Florin T. Roman & colab. - România, eterna poveste - volumul II by Ioan Muntean

BIBLIOTECA CRONOPEDIA

ROMÂNIA, ETERNA POVESTE MANUAL ALTERNATIV CONCENTRAT DE RELIGIE A NEAMULUI ROMÂNESC, DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ, DE ISTORIE A ROMÂNIEI, DE GEOGRAFIE A ROMÂNIEI, DE PSIHOLOGIE A POPORULUI ROMÂN ŞI DE ETNOLOGIE ŞI FOLCLOR ROMÂNESC

VOLUMUL II de la 1800 până la 1918

Texte (predominant) din Literatura română alese, culese şi aranjate de FLORIN T. ROMAN, cu ajutorul colaboratorilor CORINA DIACONESCU şi FLAVIUS CĂPRARIU

~ Iaşi 2018 ~

Comenzi (gratuite) la adresa: romantarad@yahoo.com lector: Lenuş Lungu corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean ilustrare: Ioan Muntean (foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României România, eterna poveste: manual alternativ concentrat de religie a neamului românesc, de limba şi literatura română, de istorie a României, de geografie a României, de Psihologie a poporului român şi de etnologie şi folclor românesc: texte (predominant) din literatura română/alese, culese şi aranjate de Florin T. Roman, cu ajutorul colab. Corina Diaconescu şi Flavius Căprariu. - Iaşi : StudIS, 2017, 3 vol. ISBN 978-606-775-678-4 Vol. 2: De la 1800 până la 1918. - 2017. - Conţine bibliografie. – ISBN 978-606-775-680-7 I. Roman, Florin T. (ed.) II. Diaconescu, Corina (ed.) III. Căpraru, Flavius (ed.) 008

Tipărit la Editura StudIs Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

ROMÂNIA, ETERNA POVESTE Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeşte munca acestei cărţi ca pe o rugăciune pentru românii din toate timpurile şi din toate locurile!

MOTTO: „Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări... Patria nu este pămîntul pe care trăim din întîmplare, ci este pămîntul plămădit cu sîngele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Părinţii, moşii, strămoşii ne sînt patria noastră, ei care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe, aspiraţiuni, sînt adevărata noastră Patrie.” BARBU ŞTEFĂNESCU-DELAVRANCEA

Prefaţă (la volumul II) Lucrarea de faţă constituie cea de-a doua parte dintr-un proiect mai amplu, gândit pe întinderea a trei volume, proiect destinat să înlocuiască, pentru cei interesaţi, programa şcolară la disciplina „Istoria României”, programă (şi Istorie) distruse de incompetenţa, de indolenţa şi de ultra-filo-europenismul majorităţii celor chemaţi să conducă destinele Educaţiei, Culturii şi Cercetării româneşti după anul de graţie 1989, responsabili (sau mai degrabă iresponsabili) ce s-au lăsat puternic influenţaţi de unii aşa-zişi „istorici” care n-au urmărit decât să şocheze, absolutizând mitizarea şi denigrând cercetarea istoriografică, cu scopul precis şi exclusiv de a culege faimă şi bani. Trilogia este însă accesibilă nu doar profesorilor şi elevilor de gimnaziu şi de liceu, ci oricărui român care doreşte să cunoască istoria neamului său din alte perspective decât cele ale istoricilor. 5

Deşi cândva termenii „naţionalism” şi „patriotism” erau sinonimi, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă, actualmente, pentru termenul de „naţionalism”, următoarea definiţie: „doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale”. Nu pot fi de acord cu inserarea în definiţie a sintagmei „uneori exagerată”, căci pentru naţionalismul exagerat avem în acelaşi DEX cuvântul „ultranaţionalism”. Prefer, când vorbesc despre „sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei”, atât termenul de „patriotism” (definit astfel tot de actualul DEX), cât şi noţiunea de „naţionalism”, considerând, alături de autorii citaţi în lucrare, că cele două cuvinte au fost, sunt în continuare, şi vor rămâne, întotdeauna, sinonime. După umila mea părere, a fi naţionalist (sau patriot) însemnă a iubi naţiunea (patria) în care te-ai născut. A fi naţionalist (sau patriot) nu exclude însă iubirea altor naţiuni (sau patrii). Bunăoară, a fi patriot român înseamnă, printre altele, a fi conştient de originea geto-daco-romană a poporului român. A fi naţionalist român nu înseamnă a desconsidera originea altor popoare. A fi patriot român înseamnă a-i iubi pe oamenii cu pielea albă care au cetăţenia română. A fi naţionalist român nu exclude însă iubirea oamenilor cu pielea albă care au altă cetăţenie şi nici iubirea oamenilor care au altă culoare a pielii. A fi patriot român înseamnă a fi conştient că religia poporului tău este Creştinismul şi că, totodată, confesiunea sa creştină este Ortodoxia. A fi naţionalist român nu înseamnă a desconsidera popoarele care au altă religie sau altă confesiune creştină, ori pe cetăţenii români neortodocşi. Dacă ştiinţa denumită Filologie se împiedică adeseori în astfel de explicaţii semantice inconsistente, confuze şi chiar contradictorii, se poate lesne observa că şi ştiinţa denumită Istorie suferă la fel de frecvent accidente asemănătoare. Pentru a argumenta această idee e suficient să ne amintim de recenta dispută dintre doi mari istorici români contemporani: Lucian Boia şi Ioan-Aurel Pop. Primul (crede că) demonstrează faptul că trecutul românesc este plin de mituri pe care le-au trăit românii de-a lungul secolelor şi de mituri pe care le-au confecţionat istoricii români de-a lungul aceloraşi secole. Dl Lucian Boia ajunge până acolo încât îi ironizează, 6

îi relativizează şi îi dispreţuieşte pe toţi istoricii români (inclusiv pe Nicolae Iorga, pe Vasile Pârvan şi pe Gh. I. Brătianu!), care, în opinia Domniei sale, sunt cauza principală a „mitizării” istoriei României. Cel de-al doilea îl combate cu fermitate şi cu acribie pe Dl Lucian Boia, acuzându-l că în scrierile sale istorice apelează la absurdităţi, la minciuni şi chiar la blasfemii. Mai mult decât atât, se pot lesne constata contradicţii esenţiale chiar şi între ideile aceluiaşi istoric. Spre exemplu, ca să rămânem numai la cei doi oameni de ştiinţă aduşi în discuţie, Dl Ioan-Aurel Pop (academician) îşi denunţă colegul, relevând o serie de atitudini contradictorii între scrierile profesorului Lucian Boia de dinainte de 1989, pe de o parte, şi cele de după acest moment istoric, pe de altă parte. În ceea ce priveşte însă manualele şcolare, ambii istorici cad de acord că ele trebuie să fie alternative. Mă întreb, legitim, zic, eu: De ce? Există mai multe istorii? A, există mai multe opinii alternative cu privire la un aspect sau altul al istoriei. Sunt de acord. Dar de ce să nu rămânem atunci la un singur manual de istorie, care să cuprindă, la aspectele controversate, opiniile diferite ale istoricilor în cauză? La ce le foloseşte elevilor o multitudine de manuale alternative? Ca să le provoace vertijuri la ora de istorie, să fie năuciţi când termină liceul şi să-şi creeze un sentiment de repulsie când se gândesc la tot ceea ce înseamnă Istorie şi istoric? Iată de ce am început să le înţeleg tot mai bine ideile şi, evident, să le acord mai multă credibilitate, marilor filosofi români: „Mă plimb în vârf de munţi. E noapte, dar cum ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, văd la depărtări mari, vag, ce-i drept, dar totuşi văd. Aprind un muc de lumânare, deodată văd limpede la doi paşi, dar mai departe nimic. Mintea noastră sănătoasă, cu presimţirile ei instinctive, obişnuită cu întunericul realităţii, vede tulbure, ce-i drept la depărtări şi-n adâncimi foarte mari. Ştiinţa îşi aprinde însă mucul de lumânare, dintr-odată vedem totul la doi paşi, dar mai departe deloc…” (Lucian Blaga). „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce

spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.” (Petre Ţuţea). Iată de ce este mult mai credibil un teolog cu misiune apostolocă decât un om de ştiinţă: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii.” (I Corinteni, cap.I, v.20-21). Şi astfel, dezamăgit de „cercetătorul acestui veac”, am studiat, tot mai preocupat, istoria ţării mele, din perspectiva artistului purtător de condei adică a poetului, a prozatorului şi a dramaturgului (care au scris, cu dragoste, din miezul istoriei, şi nu cu vanitate, de deasupra ei), din perspectiva tradiţiei (purtătoare de balade, legende, povestiri transmise de oamenii simpli ai poporului, pe cale orală, din generaţie în generaţie, până azi şi de azi înainte), şi, nu în ultimul rând, din perspectiva teologilor (aflaţi mereu cu mintea pe pământ, între oameni, şi în acelaşi timp cu inima în cer, la Dumnezeu). Apelând deci la literatură, la tradiţie şi la teologie, am descoperit o altă istorie a României, mult mai aproape de adevăr, şi deci mult mai credibilă. De ce? Pentru că din aceste trei perspective reunite istoria se vede într-o singură imagine, mai clară, de tip „3D”, cum ar spune operatorul de cinema, „la depărtări şi-n adâncimi foarte mari”, cum ar spune filosoful. Desigur, există mulţi oameni de ştiinţă care se lasă călăuziţi de lumina lui Dumnezeu, precum istoricii Nicolae Iorga şi Ioan-Aurel Pop, deşi, ca oameni, mai greşesc şi dumnealor uneori. Asemenea cercetători au adăugat încă o perspectivă valorică şi valorizatoare asupra Istoriei României, astfel că imaginea unică, de ansamblu, a căpătat o claritate de „4D”. Lucrarea de faţă, gândită, cum spuneam, ca trilogie, cuprinde câteva texte reprezentative din Literatura română (preponderent), din Tradiţia populară românească, din lucrări cu caracter teologic şi, nu în ultimul rând, din studii istoriografice, texte pe care le-am ales, cules şi aranjat, cu mare grijă, de-a lungul multor ani. 8

Am încercat, pe cât posibil, să redau în ordine cronologică desfăşurarea evenimentelor istorice, îmbinându-le, după cum rezultă şi din subtitlu, cu aspecte de ordin religios, moral, geografic, psihologic, etnografic etc. Am păstrat parfumul original al tuturor textelor selectate, pentru a reda cât mai fidel specificitatea epocii pe care o aduc în discuţie: exprimarea arhaică, termenii utilizaţi în epoca în care au trăit autorii, diacriticele folosite în scrierea epocii respective. Uneori am exclus ghilimelele de la debutul şi de la finalul textelor, pentru că altfel ar fi apărut complicaţii cu „ghilimelele în ghilimele” şi, oricum, e evident că fiecare text este extras dintr-o lucrare mai amplă, ale cărei date de identificare (autor, denumire, editură, locaţie, ediţie, an de apariţie) le-am indicat la finalul fiecărui text. Bineînţeles că anumite texte ce aparţin genului epic în versuri sau genului liric, precum balada, poemul, doina, sonetul şi, în general poeziile, nu aveau nevoie decât de precizarea titlului şi a autorului, ele regăsindu-se într-o multitudine de ediţii. Ţin să le mulţumesc respectuos surorii mele Corina Diaconescu şi prietenului meu Flavius Căprariu, care m-au sprijinit, substanţial şi cu dăruire, în dificila muncă de a concretiza un proiect timid într-o lucrare atât de consistentă. În final le urez un călduros: La mulţi ani! tuturor românilor, cu ocazia sărbătoririi, la 1 Decembrie 2018, a centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, eveniment căruia îi dedic întreaga trilogie.

Florin T. Roman

pozÄ&#x192;

1. România pitorească

nchisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt, partea

acesta a ţării, păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bântuită de năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul popoarelor străine. În ea s-au păstrat neatinse şi firea, şi graiul, şi poporul românesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai îngrijite decât în alte părţi, şi oamenii sunt mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în Dumnezeu. Pe marginea şoselelor, pe la fântâni şi pe la răspântii, adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin copaci, sfinte semne de credinţă, cari amintesc că pretutindeni e casa Domnului în faţa lor drumeţul se opreşte, îşi ia căciula în mâna stângă, îşi pleacă fruntea cu evlavie şi se închină. Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la câmp, sau precupeţ la târg, băştinaşul mândrei Oltenii e pretutindenea „cruce de voinic”, român deştept şi vrednic, făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, gata să lupte morţiş pentru ceea ce i s-o părea lui că-i sfânta dreptate, în firea lui aprigă şi zvăpăiată, în pornirea lui caldă la visuri mari şi la fapte îndrăzneţe are ceva din popa Farcaş, şi ceva din banul Mărăcine. Tinereţea aceasta înflăcărată, prinosul acesta de viaţă au făcut să se zică despre olteni că au „douăzeci şi patru de măsele”.

Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

2. Uniatismul din Transilvania

nocenţiu Micu Clain, combătând pe de o parte pe

partenerii-adversari, pe de alta cerând sprijinul lor, a căzut în plasa lor. Iar aceasta i-a adus nu numai moartea fizic, în captivitatea lor, ci şi o îndelungată agonie sfâşiată de regretele sau de durerea de a fi căutat sau de a fi trebuit să se sprijine pe ei. El a sperat că poate împăca lupta pentru naţiunea sa şi pentru independenţa Bisericii Române Unite cu apropierea de adversarul acestora, prin rămânerea în unirea cu Roma papală. Dar acestea două nu puteau fi împăcate fără a accepta slăbirea uneia sau alteia, aşa cum nu poate fi împăcat focul cu apa, fără a le slăbi pe una sau pe alta. În oscilarea între una şi alta, Inocenţiu Micu Clain s-a aplecat în mod considerabil mai mult spre lupta pentru naţiunea sa şi pentru independenţa Bisericii sale. Iar aceasta i-a adus căderea personală. Dar pentru că această aplecare n-a fost o părăsire totală a alianţei cu adversarul, cu orice risc, căderea sa nu a fost numai o cădere de martir, ci şi o cădere de erou tragic, o cădere cu sens de ispăşire. Desigur, trebuie ţinut seama că Inocenţiu Micu Clain nu putea lucra altfel în situaţia lui. El nu putea denunţa alianţa cu catolicismul decât acceptând martiriul, de care a crezut că poate scăpa şi pe care totuşi nu l-a putut evita. Sufleteşte Inocenţiu Micu Clain se rupsese de uniaţie, văzând că ea n-a servit poporului român la obţinerea drepturilor pentru care a fost acceptată de Atanasie şi de protopopi la 1700. Dar el nu putea denunţa formal uniaţia cum făcea poporul de rând. S-ar fi expus, cu mult mai mult decât acela, închisorii pe viaţă şi poate pedepsei capitale nedivulgate, ca apostat. Ca să scape de această pedeapsă trebuia să fugă pe ascuns în Principate, ca vicarul său Nicolae Balomir. Dar lui îi era imposibil să ducă acest act la îndeplinire, fiind supravegheat pas cu pas de teologul iezuit şi de autorităţile de stat. Şi apoi s-ar fi găsit imediat un servil slujitor al papalităţii care să-i ia locul, cum s-a şi găsit în persoana lui Petru Aron.

Cu toate acestea, lupta lui Inocenţiu Micu Clain a avut o importanţă uriaşă. Ea este importantă întâi ca deschizătoarea luptei politice naţionale. Inocenţiu Micu Clain a fost primul român la care conştiinţa naţională a devenit sursa unui program politic sau a unei lupte politice necurmate. Este primul român care a înţeles naţiunea ca subiect de drepturi politice, la care conceptul de naţiune capătă înţeles politic, pentru că în acest sens era folosit conceptul de naţiune în Transilvania de către celelalte popoare şi pentru că poporul român era lipsit de dreptul de a fi o naţiune în acest sens. Iar prin lupta lui, căreia i-a imprimat o notă de o nemaipomenită dârzenie şi tenacitate care se împăca greu cu diplomaţia, de care el totuşi a voit să facă uz, a ţinut în vremea lui într-o fierbere continuă de 20 de ani poporul român din Transilvania, lămurindu-i termenii politici şi juridici şi ţintele unei lupte pe care acesta şi-a însuşit-o în totalitatea ei şi care a făcut parte din lupta îndelungată a întregului popor român, care a dus la completa liberare a Transilvaniei, în 1918. Era prematur ca Inocenţiu Micu însuşi să-şi vadă lupta încununată de succes. Dar el a iniţiat o luptă care nu se mai putea opri şi care trebuia până la urmă să ajungă la biruinţa totală. Lupta lui a fost de o importanţă nu mai puţin uriaşă din punct de vedere bisericesc. Concepând unirea cu Roma papală numai ca o condiţie pentru obţinerea drepturilor naţionale, şi subţiind în lupta pentru independenţa Bisericii Române Unite, sensul uniaţiei sau legăturii cu Roma papală până la considerarea ei ca un fir aproape aerian, aproape ca o simplă formă oportunistă, el nu numai că a întărit în popor, în vremea lui, curentul de părăsire al uniaţiei, ci a şi iniţiat în Biserica unită un curent mereu prezent şi activ, care se opunea oricărei catolicizări (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Papiu Ilarian, Treboniu Laurian, Simeon Bărnuţiu, Gheorghe Bariţiu, Ioan Micu Moldovan, Niculae Densuşianu etc.) şi a pregătit în acea Biserică spiritele, pentru ca atunci când, prin adunarea tuturor românilor în Statul naţional român, unirea cu Roma şi-a pierdut până şi închipuitul ei rost oportunist, să fie denunţată. Chiar dacă istoriceşte nu s-a produs o abdicare formală a lui de la uniaţie, prin faptul că a iniţiat prin concepţia şi lupta lui, în clerul şi credincioşii foşti uniţi, curentul care i-a determinat în 1948, când uniaţia nu mai putea invoca nici un fel de justificare, să o denunţe, Inocenţiu Micu merită recunoştinţa şi lauda tuturor românilor, nu 13

numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească. De aceea, în cununa de flori ale recunoştinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii politice şi al Reîntregirii bisericeşti a poporului român, nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Inocenţiu Micu Clain. (…) Apologeţii fostei uniaţii din Transilvania prezentau ca o glorie a acestei creaţii habsburgo-iezuite pe cei trei fruntaşi ai Şcolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Făcând aceasta ei treceau sub tăcere, pentru un public prea puţin cunoscător al concepţiei integrale a acestora, faptul că toţi trei au fost cei mai hotărâţi adversari ai tendinţelor de sfărâmare a unităţii religioase a românilor în credinţa ortodoxă strămoşească, pentru care motiv au trebuit să părăsească Blajul, unde se afla conducerea fostei Biserici unite, care i-a supus la grele şi neîndurate persecuţii. Tentativa de a se legitima uniatismul din Transilvania cu opera acestor personalităţi, care au fost în realitate cei mai aprigi osânditori ai intransigenţilor lui susţinători din orice timp, beneficia mai ales de faptul că operele cele mai multe şi mai caracteristice ale lor nu au fost publicate, nici în timpul vieţii lor, nici multe zeci de ani după aceea iar altele, publicate în altă parte decât la Blaj, în vreo ediţie veche, erau inaccesibile publicului larg. Această tentativă mai beneficia şi de faptul că din operele publicate, dar inaccesibile publicului larg, ale celor trei fruntaşi ai Şcolii ardelene, cei câţiva învăţaţi români ortodocşi care s-au ocupat cu conţinutul lor, au pus în circulaţie aproape numai ideile acelora despre originea romană şi continuitatea poporului român în Dacia, nu şi poziţia lor anticatolicizantă. Aceasta, pentru că ideile acelea aveau o importanţă precumpănitoare pentru publicul român de pretutindeni, mai ales într-o vreme de pregătire a poporului român pentru lupta de înfăptuire a unităţii sale politice, cum a fost cea în care s-au făcut cunoscute ideile Şcolii ardelene despre fiinţa şi istoria poporului român. Pe măsură ce tendinţa de catolicizare a vârfurilor oficiale uniate s-a intensificat, conştiinţa românească a început însă să nu se mai lase înşelată de acţiunea de amăgire la care era expusă, prin veşmântul luminos pe care aceste vârfuri îl ţeseau pe seama uniaţiei din firele de aur furate din opera celor trei fruntaşi ai Şcolii ardelene, 14

care numai la această împodobire a uniaţiei nu s-au gândit, scriind opera lor, şi ale căror idei contrare catolicizării n-au fost nici cât au trăit ei, nici după moartea lor, în graţiile uniatismului oficial. Cercetătorii români neinteresaţi în lauda uniaţiei au început adică să remarce şi să difuzeze şi ideile bisericeşti ale fruntaşilor Şcolii ardelene. Abordând acest aspect al operei lor, au verificat prin dovezi masive şi numeroase ceea ce se ştia în mod global din tradiţie: că acei fruntaşi n-au fost deloc nişte admiratori ai uniaţiei catolicizante, ci nişte vajnici propagatori şi apărători ai independenţei Bisericii strămoşeşti de totdeauna şi ai unităţii religioase a poporului român, în cadrul legii sale strămoşeşti. (…) Dar mai sunt încă şi azi destui cercetători care folosesc opera celor trei fruntaşi ai Şcolii ardelene spre lauda uniaţiei şi mai sunt destui intelectuali români care cad victime ale acestei manevre. De aceea lucrarea de scoatere la lumină a atitudinii adevărate a celor trei fruntaşi ai Şcolii ardelene faţă de uniatismul catolicizant trebuie continuată şi cât mai larg difuzată. Fruntaşii Şcolii ardelene au preluat şi au fundamentat istoric şi teologic lupta lui Inocenţiu Micu Clain pentru independenţa Bisericii române din Transilvania. Aceasta constituie una din caracteristicele lor faţă de cărturarii ortodocşi de pretutindeni. Dar lupta lor nu se mai îndrepta direct împotriva autorităţilor habsburgice şi nu mai avea caracterul unei lupte politice directe, purtată cu memorii şi prin revendicarea independenţei acestei Biserici în faţa imixtiunii autorităţilor de stat austriece, aliată cu autoritatea centrală a Bisericii Romano-Catolice, pentru că ei nu mai aveau o poziţie oficială. Lupta lor a fost dusă împotriva autorităţii ierarhice a Bisericii unite înseşi, căci acum acţiunea catolicizării era condusă de această ierarhie, care îşi însuşise cu servilism şi aprindere ţintele habsburgocatolice de catolicizare a poporului român. Duşmanul nu mai lupta din afară, ci îşi crease instrumentul lui înăuntrul Bisericii unite, lucrând prin acesta şi sprijinindu-l pe acesta. Lupta fruntaşilor Şcolii ardelene a luat de aceea un caracter doctrinar spiritual, pentru că ei simţeau nevoia să întărească pe credincioşii Bisericii unite întregi în ataşamentul la tradiţiile proprii ale Bisericii strămoşeşti, prin dovedirea superiorităţii acestora şi a necesităţii de a fi păstrate 15

pentru salvarea fiinţei naţionale a poporului român, o parte din el ajuns unit fără voia lui. Lupta celor trei fruntaşi ardeleni este de o impresionantă unitate. Toţi trei poartă această luptă pe plan istoric şi teologic, pentru că voiau să dovedească cu argumente istorice independenţa Bisericii Ortodoxe Române din trecut, şi cu argumente teologice conformitatea învăţăturii şi spiritualităţii ei cu creştinismul originar. Ei duceau însă totodată, prin scrierile lor istorice şi filologice, lupta pentru înălţarea conştiinţei poporului român, pentru revendicarea dreptului la o existenţă independentă şi în egalitate cu celelalte naţionalităţi din Imperiul habsburgic, pe baza permanenţei lui pe acest teritoriu şi a însuşirilor lui remarcabile, ca urmaş al marelui popor roman. Lupta istorică şi doctrinară pentru independenţa Bisericii era împletită la ei cu lupta istoric-filologică pentru drepturile poporului român; fiecare din aceste independenţe îi era necesară celeilalte.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezbinare a poporului român, fragment preluat de pe www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/uniatismul-dintransilvania.pdf

Ion Inocenţiu Micu-Klein

3. Ciocoii vechi şi noi

imic nu este mai periculos pentru un stat

ce voieşte a se reorganiza, decît a da frînele guvernului în mînile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate laptele din piatră cu orice preţ!... Platon a zis, cu două mii ani înainte de a lua noi pana în mînă ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întîi de toate cată să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu şi din copilărie pînă la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoţi și drepţi. Ciocoiul laş, orgolios, nemărginită, aspiraţiunilor

este, totdeauna şi în orice ţară, un om venal, ipocrit, lacom, brutal pînă la barbarie şi dotat de o ambiţiune care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta sale.

Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului, şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul umilit şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pîne, o cameră de dormit şi un veşmînt ca să se apere de asprimea frigului. În anii dintîi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulile lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrîniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încît, la etatea de douăzeci ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca dupe ouă fără să cîrîie; cu alte cuvinte, ştiu cît să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cît de la aprovizionările cele mari, cît de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se aflu servind. Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul dar îşi începe uneori cariera de la postul de rîndaş, iar alteori de la lacheu, ce se pune în coada trăsurei boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că 17

unii-alţii îi zic în deriziune „boier făcut”, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri. În timpul pe când ciocoiul îmblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpînului său şi-i ajută cît poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întîmplă însă de multe ori ca stăpînul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi-n inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului, plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ. Ca sofragiu, se obicinuieşte atît de mult cu mîncările delicate, încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brînză de Parma, salami de Verona, icre moi, conserve de Francia și vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte pînă la măduva oaselor. Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decît celălalt; le studiază pe toate și, găsindu-le realizabile, le pune în aplicare fără mustrare de conştiinţă. S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc; dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier în tocmai după cum îi trebuieşte lui. El zice în sine: „Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pămînt; de ce dar unii oameni au mai mult decît le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesarii spre a se susţine? De ce unii stăpînesc pămînturi întinse, iar alţii nu au nici chiar pămîntul necesar spre a se înmormînta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte și cată să o combat din toate puterile”, adaogă el. Astfel dar, omul nostru, mergînd din raţionămînt în raţionămînt și din deducţie în deducţie, devine comunist fără ştirea lui şi începe a pune în lucrare această doctrină, atît de frumoasă şi egalitară în aparinţă cît este de hidoasă în fond. Nu trece mult, și ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii dupe un metod mult mai practic decît al adevăraţilor comunişti. Încercarea reuşaşte de minune; starea 18

comunistului nostru se îmbunătăţeşte cu aceeaşi repeziciune cu care se ruinează a stăpînului său. Îşi cumpără moşioare, [căscioare], vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri. După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri, şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpînului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dînsul. Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricît de bogat ar deveni, ci din contră, caută nouă mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria dar devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate, trămite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decît numai atunci când găseşte o zestre dupe placul lui, fără să se turbure cît de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine sau slută şi depravată. Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea, niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decît realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunei, îi trimite în Francia ca să înveţe carte. Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mînile femeilor şi junilor celor stricaţi, cari îi depravează şi mai rău, iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dînşii luminele Europei civilizate, nu aduc decît viciul şi depravarea; sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşaşte a învăţa cîte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de [un caracter leal și de] o educaţiune morală, produce mai mult rău decît bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sînu-i asemenea vipere. Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosibeşte de omul onest prin mai multe fapte iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partit, nu doară că are spiritul drept şi 19

nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele și partitele în folosul său. Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi priimeşte de la dînşii posturi în ţara sa. Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţile şi a declamat, fără a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumei în mizerabila şi uricioasa nuditate a sufletului său celui mic. Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţimînt frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inichităţile vieţei sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particolari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orînduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pînea nenorociţilor funcţionari. Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a răsipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunei. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu al timpilor fanariotici, pînă la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre. (…) Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

4. Ţiganiada

tunci Tandaler cu sumeţie Sculându-se: „O, voi toţi iepuri fricoşi Zise câţi sânteţi în ţigănie! Dar de voi mă mir, bătrânilor moşi,

Cum puteţi asculta cu răbdare Tot de frică şi dă spăimântare! Noi să fugim! Şi încătro? Dar unde? Şi pentru ce? Sau doară dă frică? Care să teme să poate ascunde: Iacă codrul!... Dară cui voinică Încă în sânişor inima bate, Locului va sta pănă când poate. Iar de au vrut vodă să-şi facă izbândă Asupra toatei ţigăneşti laie Şi-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă Pentru neşte clise şi mălaie, Să-i arete acum ţiganii dară Că nici ei sânt pui dă căprioară.” Abia fârşi Tandaler cuvântarea, Când iacă cu mare bucurie Sfatu-i întări toată adunarea, Cea mai multă şi mai tinerie; Numai bătrânii ceva îndoială Avea pentr-a turcilor năvală.

Nici în zădar să temea, că iată Să aud de departe ţipete dese, Pentru avangarda spăimântată, Care după bureţi să dusese, De pe un gruieţi oblicisă o mare Ceată de păgâni venind călare. Şi într-un suflet alergând acasă, Striga: „Fugiţi că turcii vin, iată!” Iar laia ţigănească, fricoasă, De spaimă nu ştia ce să facă. Cu vuite mari şi cu plânsoare Căuta încoace şi încolea scăpare. Adunarea noastră pre-nălţată, De atâta zarvă cu rebelie, Abia în urmă şi ea să deşteaptă Ş-uitându-şi de arme, de bătălie, Apucă fuga cea sănătoasă, Năzuind la tufa cea mai deasă.

Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

5. Ciocoii veci şi noi

oşia Răsucita, punctul principal al călătoriei lui

Păturică, era trei poştii departe de Bucureşti, şi el nu făcuse nici drumul jumătate; temîndu-se dar ca să nu-l apuce noaptea în pădure, grăbi mult călătoria şi ajunse în sat pe la sfinţitul soarelui. Pe dată ce se aşeză în casele boiereşti, trămise pe isprăvnicei să cheme satul, ca să cerceteze despre asupririle ce cearcă din partea arendaşului. A doua zi, pe la revărsatul zorilor, curtea caselor boiereşti era plină de săteni de toată vîrsta; unii ţineau în mîni pui de găină, alţii cîte o strachină cu ouă sau cîte o oală cu unt. Toţi aceştia venise să reclame în contra arendaşului şi nu aşteptau decît scularea lui Păturică. Nu trecu mult timp şi ciocoiul se arătă mulţimei îmbrăcat în haine arnăuţeşti muiate în fir şi cu un aer măreţ. El se aşeză pe un scaun, ceru cafea şi ciubuc, iar după ce-şi făcu tabietul aruncă o privire severă şi observatoare asupra ţăranilor, apoi zise cu un accent plin de îngîmfare: – Creştini buni, măria-sa postelnicul Andronache Tuzluc, stăpînul nostru al tuturor, m-a trămis aci ca să ascult plîngerile voastre şi să vă dau dreptate, de veţi avea; spuneţi dar toate păsurile voastre fără cea mai mică temere. Iată că vă ascult! Ţăranii deteră mai întîi plocoanele în mîna idicliilor; apoi, după ce se scărpinară în cap şi frămîntară căciulile în mîni cîtva timp, începură a se jălui care de care mai mult şi toţi deodată, în chipul următor: – Să trăieşti, coconaşule! Bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi şi să crezi urgia în care am căzut. Ne-a sărăcit, cocoane, hoţul de grec, ne-a lăsat în sapă de lemn. – Mie mi-a luat boii şi vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc de şaptezeci de parale. 23

– Pe mine m-a împrumutat cu două baniţe de mălai şi sunt trei ani de când tot i le plătesc, păcătosul de mine, şi când gîndeam că am scăpat de dînsul, m-am pomenit că-mi desjugă boii de la plug şi mi-i vinde, de m-a lăsat sărac lipit. – Mie mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă şi-a ieşit din minţi. – Pe mine m-a înjugat la carul cu lemne, ca p-o vită, coconaşule. – Pe mine m-a spînzurat cu capul în jos şi mi-a dat fum de ardei şi nu m-a lăsat pînă nu i-am dat răvaş că-i sunt dator treizeci de lei. – Mare năpastă a căzut pe capul nostru, coconaşule! strigară mai mulţi deodată o să ne ducem în lume, căci Dumnezeu a luat dreptatea după pămînt; arendaşul ne jăfuieşte, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de judeţ şi ispravnicii ne ung cu miere şi ne leagă de copaci, de ne mănîncă muştele şi ţînţarii!... – Dar bine, buni creştini! de ce n-aţi venit să-mi spuneţi mie toate acestea? răspunse Dinu cu aer de compătimire. – N-am îndrăznit, coconaşule. O dată-n viaţa noastră am băgat jalbă la măria-sa şi în loc să ne facă dreptate, ne-am pomenit cu o ceată de arnăuţi, care ne-au rupt oasele. Nu ştim ce o să ne facem; o să trecem în ţara turcească; încailea să ne omoare păgînii, decît creştinii, cari se închină tot la o cruce cu noi. În această mulţime de jăluitori erau vreo patru ţărani cari se băteau cu pumnii în piept, îşi smulgeau părul din cap şi sărutau fruntea imineilor lui Păturică. Aceşti jăluitori exageraţi aveau nişte fizionomii de adevăraţi hoţomani. Dinu îi observă şi tăcu; iar după ce congedie gloata de săteni cu făgăduieli mincinoase, făcu un semn isprăvnicelului. Isprăvnicelul se apropie de dînsul, ţinînd căciula în mîni. – Să-mi aduci mai pe urmă p-acei patru jăluitori cari se văietau mai tare, auzitu-m-ai? – Am auzit, cocoane. – Du-te acum de cheamă pe arendaş. – Să trăieşti, cocoane, este dus la tîrg. – Şi când vine îndărăt? 24

– Pe la chindii (prin chindii ţăranii înţeleg apunerea soarelui), cocoane. – Bine. Cîteva ore în urma scenelor de mai sus, Păturică şedea pe sofa cu picioarele încrucişate ca un osmanlîu şi fuma dintr-un ciubuc dulcea şi parfumata plantă arabică numită ghebel (tutun de Arabia, obicinuit foarte mult pe timpii aceia pentru mirosul plăcut), avînd dinaintea sa pe cei patru ţărani jăluitori. După ce lăsă să iasă din pieptul său un nor gros de fum, ce se înălţa către tavanul camerii formînd o mulţime de grupe bizare, el privi cu atenţiune pe ţărani şi le zise: – Ei bine, băieţi, acum suntem singuri. Dumnezeu stă de faţă; ia spuneţi-mi, de când a venit acest arendaş pe moşie, cum merg pădurile, hanul, morile, cîrciumile? Sunt în stare bună sau nu? – S-a făcut mare firoseală (pagubă, răsipă), cocoane; pădurea cea mare, cu copacii ca butea de groşi, a vîndut-o şi a ars-o la facere de rachiu, iar acum a rămas numai o opritură în care nu găseşti decît pari şi nuiele. Hanul s-a dărîmat de tot şi plouă într-însul; cîrciumile, asemenea. Din heleşteu scoate pe fiecare săptămînă cîte un car de peşte și-l trămite la tîrg, la Ploieşti. – Sunt adevărate toate acestea? – Uite, cocoane, cum te văz şi cum mă vezi. Ciocoiul chemă un idicliu şi porunci să-i gătească calul; apoi încălecînd, luă cu sine pe ţărani împreună cu isprăvnicelul şi doi slujitori şi plecă să facă cercetare. Se duse mai întîi la han şi-l găsi în proastă stare; vizită cîrciumile şi morile şi le găsi tot asemenea, apoi intră în pădure şi, găsind-o în adevăr cu totul stricată, se întoarse acasă şi făcu foaie de ispaşă iscălită de preoţi şi de fruntaşii satului. Pe când se petreceau acestea în casa boierească, arendaşul se întorsese de la tîrg şi se informase despre aspra cercetare făcută în lipsă-i; el era coprins de frică, căci toate abuzurile despre care vorbirăm erau în adevăr săvîrşite de dînsul.

Aşteptă dar pînă ce rămase Păturică singur, apoi intră în odaie şi, printr-un compliment demn de un paşă cu trei tuiuri, felicită pe ciocoi de bună venire. Ciocoiul îl primi cu un aer foarte sever şi, fără să-l poftească să şează sau să-i răspunză la compliment, îi zise: – Bune sunt astea, chir Cristodore? (Acesta era numele arendaşului.) Astfel îţi păzeşti domnia-ta legăturile zapisului de arenduire? – Da’ ce am greşit, cocoane Dinule, de te-ai supărat pe mine? – Mă mai întrebi încă ce ai greşit? Priveşte! Arendaşul citi foile de ispaşă şi se spăimîntă de mărimea sumelor ce văzu într-însele. Ciocoiul, observînd îngrozirea ce pricinuise arendaşului, îi zise liniştit: – Eu n-am ce să-ţi fac; trebuie în douăzeci şi patru de ceasuri să-mi răspunzi suma coprinsă în ispaţă, căci am poruncă să-ţi pui bumbaşir două ortale de slujitori. Rămîne la domnia-ta să-ţi alegi din două una: ori să plăteşti de bunăvoie, sau prin silă. – Dar bine, cocoane Dinule, mă laşi sărac pe drumuri! – Nu voi să ştiu nimic despre aceasta. Plăteşti banii cu binele sau fac pitac la isprăvnicie şi-ţi pui în spinare o sută de slujitori?... Înţelegi româneşte? Grecul plecă capul în jos şi, după ce se gîndi cîtva timp, zise: – Să facem cum e bine, cocoane, că e păcat de Dumnezeu să mă dai pe mîna zabetului. Dinu, care voia să ajungă la această concluziune, privi pe grec cu un fel de mirare, apoi îi mai zise: – Fie cum zici! Ispaşa se rădică la o sută de pungi de bani. Cît dai dintr-această sumă? – Douăzeci de pungi, cocoane. – Este puţin, foarte puţin. Nu primesc. – Fie treizeci, să nu mai fie vorbă. – Mai jos de cincizeci nu primesc nici o lăscaie. Te mulţumești ori fac pitacul? 26

– Haide, fie! răspunse grecul scoţînd din sîn o pungă verde, lungă de doi coţi, şi deznodînd-o cu acea întristare ce simt amanţii când se despart de iubitele lor. Numără cele cincizeci pungi de bani în mahmudele, dodecari, funduci şi rubiele; apoi, după ce salută pe ciocoi, ieşi din casă oftînd şi jurîndu-se pe toţi sînţii că va scoate acei bani îndoiţi din pielea bieţilor săteni. A doua zi, Păturică plecă din moşia Răsucita la celelalte moşii ale stăpînului său şi, după ce făcu pe la toate cîte o cercetare de felul celei descrise mai sus, se întoarse în Bucureşti cu două sute pungi de bani, pe care le puse deocamdată pe fundul sipetului, zicîndu-şi în sine cu o nespusă bucurie: „Doamne-ajută!... Una la mînă!”

Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

6. Ţiganiada

ici Mamona să sculă, mare Visternicul domnului Sătanei; Pe mâna lui sânt toate comoare De supt pământ, aurul şi banii.

„Tot iadul grăi dânsul bine ştie Cât îi face a mea dregătorie!... Zieu! mai mult decât toate îi ajută Şi mai multă dobândă-i aduce Chipul şi cărarea mea bătută, Care pre om la strâmbătate duce: Este pofta de averi desfrânată, Într-alt chip lăcomie chiemată. Omul e plecat spre lăcomie Din leagăn, căci firea bună-i dede Îndemnul curat de a prii şie, Din care, ca din izvor, purcede Cruţarea vieţii și o sâlânţă Spre a-şi plini trupeasca trebuinţă. Dar eu astă fireşte plecare, Cu totul o stric prin lăcomie Şi fac pe om de în urmă el n-are Hotar în pofta sa. Iacă o mie De acolea să nasc fapte rele, Tot fiice a lăcomiii ş-a mele:

Tâlhăria, furatul, votria, Înşelarea, strâmba judecată, Ucigării, vânzări, tirănia, Făţăria, camăta cruntată, Şi pe rând faptele rele toate, Mai vârtos ce trag spre bogătate. Aurul acum stăpâneşte în lume; Prin acesta cumpăr eu toate Inimile; cu mici sau mari sume Neguţez tot feliu de păcate. Cela-şi vinde patria pe mită; Cesta spre ucidere să învită. Papa vinde darurile sfinte Pentru gălbănaşi; iar patriarhul Din Vizant le cumpără înainte. Din episcop pănă la eclisiarhul, Toţi îşi prevând cele cumpărate Ce trebuia să fie în dar date. Craii şi miniştrii, având sete De argint, aţiţă războaie crunte. Aurul ia cununa de la fete, Sparge căsătorie şi nunte; În scurt, lăcomia nesătulă Toate ce-s bune le întoarce în hulă.

Şi cu aceasta orbind eu prăsila Lui Adam, o întorc de la cărare Bună ş-o duc pe încet la topila Noastră aici. Pre pământ, pre mare, Mai toţi muritorii despre mine Cu înaurite-s legaţi cătine.

Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

7. Scene de viaţă socială

ilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră zborul, împreună cu plăcerile ce

procură ele locuitorilor României. Iarna se arătase cam de timpuriu şi vîntul de la miază-noapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorţeşte natura, despoaie arborii şi acoperă ţarinele şi oraşele cu vălul întristărei şi al monotoniei. Oraşul Bucureşti, atît de zgomotos şi de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpii lui Caragea. Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinele Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mîncau; apoi începeau a învîrti hora strămoşească şi danţurile cele vesele, care se deosibesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atît de mult întregului popor latin. Era însă cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii din popor executau hora, danţul lor de predilecţiune. Provocarea la danţ venea mai totdauna din partea tinerilor; bătrînii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor, şi fumau; dar cu încetul o atracţiune neînvinsă se transmitea în inima oamenilor de orice vîrstă: jocul tinerimei, ca un electrism, mişca pe bătrînii patroni; ei se sculau după iarbă, scoteau binişele cele lungi, îşi sumeţeau pulpanele de la anterie şi se aruncau cu exaltaţie în arena danţului. Era comic a-i vedea cu ce gesturi şi cu ce mişcări se sileau a dovedi junilor cum că nici bătrînii nu sunt tocmai de lepădat. Islicul cu patru colţuri al marelui terzi-başa (staroste de croitori) părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulei de cazacliu a cojocarului subţire, care, la rîndul ei, părea că dispreţuieşte căciula cu roată a bogasierului şi calpacul de blană al armeanului ibrişimgiu. Când trecea furia danţului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi pe mîncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai 31

mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnînd vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dîndu-şi unii altora să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni. În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cînta din gură sau cîntece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de danţ, vesele şi săltăreţe. Pe când însă tinerii şi bătrînii de amîndouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunaţi în mici gupe, îndopîndu-se cu ciurechi (un fel de cozonac), simiţi cu brînză, alune prăjite şi floricele de porumb şi adăpîndu-se mereu din doniţele cu şerbet roşu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii azvîrleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau d-a ascunsele sau d-a baba-oarba, alergînd ca niște căprioare prin iarba cea verde și moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori. Către seară, toate aceste grupe înveselite, bărbați și femei, după ce își netezeau giubelele şi trămiteau pe slugi înainte cu ploscile şi cu blidele de mîncare, plecau pe la casele lor împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii. Aşa trecea timpul în sărbătorile verei; dar când venea epoca cea monotonă a iernei, toţi aceşti oameni stau închişi prin case, şi serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulţi la un loc spre a povesti cele ce se întîmplau în cercul restrîns al mahalalei sau spre a juca între ei conţina, mariaşul şi cureluşa. Atunci însă, ca și acum, boierii și oamenii cei cu averi mari se deosibeau foarte mult de popor în petrecerile lor. Boierii se primblau în calești și butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguțători. Podul Mogoșoaiei și al Tîrgului de Afară erau cele de căpetenie preîmblări ale boierilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întîmpla să mănînce pe la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa (acestă grădină a devenit mai în urmă proprietate a domnului Cîmpineanu), via Brîncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de lîngă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul. Boierii cei tineri, din cauza strînselor relaţiuni ce aveau cu fanarioţii şi alţi venetici depravaţi, contractaseră încă dupe atunci o mulţime de viciuri, contrarie cu totul modului de vieţuire a boierilor 32

bătrîni. Sania mitologică a lui beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apollon, şi cei şase cerbi ce o trăgeau, conteţul cel de postav alb blănit cu samur de Mosca, hangerul cel semănat cu brilianturi şi gugiumanul de samur cu fundul alb al acestui frumos principe, precum şi rochiele cele nepreţuite, şalurile şi feregelele domniţei Ralu întorsese atît de mult capul junilor boieri şi cocoane, încît de multe ori vindeau moşii de mare preţ ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor principi răsipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic dacă s-ar fi oprit aci; dar viaţa scandaloasă şi depravaţiunea luînd proporţiuni mari, infestară și demoralizară (demoralizare = corupţie morală n.n.) pînă la un mare grad societatea întreagă. Din toate relele acestea, jocul de cărţi fu acela care răspîndi mai mult demoralizarea; el sărăcea pe boieri şi funcționari şi-i îndemna la hrăpiri de tot felul. Unul din cei mai mari desfrînaţi şi răpitori din acei timpi era postelnicul Andronache Tuzluc; el fura ca un tîlhar de codru şi cheltuia ca un nebun. Mesele cele mai strălucite, seratele cele mai atrăgătoare, care făceau să treacă dintr-o pungă într-alta averea săracilor, toate acestea în casă la dînsul se petreceau. Arghira, Rozolina şi Calmuca, Phrineele şi Messalinele de pe atunci ale Bucureştilor, erau stăpîne în casa lui, ce devenise adevărat mormînt al oricărui amor curat şi statornic, a oricării credinţe conjugale. În ziua de 30 noiembrie, fanariotul făcea în toţi anii masă mare şi ziafet în onoarea sîntului Andrei, patronul său. Ajuns în culmea favoarei domneşti, el voi, în anul în care am sosit cu povestirea noastră, ca serbarea să fie cît se va putea mai strălucită. Cu acest scop, el aduse din Constantinopole tot ce se găsea acolo mai scump în peşti, poame şi vinuri, pe care unindu-le cu delicateţele gastronomice ale ţărei: păstrăvi, mihalţi şi felurite alte mîncări fragede şi gustoase, pregătise de acea zi un ospăţ care ar fi putut să aţîţe dorinţele chiar ale vestiţilor noştri străbuni în lăcomie Lucullus şi Heliogabal. Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux şi opulenţă a fanariotului, căci la 30 noiembrie sufla cu tărie vîntul cel de miazănoapte, aducînd cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la miaza mare, lumina soarelui; dar invitaţii postelnicului erau oameni de aceia ce nu se sperie de fiece lucru. Era de ajuns pentru dînşii să ştie că în casa amicului lor vor găsi prilej a

comite trei sau patru din cele şapte păcate de moarte, şi aceasta îi făcea să treacă prin ger şi zăpadă. Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor era un fel de salon pătrat, spoit cu var şi în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşti, tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măiestrie. Mobilierul se compune din două paturi cu scînduri înfundate, acoperite cu saltele şi perne, peste care erau întinse macaturi de lînă de Brussa, cu ciucuri de Veneţia pe margini. Lîngă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară albastră şi legat cu fier alb, iar dasupra lui era un alt sipetaş mai mic, de lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeşnice de tumbac, cu lumînări de seu într-însele, şi o păreche mucări de alamă, cu care o ţigancă frumuşică lua din când în când mucul lumînărilor, ca să dea mai multă lumină. În fine, pe la 12, 1/2 ore turceşti (două ore după-amiazi) începură invitaţii a sosi. Cel dintîi care sui scara caselor lui Andronache fu hatmanul Costache Cărăbuş, june frumuşel, dar fără spirit, depravat pînă la măduva oaselor, amic intim şi părtaş al tuturor desfrînărilor lui beizadea Costache (fiul principelui Caragea n.n.). După dînsul veniră spătarul Dimache Pingelescu, om ce se silea cît putea să nu deminţă pronumele său, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mînă-lungă şi baronul Nichita Calicevschi. Mai în urmă de toţi veni şi beizadeaua, întovărăşit de treti-logofăt Iordache Zlatonit, un om foarte cunoscut pe timpii aceia prin spiritul său satiric şi plin de originalitate (acest om original, al cărui nume l-am preschimbat aici puţin, mai în urmă şi-a pierdut minţile şi a vieţuit pînă în zilele noastre într-o stare deplorabilă). După ce mosafirii se aşezară pe cele două paturi, o ţigancă bine îmbrăcată şi purtînd o scurteică îmblănită, cu gulerul rădicat în sus, se prezintă înaintea lor cu o tavă plină de dulceţe de tot felul; după dînsa venea altă ţigancă ţiind o tavă cu o muţime de păhăruţe cu vutcă de izmă şi cîteva farfurii cu migdale curăţite şi cu năut prăjit. Îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un minten de postav negru, cusut cu fir, dar fără mîneci, spre a lăsa să se vază braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri; mijlocul lui, zvelt şi mlădios, era încins cu un şal de mătase vărgată, ale cărui extremităţi atîrnau cu graţie pe şoldul cel stîng al piciorului; 34

poturii săi de postav vişiniu, cu turiecii de fir; imineii cei stacojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişim negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel june servitor un Ganimed care ar fi putut aţîţa gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venea cu o tavă de argint în mînă, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe feligene pline de o cafea de Arabia spumoasă şi parfumată; după dînsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep şi de iasomie, din ale căror lulele împlute afînat cu tutun de cel mai ales ieşeau nori de un fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezentare pitorească; cunoscînd foarte bine regulele ierarhiei, ca slugi de casă mare, ei se duceau mai întîi la beizadea Costache, apoi gradat la toţi ceilalţi, şi-şi împlineau datoriile cu eleganţă şi exactitate. Terminîndu-se ceremonialul cafelei, mosafirii, ca oameni în treburi, începură a vorbi politică şi a discuta despre pravilile ce se pregăteau pentru ţară de către principele Caragea şi consilierii săi; dar beizadeaua, voind să spargă acea conversaţiune a căria seriozitate ascundea numai minciuni şi linguşiri ce-l făceau să caşte de urît, zise o dată: – Ia ascultaţi, boieri! La ce am venit noi oare aici? Să punem ţara la orînduială sau să ne veselim? Lăsaţi trebile ţării pe seama tată-meu şi a sfetnicilor lui şi aideţi să bem şi să mîncăm! Apoi, întorcîndu-se către stăpînul casei, zise: – Andronache, zi băieţilor să puie masa! – Numaidecît, măria-ta! răspunse fanariotul cu obicinuitul său aer de înjosire. Iar pînă atunci, măria-ta şi domnia-lor cinstiţi boieri, treceţi în odaia cealaltă şi vă englendisiţi după plăcere. Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

8. Ţiganiada

tunci purtătoriul mie zise: „Aicea să începe haia lume, De care pre mulţi într-alt chip visă; Drept aceasta eu te-am adus anume

Ca să vezi tu cu ochii tăi toate Şi să spui la ţiganele gloate”. Apoi îmi arătă de departe O văloaie foarte mare, mare, Tot grăind: „Asta-i care la carte Să zice Gheena şi dă care Mulţi în multe chipuri socotesc, Însă, într-adevăr, mai toţi bârfesc. Caută! Dă aici fără stricăciune Tu vei oblici tot ce să face Ş-întorcând la viaţă vei spune La fieştecare cumu-ţi place!” Aşa zisă ducătoriul mieu, Iar eu priveam la toate mereu. Dar, o! cum voi spune toate ahele Ce văzui ş-auzii faţă dă faţă! Că sângur pomenindu-mi dă ele M-apucă neşte fiori şi greaţă, Dă groază tot păru mi să înspică, Iar inima-mi tremură dă frică.

Nici un soare acolo luminează, Nici pă ceriu sărin lună cu stele, Ci numa văpăile fac rază; Însă ce mai văpăi sânt ahele! Dintr-însă nori dă fum să rădică Şi ploaie dă scântei arzând pică. Râuri dă foc încolo ş-încoace Merg bobotind ca neşte pârjoale, Focul nestâns toate arde şi coace; Iar pe zios, în loc de iarbă moale, Jar şi spuză fierbinte răsare, Nespusă din sine dând putoare. Văzui pe toţi dracii în pielea goală, Cu coarne în frunte, cu nas dă câne, Păstă tot mângiţi cu neagră smoală, Brânci dă urs având şi coade spâne, Ochi dă buhă, dă capră picioare Ş-arepi dă liliac în spinare. Văzui muncile iadului toate: Cum fiii Sătanii-şi fac izbândă Asupra celor morţi în păcate, Sau şi care au căzut supt osândă. O, groaznică ş-amară vedere! Vrând a spune, graiu în gură-mi piere.

Toate păcatele mari dă moarte Au şi pedepse după măsură; Căci prin aha şi dă ahaia parte Îşi ia fieşcare certătură Prin care au greşit şi dă pre care Tras fiind, s-abătu dân cărare. Vânzarii şi hainii ce vând Sânge nevinovat pentru bani Stau dă coaste spânzuraţi pă rând, Ca şi în măcelării hăi cârlani; Iar dracii calăi în gură d-arsă Aur ş-argint fierbinte le varsă. Tiranii crunţi şi făr' de omenire Şed legaţi pe tronuri înfocate, Bând sânge fierbinte din potire; Iar din maţele lor spintecate Fac dracii cârnaţi şi sângereţi Ş-alte mâncări pentru drăculeţi. Aşijdere pă domni şi boieri Care jupesc pă bietul ţăran Iau la sine dracii măceleri Făr'a da pentru dânşii vrun ban, Hrănindu-i cu cătran şi, în loc de apă, Cu fiere mult amară îi adapă.

Păntru tâlhari şi ucigaşi ce-oi zice? Aceşte pă câmpuri traşi în ţapă Rămân vii şi nu mor ca ş-aice; Corbii şi cioarăle crierii le sapă Şi scocioresc de sus, iar hierile De zios le scobesc măruntăile. Muierea care pă al său bărbat, Pentru ibovnicul doară iubit, Cu venin ş-otravă au fermecat Sau macarcum ea l-au omorât, Pă ahaia dracii suind călare O duc unde-i văpaia mai mare, Străpungându-o prin gemănare Cu tăciuni aprinşi sau înfocate Frigări, ş-în asemene stare Aflându-să purure va pate!... O, voi muieri pre slabe dă minte, Luați sama la heste cuvinte! Iar hălor care pă alţii dăfaimă Şi prin clevetiri numele strică, Diavolii cu cârlije dă aramă Limba vinovată le dăspică, Purtându-i ca pe neşte urşi pin ha ţară, Făcându-i să joace dă măscară.

Judecătoriul ce luă mită Pentru ca să facă strâmbătate, Acolo slujeşte păntru pită Şi numa sângur păntru bucate; Dar a sa cuviincioasă plată Nu o dobândeşte nice o dată, Că toţi i-o tăgăduiesc în faţă Şi cu marturi îl fac dă minciună. Toţi judecătorii i să încreaţă, Nice-l lasă jaloba să-şi spună, Ci când a jeluire să apucă Uşile-i arată să să ducă. Nemilostivii cătră săraci, Care a face milă nu să îndură, Îmblă cerşind în iad pe la draci; Însă pretudindene îi înjură Şi, fără a le da cevaşi în pungă Sau în traistă, cu cânii alungă. Lacomul ce pentru bogătate Strinsă bani cu chipuri neînvoite Îmblă acolo tot cu traista în spate, Întinzând mânile ticăite După milă; ci făr' de folos, Căci acolo toate-i merg pe dos.

Şi măcar îmblând din uşă în uşă El îşi împle straista dă bucate, Totuşi purure foamea-l suguşă Şi nimic a lua în gură poate, Că orice gustă dân haia ce-i place Tot în aur ş-argint să preface. Ce să vă mai zic dă helelalte Pedepse a iadului ce văzui! Icea supt neşte şetri nalte, Stau cârcimele rând şi fieşcui Dau dă mâncat şi dă beut în dar, Iar dracii îşi închină un păhar. Păcură, smoală, răşină aprinsă Şi cu topită piatră pucioasă Este beutura lor întinsă; Iar dă mâncat, jar cu spuză deasă. Iar dă crâcimăriţe și crâcimari, Pe aceia pun ş-acolo să fie Care din drepte măsuri şi mari Au făcut mai mici prin viclenie Ş-au băgat vrăjituri ş-apă în vin Sau măsura n-au făcut dăplin. Dincolea vezi bolte şi dughiene Tot cu marfă pentr-oamenii răi; Cesta vinde obrăzare viclene Pentru făţarnici şi farisăi, Cela sâliman şi rumenele Ş-alte ape stricătoare de piele. 41

Altul strigă:”Brea! veniţi încoace La vrăjituri evtene ş-otrave, La fapturi mestecate în pogace, În turte ş-în plăcinte jilave; Farmece de tot feliu şi vrăji Cu învăţătura cum să le dregi.” De-acolo dracii neguţători Iau marfă evtenă pă credit Ş-oamenilor dă rău făcători Prea scump o vând; căci preţul tocmai Pentru hăst feliu dă marfe dăşarte Este sufletul lor după moarte. După ce toate aceste cu groază Văzui, fiind eu mâhnit în mine, În toate laturi priveam cu pază Şi dă frică plin: oare nu vine Vreun drac şi la mine să mă iaie, Să-şi facă doară vro bobătaie? Dar povaţa mea nu ştiu dă unde Iarăşi stete înainte-mi deodată; Făr' a mă întreba, făr' a-i răspunde, Mă luă dă guler şi dă o spată Şi zbură în sus cu mine ca vântul, Crepându-să înaintea lui pământul.

Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

X 42

9. Fă-te om de lumea nouă, Să furi cloşca după ouă!

ă părăsim partea de sus a caselor postelnicului, căci nu mai are nici un interes pentru lectorii noştri, şi să ne coborîm în partea de jos, sau mai bine în beciuri, ca să vedem ce face Dinu

Păturică. Acest ambiţios ciocoi, nevoind a se lăsa nicidecum mai jos decît stăpînul său, pregătise şi el o cină, la care invitase pe cîţiva din cei mai de aproape amici ai săi. Camera în care dedea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lînă acoperite cu chilimuri vărgate de Idirne (Andrianopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lîngă păreţi erau puse perne îmbrăcate cu cit tocat (cel mai scump cit de pe atunci); prin înghiurile acestor paturi erau așezate perniţe mici împlute cu puf, pe ale căror feţe albe de batistă se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir şi mătase, iar pe una dintr-însele erau cusuţi doi amoraşi, ţinînd în mîni o ghirlandă de flori, în al căreia mijloc era o inimă pătrunsă de două săgeţi şi inscripţia aceasta: „Nu mă uita!” Zidul de lîngă pat era acoperit cu un covor de Brussa, pe care stau spînzurate în cuie o pușcă arnăuţească ghintuită, legată la maşină cu o sangulie cusută cu fir, şi două părechi pistoale băgate în tocuri de piele, ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel părete, erau atîrnate două săbii turceşti în mînerile de sidef, iar în mijlocul lor era aşezat un cauc oltenesc de hîrşie neagră de miel, al cărui fund era cusut cu fir de cel bun peste postav roşu şi lăsa să atîrne în jos o fundă de fir lucrată cu mare gust. Cele două ferestre despre uliţă erau împodobite cu mai multe glastre de flori, printre care se deosibeau mai ales maghirani, 43

trandafiri şi cîţiva endrişaimi, ce împleau atmosfera camerii de un miros nu aşa plăcut, cît era de pătrunzător. Pe lîngă păreţi erau puse în rînd cîteva scaune de Braşov văpsite şi un sipet mare, legat în bande de fier alb peste piele de căprioară albastră. La o înălţime oarecare a unuia din păreţi era un dulap mic săpat în zid, în care se afla depusă mica bibliotecă a ciocoiului, compusă din cîteva cărţi greceşti şi româneşti, printre care figurau: Proorocia lui Agatanghel, Filosoful Sintipa, Alixandria, Tilu Buhoglindă şi alte capete d-opere ale literaturii naţionale de pe atunci, cărţi glumeţe care prin anecdote de spirit şi poveţe filosofice, făceau petrecerea favorită a poporului. Masa de mîncare era aşezată între două paturi şi împregiurată cu scaune pe care erau să şează onorabilii oaspeţi ai lui Păturică. Pe masă erau rînduite o mulţime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper şi zeamă de lămîi de Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole; nimic din delicateţile gastronomice ale Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului, mai împodobită chiar decît a stăpînului său. Toate aceste mezelicuri erau aşezate după o regulă militară, avînd la fiecare distanţă de două palme cîte o carafă cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşu din viile mănăstirei Bistriţa şi cu vinuri orientale de diferite colori şi gusturi, fără a lipsi paporniţele (butilii îmbrăcate cu papură) cu anason de Chio şi cu mastică de Corint. În fine, Păturică luase dispoziţiuni ca oaspeţii săi să nu cerce mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului lor rafinat. Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa postelnicului şi la a vătafului său de curte, fără îndoială s-ar fi convins că ospăţul slugei întrecea în toate pe al stăpînului şi dacă s-ar fi gîndit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi 44

zis, împreună cu noi, că fanariotul n-avea de ce să se plîngă pentru pagubele ce-i făcea vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospeţe nu erau ai săi, ci ai săracilor şi ai văduvelor căzuţi victimă nesaţului său de averi. Între oaspeţii de căpetenie invitaţi de Păturică figurau: Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului Grigorie B...; Neagul Chioftea de la banul Constantin Băl...; Zamfir Ploscă de la Isaac R...; Vlad Boroboaţă de la F... şi alţi mai mulţi, aleşi dintre coriferii ciocoismului şi ai hoţomăniilor bucureştene dupe atunci. După ce se duseră mosafirii postelnicului pe la casele lor şi el la amanta sa, Păturică se coborî în odăile de jos şi se puse la masă cu prietenii săi. Patru ţigănaşi, curat îmbrăcaţi, aduceau bucate la masă, şi două ţigance tinere şi frumuşele erau însărcinate a turna prin pahare nectarul care, de la căderea zeilor din Olimp încoace, a luat prozaicele nume de vin şi rachiu. Una dintr-aceste două copile luă după masă o paporniţă cu anason şi, împlînd mai multe feligene, dete fiecăruia din oaspeţi cîte unul. Oaspeţii, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor. Dinu Păturică observă aceasta şi, cu oarecare nerăbdare, în calitatea sa de ospătator, strigă cu un glas ascuţit şi obraznic: – Aduceţi ciorba, bre! – Numaidecît, cuconaşule răspunseră ţigănaşii, plecînd toţi deodată ca să arate mai mult zel. După cîteva minute ei puseră pe masă un castron colosal plin cu ciorbă de ştiucă fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseră două farfurii lunguieţe cu mihalţi şi păstrăvi rasol, muiaţi în oţet şi untdelemn, aduseră mai multe vase de cositor pline cu iahnii, cu plachii, cu morun gătit în măsline şi foi de dafin, cu crapi împluţi cu stafide şi coconare şi alte felurite mîncări care se ziceau în vechime bucate cu cheltuială.

Vinul asemenea curgea fără încetare din pahare şi aluneca pe gîtul ciocoilor cari, la fiecare deşertare de pahar, strigau: – Să trăiască nenea Păturică! Numai Vlad Boroboaţă sta trist şi tăcut. – De ce, mă Boroboaţă, de ce stai bosumflat? Ori ţi s-au înecat niscaiva corăbii cu marfă? zise Neagul Chioftea, cel mai zgomotos dintre toţi oaspeţii. – Parcă eşti o mireasă, adăogă Tudor Ciolănescu. – Închină cu noi, bre! Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca după ouă! ziseră toţi ciocoii deodată. – Ei bine răspunse Boroboaţă împleţi-mi un pahar să închin şi eu cu voi! Paharul se împlu şi se dete în mîna lui Boroboaţă, carele, ridicîndu-l în sus, zise: – În sănătatea săracilor ţărani, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pînea din gură, ca să mîncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvele de Idirne şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţărei întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!... Zicînd aceste cuvinte, trînti paharul pe masă şi căzu iarăşi în cugetările sale de mai nainte. Toastul lui Vlad Boroboaţă şi amărăciunea cu care el pronunţă vivatul său cel sinistru făcură în inima ciocoilor tot acea impresiune ce făcu odinioară literele de foc regelui Babiloniei, Baltazar, şi oaspeților săi cei desfrînaţi. Vătafii de curte se uitau unul la altul cu nişte priviri sperioase, ce dovedeau îndestul cît de adevărate erau cele zise de Boroboaţă. Numai Dinu Păturică ascultă acest strigăt al mustrării de conştiinţă fără ca să se turbure cîtuşi de puţin, ba încă el aruncă asupra lui Boroboaţă o privire dispreţuitoare şi, dînd întrun rîs sardonic, curmă tăcerea cu aceste cuvinte:

– Cinstiţi boieri! Nu vă sinorisiţi lui Boroboaţă, căci este cam nebun, sărmanul. Cine ştie ce babă l-a obrocit (= a fermeca, a îndobitoci). Să bem, fraţilor, și să lăsăm pe Boroboaţă să spuie la cazanii cît va voi. Apoi întorcîndu-se către slugi: Aduceţi, bre, vin tămîios de Cernăteşti. – Şi de cel de Drăgăşani! adăogară ceilalţi. Sticlele se umplură cu tămîioasă într-o clipă şi veselia renăscu în sînul oaspeţilor ameţiţi de băuturi şi îmbuibaţi de grasele mîncări orientale. Această cină, compusă toată din plăceri de contrabandă, ţinuse cîteva ore şi, cu tot vinul ce se băuse, nici unul dintre ciocoi nu se îmbătase desăvîrşit; ei ajunsese numai la gradul acela al beţiei când omul devine vesel şi spune adevărul fără rezervă. Astfel dar, unii vorbeau, alţii cîntau, lovindu-se unii pe alţii în glumă cu gloanţe de pîne; numai Vlad Boroboaţă sta cufundat în nişte cugetări sinistre, pe care le întrerupea cîteodată cu un surîs amarnic. Dinu Păturică, ce-l privea cu o vădită nemulţumire, observînd că acea beţie tristă a oaspelui său putea să influenţeze mai tare asupra celorlalţi şi să stînjinească libera explozie a veseliei lor, se sculă, în sfîrşit, strigînd: – Ei bine, boieri, vă văz cam pe gînduri; eu v-am chemat aci ca să ne veselim, iar nu ca să punem cenuşe în cap şi să ne plîngem păcatele ca proorocul Iona din Scriptură! N-aveţi bucate? N-aveţi vin? De ce dar staţi ca nişte curci plouate? Mai aduceţi, bre, marinată de barbuni şi vin de Tenedos, să ne veselim cît ne îmblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrîneţe. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea!... Auzit-ai tu? – Bravo, nene Păturică, ai dreptate! Să se ducă la dracu acest dăscăleci care ne-a stricat cheful cu iticaua lui. – Da, la dracu! exclamară toţi deodată. – Iar noi să ne veselim ca nişte oameni de ispravă, adaose Păturică. 47

– Şi să vorbim de trebşoarele noastre, răspunse Neagul Chioftea, curmîndu-i vorba. Ştiţi, boieri, că am cam ajuns în vremea de apoi! Pare-mi-se că stăpînii noştri au cam băgat de seamă că le mîncăm stările şi s-au pus pe economie. Alte dăţi, când le înfăţişai catastihul, nici că se uitau pe dînsul şi-ţi împleau mîna de rubiele; iar acum te ţine cîte trei-patru ceasuri în picioare şi te descoase din toate încheieturile ca pe hoţii de cai. – Bine vă face, ciocîrlanilor! zise Păturică rîzînd. – Ce-ai zis? întrebă Neagul Chioftea cu mirare. – Am zis că vă face foarte bine, căci nu ştiţi să furaţi. – Noi nu ştim să furăm? observă Chioftea cu un zîmbet de ironie. – Da, da, voi! replică cu siguranţă. Sunteţi nişte bojogari (hoţi proşti).

Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

10. Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu de la Padeş, 23 ianuarie 1821

ătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte (fragmente):

oraşe

şi

sate

ale

Ţării

Româneşti

„Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! ... Trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu se strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!... Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! Şi se se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sînt făgăduiţi! Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii: care veţi avea arme, cu arme; iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci: să vă faceţi degrabă şi să veniţi unde veţi auzi că să află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ceea ce vă va povăţui mai-marii adunării, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atîta vreme de când lacrămile de pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat! Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii adunări obşteşti folositoare, ca să se atingă măcar de un grăunţi, de binele sau casa vreunui neguţători, oroşan sau ţăran, sau de ale vreunui lăcuitoriu; decît numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jărtfească: însă al cărora nu vor urma noaă, precum sînt făgăduiţi, numai al acelora să se ia pentru folosul de obşte!” 1848 la români. O istorie în date şi mărturii de Cornelia Bodea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

X 49

11. Scrisoarea adesată de către Tudor Vladimirescu vornicului Nicolae Văcărescu la 11 februarie 1821 (fragment)

„D

ar cum nu socotiţi dumneavoastră că

patria să chiamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor! Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu poporului. Că eu alta nu sînt decât numai un om luat de cătră norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor! Iar tagma jăfuitorilor, căci nu le place una ca asta, au rădicat arme de moarte asupra patrii şi a ticălosului (în sensul de oropsit-n.n.) norod. O, ce male jale!... Ci, de voeşti dumneata binele patrii, precum au voit părinţii dumitali, trebuinţă este să ne întâlnim negreşit. Însă, de vei binevoi, să am cinstit răspunsul dumitale: unde şi cum, fiindcă norodul nu cere altcevaş decât numai o dreptate ce poate fi folositoare şi tagmei boiereşti. Şi, cum zic, ori în ce chip vei pohti dumneata, să am cinstit răspunsul”.

1848 la români. O istorie în date şi mărturii de Cornelia Bodea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

12. Oltenii lui Tudor de George Coşbuc

ine-un chiot dinspre munte, Vine freamat din păduri Tudor domnul vine-n frunte, Cu mulţimea de panduri!

Iar din Jiu, din apa sfântă, Iese cântec vitejesc, Şi cu glas de surle cântă Tot poporul românesc. Las’ să-i sune surle-n ţară, Să-şi adune-olteni destui, Ţara s-o vedem noi iară Veselă pe urma lui Mândra patrie română Nu sub braţ de oameni slabi, Ci voinică şi stăpână Cum a fost sub Basarabi. Zboară corbi pe sus, băiete, Cârduri negre se-nvârtesc, Şi se zbat de-atâta sete Şi de foame se izbesc: N-au s-aştepte-oltenii rugă Să le dea de hrană-n văi Oh, ciocoi, te-ajung în fugă Toţi răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaş să fie Dreptului pe-acest pamânt După Tudorin să vie! Că-i trimis de Domnul sfânt Să ne scape-acum odată De ciocoi, căci Dumnezeu Însuşi s-a pornit să-i bată, Cum ne bat şi ei mereu. Ridicaţi, români, Dreptăţii Steag cu sfântul George-acum! Sfintei Legi şi Libertăţii Faceţi-i odată drum! Cine nu-i cu voi, să ştie Că izbit va fi de voi, De cei straşnici în mânie Şi din leagăn de eroi. Domnul Tudor să trăiască! Sus cu toţii, pui de lei, Pentru ţara românească, Pentru drepturile ei! A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor, ca Hristos, Dar schimba-va pasul sorţii, Va trânti tiranii jos! X

13. Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap

omânia, această ţară mănoasă şi împodobită de natură cu toate darurile, a

fost ursită de soartă să sufere toate relele fizice şi morale: cutremurile de pământ, inundările rîurilor, epidemiile omorîtoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioţi şi espoliarea sestimatică a oştilor ruseşti; toate aceste flagele pustiitoare păreau create de fatalitate numai ca să nimicească această nenorocită ţară. Dar ea a rezistat cu bărbăţie la toate lovirile şi a mers pe calea însemnată ei de provedinţă, purtînd pe umeri crucea martiriului, ca Mîntuitorul lumii. Au fost în adevăr timpi când suferinţele zdrobise curagiul românilor. Inemicii noştri, crezînd că luxul şi moliciunea introduse de dînșii au stins în inima poporului român simţimîntul de naţionalitate şi libertate, săltau de bucurie; dar se amăgeau, căci românul se deştepta tocmai la timp şi cu armele în mînă le proba că este încă viu şi gata a se lupta pentru drepturile sale. Revoluţiunea de la 1821, ce este ea oare dacă nu vocea disperării rădicată în contra apăsării? Oare nu arată ea de ajuns pe un popor viu şi hotărît a muri sau a trăi pentru libertate? Dar să ne oprim aci şi să arătăm lectorilor noştri poziţiunea ţărei înainte şi după izbucnirea acestei revoluţiuni sociale. Desele năvăliri ale oştirilor lui Pasvantoglu și ale altor paşi, răsvrătiţi în contra împărăţiei turceşti, spăimîntase atît de mult pe locuitorii ţărei, încît îi făcuse să devie un popor aproape nomad, gata în tot momentul a-şi părăsi locuinţa şi rodul ostenelelor sale, ca să-şi scape viaţa în crăpăturile munţilor sau peste hotarele ţărei, unde nu putea să-i ajungă iataganul manafului şi lăcomia de bani a fanariotului. Răzbelul ruso-turcesc început la 1806 şi terminat la 1812 slei ţara şi pe locuitorii ei atît de mult, încît comandirii armatelor ruseşti supuseră chiar pe preoţi şi diaconi a le da proviant 53

(provizii-n.n.) şi care de transport; ba încă, pentru ruşinea omenirei, s-au văzut în acea campanie fapte care indignează pe tot omul cu inima dreaptă. Comisarii de aprovizionare ruşi, după ce că cereau mai multe proviziuni decît le trebuiau, apoi la plecarea lor le vindeau înapoi sărmanilor locuitori, stricate şi cu prețul întreit mai mult decît ceea ce costau. Domnia lui Caragea, deşi pe la început promitea ceva pentru uşurarea ţărei, dar mai în urmă căzu şi dînsa în greşalele domniilor trecute; funcţiunile cele mai însemnate se dedeau grecilor veniţi cu domnul (voievodul n.n.) din Stambul, iar boierii români erau dispreţuiţi și esilaţi, dacă cutezau a-şi apăra onoarea. Veniturile ţărei se vindeau în total la favoriţii greci, cari despoiau fără milă pe nenorociţii locuitori. Dreptatea se vindea pe bani şi, când se întîmpla vreo judecată între un fanariot şi un român, oricît de lămurit ar fi fost dreptul românului, procesul se cîştiga de fanariot. Aceste mari şi nemaiauzite nedreptăţi siliră pe Jianul, Gruia şi alții a se face tîlhari de drumuri şi a-şi răzbuna omorînd pe fanarioţi şi pe ciocoii parveniţi şi ajutînd pe săraci. Iată jalnica stare în care se afla ţara înaintea revoluţiunei; dar ea deveni mai rea sub revoluţiune, căci dacă sub un guvern legal se comiteau atîtea abuzuri, oare cîte nu s-ar fi putut comite când o parte din ţară se guverna de o căimăcămie slabă şi fără prestigiu, alta de Ipsilant, iar restul de Tudor Vladimirescu? Dinu Păturică, ca om dibaci în jafuri şi mîncătorii, prevăzuse cît de mari treburi putea să facă într-o asemenea stare de lucruri; prevăzuse, în fine, că a sosit împărăţia ciocoilor şi se pregătea a se folosi de dînsa. Astfel dar, după ce acest monstru comise fără cea mai mică sfială toate crimele, după ce făcu să se verse atîta sînge nevinovat pentru realizarea ambiţioaselor sale planuri, el vîndu chiar pe Tudor Vladimirescu, omul cel mai mare al României, precum arătarăm în capitolul precedent. În ziua, dar, când el făgădui lui Ipsilant că-i va aduce pe Tudor legat, se puse în fruntea cohortei de asasini şi se îndreptă către satul Goleşti. Ajungînd acolo, se sfătui mai întîi cu Iordache, Ghencea şi Farmache, căpeteniile arnăuţilor ce-i dedese Ipsilant 54

pentru esecutarea trădării, apoi, după aceea, intră în lagăr şi aţîţă revolta. În fine, Tudor fu prins şi dus între arnăuţi la Cîmpulung, iar de acolo la Tîrgovişte, unde mai în urmă fu asasinat. A doua zi după împlinirea acestei grozave trădări, Păturică se înfăţisă înaintea lui Ipsilant cu acel aer de impertinenţă propriu asasinilor plătiţi şi, după ce făcu închinăciunile obicinuite fanariotului, îi zise: – Să trăieşti, măria-ta! Tudor Vladimirescu nu-ţi va mai turbura liniştea de acum înainte. – Da de ce? – Fiindcă el nu mai trăieşte. – Tălmăceşte-mi, arhon stolnice. – Astă-noapte eu, împreună cu căpitanul Caravia şi cîţiva arnăuţi, l-am luat din temniţă şi l-am dus pe malul iazului, apoi, după ce l-am tăiat în mici bucăţi, l-am aruncat în puţul de lîngă grădina lui Geartoglu. Ipsilant luă după masă o hîrtie îndoită şi dînd-o lui Păturică îi zise: – Slujbă pentru slujbă, arhon stolnice. Ţine acest pitac; printr-însul te orînduiesc ispravnic la Prahova şi Săcuieni şi dacă Dumnezeu îmi va ajuta, precum nădăjduiesc, te voi face caimacam al Craiovei. Ciocoiul făcu trei temenele (închinăciuni-n.n.) pînă la pămînt şi sărută mîna lui Ipsilant cu o recunoştinţă prefăcută, apoi rădicîndu-se în sus esclamă cu voce declamată: – Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta; să-ţi ajute Dumnezeu a te pune pe scaunul strămoşilor măriei-tale, pentru fericirea noastră, a nemernicilor măriei-tale slugi. – Destul, arhon stolnice, destul; du-mi-te acum cu Dumnezeu şi te sileşte să faci fericirea locuitorilor acestor două județe ce ţi-am încredinţat; dar bagă bine de seamă, să nu-i faci prea fericiţi, mă înţelegi?... căci poate să ţi se întîmple vreun rău. Oricît era de prefăcut, Păturică tot nu putu să reziste acestor cuvinte pline de ironie şi cu două înţelesuri; plecă dar capul în jos, ca să ascunză întipărirea ce-i făcuse şi, după ce mai făcu o metanie pînă la pămînt, se duse. 55

După cîteva zile de ospeţe și veselii date amicilor săi pentru rădicarea sa la această mare şi bănoasă funcţiune, el plecă să ia în posesiune judeţele pe care devenise stăpîn. Pe atunci, ca şi în ziua de astăzi, erau la modă proclamaţiile şi profesiunile de credinţă. Ipsilante da pe toată ziua cîte una, Tudor Vladimirescu asemenea, fără a mai vorbi de pitacele căimăcămiei lui Calimahvodă, ce se lipeau pe ziduri în toate zilele. Ciocoiul, ajungînd la Bucov, locul naşterii sale, porunci să adune pe toţi boierii din amîndouă judeţele, toate isnafurile şi pe opincari; iar când mulţimea celor chemaţi umpluse curtea isprăvniciei, el se arătă în pridvor (balcon) şi le citi această proclamaţiune: „Fraţi boieri, neguţători şi opincari, Dumnezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei nenorocite patrii, m-a rădicat la vrednicia de ispravnic al acestor două judeţe. Dumnezeu cel Atotputernic ştie mai bine decît voi toţi libovul (dragostea) cel fierbinte ce arde în inima mea pentru fericirea voastră. Să ştiţi dar cu hotărîre, fraţilor, că pe cît timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para mai mult peste ceea ce hotăraşte nezamul. Ludele şi celelalte iraturi ale stăpînirei de acum înainte se vor împlini de către oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu; mituielile şi mîncătoriile vor lipsi cu totul. Cei năpăstuiţi să vie la mine şi-şi vor afla dreptatea; căci doresc ca razele fericirei să străbată pînă în bordeiul cel ticălos al opincarului. Amin, fie, fie.” Coprinderea acestei proclamaţiuni şi mai cu seamă accentul dramatic şi gesturile ritoriceşti cu care o pronunţase Păturică făcu o mare întipărire între auditori, căci ei nu cunoşteau încă adevăratul înţeles al proclamaţiunilor. Primele zile ale administrării lui Păturică fură consacrate în scoaterea amploiaţilor (angajaţilor-n.n.) celor vechi şi orînduirea altora cari să corespunză cu intenţiunile sale. Între aceşti noi ciocoi, aleşi de Păturică după chipul şi asemănarea sa, era şi unul numit Neagu Rupe-Piele, om născut să fie calău şi care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-şi strica reputaţiunea pronumelui

său. Pe acesta îl alese Păturică de împlinitor al tuturor jafurilor ce făcea. A descrie cu de-amănuntul despoierile şi caznele ce suferea locuitorii de toate clasele de la acest monstru ar fi o lucrare de care pana noastră s-ar indigna. E de ajuns a spune numai că birul se împlinea de la sărmanii săteni de cîte trei şi patru ori pe un trimestru; taxidarii luau întreită zeciuială pentru oierit, ierbărit, tutunărit, şi vinărit, şi când sătenii nu mai aveau cu ce să plătească, îi ungea cu păcură şi îi lega de copaci, ca să-i înţepe viespele şi ţînţarii, apoi le vindea dobitoacele şi, după ce-i sărăcea cu desăvîrşire, îi închidea în coşare, ca să nu poată reclama la stăpînire. Într-o zi, Dinu Păturică sta închis într-o odaie împreună cu Neagu Rupe-Piele şi încheia socotelile trimestriale. Suma adunată se rădica la o cifră de patru ori mai mare de ce s-ar fi cuvenit după lege. – Puţini bani, Neagule, foarte puţini, zise ciocoiul; eu credeam să-mi aduci trei mii pungi de bani. – E! e! cocoane Dinule, mulţumeşte-te şi pe atît. – Şi de ce aşa, când am fi putut să strîngem mai mult? – Dar bine, cocoane Dinule, de unde eram să adun atîţi bani? – De la ţărani, nerodule! Să-i legi cot la cot şi să le prăjeşti piepturile pe lîngă foc şi vei vedea cum o să scoaţă la bani. – Toate acestea le-am făcut, ba încă şi mai multe; i-am spînzurat cu capul în jos, le-am bătut ţepuşi de trestie pe sub unghii, le-am luat chiar vitele şi lucrurile din case şi le-am vîndut; ce voieşti să mai fac? – Ia spune-mi, ce ai făcut cu cele două sute de vaci care le cere Ipsilant? – Am urmat poruncei ce mi-ai dat. Am luat optzeci de slujitori cu mine şi, în puterea gîrbaciului şi a trîntelelor, am strîns opt sute de vaci în loc de două sute. – Bravo, Neagule; şi cu ce preţ le-ai cumpărat, ia spune-mi? – Cîte trei lei de vită. – Iar după aceea ce-ai făcut? 57

– Am trămis două sute lui Ipsilant; iar pe celelalte le-am vîndut iarăşi cu cîte cincisprezece lei una. – Ado banii-ncoace! nedescriptibilă.

zise

Păturică

lăcomie

Neagu Rupe-Piele începu să numere banii şi Păturică să-i strîngă cu lăcomie; dar tocmai pe când se aflau amîndoi ocupaţi cu lichidarea acestei îngrozitoare hoţii, oarecine bătu în uşa camerei cu multă violenţă. Păturică strînse banii în grabă, apoi zise: – Cine bate la uşă? – Eu, cocoane! – Şi ce vrei? spune. – Îţi aduc o ştafetă de la Ipsilant. – Ad-o-ncoace! – Poftim, cocoane, adaose Năstase arnăutul. Ciocoiul deschise ușa şi luă ștafeta din mîna lui Năstase arnăutul, care devenise acum polcovnic de judeţ, apoi citi ştafeta şi o trînti pe masă. – Se vede că nu sunt bune mujdelele din această ştafetă, zise Neagu Rupe-Piele. – Nicidecum, răspunse Păturică distract. Îmi cere două sute mii de lei. – Dar bine, abia sunt trei zile de când i-am trimis bani. – Îmi mai scrie iarăşi că turcii au intrat în ţară şi asta nu-mi place deloc. – Şi mie asemenea! – Ia spune, Neagule, cum am face noi să scăpăm aceste două sute mii de lei din mîna lui Ipsilant? – Să nu-i trimitem! – Ba să-i trimitem, dar să găsim vreun tirtip ca să-i luăm înapoi; ia caută tu un marafet, de, să te văz! La aceste cuvinte Neagu deveni palid; el înţelesese întunecoasa cugetare a lui Păturică şi, cu toată fieritatea (ferocitate-n.n.) caracterului său, se înspăimîntă. 58

– Ai găsit mijlocul, Neagule? – Da, cocoane Dinule. – Ia să vedem! – Pe de o parte numărăm banii în mîna trămisului şi luăm teşcherea (chitanţă-n.n.) de priimire, iar pe de alta doi flăcăi îl aşteaptă în pădure, îi dă... şi... – Şi ne aduce banii înapoi. Aferim, Neagule! Cît ţinu acest regim de terorism ciocoiesc, nenorociţii locuitori din aceste două judeţe dederă jălbi neîncetat în contra lui Păturică; dar aurul ciocoiului paraliza toate măsurele stăpînirei. În fine, revoluţiunea căzu. Grigore Ghica-vodă se orîndui domn, iar turcii se retraseră peste Dunăre. Aceste schimbări politice îndemnară pe ţărani a se scula cu mic, cu mare şi a se înfăţişa cu jalbă la domnie. Era o privelişte jalnică pentru un om cu inimă a vedea pe nenorociţii ţărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, veştezi la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie şi alte suferinţe; ba încă unii dintr-înşii purtau pe corpul lor chiar semnele torturelor abia cicatrizate, iar cei de tot schilodiţi erau transportaţi în care cu boi. Ei intrară în Bucureşti pe la opt ore de dimineaţa, tocmai pe când domnitorul se afla în Divan şi, ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu cu sul de rogojină şi, dîndu-i foc la partea de sus, îl puse în cap; apoi scoţînd jalba din sîn, o puse în vîrful unui proţap lung şi intră în curtea domnească. Zgomotul ce produse această procesiune, mărită foarte mult prin mulţimea norodului atras de curiozitatea lucrului, ajunse pînă la auzul domnului, carele ieşi în pridvorul palatului şi priimi jalba din proţap chiar cu mîna sa. Domnul dede jalba marelui logofăt să o citească; şi pe când acesta arăta cu voce tare toate nelegiuirile lui Păturică, el le constata pe figurile şi în starea de mizerie în care erau ajunşi nenorociţii jăluitori. În fine, mînia lui ajungînd pînă la indignare, strigă ca un leu: – Să vie-ncoa spătarul! Spătarul se prezintă înaintea domnitorului. Arhon spătare zise Ghica să trămiţi patruzeci de 59

arnăuţi la Bucov ca să rădice pe acel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască şi să-l bage în ocna părăsită. Iar dumneata, arhon logofăt, să vinzi toată starea acelui tîlhar şi să despăgubești pe aceşti săraci. Ţăranii, auzind cele poruncite de domn, rădicară mînile spre cer şi începură a striga: – Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! Dumnezeu să-ţi răsplătească cu bine mila ce ai arătat către noi, nemernicii robi ai măriei-tale. Domnitorul aruncă asupra lor o privire plină de amor părintesc şi, după ce îi încredinţă încă o dată că le va face dreptate, intră iarăşi în Divan.

Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

14. Ţiganiada

! dă iadul urât tot să fugi! În raiul frumos tot să rămâi, Tocma dă te-ar alunga cu drugi! Ce desfătări şi ce veselii

Sânt acolo, nu să poate spune, Sufletul uimit dă minune! Raiul e grădina desfătată Întră ceriu şi între pământ sădită, Dă trup pământesc neapropiată, Dă minte omenească negâcită, Care după vrednicii să împarte Sufletelor drepte după moarte. Măcar de-aş avea eu limbi o mie Şi atâte guri bine grăitoare, Nu vă aş putea spune, nice scrie Lăcaşurile dezmierdătoare Şi frumuseţele raiului toate, Care pentru cei buni sânt gătate. Acolo vezi tot zile sărine Şi ceriu limpede fără nuori, Vântucele drăgălaşe line Dulce suflând prin frunze şi flori, Tot feliu dă păsărele ciudate Cu viersuri cântând pre minunate.

Acolo Dumnezieu aşa frece Să nu fie vară zădufoasă, Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece, Ci tot primăvară mângăioasă; Soarele încălzeşte şi desfată, Iară nu pripeşte niciodată. Câmpurile cu flori osăbite Ş-aici la noi încă nevăzute Sânt pre desfătat acoperite Cu tot feliul de roduri crescute; Iar pă zios în loc dă pietricele Zac tot pietri scumpe şi mărgele. În locul de arburi şi copace Cresc rodii, năranciuri ş-alămâi, Şi tot feliu dă pom ce la gust place, Cum şi rodite cu struguri vii; Iar în loc dă năsip şi ţărână Tot grăunţă dă aur iai în mână. Râuri dă lapte dulce pă vale Curg acolo şi dă unt păraie, Ţărmuri-s dă mămăligă moale, Dă pogăci, dă pite şi mălaie! O, ce sântă şi bună tocmeală! Mânci cât vrei şi bei făr-ostăneală.

Colea vezi un şipot dă rachie, Ici dă proaspătă mursă un izvor, Dincolea balta dă vin te îmbie, Iară căuș, păhar sau urcior Zăcând afli îndată lângă tine, Oricând chieful dă băut îţi vine. Dealurile şi coastele toate Sânt dă caş, dă brânză, dă slănină; Iar munţii şi stânce gurguiate Tot dă zăhar, stafide, smochine! De pe ramurile dă copaci Spânzură covrigi, turte, colaci. Gardurile acolo-s împletite Tot cu fripţi cârnăciori lungi, aioşi, Cu plăcinte calde streşinite, Iar în loc dă pari, tot cârtaboşi; Dară spetele, dragile mele, Sânt la garduri în loc dă proptele.

Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

15. Ciocoii vechi şi noi

cnele de la Telega sunt situate pe o cîmpie înconjurată de dealuri acoperite cu păduri şi udată de rîul Doftana, ce o traversează.

Puţurile din care se scoate sarea se împart în ocne lucrătoare şi ocne părăsite. Acestea din urmă se numesc astfel căci sunt lăsate în nelucrare, uneori pentru că minerii le cred esploatate de ajuns şi se tem să nu se surpe peste dînşii, iar cîteodată din cauză că se ivesc izvoare de apă ce împiedică lucrarea. În timpul domnilor fanarioţi esistau la Telega mai multe guri de ocne părăsite, dintre cari una servea de închisoare pentru tîlharii cei mai vestiţi prin omoruri şi cruzimi. Această temniţă subterană avea o intrare pătrată, susţinută de toate părţile cu ghizduri de lemn, întocmai ca ale puţurilor din care se scoate apă. Această formă pătrată ţinea pînă la o profunditate de 10-12 stînjeni; iar de acolea în jos se lărgea gradat în circonferinţă şi când ajungea la profunditatea cerută de ştiinţă mineralogiei, devenea un haos înspăimîntător (oameni speciali în mineralogie m-au încredinţat că adîncimea ocnelor de sistema veche nu se întindea mai mult de 150-155 şi maximum 180 metre). Păreţii ei erau umezi şi de multe ori pica apă dintrînşii; aerul era iute, infectat de miasme şi omorîtor; o lumină palidă abia străbătea cîteodată spaţiul nemăsuratei adîncimi, ca să mărească şi mai mult grozăvia acestui mormînt teribil. Tîlharii condamnaţi a locui în acest iad pămîntesc erau tot din cei osîndiţi de Divan la moarte şi ale cărora sentinţe le preschimbau domnitorii în muncă perpetuă; dar nici unul din cîţi se închideau acolo nu putea să trăiască mai mult de doi pînă la trei ani, căci umezeala şi aerul cel înecător le curma zilele.

În fine, dacă faimosul vers al lui Dante: „Lasciate ogni speranza voi ch'entrate” [Părăsiţi orice speranţă voi care intreţi aici.] Dante, Infernul cîtul III, versul IV, s-ar fi putut scri undeva, negreşit că acel loc nu ar fi putut să fie decît pe porţile ocnei părăsite, căci oricine intra acolo îşi pierdea speranţa de a mai ieşi viu vreodată. Iată locaşul în care se afla de trei luni Dinu Păturică, acel om mîndru şi ambiţios carele comisese toate laşităţile şi crimele cele mai îngrozitoare, numai ca să ajungă la mărire. Ar fi crezut el vreodată că o să părăsească atît de curînd palatele sale cele luminoase, mîncările cele alese şi acea mulţime de linguşitori cari se supunea orbeşte la toate capriciile lui şi se credeau fericiţi când puteau să fure cîte un zîmbet de mulţumire după faţa lui cea severă? Dar averile lui cele nenumărate? Dar soţia şi fiii săi, speranţa bătrîneţelor sale, pentru a căror fericire poate că săvîrşise cea mai mare parte din nelegiuirile sale, ce vor fi devenit toate acestea? Vom vedea! Primele zile ce petrecu în ocna părăsită fură prea dureroase pentru dînsul. Întunericul cel mare, singurătatea, patul său de paie şi mîncarea cea puţin hrănitoare îl adusese într-o stare grozavă de paroxism şi furie, încît urla ocna de vaietele şi tînguirile lui. În darn chema somnul ca să-i aline durerile fizice şi morale, căci el fugea de la dînsul sau, deşi venea cîteodată să închiză ochii lui cei slăbiţi de lacrămi, dar la zgomotul unei pietricele sau a unei picături de apă ce cădea din păreţii ocnei fugea şi-l lăsa iarăşi în prada turburării şi a disperării sale. Dar, după ce trecu cîtva timp, el începu a se mai obicinui cu noua sa locuinţă şi deveni mai liniştit, ba încă, după scrisorile ce scria pe la protectorii săi şi răspunsurile încuragiatoare ce priimea, începuse a spera că peste puţin timp va părăsi ocna, ca să se mute iarăşi în paturile sale. Cu toate acestea răul ocnei începuse să roază cu încetul acea organizaţiune robustă; reumatismul îi coprinsese tot corpul, ochii i se îmflase, facultatea auzului i se paralizase şi o tuse violinte ameninţa din ce în ce mai mult esistența lui.

Aceasta era starea fizică și morală în care se afla Păturică în ziua când priimi cele două scrisori ce i le adusese Neagul. El şedea lungit pe patul său de paie şi aştepta cu nerăbdare ora prînzului, ca să-şi astîmpere foamea ce începuse a-l turmenta. De astă dată însă, cămăraşul îi trămise porţiunea înaintea orei fisate. Păturică, văzînd dintr-această schimbare ceva estraordinar şi poate chiar în favoarea sa, se repezi cu furie asupra coşului cu merinde ce se cobora încet, legat de o sfoară. Căută într-însul şi găsi două scrisori pe care le luă cu o nerăbdare nervoasă şi, apropiindu-se de felinarul ce sta atîrnat deasupra patului său, deschise mai întîi pe una dintr-însele şi citi cuvintele acestea: „Cocoane Dinule, Cu destulă mîhnire te vestesc că cocoana Duduca, soţia dumitale, a luat tot din casă şi a fugit cu un turc peste Dunăre, lăsînd pe bieţii copilaşi pe drumuri. Moşiile, viile şi casele dumitale s-au vîndut la sultan-mezat, iar banii s-au trămis cu om domnesc, ca să se împartă la ţăranii ce se zice că i-ai sărăcit, când erai ispravnic. Vei şti iarăși că bătrînul dumitale tată a murit de inimă rea, pentru afrontul ce i-ai făcut, când ai pus arnăuţii de l-au dat afară din casă. Al dumitale de aproape prieten şi frate S... ” Iată şi coprinderea celei de a doua scrisoare: „Dinule, M-am dus de mai multe ori la vodă să-l rog pentru tine şi lam găsit totdauna neînduplecat; iar în cele din urmă mi-a spus-o ritos, că o să te lase să putrezeşti în ocna părăsită ca să slujeşti de pildă şi altor hoţomani ca tine. Vodă a zis aceasta. N…” Aceste două scrisori fu pentru Păturică o lovitură de trăsnet. Averile sale, cîştigate prin nenumărate crime şi laşităţi, acum erau 66

risipite ca praful în vînt; soţia fugită, copiii lăsaţi în voia întîmplării, el chiar condamnat a muri cu încetul în fundul ocnei părăsite, chinuit de durere şi disperare. Ar fi fost o mare fericire pentru dînsul dacă aceste ştiri teribile l-ar fi omorît deodată sau i-ar fi paralizat inteliginţa, căci ar fi scăpat de toate suferinţele morale şi fizice; dar provedinţa, în decretele sale cele nepătrunse de mintea omenească, voise a-i lăsa neatinse toate facultăţile, ca să guşte şi el acel venin amar cu care adăpase societatea atîta timp. După ce se mai alinară dureroasele impresiuni ce lăsase în inima lui acele fatale scrisori, el căzu pe patul său cel de paie şi începu a plînge cu amar şi a se lovi cu pumnii în cap de disperare. Se zice că hoţii şi tîlharii sunt superstiţioşi şi fără curaj la lovirile soartei. Nu ştim pînă la ce grad poate fi adevărată această maximă; ştim numai că Păturică, acel om de fier care în furia ambiţiunei sale dispreţuise mustrarea de conştiinţă şi chiar pe Dumnezeu, acum devenise atît de fricos, încît cel mai mic zgomot îl făcea să tremure. Uneori i se părea că vede umbra tatălui său ieşind dintre stîncile titanice ale ocnei şi zicîndu-i cu voce mormîntală: „Fiu nelegiuit! priveşte starea în care m-a adus răutatea şi mîndria ta! Dumnezeu, pe care l-ai dispreţuit atîta timp, te vesteşte prin mine ca să-ţi mîntuieşti sufletul prin căinţă, căci trupul tău nu va mai ieși cu viaţă de aici.” Alte dăţi iarăşi i se părea că vede oameni spînzuraţi, cu limbile ieşite afară din gură, pline de sînge, şi femei slabe şi urîte la faţă mîncîndu-şi copiii şi dîndu-i şi lui să guste din cărnurile lor reci şi putrede, ca unui pricinuitor al morţii lor. În momentele unor asemenea oribile alucinaţiuni mintea îl părăsea cu totul, capul i se înflăcăra, îşi rode mînele de disperare şi striga cu o voce răguşită şi tremurătoare: „Stafiile! stafiile! săriţi, creştini buni! Nu mă lăsaţi, că mă strînge de gît aceste umbre ale lui Satana”; apoi, deschizînd ochii săi înflăcăraţi şi rătăciţi de teroare, se repezea dintr-un loc întraltul şi începea iarăşi a striga: „Luaţi de lîngă mine pe aceste femei schiloade, căci mînele lor cele uscate şi sîngele ce varsă din guri mă îngheaţă de frică!” 67

Dar toate rugăciunile lui erau în darn; nimeni nu-l auzea, nimeni nu venea să-i răcorească fruntea sa cea plină de sudori sau să-i stingă acea sete infernală ce-i usca gura şi pieptul. În fine, după o existinţă mizerabilă de şapte luni, îşi dede sufletul în spasmuri şi părăsit de toată lumea. A doua zi după moartea acestui monstru, populaţiunea Bucureştilor se afla într-o mare agitaţiune. Cauza ce pusese în mişcare pe aceşti adevăraţi strănepoţi ai Gracchilor venea de la vestea ce se răspîndise că în acea zi era să se dea prin tîrg un falit fraudulos, iar după aceea era să-l ţintuiască dinaintea prăvăliei lui, ca să serve de pildă poporului. O mulţime de curioşi de toate etăţile şi clasele societăţii inundau piaţa Sf. Gheorghe cel Nou, iar o altă grupă, destul de numeroasă, intrase în curtea spătăriei şi, cu toate că timpul era ploios în acea zi şi vîntul nordului sufla cu tărie, ei însă înfruntau cu bărbăţie şi ploaia şi frigul, numai ca să poată vedea acel spectacol barbar, ce-i dilecta atît de mult. În fine, logofătul spătăriei, văzînd nerăbdarea şi curiozitatea gloatelor, se arătă înaintea mulţimei şi citi cu voce tare hotărîrea departamentului de criminalion, prin care condamna pe mofluzul mincinos a fi bătut la spete prin toate pieţele neguţătoreşti şi a se ţintui de urechi în faţa prăvăliei sale. După ce se termină citirea hotărîrei, patru arnăuţi spătăreşti intrară în temniţă şi scoaseră pe nefericitul falit cu capul ras, dezbrăcat pînă la mijloc şi cu mînele legate una lîngă alta cu o funie lungă; iar după aceea unul dintre arnăuţi apucă funia de căpătîi şi începu a trage pe paţient după sine, pe când alţi doi, puşi unul d-a dreapta i cellalt d-a stînga paţientului, îl loveau pe spinare cu nuiele de salcie. Sîngele ce sărea din pielea nefericitului om, ruptă neîncetat de lovituri, şi ţipetele lui de durere produceau diferite impresiuni în inima poporului: femeile şi oamenii cei miloşi cereau iertarea lui, iar gloata cea mare, în care intrau şi cei sărăciţi prin falimentul cel fraudulos, simţeau o nedescriptibilă bucurie pentru tot ce suferea paţientul şi la orice gemet de durere ei îl apostrofau cu cuvinte ca acestea: „Bine-ţi face, tîlharule, c-ai sărăcit lumea!” „Să-ţi dea la nuiele pînă-ţi va cădea toată carnea după spinări!”, 68

fără a mai numi şi pe unii care strigau: „Să-l spînzure!” sau „Să-l puie în ţeapă!” Vederea torentelor de sînge şi pofta de răzbunare iritase atît de mult pe popor, încît dacă s-ar fi aflat la această privelişte barbară vreunul din acei filosofi umanitari, negreşit ar crezut că se află în Roma gladiatorilor, în Roma martirilor, şi pe români i-ar fi luat drept acel mizerabil şi degradat popor al Romei imperiale care suferea sclavia şi umilirea fără să murmure şi se revolta numai atunci când îi lipsea pînea şi circul. (Poporul roman din timpul imperialului era aşa de demoralizat degradat moral, încît se revolta numai când îi lipsea pîinea şi spectacolele, şi strigau: „Panem et circenses!”.). Această procesiune îngrozitoare trecu mai întîi prin piaţa Sf. Gheorghe cel Nou, de acolo intră în uliţa Şelarilor şi, ieşind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. Gheorghe cel Vechi; iar de aci intră în uliţa cea strîmtă din dosul Bărăţiei, unde era să se petreacă partea cea mai îngrozitoare a acestei oribile drame. Poporul, ce părea sătul oarecum de ceea ce văzuse pînă aci, pe dată ce se înştiință că a sosit timpul ţintuirei, năvăli cu furie asupra locului unde era să se săvîrşească această barbară faptă. Curiozitatea era atît de mare, încît unii din mulţime intrau prin silă în casele și prăvăliile neguţătorilor, ca să poată privi mai bine esecuțiunea; iar alţii se suiau pe acoperişul caselor, cu riscul de a cădea şi a se zdrobi. În momentul însă când esecutorul rădicase pe paţient în vîrful picioarelor şi se pregătea să-i ţintuiască urechile la stîlp, clopotele de la cîteva biserici începură a suna şi o psalmodie tristă ajunse pînă la auzul mulţimei. Aceste cîntări ieşeau din gurile cîtorva preoţi şi cîntăreţi ce petreceau la mormînt un cadaver aşezat într-un coşciug modest şi purtat de patru postelnicei pe un pat mortuar, compus din lemn simplu şi căptuşit cu chembrică verde. Poporul, ale căruia sentimente se schimbă foarte lesne, cum auzi cîntările preoţilor şi văzu cortegiul funerar apropiindu-se, începu să se tragă înapoi cu respect, ca să-i înlesnească trecerea; dar această bunăvoinţă fu nefolositoare, căci din partea opusă a uliţei venea o căruţă de ţară cu doi cai, în care era asemenea un 69

coşciug închis şi un preot care citea cadavrului dintr-însul rugăciunile de odihnă. Aceste două procesiuni mortuare, neputîndu-se vedea una pe alta din cauza poporului ce era adunat în centrul uliţei, înaintară una în contra alteia pînă la locul esecuţiunei şi se opriră, căci uliţa era atît de strîmtă, încît era cu neputinţă a trece una pe lîngă alta sau a se întoarce una din ele înapoi, spre a putea trece cealaltă. În fine, baş-bulucbaşa al spătăriei, însărcinat cu esecutarea hotărîrei, văzînd această încurcătură, făcu semn esecutorului să-şi termine lucrarea. Un ţipăt ascuţit şi nervos, repetat de mai multe ori, anunţă poporului că ţintuirea s-a terminat. Gloatele dispărură într-o clipă; totul intră în tăcere, numai cele două procesiuni steteau una în faţa celeilalte dinaintea falitului ţintuit. Ar fi zis cineva că între morţii din cele două coşciuge şi neguţătorul cel ţintuit esista o legătură fatală sau o ură neîmpăcată? Ei bine, această legătură esista în adevăr, căci cadavrul cel purtat pe pat mortuar şi însoţit de preoţi şi cîntăreţi era al postelnicului Andronache Tuzluc; cel d-al doilea cadavru, tras de doi cai de sat în acea căruţă mizerabilă, era al lui Dinu Păturică; iar mofluzul cel ţintuit era Costea Chiorul carele, deşi cam tîrziu, luă însă o aspră răsplătire pentru toate crimele ce săvîrşise. Iată cum îşi terminară cariera vieţii aceşti trei sceleraţi. Întîmplarea voise ca ei să se mai întîlnească încă o dată, înainte de a se prezinta lui Dumnezeu, spre a-şi da seama de relele ce săvîrşiseră pe acest pămînt. Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

16. Din opincar, mare spătar

apriliu

anul

1825,

locuitorii Bucureştilor erau coprinşi de frigurile veseliei şi ale plăcerei; ei serbau ziua Sfîntului Gheorghe, vechiul patron al României. Ulişele mari şi mici erau măturate şi stropite cu apă; prăvăliile neguţătorilor şi casele boierilor erau împodobite cu ramuri de salcie şi iarbă verde. Un cer senin şi un soare dulce de primăvară veneau să complecteze acest cadru magnific ce prefăcuse oraşul într-o grădină improvizată. Podul Mogoşoaiei era plin de privitori de amîndouă sexele şi din toate clasele societăţii, bine înveşmîntaţi şi cu feţele zîmbitoare. Ei se îndreptau către Mănăstirea Mihai-vodă, unde era să se săvîrşească într-acea zi o nuntă domnească. Pe amîndouă laturile uliţei de pe podul Dîmboviţii ce duce la Mihai-vodă erau brazi înfipţi în pămînt şi împodobiţi cu panglice şi beteală de fir. Înaintea acestor brazi erau două rînduri de catane (ostaşi-n.n.) spătăreşti, îmbrăcate cu mintene, poturi (nădragi) şi ghebe scurte, împodobite cu găitane tricolore; iar pe cap purtau căciuli cu floace albastre şi drept toată armătura aveau cîte o puşcă pe umeri şi cîte un pistol la brîu. La spatele acestor ostaşi se formase pe amîndouă părţile piramide de curioşi, cari aşteptau cu nerăbdare trecerea alaiului domnesc. Dar aşteptarea nu fu lungă, căci peste puţin se arătă înaintea lor spectacolul ce le aţîţase atît de mult curiozitatea. Alaiul sosea. Acest cortegiu princiar era orînduit astfel: Avangarda se compunea din brasla agiei, alcătuită din călăreţi polcovniceşti călări şi armaţi; vel-căpitan de cazaci cu steagul şi toboşarul său; talpaşii dorobănţeşti pedeştri cu tobele, chiverele şi cimpoaiele lor; vel-căpitan de dorobanţi cu zapciii săi şi cu cîţiva din brasla armenească, cu steag şi tobe după dînşii; podari pedeştri cu topoarele pe umeri; cazaci agieşti pedeştri, cu 71

cimpoaie şi tobe; vînători, asemenea; căpitanii de agie înarmaţi; ceauşul agiesc cu logofătul agiesc; polcovnicul de poduri cu polcovnicul de ciocli; polcovnicul de vînători cu polcovnicul de Tîrgovişte; apoi marele agă cu podoabele lui după obicei. După aceştia venea brasla spătărească, alcătuită din lefegii cu steagul, călări; marele căpitan de lefegii cu zapcii, buciucul, toboşarii şi sărmaciul său (sărmaci se numea un fel de gîrbaci sau bici de sîrmă); seimenii călări, înarmaţi şi îmbrăcaţi cu haine roşii şi moţuri galbene; baş-bulucbaşa cu steagul cel mare, cu tobe şi sărmaci; scutelnicii spătăreşti înarmaţi; apoi marele spătar. După dînşii venea brasla marelui portar cu toată ecpaiaua (suita) sa; marele armaş cu steagurile ţării, cu trîmbiţele şi cu armăşeii săi; apoi venea careta domnească, trasă de şase armăsari vineţi, cu doi ciohodari pe capră, doi în coadă şi alţi şase împrejurul caretei, toţi îmbrăcaţi în haine roşii cu fir şi cu işlice rotunde de samur. În această caretă şedeau un june şi o tînără fată. El era înveşmîntat cu anteriu de suvai alb cu vărguliţe de fir bun, avea fermenă de buhur ca paiul grîului şi giubea de zuf albastrudeschis. Peste mijloc era încins cu un brîu de tulpan alb, iar pe cap avea fes roşu de Ţarigrad. Juna fată era îmbrăcată cu rochie albă de tulpan şi încinsă peste mijloc cu un cordon de panglică roşie încheiată cu o cataramă ferecată cu diamante; pe cap purta o diademă de berliante şi beteală; la gît avea un ghiordan de rubine, iar în urechi cercei de smarand înconjuraţi de diamante. Amîndoi aceşti juni erau de o frumuseţe rară şi, după privirile furişe ce-şi aruncau unul altuia, semănau a fi coprinşi de un amor înflăcărat. Careta mergea în pasul cailor, ocolită de ciohodari, iar după dînsa venea restul alaiului compus din tagmele acestea: calemul armăşiei cu ftore şi treti-armaş cu ecpaiaua lor, în mijlocul cărora era marele armaş cu haine muiate în fir, steagul cel mare al ţării, lăutarii şi trîmbiţaşii domneşti, uruc-bairam, tuiurile, sacagiii domneşti şi salahorii cu beţile în mîini, apoi cei doisprezece cai domneşti, împodobiţi cu cioltare (valtrape) de fir şi cu calcane de 72

argint suflate cu aur şi cu pene de struţ în frunte. Aceşti cai erau conduşi de comişi domneşti şi înconjuraţi de ciohodari. După aceştia veneau comişii, rahtivanii şi postelniceii călări, îmbrăcaţi cu capoturi roşii şi purtînd în mîni semne domneşti. Apoi veneau treti-logofăt cu treti-vistier, ftori-logofăt cu ftori-vistier, iar la mijlocul lor era marele comis cu ceauşii şi capugiii împărăteşti, însoţiţi de călăreţi turci şi români. După dînşii venea ecpaiaua domnească şi se încheia cortegiul prin ortaua ciohodarilor şi a satîraşilor, căpitanii agieşti şi spătăreşti, tufecciii, mataragi-iamac, sarai-iamac, icioglanii cu agaua lor, peicii şi has-ahîrlii (garda de corp a domnitorului sau a curţii domneşti); iar în urmă de tot venea tagma Divanului purtînd topuzul, sangeacul şi semnul domniei, înconjurat de copiii de casă purtînd prapurile ţării. Pe când acest alai defila pe uliţa Mihai-vodă cu acea pompă şi mărire cunoscută numai la curţile orientale, Grigore-vodă Ghica, împreună cu mitropolitul ţării, doamna cu boierii cei mari şi binişliii săi aşteptau în uşa bisericei sosirea mirilor. În fine, ei sosiră și intrară în biserică, unde se săvîrşi ceremonia religioasă a cununiei cu mare magnificenţă; iar după săvîrşirea cununiei, domnitorul zise ginerelui cu glas tare şi majestos: – Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar şi te fac caimacam al Craiovei, ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău şi slujbele ce ai făcut ţării; fii fericit! Junele făcu metanie şi sărută mîna domnitorului, apoi se retrase plin de bucurie că-şi ajunsese ţinta aspiraţiunilor sale; iară juna lui soţie căzu pe braţele părintelui ei, obosită de neaşteptata fericire, şi-i sărută mîna cu fierbinţeală. Acest soţ fericit era Gheorghe, fostul vătaf de curte al postelnicului (comisului) Andronache Tuzluc; era acel june mărinimos ce l-am văzut sacrificîndu-se ca să scape pe stăpînul său de sărăcie şi de ruşine. El venea să arate românilor că este de ajuns ca omul să fie bun şi înzestrat de natură cu virtuţi şi inteligenţă şi, fie condiţiunea sa oricît de obscură la început, el va ajunge la mărire. Cît despre juna sa soţie, ea este frumoasa 73

Maria, fata banului C... care, deşi iubise pe Gheorghe cu multă pasiune, dar preferase mai bine moartea decît o fericire trecătoare şi dobîndită prin călcarea îndatoriilor sale de bună fiică; suferinţele şi disperarea ei erau acum răsplătite de ajuns.

Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

17. Discursul de recepţie al lui Petrache Poenaru la intrarea în Academia Română, 8 septembrie 1871 (fragment)

„Î

n epocile de amorţire ale naţiunilor apar

evenimente care ca raza din cer luminează popoarelor ochii minţii, în deşteptarea conştiinţei de sine, şi le conduce pasul pe calea progresului în dezvoltarea simţului naţional. Un eveniment de această natură, din cele mai memorabile, avem a însemna în istoria patriei noastre, înfiinţarea şcoalei marelui dascăl şi înfocat patriot Gheorghe Lazăr, care a deschis românilor cartea ştiinţei şi preţuirei de limba şi naţionalitatea lor... Pre când Lazăr ajunsese a înfoca inimile tuturor ce avusese fericirea a se adăpa din sorgintea ştiinţei ce el făcea să pătrundă în spiritul lor pre înţelesul curat al limbei materne, o voce răsuna din adâncul suspinelor poporului, ce de mult timp gemea sub jugul despotismului fanariotic: vocea înfocată a gloriosului bărbat Tudor Vladimirescu, în al cărui piept ardea sacrul foc al dorului de patrie. Acea voce potentă buciuma, în anul 1821, în auzul românilor, deşteptarea lor la simţul naţional. Poporul întreg, scuturându-se din amorţeala în care zăcea, răspunse cu vigoare la apelul liberatorului său. Atunci şi elevii lui Lazăr, care învăţaseră de la el a cunoaşte vocea patriei, alergară la chemarea ei. Şcoala lui deveni focarul din care scînteia entuziasmul patriotic. Inima lui Lazăr sălta de satisfacţiune că vedea realizate dorinţele sale de deşteptare a românilor şi venite la maturitate fructele ce avea ei să culeagă din patrioticele doctrine ale şcoalei sale. Exclamarea ce făcură în faţa lumei pre o parte G. Lazăr prin dezlegarea graiului românesc din amorţirea la care era condamnat de secole, pre de altă parte Tudor Vladimirescu prin vigoarea ce 75

cu braţul său dete stimulul naţional, fu procesul cel mai convingător care asigura poporului român dreptul de cetate în cercul naţiunilor europene şi-l puse pe calea progresului spre dezvoltarea naţionalităţii sale. De atunci românul, deschizând ochii minţii sale, veni în cunoştinţă de sine, rivaliză în întrecere de cultura facultăţilor cu care natura l-a dotat, şi se făcu demn de memoria numelui lui Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu în suvenira dezmormîntării limbii naţionale şi a descoperirei drepturilor noastre strămoşeşti”.

Petrache Poenaru Gheorghe Lazăr şi Şcoala română, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Editura Albatros, 1980

18. Mihail Kogălniceanu introducţie la „Arhiva Românească” din 1840 (fragment)

„T

rebuie să ne ţinem în unire, trebuie să

sporim în bine. Să ne ţinem mai ales de cele trecute, ele pot să ne scape de peire. Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti, atît cît nu sînt împotriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limbă, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Întrînsa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi români, căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înapoiază. Întrebaţi, dar, istoria, şi veţi şti cine sîntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte...” Mihail Kogălniceanu, Scrieri istorice, Editura Academiei, Bucureşti, 1976

19. Tiţa la Gorgani

ălcescu,

suit

patul

scînduri,

urmăreşte focul pe ferestruica de sus, printre gratii... Şi din când în când se întoarce către Fărcăşanu. – Parcă s-a mai domolit.

– Nu cred nici eu că va mai ajunge pînă aici. Numai că din pricina asta suntem consemnaţi toţi ofiţerii, aici, la Dejurstfă. Când apare în prag Tiţa cu grefreitărul Simion Firu, care duce coşul, Bălcescu încremeneşte cu ochii la ea... Fata a rămas locului, nemişcată şi ea... Îşi priveşte zguduită fratele. – Să trăiţi, dumneaei este sora deţinutului. Are învoire dă la Spătărie, dă la Agie şi dă la Vornicie să aducă d'ale mîncării şi rufe. Da' vedeţi... io nu m-am uitat în coş. Să vă uitaţi dumneavoastră. Fărcăşanu îi face un semn cu mîna. – Bine, du-te. Pe urmă aruncă o privire spre coş. Sper că nu sînt aici nici arme de foc, nici cărţi oprite... A spus asta cu prietenie, a salutat şi a ieșit ca să-i lase pe cei doi singuri. Tiţa se aruncă de gîtul fratelui ei. – Nicule... Nicule... Din ziua sfîntului Simion nu te-am mai văzut. Bălcescu o priveşte fericit, dar pe urmă întreabă, brusc, nelămurit: – Mama? Tiţa pare stînjenită, se fîstîceşte. Lasă coşul pe care vrea să-l puie pe pat, jos. – E bine... Sîntem bine cu toţii... Şi Maria, şi Costache, şi Barbu. – Tiţa, ce-i cu mama? stăruie el, neliniştit. De ce n-a venit şi ea? 78

– Nicule, o ştii, cu ale ei... Este sănătoasă... A vrut ea anume să viu eu de data asta... Cum te cunoaşte de bine!... Caută în buzunar şi scoate o scrisoare. „Lăsaţi-mă să-i scriu, că dacă Nicu nu m-o vedea şi n-o vedea scrisul meu, se sperie”. El parcurge lacom paginile, în timp ce Tiţa îl contemplă copilăreşte, apoi constată înduioşat: – Chirilice? Tot nu vrea să audă de alfabetul nou? Tiţa îl lămureşte surîzînd: – Dacă te uiţi cu luare aminte, afară de a mai vezi şi un m latin. S-a canonit cîteva zile, cu ochelarii pe nas, şi pe urmă s-a lipsit şi mi-a zvîrlit tăbliţa, că eu o învăţam. Bălcescu parcurge grăbit, nervos, scrisoarea. – Nu o pot citi acum... Sînt bolnav de nerăbdare. Mi-e teamă că n-o să putem vorbi tot ce avem de vorbit... Scrisoarea o pot citi şi după ce pleci. E puţin cam tîrziu şi nu ştiu cît îţi va fi îngăduit să stai. Tiţa îi spune cu seriozitate copilărească: – Ce-am păţit! De la zece am plecat de-acasă, din Visarion, şi abia acum am ajuns... Toate uliţele sînt oprite de soldaţi. Arde de două zile în Lipscani. Bălcescu arată că se vede şi pe ferestruică. Ridică din umeri, uimit. – Ard din nou Lipscanii. Ard iar Bucureştii, Tiţa? Ea îl lămureşte grav, în timp ce a pus coşul pe patul de scînduri şi se pregătește să scoată, din el, pachetele... Bălcescu e nedumerit şi neliniștit. – Dar cum de aţi obținut învoirea asta? Aici, de la fuga lui Ghica, toţi parcă îşi fac de cap. Au devenit şi mai răi şi mai neînțelegători... Le e mereu frică de o evadare laolaltă. Fata îl priveşte surîzînd. – Tot biata nana Luxiţa Florescu. Neobosită, a bătut la toate uşile. I-a spus marelui vornic la o sindrofie, de la obraz, că ştie că eşti deţinut în zdrenţe pe gerul ăsta, că eşti nemîncat cu zilele... Că acum e la putere el, şi va cădea blestemul pe capul lui, dacă se va întîmpla o nenorocire... 79

Fratele întrebă mirat, ridicînd din umeri, căci nu o cunoaşte pe tînăra lui prietenă: – Nana Luxiţa? – Nicule, femeia aceasta e un înger pentru tine... Dar mai mult n-a putut... În genunchi, Tiţa desface coșul pus pe pat. Înainte însă de a începe să scoată, descoperă parcă îngrozită că patul e fără aşternut, cu scîndurile goale. – Nicule, nu ai aşternut, nu te înveleşti cu nimic? Privirea lui părea nepăsătoare, dar surîsul întîrzie. – Mantaua. Ţine destul de cald... Se vede cît de colo că nu spune adevărul. Oricum, parcă e mai bine aici ca la Mărgineni. Dealtfel cred că nu sînt decît pentru cine ştie ce cercetări... O să mă ducă înapoi acolo. Ea îi şoptește moale, ca o destăinuire: – A fost doar o vorbă, tot nana Luxiţa a vegheat. Apoi scoate din coş: Uite, două rînduri de primeneli, ciorapii ăştia de lînă, un cojocel. Tot sînt bune pe gerul ăsta. – Lăsaţi şi voi, că nu e atît de rău, un bărbat poate să îndure uşor asemenea nimicuri... Nu vă mai faceţi gînduri... Ce vreţi? Închisoare. Tiţa scoate iar din coș alt pachet. – Niţte baclavale, le-am făcut noi pe furiş, că sîntem în postul Paştilor şi mama s-ar supăra dacă ar şti. Ea îţi trimite halva cu alune, caramele, migdale. Bălcescu surîde înduioşat când vede castronul mare de supă. – Şi orez cu lapte? Tot copil mă crede. – Cum o să fie cu lapte? Dacă sîntem în postul mare? E cu tahin. Ştie că îți place atît de mult... Uite şi nişte şuncă, s-o păstrezi pînă trece postul, iar ăştia sînt pezmeţi cu lapte, din făină albă, să-i ai pentru multă vreme. Îi înmoi în apă... El, mereu neliniştit, bănuitor, dă coşul lîngă pat. – Tiţa, spune-mi adevărul... de ce n-a venit mama? De ce tea trimis pe tine? Mă bucur nespus că te văd, Tiţa, dar n-aş vrea ca tu să fii aici în locul mamei. Şi adăugă cu teamă: Dacă ar fi sănătoasă, n-ar lăsa pe nimeni în locul ei. 80

– Nicule, am să te lămuresc... Dar şovăie. Am să te lămuresc. Caută cum să iasă din încurcătură. Ştii, când a fost mama astă toamnă la tine... n-ai vrut să auzi să iscăleşti cererea de iertare... lui Vodă. El se întunecă, se crispează, face doi paşi prin chilie. Deşi îi e frig, nu vrea să ridice gulerul mantalei. – Nu se putea altfel, Tiţa. O amintire grea îl face să-şi lase capul în piept. Şi așa m-am simţit destul de prost când m-am gîndit că la judecată aţi făcut fel de fel de intervenţii pentru mine, declarîndu-mă minor... de m-aţi făcut să-mi pierd şi eu capul. De când sînt închis mi-e ruşine de ce am spus acolo... Cade pe gînduri, ochii i se întunecă... Şi ceilalţi, toți au fost netrebnici... Toţi au dat ruşinos înapoi. Au aruncat vina pe altul. Numai Mitică Filipescu a stat drept şi a lăsat să cadă pe el totul... Acum îi putrezesc picioarele în apă, la Snagov. După un timp, tot cu vocea şoptită, întreabă luîndu-i mîna: E supărată mama? – Nicule, nu trebuia să refuzi să iscălești cererea de iertare. De atunci mama parcă este mereu bolnavă. Alergase biata de ea un an de zile. Bătuse la toate uşile, care au rămas cîineşte încuiate. De sfîntul Alexandru, nana Luxiţa izbutise s-o înduplece pe bunica ei, pe Anica Florescu, să meargă la fratele ei, la Vodă Alecu Ghica. A stăruit o jumătate de ceas bătrîna, i-a cerut să facă asta de ziua numelui lui, şi pînă în cele din urmă Vodă s-a înmuiat. A spus să se facă formele, să faci cererea de iertare şi să i-o aducă pînă într-o săptămînă nana Luxiţa... Biata mama a crezut că înnebuneşte de bucurie. N-a mai adormit pînă a ajuns la tine... Şi când colo, tu nici n-ai vrut să auzi de o cerere de iertare. – Soră, mi se sfîşie inima când mă gîndesc la suferinţele pe care le-am căşunat bietei noastre mame... Îmi dau seama că ea nu mă poate înţelege... Dar tu, tu trebuie să înţelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu laşitate porunca pentru condamnarea noastră. Închisoarea mi-a deschis ochii. Ochii dinăuntru. Azi cred că dacă nu există şi fapte imposibile pentru demnitatea omenească, atunci cuvîntul om trebuie înlocuit... Tiţa a rămas pe gînduri, turburată. Îşi duce mîna cu degetele lungi la obraji... Şovăie. 81

– Nicule... El înţelege greşit turburarea ei. Îi ia mîna, prietenos. – Vezi că mă înţelegi? Tu îmi eşti mai aproape decît orice altă fiinţă pe pămînt. Mama e o sfîntă, soră dragă, dar ea e din alte vremuri, a uitat de când era tînără. Acum nu cunoaşte decît necazurile de familie. O potopesc cîte are pe cap. E supărată pe mine şi nu vrea să vie să mă mai vadă. Fata îl întrerupse, speriată: – Taci... taci... Nu vorbi cu păcat... Nu e supărată, biata de ea. Surîde apoi topită, cu un fior de duioşie, gîndind la făptura mamei. Dacă i s-ar da voie, ar dormi la uşa ta, aici. Altul este motivul pentru care m-a trimis pe mine. O priveşte, încruntînd nedumerit sprîncenele. – Nu înţeleg nimic... şi aţinteşte asupra ei o privire întrebătoare. Ea şovăie îndelung, nu ştie cum să-l lămurească, e stînjenită. – Mi-e greu... îşi strînge băierile capelinei ca o încercare de refugiu. El o priveşte tot mai nedumerit, căutînd să descifreze tăcerea ei prelungită, încurcată. – Spune-mi.. E mereu încurcată, cu toate acestea zîmbeşte cu duioşie. – Vezi, Nicule, e foarte greu de spus. Tu nu crezi în anumite lucruri... Şi mi-e greu să-ţi spun... Stăruie, nervos, îşi strînge iar mantaua rărită, ici-colo ruptă, căci îl pătrunde, simte, un fior de frig. – Spune, spune, Tiţa... Tuşeşte şi, neliniştit, îi explică. Am răcit de aseară... Tiţa a tresărit speriată când l-a auzit că tuşeşte, dar reia zîmbind, cu faţa înflorită, gîndindu-se cu duioşie la mama lor: – Uite, în noaptea de Crăciun mama a visat un vis... Acum e lămurit: o întrebă, surîzînd şi el, cu ironie înduioşată: – Tiţa, soră dragă, am ajuns la vise?

Pare convinsă şi ea că asta e o slăbiciune a mamei lor, dar ea o iubeşte aşa cum este. O apără cum poate, zîmbind. – O ştii pe mama cu ale ei... Zice că i-a apărut în vis Maica Domnului şi i-a spus: „Zinco, să se ducă fata ta cea mai mică să-l înduplece pe frate-său”. S-a trezit numaidecît şi de atunci nu mai are linişte. Se opreşte, şi vrea să spună mai mult, dar e încurcată. După ce şovăie puţin, îngropîndu-şi obrajii în gulerul capelinei, reia: Şi nana Luxiţa crede că va fi mult mai ușor, acum cu Vodă Bibescu, pentru iertarea ta. De aceea, mama, vezi, m-a trimis pe mine, spunînd că e sigură că eu te voi îndupleca să semnezi cererea. De-asta n-a venit ea. „Du-te, fetiţa mea, tu, că eşti suflet de copil... Ai har de la Maica Domnului... Ai să-l îndupleci... Ţie nu-ţi poate spune nu”... Răsuflă uşurat, fiu înţelegător şi el, totuşi. – Ce copilărie cu visele astea... Tiţa dragă, acum m-am liniştit. O îmbrăţişează cu un fel de recunoştinţă, apoi se întunecă la faţă. Dar tu nu crezi în astfel de basme! Nu? Tu ştii bine că numi poţi cere să mă umilesc pînă într-atîta... Nu e aşa? Nu pot să-i cer lui Vodă să mă ierte, şi să aştept răspunsul lui. Ea tace îndelung, cu oarecare încăpăţînare, apoi scoate din manşon o cerere gata scrisă. – Nicule, acum e alt domnitor, nu mai e cel care te-a condamnat. Îi arătă foaia de hîrtie, îndemnîndu-l cu ochii să semneze. El o priveşte cu totul uimit, ne mai recunoscînd-o parcă. Vine la ea şi îi pune mîna pe umăr. – Cum, şi tu îmi ceri asta? E surprins, şi din pricina asta tuşeşte iar, înecîndu-se. Dintr-odată chipul fetei se frînge, răscolit din adînc. – Ai suferit prea mult, am suferit cu toţii prea mult. Te imploră mama, fraţii... şi noi, amîndouă surorile. A scos din coş o călimară mică şi o pană, şi stăruie cu o privire rugătoare. Luat parcă prea repede, nu ştie ce să facă. – Dar... şi Tiţa, încurajată de încurcătura lui, a îngenunchiat lîngă scaunul ţărănesc şi, cu tocul în mînă, îl trage şi pe el lîngă

ea. Trebuie să iscăleşti... A desfăcut cererea pe scaun şi cum sînt în genunchi, unul alături de celălalt, îi dă în mînă pana. Bălcescu, încovoiat deasupra scaunului, citeşte cu un soi de voce absentă, descifrînd scrisul, silabisind nedumerit. Pare oarecum convins de fată să iscălească. „Înălţate Stăpîn, cu fierbinte rugă de îndurare cad în genunchi la picioarele Măriei Tale, cerînd... ” Se măsoară pe el însuşi uimit, descoperind că stă într-adevăr în genunchi, şi dintr-odată se ridică plin de silă, înfiorat de ceea ce i se cere. Rupe în bucăţi foaia de hîrtie. Dă un strigăt cu rădăcini în toată fiinţa lui. – Nici un despot nu mă va avea vreodată în genunchi la picioarele lui… Mai bine îmi petrec toată viaţa în ocnă... S-a ridicat şi ea, încremenită, simţind că nu va izbuti, că nu poate să izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu are dreptate. – Dar, Nicule, ştii bine că aşa se scrie... Este doar, cum să spun... o regulă... Nu înseamnă că eşti în genunchi înaintea nimănui... Aşa se scrie... Ar vrea să-i spună că aşa scrie toată lumea, dar se opreşte. Ştie că asta mai rău l-ar înfuria. – Nu pot ruga nimic pe un despot... Îi urăsc pe toți... Nu se poate ca adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să depindă de un singur om, oricare ar fi el. Tuşeşte iar mult şi, încurcat, se explică, ducînd batista la gură: Am răcit azi-noapte... Îndurerată, cu privirea vagă, Tiţa parcă ascultă gîndurile din ea. Fratele pare totuşi altul... Şi faptul că ea l-a ştiut totdeauna cu faţa rasă, aproape de copil, şi acum îl vede cu barba asta mică şi neagră, o încurcă. – Fericirea popoarelor? Pînă la fericirea popoarelor este fericirea noastră, a familiei noastre nimicite. Începe să plîngă încet de tot. Pentru o întorsătură de condei? Cum poţi să dai însemnătate unui asemenea nimic? Erai gata să iscăleşti... Durerea ei îl tulbură adînc, parcă se lasă iar convins, şovăie, dar deodată îşi aduce aminte de ce i-a spus Lăcusteanu despre prietenul de la Snagov şi şoptește sfîşiat: – Mitică Filipescu putrezeşte cu picioarele în apă... – Care ar fi folosul dacă te-ai prăpădi şi tu?

Dar Bălcescu e acum din nou întreg, pe picioare. A fost doar o clipă de şovăială. Acum, după ce a stat mult pe gînduri, vorbeşte liniştit, hotărît: – Ascultă, Tiţa, oamenii aceia, tovarăşii mei, nu m-au întrebat întotdeauna ce gîndesc şi eu, şi asta mă înfurie şi azi când îmi amintesc. Au luat hotărîri fără mine, fără să mă întrebe. M-au socotit desigur fără însemnătate, poate copil. Aş fi avut şi eu multe de spus, dar m-au făcut să tac, unii vorbindu-mi cu îngîmfare, cu nesocotinţă. Dar condamnarea acum îmi dau seama ne-a legat pe toţi într-un snop şi soarta lor a devenit soarta mea. Nu pot părăsi singur temniţa... Mîna lui palidă a prins, ca un soi de hotărîre, gulerul mantalei, parcă i-ar fi fost frig dinlăuntru... Tace îndelung. Tăcerea asta încărcată face cu neputinţă o întoarcere. Tiţa pare şi ea învinsă, abătută. La geamul mic creşte lumina roşietică a cerului aprins. Renunţînd să mai stăruie, fata scoate o mică icoană din coş, învăluită cu grije într-un ştergar, o privește lung, învinsă, clătinînd din cap, ridică din umeri, neştiind ce să spuie. E prea încăpăţînat, maică prea curată... Oftează adînc. Caută să-i prindă privirea. Zîmbeşte trist. Și erai gata să iscăleşti... biata mamă... Căci fata se gîndeşte cu groază la mama care aşteaptă pe laviţă, în gerul de afară. Se aude un tropăit pe sală şi apoi un zgomot la uşă. Fărcăşanu, stînjenit, îşi strînge sabia subt braţ şi spune din prag: – Îmi pare rău... Dar trebuie să vă amintesc că peste zece minute... – Da, domnule ofiţir... îngînă fata, abătută... Bălcescu, dezolat, face doi paşi prin chilie. Vina pe care şi-o ştie îl face să se frîngă de durere. Vine încăpăţînat spre ea. Ar vrea să-i vorbească, dar când deschide gura se îneacă din pricina frămîntării din el şi a sforțării făcute. Vorbele îi rămîn în gît. Apoi e surprins de tuse, se întoarce brusc, convulsiv, se fereşte de privirea ei, duce grabnic batista la gură. Tiţa a urmărit, neliniştită, convulsiunea lui, aşteaptă o clipă încremenită, pe urmă se duce la el, îi întoarce faţa în palmele ei şi vede, îngrozită, batista plină de sînge.

Neputincios când vede că groaznicul lui secret a fost trădat, el o priveşte cu faţa descompusă. În chenarul bărbii juvenile, gura e strîmbă de durere... – Ştii... cred... Dar nu poate sfîrşi. Nu găseşte cuvinte, privirea îi e rătăcită. Ar fi vrut ca nimeni să nu ştie niciodată. Tiţa, lovită şi ea parcă în creştet, a căutat să se sprijine, dar, amintindu-şi dintr-odată de fiinţa de afară care aştepta pe laviţă, îi spune îngrozită numai de gîndul că ea ar putea să ştie vreodată adevărul: – Să nu afle mama... Apoi se lasă între ei ca o umbră, ca o lumină moale. Ia o batistă din manșon, îi şterge faţa, ducîndu-l încet, sprijinit, spre pat. – Te-au ucis, frăţioare... Bălcescu tresare iar cu spaimă, o imploră cu ochii lui negri: – Nu trebuie să afle nimeni... Cu o dăruire liniştită a întregii ei vieţi, ea îl învăluie cu privirea, cu ochii limpezi, înlăcrimaţi. – Voi fi sora ta... Nimic decît sora ta... Pînă ce voi muri... Pe urmă se întoarce spre cele de azi, îl mîngîie uşor. Te vei însănătoşi... Însă trebuie să ceri neapărat să fii scos de aici şi dus la spital. Bălcescu tresare înfrigurat, i se frîng umerii, şi-a adunat coatele pe genunchi. Spune dintr-un izvor adînc, cu un soi de deznădejde: – Nu, nu... Ar scăpa prea ieftin aceste fiare. N-am nevoie de mila lor. Mi-au lăsat numai un ciot de viaţă, dar voi plăti pentru acest ciot ca pentru trei vieţi... Îşi apropie faţa încet de obrazul ei şi spune ca o taină, liniştit, mai mult şoptit: – Tiţa, noaptea nu mai pot dormi şi fac numai socoteli şi planuri. Am acum douăzeci şi trei de ani... Aș vrea să mai trăiesc numai alţi zece şi voi răsturna putregaiul lor, cum întoarce un fier de plug cîmpul înţelenit de mărăciniş. Şi din nou, apoi, cu o sete de viaţă, ca o rugăciune deznădăjduită, într-un strigăt cu rădăcini în el, adunat din toată viaţa lui, dar înnăbuşit cu o voinţă crîncenă, crescînd fără vrerea lui: 86

– Zece ani... Zece ani numai... S-a făcut în chilie tăcere pînă la capătul lumii. Tiţa îl priveşte îngrijorată, cald, îi spune cu glas moale: – Frate, nu e bună atîta ură. Dar Bălcescu, sălbatic acum, întors în el însuşi, cu o încrîncenare a gîndirii, stăruie: – Nu trebuie să se mai întîmple şi cu alţi români ce s-a întîmplat cu mine, cu Mitică Filipescu şi cu ceilalţi... Nu trebuie ca poporul român să mai îndure cîte îndură.

Camil Petrescu, din romanul Un om între oameni, Vol.I, Edit. Tineretului, 1953

20. Mihail Kogălniceanu cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, în Academia Mihăileană, rostit la 24 noiembrie 1843 (fragment)

„E

u privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşe româneşte şi ca istoria naţională istoria

Moldaviei întregi înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu”.

Mihail Kogălniceanu, Scrieri alese, reprodus în Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

21. În munţii Abrudului (Cântec despre Avram Iancu) creaţie folclorică din Ţara Moţilor, culeasă de Nicolae Furdui Iancu

n munţii Abrudului Stau ficiorii Iancului, La masă de lemn de brad,

Privind la Iancu cu drag: Iancule, ficior de moţ, Pune pace dacă poţi! Crăişorul i-asculta, Şi din gură le graia: Ai, foaie verde di pă deal, I-o mi-s moţu din Ardeal, Păunaşul codrilor, Voinicul, voinicilor. Nu-s muiere cu năframă, Sus, române, sus! De duşmani să-mi fie teamă, Sus, române, sus! Io-s cătană cu minteu, Sus, române, sus! De duşmani nu mă tem eu, Sus, române, sus! Păi, ascultaţi, samă băgaţi, Bine de vă înarmaţi, Să scăpăm a nost’ popor, De răul duşmanilor! 89

Hai, măi frate, hai, măi frate, Sus, române, sus! Să ne facem direptate, Sus, române, sus! Asta-i legea cea străbună, Sus, române, sus! S-apărăm ţara română, Sus, române, sus! No, haidaţi, ficiori, după mine, Sus române, sus! Dacă vreţi să trăim bine, Sus, române, sus! X

22. România Pitorească

„T

recem prin faţa Islazului, sat mare, frumos,

aproape un orăşel, aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici s-au sfinţit steagurile Revoluţiei de la 1848. Aici s-au strâns întâi ş-au cuvântat în faţa poporului conducătorii mişcării: Heliade, Magheru, Tell, Goleştii. Afară, în Câmpia lui Traian, numită de-atunci „Câmpia Regenerării”, pe pristolul înconjurat de făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia simbol de jertfă şi de mântuire. Norodul îngenuncheat, cântecele preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii, lumina tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul cădelniţelor, fumul de tămâie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o măreţie deosebit de sfântă şi de mişcătoare. Inimile băteau mai tare. Un sentiment nou, înălţător, de evlavie, de încredere, străbătea mulţimea. Se simţeau toţi mai buni, mai tari, gata de orice jertfă, înfrăţiţi întru acelaşi cuget. Un alt soare răsărise pe cer în ziua aceea de 9 iunie. Frumoase şi de neuitat sunt cuvintele inspirate pe care le-a rostit atunci, în ascultarea cuvioasă a norodului, preotul Şapcă din Celei: „Dumnezeule al puterei şi al dreptăţii, priveşte pe poporul tău îngenuncheat înaintea evangheliei şi crucii Tale. El nu vrea alta decât dreptatea Ta; ascultă şi binecuvântează rugăciunea sa. Dă putere braţului său, şi duşmanii Tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima sa încrederea, şi orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al luminilor, Tu, ce ai pus odinioară stâlpul de foc povăţuitor lui Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului Tău să se coboare în mijlocul nostru şi să ne povăţuiască întru căile Tale. Binecuvântează din înaltul cerurilor stindardele noastre, încoronate de crucea mult iubitului Tău fiu, fă-le a se desfăşura pe drumul bunei orânduieli şi al adevăratei glorii…” Numele acestui preot mare la suflet şi iubitor de neam a rămas legat de reînvietoarea mişcare de la ’48, şi ţăranii din Islaz îl pomenesc cu drag în cântecele lor: 91

Să trăiască popa Şapcă, C-a scăpat ţara de clacă, Şi Goleştii câte trei Că ne-au dat câte-un bordei. Tot aşa a rămas de-a pururea legat de biruinţele lui Mihai Viteazul numele unui alt preot oltean, popa Stoica din Fărcaş, pe care iarăşi îl cântă poporul: Cântă ciocârlia-n vie, Eu credeam că-mi cântă mie. Cântă lui popa Fărcaş, Care sare şapte paşi, Ce iese din Leturghie. Taie la turci câte-o mie. Şi la toate cumpenele, în toate întâmplările mari, găsim statornic în istoria poporului nostru amestecul acesta al celor sfinte cu cele lumeşti adânca, nestrămutata legătură dintre cruce şi spadă”.

Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

23. Marşul lui Iancu

folclor din Ţara Moţilor

stăzi cu bucurie Românilor veniţi, Pe Iancu în câmpie

Cu toţi să-l însoţiţi, Spălaţi armele voastre, Degrabă s-alergăm, Din locurile noastre Pe duşmani s-alungăm. Iancule mare, Bravule tare, Cu noi să fii! Tu însoţeşte Şi însufleteşte Pe ai tăi fii! Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun, De fluier, de cimpoaie Pădurile răsun. Românii se aşează Pe lâng-un mare foc, Şi Iancu ospătează Cu dânşii la un loc.

Iancule mare, Bravule tare, Cu noi să fii! Tu însoţeşte Şi însufleteşte Pe ai tăi fii! Sunt gata. Stau cu toţii Să se coboare-n văi, Să izgonească hoţii Şi-ai neamului călăi. Iancu mergea-nainte Pe-un cal cu ager curs, Iar peste îmbrăcăminte Purta piele de urs. Cine-a sta-n cale Iancului mare Şi brav român, Fulger şi trăznet Peste a lui creştet, De la români! Iată-i voioşi porniră Românii cei voinici, Ca lanţul se înşiră Pe-a munţilor poteci, Nevestele cu jale Privindu-i lăcrimând, Îi urmăreau pe vale Cum se duceau cântând...

Cine-a sta-n cale Iancului mare Şi brav român, Fulger şi trăznet Peste a lui creştet, De la români! X

24. Amintiri din copilărie

i după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine, pănă ce a venit în vara aceea, pe la

august, şi cinstita holeră de la '48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârlaz, când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitura: Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie? Papa puilor duc în valea socilor. Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului! Nici pentru mine, nici pentru tine, Ci pentru budibacea de la groapă, Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă. Ba îl petreceam pănă la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roșcove şi smochine din pomul mortului, de se încrucea tata şi mama când mă vedeau cu dânsele. Şi ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgitei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo pănă s-a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam pănă la fântână, în dosul stânei, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, şi n-am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în

Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiințat pe tata, de a venit cu căruţa și m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, pănă a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba ceea: „Lucrul rău nu piere cu una, cu două”. Pănă-n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lainic şi un pierdevară ca şi mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme.

Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

25. Mersul revoluţiei în istoria românilor „Revoluţia de la 1848 caută a reîntregi pe român numai în drepturile sale de om şi cetăţean, fără a căuta a-l reîntregi în drepturile sale de naţie. Întru aceasta ea se mărgini a cere ca Turcia să respecte vechile capitulaţii recunoscute şi întărite şi prin Tratatul de la Adrianopol, şi hatişeriful de la 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele care recunosc autonomia şi independenţa administrativă a ţării şi nesiluirea pământului ei şi să se mărginească în rolul ei de chezaşă, fără a se mai amesteca în treburile din lăuntru ale ţării, uzurpînd titlul şi rolul de protectoare. Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii, nici Rusiei, de vreme ce se mărginea a cere păzirea tratatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în buna-credinţa lor, socoteau că aceste puteri vor fi gata a păzi sfinţenia tratatelor şi nu vor putea a le tăgădui reformarea legiuirilor, potrivit dreptului lor de autonomie. Dar Rusia, deşi neprovocată de revoluţie, protestă în favorul Regulamentului, căci printr-însul stăpânea ţeara, şi îndrăzni până a ne tăgădui orice drept şi a ne batjocori încă şi naţionalitatea. «Eu am dat existenţa politică acestor Principate strigă ea şi ele sînt nişte sateliţi ai Rusiei, meniţi a se mişca vecinic în sfera şi dupe placul ei». Oh! Pe Dumnezeul părinţilor noştri, pe sângele ce ei vărsară atîtea veacuri pentru ţeară şi naţionalitate, aceasta nu vrem să fie. Vrem să fim o naţiune una, puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlate naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire”.

Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Opere, vol.II, Editura Academiei, Bucureşti, 1982

X 98

26. Fântâna de Vasile Alecsandri

e cărarea înflorită, care duce la fântână, În ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor, Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând, Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând. Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină. Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă; Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă. X

27. Cuvântul lui Roată către divan de I. Gh. Pricop

Eu fac merele şi vinul, Ar pământul an de an, Ştiu ce gust are pelinul, Nu-s boier, ci sunt ţăran. Aduc florile-n livadă, Ciocârliile în lan, Îmi port dorul prin baladă, Iar acum pe la Divan. Cobora cerul pe ape Ion Roată când vorbea, Se trăgeau munţii aproape, Dunărea vorbea şi ea. Şi zvâcni codrul ca para, Grâul tresări din somn. Striga Roată: „Vrem cu ţara, Noi îl vrem pe Cuza domn!” Port aici cuvânt de cremeni Despre muncă şi dreptate, Viaţa ţării e asemeni Inimii ce veşnic bate. Voi, boieri! Voi, gospodari! Cum cireşii în grădină După iarnă dau lăstari, Birui-vom spre lumină. X 100

28. Legendă despre Cuza

uza umbla de multe ori în haine schimbate, acuş era târgoveţ, acuş era ţăran, ca

să poată să vadă-n ţară dreptatea. Ajungând într-un sat, ştia că la mănăstire era un boier grec şi care asuprea poporul. Şi el întâlnindu-se c-un ursar, cum era peatuncea, i-o dat un galben, să-i deie numai pentru un ceas hainele şi ursu, şi s-a dus la mănăstire sus, bunăoară, cum e şi la noi, la Durău aicea, el era şi comic, de fapt, ştia multe să vorbească. Şi s-o dus şi-o jucat ursu, i-o plăcut boierului de mare poznă. O scos boieru un galbăn şi i l-o dat. Cuza o luat ursu, iar când să iasă pe poartă, o scris pe hârtie: „Cum ai văzut boierule ursu jucând înaintea ta, aşa ai să joci tu înaintea ursarului”. O lipit hîrtia pe poartă, ş-o plecat. S-o dus la ţigan, i-o dat straiele şi ursu şi o plecat, s-o dus în altă parte. Slugile boierului, când o găsit hârtia şi i-o dus-o, boierul so mâniat ş-o şi trimis după ţigan, şi când o agiuns ţiganu cu ursu, i-o şi puşcat ursu. Şi o răcnit la el: – Baragladină, di ce-ai scris hârtia asta şi-ai lipit-o pe poartă? – Vai de mine domnişorule, vai domnule, d-apăi eu, zice, io nici nu ştiu carte, cum să scriu eu, da io nici n-am fost aici. – Cum n-ai fost aici, ai jucat ursu acum aici? – Nu. Credeţi-mă că nu. Uite, o venit un domnişor, mai de dimineaţă şi mi-o dat un galben, ca să-i împrumut ursu şi hainele pentru un ceas. Unde s-o dus nu ştiu, şi-o venit peste un ceas înapoi şi mi le-o dat şi-atâta ştiu. Atuncea, boieru o-nţeles, că ştia că Cuza mai face de-astea: – Acela trebuie să fi fost Cuza. Atuncea i-o plătit ursu doisprăzece galbeni ursarului şi o-ngropat ursu şi i-o dat pace ursarului, care o plecat. Acum, cum o jucat înaintea lui Cuza, nu să ştie, până la urmă ce-o făcut.

101

Odată viind pe valea Bistriţei, pe-aici, o găsit un om c-o căruţă cu boi, în şanţ, la strâmtoarea Bou. Omul ducea lemne, da scăpase roatele-n şanţ şi nu putea scoate căruţa. Cuza zice: – Da ce-ai păţât măi omule? – O trecut, zice, zapciu, adică subprefectu’, care era la Bicaz. O trecut zapciu pe-aici, cu trăsură cu patru cai şi m-am ferit de el, ş-am dat în şanţ. – Ei, hai să-ţi ajut. O pus umăru şi, cum era tare, o scos căruţa. – Da, zice, unde duci lemnele? Le duci acasă? – Ba nu, le duc la zapciu, cum să le duc acasă? Că atâtea mai trebuie. Până nu duc şase care la el, nu-mi dă şi mie. – Hai cu mine. Las'că aiestea ai să le duci acasă. Când o agiuns în Bicaz, cu căruţa cu lemne, la poarta zapciului, i-a spus omului: – Stai oleacă aici, că mă duc io până la zapciu. Când s-o dus sluga, administratorul, care-l avea el acolo, întreabă: – Ce vrei? – Vreau să vorbesc cu zapciu. – A, zapciu stă de vorbă cu tăţi, acuma o venit obosit de pe drum, nu stă el de vorbă cu tăţi! Da zapciu o auzit gălăgie, iese: – Ce este domn'e? Ce-i? Cuza s-o şi dus în cerdac la el şi când şi-o desfăcut sumanu de ţăran şi-o văzut zapciu că-i domnitoru’ ţării, o rămas încremenit. – Ce faci, omu are acasă şase copii şi să-ți aducă lemne dumitale? L-ai pus să-ţi aducă şase căruţă şi-apoi să-i dai lui una. Dumneata când l-ai ajuns pe drum cu căruţa, de ce l-ai dat în şanţ? Io a trebuit să ajut omu, nu dumneata, c-o fost lemnele dumitale? Am ajutat omu de-o ieşit în drum, dumneata di ce nu lai ajutat? Ai ştiut că-s lemnele dumitale? Zapciu nu mai zicea nimic. Zice: – Uite ce e, porunceşte omului să ducă lemnele acasă! 102

O strigat zapciu: – Du-te cu lemnele acasă! Iar dumneata pune caii-napoi la trăsură şi hai cu mine la Piatra. Ce să mai zică. S-o suit în trăsură şi-o ajuns pe om pe drum. Cuza o zis că să oprească caii: – Omule, să nu-ţi fie frică, că io sunt domnitoru’ Cuza, care ţi-am ajutat de ai ieşit cu căruţa cu lemne din şanţ. Du lemnele acasă şi să nu-ţi fie frică de zapciu, că cu ista nu te mai întâlneşti. Şi aşa o fost. El ştia că-s multe nedreptăţi şi cunoştea în ţară cum îi şi ştia prea bine, cân' o fost Unirea la 5 ianuarie, că ţăranii n-aveau drepturi, boierii îi lăsa pe planu’ al doilea. Ţăranii pân’ la urmă o biruit şi l-o ales pe Cuza, la 5 ianuarie, iar în Muntenia pe 24 ianuarie. El o umblat şi prindea boieri, care făceau nedreptăţi la oameni, şi călugării făceau nedreptăţi, că erau greci. El o fost foarte drept şi, când l-o detronat, boierii o pus pe un ofiţer, care să intre la el şi să-i deie abdicerea şi pe urmă să-l treacă-n Rusia. Aşa o şi făcut. O pus santinelă cu cartuşe fără praf, ofiţeru cela de la palat. Pentru că Cuza n-avea garda lui, el să-ncredea în ofiţeru’ cela. Într-o noapte, numa o intrat câţiva boieri şi cu ofiţeru’ acela şi l-o găsit în pat, santinela cum să-i oprească, dacă n-avea cu ce trage, că cartuşele nu erau bune. L-o sculat din pat şi pe spatele unui boier o iscălit abdicerea. Şi l-o luat şi l-o trecut la Ungheni de ceea parte, în Rusia. Acolo era o santinelă şi cum era frig, soldatu’ cam tremura de frig, Cuza s-o dezbrăcat de haină şi i-o pus-o-n spate soldatului şi i-o spus: – Ce ordin am dat eu? Că să să dăie mantăi la soldaţi? Pentru ce nu s-o făcut? Ofiţeru’ l-o trecut în noaptea aceia dincolo, în Rusia. Acolo so-mbolnăvit, o murit şi apoi l-o adus la Ruginoasa, la moşia lui.

Text cules şi înregistrat de M. Canciovici, în comuna Ceahlău, jud. Neamţ, de la Gheorghe Filip, la 13.VI.1979. (Textul se află în A.I.C.E.D., transcris de M. Canciovici mg. 5.181 IIa)

X 103

29. Hora unirii

de Vasile Alecsandri

ai să dăm mână cu mână Cei cu inima română, Să-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară! Piară duşmănia-n ţară! Între noi să nu mai fie Decât flori şi omenie! Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire! Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! Amândoi suntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o seamă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca doi ochi într-o lumină.

104

Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă-n lume. Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, În noi doi un suflet bate! Vin' la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, Şi să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe câmpia românească! X

105

30. Cuza şi judecătorul

e lîngă multe nedreptăţi făcute de slujbaşii ţării, mai intrase în urechea domnitorului Cuza, că judecătorii de prin ţară s-au cam deprins să împartă dreptatea şi după zimţii galbenilor.

Şi cum era deprins să se-ncredinţeze întotdeauna singur, o ia iar la drum, hai, hai, hai, cu toiag şi cojoc şi căciulă mocănească în cap. Şi aşa ajunge el într-un tîrg, nu ştiu care, şi, ca orice creştin, se vîră într-o crîşmă să ia o gustare. Acolo, într-o odaie mai în fund, la o masă, după obicei, cinsteau mai mulţi ţărani care se uitară cam miraţi la noul oaspete. Cu cojocul între umere, când Cuza trecu pe lîngă masă, atinse într-adins cu poala cojocului sticlele şi paharele, cari se făcură ţănduri jos. De aici gîlceavă şi sfadă, mai ales că ţăranii cei de la masă erau puţin ameţiţi de băutură. Cuza ieşi afară şi ţăranii droaie după el, să le plătească paguba. În sfîrşit, în faţa negustorului de după tejghe şi de faţă fiind şi un sergent de uliţă care cinstea şi el mai la o parte, la o masă, Cuza dă o palmă celui mai clonţos dintre ţărani. Sergentul de uliţă se puse la mijloc şi se sfîrşi cu hotărîrea ca ţăranii, pentru pagubă şi lovire, să-l deie în judecată pe mocanul nostru. Zis şi făcut! După două-trei zile se găseau toţi în faţa judecătorului din acel tîrg, cum şi sergentul şi negustorul, ca martori. – Cum îi pricina moşule? întreabă judecătorul. Cuza s-apropie de masă şi cam sub colţul mesei slobozi judecătorului cîţiva galbeni, apoi povesti întîmplarea petrecută la crîşmă. A-ntrebat judecătorul şi pe tînguitori şi pe martori, şi la urma toată, dreptatea s-a dat mocanului nostru. 106

Tot într-acel ceas, tot în judecătorie fiind, Cuza și-a dezvelit pieptul, arătîndu-şi şi îndreptările de domn. Judecătorul, văzînd, se-mpletici şi căzu jos. Cuza, pe ţăranul lovit cu palma, îl sărută pe obraz, să-i spele pata; cît pentru pagubă, îl răsplăti băneşte. Cum s-a aflat nu se ştie, dar într-o clipă, la faţa locului fu ispravnicul de ţinut cu toţi slujbaşii mari din tîrg. Cuza dădu poruncă ca judecătorul să fie ridicat şi dus în tîrgul Iaşului, la domnie. Ce i s-o fi întîmplat acolo, nu se ştie, dar cald nu i-o fost.

L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu-Vînători: Cuza-Vodă. Istorisiri pentru popor. Piatra-Neamţ, 1909 (Auzită de G. Popescu de la V. T. Bîrliba, Vînători)

107

31. Oca lui Cuza

ulte şi frumoase lucruri se povestesc la Galaţi despre domnitorul Cuza.

De te cobori la vale spre Dunăre şi-n cale te abaţi pe la prăvălia vreunui negustor bătrîn gălăţean, îndată ce deschizi vorba de timpurile trecute, moşneagul porunceşte cafele şi, într-un uşor oftat, începe să-ţi istorisească amintirile trecutului în care nu uită, Doamne ferește, să-ţi pomenească pe Cuza. De urci în partea tîrgului ce duce către Vadul Ungurului, ori pe calea Tecuciului ce trece pe la curtea răposatului Ion Soare, vechi şi bine cunoscut de-al domnitorului Cuza, iarăşi întîlneşti în cale casele Clucerului ori ale unui boier bătrîn ori negustor care-i gata să-ţi spuie cîte-o-ntîmplare a lui, ori numai auzită, despre domnitorul Cuza. Numai cică într-o seară, ce-i vine lui Cuza, fiind în Galaţi; hai să vadă singur dacă negustorii vînd cu oca lui (Cuza). Ş-a tras o sarică miţoasă deasupra hainelor strălucitoare milităreşti, luă o căciulă ciobănească pe cap, îndesînd-o pînă peste urechi, şi, cum era şi întuneric şi ningea de nu se vedea om cu om, o luă razna, tocmai spre tîrgul cel nou. – Bună vremea, jupîn negustor! – Bună să-ţi fie inima, voinice! socotindu-l a fi vreun țaran venit la tîrg. – Ger şi ninge-n una, hai?! mai spuse negustorul. – Frig şi-aş vrea să mă-ncălzesc. Ia-n adă o ocă de-a lui Cuza! După puţinel timp, domnitorul se trezeşte c-o ulcică de lut, ca de-o jumătate oca. – D-apoi bine, jupîn negustor, asta-i oca lui Cuza? – Vezi bine că pentru voi ţăranii, aiasta-i! Domnitorul se grăbi să plătească şi porni. A doua zi negustorul se pomeni chemat de pîrcălab, care porunci de-i legă de gît negustorului ulcelele de lut în care vindea 108

vinul oca lui Cuza; ş-a fost purtat așa prin tîrgul cel nou, şi ruşinat. Din ziua aceea nu s-a mai găsit niciun negustor care să nu vîndă cu oca cea dreaptă a lui Cuza, una şi pentru boieri şi pentru țărani. Aşa ştia domnitorul Cuza să afle şi să facă dreptate poporului.

L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu-Vînători: Cuza-Vodă. Istorisiri pentru popor. Piatra-Neamţ, 1909 (După revista „Vulturul”)

109

32. Descoperirea poeziei populare

„C

eea ce a realizat Alecsandri prin adunarea poeziei populare şi acesta e

uriaşul său merit aici, ca şi în atâtea alte domenii ale literaturii şi culturii româneşti a fost monumentul care s-a înălţat mai larg şi mai sus decât toate celelalte ale epocii lui. Ridicându-se deasupra orizonturilor şi entuziasmelor locale, a căutat să adune la un loc opere reprezentative ale creaţiei folclorice a întregului popor român, în carate de maximă strălucire artistică. A întrunit ca într-un fluviu bogat şi limpede toate tendinţele şi curentele epocii lui în aprecierea folclorului şi în inventarierea lui. Culegerea sa de poezii populare nu e numai un fenomen al folclorului nostru liric şi epic în versuri, ci al întregii noastre literaturi populare. În notele ediţiilor din 1852-1853 şi 1866 aflăm subiecte de basm, consemnări de tradiţii şi legende, texte de zicători şi proverbe, urări cu plugul şi cântece de nuntă, descântece şi ghicitori, frământări de limbă şi jocuri de copii, cântece de leagăn şi strigături, elemente de calendar şi de meteorologie populară. Aceste note explicative cuprind nu numai sublinierea frumuseţilor artistice ale textelor, ci întreg crezul folcloristic al epocii: semnalarea caracterului lor istoric şi în primul rând a elementelor de latinitate, descifrarea trăsăturilor morale exemplare ale sufletului poporului care le-a creat, schiţarea tablourilor de viaţă, de moravuri, de stări sociale pe care le cuprindeau. Pe deasupra tuturor însă stă valoarea artistică imensă a baladelor sale, printre care se află capodopere ale literaturii universale. Nimeni n-a exprimat mai simplu şi mai frumos acest adevăr ca B.P. Haşdeu, când afirma că atâta timp cât vor răsuna în graiul românesc Mioriţa, Toma Alimoş, Mânăstirea Argeşului numele lui Alecsandri va rămâne legat, indisolubil şi congenital, de ele”. Ovidiu PAPADIMA, „Descoperirea” poeziei populare”, în Gazeta literară, an.XII, nr.37 (670), 9 sept. 1965, p.7

X 110

33. Mihail Kogălniceanu discurs rostit în parlamentul României, la 9 februarie 1863 (fragment)

„D

omnilor, întoarceţi-vă ochii înapoi numai cu câţiva ani. Să ne transportăm

numai la 1856, când ceream Unirea. Credeam noi oare atunci că în zilele noastre, sub ochii noştri, vom vedea Unirea realizată? Credeam noi că încă înainte a vedea albindu-ne părul capului vom vredea întrunite tronurile lui Ştefan cel Mare şi lui Mihai Viteazul? Credeam noi atunci că în timp de patru ani vom avea Unirea? Şi aceasta fără vărsare de sânge, fără pagubă, fără zdruncinare, şi noi, cei despărţiţi de veacuri, ne vom găsi într-o singură Adunare, şi ca deputaţi ai unei singure naţii să hotărâm despre trebile unei singure ţări, unei singure patrii, România? Plecaţi, domnilor, capetele şi mulţumiţi proniei, căci la puţine generaţii a fost dat să vadă ce am văzut noi şi să dobîndească ceea ce am dobândit noi”. Supliment la „Monitorul Oficial”, nr.57. Adunarea Generală a României, Şed. XXVII, din 9 februarie 1863

111

34. România pitorească

runtea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a Galaţilor, se desfăşoară-n sus, pe

podişul ridicat între Siret şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi de jaf prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. În centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de margini, în curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre şi cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de iederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează portul, firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, înainte de Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţile ei bogăţiile Răsăritului şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate poliţiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanţului; alai mare, şi muzici, şi călăreţi însoţesc pân’ la corabie pe tânărul mosafir, care, mai târziu, ajungând împărat, îşi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimite voievodului Moldovei titlul de rege şi coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateşului şi-ncordându-şi braţele vânjoase pe măjile încărcate cu peşte; de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iaşi şi l-au ales domn!... Văd apoi tătari şi turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de spaimă, călcând femei, copii şi bătrâni în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile-n grajduri şi înfigându-şi suliţele ude de sânge în ochii sfinţilor de pe icoane. De sub norii groşi de fum zbugnesc lungi, sfâşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S-aşază zile de pace şi de muncă. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă 112

se urzeşte sub cârmuirea pârcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi când, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de fraţi să cânte: Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română! Galaţii ni dau pe Costache Negri, unul dintre cei mai învăpăiaţi apostoli ai Unirii; iar când cele două principate ridică-n mânile lor o singură coroană şi cer un domn pământean, Galaţii le dau pe Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

113

35. Eminescu la Viena (...)

„D

eşi cînta mereu, așa mai pe şoptite,

Eminescu nu avea slăbiciune pentru muzică şi nu prea se ducea nici la concerte, nici la operă decît rar de tot, mai mult de dragul baletelor. Vizitam însă adeseori galeriile de tablouri, expoziţiunile şi colecţiunile de tot felul, iar dintre teatre, îi plăcea mai ales al Curţii, unde jucau atunci Wagner, Lewinski, Baumann, Gabilon şi comicul Meixner şi dintre femei Volter şi Baudius, pentru care el avea deosebită slăbiciune. El rîdea mult, cu lacrămi şi zgomotos; îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau adeseori oarecum scandaloase. În timpul petrecut la Viena, Eminescu era om cu deosebire cumpătat în ceea ce priveşte mîncarea şi băutura. Stînd mult acasă, ţinea să aibă locuinţă încăpătoare şi luminoasă. Nu avea însă cuvenita purtare de grijă pentru sine însuşi, şi de aceea în curînd ajungea să fie toate de-a valma împrejurul lui. Când se punea pe cetite, nu suferea să i se dereticească prin casă, să i se măture şi să i se aştearnă patul. Chiar de pe atunci începuse a face abuz de cafele negre. Mînca puţin şi pe apucate, îşi omora deci foamea bînd mereu cafele gătite de el însuşi la maşina care-i stetea totdeauna pe masă. Alt păcat al lui era că nu făcea deosebire între ziuă şi noapte: stătea cîteodată toată noaptea treaz cetind, scriind ori discutînd, şi apoi dormea toată ziua; azi dormea îmbrăcat, iar a doua zi rămînea toată ziua în cămaşă. Una din marile mulţumiri ale vieţii lui era să steie de vorbă, să-şi deie pe faţă gîndurile şi să ispitească pe alţii, fie aceştia chiar oameni pe care îi socotea mărginiţi, ceea ce în adevăr şi erau. Ceea ce-l ademenea era dorinţa de a vedea cum se prezentă lucrurile în capetele altora şi de a se dumiri el însuşi. Era o mulţumire sufletească nu numai pentru el, ci şi pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi unul, mîne altul, căci el avea 114

inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încît te simţeai mai bun, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de cîteva ceasuri sub înrîurirea lui. Nu-mi aduc aminte ca mie îndeosebi să mi se fi întîmplat vreodată să stăm de vorbă acasă fie la el, fie la mine. Nentîlneam la Universitate, la masă, la cafenea, în sfîrşit, undeva, şi plecam acasă, iar după ce am plecat, ne plimbam prin uliţile mai dosnice, prin vreunul dintre parcurile din oraş ori pierzînd ceasuri întregi, nu o dată pînă-n crepetul zorilor de zi; şi cu ocaziunea acestor plimbări m-am luminat fără îndoială mai mult decît audiind cursurile de la Universitate. (...) Sînt şi unii care-l socotesc pe Eminescu pesimist sub înrîurirea lui Schopenhauer. Lasă că-n gîndul meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scîrbit de cele ce se petreceau împrejurul lui; dar chiar dacă ar fi fost stăpînit de convingerea că oamenii sunt stricaţi şi că în mijlocul lor viaţa nu merită să fie trăită, convingerea aceasta nu cetind scrierile lui Schopenhauer a dobîndit-o, ci înfruntînd greutăţile vieţii. El era moldovean, îşi petrecuse cele mai frumoase zile ale copilăriei în Bucovina, cutreierase în timpul tinereţelor Muntenia, Ardealul, Banatul şi Ţara Ungurească, se simţea deci pretutindeni printre români ca la el acasă; şi n-a fost între contimporanii lui nici unul care să se fi pătruns deopotrivă cu el de ideea naţională română. De aceea el îşi dădea mai bine decît orişicine seamă despre neajunsurile vieţii noastre naţionale şi cea mai constantă preocupare a lui era înlăturarea acestora.” (...) Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

115

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna – Mitropolitul Ardealului

116

36. Mitropolitul Andrei Şaguna

n anul acesta (1943 n.n.), la 29 iunie, se împlinesc şapte decenii de când mulţime

nesfârşită de popor însoţea osemintele marelui Mitropolit Andrei Şaguna cu lumânări în mână de la Sibiu până la Răşinari, unde le-a aşezat să se odihnească sub umbra brazilor, în inima satului ce reprezintă ţărănimea pe care atât de mult a iubito şi la poalele munţilor al căror atribut de graniţă artificială avea să-l topească cu opera şi cu duhul lui. Cu cât trec vremurile, cu cât ne depărtăm de timpul în care a trăit şi a activat personalitatea puternică a providenţialului ierarh, figura lui se îmbracă în conştiința neamului tot mai mult în nimbul miraculos al eroilor de legendă. Azi el ne apare ca una din cele mai înalte culmi ale trecutului, ca unul din cele mai adânci izvoare de energie şi de îndrumare a vieţii naţionale de după el. Opera lui, atât de prodigioasă, dar mai ales atât de corespunzătoare necesităţilor noastre naţionale, şi atât de unitară prin spiritul ce-o călăuzeşte, ni se dezvăluie ca tot mai genială pe măsură ce timpul îi scoate la iveală nesfârşitele roade binecuvântate şi adâncul realism de care a fost pătrunsă. Răsărit la începutul veacului al XIX-lea dintr-o familie de români macedoneni, aşezată în mijlocul Ungariei, Andrei Şaguna sorbise în fiinţa lui apriga dragoste de neam a înaintaşilor în împletire indisolubilă cu dragostea de lege răsăriteană, care, fiind caracteristică a tuturor popoarelor ortodoxe, atinge în acea ramură cu suflet arzător a neamului nostru, o intensitate supremă. Venind să-şi desfăşoare misiunea în mijlocul românismului ardelean care, trăind în împrejurări asemănătoare cu cele ale românilor macedoneni, adică sub o stăpânire politică străină, fusese silit de asemenea să-şi ocrotească fiinţa naţională sub acoperământul Bisericii, Andrei Şaguna a întâlnit, fixată într-o îndelungată tradiţie, aceeaşi împreunare a vieţii naţionale cu cea bisericească, pe care o aducea şi el cu sine. Astfel atât sufletul său cât şi porunca împrejurărilor de viaţă şi a necesităţilor 117

românismului ardelean, au contribuit ca opera lui Andrei Şaguna să aibă deopotrivă un aspect naţional şi unul bisericesc. Nu s-ar putea spune despre nici unul dintre aceste două aspecte că predomină în defavorul celuilalt, că unul ar fi mijloc şi celălalt scop, ci această operă armonizează într-o minunată sinteză interesele naţiei cu ale Bisericii, fiecare servind celeilalte dar fiind şi servită de ea. Această covergenţă deplină între ceea ce aducea Şaguna în sufletul lui şi între modestele tipare de viaţă ale Ardealului a făcut ca legiuirile lui, deţi epocale prin puterile uriaşe ce le-au trezit în popor, să se impună fără zguduiri şi să prindă rădăcinile cele mai adânci şi mai vaste în viaţa poporului nostru român din Nordul Carpaţilor. De aceea dl. prof. Ion Lupaş, talentatul biograf al lui Şaguna, a putut remarca pe drept cuvânt: „Istoria noastră naţională nu cunoaşte lege scrisă care să fi pătruns aşa deodată în conştiinţa populară în aceeaşi măsură în care au putut pătrunde dispoziţiile fundamentale ale Statului Organic”. Dar deşi în fond între concepţiile lui Şaguna şi tradiţiile Ardealului exista din primul moment al sosirii lui la Sibiu o adâncă afinitate, tânărul vicar aducea cu el un element nou, deosebit radical de tot ce se găsea în cuprinsul vieţii românilor ortodocşi din acel timp. După desfiinţarea Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia la 1701, prin trecerea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Roma, poporul român a rămas fără nici o ocrotire peste 60 de ani, având în tot acest timp să-şi apere singur credinţa şi suportând cele mai necruţătoare persecuţii. Cererile lui repetate de a i se da un arhipăstor nu au fost îndeplinite decât la 1761, dar într-o formă nesatisfăcătoare, prin trimiterea unor episcopi administratori sârbi care nu se puteau lega statornic şi cu toată dragostea de soarta acestui popor. La 1809 românii îşi putură în sfârşit alege un episcop român în persoana lui Vasile Moga, dar multele condiţii cu care i-a stingherit stăpânirea tot timpul mişcările, ca şi lipsa de proeminenţă deosebită a personalităţii sale, nu i-au îngăduit să schimbe prea mult împrejurările apăsătoare din viaţa bisericească. Iar întrucât viaţa întreagă a poporului se desfăşura 118

în funcţie de Biserică, nivelul general al stărilor din Ardeal era cât se poate de modest. Andrei Şaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1816, poporul român într-o stare de adevărată somnolenţă. Nu exista o idee mare de circulaţie generală, care să pună inimile în mişcare, nu se lămurise o conştiinţă naţională viguroasă în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voinţa tuturor. Intelectualii, puţini câţi existau, erau de o factură minoră, provincială, incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivităţii şi să aibă curajul şi puterea să militeze pentru el şi să pună apele amorţite ale cugetelor în mişcare. Andrei Şaguna, deşi s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuşi faţă de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mişca pe deasupra apelor, dându-le viață şi formă. Coborât din înălţimi, el aducea un ochi spiritual obişnuit cu vederile largi şi cuprinzătoare. Cremenea macedoneană a personalităţii lui, rafinată în îndeletnicirile comerciale ale familiei, se şlefuise prin cultura juridică şi teologică pe care o adâncise în timpul studiilor şi prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care îl introdusese unchiul său Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam şi lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepţie solid întemeiată şi de a găsi cele mai efective căi şi arme spirituale în lupta pentru libertatea şi drepturile lui. Iar forţa şi dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a aceloraşi cauze prestanţă suverană care făcea pe orice străin să rămână copleşit de prezenţa şi de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimenea nu-l lua până atunci în seamă. Iată cum caracterizează Octavian Goga această împreunare minunată de dinamism şi de cultură în Andrei Şaguna: „Om de tact şi fin diplomat; spirit cizelat de cultură şi perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculaţiunile abstracte ca şi pentru acţiunile pozitive... un temperament revoluţionar şi conspirator, o reminiscenţă atavică din sufletul agitat al Macedoniei”. Între românii uniţi din acea vreme erau o seamă de bărbaţi învăţaţi: Timotei Cipariu, Simeon Bărnuţiu, Gheorghe Bariţ. 119

Ultimii doi activaseră în anii dinaintea de venirea lui Şaguna în Ardeal deosebit de efectiv pentru mişcarea de la 1848. Cu toate acestea Şaguna este recunoscut îndată în rolul de conducător suprem al neamului, nu atât pentru că deţinea un scaun arhieresc, căci şi Ion Lemeny îl deţinea pe cel de la Blaj, ci pentru toate calităţile cerebrale şi spirituale înşirate mai înainte, care la el se împreunau într-o astfel de armonie, încât putea să fie nu numai un gânditor politic, ci şi un spirit capabil de a conduce cu efect o acţiune politică. Mitropolitul Andrei Şaguna a fost astfel primul preşedinte al partidului naţional şi delegatul statornic al Românilor ardeleni la curtea din Viena. Abstrăgând de activitatea politică propriu-zisă, realizările Mitropolitului Andrei Şaguna se pot rezuma în: 1. reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe ardelene; 2. organizarea ei prin Statutul organic; 3. și o vastă operă culturală constatatoare în crearea unui învăţământ şcolar liber pe seama Românilor din Ardeal, ca şi a altor instituţii de caracter cultural. Marele arhiereu a urmărit cu perseverenţă supremă reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe, desfiinţată la 1701 de stăpânirea străină pentru a lăsa pe Românii drept credincioşi orfani de orice instituţie ocrotitoare, ca astfel să-i poată mai uşor desface de credinţa răsăriteană care-i unea cu fraţii din sudul Carpaţilor. Andrei Şaguna îşi dădea seama că datoria care i se impunea cu mai multă şi mai urgentă necesitate era să readucă în viaţă Mitropolia, ca măcar în ea românii ardeleni să aibă un cadru al unității şi o ocrotire a existenţei lor. Dependenţa lor bisericească de Mitropolia sârbească de la Carloviţ, în loc să promoveze o viaţă naţională liberă, era de natură mai mult să o stingherească. Hotărârea de a reînfiinţa Mitropolia şi-o anunţă Şaguna de la prima păşire pe pământul Ardealului prin următoarele cuvinte: „Păşind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătoreşte, că voi lucra neobosit pentru înfiinţarea ei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. După strădanii şi pledoarii îndelungate, având să convingă atât curtea de la Viena, cât şi ierarhia sârbească, la 24 dec. 1864, 120

în ajunul Naşterii Domnului, Andrei Şaguna a putut avea bucuria să vadă autograful împărătesc prin care vechea Mitropolie renăştea la o nouă viaţă. Prin lupta sa necurmată reuşise să smulgă de sub jurisdicţia statului şi a ierarhiei sârbeşti în mod deplin viaţa bisericească a Românilor ortodocşi din Ardeal, obţinând pe seama Mitropoliei o desăvârşită autonomie. Reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Şaguna, o mare însemnătate atât sub raportul naţional cât şi bisericesc. Sub raportul naţional prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama Românilor ardeleni în cadrul unui Stat străin şi s-au asigurat pe viitor, pe temeiul comunităţii de credinţă, legăturile dintre ei şi fraţii din sudul şi estul Carpaţilor. Tot Mitropolia a strâns pe toţi românii ortodocşi din întreg Ardealul, ca şi pe cei din Banat şi Crişana, sub o conducere unitară. Iar sub raportul bisericesc, autonomia obţinută de Şaguna a făcut să se adâncească conştiinţa de sine a Bisericii, sentimentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor, care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Şaguna, care a fost nu numai un mare naţionalist, ci în acelaşi timp şi un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subţiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea şi elanul misionar al Bisericii slăbeşte atunci când devine un departament al statului, mişcată la lucru prin dispoziţii ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără conştiinţa că e trupul mistic al Domnului şi are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o deplină şi adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Şaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanţial şi permanent necesar pentru fiinţa esenţial misionară şi spontan dinamică a Bisericii. Dar dacă prin reînfiinţarea Mitropoliei autonome, Andrei Şaguna a creat o sferă de libertate şi un cadru de unitate pentru viaţa românilor din toate ţinuturile de peste munţi, prin legea de organizare şi de funcţionare ce a dat-o acestei Mitropolii, prin aşa 121

numitul „Statut Organic”, providenţialul ierarh a voit ca sfera de libertate şi de unitate să fie cât mai largă. El a chemat în forurile bisericeşti tot poporul, şi anume în adunările parohiale direct, iar în cele superioare prin reprezentanţi. De asemenea a întins baldachinul Bisericii autonome peste viaţa şcolară a poporului. Clerul şi mirenii aveau să se înfrăţească în împreună sfătuire şi în comună răspundere pentru bunul mers al Bisericii şi al tuturor celorlalte ramuri principale ale vieţii naţionale. Poporul întreg din Ardeal era strâns, cu toate preocupările lui, sub ocrotirea şi în sfera de libertate a Bisericii. Dacă sub raportul naţional „Statutul Organic” iniţează în Ardealul subjugat o epocă de maximă libertate şi de unitate, sub raportul bisericesc el a făcut să crească în mireni conştiinţa aparteneţei la Biserică şi a răspunderii pentru ea, ceea ce a însemnat o pătrundere a elementului spiritual şi sfinţitor în fiinţa şi în toate preocupările lor. Statutul Organic sub acest aspect înseamnă o realizare şi un proces de realizare a misiunii Bisericii, o proiectare a harului ei sfinţitor peste câmpul larg şi variat al vieţii. Toată viaţa Ardealului e atrasă sub o lumină de seriozitate morală, toată capătă atributul de slujbă adusă lui Dumnezeu. Această însuşire a Statutului Organic, care indirect înseamnă o fortificare a naţiunii, dovedeşte că principiul lui de temelie, de asemenea, nu are numai un caracter temporal, ci o valabilitate permanentă. Vederile şi legile lui Andrei Şaguna, oricât de mult au corespuns vremii sale, dezbrăcate de anumite detalii sunt legile de totdeauna ale Bisericii. Măreţia lui Şaguna stă în a le fi ştiut da o formă de maximă eficacitate naţională şi bisericească. Dar, ca unul ce-şi datora superioritatea spirituală şi succesele străduinţelor sale în lupta pentru libertatea şi unitatea românilor ardeleni contactului său cu cartea, Şaguna îşi dădea seamă că mijlocul principal de ridicare a neamului său este cultura. Fără cultură românismul nu-şi poate spori puterile, ca de la libertatea şi unitatea pe care le-a obţinut pe seama lui în cadrul instituţiei bisericeşti să ajungă la libertatea şi unitatea cu toţi românii. De aceea „cadrele largi ale organizaţiunii bisericeşti, nemuritorul Mitropolit s-a silit să le umple printr-un corespunzător cuprins de viaţă religioasă, morală şi culturală”, spune I.P. Sf. Mitropolit Nicolae Bălan, vrednicul urmaş al lui Şaguna. „Dându-şi seama că 122

aceasta nu poate să urmeze decât prin coborârea principiilor evanghelice în realitatea vieţii prin propaganda pricepută şi prin entuziasmul apostolului, el şi-a îndreptat părinteasca sa purtare de grijă către cler, pentru a cărui educaţie a organizat institutul teologic, ridicând anii de studiu la 3 pe baza bacalaureatului și a publicat un număr de seamă de lucrări bisericeşti prin care i-a înălţat conştiinţa şi i-a întărit ortodoxia”. În faţa multelor cărţi concepute şi publicate de el între care amintim şi traducerea Bibliei te prinde mirarea când a mai avut marele Ierarh repausul să se concentreze atât de fecund în studiu. Teologia românească, inexistentă până atunci, putem spune că prin el începe să fiinţeze. Pentru cultura poporului, extrem de scăzută şi de întâmplătoare înainte de el, creează învăţământul primar sistematic sub oblăduirea Bisericii. Numai între 1850 şi 1865 se înfiinţară 339 şcoli primare. Iar pentru formarea unei pături conducătoare întemeiază vestitul liceu din Braşov şi gimnaziul din Brad. Ca tot acest învăţământ, şi în special cel primar, să se împrospăteze cu idei noi şi cu metode destoinice, Şaguna trimite tineri talentaţi la universităţile din Germania, cu misiunea de a studia cu deosebire pedagogia. Astfel din sămânţa gândului şagunian a răsărit şcoală pedagogică ardeleană de orientare herbartiană, reprezentată prin nume ilustre ca Ion Popescu, Daniil Popovici Barcianu, Petre Şpan, care au imprimat o direcție sănătoasă învăţământului ardelean ce-şi lămurise ca scop clar: formarea carecterului religios-moral. Pentru formarea unei conştiințe politice naţionale şi pentru susţinerea neîntreruptă a unui nivel spiritual în preoţime şi în celelalte pături româneşti, Şaguna întemeiază la anul 1835 ziarul Telegraful Român, ce se tipăreşte până azi în Tipografia Arhidiecezană întemeiată tot de el. Acest ziar, prin reproducerile bogate din ziarele şi literatura românească din sudul Carpaţilor, ţinea vie în cititori conştiinţa comunităţii şi a identităţii cu fraţii de pretutindeni. În sfârşit, pentru cultivarea mult prigonitei limbi româneşti şi pentru răspândirea culturii în poporul adult, ca şi pentru încurajarea portului, obiceiurilor şi chiar a economiei naţionale, 123

înfiinţează şi îndrumă ca prim preşedinte „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român din Transilvania”, care de atunci şi până azi a fost o vatră de lumină ce a răspândit razele culturii naţionale până în cele mai îndepărtate cătune româneşti din Ardeal. Astfel viaţa dezlănţuită de uriaşa personalitate a Mitropolitului Şaguna în poporul român din Ardeal s-a manifestat în toate direcţiile. Ardealul a devenit altfel de când şi-a început Şaguna lucrarea în mijlocul lui. La hirotonia ca episcop el îşi anunţase răspicat în catedrala din Carloviţ, în faţa Sârbilor, ca program: „Pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voia către tot ce-i adevărat, plăcut şi bun să-i trag”. Programul a fost împlinit şi starea Ardealului s-a schimbat ca printr-o minune. Ardealul timpurilor noi, cu mândra lui conştiință de sine, cu clocotul de putere luptătoare, cu înaltul nivel moral, cultural şi economic, cu apriga lui vitalitate ce-i curge prin toate vinele vieţii obşteşti, de la Şaguna începe. Oarecum, prin el Ardealul s-a împărtăşit de o nouă naştere, de naştere de duh. Puterea izvorâtă din duhul Mitropolitului Şaguna sau dezlănţuită de el în sânul românismului, a grăbit roata vremii, aducându-ne la 1918 eliberarea Ardealului şi pe teren politic, după ce-l dezrobise pe teren bisericesc şi şcolar. Atât de plin este Ardealul de prezenţa spiritului şi puterii lui Şaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituţii îi poartă numele, ci se vorbeşte chiar de un stil de viaţă şagunian în spiritualitatea românească de la noi. Şagunismul este maxima potenţare a virtualităţilor Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificaţie creştină întregului conţinut al vieţii poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic şi totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indisolubil, fie că răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului şagunian este blocul poporului ce păşeşte energic şi luminat, condus de preoţi cu crucea în frunte, spre idealurile de cultură, de libertate, de creştinătate. Când, la 28 iunie 1873, venerabilul Arhipăstor a trecut din viaţa aceasta la cele cereşti, lumina şi puterea izvorâte din 124

sufletul lui mare au continuat să rămână cu poporul pe care l-a iubit, crescând tot mai mult. În uriaşul fluviu de energie, care a ţâşnit în viaţa Ardealului din miraculoasa mânuire a toiagului păstoresc de către Mitropolitul Andrei Şaguna, românismul de dincoace de Munţi posedă taina înălţărilor lui viitoare din măsura zilelor de azi.

Dumitru Stăniloae Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004

125

37. Moara cu noroc

mul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum [vă] trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopără cu aripa bunătăţilor sale. Eu sunt acum bătrînă, şi fiindcă am avut şi am atît de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutînd acum la bătrîneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte pînă în ziua de astăzi şi să dau la sfîrşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decît din frică. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine să nu ascultaţi. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel de spaimă când mă gîndesc să rămîn singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tînără, prea aşezată, oarecum prea blîndă la fire, şi-mi vine să rîd când mi-o închipuiesc cîrciumăriţă. – Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămînem aici, să cîrpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămîna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi, îşi duc cizmele în mînă la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amîndoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. – Nu zic, grăi soacra aşezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai aşa, gîndurile mele, iară voi faceţi după gîndul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămîn aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărîţi să mergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume. Dar nu cereţi ca eu să hotărăsc pentru voi. – Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arîndaşul, şi de la St. George cîrciuma de la Moara cu noroc e a noastră. – În ceas bun să fie zis, grăi bătrîna, şi gînd bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul! 126

De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsînd la dreapta şi la stînga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborît iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele. Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucură când o zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci, venind despre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergînd spre ele, la moară poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe. Şi fiindcă aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, şi oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cîrciumă şi loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arîndaşul a zidit cîrciuma la un loc mai potrivit, departe de cîteva sute de paşi de la rîuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperămîntul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dînsul. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu ţircălamul şi vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeţ că aci locul e binecuvîntat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie. Dar binecuvîntat era locul acesta mai ales de când veniseră cîrciumarul cel nou cu nevasta lui tînără şi cu soacră-sa cea bătrînă, căci ei nu îl primeau pe drumeţ ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar cîteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, și toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cîrciuma lui Ghiţă. Iară pentru Ghiţă cîrciuma era cu noroc.

127

Patru zile pe săptămînă, de marţi seara pînă sîmbătă, era mereu plină, şi toţi se opreau la cîrciuma lui Ghiţă, şi toţi luau cîte ceva, şi toţi plăteau cinstit. Sîmbătă de cu seară locul se deşerta, şi Ghiţă, ajungînd să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrîna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amîndoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iar bătrîna privea la cîteşipatru şi se sîmţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un cîştig făcut cu bine. Duminecă dimineaţa Ghiţă punea calul la teleagă şi bătrîna se ducea la biserică, fiindcă bătrînul, fie iertat, fusese cojocar şi cîntăreţ de strană, şi aşa, mergînd la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. Când bătrîna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse bine la cale, căci altfel ea odată cu capul nu ar fi plecat. Încă sîmbătă după-amiazăzi sluga trebuia să rînească grajdul, curtea şi locul de dinaintea cîrciumei, în vreme ce bătrîna şi Ana găteau cîrciuma pentru ziua de duminecă. Duminecă în zori bătrîna premenea copiii, se gătea de sărbătoare, mai dedea o raită prin împrejur, ca să vadă dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă. Ana şi Ghiță îi sărutau mîna, ea mai săruta o dată copilaşii, apoi zicea: „Gînd bun să ne dea Dumnezeu!”, îşi făcea cruce și dedea semn de plecare. Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia să plece singură şi să-i lase pe dînşii singuri la pustietatea aceea de cîrciumă. Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stînga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul rîuleţului, cît străbate ochiul, pînă la cîmpia nesfîrşită, afară de cîţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decît iarbă şi mărăcini. La deal valea se strîmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul rîuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, pînă ce se pierd în crîngul din fundul văii; pe culmea dealului de la stînga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau 128

răzleţe rămăşiţele încă nestîrpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pămînt şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre cîmpie; fundul văii, în sfîrşit, se întunecă, şi din dosul crîngului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorîte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, pînă la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrîng razele soarelui de dimineață. Rămîind singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi rîde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tînără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică. Numai cîteodată, când în timpul de noapte vîntul zgîţia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întunerec, ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lîngă dînsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, şi s-o acoperă iar. Cît ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuie să fie şi mulți păstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot felul, şi de rînd, şi de mîna a doua, ba chiar şi oameni de frunte. O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie să fie sute de turme, şi fiecare turmă are cîte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi, buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lor păstorească, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face în turmă: acest cineva este „sămădăul”, porcar şi el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales 129

om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză. Şi dacă lumea zicea că locurile de lîngă Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decît să-l întrebi pe vreunul dintre sămădăi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi cine le primejduieşte; dar sămădăul e, mai presus de toate, om tăcut, şi dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut, am atîtea şi atîtea turme în răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii”. El știe ce ştie, numai pentru nevoile lui. Veneau cîteodată pe la cîrciuma lui Ghiţă şi porcari, nişte oameni îndeobşte înalţi şi bine făcuţi, cu cămaşa neagră şi cu părul strălucitor de untura cea multă şi căzut în plete lungi şi răsucite asupra grumajilor goi: oameni erau şi ei, chiar oameni cinstiţi, care mănîncă, beau şi plătesc. Într-o zi de luni au venit trei inşi în o căruţă cu osiile de fer, uşurică şi trasă de doi cai frumoşi, dintre care însă unul mai mare şi altul mai mic. În căruţă nu era nici scaun, nici fîn, ci unul dintre porcarii unsuroşi mîna caii, stînd în picioare, iară ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi când n-ar fi venind decît de aci din apropiere. „Ăştia nu prea îmi par a oameni buni!”, îşi zise Ghiţă când îi văzu sărind din căruţă şi privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca odinioară. Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape şi să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cît trei inşi la un loc şi plecară cu un „noroc bun”. – Bine, dar n-au plătit, grăi bătrîna nedumerită. – Lasă, că m-am înţeles eu cu dînşii, răspunse Ghiţă, apoi se duse pe ici încolea, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu cumva nevasta să-l întrebe: „Ce ai, Ghiţă?” Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc. Lică, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprîncenele 130

dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur. El îşi opri calul înaintea cîrciumei, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrîna, care şedeau pe laiţa de lîngă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită prin prejur, apoi întrebă unde-i cîrciumarul. – Noi suntem, răspunse bătrîna ridicîndu-se. – Ştiu, grăi Lică, dar cred că vor fi şi oameni pe aici. Eu întreb de cîrciumarul; cu el vreau să vorbesc. Lică le zise aceste aşa, ca orişicine să poată înţelege că are grabă şi că nu vrea să mai lungească vorba; bătrîna plecă dar fără întîrziere să caute pe Ghiţă, iar Ana rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stîlp de piatră înaintea ei. Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea pierdută în vînt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui. – Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă. – Da! – Şi tu ai venit în locul lui! – Da! – De la St. Gheorghe? – Da, răspunse Ghiţă, aruncînd o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se turbură. – E Ghiţă, ginere-meu, grăi bătrîna, şi, mulțumită lui Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici. Lică îşi apucă, zîmbind, mustaţa între buze. – Aici, zise el, le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai decît să te pui bine cu toată lumea, să le zici „noroc bun” celor ce vin şi se duc şi poţi să dai mulţumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici nişte oameni? – De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume. 131

– Vorba vine, trei oameni... – Trei, patru, zece... grăi Ghiţă cam în glumă, lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca să ţin seamă despre cei ce vin şi trec, şi aşa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te obicinuieşti cu oamenii, încît nici nu te mai uiţi la fețele lor. Apoi, cine ştie dacă nu e şi cîte unul care s-ar mîhni dacă ai bate drumul cu vorbe despre dînsul. Pe cîrciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede şi aude atît de multe, încît trebuie să uite degrab' şi să nu mai ţie nimica minte. – Aşa-i, grăi Lică. Întrebam numai, ca să văd dacă nu cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o luăm de la toamnă pentru turme, şi nu ştiu acum dacă au trecut înaintea mea, ori e să-i aştept aici. – Aşa o fi, răspunse Ghiţă hotărît, dar eu nu-ţi pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aici vor fi fost şi ei. – Cum nu?! strigă bătrîna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atît de mult şi n-au plătit. Pe Ghiță îl trecu un fel de junghi prin inimă şi, oricît de mult ținea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună degetul la gură. – Muierile văd mai bine şi se vede că au mai puţină treabă, zise el stăpînindu-se. – Dacă n-au plătit, grăi Lică, apucîndu-şi iar mustaţa între buze, era fiindcă ştiau că voi veni eu ca să plătesc pentru dînşii. Grăind aceste, el descălecă şi-i făcu lui Ghiță semn să intre cu dînsul, pentru ca să facă socoteala. „Bătrîna e tot mai cuminte decît mine”, îşi zise cîrciumarul, şi intră cu voie bună în urma lui. – Bătrîna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti? – Nu! răspunse Ghiţă răcit în tot trupul. – Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorba, 132

dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seamă despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate perde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui. M-ai înţeles?! Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles?! Ghiţă ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în călcîi şi, pe când cîrciumarul îşi veni în fire, drumeţul dăduse pinteni calului. – Un om prea cumsecade, grăi bătrîna, privind în urma lui. Cine a fost ăsta? – Lică Sămădăul! răspunse Ghiţă. – Lică Sămădăul!? strigă Ana. Şi cîte rele nu mai zicea lumea despre dînsul! – Aşa e lumea... grăi Ghiţă. Să nu crezi nimic pînă ce nu vezi cu ochii. El singur nu şi-ar fi putut da seamă dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înaintea nevestei gîndurile grele ce-l cuprinseseră. – Nu-i vorba, adause Ana, e oarecum fioros la faţă. – Asta-ţi pare ţie, grăi Ghiţă. Are şi el necazurile lui. Ioan Slavici Moara cu Noroc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

133

38. Precursori

„D

e pe culmile Munţilor Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium

precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horea şi Avram Iancu. Amândouă figurile trecute în mitologia populară se găsesc într-o perfectă înrudire organică. Au pornit şi unul şi altul de la aceeaşi vatră ţărănească, au crescut în aceleaşi patimi şi au încarnat aceleaşi năzuinţi ancestrale. Lupta lor s-a desfăşurat pe un fond comun, având un obiectiv unic şi mijloacele la fel. Concepţia politică de care s-au călăuzit şi care a determinat prăbuşirea lor tragică a fost aceeaşi iluzie deşartă a împăratului de la Viena, cea mai tristă şi cea mai scump plătită erezie a ideologiei noastre de veacuri. Ce-i desparte însă pe cei doi martiri ai Moţilor, e cadrul vremii în care s-a dezlănţuit epopeea lor, cortegiul de lozince şi de evenimente care i-au întovărăşit pe câmpul de bătaie. Horea era revoluţionarul ţăran care întrupează instinctele de viaţă ale unui popor prin prizma revendicărilor locale. Drama lui e un preludiu numai al reînvierii care aştepta în umbră. Iancu însă, o verigă într-un lanţ de evoluţiune universală, se înfăţişează de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam. El e soldatul conştient al ideii naţionale, a cărui spadă loveşte de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui. Prin Horea ţâşneşte un fulger răzleţ din viforul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuşi, cu adevărurile programatice asvârlite în cumpăna istoriei... Din primele zile ale fierberii în Ardeal s-a ivit pe planul întâi, alături de dânşii (de Andrei Şaguna şi Simion Bărnuţiu –n.n.), silueta tânărului avocat din Câmpeni, care da un relief cu totul deosebit comitetului naţional de atunci. Avram Iancu descindea cu o structură sufletească particulară. Urmaşul lui Horea aducea cu sine mândria aspră a moţilor, acea pornire furtunoasă de plată şi răsplată care roşise odată crestele munţilor cu focul revoluţiei. În 134

vinele lui svâcnea sângele fierbinte cu descărcări violente de pasiune elementară. Credinţele vremii şi evenimentele din jur agitau cu o putere înzecită acest temperament de erou. Firea lui Iancu, caracterul distinct şi unic al ţăranului de la Vidra, a smuls de la început mişcarea de la patruzeci şi opt din ogaşa bătătorită a suplicaţiunilor seculare către „prea înălţatul cezaro-crăiesc scaun” şi i-a dat un caracter revoluţionar. Fiinţa lui îmbibată de fanatism a dominat masele din primele clipe. Acest tânăr de douăzeci şi cinci de ani, cu graiul respicat şi scurt, cu sclipiri de oţel în adâncul ochilor albaştri, şi-a dat seama că numai armele pot hotărî într-un proces de veacuri, care a batjocorit până la sânge plebea năpăstuită („Nu cu argumente filizofice şi umanitare veţi putea convinge pe aceşti domni, ci cu lancea, ca Horea”). La adunarea de pe Câmpul Libertăţii în 3/15 mai la Blaj, Iancu a venit în fruntea moţilor organizaţi milităreşte, gata să înfrângă orice val inoportun de cuminţenie iobăgească. Peste capul episcopului Lemeni şi al canonicilor lui supuşi stăpânirii ungureşti, sarcasmul lui a plesnit ca un bici de foc. Dincolo de îngrijorarea căpeteniilor circumspecte, tribunul de la Cîmpeni radia tinereţe, nervi şi optimism. Prin el a primit mişcarea noastră nota de vitejie şi romantismul de epopee. În sfatul conducătorilor, Iancu şi-a impus pecetea lui definitivă. Înalta prevedere politică a lui Şaguna şi cumpătul diplomatic al înţeleptului arhiereu, unite cu viziunea istorică a lui Simion Bărnuţiu, se completau admirabil cu acest om de acţiune, care în comitetul de la Sibiu, într-o memorabilă şedinţă prelungită de calcule şi temeri a tăiat scurt discuţiile savante: Domnilor, vorbiţi înainte, eu plec în munţi şi fac revoluţie! Ce-a urmat se ştie. E prima noastră afirmare a ideii de libertate politică, cea dintâi campanie ostăşească, în războiul de neatârnare. Avocatul Avram Iancu a pledat cu sabia în mână cauza românismului. Prefectul de lănceri întors între moţii lui s-a dovedit un strălucit şef militar. Ca împinşi de o chemare magică, i-au roit împrejur ciubărarii şi ciobanii din văile Crişului şi ale Arieşului. S-au aprins focuri pe culmi, a început să sune tulnicul de brad, s-au pornit carele Iancului de care plânge poezia populară şi tunurile de lemn au fost urcate pe vârfuri, la trecători. Agerul prefect, frumos, drept şi încrezător crai al munţilor, se ivea 135

pretutindeni pe calul lui alb ca un zeu al luptei. Prestigiul lui personal întreţinea şi coeziunea şi disciplina acestei armate de ţărani. Cele două invazii ungureşti în munţii Abrudului, sugrumate în sânge sub cutropirea moţilor, au arătat lumii la ce grad de conştiinţă cetăţenească se ridicaseră iobagii Ardealului şi ce bloc de granit erau piepturile lor. Toată vremea Iancu a fost comandantul necontestat, adorat de mulţime. Oastea lui n-a cunoscut o clipă de înfrângere. Armatele imperiale au fost bătute de rebelii unguri, prinţul Windischgraetz a fost alungat de Kosuth peste graniţa Ungariei, baronul Puchner cu austriacii lui bine înarmaţi a fugit din faţa lui Bem la Rîmnicul-Vîlcii, când în munţii Abrudului flamura noastră fâlfâia triumfătoare. În acest timp, de aproape doi ani, când Avram Iancu a desfăşurat o acţiune fără nici un ajutor din partea autorităţilor militare imperiale copleşite de o frică meschină, eroul de la Fîntînele paralel cu mişcarea armată avea şi o intensă activitate politică. Cuibul lui de stânci devenise focarul redeşteptării naţionale româneşti de pretutindeni. Fie că îndruma linia de conduită a tovarăşilor săi din comitetul naţional, sau primea emisarii guvernului de la Debreţin, fie că urmărea planurile Curţii de la Olmutz, Iancu concentra atunci destinele neamului în mâinile lui. Sub ocrotirea munţilor neînvinşi, la lumina unui foc, ţăranul din Vidra şi generosul boier muntean Bălcescu urzeau pentru întâia oară pe urmele mortului de la Turda visul unirii tuturor. Până târziu, după venirea ruşilor în ţară, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit şi desfăcut de prejudecăţi, neavând alt punct fix în cugetarea lui decât soarta integrală a neamului. După strălucirea orbitoare a venit prăvălirea în prăpastie, cea mai întunecată tragedie care putea zdrobi sufletul eroului. Perfidia Vienei a transformat repede un popor biruitor într-un popor mucenic. Absolutismul austriac ca o nouă pecingine s-a aşternut deasupra Ardealului, trecut din ghiarele brutale ale nemeşilor unguri în sforile abile ale poliţiştilor austriaci. Sub apăsarea regimului s-au prăbuşit teorii politice şi gânduri de regenerare. Fruntaşii noştri au luat lumea în cap, sau şi-au atârnat spada în cui, aşteptând zile mai bune. Sufletul nedomesticit al lui Avram Iancu n-a putut suporta odioasa încercuire. Ca şi mai înainte a tresărit cu aceeaşi patimă în faţa robiei. El, care îşi hrănea 136

avântul din impulsuri atavice şi simţise cu toată carnea lui măreaţa dramă, în minte cu făgăduinţele de ieri şi în urechi cu strigătul încă năvalnic al gloatelor de la Mărişel, nu putea privi cu braţele încrucişate ruşinea şi nu-şi închipuia să trăiască ca un modest cancelarist aulic, sau ca pensionar austriac din mila vulturului cu două capete. O nouă revoltă l-a aprins şi i-a adus pierzarea. Se ştie calvarul lui de la Viena, după ce în cabinetul împăratului a respins decoraţia: -Nu ne-am luptat pentru jucării,vrem drepturi, majestate! Se cunosc loviturile groaznice de mai târziu; închisorile din cetatea de la Alba Iulia, unde l-au ferecat în lanţuri şi l-a pălmuit un căpitan austriac pe Craiul Munţilor! Ce vifor pustiitor trebuie să fi bântuit în aceste clipe în sufletul Prometeului înlănţuit! Ce umbre fugare se vor fi abătut peste fruntea lui, pe care strălucea cununa de roze a unui popor întreg! Ieşit de după zidurile negre, eroul umilit era pe marginea abisului. Ce putea face el? Drumul lui nu mai avea întoarcere. Să se înarmeze cu scripte şi documente, ca să susţie o plângere străveche stropită cu sânge? Să apere ca avocat la tribunalele nemţeşti pădurile moţilor cerşetori? Nu mai era ieşire. Avram Iancu trebuia să cadă, trebuia să dispară din circulaţie ca să intre în imperiul legendei şi să diriguiască de acolo cu neînduplecata putere a moţilor crezul unui neam... A urmat deci fatalul sfârşit de dramă, zguduitor şi mistic ca o tragedie shakespeareană. Iancu s-a întors acasă în munţii lui robiţi iarăşi, de astă dată rob şi el, înfrânt în credinţă şi batjocorit în amorul propriu. O perioadă de singurătate dârză a premers melancoliei, care l-a înfăşurat pe veci. În casa lui de la Vidra, înconjurat de tribunii care i-au mai rămas, sub ochii înlăcrimaţi ai unui tată ţăran, tăcut şi reflectând parcă în privirile duse crâmpeie dintr-o glorie apusă, el s-a închis ca într-o criptă mortuară. Erau zadarnice toate îndemnurile prietenilor, invitaţiile la dieta de la Sibiu, planurile de memorand la împăratul... Iancu era protestarea mută a decepţiei generale şi era prizonierul demnităţii sale rănite. În această postură l-a surprins călătoria împăratului Franz Iosef în Ardeal, vizita tânărului monarh în Ţara Moţilor. Toate stăruinţele prieteneşti de atunci, cu tot mirajul unor avantaje politice pe seama a lor săi, nu l-au putut îndupleca să apară înaintea domnitorului. Vizita plăpândului Habsburg s-a 137

desfăşurat într-o atmosferă de amărăciune şi doliu. Foştii lănceri, lănceri lipsiţi de comandantul lor, se uitau cu sprâncenele încruntate la acest convoiu nedorit. În faţa casei cu şindrile de la Vidra nu aştepta decât tatăl eroului, întinzând un pahar de vin oaspetelui, cu un gest limitat de politeţă patriarhală. Avram Iancu pregătise acest gest de muşcătoare ironie şi se afundase în codru ca un vultur cu aripile zdrobite, aruncând prietenilor săi sentinţa lapidară ca un dicton biblic: Toate sunt în zadar, un nebun şi cu un mincinos nu se pot înţelege... De aci înainte o singură dată l-au mai putut urni din pasivitatea lui. În năzuinţa de a-şi crea un acord cu împrejurările, conducătorii politici ardeleni au făcut totul ca să curme protestarea solitarului din Munţii Apuseni, care împrăştia sugestii neplăcute Burgului de la Viena. S-au dus deci la dânsul, l-au acoperit de mustrări, i-au insinuat că confundă binele public cu rosturile lui şi cu puterea l-au dus la Sibiu. Iancu, târât, le-a ascultat argumentele, le-a primit programul. Cine ştie ce prăvăliri surde se zbăteau în tăcerea lui? O mare bucurie îi însenina pe toţi la gândul că actul de sumisiune a tigrului îmblânzit va avea o reală contravaloare politică. O delegaţie de fruntaşi l-a dus la principele Schwartzenberg, guvernatorul Ardealului, care i-a strâns mâna cu satisfacţie şi l-a poftit zâmbitor să şadă: Also, was wollen die Rumanien? Iancu, ca la lumina unui fulger, va fi văzut atunci toată fatalitatea unei istorii milenare. A zâmbit şi el prinţului şi-a răspuns cu ochii rătăciţi: Serenisime, o Academie de drept la Sibiu şi-o baie de vapori la Vidra! În clipa aceea a înnebunit Avram Iancu! Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienele dintre brazi, peste mormintele unde dormeau lăncerii lui. Desculţ, zdrenţăros, ca un rege Lear rătăcea Craiul Munţilor, cea mai înfricoşată icoană a dărăpănării unui popor chinuit. Pe la târguri sau pe câte o culme de deal se ivea făptura lui pribeagă. Moţii alergau la el să-i atingă genunchii ca pe nişte moaşte şi zdrenţele lui ca o binecuvântare. Avram Iancu scotea un fluier de cireş şi cânta marşul lui: „Astăzi cu bucurie românilor veniţi, pe Iancu în câmpie cu toţi îl însoţiţi!”… Ţăranii ştiau cântecul atât de bine. În cadenţele lui bătuseră pe hatmani şi zdrobiseră odinioară legiunea cu chivărele 138

cu cap de mort. Ca un cor din tragediile lui Sofocle înconjurau pe titanul căzut şi plângeau… Într-o zi l-au găsit mort pe o bancă, cu faţa întoarsă spre cer şi l-au îngropat sub gorunul lui Horea la Ţebea, cu piatră albă la căpătâi, într-o groapă împrejmuită cu zăbrele sărace… Gorunul îl plouă de atunci cu frunze, ţăranii îl cântă în balade la coarnele plugului, iar istoria noastră învaţă din religia lui… Clipa ne covârşeşte cu înţelesul ei adânc, un fior de veacuri tremură în frunzele gorunului lui Horea şi din troparele bizantine flutură eternitatea peste capetele noastre. În coborârea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând, ca fumul jertfei bine primite. Târziu în lumina albă de lună va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe:”Astăzi cu bucurie românilor veniţi!”…”

Octavian Goga Precursori, Editura „Cultura naţională”, Bucureşti, 1930

139

39. Iancu la Ţebea de Adrian Păunescu

Ce veşti mai aveţi, voi, români, despre Iancu? Să spună ce ştiu toţi acei care ştiu! Ce veşti să avem? Suntem oastea lui Iancu: La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu! Trăiască duhul lui Iancu! Trăiască moţul între moţi! Câmpia Libertăţii spune Că Avram Iancu suntem toţi! Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea, Al nostru frumos, pătimit crăişor, Aici ne rugăm pentru Iancu, la Ţebea, Roş galben albastru: altar tricolor. Popor românesc, nu uita niciodată Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi, La tine acasă, cât faci ochii roată, De dragul eroilor veşnic să arzi! La Ţebea foşnesc româneşte gorunii, Întreg calendarul se-aude pe drum, Şi clopote fierb untdelemnul furtunii, La Ţebea, la Ţebea, la Ţebea acum!

140

Şi nu e român omul care în viaţă, Odată măcar, într-un ceas minunat, Pe sine privindu-se, parcă, în faţă, Lui Iancu Avram nu i s-a închinat. Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul, La Ţebea venim, fii tăi te cinstesc. Lui Iancu-nchinare! Trăiască Ardealul! Trăiască întregul popor românesc! X

141

40. Despre „Junimea”

Alecsandri,

Eminescu

şi

lecsandri era chiar mai mult decît poet:

om născut în ceas bun, pe care nimeni nu putea să-l vadă fără ca să prindă slăbiciune de el şi care, după întreaga lui înfăţişare, era şi el însuşi în toate clipele vieţii lui mulţumit atît de felul său de a fi, cît şi de împrejurările în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa. Se apropia de şaizeci de ani când am avut parte de mulţumirea de a-l cunoaşte personal, şi cu toate aceste nici pînă în ziua de azi nu pot să citesc, să aud ori să scriu vorba „flăcău” fără ca să-l văd stînd în faţa mea om plin de viaţă şi totdeauna voios, care se ţine drept, îşi poartă capul ridicat, calcă uşor şi păstrează în gesturi, în căutătură şi în felul de a rosti vorbele toate semnele tinereţelor neistovite. Mai avea pe lîngă aceste şi distincţiunea omului crescut şi trăit în mijlocul unei lumi deprinse a păstra pînă în cele mai mici amănunte formele bunei-cuviinţe. Înzestrat cu o cultură întinsă, umblat mult prin lume, fost ministru şi în mai multe rînduri reprezentant la Paris al ţării, prieten bun al celor mai de seamă dintre contimporanii săi, precum şi al Elenei-doamnei şi al Elisabetei-reginei, el era om în adevăr superior şi fără ca să mai fie şi poet, şi te încînta şi prin rara bogăţie a personalităţii sale. Pentru viaţa noastră îndeosebi el n-a fost numai poet, care dă din prisos, ci totodată şi îndrumător spre cele bune. Deşi om cu educaţiune franceză, el este cel dintîi care şi-a dat cu tot dinadinsul seamă că noi din viaţa sufletească a poporului român avem să ne luăm în lucrarea noastră literară inspiraţiunea. După întoarcerea sa din străinătate, a făcut deci călătorii prin munţii Moldovei şi a adunat balade, legende, doine şi chiote, pe care le-a luat drept modele şi în urmă le-a publicat drept contribuţiune pentru azilul înfiinţat de Elena-doamna, muma copiilor „găsiţi”.

142

De aceea aproape toate poeziile lui sunt scrise fie în versul poporal ori în versul baladei, simplu ori îndoit, mai rar în alexandrini. Îndeosebi în ceea ce privește forma el a fost însă pînă la sfîrşitul vieţii sale în continuă dezvoltare, şi cele mai desăvîrșite în formă sunt fără îndoială cele din urmă dintre poeziile lui. (...) Eminescu, admirator al lui V. Alecsandri, scrisese Epigonii după ce citise Sentinela romană și s-a întîmplat un lucru care multora le va fi părînd nefiresc. Vasile Alecsandri era adecă de treizeci de ani când s-a născut Eminescu și cu toate acestea nu-l socotea pe acesta drept „epigon” și s-ar putea zice că înrîurirea lui Alecsandri asupra lui Eminescu a fost mai puțin hotărîtoare decît a lui Eminescu asupra lui Alecsandri. Una din cele mai frumoase însușiri ale lui Alecsandri era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri și mai ales pentru Eminescu, pe care-l socotea mai presus de sine în ceea ce privește cultura generală și pregătirea tehnică. Când cu serbarea de la Putna (1870), noi am stăruit ca Eminescu să scrie un imn, care urma să fie cîntat de corpul seminariștilor la mormîntul lui Ștefan cel Mare. Eminescu n-a voit. A rugat pe Alecsandri să ne scrie imnul, iar acesta nu numai că ni-a trimis două imnuri, ci nea mai scris, îmbărbătîndu-ne în lucrarea noastră. Mare mi-a fost deci bucuria când am primit la Putna vestea că în delegaţiunea trimisă de la Iaşi să ia parte la serbare se află şi Alecsandri. Şi de astă dată a ieşit la iveală o însuşire caracteristică a lui Alecsandri. Deşi poet plin de avînt, el în viaţa practică era om foarte cumpănit, care niciodată nu se avînta. A plecat, ce-i drept, la Putna dimpreună cu ceilalţi delegaţi, dar pe drum i s-a spus că tinerii de la Iaşi şi cei de la Bucureşti au să facă în timpul serbării manifestaţiuni, pe care el le socotea compromiţătoare; s-a despărţit deci la Hadikfalva de delegaţiune şi a urmat drumul spre Cernăuţi.

143

Abia după ce s-a întors din străinătate (1874), la seratele literare ale „Junimii”, mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti, a ajuns Eminescu să se apropie de Alecsandri. „Junimea” îşi stabilise axioma că intră cine vrea şi rămîne cine poate. Erau mulţi cei ce intrau, dar puţini erau în stare să ţină pept cu puhoiul criticei. Când vorba era de Alecsandri, lucrurile se petreceau altfel. El avea pe lîngă vaza omului politic şi autoritatea scriitorului care săvîrşise o lucrare de patruzeci de ani, şi ziua când el lua parte la serată era sărbătoare. Asupra lui nu se revărsa deci puhoiul criticei, şi cît pentru el se putea zice că nu numai intră, ci rămîne dacă vrea. Operele lui erau frumoase fiecare în felul ei şi nu prea li se făcea nici critica ce ar fi putut să li se facă. Şi-o făcea însă de obicei el însuşi. Dacă mai nainte nu-şi dăduse şi nici nu avea nevoie să-şi deie, îşi dădea acum silinţa să-şi desăvîrşească şi forma, şi în lucrarea literară a lui seratele „Junimii” au fost hotărîtoare. Aceasta mai ales după ce Eminescu şi Caragiale luau şi ei parte la serate. Citind, Alecsandri se uita din când în când mai la unul, mai la altul, de cele mai multe ori la Eminescu parc-ar fi voit să zică: „Dar tu ce zici?” De! zicea fie Eminescu, fie Caragiale prea e frumoasă! Păcat ar fi să nu i se facă şi puținele corecturi de care e nevoie pentru ca să fie deplin frumoasă. Nu era nici acum vorba de o critică, ci de discuţiuni pentru toţi plăcute, prin care se dumirea fiecare în felul lui, un fel de colaborare pentru desăvîrşirea operelor viitoare. Altă dată discuţiunea se urma asupra celor citite de Eminescu ori de vreun altul, şi totdeauna părerea de rău era nu numai obştească, ci totodată şi viuă când ceasornicul din perete îi vestea pe cei de faţă că miezul nopţii a trecut. Mai avea apoi „Junimea” şi axioma că anecdota primează. Orişicît de aprinse şi de interesante ar fi fost discuţiunile, ele erau întrerupte îndată ce vreunul dintre cei de faţă avea vreo anecdotă de spus. Toate se puteau ierta, dar anecdota nu putea să fie 144

amînată nici de azi pe mîine, nici de acum pe mai tîrziu. Iar între junimişti erau cîţiva care aveau sacul cu minciuni totdeauna plin şi erau mari maeştri în ale povestirii. Între aceştia erau şi Alecsandri şi Caragiale, Eminescu mai puţin, dar era o adevărată plăcere să-l vezi rîzînd. Când era deci vorba de plecare, se porneau anecdotele, unul una, altul alta, şi celălalt iar alta, încît se întîmpla cîteodată că zorile zilei îi prindeau cu pălăriile în mînă, gata de plecare. Erau tot oameni care se despărţeau cu anevoie, căci ţineau unii la alţii şi ţineau unii la alţii pentru că lucrau cu toată inima în vederea aceluiaşi scop, tuturora scump, luminarea neamului românesc şi îndrumarea lui peste toate cele bune. Aşa era atunci. Azi, când se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri (Slavici a scris acest text în 1921 n.n.), o fi mai bine, o fi mai rău, dar ne dă mereu brînci gîndul că oameni cum a fost el numai rar de tot se nasc şi că avea Eminescu cuvinte de a scrie Epigonii. Ori se vede că nu naşterea e hotărîtoare în ceea ce priveşte rostul omului în trecerea lui prin lumea aceasta, ci societatea îşi scoate din cei născuţi oamenii de care în împrejurările date are trebuinţă. A scos odată oameni ca Vasile Alecsandri şi ca Mihail Kogălniceanu, ca A. Odobescu şi ca T. Maiorescu, ca M. Eminescu şi ca I.L. Caragiale, mai tîrziu a scos oamenii de care are nevoie în zilele de astăzi. O fi scos şi oameni care duc mai departe lucrarea lui Vasile Alecsandri şi a lui Eminescu; dacă i-a scos însă, se vede că n-au ieşit încă la iveală.

Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

145

41. Drum bun! de Vasile Alecsandri

Drum bun, drum bun, toba bate, drum bun, bravi români, ura! Cu sacul legat în spate, cu armele-n mâini,ura! Fie zi cu soare, fie, sau cerul noros, Fie ploi, ninsoare fie, noi mergem voios, drum bun! Drum bun, drum bun, toba bate, drum bun, bravi români, ura! Cu sacul legat în spate, cu armele-n mâini, ura! Steagul să lucească, steagul, pentru el trăim, Ţara să-nflorească, ţara, pentru ea murim, drum bun! Drum bun, drum bun, toba bate, drum bun, bravi români, ura! Cu sacul legat în spate, cu armele-n mâini, ura! Fie zi cu soare fie, sau cerul noros, Fie ploi, ninsoare fie, noi mergem voios, drum bun! Noi mergem voios, drum bun! Drum bun, drum bun, toba bate, 146

drum bun, bravi români, ura! Cu sacul legat în spate, cu armele-n mâini, ura! Steagul să lucească, steagul, pentru el trăim, Ţara să-nflorească, ţara, pentru ea murim, drum bun! Pentru ea murim, drum bun! X

147

42. Un erou

oaptea de 29 spre 30 august 1877 cădea domol pe vietăţile din jurul Plevnei, umedă, întunecoasă, ajutînd parcă

gîndurile triste în roata lor. Începuse a ploua. Ploaia se întindea. Apa străbătea pe sub corturi, udînd pe cei ce erau întinşi pe pămîntul gol. Soldaţii se mai sculau să sape cîte un şenţuleţ. Alţii se strîngeau în manta. De dormit, prea puţini dormeau. Gîndul de a doua zi îi ţinea deştepţi. Unii erau tocmai de prin vîrful Vrăncii, alţii de pe Siret, alţii iar de prin podgorii or de la cîmp, şi minţile se împrăştiau pe departe, pline de imaginea vie a munţilor, a tîrlei, a holdelor. Scîrţîiau pentru unii cotigele, încărcate cu doage; sunt pentru podgoreni mustuitorul în hîrdău; venea Siretul mare pentru Gorciu şi Toader. Din când în când bubuitul tunului întorcea drumul gîndurilor spre viitor. Unii se vedeau cu scările în braţe alergînd la asalt; alţii parcă zăreau înălţătorul de la puşcă şi ocheau tot în cealmaua imamilor de pe parapet; Gorciu, ca păcătos, simţea iataganul turcului că i-a intrat în coaste şi, deodată, se scula, ieşea din cort şi descărca puşca în vînt. Toader îşi ridica fruntea spre el: – Ce faci, mă, zăpăcitule!? – Am să dau în ei, nea Toadere... Celălalt se întorcea cu spatele la el şi bombănea dezgustat: – Şterge-ţi puşca, mă, şi culcă-te. Comăneşteanu se aruncase, îmbrăcat, pe patul lui de cîmp. Un crîmpei de lumînare ardea în sfeşnicul ce era înfipt într-o măsuţă de campanie. Cu ochii ţintiţi în pînza cerului, el îşi recapitula ordinele ce avea de îndeplinit pe a doua zi: nimic extraordinar, decît poate vorba: „Înainte”, ce avea să rostească oamenilor. –He! Comăneştene! Era glasul maiorului Şonţu. 148

– Porunciţi, domnule maior. – Nu dormi? – Nu. – Pot să intru? – Poftiţi. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. Maiorul intră, cu gluga în cap, plouat pînă la oase. – Am mai dat o raită pe la oameni, zise el, gîndindu-se. Nu prea dorm, bieţii soldaţi... Comăneşteanu rămăsese în picioare. – Ia ascultă-mă, Mihai. Venisem să te rog ceva... – Orice, domnule maior. Maiorul se desfăcu la manta, se desfăcu la tunică şi scoase portofoliul. Apoi, încet, gîndindu-se, îi întinse un mic pachet, legat cu o panglicuţă roşie, dicolorată de vreme. – Uite, te-aş ruga să dai asta surorii mele din Focşani, dacă s-ar întîmpla... cine ştie... Comăneşteanu rămase uimit, de-abia îndrăznind să întindă mîna. – Bine... poate să... cad eu... Maiorul privea în pămînt. Ridică domol fruntea lui senină şi se uită lung la Comăneşteanu: – Îţi urez să nu cazi... Ar fi păcat... Eşti tînăr şi totul se leagă de viaţă. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor? Sunt singur. Am trăit destul... Îşi trecu mîna pe frunte, cu un uşor tremur de degete. – Afară de asta, împrejurările sînt aşa că, chiar dacă aş dori să trăiesc, am foarte puţine şanse. Şi eu şi Lipan şi Valter, toţi comandanţii de batalioane. Eu trebuie să merg înaintea trupei. Oamenii sînt oameni... Nu că mă tem de soldaţi, dar răspunderea e mare. Tăcu din nou. Se uita înaintea ochilor, departe. Îşi rezemă capul de scaun.

149

– Să-ţi spui, frate Comăneştene: parcă nu ştiu cum, am presimţirea cea mai luminoasă a morţii mele de mîine. Îţi pare ciudat, nu-i aşa? fiindcă e nenatural să presimţi ceea ce nu doreşti. Dar tocmai în asta şi stă explicarea siguranţei cu care îţi vorbesc, în dorinţa ce am avut-o pururea de a muri pe cîmpul de bătaie. Acum, când sunt aşa de aproape de ziua de mîine, poate că fiinţa mea pămîntească mă mînjeşte cu pofta de a mai trăi. Însă, din fericire, am o streaje în mine: judecata. Trebuie să moară cineva pentru ţara asta!... Se ridicase în picioare. Umbra ce i-o da lumînarea joasă se frîngea pe unghiul cortului cu pămîntul şi se întindea pînă la uşe. – Adio, Comăneştene. Să ne vedem sănătoşi mîine. Îl sărută frăţeşte şi ieşi. O uşoară enervare începea să cuprindă trupa de atîta lungă aşteptare. Un răsunet de comandă veni de departe. Şefii de batalioane nu pricepeau ce poate fi. „Dreeeepţi!” se auzea spre stînga coloanei. Oamenii îşi luau deja locul. Valter Mărăcineanu alerga înaintea frontului: „Dreeeepţi!” Şonţu comandă şi el drepţi, fără să ştie pentru ce. – Ce este, frate? nu sînt încă 3... În sfîrşit putură afla că turcii făcuseră o ieşire spre poziţiunile ruseşti ale generalului Skobeleff şi că generalul Krylof atacase într-aiuri reduta de la Radişevo, şi fusese respins. Atunci, în aceşti oameni, osteniţi de aşteptare, noţiunea războiului deveni deodată concretă: turcii! La toţi le părea rău că atacaseră mai devreme. Dar, ca şi cum sufletele lor ar fi avut nevoie de mişcare, de acţiune şi reacţiune, în urma părerei de rău, veni spiritul de disciplină şi-i făcu să aibă răbdare. Ploaia începuse din nou. Burniţa din negură, ca dintr-un burete, o pacoste de apă brobonată, ce se lipea de haine, de puşti, de obrazuri, cu o adevărată încăpăţînare. Soldaţii acopereau patrontaşele cu mîneca de la manta, ca să nu le ude cartuşele. – Măi!... că nu vrea Dumnezeu să mai închidă zăgazurile!

150

Un bubuit de tun din bateriile române păru a da semnalul unei năpraznice bombardări. Gîlgîia focul de pe toate movilele dinprejur; huiau văile; se amesteca fumul cu nourii. Nu se mai vedea nici în cer, nici în pămînt. Comandanţii se uitau la ceasornice. Era 2 şi jumătate. Din fundul liniilor se văzu colonelul Ipătescu venind călare. Se apropie pînă la capul coloanei şi zise în fugă: – Mă duc să schimb calul. Apoi porni înapoi şi dispăru. Maiorul Şonţu scoase din nou ceasornicul şi se uita la el lung, ca şi cum ar fi numărat secundele. După aceea îl şterse de ploaie, îl puse binişor în buzunar şi se întoarse cu faţa către front. Făcu cîţiva paşi înapoi şi se opri. Căută cu ochii pe şefii de companii şi le făcu un semn din cap. Puse mîna pe garda săbiei. Rămase un moment astfel uitîndu-se la oameni. – Marş! Soldaţii porniră după el la deal. Erau ceasurile 3. Suişul, cam alunecos, se urmă în bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără şovăire, aproape bucuroşi că se sfîrşise truda aşteptării pe loc. Unii se încurcau cu scările de tufişuri, alţii ocoleau cîte o groapă; toţi tăceau. Când se apropiară de creasta dealului, se repeziră cu toţii înainte, fără ordin, ca şi cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat să se arunce asupra apărărilor turceşti. Amîndouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în acelaşi timp pe muchie. Soldaţii lui Şonţu vedeau cu bucurie cum se iveau de după movilele din stînga infanteriştii lui Valter; Comăneşteanu zări departe statura lui Milescu, ce despica ceaţa, cu sabia în mînă, întors spre compania lui, îndemnînd-o din grai şi din mişcări. Când ajunseră pe deal, gata să se azvîrle pe întăririle inamicului, o dureroasă surprindere aştepta pe soldaţii români: între ei şi tabia Abdul-Kerim, pe care trebuia s-o ia, se întindea o nouă vale, adîncă şi alunecoasă, iar dincolo un nou deal, pe care se ridica masivul redutei, cu tranşee înainte şi cu şanţuri. Pentru 151

batalionul lui Valter, surprinderea fu îndoit de tristă, căci, în loc de o singură redută, cum era notat pe hărţile ruseşti, românii se găsiră în faţa a două redute, ascunse una după alta. Fu un moment de groaznică nehotărîre. Tunurile se opriră ca să nu lovească în propriii lor soldaţi. De la turci, nici un semn. Maiorul Şonţu ridică sabia, cît putea el de sus şi strigă: „Înainte!” Colonelul Ipătescu, ieşit din clipa de nehotărîre, comandă şi el: „Înainte, flăcăi!” Batalioanele se aruncară pe coborîşul alunecos. Avîntul lor se mărea, ajutat de repeziciunea văii. Ajunseră în fund, se repeziră la deal, încălziţi de tot. Muşchii se destinseră, voinţa se încordase. Comăneșteanu simţi prin urechi o vîjîitură ca de nebunie. Alerga în suiş, după Şonţu, întorcînd capul spre trupă, oamenii dau năvală, sprijinindu-se de-o tufă, de baioneta puştii. Atunci, din tranşee şi de pe parapetele turceşti, porni o grindină de gloanţe. Salve de infanterie trăgeau în carne vie. Deodată se umplu dealul de trupuri răsturnate. „Înainte, băieţi!” striga Şonţu, iar după el, Comăneşteanu, ca ieşit din minţi, răcnea cît îl lua gura: „Înainte! Companie, înainte!” Intraseră în retranşamentul din faţa redutei, gonind pe turci. Un caporal de lîngă Comăneşteanu întorsese puşca cu patul spre duşman şi urla ca un nebun: „Înainte, don' locotenent!” Dar năpraznicele Peabody şi Winchester din redută secerau rîndurile năvălitorilor. Sculaţi în picioare pe parapete, turcii vărsau valuri de foc şi de plumb peste dorobanţi. Deodată maiorul Şonţu cade. Comăneşteanu, care nu-şi lua ochii de la el, sări spre dînsul: – Domnule maior! – Înainte, Comăneştene!... Nu lăsa oamenii!... – Mă rog, domnule maior!... El căzuse pe spate, galben ca ceara. Gura i se umpluse de sînge. Cuvintele îi gîlgîiau în gît fără sunete: – Înainte! Du-te! Du...

152

Pe partea cealaltă, Valter mîna spre duşman în fruntea batalionului, către drumul acoperit ce lega reduta cu tabăra turcească de la Bucova. „După mine, copii!” striga el; şi oamenii mergeau spre şanţuri, sărind peste găuri, peste trupurile tovarăşilor. Valter cade străbătut de gloanţe. Atunci, Milescu ridică braţul sus: „Înainte! Nu vă lăsaţi, băieţi!” Milescu se rostogoleşte în şanţ. Alte glasuri strigă în locul lui: „Înainte!” dar şi acestea se sting pentru totdeauna. Atacul era respins. Trupele se adunară pe după o ridicătură de teren. Comăneşteanu, înlemnit, se oprise pe loc, cu pumnul stîng ridicat în vînt. Ce era de făcut? – Păzea, don' locotenent! strigă un sergent, aruncîndu-se la pămînt. O bombă se sparse deasupra lor...

Duiliu Zamfirescu, din vol. În război, Îndreptări, Ana, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

153

43. Amintiri din copilărie

a Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie, de-l

înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, pănă ce nu mi-o spărgea de cap! Şi, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori, de nu, batăr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ţi-oiu da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te buşească cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţ! Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchiu afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastă şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice: – De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstemaţilor, să vă dau eu! Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârrr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi, din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popei: „Drele pe podele şi bureţi pe păreţi; câte 154

pene pe cucoşi, atâţia copii burduhoşi”, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc. – Măi, al dracului venetic şi ceapcân de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toţi la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică în vecii vecilor! Şi pănăl mai menim noi pe popă, pănă-l mai boscorodim, pănă una alta, amurgeşte bine. – Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să întrăm ici, în ograda asta, zice Zaharia lui Gâtlan, că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului. Şi întrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne așezăm la fereastră, după obiceiu. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că-i e frig; celuia că-i îngheaţă mânile pe cârceie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz! – Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iară iştialalţi să strige: hăi, hăi! Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior. – Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat!... Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu... „Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară ca pe niște lăieşi. Mai bine să mergem la culcare”. Și după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame, şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela. Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

155

44. O scrisoare de la Muselim-Selo de George Coşbuc

ăicuţă dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vînt şi vreme grea, Şi–Anton al Anei zace

De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plînsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul. Apoi, să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă: Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine Şi n-avu loc, cît larg era, Decît în piept la mine. Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici de tot. Dar vezi, te rog de una: Să nu mai faci cum ai făcut S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut Acasă iar băiatul!

156

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi! Hristos să-i miluiască! Tu mergi la popa-n sat să-l rogi O slujbă să-mi citească. Puteri de nu vei fi avînd De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricînd, La-ntorsul meu acasă. Pe Nuţu vi-l lăsasem mic, Cu creştetul cît masa O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa? Făcutu-i-aţi şi lui la fel Căciulă, cum am vrut-o? Aveam o piele-n pod, de miel, Doar nu veţi fi vîndut-o? Nevestei mele să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i Şi-o fi acum şi roasă De când rugina scurmă-n ea. Să-mi văd, o dare-ar Sfîntul, Cum cade iarba-n faţa mea Şi-mi bate-n plete vîntul! Ea lupte-se cum biet o şti, C-aşa ne dete soartea. Că şi noi ne-am luptat pe-aici Cu greul şi cu moartea; 157

Dar l-a ajuns şi pe Harap Blestemele şi plînsul, Că noi i ne-am ţinut de cap Şi-ntrarăm după dînsul. Şi i-am făcut, măicuţă, vînt! L-am scos de tot din ţară, Măcar stetea pe sub pămînt Şi nu ieşea pe-afară. Şi-am prins şi pe-mpăratul lor, Pe–Osman nebiruitul, Că-l împuşcase-ntr-un picior, Şi-aşa i-a fost sfîrşitul. Păi, ne ţinea pesemne proşti, Să-şi joace hopa-tropa, Că nu putem să batem oşti! Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot El cum şi-a dat juncanii? Acum i-aş cumpăra, să pot, Dar nu mai am azi banii. Mă doare-n piept, dar nu să ţip, Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip, Că Vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu cît O lună chinuită, Şi-o să te strîng de după gît, Măicuţa mea iubită...

158

... ... ... Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iubească-ţi-l pămîntul! Şi-am tot lăsat, pîn-a fost viu, Şi-mi ţin acum cuvîntul. Să te mîngîie Dumnezeu, C-aşa e la bătaie Şi-am scris această carte eu, Căprarul Nicolae. X

159

45. Amintiri din copilărie

dată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la

moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câte-un cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Întru mai întăi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat. – Nu-i acasă Ion, zise mătuţa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani. Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând, şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzăşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloiu, sare şi făină de popuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de burangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul. – Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: „Ştii c-am nemerit-o? Bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!”... Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiet de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeiei şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oiu

160

face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului. – Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tălharule, că te-oiu învăţa eu! Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: „Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!” Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi pănă la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, pănă la gardul din fundul grădinei, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugând tot iepureşte, şi ea după mine pănă-n dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de laturi iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zecedouăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-au ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împedecă de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc întrun picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea... Dar mai în desară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi pasnicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele... căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un puiu de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: „Au tunat şi i-au adunat”. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: „Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul”. Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

161

– Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag”. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu văru Ion şi chiar cu băieții şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru! Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de naveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicase câteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea: – Măi Ioane, dragi ţi-s fetele? – Dragi! – Dar tu lor? – Şi ele mie!... Însă ce-i de făcut?... S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă, și las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita. Şi tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireșele, vine alta la rând.

Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

162

46. Trei, Doamne, şi toţi trei de George Coşbuc

vea şi dînsul trei feciori, Şi i-au plecat toţi trei deodată La tabără, sărmanul tată! Ce griji pe dînsul, ce fiori,

Când se gîndea că-i greu războiul, N-ai timp să minţi că mori. Şi luni trecut-au după luni Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină; Şi mîndrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni. Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă în ţară Toţi cei plecaţi de astă-vară Şi rînd pe rînd veneau în sat Şi ieri şi astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. Şi-ai lui întîrziau! Plîngînd De drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă 163

Cu ochii zarea măsurînd, Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creştea de rece gîndul. El a-ntrebat pe toţi d-a rîndul, Dar nimeni ştire nu-i ştia. El pleacă-n urmă la cazarmă Să afle ce dorea. Căprarul vechi îi iese-n prag. – „Ce-mi face Radu el întrebă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. – „E mort! El a căzut la Plevna În cel dintîi şirag!“ O, bietul om! De mult simţea Că Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, când ştia anume, El sta năuc şi nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-l înţelegea. Blăstem pe tine, braţ duşman! – „Dar George-al nostru cum o duce?” – „Sub glie, taică, şi sub cruce, Lovit în pept d-un iatagan!” 164

–„Dar bietul Mircea? – „Mort şi Mircea Prin văi pe la Smîrdan.” El n-a mai zis nici un cuvînt; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ţinea privirile-n pămînt, Părea că vede dinainte-i Trei morţi într-un mormînt. Cu pasul slab, cu ochii beţi El a plecat, gemînd p-afară, Şi–mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul, Cu mîna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească; El trebuia să s-odihnească Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz S-a pus, înmormîntînd în palme-i Slăbitul său obraz. Şi-a stat aşa, pierdut şi dus. Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a căzut spre seară; Şi-n urmă soarele-a apus, 165

Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a spus. Treceau bărbaţi, treceau femei, Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcînd paradă, Şi-atunci deştept privi la ei Şi-şi duse pumnii strîns pe tîmple. „Trei, Doamne, şi toţi trei!” X

166

47. România pitorească

„

untem în faţa portului TurnuMăgurele. Oraşul e retras mai deoparte, pe

podişul luncii deschise între Dunăre şi Olt. În lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde se cărau în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o împânzise dincolo de meterezile Carpaţilor. Din „Turnul” lui Traian nu se mai vede azi decât o movilă de pământ. Pe-aici şi-au făcut vad oştile turceşti, al căror şuvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oţelite ale românilor. Locurile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voievozi ai noştri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Ţepeş, pe Radu de la Afumaţi şi pe Mihai Viteazul, care aştepta pân’ ce iarna-i aşternea pod de gheaţă peste Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie în oştile turceşti şi, învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decât cu puterea, să bată şi să supuie toate cetăţile lor din smârcurile Osmii până în talazurile mării. Şi-acum douăzeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea deatâtea ori stropite cu sânge, s-au întors ostaşii noştri biruitori din câmpiile Bulgariei. Rărite erau rândurile, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji care văzuseră moartea aşa de-aproape strălucea ca o lumină dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor pe străzile oraşului flori li s-aruncau din balcoane, şi ochii se umezeau de lacrimi privindu-i, lacrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. Ei aduceau cu dânşii, din tăbiile Griviţii şi ale Plevnei, cele mai mari şi mai scumpe trofee cu cari s-a putut vreodată mândri o armată victorioasă slava şi neatârnarea patriei lor”.

Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

X 167

48. Noi vrem pământ! de George Coşbuc

lămînd şi gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut Şi cîne eu ţi-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vînt, De ai cu iadul legămînt Să-ţi fim toţi cîni, loveşte-n noi! Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Şi ham de cai şi jug de boi: Dar vrem pămînt! O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci, Băieţii tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. Înjuri ce-avem noi drag şi sfînt; Nici milă n-ai, nici crezămînt! Flămînzi copiii-n drum ne mor Şi ne sfîrşim de mila lor Dar toate le-am trăi uşor De-ar fi pămînt! De-avem un cimitir în sat Ni-l faceţi lan, noi boi în jug, Şi-n urma lacomului plug Ies oase, şi-i păcat! Sînt oase dintr-al nostru os: Dar ce vă pasă Voi ne-aţi scos 168

Din case goi, în ger şi-n vînt, Ne-aţi scos şi morţii din mormînt; O, pentru morţi şi-al lor prinos Noi vrem pămînt! Şi-am vre şi noi, şi noi să ştim Că ni-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-şi vor bate-ai voştri joc De noi, dacă murim. Orfani şi cei ce dragi ne sînt De-ar vrea să plîngă pe-un mormînt, Ei n-or şti-n care şanţ zăcem, Căci nici pentru-un mormînt n-avem Pămînt şi noi creştini sîntem! Şi vrem pămînt! N-avem nici vreme de-nchinat, Căci vremea ni-e în mîini la voi; Avem un suflet încă-n noi Şi parcă l-aţi uitat! Aţi pus cu toţii jurămînt Să n-avem drepturi şi cuvînt: Bătăi şi chinuri, când ţipăm, Obezi şi lanţ când ne mişcăm, Şi plumb, când istoviţi strigăm Că vrem pămînt! Voi ce-aveţi îngropat aici? Voi grîu? Dar noi strămoşi şi taţi, Noi mame şi surori şi fraţi! În lături, venetici! Pămîntul nostru-i scump şi sfînt, 169

Că el ni-e leagăn şi mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Şi cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat Noi vrem pămînt! N-avem puteri şi chip de-acum Să mai trăim cerşind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu Stăpîni luaţi din drum! Să nu dea Dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa Nici în mormânt! X

170

49. Pădureanca

ă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să întri,

căci lumea din întîmplări se alcătuieşte, iar întîmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceva ce-şi pune în gînd. Busuioc însă, bogătoiul, era om care ştie ce voieşte. Pe vrute, pe muncite, pe chibzuite, el ajunsese gospodar ce ară cu patru plugari zece zile de-a rîndul şi seamănă brazdele numai cu grîu bob ales, şi de aceea se putea simţi destoinic a scoate la capăt lucruri pe care alţii nici măcar de gînd a şi le pune nu se încumetau. Se ivise holera-n ţară, iar Busuioc nu voia să ştie de ea. Holera-n timpul secerişului?! La aceasta nu s-a gîndit şi nici acum nu voia să se gîndească. Avea patruzeci de jugăre de pămînt acoperite cu grîu, un singur lan ce şovăia mereu sub sarcina de spicuri grele: holeră, neholeră, el trebuia să-şi adune rodul în timp de trei zile, căci puţin se scutură de la cei săraci, dar mult de la dînsul. Şi de la mulţi mult s-ar scutura în fieştecare an şi încă mult, ani şi ani de-a rîndul, dacă n-ar fi braţul pădurenilor flămînzi. Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre cîmpia întinsă, şi în cîteva zile cît ţine locul din Mureş pînă în părţile Orăzii şi pînă la izvoarele Crişurilor nu mai rămîn prin sate decît moşnegii neputincioşi, babele bătrîne şi copiii nevîrstnici: setea de viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare an o dată pentru împărţirea pînei de toate zilele. Acum stăpînirea oprise această serbare: se dăduse de ştire şi cu toba prin sat, şi în auzul oamenilor adunaţi la biserică precum că nimeni nu are voie să părăsească de seceriş hotarul satului său, nici să primească de seceriş oameni din alte sate.

171

– Să văd eu cine mă opreşte pe mine a-mi strînge rodul muncii mele! strigă Busuioc. Curată nebunie! De unde ia stăpînirea puterea de a ne opri pe noi pe toţi? La asta nu s-a gîndit?! Într-o mînă e: „Măi, omule, vreai să mori de foame?”, iar în cealată: „Bagă de seamă ca nu cumva să dai de holeră!”. Apoi tot mai bună e holera. Parcă dacă mi-a fi dat să mor de holeră, stăpînirea o să şteargă data mea de acolo unde s-o fi aflînd! Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris, şi sănătate bună. Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decît să pună caii la cîteva căruţe să plece la păduri ca să-şi aducă oamenii, şi apoi ar fi vrut el să ştie care-i acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură. – Măi taică, eu zic să mă duc eu, grăi Iorgovan, iar Iorgovan era feciorul tătîne-său. Busuioc nu prea stetea de vorbă cu oamenii, şi unul dintre oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, Iorgovan. Iorgovan era, ce-i drept, mai tînăr decît taică-su, însă tocmai fiindcă era mai tînăr şi fiindcă el avea pe Busuioc băgătoiul tată, învăţase mai mult în viaţa lui şi era oarecum mai cuminte: asta o simţea Iorgovan, iar Busuioc o ştia, şi în fundul inimii se bucura de ceea ce ştie. Iorgovan umblase cinci ani de zile la şcolile din Arad: era vorba să se facă „domn”, fiindcă avea pe ce, şi Busuioc visa nopţi întregi la domnia feciorului său şi nici n-avea de ce să nu viseze, fiindcă feciorul său era bun şcolar. Într-o bună dimineaţă se pomeneşte însă cu el acasă. – Taică, eu m-am gîndit să mă dau şi eu la plugărie, îi zisese el atunci. Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gînduri, apoi l-a întrebat: – Care va să zică rămîi plugar ca mine: de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai nainte? – Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, ştiu că n-are să voiască; dac-o fac, ştiu că are să-i pară rău

172

odată, iar dacă aştept pînă ce s-o mai gîndi şi el, mă tem că o sămi treacă pofta. „Aşa-i! gîndise Busuioc în el, tot mai bine plugar de frunte decît boier de rînd.” Însă Busuioc era om însurat, el unul şi cu nevasta doi, iar nevasta lui avea frate pe popa din Socodor, o avea soră pe preuteasa din Otlaca, mai avea şi veri, şi verişoare, şi e greu lucru să ai neamuri multe şi să te temi de gura lor. „Busuioc nu ştie să-şi ţie feciorul în frîu”: asta n-ar fi voit Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dînsul, pentru că avea şi el neamuri, şi aceste se supărau când acelea îl grăiau de rău, şi apoi se supărau şi acelea când ştiau că aceste s-au supărat, încît Busuioc se bălăbănise cîte un an de zile pînă ce ajungea să le împace. El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toţi. – Lasă-l, frate! a grăit popa, că el ştie mai bine la ce-l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face şi aşteaptă, ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e tată şi se bucură şi atunci când nu prea are de ce. Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe gînduri. De mai cu minte era fiul său mai cu minte; acum însă nu era vorba de minte, ci de trecere, şi trecere tot el, tatăl, avea mai multă. Ştia pe toată lumea, şi toată lumea îl ştia pe el: nu intra în mintea lui gîndul că i s-ar pune cineva în drum când îi zice: „Eu sunt Busuioc de la Curtici”. Aşa era! lui nu i se punea nimeni în drum; însă Iorgovan era mai mult decît dînsul: feciorul lui Busuioc! – Bine băiete, dar bagă de seamă, răspunse tatăl. Şi nici nu ar fi fost rău dacă Iorgovan, tot ca alte dăţi, ar fi fost povăţuit numai de gîndul că-i va părea odată bine bătrînului. Era cu minte Iorgovan; însă mintea este şi ea după timpuri şi împregiurări: băiatul era de douăzeci de ani, şi mai ales în timpul secerişului ar fi slabă de tot mintea de douăzeci de ani, prin care nu trece, fie chiar şi numai pe fulgerate, şi cîte un gînd zburdalnic. 173

Secerişul este o sărbătoare, şi Iorgovan voia ca pentru această sărbătoare el să-i aleagă pe oameni, şi cosaşi, şi legători, şi fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma cosaşului mănunchii sub secere. An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni şi la vorbă, şi la lucruri, un cimpoieş şi doi lăutari, era şi-o gură spartă, erau şi fetele tot una şi una, încît iarna toată Iorgovan numai la seceriş a visat. Iar în mijlocul secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, fata crîsnicului de la Zimbru, şi îndată ce i se ivea Simina, el trecea cu gîndul de la seceriş la trier şi de la trier la culesul viilor, fiindcă Simina nu a plecat decît abia pe la fiertul vinului. La casa lui Busuioc e totdeauna de lucru pentru o Simină, pentru tatăl ei şi pentru încă doi, trei oameni ce se ţin de dînşii. Dar cu Simina n-ar fi voit Iorgovan să deie faţă; asta şi-o pusese el de mult în gînd. Prea îşi ieșise din fire pe atuncea: era bine că s-a dus. Nu-i vorba, de cîte ori se gîndea la dînsa, el îşi făcea mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată. Nu era băiat ruşinos de felul lui, şi chiar în cele dintîi zile a voit s-o facă. – Tu ştii că eu te las de bunăvoie, îi zisese ea atunci; de ce vrei s-o faci cu de-a sila? De acolo înainte el nu mai voia să o sărute, iar acum, cu un an mai bătrîn, îi era ciudă că n-a voit, şi n-ar fi vrut să deie faţă cu dînsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i arate că poate voi, dacă vrea, chiar şi mai mult. Nu dar la Simina se gîndea Iorgovan, ci numai la un fel de Simină, care vine şi trece și nu lasă-n urma ei decît o scurtă părere de bine c-a fost. Lui Busuioc însă nici măcar atît nu-i trecea prin minte, şi când Iorgovan şi-a făcut cele trei cruci şi a zis „Doamne ajută!”, tatăl se gîndea la cele patruzeci de pogoane ale sale, iar feciorul la secerătoare. -Doamne ajută! grăi şi Şofron, sluga, care nu se gîndea decît să facă treaba în care-l trimisese stăpînul său. 174

Busuioc avuse dreptate. N-avea stăpînirea destulă putere spre a-i opri pe oameni la casele lor. Serile de iarnă ei îşi petrecuseră timpul povestindu-şi unii altora cele ce văzuseră peste vară la cîmpie, primăvara îi opreau mereu pe drumeţi în cale ca să afle de la dînşii cum stau sămănăturile de pe şes, iar acum ştiau cu toţii că anul a fost mănos şi aşteptau cu nerăbdare să le vie vestea că spicul s-a îngălbenit. Îndată dar ce le-a venit vestea, ei s-au pornit la vale. Şi adecă de ce să nu pornească? Pe la dînşii nu era holeră. Porunca stăpînirii? Stăpînirea nu cerea nimic de la dînşii: îi oprise numai pentru că voia să le facă bine ferindu-i de primejdie, şi treaba lor era dacă voiesc ori nu să se împărtăşească de această binefacere. Așa-nțelegea toată lumea treaba, şi de aceea, când oamenii au început să plece, slujbaşii satului, care erau şi ei tot oameni ca lumea, se făceau că nici nu ştiu, nici n-aud, nici nu văd, iar după ce drumurile s-au umplut, i s-a trimis stăpînirii răspuns precum că n-a fost cu putinţă să-i oprească pe oameni pe la casele lor. Drumul de ţară de pe valea Crişului Alb, ajungînd în apropierea şesului, la Maghierat, se despică-n două, şi o parte din cete o ia prin Pîncota spre mijlocul şesului, iar alta apucă spre Şiria, ca să înainteze la Arad şi să treacă Mureşul în Banat. Sosind la Şiria, cetele trec de-a curmezişul prin sat şi se opresc în bătătura de la marginea Cîmpiei. Aici e începutul. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presărate cu vii, şi mai sus coasta e acoperită cu tîrşi, pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într-un vîrf ieşit înspre Cîmpie, cel mai înalt dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilagăşului, o cetate veche, de unde ochiul străbate toată Cîmpia cît pătrunde zarea de lumină. Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii şi mîna drept spre ţuguiul Vilagăşului, şi mîna iute fiindcă-l mîna şi pe el ceva înainte.

175

Iar Şofron se necăjea că Iorgovan mîna aşa de iute şi [-şi] zicea mereu: „Ce-o fi avînd de-i aşa de neastîmpărat?!” În curînd apoi se înseră şi Iorgovan îl lăsă pe Şofron departen urma sa. Dealurile se ridicau ca nişte ziduri întunecate în faţa lui: se iviră apoi unul cîte unul şi focurile băieţilor ieşiţi cu vitele la păşune, şi iar se vedea cetatea, care acum stetea-n zarea roşiatică a unui foc mare ca o mogîldeaţă nemişcată. Era înspre miezul nopţii când el ieşi dintre holdele din hotarul Şiriei şi apuca drumul cel mare. Plecat cu gîndul de lungă călătorie în treburi grele, el era dus cu gîndul lui departe înainte, şi de cîte ori vedea cetatea înaintea sa, îi era parcă n-a plecat încă şi iar mai îndemna caii la pas iute. Însă om era şi el. În cele din urmă începu să moţăie, şi caii, obosiţi şi ei, simţind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. Apropiindu-se de sat, el deodată se trezi din oboseala lui. De mult încă îi păruse că aude aşa, din când în când, cimpoi, şi ceteră, şi fluier, şi chiote zburdalnice: trecînd acum un pod de peatră, i se iviră şi focurile de la marginea satului, dimpreună cu lumea ce se îndesuia prin zarea lor. El sări în picioare, ca să vadă mai bine, apoi strînse frînele şi trase cu biciul între cai, iar aceştia, nedeprinşi cu biciul, îşi luară zăbalele în dinţi şi i se-ntinseră drumului, încît oamenii de pe la focuri, speriaţi de goana lor, grăbiră din toate părţile să li se pună în drum. Oprind caii, Iorgovan se uita ameşit împregiur. Lume, lume şi iar lume, sute şi sute, mii de oameni, un bîlci întreg, şi tot nu era bîlci, fiindcă la bîlci sunt şi care, sunt şi șetri, iar aici nu erau decît oameni vii, o oaste întreagă şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe cîţi flăcăi, pe atîte fete. Şi precum privea şi precum asculta din drum, el nu putea să înţeleagă nimic: pe ici, pe colo, cîte un foc, şi oameni, grămezi-grămezi, unii întinşi pe jos, alţii îndesuindu-se, cei mai mulţi jucînd cimpoi, lăutari, fluieraşi, cîntece, chiote şi vorbă, vorbă, vorbă, care le leagă toate şi le împreună în o singură bîjbîitură. 176

Iorgovan era foarte nenorocit. Plecase în cale lungă şi, plecat abia, se simţea la sfîrşitul călătoriei. Ştiuse el că va găsi pădureni la Şiria, dar că va găsi atît de mulţi încît să nu mai aibă nevoie de a merge mai departe, la asta nu s-a gîndit. Dar acum era vorba să vadă ce era de văzut. El sări din căruţă, desprinse caii de pe lături şi plecă spre mulţime. Oamenii erau veseli, şi Iorgovan îşi speriase somnul. Văzîndu-se dar în mijlocul gălăgiei repede-repede îi trecură prin minte trei gînduri deosebite. „Bani ai”? Am. Aici nu te cunoaşte nimeni şi nimeni nu te bagă în seamă. Cine ştie dacă o să-ţi mai fie dat a vedea încă o dată un lucru ca şi acesta. „O să-l trimit pe Şofron cu căruţele la vreun birt din sat şi o să mă duc eu mai tîrziu.” Căci erau aici multe pe care omul trebuie să le ştie şi să le vadă. Cîţiva paşi de la drum el dete peste o grămadă adunată împregiurul unui foc de vreascuri. Unii şedeau pe jos, iar alţii steteau în picioare, dar toţi ascultau neclintiţi cîntecul unui moşneag ce şedea pe un fedeleş de lîngă foc. Era cîntecul lui Novac. Iorgovan îl mai auzise, par însă că nu tot astfel, şi se necăjea că nu poate să-l audă destul de bine în gălăjia cea mare. În dosul lui un fluieraş şi un lăutar cîntau Ardeleana, iar un flăcău de cei cu gura spartă luase cinci fete şi le juca. Lumea adunată împregiurul lor izbucnea la toată şotia lui în hohote şi iar se stăpînea, ca nu cumva să-i scape vreo vorbă pe neauzite. Iorgovan, auzind chiotul şi hohotele, se-ntoarse în călcîi, apoi tresări, rămase o clipă nemişcat şi se dete cîţiva paşi înapoi. Îi trecuse ca o săgeată prin inimă: una dintre cele cinci fete era Simina.

177

Nu! nu era Simina; era numai o pădureancă, o fată, şi pădurencele şi fetele mai ales pe la miezul nopţii seamănă unele cu altele. Dar dacă nu era Simina, putea să fie, era un lucru firesc să fie. Trecuseră luni de zile de când n-o mai văzuse în gîndul lui: ştia numai c-a văzut-o, ştia cum fusese, dar nu mai simţise acreala de care i-a fost cuprins sufletul în timpul cît a stat dînsa la Curtici; acum, dimpreună cu oamenii de la păduri i se ivi şi chipul Pădurencii, şi simţămîntul de acreală, nu amărîciune, acreală, ca şi acreala vinului stătut de fiert şi încă nelimpezit. Cît a stat dînsa la Curtici, zîmbet în faţa lui nu s-a ivit, mîncarea lui n-a fost mîncare şi somnul lui n-a fost somn, şi totuși de cîte ori era vorba de plecarea ei, îi venea să răcnească şi-şi înfigea ghearele în şolduri. Era grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi simţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te poate. Şi lucrul ăsta grozav îl simţea Iorgovan şi acum. Tremura în tot trupul. N-ar fi voit să deie faţă cu dînsa, dar voia s-o vadă, s-o găsească, să afle dacă e aici ori nu, pentru ca nu cumva să-l zărească ea pe el şi să se lege de dînsul. Şi fiindcă sufletul îi era plin de dînsa, oriunde se uita, tot pe dînsa o vedea, şi de cîte ori se-ncredinşa că tot nu e dînsa, iar o vedea în altă parte. Trecuse-n lung și-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, mergînd la început îngrijat şi fricos şi apoi mai iute şi tot mai iute, dînd cu cotul la dreapta şi la stînga şi vîrîndu-şi mereu capul printre oameni. – Pe cine cauţi, cîmpiene? îl întrebă un flăcău. Iorgovan rămase încremenit. – Eu? pe nimeni, răspunse el. Am venit şi eu să văd. Se dăduse slăbiciunea.

gol,

făcuse

Dar de unde-l cunoştea pădureanul? De unde? De pe port! – Dar prost mai sunt! strigă el. 178

ruşine,

îşi

arătase

Fieştecare sat are portul lui: n-avea decît să caute un zimbran, pentru ca să afle de la el dacă Simina este ori nu aici. Nu era Simina şi nici nu era vorba să vie. Nu era, ştia că nu poate să fie, dar el, cu toate aceste, o vedea mereu: se uitase parcă prea cu dinadins în soare şi îi scăpărau ochii. În zadar! O Simină, o pădureancă era pe lumea aceasta, şi de aceasta el nu putea scăpa: se temuse că o va găsi aici, iar acum, după ce ştia că nu o poate găsi, era nemîngîiat şi-i venea să plece drept la Zimbru. Şofron, găsind căruţa-n drum, s-a năcăjit că Iorgovan a lăsat caii plini de spumă în răcoarea nopţii; a dus apoi căruţele la birt, le-a dat cailor nutreţ şi s-a întors şi el în bătătura de la marginea satului. – Ei, ce zici!? cum îţi place!? întrebă, trezit şi el din somn. – Mai ştiu şi eu!? îi răspunse Iorgovan. Prea îi păreau molateci pădurenii. Erau veseli, nu-i vorbă, jucau, chiuiau, rîdeau, dar Iorgovan ar fi voit să-i vadă ieşiţi din fire, ca să-l ieie şi pe el din minte. Degeaba! veselie adevărată fără de vin nu se poate. – Haid' să facem noi una, încît să-i meargă vestea! strigă el. Ad-o vadră de vin! Tovarăşi o să ne găsim noi. O vadră, două, multe vedre putea feciorul lui Busuioc dacă voia. Iar tovarăşi slavă Domnului! se găsesc tovarăşi. În amurgul zilei flăcăii frămîntau pămîntul, iară Iorgovan şedea pe fedeleşul de lîngă locul de vreascuri, bătea din palme şi striga mereu: – Hupa-ţupa, hupa-ţupa, hop! Abia o dată, de două ori atinsese bocala cu vin, era însă ameţit, rău ameţit. – Nu mai vreau! strigă el îndîrjit, apoi se ridică şi o luă spre sat. Ioan Slavici Pădureanca, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

X 179

50 Ţiganiada

iganii, sfaturile deşarte Văzând a deobştelui popor, Aleg pe cei învăţaţi la carte, Cari între sine fac sobor

Să hotărască ce stăpânie Ar fi bună pentru ţigănie. Cându-s pântece bine sătule, Atunci e şi gura vorbitoare. Sfaturi câte vrei şi pre destule Îţi dă şi te învaţă fieşcare; Popa întorcând de la botăjune Toată de rost cazania spune. Dară când e lipsă de bucate, Nu ştiu cum şi mintea să tâmpeşte Şi n-are sfaturi aşa curate, Iară limba tace ca ş-un peşte. Deci în pântece pline stă toată Filosofia cea lămurată. ... ... ... ... Păn' ţiganii n-avea ce să îmbuce, Gândeai că nu ştiu îmbina doao; Dar acum, tot să cauţi să-ţi faci cruce Întruna, cu mânile amândoao, 180

Cu câtă îndrăzneală ş-istăţime Sfătuieşte sătula mulţime. De când Tandaler bucate adusă, Tot în jocuri, în cântări ş-ospeţe Multe zile vesele petrecusă; Iară cele mai de vârstă feţe Tot întins sfătuia cum să facă Rânduială în ţara lor săracă. Însă din acele sfaturi toate În urmă nu să alegea nimică; Căci care cum vinea, pe apucate, Necăutând alta numa să zică Şi el ceva, sau bine sau rău, Spunea de împrotivă sfatul său. Unul zicea că nu-i trebuinţă De a face vreo rânduială în ţară, Căci, după direapta socotinţă, Toată rânduiala-i o povară Şi nu s-ar cădea să să supună Ei nimene de voie bună. „Rânduiala-i bună păntru hăi mari, Zicea ce în frâu ţin pă hăi mai mici, Păcum păntru vozi, vornici, spătari, Logofeţi, visternici şi păharnici, Care prin rânduială sânguri Iau şi împart a ţării venituri.” 181

Altul striga: „Ba să hie în ţară O tocmală, dar nu dă hele Care nu plătesc nice o piară Putrădă, dar cării pe su' stele Asemene alta să nu mai hie; Că amintrele faceţi nebunie. Adecă să him toţi depreună Ţărani sau boieri făr' osăbire; Asta-i rânduiala ha mai bună! Toţi avem ahălaşi trup şi fire: Toţi dară asemene vrednicie S-avem într-a noastră ţigănie:” Era şi care poftea pe un vodă Ş-un divan cu toată boierimea; Pentru că aşa fu pănă acu modă, De care mândra ţigănie Nu să cade să să depărteze, Ci mai vârtos are să-i urmeze. Unii poftea ca nice un sărac Să nu fie în ţara ţigănească; Alţii ca de bir şi dare în veac Nimic să nu să mai pomenească. Ceştia, ca nice o slujbă să fie; Ceia, ca alţii să le lucre moşie!

182

Destul că nu-i acea minunată Părere a minţii buiguitoare Care să nu fie fost lăudată Într-acea pre-cinstită adunare. Dar ce folos... când ce astăzi le plăcea, Aceaiaşi mâne toți o hulea! Într-acea, de sfadă şi gâlceavă Nu era mai nice o zi deşartă; Ba ş-alte lucruri fără ispravă Să scornea după adunarea spartă, Căci mergând pe acasă într-adevăr Unii cu alţii să lua de păr. Puţin lipsea ca să nu să bată Câteodată toată ţigănia. Să învrăjbisă acum ceată cu ceată Şi, neputându-şi ţinea mănia, Tocma când era sfatul mai mare Atuncea ei să sfădea mai tare. Deci, precum spun cărţile cioreşti, De şepte ori într-o săptămână S-au bătut voinicii ţigăneşti, Că adunarea lor era fântână Şi izvorul vrajbelor totdăună; Nici unul pe altul lăsa să spună.

183

Aşa dânşii, prin chiară dovadă A multor păţiri triste, văzură Că prin vorbă multă şi prin sfadă Numa cât s-aţiţă vrajbă ş-ură, Care sfătuirii bune strică Ş-în urmă nu s-alege nimică. Căci întru adunările mai toate Unde norodul fără osăbire A vorbi şi sfătuire poate, Purure gâlceavă, neunire, Pricire cu vrajbă stăpâneşte, Dar nimic bine să hotăreşte. Cel mai obraznic şi mai mişel Acolo mai înţălept să ţine Decât Socrat, Platon ş-Aristotel; Iar cel bun, cel înţălept rămâne Deoparte, mestecat în mulţime Şi nebăgat în samă de nime. Pentr-aceasta bătrânii gândiră Să facă o rânduială mai bună; Cu sfatul drept, apoi, hotărâră Ca să nu să adune depreună Toată gloata la deobştele sfat, Ci din toată ceata un delegat,

184

Adecă toată ceata îndesine Întru o adunare deosăbită Din cetaşii săi, cercetând bine, O persoană s-aleagă cinstită, Carea să le fie solitoare La cea mare şi deobşte adunare. În puţine zile toate fură După această poruncă făcute; Tot oameni cu mare învăţătură Şi cunoscuţi de bună vârtute Din dirept sfatul a tuturor S-au trimis la deobştele sobor. Acolo să văzură adunate Minţile cele întii şi de frunte Alcătuind o noao cetate Ca ş-acum în Paris cei din munte. De socoteli nalte ş-învăţate Să minunară neamurile toate. Deci, precum spun cărţile ciorene, Multe ei lucruri bune aşezară; Dar n-ar ajunge o mie de pene, Nici toată hârtia din ţară Ca să să poată scriere toate Rânduielele lor aşezate.

185

Mulţi oameni înţălepţi să sculară Cu voroave supţiri ş-învăţate, Carii de-amăruntul arătară Că monarhia este din toate Cea mai bună şi mai potrivită Pentru o soţietate omenită. Baroreu, unul din delegaţi, Să sâli cu multă învăţătură Ca să arete celor adunaţi, Din istorie şi din Scriptură, Cum că stăpânia monarhică Este dintru toate mai harnică. „Unul este adevărul el zisă; Un Dumnezieu, un suflet, un soare, Precum şi mândru Solomon scrisă. Deci numai o vâlfă stăpânitoare Şi împărăţia unui să fie Ş-întru dalba noastră ţigănie. Cea pre-naltă vecinică fiinţă Ne-au dat pildă în toate vederată, De a cunoaşte sfânta sa voinţă. Însuşi mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine şi spânzură dintr-o mână.

186

Cum trupul omenesc un cap are, Care poartă și povățuiește Toate celelalte mădulare, Aşa noi, voind înţălepţeşte A tocmire o dreaptă stăpânie, Un cap s-aşezăm de temelie; Adecă trupul cetăţănesc Prin sângur unul să să cârmeze, Aşa, buni bărbaţi, vă sfătuiesc; Şi de ar fi pănă mâne să vă ureze Cineva pentru altă stăpânire, N-aţi afla mai bună după fire. Unde unul trebile direge, Toate merg în bună rânduială; Voia lui pentru toţi este lege, La toţi e poruncă a lui clipeală, Toate orânduielele făcute Să duc în fârşit lesne şi iute. Fiind puterea oblăduitoare Într-un punt sângur împreunată, Mai deplin lucrează şi mai tare; Prin însa toată partea-i legată Cătră totul său şi cătră sine, Iar domnia mai sigur să ţine.

187

Un monarh dară vă sfătuiesc, Ori supt ce numire şi poreclă, Să puneţi pe tronul ţigănesc; Celelalte domnii sânt de steclă, Pe care le frânge o lovitură Ș-izvoresc numai nepace ş-ură! Cine toate relele nu ştie În care pe cetăţeni împlântă Neodihnita democraţie? Unul cu alt luptă, să frământă, Unul pe altul surpă, micşorează, Cetăţean pe cetăţean s-armează. Rogu-vă, norodul ce înţălege Pentru cârmuirea vreunui stat? El purure pe acela ş-alege, Au dictator sau consul în sănat, Care-i dă, 'l măguleşte, i să îmbie, Măcar să n-aibă altă vrednicie. Aşa la dregătorii primare Vin întriganţi ş-amegei neharnici, Trufaşi bogătari cu punga mare Şi minte mică, pentru că-s darnici; Iar a celor buni şi cu vârtute Vrednicii rămân necunoscute.

188

Iar când unul s-ajungă odată Bun, drept, înţălept să poruncească Şi ca sâli gloata desfrânată Ca pre strâns legile să păzască, Atunci gloata nu ştie măsură, Ci defaimă toata legătură. Pentru că învăţată în volnicie Nu sufere nice o contenire, Iară de altă parte bine ştie Că a sa este toata stăpânire; Deci leapădă, calcă şi cele Mai drepte şi mai bune tocmele, Iar pe cel bun, care vru s-o facă Ascultătoare, îl mână în urgie Prin o mişea lăpădată ostracă. Aristid de pildă să vă fie, Cel mai bun şi mai drept în Atina, Cui dreptatea i-au fost toată vina. Deci care poporului în mână Lasă cârma şi puterea întie, Acel unirea deobşte dejghină, Pierde ţara, după a mea părere, Dă sabia în mână la turbat Şi cuţit pruncului neînţărcat.

189

În scurt, la macarce republică Tu n-afli linişte adevărată; Toate să strămută, să înduplecă, Nu e lege statornică, așezată. Nici poate fi că porunci-s multe Şi puţini care vor să le asculte. Republica-i ţarină pustie; Care cum vine roada-i culege. Cel puternic răpeşte în tărie, Că nu-l conteneşte nici o lege; Aşa venitul deobşte piere Între mai multe răpace ghiere. Oameni-s aşa făcuţi din fire Ca între cei asemene cu sine Să poftească a fi cu deosăbire; Fieşcare el mai bun să ţine Decât pe cei alalţi; de-acie Tot însul trage pe întieţie. Pentr-acea în republice să scoală Unul pe altul pentru întieţime Şi pururea vrajbă cu răscoală Turburează pe biata mulţime. Asta-i izvorul a neîncetate Rele, în democrateca cetate.

190

Iar unde s-au hotărât o dată Ca sângur unul să stăpânească, Toată acest feliu de pricire înceată, Toata vrajbelor să stânge iască. Căci nici unul pre monarhul ţâne În cevaşi asemene cu sine, Ci caută la dâns întru nălţie Ca la un Dumnezieu pământesc, Nici pofteşte asemenea să-i fie. Deci, mai mult ca să nu mă lăţesc, Închieiu cuvântul şi vă zic iară: Monarhia-i cea mai bună în ţară. ... ... ... ... Aşa în democraţie cei tari Frâng legile fără nice o frică, Şi din zi în zi făcându-se mari, Peste toţi ceilalţi să rădică; Iar între sine făr' contenire Să luptă pentru protimisire. De-aci războaiele cetăţene Să încep, vrajba din nontru s-aţiţă, Dejghinări şi vânzării viclene Iar năcăjesc omeneasca viţă, Pentru mândria a duor sau a trii Carii vor să fie cei dintii.

191

După lungi războaie, multă ceartă, Căpeteniile părţilor iară Să împacă între sine şi să iartă. Dar cine rămâne de măscară? Norodul! prin a cărui sâlinţă Ei ajunsără la cea putinţă! Aceşti înălţaţi preste popor Apoi fac o legătură noao Şi să pun stăpâni a tuturor; Lăpădând făţarnica măntao, Fac pe cei alalţi să le slujească Supt domnie aristocraticească. Dar fiind că între cei mari sumeți Aristocraţi, lacomi spre domnie, Preteşugul e plin de scăieţi Şi tot însul va ca întii să fie, Nu poate între dânşii să domnească Lung pacea şi priinţa frăţească, Acuşi unul pe altul iar să scoală; Cel mai iscusit şi care ştie A să cumpăta pe toţi înşală, Un pe altul scoate din domnie Şi măgulind mulţimea vârtos, În urmă o pleacă spre al său folos.

192

Mulţimea, de mult acum învăţată A sluji, de samă nu bagă, Numa s-aibă odihnă şi bucată; Nici caută cine mânile-i leagă, Ci de voia sa cu bucurie Zideşte tronul de monarhie. Unui domnitoriu s-aruncă în braţă, Toată lui îşi încrede puterea, Iar el zidindu-şi nalte palaţă Şi grijind pentru lungă ţinerea Aceştii domnii, în toate zile Se fereşte a face rău şi sâle: Ci ca ş-unul deobşte părinte Pre supuşi apără, mângăieşte, Legi drepte întemeiază şi sfinte, Averea tuturor ocroteşte, Socotind toată a sa fericire Întru a supuşilor săi iubire. Aşa purure să părândară Stăpâniile una după alta, Mergând din spiţă în spiţă pe scară, Păn' ajunsără la spiţa naltă Pe care chiemăm noi monarhie, Adecă a unui sângur domnie.

193

Prin aceasta, liniştea dorită Iară să întoarsă în soţietate Şi vrajba fu de tot izgonită. Oamenii văzură că din toate Acest feliu de domnire e mai bună Şi vecinică-i dederă cunună”. ... ... ... ...

Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

194

51. Făt-Frumos din Lacrimă (fragment) de Mihai Eminescu

— Hai, scoală, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul — şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmură al împăratului. El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mână pe Făt-Frumos, ca şi când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia faţa senină a lacului. Plângi împărate? zise Făt-Frumos. De ce? — Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult. — Ce, împărate? — Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, şi cu toate astea de câte ori am vrut să-mi fac samă. Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele mării — fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu! Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa. 195

— Împărate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului. Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vânt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui — Ileana o chema — îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce: — Nu uita, Făt-Frumos, că pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge. El se uită cu milă la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcânduse de îmbrăţoşările ei, se avântă pe şeaua calului şi plecă în lume. Trecea prin codrii pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi când răsărea dintre stânci bătrâne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanţă uriaşă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte — o noapte sfârtecată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte. Când se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mării încet și melodios, până unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mării, se oglindea în fundul ei o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului. — Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizând porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte. În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şapte, s-auzea cale de şapte zile. Genarul, pierdut în sălbatecele sale vânători, se depărtase cale de-o zi.

196

Făt-Frumos luă fata în braţe şi punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului mării ca două abia văzute închegări ale văzduhului. Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieună dintr-un cap, iar calul Genarului necheză cu vocea lui de bronz. — Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urât cu binele? — Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata. Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem? — Să ne grăbim şi nu prea, pentru că-i putem ajunge. Genarul încălecă şi zbură ca spaima cea bătrână în urma fugiţilor. În curând îi şi ajunse. Să se bată cu el Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu. — Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte! Şi luându-şi fata alături cu el, pieri în vânt, ca şi când nu mai fusese. Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plânsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului. Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pământul. Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvârli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot. 197

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om? Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi fața unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi Sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa Sa cea sfântă şi luminată şi mâinile Sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la Tatăl Său din cer, şi Sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea: „Doamne, fă ca acest izvor să fie cea fost mai înainte”. „Amin!” zise Domnul ridicând mâna Sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi. Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea Lui, întocmai ca pe uscat; şi pe Sf. Petrea, care, mergând în urma Lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul Sf. Petrea se risipi în depărtare, şi nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ai fi crezut că soarele apune! El înțelesese minunea învierii sale și îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc. Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută. 198

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serii ca o uriașă umbră. El intră în casă... fata Genarului plângea. Dar când îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviese; atunci ea-i zise: — De răpit nu mă poţi răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă şi cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei. Atunci intră şi Genarul. — Veselă fata mea? Şi de ce ești veselă? întrebă el. — Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea râzând. Se puseră la cină. Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat? — La ce-ţi trebuie s-o ştii? zise el încruntând sprâncenele. — Ştii prea bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decât numai ia-aşa ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească. — Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul. Departe de-aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune săşi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într-unul singur, încât cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decât unul de rând... Eşti mulţumită, fata mea? 199

— Mulţumită, răspunse ea zâmbind. Totodată însă Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tatăsău. Însă floarea din fereastă veghea printre frunzele ei, ca o stea roşie prin încrețiturile unui nor. A doua zi Genarul plecă iarăşi dis-de-dimineață la vânătoare. Fata sărută murmurând floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei. — Ei, ştii ceva? o întrebă el. — Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punând dosul mânii pe fruntea ei, am uitat tot. — Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar. El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri. În arşiţa cea dogoritoare a zilei... văzu aproape de pădure un ţânţar zvârcolindu-se în nisipul cel fierbinte. — Făt-Frumos, zise ţânţarul, ia-mă de mă du până-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţânţarilor. Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă. Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării şi văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi... — Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor. Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea. Când înspre sară ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap! Pe prispă o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap. Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos. 200

— Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? Ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate? — Da. — Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fată hăi! Ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l. Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniţă. El intră în ea şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite — şapte nopţi, care de când erau nu zăriseră încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare. Nemâncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos şi răcoros al nopţii. Dar, încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, când vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţânţari, şi un glas subţire-i zise: — Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină. — Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos. — Nimica, zise ea, mi-au venit şi nimica... sunt foarte mulţumită. Apoi bată caii, ţipând: Ascundeţi-vă mai Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, moartea!

mie toane. Asupra ta n-am intrând în grajd, începu să bine, bată-v-ar mama lui ucigă-l crucea şi mănânce-l

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci. — Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu. Era împăratul racilor. El mână caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strângându-l de mână: 201

— Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănânci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate. Fata într-ascuns îi făcu merinde, şi-nspre sară, când era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz. Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mână caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licureau câţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gândi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. Uite, zise el, ţi-a murit baba. — Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea... un somn amorşit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mâine ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba. Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă. A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimile din câteşişapte cai, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babei se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi erau de un negru strălucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi. — Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab. — Da' cum Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare-ar fi, ţi-l dau.

202

— Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinând la vorba lui. Baba scrâşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strânse moara cea hârbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă. — Hai, ia-ţi-l! zise-n sfârşit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiului se ia după urmele lui, şi zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i. Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dânsul şi fugea mereu. Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoros. — Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemişcaţi doi ochi de jăratic, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei. — Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi. — Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci. Făt-Frumos zbura... zbura necontenit. — Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca ţi când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă. Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor. — Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori. Făt-Frumos vâjâia prin aer aşa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

203

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune. — Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc. Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet, prin albastrul tăriei, Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă. Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, FătFrumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ şi croncăni jalnic de douăsprezece ori. Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osândit al babei. Am scăpat, zise fata. — Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpâne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se nisipul. Scheletele înmormântate de volburele nisipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcați-vă, și eu pân-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă al țâțelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos și strălucit. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe nisipul încă fierbinte. Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase în cap, oasele și încheieturile feței îi ieșise afară, pielița din oacheșă se făcuse vânătă, mâna grea ca plumbul și rece ca un sloi de gheață. Ce ți-i? o întrebă Făt-Frumos. 204

— Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: și se culcă în nisip, tremurând ca apucată. Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce și-o așternuse. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormise. Pelițele de pe lumina ochiului i se roșise ca focul și prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce părea ca o cetate sfântă și argintie, spânzurată din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; și din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint și bătut cu pulbere de raze. Iară din întinsele pustii se răscoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... învelite în lungi mantale albe, țesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunțile lor purtau coroane făcute din fire de raze și din spini auriți și lungi... și încălicați pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi șiruri... dungi mișcătoare de umbre argintii... și urcau drumul lunii, și se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetății din lună, prin a cărora ferești se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis. Atunci i se păru că și fata de lângă el se ridica încet..., că trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca și ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei. Apoi pelița ochilor lui se înverzi... se înnegri — și nu mai văzu nimica. Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oară. Făt-Frumos se avântă pe el şi-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului. De astă dată Genarul vâna departe cale de şapte zile. El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu braţele ei şi-și 205

ascunsese capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încât i se părea că pustiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunând din câte şapte capetele. Pierdut în păduri, Genarul își aude calul nechezând. — Ce e? îl întrebă. — Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdrăvan. — Putea-l-om ajunge? întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorâse pe Făt-Frumos. — Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe când eu n-am decât două. Genarul îşi înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său: — Spune frăţâne-tău să-şi arunce stăpânul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adăpa cu lapte dulce. Calul Genarului îi necheză frăţâne-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos. — Zi frăţâne-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpânu-n nori, şi l-oi hrăni cu jăratic şi l-oi adăpa cu pară de foc. Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frăţâne-său, şi acesta azvârli pe Genarul până în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia aerului. Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătâne-său. O zi încă, şi ajunseră în mândra cetate a împăratului. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, când se împrăştie faima venirii lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieşte un lan de grâu la suflarea unui vânt. Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un 206

bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul. În grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o culoare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor — florile durerii. Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai că-n luciul băii, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund. Dar cum auzi vuietul venirii lui, faţa ei se-nsenină; ea luă o mână de lacrimi din baie şi stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smaraldul. Florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare. Împărăteasa cea oarbă şi albă umblă încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrimioare, pe care apoi, aşternându-le lângă baia de aur, făcu un pat de flori. Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-aruncă la gâtul lui, însă, amuţită de bucurie, ea nu putu decât să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mână şi-i arătă baia de lacrimi. Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului. În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte. A doua zi, deşteptată, ea vedea... A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui FătFrumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum 207

horesc îngerii când se sfinţeşte un sfânt, şi roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cântă ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adânci. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresii când ea dormea ş-o făcu să vadă întrun vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zâmbi când se visă atât de frumoasă. Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Şi se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului. Ş-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar daca fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi. X

208

52. Bărăganul de Vasile Alecsandri

dedicată Măriei Sale Domnitorului Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor, Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător. Pustietatea goală sub arşiţa de soare În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ, Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior. Acolo floarea naşte şi moare-n primavară, Acolo piere umbra în zilele de vară, Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii. Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut în lume, O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ, Şi-n orizont se-ndoaie ca gâtul unui struţ. Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână. Vro doi români în soare ş-o sprintenă română Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os. Pe car un copilandru priveşte-n departare... 209

Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare! Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor, Nimic nu se arată pe câmpul de mohor! Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare, Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi, S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi. Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare, Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc! Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere Va dispărea deodată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer! X

210

53. Eminescu acasă la el, în Bucureşti

minescu era om al singurătăţii îi plăcea deci să steie acasă şi ţinea să aibă locuinţă curată, luminoasă şi bine aerisită.

În toamna anului 1877, când i-am făcut propunerea să vie la Bucureşti, el părea a fi fost lipsit de acestea, căci în scrisoarea de la 12 octombrie, prin care-mi dă răspuns, el zice între altele: „Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pînă acum 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagage cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvîntului?” După ce-a venit dar la București, gîndul lui și al nostru era să înceapă o viaţă mai potrivită cu slăbiciunile lui şi i-am căutat, înainte de toate, o locuinţă pe cît se poate de plăcută. Am şi găsit în strada Speranţei, unde acum se află, dacă nu mă înşel, locuinţa d-lui profesor Dinicu, o căscioară în stil ţărănesc, singură în curte, cu pridvor pe stîlpi de lemn, două odăi la mijloc cu o tindă, în fundul căreia se afla o mică bucătărie, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet. Pe lîngă aceasta mai avea la îndemînă şi o babă, care i le ţinea toate-n bună rînduială. Lărgime, lumină, curăţenie şi bună rînduială avea şi la redacţiune, al căreia local se afla în palatul de atunci al „Daciei”, strada Lipscani, colţ cu Podul Mogoşoaii, în fundul curţii la primul etagiu, două saloane mari şi un iatac, pentru slugi. Aci mai avea şi „societate”, când Haralamb Grandea, redactor la Războiul, când Scipione Bădescu, redactor şi el la Timpul, când Ronetti Roman, care publicase poemul Radu, şi mai ales Caragiale, cu care nu se potrivea, ce-i drept, la fire, la care ţinea cu toate acestea mult fiindcă era un om cu mijloace mari şi felurite, de nu te mai săturai a sta de vorbă cu el. 211

N-avea deci Eminescu nevoie să-şi petreacă timpul prin cafenele, ceea ce nu i-a plăcut niciodată. Orişicît de mult i-ar fi plăcut însă discuţiunile pe care le avea mai cu unul, mai cu altul, el tot acasă îşi petrecea mai bucuros timpul, fie scriind, fie cetind, fie stînd pe gînduri, fie mai ales dormind, ceea ce în gîndul lui era partea cea mai plăcută a vieţii. Masa, cea mai urîtă dintre supărările vieţii, şi-o lua, când o lua, mai ales la birtul economic al lui Duro, strada Academiei, colţ cu strada Doamnei. Pentru ca să poată scăpa cît mai des de supărarea aceasta, îşi avea totdeauna pe masă maşina de cafea şi sertarul mesei era de obicei plin de fel de fel de mezeluri, care nu arareori i se mucegăiau. Orişicît de nesuferit i-ar fi fost însă să iasă din casă, nu cred că se va fi întîmplat vreodată să fi lipsit de la redacţiune ori să fi venit prea tîrziu. Nu era cîteodată în stare să-şi deie samă dacă a mîncat ori nu, dar nu uita niciodată să-şi facă datoria, să se ţie de vorbă ori să se prezinte la timpul hotărît pentru o întîlnire. Deşi însă nicăiri nu se sîmţea atît de bine ca acasă la el, mult n-a stat în casa din strada Speranței. Nu-mi aduc aminte cu cît anume era retribuit la redacţiunea ziarului Timpul. Mult nu era: fără îndoială nu destul pentru dînsul. Mai era apoi şi alta. Cîtă vreme se afla el acasă, baba n-avea voie să-l supere măturînd, scuturînd praful, dereticînd, iar când pleca de acasă, el lăsa de cele mai multe ori masa plină de manuscriptele şi cărţile în care cetise, așezate una ici, alta colo, încît numai el însuşi ştia să se descurce din ele şi încuia uşa pentru ca nu cumva baba, voind să i le pună în rînduială, să i le zăpăcească. Iar îi erau deci claie peste grămadă şi pline de praf, cum fuseseră la Iaşi. Nu mai era apoi nici starea lui sufletească tot cea de mai nainte. El s-a mutat deci în curtea mănăstirii Caimata, care era atunci mai mult surpături decît zidire. Acolo, subt nişte bolți scunde şi afumate, şi-a mutat masa de brad, lăzile cu cărţi şi cu manuscripte, scaunele scîrţîitoare, şi aşa cum au fost aruncate în ziua când le-a dus, au şi rămas tot timpul cît a stat acolo. N-a mai avut loc ca să le mute de la un loc la altul

212

spre a le pune în oarecare rînduială şi se sîmţea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dînsul. Dus mereu cu gîndul la altele şi la alţii, el n-avea purtare de grijă pentru sine însuşi. Niciodată însă lipsa lui de purtare de grijă pentru sine n-a fost atît de deplină ca în timpul acesta. Treceau zile fără ca să mănînce şi nopţi fără ca să se dezbrace, săptămîni treceau fără ca să se primenească şi hainele se învecheau nescuturate şi neperiate pe trupul lui. Mă-ntorceam într-o zi de vară în tranvai de la Şosele. Era secetă şi zăduh. În faţa Cişmegiului se urcă şi Eminescu, care se ducea şi el acasă. Avea omul încălţaţi galoşii peste ghete. Dar tu? Cu galoşi acum?! îi zisei mirat. El rîse cu multă poftă. Aveam zise să mă întîlnesc cu P. Millo la trei şi m-am pomenit cam tîrziu, încît nu-mi mai rămînea timp să-mi curăţ ghetele. Am tras deci galoşii peste ele. Aceasta e una din cele multe. El s-a îmbolnăvit în cele din urmă o boală care mie îmi părea foarte primejdioasă: i se umpluseră fluierele picioarelor de niște bube urîte, care se întindeau. D-rul Kremnitz, care ţinea mult la el, l-a examinat însă şi ne-a încredințat că bubele acelea sunt cu desăvîrşire nevinovate, că le au adeseori oamenii care trăiesc în mizerie şi că se vor vindeca ele de ele după ce Eminescu va fi trăit un timp oarecare mai regulat. A rămas deci ca el să plece la ţară, şi răposatul Nicolae Mandrea i-a făcut rost să steie un timp oarecare la moşia Floreşti din Valea Gilortului, unde avea şi aer curat şi apă bună. Pentru ca să nu steie de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea documentelor rămase de la baronul Hurmuzaki i-a dat, în urma stăruinţelor lui Teodor Rosetti, un onorar de cîteva mii de lei pentru traducerea în româneşte a unui volum din Fragmente. A rămas însă ca aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dînsul, căci cărţile pe care le cetea erau duşmanii lui. Am trecut peste cîteva săptămîni şi eu pe la Floreşti şi l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. 213

În timpul pe care l-a petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dînsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rînduială. După întoarcerea sa la Bucureşti, Eminescu era să rămîie acolo, unde i se făcea parte de cea mai bună purtare de grijă. A şi tras acolo, dar n-a rămas decît vreo două săptămîni de zile. El nu era în stare să nu se supună pînă-n cele mai mici amănunte la rînduiala casei, în care se bucura de toată bunăvoinţa. Dimineţele se scula şi se îmbrăca la timp, la ora mesei, atît de prînz, cît şi de cină, era totdeauna prezent, serile, mai nainte de a se culca, îşi dădea hainele şi încălţămintele ca să fie curăţite. Acestea erau pentru dînsul jertfe grele, pe care le aducea însă cu toată inima. Ceea ce trecea peste puterile lui era bunăvoinţa de care nu se socotea vrednic şi pe care nu se sîmţea în stare s-o răsplătească. Îl înţelegeam şi-i dădeam dreptate. Am luat deci înţelegere cu el să se mute la mine, plătind chiria cuvenită. El şi-a schimbat însă gîndul şi s-a mutat pe la biserica Sf. Constantin, în casele unui săpunar, unde închiriase două odăi cu intrare separată. Întrebîndu-l de ce a făcut-o aceasta, el mi-a spus că are să se căsătorească, luîndu-şi soţie pe Veronica Micle, care atunci era văduvă. Eram de părerea că pentru dînsul căsnicia ar fi un mare noroc. El ar fi fost fără îndoială un foarte bun soţ, numai însă avînd drept soţie o femeie devotată, care-şi da samă despre datoriile ce are după ce a primit sarcina purtării de grijă pentru un om ca dînsul. Nu îndrăzneam cu toate acestea să mă bucur, căci stăteam la îndoială dacă e ori nu Veronica Micle o asemenea femeie. Cu mijloacele de care dispunea, nici n-ar fi putut apoi să întemeieze o casă potrivită cu exigențele unei femei ca dînsa. Dîndu-şi, precum se vede, şi el samă despre aceste, el a părăsit după cîteva luni noua sa locuinţă şi s-a mutat la mine, în Calea Victoriei, lîngă casele în care azi se află librăria „Pavel Suru”, aproape de redacţia care se afla în strada Regală şi de birtul economic al lui Enache, care atunci se afla lîngă Ministerul de Interne, unde azi se află birourile Siguranţei. 214

Eminescu era foarte bun chiriaş, un fel de copil cuminte, care rămîne unde-l pui, face tot ceea ce îi zici şi bagă în toată clipa de samă ca nu cumva să supere pe cineva. Gest necuviincios nu era la el cu putinţă, vorbă proastă din gura lui nu ieşea, la orişice ocară el numai prin zîmbet despreţuitor răspundea, şi nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată certîndu-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru şi necruţător şi îşi dădea fără de încunjur părerea pe faţă, dar vorba n-o lungea. Pe lîngă toate acestea era totdeauna în voie bună, rîdea cu multă poftă, se mulţumea şi cu mai puţin decît ceea ce i se cuvenea şi chiar şi mîhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora, iar chiria şi-o plătea totdeauna nainte, pentru ca nu cumva să se încurce. Oarecare rînduială în felul de a-şi petrece ziua nu avea nici acum. Singurul lucru neîndoios era că-n timpul de la zece înainte de amiazăzi şi pînă la patru după-amiazăzi era dus la redacţie şi la „Enache”, unde-şi lua masa când n-o uita aceasta, de obicei o dată pe zi. De acolo înainte nu puteai să ştii dacă doarme ori e treaz, dacă scrie, ceteşte ori stă de vorbă, marea lui slăbiciune. Rar de tot se întîmpla să lipsească de acasă ori să se întoarcă tîrziu de undeva. Mai nainte stătea de vorbă mai cu unul, mai cu altul pînă noaptea tîrziu, fie la redacţie, fie la vreo cafenea. Acum se sîmţea acasă mai bine decît orişiunde şi se bucura totdeauna când venea cineva să-l vadă şi să ieie împreună cu el cafeaua, pentru care maşina îi stătea mereu pe masă. Ca scriitor, Eminescu strica multă hîrtie, căci făcea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor, şi ținea să deie la tipografie manuscript curat şi citeţ. Articolele pentru Timpul, de exemplu, le scria de obicei acasă, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai nainte apoi de a le da la tipar i le citea apoi cuiva şi, dacă nu era mulţumit cu ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hîrtii rupte. Cît despre lectură, el nu cetea în înţelesul obicinuit al cuvîntului, pentru ca să-i treacă timpul, ci studia spre a se dumiri. Nu e ramură de ştiință pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se-nfigea odată în vreo chestiune, cetea un întreg şir de cărți privitoare la ea. Dacă nu le găsea aceste la Leon Alcalay, care-şi avea atunci dulapurile cu cărţi vechi pe maidanul unde azi e „Cartea românească”, le cerea la 215

„Socec”, iar după ce le cetea, de obicei i le vindea lui Leon Alcalay. Între altele, încă fiind la Viena, Nicolae Teclu îl îndrumase spre chimie, iar la lecţiunile de anatomie ale lui Hyrtl şi la cele de fiziologie ale lui Brucke prinsese slăbiciune pentru fiziologie. Trecerea la zoologie şi la botanică era firească, iar aceste nu putea să le-nţeleagă fără de fizică, şi astfel a ajuns în cele din urmă la astronomie. Ideea lui de predilecţiune era că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune, ceea ce l-a dus în cele din urmă la convingerea că fără de matematică diferenţială nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor. Astfel, în vara anului 1883, în ajunul primei sale îmbolnăviri, odaia îi era plină de fiţuici, pe care făcuse deprinderi de calcule diferenţiale. Atît în timpul cît a stat aici, şi în urmă, după ce ne-am mutat în piaţa Amzei (la etagiu, lîngă brutărie), el ţinea la curăţenie şi la rînduială. Nu le păstra, ce-i drept, aceste, dar se bucura când, întorcîndu-se acasă, îşi găsea locuinţa curată şi-n bună rînduială. Dacă se-ntîmpla s-o găsească tot cum o lăsase, el pleca iar, mărginindu-se a-i spune servitoarei că se va întoarce în curînd. După spusa unora, Eminescu a fost om nesăţios, pornit spre îmbuibări, ba chiar şi spre desfrîu. Eu nu pot să spun decît că nu-l ştiu aşa nici din timpul pe care l-am petrecut împreună la Viena şi-n urmă la Iaşi, nici mai ales de la Bucureşti, unde numai rar de tot trecea ziua fără ca să ne-ntîlnim, şi mi-e greu să cred că faţă cu mine a fost mai făţarnic decît faţă cu alţii. Îl ştiu om cu deosebire cumpătat în ceea ce priveşte orişice trebuinţă trupească, cîteodată chiar pornit spre asceză, şi nu o dată l-am văzut supărat de obscenităţile altora. Se zice, îndeosebi, că la Iaşi făcea cu Creangă chefuri pe la „Bolta-Rece”. Se poate. Creangă era fără îndoială om de dragul căruia bei bucuros un pahar mai mult decît de obicei și nu-ți părea în urmă rău c-ai făcut-o. Eu n-am fost însă acolo şi ştiu numai că cu mine n-a chefuit niciodată, iar cu alţii nu l-am văzut chefuind. De băut bea, ce-i drept, şi el, ca orişicine om cuminte. E plăcută starea sufletească în care te afli după ce ai băut aşa, mai pe gustate cîteva păhare de vin bun şi ţi se pare că e o mulţumire 216

să trăieşti în această lume dealtminteri plină de neajunsuri. De asemenea mulţumiri nu putem însă noi oamenii să avem parte decît păstrînd măsura cuvenită. Eminescu nu bea decît rar, când se nimerea ca cineva să-i închine un pahar de vin bun, şi de la felul vinului atîrna cîte pahare bea. Eu o singură dată l-am văzut ameţit de băutură, dar tot nu beat. Cîteva zile după ce s-a mutat la Bucureşti, ne-am dus să-l vedem pe dr. Teodor Nica. Acesta primise de curînd un butoiaş de vin, un tulburel înşelător, din care am băut împreună cîteva păhare, nu multe, dar destule pentru ca să ne înveselim. Eminescu îndeosebi ţinea capul sus, umbla înţepat, era parcă se sîmţea zburînd prin aer. Când ne-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici pe colo prin băltoace. Trecînd peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se zidea atunci palatul Creditului fonciar rural, venea despre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros. Uite! grăi Eminescu, arătîndu-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele. Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa. Ai căpiat, omule? i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămîi însuţi desculţ. Eu?! răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?! Aşa era Eminescu, dar în starea aceasta nu-l mai văzusem, nu l-am mai văzut nici în urmă şi nu cred să-l fi văzut nici alţii mai nainte de a se fi-mbolnăvit.

Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

217

54. Am plecat să colindăm colindă românească

m plecat să colindăm, Domn, Domn să-nălţăm, Când boierii nu-s acasă, Domn, Domn să-nălţăm.

C-au plecat la vânătoare, Domn, Domn să-nălţăm, Să vâneze căprioare, Domn, Domn să-nălţăm. Căprioare n-au vânat, Domn, Domn să-nălţăm, Ci-au vânat un iepuraş, Domn, Domn să-nălţăm. Să facă din pielea lui, Domn, Domn să-nălţăm, Veşmânt frumos Domnului, Domn, Domn să-nălţăm. X

218

55. Pâcală

n negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi

altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca oricare negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă: – De unde eşti, măi creştine? – Ia, din sat de la noi, răspunse Pâcală. – Din care sat de la voi? – Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal. – Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu. – Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin. – Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat? – Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală. – Dar cum te cheamă pe tine? – Iaca!... ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vinăncoace, ori vin-aici! Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba și iar îl întrebă: – Dar cu chiămarea împreună cum te mai strigă? – Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală. Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă: – Dar ce bucate se fac acolo la voi? – Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală. – Înţelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate ferte. 219

– D-apoi de care bucate mă-ntrebi? – Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele. – Da, s-au făcut până la brău, răspunse Pâcală. – Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului. – Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbâie şi c-o ţapă în vârf. – Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aşi voi să cumpăr şi eu. – De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva. – Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă? – Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţei o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci. – Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti! – Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală. – Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei? – Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei. Negustorul, supărat, îl întrebă: – Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat? – U! hu!... este badea Mușat, badea Stan, Negru, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii. – Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat? – Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el e mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său. – Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa. – Dar cum? zise Pâcală. – Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat? – I-ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el. – Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum tentreb. 220

– Ei, cum? – Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult. – Valeu, maică! Ia de buhaiul lui moş Popa, mare frică mai avem, mămulică! Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat. – Mă!... da' ce bamilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei? – Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata? Cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi. – Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi? – Avem. – Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc. Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Ion Creangă Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

221

56. Ciprian Porumbescu

nul acesta (2012 –n.n.), pe 27 februarie, s-au împlinit 130 de ani de la premiera operetei Crai Nou, prima lucrare de gen din

muzica românească, ce i se datorează lui Ciprian Porumbescu, artistul bucovinean care ocupă un loc aparte în rândul muzicienilor români, în ciuda carierei sale mult prea scurte, sfârşite la numai 29 de ani. Alături de opereta Crai Nou, creaţia lui Ciprian Porumbescu cuprinde peste 250 de compoziţii, dintre care cele mai cunoscute sunt Cântecul Tricolorului, Imnul Unirii Pe-al nostru steag, Balada pentru vioară. Toate sunt izvorâte din imensa dragoste pe care talentatul compozitor şi luptătorul înflacarat pentru afirmarea muzicii naţionale a purtat-o poporului român. Ciprian, cel de-al doilea copil al preotului Iraclie şi al Emiliei Porumbescu, s-a născut în Bucovina, la Şipotele Sucevei (astăzi sat-reşedinţă de comună în regiunea Cernăuţi, din Ucraina), la 14 octombrie 1853, într-o căsuţă modestă. În familia Porumbescu sau născut nouă copii, şase băieţi şi trei fete: Emilian, Ciprian, Ştefan, Titus, Maria (Marioara), Alexandru, Aurelia, Eufrosina şi Alecuţ (Alexandru). Dintre cei nouă, doar Ciprian, Ştefan şi Maria vor ajunge la maturitate, ceilalţi copii stingându-se la vârste fragede. Ciprian a fost un copil minune: la numai 4 ani putea reproduce cu fidelitate melodiile cântate de lăutari şi pe cele doinite din caval sau cântate din gură de săteni. În familia Porumbescu domnea un adevărat cult pentru muzică, în care părinţii dădeau chiar ei tonul, ambii având voce frumoasă: tatăl, Iraclie, era bun cântăreţ din gură şi bun povestitor, în timp ce mama, Emilia, avea şi ea voce frumoasă. Primul său profesor de muzică şi, totodată, cel care a contribuit la dezvoltarea talentului său precoce, a fost compozitorul Carol Miculi, fost elev al lui Frédéric Chopin şi director al Conservatorului din Liov (Ucraina). De la 6 până la 11 ani, în fiecare vară, Ciprian s-a bucurat de îndrumarea lui Miculi, care venea în casa familiei Porumbescu cu pianul său. Cum în 222

satul natal nu exista nici o formă organizată de învăţământ, Ciprian este trimis să urmeze primele trei clase elementare la şcoala din Iliseşti (judetul Suceava), unde, pentru scurtă vreme, pătrunde tainele viorii sub îndrumarea învăţătorului Simon Maier. În 1863 începe liceul la Suceava, la Gimnaziul superior greco-oriental. Un rol important în dezvoltarea lui Ciprian l-a avut la Suceava Ştefan Nosievici, profesorul său de muzică, matematică şi fizică, de care Ciprian se va ataşa profund. Dascăl cu har, Nosievici a organizat în şcoală formaţii muzicale prin care a sădit în inimile elevilor pasiunea pentru muzică şi a pus bazele primei asociaţii muzicale sucevene. La activitatea de mai târziu a lui Ciprian, de profesor de muzică, de organizator al unor ansambluri corale şi instrumentale la Cernăuţi, Viena şi Braşov, de dirijor şi compozitor, a contribuit în mare măsură şi puterea exemplului dat de profesorul său. După dispariţia lui Ştefan Nosievici, Ciprian îşi continuă studiile liceale, însa este nevoit să le întrerupă din cauza stării de sănătate. Erau, probabil, primele semne de manifestare a tuberculozei care îi va curma brusc firul vieţii. În aprilie 1865, pe când Ciprian era încă elev la Suceava, întreaga familie Porumbescu se mută la Stupca, localitate care astăzi îi poartă numele, situată la circa 32 de kilometri de Suceava. Aici Ciprian şi-a petrecut adevărata copilărie şi cei mai frumoşi ani ai scurtei sale vieţi, în mijlocul unor oameni harnici, păstrători ai datinilor strămoşeşti, iscusiţi la cântece din fluier, nai, cobză, vioară, bucium şi neîntrecuţi la jocurile din zilele de sărbătoare. Raiul casei de la Stupca şi împrejurimile ei pitoreşti au fost, pentru Ciprian, martorele primei iubiri şi leagănul multora dintre creaţiile sale nemuritoare. În bordeiele de la marginea Stupcăi, Ciprian stătea ore întregi de vorbă cu scripcarii satului, le asculta şi le învăţa cântecele, îi observa atent cum mânuiesc vioara. Multe din compoziţiile sale importante sunt inspirate de cântecele auzite de la rapsozii satului sau la horele de Duminica, Stupca fiind, pentru Ciprian Porumbescu, echivalentul Livenilor pentru Enescu. Talentul şi patriotismul tânărului compozitor se dezvăluie în 1871, la Putna, cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la zidirea 223

mănăstirii de către Ştefan cel Mare, evenimentul fiind organizat din iniţiativa unui comitet studenţesc condus de Slavici şi Eminescu. Într-un anumit moment al manifestărilor, pe plaiurile Putnei s-a întins o horă mare jucată de intelectuali şi ţărani laolaltă. Entuziasmat de măreţia momentului, Ciprian ia vioara din mâinile starostelui lăutarilor şi continuă să conducă taraful sucevean. La final, se aruncă fericit în braţele tatălui, exclamand: Tată, am cântat astăzi Daciei întregi! În toamna lui 1873, Ciprian pleacă să-şi continue studiile la Cernăuţi, la Seminarul teologic, unde îşi va cultiva aptitudinile. Aici se remarcă în calitate de dirijor al corului seminarului, este compozitor, rapsod popular, violoncelist şi, mai ales, violonist. Câştigă aprecierea colegilor, a profesorilor şi a publicului, melodiile compuse şi executate de el având darul de a rămâne mult timp în memoria celor care le ascultau. Cunoscuţii îl descriau ca pe un tânăr frumos, înalt, zvelt şi foarte vesel. Se spune despre el că era o fire sensibilă, prietenoasă, blândă, de o bunătate dusă până la sacrificiu. Deşi firav, era de o vitalitate molipsitoare, plin de voie bună şi optimism. În perioada petrecută la Cernăuţi, Ciprian compune romanţa Dorinţa, valsurile Răsunete carpatine şi Un vis de fericire, Marşul festiv. După înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, studenţii români se organizează în societatea literar-culturală Arboroasa (vechiul nume al Bucovinei), pe care Ciprian a şi condus-o, un timp, în calitate de preşedinte. Şedinţele literare ale asociaţiei se transformă astfel într-un adevărat recital muzical-poetico-umoristic, în care Ciprian se afirmă nu numai ca dirijor şi compozitor, ci şi ca poet, recitator şi umorist. În numai doi ani, reuşeşte să organizeze cel mai bun cor din Universitate. În vacanţa de vară din 1876, Ciprian îşi pierde mama, bolnavă de inimă. La scurt timp după ce şi-a terminat studiile teologice, membrii asociaţiei Arboroasa au fost arestaţi, sub acuzaţia de înaltă trădare, şi li s-a înscenat un proces. Pe 18 noiembrie 1877, pe când se afla acasă, la Stupca, Ciprian este ridicat de jandarmi, arestat şi închis timp de 11 săptămâni în penitenciarul din Cernăuţi. Condiţiile de detenţie i-au şubrezit şi mai mult sănătatea. Cel mai iubit tovarăş în timpul captivităţii i-a fost vioara, care a înmuiat până şi inimile celor doi condamnaţi 224

care împărţeau celula cu Ciprian. Prima lucrare creată după ieşirea din închisoare a fost Hora detrunchiaţilor, o compoziţie pentru pian ce surprinde lupta studenţilor români împotriva opresiunii habsburgice. Din nou acasă, la Stupca, Ciprian predă pentru un timp muzica la şcoala din sat, apoi se înscrie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi. La Iliseşti, unde locuiau bunicii lui, Ciprian trăieşte prima şi unica lui iubire. Când îşi vizita bunicii, Ciprian şi sora lui, Mărioara erau primiţi cu bucurie şi în casa pastorului evanghelic Gorgon, bun pianist şi mare amator de muzică. Atenţia tânărului compozitor este atrasă de Berta, fiica în vârstă de 17 ani a pastorului, o apariţie romantică, graţioasă, cu ochii albaştri ca viorelele. Ciprian o revede pe Berta în timpul vacanţelor. Se îndrăgoseşte de ea iremediabil şi simte că şi fata îi răspunde la sentimente. Stăpânit de imaginea iubitei de la Ilişeşti, compune, în septembrie 1879, nocturna Berta. În acelaşi an pleacă la Viena, unde îl cunoaşte personal pe Eduard Strauss, unul dintre reprezentanţii marcanţi ai celebrei familii de compozitori austrieci (Eduard este fratele lui Johann Strauss-fiul şi al lui Josef Strauss). Apreciind talentul compozitorului român, Strauss, care nu accepta să interpreteze valsuri străine, a făcut o excepţie, incluzând în repertoriul orchestrei sale valsul lui Porumbescu Florile dalbe, denumit mai târziu Camelii. În perioada şederii lui Ciprian la Viena apare ideea creării unui imn al asociaţiei studenţilor români din capitala Imperiului. Acesta va fi Imnul României june sau Imnul Unirei, cunoscut publicului sub numele Pe-al nostru steag, după primul vers al imnului: Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget şi-n simţiri,/ Şi sub măreaţa lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri. Ciprian Porumbescu a compus muzica pe un text inspirat de Cântecul gintei latine al lui Vasile Alecsandri. În aceeaşi perioadă, Ciprian începe să lucreze la un imn închinat culorilor drapelului ţării, Cântecul Tricolorului: Trei culori cunosc pe lume/ Ce le ţin de-un sfânt odor./ Sunt culori de-un vechi renume/ Suvenir de-un brav popor. Într-una din vacanţele petrecute la Ilişeşti, Ciprian o revede pe Berta, însă fata îl întâmpină cu răceală şi indiferenţă. Printr-o scrisoare înflăcărată, Ciprian îşi declară iubirea şi o cere în 225

căsătorie. Sentimentele lui se lovesc însă de prejudecăţile părinţilor fetei, care îl sfătuiesc să o uite şi să se dedice muzicii, a doua sa iubită. Dragostea neîmplinită se revarsă acum în compoziţii răscolitoare: Résignation, Te-ai dus,iubito, Dorul, Reveria, A căzut o rază lină. În cele din urmă, Berta s-a căsătorit cu farmacistul Alfred von Rossignon, la Rădăuţi. Rămasă văduvă, s-a stabilit în Germania, unde s-a stins în 1947, la aproape 86 de ani. În octombrie 1880, în liniştea de la Stupca, Ciprian termina Balada pentru vioară, cea mai cunoscută dintre lucrările sale. Compoziţie inspirată din cântecul doinit al poporului şi din romanţa veche românească, Balada are o armonie caldă, impregnată de poezie şi melancolie, ceea ce o face să rezoneze cu sufletul oricărui român. Ciprian se reîntoarce la Viena în 1881. În mintea lui încolţeşte ideea primei operete româneşti, inspirată din folclorul naţional. Situaţia materială dificilă a familiei îl obligă să-şi întrerupă studiile şi să se întoarcă în ţară, la Braşov, ca profesor de muzică la Gimnaziul din oraşul de la poalele Tâmpei, azi Colegiul Naţional Andrei Şaguna. Aici are loc, pe 27 februarie 1882, premiera operetei Crai nou, pe un libret de Alecsandri, creaţie care s-a bucurat, de la bun început, de un mare succes. Într-o scrisoare către tatăl ei, după premieră, Mărioara, sora lui Ciprian, consemna: „Opereta a avut un succes extraordinar de mare (...) Când a ieşit Ciprian din culise să ia loc la pupitrul dirijorului, a fost salutat cu aplauze furtunoase. După uvertura aşa de frumoasă şi melodioasă, s-a ridicat cortina. Această imagine va rămâne veşnic în memoria mea şi o sorbeam cu ochii. Pe o parte a scenei, fetiţe, pe cealaltă, flăcăi. Ei se găseau toţi într-o pădure, sus strălucea luna Crai Nou şi tineretul a ieşit afară ca să se închine la Crai Nou. Toţi în costume naţionale, care străluceau şi scânteiau de te orbea. Ce costume splendide, mă credeam transportată într-o pădure din poveşti! (...) După primul act, lumea striga cât putea: Porumbescu!, după al doilea îşi întrecură măsura, bătăi din picioare, strigăte nesfârşite: Porumbescu!, Porumbescu!” La rândul său, Ciprian mărturisea: „Astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit 226

chemând sute de voci, pline de entuziasm şi căldură, numele meu (...) Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma?” Cât a stat la Braşov, sănătatea sa a continuat să se înrăutăţească. În seara zilei de 14 noiembrie 1882, părăseşte Braşovul în care începuse maturizarea lui artistică şi pleacă în Italia. Poposeşte mai întâi la Trieste, unde se întâlneşte prima dată cu întinderea nesfârşită a mării. Urmează Veneţia, unde răceşte şi starea de sănătate i se agravează, apoi Milano şi staţiunea Nervi, pe care o alesese pentru a se trata. La Genova îl întâlneşte pe Giuseppe Verdi, care găzduise în vila sa şi alţi artişti români, printre ei numărându-se şi soprana Hariclea Darclée. Iată cum descria Ciprian întâlnirea cu Verdi, într-una din scrisorile trimise celor de acasă: „Eram, se înţelege, nu numai mişcat, văzându-mă înaintea lui Verdi, dar să şi cânt înaintea lui, pare că nu mă simţeam în putere. După ce m-am mai împrospătat şi am prins curaj, am cântat Doina. M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru şi l-am vazut cu ochii aţintiţi asupra mea. Când am isprăvit de cântat, el zise (...): Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simţesc şi o pricep! Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale şi să vie la mine. Eu am păşit spre dânsul. El mi-a întins amândouă mâinile şi, strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mişcat: Da, fraţi ne sunteţi. Atestatul că ne sunteţi fraţi l-am auzit acum”. De la Genova, Ciprian pleacă la Florenţa, apoi la Roma. Pe 28 februarie 1883, ajunge din nou acasă, la Stupca. Trecerea bruscă de la primăvara mediteraneană la iarna bucovineană îi accentuează tuberculoza şi îl doboară la pat. Pe zi ce trece, se simte tot mai sleit de puteri. Sub impresia gândurilor şi a clipelor ce le trăia, aşterne pe portativ elegia Tempi passati, o reluare a nocturnei Berta, semn că purta încă în suflet imaginea iubitei de la Ilişeşti. În seara zilei de 5 iunie, presimţindu-şi sfârşitul, o roagă pe Mărioara să aibă grijă de tatăl lor şi de manuscrisele lui. Pe 6 iunie 1883, în zori, Ciprian trecea în eternitate. Înconjurat de 227

rude, prieteni şi întreg satul, este condus pe ultimul drum şi înhumat alături de ceilalţi membri ai familiei Porumbescu în cimitirul din Stupca. Pe mormânt, aşa cum şi-a dorit, stau scrise versurile: Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor. Muzica instrumentală constituie partea cea mai întinsă a creaţiei porumbesciene, iar instrumentul pentru care a compus cel mai mult a fost pianul: rapsodii (Rapsodia română), hore (Hora detrunchiaţilor, Bătrâneasca, Hora Braşovului), valsuri (Fantome, Camelii, Souvenir de Braşov), nocturne (Souvenir de Nervi, Tempi passati, Berta), polci, mazurci, potpuriuri şi idila O sară la stână. Deşi instrumentul lui preferat a fost vioara, a creat relativ puţine lucrări pentru ea: romanţa Reverie, Dorul şi Balada. Creaţia vocală cuprinde lieduri, romanţe, hore, coruri (Cântecul tricolorului, Imnul Unirei, Oda ostaşilor români, Cântec de primăvară, Cântec de mai, Serenada, Lacrima, Numele tău), cantate (La malurile Prutului, Altarul mănăstirii Putna), alcătuind partea cea mai valoroasă a creaţiei porumbesciene. Amintirea marelui compozitor, dirijor şi interpret român ridicat de pe plaiurile dulcei Bucovine este astăzi vie în satul sucevean care îi poartă numele. Complexul memorial Ciprian Porumbescu cuprinde Casa Memorială, Muzeul Memorial şi cripta familială din cimitirul satului. Alături de fotografii, afişe, piese numismatice sau filatelice, în Muzeul Memorial Ciprian Porumbescu, inaugurat în 1971, sunt expuse pianul, violoncelul, bagheta şi husa viorii lui Ciprian Porumbescu, dar şi albumul oferit de Ciprian iubitei sale, Berta Gorgon.

Sursa: http://www.daciccool.ro/oameni/personalitati/4788ciprian-porumbescu

228

57. Amintiri din copilărie III

u mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu,

dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale! – Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi satul Humuleştii, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care încunjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Şi mai din sus, monăstirile Secul şi Neamţul, altădată fala bisericei române şi a doua vistirie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: „Să fie de sufletul tatei!” Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Văraticul, unde şi-a petrecut viaţa Brancoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din monăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ, peste Ozană, vine Târgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănină râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lână şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi 229

străjuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa. Dar asta nu mă priveşte pe mine, băiet din Humuleşti. Eu am altă treabă de făcut; vreu să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atâta-i tot. Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre monăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult bogată şi aleasă. Mă rog, la Monăstirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în târg, tot atunci; apoi tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Peatră de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; şi la Varaticu, hram de Sântă Măria mare; lume şi iar lume! Şi câte târnosiri şi sfinţiri de biserici din nou, şi câte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti, şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor, şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre monăstiri! Lume, lume şi iar lume! Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre monăstirile de maice, după Nataliţa cea frumoasă! Şi au făcut nemţii mare tărăboiu prin monăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci şi beciul privighetorului Parvu din Târgul-Neamţului putea să tăinuiască la nevoie o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i dămoli luându-i cu binişorul, şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor peri! Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele? Aşa era cu cale să fac de la început, dar am ţinut să arăt că humuleştenii nus trăiţi ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna.

230

La 1852, în ziua când s-a sfinţit paraclisul spitalului din Târgul-Neamţului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo, eu, împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericei, stam aproape de Ghica-vodă, care era faţă la acea serbare, încunjurat de o mulţime de lume, şi nu ne mai săturam privindu-l. Şi el, frumos la chip şi blând cum era, văzându-ne pe mai toţi de-a rândul, îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute, cu bibiluri şi albe cum e helgea, cu bondiţe mândre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opincuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi, şi zise: – Iată, copii, şcoala şi sfânta biserică, izvoarăle mângăierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi, şi pre Domnul lăudaţi! Aceste vorbe, rostite de gura domnească, au brăzdat adânc inima norodului adunat acolo, şi fără întârziere şcoala s-a umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş; leneş fără păreche mă făcusem, căci mama, după câtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăţ carte şi să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru. Bun mai era şi părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieţii în rânduială cum nu mai văzusem pănă atunci; cumpăra-ni el vara, din banii săi, cofe de zmeură şi fel de fel de puricale de ni da să mâncăm, şi, mai în toată sâmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamţului şi ne ducea la stăriţie, să dăm esamen dinaintea stariţului Nionil, un bătrân olog, care ne sfătuia cu duhul blândeţei să ne ţinem de ceaslov şi psaltire; căci toate celelalte învăţături, zicea el, sunt numai nişte ereticii, care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stariţ, ci să ne înveţe şi câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie şi din toate câte ceva, după priceperea noastră. Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

X 231

58. Eminescu în lume, la Bucureşti (...) Pe timpul când trăia Eminescu, ziaristul şi scriitorul în genere erau un fel de oameni fără de rost, care nu ştiau să se folosească de darurile fireşti cu care au fost înzestraţi. Mai era apoi şi că Eminescu încă din timpul copilăriei să-ndrumase a-şi petrece zilele în singurătate. Îi plăcea fără-ndoială să steie de vorbă cu cei ce îi căutau societatea, fie chiar şi dacă aceştia nu îi erau simpatici, dar cele mai frumoase clipe ale vieţii sale tot numai singur le-a petrecut. În timpul anilor petrecuţi la Bucureşti, nu avem deci să-l căutăm prin saloane, prin cluburi, pe la serate, nici chiar prin cafenele. Dacă se-ntîmpla cîteodată să se rătăcească unde era lume multă, el era tot mai mult singur, un fel de om rătăcit printre ceilalţi. Centrul vieţii lui sociale erau întrunirile literare ale „Junimii”, de la care nu lipsea niciodată. S-a zis adeseori că „Junimea” era o societate de admiraţiune mutuală. Eminescu fără îndoială nu era admirator al tuturor celor socotiţi ca făcînd parte din „Junimea”, dar îi cunoştea din temei pe toţi, era dumirit atît asupra păcatelor, cît şi asupra bunelor însuşiri ale fiecăruia dintre dînşii şi avea o slăbiciune oarecum copilărească pentru orişicare, potrivit cu felul său de a fi. Pentru dînsul „Junimea” era o „bandă”, un fel de orchestră, în care chiar şi cel mai slab muzicant era un adevărat maestru în ceea ce priveşte instrumentul lui. De sine se-nţelege că adevărata „Junime” era la Iaşi, şi junimiştilor din Bucureşti el le zicea junimişti „in partibus infidelium”. Tocmai de aceea el era oarecum sectar: nu vedea bucuros la întrunirile „Junimii” pe aceia pe care nu-i socotea junimişti. Nu însă numai el avea slăbiciune pentru junimişti. Şi junimiştii adevăraţi aveau toţi o deosebită slăbiciune pentru dînsul. Când cetea el vreuna din scrierile sale, era o adevărată sărbătoare. El cetea desluşit şi cu un glas foarte plăcut nu numai scrierile sale, ci şi ale altora. Cetitori ascultaţi cu multă plăcere mai erau Maiorescu şi Caragiale, care deseori era un adevărat maestru în „abimarea” scrierilor care nu-i plăceau. 232

Mare sărbătoare mai era la „Junimea” şi când se-ntîmpla ca Alecsandri să citească cîte ceva. El de asemenea era bun cititor, şi citind, dădea pe faţă multă pricepere în ceea ce priveşte tehnica scrierii. Deşi poeziile lui sunt pe ici, pe colo împestriţate cu neajunsuri în ceea ce priveşte fie ritmul, fie rima, fie alegerea, întrebuinţarea ori aşezarea vorbelor, el îşi dădea seamă despre aceasta şi, citind, se uita cu un fel de viclenie la Caragiale şi la Eminescu, singurii care se încumătau a-i face critică. Adeseori le zicea în glumă: Faceţi ca şi când nu v-aţi fi dînd seamă, căci ceilalţi nunţeleg. La Bucureşti întrunirile literare se ţineau la T. Maiorescu, mai rar la T. Rosetti, în cîteva rînduri la Păunescu. Dintre junimiştii de la Bucureşti, „Titu”, „conu Toderiţă”, „Jacques” şi „Excelenţa” erau aceia pe care-i punea mai presus în gîndul său. Afară de „Junimea”, Eminescu avea numai de tot puţini prieteni în adevăratul înţeles al cuvîntului. Unul dintre aceştia era Dionise Miron, un tînăr foarte simpatic, bănăţean pe cît îmi aduc aminte, care ştia sîrbeşte şi tradusese într-o românească plăcută mai multe din baladele sîrbeşti. Alt prieten îi era tînărul Costachi, atunci deputat, om instruit şi inteligent, cu care petrecea timp îndelungat la sine acasă, luînd cafele şi bînd cîte un pahar de vin bun, mai ales „Lacrima Christi”, pentru care Eminescu avea o particulară slăbiciune. Tot ca tînărul Costachi petrecea cu Eminescu tînărul Maroneanu, om cu multă învăţătură în ceea ce priveşte ştiinţele exacte. Din când în când Eminescu lua masa la d. T. Rosetti, mai des în familia Maiorescu şi mai des la familia Kremnitz, aproape totdeauna împreună cu mine. Unii dintre cei ce au scris despre Eminescu au socotit că-şi fac scrierea interesantă născocind fel de fel de lucruri imposibile în ceea ce priveşte legăturile dintre Eminescu şi Mite Kremnitz, binecunoscuta scriitoare. Adevărul este că Mite Kremnitz era o femeie cu o cultură foarte întinsă, cu deosebire inteligentă şi în acelaşi timp de o rară distincţiune. Ea scria mult, adeseori în colaborare cu Carmen 233

Sylva, şi ţinea, fireşte, să-şi cetească scrierile într-un cerc mai restrîns, din care făceam şi noi parte. În acelaşi timp ea se interesa de literatura română, a luat când de la Eminescu, când de la mine lecşiuni de limba românească şi a făcut cunoscutele traduceri din literatura noastră, pe care de asemenea le-a cetit cu noi. Numai oameni care nu sunt în stare să-şi deie seamă că pentru cei ca Eminescu femeia este şi ea om, numai flecari au putut să născocească aici legături romanţioase. Tot cam acelaşi e adevărul şi în ceea ce priveşte legăturile lui Eminescu cu alte femei de la Bucureşti. O singură femeie a fost pentru Eminescu nu numai om. Am spus că în timpul când locuia pe la biserica Sf. Constantin, Eminescu era hotărît s-o ieie în căsătorie pe Veronica Micle, care rămăsese văduvă. Şi-a schimbat însă, aşa se vede, gîndul, căci după un timp oarecare a părăsit locuinţa aceea şi s-a mutat la mine, în Podul Mogoşoaiei. Cîtva timp în urmă Veronica Micle a venit la el, unde a stat vreo opt zile, apoi a plecat iar în Iaşi. Singura explicare a acestei întîmplări este că, după plecarea ei, Eminescu s-a uitat lung la mine. Îţi mulţumesc, Doamne, mi-a zis, făcîndu-şi cruce am scăpat, în sfîrşit, pentru totdeauna. Iar unii dintre cei ce-au scris despre Eminescu pun această ruptură în legătură cu îmbolnăvirea lui, ceea ce de asemenea nu e adevărat. Eminescu s-a îmbolnăvit în vara anului 1883, în curînd după dezvelirea monumentului ridicat lui Ştefan cel Mare la Iaşi. Atunci el nu mai locuia în Podul Mogoşoaiei; ne mutaserăm în piaţa Amzei, casele de lîngă brutărie. Trebuie deci să fi trecut la mijloc cel puţin Sf. Gheorghe, dacă nu chiar şi Sf. Dumitru. Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

X 234

59. Amintiri din copiulărie I

tau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre

pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiet în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascali şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bârne, streşinit cu şindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascalul bisericei, un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

235

60. Ţara dintre două columne

u mă pricep să meşteşugesc vorbele şi nu

ştiu cum am să vă fac să înţelegeţi că oraşul tinereţii mele, Sighişoara, este frumos. A fost aşezat pe un deal pe care casele îl îmbracă multicolor. Când îl priveşti de jos, de pe strada principală, ai impresia că este o grădină de flori. Acolo, sus, zidurile sunt groase, ulicioarele strâmte şi cotite, porţile înalte. Este un burg medieval în care meşteşugarii au construit casă lângă casă. Unele au temelia şi primul etaj mai lat decât al doilea, altele se sprijină pe contraforturi. Au olanele roşii, înverzite de muşchiul timpului. În ferestre sunt muşcate şi printre pietrele străduţelor a crescut iarba. Jur-împrejurul lui este zidul cetăţii, al vechii cetăţi, şi turnurile de apărare. În inima ei, Turnul cu ceas, vechea primărie a oraşului. În vale sunt casele noi. Multe dintre ele au poate peste cinci veacuri. Noi ne-am obişnuit însă să le numim Oraşul de Jos, Oraşul Nou. Este drept că o bună parte dintre ele au fost reconstruite de străbunicii şi uneori chiar de părinţii noştri, dar noi tot nou îl socotim. Pătrunzi în el dinspre gară şi, după ce ai străbătut piaţa mică care este atât de scundă şi îngustă încât numele de piaţă pare o glumă intri pe strada care duce în centrul Oraşului Nou. De-o parte şi de alta, viile, grădini cu brazi albi şi negri, cu trandafiri şi meri, în faţă, Tîrnava. Dincolo de ea, oraşul propriu-zis, magazinele, pieţele, cinematografele, fabricile. Astăzi, Sighişoara este un însemnat centru al sticlei, faianţei şi porţelanului. În vremurile de demult era renumită pentru măiestria giuvaergiilor şi fierarilor ei…[…] Drept, sever, împlântat ca un paloş uriaş în inima de piatră a Sighişoarei, „Turnul cu ceas” este astăzi doar un reper. Construit la începutul secolului al patrusprezecelea, aproape odată cu zidurile cetăţii, consolidat în repetate rânduri, adaptat neîncetat nevoilor de apărare, turnul a căpătat forma actuală către sfârşitul 236

secolului al şaisprezecelea. A fost scut al porţii principale, lăcaş al sfatului meşteşugarilor, depozit, arhivă, trezorerie. În galeria de lemn care înconjură ultimul etaj cânta fanfara oraşului. Între coloanele care susţin galeria se văd gurile de foc. La partea inferioară, la nivelul solului, acolo unde este străbătut de două ganguri paralele, boltite, închise cu porţi grele de stejar şi ferecate cu drugi de fier, a fost cândva închisoarea. Turnul în sine este muzeu şi obiect muzeistic în marele muzeu Sighişoara. Compoziţia expresivă de ţigle multicolore a acoperişului, fleşa lui prelungă înaltă de 64 de metri foişorul poligonal cu coloane de lemn, foişorul mic de la mijlocul fleşei decorat cu o pajură, un glob şi un cocoş, turnuleţele ce înconjură din cele patru colţuri acoperişul, însemnele autonomiei judiciare a cetăţii, care prin sfatul său putea aplica pedeapsa capitală: jus gladi, dreptul sabiei, prestigiu de care dispuneau doar oraşele importante ale Europei, produc o impresie copleşitoare”. La ultimul etaj al clădirii, bătrânul ceas al cetăţii de mai bine de trei veacuri marchează ritmic şi precis timpul. Maşinăria cât o cameră în care ar putea încăpea comod douăzeci de oameni; cadranele, unul cu faţa spre cetate, celălalt întors spre Oraşul de Jos, sunt pereţii exteriori ai etajului. Iniţial, arăta numai orele, dar prin 1640, ceasornicarul Johan Kirke l-a transformat instalând un indicator al minutelor şi perfecţionând sistemul de semnalizare sonoră. Îi adaugă un mecanism care ilustrează mişcarea diurnă prin apariţia unor figurine, la şase dimineaţa, când porneau la muncă breslaşii, şi seara, când se opreau şi unul şi altul, care înfăţisa, tot prin figurine, patronii zilelor săptămânii. Prima imagine pe care în rotirea sa pământul o arată soarelui este aici cetatea. Soarele şi cetatea simbolizează în imagini alăturate forţa şi puritatea, cutezanţa şi candoarea, măreţia şi gingăşia. Avea dreptate Giovanandrea Gromo când scria în 1564 prinţului Florenţei, Cosimo de Medici, că Sighişoara este un oraş ospitalier, sănătos, harnic şi mândru. Exclamaţia de uimire şi încântare ţâşneşte şi azi limpede, decantându-se din felul simplu 237

în care munca şi dăruirea oamenilor cetăţii a încredinţat pulsaţiei secolelor speranţa lor de a rămâne in memoriam. Şi chiar dacă cea mai frumoasă şi cea mai bine păstrată cetate orăşenească s-a născut sub permanenta ameninţare a turcilor, chiar dacă destinul ei a fost marcat de semnele malefice ale apei, focului şi ciumei, ea a avut şi are anii ei de negrăită frumuseţe despre care acum, când îi bat drumurile, ştiu că trebuie să existe pentru ca timpul să nu-şi cearnă cenuşa uitării. Stau pe o bancă de piatră în umbra bisericii din deal şi privesc în jur cetatea. Zidurile ei, întărite cu patrusprezece turnuri de apărare, încununează dealul. În 1280 „Castrum Sax” era o mică fortăreaţă, mică dar foarte importantă. Ordinul călugărilor dominicani întemeia aici o mănăstire pentru care papa Bonifaciu al optulea dădea o indulgenţă. În 1367 „Civitas de Seguswar”, reşedinţă de comitat, e menţionată, alături de alte unsprezece oraşe, ca punct de reper al Transilvaniei. În 1376, cu voia şi consimţământul tuturor meşteşugarilor breslaşi, se înfiinţa aici universitae fraternitas mechanicorum… Şi totuşi, nu mă pot stăpâni şi caut cu înfrigurare urmele primului lucrător pomenit în hrisoave, Andrei, ale meşterului aurar Nicolae, jurat din 1393, ori ale primarului pictor Valentin, ori atelierul meşterului argintar la care şi-a bătut Vlad Ţepeş cea mai frumoasă monedă a Ţărilor Române. De la ferestrele acestea s-au aruncat flori sub copitele calului alb al lui Mihai Viteazul. Aici, în sala sfatului din Turn, în clocotul răscoalei lui Doja, meşteşugarii au hotărât sprijinirea ţăranilor, iar în Biserica din deal, Unium Trium Nationum îşi stabilea statutul şi un Rakoczy primea coroana Transilvaniei din mâna Dietei. Erau anii de tihnă şi de lumină, anii în care cetatea devenea centrul întregii universitas saxonum, în care Johannes Stoss picta altarele poliptice, iar Johannes Reychmuth dăltuia strane renascentiste. Erau anii în care se ridicau monumentele Sighişoarei: biserici sobre, fără decoraţii exterioare, al căror ritm arhitectural îl stabilesc arcurile butante, contraforturile masive, deschiderile ferestrelor cu ancadramente 238

gotice, Turnul cu ceas, turnurile de apărare… Legenda spune că sub unul dintre ele, bastionul Castaldo, este îngropat un paşă care venise cărare pe un elefant alb, în fruntea unei cumplite oştiri, cu gând să prade cetatea. Din turnul giuvaergiilor, un român şi un sas au tras în chiar aceeaşi clipă şi paşa muri. Dar singurul loc în care am realizat cu adevărat Timpul e cimitirul: un parc imens de copaci bătrâni, flori nebune, iarbă tânără şi alei de morminte tăiate drept, simetric. Îţi picură în urechi secundele orologiului lui Kirche, introducându-te parcă întro intimitate fastuoasă, hieratică.

Luminiţa Doja Ţara dintre două columne, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981

239

61. Amintiri din copilărie I

ntru una din zile, şi chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de

dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile n-are ce lucra? Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu covăţile, în sfârşit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu paşnicul, vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili se purtau pintre oameni de colo pănă colo, şi, când deodată, numai iaca vedem în prund câţiva oameni claie peste grămadă, şi unul din ei mugind puternic. „Ce să fie acolo?” ziceau oamenii, alergând care de care din toate părţile. Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l trimită la Peatră... Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste... Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, iară noi, copiii, ne-am întors plângând pe la casele noastre. Afurisit să fie cânerul de vornic, şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi! blăstămau femeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate părţile. Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Peatră, bocindu-l ca pe un mort! „Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângăind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi sfântul Gheorghe, şi sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!” Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

240

62. România pitorească

„

ând ieşim în limpeziş, vedem ploaia, ca o perdea de suliţi, dreaptă şi întunecoasă,

viind dinspre munţi şi cotropind câmpiile, c-un ropot de oştire îngrozitoare, năpraznică. Tunetele se-nteţesc şi peste câteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra noastră. Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor care cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Într-un sfert de ceas toată câmpia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub umbrarul unei cârciume. Ţăranii desculţi, cu iţarii sumeşi până deasupra genunchilor, cu braţele goale, încrucişate pe piept, stau în picioare, neclintiţi, şi privesc cu jale la ogoarele-necate, la căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoaie, la munca şi speranţele lor nimicite-ntr-o clipită. Şi nimeni nu scoate-o vorbă, nimeni nu se tânguie. E în liniştea aceasta o măreţie de eroi de prin cărţi, o înţelepciune antică, înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea sfântă a românului, tăria legendară a neamului acestuia, oţelit în dureri, care-a văzut ş-a îndurat atâtea, că nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc să mă dau în vorbă cu ei. Duşi pe gânduri, cu privirea pierdută-n văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obicei, ţăranul nostru vorbeşte puţin; nouă mai ales, celor de la oraşe, foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi răbdătoare. Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă. Femei cu pruncii în apă aleargă, ţipând, de-a lungul şanţului prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăştiate copăi, ţoale şi perine luate de şuvoi. La asfinţitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Oraşul este aşezat într-o vâlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de plopi şi de anini seculari umbreşte malurile frumosului râu. Străzile sunt largi şi drepte. E linişte ca la ţară; şi ce aer de bătrâni gânditori au

241

unele case vechi, boiereşti, tupilate-n fundul curţii, în desişul lor de arbori! Se-nserează. Singur mă plimbu prin aleele tăcute ale parcului. Unde şi unde, câte un felinar clipeşte-n frunzişul umed. Spre miazănoapte munţii Gorjului îşi crestează pe albastrul închis al cerului vârfurile lor înalte, negre, neregulate. Şi-n tăcerea acestei nopţi de vară, freamătul plopilor, şuietul Jiului par glasuri omeneşti, ce-mi povestesc întâmplări, amintiri dureroase din vremile de demult… Aici, în oraşul acesta retras, îşi căutau scăparea la 1802 boierii Craiovii, goniţi de groaza lui Pazvantoglu, paşa Vidinului; ş-au năvălit peste ei cârjalâii lui Manaf Ibraim, după ce-au spart bâlciul Clanovului ş-au prădat case, ş-au dat foc bisericilor, şi-au tăiat bătrâni şi femei, şi prunci nevinovaţi. Pe aşa cumplite vremi s-a născut aici, în casa logofătului Broşteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea să fie ales domn de boierii pământeni din Obşteasca Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de un veac şi jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea domnului ei. Aici amintirile istorice sunt vii, strânse cu pricepută grijă şi păstrate cu sfinţenie. Nicăieri n-am găsit atâta iubire de ţară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru, ca-n oraşul acesta liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri frumoase şi la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului această nepieritoare întrupare a vitejiei şi a jertfei, este şi va fi pururea cea mai minunată lecţie de patriotism, pentru fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei”. Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

X 242

63. Eminescu Omul

minescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare.

Deşi tînăr de abia douăzeci de ani, el avuse pînă atunci o viaţă zbuciumată, umblase ani de zile de-a rîndul răzleţ ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş, şi ca suflor la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoştea în toate amănuntele ei partea urîtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, şi nu numai îşi făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filozofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. (...) Eminescu era înscris la Facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie naţională a lui Lorenz Stein, precum şi la cel de drept roman al lui Ihering. Un tînăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot, cu un lung „clăbăţ” bănăţenesc peste pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zîmbet oarecum batjocoritor pe buze; un albanez îmi ziceam poate chiar un persian. Cîteodată se plimba, printre lecţiuni, pe coridor cu alţi tineri atunci mie necunoscuţi. Erau Toader Nica şi Ioan Bechnitz, Ioniţă Bumbac ori vreun alt bucovinean. Deşi trecuseră vreo două luni de când mă aflam la Viena, singurul român de acolo pe care-l ştiam era Ioan Hosanu, care studia medicina. El venea cîteodată să mă ia cu dînsul la masă. Prin el am făcut cunoştinţă cu Eminescu şi cu Ioniţă Bumbac, care scria şi el versuri, şi am luat masa împreună. Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredinţat că albanezul meu nu e persian, ci român de ai noştri, şi-n timpul mesei am avut toţi trei şi mai ales eu o vie discuţiune cu 243

Eminescu, încît aş fi stat pînă seara dacă n-aş fi fost nevoit să mă prezint înainte de două la cazarmă. La cazarmă ne aflam în aceeaşi sală treizeci şi cinci de voluntari, studenţi adunaţi de pe la toate şcolile, din toate ţările şi de toate neamurile, cei mai mulţi băieţi voioşi, care le făceau toate valvîrtej. Fiindcă-mi făcusem reputaţiunea de om ordonat şi iubitor de curăţenie, am fost însărcinat de căpitanul nostru să port grijă de curăţenie şi de buna rînduială în dormitorul nostru, unde ni se făceau şi lecţiunile de teorie. O vie îngrijare mă cuprindea când mă gîndeam că se întorc băieţii, căci în fiecare clipă putea să-mi vie inspecţiune. Aflînd lucrul acesta, Eminescu se uita mereu la ceasornic şi-mi dedea zor să plec, apoi m-a însoţit pînă la cazarmă, pentru ca, pe drum, să urmăm discuţiunea. Se izbeau în noi amîndoi una de alta două lumi pornite din aceeași obîrşie, dar desfăşurate fiecare în felul ei: una largă şi luminoasă, iar cealaltă strîmtă şi neguroasă. Îl văd, parcă, şi acum uitîndu-se din când în când speriat şi scos din răbdare la mine. Om de o veselie copilăroasă, el rîdea cu toată inima, încît ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare sencrunta însă, se strîmba ori îşi întorcea capul cu despreţ. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l făcea să se cutremure; orişice scîrţîitură-l scotea din sărite. Şi adeseori el îmi zicea „Taci, nu mai scîrţîi!” El crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi, în multele lui cutreierări, mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei, şi în acum destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpînit deopotrivă cu dînsul de gîndul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încîntat de trecutul românilor şi de marile lor destoinicii, el era scîrbit de prezentul, după părerea lui, urît, admira pe bătrîni şi se uita cu însufleţire în viitorul luminos. Ceea ce noi numim sentimentalitate nu exista pentru dînsul. El navea slăbiciuni pentru nimic. Toate porneau la dînsul din convingere, şi ceea ce noi ceilalţi facem din iubire, el făcea din 244

hotărîre nestrămutată, iar ura se dedea la dînsul cu dispreţ pe faţă. Niciodată nu l-am văzut plîngînd şi nu cred că era în stare să plîngă, iar cu înduioşare numai despre muma lui l-am auzit vorbind. (...) Cel mai hotărîtor gînd a lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins şi se va-ntinde mereu cîtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc spaima-n oameni. Era peste putinţă să ajungem la înţelegere, şi-n vreme ce eu îmi făceam exerciţiile în curtea cea largă, el se plimba prin faţa cazărmii. Pe la cinci apoi, după ce scăpam, iar urmam discuţiunea, fie plimbîndu-ne prin apropiatul parc orăşenesc, fie stînd la o masă din colţul vreunei cafenele mai dosnice. Aşa mi-l aduc aminte din timpul acesta şi mă cuprinde şi acum, după patruzeci de ani, înduioşarea când serile aud sunînduse de retragere, căci tot mă mai văd întorcîndu-mă cu dînsul la cazarmă. Eu voi fi fost atunci pentru dînsul un interesant obiect de studiu, dar el pentru mine era un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi de îndrumări bune. Orişicît de multe şi de mari ar fi fost deosebirile dintre noi, erau cîteva lucruri care ne legau pentru toată viaţa. Deşi el naţionalist în cel mai aspru înţeles al cuvîntului şi foarte pornit spre intoleranţă, iară eu mai mult ori mai puţin cosmopolit, cunoşteam amîndoi, şi îndeosebi eu chiar mai mult decît dînsul, viaţa poporului român în toate amănuntele ei pline de farmec şi eram deopotrivă încîntaţi de ea. Ziceam eu că nu fac nici o deosebire între români şi alţi oameni, dar ştiam că între popoarele pe care le cunoşteam din propria mea intuiţiune, nu e nici unul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul. Îmi rămăsese aceasta din timpul copilăriei petrecute într-o lume în care „om” era numai românul, iar ceilalţi, fie unguri, şvabi, sîrbi, şoacăţi ori jidovi, erau socotiţi dacă nu spurcaţi, cam aşa ceva. 245

Din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului românesc şi năzuinţa de a lua parte la lucrarea urmată în vederea lui. Alt lucru care ne lega era cultul trecutului, acelaşi la amîndoi, deşi gîndul lui zbura la Mircea, la Ţepeş, la Alexandru cel Bun şi la Ştefan cel Mare, la Mihai-Vodă şi la Matei Basarab, iară eu, care nu-i ştiam pe aceştia, îmi reaminteam pe Corvin, pe Zapolya, pe Batory, pe Bethlen, pe Rakoczi și pe Thokolyi, şi ne întîlneam numai în trecutul mai apropiat, când vorba era de Horia şi de Iancu, pe care îi ştiam atît de bine din timpul copilăriei mele. De acelaşi spirit conservator eram pătrunşi amîndoi, şi amîndoi eram dinastici, el prin convingere, iară eu prin tradiţiune familială. Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vîrsta de douăzeci de ani nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buddha, şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate. Dacă aş fi cunoscut dar şi eu lumea în care se zbătuse dînsul, n-am mai fi avut de ce să discutăm. Abia însă tîrziu şi numai încetul cu încetul am ajuns să mă încredinţez că el avea dreptate când îmi spunea că e multă răutate în lume şi că stricăciunea se întinde mereu. Zadarnice îi erau silinţele de a mă convinge că e lipsit de judecată cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor şi că, vorba lui statornică, buni sunt numai cei proşti: trebuia să mă izbesc cum se izbise dînsul de toate şi să simt durerile prin care trecuse el, pentru ca să-l înţeleg. El îmi spunea însă că sunt prea lipsit de cultură pentru ca să-l pot înţelege şi-şi dădea silinţa să mă lumineze. El lucra pe timpul acela la traducerea operei lui Kant asupra raţiunii pure, era plin de Spinoza, pe care-l citise de curînd, şi citea pe Fichte. Tu îmi zise el într-una din zile să nu-ţi perzi timpul cu aceştia. Să-ncepi cu Schopenhauer, să treci apoi la Confuciu şi la Buddha, să mai citeşti în urmă şi ceva din Dialoagele lui Platon şi ştii destul.

246

Dar i-am răspuns ca om cuminte eu am să mă prepar pentru primul examen de stat. Ştii că anul întîi n-am învăţat nimic, iar acum îmi fac şi serviciul militar: cum voi putea trece examenul dacă-mi pierd timpul citind lucruri care nu-mi sunt de nici un folos? Ascultă-mă pe mine a stăruit el o să te prepari mai uşor şi o să fii mai bine pregătit dacă faci cum îţi spun eu. Fiindcă nu știam destul de bine nemţeşte, nici franţuzeşte, am citit împreună mai întîi Despre rădăcina pătrată a principiului raţiunii suficiente apoi, în franţuzeşte, traducerea Dialoagelor lui Platon şi, din L'Orient pittoresque, dări de seamă despre budism şi confucianism. Abia-n urmă am citit eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai tîrziu nu admitea vederile marelui filozof german decît în ceea ce priveşte principiile generale, că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e o fiinţă neatîrnătoare de trup şi că fundamentul moralei e simţămîntul de compătimire, tot adevăruri vechi şi de-a pururea nouă. Aşa a trecut iarna şi primăvara. Nu era zi fără ca să nentîlnim şi toate oarele libere ni le petreceam împreună. În urma stăruinţelor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întîi comedioara Fata de birău, apoi povestea Zîna Zorilor şi în cele din urmă studiul Noi şi maghiarii. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcînd în ele corecturi cu multă discreţiune, şi le trimetea la Convorbiri literare, cu care avea legături. Tot în urma stăruințelor lui audiam amîndoi regulat la cursul de anatomie al lui Hyrtl şi la cel de fiziologie, al lui Brucke. Pe la sfîrşitul lunei mai, mi-am cerut termin pentru examenul de stat, apoi am plecat cu regimentul în tabăra de la Bruck a.d.L.(Prescurtare a denumirii taberei militare Bruck an der Leita, din nordul Austriei), ca să iau parte la manevrele de acolo. Eminescu a plecat şi el acasă, şi abia la începutul viitorului an școlar ne-am revăzut în împrejurări cu totul schimbate. În tabără suna Taqwache în crepetul zorilor şi exerciţiile se urmau pînă la ameazăzi. Aveam dar după-prînz timp liber ca să 247

mă prepar pentru examen. Ni se mai dedea apoi după manevrele mai obositoare şi cîte o zi de repaus. Mai erau duminecile şi zilele de sărbători împărăteşti. Eminescu avea dreptate: vreo două săptămîni după întoarcerea mea din tabără, m-am prezentat la examen şi l-am trecut cu laudă, încît mi-a rămas timp să mă prepar şi pentru examenul de ofițer, pe care l-am trecut în septemvrie. Eram foarte fericit, dar în ziua când am dezbrăcat uniforma şi am fost nevoit să părăsesc cazarma, n-aveam nici cu ce să mă îmbrac, nici unde să stau, nici ce să mănînc. Am plecat dar acasă, unde mama mea, care era de părere că am învăţat destul, pusese la cale alegerea mea de notar. Peste puţin m-am întors însă iar la Viena. În vreme ce Eminescu-şi dedea silinţa să-mi găsească un fel de bursă, ceilalţi prieteni din Viena mi-au găsit ocupaţiune într-un institut particular din Viena, unde, pentru 40 fl. pe lună, aveam să prepar doi băieţi maghiari care nu ştiau nemţeşte. În urmă luam 50 fl. ca să prepar trei băieţi români, fraţii Feraru din Craiova. Le dedeam lecţiuni şi-i scoteam duminicile de sărbătoare la plimbare prin oraş ori prin împrejurimi. Ne-ntîlneam deci mai rar Eminescu şi eu, dar tot lucram împreună, şi nu o dată am petrecut zile-ntregi plimbînd băieţii prin împrejurimile Vienei. Pornind din gîndul transcendental al stăpînirii de sine, Schopenhauer deosebeşte în om caracter inteligibil şi caracter empiric. Mie mi se pare deosebirea mai luminoasă dacă vom pune întrebarea aşa: Cum vrea omul el însuşi să fie şi cum este el în adevăr sub stăpînirea împrejurărilor în care trăieşte? E mai presus de toată îndoiala că omul cel adevărat e aşa cum el însuşi vrea să fie şi că, răpusă de nevoi, firea se strică şi se falsifică. Voi cerceta deci şi eu, înainte de toate, cum voia Eminescu el însuşi să fie, şi numai apoi voi constata cum l-au stricat şi falsificat grelele nevoi cu care a avut să se lupte în scurta lui viaţă. În timpul pe care l-a petrecut la Viena, el ţinea mult să aibă locuinţă comodă, largă, curată, liniştită şi luminoasă, să se îmbrace curat şi bine, să-şi aleagă mîncările după plac, să fumeze 248

ţigări fine, să-şi gătească el însuşi cafeaua de Mocca şi bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. Aşa l-am cunoscut eu, şi tot aşa şi-l vor fi aducînd aminte şi cei încă-n viață, care au trăit atunci în legături mai apropiate cu dînsul. Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără ca să se plîngă şi respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar, mijloacele pe care tatăl său i le punea la dispoziţiune erau îndestulătoare pentru traiul pe care şi-l dorea, căci primea regulat cîte 18-20 galbeni pe lună, deseori şi mai mult. Pornirile lui erau însă atît de vii, încît îi covîrşeau puterea stăpînirii de sine. El citea, înainte de toate, mult şi cu repeziciune uimitoare, nu vorbă cu vorbă, ci cuprinzînd cu privirea fraze întregi. Era deci în curent şi cu publicațiunile nouă și cu cărțile vechi ce se găseau pe la anticari. În același timp ținea să citească-n tignă și nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată dar ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi timp de cîteva zile nu-l mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dînsul la maşina de spirt şi-n mezeluri cumpărate-n pripă. Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoial silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite pe la anticari şi ajungea în cele din urmă de nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără ca să mănînce şi cerea cîte o „piţulă” mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de acasă, cel dintîi gînd îi era să-şi achite datoriile, şi era peste putinţă să uite pe cineva. Eu profitam de ocaziune şi mă împrumutam de la dînsul pentru ca să mă achit apoi, dîndu-i în fiecare zi cîte 40-50 creiţari. Poate orişicine să-şi închipuiască ce harababură se producea în locuinţa lui în timpul zilelor pe care le petrecea închis în casă. Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalţi între ziuă şi noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor, şi sunt foarte multe nopţile pe care eu, om altfel prozaic, le-am petrecut cu dînsul fie plimbîndu-ne pe străzile liniştite, fie stînd la „masa de brad” şi luînd cîte o sorbitură din cafeaua scursă de la maşina lui.

249

Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească şi să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele ori să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseală, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura, rar premenită şi nelăută, i se făcea cocoloş. Barba șio uita nerasă, şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua briceagul şi, perdut în gînduri ori adîncit în lectură, şi-o scotea fir cu fir, încît îi rămîneau pete-pete-n faţă. Când nu mai putea s-o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine. În iarna anului 1874, când am venit la Iaşi, el era bibliotecar şi am locuit cîteva săptămîni împreună la Trei Sfetite, unde Samson Bodnărescu, atunci director al Şcolii normale, îi pusese la dispoziţiune o odaie spaţioasă. Deoarece el mă considera ca fiind în gazdă la dînsul şi mă ştia că dezordinea şi necurăţenia mă înăbuşe, avea multă purtare de grijă pentru păstrarea bunei rînduieli şi pentru curăţenie. Aerisea mereu şi era-n stare să măture şi să scuture praful. Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu şi cu Samson Bodnărescu făcînd lectură ori discuţiuni literare la doamna Burlă, azi doamna Poni, cîteodată, de tot rar la doamna Micle, pe care Eminescu o ştia încă din timpul petrecut la Viena. El ţinea dar să fie totdeauna „spelcuit”. În urmă, după ce s-a mutat la Bucureşti, îşi aducea cu multă plăcere aminte de cele cîteva săptămîni pe care le-am petrecut sub acelaşi acoperămînt şi i-a fost viuă mulţumirea când i-am oferit în cele din urmă o odaie cu chirie în locuinţa mea. Prima lui locuinţă la Bucureşti a fost în strada Speranţei. Luase cu chirie o odaie spaţioasă, cu antreu larg. Casa, care azi nu mai există, era bătrînească, în mijlocul unei curţi pline de verdeaţă, şi avea un frumos cerdac aşezat pe stîlpi ciopliţi, făcută parcă anume pentru dînsul. Tocmai pentru că stetea însă acasă mai bucuros decît orişiunde, în curînd a ajuns de nu mai era chip să te mişti şi să răsufli în locuinţa lui. În urmă s-a mutat în apropiere, la Caimata, unde a găsit în nişte ruine vechi o odaie boltită, un fel de chilie călugărească, în care steteau aruncate una peste alta lăzi, cărţi, manuscrise, ziare şi haine vechi. 250

După ce nu a mai putut s-o ducă aici, şi-a luat două odăi în piaţa Sf. Constantin, una cu iatac de dormit, în care n-avea să intre peste zi, iar alta un fel de birou, în care-şi avea biblioteca şişi petrecea ziua. În curînd însă au ajuns la fel cele două odăi, şi el lucra în iatac şi dormea pe canapeaua din birou. Eminescu era foarte iubit nu numai de junimişti, ci de toţi cei ce-l cunoşteau personal, îndeosebi de Lascăr Catargiu, de prinţul Știrbei, de Mihail Kogălniceanu, de Manolache Costachi şi de alţi oameni însemnaţi, care-l preţuiau pentru ştiinţa lui, pentru judecata lui limpede, pentru firea lui deschisă şi pentru purtările lui totdeauna corecte. Între fruntaşii „Junimii” şi între amicii mai apropiaţi era deci constantă preocuparea de a-l îndruma spre o vieţuire regulată şi potrivită cu firea lui distinsă. Părerea generală era că trebuie să fie pus sub purtarea de grijă a cuiva care are autoritate faţă cu dînsul. Unul dintre oamenii la care ținea mult era dr. Kremnitz, pe care-l admira pentru devotamentul lui profesional şi pentru buna lui credinţă. Dr. Kremnitz, o inimă de aur, îl rugase să-i deie doamnei Mite Kremnitz lecţiuni de limba română şi stăruia să-l înduplec a primi o odaie frumoasă şi izolată în locuinţa lui. Da îmi zicea Eminescu foarte bucuros, dacă n-ar fi la mijloc şi Mite, care s-ar speria de dezordinea pe care i-o fac în casă. A primit însă peste cîtva timp oferta d-lui T. Maiorescu, care i-a pus la dispoziţiune o odaie luminoasă şi retrasă şi ţinea să-l aibă în rîndul membrilor familiei sale. Peste vreo două săptămîni a fugit însă. Ei! nu pot, mi-a zis el. Mă înăbuşe bunăvoinţa de care nu sunt în stare să mă fac vrednic. Sunt destul de supărător şi pentru mine însumi, de ce să mai supăr şi pe alţii?! Adevărul era că prea îi era greu să se deprindă stăpînindu-se pe sine cu buna rînduială pe care o găsise în casa d-lui Maiorescu. Şi cu toate aceste, în timpul celor cîteva săptămîni pe care le-am petrecut împreună la Trei Sfetite, viaţa ne era foarte regulată. De! asta era alta, îmi zicea el. Le făceam toate din propriul nostru îndemn şi pentru mulțumirea noastră. 251

De Sf. Gheorghe mi-am căutat deci o locuinţă în care puteam să-i închiriez o odaie, şi pînă la îmbolnăvirea lui, timp de cîţiva ani, am stat sub acelaşi acoperămînt. Nu mi-a făcut niciodată nici un fel de supărare, deşi-l ţineam de scurt. Om de o rară disciplină intelectuală, el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face de regulă numai ceea ce eu însumi voiesc. Se bucura dar când îi veneam prin stăruinţele mele prieteneşti într-ajutor şi nu se-mpotrivea. Boala îi era însă, precum se vede, legată de o anumită vîrstă şi nu i-a venit deodată, ci încetul cu încetul, şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpînească. El fuma puţin, dar bea multe cafele. Ştia că ele nu-i fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără ca să-şi dea seama despre ceea ce face. Era dar destul să ridic degetul pentru ca să stingă focul aprins la maşină. Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care stătea de vorbă, puţin cîte puţin, şi numai vinuri uşoare, curate şi bune. Vinul îl făcea vioi, vesel, comunicativ şi doritor de a îmbrăţişa şi de a ferici pe toată lumea. În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua când a putut să-mi zică: „În sfîrşit, am scăpat!” Păcatul lui cel mare şi hotărîtor era lipsa de rînduială în traiul zilnic: când se aşeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mînca zile întregi şi petrecea nopţile în nedormire. Nu suferea de insomnie şi avea multă poftă de mîncare, căci era apoi în stare să doarmă timp de douăzeci şi patru de ceasuri întruna şi mînca o dată pentru trei inşi. Uita însă să mănînce şi nu se-ndura să doarmă, deşi părerea lui statornică era că cea mai plăcută parte a 252

vieţii e cea petrecută în somn, când eşti fără ca să fii şi să simţi dureri. Dădeam lecţiuni la Şcoala normală a Societăţii, la Azilul „Elena Doamna” şi la Institutul „Manliu”. Sîmbetele dar şi-n ajunul zilelor de sărbători, când nu aveam să fiu la opt dimineaţa pe catedră, steteam şi eu adeseori cu el şi discutam cestiuni de gramatică, de pedagogie, de filosofie ori de istorie, întregi nopţi senine, care nu se pot uita. De obicei însă nu-l lăsam să stea, şi era destul să bat în perete pentru ca să-şi stîngă lumînarea ori să-l întreb, când mă întorceam acasă, dacă şi-a luat ori nu masa, pentru ca să se ducă şi s-o ia. În primăvara anului 1883, însă, el a început să se îndărătnicească şi nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte. Sufeream de cîţiva ani acum de o hiperclorhidrie, ale cărei simptome înterpretate de medici drept manifestaţiuni ale unei alte boli mă chinuiau, mă umpluseră de îngrijare şi mă făcuseră nerăbdător. Nu mai aveam dar măsura de mai nainte nici în relaţiunile mele cu Eminescu şi mă supăram cîteodată pe el. Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea, la care se adresa. Îi băteam în perete; el stîngea lumînarea şi se liniștea, dar era de rea-credinţă şi nu se culca. Peste cîtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-l răpunea, dar relaţiunile dintre noi erau din ce în ce mai încordate. Eu eram din ce în ce mai stăruitor, iară el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea în cele din urmă că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez. Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese. Doi dintre fraţii lui periseră de aceeaşi boală, iar al treilea, cel ce trăise la Sibiu şi la Temişoara, căzuse acum bolnav şi se afla acasă. „Mi s-a urît viaţa, îi scrisese bătrînul; fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate.” 253

Eminescu a-nceput să caute bani de cheltuială şi s-a împrumutat fără ştirea mea, ceea ce mai înainte nu era în stare să facă, mai de la unul, mai de la altul. A adunat, precum mi s-a spus mai tîrziu, vreo două mii de lei, dar n-a plecat. În timpul acesta a scris Doina, anume pentru inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare, la care a şi asistat în o stare sufletească prin care a pus pe mulţi pe gînduri. După examene, eu trebuia să plec fără de întîrziere la Viena, ca să consult medici, iar de acolo la băile ce-mi vor fi recomandat, şi vorba era ca Eminescu să plece şi el în Moldova, ca să-şi aducă fratele bolnav. Când era însă să-mi iau rămas bun de la dînsul, el a început să-mi facă imputări pline de amărîciune, că profit de ocaziune ca să-l părăsesc în nişte împrejurări atît de grele pentru el. În zadar îi spuneam că sunt alţii care ţin la el şi pot să-i fie de mai mare ajutor decît mine: el nu mă lăsa să plec. Un singur mijloc îmi rămînea ca să-l liniştesc: să-i cer un serviciu prietenesc, o dovadă de dragoste. Uite i-am zis am să-l rog pe d-l T. Maiorescu ceva şi nu pot să mă duc acum pe la dînsul: te rog să-i duci un bilet din partea mea. Rugam în bilet pe d-l T. Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se pare greu bolnav. Era prea tîrziu. La d-l T. Maiorescu el s-a stăpînit, dar s-a dus apoi să ieie o baie, ca să-şi potolească nervii, şi de la baie a fost dus la casa de sănătate. Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om şi ca fire grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adînci bătrîneţe dacă ar fi avut oarecare purtare de grije sine însuşi şi-ar fi fost încă de copil îndrumat a-şi stăpîni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvîrşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viața şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dînsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea 254

pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea zicea el că sunt multe dureri şi puţine plăceri nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s-a plîns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorîtă din propriile sale mulţumiri. Flămînd, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdînd la ger, el era acelaşi om senin şi vecinic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mîngîierea pe care o găsea el pierzîndu-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e zicea el să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strîmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii”. Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţămînt de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă cu cei ce-şi petrec viaţa în flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urîţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dînsul. Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvîntului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpînit de ambiţiune: pornirea lui covîrşitoare era amorul propriu, şi nimic nu era în el mai presus de simţămîntul de dignitate. „Ceea ce li se putea ierta altora zicea el adeseori nu pot sămi permit eu.” Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gîndul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în 255

stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi, însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dînsul era sfînt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima. Orişicît de pornit ar fi fost şi orişicît de des s-ar fi pierdut în gînduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ. În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune. „Când oamenii au trebuinţă de tine zicea el adeseori aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.” Dac-ar mai fi putut să trăiască, el fără îndoială s-ar fi impus în cele din urmă. E puţin ceea ce a făcut el în timpul scurtei şi mereu zbuciumatei lui vieţi, şi numai puţini îşi vor fi putînd da seamă despre ceea ce am pierdut noi prin stingerea vieţii lui sufleteşti. Stăpînit de o neastîmpărată sete de ştiinţă, el studia mereu, şi nu era nici o ramură de ştiinţă omenească pe care nu ţinea s-o aprofundeze. Mereu se simţea om încă neisprăvit, mereu îşi dădea silinţa de a se desăvîrşi sufleteşte, şi boala l-a cuprins încă în formaţiune. Ştiam azi că boalele de felul celei ce i-a întunecat lui sufletul sunt trupeşti şi în cele mai multe cazuri curabile. Îşi dedea şi el însuşi seamă despre aceasta, şi, sunt acum douăzeci şi cinci de ani, în ajunul plecării mele la Sibiu, vorbeam adeseori cu inginerul Simtion, care-i dăduse adăpost în locuinţa sa, despre măsurile de precauţiune pe care prietenul nostru comun are să le ieie în viitor. După ce a stat cîtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde, mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare, şi-a venit în fire, a petrecut cîteva săptămîni cu prietenul nostru ChibiciRîvneanu la Florenţa, apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit. Ne spunea că numai în urma lipsei de cumpătare s-a îmbolnăvit şi era încredinţat că n-are decît să se 256

ferească de excese pentru ca să-şi păstreze sănătatea. Nu i-a intrat lui niciodată şi nu-i intră niciodată în minte gîndul că mizeria, amărăciunile ori emoţiunile vii pot să turbure mintea unui om trupeşte sănătos. Amicii mei din Sibiu, care-l ştiau din Viena şi ţineau mult la el nu numai ca scriitor, ci şi ca om lor totdeauna simpatic, stăruiau să-l iau cu mine, căci nicăiri nu putea să găsească o viaţă atît de regulată ca-n mijlocul lor. Îl ademenea şi pe dînsul gîndul acesta; el însă totdeauna a fost lipsit de voinţă şi cu atît mai mult s-a lăsat acum în voia întîmplării. „Es ist nicht der Muhe wert!” mi-a zis el într-un rînd. Om din mine tot n-o să mai iasă! Prea sunt mulţi aceia pe care i-am jignit spuind adevărul şi, după cele petrecute, nu-mi rămîne decît să stau sfiicios într-un colţ. Dacă mai nainte, voind să se apere, ziceau că sunt răutăcios şi că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat.” Nefiind în stare să ieie o hotărîre, el a rămas, şi, încetul cu încetul, iar şi-a pierdut bunul cumpăt. Dîndu-mi azi seamă ce eram eu, sunt acum patruzeci de ani, când l-am întîlnit la Viena, ce mă făcusem, sunt acum douăzeci şi cinci de ani, când ne-am despărţit, şi ce-am ajuns azi, după o lucrare sufletească stăruitoare, sunt cuprins de adîncă jale când mă gîndesc ce-ar fi ajuns pînă azi el, care le vedea toate cu ochi ageri, trăia numai sufleteşte şi mereu gîndea, mereu studia, mereu se înălţa prin sine însuşi. Pe acest om ajuns la desăvîrşire l-am perdut într-însul, şi convingerea mea e că din vina noastră l-am perdut. Pornit chiar din naştere spre excese, el avea mai mult decît alţii nevoie de stăpînire de sine, căci nu se poate cere, nici nu era cu putinţă, ca alţii să aibă pentru el purtarea de grijă, dacă el însuşi nu ţinea să-şi pună frîu. Aşa numai, din sîmţămînt de datorie, însă şi din iubire către sine însuşi, el nu putea să-şi încordeze puterile: ar fi trebuit s-o facă de dragul cuiva, fiindcă ţinea să trăiască şi să-şi păstreze toate puterile. El era însă chiar şi la 1869, când l-am întîlnit la Viena, dezgustat de viaţă şi „plictisit”, cum zicea adeseori, de sine însuşi. Vedea ori îşi reamintea în fiecare clipă atîtea lucruri, care-l răzvrăteau ori îl 257

umpleau de adîncă durere, încît cea mai mare uşurare pentru dînsul era să doarmă ori să se peardă-n gînduri, ca să nu-şi mai deie seamă despre cele ce se petrec împrejurul lui. Ar fi voit adeseori să se potrivească cu lumea, din care se socotea osîndit a face parte, dar firea lui se-mpotrivea, şi de aceea îşi era sie însuşi nesuferit, o sarcină pentru prietenii săi şi-o pacoste pentru toţi. „Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!”, era cel mai covîrşitor dintre gîndurile lui, şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui. Aceasta îi face pe mulţi să creadă că-şi spun gîndul adevărat cei ce-şi dau silinţa de a-l prezenta drept pesimist, care le vedea toate în negru şi exagerează păcatele altfel mici ale oamenilor. Nu e însă aceasta decît un neadevăr convenţional născocit de cei ce se simt atinşi de scrierile lui. Pesimist în înţelesul cinstit al cuvîntului nu putea să fie omul care era cuprins de pietate faţă cu „bătrînii”, totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul care se însufleţea pentru poporul despuiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul care se lupta în toate clipele pentru biruinţa binelui, despre care nu se îndoia niciodată. Urîtă afară din cale şi nesuferit i se părea numai faza trecătoare din viaţa poporului român în care i-a fost rînduit să trăiască. Toate i se păreau spoială şi minciună şi mişelie şi nemernicie, şi întreaga fiinţă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi şi după poziţiuni, în care cei mai obraznici dedeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, iară vîrtutea era luată drept nebunie. Aşa vedea el lumea în mijlocul căreia îşi petrecea viaţa: ce oare ar fi putut să-l îndemne a-şi încorda puterile ca s-o păstreze?! Nu voi cerceta dacă şi era în adevăr lumea aşa cum el o vedea şi dacă azi, după douăzeci şi cinci de ani, ea e mai bună ori mai rea. Ţiu numai să fie ştiut de toţi oamenii de bună-credinţă că el a fost foarte cruţător în scrierile lui şi a ridicat numai un colţişor al vălului, dealtminteri foarte subţire, care acoperea urîciunile societăţii în care-şi petrecea viaţa.

258

Au zis alţii lucruri şi mai multe şi mai grele, şi nu s-a ţinut seamă de spusele lor. Îşi dădeau însă cei atinşi seama că ceea ce Eminescu zice are să rămîie şi că, citind scrisa lui, fii şi nepoţi vor judeca şi vor fi cuprinşi de dispreţul care i-a întunecat lui viaţa. De aceea a fost prezentat drept un fel de duşman al neamului omenesc, pe care atît de mult îl iubea. Ştie fiecare din noi oamenii care s-au făcut urgisiţi şi au avut să sufere prigoniri grele pentru că şi-au făcut datoria dînd pe faţă mişeliile pe care le fac alţii. Un caz concret şi foarte luminos. Într-una din zile intendentul unui internat a tăiat o vită bolnavă şi a luat dispoziţiunea ca să fie distribuită carnea. S-a constatat însă că vita suferise de dalac şi astfel carnea nu a fost distribuită. Medicul internatului însă, ţinînd să-şi facă datoria, nu s-a mulţumit cu atît, ci a făcut raport autorităţii superioare, cerînd să ia măsurile de dezinfectare pe care le cere legea. E o lege pozitivă, care croieşte pedepse aspre pentru cei ce pun în consumaţiune asemenea carne, ori nu fac dezinfectarea prescrisă. N-a fost însă nimeni pedepsit, ci i s-a cerut medicului conştiincios demisiunea, pentru că a scris negru pe alb adevărul, ca să-l afle şi cei ce vin după noi. Tot astfel şi Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovea orbeşte când într-unul, când într-altul şi li se făcea tuturora nesuferit. Nu, aşa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi. Dacă e deci adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ni-l amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui, în care el a sîngerat, şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta, spre care el a voit să ne îndrumeze. Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

X 259

64. Amintiri din copilărie

u ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa

părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară, şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea”, şi vremea se îndrepta după râsul meu... Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na,na!”, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că tot vorbeşte cineva de 260

rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se dioache copilaşul!” şi-mi făcea apoi câte-un benchiu boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!... şi altele multe încă făcea... Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei mau legănat când îi sugeam ţiţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochii-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău. Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, pănă ce întri în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului...

261

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice. Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte-oleacă ziua, să se odinească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la „baba-oarba”, ne ridica în grindă, zicând: „'tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre pănă ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi. – Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paiele! Aşăi?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nicio lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele! – Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchiu sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă Domnului! Numai dear fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că esteo vorbă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească... ” – Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi, mânca-i-ar pământul, să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară, că m-am săturat de ei ca de mere pădureţe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte, fuga şi el afară şi începe a toca în stative, de pârie păreţii casei şi duduie fereştile. Iar stropşitul 262

de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vatrarul, face o hodorogeală şi un tărăboiu de-ţi ie auzul. Apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif de hârtie în cap şi cântă „aliluiia” şi „Doamne miluieşte, popa prinde peşte”, de te scot din casă. Şi asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ţi vine, câteodată, săi coşeşti în bătaie, dac-ai sta să te potriveşti lor. – 'Poi dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-şi întră biserica în casă, de departe ce-i... De-amu puneţi-vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi parascovenii câte vă place, măi băieţi; dacă vi-i voia să vă deie mă-ta în toate zilele numai colaci de cei unşi cu miere de la „Patruzeci de sfinţi” şi colivă cu miez de nucă. – Ei, apoi! minte ai, omule? Mă mieram eu, de ce-s şi ei aşa de cumunţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ții hangul. Ia priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-i fie sculat la treabă, ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc şi se sclifosesc, zise mama. Hai! La culcat, băieţi, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveţi de mâncare sub nas! Şi după ce ne culcam cu toţii, noi, băieţii, ca băieţii, ne luam la hârjoană, şi nu puteam adormi de incuri, pănă ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte-un şurub, două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi tata, săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei: – Ei, taci, taci! Ajungă-ţi de-amu, herghelie! Ştiu că doar nus babe, să chirotească din picioare! Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, şi mai îndesate, zicând: – Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre? Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ş-apoi socotiţi că se mântuia numai cu-atâta? Ţiai găsit! A doua zi des-demineaţă le începeam din capăt; şi iar lua mama nănaşa, din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”. 263

Şi câte nu ne venea în cap, şi câte nu făceam cu vârf şi îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întâmplă. Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane.

Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

264

65. Îmbolnăvirea lui Eminescu

espre boala lui Eminescu s-au scris multe, au fost publicate fel de fel de adeverinţe

medicale, a căror temeinicie nu mi se cuvine s-o pun la îndoială, dar s-au spus şi multe pe care eu nu pot să le cred. Sunt îndeosebi oameni care se socotesc încredinţaţi că Eminescu n-a fost niciodată pe deplin sănătos. Adevărul este că el nu era om aşa-zis normal, întru toate deopotrivă cu orişicare Stan ori Bran. Fiind sufleteşte mai presus de cei mai mulţi dintre contimporanii lui, el avea deosebitul său fel de a vedea lucrurile şi poziţiunea omului în lumea aceasta. Ceea ce altora li se părea lucru de mare însemnătate, pentru dînsul era ceva de nebăgat în samă. El nesocotea îndeosebi propriile sale interese materiale şi era mereu preocupat de ale altora. Nepăsător în ceea ce priveşte nevoile cu care avea să se lupte, el lua parte la bucuriile şi la durerile altora, exagerîndu-le chiar pe aceste cîteodată. E deci lucru firesc că foarte mulţi dintre oamenii normali sau aşa-zişi „cuminţi” îl socoteau „ţîcnit”, „într-o ureche”, dacă nu chiar nebun. Judecat însă după adevăratul său fel de a fi, el a fost în toate împrejurările cel mai cuminte om. El a putut să săvîrşească fapte care nu se potriveau cu felul de a vedea al altora, dar nu intra niciodată în conflict cu sine însuşi. Un singur exemplu din foarte multe: Dînsul îi dăduse d-nei Kremnitz lecţiuni de limba română. După un timp oarecare, d-na Kremnitz i-a dat 200 lei drept onorar pentru osteneala lui. Eminescu a izbucnit într-un rîs nervos. Nu mi-aş fi închipuit grăi dînsul în cele din urmă că o doamnă atît de inteligentă ca d-ta nu e în stare să-şi deie samă că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui cîştig material îmi dau osteniala de a o învăţa româneşte, pentru ca să poată citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele. Drept dovadă de sinceritate, nu ai să te superi pe mine dacă rup în bucăţele mici aceste hîrtii.

265

Aceasta era fără-ndoială o faptă pe care nici un om „normal” nu era în stare să o săvîrşească, şi asemenea fapte Eminescu a săvîrşit în viaţa sa multe. Cu totul altul e felul de a fi al faptelor pe care Eminescu le-a săvîrşit când boala sufletească a început a i se da pe faţă. Pe cît ştiu eu, nu din acte medicale, nici din adeverinţe oficiale, ci din spusele prietenului meu M. Eminescu, el a avut doi fraţi mai mari şi o soră mai mare, d-na Drogli, care s-au sfîrşit tot cam în felul lui, şi nu o dată el era neliniştit de gîndul acesta. Când cu dezvelirea monumentului ridicat lui Ştefan cel Mare la Iaşi, Eminescu a scris poezia lui De la Nistru pîn' la Tisa, pe care avea de gînd s-o citească la serbarea dezvelirii. S-a şi dus la Iaşi, dar nu numai că n-a citit poezia, dar nici na luat parte la serbare. Întors acasă, el era posomorît. Nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia mi-a zis el fiindcă nu mă sîmţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările, încît lumea să rîdă de mine. Era cu desăvîrșire schimbat. Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat, nici mai ales ca noi amîndoi să ne fi supărat unul pe altul. Ceea ce pe oameni de obicei îi jigneşte pentru dînsul erau nimicuri de nebăgat în samă. Acum era oarecum pervertit, se supăra pentru toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva să fie luat drept un smintit. Îndeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi. Era spre sfîrşitul anului şcolar şi eu aveam atît la Azilul „Elena Doamna”, cît şi la Școala normală a Societăţii examene, încît alergam mereu de ici pînă colo. El se sîmţea adînc jicnit că nu stau de vorbă cu dînsul. Primise de la tatăl său o scrisoare, în care îi spunea că fratele său, acela care fusese la Sibiu şi mai tîrziu la Timişoara, s-a întors acasă, unde s-a îmbolnăvit. Stăruia să vie şi să-l ieie de „pe cap”, căci i s-a făcut lehamite. A rămas să se ducă, să-l ridice și să-l ducă la sanatoriul „Şuţu”. Pentru aceasta era nevoie de bani. Pe 266

cît îmi aduc aminte, în urma stăruinţelor d-lui dr. T. Nica, a şi găsit nu ştiu cum, 2000 de lei, la Botoşani n-a plecat însă, căci sa îmbolnăvit şi nu se ştie ce s-a ales de cele 2000 de lei. Când s-a întîmplat aceasta, eu nu mă mai aflam la București, plecasem la Viena, ca să consult medicii în ceea ce priveşte o boală supărătoare de care sufeream. Din spusele altora ştiu că s-a dus la băile „Mitraşefski”, unde s-a încuiat într-o cabană şi-a dat drumul la apă, încît a fost nevoie să se spargă uşa. Acum a fost dus el la sanatoriul „Şuţu”, unde după întoarcerea mea în ţară, l-am văzut în mai multe rînduri. Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădină recitînd cu mult avînt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada. Se ştie că el a fost trimis apoi într-un sanatoriu din Viena, unde şi-a venit în fire şi de unde a plecat însoţit de amicul nostru Chibici-Rîvneanu în Italia. Când s-a întors la Bucureşti, eu eram gata să plec la Sibiu. Numai cîteva săptămîni am mai petrecut împreună. Amicii noştri de la Sibiu stăruiau să vină şi el cu mine căci nicăiri nu putea să se bucure de mai multă purtare de grijă decît în mijlocul lor. El era însă cu desăvîrşire schimbat. Deşi la Putna nimeni nu stăruise mai mult decît dînsul să plec la Sibiu când se va putea înfiinţa ziarul proiectat de noi, acum era de părerea lui Alecsandri, care stăruia să nu plec, căci ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capăt ceea ce voiesc eu. Aşa cum el era acum a rămas în gîndul celor mulţi, mai ales în al celor ce nu l-au cunoscut mai nainte de a se fi îmbolnăvit, om scîrbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită. Cei ce-l judecau după aparenţă şi mai ales cei ce se socoteau biciuiţi de dînsul şi-au dat silinţa să-l prezinte lumii drept un fel de descreierat, pesimist, care le vede toate în negru şi urgiseşte pe orişicine care nu îi este pe plac. Se pune îndeosebi mult temei pe vorbele lui „căci multe dureri sunt şi puţine plăceri”. Se cuvine să nu închei acest şir de reamintiri fără ca să spun cum am înţeles noi aceste vorbe. 267

Nu mai încape nici o îndoială că pentru omul sănătos şi cuminte în viaţă covîrşesc plăcerile de a fi. Este mai ales plăcere satisfacerea orişicărei trebuinţe fireşti. Caragiale mergea chiar mai departe şi repeta mereu că, cu cît mai multe slăbiciuni ai, cu atît mai multe mulţumiri poţi să-ţi procuri şi cu atît mai mult îţi preţuieşti viaţa. Pe lîngă aceste mulţumiri rezultate din propriile trebuinţe, noi oamenii mai putem să avem parte şi de mulţumiri mai senine, luînd parte la plăcerile semenilor noştri. Cel mai nesecat izvor de fericire omenească este iubirea de oameni, în urma căreia ne bucurăm de bucuriile altora. Când Eminescu zice că multe dureri sunt şi puţine plăceri, el vrea să spună că, uitîndu-se împrejurul său, în mijlocul societăţii în care şi-a petrecut viaţa, multe dureri simte şi de tot puţine plăceri. El nu s-a plîns niciodată de jignirile ce i s-au făcut lui însuşi, ci de faptele prin care contimporanii săi îşi făceau unii altora nesuferită viaţa. Se vor împlini în curînd cincizeci de ani de când el biciuia în coloanele ziarului Timpul relele apucături ale multora din contimporenii săi, care se minţeau, se amăgeau, se înşelau, se nedreptăţeau, se asupreau, se despuiau, se calomniau şi se chinuiau în fel de fel de chipuri unii pe alţii. El şi găsea mîngîierea în trecutul plin de fapte frumoase şi în viitorul neamului românesc, pe care îl vedea plin de lumină. Când le scriam aceste, am cetit din întîmplare în Universul numărul de la 13 ianuarie 1922, pagina întîi, coloana a cincea, următoarele: „În această mocirlă morală şi materială nu mai putem trăi. Sunt trei ani, ca să nu mai vorbim de epoca tulbure a neutralităţii şi a războiului nostru, de când fiecare din noi în fiece moment vede o ticăloşie, o nedreptate, o turpitudine, de când o semnalează celor chemaţi s-o împiedice sau s-o îndrepteze şi nimeni nu face nimic. Unde mergem? La dezastru.” Niciodată Eminescu n-a mers atît de departe. El constata faptele neiertate, biciuia relele porniri, dar se mărginea la pătura aşa-zisă „superpusă” şi rămînea în sufletul său senin, căci era încredinţat că fie din mijlocul maselor mari ale poporului, pe care le socotea sănătoase, fie de la românii din ţările învecinate va

268

porni o reacţiune sănătoasă, care va îndruma viaţa naţională românească spre avînturile visate de dînsul. Îmbolnăvindu-se, Eminescu a pierdut credinţa în o apropiată înflorire naţională. Acum era sătul de viaţă, pesimist în adevăratul înţeles al cuvîntului, ceea ce nu a fost pînă în ziua când a scris poezia De la Nistru pîn' la Tisa. Nu numai după întoarcerea lui din Italia, ci şi mai nainte de a fi izbucnit boala lui, el mi se plîngea că nu mai are nici un rost în lumea aceasta şi că este îngrozitor gîndul de a fi o sarcină pentru puţinii oameni care-l iubesc.

Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

269

66. Amintiri din copilărie

ragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire

Cetatea-Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, și băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbătoare, cântând şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţei! Asemenea, dragi-mi erau şăzătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire! De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de bucurie când auzeai uneori în puterea nopţei, pe Mihai scripcariul din Humuleşti umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul şi cântând: Frunză verde de cicoare, Astă noapte pe răcoare Cânta o privighitoare Cu viersul de fată mare. Şi cânta cu glas duios, De picau frunzele jos; Şi cânta cu glas supţire Pentru-a noastră despărţire; Şi ofta şi ciripea, Inima de ţ-o rupea! Şi câte şi mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi câte alte petreceri pline de veselie nu 270

se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”.

Ion Creangă Amintiri din copilărie, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009

271

67. „Poporanismul” lui Eminescu (...)

minescu şi-a dat cea mai mare parte din viața şi cea mai bună parte din sufletul lui ca să

cunoască pînă în cele mai mici amănunte viaţa poporului român şi rostul neamului românesc în lumea aceasta, iar silinţele lui n-au rămas zadarnice. De aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi şi stăpîneşte din ce în ce mai mult inimile şi minţile; de aceea creşte el şi se înalţă din zi în zi mai mult în gîndul tuturora. El nu ni-a fost în timpul vieţii lui ceea ce era în ziua morţii sale şi ni-e azi neasemănat mai mult decît ceea ce ne era, sunt acum douăzeci de ani, când a murit. Cut cît mai mult ne apropiem sufleteşte noi, clasa cultă, de popor şi cu cît mai mult ne deprindem a lua inspiraţiune din nesecatul izvor al vieţii lui sufleteşti, cu atît mai mult ne pătrundem de sîmţămîntul că era în fiinţa lui Eminescu ceva profetic şi providenţial, că drumul pe care a umblat el e acela care duce spre mărirea culturală a neamului românesc. (...) Ioan Slavici Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

272

68. România pitorească

„

ici, în Târgoviştea, şi-a aşezat MirceaVodă scaunul domniei cătră sfârşitul veacului al paisprezecelea, şi fiind lunca

deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari împrejurul cetăţii, şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. În vremea asta oraşul a fost adesea bântuit de oştile turceşti, şi cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s-a ridicat şi s-a îmbogăţit mereu. Domni după domni l-au înfrumuseţat şi l-au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie; subt înţeleapta şi blânda stăpânire a lui Matei Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60.000 de suflete. Ce viaţă, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe uliţile acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea inima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneţia, din Genova şi de la Ţarigrad. Ei aduceau în acest „Damasc al României”, scule şi covoare scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe pentru mitropoliţii şi gospodarii ţării, pentru domniţele şi bogatele jupânese de pe vremuri. Şi deaici porneau, pe cele patru porţi ale cetăţii, chervanele-ncărcate cu lână, cu miere, cu sare şi cu zaharele, ce-mprăşiau vestea despre dărnicia şi-mbelşugarea pământului nostru până-n cele mai îndepărtate schele ale Europii. Acum Târgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii s-au năruit, şanţurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curţile domneşti, mândrele curţi de pe malul Ialomiţei, înlăuntrul cărora s-a urzit o parte aşa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas părăginite, un morman de ruini înecate de bălării, bolţi surpate, grămezi de moloz sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie îşi mai păstrează cei patru păreţi lăturalnici: din mijlocul ei senalţă doi salcâmi; în toate părţile se-ntind desişuri mari de bozii şi de urzici, de jur-împrejur pământul creşte, ca şi cum ar vrea să 273

năpădească şi să înghită şi aceste biete rămăşiţi din ceea ce-a fost odată fala şi podoaba Târgoviştii. Ce păcat că nu ni s-a putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la o şcoală înălţătoare, să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi păşit cucernici prin sălile largi şi tăcute ale bătrânilor voievozi, ş-am fi putut zice: pe uşa asta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat de fărădelegi; în jilţul acesta a stat viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis măreţ o ţară întinsă, puternică şi glorioasă, toată suflarea românească subt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul vremii, mai aprig decât războaiele şi decât focul, ş-a pustiit mândrele curţi, ş-a surpat zidurile falnicului palat, în încăperile căruia n-a stat niciun domn fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinţii ei zgâriaţi de suliţele turcilor, şi înaltul turn al Chindiei, unde vegheau străjile şi unde bătea meterhaneaua când s-aşezau domnii la masă. Doarme bătrâna Târgovişte, cetatea atâtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacului trecut, ş-a dat atuncea ţării trei poeţi însemnaţi, aproape în acelaşi timp: pe Heliade, pe Alexandrescu şi pe Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu”.

Alexandru Vlahuţă România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

274

69. Mara

rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tînără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.

Nu-i vorba, Bîrzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cîrpaci decît cizmar şi şedea mai bucuros la birt decît acasă; tot liau mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului; viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri. Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la tîrg de săptămînă murăşenii pînă de pe la Sovîrşin şi Soboteliu şi podgorenii pînă de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stîng, unde se adună bănăţenii pînă de pe la Făget, Căpălnaş şi Sîn-Miclăuş. Vineri noaptea, după cîntatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi. Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşte la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşte la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu cîştig puţin decît ca să-i „clocească” marfa. Numai în zilele de Sîntă Mărie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei. Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii româneşti, iar pe Murăş la vale se întinde 275

şesul cel nesfîrşit al Ţării Ungureşti. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în faţa mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume. Căci e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrămează şi de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoşi, cei săraci se sîmt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi. Mara, deşi creştină adevărată, se duce şi ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strîmbă grozav de urît, au o ştiință tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, şi Marei îi rîde inima când pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cetecete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori şi cîntînd psalmi şi litanii. Acum, când vin sutele şi se adună miile pe locul cel larg din faţa mînăstirii, acum e secerişul Marei, care dimineaţa iese cu coşurile pline şi seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia copilaşii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puţin înainte şi le zice: „Închinaţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!” Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase când se duce la tîrg? Cum ar putea dînsa să stea de dimineaţă pînă seară fără ca să-i vadă? Cum, când e atît de bine să-i vezi?! Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîrguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap cîteodată, plînge şi se plînge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită înpregiur să-şi vadă copiii şi iar rîde. „Tot n-are nimeni copii ca mine!” îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede 276

mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mulţi sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac. Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepeptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii săraci, care îşi petrec viața în tîrg, printre picioarele oamenilor? Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga, e coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru „vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin când sunt flămînzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat fie între dînşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite. Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîne. Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzînd dobînda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mîne, se duce la căpătîiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrîneţe şi pentru înmormîntare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai cîte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mîne. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămîne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gînduri şi începe în cele din urmă să plîngă. Nu doară că i-ar fi greu de ceva; când sîmte greul vieţii, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese şi coşuri. Ea îşi dă 277

însă seamă cît a avut când a rămas văduvă, cît are acum şi cît o să aibă odată. Şi chiar Mara să fii te moi când sîmţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineața pînă seara şi să ştii că n-o faci degeaba. Peste zi ea vede multă lume, şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire, şi ca stare, şi ca înfăţişare, ea-şi zice cu tainică mulţumire: „Aşa are să fie Persida mea!” Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-şi zice: „Aşa are să fie Trică al meu!” Era una, preuteasa de la Pecica, o femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumătat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiar mai şi mai. Iar preuteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că şi Persida are să stea cel puţin cinci ani la călugăriţele din Lipova. A şi făcut Mara ce-a făcut, şi maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila şi pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, şi Mara nu se putea hotărî să dea atîta bănet pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştia mai bine decît orişicine; dar n-o ierta firea să rupă din nici unul dintre cei trei ciorapi. Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap. Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru şi iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ţinea tăierea cărnii în arîndă şi avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! aşa trebuia să fie şi Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă şcoală: atît ca să-l primească ucenic. Maica Aegidia cerea însă mult, şase florini pe lună, şi pe deasupra mai erau şi alte cheltuieli. „Hm” zise Mara, încreţindu-şi sprîncenele, şi începu să facă în gîndul ei socoteala cam cîţi oameni vor fi trecînd în fieştecare an peste podul de plute de pe Murăş. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe ţărmurii Murăşului. Ce-ar fi fost adecă dacă ar fi 278

luat din ciorapul Persidei arînda podului? Putea să dea mai mult decît alţii, fiindcă nu voia să cîştige decît cei 60 florini şi încă ceva pe deasupra. Apoi mai cîştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde trecea toată lumea. Stetea Mara, stetea şi număra în gîndul ei banii, cîte doi creiţari de om şi cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-i aduna de se făceau mulţi, încît ochii i se umpleau de lacrămi. S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ţi vezi fata preuteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor şi inima să nu ţi se moaie?! Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă când vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate. (...) Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad! Timp de cîteva săptămîni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşoare prin pieţele şi prin uliţile Aradului şi pe cîmpia de din prejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, cu lemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nşiră butoaiele cu vin din podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de vite mînate de jelepari umblaţi prin lume. Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cîntînd aici români, colo unguri, mai departe şvabi ori sîrbi, iar printre aceştia slovaci, ba pînă chiar şi bulgari.

279

Dar tot românul, săracul, e şi aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă şi ajunge la preţ cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ţine. Şi nu e numai că tot românul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori tăiate din carmajin ori cusute-n fire de ibrișin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mîna largă şi pe întrecute. Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulţumire decît să treacă printre şetrile cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găseşti aiurea oameni care pot să le plătească. Trică-şi împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-şi înceapă cei doi ani de călătorie. Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe când cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieşi în lume, să-şi arate destoinicia, pentru ca stăpînii să ştie ce poate şi cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adecă o blană de miel, lungă pînă la pămînt, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar şi era frumoasă, încît Claici n-o lăsa mai jos de două sute de florini şi li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică. Iar Trică stetea ruşinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemînă când vin stăpînii care caută calfe. Era tot lung şi deşirat, tot motolog şi gură-cască, dar mai nespălat şi mai nepeptănat decît odinioară. Se împlinise aproape un an de când plecase sorusa de la Arad, şi de atunci perduse obiceiul de a se peptăna când merge la masă. Deoarece breasla cojocarilor din Arad ţinuse morţiş ca cojocarii din alte părţi să nu-şi poată scoate marfa la vînzare decît 280

în ziua a treia, Bocioacă-şi avea şi el, ziua-ntîi şi ziua a doua, lăzile-nchise şi se plimba printre şetrile cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în tîrg. – Cine a făcut bunda asta? întreabă el uitîndu-se cu deamănuntul la cusături. – Eu! răspunse Trică, făcînd un pas înainte. Bocioacă, tot înalt şi subţire şi el, se uită de jos pînă sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mîni mari să fi cusut florile cele atît de curat scoase. – E bine, băiete! zise el. Când ai ieşit calfă? – De Sf. Gheorghe.

Ioan Slavici Mara, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

281

70. Blândul Păstor de Traian Dorz

dată L-am văzut trecând cu turma, pe Păstorul blând, mergea cu dânsa la izvor, blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos a ridicat-o El, duios, şi-a dus-o-n braţe, iubitor, blândul Păstor, blândul Păstor. P-o alta care la pământ zăcea cu picioruşul frânt El o lega mângâietor, blândul Păstor, blândul Păstor. El le-a iubit cu dor nespus, şi viaţa pentru oi Şi-a pus, şi pentru mântuirea lor, blândul Păstor, blândul Păstor.

Dar mai târziu L-am întâlnit: cu spini era împodobit într-o mulţime de popor, blândul Păstor, blândul Păstor.

282

Când l-am văzut, L-am întrebat cine sunt cei ce L-au scuipat. A suspinat sfâşietor blândul Păstor, blândul Păstor, Şi mi-a răspuns îndurerat: Cei care M-au încununat sunt oile ce le-am fost lor blândul Păstor, blândul Păstor. Toţi cei ce mă batjocoresc şi cei ce Crucea-Mi pregătesc sunt cei la care, iubitor, Le-am fost Păstor, le-am fost Păstor. Tăcu... şi ochii Lui senini de lacrimi limpezi erau plini. Plângea de mila oilor blândul Păstor, blândul Păstor. Şi-atuncea oile-au venit, pe Cruce, sus, L-au răstignit. El se ruga spre mila lor, blândul Păstor, blândul Păstor. X

283

71. Mara

e la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir

de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, pînă la Măderat, la poalele dealurilor, sat se înşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere. Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s-o ştie decît cel ce a văzut cu ochii lui. Serile, viind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea focurile ce ard la crame, prin paghini şi pe fîneţele acum cosite şi lăsate de păşune. Din când în când răsună prelungit cîte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici pe colo cîte o rachetă, încît simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri şi prin văi. Săptămîni de zile de-a rîndul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă cîteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă. O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atît de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăiri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrîng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare. Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindene cîte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin cîte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cîntă, joacă, petrec în zburdalnică învălmăşeală. Ioan Slavici, Mara, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

X 284

72. Eu sînt român... (cîntec) - fragment de Constantin (Costache) Negruzzi

Franţez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, Pămîntul tău e bine-a nu uita; Oricui e drag locul ce l-a născut. Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta, Nu mai găsesc ca dulcea Românie, De-o şi hulesc cîţi se hrănesc în ea, Corci venitici. Dar oricum va fi, fie, Eu sînt român, și-mi place ţara mea. Laudă mulţi pe franţezul voios, Pe mîndrul rus, pe neamţul regulat, La dînşii, spun, că-i bine şi frumos; Dar, fraţii mei, eu oricît am îmblat Pe drumuri lungi, cu şine ferecate, Nu mă-nvoiam; şi vreţi să ştiţi de ce? Pentru că-mi plac şoselele stricate. Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea. Străine ţări îmi place-ades să văd, Dar sînt sătul lumea de-a colinda; În ţara mea de-acuma voi să şăd; Căci, fraţii mei, oriunde voi îmbla, N-o să găsesc acea bună primire Ce m-am deprins în ţară-mi a videa; Şi în străini e rece găzduire! Eu sînt român, mi-e dragă ţara mea. X

285

73. Mara

ubăr nu era orişicine, şi în timp de trei săptămîni, de când feciorul lui se întorsese, unii îşi deduseră seamă, iar alţii

aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie şi că în curînd va avea să facă tăietura de măiestru. Iar ăsta era un lucru care numai rar de tot se poate vedea, un fel de sărbătoare pentru lipoveni. După rînduiala breslelor, calfa de măcelar, care avea să treacă în rîndul măiestrilor, trebuia să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru. Însoţit de un zăvod şi ajutat numai de un ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici şi cu cîrpe, pe care, după tăiere, starostele şi oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte. După ce starostele se încredinţa că juncanul nu e ameţit cu spirt, ucenicul îi dedea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie aşa, ca pînă ce numeri zece să nu se mai mişte, şi să-l jupoaie iute şi curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate aceste fără ca panglicile şi cîrpele să se păteze de sînge. Urmează apoi preţuirea şi măcelăria. Viitorul măiestru trebuia, înainte de toate, să-şi dea părerea cît cîntăreşte carnea şi cît îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelăria în şasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-şi păteze mînile şi şorţul alb şi fără ca să lase fărămături pe butuc. Drept încheiere se făcea cîntărirea. Cel dintîi starostele lua muşchiul din spinare şi măiestrul trebuia să-l cîntărească din ochi. Apoi urmau oamenii de încredere, care cereau fiecare cît îi venea la socoteală, şi măiestrul avea să măsoare cu ochii şi să-i taie fiecăruia dintr-o singură bucată cît a cerut.

286

Nu-i vorba, nu se nimerea totdeauna ca bucata să fie tocmai pe tocmai: o dată ea ieşea prea mică, şi atunci cumpărătorul se plîngea c-a fost înşelat la cîntar; altă dată ea ieşea prea mare, şi toţi rîdeau în hohote. Cu alte cuvinte, lucrul se sfîrşea cu veselie. Veselia cea mare era însă la ospeţia dată de noul măiestru, masă întinsă şi încărcată, la care se ştiau de mai înainte poftiţi toți oamenii de casă, rude şi prieteni, fruntaşi şi tovarăşi de meserie. Era lucru mare, despre care vorbeau şi copiii pe uliţe şi pentru care se pregăteau toţi cei mai de aproape. (...) Nu mai încăpea, ce-i drept, nici o îndoială că are feciorul lui Hubăr să facă tăietura de măiestru. Starostele, oamenii de încredere, breslaşii toţi aşteptau cu oarecare nerăbdare priveliştea şi masa de ospeţie; ziua însă nu era încă hotărîtă, şi multe se mai puteau încă întîmpla pînă atunci. Duminecă după Sfînta Liturghie s-au adunat la casa starostelui unsprezece dintre oamenii de încredere ai breslei. Lucru nemaipomenit: nu lipseau decît trei dintre patrusprezece, iar unul din aceştia era Hubăr el însuşi. După ce se aşezară cu toţii împregiurul mesei, Bocioacă, om al bunei rînduieli, se ridică în picioare şi puse cartea de călătorie a lui Ignatie Hubăr în mijlocul mesei. – Veţi fi ştiind zise el sărbătoreşte de ce ne-am adunat astăzi, şi nu mă îndoiesc că puţin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rînduiala, vă fac împărtăşire că unul dintre fruntaşii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărîm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru. Toţi deteră zîmbind din cap, ba Oancea, măcelar şi el, nu se putu stăpîni şi strigă: „Vivat!” – Lucrurile sunt, precum ştiţi urmă starostele în bună rînduială. Anii de ucenicie şi i-a făcut băiatul chiar la casa tatălui său, unde a stat apoi un an şi mult pe deasupra calfă. Anii de călătorie de asemenea i s-au împlinit zilele aceste. Nu e dar nici o

287

pedecă la mijloc: nimic n-avem să-i iertăm, nici să-i trecem cu vederea. Când socotiţi să-i punem ziua? Gherghiţă cel mărunţel se ridică. – Pentru ca rînduiala să fie deplină zise el iute şi cam bolborosit şi pentru ca nici de ici, nici de colo să nu ni se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei, şi cartea de călătorie, ca să vedem pe unde a umblat şi la cine a lucrat. Bocioacă cel lung şi subțire începu să schimbe la feţe. Asta el însuşi şi-o făcuse. Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiţă, ca să-l scoată pe Naţl măiestru, iar în urmă, după ce-şi schimbase gîndul, îi spusese că nu se poate, fiindcă nu prea îi este cartea în bună rînduială. El uitase supărarea lui de atunci, dar Gherghiţă, om prepuielnic, nu uitase vorba ce-i spusese. Ce mai putea Bocioacă să-i facă? – Se poate şi asta grăi el şi începu să citească adeverinţele scrise de stăpîni în carte, şi cu cît mai mult citea, cu atît mai rău i se înnoda glasul. Adeverinţele nu erau, ce-i drept, rele, dar băiatul stătuse cîte patru-cinci săptămîni la un stăpîn, şi apoi treceau cîte două şi chiar trei luni pînă ce întra la altul. – Pare-mi-se grăi Gherghiţă uitîndu-se pe sub sprîncene că tot avem ce să-i trecem cu vederea. Bocioacă înghiţi un nod, iar Oancea nu se putu stăpîni: – Ei zise el asta se întîmplă. Trece vremea pînă ce mergi dintr-un oraş în altul. – Apoi adăugă Bîrzău avea băiatul din ce să trăiască. Ceilalţi deteră din cap. – Putem grăi Bocioacă să-l chemăm în faţa noastră şi să-i facem mustrare. – Eu cred întîmpină Gherghiţă că nu e nevoie de asta. Băiatul e tînăr şi nensurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aştepte. Bocioacă înghiţi mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă 288

ceilalţi erau de un gînd cu dînsul şi se uitau şi altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea a lui Gherghiţă. Nu-i vorba, puţin i-ar fi păsat dacă Naţl va face acum ori mai tîrziu tăietura de măiestru; apucase însă o dată să zică ceea ce a zis şi ţinea ca pe a lui să rămîie. Şi n-ar fi fost vrednic de stărostie dacă n-ar fi ştiut să iasă şi din strîmtorarea aceasta. Sfîntul Ilie e patronul cojocarilor, şi-n ziua de Sfîntul Ilie cojocarii au praznic mare, merg cu steagul şi cu muzica la biserică, se adună la masă mare şi joacă pînă în zorile zilei următoare sub cortul de verdeaţă. Acesta e un lucru la care nimeni nu ţine mai mult decît Gherghiţă, şi Hubăr nu putea nici el decît să se sîmtă măgulit dacă feciorul lui ar avea să-şi facă tăietura de măiestru tocmai în ziua când breasla-şi ţine praznicul. – Ştiţi ce? grăi deci Bocioacă voios să ne facem o ziuă bună de Sfîntul Ilie: să prăznuim la casa lui Hubăr. – Amin! strigă Gherghiţă dînd cu pumnul în masă şi sărind în picioare. Era lucru minunat, nu se putea mai minunat! Auzi d-ta! Neamţul să dea praznicul de Sfîntul Ilie! – Amin! strigară şi ceilalţi, şi lucrul era hotărît atît de bine, încît Bocioacă el însuşi a plecat deodată cu ceilalţi, ca să se ducă la Hubăr şi să-l vestească, aşa cum ştia el, despre hotărîrea luată de fruntaşii breslei. Hubăr şi mai ales Hubăroaie se aşteptaseră la o zi mai apropiată, ştiau însă să preţuiască cinstea ce li se făcea şi erau mulţumiţi de împărtăşirea pe care li-o făcuse Bocioacă.

Ioan Slavici Mara, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

289

74. Pe drumuri de munte

ersesem trei ceasuri fără oprire şi atât

eu, cât şi Pisicuţa simţeam nevoia de odihnă. Şi fiindcă Pisicuţa, iubitoare de singurătate ca şi mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum pe marginea căruia nici casă, nici crâşmă nu se pomenea, mă hotărâi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obicinuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită, pe care singuratecele împrejurimi mi le puneau la îndămână. Cârnii la stânga şi scoborâi în umbra adâncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei. Într-o poiană mică aşternută cu o iarbă scurtă, deasă şi deun verde gingaş şi parcă anume săpată în semicerc în desişul arinilor, deasupra şi pe marginea înaltă a malului Bistriţei, îmi aşezai conacul meu de azi. Deschingai tafturii Pisicuţii şi-i luai povoara din spate; iar până ce să aşez eu şaua şi desagii la rădăcina unui arin, Pisicuţa şi luă o baie de spate şi de coaste în iarba verde şi răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulţămire şi, vârându-şi botu-i negru şi fin în iarba fragedă, începu a paşte. Şi fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vârâi în apă şi apoi, fiindcă din anumite împrejurimi, nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prânz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stâmpăr şi eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de samă însă că desagii mei suferiseră o infracţiune, dar că hoţul, în loc să ieie, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căreia stătea scris ca moto: „ Poftă bună”. În pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pânişoare mici şi rotunde de casă, mere domneşti... Dintre mere, unul singur era învălit frumos într-o hârtie roşie, subţire, şi legat cruciş cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într-un mic şi foarte meșteșugit fiong.

290

„Aș prinde rămășag, îmi zisei în gând, că acest măr este pus de diavolul de Magda!” Şi nu mă înşelai; când dezlegai cordeaua şi desfăcui învălitoarea, găsii înăuntru un mic şi cochet patrat de hârtie albă, pe care sta scris: „De la Magda”... „Hotărât, îmi zisei eu, că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta... ” Şi muşcai cu furie din măr... Iar din lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda ţipând tocmai din lumea cealaltă. De câte ori închipuirea nu întruchipează nălucirile deşerte ale sufletului!... Şi nu ştiu pentru ce, cum mâncam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi şi căutam, prin urmare, să ies la capăt cu ele după metoda analitică a d-lui Georges: cu vârful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripţi, iar ciolanele, în mod inconştient, le înşiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii şi încă şi mai elegant despoiam feliile de coajă; ba, fu un moment când mi se păru că miros a pele rusască, că vârfurile musteţilor mi se suiseră deasupra nărilor şi că, în locul sălbatecului meu păr, mi se întinsese pe creștet luciul pustiu şi gol al cheliei. Împinsei şi zvârlii în toate părțile şi din toate puterile, cu mânile şi cu picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemânare căpătată de copil, mi se pare că trimesei, cu vârful ciobotei, tocmai în mijlocul Bistriţei vreo două prăjituri şi vreo câteva pânişoare pentru peştii care, din fundul apei, holbau, poate flămânzi, ochii la mine... Oricum, mâncai, mă săturai şi, mai presus de toate, rămăsei cu încredinţarea că, aşa cum mă găseam, eram totuşi destoinic de cea mai aleasă şi mai înaltă educaţie... „Şi, cu toate acestea, de câte ori, mă gândeam eu legând desagii la gură, de câte ori biata maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura şi cu furculiţa peste mână şi peste gură!” 291

Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuţa de rădăcina unui arin; la tulpina altuia, îmi aşezai desagii drept pernă, mă înfăşurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei... E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor!... Şi totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte niciunui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?... Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestimate cu o largă şi neagră pălărie colbăită; ce lin n-ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuţi meleagurile pustii ale bunului Dumnezeu, cu câtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndămână, ciupercile munţilor şi apa limpede a pâraielor; ce dulce nu s-ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu şi-ar fi aşternut ei spre odihnă!... Decât vezi! Când te umflă prostia în spate, las' pe ea, că te suie până şi pe treptele cele mai de sus ale cârmuirii popoarelor!... Şi cum mijeau ochii mei painjiniţi şi pe jumătate acoperiţi de pleoapele-mi grele de somn, mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrântă a pălăriei mele şi, curgând, mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă târăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale... O! Dac-aş şti că un destin Spre-acelaşi ţel ne mână, M-aş arunca-n al vostru sân Ş-am merge împreună..., cugetam eu cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor ei şi cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn şi trezie. Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie... adormii. Când mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meridiană şi umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet, spre răsărit; căldura zilei era covârşitoare şi nu îndrăznii 292

să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă, amândoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici, pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate şi mai umede ale poienii. Când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale Munţilor Calului, aruncai şaua şi desagii pe spatele Pisicuţii, încălecai, suii dâmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre meazăzi. Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că perd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor. Și soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fășii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorului zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarile dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adâncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorât peste zările fără sfârşit ale răsăritului; chiar vărful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţii, îşi poate trimete chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a zorilor... Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învârti ca o sfârlează între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot... Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă scârţâitul fantasmagoric cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făptuirii... Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţii ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când luceafărul de sară îşi ţintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici 293

când „regina nopţii moartă” pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte... Mă oprii în drum şi căutai împrejur... tăcere, noapte şi pustiu... Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai ţărâie a noapte şi a târziu... Totuşi, mi se păru că de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat şi roşietic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii... Întracolo făcui din frâu Pisicuţii chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. (…)

Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

294

75. Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului* (fragmente)

dunarea îngerilor şi soborul oamenilor cunoscându-te ca pe un vindecător al bolnavilor, ajutător al săracilor şi îndreptător al

monahilor, cel ce ai dus viaţă îngerească pe pământ şi prin nevoinţe şi fapte bune te-ai adus jertfă neîntinată lui Hristos, te laudă, o Sfinte Ierarhe Calinic, şi cu dragoste zice ţie: Bucură-te, alesul lui Dumnezeu, plăcutul tuturor sfinţilor, lauda arhanghelilor şi bucuria îngerilor; Bucură-te, veselia pruncilor şi mireasma chipului călugăresc; Bucură-te, scutul şi acoperământul Cernicăi, ocrotitorul Bucureştiului, păzirea Frăsineiului şi lauda Râmnicului Severin; (...) Dumnezeu cel negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind, Cel care a iubit lumea atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, însuşi El, Păstorul cel Mare, te-a ales pe tine, în ceruri, să întăreşti Biserica Olteniei. Drept aceea, şi domnitorul ţării, cu sfetnicii săi, următori făcânduse sfatului Celui de sus, te-au pus păstor al turmei celei cuvântătoare pe calea mântuirii. Deci şi noi, fericiţi fiind de alegerea ta, ţie aducem laude ca acestea: Bucură-te, bunule şi vrednicule păstor al Olteniei; Bucură-te, fericit luminător al plaiurilor noastre; (...) Cu totul te-ai dăruit împodobirii scaunului arhieriei, nu numai cu viaţa ta cea plină de mireasma sfinţeniei, ci şi cu râvna zidirii 295

de biserici, de şcoli, de schituri şi mănăstiri, pentru ca noi toţi, care ne împărtăşim din aceleaşi Sfinte şi nemuritoare Taine, să fim uniţi unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Duh Sfânt, ca unii ce am aflat milă şi har, împreună cu toţi sfinţii care din veac au bineplăcut Domnului şi cu tot sufletul drept ce s-a săvârşit întru buna credinţă, mai ales cu preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria; pentru care cu bunăvoinţă te lăudăm, cântând şi zicând: Bucură-te, cel ce în împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut; Bucură-te, că vestirea ta a străbătut dincolo de hotarele ţării; (...) Bucură-te, strigă mănăstirile cele zidite de tine: Cernica şi Pasărea, Frăsineiul şi Episcopia Râmnicului; Bucură-te, glăsuiesc cu veselie mulţimile de şcoli şi biserici, de schituri şi mănăstiri ctitorite de tine; Bucură-te, strigă către tine cu recunoştinţă obştile călugăreşti de pe întinsul ţării, ocrotite de tine; Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite! (...) * Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a vieţuit în trup între anii 1787 1868

296

76. Pe drumuri de munte

upă puţin, izbutii să ies pe pipăite din deşisul încâlcit al pădurii în luminișul unei

poieni, în care, pe cât putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un câne se însărcină să-mi vestească sosirea şi, sculându-se iute de unde stătea -se vede- lungit, se răpezi, lătrând furios, înaintea Pisicuţii şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi cânele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţânatului duşman îl făcu să se rostogolească chiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lângă foc şi lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul cânelui lor. Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând şi adresândumă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese nişte drele şi nişte urechiuşi (soiuri de ciuperci n.n.). Mulţămim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile ferte, din care ieşeau aburi ferbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţilică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte. Şi până ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, până ce Ţilică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şeaua şi desagii din spetele Pisicuţii şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte, în largul poienii. Iaca, aşa moşule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţând din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţână de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu 297

supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule? Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel de sus. Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă. Apoi adresându-se lui Ghiţă: Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţilică, ia vezi de vro două brazde mai zvântate, să facem un aşternut pentru dumnealui. Mulţămesc, moşule, mulţămesc; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă şi de unde eşti? Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aice după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot. Şi flăcăuanii sânt băieţii d-tale? Ai noştri, domnişorule, şi mai sânt acasă vro cinci mai mărunţei!... Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine? Ai şi mai mărunţei?... Apoi dă, dacă dă Dumnezeu, ce să facem? Dumnezeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate. A hi, domnişorule, răspunse moșneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfârşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele, că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci. Ce să faci, moşule? La lume subţire, nevoi multe. C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult. Cine zice altfel, moşule? Decât, vezi d-ta, roata lumii se învârteşte, şi noi cu dânsa.

298

He, hei! domnişorule, bine-ar fi dacă s-ar învârti; da, vezi dta, că nu se învârteşte, o-mpedecat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul: cei de deasupra, tot deasupra, şi cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moşneagul aducând pe fundul scăfiţii usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ş-apoi, bat-o întunerecul de roată, zise el sculându-se de jos, că prea te curmăn două când te-apucă dedesubt... Da, de... Se vede că ce-a orânduit Dumnezeu minte de om nu poate să disfacă, încheie moşneagul luând cu degetul din usturoi şi gustându-l de sărat. Pe fundul de lumină, se desprinse din noapte înfăţişarea zburlită a unei căpiţi de fân, ce părea că merge singură. Când căpiţa sosi lângă noi şi se rostogoli mai la o parte, Ţilică răsări de sub dânsa în picioare, cu pălăria turtită şi plin de paie de sus până jos. Ghiţă, cu peptul desfăcut şi roş, cu faţa dogorită şi asudată de căldura focului, răsturnă şi el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare şi ferbinte mămăligă oacheşă. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mânile şi le şterse de poala cămeşii, apoi, descoperindu-şi capul, se îndreptă cu faţa spre răsărit, rămase un minut în picioare şi neclintit, în bătaia mişcătoare şi roşietică a focului, şopti ceva din buze, îşi făcu trei cruci smerite şi mari şi, luând strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lângă naframa cu mămăligă. Flăcăuanii se aşezară şi ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-ţi facă cruce... Şi-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minţii adânca prefacere şi nestatornicie a lucrurilor... „Progres... regres... ”, cugetam eu pişcând din mămăligă şi căutând loc şi pentru două degete ale mele printre cele vro cinsprezece, spre a muia și eu o urechiuşă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţii... Oricum, dar Ghiţă, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, „ pitorescul mâncării”. Cele patru degete ţapene al dreptei sale, abătute şi mai ţapăn în jos pe podul palmei, se înfingeau cu îndemânarea unei vechi obicinuinţi şi, ca un hârleţ viu, numai atâta surpau din malul mămăligii, cât era de nevoie ca să alcătuiască din dărâmătură, cu tiparul palmei, un gălătuş lung şi rotund şi destul de gros, pe care, însoţindu-l de 299

câteva drele sau urechiuşi muiete în mojdei, îl arunca, făcându-i vânt, în pustiul gurii sale, unde fiinţa lui se mistuia fără de urmă... Cel mult dacă păreţii gâtului se întindeau înainte şi se fereau în lături din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pântecele adânc al lui Ghiţă. Şi dacă ochii lui Ghiţă lacrămau sub apăsarea, şi dacă faţa lui Ghiţă se înroşea sub truda înghiţitului, toate aceste nu puteau fi socotite decât ca dovada unei lupte voiniceşti dintre Ghiţă şi gălătuş; iar un gogălţ înăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înştiinţare că strâmturile gâtului au fost biruite... Rupsei o bucată de mămăligă ş-o aruncai cânelui, care stătea pe labe, mai departe. Na, măi Tărcuş, şi vezi de te împacă şi tu cu Pisicuţa. Cine-i de vină, dacă tu vrai numaidecât s-o săruţi pe bot? Cânele se uită ţintă la mine, stătu puţin pe gânduri, apoi luă binişor mămăliga şi se duse cu ea mai în umbră sub poala pădurii. Iar când flăcăuanii şi moşneagul, fiecare învălit în sumanul său, se lungiră, spre odihnă, pe lângă foc, mă înfăşurai şi eu în mantaua mea şi, cu capul pe desagi, mă înmormântai, spre acelaşi sfârşit, în căpiţa de fân, dar mai la o parte din bătaia focului. Şi cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decât aşternutul meu de iarbă îmbălsămată şi cosită din ajun. Şi dacă înţeleptul rege îşi odihnea privirea lui molatică pe chipul aievea şi mângâios al oacheşei regine din Saba, de ce adică visurile mele să nu fi fost şi ele înflorite de chipuri tot aşa de dulci şi tot aşa de mângâioase şi de oacheşe ca şi acel al tinerii regine din ţara fericită a miresmelor? Când mă deşteptai, vârfurile înalte şi ascuţite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... Soarele se ivise de mult pe ceruri. Mă uitai împrejur, moşneagul şi flăcăuanii, nicăiri... Când sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moşneagul în frunte şi băietanii după el. Pusei şeaua, încălecai şi mă abătui pe la cosaşi. Bună dimineaţă, moşule, şi noroc bun! strigai eu de departe cătră moşneag.

300

Mulţămim d-voastră, domnişorule! răspunse el cu glas aşăzat şi destul de ridicat ca să-l pot auzi. Şi până ce să mă apropii eu, moşneagul înfipse coporâia în pământ, scoase cutea din tioc şi începu să-şi ascută coasa pe palmă. Tot alba la roată, moşule, tot? zisei eu când fui lângă moşneag. Apoi, dă, domnişorule, mânjii la praştie, pân' s-or mai da şi ei la ham; aşa a lăsat Dumnezeu, răspunse el vârând cutea în tioc, or să ajungă ei şi la roate, n-aibă grijă!... Şi scuipând în palme, se pregătea să vâre coasa în iarbă. Scosei din pungă niște bani. Ţine, moşule, zisei eu dându-i moşneagului, de cumva ţi s-a rupe coasa să-ţi cumperi alta nouă. Şi acuma te rog să-mi arăţi prin pădure vro potecă de picior, pe unde aş putea merge călare. Da unde vraţi să mergeţi, domnişorule? Ţi-am spus, moșule, că ştiu de unde vin, dar unde mă duc mai nu ştiu şi nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc. De astă dată moșneagul se uită cu tot dinadinsul ţintă la mine şi mă măsură din cap pân-în picioare, cu Pisicuţă cu tot. Apoi, dă, domnişorule, dacă-i aşa, uite, apucă şi d-ta pe poteca asta la deal; dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit. Şi-mi arătă spre deal gura strâmtă a unei poteci, ce se deschidea în desişul pădurii. Apoi, mai rămâneţi sănătoşi şi cu bine, oameni buni, zisei eu dând călcâie Pisicuţii la deal. Să mergeţi sănătoşi, domnişorule, cu bine, răspunseră tustrei într-un glas. Şi intrai pe sub poala pădurii în gura potecii. (...) Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

X 301

77. Florile dalbe cântec românesc de Anul Nou

Scoală gazdă din pătuţ, Florile dalbe, Şi ne dă un colăcuţ, Florile, florile dalbe! Că mămuca n-o făcut, Florile dalbe, Sită deasă n-o avut, Florile, florile dalbe! Pe când sită-o căpătat, Florile dalbe, Covata i s-o crăpat, Florile, florile dalbe! Când covata o lipit, Florile dalbe, Cuptorul nu s-o urnit, Florile, florile dalbe! Când cuptorul o pornit, Florile dalbe, Anul Nou o şi zânit, Florile, florile dalbe, Florile, florile dalbe! X

302

78. Pe drumuri de munte

oate ca toate, dar încotro apuci când poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu

picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii şi, mai cu samă, ce te faci când soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munţilor dimpotrivă şi te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?... Mă oprii la o răspântie, pe un gheb al muntelui şi, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptai încă de tot, când întâmplarea mă scoase mai la limpeziş şi norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, despre care nu-ţi puteai, deocamdată, da cu socoteala cam ce ar căuta şi ce rost ar avea pe locurile acelea... O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scânduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi şi, în ograda strâmtă, pe cât puteai deosebi prin umbră, câteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofe. Şi fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hârtie o lumină slabă spre afară, descălecai şi începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură şi răsună a sec. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei. Da cine-i acolo?... Cine bate? întrebă ea de departe cu un glas stins, care totuşi se silea să fie ascuţit şi înţepat. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupâneasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primeşti să mân la dumneata până dimineaţă. Şi fiindcă femeia păru că stă pe gânduri: Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăogai eu. Femeia veni lângă gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de aproape, lung şi cercetător; apoi ridică în sus un cerc de gânj, ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului 303

de răzlogi, şi împinse în lături şi târâiş o poartă lungă tot de răzlogi. Bună vremea şi bine-am găsit, zisei eu intrând pe poartă cu Pisicuţa de dârlogi. Mulţămim d-voastră, răspunse ea dând poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea. Pentru oameni buni este loc, dragă jupâneasă, şi într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea. Luai şeaua şi desagii din spetele Pisicuţii şi le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului. Când intrai în casă, mă încredinţai că, în adevăr, loc de mas nu prea era... Toată lungimea păretelui din fund, dacă lungime sar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, care-şi arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după uşă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei până la încheietura dinspre uşă a păretelui, o scândură scurtă, scorojită şi îngustă se cumpănea, în chip de poliţă, pe două cuie lungi de lemn; pe poliţă, câteva hârburi vechi şi afumate, iar printre hârburi, fărmături uscate de mămăligă oacheşă; în colţul dimpotrivă şi sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie şi fără cenușă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumânare de său într-un poponeţ de lut... Ş-atâta tot. Iar când întorsei privirea, ca să fac mai de aproape, şi la lumina poponeţului, catagrafia mai amănunţită a gazdei mele... mă lovi ameţeala... Ce voiţi? M-am simţit întotdeauna răsturnat cu picioarele-n sus când am auzit un clapon cântând cucoşeşte sau am văzut o femeie cu musteţi... „Nu mai încape îndoiala, cugetam eu, că Natura, în iuţeala zămislirii, se zăpăceşte şi ea câteodată... Astfel, cum s-ar putea tălmăci că se găsesc pe lumea aceasta barbaţi spâni şi femei cu musteţi?” Aşadar, gazda mea avea musteţi... şi când zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de păr sure şi lungi, care se prelingeau în jos 304

de pe amândouă laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi faţă era, de astă dată, o alcătuire împocişată de ciolane, peste pudoarea cărora sta aşternut un săftian galben, cum îl apucase vremea; boţit pe alocurea sau întins până la lustru, când îl înţepa pe dedesupt vreun ciolan mai ascuţit... Şi nu ştiu cine să fi fost tras în lături de cele două şfichiuri de musteţi ca de cele două baiere ale unei pungi, de strânsese aşa de ascuţit şi încreţi aşa de mulţi şi de mărunţi gura rotundă şi în formă de smochină zbârcită a gazdei mele... De sub o cârpă murdară şi sucită pe cap, ţâşnea în toate părţile păru-i aspru, sur şi spăriet; de sub streşina întunecoasă şi pustie a sprâncenilor şi de amândouă laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licăreau adânc şi tremurător ochii ei mici, rotunzi şi slab însufleţiţi de o lumină umedă, stoarsă şi spălăcită... Şi de n-ar fi fost decât numai o pişcătură de babă, numai cât o şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în cârcă jumătate din globul pământesc... Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spetele ei!... – Şi stai singură, mătuşă, în pustietatea asta? o întrebai eu. – Ba nu, dragu' mamei, stau cu hică-mea şi cu Gligori. Înţelesei că Gligori trebuia să fi fost feciorul ei. – Apoi nu văd pe niciunul; sunt duşi undeva? – Gligori-i dus de azi-dimineaţă prin pădure, că-i pădurar; hică-mea trebuie sa hie şi ea pe-aici, dacă nu s-a hi culcat peafară, pe undeva. Ar fi urmat deci să mân singur, cu baba-n casă... Şi aş fi făcut aceasta cu atât mai bucuros, cu cât pentru întâia oară în viaţă mi se înfăţişa prilejul de a mânea între aceiaşi păreţi cu Mama Pădurii... Decât laviţa era aşa de scurtă şi de îngustă, lăvicerul de pe ea aşa de spart şi de plin cu bănuieli; pe jos, modâlcile uscate de glod aşa de dese și de tari; pe sub coşcoviturile de pe păreţi atâtea legiuni de ploşniţi autoctone trebuia să fi mişuit!...

305

Apoi, bine, mătuşă dragă, zisei eu, în sfârşit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoţi la capăt când ţi-i foame la vremea asta...? Trebuie să mărturisesc în treacăt şi nu spre cea mai mare glorie a mea că, la drum, umbra mea se ţine, nu se ţine de mine, dar foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte pe crocodil... Şi, mai cu samă, să mă culc flămând?... O! Aceasta n-aş fi făcut-o nici în ruptul capului, de-aş fi ştiut că-mi rod baba şi rămân fără gazdă... Nu cumva ţi se întâmplă, adăogai eu, ceva de-ale mâncării la îndămână, măcar cât de cât? Nu degeaba, bineînţeles. Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce să-ţi deie mama să mânânci? Ia, Gligori când ne-aduce de pe unde umblă el, mai îmbucăm şi noi câte ceva. Bine, da vreo mână de făină, vreo cartofă, vreo ceapă, ceva, nu găseşti d-ta pe nicăieri, mătuşă dragă? Şi scărpinându-şi drept în creştetul capului cârpa, pe care o mai suci o bucată: Dă... ba aşa, îngăimă ea cu glas trăgănat, poate tot s-a găsi ceva; numai dacă te-i mulţămi, dragul mamei. Da m-oi mulţămi, mătuşă, cu ce-a fi, numai să fie. Se întoarse, se înălţă pe vârful degetelor şi, întinzând după horn o mână uscată şi lungă, trase afară o legătură ce părea a fi cu făină şi o puse pe vatră; apoi, ieşind în uşă: Fă, Aniţo, făăăă... Hei! N-auzi, Aniţoooo!..., începu ea să strige cu un glas de pânză nouă şi sclivisită, ce parcă s-ar rupe pârâind. O pauză, şi de nicăiri niciun răspuns. Fă, Aniţoooo!... - pauză-... dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu găinile le dughit... mânca-te-ar lupchii să te mănânce!... Niciun răspuns. Baba scoborî pragul şi dispăru. Peste câteva minute, se întoarse şi intră înlăuntru; iar în urmă, şi priponită parcă de ghebul ei prin firul subţire şi nevăzut al unui fluid magnetic, 306

privazul îngust al uşii se umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a vieţuitoarelor... Ceea ce baba înţelegea sub numele mângâios de „hică-mea” era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozităţi... Astfel, între nişte umere largi şi fără nicio înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtului, un cap cât o stamboală de mare, sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şi încâlcit la un loc cu paiele murdare şi gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise; pe aceeaşi linie cu bolta frunţii înguste şi sub cele două arcuri negre ale unor sprâncene stufoase, zvârlise, ca cu mistria şi la întâmplare, două priviri albicoase şi holbate, din care o încremenire hipnotică stinsese parcă orice lumină; nasul, tupilat şi cu pântecele la pământ, îşi ridica în aer numai nările sale imense şi largi, deasupra unei guri spintecate până la urechi; iar de sub buzele-i groase, veştede, cărnoase şi răsfrânte una-n sus şi alta-n jos, înaintau spre afară două raghile rari de dinţi ruginiţi; câneştii, mai îndrăzneţi, încălecaseră peste amândouă încheieturile umede şi lucitoare ale buzei de desubt; pe dreapta şi de sub barbă, atârna greu şi nodoros, până în josul sânului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete şi roşii... Şi, de n-ai fi ştiut că aceea e o guşă, ai fi zis că duce în braţe un copil schilod şi neisprăvit. Înţelege deci oricine că nu suferii pe Aniţa să se amestece în bucătăria mea; singur, aşadar, răsei de pe ceaun rămăşiţele de coajă uscată ale unei vechi mămăligi, singur mi-l clătii cu apă şi singur mi-l aşezai pe cei câţiva bolovani înşiruiţi, ca pirostii, în jurul unui foc, aţâţat afară de Aniţa; iar când apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de făină ce aveam la îndămână, singur curăţii şi tăiai în fălii subţiri câteva cartofe şi o ceapă, ba, dacă nu mă înşel, tot singur hăcuii pe palmă câteva fire de mărar şi le aruncai pe toate în apa care clocotea umflată cu făină cu tot... Şi de multe ori stau şi eu şi mă gândesc cum deşi greşeşte cineva menirea câteodată!!... Unde-aş fi eu astăzi de mă făceam bucătar!... Iar când răsturnai, pe nişte foi late de brustur, mămăliga mea heteroclită şi începui a cărăbăni din ea cu 307

o foame de lup, mă încredinţai că pot exista descoperiri şi mai mari decât ale lui Kepler sau Copernic... Mâncai şi, în loc să-mi spăl mânile, frecai, după legea artei, palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu, cernându-se în ciuciuleţi uscaţi şi mici, ca un fel de libaţiune postumă pentru zeităţile flămânde ale pădurii!... Până ce baba şi cu Aniţa să mai trebăluiască nu ştiu ce, dădui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte şi, spre marea mea bucurie, descoperii dindos şi la lumina unui chibrit o poiată de scânduri plină cu fân, bine închisă de toate părţile, afară de uşa care stătea în lături. „Sententia compos voti”!... (Culmea dorinţei!) ar fi strigat cu entuziasm Horaţiu, dacă şi el ar fi avut ca mine prilejul fericit de a fi cal pentru o singură noapte măcar. Cu greu, nu e vorbă, dar înduplecai în cele din urmă pe baba mea să-mi îngăduie de a mânea peste noapte în poiata ei cu fân... Ba că am să-i împrăştii fânul, ba că Pisicuţa are să-i mănânce fânul, ba că am să arunc, cine ştie cum, vreun chibrit în fân şi o să-i dau foc casei, ba că ce-are să zică Gligori când s-a întoarce şi-a auzi... Ian ascultă, mătuşă dragă, zisei eu, tăind scurt scânciturile babei mele, mai întăi de toate o să-ţi plătesc orice stricăciune şi pagubă ţi-aș face în fânul d-tale. Cât despre Gligori, să-i spui că a trecut silvicutorul pe-aici şi că a mas peste noapte în poiana lui cu fân; acum înţelegi?... Da... 'neata... eşti?... Ei da! Eu sunt mai mare peste păduri, astfel ce crezi d-ta caş căuta eu pe-aici?... Apoi atuncea mâi, mamă, unde vrai şi să ne iertaţi, că, dă, noi nu ştim... Nu face nimica, mătuşă dragă. 308

D-apoi n-o să avem ce să vă dăm de aşternut... Nu te supăra cu nimica, mătuşă dragă, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culcă. Baba intră în casă şi trase uşa după dânsa. Aniţa rămase afară şi se perdu în noapte, eu umflai şaua şi desagii şi intrai în poiată cu Pisicuţa de căpăstru... Aprinsei, în loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniţi de buzunar, legai pe Pisicuţa într-un colţ al poieţii, îi aruncai dinainte un braţ bun de fân, închisei şi înțepenii uşa pe dinlăuntru cu un par zdravăn, pusei şeaua în loc de pernă şi, înfăşurat în manta, mă trântii spre odihnă în fânul moale şi adânc. Stinsei lumina. Cât voi fi dormit nu ştiu, destul că, într-un târziu, mă deşteptai, sau cam aşa ceva mi se păru că se întâmplase cu mine... Ştiu eu?... Poate că nu sfârşisem de visat încă vreun vis îndărătnic, ce ţinea morţiş la întregimea sa şi-şi mâna deci fără sfială fantasmagoria lui peste hotarele pipăite şi aievea ale treziei mele... Se poate! Mai ştii?... Oricum, însă, auzeam sau mi se părea că aud, cel puţin, acum din înaltul cerului, acum din adâncul pământului, acum pe aproape, acum de departe, o muzică, o orchestră, o fanfară... Mă ridicai într-un cot prin întuneric şi ascultai... Da! O instrumentaţie bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trâmbiţa, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare şi mai cu seamă cimpoiul, care acum se umfla cu ţipet înalt de trişcă crăpată, acum se dezumfla cu fosăit de gâscă sau de cucuveică ce doarme sub o streşină de biserică... Şi nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestraţie wagneriană... Poate că visam încă... Mă pipăii, mă scuturai cu amândouă degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare că-mi arsei şi o palmă prin întuneric... Unde!... Eram deştept după toate regulele!... Şi cu toate aceste fantastica simfonie, mânată când încoace, când încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vânt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz... Sau poate... Dar ce să caute 309

pe locurile acestea şi la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?... Dar dacă?... Şi în închipuirea mea cuprinsă de groază, mi se părea că văd pe babă cu botul mult mai ascuţit, cu părul mult mai spăriat, cu musteţile mult mai lungi şi cu doi cărbuni aprinşi în loc de ochi cum, sub lumina roşietică şi fioroasă a lunii, diriguiește, cu o vargă de alun, un taraf negru de duhuri necurate... Sării ars în picioare, prin întunerec, drept în mijlocul poieţii... Să aprind chibritelniţa?... Ar fi fost lucru necugetat: ştiu eu ce putea să fi fost afară?... Bâjbâind şi tiptil, mă apropiai de uşă, lipii urechea şi ascultai... Sus în aer ţipa o trâmbiţă cu sunet rupt, în podul poieţii răsuna o darabană, dinspre pădure sufla un cimpoi cu toate triştile sale, la stânga ciripea o piculină, sub picioarele mele fosăia ceva repede, greu şi înăduşit... Căutai să mă acăţ de ceva, ca să mă sui mai sus... Nu găsii nimic... îmi veni ameţeala... Nu ştiu ce făcui, dar făcui ceva... poate că-mi făcui cruce... poate... ştiu atâta, că mă trezii în mână cu chibritelniţa aprinsă... Alea jacta est... (Zarurile au fost aruncate). Smucii parul, deschisei uşa şi ieşii afară... Şi cred că, în clipa aceea, omenirea număra un erou mai mult... Şi iar ascultai, într-o mână cu chibritelniţa şi în cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului... Fanfara se depărtă şi, din concertul infernal, cel mult dacă mai străbătea până la mine, de peste întunerecul pădurilor, bâzâitul depărtat şi nehotărât al cimpoiului... Tot nedumerit, dar cel puţin mai liniştit, intrai în poiată... N-apucai bine să pun mâna pe uşă şi s-o închid, şi fanfara începu de pretutindeni mai îndrăcit... O răzvrătire se produse în toată fiinţa mea şi furia luă locul fricii... eram pe punctul de a descărca în toate părţile cele şase focuri ale revolverului meu, când, în zăpăceala mişcărilor mele, privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scânduri din susul păretelui dimpotrivă... Poiata era despărţită în două şi, pentru o clipă, cel puţin, mi se păru că pe spărtură izvorăşte diabolica fanfară până la mine! Iute îngrămădii fân peste fân, Pelionul peste Ossa, mă suii, mă acăţai, mă înălţai şi ajunsei la spărtură... înaintai chibritelniţa şi vârâi capul... Privii în lături... privii în jos... Şi acum mă mir că n-am rămas petrificat: silită de căldura culcuşului său de paie şi fără teamă de privirile 310

oarbe şi discrete ale nopţii, fără grijă şi cu faţa-n sus, dormea... Aniţa; şi... şi mă mir şi acuma că n-am rămas petrificat... iar din guşa ei, cu umflări şi dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară... Ptiu!... Ucigă-te crucea!... Retrăsei din spărtură capul cu chibritelniţă cu tot şi mă culcai din nou, dar nu mai putui dormi. Dimineaţă, până-n ziuă, dădui babei ce dădui şi apucai la vale pe poteca din pădure. „Hm! Ş-apoi să mai zică cineva că istoria cu capul Meduzei e o poveste!... ” Fără voie, întorsei capul şi privii îndărăt... nu mă urmărea nimeni.

Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

311

79. Clăcaşii de Octavian Goga

ra în miezul zilelor de vară, Şi soarele, din drumul lui de pară, Îşi trimitea săgeţile aprinse. Din brâul lui, din haina lui senină,

Descopciate ţinte de lumină Cădeau sfărmate-n pulbere de rază Pe revărsarea ţarinei întinse Şi ascuţeau ucigătoare suliţi... Eu le vedeam înşiruirea lungă, Cum, gârbovită,-ncet înaintează, Cum, stăruind, prin holă-şi taie uliţi, Cerşitorind cu ochii stinşi o dungă De nor pribeag în vânătul din zare, Când secera–n trudita ei cărare Şir aşternea în snopii grei de aur Prisosul sfânt de binecuvântare. Erau clăcaşii: oştenii fără nume Ce duc războiul mare-al tuturora, Ei ce se sting în neguri şi uitare Şi cad şi mor de cruda-mpovărare A tuturor durerilor din lume...

312

Erau atâţi în slujba lor de clacă Cei osândiţi să plângă şi să tacă: Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte Zădărnicia pletelor cărunte; Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte, Cu tot amarul unei vieţi deşarte. Şi-n lung şirag, femeile trudite, Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă, Înaintau în cale, gârbovite De munca lungă, vitregă şi crudă. Cum se târa poporul mut de umbre Părea o ceată tristă de-ngropare, Şi arşiţa cădea ucigătoare Pe-a secerii sclipire ne-ndurată. În urma lor, încet, fără zăbavă, Ca un blestem din vremuri înnoptate, Ca o pedeaps-a veacuri de păcate, Venea stăpânul gliei odrăslite, Cu zâmbetul nădejdii împlinite, Cu pasul greu de-atâta sănătate. Obrajii lui se aprindeau în pripă, Şi-n ochii lui ardea mânia oarbă Când vreun moşneag sta locului o clipă, Tremurător, cu mâneca să-şi şteargă Sudoarea grea ce-i picura din barbă. Şi se târa poporul mut de umbre, Neputincioasă ceată de-ngropare. *

313

Iar când a fost în ceasul de amiază, Şi le-au adus merindea lor amară, Din pâne de neghină şi săcară, Ei stau sfârşiţi, cu ochii duşi departe, În adîncimea zărilor deşarte. Eu le vedeam înşiruirea lungă De mucenici nerăsplătiţi ai pânii, Cei logodiţi de veacuri cu durerea, Şi două lacrimi mi-au curmat vederea, Căzând încet în bulgării ţărânii... Din ceata lor, grăbită, se desprinde, Întreg lăsându-şi codrul de merinde, Cu chipul stins, o umbră de femeie. Lâng-un răzor ea stă îngrijorată, Priveşte-n jos şi sânul şi-l descheie, Mângâietor s-apleacă să ridice Un făt bălan, ce, adumbrit de spice, A adormit pe-un aşternut de glugă. Ea blând ridică-l, stând îngenunchiată, Şi-ncet îi dă copilului să sugă... Cutremurat de clipa asta sfântă, Un gând simţeam cum sufletu-mi frământă, Cum mă supune gândul şi mă-ndeamnă, Poruncitor cum drumul mi-l arată:

314

Ca un proroc, cu faţa-mbujorată, Să cad la poala mamei din ţărână Şi, sărutându-i înăsprita mână Şi haina ei de sfântă preacurată, Genunchii mei să-i plec de închinare! Şi pe copilul ce zîmbeşte-n pace, Înfăşurat în scutece sărace, Eu să-l ridic cu braţele-amândouă În strălucirea arşiţei din slavă, În razele ce cad dogoritoare, Să-l înfrăţesc cu vulturul din zare Şi să-l cunun cu doina din dumbravă! Căci inima purcede să-mi dezgroape Comoara ei de doruri ne-mplinite, Şi simt amarul ţarinei robite, Şi simt ruşinea neagră cum mă-neacă, Simt cum lumină-ncepe să se facă, Cum moare bezna vechilor păcate, Şi sufletul înviorat îmi spune Că fătul ăst-al patimii amare Şi-al dorului ce moare-n aşteptare E solul sfânt... înfricoşatul crainic, Izbăvitor durerilor străbune. Azi ochii lui ascund în adâncime Măreaţa taină nepătrunsă mie A ceasului cel poruncit să vie, Să sfarme jalea din viitorime. El, cel frumos şi frate bun cu glia, Nou-întrupatul suflet de Mesia, Va fi judeţul ceasului de mîne, 315

Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă, Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă, Zdrobi-va cartea legilor bătrâne. El va-ntrupa în strigăt de chemare Cuvântul sfânt ce azi adăposteşte, În licăriri de tainice altare, Biserica nădăjduirii noastre. Şi strigătul întraripat va creşte, Prin plaiuri largi, prin munţi purtând cuvântul, Şi va trezi din somnul lui pământul, Şi rumeni-va zările albastre. Atunci, în ziua mare-a învierii, Aceşti ostaşi cu feţe ofilite, Cu zâmbet mort, cu suflete trudite, Ca-ntineriţi de suflul primăverii S-or ridica, ei, cari au fost străjerii, Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii, Cu braţul greu de greul răsplătirii. Toată ţărâna gliei dezrobite Şi munţii toţi şi-adâncurile firii Vor prăznui din pacea lor urnite Înfricoşata clip-a premenirii, Când suflet nou primeşte întrupare, Şi-n strălucirea razelor de soare El hărăzeşte vremii-mbătrânite: Vestmântul nou, de nouă sărbătoare.” X

316

80. Răscoala

nmulţindu-se mereu, oamenii se îmbulzeau şi vacarmul creştea. Unele glasuri înţepau şi pe logofătul zâmbitor care, când înţelese, făcu vinovat: Ce-i băieţi? Ce vreţi voi?... Spuneţi-mi mie că...

Râsete batjocoritoare şi câteva huiduieli îi acoperă vorbele. Bumbu se fâstâci complet. Deodată Lupu Chiriţoiu care, fără să vrea, fusese împins aproape în faţă, strigă: Du-te, omule, nu mai sta, şi spune boierului să iasă până afară, c-a venit satul! Iacă mă duc, mă duc! bolborosi Leonte Bumbu dezmeticinduse şi repezindu-se în casă. Bătu la uşa bătrânului Miron, şi fără a mai aştepta răspuns, intră. Poftim, conaşule, c-a venit satul! Miron Iuga se întoarse, parcă vestea l-ar fi surprins, cu toate că de câteva minute auzea de afară murmurul de oameni din ce în ce mai neliniştitor. Se uită un moment în ochii logofătului: Bine, Leonte!... Să mergem să vedem ce mai pofteşte satul! Îşi luă de pe o mobilă căciuliţa ce o purta obişnuit prin curte, şi-o potrivi bine pe cap şi păşi spre uşă. Bumbu îl opri o clipă, apucă din cuierul de lângă uşă o haină scurtă de piele căptuşită cu blană şi i-o ţinu s-o îmbrace, bâiguind supus: E cam răcoare, conaşule, şi puteţi răci dacă... Ce dracu mă mai întorseşi din cale mormăi Miron, îmbrăcând totuşi haina şi încheind cu atenţie toţi nasturii parc-ar fi plecat la drum lung. Isbăşescu, stană de piatră lîngă fereastră, nu clintise nici când a intrat logofătul. Văzând pregătirea de ieşire a boierului, i-a venit inspiraţia să rămâie el mai bine pe loc. E mai prudent pentru orice eventualitate. De ce să se expuie de prisos el care, în fond, e un biet proletar aflat în situaţia dramatică de-a fi urât de nişte oameni la fel de săraci şi de oropsiţi? Leonte Bumbu, urmând pe 317

Miron, îi făcu o întrebare mută: nu vii? Mut răspunse și Isbăşescu: nu. Apariţia bătrânului Miron Iuga în cerdac stinse subit toate glasurile. Câteva căciuli şi pălării se ridicară instinctiv. În marginea cerdacului, la nivelul oamenilor, Iuga se opri. Dintr-o singură ochire observă că ţăranii au cuprins toată împrejmuirea conacului până la castelul lui Grigoriţă şi toată ograda argaţilor. Soarele coborâse spre asfinţit în spatele caselor, adumbrind cerdacul şi însângerând sutele de capete cu privirile strâmbe de puterea luminii. Văd că într-adevăr aţi venit tot satul, cu căţel cu purcel! zise Miron calm, cercetând feţele parc-ar fi vrut să vadă cine lipseşte. De, cucoane! răspunseră câteva glasuri nesigure, între care bătrânul Iuga recunoscu pe al lui Ignat Cercel, zărindu-i chiar mutra plângăreaţă undeva, fără să-l intereseze însă, ci numai ca o fulgerare a conştiinţei. Trecură cîteva clipe. Pauza păru tuturor nesfârşit de lungă. Pe urmă brusc, Miron Iuga strigă poruncitor: Cine v-a chemat pe voi aici, să-mi stricaţi straturile şi rondurile şi potecile la care am muncit din greu cu oamenii?... Cine v-a dat voie?... Adică dincolo în curte, nu puteaţi aştepta? Acolo nu mai e bine? V-aţi boierit, ai, de când umblaţi cu revoluţia şi cu blestămăţiile? Vorbind, se aprindea şi nu se mai putea domina, deşi îşi dădea seama că merge prea departe şi riscă să provoace tocmai efectul contrar celui scontat. Într-adevăr, cineva îl întrerupse obraznic: Da' ce, noi am venit să ne probozeşti matale ori să te probozim noi pe mata? Miron Iuga ezită o fracţiune de clipă dacă să reţină obrăznicia ori să n-o audă. Continuă cu acelaşi glas: La mine nu merge cu boieria, băieţi, că eu muncesc ca şi voi şi cu voi împreună, aşa că noi putem vorbi, şi dincolo, între noi, nu aici unde e loc de odihnă... Dar acuma, dac-aţi venit, nu face nimic... Aide să vă aud durerile! Atunci ieşi în faţă obraznic, cu căciula pe ceafă, Trifon Guju: 318

Cucoane, s-au dus vremurile alea... Mata nu ai auzit porunca lui Vodă ori nu vrei s-o asculţi? Bătrânul Iuga făcu o sforțare cumplită să nu-l plesnească imediat peste ochi, în loc de orice răspuns. Îl ştia pe Trifon leneş şi rău, deci dintre ţăranii cu care dânsul nici nu obişnuia să stea de vorbă. Ca şi când nici nu l-ar fi auzit, Miron întoarse capul să întrebe pe alţii despre ce anume poruncă e vorba. Isbăşescu îl pusese în curent de ieri, dar credea că e bine să se facă a n-o cunoaşte. Câţiva oameni de treabă se grăbiră să-i explice cum şi ce s-a aflat. Boierul asculta liniştit şi se pregătea să vorbească. Trifon întrerupse din nou, mai provocator, jignit că nu l-a întrebat pe el: – Stai, cucoane, să te lămuresc eu, că dînşii sînt proști şi nu... – Eu cu oamenii necuviincioşi şi fără obraz nu vorbesc zise bătrânul Miron măsurându-l cu dispreţ şi apoi urmă către ceilalţi: Spune tu, Profire, va să zică... Ascultând spusele încurcate ale celor întrebaţi, Miron Iuga simţea cum i se urcă tot sîngele în obraz. Îndrăzneala lui Trifon îi fierbea creierii oricît se sforţa să se calmeze şi oricît îşi dădea seama că ticălosul înadins caută să-l scoată din sărite ca astfel să aţâţe pe ceilalţi. În acelaşi timp şi Trifon Guju se socotea umilit că boierul nu-l lăsa pe el să explice, deşi el s-a străduit mai mult de i-a ridicat şi i-a adus pe toţi aici. Cum şi mulţi alţii păreau a fi de partea lui, bombănind că de ce să-l bruftuluiască boierul şi nici nu-i dă voie să vorbească, Trifon mai rău se umfla şi se înfuria. În sfârşit, bătrînul Iuga nu mai avu putere să asculte bâiguielile cu porunca regelui şi, tăindu-le vorba cu mâna, întoarse faţa spre mulţimea ce începuse a prinde glas: – Apoi după basme d-astea vă luaţi voi, măi băieţi, şi daţi buzna aci de-mi călcaţi şi-mi stricaţi grădina? Şi veniţi claie peste grămadă, oameni în toată firea, adică să mă speriaţi pe mine ori ce?... Ei, ruşine să vă fie! Şi mai ales vouă care eraţi oameni de omenie şi v-am cinstit! Uite, primarul satului! Frumos îţi şade, nam ce zice! În loc tu să potoleşti pe cei smintiţi şi fără chibzuială, te bagi între ei la răzmeriţă... Halal de aşa primar!

319

Să ne ierţi, cucoane, dar dacă ne-a luat satul noi ce putem face? boscorodi Pravilă umil şi plecat. Şi tu Luca! urmă Miron înflăcărându-se mereu. Şi tu, Lupule, om bătrân, cu plete cărunte, mai mare ca mine, între neisprăviţii ca alde Trifon! Ei, măi creştini, mi-e silă de voi! Vorbind îi trecea neîncetat prin minte că și-a pierdut cumpătul, dar nu se mai poate opri întocmai ca alergătorul, care din greşeală și-a luat vânt pe o coastă piezişă şi e dus la vale irezistibil, deşi ştie că se apropie de o prăpastrie. Efectul dojanei de altminteri îl încuraja să continuie. Gloata de țărani amuţea pe măsură ce glasul lui se înăsprea şi biciuia. Parcă instinctul de frică şi supunere s-ar fi redeşteptat brusc în sufletele tuturor, oamenii clătinau din cap îngrijoraţi sau murmurau scuze monosilabice. Pe când cuvintele bătrânului Iuga şerpuiau ameninţător peste capetele mulţimii surprinse, ca pleasna unui bici în mâna îmblânzătorului, gata să se abată în fiece moment, Trifon Guju îşi legănă deodată trupul, parcă şi-ar fi strâns mijlocul cu o cruce, şi izbucni cu glas spart: Ia stai, cucoane, că noi nu ne-am sculat de florile mărului... Glasul lui se încurcă şi se ciocni în văzduh cu glasul bătrânului Miron Iuga. O clipă glasul lui Iuga, surprins, se înecă. Dar imediat se ridică cu o furie nouă pornită parcă să ardă tot în calea ei: Tu să taci, ticălosule!... Să taci, tâlharule!... Să taci!... Să taci!... Cu ochii bolbocaţi, cu o spumă subţire în colţurile gurii, Miron Iuga răcnea scuturând pumnul spre Trifon Guju care, însă, după o secundă de şovăire, îi înfruntă privirea cu un rânjet obraznic. Apoi, fiindcă boierul nu mai contenea cu „să tacă”, deşi abia mai hârâia de oboseală, Trifon strigă gros şi sfidător: – Da' de ce să tac?... Iacă, nu vreau să tac!... Ai să-mi porunceşti dumneata? Ce, sânt sluga dumitale? Miron Iuga nu mai vedea, dar fiece cuvânt îi plesnea obrajii de-i ţiuiau urechile. Continuă cu aceeaşi mînie: – Să taci... şi să ieşi îndată din curtea mea!... Ieşi afară, ticălosule! Acu să ieşi, hoţule, că altfel!... 320

Trifon Guju îşi resfiră picioarele şi întinse genunchii ca să se înfigă mai puternic pe loc, răspunzând în acelaşi timp dârz şi încruntat: – Uite că nu ies, cucoane! Nu vreau să ies!... Că nici nu mai e curtea dumitale, şi nici n-am poftă să ies, uite-aşa! – Nu ieşi?... Din ograda mea?... Să mă înfrunţi tu pe mine?... Ei, stai atunci că te învăţ eu pe tine omenie, tâlharule! Vocea bătrânului Iuga se schimbase şi se înmuiase. Intră repede în casă. La fiece pas îşi zicea că trebuie să se calmeze. Îi tremurau însă şi mâinile şi genunchii, numai în inimă îi bătea un ciocan cu lovituri asurzitoare. În camera de culcare, deasupra patului, atârna o puşcă de vânătoare, veşnic încărcată. O smuci din cui. Afară toate limbile se deslegară. Numai Luca Talabă îi strigă lui Trifon că nu face bine împungându-se cu boierul cel bătrân. Din toate părţile se ridicau în schimb aprobări gălăgioase: – Bine făcuşi, Trifonică!... Nu te lăsa!... De ce să-l asuprească şi să-l batjocorească?... Trebuia să-i pui mîna-n beregată şi... Un glas împrejur:

subţire

strigă,

mai

departe,

stârnind

veselie

– S-a încins moşul, fraţilor, nu-i fie de deochi! Ignat Cercel bâlbâi îngrijorat: – Ia vezi Trifoane, să nu te pomeneşti cu boierul că te... Când reapăru Miron Iuga cu puşca în mână şi cu ochii umflaţi şi roşii ca cepele, fu întâmpinat cu un murmur de mirare şi de nemulţumire. Bătrânul se opri la trei paşi de Trifon Guju, unde fusese adineauri, şi porunci fără să mai ţipe, dar mai apăsat şi cu o voce grea de energie: Imediat să ieşi de aici, hoţule, ori de nu, o să ieşi pe targă! I-ascultă, boierule, nu vreau să ies, ai înţeles?... strigă întărâtat Trifon. Şi încearcă numai să... c-apoi vezi dumneata pe dracu, cât oi fi de boier, că doar... Nu apucă să isprăvească. Iuga ridicase arma la ochi după primele lui cuvinte. Răsunară două detunături, una după alta, atât de apropiate parcă a doua ar fi fost ecoul celei dintâi. Faţa lui 321

Trifon Guju, cu gura largă de vorbe, primind descărcăturile în plin se ciurui brusc ca de vărsat negru. Ochii mici avură o clipire mirată. Se prăvăli ca un sac negru. Tâlharule! mormăi Miron Iuga, văzându-l cum se frânge cu o satisfacţie care-i îngrăşa inima. Când răsunară împuşcăturile, cîţiva oameni de pe lângă Trifon îşi feriră capetele, retrăgându-se cu spaimă peste cei din dinapoia lor. Ţipete diverse ţâşniră într-o îmbrânceală generală. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături şi ameninţări. Toader Strâmbu, la cîţiva paşi, răbufni cu o mutră roşie de ură: Ce, boierule, vrei să ne omori? În aceeaşi clipă mişcarea mulţimii se învolbură. Deasupra lui Trifon se aplecaseră cîţiva să-l sprijine. Oamenii se îmbulzeau valvârtej, într-o înnebunire subită. Pe când rostea Toader Strâmbu întrebarea, un băț de rădăcină cu măciuca cât un pumn de copil se înălţă în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în cap cu atâta sete, că se auzi împrejur un pârâit. Căciuliţa boierului se turtise în creştet. Cum îndrăzneşti, hoţule, să ridi...? începu Miron fără să mai poată sfârşi. Zeci de alte beţe se agitau, izbind la întrecere într-o învălmășeală furioasă. Bătrânul Miron Iuga, fără conştiinţă, cu ţeasta zdrobită, rămase în picioare în mijlocul țăranilor care, îndesându-se să-l lovească, parcă-l sprijineau să nu cadă. Cerdacul deschis cu stâlpii pătraţi se umplu de oameni care izbeau în dreapta şi în stânga, în neştire, parcă pretutindeni şi chiar în aer ar fi fost numai duşmani. Geamurile ferestrelor țipau strident, sfărâmându-se. Mulţimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când în colo, căutând parcă să-şi descarce mai repede furia ce o sugruma. Urletele pe toate glasurile, înjurăturile îmbălate se încrucişau întrun vuiet prelung care înăbuşea strigătele desperate ale celor câteva slujitoare de la curte... În izbucnirea de furie, descătuşată într-o singură clipire, ca un trăsnet clocit mult între nori şi căzut fără obişnuitele tunete şi fulgere pregătitoare, ţăranii se năpustiră şi asupra argaţilor, în vreme ce logofătul Bumbu, deşi aflat lângă 322

bătrânul boier, a scăpat numai cu îmbrânceli, parcă în toiul vijeliei, nimeni nu l-ar fi recunoscut. După numai câteva clipe, cei ce se oţărau împrejurul bătrânului Iuga îl părăsiră unul cîte unul, răcoriţi sau flămânzi de alte fapte. Fără sprijinul ţăranilor, Miron Iuga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Ţăranii, îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându-l şi frământându-l cu pământul în care îşi înfipsese din viaţă toate rădăcinile.

Liviu Rebreanu, din romanul Răscoala, E.S.P.L.A., 1957

323

81. Doina de George Coşbuc

opilo, tu eşti gata De-a pururea să plîngi! Şi când eşti tristă, Doino, Tu inima ni-o frîngi.

Dar nu ştiu cum, e bine Când plîngi, că-n urma ta Noi plîngem toţi, şi-amarul Mai dulce ni-e aşa. Şi toate plîng cu tine, Şi toate te-nţeleg, Că-n versul tău cel jalnic Vorbeşte-un neam întreg. Pe fete-n faptul serii Le-ntîmpini la izvor, Tu singură stăpînă Pe sufletele lor. Le-nveţi ce e iubirea Şi rîzi cu ochi şireţi, Deodat-apoi te-ntuneci Şi cîntece le-nveţi: Să cînte ziua-n luncă Şi seara când se-ntorc, Când triste-n pragul tinzii Stau singure şi torc.

324

Când merg flăcăi la oaste Cu lacrimi tu-i petreci Şi stai cu ei, ţi-e milă Să-i laşi pustii, să pleci. Cîntînd li-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame şi de-ogorul Umpult acum de spini. Şi când i-omoară dorul Şi-n jurul tău se strîng, Pui fluierul la gură Şi cînţi, iar dînşii plîng. E plin de oameni cîmpul, Tu, Doino,-n rînd cu ei. Moşnegi şi oameni tineri, Şi tinere femei Adună fînu-n stoguri Şi snop din spice fac Din scutece copilul Când plînge-n săhăidac Te duci şi-l joci pe braţe Şi-l culci apoi pe sîn, Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra Căpiţelor de fîn. Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintînd, Pe caste-auzi pîraie Prin noapte zgomotînd, Şi-ascuţi ce spune codrul Când plînge ziua-ncet: 325

Ah, toate, Doino, toate Te fac să fii poet. Şi, singură cu turma, Privind pierdută-n zări, Spui munţilor durerea Prin jalnice cîntări. Pe deal românul ară Slăbit de–amar şi frînt, Abia-şi apasă fierul În umedul pămînt. Tu-l vezi sărman, şi tremuri Să-l mîngîi în nevoi. Şi mergi cu el alături Cîntînd pe lîngă boi. Iar bieţii boi se uită Cu milă la stăpîn Pricep şi ei durerea Sărmanului român. Eu te-am văzut odată Frumoasă ca un sfînt, În jur stăteu bătrînii Cu frunţile-n pămînt. Cîntai, ca-n vis, de-o lume Trăită-ntr-alte vremi, De oameni dragi, din groapă Pe nume vrînd să-i chemi. Şi-ncet, din vreme-n vreme, Bătrînii-n jur clipeau Şi mînicile hainei La ochi şi le puneau. 326

Dar iată! Cu ochi tulburi Tu stai între voinici, Te văd cum juri şi blestemi Şi pumnii ţi-i rădici! Pribegi de bir şi clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codru noaptea, Sub brazi, pe lîngă foc. Şi cînţi cu glas sălbatec, Şi-n jur ei cîntă-n cor Cîntări întunecate Ca sufletele lor. Te prinzi cu ei fărtat, Când ştii haiduci în codru Li-arăţi poteci ascunse, Pe stînci li-aşterni tu pat. Când pun picioru-n scară, Ţii roibul lor de frîu; Grăbit, când prind ei puşca, Scoţi plumbii de la brîu; Iar când ochesc, cu hohot Tu rîzi, căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi. Ai tăi sîntem! Străinii Te-ar pierde de-ar putea; Dar când te-am pierde, Doino, Ai cui am rămînea? Să nu ne laşi, iubito, 327

De dragul tău trăim: Săraci sîntem cu toţii, Săraci, dar te iubim! Rămîi, că ne eşti doamnă Şi lege-i al tău glas, Învaţă-ne să plîngem, C-atît ni-a mai rămas! X

328

82. Nicolae Grigorescu

icolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, m. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii

picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti. Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie (1848-1850) în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek (17941882), execută icoane pentru biserica din Băicoi (judeţul Prahova) şi Mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă Domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien

Cornu (1804-1870), unde este coleg cu Auguste Renoir (18411919). Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Părăseşte însă curând 329

acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Jean-

François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) şi Théodore Rousseau (18121867). Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura en plein air, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Ţigăncuşă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor Bellelor-Arte. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia, şi la Viena. În 1877 este chemat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor compoziţii. Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904. Din 1890 se stabileşte în ţară şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, este ales membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face această onoare. 330

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907, la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci. Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii române moderne, Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic. Cu o formaţie în care se remarcă filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereţii şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor săi a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa inaugurând astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă. În portrete, în compoziţii inspirate de experienţa participării la Războiul de Independenţă (Atacul de la Smârdan, Roşior călare), în seria de Care cu boi, în peisajele realizate în ţară sau în timpul călătoriilor în străinătate (La Posada, Bordei în pădure, Potecă cu flori, Pescăriţa din Granville, Răspântie de oraş la Vitré), se impun aspecte ale unui stil şi ale unei viziuni cu totul originale. Exerciţiul lucrului în aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de construcţie plastică o inedită îmbinare între rigoare şi spontaneitate. Personalitate eminentă a plasticii româneşti, relevând un talent extraordinar, însoţit de o mare receptivitate şi inepuizabile resurse creatoare, Nicolae Grigorescu a determinat o schimbare fundamentală în evoluţia picturii şi gustului artistic în România. Temperament puternic şi complex, liric prin firea sa, înzestrat cu o sensibilitate care i-a permis să adapteze mediului şi peisajului românesc idealizarea poetică inspirată de pictorii Şcolii de la Barbizon, el rămâne primul pictor român de circulaţie europeană. Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina este o secţie a Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion IonescuQuintus”.

331

Pictorul Nicolae Grigorescu şi-a trăit în această casă ultimii ani de viaţă, 1904-1907, aici găsindu-se şi ultimul său atelier. El s-a retras la Câmpina împreună cu toată familia: soţia sa, Maria Danciu, şi fiul său, Gheorghe Grigorescu. A ales acest oraş pentru aerul său patriarhal şi, mai ales, pentru împrejurimile de o inegalabilă frumuseţe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetaţie specifică, albastrul fără sfârşit al cerului, elemente pe care le întâlnim adesea în operele sale din această perioadă. Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, astfel încât, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis în 1957. Tablourile expuse provin din patrimoniul iniţial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecţiile Muzeului de Artă din Ploieşti, ca şi din acelea ale Muzeului Naţional de Artă al României. Reconstrucţia s-a desfăşurat sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul câmpinean Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii. *

332

Cuvintele oamenilor care l-au cunoscut: „Sub mâna dibace a maestrului, lucrurile prind o viaţă, o căldură ce se traduce la suprafaţa tabloului prin mii de scânteieri care prin imperceptibila lor radiere te fascinează, te pironesc locului, că te minunezi mereu d-atâta iscusinţă, d-atâta frumuseţe. Câteodată nu-ţi vine să crezi că ceea ce e acolo e obţinut numai cu simplele unelte de care dispune un pictor; îţi pare că un uşor fâlfâit de aripă a împrăştiat culoare în tonuri din ce în ce mai diafane, din ce în ce mai confuze. Astfel peisajele senvăluie într-o haină de lumină ale cărei unde mângâie privirea, comunicând sufletului impresiuni străine lui pân-atunci, cu seninătatea lor feciorelnică, chipurile ţărăncilor te atrag de la distanţă cu sufletul cald ce palpită sub reţeaua genelor lor mătăsoase. Cu totul personală, tehnica savantă a maestrului are variaţiuni redate cu o uimitoare îndemânare”. Apcar BALTAZAR

„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa. (...) Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. (...) El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa”. Henri FOCILLON

„Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos”. Alexandru VLAHUŢĂ

333

„Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii, cu care vorbea de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaci, cu suflet românesc de o energie şi lumină geniale, a dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Şi-ţi pare în împrejurări de acestea ca cum o mână pizmaşă s-ar repezi asupra mantiei de glorie şi onoare a ţării tale şi ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau”. Nicolae IORGA

* articol preluat de pe http://grigorescu.artmuseum.ro/ro/prez_ro.html

334

83. Cântec despre Bucovina

de Constantin Mandicevschi

ântă cucu, bată-l vina, De răsună Bucovina! Cântă cucu, bată-l vina, De răsună Bucovina!

Cântă cucu-ntr-un brăduţ De răsună-n Cernăuţi! Bucovină, plai cu flori, Unde-ţi sunt ai tăi feciori? Bucovină, plai cu flori, Unde-ţi sunt ai tăi feciori? Au fost duşi în altă ţară, Dar se-ntorc la primăvară. Au fost duşi în altă ţară, Dar se-ntorc la primăvară. Înapoi când or veni Tot pe tine te-or iubi. Munţilor cu creasta rară, Nu lăsaţi straja să piară! Munţilor cu creasta rară, Nu lăsaţi straja să piară! Dacă piere straja voastră A pierit şi ţara noastră. Dacă piere straja voastră A pierit şi ţara noastră. X

335

84. Badea Cârţan, „Un dac coborât de pe columnă”

heorghe Cârţan, adică Badea Cârţan, a fost un ţăran român care a luptat pentru

independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României. S-a născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849, al doilea din cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan. De la mătuşa sa, Raşila, ascultă primele basme, iar legendele despre semnele lăsate de cei vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au fost primele lui învăţături de istorie. Când în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani, românii din Moldova şi Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza. Copilul, ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara, nu înţelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de ceilalţi. În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o viaţă aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i pătrundă tainele şi pe care trebuia să şi-o apropie. În faţa lui se deschide o lume nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii la tot pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în ţară”, şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia „graniţa drăcească”. Se întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?”, graniţă care a separat românii doar politic şi administrativ, pentru că sufletul şi conştiinţa n-au avut graniţă. În vara anului 1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară”, prin „Vama cucului”, prin locul vegheat de cei doi soli ai pământului românesc trimişi către înălţimi: Negoiul şi Moldoveanul. Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 octombrie 1865 rămâne în fruntea familiei, căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi spune mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”. Şi-o face în 22 mai, ajunge în Bărăgan, unde, spre mirarea lui, câmpul se termina departe, acolo unde 336

cerul se uneşte cu porumbul verde sau cu grâul galben. Aici, alături de ciobanul Cotigă, Cârţan află despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea lui Decebal. Şi întreabă: „- Cum aş face, bade Ioane, să învăţ şi eu a ceti? Ai să înveţi, dacă vei voi. D-apăi cum păcate să nu voiesc?” Gheorghe Cârţan, elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă Ion, o minte capabilă să reţină multe informaţii. După căţiva ani a ajuns să citească şi să scrie destul de bine. Întors în Ţara Făgăraşului află că l-au căutat „jandarii” să-l ia la oaste. Auzind, a răspuns că „ai noştri de dincolo”, se pregătesc de război cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881. Oile îi sunt „robite” şi el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă cu împăratul şi gata treaba”. A stat la Viena două zile pentru a intra la împărat, 7 zile în „beciurile Vienei”, arestat şi apoi trimis la Pesta. „Dumnezeu Viu Este!” Cu aceste vorbe începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă plângerea lui către împăratul Franz Josef. După ce arată că i-a slujit cu credinţă, îi spune că a fost batjocorit de „aceşti satrapi deregători care m-au jefuit şi mi-au robit oile de atâtea ori.” Scrie mai departe Badea Cârţan: „M-am rugat iară de solgabirău să-mi dea drept să vânz cărţi, să-mi căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară noi numai datorinţe facem şi avem (...). Mă rog deci Maiestăţii tale să fii judecătoriu şi să fie traşi la răspundere... ”. Nu i-a făcut dreptate împăratul, căci n-avea cum să fie de partea unui român aflat în judecată cu ungurii, dar l-a eliberat din închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit pentru eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de drumurile nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre folosul neamului său asuprit din Ardeal. Ca să ştie că au părinţi. Cine li-e „tată şi mamă”. Se întoarce în ţară şi se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă negoţ cu cărţi româneşti. I se refuză această cerere. Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti, îşi începea activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia. Din iniţiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut 337

un puternic ecou în lume. Aceleaşi simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi noi prin care să circule slova românească printre despicăturile munţilor Făgăraş şi Bucegi. Aşa că, atunci când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune: „Eu, cioban George Cârţan,/ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe zvârliţi.” Face drumuri la Vacz (lângă Budapesta), unde este închis Ion Slavici, şi la Seghedin, unde erau închişi Memorandiştii, şi se plânge: „La grădină-n Seghedin/ Plâng florile de iasomin/ De răsună uliţa/ Şi tremură temniţa./ De la Seghedin la Vacz/ Numai drumuri de la fraţi,/ Numai lacrimi, jale, dor,/ Pe feţele tuturor”. Fiindcă cere din nou autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti este arestat, în 1895. Citind în 1895 Cronica românilor a lui Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă statuia marelui voievod. Şi pleacă la Bucureşti. Ajuns la statuie îi mulţumeşte Domnului pentru reuşită şi-i cere realizarea Unirii. Este găsit de Ion Grama, ce-l slujea pe V. Alexandrescu Urechia. Istoricul îl găzduieşte, îl plimbă prin muzeele Bucureştiului, îl duce la Liga culturală, unde cunoaşte personalităţi, cărora le cere cărţi pentru românii din Transilvania, şi ajunge personajul principal al unor articole din ziarele vremii. Revine de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „Vama cucului” ziare şi cărţi româneşti. Povestea pe care Badea Cârţan o citea şi o recitea este aceea relatată de Titus Liviu despre întemeierea Romei, şi-i spune lui Urechia că „e musai să merg la Roma”. Îşi pregăteşte straiţa şi pleacă din Cârţişoara la 3 ianuarie 1896. A trecut prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorno, şi după 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern, pe care l-a salutat cu: „Bine te-am gasit, maică Romă”. A pătruns în Roma prin Via Compana, a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica Maxenţiu şi Palatinul, Forul Roman, şi… deodată Columna: „- No, că asta este!”. Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise cu 338

mâna goală la Maica Roma. Din desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei. Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă. Sus, pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în Cărţişoara, pe malul Balei, împreună cu tot neamul său. Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători, precupeţe... Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie, iar Duiliu Zamfirescu, secretarul reprezentanţei noastre la Roma, i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a introdus la mari personalităţi ale vremii. S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!” După prima călătorie la Roma, Badea Cârţan a fost imediat primit în lumea intelectuală a Capitalei. În cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui au devenit legende şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al vremii. Dintr-o dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era în centrul atenţiei, era la modă, era „şic” să-l prezinţi invitaţilor. Iată cum suna o invitaţie la un astfel de banchet: „Cred că aveţi plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român Cârţanu, care, plin de sentimente româneşti, s-a dus pe jos la Roma, să sărute Columna lui Traian. 339

Sunteţi rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi, marţi, 2 aprilie, 7 seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma. N. Th. Mandrea, str. Diaconeselor, 2”. Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crîncen decît cei mai mari răufăcători ai vremii. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă, căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii. „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” spunea Badea Cârţan. În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara. Badea Gheorghe Cârţan a fost invitat şi în Parlamentul Ţării, de mai multe ori, şi acolo, în preajma anului 1907 fiind, i-ar fi întrebat pe înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un ţăran ca să facă un gard. I s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri. Dar Badea Cârţan i-a oprit pe toţi cu răspunsul cel drept: „De pământ are nevoie, ca să aibă unde-şi pune gardul”. Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate. Istoricului Vasile A. Urechia, protectorul său, îi scria la 24 martie 1896: „Onor Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape de obârşie. Am ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o. Apoi am dorit să văz Mama Regelui (Carol I, n.n.). Nam ajuns încă acolo. Fiţi sănătoşi George Cârţan”. În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasă şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la Sinaia. Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poată aştepta împlinirea visului de-o viaţă întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia. La căpătâiul său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visînd la întregirea neamului său”.

340

„Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În ’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am citit Istoria românilor şi alte cărţi. În ’78, am venit acasă, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară. Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni, noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă? Şi-apoi am văzut, dragii mei... De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa, îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemţăşti. La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşusău şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment din interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de moarte revistei „Poporul român”).

Articol publicat de Călin Marian în 25 februarie 2012 pe http://romaniaistorica.ro/2012/02/25/badea-cartan-un-daccoboratde-pe-columna/

X 341

85. Un om mare (despre I.L. Caragiale n.n.)

„C

u adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa e numai umbră şi vis!”

Aşa ni se cîntă tuturora după ce am ajuns, în sfîrşit, să ni se facă prohodul; numai de tot puţini dintre noi s-au şi pătruns însă de gîndul acesta deopotrivă cu autorul Moftului român, care le vedea toate cum în aievea se petrec. L-am văzut lucrînd la Timpul împreună cu Eminescu, iar la Vatra împreună cu Coşbuc. Eram trei oameni cu desăvîrşire deosebiţi unul de altul, încît ar fi să te miri cum au putut să treacă împreună spinoasele căi ale vieţii. Unul, răzvrătit de cele ce se petreceau împrejurul lui, spunea mereu că nu e viaţa vrednică de a fi trăită. Celălalt, mai potolit, îi răspundea că vieţuirea e o datorie pe care bărbatul are s-o împlinească. Proastă datorie! striga Caragiale şi le lua toate în bătaie de joc. Ei se simţeau cu toate aceste apropiaţi sufleteşte, se întregeau unul pe altul şi se iubeau între dînşii; cele ce-i unea erau cele trei note caracteristice ale frazei de dezvoltare culturală, prin care au trecut în timpul vieţii lor: iubirea de adevăr, inima deschisă şi cultul formei. Citind scrisa lui Caragiale, suntem cu toţii încîntaţi atît de adevărurile luminoase pe care el ni le spune, cît şi de forma desăvîrşită şi ademenitoare în care ele ne sunt împărtăşite, şi-l punem nu numai ca scriitor, ci şi ca om de tot sus în gîndul nostru. Încă mai sus ni-l punem noi cei ce am avut şi mulţumirea de a fi stat din când în când de vorbă cu el şi ne reamintim farmecul, acum farmecul pentru vecii vecilor pierdut al întregului său fel de a fi. 342

Ni-e nu numai dureros, ci şi nesuferit gîndul că n-o să mai putem avea parte de mulţumirea aceasta şi că el prea curînd şi prea fără de veste a plecat din mijlocul nostru. Tot astfel cei încîntaţi de scrisa lui sunt cuprinşi de simţămîntul dureros că e prea mică partea ce ni-a rămas din fiinţa lui, că el prea puţine a scris şi prea în curînd şi-a curmat lucrarea. Nu e însă în cele sufleteşti niciodată vorba de cît şi de cum, şi ceea ce Caragiale ni-a dat e comoară mare şi nepreţuită. El nu era dintre cei ce scriu pe apucate şi aruncă vorbele pe nimerite. Ceea ce l-a pus în fruntea scriitorilor noştri e cumpenirea cu care-şi dă pe faţă gîndirile. Toate sunt în scrisa lui muncite pînă şi în cele mai mici amănunte. Adevărul, orişicare ar fi el, i se impune orişicărui om cu mintea întreagă, şi scrisa lui Caragiale ne încîntă pentru că din ea aflăm adevăruri pe care le recunoaştem şi noi şi le punem mai presus de toată îndoiala. Sunt însă multe adevărurile pe care numai de tot puţini îndrăznesc să le mărturisească. El era dintre puţinii aceştia, bărbat în puterea cuvîntului, care nu se înjoseţte ascunzîndu-şi gîndurile, ci spune fără de încunjur ceea ce în adevăr simte şi gîndeşte. Mai ales aceasta e ceea ce ne face să-l punem sus în gîndul nostru şi ca om, şi să-l iubim, căci iubirea iubire naşte şi inima deschisă e cea mai neîndoioasă dovadă de iubire. Strîns împreună cu această iubire de adevăr era la dînsul şi cultul formei. Artist în puterea cuvîntului, el a scris mai presus de toate pentru mulţumirea sa şi, muncind din greu, a rămas un neîntrecut îndrumător în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor în limba românească. Unul a fost I.L. Caragiale şi singur în felul lui. Se vor mai fi ivind azi ori mîne şi alţii deopotrivă cu dînsul, dar pe el o dată lam avut şi nu-l vom mai avea. Ioan Salvici „Minerva literară ilustrată”, III, 1912, nr. 137, 24 iunie

X 343

86. Părintele Ghermănuţă (...)

şezai şeaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă lungii cu faţa-n sus şi mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame... Ţi-ai găsit! Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vârfurile tinere şi fragede ale crăngilor, încât îţi lăsa gura apă. Deodată, Pisicuţa se opri din păscut şi, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită ţintă şi spărietă, oarecum, la deal... „Vro dihanie!... ” îmi fulgeră mie prin minte. Şi, punând mâna pe revolver, mă sculai iute şi drept în picioare. Un călugăr scobora încet pe potecă la vale, cu o mare şi umflată traistă la șold. „Mântuirea ta prin tine, Israele”, cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la şoldul călugărului. – Blagosloveşte, părinţele, şi cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu. – Mulţămim Domnul!...

d-voastră,

domnule,

mulţămim

d-voastră,

Şi, îndreptându-şi spre mine faţa-i palidă şi slabă, mă privi smerit şi sfios, strângându-şi îngrijit, cu degete aspre, nodoroase şi tremurătoare, rasa la piept. – Îi fi ostenit, părinţele; vii de departe? Ia mai şezi colea oleacă, de te hodineşte. Şi-i arătai spre locul unde şezusem eu lungit cu capul pe şea. – Mulţămim d-voastră, domnule, mulţămim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, resfirându-şi pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-şi sfios şi smerit de sus în jos barba-i sură şi încâlcită; dar ne-am grăbi,

344

că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea. – Da ia şezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; şezi! Mă pusei jos, se puse şi călugărul. – Vii de departe? – Tocmai din fundul Ciungului, domnule. – Eşti de pe la vrun schit din apropiere, nu-i aşa? – Tocmai de la Nichit, domnule. – Da ce? Nichitul e aşa de departe de aici? – Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi. – Şi după ce-ai fost sfinția ta tocmai prin fundul Ciungului? – Apoi după oleacă de bureţi; ia mai uscăm şi noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ţinem şi noi viaţa. – Ş-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureţi? – Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg ţigancele, de-i duc la târg. Şi umblam cu vorba împrejurul trăiştii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului. – Da nu mi-i vinde şi mie vreo câţiva dintr-înşii, dragă părinţele?... – Da, mă rog, poftiţi, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoţând traista din gât şi punându-mi-o dinainte; iaca, luaţi cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alţii şi în altă zi. Şi faţa călugărului se însănină de bucurie la ideea că poate îşi răscumpărase pielea cu preţul a câţiva bureţi. Ce bureţi!... Erau nişte hribi arămii, fragezi şi mici, de-şi venea să-i mănânci de cruzi. – Apoi, dacă-i aşa vorba, părințele, ia să facem noi colea un foc ca acela şi să-i tragem o faţă de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să ştii, dragă părinţele, că-s rupt de foame; vin şi eu cam de departe ş-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sfinţiei tale; deasară n-am pus nimic în gură. 345

Şi în toată această păcătoasă şi nevoieşă stare de lucruri, nota epică nu lipsea... Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oţel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene răci un izvor de scântei luminoase şi când, mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă începu să se ridice în sus fumul negru şi înăduşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scăpărat cu amânarul şi cel mai iute şi îndemânatec alcătuitor de focuri de vreascuri şi din frunze uscate al vremurilor de demult... Şi cât pe ce să zbor pe aripele nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare şi gălbii, şi cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monştri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntaţi şi ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete şi goale!... Şi vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jaratec şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug, şi eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului... Şi de cumva, pe lângă şoaptele tainice şi înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu petrele peste care curg şi trec în calea lor fatală, pe lângă orchestraţia aeriană şi plină de farmec pe care o alcătuiesc, în mezul înflăcărat al zilei, muzicanţii înaripaţi şi fără de număr ai lui Dumnezeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi şi „hangul” unison, pe care-l ţine, cu glas înalt de trişcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredinţa că muzică mai serafimică n-aţi auzit!... Şi eu cred că, dacă simfoniştii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă niciunul culmea meşteşugului lor, apoi aceasta nu se datoreşte decât împrejurării că nici unul dintre ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor! Şi hribii, aşezaţi pe spete şi cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare şi piper şi punea în această îndeletnicire atâta măsură şi chibzuială şi, fără să-şi dea samă, aşa îşi ţuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i 346

sărute pe toţi pe rând. Din când în când, câte un hrib mai puţin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un şold, pocnea şi, aşăzându-se iarăşi pe cărbuni, sfârâia înainte. – Gata friptura, părinţele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu faţa-n sus, cu capul pe şea în loc de căpătâi şi cu degetele amânduror mânilor încleştate la ceafă. – Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă. Şi în privigherea diriguitoare şi cu multă băgare de samă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratec, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare şi să-şi scuture în aer mâna de ele, ca şi cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea muşcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneţ. Ba, de multe ori, îşi aplica singur un fel de autoflagelaţiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndămână. – Ia sama, părinţele, ia sama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia sama să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri şi ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post... – Nu te teme, domnule, nu te teme; sântem noi deprinşi cu de-aistea... Şi scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi... Dar în sfârşit friptura fu gata. Şi dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amează, ar fi putut, din înălţime, să străbată cu privirea prin desişul întunecos al bolţii de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariştea de iarbă înflorită a pământului năframa albă-neagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curățenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâţi la întâmplare hribii fripţi, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbui şi plin de colb; şi, după cum de lâna oilor se acaţă, în treacăt, curnuţii şi scaii 347

pârloagelor, tot aşa se acăţaseră cărbunii stinşi ai focului de spetele hribilor mei; şi dacă ceea ce albea pe la subţiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puţin, cenuşă nescuturată, lucru care totuşi nu împedeca pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifoase profesionale de Moschion sau de Labdacus. Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însămnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă şi smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap şi, scuturând, pe cât era cu putinţă, de cărbuni şi de cenușă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos şi flămând al gurii mele. Şi poate că, în scurt, aş fi ajuns cu înghițitul la capătul celalalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr. – Da-ţi mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băţ pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleţ printre cărbuni, poate-om găsi şi vro fărmătură de pâne. Şi, cu vârful pârlit al băţului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înţelege că pusei strunea flămândei şi prăpăditoarei mele porniri. Iute şi harnic, după cum era şi de mărunt, scotoci uscăţivul meu călugăr printre hribii rămaşi în traistă şi scoase la iveală o pâne oacheşă, destul de mare, cu gingini stremţuroase de amândouă părţile şi începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înţelesei că şi o pâne poate avea odiseea şi nefericirile sale; fire de lână sure şi lungi, luate în hiolă din ţăsătura moale a trăiştii, stăteau acăţate de colţurile uscate, ţăpoase şi ascuţite ale ginginilor pânii, ca de dinţii unui darac; fărâmături mărunte şi albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncăturile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spete spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă şi albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pânii, ca o

348

ploaie neagră şi fină, şi a fugi spăriete şi nedumerite care încotro... Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haec facies Trojae, cum caperetur, erat!... (Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple măreţe,/ Aceasta este înfăţişarea Troiei, când a fost cucerită! Ovidiu lat.) Aşa de spărieţi şi de nedumeriţi mi-nchipui că trebuie s-o fi împus de fugă troienii lui Priamus, când îi luă Achile cu jărdia de la spate!... Sărmanele furnici!... Erau şi ele menite să-şi ducă, de acum înainte, pe ţărmuri străine şi depărtate nemângâiatul dor de patrie; le era şi lor, se vede, scris să mănânce pânea amară a pribegiei, şi cine ştie dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri şi sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieţi!!... – Da bine, părinţele, zisei eu, bătând în pâne ca-ntr-o pernă şi sculându-mă de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveţi furnici?... – Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poţi feri de ele? Se vâră peste tot locul după mâncare... ia, şi ele, ca toate lighioanele lui Dumnezeu, unde văd masă-ntinsă, hop şi ele!... – Ai dreptate, părinţele, ai dreptate! Ia să lăsăm noi viii cu viii şi morții cu morții şi să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu aşăzându-mă într-un cot de-a lungul năfrămii. Rupsei pânea, dădui călugărului, îmi oprii şi mie şi începui a mânca. – Da o gură de rachiu nu-ţi pofti? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân şi scoţând o stecluţă potrivit de mare şi plină până la jumătate cu ceva galbăn-roţ. – Şi două, părinţele. 349

– Poftim. Şi, aşăzându-se şi el lângă năframă, mi-ntinse stecla. Era un rachiu dumnezeiesc. – Da straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu! De unde-l cumperi? – D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm. – Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghiţitură, nu mă poţi învăţa şi pe mine cum se face? – Da cum nu, domnule? Faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, şi după ce se răceşte, pui jumătate ceai şi jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahar, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creaţă, anghelică şi coji de portocală, dacă ai, şi-l laşi aşa de dospeşte căteva zile, ş-apoi începi a bea din el. Şi, trăgându-i şi călugărul un gât, astupă cu îngrijire stecla cu dopul, o vârî în sân, îşi luă comanacul din cap şi, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie şi cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său. În câteva minute, ospăţul nostru de anahoret fu gata. – Da' de apă ce-om face, părinţele? Hribii au fost cam săraţi şi sărătura face sete. – Apoi este pârău devale, domnule; mă duc eu acu ş-aduc apă numaidecât. Şi fără să mai aştepte vrun răspuns din parte-mi, îşi şi puse comanacul (acoperământ al capului, de formă cilindrică, pe care îl poartă preoţii şi călugării n.n.) pe cap ş-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mânile goale. – Ei, părinţele, părinţele!!... dădui eu să strig; aşi!!... Călugărul îşi şi mistuise, în desişul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire: iar când, de la căpătul privirilor mele, se rupse şi se desprinse petecul îngust şi cafeniu al spetelor sale, rămăsei nedumerit. „Da-n ce dracu are s-aducă el apă?... În gură?... În pumni?... mă gândeam eu, rămas în picioare neclintit şi uitându-mă ţintă spre desişul încâlcit în care se mistuise năluca măruntă şi 350

mohorâtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut şotia călugărul naibii? Mai ştii?... Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit şi pe mine să mă lese aici în cât m-a găsit... Ce să faci? Să te iei după dânsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pişcătură de călugăr în floarea umbrelor, care şi-ar fi putut tupila, ca o veveriţă, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?” Pisicuţa ridică capul şi se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atârna pe jumătate afară din bot... Când îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuţii, zării desprinzându-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfățişarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului meu; iar între mânile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală. Îmi ascuţii privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfinţenie şi băgare de samă. Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredinţai, spre marea mea nedumerire, că ţinea de o parte şi de alta, între degetele-i nodoroase şi răsfirate ale amânduror mânilor sale, un soi de tingire (vas adânc –n.n.) de tinichea, mai mult lungă decât largă şi plină ochi cu apă... – Da' tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsişi, părinţele? Că de-aici ai plecat cu mânile goale?... Da' nu-i nicio tingire, domnule. – Da' cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea. – Da' nu-i nicio tingire, domnule; ia-i, comanacul meu; dă, îl mai facem şi noi de tablă câteodată; că dă!, vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă şi, dacă n-ai în ce, rabzi mult şi bine şi de sete şi de foame... – Mare ţi-i minunea Ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părinţele, eu te-am văzut cu comanac ca toate comanacele. 351

– Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul. – Bine, niciodată!!...

părinţele,

da’

pozna

asta

n-am

mai

văzut-o

– Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi. Bine, da de ce nu-ţi iei în traistă, când pleci la pădure, vrun pahar, vro tingire ca toate tingirile? – Da' ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat, domnule, când ne putem sluji cu comanacul şi în loc de tingire, şi în loc de pahar? Suntem bătrâni, domnule, şi nu putem duce în spete atâta jăchilă (povară –n.n.). Logica călugărului îmi închise gura. – Binecuvintează, părinţele, zisei eu suflând în cruce peste apă şi ducând comanacul la gură. – Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, amin!... Băui jumătate de comanac. – Ei, părinţele, ia să plecăm, că-i târziu şi zici că schitul e cam departe. – Cam departe, domnule; da mergeţi la schit? – Merg, părinţele, încotro văd cu ochii; şi, fiindcă mi te-ai întâmplat sfinţia ta în cale, apoi merg şi eu la schit; aş putea să stau acolo câteva zile? – Da cum nu, domnule? Puteţi sta şi mai mult; puteţi sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia şi vi-ţi împăca. – Da eu mă-mpac cu toată lumea, părinţele, şi cu sfinţia ta simt eu c-o să mă-mpac de minune. – Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm. Călugărul îşi puse năframa-n traistă şi traista la şold, iar eu aruncai şeaua pe spetele Pisicuţii şi-o închingai. Nu băgasem de samă, dar când luai pe mână frâul Pisicuţii şi fu să plec, călugărul stătea gata şi mă aştepta, cu comanac pe cap ca toate comanacele. 352

Şi nu mai fu cu putinţă să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuţă decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda şi eu cu Pisicuţa de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când. – Râzi de comanacul meu, domnule, văd eu bine! – Cam aşa, părinţele, drept ţi-oi spune. Cum naiba să-ţi vie în minte sfinţiei tale să faci comanac din tingire şi tingire din comanac! Doar asta nu-i lucru uşor; şi mă rog, egumenul (stareţul n.n.) are la ştiinţă treaba aceasta? – D-apoi că egumenul parcă n-are şi el tot aşa; şi parcă ceilalţi vro nouă, câţi mai suntem, n-au şi ei, tot aşa! – Bine, dar să faci sfinţia ta mămăligă în comanac?!! – Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; şi, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ş-apoi, ce ţi-i c-a fi comanacul de tinichea, ce ţi-i c-a fi de hârtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă şi-ţi pune un comanac în cap, şi să vedem: are să ştie cineva că nu eşti călugăr? Tot aşa şi cu comanacul meu; cine ştie că-i tingire?... – Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!... Nu-i aşa? zisei eu întrerupându-l şi terminându-i cugetarea. – D-apoi? Se-nţelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul... – Şi darul, nimic? – Ba a fi el şi darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comanacul, barba; doar d-ta eşti om învăţat; n-ai auzit de hoţi de codru care s-au îmbracat în straie călugăreşti, şi până nu i-o prins, parc-o ştiut cineva că-s hoţi, ori că nu-s călugări?... – Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind aşa, ce mai gherlă (arest –n.n.) ţi-ar trânti şi ce mai ascultare ţi-ar rândui!... – D-apoi că Dumnezeu să mă ierte, domnule... zise călugărul, însoţind această reticenţă de o mare şi parcă izbăvitoare cruce. 353

Şi în acest „Dumnezeu să mă ierte”, şi în această reticenţă însoţită de o mare şi parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut ceti o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.

Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

354

87. Ţări de piatră, de foc şi de pământ

unca femeilor moaţe e o muncă aspră şi dură, de cele mai multe ori cot la cot cu

bărbatul, în pădure, pe drumuri prăpăstioase, în mijlocul haitelor de lupi. Dar nu de asta am să mă ocup. Voi vorbi numai de cât trebuie să muncească o moaţă, pentru a scoate din mâinile ei aspre o cămaşe de cânepă. În această ţară de piatră, de realităţi şi de lucruri concrete, este un singur lucru halucinant: lupta femeilor cu cânepa. Barbară plantă, care pentru a se lăsa prelucrată în pânză, pretinde un tribut de muncă grea, cu care s-ar putea clădi pe suprafaţa pământului oraşe, cetăţi, noi piramide. De cum recolta de cânepă e gata, pentru femeile moaţe, zeci de mii, femei şi fete, începe o viaţă de permanentă trudă. În faţa mijloacelor lor reduse, primitive, cânepa e exasperant de îndârjită şi nu cedează decât după ce femeile au prestat un tribut aproape de sânge. Lemnoasă, uscată, tare, se încâlceşte, nu-şi dă drumul. Şi abia după ce firele lungi au fost desprinse de pe lemn, începe adevărata muncă, toată iarna. La ora trei noaptea, femeie moţilor se scoală din somn, aprind lampa, iau cânepa şi încep să o toarcă. Se face ziuă, îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga şi în acest timp nu lasă furca din mână. Şi torc în fiecare seară, la lumina lămpii sau a focului, cam până la ora la care cucoanele din Bucureşti părăsesc sălile de spectacol. La ora trei noaptea, când prin barurile Bucureştilor se mai bea încă, femeile moaţe se scoală din nou. O iarnă întreagă la ora trei noaptea. Afară de luni când se scoală la două. Pentru că în ajun fusese duminică, nu lucraseră şi se culcaseră mai devreme. Din toată această trudă, căreia trebuie adăugată apoi aceea a ţesutului la război, fiecare gospodărie se alege în primăvară cu un cearceaf scorţos şi cu câteva cămăşi aspre şi negre, care dacă ar fi fost confecţionate din „americă” ar fi costat câţiva poli. Munca bărbaţilor în luptă cu pământul sau cu pădurea e tot atât de grea 355

şi cu rezultate tot atât de amarnice. Oamenii aceştia trăiesc în urmă cu o mie de ani, nimic nu s-a schimbat în ţara lor de atunci şi până acum. E drept, uneori femeile torc cânepa la o lampă cu petrol. Dar de cele mai multe ori, la flăcările focului. Şi în nopţile cu lună, numai la lumina lunii. Închipuiţi-vă o ţară de munţi, o sută de kilometri de munţi în lung şi lat. Văi adânci, creste ascuţite, prăpăstii, păduri imense de brad. Peste acest peisaj şi peste satele pierdute prin văgăuni a nins trei zile şi trei nopţi în şir. Totuşi, în fiecare seară se mai aude cântecul femeilor din tulnic, acel instrument bizar la înfăţişare, trezind cu sunetul lui ecoul munţilor. Dar acum e trecut de miezul nopţii, furtuna s-a potolit, e o linişte imensă. Şi deodată, deasupra aceste ţări de munţi, răsare luna. Crestele acoperite de zăpadă lucesc albe şi reci, ca într-o eternitate polară. Şi totuşi, în această largă şi fantastică linişte a munţilor, ceva începe să se mişte. Luna vede cum, în dosul ferstrelor de la casele pierdute pe coaste, încep să apară nişte mogâldeţe, un fel de momâi omeneşti. Sute, mii, zeci de mii. Sunt femeile moţilor, care au simţit că afară trece luna şi s-au apropiat de geamuri să-şi toarcă furca de cânepă. Ele însele în cămăşi grosolane de cânepă. Femei aspre, bătute de vânt, cu mâinile bătătorite, cu fruntea încreţită, îmbătrânite înainte de vreme. E un spectacol straniu, îşi zice luna, cu aceşti viermi omeneşti care se agită acolo pe pământ până şi noaptea. E un spectacol straniu, repetă munţii. Şi femeile torc, torc grăbite, de o mie de ani torc grăbite.

Geo Bogza Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

X 356

88. Maria, Regina României

u toate că era nevoie să fiu lîngă rege cît mai mult, mi se cerea totodată să împart săracilor

din diferite părţi ale ţării, o mare sumă de bani, dăruită de rege la urcarea sa pe tron. Eram foarte bucuroasă şi foarte mîndră că fusesem aleasă pentru această menire, mai ales fiindcă simţeam o mare rîvnă să intru în legături mai apropiate cu supuşii mei. (...) Şi fiicele mele şi eu petreceam de minune în aceste scurte călătorii, în timpul cărora ne opream în locuri pînă atunci necunoscute. Pretutindeni eram primite cu nespus entuziasm şi aceste numeroase colindări în mijlocul poporului meu erau pentru mine de mare preţ. Ajunsei pînă la sate uitate de oameni în care rar se ivea cîte cineva şi astfel cunoscui o mare parte din locuitorii cătunelor depărtate de drumul mare. Pe-acea vreme orice lucru te umplea de înduioşare. Ştiind cu siguranţă că în scurt timp ne aşteaptă lupte şi suferinţe îngrozitoare, mă simţeam cu adevărat mama unui număr nemărginit de copii, mama care presimte întîmplări covîrşitoare, din mila Domnului încă neghicite de ei. Aceasta dădea colindărilor mele o înviorare deosebită şi făurea între noi o legătură sufletească ce avea să fie mult întărită de împrejurările viitoare. Acelaşi freamăt de înfrigurare înfiora şi zilele pline de greutăţi pe care le împărţeam cu regele. Ajunseserăm să ne iubim ţara cu o duioşie aproape dureroasă; viitorul ei era grija noastră neîncetată şi cu cît trecea vremea, ne dădeam seama din ce în ce mai bine că neutralitatea noastră nu putea dăinui veşnic. (...) La sfîrşitul lui ianuarie 1915, regele Ferdinand scrise o scrisoare împăratului Germaniei în care îi lămurea cumplita situaţie în care se afla şi îi spunea că în pofida sentimentelor lui de simpatie personală, era înainte de orice altceva una cu poporul său, care cerea cu glas tare dezrobirea românilor de sub 357

dominaţia ungară: adăugă apoi că, de s-ar ivi o mişcare a întregului popor, el nu va fi în stare să oprească România de a intra în luptă pentru a dobîndi ceea ce socotea un drept al ei. Cu toată vechea lui lealitate, azi, înainte de orice, era regele României, legat prin jurămînt s-o ferească de orice jertfă. Totodată îi aminti împăratului că în cazul când Italia și-ar călca neutralitatea faţă de Germania, va fi aproape cu neputinţă să oprească România de a face la fel. Kaizerul nu prea luă în seamă scrisoarea vărului său şi se purtă faţă de noi cu un soi de nepăsare îngîmfată, care nu putea avea drept urmare întărirea sentimentelor de bunăvoinţă. Pe cît puteam, păstram o strînsă legătură cu aliaţii, iar regele precum şi Brătianu, cereau neîncetat ajutorul meu când erau de pus la cale tratative mai anevoioase. Împăratul Rusiei şi regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era uşor pentru mine să intru cu ei în relaţii neoficiale, şi bineînţeles eram întotdeauna bucuroasă să fac orice în folosul ţării mele. Regele şi prim-ministrul avînd amîndoi o mare încredere în mine, mă iniţiau în afaceri şi secretele de stat, mai mult de cît se obişnuieşte pentru o regină. Mă socoteau un ajutor de preţ şi aşteptau de la mine să-mi îndeplinesc datoria.

Maria, Regina României Povestea vieţii mele, vol.III, ediţia a II-a, Editura Moldova, Iaşi, 1991

358

89. Astăzi s-a născut Hristos colindă ortodoxă românească

stăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi, şi cântaţi, Şi vă bucuraţi!

Mititel, înfăşeţel, În scutec de bumbăcel, Lăudaţi, şi cântaţi, Şi vă bucuraţi! Neaua ninge, Nu-L atinge, Vântul bate, Nu-L răzbate, Lăudaţi, şi cântaţi, Şi vă bucuraţi! Şi de-acum Până-n vecie Mila Domnului să fie, Lăudaţi, şi cântaţi, Şi vă bucuraţi! X

359

90. Oltul de Octavian Goga

Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul Şi veselia deopotrivă… Mărită fie dimineaţa Ce-a săvârşit a noastră nuntă, Bătrâne Olt! cu buza arsă Îţi sărutăm unda căruntă. În cetăţuia ta de apă Dorm cântecele noastre toate Şi fierbe tăinuita jale A visurilor sfărâmate. Tu împleteşti în curcubeie Comoara lacrimilor noastre, Şi cel mai scump nisip tu-l duci În vadul Dunării albastre. La sânul tău vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-şi dorul Şi câte cântece şi lacrimi Nu duce valul, călătorul…

360

Drumeţ, bătut de gânduri multe, Ne laşi atât de greu pe noi, Îmbrăţişându-ne câmpia, Te uiţi adesea înapoi. Aşa domol te poartă firea, Căci duce unda-ţi gânditoare: Durerea unui neam ce-aşteaptă De mult o dreaptă sărbătoare. Demult, în vremi mai mari la suflet, Erai şi tu haiduc, moşnege, Când domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfânta noastră lege; Tu, frate plânsetelor noastre Şi răzvrătirii noastre frate, Urlai tăriilor amarul Mâniei tale-nfricoşate. Cum tresăreau încremenite, În jocurile lor buiestre, Oştiri cu coifuri de aramă Şi roibi cu aur pe căpestre Când la strigarea ta de tată Grăbeau din codri la poiene, Strângând săcuri la subţioară, Feciorii mândrei Cosânzene. Zdrobită-n praf, murea arama, Şi codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frăţâne, mare meşter, Biruitor frângeai zăgazul Şi,-mbujorându-te la faţă, 361

Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. Slăvite fărmituri a vremii, De mult v-am îngropat văleatul… Neputincios pari şi tu astăzi – Te-a-ncins cu lanţuri împăratul. Ca unda ta strivită, gemem Şi noi, tovarăşii tăi buni, Dar de ne-om prăpădi cu toţii, Tu, Oltule, să ne răzbuni! Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă Înstrăinatul nost’ tezaur; Ţarina trupurilor noastre s-o scrumi de unde ne-ngropară Şi să-ţi aduni apele toate Să ne mutăm în altă ţară! X

362

91. Maria, Regina României

desea spre seară făceam o plimbare călare prin pădurea de la Buftea scăpînd astfel pentru cîtva timp de căldura din Bucureşti.

Buftea era un domeniu foarte bine orînduit, aproape de tot de Bucureşti iar prinţul Ştirbey croise în pădure lungi alei pe care puteai goni în galop, pe drum bătut, lungime de mai mulţi kilometri. Atît prinţul cît şi trei dintre fiicele lui erau călăreţi cît se poate de buni şi petreceam de minune împreună. Mi-era dragă acea pădure cu covorul ei de flori ce se schimba după anotimp, de la mica brînduşă galbenă pînă la floarea de măzărică din mijlocul verii, de un vînăt adînc, care-şi întindea minunatele mănunchiuri peste tot pămîntul. Când închid ochii parcă simt încă mirosul pătrunzător al tufişurilor de stejar care îşi răspîndesc îndeosebi aroma spre seară, şi par a-şi revărsa pînă şi fundul sufletului în ceasurile răcoroase ale amurgului. Cu caii aburiţi şi cu obrajii aprinşi ne întorceam plini de „bucuria de a trăi” la primitoarea casă orînduită după datini vechi, unde Nadeje, voioasă şi strălucitoare de mulţumire, ne aştepta în prag şi ne poftea la o gustare binevenită, ceai sau cină, după cum era timpul. Nicăieri nu erau căpşuni şi zmeură atît de mari, nici smîntînă atît de grasă, nici unt atît de proaspăt ca la mesele de la Buftea. Cît îmi plăceau mazărea verde atît de fragedă şi pîinea de casă, bunătăţi pe care le cunoscusem toate, pe vremuri, în Anglia, în gospodăriile de la ţară. Mai era şi atmosfera plăcută a vieţii de familie, trăită departe de vălmăşagul oraşelor; multe ceasuri fericite am trăit sub primitorul acoperiş al prietenilor Ştirbey, înconjurată de inimi credincioase pe care mă puteam sprijini. Marthe Bibescu avea şi ea la Mogoşoaia porţile deschise pentru noi. Florile cultivate de ea erau minunate şi îmi plăcea să ne plimbăm împreună prin domeniul ei, admirînd gustul său fără seamăn. Era plină de un aprig interes pentru felul priceput cu care 363

restaura vechiul palat brîncovenesc, care îşi răsfrîngea mîndrele-i ziduri singuratice în apa liniştită a lacului pe marginea căruia se înălţa. Vîsleam amîndouă în luntre mici, printre înaltele trestii şi priveam cum minunatul amurg al cerului românesc preschimba apa şi cerul în lavă. Erau seri de vis, pline de o vrajă duioasă pe care o tulbura uneori cu vioiciunea lui zgomotoasă, George Valentin Bibescu, pe când glasul dulce al Marthei deştepta mii de visuri şi mii de iluzii, risipite mai tîrziu de viaţă ca pleava de vînt. Mai mergeam şi la Ciocăneşti, moşia Alexandrinei Cantacuzino, născută Pallade, una din prietenele tinereţii mele. E o femeie mică, plină de vioiciune, cu darul vorbirii; preocupată de chestiuni grave, e şi azi cea mai de căpetenie figură a mişcării feministe, iar numele ei e bine cunoscut pretutindeni în lumea reformatorilor. Are o frumoasă casă bătrînească pe marginea unui mare lac; sădise şi ea nenumărate flori şi mă poftea să culeg întinsele ei cîmpii de trandafiri „la Tosca”, atît de mirositori, cu petale atît de larg deschise şi de un trandafiriu atît de delicat. Din pricina căldurii, mă duceam totdeauna la aceste moşii în ceasul amurgului, astfel încît imaginile ce am păstrat despre ele îmi arată o lume scăldată într-o strălucitoare lumină portocalie. Amintirile cele mai mişcătoare ce mi-au rămas însă, sînt ale plimbărilor ce le făceam seara cu soţul meu în timpul verii din 1916, în ultimele săptămîni înainte să se declare războiul. Ştiam cît suferea regele, cît îi era inima de sfîşiată, de chinuită de îndoieli şi de păreri de rău. Istovit de lupta sufletească ce-o îndura, nu prea avea somn, aşadar când se sfîrşea munca zilei, îl luam cu mine la plimbare. Îi plăcea să-şi conducă singur automobilul, şi eu stam lîngă el aproape în tăcere. Ceea ce-i trebuia, era neîncetata apropiere a unei fiinţe care îi cunoştea suferinţa, care nu încerca să vorbească despre ea, dar care totuşi era acolo dacă îi venea lui poftă să discute întîmplările viitoare. În mintea lui Nando (Regele Ferdinand al României n.n.) ideile privitoare la amănuntele zilnice erau puţin lămurite. Era un om 364

care ţinea la obiceiurile lui, dar cred că niciodată nu şi-a dat seama pe deplin de chipul cum era condusă casa lui. Nu-l plictiseam deci cu toate nimicurile. Obiceiul de a se bizui pe mine în tot ceea ce privea înlesnirile vieţii materiale se întinsese pe nesimţite şi la chestiunile de cugetare şi de chibzuire. Vechea mea însuşire de a nu mă lua prea în serios îl făcea pe Nando să nu-şi dea seama pe deplin cît îi eram în adevăr de folositoare. Acest punct are însemnătatea sa, căci altfel, poate s-ar fi închis în scoica lui. Nando intra uşor în bănuieli şi trebuia mînuit cu neasemănată dibăcie. Toate acestea le spun pentru a arăta cu cîtă chibzuinţă trebuia să mă port. Dar îi plăceau aceste plimbări pe înserate. Un imbold lăuntric ne îndemna să regăsim şi să revedem toate locurile care ne fuseseră dragi în tinereţe. Viitorul se arăta în faţa noastră ca un portal de flăcări prin care trebuia să trecem; dincolo de el se întindea necunoscutul. Pînă în acea zi, ţara era încă a noastră aşa cum o cunoscusem, şi aveam nevoie s-o simţim, s-o pipăim, ca să zic aşa s-o cuprindem încă o dată, înainte să se ivească marile schimbări. Aşadar ne plimbam în toate părţile, în spre dealuri, în spre Dunăre, departe în nesfîrşirea cîmpiilor arse de soare şi învăluite în praf. Erau seri minunate în care, aproape desprinşi de trup, ni se părea că zburăm prin ceaţa amurgului pe când înaintau spre noi care scîrţîitoare încărcate pînă sus cu fîn, cu grîu, şi uneori cu imense piramide de pătlăgele roşii, ca nişte grămezi uriaşe de pietre nestemate. Ţăranii călcînd greoi şi cu răbdare, alături de boii lor cenuşii ca piatra, îşi luau căciula din cap şi se uitau lung după noi printre norii de praf. Aveam pe drumul dinspre Giurgiu o casă de ţară înconjurată de cîmpii şi de un mare parc plin de pomi bătrîni şi frumoşi. Această proprietate îmi fusese lăsată moştenire de un domn bătrîn, unchiul lui Nicolae Filipescu de care am vorbit mai sus. În anii când intrară în viaţa noastră automobilele, care puseră capăt distanţei, descoperisem acest lăcaş umbros şi îmi plăcea să rătăcesc pe cărările lui părăsite şi năpădite de iarbă. În loc să se 365

supere de incursiunile mele, bătrînul boier, care iubise în tinereţea lui aceste locuri, fu mişcat când auzi că bălaia prinţesă moştenitoare avea atîta simpatie pentru domeniul lui părăginit, şi când muri, mă pomenii deodată stăpînă pe Copăceni. Aceasta mă umplu de bucurie. Era prima bucată de pămînt pe care fusesem vreodată stăpînă, o bucată de pămînt asupra căreia aveam drepturi nediscutate şi cu care puteam face ce vroiam. Puteam s-o înfrumuseţez, s-o îmbunătăţesc după pofta mea. Am avut totdeauna darul să mă bucur pe deplin de lucruri şi să fac şi pe alţii să se împărtăşească din bucuria mea. Aşadar, Copăceni ajunsese să fie drag tuturor. Cu toate că pe vremea aceea nu aveam nici un ban al meu, trăiam în visul fericit al lucrurilor ce aveam să le înfăptuiesc cîndva... Acum, mijloacele materiale pentru îndeplinirea acelor visuri mi-erau la îndemînă, dar aveam în față un viitor care, în acea clipă, nu-mi îngăduia să fac planuri fericite. Plimbările noastre de seară, aveau adesea drept ţel Copăceni, unde luam cina pe ceardacul bătrînei case, pe care speram s-o înfrumuseţez într-o zi. Căutam atunci să-l fac pe Nando să-și uşureze, prin cuvinte, inima apăsată. Dar adesea stam unul lîngă altul în tăcere, cu bărbia rezemată în mînă privind lung, în noaptea de afară, la stelele care răsăreau una cîte una şi luminau cerul cu semne cabalistice. Gîndurile noastre atîrnau greu în aerul de vară înăbuşitor şi prăfuit; aproape auzeam cum băteau inimile, vorbele însă ne veneau cu greu; parcă ar fi trebuit să le zmulgem din adîncul durerilor noastre deosebite. În acele ceasuri îmi dădeam seama mai bine decît oricînd, cît e de crîncen faptul că fiece om e închis în sine ca într-o cetăţuie. Ş-apoi sosi ziua de naştere a regelui, la 24 august. Primirăm pe miniştri în marele salon aurit de la Cotroceni. Era o zi călduroasă de vară. O atmosferă de aşteptare frămîntată învăluia această ceremonie; regele se lupta să nu-l năpădească lacrimile şi eu stam lîngă el, ajutîndu-l să treacă ceasul cel greu. 366

Brătianu prezintă felicitările guvernului în cuvinte bine alese, apăsînd asupra încrederii şi nădejdii ce o puneau toţi în regele lor. Fiece frază era încărcată de înţelesuri, dar nici un cuvînt nu era încă hotărîtor; nimic temeinic nu fu rostit. Nando răspunse; glasul lui tremura puţin. O aureolă nouă îl distingea de când ajunsese rege. Azi sta ca suveran în faţa poporului său, rolul lui se schimbase. Atîţi ani îndelungaţi nu fusese decît ecoul supus al unchiului; acum era el în plină lumină; a lui era răspunderea; el trebuia să ia hotărîrile. Stam alături de el; în apropierea mea găsea o siguranţă, pe care se putea bizui atît el cît şi guvernul. De aici înainte voi lăsa jurnalul meu să povestească cele ce se întîmplau, căci începînd cu 14/27 august (anul 1916 n.n.), mi-am scris în fiecare zi jurnalul.

Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol.III, ediţia a II-a, Editura Moldova, Iaşi, 1991

367

92. Apostol Bologa

upă miezul nopţii Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O tăcere imensă îl

împresura, parcă toată lumea ar fi încremenit întrun somn de mormînt. Lumina galbenă din tavan îi picura în ochi şi îl ustura. Aţipi. Deodată se trezi. Afară răsunau paşi, pe trepte, în coridor. Sări în mijlocul odăiţei şi rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurînd din buzele-i albe: – Doamne, Dumnezeule... Dumnezeule... Uşa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din întuneric apăru pretorul (funcţionar administrativ n.n.), cu o foaie de hîrtie în dreapta, în ţinută de campanie, cu ochii stinşi în obrajii bolbocaţi sub casca de fier. În dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ţinînd ceva pe braţul stîng şi în mînă, cu privirea speriată ca şi cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observaţie aspră. În întunericul uşii, afară, se zvîrcoleau capete multe, sclipeau ochi înfriguraţi, ca o vedenie dintr-o baladă sîngeroasă. În mijloc, neclintit, cu părul lung puţin vîlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învîrti, cu luciri repezi, faţa pretorului, hîrtia din mîna lui, casca plutonierului. Şi, în fiece clipă, milioane de gînduri îi răsăreau şi mureau în creier, parcă toţi atomii materiei cenuşii s-ar fi aprins şi ar arde cu flăcări clocotitoare. Pretorul se apropie de masa pe care hîrtia albă rîdea neatinsă, ridică sentinţa sub lumina lămpii şi, fără introducere, începu să citească rar, cu voce clară, întorcînd ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca şi când ar fi fost subliniate. Apostol asculta şi se uita numai la buzele pretorului, roşii, late, uscate, netezite uneori cu vîrful limbii trandafirii. Înţelese desluşit „în numele împăratului”, „crimele săvîrşite, dar neizbutite, de trădare şi dezertare la inamic”, „degradare şi eliminare din cadrele armatei”, „moarte prin ştreang... ”.

368

– Sentinţa va fi executată imediat! sfîrşi pretorul, îndoind hîrtia şi aruncînd o privire furişă în faţa lui Bologa. – Imediat... imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugînd în gînd: Dar ora?... De ce nu spune ora? Atunci surprinse un gest al pretorului şi văzu că plutonierul se apropie atît de umilit că părea un necunoscut rătăcit aici cine ştie cum. – Conform sentinţei... degradare... tunica militară... trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începînd cu glas sever, zăpăcindu-se de ochii lui Bologa şi isprăvind rugător. Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, îşi descheie uşor tunica, îşi scoase gulerul şi-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o aşeză pe pat şi o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămaşa îi era umedă de sudori calde, ridicată şi cocoloşită la spate, între bretelele vărgate. Îşi potrivi cămaşa în spate şi-şi îndreptă bretelele care-i alunecaseră puţin pe umeri. Atunci, uitîndu-se întrebător în faţa pretorului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gîtul alb, subţire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva şi observă că şi plutonierul se uită la gîtul lui. Se tulbură şi se întrebă în gînd de ce se uită amîndoi la gîtul lui? – Şi haina... şi pălăria sînt din partea primarului, bîlbîi plutonierul înfricoşat, întinzîndu-i-le deodată ca şi cum n-ar mai fi îndrăznit să le ţie. Apostol Bologa luă haina pămîntie şi o îmbrăcă repede, dîrdîind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul grăbi să sfîrşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperînd de tot hîrtia albă, lucitoare. Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfîrşit pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcîndu-se îndată. – Dacă ai vreo dorinţă... eu... noi... conform legilor... orice dorinţă în clipa... Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator şi apoi, brusc, se întoarse cu spatele parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva... Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, 369

dar îşi reveni în fire şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învîrtească cheia în broască. Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind: Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?... Oare... Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încîntătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decît să pună mîna pe clanţă şi să plece... departe... să trăiască... Poate că nici sentinela nu mai e pe coridor... Poate că afară îl aşteaptă Ilona și Klapka şi preotul Boteanu... Dar, în vreme ce-şi depăna nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mînă. O clipă se uită blînd, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept la Apostol murmurînd cu glas ciudat, pătrunzător: – În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor... Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plîns înăbuşit. Pieptul i se umfla sub puterea loviturilor inimii rănite în care sîngele se zvîrcolea ca într-o temniţă de plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămîie, ca un rîu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mîngîietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşugite, din care, încetul cu încetul, se închega acolo o linişte ca pînza de zăbranic, străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti. Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă ca hîrtia şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite. Văzu o broboană de sudori pe tîmplele lui Boteanu, care se aşeză pe scăunel lîngă masă. Pierduse nădejdea de adineaori şi, de frică 370

să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atîtea ceasuri, se tîrî în genunchi la picioarele preotului. – Am venit într-un suflet vorbi Boteanu, cu voce stinsă, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă mare că în Lunca nu se ştie ce sa întîmplat cu tine... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvîntez... Of, inima omului!... Dar Ilona venise din capul ei la mine... Domnii de aici hotărîseră să-ţi trimită un preot militar, de altfel tot slujitorul domnului... Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv... – Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite colo, hîrtia neîncepută... n-am fost în stare... din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grijă de logodnica mea... să aibă mare grijă... Căci ele, amîndouă, mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare... şi... şi... Îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămîie, murmurînd cuvinte fără şir. Preotul îi mîngîie părul umed, îngînînd: În mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sîngele tău fierbinte... Ţi-aduci aminte când ne spunea, de cîte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi: „Niciodată să nu uitaţi că sînteţi români!”... Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele neperitoare!... Plăcut este Domnului Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bună voie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor! – Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adîncindu-şi obrajii în mirosul de tămîie, uitînd îndată cuvintele ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înţeles... Într-un tîrziu uşa se deschise singură, se învîrti molcom în ţîţîni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blînd ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit: 371

– Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos... Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura preotului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mîna, desfăcu cureluşa şi-l dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicînd încet: – Constantine, să nu mă uiţi... Popa strînse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor. – Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, dispărînd imediat. Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul, şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făclii aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfîrîiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna contururile în coasta dealului din spate, peste care vîrfurile plopilor bătrîni se înălţau ca nişte mîini negre imploratoare spre cerul vînăt ciuruit de stele. Priveliştea înfiora inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări, şi cu amîndouă mîinile îşi îndesă pălăria în cap, trăgînd-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gîtul gol. – Înainte! răsună deodată, peste sfîrîitul torţelor, glasul pretorului, undeva, departe. Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lîngă el. Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfîrîit de făclii şi zgomot de bocanci tîrîţi anevoie. Apoi, din stînga, izbucni brusc un hohot de plîns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplînd văzduhul ca un cîntec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strînse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii. 372

Ieşiră în şosea... Făcliile nu mai fîlfîiau aşa de sfîrîitor, parcă li s-ar fi risipit lumina şi le-ar fi rămas numai fumul. În spate însă gemea mereu plînsul, tot mai stins şi mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună şi şopti preotului limpede şi cu părere de rău: – Unde mergem, părinte? În suflet îi încolţi, lîngă părerea de rău, un firicel de nădejde care-i spunea în taină: „Poate că totuşi!... ” Curînd însă părăsiră şoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeţ de scînduri noi. „Doamne, unde mergem?” se întreba Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată. Nu-şi simțea deloc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare şi i se părea că pluteşte în aer, ca în vis. În aceeaşi vreme zise iarăşi preotului care-i ţinea crucea în faţă: – Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te oboseşti atîta... atîta... Drept răspuns, Boteanu murmură un crîmpei de rugăciune. Apostol nu înţelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ţinutul necunoscut îl necăjea atît de rău, că uită ce-a vrut şi iar se gîndi, amărît: „Unde mergem?” O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pîrîul de sub podeţul de scînduri noi acum gîlgîia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei. Auzind cum gîfîie oamenii împrejurul lui, Apostol şopti la urechea preotului: – Nici nu-mi simt picioarele... parc-aşi pluti... Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoşat de cuvintele lui Apostol, care atîrna tot mai greu pe braţul lui amorţit. Urcuşul se isprăvi. Pîrîul iar murmura alături, somnoros. Lui Apostol i se părea că merge de o veşnicie pe o cărare fără sfîrşit şi din nou îi răsări în creieri întrebarea: „Unde mergem?” Atunci preotul parcă se poticni şi îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. – Am sosit? întrebă Bologa neîndrăznind să ridice ochii. – Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plîngător. 373

Apoi Apostol simţi iarbă sub tălpi. Şi deodată picioarele începură să-l doară ca şi când ar fi dus o povară peste puterile lui. – Faceţi loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răguşit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscînd glasul şi vrînd să vază cine a strigat, ridică fruntea şi dădu cu ochii, de-abia la vreo zece paşi, de un stîlp alb lucios, cu un braţ cîrligat în vîrf. Ştreangul se legăna puţin şi legănarea asta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mîinile, rezistenţa funiei. În lucirea albă a lemnului se desluşea ceva straniu, încît Apostol lăsă repede capul în jos. Când deschise iar ochii, se pomeni lîngă stîlp. Mîna dreaptă atinse întîmplător lemnul rece şi umed ca pielea de şarpe. Se scîrbi şi începu să-şi şteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă îşi plimbă liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudate şi necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omeneşti, care se ascundeau sub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor frumoase. Mirosul de răşină arsă îi gîdila nările şi fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pămîntul deschis ca o rană urîtă, gălbuie. Groapa nu părea adîncă şi lutul era azvîrlit numai în dreapta, alcătuind o movilă pe care stătea pretorul, înălţîndu-se deasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... În stînga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn pe care scria, cu slove strîmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?” – Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pămînt, fluturînd o foaie de hîrtie. Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gîndindu-se că generalul n-a venit şi probabil că doarme. Lîngă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mînă: „Nu-i doctorul Meyer... nu, nu... ”. La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plînşi, îngroziţi, care-l obosiră încît întoarse capul. La doi paşi, în stînga, stătea un ţăran, sprijinit de un hîrleţ, cu capul gol, cu părul asudat şi lipit de frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. „Uite groparul... Vidor... ” se gîndi dînsul cu bucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci 374

pretorul sfîrşi citirea cu glas ascuţit şi strident ca un scîrţîit de uşă cu ţîţîni ruginite, şi Apostol îşi luă seama, întrebîndu-se speriat ce o să fie acum... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare: – Trebuie... pe scaun... Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lîngă genunchii lui şi nu-l observase pînă acum. Îi era teamă că iar nu va putea mişca picioarele... „Trebuie... trebuie să încerc”, îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mustăţile ude. – La o parte! răcni pretorul, spăimîntat, ridicînd braţele. Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atîrna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă. În aceeaşi clipă izbucni un plîns gros, desperat, nestăpînit. „Cine plînge?” se gîndi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept. Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorîtă parcă din rărunchii pămîntului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pămîntul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atîrnînd ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: – Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol ... Liviu Rebreanu, fragment spânzuraţilor, E.S.P.L.A., 1956

X 375

din

romanul

Pădurea

93. Învaţă de la toate de Traian Dorz

nvaţă de la apă să ai statornic drum, Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum, Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi, Învaţă de la stâncă cum neclintit sa crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui, Învaţă de la piatră cât trebuie să spui, Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci Cât trebuie prin lume de liniştit să treci. Învaţă de la toate că toate sunt surori, Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori, Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat, Învaţă de la nufăr să fii mereu curat. Învaţă de la vultur când umerii ţi-s grei, Şi du-te la furnică să vezi povara ei, Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi, Învaţă de la Lună să nu te înspăimânţi. Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor, Învaţă de la toate că totu-i trecător, Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci Să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci! X

376

94. Regina Maria a României - File de jurnal

uftea, 30 august/12 septembrie 1916 O zi obositoare. Am fost devreme la Bucureşti

să văd spitalul meu. Toate merg mult mai încet de cum mi-ar plăcea. Am vizitat sanatoriul Gerota. Felul cum e ţinut m-a mulţumit. Bolnavii păreau bine îngrijiţi şi curaţi. Erau şi mulţi ofiţeri. Am luat dejunul la Cotroceni cu Nando (Regele Ferdinand al României n.n.), după o şedință a comitetului ambulanţelor mele. Şedinţa mi-a părut destul de mulţumitoare; suma de bani adunată a crescut simţitor. Scumpul meu regiment mi-a trimis şi el bani; am fost foarte mişcată de acest gest. După dejun am fost timp de vreo trei ceasuri prin spitalele militare; am văzut o mulţime de răniţi care păreau destul de bine îngrijiţi; numai cîţiva aveau răni grave. Unul din ei murea de pe urma unei răni în şira spinării, avea dureri îngrozitoare, dar era aproape fără cunoştinţă. Toţi mă primesc totdeauna cu o bucurie ce mă mişcă, aşa încît cred că vizitele mele nu sînt fără folos. Le duc flori, bomboane, ţigări. Cu cei greu răniţi încerc să vorbesc ceva mai mult. Aproape nu se jeluiesc. Ceea ce mă înduioşează mai mult decît pot spune şi îmi umple ochii de lacrimi, e că ori de cîte ori îi întreb dacă au dureri, toţi pînă la unul, răspund: „Da, mă doare, dar nu-i nimic, numai să te faci împărăteasă tuturor românilor”. Acesta e veşnicul lor refren. Fiecare umilă viaţă e gata să-şi dea tot sîngele, numai să mă fac împărăteasa tuturor românilor. Dumnezeu să binecuvînteze strădania lor şi să nu fie suferinţa lor zadarnică! Unul din ei era foarte greu rănit de un glonte dum-dum şi sta culcat cu faţa în jos, căci nu putea zace în nici un alt chip. Totuşi întoarse capul pentru a mă privi; era foarte tînăr: „Greu m-au lovit mamă-regină, rău m-au lovit duşmanii ăia” zise el. Mă aplecai asupra lui cu lacrimi în ochi, şi-l întrebai dacă îl doare rău. „Mă doare, mamă-regină”, şi apoi urmă veşnicul refren „dar să trăieşti şi să fii împărăteasa tuturor românilor”. Nu puteam îndura 377

aşa ceva, era peste puterile mele; abia mai vedeam chipurile celorlalţi din pricina lacrimilor ce mă orbeau. Toţi se uită lung la mine când intru în odaie, parcă toţi ochii ar pune stăpînire pe mine. E o ciudată povară să suporţi privirea atîtor ochi. Unii mă privesc cu drag, alţii cu mirare, unii cu o tristă nepăsare, alţii cu o bucurie care le luminează faţa; unii cu o durere mută, alţii parcă ar striga: „ajutor!”, dar toţi pînă la unul resemnaţi, îngrozitor de resemnaţi. Zilele astea din urmă m-am aplecat asupra atîtor paturi şi am privit în atîţia ochi; toţi mă urmăresc; oriunde merg, oriunde mă întorc, îi simt pe toţi asupra mea, sute şi sute... M-am dus la palat să mă întîlnesc cu doamnele care vor lucra în spitalul meu, doamne pe care le convocasem; s-au oferit atîtea încît vom avea o mulţime de infirmiere. (...) Buftea, joi, 10/23 noiembrie 1916 Am izbutit să mă duc devreme în oraş, fără a fi tulburată de avioane. Vremea e blajină, cerul înnorat. Păsările morţii preferă cerul albastru, strălucitor. Veştile militare sînt cît se poate de rele, atît de rele încît nici nu vorbesc de ele şi cuvintele mă dor. Toate merg rău, sîntem bătuţi, germanii sînt la Craiova; toată frumoasa noastră Oltenie e pierdută. Ruşii nu-şi încep ofensiva. Nu ştiu ce are să se întîmple. Nici n-am încercat să văd pe Nando: „Un grand malheur s'apprend toujours assez tot”. M-am întors acasă să dejunez cu Brătianu şi prinţul Ştirbey. Biata micuţă Ileana nu se simţea tocmai bine, dar era foarte drăgălaşă; e întotdeauna drăgălaşă. Am avut curajul să fac o plimbare călare. De la moartea lui Mircea avusesem o groază, aproape bolnăvicioasă, de a încăleca. Mă hotărîi totuşi să-mi înving această aversiune. Pornii în galop pe favoritul meu Grui-Sînger, însă îmi era durerea atît de apăsătoare încît abia puteam răbda. (...)

378

Sâmbătă, 12/25 noiembrie 1916, Scris în tren Aşadar aici am ajuns... Sîntem siliţi să fugim! Dar să spun lucrurile pe rînd. Sînt de o simplitate atît de tragică încît sînt vrednice de a fi povestite aşa cum s-au desfăşurat. Planul hotărît ieri a fost îndeplinit fără greş; dacă a fost vreodată în lume o zi dureroasă, a fost ziua de azi! La orele 9 m-am dus la Cartierul General să-mi iau rămas bun de la rege căci el nu avusese vreme să vină la mine. Apoi voiam să iau măsuri ca să meargă Carol pe front. Avurăm cîteva convorbiri în care spusei tot ce aveam de spus; erau lucruri grozave însă ne-am despărţit liniştiţi, parcă n-am fi fost în pragul unor întîmplări atît de îngrozitoare. Ne-am despărţit; când, unde şi în ce chip ne vom mai întîlni, asta e în mîinile Domnului. Apoi pornii înspre oraş. Aici, la spitalul meu, mă aşteptau scene îngrozitoare. Vestea rea se răspîndise peste tot; răniţii mei trebuiau să fie evacuaţi, mulţi plecaseră dinainte. Se lăţise peste tot o atmosferă de panică: pretutindeni chipuri îngrijorate, ochi roşii şi zîmbete întrebătoare şi dureroase. Eu însămi eram grozav de tulburată. Pînă acum nu ştia nimeni că plecăm, dar fiindcă mi se luau răniţii din spital, avui pretext ca sămi iau rămas bun de la ei. În camera ofiţerilor se desfăşurară scene de adevărată disperare. Mă aşezasem pe un scăunaş între paturile celor doi mai grav răniţi, amîndoi ţinîndu-mă de cîte o mînă, şi cîteşitrei plîngeam parcă am fi fost cei mai vechi prieteni. Micul Bulgăraş, prietenul Ilenei, era disperat că plecăm; Cîrjă era galben ca moartea. Între groaza de chinurile transportării şi teama de a fi luaţi prizonieri, dacă rămîneau, cu toţii îşi pierduseră cumpătul. Orice stavilă se sfărîmase, fiecare dădea drumul simţirilor sale lăuntrice şi fiecare se jelea de cele întîmplate, după cum îi era firea, educaţia şi starea nervilor. Iar eu stam printre ei fără a găsi cuvinte de adevărată mîngîiere, căci eram poate cea mai greu lovită dintre toţi. La urma urmei îmi ascunsei faţa în mîini şi izbucnii în plîns. Când mă văzură aşa, toţi 379

îşi veniră în fire, parcă simţeau că trebuie să mîngîie pe această femeie disperată, care era regina lor. La urma urmei a trebuit să mă smulg de lîngă ei ştiind că-mi iau rămas bun pentru totdeauna. Se agăţau de mîinile mele mulţumindu-mi şi spunîndu-mi că nu vor uita ce am făcut pentru ei, iar înainte de a pleca luai în braţe pe micul Bulgăraş, copilul spitalului care suferise cumplite chinuri, îl sărutai şi apoi mă repezii afară din odaie. La fiece pas mă întîmpina o nespusă durere sufletească. Chinul ce mă aştepta apoi a fost despărţirea de Cotroceni. Casa care fusese a mea 23 de ani, casa pe care o înfrumuseţasem şi o împodobisem, casa de care mă mîndrisem şi pe care o iubeam. Şi toate trebuia să le fac cu linişte, căci era vorba să nu spunem nimănui că sîntem acolo pentru ultima oară. Dar cea mai dureroasă sfîşiere încă nu venise: smulgerea de lîngă bietul mic mormînt. Da, Mircea al meu, te-am părăsit, te-am lăsat singur sub lespezile reci ale vechii biserici! Mircea, te-am părăsit numai pe tine, dintre toţi copiii, pe tine, cel mai mic, team lăsat singur! Şi totuşi, Mircea, băieţelule, poate că de sus, de cine ştie unde, zîmbeai deasupra mea, pricepînd aşa cum nu poate pricepe nici unul dintre noi de aici, înţelesul durerii mele. Mititelule Mircea, poate că eşti mult mai puţin stingher decît biata ta mamă pribeagă, care nu îndrăzneşte să rămînă de pază lîngă mormîntul tău. (...) Iaşi, 31 decembrie/13 ianuarie 1917 Ultima zi din an; zi săpată pe vecie pe răbojul acestor vremuri de dezastru, zi care va rămîne totdeauna în amintirea noastră din pricina unui groaznic accident de tren pe linia BîrnovaIaşi. Frînele s-au rupt în plină noapte pe când trenul, ca de obicei, plin peste măsură, cobora un povîrniş; vagoanele au ieşit de pe şine, s-au răsturnat şi sute de călători au fost omorîţi şi răniţi. Afară de aceasta a mai fost şi o explozie groaznică, şi multă lume a murit în flăcări.

380

Mi-am petrecut ziua alergînd cu fiicele mele şi cu Nicky, din spital în spital. Am văzut grozăvii de neuitat. Întotdeauna mă miră că Nicky cere să mă însoţească; el nu se îngrozeşte de spitale şi vrea să vină mereu cu mine şi să-mi fie de folos. Aceasta e o latură ciudată a firii lui peste măsură de isteaţă, înflăcărată, neastîmpărată şi prea simţitoare. Ziua de azi a fost marcată şi de diverse intrigi politice; mare agitaţie printre membrii guvernului. Trimişi din amîndouă taberele vin la mine. Unii trag nădejde că voi fi şi eu părtinitoare cum sînt ei. Toată această fierbere e pricinuită de faptul că pleacă în locul meu Carol şi Brătianu. Lumea se înşeală însă când îşi închipuie că eu fac din toate o problemă personală; pentru mine lucrul cel mai de seamă e ţara mea, iar propriile mele năzuinţe n-au nici un rost aici. Nădăjduiesc din adîncul sufletului că Brătianu şi Carol vor lucra cu temei. N-am nicidecum dorinţa să mă amestec în politică; am destul de lucru cu spitalele mele şi cu toţi nenorociţii şi îndureraţii ce caută ajutor de la mine. După-masă a venit Iorga, însoţit de un cor şi de cîţiva actori şi actriţe de la Teatrul Naţional, care să ne cînte „Vicleimul”. Iorga compusese un poem în termeni populari pe care îl recită Nottara, cel mai de seamă dintre actorii noştri. La 11, regele s-a înapoiat la Cartierul General; nu poate suferi să stea aici, în mijlocul miilor de intrigi, care mi-au amărît viaţa timp de două luni. (...) Iaşi, 14/24 ianuarie 1917 (...) Toată seara s-au perindat la mine un şir nesfîrşit de persoane cu veşnicele şi nenumăratele lor plîngeri, pînă ce nu mai putui să rabd şi mă hotărîi deodată să adun la mine cîţiva miniştri precum şi pe generalul Prezan, ca să facem un plan de cooperare temeinică. Veniră Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Dimitrie Grecianu şi Alecu Constantinescu. Nu mă pot lăuda cu cine ştie ce rezultate mulţumitoare, cu toate că încercasem să fiu cît se poate de limpede şi de 381

convingătoare. Le spusei că după ce petrecusem opt zile la Cartierul general, unde găsisem o deplină bunăvoinţă, izbutisem să capăt făgăduiala că se vor da ordine pentru transportul lemnelor de foc necesare spitalelor. Mi se spusese că ordinele au fost executate, însă când ajunsei la Iaşi, descoperii că nu se luase nici o măsură şi că nenorociţii noştri răniţi mureau ca muştele, nu din pricina rănilor, ci a pneumoniei căpătate de pe urma frigului din spitale. Deoarece nu erau lemne pentru încălzitul cazanelor, nu li se puteau spăla nici rufele, astfel că zăceau în pat jumătate goi, sau în cămăşi aşa de murdare încît nu era cu putinţă să scape de infecţie. (...) Iaşi, 22 ianuarie/ 4 februarie 1917 (...) Jurnalul meu din acea vreme cuprinde lupta ce a trebuit să o dau ca să obţin numirea lui Jean Cantacuzino ca şef suprem al organizării noastre sanitare; organizare care se afla într-o stare haotică, în timp ce tifosul exantematic se lăţea în mod îngrozitor. Intrigile politice se înteţeau mereu şi cu toate că, la un moment dat, socotisem numirea lui ca un lucru cîştigat, văzui deodată că mă înşelasem şi că trebuie să încep iarăşi lupta de la început. Aceasta mă aduse aproape la marginea deznădejdii. De ce să se amestece în toate politica şi duşmăniile personale? Totuşi, eu trebuia să mă menţin deasupra patimilor de partid şi să sprijin ceea ce credeam că e drept, fie chiar cu preţul de a mă face neplăcută cîtorva persoane, măcar că unele din ele erau prieteni de-ai mei. Trebuia să mă apăr „cu unghiile şi cu dinţii” ca să-mi păstrez neatîrnarea şi să nu mă las înrîurită de o parte sau de alta. Mai duceam şi o luptă crîncenă în privinţa ambulanţelor „Regina Maria”; era o organizaţie condusă, sub deosebita mea îndrumare şi a lui Jean Chrissoveloni. Amîndoi lucram cu destoinicie şi totdeauna ne aflam acolo unde era nevoia mai mare. Numele meu era un fel de lozincă pentru toţi cei ce făceau parte din înjghebarea noastră. Îi ţinea pe toţi uniţi, laolaltă, şi era un imbold pentru cel mai neînsemnat dintre şoferi şi mecanici; 382

pentru ei, precum şi pentru cei ce ocupau un post mai înalt în comandă. „Regina Maria” era mîndria şi puterea lor. (...) Iaşi, marţi, 14/27 februarie 1917 (...) Faptul că am stat în pat cîtăva vreme mi-a dat prilejul să cercetez în linişte întreaga situaţie şi astfel am început să înţeleg încetul cu încetul care-i pricina de-am ajuns în haosul în care ne zbatem. Nenorocirea şi dezastrul au venit atît de fără de veste, încît toţi şi-au pierdut capul şi le-a trebuit cîtăva vreme ca să-şi dea seama de situaţie, dar era prea tîrziu. Starea de uluială şi lipsa de conducere ajunseseră în aşa hal, încît nici o putere omenească nu le mai putea îndrepta. Armata noastră a fost bătută şi a trebuit să se retragă în dezordine, părăsind oraşele unul după altul şi împreună cu oraşele au trebuit să fie părăsite spitalele, depozitele şi proviziile. Răniţii au fost evacuaţi pe cît s-a putut, iar obiectele cele mai de preţ şi mai trebuincioase au fost scăpate, tot cît s-a putut. Dar de cîte ori s-a întîmplat să nu se poată! La aceasta trebuie adăugate: panica, dezordinea, uluiala, cît şi faptul că mulţi căutau să tragă foloase din haosul obştesc; neputinţa de a avea o vedere generală a situaţiei, veşnica temere că şi ultima poziţie va trebui părăsită, precum şi faptul că ţara era din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă, şi din ce în ce mai uluită de groază. Nu era decît o singură linie de cale ferată pe care se făceau transporturile cu evacuaţi, cu muniţii şi cu refugiaţi. Rușii fiind chemaţi în ajutor veneau şi ei, puhoi, din partea cealaltă; iar toate astea trebuiau înfruntate de oameni care, mai mult sau mai puţin, îşi pierduseră capul. A fost cu adevărat o încercare aproape supraomenească. Ruşii, care veniseră ca mîntuitori, nu ne-au fost decît o greutate mai mult. Soseau în valuri nesfîrşite. Ne părea bine să-i vedem, căci înfăţişau pentru noi o putere care ar fi putut să stăvilească înaintarea duşmanului; însemnau în ochii noştri 383

nădejdea de a păstra ultima fărîmă din pămîntul nostru. La început nu se gîndea nimeni la noua primejdie: foametea. (...) Peste toate celelalte, am mai avut şi două luni de ger cumplit, aşa cum nu se pomeneşte în ţară, decît din bătrîni. Regimentele care trebuiau refăcute erau încartiruite, într-un chip jalnic, în nişte cătune sărăcăcioase şi depărtate, pierdute între dealuri. Din pricina zăpezii, transporturile ajunseseră imposibile; foamea, frigul, mizeria, boala, năvăliră peste bieţii soldaţi. Aproape că nu mai erau drumuri între un loc şi altul, iar românii neobişnuiţi, din anii de linişte şi belşug, să facă sforţări temeinice, nu ştiau cum să lupte cu astfel de greutăţi. Drept urmare s-au ivit dezordinea, unele incorectitudini şi lipsa unei conduceri destoinice şi unei îndrumări sistematice. Ştiam dinainte ce ne aştepta, însă fără ca să-mi pot da seama de amănunte. Acum le văd toate, îmi stau în faţa ochilor ca un tablou cu vedenii îngrozitoare. Am încercat să conving pe cei ce au răspunderea să facă toate sforţările necesare; am pus în cumpănă toată puterea mea atîta cît am ca să-i conving să nu stea amorţiţi, să nu jelească şi să nu se dea bătuţi ci, din contră, să-şi încordeze toată energia, luptînd cu nădejde pînă la capăt. Românii însă sînt, mai mult sau mai puţin, fatalişti; ei îşi închipuie întotdeauna că Dumnezeu, ori Soarta, ori Norocul, au să se ivească în ceasul din urmă, şi au să-i mîntuie! Dar eu, cu obîrşia mea englezească, am drept deviză: „Ajută-te singur şi Dumnezeu îţi va ajuta”. Am încercat să predic acest crez, însă cu prea puţine rezultate. Acuma pare că au început să se dezmeticească; dar pentru a înfrunta ce? O situaţie atît de înspăimîntătoare, atît de disperată şi de încurcată, încît ar putea să înfioare inima cea mai vitează. (...) Iaşi, sâmbătă, 25 februarie/10 martie 1917 Zi frumoasă, însă mare dezgheţ şi nemaipomenit noroi!

384

Am primit o bogată donaţie din partea Crucii Roşii engleze. După dejun, pornii cu Carol şi cu Mignon să vizităm un regiment încartiruit într-un biet sătuleţ nenorocit. Pînă acum n-a fost cu putinţă să circulăm din pricina zăpezii; acum se poate, căci s-a topit zăpada, dar noroiul e ceva de neînchipuit. Drumul l-am făcut prin frig şi printr-un peisaj melancolic. Zăpadă topită şi mare murdărie; şoseaua era presărată cu leşuri de cai morţi de foame şi de frig. Satul însuşi era sărăcăcios, nenorocit, murdar, părăsit şi îngropat în noroi. Am hoinărit printre colibe dărăpănate şi printre stafii palide şi zdrenţuite, umbre de soldaţi cu faţa ca ceara, cu ochi înfundaţi şi cu haine peticite; rămăşiţe din ce fusese altădată un regiment. Au suferit de frig, de foame, de boală. Am întrebat unde sînt doctorii? Unii muriseră, alţii zăceau de tifos exantematic. Unde sînt ofiţerii? Şi din ei muriseră jumătate, iar jumătate erau în spital. O privelişte mai tristă n-am văzut de când sînt. (...) Iaşi, vineri, 3/16 martie 1917 (...) În ţările primitive e întotdeauna o fiinţă către care toţi se întorc instinctiv, în clipe de disperare. Toţi fiii, în acele vremuri, fiind smulşi de lîngă mamele lor, întrucîtva ajunsesem eu mama tuturor, simbolul supremului ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere. Am văzut bătrîni de 70 de ani care-mi ziceau: „mamă!”. Toţi mă chemau în toate părţile; de cîte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întîmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălţa spre mine, regina lor, şi din pricina credinţei ce aveau în mine, găseam mii şi mii de feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezenţa mea printre cei mai disperaţi şi mai nevoiaşi aducea o rază de nădejde. Din zori pînă în amurg umblam printre ei, pretutindeni, ori unde ar fi fost, prin ori ce murdărie sau primejdie de infecţie. 385

Niciodată nu mi-am astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor. Nu știu cum se făcea că nu mă prindea oboseala; nu mai ţineam socoteală de persoana mea şi cum pe atunci nu aveam un automobil închis, eram în stare să îndur şi cel mai aprig ger; nu dădeam înapoi decît în împrejurări rare. Una din priveliştile cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea „triajul” din gări. Erau un fel de barăci de adăpost unde se aduceau răniţii pînă li se făcea loc în cîte un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Ca pretutindeni eram chemată să ajut şi aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg oraşul. Treceam printr-un şir de barăci întunecoase, în care zăceau pe jos, înghesuiţi unul lîngă altul, bolnavii şi muribunzii; uneori eram nevoită să trec peste cîte un cadavru ca să ajung la cei care întindeau mîinile spre mine. Nu exagerez când spun că erau de sus pînă jos plini de păduchi. La început nu înţelegeam ce era acel nisip sau praf alb ce se găsea în toate cutele hainelor lor şi aproape nu-mi venea să cred când mi s-a spus că nu era nici nisip, nici praf, ci păduchi. Şi aceşti păduchi, după cît se spunea, duceau pretutindeni molima tifosului. Pentru prima oară am înțeles pe deplin cît erau de periculoşi! În ce chip mă puteam oare apăra de o insectă care nu era mai mare ca un bob de nisip? (...) Oneşti, miercuri, 12/25 aprilie 1917 (...) De la Oneşti mă dusei la capătul satului, unde se afla frumoasa şi vechea mînăstire a Caşinului, la poalele unui deal. E înconjurată de ziduri ca o cetate şi e foarte aproape de front. Aici mi s-a făcut o primire tot atît de însufleşită de către o mulţime de soldaţi de sub ordinele colonelului Rujinski, vechiul meu prieten din zilele holerei. De cîte ori văd un regiment cu flori sau cu ramuri verzi la chipiu, ştiu că e regimentul lui Rujinski, căci el îndeamnă pe soldaţi să se împodobească astfel în amintirea timpului ce l-am petrecut împreună în lagărul de holerici, când aveam obiceiul să împart flori oştenilor lui. Toţi erau aşezaţi într386

un şir lung pînă la pridvorul vechii mînăstiri; de partea cealaltă au fost înşirate toate femeile din sat adunate acolo, şi pe când păşeam spre vechea clădire, peste nişte scoarţe viu colorate ce fuseseră întinse în faţa mea, femeile îmi apucau mîinile să mi le sărute, iar de partea cealaltă soldaţii izbucneau în urale. Astfel înaintai într-un alai triumfal pînă ajunsei la vechiul portal. A fost una din primirile cele mai frumoase şi însufleţite. Peste tot frageda verdeaţă a primăverii şi pomi roditori în floare; ca decor, dealuri păduroase învăluite în ceaţă şi mai departe linia albastră a munţilor înalţi. Înăuntru vechii împrejmuiri, fui întîmpinată de preoţi în veşminte strălucitoare; mă duseră în biserică să ascult un scurt Te-Deum. Strana mea în chip de tron era împodobită cu flori albe de cireş şi podelele erau acoperite pe de-a-ntregul, cu petalele lor; peste tot vedeam înduioşătoarea strădanie de a mă primi cum se cuvenea şi nu scăpam din vedere nici cel mai mic amănunt. Ieşind din biserică, băgai de seamă un mormînt proaspăt în umbra unui zid vechi şi când întrebai cine era îngropat acolo, mi se spuse că era un locotenent foarte tînăr căzut în una din ultimele bătălii. Făgăduii că voi pune să se aşeze o cruce în amintirea lui şi răspîndii pe mormînt toate florile, cîte le aveam în braţe.

Maria, Regina României Povestea vieţii mele, vol.III, ediţia a II-a, Editura Moldova, Iaşi, 1991

387

95. Popa din Dealul Sării de Vasile Voiculescu

ciolaţi pe Dealul Sării, într-un ungher de ţintirim, Aveam poruncă hotărâtă să ţinem piept ori să murim. Pe după cruci pitiţi cu toţii, trântiţi pe brânci sau în genunchi Trăgeam în văile deschise, din gropile pleşuvei muchi...

În spate, satul gol de oameni pe brâna coastei se pierdea; Doar popa singur rămăsese şi tot urca de ne vedea. Era un om voinic şi tânăr, cu nişte ochi adânci, frumoşi, Vorbea cu noi de biata ţară, ne povestea despre strămoşi, Şi-nsufleţindu-ne întruna cu focul dragostei de neam Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam... Dar cum nu mai putea să suie din sat în vârf de-atâtea ploi, S-a hotărât ca să rămâie şi s-a mutat în deal la noi... Şi-a luat cu el numai o carte şi-mpărtăşenia-n potir Şi nu se mai clintea acuma din sângerosul cimitir... Toţi câţi cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau, El îi grijea cu sfânta taină şi-i mângâia până mureau... Vrăjmaşul zăticnit din cale, turbat că nu răzbeşte sus, Aduse grabnic patru tunuri şi ţintă drept în noi le-a pus, Le-a-nţepenit pe temelie, le-a potrivit, ochind, ş-apoi Afară din bătaia noastră, a început să tragă-n noi... Deşi vedeam din vârf cu ochii venind peirea negreşit Şedeam, căci n-aveam decât pușca și-un pumn de gloanţe pe sfârşit... A fost apoi un iad şi-o moarte, că toţi vorbeam să nu mai stăm. Cei slabi de înger dau să fugă şi mulţi spuneau să ne predăm... Atuncea popa, ca o fiară, sări din şanţ răcnind cumplit, Ne fulgeră cu vorbe grele, ne ruşină şi ne-a oprit. 388

Ne-a pus să-ngenunchem, sub schije, în sânge proaspăt şi noroi, Şi ne-a jurat pe sfânta cruce un pas să nu dăm înapoi... Pe fiecare om în parte apoi ne-a binecuvântat Şi, răsădindu-ne alt suflet, ne-a rânduit iar la luptat. Stam ziua pân' la brâu în apă pitiţi în şanţ, cu el la rând; Curgeau ghiulelele puzderii pe capul nostru, şuierând, Când răbufneau, lovind pământul şi-l sfredeleau vijelios, Ne ridicau din şanţ cu totul şi ne zvârleau în vale jos... Era atâta-ncrâncenare, atât potop de fier şi foc Că dezgropa din groapă morţii şi ne-ngropa pe noi la loc. Dar seara, când cerca duşmanul să urce dealul, înviam, Trăgeam şi noi în carne vie şi valmeş îl rostogoleam!... Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, când, blestem, O schijă l-a plesnit în coaste, şi-a mai trântit vreo patru ghem! El, pipăindu-şi paşnic rana, văzu că totul s-a sfârşit Şi liniştit cerând potirul, el singur s-a împărtăşit. Apoi, senin plecându-şi ochii, muri pe braţe de soldaţi. Cuvântul său din urmă fuse: „Cu nici un chip nu vă predaţi, Copii, luptaţi până la urmă, cu noi e însuşi Dumnezeu!”... Şi nu mai ştiu nimic în urmă, c-atunci am fost rănit şi eu!... Dar azi, când cineva mă-ntreabă, mărturisesc cinstit şi drept Că fără popa de la Sarea, noi nu ţineam acolo piept!... X

389

96. Europolis

eodată, doctorul care se chinuia să înveţe a fuma cu pipa, după uzul bordului, se ridică în picioare privind nedumerit în larg. Un punct negru apărea şi dispărea în zare.

De undeva, din depărtare, se auzea un muget lung, repetat la intervale regulate. E geamandura... ne apropiem de gura fluviului, îi lămuri secundul. Ai să vezi acum unul din cele mai grandioase spectacole de natură. Observă culoarea apei. Două nuanţe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafaţa-i albastră pînă la orizont, şi numai în direcţia spre care navigăm e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mîloasă, a fluviului, care trece peste apa sărată și limpede a mărei, fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întîlnesc aci sub ochii noştri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavili în cale, şi nici o forţă nu l-ar fi putut opri, nu-şi întrerupe cursul, continuă încă în larg, pînă ce-şi pierde şi apa şi numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei... după ce a înghițit apa a 130 de rîuri, a scăldat şapte ţări şi cincizeci de oraşe, tăind în diagonal Europa. Aşa sfîrşeşte, ca o fiinţă însufleţită, bătrînul Danubius, pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă... sfîrşi Mincu, făcînd un gest larg spre gura fluviului. Doctorul, în picioare, cu capul contempla mut maiestatea naturei.

gol

în

bătaia

vîntului,

Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri. E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de apele fluviului, zice secundul arătînd cu mîna spre o pată cafenie ce se întindea pe faţa mărei. Dunărea roade, mănîncă malurile albiei sale, sculptează, fasonează, 390

modifică forma scoarţei pămîntului pe unde trece, şi în drumu-i aduce o enormă masă de nămol, care-i depusă aci pe fundul mărei. Întreaga Deltă nu-i decît pămîntul nou adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă acum e pămînt locuit. Şi depunerile sunt în aşa proporţii, încît Delta înaintează în mare cu zeci de metri pe an. – Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Şerpilor, întrerupse doctorul. – Desigur, după cîteva mii de ani. Acum, ca să menţină deschis canalul de navigație, omul trebuie să lupte în permanenţă cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în cîteva zile omul ar fi învins de natură. – Se vede Sulina în prova! tună de sus, din catarg, glasul marinarului de veghe. Viziunea portului, adusă de cuvîntul magic, pe care toţi îl aşteptau, sculă în picioare toată lumea la bord. – Sulina!... se vede!... Sulina!... îşi spuneau unii altora, şi o bucurie copilărească cuprinse mulţimea care ieşea pe punte, să prindă cu ochii lacomi liniuţa neagră a uscatului ce tremura în zare. „Mircea”, aplecat pe-o parte, lovit cadenţat în coaste de-un pleoscăit domol, aluneca uşor spre portul care-şi scotea încet capul din apă, apărînd ochiului în depărtare haotic şi confuz. La asfinţit, cerul roşu, de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare. Înapoi, pîcla serei înnegrea treptat faţa apei, întunecînd orizontul. Şi, în depărtarea ştearsă, numai ochiul farului, veghind neadormit pe insula Şerpilor, clipea misterios. În rada largă şi pustie, o mică brigantină, cu linii elegante, îşi potrivea pînzele desfăcute ca nişte aripi albe, să-şi ia zborul în larg. Aproape de intrare o masă enormă, ca un gigantic monstru antediluvian, se profila straniu pe roşul cerului. Era o navă-colos, 391

una din marile drage cari scurmă zilnic fundul mîlos al mărei la gura fluviului. În lumina scăzută a serei se desluşea încă bine când „Mircea”, strîngîndu-şi pînzele, trecu printre cele două faruri, verde şi roşu, puse de strajă la capetele digurilor de la gură. – Hai sus, pe puntea de comandă se vede portul mai bine, zise secundul, oferindu-i doctorului un binoclu de mare distanţă. Pentru că întîia dată intra pe gura Dunărei, doctorul privea atent înainte, să prindă de la prima vedere culoarea locală a Sulinei. Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, canalul navigabil, şi deodată îi reveni în minte citaţii, frînturi de versuri uitate din copilărie: „Fluviu e un drum care merge.” Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere... Şi te du la Dunăre Şi bea apă tulbure... Pe ecranul cerului se proiectau catarge şi coşuri; corăbii şi vapoare, de-a lungul malurilor, dormeau ancorate, priponite cu frînghii groase de sîrmă. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu şi baltă, se înşirau casele aliniate la rînd. O moară de vînt îşi învîrtea cadenţat în aer braţele obosite. La nord, păduri nepătrunse de stuf, la sud, banda nesfîrşită a plajei, cu valurile dunelor de nisip în zare. – Peisagiu olandez, pronunţă scurt doctorul. – Exact, aprobă secundul. Aceleaşi condiţii. Teren plat. Mlaştină. Cota zero. Nivelul mărei. Priveşte oraşul. Trei străzi lungi, paralele cu malul fluviului. A patra e în baltă; i se zice Sahara, din cauza nisipului depus ca să ţină ţînţarii la distanţă. Iată oraşul văzut ca în palmă. Observă că mai toate casele sunt din lemn. – Şi în caz de incendiu? - întrebă doctorul.

392

– Nici un pericol, incendii nu se pomenesc aci, pentru că societăţile de asigurare nu asigură casele de lemn. Poate e singura comună urbană care nu are post de pompieri. În cazuri rare servesc marinarii noştri şi pilotina „Petrel”, care are o pompă cu aburi. – Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporţie cu restul oraşului? – Palatul Comisiei Europene a Dunării. Impunător, monumentul, ca reşedinţa unui guvernator din colonii. Casele din jurul lui sunt locuinţele funcţionarilor superiori de la Comisiune. Vezi ce vile cochete, îmbrăcate în iederă şi glicină? Panouri de verdeaţă, boschete, alei plantate, parchete de flori, terenuri de sport... toate cu simetrie, tăiate geometric. Curăţenie, ordine, confort englezesc. O insulă, un petic de civilizaţie în pustiul primitiv al Deltei! „Mircea” urca încet pe canal împotriva curentului, aşa deaproape de cheu, încît de pe puntea lui se vedea pe ferestre pînă în fundul caselor. Doctorul privea confuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate, care se înşirau de-a lungul cheului, jos. Munca în port încetase: era ora întoarcerii de la lucru. Lumea forfotea. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică, chiote primitive, cîntece pescăreşti, glasuri răguşite de rachiu şi umezeala mărei. Cîteva batise fluturau pe la ferestre. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pîndeau mersul domol al vasului. – Sulina asta e unul dintre cele mai originale puncte de pe glob, reluă secundul. Doctorul îşi întoarse capul spre el, concentrîndu-şi atenţia. – Da, da, să nu te miri. Ai să te încredinţezi îndată. Mă rog, mai există pe faţa pămîntului o asemenea situaţie? Ascultă: Debarci aci, într-un port românesc. Mergi în lungul cheului, pe strada întîia spre palatul Comisiunei, şi deodată te opreşti în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, văpsit în verde, îţi închide 393

drumul. Rămîi, aş putea zice, ca viţelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo şaptezeci de ani. Mai este vreun oraş în lume în care o stradă să fie tăiată de-a curmezişul de un zaplaz ce slujeşte drept frontieră, despărţind două state? – Cum două state? întrebă nedumerit doctorul. – Desigur... două state. Uite, în dreapta zaplazului e România, în stînga e Comisiunea Europeană a Dunării. Observă culorile celor două steaguri: în dreapta gardului fîlfîie tricolorul românesc; în stînga e steagul Comisiunei: alb cu bande albastre şi roșii, cu cele trei litere: C.E.D. – Aşa-i... ciudat lucru, se minună doctorul. – Iată, gardul acesta verde e frontiera. Rubiconul modern. Suveranitatea română rămîne la poarta verde. Autorităţile locale nu pot pune piciorul pe teritoriu Comisiunei, care se bucură de neutralitate privilegii moştenite din vremea regimului capitulaţiilor turceşti. – Cum, şi pentru că are steag propriu Comisia e socotită stat? întrebă doctorul. Secundul îi răspunse prompt: – Desigur! Ne găsim în faţa unui stat independent, statminiatură, dar un stat autonom, cu cele trei depline puteri: Face legi. Judecă. Execută. – Stat în stat, adăugă Neagu, făcînd haz de nedumerirea doctorului: Două săbii într-o teacă, Doi stăpîni în ţară săracă. – Dar ce rost mai are Comisia asta? întrebă doctorul din ce în ce mai încurcat. Pe vremea când Turcia nu putea şi Rusia nu voia să întreţină gura Dunării deschisă navigaţiei, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca 394

Marile Puteri să-şi poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grîul românesc, de care aveau nevoie. Noi, ocupînd Dobrogea, am intrat în stăpînirea gurilor Dunării, moştenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepţie fără precedent, unică pe glob. Deşi provizorie, veghează încă, doar nu degeaba s-a zis că nimic nu-i mai permanent decît un provizorat. Populaţia pestriţă de aci, indigeni şi străini, o privesc cu respect şi sfială. O luptă surdă durează, de jumătate de secol, între autoritatea naţională şi cea internaţională. – Să fii nevoit să trăieşti aci... trebuie să fie oribil! zise doctorul. Desigur, că de plăcere nu locuieşte nimeni aci. Căci nimeni nu se expune să fie supt gratuit de ţînţari. Nevoia sau setea de cîştig i-au adus pe toţi aci în Deltă. Totuşi, viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesantă. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decît oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. Dealtfel, nici nu are nimic comun cu restul ţărei. Aici e o viaţă de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, cari se perindează pe aci ca să pescuiască în apa tulbure a Dunărei. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile. Mica lume a acestei instituţii Europa în miniatură cu decoruri, culise şi protocol, are viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil, perfect etanş. Comisia se ţine la distanţă, ascunzînd, sub masca unei exagerate politeţi, slabul contact cu mulţimea indigenă, în sînul căreia se găseşte provizor debarcată aci, la poarta Orientului. – Echipaj, la posturile de sosire!... Comanda răsunătoare a ofiţerului de cart tăie brusc firul discuţiilor. Toţi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră a ancorei. – Neagu, la ordinele comandantului. Doctorul, fără nici o treabă, rămase izolat. 395

Bandula, aruncată cu dibăcie, ca o granată de mînă, căzu departe pe uscat. Maşina stopase, dar corpul greoi al lui „Mircea” alunecă încă de-a lungul cheului negru de lume. – Funda! şi ancora se rostogoli în huruitul lanţului pe nară, pînă se opri cu gheara înfiptă în patul de nămol pe fundul Dunării. (…)

Jean Bart Europolis, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

396

97. Rusoaica

ând mi s-a dat ordin să trec cu detaşamentul de pază pe Nistru, am salutat

cu multă bucurie această noutate. Şi m-am bucurat cu atât mai mult, cu cât vedeam mutra plouată a camarazilor mei de batalion: adio vinul bun, fetele vesele şi viaţa asta cu sindrofii, cu baluri, cu întâlniri furişe de orăşel basarabean, care, la urma urmei, oricât de mic, oricât de strâmt şi de noroios o fi, e totuşi un orăşel. (...) Detaşamentul mi-era întins pe-o bună distanţă; oamenii făceau cu schimbul. Când parte din ei plecau în patrulare, ceilalţi rămâneau în jurul meu, formând rezerva de care aş fi avut nevoie la vreo împrejurare neplăcută. Ca şi mine în afară de vreo doi-trei gradaţi, cari lăsaseră amintiri în orăşelul de-abia părăsit ceilalţi, cei mărunţi, soldaţii, păreau foarte mulţumiţi de situaţia cea nouă. Mai întâi scăpau de instrucţie sau aproape scăpau. Al doilea, aci, în pustietatea asta de văi uşoare şi colnice presărate de cochete mănunchiuri de arbori, cu fluviul plin de răcoare şi de sălcii la câteva sute de paşi, cu cerul larg şi nesfârşit deasupra, cu mirosul de iarbă şi de câmp, ce năpădea de pretutindeni, nările lor avide se deschideau larg şi ochii lor de ţărani se aprindeau de beţia naturei. Îi vedeam mai dîrzi şi mai sprinteni, mai veseli şi mai fireşti, noua lor menire părea că-i intrigă şi chiar îi asmute; vorbeau acum cu ton răspicat, ca acei cari au pe umărul lor o însemnată datorie şi-şi iau noul rost foarte în serios. Când erau strigaţi să se aşeze în linie, se repezeau agitând cu uşurinţă armele, pe care pînă aci le mînuiau cu greutate şi cu pioasă resemnare, de parcă ar fi cântărit sute de kilograme. Se aliniau acum grabnic şi trînteau din călcîie, chiar mai mult decît ar fi trebuit, nerăbdători parcă să fie puşi la isprăvi mai mari. Din toate gesturile lor se vedea limpede un prisos de energie, pe care nu ştiau cum să-l cheltuiască mai cu spor, cu 397

bunăvoie, cu neţărmurită plăcere. Atunci, pentru a-i înnebuni cu desăvîrşire, i-am asemuit cu nişte voinici de pe malul Oltului porniţi proaspăt după haiducie, iar eu m-am întitulat căpitanul lor; glumă pe care ei au primit-o ca nişte veritabili haiduci, cu zgomot mare, cu chiote de vitejie, cu capele aruncate în înălţime. Dar impresia asta de haiducie mă stăpânea şi pe mine cu adevărat, mai ales când gradatul de serviciu se prezenta în odaia mea de scânduri, săpată într-un muşuroi de pământ, tapetată cu ziare ilustrate şi împodobită cu rafturi de cărţi, ca să mă anunţe, pocnind din tocuri, că la punctul cutare, mai sus, sau mai jos, pe apa fluviului, a fost prins un grup de bolşevici, încercând să treacă pe furiş pe teritoriul nostru. La început ordonam ca prinşii să fie aduşi în faţa mea. De obicei „bolşevicii” erau nişte bieţi zdrenţăroşi, cu faţa suptă de mizerie, cu ochii aprinşi de frigurile fricei şi oboselei celei mai crunte; cine ştie ce distanţe enorme străbătuseră aceşti nenorociţi, pe furiş, cine ştie câtă artă, istovitoare de nervi ca orice artă, întrebuinţaseră pentru a se strecura pe dinaintea poliţiei celei mai bănuitoare şi mai iscoditoare din lume. Ajungerea pe limanul românesc era pentru ei suprema fericire, termenul tuturor suferinţelor; pe ţărmul celălalt, pe care abia îl părăsiseră, vedeau încă spectrul foamei şi al mizeriei, privind în urma lor livid şi neputincios, cu desperarea celui căruia i-a scăpat o bună pradă din gheară. (...) Reluam deci cuvântul şi le aduceam la cunoştinţă, tot aşa de calm şi lipsit de afectare ca până acum, că ei nu erau cei dintâi refugiaţi din Rusia cari făceau cinste solului românesc să-l considere ca azil şi să-l onoreze cu efuziunile lor de dragoste şi cu prezenţa lor preţioasă. Dimpotrivă, numărul celor cari apucaseră să vină înainte era atît de mare, încât închisorile româneşti nu mai puteau face faţă aplicărilor legei paşapoartelor, oricât de restrâns ar fi fost termenul pedepselor, pentru ca toţi noii-veniţi să poată face comparaţie între cele două regimuri, comunist şi burghez, începând cu partea cea mai grea a vieţei; aşa acum reîntorşii la viaţa de apoi trebuie să facă în prealabil un mic stagiu în bine-încălzitele purgatorii cereşti. 398

Dar, nemaiposedând mijloace de corecţiune şi de sancţionare a vinovaţilor şi având adânc înrădăcinată în tradiţia lui milostenia creştină, statul nostru se găseşte faţă de noii-veniţi în imposibilitate de a-şi încărca bugetul cu noi închisori, aşa că-i iartă de vina lor gravă de a fi trecut frontiera clandestin şi fără nici o formalitate (mare mişcare de entuziasm în auditor) şi-i invită politicos să se întoarcă pe unde au venit... Aici urmau obişnuitele exclamaţii de surpriză, de nedumerire, obişnuitele rugăminţi către translator de a repeta ultimele cuvinte, ori de a controla, consultându-mă din nou, dacă nu cumva a transmis greşit, neauzind bine poate... (...) La început soarta refugiaţilor mă înduioşa. Mă întrebam dacă aceste reprezentaţii pe care le dădeam oştenilor mei nu frizau oarecum ridicolul şi mai cu seamă cruzimea. Dar înainte ca să mă hotărăsc să le pun capăt, găsii la un întins de mână ideea care mi le scuza. Dacă i-aş fi trecut doar în revizie şi, fără să le dau nici o explicaţie, i-aş fi somat apoi s-o ia îndărăt peste apă, ar fi fost oare mai blând ori mai civilizat? Pe când aşa, după sarcasmul inevitabil al micilor spectacole aproape cotidiane, aveam grijă ca trecerea înapoi a Nistrului să fie făcută în cele mai bune condiţiuni de siguranţă pentru ei; astfel lucrul nu se întâmpla decât spre dimineaţă, sau la ore când, după semnele şi informaţiile ce aveam, pe malul celălalt al râului nu se găsea picior de grănicer rus aşa că până-n faptul zilei să aibe toată vremea să se îndepărteze de frontieră într-atâta, cât să nu trezească vreo bănuială propriilor lor autorităţi. Mai pe urmă însă nici nu mai aveam să ştiu de ei, atâta mă indignau noutăţile ce le aflam despre aceşti indivizi, cari cereau azil cu lacrămi în ochi şi cu smerite jurăminte de credinţă, pentru a începe să uneltească şi să se întrunească în pivniţele oraşelor vecine în conjuraţii secrete. Vestea descoperirii unor recente comploturi, la cari în cea mai mare măsură luaseră parte tocmai mosafiri de aceştia îndoielnici, intraţi în ţară prin sectoare de frontieră aflate sub autoritatea unor comandanţi mai puţin severi decît ai mei, mă făcu să mă dezinteresez aproape complet de dânşii şi să-i las pe mîna soldaţilor. Mie mi se raporta doar 399

numărul celor prinşi şi toată grija pe care o aveam de acum înainte era ca, la pornire, să văd dacă numărul îmbarcaţilor era tocmai acel ce mi se raportase. Iar singurele cuvinte pe care le adresam refugiaţilor înainte de plecare erau doar să-i întreb dacă, în afară de obiectele suspecte ce li se confiscase la percheziţie, li se oprise cumva bani ori lucruri de valoare ce le-ar fi avut asupra lor. Pe urmă, plictisit şi zorit, mă refugiam în mijlocul cărţilor mele şi ceasuri întregi nu mai vream să mai ştiu de nimeni şi de nimic.

Gib I. Mihăescu, Rusoaica, Editura Minerva, Bucureşti, 1990

400

98. Nu plânge, Maică Românie! Versuri găsite în raniţa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură -

u plânge, Maică Românie, Că am să mor ne-mpărtăşit! Un glonţ pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit.

Nu plânge, Maică Românie! E rândul nostru să luptăm; Şi din pământul ce ne arde Nici o fărâmă să nu dăm! Nu plânge, Maică Românie! Pentru dreptate noi pierim; Copiii noştri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o ştim! Nu plânge, Maică Românie! Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă şi pe noi la praznic, Când România va fi Mare! X

401

99. Declaraţii, comunicate „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liberă de soarta ei un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere... ”

Fragment din declaraţia de la Oradea, din 12 octombrie 1918, a C.E. al P.N.R., concepută de Vasile Goldiş pentru a fi prezentată în Camera deputaţilor a Parlamentului de la Budapesta

* „Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Comitetul Naţional Român, ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere”.

Fragment din comunicatul de la Budapesta, din 17/30 octombrie 1918, de constituire a Consiliului Naţional Român Central, organism politic care şi-a stabilit sediul la Arad

* „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca în năzuinţa ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”.

Fragment din manifestul intitulat „Către popoarele lumii”, din 18 noiembrie 1918, semnat de Ştefan Cicio Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române

X 402

100. Treceţi, Carpaţii

batalioane

române,

de Iosif Romulus Botto

VERSIUNE ORIGINALĂ Treceţi batalioane române, Carpaţii, cor bărbătesc, Arad, 1942.

receţi batalioane române, Carpaţii, La arme cu frunze şi flori, V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii Cu inima la trecători.

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, Nădejdea e numai la noi, Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii, Şi-apoi să mergem la război. ‘Nainte! ‘Nainte!, cu sabia-n mână, Hotarul nedrept să-l zdrobim, Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul, De-o fi să ne-ngropăm de vii. *

403

VERSIUNEA MODIFICATĂ DE CENACLUL FLACĂRA (Vasile Şeicaru)

n cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă bătrân ca Unirea Voi, compatrioţi, ascultaţi:

Treceţi, batalioane române, Carpaţii, La arme cu frunze şi flori, V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii Cu inima la trecători. Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, Nădejdea e numai la noi, Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii Şi-apoi să mergem la război. ’Nainte, ’nainte, spre marea Unire, Hotarul nedrept să-l zdrobim, Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul, De-o fi să ne-ngropăm de vii. Cu săbii făcură Unirea, ce inimi! Spre Alba cu toţii mergeam... Toţi oamenii ţării semnau întregirea Voinţa întregului neam. Cu toţii eram regimente române: Moldova, Muntenia, Ardeal, Fireasca Unire cu patria-mumă Ne-a fost cel mai drept ideal. 404

Aceasta-i povestea Ardealului nostru Şi-a neamului nostru viteaz, Istoria-ntreagă cu lupte şi jertfe Trăieşte-n Unirea de azi! Dreptatea şi pacea veghează Carpaţii Şi ţara e frunze şi flori, A noastră-i izbânda, ai noştri sunt fraţii, Trăiască în veci trei culori! Vrem linişte-n ţară şi pace în lume. Dar dac-ar veni vreun blestem, Carpaţii şi fraţii sări-vor ca unul, Urmând comandantul suprem! Treceţi, batalioane române, Carpaţii, La arme cu frunze şi flori, V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii Cu inima la trecători! X

405

SFÂRŞITUL VOLUMULUI II

406

Bibliografie 1. Alexandru Vlahuţă România Naţional, Bucureşti, 2011

pitorescă,

Editura

Jurnalul

2. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezbinare a poporului român, fragment preluat de pe www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/uniatismuldin-transilvania.pdf 3. Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990 4. Ion Budai-Deleanu Ţiganiada, Editura Gramar, Bucureşti, 2008 5. 1848 la români. O istorie în date şi mărturii de Cornelia Bodea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 6. George Coșbuc, Cântece de vitejie (1904) 7. Petrache Poenaru Gheorghe Lazăr şi Şcoala română, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Editura Albatros, 1980 8. Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1976

Scrieri

istorice,

Editura

Academiei,

9. Camil Petrescu, din romanul Un om între oameni, Vol.I, Edit. Tineretului, 1953 10. Mihail Kogălniceanu, Scrieri alese, reprodus în Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

407

CUPRINS PREFAŢĂ (LA VOLUMUL II) ............................................................................................................ 5 1. ROMÂNIA PITOREASCĂ........................................................................................................... 11 2. UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA ............................................................................................ 12 3. CIOCOII VECHI ŞI NOI .............................................................................................................. 17 4. ŢIGANIADA ............................................................................................................................. 21 5. CIOCOII VECI ŞI NOI................................................................................................................. 23 6. ŢIGANIADA ............................................................................................................................. 28 7. SCENE DE VIAŢĂ SOCIALĂ ....................................................................................................... 31 8. ŢIGANIADA ............................................................................................................................. 36 9. FĂ-TE OM DE LUMEA NOUĂ, SĂ FURI CLOŞCA DUPĂ OUĂ! .................................................... 43 10. PROCLAMAŢIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU DE LA PADEŞ, 23 IANUARIE 1821 ....................... 49 11. SCRISOAREA ADESATĂ DE CĂTRE TUDOR VLADIMIRESCU VORNICULUI NICOLAE VĂCĂRESCU LA 11 FEBRUARIE 1821................................................................................................................ 50 12. OLTENII LUI TUDOR ............................................................................................................... 51 13. CU ROGOJINA APRINSĂ-N CAP ŞI CU JALBA-N PROŢAP ......................................................... 53 14. ŢIGANIADA ........................................................................................................................... 61 15. CIOCOII VECHI ŞI NOI ............................................................................................................ 64 16. DIN OPINCAR, MARE SPĂTAR ............................................................................................... 71 17. DISCURSUL DE RECEPŢIE AL LUI PETRACHE POENARU LA INTRAREA ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ, 8 SEPTEMBRIE 1871 .................................................................................................................... 75 18. MIHAIL KOGĂLNICEANU INTRODUCŢIE LA „ARHIVA ROMÂNEASCĂ” DIN 1840 .................... 77 19. TIŢA LA GORGANI ................................................................................................................. 78 20. MIHAIL KOGĂLNICEANU CUVÎNT PENTRU DESCHIDEREA CURSULUI DE ISTORIE NAŢIONALĂ, ÎN ACADEMIA MIHĂILEANĂ, ROSTIT LA 24 NOIEMBRIE 1843...................................................... 88 21. ÎN MUNŢII ABRUDULUI ......................................................................................................... 89 22. ROMÂNIA PITOREASCĂ......................................................................................................... 91 23. MARŞUL LUI IANCU............................................................................................................... 93

408

24. AMINTIRI DIN COPILĂRIE ...................................................................................................... 96 25. MERSUL REVOLUŢIEI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR ...................................................................... 98 26. FÂNTÂNA .............................................................................................................................. 99 27. CUVÂNTUL LUI ROATĂ CĂTRE DIVAN...................................................................................100 28. LEGENDĂ DESPRE CUZA .......................................................................................................101 29. HORA UNIRII ........................................................................................................................104 30. CUZA ŞI JUDECĂTORUL ........................................................................................................106 31. OCA LUI CUZA ......................................................................................................................108 32. DESCOPERIREA POEZIEI POPULARE ......................................................................................110 33. MIHAIL KOGĂLNICEANU DISCURS ROSTIT ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI, LA 9 FEBRUARIE 1863 ..................................................................................................................................................111 34. ROMÂNIA PITOREASCĂ........................................................................................................112 35. EMINESCU LA VIENA ............................................................................................................114 36. MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA.........................................................................................117 37. MOARA CU NOROC ..............................................................................................................126 38. PRECURSORI ........................................................................................................................134 39. IANCU LA ŢEBEA...................................................................................................................140 40. DESPRE ALECSANDRI, EMINESCU ŞI „JUNIMEA”...................................................................142 41. DRUM BUN! .........................................................................................................................146 42. UN EROU..............................................................................................................................148 43. AMINTIRI DIN COPILĂRIE .....................................................................................................154 44. O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO ....................................................................................156 45. AMINTIRI DIN COPILĂRIE .....................................................................................................160 46. TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI ................................................................................................163 47. ROMÂNIA PITOREASCĂ........................................................................................................167 48. NOI VREM PĂMÂNT!............................................................................................................168 49. PĂDUREANCA ......................................................................................................................171 50 ŢIGANIADA ...........................................................................................................................180 51. FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ .................................................................................................195 52. BĂRĂGANUL ........................................................................................................................209 53. EMINESCU ACASĂ LA EL, ÎN BUCUREŞTI ...............................................................................211 54. AM PLECAT SĂ COLINDĂM ...................................................................................................218 55. PÂCALĂ ................................................................................................................................219 56. CIPRIAN PORUMBESCU ........................................................................................................222

409

57. AMINTIRI DIN COPILĂRIE III .................................................................................................229 58. EMINESCU ÎN LUME, LA BUCUREŞTI .....................................................................................232 59. AMINTIRI DIN COPIULĂRIE I .................................................................................................235 60. ŢARA DINTRE DOUĂ COLUMNE ...........................................................................................236 61. AMINTIRI DIN COPILĂRIE I ...................................................................................................240 62. ROMÂNIA PITOREASCĂ........................................................................................................241 63. EMINESCU OMUL .................................................................................................................243 64. AMINTIRI DIN COPILĂRIE .....................................................................................................260 65. ÎMBOLNĂVIREA LUI EMINESCU ............................................................................................265 66. AMINTIRI DIN COPILĂRIE .....................................................................................................270 67. „POPORANISMUL” LUI EMINESCU........................................................................................272 68. ROMÂNIA PITOREASCĂ........................................................................................................273 69. MARA ..................................................................................................................................275 70. BLÂNDUL PĂSTOR ................................................................................................................282 71. MARA ..................................................................................................................................284 72. EU SÎNT ROMÂN... ...............................................................................................................285 73. MARA ..................................................................................................................................286 74. PE DRUMURI DE MUNTE ......................................................................................................290 75. ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH CALINIC DE LA CERNICA, EPISCOPUL RÂMNICULUI* ...........295 76. PE DRUMURI DE MUNTE ......................................................................................................297 77. FLORILE DALBE .....................................................................................................................302 78. PE DRUMURI DE MUNTE ......................................................................................................303 79. CLĂCAŞII ..............................................................................................................................312 80. RĂSCOALA ...........................................................................................................................317 81. DOINA..................................................................................................................................324 82. NICOLAE GRIGORESCU .........................................................................................................329 83. CÂNTEC DESPRE BUCOVINA .................................................................................................335 84. BADEA CÂRŢAN, „UN DAC COBORÂT DE PE COLUMNĂ” ......................................................336 85. UN OM MARE ......................................................................................................................342 86. PĂRINTELE GHERMĂNUŢĂ ...................................................................................................344 87. ŢĂRI DE PIATRĂ, DE FOC ŞI DE PĂMÂNT ..............................................................................355 88. MARIA, REGINA ROMÂNIEI ..................................................................................................357 89. ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS ...............................................................................................359 90. OLTUL ..................................................................................................................................360

410

91. MARIA, REGINA ROMÂNIEI ..................................................................................................363 92. APOSTOL BOLOGA ...............................................................................................................368 93. ÎNVAŢĂ DE LA TOATE ...........................................................................................................376 94. REGINA MARIA A ROMÂNIEI - FILE DE JURNAL ....................................................................377 95. POPA DIN DEALUL SĂRII.......................................................................................................388 96. EUROPOLIS ..........................................................................................................................390 97. RUSOAICA ............................................................................................................................397 98. NU PLÂNGE, MAICĂ ROMÂNIE! ...........................................................................................401 99. DECLARAŢII, COMUNICATE ..................................................................................................402 100. TRECEŢI, BATALIOANE ROMÂNE, CARPAŢII........................................................................403 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................407 CUPRINS ....................................................................................................................................408

411

http://lenusa.ning.com/forum/categories/biblioteca-cronopedia/

 DANDU BRIEL – Marea, cu PRIVIREA aţintită spre STELE!  Nicu Doftoreanu - Tangouri zglobii despre copii şi nu numai  Nelly Sambriş – Doamna rondelului românesc  Gabriela Mimi Boroianu – Efemeride (poezii)  Vorbe de vis - „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”  Dandu Briel – Cum descoperi o crimă călătoare  Revista Taifas literar nr. 3 (17) – martie 2018  Revista Cronos ne. 3 (38) – martie 2018 În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia:  Florin T. Roman - ROMÂNIA, ETERNA POVESTE - volumul III  Cepeha Mihai – În Derivă 1997 Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Vieţile sfinţilor Tradiţii Gastro&Literatura Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic

Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Cronos – peniţa de aur” Revista „Taifas literar”

Ne puteţi vizita şi aici: https://issuu.com/johnnyem

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: fabulatortemporis@gmail.com, izvordecultura@yahoo.com,

boroianugabriela@gmail.com tel: 0771647750, 0770406865