultură vie. Într-o atmosferă de iubire pentru literatură şi cultură românească, perdele turcoaz mângâie ţărmurile și undele sufletelor, ancorează în Revista CHRONOS – Peniţa de Aur. Marea albastră este ca o muzică, un vals pe nisip unde se aştern lumini de stele ce creează un poem, întregindu-neăn inimi printr-un vers, o patimă, un gând, o lacrimă, un zâmbet. CHRONOS – Peniţa de Aur vă invită într-o călătorie în lumea artelor vizuale, prozelor, poeziilor, interviurilor, jurnalelor de călătorie, reprezentând orice zonă a culturii. Scriitorii, sunt purtătorii flăcării culturii româneşti ce luminează

3

drumul şi face să rodească fructele acestei culturi, prin dăruire necondiţionată. Îmi aduc aminte de aforismul lui Emil CIORAN care spunea: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală”.

O cultură autentică duce la înflorirea adevăratelor valori umane, precum ordinea, justețea, adevărul, armonia, onoarea şi libertatea, valori de natură să apropie indivizii între ei. Cultura îngăduie ca oamenii să se unească între ei prin toleranţă şi solidaritate. Promovăm şi vă propunem o călătorie spre vibraţia, artei, culturii. Ne propunem să aducem cultură mai aproape de sufletele noastre şi să creăm o comunitate a iubitorilor de frumos.

Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele invizibile în imagini vizibile: „Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul” (George Bernard Shaw). „Frumuseţea reprezintă promisiunea fericirii”.(Henri Rousseau) „Pictura este poezie tăcută”. (Plutarch) Privind decorul artistic al universului înconjurător, putem afirma că: nimeni, niciodată, nu va putea egala iubirea şi imaginaţia Creatorului Divin pentru frumosul perfect. „Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale.

Toate celelalte, care sunt necesare şi ele, trebuie construite pe această primă condiţie absolută, pe emoţie”. (Constantin Tsatsos)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Despre mine Lenuş Lungu Întotdeauna am iubit poezia, am avut încă din liceu preocupări literare, am scris la revista şcolii, am avut încercări timide la revistele vremii, dar am scris mereu pentru mine, pentru suflet, atunci când am simţit că versul exprimă mai frumos preaplinul inimii. Scrisul face parte din viaţa mea. Nu pot să-l practic ca pe o meserie, dar atunci când vine ca o mare, urcă şi pârjoleşte ca o dragoste.

Niciodată nu m-am crezut a fi poetă, nu cred că am cu adevărat un mare talent, cred doar că am o anume sensibilitate, imaginaţie, din când în când am ceva de spus şi, mai ales, cred că am multă dragoste de dăruit...

Simt că sunt o persoană norocoasă, am multe argumente pentru a susţine că viaţa mea are echilibru şi o normalitate de care sunt dependentă şi încântată. Ocazia de a oferi câteva versuri celor ce chiar le doresc, o consider pentru mine un mare dar, un semn că uneori se deschid şi porţile inimilor la care nu am bătut niciodată, că mereu şi întotdeauna apare o scânteie, o rază de soare fermecată care să-mi umple mie, ca tuturor pământenilor, sufletul de bucurie şi emoţie. „Secretul succesului este de a fi în armonie cu existenţa, de a fi întotdeauna calm, pentru a lăsa fiecare val de viaţă sa ne spele câte un pic pana ajungem la ţărm”...

Revista literară Chronos – Peniţa de Aur, vis și realitate Mihaela Meravei Poate că nu este întâmplător faptul că Revista Literară Chronos, debutează la țărm de mare, în metropola Constanța, tocmai în luna Maritie, luna „mărțișorului” care nu este doar prima lună a primăverii, este și luna „eternului feminin” prin sărbătorirea „Zilei internaționale a femeii” (8 Martie), este și luna omagierii scriitorilor prin „Ziua mondială a Sciitorilor” ( 3 Martie).

Martie este de fapt un întreg univers, pentru că tot în această lună omagiem poezia, dar este și luna când gheața redevine apă („Ziua internațională a apei” 22 martie), când nu doar natura se revigorează, ci și păsările și animale, căci Martie este de fapt „luna împerecherii” lor.

Astfel, nu pot să nu mă gândesc la această lună, decât ca la o lună a iubirii, întelegând de ce Revista „CHRONOS – Peniţa de Aur ” s-a născut acum. Este de fapt luna

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

4

renașterii omului prin cuvânt, pentru încă o „amprentă-timp” prin Univers.

Evenimentele literare ale lunii Martie sunt mult mai multe decît am enumerat mai sus și am reușit să cuprindem în acest număr de debut, neuitând însă, promovarea „scrierilor” din site-ul Cronopedia, inițiat și administrat de poeta Lenuș Lungu, împreună cu domnul Ioan Muntean. Dar Revista Literară CHRONOS – Peniţa de Aur își dorește a fi un glas al cuvântului nu doar constănțean, ci al cuvântului românesc, în filele ei fiind nume deja cunoscute ale literaturii contemporane. CHRONOS – Peniţa de Aur încercă să fie flacăra talentelor, focul iubirii pentru creație, pentru artă în general, o altă ancoră a cuvântului în lumea literelor.

Cum orice început este mai anevoios, acest proiect are nevoie de mult suflet, de multă dăruire, dragoste necondiționată, pentru a-și înfiripa amprenta în nisipul timpului. Din acest motiv echipa de radacție nu este stufoasă, din acest motiv nu veți găsi nume prea celebre în această echipă, dar cu siguranță răsfoirea revistei, vă va face să vibrați, vă va încălzi sufletul, vă va mângâia mintea copleșită de cotidian, emoționându-vă prin sinceritatea scrierilor din paginile sale.

Dacă ne uităm în mitologie, Chronos este un „titan”, este fiul lui Uranus și al Gaiei, este tatăl lui Zeus care a devenit stăpânul Universului. Poate că Revista Literară Chronos – Peniţa de Aur nu va fi niciodată „stăpâna universului cuvintelor”, dar poate va fi un inițiator, un deschizător de drumuri, pentru oamenii de talent, pentru scrierea de calitate.

Timpul este de fapt „maestrul de ceremonii” și Chronos, venit din TIMP își va demonstra tot în Timp calitățile și virtuțile.

5

Timpul fără dimensiune sau filozofii din buzunarul sufletului Mihaela Meravei Ar părea imposibil ca timpul să nu mai aibe cele trei, patru... sau câte dimensiuni ar mai fi. Totuşi există un timp fără dimensiuni. Trecem prin viaţă având conştiinţa învăţăturilor dobândite, trecem prin timp măsurându-i durata, privinu-i plecarea, aşteptându-i revenirea. Sperând un alt timp în aceeaşi stare tridimensională a vieţii, uităm ades de celălalt timp sau poate, nu ajungem să-l cunoştem destul.

Departe de existenţa noastră fizică există un timp neîngrădit de dimensiuni. Îl simţim, îl palpăm, uneori ne ascundem de el, alteori ni-l dorim.

Acest timp îl cunoaştem dinaintea naşterii. Este timpul nostru energetic, timpul luminii, timpul purităţii, timpul conştientului inconştient. Pare un paradox însă n-ar fi. În trecerea noastră prin viaţă uităm să luăm în calcul darul primit în clipa creaţiei. Noi nu ne alegem timpul venirii pe lume, nu ne alegem părinţii, unelte timp în creaţia noastră, nu ne alegem la rândul nostru copiii, toate independent de noi ne sunt hărăzite. În acel moment zero timpul nu are dimensiuni. Începem viaţa în trei dimensiuni. Existăm cu trecut, prezent şi viitor.

Trăim într-un vârtej în care, rareori avem timp să mai privim în noi, să vorbim cu noi despre nevoile noastre şi doar cerinţele celor din jur ne sunt targeturi, după care devin obligaţii, ca mai apoi să se transforme în constrângeri.

Uităm de dimensiunile trecut şi viitor concentrăndu-ne doar pe prezent, acesta devenind alterego vieţii. Totuşi, din acest

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

prezent se naşte un viitor şi mai egoist, căci din tot ce ai, îţi doreşti mai mult, apoi mai mult. Ne construim structuri interioare lipsite de teamă, devenim stăpâni ai dorinţelor... Biete fiinţe, nici nu mai ştim de unde am plecat, nici nu mai ştim de existenţa sufletului. Suntem muritori şi timpul nu are decât trei dimensiuni.

Vine un timp, care ne surpinde prin adimensionalitate. Poate timpul când ne este luat un lucru de mare preţ, poate timpul când suntem între doua drumuri sau în faţa a două poduri şi nu ştim pe care să apucăm.

Poate atunci când călcăm, fie şi din greşeală o gâză, când rupem o flore...fireşte să o dăruim cu nobleţe, când un copil nu se mai naşte, când un om nu mai este iubit, când viaţa se opreşte brusc... sau poate, când întâlnind o personă, ştim sigur că nu am cunoscut-o, totuşi ni se pare atât de cunoscută, simţim cu siguranţă că ne întregeşte deşi nici măcar nu am atins-o... Ne întrebăm involuntar în care timp trăim? De ce oare, o reîntâlnim în acest timp şi-n oricare altul?

Timpul câte dimensiuni are până la urmă? Încercăm să adoarmim înveliţi de trecut, cu creştetul pe perna prezentului, luminaţi de viitor, ca într-un dejavu... timpul ne atinge sufletul.

Date biografice: - data nașterii 30 aprilie 1967, locul: Constanța - căsătorită, are un băiat, este profesie inginer

- iunie 2012 mențiune la categoria poezie și mențiune specială la cea de proză scurtă la Concursul internațional de poezie și proză Sarpress 2012; - septembrie 2012 premiul II la Concursul de creație literară Visul; - debut în antologia colectivă „Cartea a treia. Poezii” a cenaclului Lira 21, editura ArtBook 2012; - apariție editorială volumul poezii de debut „Viața pe verticală”, editura InfoRapArt 2012; - coautor în antologia colectivă „Pe strada inimii, cuvântul” a cenaclului Noduri și Semne, editura InfoRapArt 2012; - coautor în antologia colectivă Romeo și Julieta, Mizil 2012, editura LVS Crepuscul 2012; - coautor în anotlogia literară a Clubului artelor Solteris Mangalia, editura Exponto, Constanța 2012, sub egida USR, filiala Dobrogea; - couator în antologia de poezii - 2012 „Însemnele unei tăceri” și antologia de proză scrută „Harpa de argint” ale site-ului Casa Gândului, editura Rovimed Publishers 2012, Bacău - coautor în antologia internațională „Infinitul Iubirii” a grupului literar Arta Conversației, editura Măiastra, Tg. Jiu 2013 - coautor în antologia bilingvă „Antologia Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume”, Starpress, editura Fortuna 2013, Rm. Vâlcea. membru al Cenaclului Mihail Sadoveanu Constanța; - membru al Cenaclului Noduri și Semne Galați;

- 1983 debut în cenaclul Ovidius și apariție în revistei Tomis la tinere condeie - apariție în revista Nomen Artis nr. 8, aprilie 2012, cu poemul „Somn alb și aromă de pâine copată” - iunie 2012 premiul de popularitate la Concursul „Neliniștea cuvântului” cu poemul „Preaplin de ape”; Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

6

Femei celebre Ovidiu Cristian Dinică Celebritatea în lumea femeilor aduce la rampă caractere puternice, înzestrate cu dorinţa de dăruire şi putera de a lupta, caractere nobile uneori contestate, de multe ori apreciate la întreaga valoare. Ele au marcat istoria au deschis drumuri într-o perioadă în care rolul femei era separat de implicarea socială rezervată cu precădere bărbaţilor. Unele dintre ele sunt astăzi uitate însă rămân înregistrate pildele şi faptele lor. Cu atributul vieţii marcat femeia este vis,tăgadă şi împlinire. Pentru ea viaţa se desfăşoară între pasiune şi nobleţe. O caracterizează dorinţa de unicitate.

Abilităţile, rafinamentul, o fac celebră.În istorie rolul marcant al femeilor a declanşat războaie şi a dus la destrămarea de cetăţi.

Elena (Helena) (greacă: Ἑλένη, „cea mai frumoasă dintre muritoare” era în mitologia greacă fiica lui Zeus și a Ledei. Dăruită lui Menelau, răpită de Pariş, se reîntoarce la Menelau după căderea Troiei cunoaşte gloria şi dragostea rămâne în mitologie prin pilda de dăruire.

Homer în Iliada nu ne spune unde legenda devine realitate, ne lasă pe noi să visăm la frumuseatea Elenei. Atât în artă cât şi în ştiinţă spiritul feminin este prezent.

7

Corespondentul feminin pentru poezia greacă antică este Sappho (Σаπφω - lb. greacă), Safo sau Psappha care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea Î.Hr. şi în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. la Lesbos. A avut parte de o frumoasă educaţie în familie, a fost măritată, a avut o fiică Cleis.

Deseori a fost numită a Zecea Muză. A cunoscut vitregiile vremii find alungată din patrie. Întoarsă acasă se dedică poeziei şi a înfiinţează o şcoală pe nume „Casa Muzelor”, organizată ca asociere în grijă Muzelor, Grațiilor și a Afroditei pentru tinerele nobile. Era o școală de muzică și poezie. Unde educația poetică și morală era atent formată. În poemele sale emoţii puternice străbat versurile asociate cu natura şi întregul univers din care apa, focul, fluviile, stelele nu lipsesc. Versurile prin legături subtile şi secrete dau poeziei un accent modern. A lăsat ca formulă lirică strofa safică. Eminescu s-a raportat la lirica sa în Odă în metru Antic.

Politica a fost apanajul femeilor celebre. Cleopatra regina care şi-a apărat diplomatic imperiul cu dorinţa de glorie la braţul a doi generali Cezar şi Antonio a creat istorie şi a dăltuit chipul său în piatra celebrităţii.

Domeniul celebrității este vast, putând fi inima unei ţări sau a unui regat, în care ţinuta morală a femeii regină, merită toată aprecierea. Elisabeta (1843-1916) prima regină a României moderne a sprijinit dezvoltarea artei.Este cunoscută ca scriitoare sub numele Carmen Sylva.

A încurajat arta si pe exponenţii ei poeţi, pictori, muzicieni dar a finanţat şi acţiuni caritabile înfiinţând şcoli şi spitale iar în timpul războiului de independenţă a slujit cu demnitate răniţilor în spitale de campanie. Afinitățile spirituale şi dorinţa de afirmare ale femeilor celebre, le vor apropia de bărbaţi la fel de celebrii, influenţând succesul acestora.

Mite Kremnitz (1852-1916). Este născută în Germania la Greifswald din regiune Pomerania Inferioară. Tatăl a fost ilustru chirurg Adolf Carl Heinrich von

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Bardeleben (1819–1895) iar mama s-a numit Augusta von Zumpt, era fiica marelui filolog și gramatician latinist Karl Gottlob von Zumpt. Beneficiază de pregătire umanistă la universitatea din Berlin şi apoi în Anglia unde s-a mutat familia părinţilor săi. Scriitoare şi traducatoare germană este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite.

După deceseul mamei sale în 1868, tatăl se recăsătoreşte cu nepoata sa deşi aceasta era mai tânără cu 25 ani. Acest fapt a dezgustat-o profund pe Mite. Din acest moment ea încalcă regulile societăţii din care face parte. Căsătorindu-se în 15 octombrie 1872, la 20 de ani, cu doctorul Wilhelm Kremnitz, intră în anturajul reginei Elisabeta, soţul său fiind medicul casei regale din România. Ca secretară a regelui Carol I va face cu acesta un copil. Îl va aprecia pe Eminescu şi se va îndrăgosti de poezia acestuia, nu însă şi de poet, pe care-l considera neglijent şi neatent cu propria sa persoană.

Eminescu îi dedică poemul „Atât de fragedă”. Ea l-a introdus pe Eminescu în salonul literar de la Peleş şi l-a prezentat reginei Elisabeta. Mite a avut un aport în relaţia dintre Eminescu şi Maiorescu ştiind să se bucure de atenţia celor doi literaţi.

Retrasă la Berlin va promova literatura romană.

Patria şi jertfă sunt strâns legate în pieptul tânăr, iubirea pentru fratele răpus Nicolae al Ecaterinei Teodoroiu (18941917) a încurajat-o pe această să lupte pe front, în primul război mondial. Pe 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, sub comanda generalului Ion Dragalina, în care Ecaterina a fost în primele rânduri au respins o puternică ofensivă din partea inamicului. Suferă rigorile de pe font cu demnitate inclusiv epidemia de tifos exantematic din 1917. Dovedind dârzenie şi fiind un bun camarad este apreciată de toţi şi urcă treptat gradele militare.

Ecaterina ca sublocotenent, a primit comanda unui pluton de infanterie. Cu mult

curaj reuşeşte să scape şi să captureze soldatul neamţ care o ţinea prizonieră în urma unui atac advers. La 22 august 1917 a avut loc bătălia de la Varnița și Muncelu în care armata romană cu grele pierderi respinge atacul armatelor germano-austroungare. În această grea luptă a fost în fruntea plutonului său şi a impresionat încă o dată prin curaj. Este răpusă de gloanţe iar ultimele sale cuvinte au fost „Înainte băieți, sunteți cu mine! Moment singular în istoria noastră faptele sale de demnitate si curaj i-au adus recunoaşterea posterităţii.

Femeia s-a implicat şi în modernizarea societăţi cu aspiraţii de progres şi armonie socială. Indira Priyadarshini Gandhi, (1917 – 1984) a fost prim-ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, și, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984. Cu o puternică personalitate a luptat atât pe plan social,a acordat sprijin tuturor dar a ştiut să fie şi alături de soţul sau Feroze Gandhi, în campania electorală, şi să-i ofere siguranţa şi liniştea familiei.Curajul şi pasiunea nu lea lipsit niciodată femeilor.

Amelia Earhart (1897–1937) militantă pentru dreptul femeilor într-o societate exclusivistă precum cea americană a avut pasiunea zborului şi a deţinut o serie de recorduri de înălţime şi durată fiind prima femeie care a traversat Oceanul Atlantic în zbor. Iubind,dăruind femeile celebre vor marca capitole importante în dezvoltarea ştiinţei şi culturii Isadora Duncan (1877–1927) a revoluţionat coregrafia, a creat o şcoală de dans plecând de la tradiţia dânsului antic.

Viaţa sa amoroasă a fost un eşec. L-a iubit pe Esenin cu care a fost căsătorită un an însă abuzurile lui alcoolice i-au despărţit.

Dorinţa antrenată de o mare pasiune le-a determinat de-a lungul veacurilor să depăşească prejudecăţile timpului şi să deschidă noi spaţii de afirmare femeilor.

Prima femeie inginer din România a fost Elisa Leonida Zamfirescu (1887–1973).

Spicuiesc din presa vremii „O compatrioată

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

8

a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de „inginer” (ziarul „Minerva”, 1912), fiind prima femeie studentă la Academia Regală Tehnică din Germania, iar după absolvire angajată la Institutul Geologic din Bucuresti se va implica şi în sprijinul răniţilor de pe front în primul război mondial. Priorităţile sale au fost indentificarea unor noi resurse de cărbune, roci de construcţie, petrol, şisturi bituminoase, gaze naturale, dar a dezvoltat şi o cariera profesorală formând generaţii de fizicieni şi biochimişti. Printre asociațile din care a făcut parte este şi Asociaţia Internaţională a Femeilor Universitare.

Istoria este şi va fi presărată cu momente de glorie feminină ele sunt contribuţii la dezvoltare societăţii umane.

grafica Niculina Vizireanu

9

21 martie – Ziua mondială a poeziei Tudor Gheorghe Calotescu Nu putea fi decât la echinocțiu. O recunoaștere a faptului că poezia e la fel cu primăvara.

Poeții se mulțumesc să fie un fel de efemeride care polenizează cuvintele.

Poate că uneori și-ar dori să fie normali.

Chiar încearcă. Sunt însă jalnici când o fac pe matematicenii. De la adunare și până la matrice stabilesc legi atât de inutile încât par axiome. Nu demonstrează zborul și nici nu caută măiastrele de ou dar încearcă să deseneze universul din inima lor. Aleg o rază cât poate gândul să nu o gândească și răstălmăcesc dogmele. O fac ca și când cineva ar avea nevoie de îngeri ca să scuture norii de toată iarna. Și le ninge din cireși. Întotdeauna invers acelor de ceasornic.

La fel cum nu orice margaretă stabilește ireversibil ordinea iubirii. În același ritm cu floarea soarelui. Descântă licuricii de dans și răspândesc macii cum le vine din suflet nemărginirea. Știu că poeții nu cred în zile. Știu că până și azi nu vor înceta să viseze așa că ce rost ar avea să le zic ceva despre o sărbătoare când ei nu au decât duminici în săptămâna lor. Până și dumnezeu a încetat să-i mai certe. Le-aș ura multă inspirație dar ar suna a înjurătură.

Poeții nu scriu din lună. Nici măcar din vise. Ei doar deșiră viața lor în strune de vioară. Și ne cântă durerea ca și când eternitatea s-ar măsura cu lacrima. Totuși oamenii sărbătoresc poezia azi... și cum poezia este esența fiecărei arte nu pot decât să-mi desfac inima într-un poem de cristal.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Mistuitoarea poveste de dragoste din care s-a născut „Cel mai iubit dintre pământeni” Sorin Tudor

1954: Marin Preda și Aurora Cornu pe plaja din Eforie Sud

S-au cunoscut în 1952. El avea 32 de ani, ea 20 de ani. El se numea Marin Preda. Ea, Aurora Cornu. El era un tânăr prozator „cam singuratic și morocănos”, ea o tânără poetă, frumoasă și plină de personalitate. Se văzuseră pentru prima oară în cantina Uniunii Scriitorilor: s-au ironizat reciproc, apoi s-au ignorat. “Eu, când îl vedeam, întorceam capul în altă parte, el întorcea spatele”, avea să-și amintească, peste ani, Aurora Cornu.

Peste doi ani, în 1954, aveau să se reîntâlnească în Eforie Sud (stațiune numită pe atunci Vasile Roaită), într-o vilă a Uniunii Scriitorilor: printr-o întâmplare, Aurora ocupa camera care i se repartizase lui Marin Preda. Și astfel au fost nevoiți săși vorbească din nou. A zis: «Păstrați-o dumneavoastră, tovarășa Cornu». Eu sunt rapidă când plec dintr-un loc, am început să-mi adun lucrurile și el ședea în pragul

ușii și se uita fascinat la mine, de acolo i sa tras, bănuiesc.

Prima noapte de nesomn, cea dintâi scrisoare de dragoste Ce i s-a tras? O noapte de nesomn și dragostea mărturisită prin intermediului primei scrisori de dragoste: „Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. () Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău Totul, aspirațiile tale, somnul tău Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric şi fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri”.

A doua zi, Marin Preda a cerut-o de soție.

S-au reîntâlnit, pe plajă, ziua următoare. Iar de atunci au stat tot timpul împreună, mâncând din același ceaun și lenevind la soare pe același cearșaf. Ba chiar mai, prima cerere neoficială în căsătorie, avea să apară chiar a doua zi: Marin Preda a rugat-o să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că „poate n-are bani la el”. Și i-a spus, în glumă: „Uite-așa se compromite o femeie”.

Iar el a răspuns prompt: „Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”. „Marine, tu ești cel mai iubit dintre pământeni” Oficial aveau să se căsătorească în primăvara anului 1955. Fără invitați, fără șampanie, fără flori. Doar ei doi și iubirea lor. „Marine, tu ești cel mai iubit dintre pământeni”, obișnuia să îl alinte ea. Un alint care, peste ani, avea să se transforme într-unul dintre cele mai îndrăgite romane ale literaturii române: Cel mai iubit dintre pământeni. Iar el, la rându-i o iubea din

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

10

toată ființa: „Mă simțeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam.” Însă chiar această năvalnică iubire avea să le mistuie căsnicia: „Traiul cu Marin Preda implica o tensiune foarte mare de care nu-ți dai seama. Un scriitor e ca o uzină energetică și mai rău, e ca un aspirator și utilizează tot.” () „Era o presiune enormă să stai în preajma lui Preda. O presiune pe care eu am resimțit-o. Marin trăia cu femeile în sensul că, desfășurând mult farmec, le aducea un univers care era extrem de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală să reziști la fenomenul Preda.” „El scria, eu dormeam. Mă trezea din somn să-mi citească o frază, eu urlam, ne certam.” „Am ținut piept patru ani, spune ea Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalității mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă și foarte puternică.” „Eu sunt cel mai mare prozator român” În vara anului 1958, Aurora l-a părăsit. Îl prevenise încă de când se cunoscuseră că, atunci când ea va dori să plece, el va trebui să se se împotrivească.

Așa că a plecat la Sinaia lăsându-i pe masa apartamentului lor din București un bilet cu doar câteva cuvinte: „Cheile sunt în casa de bani, mult noroc. Aurora”.

11

Aurora Cornu și Emil Cioran

În septembrie 1958, Marin Preda a venit după ea, la Sinaia. Și, potrivit spuselor Aurorei, au trăit „cele mai sublime săptămâni de despărțire pe care le putea visa”. În 1965, Aurora Cornu a plecat la Paris. Și a rămas acolo. Însă a continuat să îl iubească tot timpul. „Și cu Cioran s-a certat, pe când îl însoțea în plimbările lui zilnice prin grădina Luxemburg. Una din discuțiile lor a început în franțuzește, avându-l ca subiect pe Marin Preda, care, întâlnindu-se cu Cioran la Paris, s-a prezentat ca fiind cel mai mare prozator român. „Chiar așa și este!”, a replicat Aurora îndoielii vădite a lui Cioran, care a ținut să-i atragă atenția că așa ceva nu se spune. „Cum așa, domnule Cioran?

Ce ar fi trebuit să spună Goethe dacă l-a fi întrebat cineva ce fel de poet este?” Cearta lor a continuat în românește şi a culminat cu constatarea lui Cioran: „Cu temperamentul dumitale vei avea mare succes la Paris!”. Pentru Cioran, a avea succes la Paris echivala cu o mare nenorocire, iar a-i ura cuiva un astfel de succes era ca și o insultă gravă.”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Prof. Ion Bucovu

Ionescubaladă profană

pe-un picior de plai turbat unde cad amanții-n iad hai de-a ala, hai de-a bala să-ți deschei doamnă sandala să te trag în iadul meu ca să guști ciorbă de zeu cu gura ta de argint tare-aș vrea să mă alint ochii ce mă amăgiră parcă sunt cer de Palmiră țâțele-vrej de agave ce-s spălate-n șapte ape scăldate numai cu cer din poeme de Baudelaire trupul tău din scăldătoare sună ca luna pe mare dezgropată din cuvinte cu aura ta fierbinte în cochilie de vis unde gândurile mi-s doar ghitare ațipite pline toate de ispite eden blond cu miere blândă ești făcută din osândă coapsele tale solare dorm în golfuri selenare în dezmăț și în orgie descântate-n apă vie ai în mânecă doi ași fiică hoață de ocnaș te invit la bal mascat dintr-un secol demodat să-ți recit un mic sonet pe un dans de menuet mă semnez al tău valet.

Viața amoroasă a lui Anton Pan Anton Pann, „finul pepelei/cel isteț ca un proverb”- așa cum l-a numit Eminescu, pe numele adevărat Anton Pantoleon Petroveanu, autorul „Poveștii vorbei” a avut o viață amoroasă ieșită din comun.

Mai întâi trebuie să spunem că era un om cult al timpului, bun cunoscător al literaturilor balcanice, cunoștea cinci limbi străine (româna, greaca, bulgara, turca și rusa) și avea temeinice cunoștințe de muzică bisericească. Avea un glas melodios și foarte plăcut, fiind la începuturi paraclisier iar apoi cântăreț de seamă în mai multe biserici din Muntenia, Oltenia, Moldova și chiar peste Carpați, în cetatea Brașovului, la biserica din Șchei. A fost profesor de muzică pe la diferite școli și mânăstiri, a cules, a scris și a tipărit nenumărate lucrări bisericești și literare.

Prin scrierile lui” de la lume adunate și iarși la lume date” a izbutit să tipărească peste o sută de volume, unele în mai multe ediții, răspândite pe tot întinsul țării. A scris calendare, cântece de stea, istorioare, basme din popor, a tradus cărți de bună purtare, a strâns snoave, povești și zicători, a înmănucheat atâtea versuri din care a scos cântecul de petrecere bătrânesc.

Anton Pann a fost căsătorit de trei ori cu trei femei mai tinere decât el și c a să nu pară diferența de vârstă prea mare între el

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

12

și soții, și-a micșorat vârsta, dându-se mult mai tânăr.

Cam prin anul 1820 la vârsta de 2223 de ani se căsătorește cu o fată frumoasă, dar săracă, anume Zamfira Agurezean, armeancă după nume. Femeia nu dorea această căsătorie, dar a fost obligată de părinți. În scurtă vreme l-a părăsit, după cum însuși el scrie: „a fugit și m-a lăsat și dealul Mitrofoliei necontenit l-am urcat, arătând la judecată că ea pe altu a voit și cu mine cununată cu minciuni s-a pomenit”.

Mitropolia a refuzat să desfacă această căsătorie mult timp. Șapte ani, cât a conviețuit cu ea”n-am putut în lumea asta/să leg două la un loc” Era cheltuitoare, dornică de lux. După șapte ani, Zamfira amenințând că vrea să se omoare dacă nu i se dă libertatea, mitropolia aprobă despărțirea” dându-i zestrea, am rupt foaia/și de ea mă despărții”. Din această căsătorie a rămas un fiu care i-a făcut toată viața zile negre. În vara anului 1826 pleacă la Râmnicu Vâlcea unde a fost numit profesor la școala de muzică de pe lângă Episcopie și mai apoi însărcinat să dea lecții de cântare călugărițelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de lângă Govora. Aici întânlește pe sora Anica, o fetiță de numai 16 ani, care, fiind orfană, fusese crescută de mică între zidurile mânăstirii de către stareța Platonida.

Acum psaltul avea o înfățișare cuceritoare, frumos la chip ca un faun și repede îi îndoi inima fetei care era încântată de simțămintele profesorului, făcându-i declarații de dragoste șii cântându-i psalmuri și acrostihuri.

Povestea căsătoriei cu această fată e demnă de un roman erotic. Mai întâi o ceru de soție de la maica stareță. Platonida l-a refuzat categoric și a pus la mare caznă și 13

canon pe biata fată. Întânlindu-se în secret, cei doi iubiți așteptau momentul prielnic pentru a putea fugi amândoi în lumea largă. Ocazia nu întârzie mult și într-o noapte în vara anului 1828, fata a fugit din mănăstire și s-au întânlit la marginea pădurii din apropiere. Pregătiți cu cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte și hrană, el a tuns-o chilug, a îmbrăcat-o băiețește și au pornit la drum, trecând munții spre Brașov. „Cărăușii și călătorii despre Transilvania, întânlindu-i, se opreau și îi opreau în cale, îi priveau curioși și ziceau în felul lor: no, că mândru ți-i ficiorul, dragă domnule. Să ți-l trăiască dumnezeu și să țil tunie, că parca-ar fi o băiețică”.

Ajunși la Brașov, și-au găsit o locuință în mahalaua Șcheilor și anton Pann s-a angajat la biserica Sf. Neculae, unde mai cântase și altădată, după „ zavera din 1821” Acum anton Pann era un om vesel, fericit: „Astăzi râd, vorbesc, glumesc, Cu ceea ce o iubesc”.

Pe Anica n-o lăsa singură, o lua cu el la biserică fiindcă și ea avea un glas ales, punând-o să cânte în cor. Vocea, frumusețea și mișcările ei, au atras atenția credincioșilor care nu le-au iertat această idilă și l-au concediat pe preot.

Nemaiavând nicio sursă de existență au venit la București în mahalaua StaicuBradu. Aici au fost cunoscuți ca soți adevărați, necunoscându-li-se trecutul. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, Gheorghe, mort după trei ani, și Ecaterina (Tina). Pentru Gheorghe, Pann a compus versuri de jale, regretând moartea fiului: „Bucuria mea în lume O avusei pe un nume, Ce îl priveam ca o floare Și îl iubeam cu dogoare, Dar tirană nenorocirea, Ce-mi pizmuia fericirea, Mi l-a răpit fără veste Și-acum nicăieri nu este.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Eu mă uit, strig după dânsul S-a dus, nu-mi adude plânsul, Întristarea ochii-mi stoarce, Dar în zadar: nu se întoarce”. Și Anica, ca și Zamfira, prima soție, la părăsit în anul 1837. Femeia, dornică de lux, n-a putut să suporte sărăcia soțului. În anul 1834, în timp ce Anton Pann prin țară spre a vinde cărțile tipărite de el, femeia sfătuită de o mătușă, a încărcat lucrurile casei, și-a luat fetița și l-a părăsit, ducânduse la acea mătușă, stareță la Surpatele.

După multe intervenții, Anica a fost adusă înapoi, unde de silă, de milă a stat până în 1837, când l-a părăsit definitiv. Anica s-a recăsătorit imediat cu Nae Milcoveanu din Râmnicu Vâlcea. „Cu a doua făcui casă și, la al zecelea an, Vrând să se facă mai gradă, mă urî și-mi fu dușman”. .. „Căci eu singur am fost Cu dragoste la toate Bărbat, slugă și rob prost, Slujindu-ți cât se poate.”

Rămas singur, Pann și-a găsit mânâierea în scris. După moartea mamei sale în 1839, nemaiputând suporta singurătatea, se gândi să se căsătorească.

Acum o cunoaște pe Ecaterina, o copilă din cartier, care nu împlinise 18 ani. Bărbatul cu aproape 30 de ani mai mare ca fata a întâmpinat greutăți la căsătorie. Îi promise însă averea, daruri de nuntă, și fata consimți căsătoria. Și-au mutat gospodăria într-o locuință modestă din curtea Bisericii Albe, pe Podul Mogoșoaiei, unde Anton Pann era prim-cântăreț.

Cu Tinca a trăit 14 ani, până la sfârșitul vieții lui. „Întru toate cu dreptate S-a purtat cât a trăit, De nelegiuite fapte În viața sa s-a păzit.”

Anton Pann îi lasă toată averea ei și dorește să fie înmormântat la Mânăstirea Viforâta. Astfel se termină viața amoroasă a lui Anton Pann.

Omul nu poate să facă un lucru la toți să placă Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor, Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor; După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut, Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut, Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus, Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus; Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai; Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ţi de eram, Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.

Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut, Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut; Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea, El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea. Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit, Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu, Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

14

Potolire Clătinând din cap, rămânea cu ochii aţintiţi în tavan.

Părea că stânci uriaşe se înălţau şi mâinile începuseră să-i tremure. Ţinându-şi genunchiul cu amândouă mâinile, îşi potolise instinctul.

Marius Iulian Zinca (Ne)sfârșitul drumului Cu palmele împreunate se rotea năvalnic în privirea ce se pierdea în cerul cu un val de plictis în suflet.

Drumul părea că nu se mai sfârşeşte The (in)finity of the road With united hands was impetuously rotating in the sight which was lost in the sky with a wave of bore in his soul.

The road seemed to go endlessly

15

Quietness Shaking his head, was remaining with the eyes fixed into the ceiling.

It seemed that huge stones were rising and his hands started to shiver.

Holding his knee with both hands, quieted his instinct.

Ritmul picioarelor În ritmate mişcări împingea înainte picioarele.

The feet rhythm In rhythmic motions was pushing ahead the legs.

traduceri: Elena Buzatu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Magia cuvintelor...

Marius Iulian Zinca Amalia Elena Constantinescu În dorinţa de a descoperi fiece taină şi de a înţelege neînţelesul, ne avântăm adesea în zborul spre înalt Uitând dualitatea propriei firi, riscăm, uneori, să dezechilibrăm întregul. Ceea ce ne oferă Marius Zinca prin volumul său „Pierdut în cuvinte” constă în forţa care reechilibrează cele două principii ale fiinţei umane, indiferent din ce perspectivă le privim – trup şi suflet sau yin şi yang. Aşa începe amăgirea cu o „cupă de fericire goală” în care gândurile se amestecă „sfâşietor/ca un ochi lovit brusc de orbire/viaţa noastră fără lacrimi./Pe praful pământului/împăienjenindu-se privirea/[]/se toarnă gânduri/în tiparul sentimentelor” (Din ochi ploaie). Un vers aparent calm, al cărui dinamism subtil reuşeşte să alăture – până la îmbinare – două curente sau două stiluri (simbolismul şi suprarealismul), inerţia şi expansiunea.

Emoţia ascunsă în versurile lui Marius Zinca vibrează dincolo de litera aşezată pe hârtie, transcende scriitura „pe aleea invizibilă/a paşilor,” unde „uşor/un gând mijeşte” (Naşterea gândului). Trăirile poetice nu sunt erupţii vulcanice ale cuvântului încărcat stilistic, nu au în ele nimic spectaculos. Subtile, învăluite într-o simplitate conştientă – ne poartă spre noi înşine, spre focul lăuntric, acoperit de propria-i mască – trupul. „Apele au rămas nemişcate/în natura imperfectă a omului./Fruntea căpătase/o severitate împietrită/de nelinişte dureroasă/a lacrimilor ascunse/ce nu curg” (Nelinişte).

şoapte/prelinsă-n lumina cenuşie a minţii” (Iluzie magnifică), însă dincolo de această acalmie programată, măiestria poetului îngăduie cuvântului preluat de simbol să sugereze elementele realului – ancorate puternic în cotidian: „O viaţă-ntr-un abis/Aştept lumina” (Aşteptarea).

Chiar dacă timpul pare suprimat sau confuz, versurile, în sine, ne trimit cu gândul departe la marginea lumii pentru a ne oferi dualitatea jocului existenţial şi cheia decriptării acestei pierderi „metafizice” prin cuvinte. Nici nu mai ştim, la un moment dat, dacă poetul este cel pierdut printre ele sau acestea se pierd în mrejele sale prin „noaptea umedă/scufundată în nefiinţă/ca-ntr-un preludiu/pe buzele unui urlet” (Dorinţa dimineţilor)

În contrast cu mişcarea impulsivă a gândului, liniştea descrisă de poet tinde săşi însuşească o etapă, aproape statică, contopind „imperceptibil/într-o incompatibilitate absurdă,/puterea unei Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

16

de şoarecii frigurilor galbeneşi mă întreb dacă merit igrasia ploilor. Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor Aud paşii morţiiîn faţa unei uşilarg deschise către ovalul meu în ninsoare Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?

Dar uitarea?

Luminița Petcu

Cristina

Rochia solemnă a morții Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura osteologică a întîmplărilor efemere. Îmi strîng doar genunchii la pieptca şi cum ar fi unicul lucru de care pot avea parte. Chiar dacă obiecţiile pe care le ridic nu mai folosesc la nimic. Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic.

Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficţiunii, un alt stil, o altă şcoală Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenţei, suavă şi cronofobă, pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin. Sugrumată mereude zodia de fier a mamei fără copii. N-am să invoc niciodată zeii orologiului divinîntruparea pură a paradoxurilor.

Pentru ce aş face-o?

Am rămas doar frumoasa fără corpcu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele lumeşti cele mai idilice. Mi-am ars degetele de viaţăde ţigările superlongatîrnate în ştreangul singurătăţiiLichefiată de ger şi de muşcătura timpuluiîmi pun chimonoul ros

17

Pasăre electrică Cîteodată se întîmplă să curgem în direcții contrare, înăbușiți de somn, surzi și scorojiți ca un fur obișnuit în nefericirea unei păsări electrice atîrnate de gîtul tău, abrupt, a dureroasă abstracțiune și cum ninge în gîndul acela amar de teatru antic cu roșu burgund tivit nonșalant în tîrziul pe care-l trăim atrași de urme de sînge cald ne sărutăm pe frunze, pe şoapte schimbînd decorul propriilor umbre fericiți că ne putem atinge genunchii seara, înainte de culcare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

tot Universul Partenian. Alt tânăr Paba X 40, descoperise aceste documente cu ajutorul unui laser cu acid. Paba era amic cu Orion, cei doi terminaseră facultatea de Universoarheologie din Camelatra, planeta Monoide. Panticus era foarte dezamăgit de faptul că, prietenul său a făcut mega descoperirea anului 2988.

El a fost premiat cu o casă ultramodernă, de pe planeta Monoide.

Enigma de cristal Victor Vicos Anul 2990, anul în care zborurile pe Andromeda, Proxima Centauri Galax, Venus, Pluto, Monoide şi pe toate planetele descoperite, au devenit loc pentru excursii spaţiale. În fiecare zi pleacă oameni în turism cosmic, pe aceste planete cu ajutorul navelor MW 5000.

Pe satelitul natural al Pământului, Luna, s-a descoperit în nucleul ei, documente despre Egipteni şi Sumerieni.

Era totuşi un mister, Craniul de Cristal din metropola Gapel. În acest oraş, se găseau peste 40.000 de locuinţe suspendate, şi într-un birou plutitor se afla Orion Panticus un tânăr de 150 de ani, care cerceta Craniul de Cristal din anul 2900. Aflase de la computerul său vorbitor despre pilula timpului şi a teleportării. Orion făcuse o cerere de cumpărare a unui flacon de X 22.500, aşa se numea acest recipient, care conţinea multă energie vie.

Toţi prietenii lui au descifrat problemele omenirii. Cea mai revoluţionară descoperire, a fost a documentelor de pe Lună, manuscrise despre istoria Egiptenilor şi a Sumerienilor. Cel mai mare şoc a fost acela că Egipteni au fost clonaţi, aduşi în incubatoare speciale. Şi de aici, prin experimente genetice pe oameni s-a ajuns la fiinţele inteligente de azi. Egiptenii au ajuns la cea mai dezvoltată civilizaţie de pe

Orion îşi făcea acum planuri pentru următoarea misiune, numită Enigma de Cristal. Se auzi de afară un zgomot, era comandantul expediţiei spaţiului galatic.

- „Stele în ochi” domnule Panticus, spuse repetând un salut al unui cosmopoet de pe Terra.

- Cu ce treburi pe la noi Qawo KL, nu ai mai fost pe la noi de doi ani lumină.

- Ai o expediţie!

- De ce ţipaţi, la mine, v-am greşit cu ceva?

- Taci şi ascultă!

- Orion nu putea să creadă că un domn atât de paşnic, vorbeşte atât de răstit.

- Auzi, Orion, cei de la facultate ţi-au dat o misiune îl întrerupse, nepoliticos, Panticus.

- Recunosc, că am o misiune să elucidez o enigmă.

- Şi de ce nu descoperi, sunt multe lucruri nedesoperite, tufă de Marte.

- Bine, domnule Qawo, aşteptaţi puţin că trebuie să răspund la nava de transmitere. Veniseră medicamentele de la Academia Medicală a Universului. Luase pilulele de teleportare şi îi arătase domnului KL. - Qawo, am consultat pe computerul meu o cercetare, referitor la Enigma Craniului de Cristal, din metropola noastră.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

18

- Şi vei fi interesat să afli adevărul acestui craniu care s-a descoperit în jurul anului 1927. Puţine persoane au descifrat, codul acestui Craniu de Cristal.

Se presupune că ar conţine, toate planurile marilor construcţii din Univers.

- Domnule KL, eu vă respect pentru tot ce spuneţi dumneavoastră dar trebuie să mă întorc în timp, prin anul 27 după Hristos, cu ajutorul pilulei timpului.

- Pleci singur, te aventurezi singur în această peripeţie?

- Evident că nu, voi lua cu mine celebrul arheolog, Paba care mă va ajuta să descifrez enigma.

Domnul Orion Panticus îi urase succes în survolarea spaţiului aerian al oraşului, cu ajutorul aeronavei cu propulsie pe bază eoliană.

Aceste medicamente, erau progamate să îi ducă în vechiul Gapel. În preistorie, oraşul se numea Gapel. Cei doi arheologi, au rămas surprinşi de ce văd.Într-o poiană luxuriantă se găsea doar un altar din bazalt, în formă de pentagon.

Pe toate laturile altarului se găseau desene rupestre. Se vedea clar că populaţia care a construit acest lăcaş de cult avea cultul focului. Craniul de Cristal era pus în centrul încăperii, pe un soclu de plantină. Acest soclu avea o înălţime de doi metri, diametrul părţii superioare măsura 50 de centrimetri. Postamentul este împobit cu diamante şi briliante. La temelia coloanei se afla o inscripţie. Precizează faptul că acest Craniu de Cristal şi Altarul Universului datează din anul 999 înainte de Hristos şi a fost ridicat de zeul Gapel, care era zeul focului şi al Universului.

Îşi luase loc pe scaunul minţii, şi îi transmise telepatic lui Paba: – Prietene, te rog ajută-mă într-o misiune. După asta, te aştept la mine în birou. Ieşii din transa telepatică, îşi luă aparatul de fotografiat cu laser, computerul vorbitor care încăpea în buzunarul hainei sale, un scut şi o cutie pentru protejarea Craniului de Cristal. Se făcuse o lumină puternică şi apăruse amicul său.

- Ce faci, prietene, am primit mesajul şi m-am bucurat că mergem într-o misiune; dar ce misiune, ai tu, de făcut?

- Să descopăr o enigmă.

- Ce enigmă?

- Misterul Craniului de Cristal din oraşul nostru preistoric. Acum suntem în epoca construcţiilor din Titan, trebuie să luăm doar pastila timpului şi o să ajungem, cât ai clipi în preistorie.

Luară cei doi acele pilule şi porniră în descoperirea unei taine vechi de 2963 de ani.

19

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Cei doi arheologi, şi-au luat măsuri de siguranţă pentru eventualele capcane. Sau protejat cu scut, greu de perforat. Când au luat Craniul de Cristal, a ţâşnit o săgeată din interiorul coloanei, iar pietrele preţioase au scos o lumină foarte puternică, care a luminat încăperea întunecată. Dacă nu ar fi existat acel scut, soarta lor ar fi fost pecetluită.

- Orion, gata cu pozele, hai să ieşim din locul acesta blestemat!

- Paba te rog pune în cutia specială, soclu şi Craniul de Cristal.

- Orion, cred că acest mister ne-a învăţat ceva. Trebuie să luăm exemplul craniului. Să asimilăm multe cunoştinţe din toate domeniile.

Informaţiile adunate au limpezit multe lucruri neelucidate până atunci. Istoria fiecărui popor a fost descoperită. Cum s-a construit Stonehenge, Marile piramide din Univers, Turnul Babilon, Luna, Terra, Sfinxul şi multe lucruri care până în anul 2990 erau adevărate enigme.

Paba X 40 şi Orion Panticus au fost numiţi de Universitatea de Istorie şi Arheologie, geniile anului 2990. Erau cei mai importanţi oameni, au fost puşi în cartea Titanii Universului. În accea carte toate geniile erau scrise cu litere de aur.

Panticus Orion a fost şters de pe lista neagră, care conţinea oameni care nu au contribuit la descoperirea unor enigme sau la invenţia unui obiect.

Cei doi prieteni au construit o bază de cercetare pe planeta Pluto.

Cei doi au ieşit din Altarul Universului, şi luară pilula timpului. Acum, au pus mâna pe cel mai greu craniu din Univers, nici un craniu descoperit vreodată nu era aşa greu, avea 20 de kilograme, iar soclu 10 kilograme. Cei doi prietenii au ajuns, în Epoca Titanului cu marea captură de 30 de kilograme.

Craniul de Cristal a fost pus într-o camera specială,iar în aceea încăpere se găsea un computer care a sustras toată informaţia. Toate această operaţiune a durat o zi şi o noapte. Iar finalul craniului de cristal, a fost sumbru, el s-a autodistrus.

Concluzia celor doi arheologi a fost una interesantă. Craniul nu a putut să reziste pentru că i-a fost şters creierul, şi fără inteligenţă s-a autodistrus.

- Paba, ai văzut că fără Materia cenuşie acest craniu nu a vrut să trăiască?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

20

- cărți publicate: Paradigma comunicării verbale la adolescenți, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, București, 2010, Stihuri pentru viața mare, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, București, 2010, Carte cu măști, Editura Grinta, 2012.

Revista „Repere literare „un mărțisor în constelația Vărsătorului”

Marian Dragomir Motto: „poezia mizează pe sensul vieții”

Biografie - născut în orașul lui N. Stănescu, licențiat Limba şi literatura română - Limba şi literatura engleză/membru al cenaclului „Atitudini” – Casa de Cultura „I. L. Caragiale”; – apariții în reviste: Constelații diamantine, Oglinda Literară, Jurnal of educational Science&Psychology , Metamorfoze, Atitudini, Armonii Culturale, Cetatea lui Bucur, Perpessicius, Regatul cuvântului, Literaria, Nomen Artis, Actualitatea literară, Poezia, Fereastra, Spirala Cunoașterii etc.; - apariții în antologii literare: Poetic@ (cenaclul online Lira 21), Melancolie Diesel (Cenaclul „Atitudini”), Daimon din Reflex (Cenaclul „Atitudini”), Expresia Ideii I, II și III (Cenaclul online Expresia Ideii – prefață Marian Dragomir), Antologia Romeo și Julieta 2011, Coordonator Proiect „Echinocțiu Liric” – Culegere de versuri și proza literară, supliment revista Atitudini, nr. 3/martie 2012, „Pentru cine crește iarba” (cenaclul Perpessicius-Crihană), Antologia „Poeme Hai Hui", editurile Grinta & Singur etc.;

21

Filozofii, poeţii, învăţaţii şi toţi înţelepţii din antichitate ne-au dat o definiţie destinului, deoarece, ei înşişi, au fost siliţi, de atâtea ori, să i se supună fără şovăire.

Luna martie 2013 a ocazionat apariția unui nou număr al revistei „Repere literare” (Anul 2, Nr. 1) care ne-a oferit perspective culturale într-un proces continuu de reflecție, dincolo de ce este aparent, către ce este important și dă sens sufletescului.

Colegiul redacţional condus de GabrielVincențiu MĂLĂESCU și Victor STEROM, alături de George PAŞA, Marian DRAGOMIR, Filip KOLLO, Ioan Vintilă FINTIŞ, Baki YMERI, Mihai ANTONESCU, Lucian GRUIA și Emanoil TOMA au omagiat spiritul lui Nichita Stănescu și au oferit crâmpeie din visele unor poeți materializate, desigur, în versuri. Din „Cuprinsul” revistei spicuim articole care, cu siguranță, atrag lectorii: Ioan C. MĂLĂESCU – „Despre ideea de destin”; Octavian MIHALCEA - „Poetul se simte stingher printre semeni”; Lucian GRUIA „Nichita STĂNESCU şi lumile sale paralele”; Remember - Corneliu POPEL, prezentare Victor STEROM etc.

Vom reda începutul articolului închinat poetului „necuvintelor” ca revelator pentru conținutul revistei. „Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie - ca şi cum ar avea substanţă - se proclamă „învingător" în lupta cu sensul lor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte, mai mult în joacă, „lumi simultane" şi iluzorii:

firește că am o mișcare de solidaritate dar sub un satrap și birocrație fac șpagatul ca o curvă pregătită de perestroika de glassnos n-am contestat explicit versurile regimului sau ideologia cașcavalului dar am atacat punctuale de suspensie șoptind slogane și critici ce au ținut cont de respectarea libertății la slană

„Dorm într-un pat dintr-o mansardă/în lumea simultană patul meu/e jumătate întrun zid/jumătate-ntr-un motor;/şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă/şi năpădesc ciuperci" {Certarea lui Euclid - LAUS PTOLEMAEI).” (Lucian GRUIA - Nichita STĂNESCU şi lumile sale paralele)}

mie îmi trebuit un an de june poesel pentru a mă bucura de liberul arbitru și a denunţa sistemul infernal căzut printr-o minune cerească în farfuria mea.

stropul breaking news azi m-am uitat la mare şi visele erau pe val trebăluind de zor drept pentru care am intrat repede în casă şi m-am scăldat în cadă pam pam!

acum câteva zile mâncam varză cu creaturi transparente și întrebam dacă sânii sunt de aluat bântuit de orgasm și greutate coapsă m-am plâns că de la gâtlej la piept arată de la brâu în jos e meduză și nu înțelegeam de ce ard caloriile ca pe o bandă de alergat

probabil că singurul strop de apă a ajuns în cadă pentru ca și-a pierdut capul din cauza unei femei

vers sunt cei care cred că am o activitate de disident că m-am împuscat în gât și că cenușiul viselor mi-a acompaniat urletele obscene

barosul

vă zic că mi-e frică de concertele live și într-o manieră interactivă sparg cu barosul cuvinte de iubire agățate de buzele ei

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

22

Marin Voican-Ghioroiu CE BLESTEM!...

Sergentul Dodoloanţă, ordonanţa colonelului Dodoloi, citeşte gazeta „SPORTUL”.

– Au să vadă stele verzi, braşovenii... Îi terminăm! Oltenii sunt tari. Gata, cupa e-a noastră. Ura!!!... (Vrea să dea un telefon.

Uşa biroului se deschide brusc şi intră ca o vijelie colonelul Gogoloii) – Sergent Dodoloanţă!

– Ordonaţi.

– Mapa de corespondenţă.

– Poftiţi (îi întinde un dosar voluminos).

– Aşa, eu mă frământ, ard!... iar Dodoloanţă-al meu citeşte ziarul?

– Ardeţi, să trăiţi!

– Cum?!... Ce-i obrăznicia asta? Drepţi!

– Păi... numai cei fericiţi ard... să trăţi!

– Ce fericire, Dodoloanţă?... (distrus) Asta numeşti tu, fericire?!... Idioţii ăştia m-au terminat cu cu misiunile lor (îşi scoate cascheta de pe cap, o pune pe birou şi iese în grabă).

– A-ha!...(ia cascheta şi o mângâie cu blândeţe) Spune tu, acoperiş de tărâţe, miai adus o veste bună? (scoate de sub banda caschetei un bileţel) A sosit poşta, Dodoloanţă... (sare-ntr-un picior, face o piruietă, sărută răvaşul) Ia să vedem ce-mi

23

scrie domniţa colonel!?...(citeşte cu voce tare) „Pisicuţa aşteaptă Canarul.

Broscoiul intră la apă trei zile”.

Minunat!... (îşi freacă palmele de bucurie, biletul cade sub birou) Stai aşa, nu zbura păsărea!... (îngenunchează, ia biletul şi-l priveşte cu admiraţie, îl sărută şi citeşte mai departe) „Pisicuţa pregăteşte ceva bun de ciugulit... Aduci la Pisicuţa ta... apă vie-n cioc?” Aduc, iubita mea. (scrie repede pe bilet) „Te pup dulce, Canarul”. (împătureşte biletul cu tandreţe, îi trimite o bezea şi-l pune sub banda caschetei, apoi se tolăneşte pe bancheta de lângă fereastră). Acum... să tragă Canarul un pui de somn. He-he!... la noapte e de corvoadă, băiatul. Ca să vezi, de-aia mi-e furios Broscoiul?!... A mirosit că-şi face valiza (vorbeşte rar). Stau şi mă-ntreb: cine l-o fi pus, la anii lui, să-şi ia pisică tânără?

Ce noroc are cu mine!... Păi, altfel cum se descurca tatae?... (îşi trage peste faţă vestonul care se afla pe spătarul scaunului). Noapte bună, puişor!... (se aude un sforăit uşor, când intră colonelul).

– Dodoloanţă! (îl observă că are ochii cârpiţi de somn). Do-do-loan-ţă..., ce faci în timpul serviciului?...

– Or-do-na-ţi!... dom’ colonel.

– Să ordon!?... Cui să dau dispoziţii, când ordonanţa mea doarme? (cu o vocea stinsă) Ştiai că plec?...

– Hm... (tresare, silabisind). A, vă du-ce-ţi la o-dih-nă, iar eu... vai de capul meu, ceam să fac singur?

– Cum îţi permiţi!... Asta numeşti tu, odihnă, sergent ingrat? Află că plec la Satu Mare ca să verific nişte incapabili care nuşi fac sarcinile de serviciu.

– Păi... dacă erau deştepţi... (filosofic) vă mai chemau pe dumneavoastră să-i descurcaţi? (pentru el) Ce bine că mai sunt şi proşti în ţara asta... (îşi bagă mâinile în buzunare şi se roteşte pe călcâie) Să-i săpuniţi bine! O merită pungaşii... (nu-i place privirea colonelului care-l săgetează). ... Am spus ceva greşit?

– Mă-nveţi ce să fac, nu? (pe un ton categoric) Dodoloanţă!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

– La ordin, să trăiţi!

– Fă-ţi ba-ga-je-le... (mică pauză) Executa...rea!

– A!... (la auzul comenzii, Dodoloanţă rămâne stupefiat, îşi dă ochii peste cap, se chirceşte simulând o durere atroce în abdomen, îşi strâmbă gura, răsuflarea i se taie, întregul corp îi este cuprins de convulsii şi, cu un ultim efort, întinde mâinile spre colonel implorând milă)...

Aoleu!... mor... Salvaţi-mă!

– Dodoloanţă, Dodoloanţă!... (cuprins de spaimă, neştiind ce să-i facă) ce-i cu tine, măi băiatule?!... Eu plec în misiune, iar ţieţi arde să mă sperii... (pentru el) O fi având epilepsie, doamne fereşte!...(îl zgâlţie cu putere) Mă copile!... Ai mai avut aşa ceva? (consternat) Nu l-am văzut aşa niciodată.

– Da... (abia i se aud vorbele) am mai avut... (îşi revine din tremurat) E boală veche, dom’ colonel. (holbând ochii) Aoleo!... aoleooo!!!!...

– (pentru el) Sărăcuţul... Ce blestem!... (îl ajută să se ridice şi-l întinde pe canapea, îi dă un pahar cu apă). Ia un pahar cu apă şi te linişteşte.

– A!... (pentru el, îi sclipesc ochii). Dacă-mi dădea o ţuiculiţă, îi cădeau galoanele!...

– Mare păcat faci, Doamne!... (se aşează la birou, abia i se aud vorbele) O fi blestem?... Cum să-l lovească dintr-o dată?!... (către Dodoloanţă) Mai bine eram eu bolnav... că tot sunt bătrân, iar nemernicii ăştia mă trimit unde-a dus mutul iapa şi ţiganul şatra.

– Da, să trăiţi!... Bine ziceţi.

– A-ha!... Zic bine, Dodoloanţă? Te bucuri să fiu eu bolnav în locul tău?

– ... Ziceam că că eu v-aş fi de ajutor... dacă, ferească sfântul!... aţi fi bolnav, fiindcă sunt mai tânăr... Dar aşa, pot muri sub ochii dumnevoastră şi... ce-mi puteţi face?!... Ajutaţi-mă să merg până la fereastră, simt că nu mai am aer... (colonelul îl priunde de sub braţ, abia îl târăşte până la fereastră, loveşte cascheta de pe birou, care se rostogoleşte, iar biletul pus de Dodoloanţă sub bandă iese la vedere). Hai băiatule!... Ce naiba? Ţine-te

pe picioare. Te scot la aer... să stai pe bancă până o să vină doctorul să te vadă.

Hai copile (deschide uşa biroului). Uşureluşurel... Fii atent pe unde calci. Las’ c-o să-ţi fie bine...

– Nu vreau niciun doctor!... Numai când aud numele doctor, mi se face rău.

– Mă Dodoloanţă, boala ta..., nu cumva se ia?

– N-aveţi grijă (îşi întoarce capul, zîmberşte ştrengăreşte), nu se ia.

Garantat!... La vârsta dumneavoastră este exclus.

– De unde ştii, sergent?

– De la mama, care zicea că boala asta, de care suferea şi tata, i-a dispărut cam pe la cincizeci de ani; aşa că aţi scăpat, d-le colonel (îl pufneşte râsul dar, cu o prezenţă de spirit instantanee, îşi propteşte bărbia în piept şi scoate un oftat adînc, în timp ce ochii îi sclipec şireţi). Of-of! Nu vă fie teamă...

– Ţi-e mai bine, Dodoloanţă?

– Aşa şi-aşa... Vă rog să mă lăsaţi, mi-am mai revenit. Mergeţi la gară, nu vreau să întârziaţi din cauza mea. Am să stau pe bancă afară că-i mai răcoare...

– Ascultă la mine, Dodoloanţă, că-mi eşti ca un fiu, tratează-te că nu-i de glumă!... (se îndreaptă spre birou, în timp ce Dodoloanţă iese pe uşă). Ce băiat bun...

Ce mă fac fără el, dacă-l reformează?!...

Când o auzi Pisy, nevastă-mea, o să pună la inimă, că de, e harnic şi priceput. (deodată tresare) Ptiuu!... ia să mă gândesc puţin..., dacă boala lui o fi contagioasă? (cu spaimă) Mi se poate contamina Pisiky, şi dau de necaz... (cu hotărâre) Gata, nu-l mai primesc prin casă!... (revine şi adaugă cu mare blândeţe) Ce-mi sunt oamenii..., nişte fiinţe nerecunoscătoare, asta sunt. Păi, în loc să-l ajut să se vindece, eu vreau să-l alung!... Iartă-mă Doamne că am gânduri de păgân (îşi face semnul crucii). Piei Satană de lângă mine!... (deodată privirea-i cade pe bileţelul ieşit de sub banda caschetei, îl ia şi-l citeşte cu voce tare) „Canarul este chemat în audienţă la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

24

Piusicuţă. Broscoiul se dă la fund trei zile”. (zâmbind) Ce-mi sunt şi fetele astea de la Nufărul, fac pe enigmaticele (citeşte distrat) „Pisicuţa pregăteşte ceva bun pentru ciugulit. Aduci la Pisicuţa ta... apă vie-n cioc?”. (râde cu satisfacţie) Bravo!... mi-aţi plăcut, fetelor. (zeflemitor) De unde mai găsiţi voi apă vie să sculaţi pisica moartă?!... Ha-ha-ha!... (aruncă bileţelu în coş, îşi pune cascheta pe cap şi se duce la fereastră să vadă ce mai face Dodoloanţă).

– Sergent!...

– La ordin (cu glasul slăbit), vă ascult.

– Dacă treci pe la nevastă-mea, să n-o sperii cu boala ta. Vreau discreţie. (îi face cu ochiul). Nici un cuvânt... Ne-am înţeles?

– ... Înţeles, să trăiţi!

– O laşi moartă, că-i face rău. (mică pauză). Doar ştii că nu suportă coniţa... deal de-astea... cu boli (pentru el) necunoscute.

– Ştiu, (mai vioi) să trăiţi! (pentru el) Cum să nu ştiu!...

– ... Ce blestem!... Mare blestem pe capul lui... Parcă prevăd (începe să-şi pună lucrurile în valiză) că-l reformează şi... unde mai găsesc eu un oltean de ispravă ca el? (din ce în ce mai slab se aude un vaiet prelungit).

– Mergeţi sănătos, dom’ colonel. Drum bun!...

– Să te faci bine, Dodoloanţă!

– Fac bine, (foarte încet) o să-i fac bine... (hotărât) Să trăiţi!

25

SCHIMBĂ, NEICĂ, PĂLĂRIA! „Mă gândesc aşa,-ntr-o doară, Uneori îmi place râsul...

Dar un prost să mintă-o ţară!

Fraţilor, m-apucă plânsul!” Îşi tot zice-n gând Sărac... Şi lovind, bietul măgar, Cu biciuşca pe spinare: – Hai la deal, nu sta-n cărare!...

Trece-un domn cu limuzina; Sună..., nu are răbdare; O fi terminat benzina?!

Iar asinul, transpirat...

Scoase-n răget disperat: – Bun stăpân, ce-s vinovat Când alesa-i un tâlhar?

N-ai avut nici ochi, nici cap, Şi-ai crezut într-un flecar...

Iar pe mine-ţi verşi mânia!...

Că trudesc din zori în noapte, Iar ca hrană îmi dai paie?...

Pentr-un laş primesc bătaie; Asta crezi că-mi e simbria? ... Dacă vezi că nu se poate, Schimbă, neică, pălăria! *** *** *** – Neică, schimb-o cât ai timp N-aştepta să intri-n iarnă!

Vine gerul, iar pe câmp...

Când zăpada o să cadă, Nici-o frunză nu găseşti; Ai să-ngheţi. Căciulă caldă Nu primeşti de la orbeţi...

Le-a mai zis asinu,-n coastă, Sufletul când şi-l trăgea: – Alegerea ta fu proastă!...

Iar mai vrei o cacialma?

A mugit, fiind supărat: Au în traistă gogoşele...

Spune, nu te-ai săturat De atâtea minciunele?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Coridoare invadate de alte coridoare care nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic, mileniile însele trăiesc în adâncuri!

Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei, feliile tortului de migdale, când dulci, când amare.

Un paradis pe care nu-l vedem trece prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi. Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta depinde de întâlniri întâmplătoare?

Peste ani, clipa prezentă va fi la rândul ei o uitare întâmplatoare.

Irina Lucia Mihalca Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!

Eu, tu, aici, acolo, rotunde piruete în paşi de dans împrăştie fiori în adierea visului, suspin e cântecul, Prin frunzele risipite de toamnă asculţi curgerea timpului, din amfora antică sorbi melodia - delicat mir - beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.

Prin noaptea-nvaluită în vrajă, o mână mângâie perna, un fluture albastru adie...

O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund în respiraţia unui timp comun, pare să ne coase unul de altul în punctele cardinale ale inimii.

Estompat este totul, ceva s-a pierdut acolo în vânt, nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit...

Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!

Labirint este viaţa, labirint este moartea!

Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri, când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi, îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.

Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi...

O inimă rebelă...

O inimă rebelă spe cineva ascuns în tine, spre tăcerea din voi, spre acel copil ce-l poartă peste tot, spre uimirea sângelui tău, pentru ochii ei plânşi, spre marea regăsire.

O inimă rebelă spre cea pe care nu o vei mai vedea, spre iubirea ce-i venea din priviri, întrebându-te dacă o vei mai regăsi, când, de ce despărţiţi, privindu-i bucuros fericirea, iubirea...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

26

trist că nu o vei mai regăsi vreodată, zicându-ţi: e-o minune de fată!

Doar o inimă rebelă, în visul unei lacrimi, în sabia umbrei, în libertate!

Tu, marea mea imensă...

Tu, marea mea imensă, - refugiul tăcerii presărat cu porturi de gânduri Tu, nu mi-ai spus că doar o singură inimă pulsează în noi.

Tu, marea mea imensă, - un suflet dezbrăcat de valuri Tu, nu mi-ai spus poarta prin care trece vibraţia din emoţia cuvântului.

Din spuma valurilor şi abisul albastrului infinit, - flacără şi melancolie cufundaţi în adâncuri purtăm cu noi misterul ei.

Cu primii paşi pe ţărmul inimii, luăm oceanele în trup, în lacrimi şi în sânge.

Păsări albe, înălţate în zborul lor subtil, ne însoţesc călătoria corăbiei de vise.

Fericirea şi suferinţa aduc noi expresii ale spiritului, împletindu-se.

A fost necesar să ne atingem multe puncte, A fost necesar să ne privim, să ne simţim, pornind pe firul vieţii, adevăratei vieţi, centrându-ne în noi, înţelegându-ne.

Tu, marea mea imensă, tu nu mi-ai spus că, abandonat tainelor acelor valuri, ai şansa s-o revezi pe malurile inimii tale.

Ne-am trezit la viaţă, în pragul clipelor, recunoscându-ne, Am păşit prin vieţile noastre anterioare, în căutarea vieţii fără de moarte.

Un salt prin care am transcens prin noul sens, Ni s-a întâmplat nouă!

Sunt ape care dorm netrezite vreodată!

27

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Iubesc femeia?

Boris Marian Colac de salvare Literatura este un colac de salvare nesigur.

Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.

Demontarea spaimei este obligatorie.

Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.

Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul?

Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat..fugit..de..pe..malul..anticei..Crete.

Iubesc femeia blondă și brună, Să fie bună, să fie blândă, Săracul Cristian Vasile A ucis-o pe Zaraza, că-l înșela, „Ce-ți pasă ție, chip de lut Dacă sunt eu ori altul?”, Rebecca, ah, Rebecca, Ce rea te-a făcut Daphne du Maurier, Un bărbat nu ar fi scris așa.

Dumnezeu este cel mai mare titirez.

Sinceritatea te face vulnerabil ca o vrabie, Aveți exemplu pe Piaf.

Dragostea este un joc înalt, Unul pierde, altul câștigă, Ea poate fi un cancer, în diverse forme, În profunzimea viselor mele Plânge pământul, spunea poetesa Rose, „Respirația mea se numește acum”, Unii nu cunosc niciodată dragostea, Ferice de ei. De aceea mă joc cu măștile, Să nu pierd, să nu pierd și pierd.

Nu putem trăi fără idealuri, dar și fără convenții.

Am cunoscut o femeie rarissim de inteligentă, Nu dați vălul deoparte.

Există adevăruri care nu ne plac, ele sunt minciuni Spuse de-a-ndoaselea.

Doubt thou, the stars are fire, Doubt that the sun does move, Doubt truth to be a liar, But never doubt, I love, Spune Will, adică nu te îndoi de dragostea mea.

Cei plecați o duc bine Cei plecați o duc bine, Cei plecați temporar O duc și mai bine, Ferice de cei care nu au îndoieli, Ferice de cei puternici, Nu mă refer la morți.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

28

Cunosc o poetesă mânioasă foarte, Fiece poem este o invectivă, Îmi amintește de papa grigore al șaptelea, Eu știu, trădarea te face, uneori Celebru, un talleyrand acolo, un fouche, Când te trădezi pe tine este cel mai lejer, Nu mă refer la morți.

Mai cunosc pe cineva care știe tot, Nu-i spun numele, nu vreau să mânii Propriile mele amintiri, Știu, moartea nu este o soluție, Nici pentru morți.

Buzunarele noastre intime Nu facem decât să ne-mbrăcăm, Să ne dezbrăcăm, Iar timpul trece vijelios, Trenul nu are o stație terminus, După un timp o să înceapă Să zboare lin, Ca un coșciug luminat, Spre făcliile cerului, Vom continua discuția, Tu îmi vei spune că mă iubești, Eu voi răspunde ușor distrat, Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat, Ne vom trezi în același pat, În aceeași dimineață, Cu soarele cotrobăind În buzunarele noastre intime.

Iubire Ești ocupată, iubito, și eu sunt f. ocupat, sunt ocupat cu iubirea, ea îmi răpește un timp prețios, altfel aș fi liber ca un mort. În rest, mă interesează mai puțin Mersul troleibuzului 66, Banii și afacerile, politica și cancanurile, Mai sunt ocupat cu Schubert, Chopin, prietenii mei, Iar de la tine nu am așteptat niciodată ceva, Nu mi-e teamă de nicio despărțire, 29

Tragedia lui Don Juan este că el nu a iubit, Nu sunt eu acela, ce vrea și palavragiul acesta, Se întreabă iubita alergând spre biroul de la etajul 27, Poate că-i dau papucii.

Am mulți papuci acasă, Sunt fericiți cei ce nu cunosc iubirea, Sunt oameni cu mintea întreagă, Cu mult randament în muncă, Poeții sunt niște golani, nepoți ai lui Villon, Ei iubesc puritatea zăpezilor de altădată, Leacul lor este spânzurătoarea, Dar femeile devin frumoase cu adevărat Doar prin iubire, bărbații se prostesc iubind, Asta spune Biblia erotică, Iar cu proștii nu este bine să te încurci, Cine știe ce dandana mai iese, Așa scrie în Regulament.

Mi-a spus chiar Lancelot acest adevăr.

Poate-am murit de mult, spunea Poetul.

Mai știi?

Cântec Albinoni Serenissimă Irene, Pace ție, printre gene Mă strecor când dormi adânc și în tine râd și plâng.

Ba mi-e teamă, nu de tine, Ci de nopțile sublime, Spui că sunt copilul Amor, El de mult se pierde-n marmori, Ne jucăm în bachanale, Nopțile ne sunt astrale, Dar aud pe Albinoni Cum ne cântă macedonii, Violine zici, licența Infernal-interferența, Dimineața e pustie, Cântă-mi, plânge-mi, poezie. …………………………..

O ramură spune, te iubesc, O altă ramură spune, te iubesc, Astfel poetul tace, Doar ca să respire.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

femeie

Tudor Gheorghe Calotescu 8 Martie Nu vreau să sune ca o declaraţie şi nici o înşiruire de platitudini şi banalităţi nu aş vrea să fie... scriu aceste rânduri deoarece cineva a luptat spre a exista această zi simbol în care să avem un motiv oficial pentru a încerca să mulţumim, de cele mai multe ori cu o floare şi ceva material drept ofrandă, celor ce ne dau viaţă, ne cresc, ne oferă sentimente, ne „bibilesc” toată viaţa. Ştiu că e puţin şi de cele mai multe ori aşa ca o festivitate ce trebuie bifată ca atare. Ştiu că nu o să reuşim să întoarcem niciodată pe deplin ceea ce primim zilnic de la voi. O ştiu într-un fel net dar nu mă pot abţine să nu fiu încredinţat că ştiţi asta şi ne acceptaţi gogoriţele şi lamentările cu o oarecare detaşare şi înţelegere; noi ne amăgim că am reuşit să oferim ceva special iar voi ne mângâiaţi orgoliul chiar şi de ziua voastră.

Noi o să ne plângem că nu avem ziua bărbatului şi că bla, bla, bla... o să încercăm să o dăm în show şi vom sfârşi îmbrăţişaţi şi cocoloșiţi (ce să-i faci... şi de ziua femeii tot bărbatul e sărbătoritul!).

locuinţa inimii e sufletul tău tu îmi dai iubirea ţie îţi datorez cunoaşterea pentru tine vânez stele şi culeg flori în răsărit sorb în tăcere roua ochilor lacrima ce înalţă zidirea între cer şi pământ tu eşti durerea ce aduce fericirea frumuseţea încântarea dăruirea femeie doar tu eşti calea pe care ne vine iertarea pântecul tău naşte infinitul tu eşti biserica omului tu eşti înălţarea lui fără tine nici Isus nu se năştea pentru tine femeie El a înviat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

30

Fetița cu diminețile pe frunte

Mihaela Aionesei ... cât încă mai este timp cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă! strecurați soarele, duceți-le o rază, o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă și nu veți mai putea decât să aprindeți unei cruci o lumânare. rezemați de-un gard veți striga în văzduh rugăciuni fără să fie auzite nici măcar de-un copac. deci, vă spun, cât încă mai aveți timp și nici un clopot nu sună liturghia în valea plângerii voastre luați-vă inima în dinți duceți-o la picioarele celei care v-a așezat diminețile pe frunte sărutați-i tâmpla încărunțită și mâna care va alinat numai ea știe dorul, mersul târâș scrâșnetul din spatele surâsului blând. luați aminte! voi, cei care încă mai aveți mame și nu știți oful puiului căutând cuibul de cuc bucurați-vă, cât încă mai este timp!

31

„Umeri de flori”- Ana Maria Gîbu, un nou volum de poezii, un titlu sugestiv, care face atât de frumos trimitere nu la umerii ei, ci la cei pe care a fost și este încă purtată, umerii mamei, volum dedicat „Cu dragoste, mamei mele, Mihaela”. Volumul începe cu poemul (am loc în palmele tale) „în brațele tale/trăiesc/între două bătăi de inimă” unde „palmele împletite leagăn/adună în cântec stele” în care „înfloresc rugăciuni”. Cât de duios a putut descrie tihna care i-a ocrotit copilăria, și nu se oprește aici, continuă să uimească acordându-i sfințenia pe care numai mama o poate avea „ești cuibul unde Dumnezeu/a zămislit veșnicia”. Atât de frumos, încât nu este loc de echivoc, versul trebuie interpretat în profunzimea lui, noi cititorii putem veni doar cu un fir de busuioc. Noul volum, are farmecul potrivit vârstei, unde mugurii unei alte dimineți și sentimente noi își fac loc în sufletul ei pur, făcând-o să recunoască la un moment dat „iubesc alb”, albul, simbol al inocenței neinfluențată încă de nimic, dar luată prin surprindere „mi-ai zugrăvit privirea/în culori schimbătoare/fără să îmi ceri voie” – (am loc în palmele tale).

Găsim în versurile Anei motivul singurătății, locuri unde își găsește liniștea și împăcarea (aprind focuri în curți pustii) în care păzește „taina fiecărui răsărit/ascunsă/printre umbre” și „aștept noaptea de Înviere să mă ridic deasupra singurătății”; motivul zborului, identificându-se cu „un vultur îmi dansează în gânduri/munți/stele/nori„ având convingerea că „nisipul dur/zgâriind albul din tălpi” duc neapărat la „pași mai siguri”.

Un copil, dar câtă maturitate, e ca și cum ar spune, orice suferință are un liman, concluzie pe care o scoatem și din poemul intitulat atât de sugestiv (învăț să merg prin zăpadă) în care, deși pune totul în cârca pământului căruia „îi e sete și prea cald”, vorbește despre noul drum, la marginea căruia doar uneori mai apar păpușile și ursuleții, dar rămâne credința „iau

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

împărtășania/ascult cum ninge dimineața” ca o iertare și mai apoi ca o binecuvântare peste toate vitregiile „durerile se vindecă doar cu omături”. Ce rezolvare subtilă a problemelor, o fi vorba de înghețarea lor sau de moartea simbolizată ca iarna tuturor iertărilor? Misterul ascuns aproape în fiecare poem ține trează atenția, nu mai putem spune că Ana e doar un copil când are astfel de teorii despre viață, nu!

Volumul ei nu este doar o joacă printre cuvinte, chiar dacă sunt și poeme care vorbesc despre copilărie, „fără reguli”, „nedumerire”, în care se crede clovn, care doar „printr-o abracadabră” transformă „lacrimile mamei în zâmbet”, „taine se prefac în surâs” și pleacă „în căutarea lacătului descuiat”. Plină de nostalgie amintește de anii inocenței ca și când ei ar fi trecut demult pe un alt tărâm (plec târând jucăriile după mine) -„desenam cu degetul pe masa udă o ancoră”, ca și cum această ancoră ar putea să mai țină copilăria agățată undeva la malul vieții, unde să se poată întoarce ori de câte ori un zmeu fioros zdruncină încrederea. Emoționantă desprinderea „întind cerul deasupra capului/liniștea ațipește pe umeri de lumină îngropând în cearșaf albastru/anul care mia furat vârsta”. Exemplele pot continua și nu pot fura frumusețea lor fără să amintesc despărțirea de „fetița cu chibrituri” din (ultima iarnă dansează printre îngeri) „doar o păpușă din ceară/țopăie într-un picior/aruncându-i un șal gri/altădată primea rochii/în culorile dimineții/ultima iarnă/dansează printre îngeri”, de „ fetița cu breton rebel” din ciclul gimnazial care a „îmbrăcat pentru ultima dată/ uniforma/odată cu răsăritul din răsărit/bluza este mai albă ca ieri/fusta am brodat-o cu alt albastru/să nu observe/că a intrat la apă”, o etapă încununată cu succes: „coronița s-a așezat aproape singură”. Ana nu se pierde în cuvinte, nu îmbracă o stare, ci o scoate gata metaforizată din sufletul ei „căștigătoare sunt cuvintele/de sub tălpile nepăsării/din poziția drepți/calcă apăsat/peste pietre în colțuri/lăsând în

urmă poeme” din care desprindem caracterul hotărât al micii noastre autoare.

Cuceritoare sunt și poemele în care își exprimă saturația pentru nouă tehnologia care a invadat până și „maternitățile unde „ bebelușii adorm pe ritmuri de hip hop”.

Vrând parcă să păstreze inocența vârstei salvează „baba oarba” și o trimite ziarelor ca o ultimă încercare de a-și aminti cineva de acea perioadă, (anunț publicitar) unde, ca o măsură de precauție găsește soluția benefică sufletului dornic de liniște „mă mut la bunica/are imaș până la poartă/fară PC”. Ori de câte ori întâlnește (oameni între oameni) - „cărora le pare rău/că nu am căzut mai adânc decât sunt” își găsește „tihna/în taina palmelor/cu miros de lut” numai de ea știută, arătândune cât de echilibrată este în interior.

Feerice sunt poemele (toamna se joacă în pletele mele), (genunchii nopții sau rănit de stele), (refugiu), (aventură fără reguli), peisaje idilice în care ne întâmpină greieri care „ iau lecții de balet”, „buburuze/picior peste picior”, „fata în ie/cu brâu vărgat/și traista din lăicerul/de pe laiță”, folosind cuvinte demult uitate din vocabular, dar cât de prețioase.

Emoționant poemul (in memoriam) cu siguranță o dedicație mamelor care și-au pierdut pruncii, imaginile folosite ating cele mai ascunse cotloane „sălciile îngenunchează/când mame cu marame negre trec și tac/doar razele de foc/îngheață lacrimi/pe crucile/de pe cruce” în urma citirii rămâne tăcerea adâncă, autoarea reușind să transmită un cumul de emoție în doar câteva cuvinte. Spre finalul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

32

volumului ne amintește subtil că (am sufletul legat de o metaforă) – „dansul zefirului nebun/pe coarda din timp” când mama „descifrează din priviri/balada primei iubiri”, zglobie vârstă când sufletul se face „cuib de rândunele”, „fără să mai pună întrebări”, atât de frumos sugerată noua stare îmbrăcată „în 24 făurar” când dă „sens la iubire”, unde amintirile sunt „comori care nu pot fi furate”.

Voi încheia cu unul din versurile autoarei, un gând luminos ca o rază de soare „simt destinul ploii/din inima crinului alb/adorm cu puritatea sub cap/rugând grâul să încolțească” (dialogul cu Luna a fost un succes).

Cu siguranță acest bob de grâu, din vasta câmpie a poeziei în care ea își cultivă talentul, nu doar va încolți, ci va culege roade bogate, încununată de maci înfloriți. Căci în „descântecul bobului de grâu” simt deja miros de pâine coaptă. Cu aceste gânduri, încărcată de emoție și de admirație închei umila mea pledoarie pentru volumul „Umeri de flori”, dorindu-i Anei succese nebănuite și „să plângă doar de fericire” cu turmele dimineților pe frunte.

Mihail Rujoiu Întinsă pe plaja albă Stai întinsă pe plaja albă Algele se transformă în flori, Valurile dispar în marea de vise Şi tu încerci să te scoli.

Sarea mării se înfinge în buze, Pielea se crapă în lumina solară, Corpul tremură tot mai des, Peste tot o linişte astrală. În larg, un râset hilar Ne cuprinde în plină natură, Totul un imens de alb, Speranţa este tot mai obscură.

Cântec de sirene de mult uitate Se înalţă acum peste tot, În visul meu se lasă tăcerea, O navă absurdă ce intră în port.

Priveşti la imensa plajă albă, Marea devine tot mai senină, Soarele aruncă raze de flori Peste tot natura este sublimă.

Ana Maria Gîbu

Stai întinsă pe plaja albă, Scoicile se ascund în tălpi, Valurile îţi ating pleoapele Şi tu încerci să adormi. (din cartea „Fum de țigară”)

33

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

NICHITA STĂNESCU „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...”

Din volumul sentimentelor” (1964)

Despre Stănescu

„O

viziune

a

Nichita

Ovidiu Cristian Dinică Nichita Stanescu 31.03.1933 – 12.12.1983 poet naţional de mare complexitate. În opera sa poetică se regăsesc atât influentele literaturii populare transcrise în registru modern cât şi prelucrarea temelor specifice începutului poeziei moderne româneşti.

Un precursor al sau este Vasko Popa.

Mama sa provine din familia Cereaciuchin cu origini nobile în Rusia. În 1960 debutează cu volumul Sensul Iubirii.

Pentru volumul Necuvintele primeşte în 1969 primul premiu din carierea sa acordat de Uniunea Scriitorilor din România. Îşi întemeiază prima familie în 1961 cu Magdalena Petrescu, doar pentru un an. Întâlnirea cu Gabriela Melinescu va contribui la apariţia celor mai explozive poezii din opera sa. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, „din această legătură se naşte volumul, O viziune a sentimentelor. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă.

Se încadrează în curentul postmodernist, a reinventat limbajul poetic contribuind la remodelarea poeziei universale.Patria mea este limba romană este definiţia iubirii supreme a limbii natale lăsată de poet.Laureat al mai multor concursuri de literatura deţine de patru ori premiul Uniunii Scriitorilor din România atât pentru poezie cât şi pentru eseu. În 1975 primeşte Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. În 1980 este propus pentru premiul Nobel şi se înregistrează discul O recitare cu Nichita Stanescu . La 31 martie1983, aniversarea a 50 de ani de viaţă, este prilej naţional de apreciere a poetului.Tot în acest an că un corolar al întregii sale activităţi literare apare volumul Antimetafizica realizat împreună cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

34

Poezii de Stănescu

Nichita grupaj realizat de

Mihaela Meravei Ea Tocmai acum, tocmai acum când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am minţit-o.

Tocmai acum, tocmai acum când ea ţine cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o.

Tocmai acum, tocmai acum când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.

Tocmai acum, tocmai acum când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc.

Tocmai acum, tocmai acum când îi simt graţia străbătând toate zidurile oraşului surzesc.

Tocmai acum, tocmai acum când simt că ei îi este dor de mine îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.

Tocmai acum, tocmai acum când ea îşi calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau şi curăţ lănci cu benzină ca să le azvârl în animale şi în vulturi.

Tocmai acum, tocmai acum cind ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit.

Tocmai acum, tocmai acum când ea iradiază de lumina inimii ei, citesc despre toate novele şi toate stelele explodate

35

şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş şi mă asfaltez şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă, mai ales în gheaţă, maii ales în gheaţă, mai ales în gheaţă, ca ea, scumpa şi divina de ea trecând să alunece şi să cadă şi să-şi rănească glezna, pe care, doamne, de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.

La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu şchioapătă?!

Vârsta de aur a dragostei Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi iată-mă fără să dorm, aievia văd zeii de fildeş, îi iau în mână şi îi înşurubez râzând, în lună, ca pe nişte mânere sculptate, cum trebuie că erau pe vremuri, împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor, zeiţe-ale aerului, dintre noi doi. Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, şi lucrurile vin tot mai aproape, şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Din vol. „O viziune a sentimentelor” (1964)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Tu plutesti...

Tu pluteşti ca un vis de noapte deasupra sufletului meu.

Iţi sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roşie, şi aştepţi să-ţi spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult să ţi le mai spun.

Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită, înclinată ca mătasea unui steag într-o zi fără vânt.

O, nu pleca nicăieri! Îmi voi rupe inima cu un singur gest al mâinii, ca să răsară durerea care ştie numele durerii, ca să răsară dragostea mea de bărbat care ştie numele tău ciudat, de femeie.

Din vol. “Dreptul la timp” ( 1965)

Viaţa mea se iluminează Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut, mai lasă-mă o secundă, mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Stampă Săgetarea unui leu în cuşcă, iată vânătoarea regală.

Din „Opere imperfecte” (1972)

Eminescu Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi că el a băut cu gura lui, că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, că ar fi putut să stea la masă cu noi, la masa cinei celei de taină Atât să uitaţi! Numai atât, că El a trăit, înaintea noastră...

Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!

Din „Belgradul în Cinci Prieteni”

Semn 5 Ca şi cum ai vedea munţii plângând, ca şi cum ai citi din deşerturi un gând, ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând, ca şi cum ieri ar fi în curând, astfel stau palid şi trist, fumegând.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Din vol. „Noduri și semne” (1982)

36

Necuprins şi enigmatic, universul lui „Volter” Dorel Mihail Gaftoneanu Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga) Necuprins şi enigmatic, universul lui „Volter” Parodie-pamflet, prozopoem satiric din grupajul „Trilogia siderală”, in memoriam marelui scriitor francez.

«Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi.» (citat din FrançoisMarie Arouet alias Voltaire, n. 21 noiembrie 1694 – d. 30 mai 1778, în medalion)

Spirit liber, pe talazuri, legănat precum o barcă Ghimpe ascuţit în talpă unor adversari de marcăRefractar la moda vremii, la şabloane şi tipare

37

Fire tare la cerbice, după cum ne scriu izvoare Voce clară şi distinctă răspândită în eter O cometă între oameni cu traseu prelung pe cer Fenomen extraterestru cu explozii de lumină Întâlnire. Gradul zero! (Rond de noapte. De rutină.)

Trist priveşte din înalturi marele artist de geniu La cortegiul lung de stele al întinsului domeniu, Înspre cei ce vin din urmă, umbre vagi neconturate Migratoare prin imperiul crizei de identitate Grupuri mici de interese dar cu aspiraţii mari, Literaţi (în aparenţă!) - voluntari sau mercenari (Îi cunosc destul de bine pe ai noştri de acasă Oare, cum o fi la alţii? Mai puţin de ei îmi pasă!)

Un torent fără busolă- nici principii, nici morală „Masă verde” de manevră (!), „secere electorală” (!)

Cu sarcasm i-ar spune unii “centrifugă de valori”, Breaslă-castă cu orgolii, întrerupte rareori După ironii amare, apăsat îi dojeneşte: «Nu văd muncă sau „chemare”! Nişte buruieni veţi creşte!

Peste tot în publicaţii fără praguri de cenzură, Scris savant se răspândeşte surogatul de cultură!

Cum aţi reuşit, prieteni, să daţi vrabia din mână?

Am trăit să văd minunea! Lupi flămânzi păzind la stână!

Nu ştiu ce-aş putea alege din “junimea” ca o floare (!), „Replici” palide cu carul iar repere, câte oare?

Până când, inevitabil, se vor preschimba accente,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Vor mai trece cine ştie? generaţii de curente!

Aripi frânte sau în zborul reveriilor eterne?

Fire de nisip sau aur? Sita timpului va cerne!»

Mit, ecou cu rezonanţă, printre rânduri ne uimeşte Greu de spart – o „nucă tare” – peste vremuri străluceşte Diamant. Carate multe. Un original în toate!

Unicat irepetabil! Să-l confunzi? Chiar nu se poate!

Un iluminist de marcă filozof şi scriitor, Mare patriarh culturii, excelent ambasador.

Dramaturg, poet celebru, memorabile memorii Cu tratate din natură, din politici şi istorii.

Impecabil în eseuri cu probleme şi soluţii.

Cronicar „înalt” ca spirit. „Autor” de revoluţii.

Nume special. „Amestec”. Anagramă în latină. „Cel mai tânăr”. De acasă. Sânge nobil. La tulpină.

Zâmbet fin de Mona Lisă! I-a rămas spre pomenire.

Prometeu, legendă vie. Piramidă de gândire.

Idei limpezi în opinii. O lectură captivantă.

Polemist de greu calibru. Viziune tolerantă.

A filtrat cu eleganţă printr-o pană corozivă (!), Naţiuni şi parlamente sau imperii în derivă, Caractere şi simboluri- peste douăzeci de mii,

Sumedenii de nuvele, cărţi, scrisori, pamflete vii.

Vii discursuri despre oameni. Lumi mondene. Viziuni.

Ghid select. Un Bonaparte (!) printre „taine” şi „minuni”.

Eriphile Petru cel Mare Mahomet Irène Socrate.

Charles Luis Oedip Orfanul Erudit. O somitate!

Acuzat (pe jumătate!) că e vocea lui Mamona (!)

O prinţesă Babilonul Un dezastru, Lisabona.

Perlă-replică măiastră, după altele notorii, Dată unora, se pare, cu păreri contradictorii: „Vă resping cu vehemenţă punctul vostru de vedere Dar, ca să-l expuneţi public, mi-aş da viaţa cu plăcere!”

Sunt mai mult de două veacuri de la trecerea prin lume Nu a fost scutit de critici- valuri ce s-au spart cu spume, Confirmându-se zicala, o repet de zeci de ori: „Pietre grele de ocară? Vezi în pomii roditori!”

Aşternute în „covoare”, curg reflecţii inspirate, Actuale, elegante, aforisme cizelate Complicate meşteşuguri cu subtile „erezii” Eşti focar de plictiseală dacă spui mai tot ce ştii Şi bogat doar vorba vine! dacă nu-ţi doreşti prea multe E istoria povestea unor uneltiri oculte?

Un popor ce se trezeşte- vremea unor mari schimbări Pasiunea- vânt ce poartă o corabie pe mări Acţiunea şi voinţa reprezintă libertate, Iar aceasta, pentru suflet, e galop de sănătate!

Greutăţile învinse îi dau omului valoare Vorbele o vor ascunde, mintea scuză o eroare O credinţă e nădejdea într-o viaţă aşteptată Legea, dacă nu e clară, e corupţie curată

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

38

Superstiţia- incendiul potolit de raţiune Ni-i trecutul o legendă cu parfum de ficţiune!

Crimele, eroi aşteaptă iar greşelile martiri Experienţa este darul dispărutei omeniri Soarta unei ţări se joacă la cheremul unei toane Cel de Sus ţintaşi conduce, diavolul, batalioane!

Cartea- lava ce erupe din vulcanicul talent Să ne împăcăm cu gândul evadării din prezent!

Lacrimi, râuri în şuvoaie, un limbaj fără cuvinte „Omul de succes”, reţetă: maniere fără minte!

Stăpânirea, o armată- măcelari printre păstori Înşelaţi sunt pacienţii, medicii, înşelători Frumuseţi adevărate? Din sublim şi simplitate La mânie se greşeşte, prin iertare faci dreptate Spune ce visează altul- cea mai bună consolare Virtuoşii au prieteni, restul, legături murdare Animalele- ce îngeri! Fără grai şi inocente Nebunia- demnitate cu percepţii aparente!

O iluzie, prezentul, o speranţă, viitorul!

Optimismul e curajul de a cultiva umorul!

Una pentru timpul vieţii iar cealaltă, după moarte, Vax (!) satira, elegia simple născociri deşarte!

Astru consecvent sintagmei: “literat de calitate”, Spre limanul nemuririi dintr-un vis eternitate, A plecat lăsând în spate înţeleptul condeier, Necuprins şi enigmatic, universul lui „Volter”.

«Cea mai înverşunată luptă este cu tine însuţi, te afli în ambele tabere.» ( Voltaire)

39

Cuvântul – Aur sufletesc din fluvial de lumină.

Cezarina Adamescu Mihaela Meravei, „Viaţa pe verticală”, Editura InfoRapArt, 2012 Un suflet transpus în cuvinte – iată ce înseamnă o carte de versuri.

A permite cuiva să-ţi pătrundă în „casa sufletului”este o dovadă de mare încredere şi prietenie. Nu toţi oamenii sunt capabili să-ţi păstreze curăţenia şi liniştea acestui lăcaş intim. Mai există şi năvălitori care abia aşteaptă să dea buzna cu cizmele pline de noroi, să-ţi profaneze chivotul sufletesc.

De aceea, se cuvine răbdare şi veghe. Şi mai trebuie să fim cu luare aminte.

Poeta Mihaela Meravei s-a mutat de curând „în casa sufletului/unde şi-au lăsat amprenta/cuvintele fără timp”.

Luându-ne ca oaspeţi, poeta ne arată cea mai bună dovadă de iubire şi ne dă să pregustăm „trup din trupul poeziei”. Poezia

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

este pentru ea acea apă vie care tămăduie şi întoarce din morţi pe cei aflaţi în răscruci sufleteşti, în prag de prăbuşire, sau la graniţa dintre viaţă şi murire.

Pe tărâmul Poeziei, o dată pătrunse, „într-o lume misterioasă”, sufletele noastre „se împletesc fără să ştim/îşi vorbesc prin empatie/în frecvenţă joasă” (Într-o lume misterioasă).

Sunt clipe de graţie care se cer împărtăşite, pentru ca energiile din noi să se descătuşeze, să irumpă în iubire spre ceilalţi şi doar aşa vom putea alcătui un întreg: „şi-n clipele ca nişte nestemate/suntem întregul/despărţit pe jumătate” – (într-o lume missterioasă).

Desigur e vorba aici de jumătatea de măr pe care o caută fiecare, uneori toată viaţa.

Doar afundat „în fluviul de lumină” poţi să-ţi regăseşti cuvântul – pepită, cernută „în sita veche de când lumea”, pe lângă mormanele de pietre ale altor căutători.

Cernerea se face însă, prin filonul propriului trup şi suflet, dar, ceea ce rămâne, nu poate fi decât aur curat: „în sita veche de când lumea/lucesc pietrele altor căutători/le memorez în mine/apoi mă cufund/în fluviul de lumină/să-mi regăsesc/cuvântul” (căutător de pepite).

Dar cum să faci să ştergi „clipele singurătăţii” din împărăţia lumească, atunci când barca pluteşte în voia valurilor şi la discreţia vânturilor, iar uneori e surprinsă de vâltori potrivnice?

Numai în camera inimii te poţi recunoaşte ca în oglindă, „ca întreg al unei fiinţe vii/şi nu doar umbră/demult uitată pe pământ”.

Pentru Mihaela Meravei poezia e totul, este viaţă, naştere şi renaştere, sprijin în clipele de cumpănă: „când mi s-au frânt aripile/m-ai prins în palme/din suflet ţi-am făcut culcuş/să-mi pot odihni neodihna/privire în privire/gând în gând/mai renăscut” (poezie).

Miracolul maternităţii, ivit „dintr-o celulă în diviziune” – căreia îi simţi pulsul şi din clipa aceea eşti prins ca într-un vîrtej într-o iubire fără sfârşit, această minune de a

ascunde încă un suflet în tine, care îţi atinge sufletul, poartă numele simplu: copil şi poeta o trăieşte din plin, cu toate celulele şi fibrele intime.

Poeta îşi expune Crezul poetic: „ca un Columb am îngenuncheat/în faţa harului divin/altar” şi mai departe: „dragostea este/moneda de schimb a omului/bob de nisip în marea sahariană”//(...)//(poezia)//„o iubesc pe ea/pereche a sufletului meu” (ca să o iubesc pe ea).

Se confirmă astfel, faptul că poezia a devenit pentru ea, un modus vivendi.

Epitetizând, metaforizând şi comparând diferitele elemente, ca pietre de construcţie spirituală, Mihaela Meravei îşi înalţă edificiul poetic de la temelie, cu multă râvnă şi pasiune, aducând chiar jertfe pentru ca zidul ei să fie cât mai trainic.

Simţind în suflet această chemare, acest îndemn tainic de a scrie, poeta a intrat în rândul acelora care speră că vor lăsa în urma lor ceva folositor celorlalţi, un suflet transpus în cuvinte.

Aceste poeme pot însemna pentru noi, aşa cum ne sugerează poeta, „vitralii de flori senzuale” pe care le primim ca sunete interioare ce valsează în suflete (robiţi de toamnă).

Poeta se află la început de drum, unul promiţător, presărat cu praf de stele şi beteală, dar şi cu „mărgelele frunţii” – presupunând efortul jertfelnic. Cu o baghetă fermecată, ar putea dirija aceste ploi argintii pe drumul, adeseori plin de obstacole al gloriei antume.

Doar tenacitatea, perseverenţa şi o mare putere de dăruire i-ar putea lumina drumul ca să ajungă pe culme, ceea ce nu e cu totul imposibil.

Deocamdată, cei care adastă la această poezie ca la o apă neîncepută, se pot alege cu imagini frumoase, domestice, întro tonalitate calmă, caldă, plină de timidităţi inerente începutului, dar şi cu accente patetice, adeseori sfâşietoare.

Dacă poeta mărturiseşte că-şi modelează versul din lut, trebuie să-i mai adauge şi suflare de duh ca să prindă viaţă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

40

şi doar atunci va putea să-i caute amprentele pe zăpada sinilie a înserării: „eu încă scormonesc/pământul aspru/îl ud cu râvnă/din lut îmi modelez/cuvânt//el se întoarce bumerang/în mine să-şi lase/amprenta” (în mine timpul bumerang).

Nu e mai puţin adevărat că autoarea este în continuă căutare „de cunoaştere şi adevăr” – pentru a-şi potoli foamea şi setea spirituală: „rupem viaţa în bucăţi/apoi le împărţim/una mie, una ţie/fraţi de pâine şi sare/încercăm să ne potolim foamea/de cunoaştere şi adevăr//plutim prin aşteptări albastre/într-un ocean de aer/păsări ibis strângem apusul/pentru a găsi răsăritul/în poezie” (speranţa unui timp comun).

Prin poezia „transhumanţa sentimentelor” autoarea sugerează drumul vieţii omeneşti care este aidoma unei călătorii spre piscurile cele mai bogate în verdeaţă şi apă de izvor. Orişicâte obstacole am întâlni, oricât am fi înlănţuiţi de griji şi patimi lumeşti care ne trag înapoi, ascensiunea trebuie continuată până la vârful muntelui. Credinţa nu trebuie să ne părăsească nici o clipă. Şi de fiecare dată trebuie s-o luăm de la capăt, în călătoria noastră spre veşnicie: „Din vârf de suflet/ne-am coborât sentimentele,/ surprinşi de timpul viscolit/luăm „drumul codrului”/socotind în gând biruri şi robii./Ochii încărcaţi de griji şi nevoi/cântă psalmi Domnului.//Întunericul adăposteşte simţăminte,/prin luncă şuieră durere,/ tristeţea hibernează/inimi înfierate.//Când sămânţa înţelepciunii/înverzeşte speranţe/ adie schimbarea,/păstori din tată în fiu/urcăm iar iubirea/pe pajişti...de munte”.

Mihaela Meravei afirmă cu tărie, în pofida tuturor dezamăgirilor: „iubesc oamenii...”: „am boabe de rouă pe acoperişul inimii/din trup adânci crestături/supurează viaţă,//cu firul înţelepciunii/îmi cos umerii/prea mici să ducă/balanţa judecătorului...”

E bine că nu şi-a pierdut nădejdea şi încă mai poate dărui iubire semenilor săi.

Aceasta este o dovadă de creştinism autentic.

41

Micul univers domestic, familia – este centrul inspiraţiei sale şi spre ea se revarsă toate gândurile şi sentimentele.

Din curcubeul sufletesc al poetei, nu lipseşte nici o culoare, nici măcar o nuanţă subsumată unui sentiment. Nici măcar crizele sentimentale nu sunt ocolite. Dar poeta, nu ezită să spună: „îmbracă-te cu mine/să înflorim împreună/o veşnică primăvară” (o veşnică primăvară).

O poezie reuşită este „fericirea”: „nu-i o explozie/imensă/se întâmplă/în clipe mici/pe o cale lactee a sufletului/mai multe nove/împrăştiate/de reuşeşti/în tine/să le aduni/devii/soare”.

Mihaela Meravei nu scrie o poezie provocatoare, pe viaţă şi pe moarte, smulsă din viscere, din cămările inimii care să-ţi oprească sângele în vene, să te spintece în două, să-ţi provoace fiori de nostalgie. Ea însă induce o stare de linişte şi pace, eventual o reflecţie, o armonie interioară pe care, doar rugăciunea ţi le pot aduce. Şi cum altfel? când poeta e de părere că: „azi doar un zugrav talentat/mai scrie stihuri transcendente/pe foi veline” (reformă sentimentală).

Uneori, poezia devine voluptuoasă, instinctivă, aproape erotică: „mă simţi cum freamăt/când cobor în miezul tău/neştiută genune//amestecaţi devenim geamăt/unul din noi pare a fi Prometeu/foc în trupuri ne aprindem//însă noi ne cerşim dorinţa/în austerul cotidian/neputincioşi de a ne atrage/doar virtual” (atracţii nonvirtuale).

Sau: „instinctiv(ă):înfierbântată/în minte/dorinţa/prădătoare/atacă/analfabetul trup/prin degete măiestre/atingeri masculine/acced/pe muntele venusian/în valuri/lava inundă/valea/dintre plus şi minus/infinit//mă cutremur”.

Alteori, dorinţa devine aluzivă, echivocă, derutantă: „M-aş întoarce să-ţi sărut palmele/cuvintelor care mă îmbrăcau/prin seri de nudă singurătate/şi-mi ostoiau scâncetele/sentimentelor orfane,/aş asculta simfonia tăcerilor/ascunsă în cuibul privirilor tale/înfierbântate de dorinţa/strânsă în interiorul inimii,/mi-ai

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

clocoti sângele îngheţat/prin albul trup/până când aş lua forma răsăritului,/explodând printre munţi/în ţipete de femeie şoim” (dacă ar exista maşina trecutului).

De altfel, mulţi poeţi scriu la limita dintre sacru şi profan ori amestecă aceste două dimensiuni ale omului.

O anume tristeţe degajă majoritatea versurilor, izvorâtă dintr-o experienţă amară de viaţă, asupra căreia, autoarea nu insistă. Şi dacă trupul se poate ascunde, sufletul – nu: „şi mă acoperi cu ploi de gheaţă/care-mi pătrund tristeţea în oase/pulsându-mi doruri reumatice inimii” (cum vrei să împrimăvărez).

Problema morţii este pusă tranşant, în culori alb-negru, nu sub imperiul spaimei atavice, ci mai degrabă al resemnării, al înţelegerii.

Pe tapet mai rămâne iubirea, atât cât este, care-i dă poetei imboldul să meargă mai departe: „ştii că-mi este sufletul astmatic/şi doar prin dragoste respir” (cum vrei să împrimăvărez). În virtutea acestei iubiri poeta spune: „învăţ să iert întunericul” (umbră şi fluture).

Poeta ne prezintă şi lumea sa, aşa cum şi-a alcătuit-o: „lumea mea//stă cocoţată/pe umerii lui Hercule/şi râde gâlgâit/lumina/îi gâdilă tălpile/are gust/de măr verde/furat de Adam/din grădina Evei/când s-a împiedicat/de Cunoaştere/curată inocenţă a lui Abel/miroase a mugur crud/şi explodează/în Edenul împodobit/cu bonsai/are şase ochi/trei inimi/şi un sentiment”.

Dacă pe Prometeu, în legendele vechi înlînţuit pentru că a furat focul, pe o stâncă în Olimp, l-au înconjurat vulturii, ciugulindui carnea şi bându-i sângele, pe Mihaela Meravei în urcuşul ei, o încolţesc corbii: „de la un timp m-au încolţit corbii/îmi ciugulesc pielea/până la măduvă pătrund/flămânzii...” (viaţa pe verticală).

De fapt, această viaţă pe verticală la care face referire autoarea este urcuşul pe care fiecare om îl are de străbătut, cu

greutăţile în spinare, precum Sisif cărânduşi bolovanul.

Autoarea a strecurat şi un grupaj de „definiţii în stil haiku” – concentrând în poeme de trei silabe, în spirit nipon, esenţe parfumate. În poemul „stand by” – Mihaela Meravei spune: „m-am ancorat în punctele cardinale/ale sinelui” – ceea ce nu e rău, dimpotrivă.

Cu mai multă aplecare asupra eului, îndepărtând incertitudinile şi abordând cu îndrăzneală principalele teme despre clasica treime viaţă-iubire-moarte, Mihaela Meravei poate deveni o poetă remarcabilă.

Visul Mihaela Meravei într-o zi poate... nu voi mai reuși să dansez prin pădurea întunecată voi continua să merg pipăind cărarea cu sufletul poartă deschsă spre lumină nici să pășesc nu voi reuși înlănțuită de rugul umbrei voi învăța să visez că zbor cu aripi de porumbiță spre înaltul senin nimeni şi nimic nu mă va opri să-mi transform visul în realitatea unui cer de cristal

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

42

Casa cu trei odăi Corina Militaru Maşina parcurgea kilometru, după kilometru, ducându-l pe Marian departe de casă. De un timp se aşternuse liniştea de parcă nea Gigi terminase toate poveştile, sau poate că, emoţia revederii cu fiul său îl copleşise odată ce sfârşitul drumului se apropia. Marian nu prea avusese chef de vorbă. Emoţii, trecut, viitor, se amestecau în sufletul lui. Ar fi preferat să fie singur.

Dar cum nu avea maşină, iar nea Gigi se oferise să-l ducă până la aeroport, îi suportase poveştile despre fiul plecat în străinătate, devenit director la nu ştiu ce mare companie americană, după ani şi ani de muncă, căsătorit cu o americancă şi care după foarte mult timp venea acasă.

Gândurile lui Marian fugeau de colo, colo, în timp ce ochii înregistrau toate semnele care-i spuneau că aeroportul era aproape. „Oare eu o să reuşesc?” se întrebă el gândind la poveştile lui nea Gigi despre fiul său. „O să fie bine, Buni!” o asigură el în gând pe bunica lui. Imaginea ei îl urmărea.

Faţa brăzdată de timp, o strângere uşoară pe braţ, zâmbetul luptându-se cu apele ce-i jucau în ochi, un sărut pe frunte, „Dumnezeu să te ocrotească!” şi rămăsese în urmă dreaptă, în poartă, privind lung

43

după maşină. Ea îl crescuse de la vârsta de zece ani când părinţii lui muriseră. În curtea aceea făcuse primii paşi, bătuse mingea cu băieţii din sat, se îndrăgostise pentru prima dată de colega lui de bancă. În camera lui din acea casă cu trei odăi mici îşi scrisese temele când intrase la liceul din Bucureşti. Făcuse naveta patru ani, satul lui fiind foarte aproape de oraş.

După terminarea liceului căutase să se angajeze gândind că, poate după ce adună nişte bani face şi o facultate. Nu găsise ceva convenabil şi atunci hotărâse să-şi caute norocul în altă ţară. Alesese Italia pentru că, avea câţiva prieteni plecaţi înaintea lui acolo. Fusese mai greu s-o anunţe pe Buni. Îşi amintea momentul când îi spusese, aşa deodată, după ce zile în şir îşi făcuse curaj s-o facă. Era printre butucii de vie, aşezat pe pământul proaspăt săpat.

Iubea mirosul lui şi mai mult, îi plăcea să-i simtă atigerea uşor aspră. Visa stând acolo, la Italia, la viitor, când o auzi pe Buni, – Au, ce faci tu acolo? Nu îi fugi de muncă!

Râzând se ridicase dintre rânduri, o apucase pe după umeri şi-i spusese, – Hai în casă! Am ceva să-ţi spun.

Discuţia fusese scurtă, el îi spusese dintr-o suflare ce avea de gând să facă, apoi privind-o avusese senzaţia că, Buni, femeie ţanţoşă şi dreaptă chiar şi la vârsta ei, se apleacase sub o povară grea.

Câteva secunde şi-şi revenise. Privindu-l în ochi îl întrebase, – De ce, maică?

– Vreau să câştig bani, poate fac şi o facultate acolo vreau să fiu fericit!

– Dar poţi şi aici ai tot ce-ţi trebuie, eu o să...

– Buuni! Nu ştii tu! Vremurile s-au schimbat!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

– Ei, dar n-oi fi nici eu picată din lună!

Apoi, crezi că degeaba te-a lăsat Dumnezeu în locul ăsta?

– Te rog, Buni! Lasă-l pe Dumnezeu că n-are nicio treabă! El le-a încurcat pe toate, nu vezi?

– Bine! Dacă aşa vrei tu mai spuse bunica lui şi discuţia se terminase.

Din acel moment nu mai încercase să-i schimbe hotărârea, îl ajutase cu bani şi cu toate pregătirile de plecare. Tot ea îi aranjase drumul cu nea Gigi.

– Am ajuns! De aici te descurci? îl trezi la realitate nea Gigi.

– Da, da, mă descurc! Rămân dator! spuse Marian râzând şi după ce-i strânse mâna, inspiră adânc şi intră în aeroport.

paşi urmau până la urcarea în avion.

Ajunsese mult prea devreme. Se mai învârti prin aeroport încercând să-şi ocupe timpul de aşteptare. Îşi cumpără nişte reviste, un pachet de ţigări şi căscă ochii prin magazine. Din când în când, îşi consulta ceasul ale cărui limbi parcă se mişcau cu încetinitorul. Obosit de aglomeraţia din jur, hotărî să intre într-un bar, să-şi ia o cafea şi să citească până se făcea timpul de îmbarcare.

Se aşeză la o masă cu ceaşca de cafea aburindă în faţă, pregătindu-se să-şi aprindă o ţigare, – Se poate? îl întrebă un bărbat cam la patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.

Marian tresări, de parcă l-ar fi prins Buni fumând, îl cercetă scurt, apoi privind în ceaşca de cafea îi făcu semn că se poate aşeza. Ar fi vrut să-l ignore, dar ceva îl atrăgea. Ochii, privirea nu ştia ce. Îl întrebă, – Vă cunosc de undeva?

Bărbatul se mulţumi să zâmbească şi sorbi cu plăcere din cafeaua lui. Parcă nu auzise întrebarea.

– Încotro? îl întrebă pe Marian.

Aurel Băeșu – Peisaj cu case

Forfota, aglomeraţia şi amalgamul de sunete îl ţintuiră în faţa uşii câteva secunde. Era prima oară când intra în aeroport. Nu ştia încotro s-o ia. Gândul îi fugi înapoi la florile din faţa casei, adunate şi îngrijite de Buni, la cei câţiva butuci de vie din spate, la pomii fructiferi şi la grădina de legumele aflată undeva mai la dos, ca să nu strice designul, cum glumea Buni parcă vrând să demonstreze că n-a rămas în urma timpului. „Atâta pace, iar aici” gândi simţind că i se pune un nod în gât. „E normal să-mi fie frică!” îşi spuse el şi porni hotărât să afle unde trebuie să se prezinte pentru check-in, cu cât timp înainte şi ce

– Italia! Dumneavoastră?

– Acasă.

Atât, fără niciun detaliu. Apoi îşi bău mai departe cafeaua în tăcere. Marian puţin contrariat, renunţă să mai pună vreo întrebare, cu atât mai mult cu cât nici el nu simţea nevoia să vorbească. După ce-şi bău tacticos cafeaua, intrusul se ridică şi înainte de a pleca îi spuse, – Este înăuntrul tău.

– Ce? întrebă Marian începând să creadă că era ceva în neregulă cu acel om.

– Fericirea! Este înăuntrul tău.

Fără să aştepte răspunsul lui Marian, bărbatul se întoase şi plecă. Simţea privirile tânărului în ceafă, dar se mulţumi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

44

să-şi spună zâmbind „o să înţeleagă!”. Îşi făcu loc printre oamenii grăbiţi, spre ieşirea din aeroport. Se simţea uşor şi fericit pentru prima dată după douăzeci şi doi de ani. Ştia că nu va mai călca în acea cafenea. Se eliberase şi de ea. Îl atrăsese ani de-a rândul, făcându-l să se întoarcă acolo la fiecare plecare sau sosire.

Căpătase pentru el o semnificaţie specială.

Era locul unde aşteptând să se facă timpul de îmbarcare, acum doăzeci şi doi de ani, simţise bucuria, dar şi frica de a porni pe drumul lui. Simţise ruptura de tot ce-i era cunoscut şi dorinţa de a se întoarce. Nici nu plecase bine şi s-ar fi întors, dacă nu ar fi fost încăpăţânarea lui de a duce hotărârile până la capăt. Aşa că, plecase în Italia să-şi facă un rost.

Văzându-se afară, inspiră adânc şi-şi spuse „ acasă, în sfârşit!”. Apoi luă un taxi spre Bucureşti, de unde urma să ia microbuzul spre satul lui, aflat nu foarte departe de oraş. Maşina îl purta pe şosea, iar el sorbea din priviri peisajul până la cel mai mic detaliu. Nu mai venise de mult timp în ţară. De şapte ani, când plecase dintre ei fiinţa cea mai dragă lui. Nici atunci nu stătuse foarte mult, afacerile chemândul urgent înapoi în Italia. Viaţa îşi bătuse joc de planurile lui de a-şi vizita ţara des. La început nu putuse să vină acasă din cauza banilor, iar mai târziu când reuşise să aibă afacerea lui, foarte prosperă de altfel, din cauza lipsei de timp. Ca să se menţină trebuia să investească toată energia şi timpul mai ales că, orice ar fi făcut, rămânea un intrus în acea societate. Din această cauză nu reuşise să-şi facă nici o familie. Trecuse de vreo două ori pe lângă dragoste, dar nu putuse să-şi asume responsabilitatea unei familii. Nu avusese curajul.

odăi mici. Era nelocuită de când se dusese bunica lui. De câţiva ani toate neamurile îl presau s-o vândă, explicându-i cum îi scade valoarea cu trecerea timpului. Însă el nu putuse. Sufletul lui era acolo.

Realizase cu câteva luni în urmă, după o discuţie aprinsă cu rudele că, locul lui era în acea casă. Luase hotărârea să vândă tot în Italia şi să se întoarcă definitiv, stârnind uimirea cunoscuţilor lui. Unii chiar spuneau că este nebun să lase situaţia de acolo, pentru o casă dintr-un sat uitat de lume.

Coborî din microbuz şi porni pe jos mai departe. Încercă să recunoască oamenii întâlniţi, dar nu reuşi. Aproape acelaşi decor, dar alţi actori. Mări pasul, văzu de departe gardul atins de timp, ajunse la poartă, o deschise, intră şi se opri câteva clipe ca să-şi tempereze emoţia. Se aplecă, luă o mână de pământ, îl frământă uşor privind cum alunecă printre degete, îi simţi mirosul. Apoi privind casa plânsă de vremuri îşi spuse „trebuie reparată, şi gardul refăcut”

Ajunse la autogară, se urcă în microbuz, ocupă un loc la fereastră dornic să vadă.

Maşina se puse în mişcare. Emoţia şi nerăbdarea lui creşteau cu fiecare kilometru parcurs. Simţea că-i explodează inima. Nu-l aştepta nimeni în casa cu trei 45

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

prea puţin afectată de canicula care-i deranjează atât de tare pe oameni. Doar limba rozalie, de pe care picură ades stropi mărunţi de lichid incolor şi care parcă tinde să-i iasă toată din gură, pare să trădeze şi în ceea ce-l priveşte, existenţa unui oarecare disconfort.

Parcul pare amorţit, toropit, căzut în letargie. Puţinii oameni ce-l populează la acea oră, ocupă doar băncile cuprinse de umbră. Rar vezi pe câte cineva încumetându-se să patruleze pe aleile, al căror asfalt dogoreşte mai tare decât razele fierbinţi ce se prăvălesc din înaltul cerului.

În parc (fragment) Liviu Gogu Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de banca de lemn, a cărei culoare, cândva verde închis, e acum tot atât de incertă ca şi vechimea sa. Pendulă ziarul pe care-l ţinea în mână, într-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi acestea păreau şterse deja cu conştiinciozitate, de alte articole vestimentare, care se perindaseră cu certitudine, pe tot parcursul zilei, peste suprafaţa lor.

Se aşează cu mişcări lente, impuse de o prudenţă firească, la care-l obliga de ceva vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai scăzută a articulaţiilor sale octogenare.

Răsuflă uşurat când se văzu aşezat comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l căută cu privirea pe Bobiţă, drăgălaşul lui cocher roşcat, care zburdă fericit, când pe asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i iese-n cale. Fericirea animalului, scăpat pentru moment, de monotonia apartamentului, în care-şi petrece cea mai mare parte din existenţa sa, pare să fie

Anghel îşi tamponează cu un şerveţel, fruntea, ochii şi ceafa, ştergându-şi transpiraţia ce, abia din clipa în care se aşezase comod la umbră, începuse să-i izvorască abundent prin toţi porii.

Când şi când, câte-o boare firavă de vânt, adie abia simţită printre crengile încremenite ale copacilor, legănând delicat frunzele pleoştite de arşiţa verii. Deşi plăpândă ca o respiraţie de copil care doarme liniştit la sânul protector al mamei, adierea poartă-n ea o răcoare miraculoasă ce face ca trupul să se înfioare o clipă ca de plăcerea sărutului candid de fecioară.

Bătrânul o primeşte ca pe-o binecuvântare şi se bucură din plin de dezmierdarea ei plăcută, lăsând-o încântat să-i mângâie faţa şi gâtul şi să-i clatine uşor, cele câteva şuviţe albe de păr scăpate neglijent de sub pălăria subţire de pânză rară.

Gândurile i se-nvălmăşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal. Acolo în parc, pe bancă – aceasta sau alta, pe care-o găseşte liberă şi ferită de agresivitatea razelor solare – îşi petrecea două-trei ore în fiecare dupăamiază, lăsându-şi gândurile să alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, răscolind în voie amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau triste.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

46

Acasă, în liniştea deplină a apartamentului său, această incursiune prin propriu-i trecut, capătă forma unei confidenţe perpetue către Bobiţă, care, deşi nu se arată prea interesat de poveştile bătrânului, are marea calitate de a nu-l întrerupe niciodată şi nici nu cere lămuriri suplimentare. Îl uimeşte claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvăluie amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut recent. Acum însă, privind legănarea abia perceptibilă a frunzelor castanului bătrân de peste alee, îşi aminti, fără nicio logică, un monolog ciudat, ţinut în faţa căţelului cu doar o seară-n urmă.

Aseară i se păruse o simplă pălăvrăgeală a lui, ca multe altele de până atunci, menită să-i mai îndulcească plictiseala. Acum însă vorbele pe care le rostise atunci, pe un ton glumeţ şi autoironic, îi induceau o stare ciudată îi răsunau nefiresc în urechi sinistru chiar „Ştii, Bobiţă? îi spusese el năstruşnicului cocher roşcat, strivind un zâmbet trist în colţul ridat al gurii. Se spune că muribunzii, înainte să-şi dea ultima suflare, retrăiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor.

Nu ştii? Păi, de unde să ştii tu, căţel bleg?”, iar „căţelul bleg”, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decolorată de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale neregulate de timp, dintr-un ciot de codiţă, ca semn că-l asculta cu toată atenţie. „Bătrâneţea, reluase el, dornic să-şi lămurească pe deplin interlocutorul canin, este tot o stare ca aceea pe care o trăiesc muribunzii, doar că e ceva mai lungă uneori dureros de lungă Iar acest gen de muribund are timp să-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amănunţit al întregii lui existenţe şi, chiar să revadă de mai multe ori anumite scene, de care, dintrun motiv necunoscut, se arată de-a dreptul obsedat subconştientul său.” Bobiţă-l ascultase-n continuare la fel de atent, iar după respiraţia lui constantă, bătrânul

47

înţelesese că acesta nu avea de făcut nici un comentariu la discursul său morbid. Ţinuse totuşi să-l liniştească, chiar dacă nu părea să fie nevoie, că el, „căţelul bleg” nu trebuie să-şi facă griji pentru că, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar doamna Vetuţa, „ştii tu, vecina de la etajul doi cea care are întotdeauna câte-o bomboană pentru tine-n poşetă va prelua imediat custodia dac-o fi să se-ntâmple”, încheiase el, cu o veselie nefirească, având în vedere subiectul „dezbătut”.

– Bobiţă, vino-aici! Vino-aici imediat, blegule! Ce Dumnezeu ai găsit acolo? se răţoi bătrânul, fără a se ridica de pe bancă, la căţelul ce se tăvălea încântat în iarba măruntă; proceda aşa, de regulă, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.

Animalul îşi întrerupse plăcutul ritual atunci când simţi supărarea stăpânului, se apropie spăşit de banca pe care stătea acesta, şi-şi abandonă spinarea păroasă unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulă pe blana lui Bobiţă şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa că bătrânul îl îndemnă să-şi continue zbenguiala, după ce-l mângâie afectuos pe cap.

– Să nu mai faci aşa! Da? îl îndemnă el cu mimată severitate, scuturându-şi în plan vertical degetul arătător, printr-un gest ce se vrea ameninţător, dar care nu reuşi să genereze decât o accelerare a ritmului pendulărilor ciotului de codiţă a animalului. Întâmplarea asta îi aminti de o alta, oarecum din aceeaşi categorie, petrecută cu patru-cinci ani în urmă, pe vremea când trăia nevasta lui, Elvira draga de Elvira!

Atunci însă bătrânul nu fusese la fel de vigilent ca acum. Îl plimbase pe Bobiţă, stătuse pe bancă şi citise ziarul, se gândise în voie la ale lui, aşa cum făcea de obicei, iar când se făcu vremea, porni spre casă, urmat îndeaproape de animalul docil, căruia nu-i prinde lesa decât atunci când

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

apreciază că îl paşte vreun pericol. Pe drum nu i se păruse nimic în neregulă, dar, imediat ce intraseră în scara blocului, Anghel fusese izbit de un miros, nu foarte intens, dar îngrozitor de neplăcut ceva ca de peşte împuţit. „De unde-o fi venind mirosul ăsta oribil?”, se întrebase el, negândindu-se nicio clipă că „sursa” urca scările împreună cu el, fâlfâindu-şi urechile, la fiecare treaptă pe care-o escalada. „Ce miroase aşa urât?”, întrebase şi Elvira, din uşa bucătăriei, după ce, şi stăpânul, şi căţelul, păşiseră pe holul de la intrare al apartamentului. „Nu ştiu, că’ pe toată scara, pute-ngrozitor!”, răspunsese el. „Iar acum pute şi-n casă! Închide repede uşa, că ne asfixiem aici!”, îl îndemnase femeia.

Anghel închisese uşa cât putu de repede, dar mirosul persista la fel de intens.

Imediat faţa Elvirei se destinsese într-un zâmbet larg: „De la tine vine, potaie!”, rostise ea fără patimă, după care se întoarse spre el, certându-l fără răutate: „Iar tu ce păzeşti, de nu-l vezi pe unde se tăvăleşte?”. Luase apoi căţelul în braţe şi fugise cu el în baie, bodogănind.

Victor Burde Născut la data de 07 martie 1942 în localitatea Perii – Vadului, comuna Ileanda jud. Sălaj.

Domiciliază în municipiul Alba Iulia, jud.

Alba.

Volume publicate: „Se roagă pădurea”– versuri 2010; „Sub zodia peştilor” – versuri 2010; „Aşternut pe frunza toamnei”– versuri 2010; „Legenda Panaghiei - fata care s-a îndrăgosit de soare” – legendă în versuri – 2011.

Volumele au apărut la Editura „Gens Latina” din Alba Iulia. „Descântec de rouă”versuri 2011, apărut la Editura „Armonii Culturale”, din Adjud-Vrancea.

Volumulde versuri „Iubiri de toamnă târzie” „Editura Armonii cultrale din AdjudVrancea Coautor în: „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume” (bilingvă, română-engleză) 2010; Antologia „Poezia Culorilor” - versuri pentru copii; Antologia „Amprente culturale” - versuri; Antologia „Căutări prin vara arsă de cuvinte” – versuri;

Grafică Niculina Vizireanu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

48

Antologia universală a poeziei româneşti contemporane „Armonii culturale” 2012 – versuri.

Antologia „Fântâni de gând prin uni...vers” 2012 Antologia de poezie religiasă pentru copii 2012 Antologia „Dor de Dor - Dor de Ipoteşti” 2012 Antologia, scriitorilor români contemporani din întreaga lume (blilingvă română-germană) 2012 Premii literare: Premiul I la Cocursul Naţional „Pe aripi dor domnesc” – secţiunea poezie ediţia2010; Premul IV la Concursul internaţional de poezie pentru românii de pretutindeni”Starpress” - 2010; Premiul Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” - Filiala Argeş, în cadrul Concursului Naţional „Pe aripi de dor domnesc” – 2011; „Premiul pentru autenticitate” la Concursul internaţional de poezie pentru românii de pretutindeni „Starpress” - 2012; premiul I la Concursul naţional de poezie „Dor de Dor” – 2012 Colaborări:Reviste naţionale şi internaţionale de cultură, Asociaţii culturale şi cenacluri literare din ţară.

MEMBRU AL LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

De prea mult nins ne-am rătăcit, Iubirea ni s-a troienit pe şes, Zadarnic flori de gheaţă ţi-am cules, Din geamu-n care doru-a viscolit.

De chipul primăverii-s însetat Precum de ochii tăi si ultimul sărut, Căci frigul si tăcerea-ţi m-au durut, Ca toate dorurile ce mi le-ai lăsat. Îmi viscoleşte iarna prin icoane Şi sunt atât de singur şi de înstrăinat

ÎNMUGUREŞTE-MĂ, DOAMNE! Înmugureşte-mă Doamne Frunză să fiu, Pe ramul unui pom pustiu! În timp, vor înverzi aşa Şi alte frunze-n creanga sa.

Să fim în plină primăvară Când păsările au să-apară, Un ascunziş de cuiburi pline În care puii să se-ngâne...

Iar în copac, ca într-un vis, Va fi un fel de paradis; Pe ramuri şi sub frunza mea, Să zboare pui vor învăţa Şi ce miracol o să fie, Cu-atâta cânt şi veselie, În pomul singur - pe câmpie! Înmugureşte-mă Doamne, Frunză să-i fiu, Copacului - atât de pustiu...

SĂ VINĂ PRIMĂVARA Să vină primăvara mai curând, Mi-e sufletul bolnav de nins şi ger Căci peste tot e cerul - fără cer Şi muşcă-n poartă crivăţul flămând. Şi-n zloata asta de pe drum, Se pierd sub urmele de paşi Şi clipele ce mi le laşi Puţine, în neliniştea de-acum

49

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

IUBIRE TÂRZIE …

Iubito dormi şi nici nu ştii Că sufletu-mi ţi-e căpătâi Şi dorul arde prins în ploi Pe lunga cale, dintre noi…

Răsare o stea-n adânc de tău Şi pier cu ea în negrul hău, Să caut - de-ar fi de găsit, Leacul de drag, fără sfârşit. Şi oare cum să pot să dorm, Când nici inima n-are somn Şi-n jgeabul dinspre asfinţit Glasul de mierlă, a pierit…

Căci tu eşti pentru mine, ram Eu nuc bătrân cu frunza-n geam, Sub umbra mea cândva vei scrie De tot ce nu a fost, să fie… Şi dacă n-am s-ajung să-ţi spun Uscându-mă pe-un hat de drum, Cât te-am iubit în toamna mea Pe tine, creanga ce-a mai grea, Îţi va sopti odată dorul, Că prea târziu ai tras, zăvorul…

PRIMAVARĂ Hai cu mine în grădină, Să culegem flori de măr Una, să ţi-o prind în păr Să fii floare de lumină! Şi pe două, trei petale Să-ntrebăm cât ne iubim Numai singuri o să fim, Eu si roşul gurii tale.

De pe vârfuri de coline Curg zăpoarele la vale, Înverzind răchiţi pe cale Printre ape cristaline…

Primavară, timp de dor!

Lasă-mi mândra flori s-adune Dacă-n braţe mi le-o pune Va fi semn, că mă însor!

Anotimp de voie-bună, Vrei ca să ne fii altar? ândrei vreau să-i dau în dar, Un inel şi o cunună!

PĂDUREA DE MESTECENI Paşii mei, mângâiau firul Ierbii risipite peste frunze, Gândul mă însoţea Povestindu-mi de tine; Cânta undeva cucul, Şi în crucea amiezii Umbra de brad, cădea peste mine. Şi iată, în faţă minunea!

O albă pădure de vis Mesteceni ninşi, precum Norii pe albastrul de cer Păreau ţintuiţi Ca stelele nopţii, cuprinse de ger.

Cu albele crengi prinse în rugă Şi verdele crud de pe ram, Precum irişii fecioarelor; Dumnezeu, schiţase un imens tablou În care înmărmurit, Îngenuncheat şi eu, mă rugam…

Ţi-oi culege viorele, Păpădii şi ghiocei, Care-i floarea dragostei?

Tu, alege-o dintre ele!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

50

Valentina Becart Din jurnalul unei zile (scriu cu fire de praf…) Îţi scriu cu fire de praf… atât a mai rămas într-un deşert de gânduri să nu te miri dacă răvaşul meu va ajunge cu întârziere n-a mai trecut demult cineva… prin această întindere liniştită, pustie şi primejdioasă se mai rotesc vulturii din când în când… privirile se lovesc de lumina aspră, apăsătoare îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge un „ultim strigăt” – *** Mă grăbesc să-ţi scriu vânturile sunt necruţătoare cânt te aştepţi mai puţin nori de praf acoperă cerul coborât mult prea jos… ca o ameninţare eu stau pe o piatră arsă de soare sufletul mi-e prins de flăcările tăioase ale amiezii… *** Aş vrea să ştii... deşertul e un „vampir” (nelegiuit) cu sângele ce mi-a rămas voi semna scrisoarea ce ţi-o trimit să nu te miri! citeşte-o cu îngăduinţă şi nu lăsa lacrimile să „şteargă” ultimele fire de praf… e o rugăminte…

51

Să-ntreb izvoarele (necunoscută sursa de inspiraţie) Te-am căutat în fiecare zi ce mi-a ieşit în cale cu-n surâs eu o întrebam de tine ea şi-ascundea privirea într-o rază, o parfumată floare sau chiar în palma cerşetorului ce număra cu grijă puţinul mărunţiş N-am ezitat să-ntreb izvoarele de ţi-au simţit arsura buzelor căuşul mâinilor nerăbdătoare zadarnic... alunecâd străine s-au răsucit cu trupul către soare şi m-au lăsat privindu-mă în unde călătoare de ce te căutam? am adormit cu gândul că iubirea e-asemenea cu-n nufăr ce nu se teme de noroaie, de noroaie...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

obsesive,/până-şi sufletele noastre./ Lasă-mă să-ţi amintire.”

stinge fiu/şoaptă,

sunetele-n clinchet, (Lasă-mă)

Note de lector – volumul de poezie “Broderie de gânduri”, autor Curelciuc Bombonica „Să nu uit că viaţa-i un dangăt de clopot” Motto: „Primesc numai ce mâinile tale darnic îmi dau./Nimic mai mult nu cer/Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil, tu ceri toată averea unui suflet!” (Rabindranath Tagore) *** Poezia este confesiune, descătuşare, drum bătătorit spre culmile înalte ale spiritului, acolo unde „floarea de colţ” îşi etalează frumuseţea în toată splendoarea ei, aidoma trăirilor inocente şi rafinate.

Versurile care urmează emană mister, magnetism, cuvintele curgând ca o mătase fină şi luminoasă. „să urc/piscurile gândului/şi să-nfloresc acolo nestemată –/sihastră floare de colţ;/ să cobor/pe-o sprânceană de dor/şi să mă nasc adiere pe buza ta,/petală rătăcitoare/în infinitul întrebărilor;/ să-mi plimb visele/prin codrii sufletului tău,/să-mi las urmele/pe cărările îndoliate de necăutare;/să fiu eu:/cădere şi înălţare,/întuneric şi lumină;/ să nu uit că viaţa-i un dangăt de clopot/care ne ademeneşte în meandre

Trăirile poetei sunt asaltate ( de multe ori) de nelinişti, “pe cărările îndoliate de necăutare” structura reflexivă, interogaţia făcându-şi loc în arta scrierii.

Viaţa este un „drum” cu mai multe ramificaţii şi cărări ascunse „ochiului” neiniţiat! Faci un popas la marginea unei ore „istovite” şi te întrebi: „Quo vadis?”

Răspunsul nu va veni uşor.

Liberă şi nestăvilită, Bombonica Curelciuc antrenează, în zborurile sale imaginare, gânduri fecunde şi îndrăzneţe.

Mânuirea cu subtilitate a metaforei ne arată o poetă care îşi asumă accentele înnoitoare, estetica scrierii.

Emotivitatea suavă, armonia structurală a versurilor cuceresc prin natura lor radioasă aflată într-o continuă reîmprospătare.

Poeta îşi asumă confruntarea cu paleta largă a sensurilor ascunse în cuvânt.

Găsim în versuri prospeţimea unei atmosfere îmbietoare, care te captivează prin spontaneitatea şi sensibilitatea trăirilor. „Spre cer întinde mâna şi agaţă-te de-o stea,/ croieşte-o punte albă de lumină spre Pământ,/adu-ţi aminte c-ai făcut cu Cerul legământ,/eşti fiu al Universului iar el e casa ta!”

(Optimism) Versul elaborat este purtător de sonorităţi fine, iar spaţiul interiorizat al conştiinţei şi al sufletului este acompaniat de armonia universală. „Cuvântul este drumul sinuos al evoluţiei. Fără o istorie a culturii şi civilizaţiei am fi găsit un teren „sterp” plin cu mărăcinii necunoaşterii. Omul şi-a dorit mereu să progreseze căutând puncte de reper spre devenire. Personalităţi ca: Aristotel, Leonardo da Vinci, Beethoven, Eminescu, Einstein, Michelangelo şi câţi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

52

alţii au pus câte o cărămidă la edificiul măreţ al cu lturii.”(sursa necunoscută) Poeta îşi mobilizează energiile cu pasiune şi dăruire aşteptând ca izvoarele vechilor înţelesuri să se reverse peste praguri de gând.

Nuanţele se pliază pe fiecare trăire, aducând un plus de savoare şi luminozitate limbajului poetic. Pe drumul de “foc” poeta îşi înalţă ruguri din propria simţire, încercând să reconstruiască astfel „edenul pierdut”. „Incendii mă-nhaţă-n a lor vâlvătaie/Şi trupu-mi cutremură-n arse păcate;/Un ţipăt în două-ntunericul taie,/Că mult a zăcut încuiat sub lacăte./ Sunt Evă şi-n iadul din mine clipeşte/O taină ce încă n-a fost dezlegată,/Un vifor nebun ce-n ascuns răpufneşte,/Pictândumi bujori pe obrazul de fată.”

(Evă) Poezia nu este numai un amestec de cuvinte „defrişate” din pădurea virgină, întortocheată a gândurilor. Îmbrăcând o idee. cuvintele pot deveni adevărate nestemate. „Cuvintele sunt soare, lună,stele,/sunt iarbă verde şi pământ şi mare,/sunt dragoste şi ură, clipe-amare,”/ „Cuvintele mă nasc în fiecare zi/şi mă hrănesc cu rouă, ca un mir divin,”/ (Diamante) «Uneori, poezia „se face” şi cu idei, sau le germinează, sau ne lasă nouă posibilitatea să le „vedem”, sau „vorbeşte” despre un sâmbure al ideii. Nu câştigăm de fiecare dată mare lucru dacă aruncăm cu totul la coşul de gunoi al istoriei propunerile mai bătrânei estetici, pentru care există şi intenţia autorului, şi ideea (i se spunea “poetică”, “artistică”, tocmai pentru a arăta că este altceva, dacă nu cumva una şi aceeaşi poate fiinţa în moduri diferite).»

(Pe pragul criticii – Mircea Braga) Poeta Curelciuc Bombonica este o adeptă a ideii poetice, a exprimării limpezi şi rafinate, folosind procedee stilistice de 53

profunzime, cu deosebite rezonanţe estetice.

Guvernată de sensibilitate, poezia curge lin, fără sincope, spre albia care concentrează „viaţa” gândului exprimat. „Alerg precum o ciută prin roua dimineţii,/sărut cu talpa-mi fină pământu-n amorţire/e binecuvântare, minune când scaieţii/mă-nvăluie în flăcări, în rug înalt – simţire;/” (Punţi vindecătoare) Poemele sunt creionate în culori blânde, scoţând în relief trăsătura caracteristică a poetei: rafinamentul spiritului.

Primăvara – simbol al bucuriei, al zborului uman, al expansiunii sufleteşti creatoare – îşi desface mugurii – poeta, debarasându-se de “masca tragică”, se lasă în voia magiei, îmbătându-şi „simţurile în parfumul adorat”. „O, primăvară,/tu mi-ai înviat credinţa/şiaripi de înger datu-mi-ai,/frumoasa mea,/în apa de izvor/mi-ai oglindit dorinţa/de-a locui cândva-ntr-o lacrimă/de stea.”

(Lacrima primăverii) Armonia gândului este tulburată (uneori) de bătăile ceasornicului „în mine se zbat întrebări ancestrale,/flămânde, haine, toride abisuri” care-şi anunţă „implacabila” trecere. Firesc, sufletul tresare şi-n ochii de peruzea ai poetei apar lacrimile neputinţei – zadarnic „cătând un răspuns în mătănii şi rugă” De ce apusurile trebuie să fie atât de frumoase, de mistuitoare? Sunt întrebări ce-şi caută „rezolvare” în confruntarea cu foaia albă. „Nu te-am întrebat niciodată/de ce gândurile noastre stau agăţate/de nori;/leam văzut – ghirlande lucitoare/strecurând în inima îngerilor/fiori./Palmele noastre bătătoresc paradisul/în timp ce frământă azimă/pentru zei;/picuri de sudoare cad harnici –/boabe de mei – “ (Apusul îşi pleacă genele vinovat) Energii nebănuite declanşează un mecanism compex şi poezia îşi arată „formele” ispititoare şi incitante.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Defrişând drumul spre inima simbolurilor, poeta descoperă multitudinea înţelesurilor, înclinând balanţa spre „esenţa” şi estetica poetică.

Filtrate de conştiinţa creatoare – cuvintele capătă consistenţă şi valoare.

Versul liber este abordat cu timiditate ( aşa cum afirmă poeta), dar cu acea timiditate care „cheamă” privirea.

Versurile ce urmează sunt elocvente în acest sens: „adu-ţi aminte de zurgălăii/ce senghesuiau/în ochii noştri de copii neastâmpăraţi/şi noi îi scoteam din găoace/împrumutând bucuroşi/omului- dezăpadă/ochelari peste timp” (fărâme de cer) Poetă lirică prin excelenţă, expresivă, Curelciuc Bombonica caută lumina şi frumosul în toate câte o înconjoară. Fără îndoială, ieşirile în “larg” o ajută să-şi îmbogăţească trăirea lăuntrică şi sonoritatea cuvântului. În versurile ce urmează, candoarea, sinceritatea poetei sunt dezarmante: „Sunt Evă şi-am fost concepută din coastă,/Împart viclenie cu falsă pudoare/Şi chiar dacă am influenţă nefastă/Sunt Evă şi-n mine păcatul e-n floare”/ Şi totuşi în mine se naşte şi-o zee/Frumoasă, cuminte, izvor demplinire:/Mister şi descântec, fior şi scânteie,/Pocal de iubire, divină menire.”

(Evă) Visul şi încrederea în “ziua de mâine” se clatină de multe ori.şi pe cerul întunecat “adulmecă vulturi” „Ai vrea să mai scrii un poem despre soartă,/Un semn să mai laşi în vremelnicul dangăt/De clopot. Zadarnic, azi lira-ţi e moartă!”

(Destin) Cu toate acestea mai speră că: „un înger coboară pe scări de mătase/şi vise îmi ţese cu fir de albastru.”

(Mătănii de rouă)

Universul poetei este cel al spiritualităţii,”Smaraldul câmpiei se spală în rouă,/cu faldurii moi dimineţii se-nchină” al frumuseţii artistice.

Aceasta se agaţă de întreaga „reţea de semne” pentru a transcede dincolo de real, căutând contururile celor „nevăzute”, ca mai apoi să le dea formă „poetică”, expresivitate Pe cerul abstract al gândurilor apar necontenit imagini mai mult sau mai puţin incifrate. Forţele creatoare ale poetei forţează invizibilul, aducând în faţa cititorului ( într-un moment revelator) – fructul misterios al creaţiei. „Petale de flori au căzut secerate,/în ochii-mi luceferi izvoare-au secat/şi lacrima ta s-a-nfrăţit cu abisul”/.

(Petale de flori au căzut peste lume) Iubirea este un „tărâm” care cheamă, freamătă ca un stup de albine gata oricând a-şi lua tributul, lăsând în urmă tristeţea florilor.

Vaste, inepuizabile sunt posibilităţile poetei în exploatarea registrului simbolic.

Nu lipsesc din volum teme ca: tristeţea, iubirea, melancolia, deznădejdea, dorul. „Mă mistuie gândul şi dorul pribeag,/Sub tâmple se zbate dorinţa nătângă”/. Natura ocupă un loc important, fiind mediul unde poeta se încarcă “energetic”, se purifică trăirile împrospătate deschizându-se asemenea mugurilor încărcaţi de sevă. „În suflet/muguri se dezghioacă/şi se înalţă spre lumină,/cu raza soarelui/în joacă,/de ramuri proaspete se-anină./ Îmi şopotesc izoare-n minte,/îmi lăcrimează/roua-n sânge,/doar primăvara azi,/cuminte/în mine verdele îşi strânge.”

(Muguri se dezghioacă) Stăpână pe mijloacele stilistice, poeta va antrena în scrierea sa întregul arsenal simbolistic, căutând orice cale, orice posibilitate de a ajunge la esenţă. În mintea poetei se întinde o „broderie fină” de gânduri cusute cu „stropi de azur” şi „fire

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

54

visătoare” ce ard pe „pânza vieţii” „în aşteptarea clipei viitoare”.

Cu „mătănii de rouă” ce-i „licăre-n geană” şi sufletul ascuns în „bandajul durerilor oarbe”, aceasta urmează “al destinului drum de lumină” sperând, crezând în acele „punţi vindecătoare”. „Iar tălpile-mi gheişe sunt punţi vindecătoare,/ continuu explorează o lume fremătândă:/pietriş, ogor şi iarbă – iar soarta schimbătoare/viclean leademeneşte, cu ghimpi ce stau la pândă”.

(Punţi vindecătoare) Folosind termenul de gheişă poeta are convingerea că lucrurile pot atinge desăvârşirea. Gheişele – simbol al frumuseţii şi eleganţei supreme – sunt recunoscute ca fiind fermecătoare prin frumuseţea lor, neîntrecute în arta conversaţiei, învăluite într-un univers exotic şi misterios care seduce şi subjugă. Şi poate – având „farmecul” gheişelor viaţa ar putea fi mai blândă, mai generoasă, „unind destine-n clipe, deloc întâmplătoare...”

O poetă complexă, rafinată, receptivă la forma nouă a poeziei. (tradiţionalistă şi conservatoare prin „formă” dar „nouă” prin mijloacele de expresie, deschisă „valului” modernist).

Spontaneitatea şi sensibilitatea trăirilor aduc în modelarea imaginilor, în fiecare metaforă revelatoare neaşteptate armonii şi efecte.

Cuvântul găsit după o muncă de frământare, căutare, şlefuire – este înnnobilat cu flacăra-i creatoare, astfel încât să corespundă intenţiilor sale estetice şi poetice. „Te-am aşteptat în noaptea despletită,/în faldurii nebuni să te-nfăşor tu eşti rătăcitoarea mea ispită/şi-n gânduri azi păşeşti încetişor./ Îmi răvăşeşti, pribeagă,/iatacul sufletului

55

aşterni duios, idée dragă,/ca un covor pe pat imaculat./ Prietenă trăsnită şi zăludă/îmi eşti acum, în nopţile pustii,/şi încolţeşti ca iarba, verde, crudă,/ecou răsfrânt în tâmple argintii./ Dar te iubesc, nebuna mea idée,/distantă, rece ori neliniştită,/eu ţie mă închin, frumoasă zee,/tu eşti rătăcitoarea mea ispită.”

(Rătăcitoarea mea ispită) După mărturisirile poetei Bombonica Curelciuc poezia este „drum spre Lumină”, taină împărtăşită, alchimie a trăirilor, sunet cristalin şi armonios al universului rotunjit într-un singur cuvânt. Este comoara sufletului pentru care suişurile şi coborâşurile înseamnă iubire şi dăruire de sine.

nostalgică, speriat/şi te

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Ochii tăi Ochii tăi... sunt inima mea, flămândă de a pătrunde prin vene, în ritm accelerat.

Ochii tăi... au puterea iubirii, de a deschide fiorii dragostei făr'de păcat.

Constantin-Nicolae Gavrilescu Călător pe praf de stele Călător pe praf de stele trăiesc dorurile mele, scriu cuvinte şi dezleg vise ţes într-un întreg.

Nu mă satur de colind galaxia mea e-n gând, ziua doar mă pregătesc cum la noapte o s-o iubesc.

Călător sunt zi şi noapte, aud ale sale şoapte, le percep ca o chemare spre dragostea mea cea mare.

Fug, alerg cum fuge gândul, ocolesc întreg Pământul, spre iubirea mea cea dulce ce-a rămas, nu se mai duce.

Călător pe praf de stele trăiesc dorurile mele, împlinind noapte de noapte dragostea cântată-n şoapte.

Ochii tăi... sunt visarea din noaptea dragostei, unde iubire veşnică am jurat.

Ochii tăi... sunt pulberea de stele care cade pe amorul mult visat.

Ochii tăi... au puterea magică, verde, de a lecui amorul neâmpăcat.

De-aș fi pământ De-aș fi pământ, sămânță să-mi sădești, aș încolți amorul ca tu să-l îngrijești. În slovă și în cânt ți-aș spune să iubești, să nu cunoști ce-i dorul, să vrei doar să îl crești.

De-aș fi pământ, sămânță să-mi plantezi, în slovă și cânt ți-aș spune să visezi.

Aș prinde rădăcini, să mă fixez în sol, iubirea-mi peste ani, să nu poți s-o măsori.

De-aș fi pământ, și tu sămânța mea, în slovă și în cânt, aș vrea doar nemurirea.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

56

Din poeziile site-ului

Cronopedia selecție de Lenuș Lungu

cândva şi tata a iubit

- Teodor Dume dragostea e doar un gest prin care trece liniştea înspre libertatea de a iubi şi a fi iubit cândva şi tata a iubit ştiu bine asta îmi plăcea să mă prefac că dorm şi liniştea cobora peste patul meu ca o umbrelă era cald în acea oră târzie consumam vise (simţeam fiecare parte din mine) îmi lipeam obrazul de lumina lămpii şi-l vedeam pe tata tolănit pe fericire între mine şi el doar o tăcere şi câteva respiraţii dizolvau întunericul proptit de geam curiozitatea mi se plimba prin vene ca un marfar greu şi cu jumătate de ochi încercam să ţin timpul în loc la urma urmei orice suferinţă e o clipă dintr-un infinit ori o iluzie în care oamenii se retrag ca într-un templu

Grafică Niculina Vizireanu

57

candelă de lună - Mihaela Meravei ține aprinsă speranță de noi în peșteră brumată cu dor hăulind a vise germinate-n cocon spumegând a valuri din tulbure viață luminează-mi sufletul sihăstrit în scorburi de munte cu focul gândului învie-mi frânta aripă de cocor și nopții de ceară mai lasă-i nădejde să-ți fiu iarăși înger la capăt de timp zidește-mă-n rouă să mai cred în destin să mai cred în fericire înainte să pier ca și Goethe o să-ți strig “lumină mai multă lumină“ dăruiește-mi iubire să te pot reaprinde-n mine candelă de lună

Şoapte – Elena Spiridon Mi-a lăstărit iubirea din trunchiul putrezit de la subsuoara pământului reavăn îmbătat de aroma verdelui mugurele devine sângeriu rupe văzduhul spre soarele-amorez amețit de lipsa gravitației nu aude glasul topit al ciocârliei aș tăia frunza și floarea și brațele purtate de vânt dar va curge iar seva în cascade va revărsa iar șuvoi de păcate iar tu vei pivota întregul pământ O, crești frumos, sămânță prea sfântă desfrunzește-mi carnea în blândul azur te voi ascunde-n palme și liberă în noapte vom duce iar izvorul cu noi în șoapte...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

O lume - Delia Staniloiu O lume rea, urâtă şi perversă Îmi paroxează sistematic nervul De nu-mi mai aflu locul şi nici verbul Prin viaţa consumată-ntr-o aversă.

Mă-ndrept către speranţă cu lumină Şi vertical încerc să mă înalţ Dar, scrijelesc a fluturilor smalţ Care-n cădere, se prefac în tină.

Mă tot repet, mizeria desfid Alung urîtul, ura sau tristeţea Legând cu lanţuri grele tinereţea Ca bâtrâneţii uşa sţă-i închid.

Sunt pour toujur captivă în sistem Şi claustrată în himerice coclauri În care nu-s meduze, minotauri Un areal de care mă tot tem.

Prefigurînd o lume androgină Rătăcitoare prin planeta Ning, Trăieşte-n ireal, dar de-o ating Sunt vinovată fără nici o vină

Cetatea reconstruită - Mariana Dobrin Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită, Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită, Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea. În jurul meu erau doar garduri sfărâmate Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam, Ferestrele, de-a rândul, de vânturi dărâmate Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.

Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe Şi-n faţa-a mele ziduri stricate a sosit, Un Meşter cu priviri atât de întristate Când a văzut ruina în care m-a găsit.

A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii, De vânturile care în ele şuierau. În miez de noapte rece, acele negre umbre, Spăimântător cetatea urlând o bântuiau, Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,

Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau. Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea Ducea cu EL comori, cu grijă adunate Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.

Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună, Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat; Întreaga mea cetate era ca o ruină Şi niciun colţişor nu mai avea curat.

Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice: „Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”

Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.

Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce, Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.

Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă, Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus: „Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”

Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.

A treia zi Drumeţul în prag s-a arătat Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.

Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Grafică Nina Vizireanu

58

niciodată nu voi rămâne fără cuvinte – Belean Maria Ileana chiar dacă îmbrățișarea lor întârzie în vreun bar netot dintr-un cartier fără stradă tot vor ajunge pentru nupțiala îmbrățișare dacă va fi pentru ultima oară tot o vor face nu oricum nu stângaci cu tălpile șterse bine de praful rău famat (fără gheața din paharul de Cola) caldă aburindă stai stai lângă mine să privim drumul pe care l-am urcat cuvinte înșiruite de-a stânga albului nu mai zâmbești invoci bătrânelul din tine prea devreme nu lăsa ca privirea-mi flămândă să urce singură ultimele trepte doar așa vom afla ce căutăm cu mâinile lipite de prea multe cuvinte nespuse nu pierdute ne strivesc suntem mai bătrâni cu două versuri mai singuri decât un poem care încă nu nea născut mai urâți mai mici și nu m-ai întrebat niciodată dacă eu sunt aceea care nasc cuvinte răspunsul se aude seara plutește lin pe masa ta de scris Cotă de absurd – Dorneanu Eduard fiul lui Oenus vinde aruncătoare de flăcări pe acoperişul operei moirele completeză chitanţe de mână ioana pariază pe victoria echipei oberwart gunners prostituatele din vitrina crematoriului

59

strâng semnături pentru a revendica un sfert din tezaurul emoţional pierdut de episcopii postmodernişti drogaţii au rămas stăpânii infernului virtual fotografiile lor asalteaza covrigăriile atelierele de reparat atacuri cerebrale şi centrele de reeducare a semafoarelor cota de absurd din mesajele ioanei deschide poarta săptămânii conjugarea melatoninei poate reîncepe Sărut amar – Gordan Mircea Mi-a zis badea că nu doare, Dacă-i dau o sărutare Și mi-a spus, într-o doară, Că-mi fură gura deseară.

Dup-o scurtă socoteală, Am intrat la bănuială: Oi fi prima, cu-ncercatul, Sau minte, nerușinatul?!

De ți-s buzele crăpate Și se doresc sărutate, O să doară și mai tare, C-o să pun, pe rană, sare.

O fată nu se sărută, Dacă nu e și iubită Și-i mare nenorocire, Dacă n-o faci din iubire.

Un sărut stîmpără dorul, Ce-n suflet are izvorul, Dar dacă-i amar, ca ceapa, În suflet tulbură apa.

Refren Ți-o fi, bade, tare sete, Dacă furi gura la fete Și-o să-ți fie și mai tare, C-o să-ți dau apăde mare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Unde-i poezia?

– Lidia Burduja (Lidia Nevermore) Pendula-n perete nu mai are ton.

Canion îşi sapă acele-n beton, pierdute-amândouă la o cifră: doi!

Iubirile plouă, plouă peste noi.

Eu sunt la nadir, tu eşti la zenit.

Unge-mă cu mir, înger ce-ai venit; răspunde-mi pe loc la-ntrebarea mută.

Raiul e alt foc, iadu-aceeaşi rută.

Am ajuns? Nu ştiu.

Este somn sau moarte!?

Visul nostru-i viu.

Noaptea ne desparte: eu sunt la zenit, la nadir eşti tu.

Parcă a venit nemurirea, nu?

Peste amintiri plânge ochiul vieţii.

Neantul vine cu valurile ceţii.

Dintre stinse rime scapără vocale.

Unde-i poezia?

Paos e-n pocale!

Muza nu jeleşte.

Ochiul morţii râde.

Buzele aşteaptă sărutul de gâde.

Pare fără sens întreg universul. Încă-ţi mai aştept sufletul şi versul.

De la A la infinit – Eunescu în strigătul că sunt acolose adună cetățile părților de cuvânt în atingerea fluierului acolo își dorm literele fărâmele de aer cu care înconjor zisul în tăcerea lor în tăcerea lor colorată se moare cel mai frumos

Iartă-mi gândul - Nicolae Nicoară-Horia Iartă-mi gândul care nu mi se cuvine, Dacă nu știu, Doamne, libertatea ce-i, Prea legat de viață, prea legat de mine Voi gusta vreodată adevărul ei?

Azi mi-e încă tânăr jarul din poeme, Mâine doar cenușă rece și tăciune, Risipit în toate, risipit devreme Cine din nimicuri să mă mai adune?

Ochii tăi sunt limpezi și frumoși mereu, De mai stau acolo eu te rog cuminte Tu îmi iartă gândul care nu-i al meu, Iartă-i și tristețea arsă în cuvinte

Grafică Niculina Vizireanu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

60

Nu mă chema...

- Florin Petrache Nu mă chema, nu mă ruga, nu plânge, E prea târziu să o mai faci acum!

Prin mine nu mai curge prea mult sânge, S-a transformat în mult venin şi scrum Nu mai visez la nopţile frumoase Când îţi şopteam ce mult eu te iubesc!

Mă reîntorc în spaţii-ntunecoase, Să nu mai ştiu de nimeni cât trăiesc Mi-s tâmplele de-un negru-argintiu...

Nu mai doresc de nimenea să ştiu!

Azi nu mai e...

- Oană Ştefan Valentin

Ce caută cărarea ce duce-n Paradis.

Femeia, jumătatea care te încântă, O porţi în inimă vibrezi când te alintă, E mama ce-ţi dă viaţă şi te creşte Suferă cu tine când soarta te loveşte.

Iubirea ei îmi este şi floare şi suspin Când o citesc în zori de dimineaţă O lacrimă uitată din senin Se schimbă-ntr-un surâs, pe faţă.

Femeie eşti o gingaşă făptură Cu surâsul cald ca razele de soare În faţa ta cu stimă ne- aplecăm Să ne trăieşti, iubire îţi purtăm!

O bucată imensă de noapte mi-a strivit zborul.

Oare unde se duc steluțele, când mor, la culcare?

Suntem atât de vinovați de viață încât murim prea repede.

Oare dincolo e ieri sau astăzi?

Grafică Nina Vizireanu

Speranța s-a înecat într-o lacrimă fără zbatere.

Ană...

De ce te-ai dezvelit De zid?

SFÂNTA TREIME! - Marius-Adrian Porojnicu În trei culori mi-e sufletul pictat Şi vă spun asta tocmai să se ştie Că sufletul meu nu-i de-nchiriat Şi-n suflet, port întreaga Românie!

Femeia e un înger - Sprâncenatu Dan Femeia e un înger pe pământ, Purtăm icoana ei mereu în gând, Lacrima de dor din fiecare noapte, Iubita care o dezmierzi prin şoapte.

Aripă-n aripă ne ridicăm la cer, Un templu al iubirii mirific, efemer, Femeia şi bărbatul, un tandem de vis 61

Sunt trei culori ce-mi definesc trăirea, Şi Dumnezeul meu e-n toate trei! Şi martor sunt: înseamnă nemurirea, În româneşte, cu strămoşii mei!

Destinul meu e şi destinul ţării Şi oriunde m-aş duce,sunt român! Şi de-s pribeag, nu dau uitării Nici mamă,nici meleagul meu străbun!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

Pe trei culori, imi juruiesc credinţa: Aşa să mă ajute Dumnezeu! Şi sfântă-mi e treimea, ca dorinţa De pace şi belsug în jurul meu!

Proiectul eternului feminin - Costel Zăgan Mişcă-ţi haide bunul simţ dacă vrei s-ajungi acasă pune-ţi la picioare zimţi vezi pantofilor le pasă Dac-ajungi sau nu acasă mult mai bine e descuţ iarba verde-i mai frumoasă dac-ai şti să o asculţi Mult mai bine e desculţ ţi-ai pus la picioare zimţi numai doi şi încă-s mulţi haide mişcă-ţi bunul simţ Dacă vrei s-ajungi departe desparte viaţa de moarte

marea – Ion Ionescu Bucovu de vei cuprinde într-o pleoapă marea rămâne spânzurată doar mirarea plutind pe val prin purpura trufașă noi nu-i vedem făptura uriașă și spuma luminată a valului confuz ne sperie privirea, ne cade în auz suntem și vis, și pulbere pierdută ca niște pescăruși răniți pe-o plută vom mai scăpa din valuri teferi oare când sunt atâtea-ntinderi peste mare? ca și prin valuri, trecem și prin vreme, tot așteptând destinul să ne cheme.

Femeia cu tei şi plopi - Llelu Nicolae Vălăreanu

Cezeisme II

Căutări - Veronica Cârjeu La mine în suflet şi gândul e frânt Nu vor mai creşte nici muguri altoi Iubirea dispare ca ceaţa -n descânt Când raze de foc străpung al ceţii şuvoi

Între noi sunt teii şi plopii lui Eminescu, împreună-s cu soţ, separat fără.

Prima dată m-am crezut îndrăgostit apoi m-am trezit melancolic şi singur, n-am putut să mă obişnuiesc.

Nu-mi deplâng zilele, te-am intâlnit pe tine femeia necunoscută.

O să stăm sub ei ca de atâtea ori până când se înteţeşte răcoarea ori vântul şi aleile rămân pustii.

Dă-mi şoapta ta iubirii să-i cânt Floarea din suflet să se deschidă Noian de iubire revarsă din gând Privind spre lumină candidă Străpung zidul gros cu al arşiţei dor Gândului aripi spre înălţimi i-am chemat Am să găsesc la tine în suflet caldul fior Cu iubire nespusă şi un gând curat?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

62

lua bota cu apă, o putină plină pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, calupul de săpun de casă, lemnele din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi multe obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Incepeam paza aşa de devreme să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.

BUNICA FLOAREA Gelu Pescaru Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini segvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate acum la răscruci de vremuri.

Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie.

Să nu-mi fie frică singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.

La vreo cincizeci de metri de lotul nostru de vie, avea şi tatăl mamei un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se înfrupte din strugurii copţi? Înainte de a ne instala ca paznici ai viei, mai întâi scotea tata uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză de cânepă, ţesută de mama iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic1 şi îi arunca în căruţă, apoi 1

Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi

63

Săpa tata spre drum în capătul lotului, o groapă peste care construia din lemne de salcâm o formă de piramidă, pe care punea nişte crengi şi peste ele paie de grâu apoi cartonul asfaltat, fixat cu bolovani de piatră legaţi cu şfori. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei.

Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar sub ea pe la mijloc pe lăţime un zid din chirpici de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii.

Peste uşă era aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse pe jos covoare de iută sau ţesute la război, direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumeaua. Aşa se „tencuiau” şi casele peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală.

Cum spuneam, tata a construit bordeiul, ne-a instalat patul şi cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în septembrie. Seara după ce îşi termina treburile gospodăreşti prin curte sau pe la câmp, cu recoltatul cerealelor, uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene.

N.A.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

prăşitul porumbului şi al florii soarelui, tata înhăma cai şi pornea spre noi cu merinde şi să ne ţină de urât pe timpul nopţii. Eu ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar.

Grafică Niculina Vizireanu

Braica căţeluşa, era prima care îl auzea pe tata şi dădea semnalul prin lătrături vesele mişcându-şi voioasă coada. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă tata încredere de a ne lăsa singuri peste noapte. În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ. Nu se ştia cine a ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independenţă. Îmi povestea bunica că pe atunci era domnişoară de vreo douăzeci şi doi de ani. Ea apucase trei războaie, dintre care două mondiale.

Chiar dacă avea vârsta de 103 ani, avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleaşi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i

primească. Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce găseau de prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite tot de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.

Doar vederea o cam părăsise pe bunica.

Nu mai vedea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere, şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i strige: „Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul”. Noi copii ne amuzam şi ne distram de această situaţie. Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (aşa le spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de un ar2 de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a plantat puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii se coceau la umbră, erau deosebit de aromaţi şi cu o boabă foarte mare albă cu un puf argintiu pe ea.

Megieş cu lotul nostru de viţă de vie, un consătean semănase în acel an porumb şi printre rânduri a cultivat spaţii rotunde cu găulean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Mama mare fabrica din el un magiun foarte gustos.

Avea o presă specială folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.

2

un ar este egal cu 100 mp

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

64

Vis alb

Lenuş LUNGU Îngerul nopţii Plouă… umbra nopţii se aşterne misterios peste trupul meu. Deşir un şir de gânduri peste filele sufletului meu. Norii îmi străpung retina, pătrund în orbita cu nuanţe de toamnă. Mă las pradă viselor şi printre frunzele spulberate de vânt, te caut în umbra nopţii…Dar nu te găsesc… îmbrac iubirea în culori pastelate şi las cuvintele să zboare, să se transforme în torente. Norii rupţi, îşi revarsă furia asupra mea, biciuindu-mi trupul flagelat de stropii reci de ploaie. Mă apropii cu paşi umezi de marginea infinitului şi-mi strig tăcerea în liniştea noptii, agonie într-un colţ de suflet.

Vântul rece îmi înfioară trupul, întind mâinile spre cer să prind o rază caldă de speranţă, clipa-n pumn să o transform în petale de trandafir pe-un nor de bumbac.

Inima îmi este smulsă şi aruncată în valuri de iubire…Vino înger al nopţii, strecoară-te printre picăturile de ploaie te voi îmbrăca în mângâieri te voi acoperi cu raze de lună, dimineaţa să-ţi picur pe aripi sărut de dor şi zbor, iar tu să te cuibăreşti în inima mea, să culeg de pe buzele tale nectarul iubirii, printre vise dezbrăcate de gânduri… să îţi curg încet printre gene şi să te sărut printre şoapte. Într-un gând, ne iubim la ţărm de mare pe nisipul ud, unde valurile învolburate, cântă un dor ancorat la ţărmul visării. Asta sunt, un simplu vis, aşteptând un strop de tine împlinire, să te prelingi pe trupul meu gol, să ne învelim în praf de stele şi să ne încălţăm cu tălpi îmbrăcate în vise, să fim petale de timp.Să cântăm iubirea pe note de pian în noaptea albastră, ploioasă.

65

Îmi trec arome de măr copt prin scânteia vieţii împletite-n flori aurii cu ochii plini de valuri pictez şoapte în culori pastelate gândurile-mi sunt păsări ce vor zbura spre cer ca să aducă flori adunat din clipele de dor şi lacrimi înfundate transformate-n valuri de furtună ce se împletesc cu unde înspumate de timp păşesc cu tălpile goale pe un tărâm de vise albe amestecate cu albastru infinit.

Dimineţi sub tălpi Mă strecor pe marginea dimineţii mă apropii de tine şi te privesc ca norul trandafiriu de deasupra cerului mă aşez în palma ta ca o umbră îmi trec mâna Peste ochi, peste obraji îţi aduc dimineaţa să se picure peste tine să te învelească cu aromă de cafea şi parfum de migdală te voi ţine în suflarea mea şi te voi înfăşura ţinându-ţi blând dimineţile sub tălpi în cupele zemoase din ceaşca ta.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

C. Negruzzi Ovidiu Cristian Dinica În „Istoria literaturii române”, G. Călinescu îl include pe C. Negruzzi în capitolul „Primii umorişti”, alături de Anton Pann şi Cilibi Moise. C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai multor limbii de circulaţie europeană, provine dintr-o familie de răzeşi, având rădăcini care coboară până în secolul al-XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaş Neniu(1667), cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruţ să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume si italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des ca urmare a influenţei culturii renascentiste.

Epoca în care se formează şi evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României parcurgând şi etapa regulamentelor organice. Moldova ajunsese la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul ţarist si imperiul Hasburgic, datorită poziţiei sale strategice în sud-estul Europei. În prima jumătate a secolului XIX se traversează regimuri politice diverse: de

la regimul fanariot (până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu) şi cea regulamentară aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica ipotetică din anul 1848 şi constituirea Principatelor Unite Române.

Din punct de vedere al culturii române aceasta perioadă este de întemeiere a sa şi de formare a literaturii naţionale, de recunoaştere a originii latine a limbii şi a romanităţii poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidenţiere a trăsăturilor morale nobile precum răbdarea, dragostea de viaţă, respectul faţă de familie şi de neam.

C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeştii–Vechi, lângă Iaşi. Părinţii săi sunt Sofia şi Dinu Negruţ. Rămâne orfan de mamă de la vârstă fragedă, fiind crescut de tatăl său care avea o situaţie materială bună, dar şi prin sprijinul logofătului Constantin Balş. Într-o perioadă tulbure, în care limba română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl viitorului autor, Dinu Negruţ, era un om instruit, inteligent, având pasiunea lecturii.

Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu caractere chilirice.

Manifestările violente ale eteriştilor din 1821-1822, în urma cărora tatăl său va înregistra eşecul arendării otcupul menzilului (întreprinderea poştelor) vor fi motivul refugierii familiei sale la Chişinău.

Datoria provocată de eşecul arendarii va atârna greu şi va fi achitată abia în 1831.

La Chisinău, Negruzzi, în vara anului 1822, îl întâlneşte pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin care umbla însoţit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Puskin - scrie Negruzzi - mă iubea şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

66

găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam, vorbind cu el frantuzeşte.

Câteodată şedea si ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceste; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.

Din această prietenie cu Puşkin, Negruzzi se va alege cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani este o perioadă de acumulare, de formare culturală, de exerciţiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, M me de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari. Având un puternic spirit de observaţie şi analiză, cunoscând atât realităţile, cât şi structura societăţii contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerţia conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi, cronicarii. Aşadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova.

Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 şi până în 1835, Negruzzi activează în cariera profesională ca şi căminar, vistiernic, diac, iar din 1845 devine membru în Comisia privind mersul şcoalelor si pricinile neprogresului lor.

Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată datoria uriaşă din arendarea eşuată în 1821.

Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naţionale, „care moartă în Moldova începuse a înflori la Bucureşti”, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.

Implicarea sa în constituirea literaturii naţionale îşi găseşte împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe sexe, Albina si Alăuta românească, Dacia literară, Foaia 67

pentru minte, inimă si literatură, Propăşire etc). În aceste publicaţii apar traduceri din V. Hugo, cât şi creaţii originale: „Cum am învăţat româneşte’’, „Aprodul Purice” (1837), nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Plimbare”, anecdota „Reţeta”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc. Între 37 şi 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă, tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat al judeţului Iaşi de partea aripei moderate din gruparea Conservatoare.

Analiza sa critică asupra epocii continuă şi prin articole precum Despre ruinele şi ruinările Moldaviei.

Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viaţa şi cariera lui C. Negruzzi.

Astfel devine primarul Iaşului, dar si codirector al Teatrului Naţional împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se publică nuvela istorică, „Alexandru Lăpuşneanu”.

Din programul revistei Dacia literară trebuie mentionate câteva aspecte la care a subscris şi Negruzzi şi care se regăsesc în articolul „Introducţie“, scris de M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei: - combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre; - crearea unei literaturi de specific naţional: în locul imitării scriitoriilor străini

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

să se creeze literatura autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Istoria este privită ca model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională. În acest sens, pentru a ilustra satiric realităţile sociale, lucrarea „Alexandru Lăpuşneanu”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză, numit „Fragmente istorice”. În 1857 publică volumul „Păcatele tinereţilor”, alcătuit din patru părţi („Amintiri din juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi Pălămidă”, „Negru pe Alb”), în care adună scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, au caracter anticipativ asupra evoluţiei literaturii şi sunt deschise spre modern.

Astfel, în „Amintiri din juneţe” se găsesc lucrările: - „Cum am învăţat româneşte” (Cu această povestire deschide genul literaturii memorialistice, relatând cu tâlc întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre singurele din epocă unde se putea învăţa româneşte, ţinând cont de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode sumare să-l înveţe gramatica limbii române, dar autorul, dând dovada de isteţime, îl întrece şi chiar îl concediază.); - „Zoe” (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase si perfide, abandonuri crude şi dure, răzbunare, scrisoare de adio, sinucidere, coincidenţa la final când se întretaie un cortegiu funerar cu o paradă

militară si epilogul cu sancţiunea divină, toate petrecându-se în Iaşul degradării morale); - „O alergare de cai” (cuprinde intriga şi moravurile epocii, văzute prin prisma a două cupluri care se întrepătrund şi sunt analizate în paralel pentru sublinierea caracterului fiecăruia ca o litografie neagră de ţinută umoristică, după cum spune George Călinescu); - „Tudorică” (povestire care se apropie de literatura populară şi care va precede lucrarea „Ivan Tubincă” a lui I. Creangă.

Prin farmecul şi ironia folosită, dar şi prin meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a societăţii contemporane scrierii sale. Această povestire, apărută în 1844 în revista Propăşirea, a contribuit la suspendarea revistei şi la izolarea autorului la moşia sa); În partea a doua a volumului intitulată „Fragmente istorice” găsim povestiri si nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, din care nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” este capodopera cu care Negruzzi a inaugurat genul literaturii istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuvelele istorice ale lui Odobescu şi până la romanul istoric sadovenian.

Din perspectiva modernă, nuvela este o parabolă despre vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorinţa de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela „Alexandru Lăpuşneanu" depăşeşte limitele spaţiului românesc şi se înscrie în universalitate.

Autorul a scris „Alexandru Lăpuşneanu” folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca inspiraţie istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpuşneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către Ştefan Tomşa. Aflat în confict cu boierii care nu-l doreau la tron, Lăpuşneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind multă cruzime şi atrăgând asupra

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

68

sa oprobriul public, inclusiv al soţiei care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru otrăvirea lui. Lăpuşneanu este avid de putere, lacom, perfid, urmăreşte cu orice preţ propriul scop imoral, toate aceste trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganţă de autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale. În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acţiunii, dovedind o bogăţie de informaţii şi aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literare. Asupra lui Lăpuşneanu, autorul va reveni într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al volumului „Păcatele tinereţilor”, dezvăluind motivul pentru care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu măsura de ucidere în masă a acestora.

Cu partea a patra a volumului „Păcatele tinereţilor”, în ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi introduce genul epistolar şi adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de etică şi morală necesar în toate epocile.

Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare. Astfel în Plimbare se evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăţia naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele Mănăstirii Neamţului este descrisă mănăstirea si mormintele martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie pe malurile Trotuşului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Oneşti şi este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpuşneanu. Întâlnim în aceste „Scrisori la un prieten”, şi atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra folosirii 69

limbii române, dar şi măiestria autorului în utilizarea corectă şi cu eleganţă a ei.

Scrisorile lui Negruzzi conţin forme literare diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri şi fiziologii, dizertaţii ştiinţifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum şi analiza diferenţelor dintre sat şi oraş.

Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza şi cu privire la forma limbii române. Astfel el pledează pentru valorificarea limbii vechilor cărţi, a cărei expresivitate este de necontestat si mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puţinii susţinători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face abia în 1860). El critică eliminarea forţată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungro-turce-grece şi slavone, dar nu este de acord nici cu românirea cuvintelor nelatine.

Fiind un creator atent la spiritul moral şi uşor ironic în compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele întregii sale generaţii de întemeietori, cu inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme şi structuri adecvate realităţii istorice si estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte,inimă şi literatură nr.

30 din 1845.

Prin prietenia arătată scriitorilor munteni, sprijină şi Asociaţia literară care se înfiinţase la Bucureşti în 1847, şi care va deveni în 1866, Academia Română. Prin activitatea sa a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române despre care putem vorbi începând cu anul 1830.

Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la moşia sa Trifeştii– Vechi.

Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

MĂLIN STAN - citesc poezia ca pe un cântec mistic ce sufocă aerul MĂLIN STAN ne popune un volum ce marchează viziunea asupra lumii „Somnul tău îmi face bine” (Editura Brumar, Timisoara, 2011). Vasile Spiridon remarca faptul că este „o poezie neoavangardistă, experimentalistă, de un erotism bine temperat, în care tensiunea lirică este concentrată în prima parte a poemului”.

Discrusul liric sugerează un lirism în care poetul încearcă se se definească pe sine, încadrându-se în generația sa.

Roland Barthes definea termenul de scriitură ca fiind „alegerea ariei sociale în care scriitorul decide să-şi plaseze natura limbajului său”, dar cotidianul este reificat în poezia lui Mălin STAN şi privat de capacităţile sale spaţiale. Apar valențe ale unei viziuni onirice, expresioniste, în care material este distorsionată „autobuzul întârzie mereu,/mai ales că oamenii sunt mascaţi şi nu-i recunoaşte nimeni/ar fi putut să spargă zidurile prin care se crede că trece în fiecare zi/cu fiecare zid măştile se transformă în carne,/fiecare om devine negru ca şi cum masca ar fi murit.”

Discrusul său liric este elaborat, programatic afirmând că: „citesc poezia ca pe un cântec mistic ce sufocă aerul,/îi dă foc şi soarele coboară în mijlocul lui, după cum s-a prognozat la ştiri”.

Poetul Leonard Ancuţa remarca faptul că „Centrala poetică a lui Mălin Stan a început să transmită energie. Forma ei de manifestare este iubirea, în toate formele sale de agregare, fie că respectă sau ignoră legile fizicii şi/sau pe cele ale logicii. în viziunea lui Mălin, iubirea este starea de agregare prin care el transcende lumea primară, realitatea directă şi vizualizează o

nouă formă de existenţă, cea poetică.

Poetul absoarbe energiile descătuşate ale trupurilor cuprinse de iubire şi le decantează, ca prin vis, în versuri care surprind prin imagine sau trăire.”

Marian DRAGOMIR

tragedia lui nichita nichita serbează mereu ziua de naştere a câte unui poem sau a unui personaj pe care îl omoară la sfârşitul zilei. beat fiind, şi dacă nu-l găseşete execută pe primul ieşit în cale în numele lui. ziua se întunecă şi zidurile blocului lui se crapă în două. o parte armata roşie, cealaltă, forţele aeriene. nu mai poate să scrie, înghesuit de pereţi. toţi oamenii pe care i-a creat acum îl îngroapă de viu. blocul se poate reclădi dar nimeni nu mai poate locui în el: pereţii sunt vopsiţi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013

70