Taifas literar, nr. 5, martie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

aam miinnttiirrii copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Sonet (A revenit frumoasa primăvară) A revenit frumoasa primăvară; Copacii parcă-s ninși de-atâta floare; Dorinți copilărești, renăscătoare, Fac inimile noastre să tresară... Iubire e în razele de soare, Și farmec în a codrului fanfară, Și visuri dulci în liniștea de sară; În cer și pe pământ e sărbătoare. Ascult, privesc, respir cu lăcomie, Căci toată frumusețea asta-mi pare Că niciodată n-are să mai fie! Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare Să simt, în marea lumii simfonie, A gândurilor mele întrupare.

George Bacovia

Nervi de primăvară Primăvară... O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oraş, suspină un vals de fanfară. O lungă primăvară de visuri şi păreri... O lungă desertare zvoneşte împrejur, E clar şi numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur. O nouă primăvară pe vechile dureri... Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând: Vor fi acum de toate cum este orişicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie. O, când va fi un cântec de alte primăveri?!...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Luca Caragiale

Alexandru Vlahuță

Primăvara Când plouă lin în primăvară, Toţi zic: „Să dea Domnul, să dea!” Şi tu te culci pe prisp-afară, Mai vezi pe cer şi câte-o stea... E cald şi ploaia răcoroasă Ozon în aerul curat În urmă-i lasă; drăgăstoasă Natura toată-i un pupat. Se pupă corbi, de bucurie Că au scăpat de iarna grea; Se pup brabeţi cu gălăgie, Şi iată şi o rândunea... Şi-o barză... calcă cu măsură Cu pasul grav, explorator, Se plimbă chiar prin bătătură Cu aerul nepăsător. Când plouă toate germinează; Pământul liber de zăpezi, Spălat de ploi se decorează Cu mii de mii de muguri verzi... În ţarini grâul încolţeşte, În dealuri via o dezgrop; De ploaie tot se-nveseleşte, Pe ori ce frunză e un strop. Şi soarele o caldă rază Trimite pe furiş prin nori; Iar flori şi păsări ca să-l vază Se-nalţă, zboară către zori.

George Topârceanu

Rapsodii de primăvară I Sus prin crângul adormit, A trecut în taină mare, De cu noapte, risipind Şiruri de mărgăritare Din panere de argint, Stol bălai De îngeraşi, Cu alai De toporaşi. Primăvară, cui le dai? Primăvară, cui le laşi?

eeddiittoorriiaall editorial 3-6

Puiu Raducanu

Un caleidoscop numit Dragoste Dragostea se definește ca un sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva, o afecțiune față de o persoană, iubire, prietenie, amor, a iubi pe cineva cu patimă, respect pentru ființa iubită, dar și o legatură sexuală, o relație amoroasă. Există și o plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii cu acest nume. Poate dragostea să fie înlocuită cu prietenia, cu iubirea ori sexul? Dragostea vine din vremuri bătrâne, a stat la toate „semafoarele” vieții(lor), a crescut, s-a dezvoltat multilateral, s-a perfecționat atât de mult încât ajunsă la apogeul... „Neterminatului” te întrebi ce este aia. Sigur că poate, ar spune unii, ori… parțial, ar spune alții… Dragostea, prietenia, iubirea sunt minunate și s-a scris mult pe această temă. Totuși, nu este ușor să fii un bun prieten. Este nevoie de timp și oareșce efort, răbdare, de dragoste, de capacitate de a iubi necondiționat și de a te identifica cu cel de lângă tine. Nu-i ușor ca omul să considere uneori pe altcineva mai important decât propria persoană. Dragostea, iubirea pe care o avem pentru un prieten trebuie să fie ca o adiere caldă de vară, protectoare, binefăcătoare. Răsplata este pe măsura efortului, căci un prieten, la rândul lui te susține și te mângâie, la bine și la rău, tot cu dragoste. Este un fel de transfer de energie benefică ce se întoarce amplificat la tine dacă dăruiești din adâncul inimii. Sunt necesare multe calități pentru a fi un bun prieten, cum ar fi sinceritate, încredere, loialitate și acceptare necondiționată. Într-o prietenie drăgăstoasă, cei doi trebuie să fie fericiți; să se simtă minunat împreună. Nu-i ușor!! Omul se enervează repede, își pierde răbdarea, acesta fiind un motiv destul de frecvent pentru începutul destrămării multor prietenii… drăgăstoase, unde s-a investit multă, multă dragoste. Ar trebui să ne cunoaștem întâi pe noi înșine pentru ca în sufletele noastre să existe echilibru, loc pentru dragoste. Să eliminăm toate emoțiile negative din suflet și să devenim asemenea unor canale prin care intră și iese energie benefică, din natură, din interiorul nostru, dintr-o interacțiune constructivă, dintr-o întâlnire în care am râs mult. În momentul în care suntem echilibrați, avem răbdare și dacă avem răbdare putem fi cei mai buni prieteni, dragostea se aşază la locul ei. Există prietenii între două persoane, la un moment dat, dar viața ne schimbă și evoluția personală face ca aceste prietenii să fie imposibile în

alte etape ale existenței. Uneori ne întâlnim cu vechi prieteni şi realizăm că nu mai avem nimic în comun. Ba chiar suntem uimiți cum de am fost cândva prieteni. Acest aspect este valabil și în cazul unui cuplu. A fost, ori ba, dragoste acolo? Multe căsnicii se bazează mai mult pe atracție sexuală decât pe compatibilitate între parteneri. Fiecare evoluează individual. Astfel, este firesc ca la un moment dat să simtă nevoia de separe. Cei doi prieteni/parteneri nu mai au subiecte de discuție comune, nu au răbdare, afecţiune, dragoste sau poate că nici n-a fost... Se trezesc că au epuizat tot ce se putea spune între ei. Și atunci, există momente când se lasă o tăcere penibilă, în care amândoi sunt stânjeniți, ar spune ceva dar nu le ies cuvintele. Mai este aia DRAGOSTE? A fost? Prietenia, dragostea, dintre un bărbat și o femeie este, prin urmare, complicată. Uneori se transformă într-o relație mai mult sau mai puțin durabilă... Dacă are şansa de a se transforma într-o căsnicie, ideal ar fi să dureze până când moartea îi va despărți pe cei doi sau chiar și dincolo de moarte. Pe drumul vieții sunt momente grele Ce-ncearcă, trist, în umbră să ne poarte Dar noi putem să trecem peste ele: Iubirea trece dincolo de moarte!! Prietenia, indiferent de formele ei, este o legătură puternică, luminoasă și durabilă între două suflete. Este una din cele mai puternice conexiuni care ajută omenirea să își mențină echilibrul emoțional. Ce este iubirea?... ce este dragostea?... Dacă, să presupunem, m-aş afla pus dintr-odată, în faţa acestor întrebări, iar cel care le pune ar fi derutat dacă sunt două sau o singură întrebare, i-aş răspunde ferm că e una singură, în mii de variante, în toate limbile şi dialectele Terrei, dintr-un refren ce-l cântă nu doar omenirea, nici doar viaţa în întregul ei, ci însăşi existenţa, de multe miliarde de ani. Căci e noţiunea de maximă generalitate, identică cu însăşi existenţa... M-ar putea întreba unii, de unde am luat-o şi pe asta. Îmi pare rău că nu sunt eu cel care, ştiind că Dumnezeu s-a numit pe Sine, lui Moise, Cel ce Este, mai ştiind faptul că Dumnezeu este Iubire, este dragoste, şi legătura era destul de uşor de făcut, am gândit-o întâi. Dar a făcut-o alt autor. M-am bucurat mult descoperind-o. Din această perspectivă, priveşte, cel care întrebi, nu doar spre animale, cu multitudinea, şi, adeseori rafinamentul, jocurilor lor de seducţie, şi adeseori fidelitatea lor, nici chiar spre oameni, fiinţe complexe, la care şi iubirea este complexă şi diferenţiată, dar tot iubire este, ia o piatră în mână şi încearcă să o simţi cum vibrează! Priveşte apoi în jurul tău şi simte tot ce vibrează, învaţă limbajul lui Dumnezeu, Cel ce a scris în faţa ochilor tăi totul, Dumnezeu, Cel ce Este, Cel ce Iubire Este, Cel ce Dragoste Este! Cu toții poate ne-am întrebat dacă să ne 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eeddiittoorriiaall îndrăgostim sau să iubim. Ce se întâmplă când te îndrăgostești este de fapt un act ce nu presupune conștienţa, rațiunea sau discernământul. Dragostea este o stare euforică, mai puțin matură și conștientă. Se întâmplă de cele mai multe ori să ieși din starea de euforie fără să îți dai seama și atunci realizezi că nu mai simți nimic, doar recunoștință pentru persoana de lângă tine. În cealaltă extremă se află Iubirea. Cu toții ne-am întrebat oare ce este iubirea absolută, cum se manifestă ea și dacă se va sfârși vreodată. Iubirea, Dragostea, nu presupune nicio condiție. Iubirea este ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu este mulțumire, recunoștință, viață, spirit, lumină, pace. Iubirea de Dumnezeu reproduce ciclic iubirea de oameni. A iubi înseamnă a dărui, a accepta și a mulțumi fără să aștepți nimic în schimb. Când apare compromisul nu se mai poate vorbi despre Iubire. Iubirea nu este un târg: Te iubesc pentru că mă iubești, iubirea este o certitudine: Te iubesc pentru că te iubesc. [Liviu Rebreanu] Oare cum arată dragostea? E palpabilă, are miros, textură sau culoare? Cu siguranță, da. Deși la bază sentimentul este ambiguu, iubirea o regăsești în oameni, în ființa iubită. Iubirea o poți vedea, da, în ochii celui iubit. O poți simți, în îmbrățișarea celuilalt, o regăsești în mirosul pielii oamenilor, în întreaga lor ființă. Iubirea este omul, iar omul este iubire, iubirea este motorul vieții, sursa dătătoare de viață tuturor generațiilor. Apoi, lasă-l pe hâtrul de ocazie, să facă el, şi pentru sine, comparaţii între iubirea animală şi cea umană! Lasă chiar şi documentarele care te conduc în lumea necuvântătoarelor pentru a le observa, cu indiscreţie, ritualurile de împerechere! Şi mai ales lasă comparaţiile cu acestea, căci tu nu eşti doar natură... Dar dacă totuşi vrei să faci astfel de comparaţii, te-aş trimite către înţelepciunea vechilor chinezi, care, într-o carte minunată, Cartea Schimbărilor, compară pe cel de-al doilea principiu al lumii, şi anume receptivul (primul fiind creatorul), cu un animal minunat, calul, mai precis iapa cu tăria ei, greu de supus, dar de o docilitate totală atunci când este în faţa celui care o ştie conduce. Să revenim mai către secolul XX, acum, după ce am depăşit comparaţiile oamenilor derutaţi, cu doar ceea ce văd în natură, pe care nu o ştiu privi, şi să-l abordăm pe om, fiinţă complexă, care, la modul cel mai absurd, cu cât e mai complex, cu atât mai mult poate păţi şi el, şi cu toţi am păţit-o, acea nebunie a îndrăgostirii, singura nebunie acceptată unanim. Un autor din veacul abia scurs, Carl Gustav Jung, temerar căutător prin adâncurile sufletului omenesc, tocmai pentru a-şi explica inexplicabilul, descoperă că acolo, în străfunduri, există o fiinţă de sex opus, cu voinţă proprie, care nu ascultă deloc de instanţa conştientă a fiinţei noastre. 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

E total autonomă, şi se poate repezi către un chip de prin preajma noastră, sau abia cunoscut, semnificativ însă pentru noi, nu ştim din ce cauze, devastându-ne. Ne-am îndrăgostit! S-a produs dintr-odată, ne lasă perplecşi, nu ştim nimic despre persoana din faţa noastră, dar nu mai putem trăi fără ea. Vreţi absurditate mai mare? Acestei fiinţe din interior, Jung i-a spus Anima. Când se proiectează asupra cuiva, dacă suntem bărbaţi, scoate rapid din femeia ce ne stă în faţă, perechea sa, Animus. Astfel s-a produs reciprocitatea, şi nu doar sângele e fierbinte, totul s-a aprins, e o vâlvătaie greu de stins, şi, adeseori, doar pe cale naturală. Se întâmplă adesea să iubim inconștient și să nu știm de ce, să nu ne dăm seama cum s-a ajuns aici. Aici nu ar putea fi vorba de iubire, ci poate doar de compatibilitate, o compatibilitate parțială. Da, ne-am îndrăgostit, însă acest sentiment ce pare a fi iubire, este efemer, nu implică rațiune, discernământ, devotament, dragoste nemărginită pentru Om, pentru creația divină. Starea de îndrăgostit, de euforie implică pasiune, idei nebunești, nu implică evoluția împreună a celor doi ca un TOT, ci doar o împlinire pe plan personal a celor doi parteneri. Ni s-a întâmplat să încheiem o relație sau o căsnicie, iar după puțin timp să ne despărțim, să privim în urmă și să ne punem întrebări. Ce? De ce? Şi pentru ce sau pentru cine? Ce mi-a plăcut la această relație? De ce am continuat? Pe cine a ajutat relația? Dragostea inconștientă formează relații sau căsnicii de scurtă durată. După puțin timp petrecut împreună, cei doi decid să se despartă, fie pentru că au alte așteptări unul de la celălalt, fie pentru că nu sunt pe aceeași lungime de undă, fie pentru că au planuri total opuse în ceea ce privește viitorul. În schimb, iubirea necondiționată nu înseamnă inconștienţă, este o atitudine ce ține de minte şi sprit. Iubirea nu este nici naivă, nici inconștientă și nici întâmplătoare. S-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple. Noi, oamenii, pentru a fi fericiţi, trebuie să alergăm pentru a ne găsi jumătatea care rătăcește, trebuie să căutăm cealaltă jumătate a noastră pentru reîntregirea unei jumătăți imperfecte cu jumătatea perfectă. Iubirea adevărată este a oferi fără a aștepta ceva în schimb. Iubirea este înțeleaptă și devotată, iubirea presupune cunoaștere. Iubirea este o fântână a tinereții eterne. Să-l lăsăm însă şi pe Jung cu arhetipurile lui, modelele ideale, ale bărbatului pentru femeie, ale femeii pentru bărbat, şi să coborâm într-o lume obişnuită, cu suferinţele ei, unele chiar din dragoste. Rafail Noica, monah, şi, fericit fiu al părintelui său - filosoful român Constantin Noica, întrebat fiind de către un tânăr, dacă e păcat că a făcut dragoste, dar n-a mers până la capăt, cerându-i parcă monahului să-i spună cam în ce grad de păcătoşenie se află, acesta a zâmbit şi l-a întrebat dacă există în dragoste

eeddiittoorriiaall vreun capăt. Tot el continuă (parafrazez), că dacă ar avea vreun capăt, dragostea cere prin sine să mergi până la el. În dragoste totul merge până la capăt! Dar, dacă tânărul se referă doar la dragostea trupească, trebuie să ştie din capul locului că e bună foarte, căci Dumnezeu, după ce a terminat toată creaţia Sa, a privit în jur şi a văzut că toate-s bune foarte. Dar, să nu uite tânărul, că ceea ce a încercat el să facă, nu a fost decât o îngânare, o copie imperfectă a iubirii. Va trece repede peste ea, crezând că alta îl va satisface, şi în felul acesta va cădea în deznădejde, descoperind pe propria-i piele imperfecţiunea celor lumeşti. Vechii greci aveau trei noţiuni pentru a desemna iubirea. Eros, Philia şi Agape. Prima ar putea desemna atracţia trupească, a doua, atracţia sufletească, a treia, cea care implică şi jertfa, dăruirea complexă de sine, întrepătrunderea cu fiinţa celuilalt, în toate aspectele ei, şi rezistentă în pofida tuturor obstacolelor. În ce priveşte iubirea dintre un soţ şi o soţie, Părinţii Bisericii, mântuire. Este al doilea versant al urcuşului către vârf, la fel de grea ca şi călugăria. Ambele cer mari sacrificii de sine. Dar, în căsătorie, cei doi soţi se mântuiesc unul pe celălalt. În lume însă, nimeni nu se mânuieşte de unul singur, toţi, şi fiecare în parte, se mântuiesc prin „celălalt”. Comuniunea. Ieşirea din sine către un altul, dialogul viu şi eliberator. Căci asta înseamnă mântuire, eliberare, vindecare, realizare de sine, comuniune, iubire. Mulţi plasează acest sentiment puternic în zona inimii, pe plan fizic, şi în zona sufletului, pe plan psihic. Se pare că înşişi oamenii de ştiinţă au descoperit în jurul inimii, dar şi în centrul ei, formaţiuni ciudate, ca un fel de al doilea creier, sau ca un loc tainic (în centrul inimii), cu atribuţii incerte. Nu fac decât să confirme ceea ce gânditorii creştini au descoperit de vreo şaisprezece veacuri, nu cu ajutorul disecţiilor, microscoapelor electronice sau altor instrumente performante, ci coborând ei înşişi în adâncul neştiut al inimii... În ceea ce priveşte sufletul, cel care, pe lângă trup, şi de care este legat prin legături indestructibile (dacă avem în vedere crezul ortodox pe care-l mărturisim), reprezintă omul, deci sufletul, are trei atribute: partea raţională, partea poftitoare şi partea mânioasă. Din punct de vedere psihologic, deşi nu intrăm în amănunte, această clasificare este cea mai veridică şi i se pot aduce o multitudine de argumente de ordin ştiinţific, psihologic, duhovnicesc. El, sufletul, iubeşte sau urăşte, aici, în el, se coc toate, bune şi rele, aici erosul se poate apropia periculos de thanatos (moarte), aici se poate macula şi tot aici se poate purifica fiinţa umană. Multe de spus... Să ne rezumăm doar la faptul că e bine să avem

curiozităţi, e minunat să cercetăm, dacă s-ar putea doar teoretic, dar, dacă, din întâmplare, pe aceste teritorii am intrat şi practic, să ne echipăm ca pentru urcuş greu, să învăţăm pasul măsurat al omului de la munte, pentru că şi urcuşul e greu... Iar dacă vrem, nu imensitatea iubirii ci căldura ei, măcar să fim sinceri cu noi înşine şi cu semenul nostru... Iubirea, dragostea dintre noi poate fi atât trupească cât şi sufletească. Cei ce iubesc cu sufletul, vor iubi şi cu trupul. Corpul uman este construit din iubire; şi tot iubirea trebuie să-l contopească. A iubi cu trupul nu este îndeajuns, întâi de toate, iubeşte cu sufletul, sufletul trebuie alimentat cu iubire, sufletul este sursa iubirii, a simplităṭii. Un suflet fără iubire nu lasă trupul să înflorească, îl îndeamnă să se ofilească treptat. „Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită/Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade/Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată” Vasile Voiculescu- Stă sufletul fără iubire Dincolo de comuniunea sexuală între doi parteneri care se iubesc cu adevărat se află uniunea sufletelor celor doi, sufletul evadează din propriul corp, rămânând doar două suflete îmbrăṭişate, dincolo de timp şi spaṭiu. Pentru cei care se iubesc cu adevărat, despărţirea fizică pare a fi mai puṭin dureroasă în comparaṭie cu cei care nu au reuşit să treacă dincolo de nivelul erotic al conexiunii dintre ei, pe aceştia din urmă, distanṭa îi va supune unei mari suferinṭe şi unei mari dorinţe de a relua interacţiunea erotică ce i-a unit. Când putem vorbi despre iubire adevărată, putem vorbi despre orice sacrificiu, despre orice suferinṭă depăşită cu multă bunăvoinṭă, cu răbdare şi cu un bagaj mare de bunătate în adâncul fiinṭei. Nu cred că sunt eu primul individ care pune, și își pune, această întrebare. Dar, care întrebare, că sunt două! De regulă ne punem această întrebare în momentul în care avem o neîmplinire într-o relație, fie ea chiar căsnicia! Ce este iubirea? Ce este dragostea? Pot primi aceste două întrebări același răspuns? Uneori, se poate spune, da, alteori, ba. Păi, cum este atunci? Ce este iubirea? Este ea un simțământ lăuntric care te frământă, care te furnică, te face să vibrezi, te neliniștește? De unde vine iubirea? Din inimă? Din suflet? Dragostea, de unde? Iubirea este energie divină. Iubirea nu te furnică și nu te neliniștește, însă te face să vibrezi în același ritm cu ființa iubită și împreună vibrați în ritmul sursei dătătoare de viață. Iubirea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Un câmp energetic care ne înconjoară corpul și pe care îl au și plantele induce senzația pe care o putem asocia cu o furnicătură. Neliniștea vine din neîncredere. Însă iubirea nu este 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eeddiittoorriiaall altceva decât mângâiere, calm, liniște și fericire. Dacă pe inimă o mai putem defini, ce facem cu sufletul? Ce este el? Am spus-o mai sus, dar mai pot fi pe lumea asta mii de definiții. Un comentariu scurt de tot ar mai fi acela că dragostea este din specia acelor sentimente inefabile care sunt cu atât mai dificil de înţeles cu cât încercăm mai mult să le explicăm... Sufletul este scânteia de divin din noi, este IUBIRE. În limba franceză a iubi = aimer, cuvânt care seamănă oarecum cu suflet = âme. Sufletul este conexiunea noastră cu divinul, cu sursa vieții de unde am venit pe Pământ. Există iubire față de cei dragi, față de oameni, față de vieţuitoare, dar mai ales, dragostea de viață, de sănătatea lumii, de natură. Există dragostea față de Dumnezeu, care are grijă de ce merităm și de ce nu merităm. Religia altfel definește dragostea și iubirea, dar și acolo par două noțiuni instabile. Am putea spune că iubirea include dragostea. Iubirea este versiunea pură a dragostei. Dragostea are toate nuanțele din lumea materială, duală, cum ar fi ura și gelozia. Iubirea nu cunoaște dualitate. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este IUBIRE. Suntem pe această lume o sferă gânditoare, care se înmulțeste ca orice viață, având iubirea de la Adam și Eva, în păcat sau în nepăcat, creștinesc sau necreştinesc, nu mai contează. Copiii sunt rodul și rolul nostru perpetuu, viață cu urmași. Există părinți, bunici, ei sunt ce suntem noi acum, frumoși și plini de sănătate sufleteasacă cu dragoste și cu iubire în noi. Care dragoste? Care iubire? Iubirea pură, necondiționată, pe care fiecare dintre noi trebuie să o scoatem la lumină din adâncul sufletului nostru. Chiar dacă nu suntem nemuritori, nemurirea este în dragoste și iubire, dar ce sunt ele? Se spune că noi murim, numai ele, dragostea și iubirea rămân nemuritoare. Corpul nostru de materie se transformă, însă sufletul rămâne. Iubirea unește două suflete și dincolo de moarte. Sufletele care se iubesc cu adevărat se simt în permanență, sunt ca două vase comunicante indiferent în ce dimensiune s-ar afla. Natura neatacată de „microbi”, este scena mirifică a vieții, chiar uneori eclipsată de vreme sau de răutățile noastre. Păi, se poate răutate în iubire sau în dragoste? În iubire nu există răutate, în dragoste, ca versiunea terestră, duală, a iubirii, da! Există totuși o reflexie a binelui, înrădăcinată în noi. Răutățile care ne macină gândurile, devin opace când vorbim de iubire. Armonia acestei lumi, este iubirea față de tot ce ne înconjoară, numai așa vom rezista. El veghează ca noi să fim pământeni, să ne înmulțim, să gândim, să ne trăim viața așa cum știm, căutând fericirea, care, spun unii este cea mai mare provocare, de asta este căutată și stipulată ca fiind un drept suprem. 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Se poate confunda iubirea cu dragostea și cu... sexul? Da, din păcate, însă sunt total diferite. Iubirea, repet, reprezintă divinul, care nu cunoaște emoții duale. Dragostea presupune pasiune, patimă, gelozie, ură, răzbunare și alte emoții negative, profund umane la urma urmei, iar sexul este atracție fizică, instinct primar. Îți iubești mama, părinții, copiii, frații, bunicii și prietenii cum îți iubești soția (soțul)? Dragostea față de familie intră tot în categoria unei versiuni terestre a iubirii pentru că și aici există gelozii și rivalități între rude. Ce asemănare și ce diferență este între cele două iubiri? Sunt ele aceleași? Dar cu dragostea cum este? Ce este ea? Cum este dragostea de mamă, de părinți, de copii, de frați, de bunici, de prieteni și cum este dragostea față de soție (soț)? Deci nu sunt aceleași. Familia o iubești fără conotație sexuală, erotică, fără atracție fizică. Este mai aproape de prietenie dragostea de familie. Și totuși, există o vorbă care spune că prietenii ți-i alegi, pe când rudele ți le suporți. Ne naștem într-o anumită familie cu un anumit motiv de care noi nu suntem conștienți. Am putea spune că există o forță divină, dincolo de noi, care are un plan foarte clar, de evoluție personală pentru fiecare dintre noi. Lecțiile pe care unii le au de învățat sunt acceptarea și iubirea necondiționată față de familie în special și față de oameni, în general. Se face dragoste cu iubire? Da!! Și atunci senzația este de extaz, de transpunere aproape fizică într-o altă dimensiune, este magică. La animale cum o fi cu dragostea și iubirea? Femela lup nu se împerechează cu orice mascul. Ci doar cu cel pe care-l alege să formeze un cuplu pe viaţă. Aș putea adăuga că animalele sunt mai curate decât oamenii din punct de vedere al sexualității. În primul rând, își respectă perioadele de împerechere de peste an, și într-adevăr nu interacționează intim decât cu partenerii pe care îi simt compatibili. I-am adus cândva pisicii mele care era în călduri, un motan portocaliu, pe Mişu. În două rânduri. Cât era ea de dornică să se împerecheze, l-a refuzat pe Mişu, care nu s-a ales decât cu masă servită în deplasare și cu o plimbare pe bicicletă, chinuit într-un rucsac. Însă domnișoara mea, la vremea respectivă, a primit în casă după ce îl identificase privind pe geam, un motan vagabond din vecini, cu care are acum o fetiță. Dar sunt şi excepţii… Priveam odată la televizor o scenă cu doi șerpi uriași, la fel de otrăvitori amândoi, aceeași rasă. S-au împerecheat, s-au iubit, au făcut... dragoste. Dar, spunea comentatorul acelui film, că ea, șerpoaica, purta în pântece ouăle altui partener. Șarpele a ucis-o. Până la urmă, caleidoscop…

este

dragostea?

ppooeezziiee poezie 7-18

Zinca Iulian Marius

Mulţumire de mamă De ce mă aplec azi după ieri?... era întrebarea ce-mi stăruia mintea de din noapte. Nu m-am priceput să mă-nţeleg de ce mă bucuram în spate -le curgeau lacrimile dorului prin foşnet de frunze ude şi muguri plesniţi la bancă cu păsări cântând şi oameni sus pe turlă, băteau ciocanul în cuie să aşeze acoperişul la biserică şi mama mă aştepta acasă. Aburi săltau în sus de la ceaşca de cafea. O beam cu tata. Uitasem să vorbesc. Schimbam tăceri cu el, din priviri şi ochii clătinau, puneau în balanţă pachete, sacoşe. Luase pensia şi mă ruga să o iert că n-a putut mai mult şi telefon mi-a dat să mă-ntrebe dacă nu mi-a fost greu. Ştia că (mă) doare spatele (că nu pot să-l plec mai mult... a închinare). Ştia şi eu ştiu că dacă mă bucur, e mulţumire. Mulţumire a ei.

îşi aşteptau citirea, semnături şi fişe, ca la bibliotecă, cărţile pe raft şi am întârziat plata în cont -ul iernii. Vorbisem cu norii sau ei cu mine că se strâng pentru ploaia de mâine. Mai aveam timp să ştie, să afle că nu s-a terminat şi am virat cu primăvara şi aştept să mă ude înlăuntru, mai târziu...

Ghioceii timpului Cârma timpului (în)toarce drumul din cer, cu ploaie şi cade, cade mărunt, picură stropi de (ano)timp în timpul bulbilor din pământ, născuţi ghiocei din primăvară şi din creştet de munte, de deal, de vale, căldură peste tâmple cărunte de ani şi clipe pătrunse adânc, valuri de ape învolburate de nisip -ul din clepsidra trecerii

E mama.

Ploaia de primăvară, de mâine Nori s-au aciuat pe cer în dimineaţa asta. Erau albi şi pufos aerul când îl respirai. Nod în gât părea că stă, căldura, ieşea prin piele gândul şi albastru era totul în jur şi hainele tot albastre erau pe străzi, pe trotuare forfota de început de săptamână şi acte şi hârtii

pic, pic, pic şi dorm cu vise. Glob de sticlă, de cristal, cupolă de aripi deschisă, zbor şi noaptea (cu)prinde ziua de peste zi cu dor de un mâine de ieri fără uşă la intrare de sentiment, de iubire, de a fi...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Lenuş lungu

Păşesc Inima mi s-a oprit pe cadran o rază picură frântă pe ochii ce-mi cântă strălucind ca două nestemate de pe fundul mărilor torc din caerul de timp păşesc pe ierburi moi de vis cad uşor cu fruntea-n ceruri. oglindă şi prismă cu-n strop de ecou.

Umbrele nopții Înalț pereți din cărămizi de dorințe din cuvinte colorez ferestre norii îmi zâmbesc din tăceri pictez ușa dintre timp și spațiu amintiri mă îmbrățișează umbrele nopții cu braț de fum miros de iubire zidită-n coajă de salcâm sunt un fir de nisip invizibil ce dau ecou visului.

Viața curge

Plouă peste trup Se ghemuiește ploaia peste trupul meu lacrimile cerului sunt grele și-mi curăță sufletul de culori sumbre se topesc cuvintele în tăcere mă acopăr cu zgomotul ploii și-n aer e parfum de gânduri respir vise în piept cu palmele tale.

În trupul meu În trupul meu visele aleargă-n labirint lacrimi curg în inima mea pulsul dansează cadențat un strigăt fără ecou ascund durerea în vene sângele picură în izvor de tristețe.

Dansez în tăcere Dansez în tăcere ecouri în întuneric vuiet de vise îmi acordează umbra cu lumina zbor al clipei

Viața curge zile și nopți clipele spre nevăzut colind prin amintiri rouă pe pleoapele umede între clipe mă strecor și mă oglindesc în limpezimea sufletului miresme închise într-un vis pe vecie. 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aripă albastră curcubeie în secunde urme de paşi speranțe-n infinitul dintr-un ceas suflet la capătul privirii.

ppooeezziiee Ovidiu Oana-Pârâu

Se risipesc trecuturile-n aer

Ghiocelul şi vântul Azi am pătruns sub mantia albită, Peste natura toată risipită. Să cat sub patul putred de frunzişuri Cum germinează viaţa-n ascunzişuri. -Hei! m-a strigat deodat’ un ghiocel. Ajută-mă de vrei, căci măricel Nu-s de ajuns, să ies sus la lumină! Putere n-am destulă-n rădăcină! Suflând în pojghiţi, drumul i-am croit Şi puiul de lumină-a răsărit Iţind scufia-i albă înspre ceruri. Dar, zgribulit, s-a-ntors pişcat de geruri. -Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac? Întreabă ghiocelul un gândac Ce somnolent mişcase doar un pic. -La ce-i afară, nu mai fă nimic ! Rămâi la locul tău şi fii deştept Sau ia-te după mine! Eu aştept Covorul alb, de tot să se topească, Şi astrul, gerul tot să-l risipească ! Şi-a strâns corola dalbul ghiocel. -Aşteaptă până-i fi mai măricel! I-am spus eu, vântul, şi-am plecat peafară: -De-abia-n trei zile fi-va primăvară! Tu doar atunci arată-te la faţă! Vesteşte abundenţa de verdeaţă, Păstrându-ţi rostul tău de vestitor, Răzbit prin al omătului covor. -Îţi mulţumesc, plăpândă adiere! mi-a spus. – Să te întorci cu-o mângâiere! Pe toţi să ne cuprinzi din iarba deasă Născuţii din zăpezi ce azi ni-s casă.

Se risipesc trecuturile-n aer, Mânate către cer de gospodari. Miroase fumul desfăcut din caier A curăţenie arsă-n ruguri mari. Şi-l poartă vântul înspre zări, departe, Vestind poruncă noul început. Aduc obol frunzişurile moarte La patul primăverii renăscut. Rămâne numai grebla la odihnă, Făcându-i loc răsadului în straturi. Semănătorul nu-şi găseşte tihnă, Cât timp nu pleacă rodul spre înalturi. Răgazu-i doar un ceas, cât vin din ceruri Stropii grăbiţi, să fie sevă vieţii. Pământul cald, descătuşat de geruri, Respiră calm sub cerul dimineţii.

Bolta verde

Adânc apasă griul desfrunzirii, Pe siluete sprijinite-n aer. Valsând stângaci pe-al vânturilor vaier, Pădurea-şi cată, primăvara, mirii. Atârnă muguri, mărţişoare-n ceaţă, Lumini cerşind din răsărituri oarbe, Din frunze ninse-n giulgiuri, seve soarbe Ca mic dejun în trista dimineaţă. Căldura va picta în toată verde, O nouă boltă, o umbrelă-n care Va concerta taraf de zburătoare, Până-n brumar când iarăşi se va pierde.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Felicia Stamatin

Să nu îi lași iubite să mă frângă, Iubirea ta mi-e singurul balsam,

Eu te iubesc... şi-aștept

Mi-e alinare pleoapa ta plăpândă, Ești singura comoară ce o am!

Furtună dac-ai fi, te-aș potoli în mine Cu adieri păgâne și calde, de zefir Te-aș cuibări în versuri, te-aș mângâia în rime Și te-aș sfinți cu roua din albii trandafiri. Văpaie dac-ai fi, te-aș stinge lin pe gură, Te-aș îmbăta-n răcoarea pocalului prea plin, Ți-aș stinge vâlvătaia cu-ntreaga mea făptură, Te-aș săruta pe buze cum se sărută-un crin. Torent dacă ai fi, ți-aș stăvili puterea Și m-aș scălda-n lumina iubirii ce mi-o dai, Ți-aș sătura suspinul și toată-nvolburarea Cu-o mângâiere tandră, pe brațe când îmi stai! O slovă dac-aş fi, culcuș îmi fac pe gură, M-aș înveli cu șoapta iubirii din alint, Din răsuflarea-ți caldă mi-aș face băutură Și m-aș simți o clipă, o zee din Olimp. Baladă dac-aş fi, te-nchid în armonie Și aș cânta pe trupu-ți durute mângâieri, Te-aș scrie-n portative și-apoi în poezie, C-un vers să leg o rană din marile dureri! Dar nu-s decât un OM ce-n tandrele poeme Îți cânt cu stângăcie iubirea mea din piept, Și-nveșnicesc în mine cuvintele eterne, Ca să-ți șoptesc în taină: „Eu te iubesc... și-astept”!

Poem de lumină

Tu mă hrănești cu pâine din cuvinte, Și-n cortul dragostei îmi ești stăpân, Mă-nvăluiești cu-atingerea-ți cuminte Și mă dezmierzi, la piept să îți rămân.

Când toate se vor stinge-odată-n mine, Tu îmi vei fi lumina dintr-o stea, Cu tine voi renaște din poeme, Ne vom trăi iubirea, pururea!

Balada florii fără vină E primăvară, adorate,-n mine! O clipă n-am știut alt anotimp De când ai înflorit frumos, divine, Tu, ghiocelul meu fără de timp!

De firav pari, e doar o-nchipuire, Tu frigul iernii tot l-ai îndurat Ca să răsări în mine cu iubire, Să-mi dăruiești tot cerul tău curat!

E primăvară, adorate,-n mine Și-o primăvară veșnică-mi vei fi,

Când timpul se va scurge-n veșnicie, Când zorii se vor stinge-n asfințit, Atunci condeiu-mi va-nceta să scrie Și-o să mă doară ceasul infinit.

Mă scald cu drag în razele-ți senine Și te iubesc, doritul inimii!

Ți-ating petala, fragedă lumină Mi-au răstignit iubirea-n colț de veacuri, O plâng ca pe un Crist crucificat Și nu găsesc în toată lumea leacuri Să îmi aline cântu-ndurerat.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Și pe obraz simt sărutarea ta, Îți cânt balada florii fără vină, Ce-a înflorit în primăvara mea!

ppooeezziiee Ion Ionescu-Bucovu

care vrea sămai supreviţuiascăun picîn această lume barbară; ce aventuri cu lumi în filigrană trecând prin seva frunzelor

Femeie Tu miroși a floare rară și-a miresme de poiană, Înfășoară-mă în priviri și-n frunze de chiparos, Aș dărâma orice obstacol, de-ai fi zidită ca o Ană Iar pe Manole, criminalul, l-aș arunca cu capu-n jos. Te-aș scoate dintre ziduri vechi ca pe o marmură curată Și aș chema pe Fidias să-ți toarne corpul tău de zee, Să facă floare de cicoare din chipul tău frumos de fată Și să te facă înger dulce, dar să rămâi totuși femeie. În jurul tău să strălucească o aură din sfântul soare Să luminezi ca o ispită, într-o risipă de culori, Să te-nzestreze Dumnezeu cu dragoste și cu candoare,

născute din focul clorofilei cu lumina, sunt semne de timp vivaldian unde bobocii-şi joacă firea, vocalizând în laseri de culori, ne tâlhăreşte soarele-n amiază, hoţeşte ne priveşte de pe cer, dar raza mea se joacă-n scaldă, înflorind picioare de fecioare; mai bate vântul în deliru-i dulce tot descriind prin imnuri veşnicia, ce tânăr trece spiritul prin vreme, cu mângâieri, cu vorbe, cu săruturi, tot revărsând mareele de fluturi.

Imn închinat femeii

Să fii cea mai frumoasă floare dintre mirificele flori.

am adunat în suflet temple,

Era o toamnă ruginită, te-am cunoscut și eu cândva

ca lumea să te contemple

Și toamna-și arunca veșmântul în risipiri de galben pur,

sub vraja ploilor de stele.

să te-așez, femeie,-n ele,

Bătrânul vânt venit din nord se auzea cum fluiera, Era o noapte de poveste cum este noaptea din Jaipur.

sub arginturi de zăpadă,

În despletirea mătăsoasă a unei toamne orbitoare

chipul tău eu mi-l apropii

Îți mângâiam rotula dulce și sânii tăi atât sfinți,

ca o lume să te vadă,

Tulpinile-adolescentine a două trupuri în candoare

în marama dulcii rochii.

Și blestemați de tot pe viață și de părinții din părinți. Și azi miroși a floare rară și a miresme de poiană Și-ți preamăresc coapsa de aur, înveșmântată în atlas,

peste geana înserării, sub arcada frunții tale,

Chiar dacă timpul a trecut și-a astupat o veche rană,

trec fiorii cugetării,

Ceva din noi ca o poveste în suflete tot ne-a rămas.

chipul tău în tonuri pale.

Timp vivaldian

și sub bolta ta de vis

primăvara vine cu zâmbete şăgalnice ca o fată mare căreia i-a căzut o rază pe coapse, privind la berzele ce stau agăţate în vârful plopilor,

ochii tăi atunci când treci, se aprind-n cer deschis și ca marmora de reci.

lăsând toate amintirile în urmă; cresc împrejur zorzoanele naturii înverzite, care se caţără pe dealuri şi pe munţi; acum poezia coboară pe pământ lăsându-ne muţi la rugăciunile iernii care se retrage prin mânăstiri, se mai cârpeşte solul cu câte un petic alb de zăpadă,

ești și dragoste și floare, căzută din cer senin, ești ființa pentru care, eu cu dragoste mă-închin. 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Gabriela Mimi Boroianu

Nedumerire

Mirare Băteai cărări într-un descântec mut. Cuvinte se adunaseră în nori. Rătăcită în tăceri te caut Scormonind cu degetele-n umbre; Mă lovesc de gândurile sumbre Și le-alung cu note dulci din flaut... Răspândesc miros de amintire Către poarta unde stă sărutul, Paznic clipelor ce plâng trecutul Și te chem cu-n clinchet de uimire... Rezemat ți-e capul pe o mână, Greu de-atâtea tainice trăiri. Nu auzi chemarea și te miri, De ce clipa întruna te îngână...

Paralele

Plângea lumina peste tine-n zori, Pe-aripa ce de zbor s-a desfăcut... Și călarind un vis în zori de zi, Te-ai răzvrătit că ți-am clătit privirea, Că-n trupul tău s-a-nsămânțat iubirea Ce înflorea-n petale poezii! Și nu mai știi de-i bine sau de-i rău, De-s diavol sau trimis de Dumnezeu, De plângi sau râzi și ești nedumerit Ești încă viu sau poate ai murit, De ești în Rai sau încă pe pământ,

Între cer și pământ, Între noapte și zi Spânzurat de cuvânt Între-a fi și nu fi, Între mâine și ieri, Între zbor și cădere De la viață mai speri, Să-ți mai dea o plăcere; Să-ți mai lase-o speranță, O iubire și-un dor Declamând în instanță Că nebunii nu mor! Între tine și tine Nu-i decât o părere, O umbră ce ține Doar o clipă și piere; Între viață și moarte, Între-a fost și prezent, Un suflet se-mparte Până-ajunge absent, Până-ajunge amintire Într-un ochi ce-a murit, Dezbrăcat de iubire În neant risipit...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

De cresc în carnea ta sau în cuvânt...

Vrei?

Vrei să-mpărțim lumina amândoi Strivind în palmă, din azur, cerneală? Robiţi de patimi să-ncetăm apoi Iubirii să-i mai cerem socoteală…

Să toarcem firul gândului în vers Când zbatul vieții țese cu-ndârjire, Poem de vis acestui univers Bolnav de-atâta ură și-nvrăjbire.

Cu mâini de rugă slobode-n cuvânt Să nălucim avântul şi simțirea Și mântuită carne-n templu sfânt Din rai să plângă peste noi iubirea!

ppooeezziiee Daniel Vișan-Dimitriu

Sonetul primăverii Cobori pe raze ce străbat în lume ca o zeiță și îmi ești, în vis, un dar ce cred că e din cer trimis, spre-o nouă viață pașii să-mi îndrume. Sărutul tău e roua dimineții ce stinge setea unui trandafir, iar cântul tău e-o șoaptă de zefir venită dintr-o lume a blândeții. Din ochii tăi se-acoperă cu verde pământul, plantele ce se trezesc, iar ruga ta, ce înspre zări se pierde, aduce aripi care se grăbesc, cu mângâieri, natura s-o dezmierde. O, primăvara mea, cât te iubesc!

Neanderthal Plecaseră, din trib, de-un an, Ea tânără, el cam golan, Cu aere de șef de clan. Găsiseră, cu greu, un loc, O grotă mare - ce noroc! În care și-au aprins un foc. O vreme s-au iubit din plin (V-aș povesti, dar mă abțin) Până-ntr-o zi când, din senin, Nu știu prea sigur, dar înclin Să cred c-a prins-o un vecin Mai vajnic și de-atunci, ce chin! Că, după ce-a simțit ceva Ce nu simțise, nu credea Că-n grota ei mai poate sta Cu unul ce nu-i poate da Decât mâncare, c-altceva E clar: nu are ce vrea ea. Văzând ceva că s-a-ntâmplat

Că soața lui s-a cam schimbat, Și-a zis c-o fi de la vânat Și de-o tratează de îndat' Cu plante din ce-a adunat Va fi, din nou, apreciat. In seara-ceea i-a adus Un ceai cu leacul presupus. Privind ulcica, ea a spus: „-Nda vum! „cu-n aer indispus („- Și asta-i mică!” - am tradus).

Neanderthal (2) Ea a plecat, iar el... ce chin! Că n-a avut, de-atunci, senin, Ci doar furtună, iar alin, Acolo- n peștera-cămin, Nu are, ci doar gândul-spin Că nu e în „ceva” … deplin. Și s-a gândit, s-a răsucit, Pân’-o idee i-a venit: A mers la vraci, s-a spovedit, I-a spus cât e de chinuit, Și, cum să spun, a reușit Ceva de neînchipuit. Ce a făcut, ce n-a făcut, Nu pot să spun, că n-am văzut, Dar, ce-a fost mic a tot crescut Cât? - ce să zic? – de necrezut, Că, dintr-un jet a prefăcut O stâncă mare, într-un lut. Iar peștera, de-atunci, a fost Nu doar cămin și adăpost, Ci la pelerinaj, un rost: Ieșirea multora din... post, Căci - de! - mărimea are-un cost, Iar el... plătește, că nu-i prost. Curând, chiar soața a aflat Și n-a putut, n-a rezistat, S-a prezentat, a comparat, Apoi, spre noul ei bărbat A zis „Kum vo” și... a plecat. (Traduc: „- Ești no.2, păcat!”)

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Ella Blue

Scrie-mi Dacă într-o zi Simți că tac Scrie-mi Amintește-mi să gust Albastrul Acolo unde zenitul Cunună cerul Și marea Numără clipe Sau valuri Când se sparg la țărm În lipsa mea Și pescăruși Cu aripi înroșite de zbor Sau de soare Scrie-mi Unde se duc norii Să-și verse ploile Peste ce muguri însetați Se revarsă lumina Și cărui fir de iarbă Îi e dor de talpa mea Scrie-mi Despre viață Dacă într-o zi Simți că tac

Primăveri Mai sunt așa puține primăveri În viața cu petale ofilite. Să le sorbim cu ochi închiși, iubite. Să respirăm speranțele de ieri.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Să ne-mbăiem cuminți în verde crud, Iar cerul să ne spele de păcate. De ne-am greșit, uitate fie toate. Nu vreau să știu și nu vreau să aud. Curând ne-or viscoli numai ninsori Și nicio primăvară, peste tâmple. Dacă-am putea să nu se mai întâmple … Dar știi, chiar se întâmplă uneori.

Toamnă pe țărm Vin picuri de tristețe, din larg, să sempreune Cu alb nisipul mării, pe țărmul fără viață. Un val sărută malul, vrând parcă să-l cunune Cu-albastra depărtare învăluită-n ceață. Un pescăruș coboară, planând în albu-i zbor, O pată de culoare pe cerul albăstriu. E-atât de-albastră marea, cu tristul ei decor. Atâta viață-n mare și-n jur atât pustiu…

Corăbier... Pe marea în furtună Fragilul vas Izbit perpetuu De valul îndoielii În ce mai crezi? Busola e-n adâncuri Și cerul plin de nori Nu-ți mai arată nordul E ceață-n jur Marea își fierbe-n cocă Ne-mplinirile Un singur țărm Te-așteaptă Un singur far Iubirea...

ppooeezziiee Neagu Vasile-Scânteianu

Mor Carpaţii...! Mor încet şi trişti,Carpaţii, Au rămas fără copaci,

Să vină Primăvara... Azi liniştea coboară uşoară şi senină Şi zbuciumul vieţii-mi rămas-a în trecut, Pe care amintirea cumva îl mai animăCa pe un vis uitat,ce-n noapte l-am avut!

Seceraţi de nefârtaţiStrâns uniţi în corporaţii!

Munca altor generaţii

Nu mai există chinul,nici lacrimi nu mai sunt, Se vor fi scurs cu toate, ca să-mi deschidă ochii, Sau poate că blestemul în scrum s-a prefăcutCătând să aflu-n timp misterul Babi Dochii!

Au schimbat-o în araci, Mor încet şi trişti, CarpaţiiAu rămas fară copaci!

Ce contează inundaţii, Că pamântul fuge-n draci, Când avem atâţi ciraciCare fac doar maşinaţii!

Mor încet şi trişti,Carpaţii...!

Trenul vieţii... S-admitem că e viaţa chiar un tren Ce nu opreşte-n fiecare haltă,

Poate-n Ceahlău strămoaşa e iarăşi ciobăniţă, Şi-o fi plecat cu turma,în sus,către Rarău, Să-i pască mieii tineri trifoi şi romaniţăŞi ea să stea de vorbă cu Bunul Dumnezău! Or fi venit şi Moşii,să stea de strajă-n munţi, Să nu ni-i mai despoaie ciraci şi beizadele, Şi-n legea strămoşească să stea măreţi şi crunţiSă-mpiedice tâlharii în jafurile grele! S-aducă şi dreptatea şi liniştea în Ţară, Şi pleava şi neghina s-o dea la arioi, Să fim precum strămoşii au fost odinioarăMăreţi şi fără teamă,cu legea sacră-n noi! Să vină Primăvara în suflete şi-n Ţară!...

Furtuni pătimaşe...

Că-n el e şi tristeţe şi antrenCă uneori, în ritmul lui, ne saltă! Călătorim grupaţi, ca în catren, Sau solitari cum drumurile ne poartă: S-admitem că e viaţa chiar un trenCe nu opreşte-n fiecare haltă! Doar trenul pentru toţi este peren, Fiind condus pe şine chiar de soartă, Iar noi bisăm în el câte-un refrenUnii-n falset şi alţii chiar cu artă! S-admitem că e viaţa chiar un tren...

În jurul tău de fulgeră şi tună Vreun uragan de vorbe nefireşti, Corabia nu-ţi arunca-n furtunăCăci n-o să poţi uşor s-o îmblânzeşti! Ea urlă şi puterile-şi adună Din patimi şi mizerii omeneşti, În jurul tău de fulgeră şi tunăVreun uragan de vorbe nefireşti! Mai bine-aşteaptă,să vină vreme bună, Decât de valul ei să te zdrobeşti, Căci patima musteşte-n ea de urăŞi-i greu cu adevărul s-o opreşti! În jurul tău de fulgeră şi tună...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Valerica Păuleţ

Instanţa o Instanţă ce ne vede, care ştie ce gândim nu ne-oferă, cum s-ar crede, numai daruri, bucurii, ci ne dă după măsura cu care am dat şi noi făcând, astfel, întorsura de la aur, la... noroi... de se-ntâmplă un bine mare pe care nu-l merităm e un semn de întrebare, e un test pe care-l dăm... un necaz de se iveşte, să-l purtăm fără a spune, căci Instanţa ne iubeşte, la-ncercare ne supune... supărare, bucurie, când în alternanţă vin, toate trec, precum se ştie, dacă credem în Divin.

ispita o ispită-mi dă târcoale de un timp încoace, vrea ca să mă bage-n boale şi să nu-mi dea pace... chiar dacă pentru-o clipită mă-ncântă dorinţa, nu e decât o ispită urmând... suferinţa. acum, de nu mă ţin tare dacă nu-i fac faţă ea e fără îndurare, dorul mă învaţă!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

doi în doi e-atât cuprinsul cât şi marea e dansul, dragostea şi disperarea... în doi este nemărginirea, e necazul, ura şi iubirea, e agonia şi extazul... în doi este tăcerea, e simfonia şi durerea care apasă... e... acasă!

dincolo... dincolo de val e Oceanul, de cunoscut e Necunoscutul, de ştiut e Neştiutul, de văzut e Nevăzutul, dincolo de exterior e Interiorul, de ură e Iubirea, de conştient e Inconştientul, de conflict e Pacea, dincolo de lumină e Întunericul de existemţă e Esenţa, de timp e Spaţiul, de formă e Conţinutul, dincolo de ego e Sinele, de văl e Misterul, de sunet e Liniştea, de plin e Golul, dincolo de tot e Nimicul...

ppooeezziiee Ilorian Paunoiu

Ce suntem? Ce suntem, de fapt Nişte oameni de lut Pentru tragicul rapt Şi în dor absolut! Ce-aşteptăm de la cer, Curcubeul perfect? Poate-un nor-giuvaer, Poate-un soare în piept? Rătăcim obosiţi O cărare nedreaptă Ne trezim naimiţi, Oare cine ne-aşteaptă?

Să-nceapă din ierburi răscoala S-astupe pustiului gura! Să nu mai existe durere Triumfe regatul Iubirii, Doar cântec pe marea tăcere, Şi rouă pe toţi trandafirii!

Ardent Şi se-aude, şi se-aude Un cuvânt înmiresmat Şi-i răspunde, şi-i răspunde Un cocor înlăcrimat! Şi se vede, şi se vede Un tunel înamorat Ce mă duce şi mă duce Chiar la tine-ntr-un „oftat”

Ce femeie mă cheamă În braţele-i dulci, Şi am cui să dau vamă, Când sub pleoape mă culci?

Şi miroase, şi miroase A cătina şi trifoi Şi mă arse, şi mă arse Dorul-cer de amândoi!

Şi în ce galaxie Am un geamăn perfect Inventând geometrie, Cât de mult să-l aştept?

Şi m-atinse, şi m-atinse Gura ta de mac sfios Şi mă-ncinse, şi mă-ncinse Părul tău de abanos!

Dar mai caut, mai caut Elixirul candorii, Într-un sunet de flaut Prind miresmele florii!

Hai,soare,vino Risipeşte perdeaua de nori, Hai soare-ncălzeşte natura Şi suflete arse de dor Să-şi regândească structura! E timpul să vină-nverzirea Şi muguri pleznească de sevă Şi Doamne, să-nvingă iubirea, Ascultă Adame, trezește-te Evă!

Primavara Ai miros de femeie tânără Când eu ating magnetic Vârful ramurilor Atât de îndrăgostit încât acolo cresc muguri. Îţi sărut epiderma de clorofilă, Pădurea mea din copilarieFiecare vârstă cu pădurile eiŞi îmi reproiectez trupul să semene cu paltinul Cu nucul sau cireşul Şi să iubescă mult iedera şi viţa de vie. Pe tine te fac să reînfloreşti ca o adolescentă zglobie şi să creşti în spiritul inimii

Din oase alungă-ne boala, Din fraţi dezbinarea și ura 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ppooeezziiee Elena Mititelu

Â din A și Î din I După reguli Â din A S-ar putea scrie așa: Pe la mijloc de cuvânt: Cânt, pământ, vândut, avânt… Î din I, a apărut, În cuvânt, la început: Înapoi, întins, învins, Înainte, în, închis… Când cuvântul s-a sfârșit Î din I e potrivit: Nu-i greu, nu te amărî, Hotărî, urî, pârî… Fii atent, în derivare, Î din I are cătare: Neînvins, neîncetat, Reîncarc, neîmpăcat

Tare-i bine la bunici! Tare-i bine la bunici Pe colnic, sus, în sătuc, Mă joc ziua-întregă-aici, Cu dulăul meu – Haiduc! Şi ascult cum toamna plânge, Păsările ce-au plecat, Când, în mici covoare-şi strânge, Frunzele ce s-au uscat. Din grădina ei frumoasă, Buna şi-a dorit să-şi ia, Toamna, ca s-o ducă-n casă, Să n-o prindă iarna grea. În odaia de curat, A strâns mere arămii, Iar la grindă-a agăţat, Gutui, struguri aurii… 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cunoscând taina culorii, Între geamuri a pus flori, Când deschidem ochişorii, Să ne surâdă în zori. Roadele când îşi adună, Bunii mei dragi, sănătoşi: Mulţumescu-ţi, toamnă bună, Strigă tare bucuroşi!!

Eşarfa ecosez (Povestioară – experiment în E) … Excursiile exercită expres eficienţa educaţiei ecologice. Emilia, Eugen, Elena, Eva, Eden, Ecaterina, Emil… erau excursionişti. – Echipajul elevilor eminenţi – efortul educatorilor erudiţi – efectuează exerciţii excelând. Există ecusoanele – eticheta efortului enorm, evocă Ecaterina entuziasmată. Emilia, efectiv epuizată-n eleganţa-i exagerată, etalează excesiv eşarfa ecosez: – Etete, echilibrul ecuaţiei!! – Emilia, eşti elevă? Explodează Eugen! – Evident! Ei, eu exclud elitele „emancipate”! – Exemplu-ţi este-o enigmă! Efectiv epatezi, Emilia! Evită!! Eu elimin elanu-n exces, explică emoţionat Eugen. – Evrica!!! Exclamă exploziv Emilia. Eugen este eroul elitei! Ecoul emană energic. – Exagerezi, Emilia! Este etic? Egalezi elevii etalon? Evaluează-te! Eşecul examenelor edifică! Emilia extenuată ezită epatând: – Eu estimez experienţa… enunţurile enervează! Echipa evită efectul egoismului Emiliei. Excursioniştii explorează, elaborând empiric, enciclopedia.

pprroozzăă proză 19-32

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (2) Însă, avea noroc pentru că nu era niciun pescar acum să-l gonească. Se apropie de zidul mic de piatră. Privi Dunărea limpede, apoi se uită la panta pietroasă ce cobora de la zid în jos până la apă, unde se vedeau pietrele de mărimi diferite şi firele de iarbă crescute pe alocuri. Se gândi să coboare puţin lângă apă, dar se răzgândi. Îşi întoarse privirea spre pomii şi brazii verzi de pe pajiştile frumoase ale insulei, mărginite de o bordură de piatră. Pe aleile ce despărţeau pajiştile, fuseseră aduse bănci noi. Apoi îşi întoarse privirea spre restaurantul Pescăruş şi admiră clădirea veche. Culoarea sa cărămizie predomina pe lângă galbenul de la terasă şi de la intrare. Imaginea sa oglindită pe suprafaţa Dunării ar fi captivat atenţia oricărui turist, dacă ar fi trecut pe acolo în acel moment. La un moment dat, liniştea fu spartă de lătratul unui câine alb şi blănos. Avea un bot ascuţit ca al unei vulpi şi urechi lunguieţe, niste colţi albi ca porţelanul şi era de mărimea unei potăi de casă. Se întoarse spre el, îşi luă poziţia de drepţi şi îl salută: – Să trăiţi, eu sunt Căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Câinele începu să latre şi mai tare la el, agitându-se. Vasile se aşeză în ciuci şi îi spuse blând: – Cuţu, cuţu, vino tu la căpitanul tău, hai vino căţeluş frumos ce eşti, că eu sunt mare căpitan de cavalerie. Dac' ar şti fraierii ăştia din oraş cine-s io, ehei! Da'ce să ştie ei, proştii dracului, că nu ştiu ei nici cum îi cheamă. Tot chemându-l la el şi vorbindu-i blând despre toate bazaconiile ce-i treceau prin mintea lui rătăcită, câinele încetă să latre şi începu să dea din coadă. Apoi Vasile se aşeză pe o bancă din faţa Dunării şi aducându-şi aminte de Marioara lui dragă, începu să-i spună câinelui: – Dac' ai şti căţeluş drag, ce frumoasă era Marioara mea şi ce cuminte era, dar Şefu' de sus din cer mi-a luato c-o maşină la el. Şi începu să verse lacrimi amare. La un moment dat, câinele se apropie de el şi începu să-i lingă mâinile încordate, ce le ţinea în poală. Văzând asta, Vasile începu să-l mângâie şi plângînd, continuă să-i spună despre Marioara lui. După o vreme îşi aduse aminte şi de Tanţa - soţia lui, şi atunci îi spuse câinelui:

respectase cât trăise. Dar el în nebunia lui, dădea vina pe ea că nu era şi el cu fata lui dragă, Marioara. Şi tot plângând şi povestindu-i câinelui despre Marioara şi Tanţa, trecură câteva ore bune. Seara îşi făcea loc încet, făcând ca cerul să capete o nuanţă slabă de portocaliu. Începuse să se răcorească, deşi lui îi era la fel de cald, datorită „ţinutei” sale de căpitan. Se întinse cu faţa în sus pe bancă şi îşi împreună mâinile pe piept. Câinele rămase lângă el şi în scurt timp, Vasile adormi şi începu să sforăie. Apoi dădu o raită pe insulă şi în vreo două minute se întoarse înapoi. Se întinse şi el jos, lângă banca pe care dormea noul său stăpân. Şi dormi Vasile cu câinele lângă el, până la miezul nopţii. Când era singur, îşi amintea de fata lui şi durerea îl mistuia, făcându-l să plângă. De cele mai multe ori vorbea cu un prieten imaginar, cu vreun câine sau cu mai mulţi. Era de ajuns să se întindă puţin pe o bancă sau undeva pe iarbă, că imediat îl fura somnul. Dacă nu trecea nimeni pe lângă el să-l trezească făcând gălăgie, atunci dormea patru - cinci ore, fără probleme. Simţi ceva pe lângă picioare, cineva se mişca pe lângă el şi deschizînd ochii, văzu câinele care se foia pe lângă el de colo - colo. Începu să-i vorbească: – Căţeluş alb şi frumos, ce-ai? Mai stai locului, nu te tot foi pe-aci. Ei, da' mi-eşti tare drag, căţeluşul meu scump. Băăă căţeluşule, da' ce-am mai dormit! Cât o fi ceasul? Cred c-o fi miezul nopţii, după cum se vede pe cer, spuse privind cerul înstelat şi luna, da, cred că-i aşa, cred c-o fi vreo doi'şpe sau unu noaptea. Bă' căţeluşule drag, tu stii ce bine am dormit? Numai plecaşi de lângă mine, căţeluşul meu scump? Ia spune-mi, trecu p-aci careva? Şi ridicându-se în şezut, ei, ia să văd dacă am vreo ţigară. Începu să caute prin buzunare, parcă-mi dădu cineva pe zi nişte ţigări, parcă aşa ţin minte. Găsi cele două ţigări pe care le primise de la Monica şi de la Marius, deşi uitase cine i le dăduse. Apoi căutându-şi un foc printre plasele mototolite, găsi o cutie de chibrituri. După ce se chinui cu două chibrituri, în sfârşit reuşi cu al treilea chibrit să-şi aprindă ţigara Winston - nu ştia de ce o preferase pe aceasta prima dată - şi trase primele fumuri cu poftă din ţigară. Când îi ajunsese ţigara pe la jumătate, Căţeluşul începu să latre cu putere, agitându-se. Dacă l-ai fi văzut cum lătra şi cum sărea în sus, ai fi spus că a luat-o şi el pe urmele căpitanului, că o luase razna. Căpitanul îl întrebă: – Căţeluşule drag, ce-ai? Ce-ţi veni?

– Dă-o dracu, a dracu femeie am avut eu. S-a dus şi s-a aruncat în Dunăre singură, ea acuma e cu Marioara, a vrut numai ea să fie cu Marioara. N-a vrut să mă ia şi pe mine, să ne aruncăm amândoi în Dunăre, să fi fost şi eu acuma cu ele.

Dar nu apucă să mai spună nimic, că se auzi un ţipăt de fată şi nişte glasuri de băieţi:

Vorbea o prostie mai mare decât el. Tanţa fusese o femeie de treabă şi miloasă. Toată lumea o iubise si o

Auzind, căpitanul sări în sus ca ars şi câinele o zbughise nevăzut de lângă el, în direcţia de unde se

– Lăsaţi-mă-n pace! Striga fata, lăsaţi-mă-n paceee! – Să te lăsăm în pace? Nu te lăsăm, jartea împuţâtă, în sfărşit te-am prins şi nu ne mai scapi acum!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă auzeau vocile. Între timp mai apărură doi câini, care se repeziră în aceeaşi direcţie. Căpitanul Vasile îşi îndreptă paşii şovăitor în partea opusă a restaurantului Pescăruş. Uitându-se peste zid, văzu o fată şi doi băieţi care trăgeau de ea. Fata se zbătea să scape din braţele lor vânjoase, fără prea mari şanse. Sărind câinii la ei, unul dintre băieţi începu să înjure şi să arunce cu pietre de pe malul Dunării. Vasile strigă la ei: – Măi golanilor şi ordinarilor ce sunteţi voi, nu vă e ruşânie, ce-aveţi cu Marioara mea? – Căpitaneee! Sunt Monica, vecina ta, ajută-măăă! Căpitanul Vasile sări zidul şi se duse spre ei. Începu să dea cu pumnii şi cu picioarele în cei doi băieţi. Ce-i drept, îşi luă şi el în schimb o porţie zdravănă de pumni. Căţeluşul şi ceilalţi câini lătrau de mama focului. În agitaţia care se iscase, nimeni nu observă că Marius, băiatul care îl apărase pe căpitan la prânz, apăruse pe insulă împreună cu doi prieteni de-ai lui, decât atunci când interveniră între căpitan şi cei doi agresori ai fetei. Agresorii le ţinură piept celor trei băieţi cât putură, dar până la urmă o luară la sănătoasa. Monica era pe jos, speriată şi Vasile stătea lângă ea. El o mângâia pe faţă şi îi spunea: – Gata fata tati, gata! Nimeni nu-ţi face rău, căpitanul tău are grijă de tine, fata tati. – Bă Moni, ce dracu făceai la ora asta pe-aci? O întrebă Marius. – Am vrut să mă plimb puţin pe insulă şi uite, am ajuns să nu mai putem nici să ne plimbăm. – Şi nu puteai să te fi plimbat pe faleză? Norocul tău a fost cu Căpitanul şi cu noi fato, că altfel nu ştiu ce-ai fi făcut. – Nu păţeşte fata asta nimic atâta timp cât trăieşte căpitanul s-o apere! Vorbi mândru Vasile şi fără să se mai ridice în picioare, continuă: Să trăiţi, sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Monica, Marius şi cei doi prieteni ai săi începură să râdă. Monica îi spuse căpitanului: – Căpitanul meu drag, îţi mulţumesc din suflet. El are dreptate. Dacă nu erai tu cu câinii ăştia, poate că Marius şi ei nu m-ar fi auzit. Marius şi voi băieţi, vă mulţumesc mult de tot şi vouă. – Cu plăcere, fată dragă. Ai şi tu grijă pe unde te plimbi de-acum în colo noaptea, îi spuse Marius. – Hai să plecăm de-aci, haidem cu toţii, spuse unul dintre prietenii lui Marius. – Hai, că nu mai suport locul ăsta, spuse şi Monica. Băieţii o luară pe Monica între ei, dar Vasile nu se miscă din loc. Văzând că nu are de gând să vină cu ei, îl chemară: – Hai Căpitane, hai cu noi. 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Nu mă' copii, nu merg cu voi, eu mai rămân pe-aci puţân şi după aia o să plec ş' io. – Cum să rămâi aci, mă' Căpitane? Îl întrebă Monica. – Da, fata tati, lasă că eu îl am pe prietenul Căţeluşul, io îs mare căpitan de cavalerie, nu-mi face nimenea, nimic. Tinerii începură din nou să râdă şi Marius îi spuse: – Cum vrei tu Căpitane, dar ai mare grijă de tine şi nu-i mai băga în seamă pe toţi proştii. – Da, să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Ai o ţigară? – Am eu, Căpitane! Spuse Monica şi scoase pachetul de Winston Lights de la prânz, în care mai avea vreo şase ţigări cu o brichetă în el şi i-l dădu. Uite-l, e al tău. – Pe toot? Se miră Căpitanul, cu tot cu brichetă? – Da, cu tot cu brichetă. – Săru'mâna tanti, mulţumesc! – Sigur nu vii cu noi Căpitane? Îl mai întrebă Marius. – Nu vin mă' copii, mai rămân puţin pe-aci. Tu Mari... Monica, de câte ori mai ai probleme, să-l cauţi pe Căpitan şi Căpitanul, repede vine. – Da Căpitane, aşa am să fac, am să te caut. Tinerilor le venea să râdă, dar, de data asta s-au abţinut toţi trei ca şi cum s-ar fi înţeles între ei. Deşi se amuzau de multe ori pe seama căpitanului, ţineau foarte mult la el şi le părea rău de situaţia sa. Ştiau că dacă Vasile nu voia să facă ceva, nu era chip să-l convingi în vreun fel. Îşi luară rămas-bun de la el şi plecară, lăsândul cu Căţeluşul şi cu ceilalţi câini. Căpitanul privi lung după ei, până nu-i mai văzu şi începu să-şi amintească iar de Marioara lui. Căţeluşul şi ceilalţi câini se apropiară, se aşezară lângă el şi ascultară veşnica poveste despre fata lui Marioara şi despre Tanţa, soţia sa. – Căţeluşul meu drag şi voi căţeilor, frumoşii mei, ce frumoasă era Marioara mea. Şi era cuminte si mă asculta în toate alea, numai că Şefu' cel mare din cer mia luat-o cu maşina la El. Si Tanţa, a dracu ea, n-a vrut să mă ia şi pe mine să ne-aruncăm în Dunăre amândoi, să fi fost amândoi acum cu Marioara. A dracu ea să fie, numai ea să fie acum cu Mărioara, eu, de ce nu? Doamne, să-L întrebi pe Şefu' cel mare, când mă ia şi pe mine acolo la fata mea, că aşa de dor mi-e de ea. Şi se tângui aşa, îndrugând vrute şi nevrute câinilor de lângă el care îl ascultau, până dimineaţă, când începură să se vadă primii zori ai zilei. Atunci luă hotărârea să plece de pe insulă. Cu câinii care se luaseră după el, bombănea: – Începe o zi nouă fără Marioara mea, a dracu tu să fii Tanţo.

pprroozzăă Cepeha I. Mihai

* Umbra Albă mormăie ca de obicei:

Însoţitorul (4)

– Mda! Nu-mi place! Mă deprimă poveştile astea. Grea sarcină mi-ai dat Doamne. Treaba mea era alta Apoi răstit către însoţitori:

Lucia Puiu, un puşti de 5 ani, mângâie în braţe un pisoi negru şi priveşte prin ochiul spart al unei fereastre zăbrelite către grajdurile de peste drum. Trei cai se hrănesc dintr-o grămadă de fân împrăştiată pe jos în timp ce trei bărbaţi se pregătesc să le pună hamurile.

– Mâţelor, mi-aţi umplut arhiva numai cu jale. Vreau altceva Mâţele dispar în ecran. *

Tata

O femeie slăbuţă, uscată de griji, se apropie de gard şi strigă spre cei din curte.

Decembrie. Zăpadă din belşug.

– Nea Vasile, ştiu că şi matale mergi la lucru, aşa că te rog să-i spui lu’ Tanti...

Puiu, singur, priveşte prin ea ca în fiecare zi.

– Uite-o colo! Du-te şi-i spune tu, că noi am cam întârziat şi iar ne freacă şeful. – Da’ mai are ce vă da de lucru, că pădurea nu-i fără sfârşit? – Mai sunt câteva râpe, sus de tot, unde tractorul nu poate intra, de-aia ne grăbim. Abia dacă ajungem până-n seară şi-avem de stat acolo toată săptămâna. – Greu şi la matale, nea Vasile, greu! Atunci te las, mai zice femeia îndreptându-se către grădina în care o femeie mai în vărstă stă ghem deasupra unor straturi cu ceapă şi pătrunjei. – Ce-i Lucico, iar ţi-a venit rândul? întreabă Tanti, îndreptându-şi spinarea. – Rândul îmi vine în fiecare zi, numai că acuma trebuie să fac şi tura unei colege care s-a îmbolnăvit. De-aia te rog pe matale să mai arunce un ochi către băiatul meu, că a rămas singur închis în casă. – Da mâncare are? – I-am lăsat acolo câte ceva. Tanti începe a o căina. – Of, măi Lucica! Cât o să te mai chinui aşa? Nu vrei să-ţi caut pe cineva? – Nu Tanti! Trebuie să vină al meu. – Când? De patru ani îl aştepţi. – La iarnă sunt cinci, Tanti, adică jumătate din pedeapsă. Trebuie să-i dea drumul. – Să dea Domnul, fată, că ţi-o fi şi ţie! Ai ajuns cât o scândură, mă şi mir că te mai ţii pe picioare! – O să fie şi bine, Tanti! – Cum zici tu! Mergi unde ai treabă. Tânăra femeie se întoarce la puştiul din geam şi-l pupă prin ochiul spart. – Să fii cuminte, puiule! Da? – Da, mama! Când am să mă fac mare, mă duc eu la lucru şi stai tu acasă! – Bine, mamă! oftează femeia îndepărtându-se.

Fereastra cu zăbrele este reparată. Pe drum se plimbă, când în sus când în jos, un bărbat îmbrăcat sumar şi cu capul gol cu tot frigul de afară. Aruncă mereu priviri spre puştiul cu nasul turtit în fereastră. Ar vrea şi n-ar vrea să se apropie de el. Puiu îl urmăreşte curios. Parcă l-ar cunoaşte de undeva şi parcă seamănă cu el, dar el nu ştie decât oamenii din vecini. După ce bărbatul făce cărare în zăpadă prin dreptul casei, dispare. Puiu e nemulţumit şi singur. Se face seară şi el e tot în geam. Nici mama nu vine. Ieşită după un braţ de lemne, Tanti de peste drum îl zăreşte, ia câteva lemne şi vine spre el. Îi face semn să descuie. Băiatul dă din cap şi deschide uşa, fericit să afle pe cineva alături. – Hai să facem foc, flăcăule. Se pare că mama întârzie. Micuţa cameră se încălzeşte repede. Tanti îşi plimbă ochii prn jur. – Ţi-e foame? Ai mâncat? Ce-ai mâncat? – Pâine cu salam, dar n-am putut mânca tot. – Bine. Mai stăm puţin aici şi dacă nu vine mama, mergi cu mine. Şi mama nu vine. – Băiete, hai! Ai să dormi la mine. Obişnuit să-şi poarte singur de grijă, Puiu se îmbracă şi se opreşte în dreptul uşii. – Gata, Tanti! Noaptea trece. Tanti începe să-şi pună întrebări, dar pe cine să întrebe? Până în oraş este o jumătate de oră de mers şi ea e singură cu băiatul, bărbaţii vin abia pe sâmbătă. Nu poate face nimic, trebuie doar să aştepte. Pe la prânz, bărbatul ce făcuse ieri cărare prin 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă faţa puştiului din fereastră îşi face iar apariţia. De data asta merge direct la uşa casei şi bate hotărât in ea. Cum nu simte nici o mişcare, îşi aruncă ochii prin fereastră, se întoarce cu faţa spre drum, chibzuieşte o clipă şi porneşte direct spre Tanti, ieşită în curte imediat ce l-a zărit. – Nu e nimeni acolo, îi explică Tanti în timp ce-l cântăreşte cu ochii ei de femeie trecută prin viaţă. Are în faţă un tânăr până în 30 de ani, înalt şi bine proporţionat. Ar putea fi soţul Lucicăi, tatăl puştiului cu care chiar că seamănă, dar nu poate fi sigură. Nul cunoaşte şi nici nu are cum. Lucica locuieşte aici doar de doi ani, iar bărbatul din faţa ei, dacă e cine bănuieşte ea, are deja cinci ani de puşcărie. – Am băgat de seamă, îi întrerupe noul venit analiza. Ieri era un copil şi ar trebui să fie şi azi.

Puiu O singură masă din sala de lectură a căminului studenţesc este ocupată. Neonul din tavan face să strălucească mulţimea de cărţi împrăştiate pe ea. La altă masă, lângă priza din perete, Cristea junior păzeşte un ibric. În uşa sălii apare colegul de cameră: – Omule, e două noaptea! Îţi ajunge, te strici de cap! – Lasă-mă în pace! – Măcar deschide o fereastră, e un fum de nu poţi respira. Puiu îşi priveşte scrumiera pierdută între cărţi şi caiete, dă pe dinafară. Zice:

– Nu ar trebui să-mi spui mai întâi cine eşti şi-apoi să pui întrebări?

– Da. Sunt ultimele ţigări. Gata şi cu ele.

– Ba da. Îmi cer iertare! Sunt soţul Luciei şi tatăl băiatului. Nu cred că mai e nevoie să spun de unde vin. Uitaţi buletinul.

– Cu toate excesele.

Tanti examinează documentul: – Cristea. Da, îţi cunosc povestea. Spunea ea că e timpul să te întorci. Din păcate, acum nu-i acasă, de ieri nu s-a întors de la serviciu. – Ştiu. Am întrebat o mulţime de oameni până să aflu unde munceşte. Azi dimineaţă am fost la brutărie şi... Bărbatul se opreşte. – Şi? se îngrijorează Tanti. – E la spital. A făcut o criză de inimă. Tanti îl priveşte cu reproş: – Din cauza ta? – Nu. Încă nu ştia de mine. Doctorii spun că de epuizare. – Nu-i de mirare. Săraca! – Am fost pe la ea. Mi-a spus doar să am grijă de Puiu. * Mama nu s-a mai întors acasă şi Puiu nu înţelege de ce. ştie doar că bărbatul care i-a luat locul e tatăl lui. Acum merge la şcoală în clasa întâi. Locuiesc amândoi într-o cameră mare, mult prea mare şi plină de şoareci, moştenire a fostei cantine dezafectate din care face parte locuinţa lor şi a vecinilor din celelalte spaţii, tot nişte amărâţi veniţi de pe cine ştie unde în căutarea unui loc de muncă, pe care l-au şi găsit tocmai aici. Toţi vor petrece ani buni împreună până când lucrurile se vor schimba. * 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Cu ele şi cu mai ce? întreabă intrusul. – Nu eşti normal la cap! Hai la culcare! – Nu! Mai am ceva de lămurit. – Cum vrei tu! se resemnează colegul părăsind încăperea. Dimineaţa, acelaşi coleg deschide ăşa sălii de lectură. Pare goală. Intră. Pe o masă din spatele uşii, Cristea doarme cu mâinile sub cap. * Singur, în acelaşi fotoliu rebegit, Cristea priveşte pendula şi se scarpină în cap. – Gata! îşi zice. Iese din casă şi pleacă spre clinică. În cabinet, asistenta se chinuie să introducă în calculator ultimele observaţii asupra pacienţilor. – Ceva nou? întreabă el. – Nu ştiu. – Lasă-mă să văd. Se aşează la calculator şi după un timp declară: – M-am hotărât! Anunţă echipa să facă pregătirile pentru Marta. * Umbra albă: – Doamne, omul ăsta nu ţine seama de nimic! – Şi ce ai vrea? se aude din înalturi. Nu-ţi ajunge că mai toată lumea se teme de tine ca de dracu? E timpul să te schimbi. – Dar deja m-am schimbat, nu mai sunt negru şi urăt. – Aşa crezi? – Doamne, vreau să fiu schimbat din funcţie. Mă declar incopetent!

pprroozzăă – Ar fi prea simplu. Du-te, cugetă şi lasă oamenii să-şi vadă de-ale lor. Prea des iei hotărâri fără cunoaştere şi de multe ori te pripeşti. Stai, observă şi învaţă.

Ioniţă Gabriela

Petruţa pictează

* După un timp, în curtea spitalului: – Cum te simţi, Marta? – Bine, Puiule? – De ce-mi spui puiule? – Aşa ştiu că vă cheamă. Greşesc? – De ce nu-mi spui Cristea? – Pentru că-mi place mai mult Puiu. – Numai mama îmi spunea aşa! – Poate că mama ta nu vrea s-o uiţi! – Cum pot s-o uit? A fost singura femeie din viaţa mea. – Şi eu ce sunt? – Marta? – Domnule doctor Cristea? * După despărţirea de Marta, Cristea constată că stă iarăşi singur în fotoliul lustrit de vreme şi priveşte ca hopnotizat pendula de pe perete. – Ce-o fi având pendula asta de mă tot holbez la ea? îşi zice şi întinde mâna după telefonul ce sună ca apucat: – Alo! – Domnul Cristea? – Numai el. – Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să vă dau veşti proaste. Ce să mai... tatăl dumneavoastră s-a stins. – Cine sunteţi? – Un vecin. Cristea pune receptorul în furcă şi formează imediat numărul asistentei sale. – Da, domnule doctor! – Caută pe cineva să mă înlocuiască mâine, am un caz în famile.

Sucită iarnă! Sămânţă de soacră năbădăioasă tre să fie, nu-i ajungi la inimă cu una cu două. Când crezi că iai prins firul, i-ai înţeles meşteşugul şi sunteţi prieteni, atunci se dă peste cap şi din voie ţi se face nevoie. Trecuse vremea Moşului Nicolae, se apropia Crăciunul şi nici urmă de ninsoare. Forfotea lumea prin grădini, de-a mai mare dragul. Şi-un pământ molatic şi cald, mai îngăduia sălbăticiunilor să pască ici un fir uscat, colo unul la a doua tinereţe, făcând uitată vremea hibernării. Ba de-atâta cald şi bine cotorii trandafirilor, tunşi straşnic, aproape razant cu pământul, au prins mlădiţă iar păsărelele au prins grai şi poftă de viaţă nouă. – Se-ngână toamna cu primăvara, te pomeneşti! Ei, brava! îşi vesteşte domnul Ilade vietăţile din curte: patru câini, trei dintre ei tot unul şi unul cât viţeii de mari, iar al patrulea cât un fus gospodăresc cu ceva lână pe el. Domnul a fost învăţător la şcoala din sat, la fel ca şi soţia domniei sale, Silvia, plecată la cele veşnice, iar „brava” era vorba lui de căpătâi. „Brava, măi băieţi” le spunea copiilor la şcoală şi când luau note bune şi când o făceau lată, doar că atunci altă făină se măcina în vorba lui, una mascată ce-i făcea glasul răguşit spre aspru. „Mi l-ai luat şi pe ăsta, Doamne? Brava!” –a spus de fiecare dată când doamna Silvia a pierdut sarcina, şi lea pierdut pe toate. „Ştii Tu ce ştii! „ -şi alte explicaţii şi alte întrebări nu mai punea nimănui. Pe fusul de căţel l-a găsit în cimitir. Îşi făcea veacul la picioarele doamnei Silvia, întâmpinându-l de fiecare dată moşnegeşte, cu vorbe puţine spre deloc, semn căi înţelegea durerea. Se ridica din locuşorul lui, la capătul mormântului, întindea botul adulmecându-l, apoi se aşeza pe labele dinapoi în tăcere deplină, plimbându-şi ochii de la bătrân, la cruce, la mormânt, apoi iar la bătrân. La pomenirea de patruzeci de zile, s-a-ntors acasă cu tot cu căţel. Nu s-a îndurat să-l lase-n ţintirim.

– Grav?

– Brava, băiet! i-a spus când au ajuns în faţa casei.

– De nereparat. Mulţumesc!

Căţelandul se oprise în poartă înaintea lui.

Închide şi se apucă de împachetat câteva lucruri într-un mic rucsac. Porneşte spre maşină, dar se răzgândeşte. Rabla lui nu va rezista atâta drum. Se întoarce şi cere prin telefon informaţii despre trenuri. Are noroc. Va merge toată noaptea şi va trebui să şi schimbe un tren. *

– Ai ghicit, aici stau. Şi Băiet i-a rămas numele. Au trecut şi sărbătorile. Se-alinta un soare pe cer, giugiulind copacii-măturoaie văduvite de straie, şi-au luat oamenii gândul de la căciulă şi cojoc. Pe patru ianuarie însă a coborât un pui de ger, scăpat de prin Siberia de undeva, şi s-a pitit atât de bine în bătătura creştinilor de-a făcut-o bocnă. Ţurţuri de gheaţă au prins şi câinii domnului Ilade, luând o înfăţişare 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă nepământeană. – Brava! Şi-a scuturat hârca asta de babă toate cotrenţele. Bine ne-a mai amăgit pân acu! Aman ger! Şi voi parcă v-aţi pus armuri, vă duceţi la oştire şi nu ştiu eu? Zăpada feciorelnică a îmbrobodit cu repeziciune aşezarea. Câteva tiuleie de vânt a spulberat-o, făcând-o valuri, vălurele, poticnite ici şi acolo, de-a curmezişul drumului sau prin calea oamenilor. Bătrânul lopăta de vre-un ceas făcând cărări, când pârdalnica de inimă, friptă în tinereţe de ochi străini, oblojită de ochii de tăciune ai doamnei Silvia, s-a făcut ghem şi apoi ca un arici a început a-l înţepa până-n străfundul creierilor. – Brava! atât a mai apucat să spună. S-a prăbuşit ca un copac dezrădăcinat, rămânând prag, în cărăruia proaspăt făcută, pentru zăpada ce urma să vină. – Cum te cheamă, prinţesă? În faţa unui şevalet cu picioarele scurtate, o păpuşă de fetiţă frământă un cântecel în timp ce lunecă pensula pe pânză, legănându-se când pe-un picior când pe altul. Prinţesa se opreşte pentru o clipă din mişcare, privindu-l, apoi dezvelindu-şi strungăreaţa într-un zâmbet ghiduş îi răspunde: „ Petruţa”. – Da tu eşti băbuţă. Unde-s dinţişorii? Băbuţa ştirbă ridică din umeri neştiutoare, apoi ca o ieduţă făr de astâmpăr ţâşneşte într-o parte dând de-a berbeleacul o cutie cu vopsea. – Iaca pozna-i gata, ce-ai făcut? Clip! Clip! fac ochişorii ca două ghemuleţe brune, meniţi să şteargă orice necaz de pe faţa celui ce-i vede. O pată albastră colorează albul zăpezii. Petruţa păşeşte cu grijă în mijlocul ei, apoi sare alături. Urmele ghetuţelor lasă un contur marin. Mai păşeşte o dată cu grijă, iar sare alături. Alte urme. – Brava! Ai făcut o floricică. Da de scris, ştii? Ca un pârâiaş ce-şi schimbă iute cursul dintr-o pricină oarecare, fetiţa se întoarce spre cutiile cu vopsea. Moaie pensula în roşu şi pictează omătul neatins. Trei cârmoaje lipite una de alta, apoi un oval, apoi alte trei cârmoaje, alt oval; patru litere strâmbe, lăbărţate, întrerupte, una nu-i ca cealaltă, dar împreună înfiripând un cuvânt pe care fetiţa îl rosteşte cu sfială: – Mama! Bucurie, tristeţe şi dor - deopotrivă în glasul ei. – A, v-aţi împrietenit? Ea-i jucăria noastră din colţul ăsta de rai, spuse îngerul luându-l de braţ. Hai să-l cunoşti! Şi împreună cu heruvimul colindă satul acela fără de griji, de la un capăt la celălalt. Curios lucru, dar nu mai vorbi cu nimeni. Chipurile întâlnite îl priveau cu seninătate, unele îi zâmbeau, altele doar clătinau din 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cap a salut şi cam atât. La întoarcere un zgomot asurzitor cutremură tihna şi sparse luciul zăpezii – O, o, ou! Dărâmaţi raiul peste lume! Şi omătu anceput să tresalte! Tineri, ce să le faci? Rockişti. Când încep a zongoli chitările, tre să te ţii bine, da-s plăcuţi lui Dumnezeu. Plăcuuuţi! Şi mie nu mai spun, ţipă îngerul ca să se facă auzit, bâţâind picioarele şi dând din cap în ritmul muzicii, care începea să semene a cântec. Drept era că nu se mai auzea nici în cer nici în pământ, şi pământul era departe, altceva decât muzica lor cu versuri cuminţi despre iubire şi-o lume părăsită mult prea devreme. Era îndreptăţit Dumnezeu să-i iubească! Petruţa era tot acolo. Lângă floarea albastră răsăriseră şi alte flori cu petale din urme colorate ale paşilor ei. Renunţase la pensulă. Muiase degeţelul în culori şi scrisese acelaşi cuvânt deasupra fiecări flori. – Brava! Ai făcut o grădiniţă. Vină să-ţi leg cordonaşul. Ai să-l pierzi. Îngenunche lângă ea pentru a-i lega cordonul paltonaşului. Fetiţa îşi lipi pălmuţele de obrajii lui – scriitură veche, cu litere încreţite şi-ngălbenite de timp, dar mai păstrând firimituri din farmecul de-odinioară. Ghemuleţele de ochişori se-aprinseră, băbuţa îşi dezveli iar dinţişorii, şi pe cei de lapte şi pe cei lipsă. – Bucuria raiului, da tu râzi toată ziua? Se trezi cu Băiet aşezat pe piept, iar dulăii lingându-i obrajii. După o săptămână petrecută la spital, s-a întors acasă. Cristina, una dintre nepoatele soţiei, este în vizită. Are cu ea un mânzoc de băiat care nu-şi găseşte locul. Aşa că îl caută când pe pat, când pe sub masă. Nu-i interesat deloc de povestea bătrânului cu raiul. Dintr-un prosop mototolit şi-a făcut mingiuţă, pe scurteica de băncuţă a făcut-o cal, iar cu vătraiul n-a avut voie, dar îi pusese şi lui gând de joacă. – Nu stă locului neam! se jeluieşte mamă-sa. – Dă-i pace, n-are ce strica. Ş-apoi o sta locului când o fi ca mine, acu-i vremea lui, lasă-l! La plecare, mânzocul tot mânzoc: doi paşi înainte, alţi doi înapoi. Aleargă după fulgi ca după fluturi, se roteşte în jurul mame-sii cuprinzând-o cu braţele: – Te-am priiins! Da Petruţa? Petruţa ce face? Bătrânul îl priveşte înmărmurit: „Uite-l c-a auzit tot! Şi poate sta şi locului! „În aşteptarea răspunsului, copilul stă încremenit sub ploaia de ninsoare. – Petruţa? Petruţa pictează. Mulţumit de răspuns o zbugheşte pe poartă, Cristina aleargă după el, iar domnul învăţător ridică mâinile şi ochii la cerul - un ocean alb ce pare a se răsturna peste lume: „Brava, băieţi! Brava!”

pprroozzăă Mihail Toma

un Mihail tras la indigo. – Ăsta nu e tata...

Copii la indigo Beznă. De cum am dat colțul străzii și am început să ridic dealul, observ că nici un bec nu mai luminează. Avansez în virtutea inerției deși cu o strângere de inimă. O ceață groasă mă cupinde. Nu mai văd în față, în spate... sunt pierdut în vălătuci ca de fum și simt că sunt rupt, rupt de mine, rupt din mine... Nu-mi mai simt picioarele... ceața se rotește, ca un maelstorm și în fereastra din centrul ei apuc să mă văd cum mă ridic din genunchi și-mi continui drumul... ...Și atunci țip! Mă regăsesc sprijinit c-o mână de gardul lui Vrânceanu și cu ailaltă pipăindu-mă, precaut.

* Îl împung, prudent, cu un deget, în obraz. „Carne dom’le...” Măi să fie! Nu mai stau la discuții, cum-necum, ceva nu-i în clar. Îl înfulec de subțiori, greu bre... și-l salt în fotoliu. Mă uit după ceva cu care să-l leg și nu găsesc decât cablul de microfon. Cu o urmă de regret, pentru cablu, îl fac fedeleș. Trec, cam gâfâind, în bucătărie. Mi-aprind o țigară și rumeg cu atât mai bulversat cu cât adrenalina se metabolizează în uree: „Ce poveste, Dom’le...” Îmi trag, brusc, o palmă. Doare. Da’ am mai avut eu vise de-astea de m-am trezit cu junghiuri aiurea... Nici un „selfcontrol”. Un sistem nu poate fi conștient de sine decât relaționându-se la alt sistem. „Mda... Ia să-l relaționez o țâră!” Are un mic șoc atunci când mă identifică dar se calmează repede. Strânge din buze. Ne privim în ochi. Aceiași privire iscoditor- malțiosă:

Se pare că-s întreg, strada, ridicând abrupt dealul, e luminată de becurile roșii cu iod și undeva un câine jelește în lanț.

– Zi! Mă pronunț.

„Mai încet cu beutura Nhihaile că te-adună ăștia de la salubrizare pe foraș, de dimineață...”

– Eu sunt mai sus... mă ridic în picioare.

Mă scutur adânc și reîncep ascensiunea. Intru pe alee, la mine lumină. „Ori Costică, dar mai sigur Don Profesore”. Deschid și intru: – Care ești bă? Aud zgomot de ceva trântit și lumina se stinge. Mi se ridică părul pe schinare: „Doar nu am un hoț...”, ronțăi mental, ca și cum ar fi vorba de-un șoarece rătăcit la mine-n casă. Înfulec bâta de basebal, o cumpănesc bine în brațul drept și deschid încet ușa atelierului, de unde s-a auzit bufnitura. Văd cu colțul ochiului o umbră și actele reflexe ale lui Pavlov se pun în mișcare. Ciomagul lovește necruțător și tipul pică ca un sac de cartofi. – Al meu ești, nefericitule. Ceva nu e în clar dar cum adrenalina se joacă adânc cu mine nu mai am timp de filozofii. Aprind lumina, și-l întorc cu fața ca să-i aplic lovitura de grație. Rămân cu bâta-n aer:

– Zi tu! Normal. – Mda... Ce să zic... Nu înțeleg nimic. Aparent tu ești un eu. – Adică, tu ești un fel de eu. Asta cred că-i evident! Dar cum ai ajuns la mine-n casă...? – Pardon! La mine-n casă. – Așa nu mai terminăm niciodată. Povestește. – Ce să povestesc? Am intrat, m-am dezbrăcat de geacă și am trecut în atelier. Mi-am scos blugii și mam tras în training când am auzit ușa trântindu-se și o voce răcnind: „Care ești bă!?” Am stins lumina și căutam ceva să iau în mână, apoi am fost lovit, adică tu m-ai lovit și iaca... asta-i tot, încheie îmbufnat. – Mda... Mă uit la cuierul de lângă sobă: o pereche de blugi negri, la fel ca ai mei. Caut prin buzunări... conținutul identic cu cel din ai mei. Mă urmărește cu privirea: – Ia vezi geaca... Mă duc în hol, iau geaca și revin în atelier. Scot din buzunarul de la piept un portofel iar de la mine din geacă altul. Roscolesc. Două buletine identice. Până și micile zgârieturi prin care marcasem codul PIN pentru cazuri „extreme”, la locul lor.

– Oops! Nu-i bine să te ciomăgești singur.

Privesc cele două poze identice:

De jos și cu ochii dați peste cap îmi rânjea amețit

– Amice... avem o problemă. 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă * – Păi...și fașim? – Și fașim ci nu facim... ne gândim... – Dezleagă-mă! Păcat de bunătate de cablu... – Neea... – Vreau la budă.... – Să râdem cu Amza Pelea. Lasă vrăjelile, cei în gușă și-n căpușă. Ce-mi trece mie prin cap, îți trece și ție... – Nu-i adevărat. Acum suntem separați. Chiar dacă am plecat de la un punct comun, acum logica noastră evoluează diferit. – Ce vrei să zici? – Zic că am putea să ne completăm reciproc. – Oops! Știi că n-ai idei rele?! Te dezleg, dar la prima încercare de independență îți tai macaroana. – La fel.... Hrrrr! Frate! – Nu încăpem la masa din bucătărie gândită pentru o singură persoană, pâine e doar pentru un om, întindem mâinile sincron după același lucru și chicotim sfârșind în a râde în clocote: - Mereu am vrut să am un frate! – Și eu! Și iar ne prăpădim de zâs. – Dar nici chiar așa... Redevenim seriosi: – Ce s-a întâmplat oare? – La mine a fost ca o furtună care m-a făcut praf, la tine? – Cum ți-am zis.... acum că mă gândesc parcă am simțit o zdruncinătură internă cam pe când dădeam colțul la Vrânceanu. – Cam pe-acolo.... Ce-o să facem? Trebuie să ieșim cu rândul. – Sau pun o telegramă cum că vine fratele meu geamăn... – Ba eu o pun, eu sunt... – Ba eu.... – Tu ai ieșit copie... – Ba tu. Încep să-mi sclipească ochii: – Asta-i casa mea. Intru și ies când vreau! – Și a mea. Nu uita c-am buletin la fel ca tine... Aaaa! Nici n-am auzit ușa de la intrare. Don Profesore intră, mândru ca de obicei, sesizează ceva în neclar drept pentru care scoate ochelarii și, tacticos, începe să-i șteargă cu pielicica de căprioară. 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Noi ne luăm brusc mânile din jurul gâturilor și rânjim excedați. – Deci ai reușit! Exclamă Don Profesore. Fabulos! Te-ai duplicat. Care-i originalul? ne întreabă privind adânc, de la unul la altul, prin multele dioptrii. Și acum începe țiganiada! * Hârșit în astfel de chestiuni Don Profesore ne amenință cu notă mică la purtare și ne îndepărtează cu un gest larg de mână: – Aici trebuia să fie aparatul.... A zis că să vin să.... Cât e ceasul? Ne uităm sincron: „ Aproape 12-șpe...” – Vai! Am întârziat. Din nou am întârziat. Se mai uită odată de jur împrejur apoi ne privește pe noi. Pare să ne cântărească din priviri apoi emite sentința: – Nici unul nu e originalul, amândoi sunteți copii. Copii la indigo! * De-aia nu-i bine să te amesteci când doi se ceartă. Ne întoarcem brusc spre el, mârâind sincron: – Măăă... Nu ne faci pe noi dă indigo și copii pe deasupra! Ia vezi... – Cum-necum, voi nu sunteți Mihail pe care-l știu eu, continuă imperturbabil și implacabil în raționamentul lui Don Profesore: Nu știți de experimentele pe care acesta le făcea de mai bine de două săptămâni. Eeeee?! Ne-a pus cu botul pe labe. – De unde știu eu că totul nu-i decât o farsă diabolică pusă la cale de tine, cum ai mai făcut și ți-ai luat papara, împreună cu sosia asta, pe care cine știe unde-ai găsit-o?! Sosia se burzuluiește, mă privește criminal dar se pare că ronțăie mental ceva. – Un pic. Ideea de șotie pică la prima examinare: N-are Don Profesor posibilități tehnice pentru o asemenea lucrare... Privește doar aceste două acte de identitate. Sunt identice, inclusiv patina timpului, uzura, nuuuu, practic imposibil, poate doar prin atelierele de la Hollywood și pe bani grei. Nu. Chestia e perfect reală iar Don Profesore are dreptate. Suntem niște copii iar pentru că nu conștientizăm o parte din amintirile „originalului”, ei bine, asta ne duce cu gândul la faptul că natura experiențelor

pprroozzăă făcute de acesta a interferat puternic în personalitatea noastră, ștergând toate informațiile privitoare la acel experiment. Și este logic, pentru că altfel am fi intrat într-o buclă cauzală care ar fi dus la o spirală temporală. Concluzia este că „originalul” e bine mersi în spațiul-timp propriu, indiferent ce-o face acum, acolo, iar noi suntem într-un alt sistem inerțial, cumva paralel. – Tizule... cred că ai dreptate. Briliant gândit. Așa că... Professoreeee, bagă la cerebel: Suntem în aceiași barcă. Și... Hă, hă, hă! Tu ești tot o copie! – Trei într-o barcă, ronțăi gânditor Don Profesore. „Three Men in a Boat - To Say Nothing of the Dog” De afară se aud lătrând Lucky și cu Fido. – Dogs... se corectează Don Profesore. Ne-am dat dracului Sir Jerome. * – La culcare! Și mâine-i zi... îi trecut de 12-șpice! Iese și-l aud cum, familiar, desface canapeaua din sufragerie. Noi, ne uităm unul la altul: – Eu dorm în patul meu, tu...la Paul. – Pardon, că-i al meu. Nu ai tu mai multe drepturi ca mine. Desface canapeaua și-mi pune-n brațe setul de lenjerie de pat: – Astea-s a tale, eu iau un rând nou... – Acuma-s a mele, da’ patu-i a tău... Îl auzim bogordind pe Don Profesore: – Sunteți oameni în toată firea, ce dreacu?! Dacă nu sunteți în stare să vă înțelegeți, trageți la sorți. Apare în ușă cu un capot de-al nevestei care crapă pe bucile lui dolofane și ni se moaie genunchii văzându-l: – Dacă nevastă-mea are proasta inspirație să vină acum de la Roma, o să aibă surpriza vieții ei. – N-o să-și găsească numa’ iubitul de bărbățel ci doi și, bonus, un papagal în chiloți, tras în capotul ei! Ne prăpădim de râs și, cu boarfele în brațe, îl împing pe un Don Profesore rușinat: – Hai! Bârrrr, că mi se sparg oglinzile! În camera copiilor e un cancerrr... Normal, dacă nu s-a mai făcut focul de mai bine de 6 ani: „ Lasă tizule...”, mărunțesc zgribulit și mă strâng sub plapumă. * Mă scutur de zăpadă, mi-e frig și foame.

Privesc de jur împrejur: alb. O imensitate albă iar eu... eu sunt un lup. Din troiene, săltând în zăpadă se-adună restul haitei. E timpul. Știu asta și-un lup bătrân se lipește de mine. Găsesc un loc mai înalt și-mi ridic botul. Amușinez adânc. Un strop de salivă purtat de vânt: Acolo! Haita se împarte-n două, pe flacuri, se mișcă din ce în ce mai încet, abia atingând zăpada cu labele în timp ce eu calc drept, mândru, cu cel bătrân în dreapta și ea, un pas în urmă, paznica, lupoaica mea. Cerbul ciulește urechile, e bătrân cu trei femele și doi pui. Tîrziu. La urletul meu ne năpustim. Ăl bătrân, alunecând pe gheață îl mușcă de picioare pe cerb în timp ce eu la beregată sar și-n timpul mort cu-n ochi de văd, răcnesc, sau poate doar o fac... căci iată că în avânt ea se-apropie prea mult... Mă salt, în labe, dar văd cum un corn se înfige în al ei gât. Trei tineri care au simțit necazul, lăsară puii ca să sară la ceafa cerbului bâtrân, îl năpădim. Și vânătoarea-i îndestulătoare.

gata.

Avem

mâncare,acum,

Mai gâfâie și cu ochi din ce în ce mai sticloși, mai scoate-n ultim urlet, lung, pierdut în univers, și-atunci și noi săltând ochii la stele urlăm prelung, mândrie și curaj să fie! * Sătui cei mai mulți au adormit, culcușiți în zăpadă. Leila se apropie de mine: – Iaida a murit din cauza ta. – Mă acuzi? Cine-a pus-o să stea în coarnele cerbului? – Nu fi laș, Mail. Am văzut semnalele pe care vi le-ați făcut. Tu trebuia să-i întorci ceafa iar ea să sfâșie beregata. Simt o cutremurare. Să aibă dreptate? Și ea vede, simte... – Ai avut o ezitare înainte de salt, Iaida a devenit țintă, cerbul a luat-o în coarne iar apoi tu i-ai sfâșiat beregata. – Nu știu... poate. Am capul greu, văd lucruri... Văd oameni. Leila se ridică brusc în labe: – Oameni! 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă Haita se regrupează rapid. – Din ce parte? – De-acolo, am răspuns ezitant... Leila ocupă, mândră, locul defuctei Iaida și haita se puse în mișcare. Doar eu mergeam și mă gândeam că oameni nu afară miroseam. Doar înăuntrul meu, voind să iasă, trei suflete captive care mă apasă. Mă scol dârdâind, trag pe mine două boarfe și mă duc la baie. Decartez trei sloiuri de gheață și trec în bucătărie. Aici, Don Profesore manipula expert ibricul de cafea: – De unde ai cafeaua asta și mie nu mi-ai zis? – Las-o dracului de cafea, profesore... treaba se împute * Se deschide ușa și, ezitant, intră „tizul”. Are o față buhăită, e palid și-o privire interiorizată. „Ia uite ce moacă pleznită am... și mai ziceam de Don Profesore...” – Ce-ai, mă? Ai văzut lupu’? Are o zvâcnire: – De unde știi? * Soarbe din cafeaua fierbinte și-apoi trage aprig din țigare: – Mă copii, habar n-aveți ce-am visat... – Erai șef de haită de lupi și-ai greșit la vânătoare... – Mai rău, eram o lupoaica alfa ce tocmai și-a arogat acest drept după uciderea în timpul unei vânători a Iaidei... Don Profesore se uită de la unul la altul: – Mă! Noi am avut același vis. Eu eram lupul ăl bătrârn. Am văzut și cum... ăsta a greșit comanda dar și cum Iaida s-a aruncat mai devreme direct în coarnele cerbului. Și... de ce nu zici? Amândoi am stabilit că, pentru stabilitatea haitei e mai bine să dăm totul uitării... Ne privim în triunghi: – E groasă fraților, concluzionă Don Profesore. * – Idei. Vreau idei. Hai, amândoi, că știu că nu duceți lipsă. – O bulă spațio-temporală... – Care este tangentă, dacă nu chiar intersectată cu altele, realități paralele.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Ca un balon umflat prea mult... – Sau două bule de săpun care fuzionează în tensiune superficală... – Informația conține cea mai concentrată formă de energie, mai puternică decât legăturile chimice... – Atomice...

– Această translare, mișcare browniană, le poate suprapune ceea ce ar depăși nivelul maxim al entropiei...

– Subatomice, nu mă las, rânjind. – Și-atunci facem bummmm! Concluzionează Don Profesore când vede că iar ne ambalăm. – Da. Și n-ar fi vorba doar de noi. O asemenea zguduire ar putea tulbura întregul continuum spațiotemporal. – Un efect de tsunami s-ar putea răspândi în cercuri concentrice, amestecând stări labile prin însăși definiția lor... – Un efect de domino... – Și totul s-ar transforma într-un inimaginabil foc de artificii, sfârșitul apoteotic a tot ce ne putem imagina și chiar mai mult de atât. Rămânem pe gânduri. Don Profesore ridică un deget ciolănos și acuzator: – Ce-ați făcut... nefericiților! – Noi?! Întreabă „originalul”. Ochii lui Don Profesore sclipesc scurt. * Hotărâm ca eu să plec în „oraș” după cumpărături, căci chiar dacă universurile se vor ciocni într-un viitor incert nouă, totuși ne e foame, iar „tizul” îi va face o anamneză hotărâtă și detaliată lui Don Profesore, singura noastră sursă de informații în legătură cu experimentele făcute de „original”, în încercarea de a ne aduce pe „aceiași lungime de undă”. Ies din casă cu un soi de frică, de parcă las în urma mea un refugiu sigur înaintea luptei de la Verdun. Afară e un soare timid de primăvară iar aerul miroase a plante renăscând la viață. „Nu-i rea realitatea asta” Îmi stuki în piept și calc cu dreptul. Nu se întâmplă nimic. Betonul de pe alee e la fel de țeapăn și, instinctiv, nu mai calc așa apăsat, de să se zdruncine toate alea-n mine. Bag una din cartele, la plesneală, noroc că nu-i nimeni... Bancomatul sughiță și-o înfulecă, bag codul PIN și

pprroozzăă nu comentează.

– Habar n-am! Am văzut drăcia aia de pe masă șiam știut instantaneu...

„Bunnnn!” Scot, așaaaa, estimativ, 300. Dihania rontăie, hârâie și-mi decartează lozul. „Bunnnn!” Verific chitanța și-l bag pe ălălat. O iau de la capăt. Hâr, mâr... Oops: sare lozu’. „Buuuun!” Verific chitanțele. Soldul egal. „Ehehe!”

– Ia stați o țără. Aici se întâmplă lucruri extraordinare! – Te cred, profesore, ia uite-aici: Cu gesturi de prestidigitatór încep să scot bani de prin toate buzunările. „Tizul” se holbează iar Don Profesore enervează:

– Lasă-i dracului de bani... cum de-ai știut ce făceam noi aici?

Bag iar prima cartelă și scot tot.

– De unde-s banii ăștia? Se burzuluiește și „tizul”.

„Bierfect!”

– Mă, tu ai beut!

O bag și pe a doua și trag încă o tură.

– Doar n-ai spart Banca Națională...

Cred că-s roșu la față. Nepăsători, în spatele meu s-au adunat vreo patru persoane: „Ce știți voi, fantomelor...” rânjesc spre ei, îndes banii prin buzunări și, cu soarele-n priviri, o tai la „Alvorado”, mi se uscase gâtul ceva de speriat și de mult voiam să beau o Eichhofener. Mă sparg în aripe printr-un „supermarket” și, plin de sacoșe, adăstez la „Sifonăria lui Vasile”. – Ăsta când mă vede: – Da’ unde-ai fost două săptămâni? Ziceam că sa și bătucit pământul pe popârșeu... – Da’ ce... ai văzut drac mort? Bagă un rachiu mic și-o jumate de pui la rotisor că mă ia cu leașin. Am beut o bere de mi-a spălat mațele și-am o foame de lup. Sughiț la amintire: – Dă mai bine-o sută, să vărs oleacă și pentru răposata! Vasile ridică o sprânceană dar se conformează. * Deschid ușa cu capul, că de... Vasile m-a pus la curent cu ultimile cancanuri și drept consecință am mai rașchetet vreo tri pahare de nohan. În atelier, „tizul” surubărește la o para instalație supravegheat îndeaproape de Don Profesore. Citesc lejer și-arunc în urmă: – Câmpul magneto-dinamic trebuie mutat cu 13 grade la ora 17 și 23... Ne trebuiesc niște niodimium, comandă on-line! Așez sacoșele jos și simt că-i liniște. Amândoi se holbează la mine: – Da’ ce-am făcut? V-am adus de mâncare, nefericiților. Hâc! * – De unde naiba știi tu de declinația magnetică când abia ce-am implementat ideea „originalului”?

Sar călări cu întrebările pe mine: – Huo! Că mă ia cu dureri de țest. N-am spart nici o bancă. Se pare că-n realitatea asta un sistem de securitate funcționează defectuos, sau pur și simplu, nimeni nu s-a gândit la asta. Fiind acum doi sunt și două conturi clonate pe care sistemul de securitate al băncii le validează dar... în același timp nu le poate identifica separat. Ca și cum, cineva din interiorul băncii mi-a deschis un cont paralel, perfect identic. Așa că ambele carduri sunt purtătoare a sumei originare. Am scos toate economiile mele, (ale noastre, mă corectez, la privirea criminală a „tizului”) și cu al meu și cu alt tău. I-am depus din nou, la ghișeu și apoi i-am scos din nou la dublu... până ceam golit bancomatul! He! He! He! -...și ești idiot dacă crezi că undeva, cineva, nu va sesiza excrocheria asta, îmi taie macaroana „tizul” -... și ce poate să ne facă? Am retras banii noștri. Ce poate să ne facă? – Asta se cheamă bancrudă frauduloasă... – Ba nu, e mai complicat, Don Profesore explică doct: conform cu Legea nr. 59/1934, încă în vigoare, s-au dat numeroase soluţii de neurmărire penală în cauze de acest gen, cu motivarea că „emitentul contului spera doar să fie alimentat contul în perioada următoare”, sau că „îi comunicase beneficiarului că are disponibil în cont”. Pe de altă parte, se poate reține intenția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de înșelăciune având în vedere ca la data retragerii sumelor nu exista acoperire in cont, chiar dacă ulterior, în momentul decontarii în cont se găsea disponibil suficient. Ce mai... cu un avocat bun, banca e bună de plată și de vină va pica cel care a aprobat plata, în cazul nostru... bancomatul. Trebuie ca de urgență să te duci și să completezi contul cu valoarea originară, acea pe care ai avut-o la prima tranzacție. Asta îi va înnebuni pe toți, he! – Păi... deja am lăsat ceva groscior, pentru mâine 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă când trebuie să vină să reîncarce bancomatul... – Vor da vina pe o defecțiune de sistem și vor cere returnarea banilor pe motiv că știam cât aveam în cont și totuși nu am reclamat asta. – Pe de altă parte la fiecare extragere din cont existau banii, altfel serverul băncii nu ar fi permis tranzacția făcută de bancomat, ceea ce ne justifică buna credință. Nimeni nu mă poate obliga să știu, exact, la centimă, câți bani am în cont, mai ales în cazul tranzacțiilor multiple, deci nu pot fi acuzat de sperjur. De altfel... nu cred că cineva se va sesiza în privința noastră, pur și simplu vor constata că le dispar, inexplicabil, bani. Rânjim unii la alții. Sentimentul de a învinge sistemul este foarte plăcut. – Hai! pune Don Profesore, punctul pe „I”. Vă bucurați ca niște copii c-o jucărică nouă. Să revenim la ce ne doare: De unde-ai știut de unghiurile concentratorului magneto- dinamic? – Habar n-am Profesore! Hâc! Privesc rușinat în jurul meu: Am avut așa... o sclipire. * Bobinăm la un bufet suedez ad-hoc iar „tizul” mă interpelează cu gura plină: – Sclipire, îî? La că știu eu... – Normal că știi, acum, că mă gândesc, presupun, cumva, că am străpuns membrana spațio-temporală, creierul meu contopindu-se o zecime de secundă cu cel al „originalului”... – Zecime de secundă! exclamă tizul. Vai!!! Cum de n-am verificat?! – Ce-i? Ce s-a întâmplat? - Sistemele inerțiale. Sistemele inerțiale au valori fixe în interiorul lor la variabile față de alte sisteme inerțiale. – Timpul, exclamă și Don Profesore. Cum stăm cu timpul? – Singura metodă prin care putem să facem o comparație, brută, absolut neștiințifică e cea a timpului subiectiv. Lăsăm naibii mâncarea și revenim în atelier: – Avem aici timpul nostru obiectiv dat de ceasul universal conectat la internet care utilizează tranziția frecvenței electronice în zona microundelor din spectrul electromagnetic al unui atom, avem aici un ceas cu cuarț care măsoară timpul prin dilatarea și contracția unei fărâme de cuarț atent tăiate pentru a vibra doar la o anumită frecvență. Mai avem și ceasul 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

matusalemic, al lui Don Profesore care măsoară timpul gravitațional, pe principiul inerției unui corp în mișcare și... mai avem aici trei creiere, care au sisteme de temporizare aproape perfecte. Ne privim: – Sincronizăm... Acum! Rezultatele sunt catastrofale. * – Am dat de dracu’ – Măcar de-aș da de el, să-l strâng oleacă de coaie... – Copii! Hai să facem o declinație Doppler, se bagă iar între noi, Don Profesore. Răscolesc și scot anticul laser cu rubin, model Electronica 1970. Cât „tizul” îl instaleazeă, fixez cele trei lentile „confiscate” de la un cinema sătesc și oglinda din cuarț argintat. Un sistem inerțial nu poate păcăli viteza luminii, care este identică oriunde te-ai afla, astfel încât, întârzierea ei ne poate comunica date despre timp sau distanță. Laserul cu rubin emite o radiație monocromatică în spectrul roșu, lentilele vor produce refracții multiple, foronii care se mișcă aproape paralel vor avea deviații mici, datorate câmpului gravitațional, dar cuantificabile datorită sistemului de multiplicare. – Eeee? întreabă Don profesore. – Declinație spre verde, aproximativ 17 grade. Atât pot, cu ce am. Tizul socotește adânc, apoi ridică privirea: – Am înlocuit în mc2... suntem pe cale de a deveni cea mai mare bombă gândită vreodată. – Timpul, Mihail, timpul... – Estimație largă, în timpul nostru subiectiv... mai puțin de 6 ore. – Șase ore... înseamnă că nu mai apuc să-mi fac siesta... – Măgarule, măcar tu te-ai bucurat de-o ieșire în oraș! – Și ce rahat mare am făcut? Am mâncat o coașcă de pui și-am beut tri pahare de vin. Nu-ți zice nimeni să n-o suni pe „Feon”... – Feon... Tizul rânjește, e o idee... – Ce-aveți mă? V-ați bolunzit? Soarta întregului univers depinde de doi papagali care-s cu gândul la puță! Eeee! La muncă! Trebuie cumva să inversăm sistemul. – Nu avem ce face, Don Profesore. E peste poate. Gândește-te la un balon mic, dar mic de tot, legat

pprroozzăă printr-o țeavă de un balon mare... mare tare, în vid. Ăsta mic se tot umflă până crapă iar ăla mare se golește prin gaură. Mai avem 6 ore. Eu o sun pe Feon. Altceva la îndemână n-am... Dacă tot e să mor... măcar să mor satisfăcut, în brațe de fimeie. Punct. – Poate... Mă tu nu ești prost degeaba, mă uit la „tiz”. Îți arde să tragi pompe, îîî? Să mori satisfăcut... – Păi.... Tulai, frate! Ce nu zici? Ha!!! Feon, iubita mea, noastră, se corectează la privirea mea feroce, salvatoarea noastră. Pompare Don Doctore, pompare!!! – V-ați bolunzit! Dar devine atent: – Principiul vaselor comunicante Profesore! Ce luăm pe mere, dăm pe pere.

Mă strecor încet și când „prea fericitul” și-a pierdut tonusul, preiau fără scrupule. Săpam, deja, adânc, când din off se aude vocea tunătoare a lui Don Profesore: – Da’ ce-mi faceți acolo... macaronarilor? Țara arde și vouă vă trebuie puță!? și-aprinde lumina. Ne săltăm, brusc, toți trei din pat. Feon, blondă, candidă, exclamă: – Ce frumos... niciodată nu mi-ai zis că sunteți gemeni! Don Profesore se burzuluiește: – Mai sunt 13 minute... Hai! Tragem câte-o boarfă pe noi și intrăm în atelier: – Profesore, am făcut tot ce se putea face... – Declinația magneto- dinamică este inversată...

* – Să golim bășica în alt univers. – Și ce stați? Hai! Arbait! – Ne trebuiesc magneți de neodimiu... De unde îi luăm? – Din harduri, noi avem două harduri, patru, mai sunt doi p-aci de la ăla vechi, profesore... ce calculator ai? Socotim, nu iese nicicum. – Cine să nu mai fie pe-acasă? Noaptea se lasă repede în februarie. Costumați în culori de camuflaj, atacăm vecinii, furând hard-urile din calculator, ca la o undercover mission a DNA. Câinii ne știu, doar Don profesor care are un miros... specific, a venit cu pantalonii jumuliți, așa că revenim cu un vraf de harduri și fără regrete. * Scoatem, fără menajamente, magneții din harduri, și eu încep să-i aplic cu Super-glue pe unghiurile indicate de „tiz” Drăcovenia devine stufoasă asa că o sucesc cu Don Profesore spre patul, rămas desfăcut... „tizule!!!” Pun markerele Led în focalizare, bierfect! Rotesc de la 13 grade la 103 grade și declinația la ora 05 cu 23. Alimentez condensatorii și luminile din casă scad. „trăiască energia electrică!” Mă uit la ceas, ar mai fi o juma’ de ceas, avem timp și de-o probă la rece, când... simt că lipsește ceva... Unde-i „tizu”? Ies din atelier și din sufragerie se aud geamăte: „Oops” Deschid, precaut, ușa... „tizu” înfierbântat pe „Feon”.

– Dumnezeu Profesore.

mila,

completează

Don

– O țâră, ridic eu un deget. Dacă socotelile mele sunt bune... cred că putem lansa o barcă contra curentului... – Adică cum? – Adică teoria curgerii laminare a lui Coandă se poate aplica și în acest caz. Putem să-i facem „originalului” un cadou pe care, sigur, îl va aprecia. Arât la vraful de bani. Așezăm banii cam în zona centrală. – Și cu noi ce se va întâmpla? – Sunt infinite posibilități, putem să devenim doar amintiri remanente ale originalului, sau putem să fim prezențe fizice în alte realități, la fel cum putem dispărea precum o scriere de creion peste care s-a abătut o radieră. – Nici o radieră nu poate șterge ce-a fost scris, concluzionă „tizul” și ne întinde dreapta. Ne strângem mâinile și ne îmbrățișăm și-apuc să văd ceva cu colțul ochiului, dar nu prind decât rânjetul diabolic al tizului... ... iar Don Profesore apasă butonul. * Tușesc, scuip, mă frec la ochi. Aparent, experimentul a fost o mare catastrofă. Atelierul e praf dar când fumul și praful încep să se împrăștie privesc și nu-mi vine-a crede: Pe canapeaua, jumătate arsă, în curu’ gol și călare pe un teanc de bani, stă Feon, care-mi și face din lăbuțe: – Ce frumos! Și bani... Ce de mulți bani!!! 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eesseeuu eseu 33-42

Prof. dr. Mariana Didu

Imaginea divinităţii la Blaga În „Diferenţialele divine”, Blaga construieşte o teorie cosmologică originală, care trebuie judecată independent de experienţă. Încercarea metafizică a filozofului român (datând din 1939-40) vine în contracurentul filozofiei europene; dacă privim contextul contemporan, Heidegger, în cea de-a doua faza a gândirii sale, pregăteşte emanciparea de metafizică, anticipând deconstrucţia derrideană, poststructuralismul lui Deleuze sau post-modernismul unui Lyotard. Cu toate acestea, opera lui Blaga aparţine unui Zeitgeist vitalist, dominat de teorii ştiinţifice şi de post-nietzscheanism. În primul rand, stilul matur al lui Blaga este o combinaţie de metaforă şi concept (un melanj de poezie şi filozofie), care marchează o conştiinţă de modernitate târzie, iniţiat fiind acest trend şi acest salt de Schopenhauer, şi definitiv consacrat de Nietzsche. Acest discurs dualist (în două registre: unul literar şi altul filozofic), de două ori elocvent (plastic şi bine fundamentat) este continuat de filozofi vitalişti (Spengler, Klages sau Simmel), care au influenţat generaţia anilor '30 din România, cele mai notabile eforturi fiind cele ale lui Cioran („Pe culmile disperării”, „Schimbarea la faţă”) sau Eliade (de exemplu trăirismul din „Huliganii”). A treia caracteristică a stilului blagian ar fi acea coerenţă şi elocvenţă perfectă, care ar putea proveni din perspectivismul lui Ortega y Gasset. O complexitate (de genul vertijului conceptual) este enunţată prin concizie şi simplitate matematică, fără ca autorul să cadă în reducţionism. Intr-un rezumat, calităţile lui Blaga ar fi următoarele: cunoaşterea limbii literare (aptitudinea sa de poet), capacitatea de a manevra două registre stilistice (fără a deveni supărător metaforic sau sensibil dogmatic) şi matemizarea sa strălucită, care dă elocvenţă. Pe scurt, cartea lui Blaga este o Poveste (deci nu o micro-povestire fragmentară, care nu poate fi folosită drept sursă de legitimare) despre apetitul creaţionist al Marelui Anonim, ce trebuie cenzurat pentru a nu degenera în teoanarhie. Un prim indiciu că eseul blagian concepe tocmai o detaşare de teologie, este acest apofatism din conceptul divin: Dumnezeu nu mai este numit. Pentru el trebuie inventat un concept-mască, care să indice şi să arate 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mai mult, fără a numi. Metafora folosită, stranie întrun discurs metafizic, are următoarea însemnătate: Dumnezeu a suljit, în întreaga istorie metafizicteologică drept o metonimie şi o justificare pentru dreptate, echilibru, lege, adevăr sau fiinţă. Renunţând la această linie de gândire, Blaga prin ne-numirea (şi resemnificarea) lui Dumnezeu prin Marele Anonim, ne explicitează o invalidare a conceptului de Dumnezeu. Metafora Marelui Anonim lărgeşte sfera noţiunii de Dumnezeu (în care încape melanjul dintre Dumnezeul justiţiar din „Vechiul Testament” şi Dumnezeul philiei din „Noul Testament”, dar şi înţelepciunea buddhistă şi islamică, fără a uita de tradiţionalismul panteist care este reprezentat în drama „Zalmoxis”), până la elemente contrastante şi gnostice („Marele Anonim” este „Dumnezeul demon”). Propunerea blagiană de re-semnificare a divinului are o justificare contemporană cu cea a teologiilor morţii lui Dumnezeu. Întâi, o primă caracterizare a Marelui Anonim; el reprezintă „un tot unitar de o maximă complexitate substanţială şi structurală, o existenţă pe deplin autarhică, adică suficientă sieşi” (p.28)*. Două caracteristici: complexitatea şi autarhia, deocamdată suntem în orizontul teologiei clasice. În continuare, apar primele probleme: „[Marele Anonim] este...un generator de Dumnezei echivalenţi. Marele Anonim fiinţează sub presiunea unei sarcini imanente lui, al cărui deznodământ natural ar fi o nesfârşită teogonie” (p. 29). Dacă Marele Anonim ar genera (în mod direct), satisfăcându-şi apetitul creator, nu ar mai putea asigura hegemonia „sistemului”, al cărui centru este, pentru că Dumnezeii secunzi (copii de o complexitate sporită) i-ar ameninţa autoritatea. Astfel, posibilităţile lui reproductive sunt virtuale „căci din dezlănţuirea procesului reproductive ar rezulta fie alte toturi divine, adică tot atâtea sisteme autarhice care s-ar sustrage pazei şi controlului (s.n.) central, fie sisteme egocentrice care ar încerca să se substituie întâiului şi tuturor celorlalte. În amândouă cazurile sar declara, într-un fel sau altul, o gravă teoanarhie” (p.29-30). Apare o a treia caracteristică a Marelui Anonim, implicită în textul blagian: pentru a-şi păstra supremaţia, Dumnezeu este un organ de control. Relaţia Marelui Anonim cu virtualele toturi divine este o relaţie de putere. Divinitatea dispreţuieşte competiţia sau concurenţa: dacă ar crea direct o clonă perfectă (de aceeaşi complexitate structurală şi substanţială), ar putea pierde controlul absout. Astfel,

eesseeuu făcând o trimitere neconvenţională la ştiinţele politice, avem un sistem cu un singur hegemon, care nu permite creşterea sau creaţia unui alt (virtual) hegemon. Ca să încheiem trimiterea, sistemul cu un singur hegemon este prin definiţie instabil. Este o teoremă, pe care o cunoştea printre alţii şi Eminescu, care în mitodrama sa epopeică „Decebal” repeta obsesiv „Păstrează Romei un rival...” Mai departe: „Marele Anonim nu se va manifesta decât prin acte reproductive cu obiectivul minimalizat [din ambele puncte de vedere: substanţial şi structural]...Un astfel de rezultat poate fi numit o „diferenţială divină” (p.30-34). Prin integrarea diferenţialelor divine (deci prin creaţie indirectă) se va constitui lumea şi ansambul biologic, care va culmina cu apariţia omului. Revenind la schiţarea portretului Marelui Anonim, Blaga mai face un pas: „Voinţa Marelui Anonim nu este însă ca a omului, o facultate pozitiv-realizatoare, ci în primul rand o facultate în serviciul unei uriaşe tăgăduiri” (p.38). A patra caracteristică a divinităţii blagiene este tocmai această cenzură. Iată miza filozofului român: discursul său comunică în primul rând ruperea de teologia clasică. Mitul „genezei” este invalidat, şi nu numai: filozofiile moderne ale alterităţii divine, din care îi numim pe Buber sau pe Levinas. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu mai este „tu”-ul fundamental pentru autenticul „eu” uman, pentru că subiectul uman nu mai este construit după tiparul „chipul şi asemănării”. Diferenţiala divină este o „structură virtuală absolut simplă” - prin integrarea mai multor diferenţiale, fiinţa umană este creată, ea nemaiavând apanajul „complexităţii” (decât relative) şi al autarhiei. Această rupere de orizontul teologiei (şi ontologiei) clasice ţine de mai mulţi factori: critica subiectului făcută de Stirner, disoluţia nietzscheană a structurilor de subiectivitate, cât şi „victoria” existenţialismului din anii '30. Prima şi ultima insistă asupra elementului de stranietate (sau in-umanitate) prezent în conceptul de sacru („Fremdheit ist ein Kennezeichen des Heiligen” spunea Stirner, sau „alienitatea este un simbol al sacrului”), pe când Nietzsche (desluşit de Vattimo) spune făţiş: Dumnezeu este mort. Dumnezeu nu mai poate da strucurile de identitate (eu=eu) subiectului. Astfel, Dumnezeu nu mai poate legitima. De unde distanţa (sau chiar prăpastia) dintre subiectul supus imanenţei şi orizontul transcendent. În al doilea rând, un alt model al genezei este invalidat: cel plotinian, al divinităţii generoase care creează dintr-un preaplin.

Divinitatea blagiană are dimpotrivă o voinţă „negativă”: ea îşi cenzurează apetenţa creaţionistă. Facultatea sa de bază este una prohibitivă. Astfel avem un tablou al divinităţii oarecum sumbru: complexă, autarhică, manifestându-se prin control şi cenzură. Intr-o notă din adendă, Blaga sugerează plastic situaţia creatorului şi cea a creaturii: „Pentru a zădărnici infinita teogonie şi consecinţele ei, anarhia, Dumnezeu îşi anulează voit posibilităţile generatoare. Oricare din ordinele existenţiale ale lumii, cu nenumăratele ei forme, tipare, nu este decât un Dumnezeu mutilat. Omul este un Dumnezeu infinit mutilate; tot aşa, toate fiinţele sunt Dumnezei în diversă măsură mutilaţi, in statu nascendi. Suma „integrată” a dumnezeilor mutilaţi este „lumea”. Orice creaţie este un act de maximă mutilare” (p.164). Această critică a „stării” creaturii se bazează pe un principiu paroxistic, cel al creaţiei care distruge. Mai corect spus, al creaţiei controlate şi cenzurate: creatura „mutilată” fiind în disanalogie de „chipul şi asemănarea” divinităţii. Şi acum, în încheiere, o ipoteză cosmologică. Piesa de rezistenţă a „Diferenţialelor divine” este „portretul” divinităţii blagiene; în primul rând, conceptul de Dumnezeu este resemnificat sugestiv în metafora Marelui Anonim, pentru a comunica ruperea de conceptele tradiţiei teologice, în al doilea rând, după cum arătat, divinitatea blagiană are două manifestări esenţiale: controlul şi cenzura. Ambele folosesc la prevenirea/prohibiţia teoanarhiei. Cred că am putea găsi o confirmare metafizică la cosmologia blagiană, dacă am imagina (din punct de vedere ştiinţific, cibernetic, artistic sau metafizic) o situaţie de teoanarhie. Cu alte cuvinte, dacă am construi filozofic imaginea unei „copii” generate, scăpate de sub controlul şi cenzura creaţionistă a Marelui Anonim. Am avea o replică şi o adendă la sistemul blagian, care ar da o notă de complexitate situaţiei de hegemonie ilustrată de Blaga. Poate doar un simulator virtual (construit în spiritul teoriei numerelor, a jocurilor de limbaj şi a calcului probabilistic) ar fi în stare să imagineze o situaţie de teoanarhie. Astfel, ar fi interesat de anticipat ce consecinţe ar avea acea situaţie (de sistem cu doi hegemoni) pentru dinamica şi evoluţia „creaturii”.

* Lucian Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Humanitas, Bucureşti, 1997

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eesseeuu Ion Vanghele

Hermeneutica miturilor (continuare) Mioriţa creştină (ultima parte) Alte variante ale baladei Mioriţa, surprind la un moment dat o serie de elemente care se încadrează în mod direct religiei creştine: „Treiorul avea, Oi mai multe, Mândre şi cornute, Că era credincios La cuvânt duios Şi-i era turma dragă, Şi-o păstra întreagă.” Cu toate că versurile par să se piardă la un moment dat în anonimat, se observă că acest cioban,/avea oi mai multe,/mândre şi cornute,/pentru că era credincios./ Dar credinţa este a lui Dumnezeu, tot astfel cum ciobanul însuşi se confundă cu Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate face miracolul înmulţirii, aşa cum a făcut-o pe munte, înmulţind pâinile şi peştii. Ciobanul este la cuvânt duios. Dar termenul duios, îl vom mai găsi în baladă, legat de fluieraşul de os, care mult zice duios. Nu întâmplător găsim formule asemănătoare, ca spre exemplu, vorbind despre cineva care este descendentul unui rege, că este de os domnesc. În felul acesta, fluieraşul care zice (vorbeşte, dar şi cântă) este de os, adică descendent din Hristos, sau dintr-o fiinţă omenească, prezentată în felul acesta, şi el zice duios, pentru că poartă pe buzele lui, cuvintele Mântuitorului. În felul acesta, trebuie să considerăm ca şi celelalte fluiere, puse la capul ciobănaşului, -”/fluieras de fag/mult zice cu drag/cât şi/fluieraş de soc/mult zice cu foc/,-sunt fie evangheliştii care vorbesc despre Dumnezeu/Hristos, fie apostolii acestuia. Într-o altă Mioriţă a lui Densuşianu, adunată din Horezu, jud.Vâlcea, citim următoarele versuri: „Pasc oile, Îmi plâng păcatele, Până astă vară, Şi-astă primăvară, Eu că m-am ţinut, Tinerel copil Cu mintea deplin, Iar de-atunci încoace, Eu că m-am văzut 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Bătrân şi cărunt Rău că mi-a părut Şi nu-s prea de mult.” Oare despre ce păcate poate vorbi aici un cioban tânăr, care şade numai cu oile lui să le pască? Despre păcatele oilor sale, ale credincioşilor săi, pe care ciobănaşul cel tânăr,-/trup făr’ de păcate/cum spune Măicuţa bătrână (Măicuţa Domnului) undeva în baladă, luându-le asupra sa îmbătrâneşte dintr-o dată. În definitiv şi Ulise a îmbătrânit luând pe umerii săi povara păcatelor pe care le provoacă războiul fie că el s-a numit războiul Troian sau a avut un alt nume aiurea. Nu-L numea Ioan Botezătorul arătându-l pe Hristos mulţimii: „Ecce Agnus Dei Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii (preluând păcatele lumii asupra sa), victima, mielul fără prihană, care se lasă sacrificat, fără a rosti o vorbă)”. Într-o altă baladă, mioara năzdrăvană îi spune stăpânului său: „Cei nouă ciobani, Ei s-au sfătuit, Şi s-au vorbit, Ca să mi te bată, Să mi te omoare.” Previziunea Mioriţei năzdrăvane, se va împlini întru totul: „Ciobanii ce-mi făcea? Sâmbătă seara, Oile-mi pornea, Ei în urmă rămânea, Beţe că tăia, Pe el tăbăra, Şi mi-l omora.” Această crimă săvârşită prin bătaia cu nuiele, se regăseşte în mod straniu în evangheliile lui Matei şi Marcu: „Atunci Pilat l-a slobozit pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-l bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit.” Există sute de moduri de a omorî o jivină sau un om. Cu toate acestea, dintre nenumăratele posibilităţi, ciobanii l-au luat ca model pe cel din Noul Testament. Sau poate că este vorba despre unul şi acelaşi lucru? Dvs, ce credeţi? Vom vorbi câteva cuvinte de Măicuţa Bătrână. Ea a fost interpretată în decursul vremii în mod diferit, potrivit ipotezelor sau teoriilor lansate de exegeză. Eu vreau să vă arăt ca Măicuţa Bătrână, este Maica Domnului. Şi iată de ce. Într-o variantă a baladei Mioriţa din Plopşor, din Mehedinţi, citim: „De-o babă străină,

eesseeuu Cu brâu de cămilă, Cu burca săină.” Baba străină, brâul de cămila, creează o imagine exotică a femeii bătrâne, aşa cum poate fi văzută numai în orient. Dar iată o ciudată precizare care apare la Fochi: „Oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge, Sărac gazda nost, Cine ne-o-ngriji?” Iar răspunsul este surprinzător şi edificator totodată: „Domnii îngerii Cine ne-o-adapa? Maica Precesta.” Foarte interesant este ca Măicuţa bătrâna face în balada Mioriţa, o descriere a Fiului ei pierdut, care este identică cu plângerea Maicii Domnului, din unele colinde creştine: „-N-aţi văzut, văzut, Pe-un fiuţ micuţ? -Poate l-am văzut, Nu l-am cunoscut. -Lesne-i a-l cunoaşte: Feţuşica lui, Spuma laptelui, Ochişorii lui, Mura câmpului, (...) -Dac-a fost aşa, Poate l-am văzut, La poarta lui Pilat, Pe-o muche(cruce) de brad, Cuiele-i bătea, Sângele-mproşca, Frumos lumina, Îngerii-l plângea, Maicile-l gătea.” Despre acest gen de colinde vorbea şi Tudor Pamfile în „Sărbătorile la români”(pg.160). Uneori Maica bătrână, este înlocuită de către un alt personaj feminin, care vine la mormânt îmbrăcată în negru, de unde şi asemănarea ei cu o corboaică, sau chiar cu o călugăriţă: „Cucia-mi venea, Mare mi-aducea, De-o călugăriţă, Alba la pieliţă, Neagră la hăinuţă, (...) La mormânt mergea,

Şi ea mi-l jelea,...” Aceeaşi secvenţă o vom regăsi în evanghelia mateiană, după cum urmează: „La sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze către ziua dintâi, a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie, au venit să vadă mormântul...” Cele două Marii, ar putea fi astfel, Maria Magdalena şi Maria mama Mântuitorului. Descrierea femeii în baladă, aşa cum apare ea, se referă însă mai mult la Maria Magdalena. H.Sanielevici, în „Mioriţa sau patimile unui zeu”, spunea la un moment dat următoarele: în altă variantă, eroul se compătimeşte el însuşi: „Ah, străin de mine, mult străin pe lume, nici un ajutor de la Dumnezeu şi stăpânul meu.” Vă amintiţi ce a strigat Hristos răstignit pe cruce, în ultimele clipe ale vieţii sale? „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: Eli, Eli, lama sabactani, adică, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit.” Numărul de coincidenţe între variantele baladei Mioriţa şi Noul Testament este mult mai mare decât cele scrise de mine aici. Ele atestă fără a putea fi contrazise, legătura de suflet care s-a stabilit între omul simplu, din popor, cu Dumnezeu, baladele Mioriţa şi alte producţii culturale populare, nefiind altceva decât mici Biblii populare, în care putem citi capitole întregi din Vechiul şi Noul Testament. Indiferent care vor fi opiniile exegezei, existenţa scrierilor sapienţiale în folclorul nostru, nu poate fi pusă la îndoială. Să amintim despre finalul baladei Mioriţa: „Soarele şi luna, Mi-au ţinut cununa.” Ce s-a întâmplat la moartea Mântuitorului pe cruce? „De la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea, s-a facut întuneric peste toată ţara...” Explicaţia acestui întuneric descris de Biblie, o găsim la Pierre Guillermier şi Serge KotchmyEclipsele totale: prin calcul de simulare, se confirmă faptul că la 24 noiembrie anul 29, la ora 8 şi 58 de minute, conform mecanicii cereşti, conul de umbră al lunii, alerga pe faţa pământului, foarte aproape de Ierusalim. Martorii oculari, au putut observa o eclipsă de soare totală, sau mai exact, inelar totală. În timpul eclipsei inelar totale, cromosfera şi eventual protuberanţele sunt de un roşu surprinzător, evocând evident sângele. Aceasta a fost cununa pe care soarele şi luna, iau ţinut-o păstorului mioritic.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eesseeuu Dandu Briel

nici cu nimeni altcineva nicăieri. – Adică, după cum spui tu fiecare trăieşte prezentul

Prezentul! Cineva m-a întrebat o dată: – Ce durată are prezentul? Iar eu l-am întrebat, la rândul meu: – Atunci când spun această clipă, vorbesc de prezent? – Desigur, mi-a răspuns el. – Dar dacă spun această oră, vorbesc tot de prezent? – Bineînţeles că da! – Şi dacă spun această zi, mă refer tot la prezent? -Absolut! – Atunci la ce mă refer când spun, această lună, acest an sau chiar acest secol? – Numai la prezent, mi-a răspuns el deja mai nesigur. – Şi atunci care pot să spun că este durata prezentului, clipa sau secolul? – Cred că clipa, că secolul este prea mare şi oricum nu trăim un secol. – Dar ce trăim? L-am întrebat, noi ca oameni. – Noi ne trăim viaţa, mi-a răspuns. – Exact, acesta este singurul nostru prezent. – Nu înţeleg. – E foarte simplu, nimeni nu poate să trăiască decât prezentul. Nu putem accesa nicio secundă din viitor, cu toate că-l putem bănui. Şi acum vin şi eu cu o întrebare: – Te ascult! – Dacă eu dispar complet prin orice formă posibilă ce se întâmplă cu prezentul meu îl preia cineva? – Nici vorbă, mi-a răspuns, dispare şi el odată cu tine. – Cum adică, prezentul meu nu rămâne pe undeva pe stradă, la vreun restaurant, dispare complet? – Exact, asta pot să-ţi spun sigur că prezentul tău dispare o dată cu tine. – Adică, prezentul meu nu este şi al tău şi al vecinilor şi al prietenilor, nu-l vrea nimeni?. – Ce să facă cu el, nu foloseşte nimănui altcuiva. Prezentul tău este numai al tău! Ai dispărut, a dispărut şi el odată cu tine! – Dar tu când crezi că a apărut prezentul meu? – Cum când, când te-ai născut, atunci a apărut. – Adică tu vrei să spui că prezentul meu a apărut odată cu mine şi a dispărut tot odată cu mine? Dar tu vorbeşti chiar de existenţa mea pe acest pământ! Dar dacă eu dispar, tu ce faci, ce face prezentul tău? – Nu face nimic, îşi vede de treaba lui, adică de treba mea şi mă însoţeşte numai pe mine, nu pleacă cu tine şi 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

lui. – Exact, eu cu al meu şi tu cu al tău! – Dar de piramidele din Egipt ce părere ai? De ce le numeşte lumea „ vestigii ale trecutului” ele nu mai sunt prezente? – Ba sunt, mai prezente ca oricând şi vor mai fi încă multe veacuri de acum în colo, dar lumea se raportează mereu la scurta ei existenţă. – Să înţeleg că fiecare om sau lucru are prezentul lui. Un fluture are prezentul lui, o scânteie, prezentul ei, un fulger, prezentul lui, dar nu sunt cam multe prezenturi. – Or fi! – Şti ce cred eu, că prezentul nu este o durată ci chiar starea de a exista. Prezentul meu este egal cu durata existenţei mele. De fapt, pentru nimeni, nici nu există altceva decât prezentul. Lumea este a lui. Noi trăim într-o lume de multiple prezenturi, de la existenţa unei fiinţe, a unui lucru, în jurul nostru sunt enorm de multe prezenturi. Niciunul din noi nu poate să trăiască nicio secundă din prezentul altei persoane sau al unui lucru deoarece fiecare îşi are prezentul lui care apare odată cu el şi dispare la finalul existenţei sale. Pământul este plin de miliarde de prezenturi care apar şi dispar fără ca cineva să le poată ţine socoteala, fiecare la vremea lui. Prezentul este o stare absolut individuală egală cu durata existenţei fiecăruia şi care nu are nicio legătură cu timpul alcuiva. Din acest motiv el reuneşte, într-un mod unic şi trecutul şi viitorul fiecărei persoane. Niciun om nu se poate despărţii de copilul care a fost pentru că acesta se găseşte chiar acum în el şi nu a rămas undeva pe stradă, la fel şi adolescentul şi la fel şi tânărul în devenire. Toţi aceştia, care, în mintea unora formează trecutul, în realitate sunt foarte prezenţi în ei. Chiar creierul nostru ne dă, de multe ori, de gol, scoţând la iveală amintirile copilăriei sau iubirile din tinereţe. Oricine spune că doreşte să se despartă de trecut, doreşte degeaba! La fel şi viitorul este în noi şi vom şti cu certitudine că nu vom fi niciodată altceva decât fiinţe umane, inteligente, nu ne vom transforma în şopârle sau fluturaşi, vom da dovadă de sentimente, intuiţie şi ne vom face viaţa exact aşa cu o vom hotărî prin Liberul nostru arbitru. Noi ne putem gândi la viitor ca la ceva care va fi, dar de trăit nu-l putem trăi decât în singurul nostru prezent. Aceasta este tot ce putem face, să ne construim un viitor pentru prezent aşa cum dorim, respectând datele primare din enunţul problemei.

eesseeuu Constantin Stana

Itinerarii mitologice Miturile nu îmbătrânesc. Ele mor şi dispar fără să capete riduri. Agonia lor, oricât de lungă, are loc în afara vârstelor. (Octavian Paler)

Un popor cu tradiţie culturală multimilenară şi neîntreruptă cum este poporul român a păstrat şi a transmis peste veacuri, consecvent propriilor sale mentalităţi etno-specifice, credinţe şi datini, obiceiuri şi ritualuri a căror vechime premerge Istoriei. Ele curg din protoistorie, urmând devenirea traco-geto-dacilor în arealul propriei lor culturi hiperboreene, şi ilustrează vechi credinţe şi reprezentări despre lume şi viaţă, despre suflet şi minte, despre destin şi dorinţe, despre bine şi despre frumos. Despre tot ce viază pe pământ şi sub stele, legat de viaţa şi de preocupările lui. Dacă ritualurile lui au îngheţat în forme nec varietur, poezia mitică le duce mai departe mesajul de la începuturi în formule lirice de o frumuseţe expresivă fără asemănare. În cele ce urmează vom scruta adâncimile nebănuite ale ritualurilor legate de naştere ca manifestări hieratice relative la un moment fundamental al vieţii de familie. Este doar un punct de plecare. Mergând pe cale, ne vom lăsa în voia cărărilor mitului – sigur ghid şi responsabil de punctul de sosire. Evenimentul naşterii este, la români ca şi la alte popoare europene, completat de obiceiul ursitoarelor, obicei păgân, precreştin, cu semnificaţii mistico-magice prezervate şi transmise intact de limba superioară. Acest obicei beneficiază de un ritual, ca şi de o poezie ceremonială restrânse, asemănătoare stilistic oraţiilor. Cuprinderea mentalităţii arhaice a omului din illo tempore poate fi întrezărită şi măsurată prin iscodirea sensurilor acestui străvechi ritual. Imediat după naştere, femeile casei, uneori şi altele, mai apropiate (vecine, neamuri etc), de regulă bătrâne, adică ştiutoare de rânduieli şi păstrătoare de tradiţii după regula specific-folclorică a primei rotaţii, dar exclusiv femei, exprimând clar autorităţi matriarhale revolute, aşază în odaia lehuzei ori în odaia mare a casei recuzita specifică, obiectele simbolice (cultice), în aşteptarea Ursitorilor (Ursitoarelor). Acestea sunt tot femei, dar înzestrate cu puteri supranaturale, ca şi Parcele din mitologia greacă, un fel de zâne, legate prin destinul procreativ comun de suratele lor tereste. Ele sunt fiinţe stelare, cu rol decisive în rostuirea destinului nou-născutului. În taină, ele ţes, după modele numai de ele ştiute, din firele vieţii, rosturile existenţei umane viitoare pe pământ şi sub soare. Este un act magic.

Corelativul lui în plan real-terestru concret este tapiseria populară în care, singură la război, ca şi fata îndrăgostită din poezia lui Coşbuc, femeia ţese (urzeşte) din culori şi fire povestea ei despre frumos şi drag, povestea Neamului şi a lumii sale. Dar nu despre ritualul în sine ne propunem să vorbim în cele ce urmează. Oficierea ritualului mai conţine încă, la nivelul lexical sacru, şi sugerează existenţa totemică, vremea când omul se punea sub protecţia şi autoritatea indiscutabilă a unui animal sacru de la care îşi revendica originea (descendenţa). Acesta îi şi patrona existenţa, conferindu-i virtuţi specifice inconfundabile. În relaţia magică cu totemul, orice dorinţă, intenţie, nevoie, devenea faptă prin forţa mediatoare a Oraţiei, a Verbului. Verbele proprii ursitoarelor sunt aşadar a ursi, a urzi, a ursa. Similitudinea de fapte, de gesturi ritualice dintre femeile de jos şi Ursitoarele de sus este evidentă deci şi în verb, dacă ar fi să credem ce spune Hermes Trismegistos. Verbele ursirii, ursării, urzirii, ca şi numele generic al ursitoarei au rădăcina urs -, în care identificăm patrupedul brun şi greoi care populează calm paralela 45 terestră, linie a imaginarului geografic ce bisectează teritoriile româneşti. Trebuie să fi fost, la vremea lui din illo tempore, ursul totemic, câtă vreme basmul folcloric românesc (colecţia P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor) îl păstrează între cei patru căţei, păzitori providenţiali ai lui Făt Frumos (V. Lovinescu) alături de Vulpe, Lup şi Iepure (Şiretenia salvatoare, Raţiunea luminată şi Iuţeala!), totemuri funcţionale de atunci până mai încoace, în timpurile istorice, de vreme ce miturile străvechi nu le uită. Ursul simbolizează Puterea, Forţa virilă (exista nu demult chiar şi un soi de vin, Puterea Ursului), cumulând şi alte simboluri complementare. Persistenţa lui folclorică ne sileşte a-l socoti între jivinele sacre ale Genezei, în bestiarul sacru, totem al Neamului şi proteguitor al seminţiei traco-geto-dace de la naşterea ei. Moşul Martin este bătrânul veacurilor, asimilat mitologic lui Saturnus Senex (deşi numele i se trage mai degrabă de la Marte!), moşul arhetipal, întâiul (stră)moş, trăitor de când lumea pe moşia lui, pe care o păzeşte intactă (?!) pentru moştenitori (cei care ţin de moş, depind de el sau vin din spiţa lui!). Probabil că după biblicul diluviu a supravieţuit pe acest Eden dacic, moştenit după rânduielile şi rosturile economiei cosmice, căci textele biblice nu-l pomenesc printre pasagerii de corabia lui Noe. În lumea mitului, perechea Moşului este Baba, Geea pietrificată, Pâmântul. În această optică, Babele din Bucegi sunt Mumele, Ursitoarele oromorfe, minerale, eternizate simbolic în forme de relief, veghind de sus la starea copiilor şi nepoţilor lor. Babele sau bunicile se găsesc şi ca participante la ritul ursirii. 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eesseeuu Prin derivare moţională, din cuvântul moş obţinem cuvântul moaşă (substantive mobile) – prezenţă vitală, indispensabilă în viaţa comunităţilor umane, veghind şi îngrijind naşterea. Ea este cea care moşeşte, care taie cordonul ombilical al fătului (frumos!), slobozind vieţii individuale viitoare ţărâna din ţărână, pământul din pământ… Între rubedenii, o aflăm în varianta moaşei de cununie, ca pereche a moşului de acelaşi grad, şi aceasta participând la ritualul amintit, având în plus obligaţia de a proteja şi de a reconforta pe lehuză hrănind-o, aducându-i demâncare din cele ce a trebuit să gătească în acest scop, cu mâna ei, şi ceea ce ştie că are voie şi trebuie să mănânce tânăra mamă. Ursul este, deci, prin funcţia sa totemică, părintele nostru terestru, având pereche pe pământ. În miturile cosmogonice era fiinţă astrală, ca şi celelalte jivine sacre, zodiacale. În analogie inversă, ursul terestru are pereche în cer, iar ursa astrală are pereche pe pământ. Superbă oglindire! Că ursul este fiinţă a Genezei, se poate explica prin două aspecte. Unul îl constituie hrana. Ursul nu mănâncă mortăciuni, cadavre, putrefacţii. Ambrozia şi nectarul său sunt zmeura şi mierea, mai mult chintesenţe, principii decât alimente. Nici deranjat de la masa lui naturală, de la prânzul său zeiesc, ursul nu-şi atacă copiii umani. Eventual îi alungă în afara siestei sale. Al doilea aspect al astralităţii ursului este perechea sa celestă – Ursa. Ursa mare, Baba Ursoaică ne veghează din ceruri, arătându-ne drumul şi măsurându-ne crucile nopţii. Vorba grea şi mincinoasă, bodogănită şi ursuză a ursului (mor! mor!) să fie oare expresia dorinţei mioritice a ursului muribund de întregire a familiei, de întâlnire cu ai săi în lumea de sus, de unde este coborâtor, după stingerea rostului său totemic pe pământ? Un memento mori bestial? Nimic imposibil de crezut. O mai făcuse, într-un mod similar, şi Manole, meşterul, într-un ritual sacrificial definitiv. Când vrea să vadă ce-i mai fac protejaţii pământeni, ursul iese din pădure (mediu consacrat iniţierilor, cum precizam în altă parte!) şi merge între oameni, în aşezările lor. Îl duce ursarul, călăuz şi îngrijitor, nu stăpân, care-l prezintă oamenilor, ca ei să-l recunoască, să şi-l reamintească, să nu-l uite. Umanizat, ursul joacă uneori dansul său zeiesc, hieratic, spre bucuria copiilor, ca un bunic îmbunat, pe pământul eterat, încis. În dansul lui recunoaştem ritmul primar, fundamental: undoi, stâng-drept, zi-noapte, bine-rău, viaţă-moarte. Dacă Buddha a măsurat lumea, universul din trei paşi, ordonând după credinţa lui haosul cu sacra trinitatea ritmică, ursul o rânduieşte, o pune în rânduială şi o reanimează prin dualitatea sacră, mai veche între manifestările hieratice. La începutul primăverii, ursul este cel care-l legitimează şi pe Dragobete, prin actul notarial al vederii propriei umbre. 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ca şi Lupul (vechi totem şi el, păstrat simbolic în legende şi în stindardul dacic), ursul este medic curant al naturii. Lupul îngrijeşte natura naturată, curăţind-o de putrefacţii. Ursul doftoriceşte cu pricepere natura naturantă redându-i vitalitatea, virilitatea periclitată de bătrâneţe şi de şedere. În cartea a doua a trilogiei sadoveniene Fraţii Jderi, rolul şamanic al ursului se demonstrează lămuritor. Într-un capitol (Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele), apare ursul vindecător: durerea de şale a întâiului comis domnesc, a acestui centaur al hergheliilor voievodale este o gravă consecinţă fiziologică. E vreme de pace şi comisul s-a dedulcit la şedere, ca ursul la miere. Neînvăţat, nedeprins cu lenevia atât de improprie cavalerului, războinicului-călare, trupul îşi degenerează funcţiile. El amorţeşte, şi lat. ad mortem sugerează un traiect letal incipient. Spre marea mirare şi feminina spaimă a comisoaiei Ilisafta, provocate de o neaşteptată zarvă în propria-i ogradă, dar şi după rânduiala vechilor practici medico-terapeutice păstrate din Tradiţia infailibilă, din care se redeşteaptă şi medicina laică, naturistă, venind în ajutorul sumeţitei medicine alopate, este adus Ursul. Este o vizită a medicului la domiciliul pacientului. Fără stetoscop sau tensiometru, şi fără consult prealabil de rutină, pentru că medicul ştia deja despre ce e vorba, ursul îl calcă pe spate pe comis, palpând zonele afectate, îi transferă energie şi-l reintegrează stării de sănătate, ritmului funcţional primordial, determinând cu autoritatea lui sacră şi imperativă refacerea şi revigorarea ritmului intern, fiziologic, al circulaţiei sanguine, trezind din vrăjmaşa lui somnie pe şarpele Kundalini. Efectul este total benefic. Ursul patern, vraci al regnului, îl dez-morţeşte pe fratele lui întru bătrâneţe prelungindu-i, prin restaurare fiziologică, existenţa. Îl întoarce, cu alte cuvinte, din moarte. Ce poruncă, ce formulă sacră, magică va fi mormăit el acolo, nu s-a putut afla. Practica terapeutică este înghiţită de atemporalitatea mitului. Păstrând sensul şi proporţiile, gestul de autoritate al Nazarineanului (- Lazăre, Lazăre, scoală-te din mormânt şi vino la mine!), cu aceeaşi incontestabilă forţă magică, trebuie să fi izvorât din tradiţia geto-dacă hiperboreeană, prin esenieni. Ţiganul anonim (în faţa Ursului şi a Morţii cine mai are nume?) acompaniază la ciur, la sită dansul vindecător la ursului, ajutând ritual ursul să cearnă şi să dis-cearnă asupra vieţii şi morţii, aşa cum discern Ursitoarele – fiicele mitologice ale ursului. Legat de acest episod, credem că nu e lipsit de semnificaţie să amintim că Sadoveanu însuşi se trage, onomastic, prin spiţa mamei sale, Profira Ursachi, din seminţia astrală a Ursului. Revenind la perechea stelară a ursului, aflăm în oglindire pe uranisc Ursa Mare şi Ursa Mică, ursitorile privegherii şi măsurării destinelor umane. Ele priveghează liniştea, repaosul omului în Hypnos, şi măsoară Orele, rotind cerul dinspre noapte înspre zi.

eesseeuu Mamă şi fiică, lăcaş şi obârşie a ursitoarelor ţesătoare de destin. Printr-o explicabilă filiaţie, tot ele arată fetelor pubere, în Noaptea de Sânziene chipul din vis al ursitului lor. Adăugăm în treacăt că prin Franţa catolică exista cândva un ordin călugăresc al Ursulinelor... Într-o celebră frază hermetică, Hermes Trismegistos, cel de trei ori mare, despre care am mai amintit, cel ce tălmăcea pământenilor voinţa şi imperativele divine şi urca la divanul ursitelor cereşti (olimpiene) dorinţele şi aspiraţiile muritorilor, spunea: Ce este sus, aidoma este jos! (sentinţă devenită mai târziu Precum în cer aşa şi pe pământ!). După această logică, Ursele Stelare simbolizează principiul matern perpetuator de sus (Yang!). Jos, pe pământ, se află, în proiecţie hermetică, Suratele Moaşe. Şi unele şi altele măsoară şi veghează. Au rosturi identice. Şi ca să nu se considere cele de faţă drept pură întâmplare, ori speculaţie lingvistică, visare mitologizantă etc, alt exemplu, mai grăitor, vine la dublaj: un ţăran (exponent al culturii minore, născut o dată cu veşnicia, după opinia lui Blaga!) descoperea sub pietre enigmaticele podoabe alegorice ale Tezaurului de la Pietroasa – Cloşca cu Puii de Aur - artifact autohton, nu cumano-deşertic, tezaur răpit de la baştina sa de de spiritul brigand asiatic al sovieticilor. Or, şi această cloţă românească (cu puii ei cu tot) este proiectată pe cer, în constelaţia omonimă. Iată Paritatea. Paredrul. În omografie lexicală, Ursa era cea care ursa din illo tempore, din veac. Identitate grafică şi diferenţă de accent. În lumea (azi nemotivat abandonată) a mitului, noi, traco-geto-dacii, trăiam la mijloc de cale, între divinităţi şi simboluri. Simbolurile (semnele) au constituit inalienabila noastră bogăţie spirituală pe care limba a păstrat-o, a exprimat-o şi a protejat-o mereu, prin timp, din Marea Tradiţie culturală hiperboreană până la contemporani. Scrierile lui N. Densusianu, V. Pârvan, M. Vulcănescu, V. Lovinescu, P. Tonciulescu ş.a. nu sunt poveşti de adormit copiii, nici autorii lor nişte povestaşi. În vremile de restrişte (şi noi, românii, am îndurat destule!), fiecare popor conştient de zestrea sa divină îşi pune la adăpost comorile materiale ori spirituale. Cele materiale se dosesc, se tăinuiesc prin locuri ferite. Cele spirituale se ascund şi ele. Mai ales acestea se tăinuiesc, prin ocultare. Cea mai simplă cale de ocultare ţine de...onomastică. De nume, nu de semnificaţie. Porecla. Codificarea nominală. Grecii şi-au explicat, prin scoliastică, alegoriile homerice. Şi-au expus la lumina zilei, în văzul tuturor, modul lor de a gândi şi de a reprezenta, devenind, din imprudenţă, vulnerabili la expansiunea mitului asiat creştin de iniţiere iudeocreştină (o compilaţie sofisticată – în fond!). Septuaginta a fost un fapt, o intruziune subversivă, nu un argument! Înţelepţi şi prudenţi de când lumea (ştiau foarte bine asta şi Strabon, şi Herodot, şi Pythagora!), geto-dacii şi-

au ascuns templele, idolii, simbolurile şi învăţăturile sacre la vedere, punându-le sub vălul protector al limbii superioare, numai de ei perfect traductibilă. Bătăliile sau dat mai mult pentru spargerea codului etno-cultural decât pentru resurse (subsidiare). Dovada stă în mulţimea lingviştilor alogeni. Băştinaşii au lăsat prădătorilor câte ceva, spre a le adormi căutările. Astfel biblicele Fericiri sunt copy-paste după dacica Tabula Belagina, cum s-a dovedit ulterior. (M-a impresionat eseul magistral al lui N. Crainic, De la Apollo la Isus... Dar n-am putut să nu zâmbesc cu tristeţe la scurtimea vederii sale. Fidel doctrinei, sau poate doar insuficient inspirat, n-a putut scrie De la Zamolxe la Isus, cum ar fi fost mai corect. Dar asta e altă poveste). Acestea (simbolurile!) trebuia să le fie băştinaşilor mereu la îndemână, pentru nevoi imediate, mereu cu aceleaşi rosturi şi înţelesuri, fără grija că vor fi uitate de generaţiile viitoare. Scrisul rămâne. Poate convinge sau poate minţi. Se poate traduce sau se poate falsifica. Vorba, rostirea, nu! Vorba nici nu se poate şterge, fiind scrisă în minte şi în suflet. Legea, chiar pe piatră scrisă, se poate muta din loc, ori dinamita, spulberându-se. Legea săpată în suflet şi în minte, nu! Unde sunt Tablele Legii? Verba volant, dar nu aiurea, ci totdeauna la cuibul ei! Cea mai simplă, cea mai evidentă lege este şi cea mai dreaptă. Adevărul spus pe faţă, dar altfel decât se aşteaptă cei interesaţi, este greu de crezut. În consecinţă, codificarea simbolurilor astrale trebuia conformată realităţii concrete şi cotidiene. Ca să nu se uite şi să fie mereu la îndemână, aceste adevăruri trebuiau ascunse sub nume banale, neatrăgătoare de atenţie, ale obiectelor gospodăreşti, fără pretenţii...cabalistice. După această înţeleaptă rânduială, Ursa Mare a devenit Carul Mare, iar Ursa Mică (Ursulina!) a devenit Carul Mic. Tot aşa Rariţa, Luceafărul, Steaua Ciobanului etc. Astfel au rămas şi cunoscute, şi ambientale pentru cei în drept. Nu spune basmul însuşi despre sine că este o mare minciună? Cu toate acestea frumuseţea lui ideatică rămâne fascinantă tuturor vârstelor. Iar spiritul superficial trece cu un zâmbet inocent peste avertismentul său: mai mincinos cine nu crede! Suntem de acord că acesta este exclusiv...pour les connaisseurs! Codificarea Ursă-Car nu este însă o codificare simplă. Pentru memorizare prin analogie şi pentru utilizare în orice caz, noul nume a devenit şi substantiv, şi verb, mai greu de descifrat pentru minţile canonice. Aşa denumeşte şi atelajul, mobilul rural, şi acţiunea extinsă semantic de la actul simplu, gospodăresc (car de la câmp acasă roadele pământului lucrat) la sinistru (car aiurea, spre zările mai bune ale speranţei de mai bine, agoniseala de o viaţă, pe drumul bejeniei). Hălăduim cu Carul având în minte Ursa călăuzitoare. Numai aşa putem merge pe drumul nostru, urmând 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eesseeuu ciclica transhumanţei cu variaţiuni, ferind Drumul blestemat şi nevolnic al Robilor, nemeritata şi nedreapta Cale a Robilor, Lactee – doar pentru norocoşi, pentru favorizaţii de Soartă. Luăm uneori, dacă aflăm în graba vremurilor secunda necesară, şi Cloţa cu Puii ei de Aur, Muma Oului Primordial, clocit simbolic până la saturaţie în Ritmuri (de zăbavă!) pentru Nunţile Necesare (I. Barbu). Oul roşu al Mereei noastre Învieri din vicisitudini şi potrivnicii de aici ne vine, amintindu-ne de Eternelle Retour. In asemenea chip ne nemurim cu hrana zeilor. Ce cară Carul? Carul cară ce cară, sub coviltirele întâmplării, pe lungile drumuri ale pribegirii şi uitării celor fără nădejde – europeni împinşi de nevoi peste ape către Pământul Făgăduinţei. Refuzaţii Geei aborigene – Medee alungându-şi copiii pe drumuri fără întoarcere. Noi ne-am dus cu Carul şi ne-am întors cu el unde erau rosturile noastre din veac, purtând mereu cu noi destinul şi speranţele noastre pe întortocheatele căi ale Domnului... Şi niciodată n-am rătăcit! Spre a deveni mobil, nu simplă mobilă de ogradă, de economie agrară, carului îi trebuie un agent dinamic care să transpună în făptuire Verbul. Acesta este Calul (chiar şi la sofisticatele vehicule ale prezentului, puterea de cărat tot în cai se măsoară!), căruia – după unii – lumea îi datorează civilizaţia, un întreg Ev de Mijloc şi adesea un sens al Istoriei, existenţa unei Caste (a Cavalerilor, Kşatria!), a Condottierilor, a unui sport pe măsura nobleţii calului (equitaţia!), a artelor şi a heraldicii. Dacă vechii atenieni avuseseră frumoasa inspiraţie de a născoci palestrica (spaţiu destinat exerciţiilor de gimnastică, luptelor şi aruncării discului, urmate de băieţii între 13 şi 15 ani, după absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de chitară – cf. V. Breban, Dicţionar general al Limbii Române, p.729), încercările de ecvestrică au fost mult mai timide, ele fiind dedicate exclusiv adulţilor. Câteva şcoli de echitaţie pe ici, pe colo (Spania, Franţa, Anglia, Portugalia), nu compensează regretabila lipsă de recunoştinţă pe care o au, pentru cai, europenii. Amerindienii din nordul SUA mai păstrează cultul curat al Calului, izvorât, şi el, din înţelepciunea adâncă a unor populaţii care de când se ştiu au trăit în comuniune armonioasă cu Firea, şi de la care vagabondul european bestializat, cu mentalitatea lui de jandarm, n-a înţeles nimic. E admirabilă dragostea arabilor, în general a islamicilor, pentru cai. Balada în versuri a lui Coşbuc (El-Zorab!), poveştile Halimei şi basmele dobrogene stau mărturie celor spuse. Cândva, în pădurile nebune ale Deli-Ormanului românesc (Teleorman) s-a născut cel mai frumos cântec epic despre cal (păstrat cu grijă în arhivele Institului Naţional de Etnografie şi Folclor din Bucureşti), ale cărui sonuri reverberează, prin rapsozi târzii, până în zilele noastre. Nu întâmplător, ci din raţiuni morale şi estetice, Pronia a vrut să eşueze pe aceste meleaguri partea rezervată a animalelor cuminţi din corabia lui 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Noe, după ce Capra Divină, Amalteea şi-a revărsat Cornul Abundenţei peste plaiul mioritic prin Capra cu trei iezi a lui Creangă, cumătra celei dinainte. Energia nobilă şi inteligentă (Calul!) devine auxiliar al verbului purtător de destin (cară!). Dacă Ursul ne este totem, Calul exprimă năzuinţa noastră către Stăpânirea Divină. Ambii frecventează, din porunca Creatorului, spaţiul carpato-danubian-pontic. Cantemir asocia într-o imagine superbă calul moldovean cu tânărul persan, într-o variantă moldovenească de mixtură a mitului Centaurului, a neasemuitei îngemănări de energii şi frumuseţi (Descriptio Moldaviae). În mitologie, calul este referenţial. Este simbol naţional neglijat lamentabil de heraldica românească şi chiar de arta statuară, monumentală. De-abia se mai zăreşte în umbra smochinului peste care veghează bufniţa, pe scutul Atenei Pallas. În epopeea homerică (Iliada) e la mare cinste. Pentesileea vine din estul Thraciei cu amazoanele ei, războinice-călare, să dea ajutor troienilor asediaţi de ahei şi cade ucisă în luptă de compatriotul ei, Ahile, fiul regelui trac Peleu. Tot într-un cal (de lemn!) se ascunde şi Ulisse cu luptătorii lui, pătrund în cetatea Troiei prin vicleşug, provocându-i distrugerea şi declanşând embrionar civilizaţia romană de mai târziu. Calul, puşca şi nevasta sunt cele trei lucruri dragi (pe lumea asta!) românului folcloric. Murgul, Surul, Breazul, Roibul, Buiestraşul, Pintenogul sunt variante cromatice, însemnate, pitoreşti ale calului. Catalan, calul providenţial de luptă al lui Ştefan cel Mare, ispiteşte pe furii potrivnici, dar se află bine păzit de bătrânul Jder - întâiul comis domnesc pomenit mai sus. Ducipal e nedespărţit de Alexandru Macedon – creatorul civilizaţiei elenistice. Nu lipseşte nici din nobilul joc de inteligenţă al Şahului, unde zburdă ciudat, în pereche. Cezar, Bonaparte, împăraţii de tot felul, Comandorul din mitul lui Don Juan, Cidul Campeador, Mihai Viteazul, la intrarea lui triumfală în Alba Iulia sau în bătălia de la Călugăreni, voievozii români în general şi mulţi alţii sunt înfăţişati ecvestru. Tot astfel Templierii, Teutonii, Ioaniţii... Mamelucii şi tuaregii nu pot trăi fără cai. Cel mai frumos cal din Mexic, un bălţat ciudat – Appaloosa – e călărit de Omul din Sierra. Decimaţi, spulberaţi şi ghetoizaţi de europenii invadatori, amerindienii au mai avut fineţea de gând şi delicateţea de simţire să exclame: - Mulţumim Omului Alb c-a adus aici calul, şi a făcut peisajul mai frumos! Vedem caii sculptaţi pe Columna lui Traian de la Roma. Monumentul funerar al actorului Rudolph Valentino este un cal. Cavalerul trac iese din arheologie. La modul ironic-admirativ, omul stăpân pe sine este întotdeauna călare pe situaţie. Iar întii noştri letopiseţieri numeau întemeierea primelor state feudale româneşti distincte descălecate. Perechea feminină a calului (iapa!) face fala comisului Ioniţă de la Drăgăneşti în prima povestire sadoveniană de la Hanu Ancuţei şi e pretextul

eesseeuu declanşării ritualurilor narative, Divanului (cu cheie) de Cezar Pârlog acolo. Un corp de oaste privilegiat în perioada interbelică era acela al călăraşilor cu schimbul. Ziua Mondială a Scriitorilor Localitatea Călăraşi nu este altceva decât toposul distinct al acestora. Călăreţi şi cai. Tot de la cal a derivat Poftim cultură! sau Molia şi şi obiectul tăcerii pecetluite cu forţa – căluşul. Primul scriitorul contact al omului cu calul se petrece în copilărie, la caruselul cu căluşei. — De nimic nu eşti bun, mă! Stai toată ziua cu nasu-n Hoţii de cai erau pedepsiţi cu grea bătaie, şi numai cărţile alea mucigăite. Scoţi capu’ doar la veceu şi la geambaşii puteau să neguţeze aceste animale. cafea. Nu ştii nimica din casa asta. Nu schimbi şi tu o siguranţă, un bec, acolo. Nimic, nimic, nimic... Pegasul olimpian (caricaturizat de industriaşi — Dar, mami… pezevenghi într-o marcă de bicicletă!), capturat cu hermetic meşteşug de Perseu, şi calul înaripat, fantastic al lui Harap Alb sau al lui Făt-Frumos au, desigur, aceeaşi origine. Constelaţia Pegasus, cunoscută doar de astronomi şi de marinari, luminează harta cerului septentrional la miezul nopţii. La carul de foc al lui Apollo, care purta Soarele pe cer, erau înhămaţi cai de foc, pe care, fatalmente, nu i-a putut struni Deucalion. În Anglia, pe un deal, creşte o pădure stranie, în formă de cal. Calul face şi domină Istoria. A legat şi mai leagă încă Trecutul de Prezent. Nici puiul calului (căluţul, mânzul) nu este lăsat deoparte. Uneori este termen de comparaţie băieţilor puberi şi prilej de afectivitate a iubitorilor de animate. De aici se trage dansul căiuţilor din Transilvania. Ca şi Ursul, Calul are dansul lui, în care impune un ritm personal (tropotita!) al alergării muzicale (galopul!): ritm alert, vioi, zoritor de lume zorită. Căluşul, dansul astral al Calului (interpretat de bărbaţi dansatori – Căluşarii) are funcţie magică, terapeutică. Suita virilă de şapte hore şi sârbe (o fascinantă învolburare coregrafică!) serveşte vindecării din căluş a celor luaţi din căluş – ca ritual terapeutic străvechi aplicat celor incapabili să depăşească, la Rusalii, criza schimbărilor de ritm cosmic. Dans monumental, unic pe Pământ, şi superb, ca şi calul care-l inspiră şi-l patronează. * Odiseea mea printre vorbe şi înţelesuri se istoveşte… Nu mai înainte însă de a sugera înrudirea, în acelaşi areal de cultură sud-est-european, a miturilor străvechi traco-geto-dace cu miturile elene sistematizate de Homer şi Hesiod. Şi de a vă aminti, cu stinse şoapte, că Ursul străvechi totemic şi astral îl aşteaptă la întâlnirea veacurilor, după ostoirea încurării peste alte fruntarii, pe unde era cât pe ce să se înstrăineze şi să-şi piardă lumina mitică, pe Calul simbolic. Ursul rănit de uitarea protejaţilor săi (cândva!) şi Calul adulmecând în vânturile rele ale Istoriei mirosul putrid al motorinei Tractorului Roşu care-l va ucide au lăsat după ei, în urmă, cântecul lor divin: mormăitul şi nechezatul – acum fără rost! – două stupefiante atribute ale noului logos naţional!

— Nici o mami! Te mai şi îmbeţi ca porcu’, cînd te duci la cenaclurile alea cu toţi rataţii ăia ai tăi! Doamne, ce păcate-oi fi avut, o să-mi iau cîmpii! O să vezi tu atunci... — Puiule, dacă vrei, sparg eu nucile pentru mucenici. — Ba, pofta-n cui, are la cofetărie. N-am timp. Du-te şi ia-ţi. Întreţinerea nu-i plătită de trei luni, ăsta micu’ umblă cu pantofii găuriţi la şcoală, se uită umflata aia de Popească cu nişte aere la mine... Parcă nici n-ar fi nepo-tu! — Mimişor, uite, chiar azi o să pun pe „Okazii” cartea aia veche, ştii tu; prima ediţie a lui Blaga. Îţi plăcea şi ţie cînd îţi citeam. Mai ştii, acum treişcinci de ani? Şi curăţ şi urzicuţele. O să… — Las-o moale! N-ajută. A dracu’ molie[1], de undeo fi apărut? Numa’ din vechiturile tale tre’ să fie.. Ne mănîncă „plăpănile” pînă-n iarnă. Familia Ionete: gîndaci şi molii. Omoară fluturele ăla! Măcar atîta să faci şi tu-n casa asta, că de altele... O femelă de Opodiphtera eucalypti trece de uşa deschisă şi intră în sufragerie. Paf! paf! puf! răsună ecoul palmelor în camera aproape goală. Nu, nu spre pat! Mergi la geam! — Uşa, închide uşa spre bucătărie! Paf! paf! Îmi pare rău, trebuie. Vezi şi tu cît e de rea. Paf! Ustură... Te rooog. Puf! paf! Bleah! Iartă-mă! — Gata, mami, uite, poţi fi mîndră de mine. — Pleacă cu scîrboşenia aia de-aici! Avea dreptate bietul Kozol[2] ăla: alege bătălii destul de mari ca să conteze şi destul de mici ca să le poţi cîştiga. — Oare ţi-am spus cît te iubesc? — Lasă vrăjeala, că nu ţine. Ţi-am lăsat urzicile în chiuvetă. Şi vezi că nu mai sînt mănuşi. Cureţi cu mîna. Vezi, nu risipi apa!... * Adevărul este că se poate chiar mai rău: „...ce scriitori, domle?! De nimica nu e buni…” sau „Eu am spus de cînd mă ştiu: scriitorii ăştia la ce foloseşte? Face ei şuruburi sau altceva? Stă ei opt ore în fabrică, în schimb de noapte şi-i mai omoară şi patronu'? Nimic, dom'ne, nimic nu face pe lumea asta. Stă şi scrie numa' prostii cu de-astea dezbrăcate... Pfu!” (aici era vorba, desigur accidental, despre prima mea carte Flori, fete, fiţe sau băieţi). La multi ani, prieteni! În limba italiană moglie (citit molie) = soţie [2] Jonathan Kozol, scriitor şi sociolog american (n.1936) 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ttaaiiffaassuurrii taifasuri... 43-46

Prof.univ.dr.Ovidiu Ghidirmic

Lirosofie și erosofie. Poezia ca glas al ființei Mariana Didu este o scriitoare adevărată, în sensul profesionist al cuvântului, autoare a unei opere complexe, însumând mai multe volume de versuri, proză, memorialistică, piese de teatru, aforisme și reflecții filosofice, critică și istorie literară, despre care m-am pronunțat, de-a lungul timpului și asupra cărora am atras atenția, în repetate rânduri. Autoarea este înainte de toate o poetă plină de har, stăpână peste magia „cuvintelor îndumnezeite”, așa cum obișnuiește să se autocaracterizeze și să se autodefinească, la modul metaforic. În studiul introductiv de la volumul antologic de versuri, cu un titlu de-a dreptul memorabil: „Strigăt de stea călătoare” (Editura „Scrisul românesc”, 2004), care ne amintește, întrucâtva, de volumul de debut al Carolinei Ilica: „Neîmblânzită ca o stea lactee”, spuneam că Mariana Didu profesează o „erosofie”, o poezie filosofică despre dragoste. Așa se explică aderența poetei la modelul blagian, materializată în lucrarea ei de referință: „Lucian Blaga și morfologia culturii” (Editura „Universitaria”, 2008), la origine teza sa de doctorat. Proza Marianei Didu este în esență o proză lirică și fantastică, de un indubitabil rafinament stilistic, în special cea din microromanul „Femeia în spatele oglinzii” (2003), al cărui titlu este un pandant la volumul „Femeia în fața oglinzii”, al Hortensiei Papadat Bengescu. De rezonanță blagiană este și titlul volumului de aforisme și reflecții filosofice: „Stele în fântânile dorului” (Editura „Scrisul românesc”, 2008). În schimb, „Jurnal despre limitele existenței” (Editura „Universitaria”, 2010) este un jurnal existențialist, de tip heideggerian. Poezia Marianei Didu este, în linii generale, de factură suprarealistă și ne evocă, pe alocuri, tablourile lui Salvador Dali. Începând cu volumul de față: „Poemele ființei”, poeta intră într-o altă etapă a evoluției sale lirice, una superioară. Discursul liric își accentuează caracterul filosofic. Poezia se conceptualizează, devine o poezie de idei. Poeta manevrează cu subtilitate concepte, noțiuni, idei, termeni filosofici și atinge o nouă 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

treaptă a elevației lirice. Acest volum se înscrie aproape în întregime sub semnul existențialismului filosofic. A ajunge la cultură înseamnă a ajunge la concepte. Conceptul de bază, central, al Marianei Didu devine, în acest volum, „ființa”. Poemele acestui volum sunt, în linii mari, „poeme ale ființei”, cum bine le intitulează autoarea. În volumul „Originea operei de artă”, Heidegger, corifeul existențialismului german, definea poezia ca un „glas al ființei”. Și mai spunea același mare filosof că: „limba este un adăpost al ființei”, iar „omul locuiește în cuvânt”, cuvinte pe care ar trebui să le știe și să le însușească toți poeții lumii. Poeții au - se știe - dreptul la o lume a lor „absolută”, ceea ce ne spune și Mariana Didu, chiar în poemul cu care se deschide acest volum, fără să renunțe cu totul la stilul său baroc, încărcat de podoabe, la jocul strălucitor de imagini și de metafore, de o puritate originară: „izvor veșnic de ape arteziene/și cristaline/în care se scaldă zimbrii de foc…”. Poemul se încheie cu imaginea lumii absolute a ideilor despre ființă, reprezentată ca o aspirație imposibil de atins („Poem pentru lumea mea absolută”). Se poate remarca, în poezia de acum, a Marianei Didu, capacitatea excepțională de a concretiza noțiunile cele mai abstracte, așa cum se întâmplă cu „timpul”, una dintre categoriile fundamentale ale existenței, care se subțiază și ajunge ca un „șarpe”, așa cum ne spune poeta, printr-o splendidă metaforă („doar timpul se subțiază ca un șarpe”). Din recuzita stilului baroc strălucitor poate fi decupată și metafora nopților care se desfac asemenea cozii de păun: „și nopțile rotate s-au desfăcut în coadă de păun”(cântă -mi frumusețea, iubite).De altfel, păunul este un binecunoscut simbol al barocului. Din mai multe poeme de dragoste se desprind ecouri din epitalamurile biblice ale „Cântării cântărilor”. Poeta este atrasă de metafizica profetului Iona și de parabola luptei cu absurdul din piesa lui Marin Sorescu, capodopera dramaturgiei românești postbelice, dar și de prietenia dintre Enkidu și Ghilgameș, din cea mai veche operă literară a umanității, cea care l-a fascinat până și pe Nichita Stănescu, cu care are certe afinități și a cărui înrâurire profundă se observă și în poezia Marianei Didu. Poeta este preocupată de câteva idei filosofice

ttaaiiffaassuurrii dintre cele mai importante, cum ar fi: fenomenele originare, primordial („primordiile lumii”), mitul androginic al celor două jumătăți predestinate la o eternă căutare, pitagoriciana muzică a sferelor, refacerea cuplului inițial, dar și a sfârșitului lumii (apocalipsa din noi). Dar, conceptul fundamental rămâne, așa cum spuneam: „ființa”. Vom cita din poemul „Mă doare amurgul”, care poate fi considerat un elogiu al ființei: „unde este iubire este și ființa/problema ultimă a cunoașterii este ființa…/ființa nu este cea desăvârșită/numai iubirea ei e desăvârșită…/fiindcă unde este iubire este și ființa./când iubești nu te întrebi pe cine iubești/îi iubești părinții, zâmbetul lui/mefistofelic/îi iubești leagănul copilăriei,/îi iubești esența gândirii…”. Un poem este închinat lui Salvador Dali, unul dintre modelele artistice profunde: „Um chip boem”. Înrâurirea lui Nichita Stănescu și a modului său de a filosofa se poate observa, numaidecât, și în poemul: „despre ființă și neființă”: „dar noi mai simțim că sufletul e una cu trupul,/așa cum este una călărețul cu calul/și eu nu pot reda decât calul/nu și călărețul,/căci există un galop al calului/cu călăreț cu tot...”. Dar, „Poemele ființei” este un volum în care se manifestă cel mai mult, oricât de paradoxal ar părea, înrâurirea lui Constantin Noica din „Rostirea filosofică românească”. Poemul „sinea și sinele” este aproape o parafrază după filosofia limbajului a lui Constantin Noica, în care dialogul dintre „sinea” și „sinele” apare ca un joc de-a v-ați ascunselea. De unde se vede că, marele filosof, ia modelat poetei ființa. Ceea ce nu poate decât să ne bucure, pentru că, de la Constantin Noica, toți avem de învățat. Unele poeme, din acest volum, sunt pur și simplu „eseuri” rimate și ritmate, un exemplu de ceea ce am putea numi „poezie hermeneutică”. Autoarea și-a însușit, ca înțelepciune de viață, cea mai frumoasă doctrină filosofică și estetică a Antichității: „kalokagathia”, care unește binele și frumosul. Chiar așa se intitulează un poem eseistic. Mariana Didu privește lumea de azi, aflată întro perioadă de declin spiritual, din platoniciana peșteră a anamnezei, ceea ce o face, cum ar fi spus un mare cărturar, care nu mai este printre noi, din păcate- l-am numit pe Bartolomeu Valeriu Anania- contemporană cu eternitatea.

Nicolae Vasile

Taifas cu un filozof Eu: – Mă bucur că ne vedem! Cu ce treburi prin Bucureşti? Filozoful: – Birocrație!... Am scos o nouă carte şi am venit să o depun la dosar, la minister. Trebuie să ai un număr de cărţi publicate pentru a deveni profesor. Când am depus dosarul, pentru aceasta, am pus o adeverinţă de la editură că este în curs de tipărire. Acum a ieşit şi am considerat că este bine să o aduc. Eu: – Ştiu, că şi eu am trecut prin faza asta când am devenit profesor. Nu cred că ar trebui să fie vreo problemă din moment ce ţi -au primit dosarul, chiar și așa cu acea adeverință. Filozoful: – Sunt foarte birocraţi!... Eu sunt foarte dezamăgit de cum merg lucrurile, deşi ministrul este din orașul meu, chiar îl cunosc. Au tot fost miniştri din Ardeal, probabil pentru că ei cunosc mai bine problema cu ungurii, care contează în învățământ, dar în rest nimic. Eu: – La ce te referi când spui că eşti dezamăgit? Filozoful: – Pe mai multe planuri, atât în ceea ce priveşte învăţământul, dar şi, în general, în ceea ce priveşte ţara în ansamblul ei. Au ajuns miniştri fel de fel de foşti politruci care coordonau cândva cantine, cămine studenţeşti, activişti de partid de mâna a treia de pe vremuri. Eu: - Chiar așa? Ce te face să crezi asta? Filozoful: Păi, pe mulți dintre ei, îi cunosc. Eu am fost foarte revendicativ pe vremea comuniştilor. Este adevărat că nici nu eram prea bine văzut, proveneam dintr-o mare familie, care a jucat un rol foarte important în istoria Transilvaniei şi în unirea ei cu România. Nu am nici un motiv să-i laud pe cei dinainte, dar îşi alegeau mai bine cadrele. Ce s-a întâmplat după 1989 pare o 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ttaaiiffaassuurrii glumă proastă, o rotire a cadrelor, dar cu unele de şi mai proastă calitate! Ce revoluţie capitalistă este aceasta, când toate frâiele puterii, sub toate formele ei, au ajuns în mâna foştilor comunişti? Şi nici nu pot fi atacaţi că au avut grijă ca totul să se întâmple sub o spoială democratică. Eu: – Bine, bine, dar România şi-a atins toate ţintele mari! A intrat în NATO, în Uniunea Europeană şi în alte organizaţii internaţionale influente. Ţara asta nu a mai fost oficial în aceeaşi tabără cu Europa civilizată de pe vremea Imperiului Roman! Este adevărat că Dacia nu a intrat în Imperiul Roman de bună voie!... Filozoful: – Crezi că atingerea acestor ţinte a adus ceva bun pentru românul de rând? Eu: – Cred că uneori trebuie să avem tăria să vedem în perspectivă, peste nivelul poporului de rând. În perioada lui Caragiale, părerea poporului a fost redată magistral de marele scriitor în celebrele lui piese de teatru. A ajuns într-o aşa de mare tensiune cu autorităţile încât a fost exilat în ultima parte a vieţii sale. Dacă însă analizăm din perspectiva istoriei, perioada respectivă este cea în care România s-a format ca stat modern. Sub domnia lui Carol I au luat fiinţă instituţii fundamentale ale unui stat modern, precum Banca Naţională, Metrologia de Stat, Camera de Comerţ, Academia Română, marile universităţi etc. Unde este adevărul, în istorie sau în literatură? Este posibil să conveargă interesele omului de rând cu interesele statului? Probabil abia atunci România va fi un stat cu adevărat modern. Până atunci, trebuie să mai avem răbdare. Filozoful: – Sunt puncte de vedere diferite. Nu neg realizările de care spui tu, la nivel statal. Se vede pornirea ta spre a vedea nivelul global, de a privi lucrurile la nivel macro. Eu am gândit totdeauna de pe poziția cetăţeanului. Eu continui să cred că România a intrat în Uniunea Europeană cu curu’ înainte. Ştii cum se zice la ţară, când fată vaca şi viţelul iese cu picioarele înainte? Că este pericol de moarte şi pentru viţel şi pentru vacă!... Ei bine, România, ca membru 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

al Uniunii Europene, s-a născut cu picioarele înainte şi este un mare pericol pentru amândouă. Uniunea Europenă devine mai bolnavă cu România în interiorul ei. Eu: – Dar ce vrei să spui cu intrarea „cu curu’ înainte”, cu naşterea „cu picioarele înainte”? Filozoful: – Aveam un profesor în liceu, care, ori de câte ori un elev nu ştia lecţia, îl chema la el şi-l pupa pe frunte. Apoi, îi zicea: „Acum mergi la mă-ta acasă şi spune-i că te-a pupat profesoru’ în cur, că ăsta-i cur, nu cap”. Acesta este unul din sensuri. Dar mai sunt şi altele. Odată, pentru că sunt destule reprezentante ale statului român la diverse instituţii europene care, în afară de ţâţe şi cururi, nu arată nimic! Sunt şi o serie de bărbaţi, foarte prezentabili şi guralivi, tot pe acolo, care au, vorba profesorului, cur în loc de cap! Cu aşa ceva în frunte, România nu va avea victorii multe!... Eu: – Să nu picăm în pesimism exagerat. Vezi vreo soluţie? Filozoful: – Soluţii ar fi, dar sunt greu de aplicat, pentru că tot acest rău de care vorbim este acoperit de o poleială de legalitate formată şi întreţinută prin toate mijloacele democratice. Eu cunosc multe specimene din „marii formatori de opinie”. Unii chiar mi-au fost studenţi. Imaginea lor, pentru proşti, este perfectă, au studii de jurnalism, de comunicare, chiar de filozofie, dar în afară de imagine nu mai este nimic. Înăuntrul lor nu este decât un gol de valoare şi un plin de interese. Aceștia trebuie înlocuiți cu oameni de valoare. Eu: – Complicat și de durată!... O soluție mai rapidă nu vezi?... Filozoful: – Da!... Va veni singură, cum s-a întâmplat după toate revoluțiile din istorie. La noi toate merg mai cu încetinitorul. Este vorba de „decapitarea” șefilor revoluției, care și-au făcut de cap după preluarea puterii. Sigur se va întâmpla!... Eu: – Să dea Dumnezeu!...

ttaaiiffaassuurrii Elena Agiu-Neacşu

Gălăgia... Gălăgia... Are şi asta o poveste... Eu o percep ca pe o mască perfidă, sigur, pentru că nu văd cum altfel poate fi masca. Atenţie însă! Aici este vorba despre masca înfiorătoare a vidului sufletesc, masca lipsei de comunicare. Omul mileniului al III-lea, care simte că nu este ascultat şi, mai ales, nu este înţeles, substituie cumva trauma pe care o trăieşte sau poate chiar şi-o ascunde făcând gălăgie, mare gălăgie, zarvă, ba chiar larmă... Numai dacă deschidem televizorul, radioul, computerul sau răsfoim un banal ziar şi ne vom convinge. (sic ! ) Omul noului mileniu simte o nevoie acută de a-şi umple golul sufletesc prin vorbe. Parole... Parole... Primordială este deci exprimarea cu orice preţ, exteriorizarea. Şi nici nu ştiu dacă îşi dă seama că izvorul logoreei sale este tocmai lipsa de comunicare. Pentru că nu are timp şi, mai ales, nu are răbdarea de a-i asculta pe ceilalţi. Nu are însă complexe că el însuşi nu are răbdarea de a-şi asculta semenii, ba dimpotrivă ţine morţiş să fie ascultat. Este important sau nu ceea ce spune, interesează sau nu pe cineva opinia sa, egocentricul nostru trebuie cu orice preţ să-i convingă pe ceilalţi că în jurul său se învârteşte lumea. Este buricul pământului, ce mai... De aceea, atunci când nu vorbeşte, scrie. Deci face tot... gălăgie. Ba chiar i se pare că nimeni până la Măria Sa nu a fost în stare să lege două -n tei asemenea lui. Nu... El este suficient sieşi. Este Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul. Interesant este faptul că fiind rob al acestei gândiri meschine, malefice, trăieşte continuu drama neputinţei de a fi, într -adevăr, ceea ce se crede. Pentru că, da, are şi momente de luciditate rece, precum lama unui cuţit. Trezirea se produce inevitabil la un moment dat şi simultan, desigur, drama, drama imposibilităţii obiective de a se ridica, de a fi la înălţimea idealului propus - un piedestal mult prea înalt, dacă nu chiar firmament unde-ar vrea să dăinuie ca stea... Precum vedem însă drama eroului nostru nu are un temei real, ci este hrănită copios de propria-i imaginaţie, de propria-i angoasă, de

spleen-ul, de apăsarea, de neputinţa sa. În permanenţă este fatalmente măcinat din interior de o sete de absolut sin ucigaşă, am putea spune. Şi cum absolutul este intangibil, trece iarăşi şi iarăşi prin furcile caudine ale propriului eu, o ia mereu de la capăt într-o ardere continuă. Pentru că, să ne înţelegem, nu este deajuns cuvântul. Cuvântul neacoperit de faptă rămâne gol-puşcă şi asemenea lui rămâne şi sufletul în calea viscolelor, a crivăţului. Egolatrul nu realizează însă de unde-i izvorăşte limbuţia. Adevărat este însă şi faptul că dacă ar înţelege, cercul s-ar închide şi noi despre cine am mai face voroavă ! ? Centru al universului par excellence narcisistul vede, aşadar, în semenii săi doar instrumente, mijloace facile de a -şi pansa orgoliul rănit de furtuni, de uragane, desigur, imaginare. Pentru că, da, orice i -am putea reproşa acestuia, numai lipsă de imaginaţie nu. Dimpotrivă. Chiar imaginaţia exacerbată este cea care îi alimentează egoismul, egocentrismul, continua sfâşiere în lupta cu sine şi cu lumea. Are de câştigat creaţia, cu observaţia că prea plin de sine, prea mândru ca să asculte păreri uneori perti nente, egocentricul poate pierde din vedere un aspect esenţial muncii creatoare: critica şi, mai ales, autocritica. Paradoxal este însă un lucru: tocmai libertatea de exprimare este cea care sugrumă încă din faşă acţiunea. Vorbim mult şi facem tot mai puţin. Gălăgia, tărăboiul cu orice preţ, ia locul faptei... «Fapte, nu vorbe», sună preceptul biblic de care, se pare, omul modern se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult. In egolatria sa el este suficient sieşi, dar pe de altă parte tot el este acela care se simte tot mai înstrăinat, tot mai frustrat, alienat. Străin de sine, străin de lume, în luptă continuă cu sine şi cu propriile fantasme, într-un conflict permanent cu sine şi cu tot ceea ce îl înconjoară, omul modern, contemporan, descoperitor al atâtor leacuri, nu-şi găseşte sieşi leac, şi anume leacul sufletului său tot mai bolnav, rătăcit printre roboţii, care cât de curând îi vor lua cu desăvârşire locul. Cutremurător! Alte comentarii! ? Cred că -s de prisos! 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ttaaiiffaassuurrii Borbei Dan

Gîscanu lelii Felițî... Ce pot să zic de anii mei de mic, de cînd am început să deslușesc, să gînguresc timid, să vorovesc, să rîd, să cînt sau să mă cînt, să iert și să iubesc... oriunde și oricînd... Un zîmbuc de pui de om, ce să uita c-on uăti la sore și abie stăteʼn pticiore, șiʼa început povestea lui, scăldat în colbu drumului cu aripa gîscanului ... Îmi amintesc prima evadare a mea pe fereastră, din casa în care am fost zăvorît cu un rigli, și aterizarea forțată întʼo realitate prea dură pîntʼu așteptărilor mele, după cîteva zile de studiu aprofundat a sistemelor de închidere a fereștrilor. Era o casă de lemn veche, pe care au cumpăratʼo ai mei cu terenul actual, casă legată cu șura și poiata, iar fereștrile erau mici și joase. Ei mʼau încuiat în casă că trăbuieu să margă întʼon loc unde io nu prezentam garanții, atăta eram de bun și de cuminte. Nʼau avut garanții nici să mă încui singur cum sʼau închis iezii după capră, așa că cea mai bună soluție o fost să mă încuie ei. Cît o fost de bună, că gînești că michiduță dorme!? Fereștrile se deschideau din lontru, cele interioare cu un fluture, iar cele exterioare cu cîrlig. Nʼo fo greu să mă sui pă lădoi și să meșteresc. Leʼam deștis fain frumos, miʼam pus on clop deʼa lui tata pă cap, și desculț, cʼo cămeșe pînă din jos de jerunți, fără izmene, că era dricu verii, am sărit de pe pervaz jos și tipa lipa, la vranița de la drum, la care îi știam cifru, direct pe autostradă, adică pe strada Fericiților, cum iʼa pus numele Cîcănaru mai tîrziu. Eram tare nealcoș de isprava me și era musai să mă duc iut să iʼo povestesc la Deordea, și pășem țanțoș pîn colbu ulițî, ca regele Bahrainului, cu mînurile la spate, încercînd să acordez buzele pentru a fluiera o doină. Cine mai era ca mine!? Deʼa bună samă că nime... pînăʼntʼon loc. Nu știam io atunci că regatul nu era al meu, că am violat tărîmul unui cîrd de gîște, iar împăratul lor, gîscanul, se îndrepta spre mine săʼmi ceară socoată. Io mă uitam cu dispreț la mnirătura de gîscan, că are curaju să ridice privirea spre regele colbuli, și pășem înainte fără frică, cînd se repede 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spurcatu și mă pițigă de o bucă. Mă mnirătură, tu știi cineʼs io? Nu mʼo mușcat așe de tare, putem săʼi recunosc dreptu, da io mʼam aplecat să ieu o piatră să zvîr după el, da n-am mai apucat că am fost atacat mișelește și trîntit în colb, cu ghiauru păstă mine. Rîdem noi și glumim, da nuʼi de rîs, că după lejea gîștelor urma judecarea și executarea rapidă. Clopu zburat cît colo și io la pămînt, da nu bine la pămînt, că cine nu știe le spui io, că știu luptă nu glumă, spurcațî de gîscani. Umblă numa după uăti să țîʼi scotă cu diarele și ciocu, și mușcă al draculi de rău. Ceʼam făcut, cum am făcut, strîgatʼam o ceʼam făcut, că io nu mai știu. Numa atăta știu cʼo vinit lelea Felița, mama li Deoardea cu on măturoi și mʼo liberat de diavol. Tătătăt am fost înclonțat și zdăriat, tătătăt am fost colb, cămeșa spîrticată și io în curu gol. Numa clopu mniʼo rămas întreg, îmbrăcat în ptielea golă și cu mînurileʼn jeb. Bine, batăr, că nʼo avut treabă și cu clopu bătrînuli, că mai dădem deʼon bai pă deasupra. Din regele Bahrainului am ajuns cel mai trist soldat degradat de pe strada Fericiților și tărîmul gîștelor din zua aceea. Nʼo fost bugăt că miʼam luat porția de la bezmeticu ăla, da am luat și felu doi acasă, după ce o ajuns baștanii. No, ce săʼi faci, da miʼo fost învățătură de minte de atunci încoace, și nʼoi uita cît oi fi șiʼoi trăi să respect tărîmul gîștelor, că nuʼi de glumă cu ele. Și amu, cînd trec pă lîngă un cîrd de gîște, întrʼadevăr, că tăt mai rar, mă opresc și le dau onoru, recunosc și amu că miʼau dat prima lecție din viața reală. Io nu iʼam purtat deloc pică la găscanu acela, că iʼam purtat frică, și promisiuni că oʼi crește io mare șiʼi arăt io ce nʼo văzut el ce cînd portă clonț, da săracu nʼo apucat să vadă tomna aceea că o plătit cu viața lăcomia de noi teritorii și faptele lui de arme cu vitejiile lui. Ce săʼi faci, așa e viața, mai supțîre ca și ața, fostʼau regi și împărați șiʼau ajuns decapitați, nu un biet de gînsăcel ce bate un băiețel...

Cu menţiunea expresă a autorului să păstrăm scrierea în dulcele grai năprădean

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu, Mariana Didu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare. Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aallbbaassttrruu vveerrzzuuii ddeesscchhiiss ddee m maarrttiiee

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Nicoleta Mija

Iubire cu miros de primăvară Primăvara primăvară?

este

poezie

poezia

este

Deschid ochii şi am în mine un sentiment care a dormit câteva luni şi acum s-a trezit la viaţă. Poezia este o primăvară a sufletelor care ştiu să iubească. Primăvara este o poezie care oferă frumuseţe, a cuvintelor care dăruiesc iubire şi pe care vrei să le auzi viaţa toată. Poate de multe ne plictisim dar niciodată de primăvara care prin vraja ei transformă poezia într-un cântec care pune stăpânire pe tine. Poate de multe ne plictisim dar niciodată de poezie, cei care îi înţeleg magia şi îi recunoaşte adevărata valoare. Parcă văd mai multe zâmbete pe faţa oamenilor atunci când văd mugurii florilor. Chiar dacă soarele se lasă aşteptat, parcă primăvara ne face mai tineri pe toţi. Şi ce este mai frumos... să scrii o poezie pentru un suflet iubit.

Renasc în mine iubirea şi speranţă, Adierea vâtului blând îmi aduce viaţă, Soarele tău cald îmi mângâie sufletul, Sărutul tău duios îmi bucură mereu visul.

Eu sunt un copac înflorit la fereastra ta, Să pot să-ţi spun iubite bună dimineaţa, Să am flori în suflet şi-n iarna geroasă, Ca să să te bucuri de primăvara frumoasă.

Eu să fiu primăvara şi tu să fii poezie, Să-mi dăruieşti maganolia iubirii mie, Fulgi de petale se aştern printre rânduri, Razele de soare să picteze în gânduri.

Atunci primăvara intră în inima noastră, zâmbeşte pe chipul nostru, blând ca soarele când sărută un ghiocel, după ultimele zile ale iernii.

Primăvară,lumină şi culoare dau năvală,

Aşteptăm explozia frumuseţii în luna lui Mărţişor, prilej să stăm mai mult afară, printre magnolii.

Vise trezite, zboară cu aripi de speranţă,

Şi cum să nu scrii despre acest spectacol de frumuseţe şi culoare, despre iubirea cu miros de primăvară.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Fredonez un cântec pentru a primăverii gală

Primăvara asta şi poezia au făcut o alianţă.