Taifas literar, nr. 6, aprilie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

Amintiri

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Nichita Stanescu

Atât de mândru ea mergea Atât de mândru ea mergea şi-atât de galeş, singuratic. Vedere mult prea mult avea albastru ochi al meu apatic. Atât de tandru mirosea când nara mea de bot de câine mult lungă o adulmeca şi azi şi mâine. Atâta viaţă amărâtă stătea în ea mai râsă-plânsă atâta lapte de cucută aş fi băut de doruri însă ea s-a fost dus, ea s-a fost dus doar de la mine şi doar o vorbă nu i-am spus în veşnicie.

Balada motanului

cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. Când zorii ziua o deznoadă să mă tot duc, să mă tot duc şi tinicheaua prinsă-n coadă s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc. Jegos şi obosit, apoi, cu maţele în liturghie, să mă adun, să mă-ncovoi prin albiturile-n frânghie. Ca-n faţa unui şobolan spinarea să mi-o fac colan să scuip, să scuip şi-n urmă iar hai-hui să plec pe străzi, hoinar. Pisicile de prin vecini să le gonesc pe la pricini, să-mi fete fiecare-un pui c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Motan m-aş fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi, c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor la cârciuma din mahala sorbită-n calea pumnilor poşirca acră viu să stea.

La ora când târâş-grăpiş zăpada nopţii se adună eu, cocoţat pe-acoperiş, să urlu a pustiu la lună.

„Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort hai, pune-mi-te iar pe danţ... te uită... zace colo-n şanţ motanul mort, motanul mort...”

Şi-atuncea, şapte gospodine să dea cu bolovani în mine şi să mă-njure surd, de Domnul, că le-am stricat, urlând, tot somnul. De sus, din vârful săptămânii, să le rânjesc urlat, scârbos: iubesc doar locul nu stăpânii, precum fac câinii pentr-un os. Şi iarăşi şapte gospodine să dea cu bolovani în mine, iar eu să urlu, urlu-ntruna atât cât n-o apune luna. Motan m-aş fi dorit să fiu 2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Atât de repede Atât de repede ne vine insomnia brodându-ne fiinţe din afară. Vrei pielea mea să-ţi fie iia care te-mbracă domnişoară? Vrei tu să vreau să fii fiind un fel de trup de arătare şi să te-nvăţ cum eşti murind femeie-n pielea dumitale? În pietre vrei, în recii fulgi în dulcele meu strigăt de iubire... Stai, nu fugi, o, tu ce fugi călcând pe viaţa mea subţire.

editorial 3-4

Editorial

Costel Avrămescu

Exilat într-un mugur Să presupunem că mă întrebaţi ce fac iarna, în momentele de reverie când nu fac nimic. Vă răspund fără niciun echivoc, foarte sigur pe răspunsul meu: mă holbez pe fereastră, privind fără să văd ce se întâmplă în jurul meu şi aşteptând cu speranţă primăvara când „îţi vine să fluieri chiar dacă pantofii îţi sunt plini de nămol”- (Doug Larson). „Ziua în care Dumnezeu a creat speranţa a fost, probabil, şi cea în care a zămislit primăvara” – (Bern Williams). Anul acesta, fiica cea mai tânără şi mai frumoasă a anului a sosit mult mai devreme în vestita-i caleaşcă înflorită. Încet, dar sigur, s-a insinuat frumos şi calm, pe alocuri, ştrengăreşte în viaţa tuturor ca o sărbătoare imensă cu fascinante splendori în care zilele deplasează lumea spre verde şi se decontează cu ghiocei imaculaţi lacrimi albe cristalizate cu frunze mici ca nişte braţe de copil îndreptate spre lumină bucurând cu un clinchet suav adierea vântului, flori multicolore, zumzet de albine, soare strălucind peste ploi şi ploi căzând peste razele soarelui. Cu gleznele inundate în mărgele de rouă, aleargă zglobie peste natură şi peste sufletele oamenilor. Oricât de obosiţi, de stresaţi, de grăbiţi am fi, nu putem trece indiferenţi pe lângă darurile oferite de primăvară. Pe lângă această extraordinară sărbătoare a naturii ce ni se dezvăluie sub o cavalcadă feerică de senzaţii şi emoţii, un caleidoscop de forme şi culori, pe care nici cel mai iscusit pictor n-ar reuşi să le surprindă sub penelul său la fel de bine cum o face însăşi natura creând un tablou plin de lumină, vibrând de viaţă şi pulsând de căldură. Primăvară. Începem să credem din nou în minuni, în renaştere, în reînceputuri. Nu doar pentru natură, ci mai mult pentru apetitul nostru de a reinterpreta viaţa şi de a o trăi în noile coordonate. Pentru fiecare dintre noi, viaţa are un sens individual, subiectiv. Natura este cea care ne ajută să găsim acel sens, acea vocaţie, acel „ceva” pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă. Prin exemplul personal, în acest anotimp, natura

se responsabilizează şi ne responsabilizează. Ne arată că viaţa este o curgere, un fluviu nestăvilit, o mişcare continuă. „Curiozitatea are propria ei raţiune de a exista” – (Albert Einstein). Lucrul cel mai important este să nu ne explicăm viaţa, ci să nu încetăm să o experimentăm. Nu avem voie să fim spectatori la ce se întâmplă în jurul nostru.

Artificii de primăvară Născând uimiri în ritmul cuvintelor nerostite, Aerul tremură-n stoluri pe aripile dorului de verde Al mugurilor sub ale căror elitre se întrevede Spectrul renaşterii luminii din zăpezile osândite. Natura explodează la fiecare atingere de sensuri Crescând pulsul din seva aşteptărilor nestinse Într-un duios ritual închegat de vremuiri extinse, De parcă cineva a făcut cele mai înţelepte demersuri. E vremea când orice rădăcină îşi aduce aminte Că,-n adn-ul ei, tulpina stă ascunsă şi cuminte. Înfiorată de un dor nemărginit, ea o să crească Şi-apoi, din năzuinţa florii, rod o să-mplinească. La glasul purităţii din floare, inima îmi bate cu putere. În fiecare an, renaşterea a devenit un fapt specific. Cu tot acest miracol de paradis regăsit, eu mă identific, Căci viaţa asta renăscândă este unica noastră avere. În universul mare, născut din constrângeri şi sacrificii, Dumnezeu şi-a tăiat venele în sufletul naturii dăruind culoare. Să ne-mbrăcăm inima în anotimpuri de cireşi în floare Şi s-aprindem din scânteia ei micul nostru foc de artificii. (Artificii de primăvară, din volumul „Gânduri în paşi de cuvinte”)

Direct sau indirect, prin primăvară, natura ne poate ajuta să ne satisfacem toate nevoile pe care le avem în viaţa de zi cu zi. Direct, prin beneficiile imediate. Indirect, prin influenţa asupra subconşientului pe care-l face să lucreze pentru noi într-un mod eficient: acţionând ca un secretar al minţii, amintindu-ne lucruri care trebuie făcute într-un anumit moment, aducând la suprafaţă informaţii pe care mintea conştientă nu le cunoaşte sau nu este capabilă să le sintetizeze. Primăvara manifestă multă generozitate. Este 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Editorial

un exemplu de altruism absolut. Generează, luminează, însufleţeşte, dăruieşte şi protejează. Nu reţine ceea ce posedă şi nu este iritată dacă cineva vine şi se înfruptă din bogăţiile sale. Din contră, este fericită să vadă că, datorită ei, mintea noastră se luminează, inima se încălzeşte, iar voinţa însufleţeşte şi eliberează întreaga fiinţă. Ea ne învaţă sau ne reaminteşte regenerarea,

au născut. Persoanele născute primăvara sunt pozitive în atitudine, pline de energie şi optimism. Primăvara este şi anotimpul deciziilor înţelepte. Din păcate, viaţa noastră nu este o colecţie nesfârşită de bucurii. Deciziile pe care viaţa ni le impune şi pe care trebuie să le luăm la un moment dat pot avea consecinţe dintre cele mai variate.

Necesare,

unele

dintre

ele

pot

prin explozia seminţelor, curajul, prin semeţia

favorabile, altele păguboase. De aceea, niciodată

arborilor care cresc în cele mai îndrăzneţe sau

să nu luăm o decizie negativă, dar importantă

neaşteptate moduri şi locuri. Chiar inocenţa.

pentru viaţă, într-o stare proastă de dispoziţie.

Uneori, propria inocenţă.

„Aşteaptă.

Primăvara - „această uluire perpetuă” (Ellis

răbdare.

Furtuna

trece.

Primăvara va veni” (Robert Schuller). Învaţă de

Peters) este „felul naturii de a spune: să

petrecem!” (Robin Williams). Buna dispoziţie

înverşunatul, neprihănitul şi smeritul ghiocel cum

pluteşte în aer. La fel şi dragostea şi bucuria de a

să asculţi o poruncă dumnezeiască şi cum să duci

trăi. E unul din acele momente din an în care nu

la oameni un mesaj divin pentru ca tu şi ei să

avem dreptul să ignorăm frumuseţea din jurul

izbândiţi. O idee bună nu e destul de bună până

nostru,

nu se înmulţeşte prin repetiţie.

să

plăpândul,

curajosul,

concentraţi

doar

existăm

pentru

„a

Oricât de bătrâni şi neputincioşi am fi sau

pălăvrăgi despre absurditatea acestei lumi, ci

poate cu atât mai mult, întotdeauna, trebuie să

problemele

rămânem

fermecătorul,

noastre.

pentru a ne da o justificare” (Octavian Paler).

aşteptăm cu nerăbdare primăvara şi să o trăim la

Primăvara ne reaminteşte că viaţa este mult prea

intensitate

frumoasă pentru a o petrece în îngrijorări mai mult

sentimentului de bucurie şi de fericire de care eşti

sau mai puţin utile şi-n atitudini care ne împiedică

animat când participi la renaşterea ei?

să ne bucurăm de frumos şi iubire. În fond, nu iubim primăvara, ci înfăţişarea unei flori în care aceasta s-a închis, nu iubim dragostea, ci pe cel/cea în care s-a întrupat dragostea. Timpul primăverii este timpul meu, este timpul tău, este timpul nostru deoarece timpul primăverii este timpul iubirii. În aer, pluteşte un aer romantic. Totul se dezmorţeşte. Totul înseamnă dragoste. Însăşi primăvara este ca o nouă dragoste. Aduce noi impulsuri de care avem nevoie. La rândul său, omul flirtează mai mult. Devine mai activ din punct de vedere erotic. Este motivaţia de a începe o viaţă nouă. Toate simţurile încep să fie mai active. Dorinţa de a

maximă.

Cine

putea

nega

Aşa cum primăvara oferă zâmbete din cufărul de comori al florilor, să facem şi noi cu semenii noştri ce face primăvara cu cireşii. Natura nu are o frumuseţe trecătoare. Are doar haine pe care le schimbă din când în când. Uneori,

este mai

inspirată.

Şi

atunci,

este

primăvară. Acum, e primăvară iar! Pe fondul sonatei lumii, lăsaţi oceanul verde cu valuri multicolore să vă inunde sufletul! Coloraţi fiecare clipă a vieţii cu nume de primăvară! Şi

uitaţi!

Orice

lucru

bun

scurt.

merge mai departe revigorat creşte, înfloreşte şi

„Dragostea e scurtă, viaţa înfloritoare e scurtă,

rodeşte odată cu mugurii primăverii. Nopţile şi

tinereţea e scurtă, primavara e scurtă. Orice

zilele încărcate de farmec, parfumul verdelui crud,

lucru bun are aripi, zboară” (Avetik Isahakyan).

aromele florilor şi cântecul păsărilor, pe fundalul muzical al ploilor de primăvară, reprezintă terapia sufletului, a trupului, a minţii. Însăşi personalitatea oamenilor este influenţată de anotimpul în care s4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Deschideţi ferestrele inimii să vă bucuraţi acum de acest miracol! Dragoste la orice vârstă!

poezie 5-18

Poezie

Lenuş Lungu

Urmele unei ploi

peste umbrele ce trec peste mine

adun cuvinte de pe drumurile toate oasele durerilor răsună în tunete un fior a rămas din vraja amintirilor și inimile cântă în trupurile

Plouă mărunt în trup și-n gând

de un verde crud

picături dansează încet

zborul dezleagă ușor din pământ

pe cerul sufletului meu

spre soare

aleg tăcerea pentru a desena

Iubirea, ofrandă, alunecă

cuvinte pe cărările timpului

pe braţele mele spre tine.

petale de suflet în boabe de rouă pașii-mi calcă printre vise

Privesc

dezbrăcată de umbre mângâiată de un vânt hoinar picură cu amintiri ce ard Las ploii dreptul să mă doară.

Gândurile sunt corăbii Gândurile sunt corăbii lacrimi înfundate în oftări prelungi transformate-n valuri înstrăinate de atâta furtună se împletesc în unde înspumate de timp ghirlande de flori mirositoare îmi fixează primăvara-n păr strălucitoare floare se sfărâmă-n stânca ce o port

Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii măsoară clipa și gândul. Aripă și roză tremurând de rouă pentru fiecare roză, ce mă ține în șiruri de fire ce nu vor să se deșire. Dincolo de cer, plânge un nor cu picuri de durere, lacrimi ce-mi caută chipul. Simt boarea umedă și mă topesc în aerul dimineții într-un zbor spre infinit.

te vreau în suflet albastru infinit te vreau în spumă să îneci păsările speriate târăsc după mine vise albe amestecate în verde-albastrul din zenit târăsc după mine viața.

Petală în fărâmă de vis Pe buza inimii petale spulberate în fărâmă de vis cântecul suav

Stau pe gânduri

și-a deschis aripa în raze blânde

Stau pe gânduri

clipele curg

așezată pe piatra de căpătâi

în cuvinte tăcute

ce-mi luminează amintirile

mănunchi de petale

se-aștern mereu frunze

în strălucirea boltei.

din pomul vieții sfânt 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Aurel Chiorean

Numele Iubirea are numele inimii tale în licăr bătut din ciuturi de stele, istovit ea trudeşte sub foc de vestale şi-şi lunecă visul în braţele mele. Speranţe fărâme, ne împing în iubire, tăcând fericirea în stropii din ploi, pierduţi în visare, visăm nemurire, ce fruct eu mă simt, ce fructe-s în noi ! Aş vrea ca să fim păduri sau chiar grâne, un lemn ce-i sortit ca lemn spre învârtire şi nu am mai crede şi nu am rămâne, mirarea din vorbe, visarea iubire. Am fi numai crânguri, crâmpei, rugăciuni, am fi numai zile, sau poate şi-o noapte, am fi noi păcatul ce-i dat ăstei lumi, am fi poate-un vis, din sfintele toate.

Şi dacă ar fi Şi dacă ar fi să-ţi fiu eu zarea, păraiele ce se topesc, am fi iubito, cu înserarea, pe pajişti doar un stâlp ceresc ? Ne-am fi iubit lumina, chipul, sau raza cea neîntinată, din lăcrimare, vis... 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nisipul, sau aluatul din covată. Te-aş face pâinea mea de mâine, râvnind dospirea-ţi încordată, lăsând pustiul unui câine, să-l urle... când va fi tăiată. Aş vrea să-ţi las doar libertatea, aş vrea să-ţi las şi pacea ta, amurgul, ploaia... întâietatea, că doar tu eşti iubirea mea.

Năvală Năvalnic alergăm spre capătul de lume, zăvorul doar dezleagă sărutu-n taina porţii, nu sunt iubito sfânt, nu sunt nici rugăciune, doar timpul mi-e atins, de aburul dat sorţii. Îl văd, ar vrea să zburde, ca visul să-l clădească. minunea ta albastră din visul de senin, să lase deoparte, altarul să rodească, un plin al meu de mâine în albul tău divin. Ai trupul doar miresme în lungul de câmpie, la care toţi se închină să fii a lor... cu darul, pe care este scrisă iubirea mea furtună, când fiinţa ta din mine, sfinţeşte-n veac altarul.

Mădălescu Loredana-Florentina

Devotat celui ce-am simțit ieri călătorind spre niciunde, pierzând nopți după nopți sau zi fără zi, legănându-mă Luna: “la ora asta, genele-ți trebuie să alerge în vreun vis!” și nu-i dau dreptatecăutând insomniei să-i dau un motiv sănătos, la o cotitură de univers mi-am așezat timid taraba acareturilor de lucidități însăși astrele gestionând frânturi nebuniticale, praful cosmic spulberând altele din ele, și-am rămas până astăzi devotat amintirii celui ce aveam ieri cearcăne, albastrului, călătorului neobosit niciunde, revederii.

Hai mai cheamă-mă pierdut și plâns damnat și singur, pălit și fără vlagă, mai cheamă-mă, vântule, să ne odihnim pustietatea pe-a amărăciunii bancă.

Eseu rezultat

Poezie

pitorescului. Ca unicat. Cerul își scălâmbăie norii-fălci încrustate a rânjet înfumurat; mă dor membrele ca pentru reumatism; un pictor obez schițează culoarea mișcării; valuri de mare sărută fraternal crestele munților și-așa imaginație nu e întâmplătoare; în sobă arde focul. Vara-i vară. Toamna-i toamnă, căutăm cu tâmpla ce mâinile nu pot palpa. Când m-au înmormântat, natura ocupa o groapă învecinată și-așa situație nu e întâmplătoare ca unicat „sufleurul fricii”iată mișcareaalergăm de anotimpuri durânde Buzzati, Fellini și Kafka... mai trebuie ceva continuat?!

Dialog în singurătate nu-i loc pentru doi unde nenorocirea soarbe și ultimul suflu, spulberat prin zăpezi speram la ploaia lăstarilor de lămâiță, ascuns în troiene plăceri înghețate cu fruntea scornind în miezul ieșirii, aș vrea să spun nu-i loc pentru doi!

din concurs. Vara-i vară. Toamna-i toamnă. Suflete pribegesc de foamea

Eu iarna-primăverii mele.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Costel Avrămescu

Aripă de vânt sub cupola lunii Speranţa iubirii priveşte cu inima înflăcărată în ochii timpului; În linişte, ne poartă paşii spre acea magnifică îmbrăţişare de-o clipă Când lumea cu nesperate visări ne deschide larg poarta infinitului Pentru a împrăştia vântul sălbatic cu o singură bătaie de aripă. Cu ochii sufletului dezbrăcat în frunzişul iubirii senine, Te caut cu degetele vântului sub cupola dantelată a lunii Şi-i încredinţez zefirului o frunză s-o poarte spre tine Şă-ţi fluture şoaptele rostite doar în gând de bătăile inimii. Arunc sămânţa speranţei pe aripile clipei de-mplinire, Şi te invit să înalţi din marea dorinţei un curcubeu Din care să aprinzi o lacrimă-ecou în rana de iubire Pe care ai deschis-o în bolta din adâncul sufletului meu. Cerul să se sprijine pe coloanele albastre ale cetăţii vieţii, Iar stelele să ningă una câte una cu doruri mistuitoare, Magie presărând peste sufletele noastre în pragul dimineţii Şi să ne lege de-a pururi într-o iubire înaltă, sclipitoare. Să-ntâmpinăm împliniţi ploaia amurgită de gânduri: Prin ce cruguri de revelaţii ne purtau picioarele? Unde eram când scriam aceste predestinate rânduri? Din care parte băteau vântul destinului şi soarele?

Dulci simboluri în lumina lunii Discret, perdeaua de umbră adulmecă oglinda lacului ca o felină. Rotunda lună se strecoară în cuibarul undei reci într-o linişte sepulcrală. Rescriu paşi, mă-ngân cu bolta înstelată, mă spăl cu ploaia de lumină... Şi mi se pare că asist, pentru întâia oară, la execuţia iernii capitală. Ce alchimie a înserării cu lumina-n rarişti desfrunzite curgând! Lacul şi luna întreţin schimburi de licăr pătimaş într-o monadă. Tabloul din fereastra copilăriei sclipeşte, pe fruntea amintirilor un gând, În timp ce azurul aruncă spre liziera de salcâmi o primăvăratică nadă. Amurgul mă uimeşte şi mă vindecă de noapte cu întreaga lui maşinărie; Atunci când luna înviorează cu divina-i lumină petecul de oglindă înstelată, Ramuri de apă şi dor se prefac în flacără cu trup vrăjit de copilărie, Ier eu închid ochii şi-mi imaginez că sunt din nou copilul de-altădată. Ecoul amintirilor îmi intră-n timpane şi încerc să-l înfrunzesc în cuvânt. Îmi aşez gândurile între palmele sufletului şi cutreier cu ele şi această primăvară În compania mirifică a lunii, fără niciun stăpân şi liber ca o adiere de vânt. Chiar dacă le-am plimbat şi-n alte primăveri, mi se pare că-i întâia oară! 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

De tine, Ana, îmi dor,

Ana Munteanu Drăghici

Copilăriei sfânt izvor... Desprinsă astăzi din zidire,

Plânge Primăvara – in memoriam- prietenei mele din copilărie Ana, născută Glăja Plânge și primăvara uneori... Petalele din suflet cad în zori, Spulberate de adânci dureri

Plecat-ai către nemurire... Plânge și primăvara uneori, Când ne răpește scumpe flori... Din suflet primăveri ne-ai dăruit De-aceea, Ana,te-am iubit! Cât voi mai fi pe acest pământ,

Când pleacă apropiații în tăceri...

Mă rog și prin al meu cuvânt

Tot astfel mi-a vestit o stea,

Petala-n suflet... din tăceri...

Că a plecat prietena mea, Spre liniștea pe care numai cerul

Și te aştept în primăveri

Mărturisirile Iubirii

O dăruiește urmându-şi misterul... În roua dimineților copilăriei Se oglindeau cândva petalele bucuriei, Dar astăzi cu corola îndoliată Pe ultimul drum e urmată. Mă doare amintirea, ca o carte Ce nu se mai deschide niciodată...

Iubirea poate fi un val, Născut din valul ce se frânge, Când inimi părăsite frânge Întors în lacrimă la mal. De cer privire-nalte valuri, Ce despărțirea ne-au ascuns, Când timpului nu e de-ajuns Să mai urmeze alte praguri...

De firea bună și privirea prietenoasă A celei ce-a fost Ana noastră! Ea și de trup vindecătoare, Fiind asistentă medicală, De suflet mereu mângâiere Mă întristează a ei tăcere... Mi-e dor de a copilăriei zburdălnicie, De jucariile inventate cu bucurie Și de păpușa noastră româncuță De megieșii din luncuță De dorul în ecou de dealuri, De florile de peste vale... De case părinteşti atât de primitoare, În raze aurii de soare, Cu vrednicia părinților de-atunci Când, fără griji, eram noi prunci.

Iubirea, val din marea firii Înghite navele speranței, Uitarea returnând distanței, Pierdute vâslele iubirii. Înveşmântată-n cer de ape Brodate-n aşteptare - stele, Iubirea visurilor mele Aproape sunt și de departe... Iubirea-i marea fără valuri, Când tace ceru-n rugăciune Și soarele nu mai apune Secundă rasărind din maluri... O întâlnire de albastru, Din cerul ochiului senin Privire înălțând divin Mărturisirile din astru...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie Pîrlogea Costel

Albul florilor Flori albe, ning pui de berze, iar ei, cu puf, albesc corcoduşii; ca nişte mirese printre buruieni, cu visul meu, împodobesc câmpul. Pete albe aruncate de-un pictor îmbătat de primăvară ascund copacii dezbrăcaţi de toamnă, lăsând speranţe iar să înflorească. Pe şorţuri, alte flori miros a sărbători, bomboane înfloresc în coşuri de nuiele, în clopote ce mă ucid, stau chipuri, ce înc-aduc colive la desert. Să nu fim trişti când florile se pierd, în frunze şi lăstarii verzi de-odată, chiar de o altă primăvară parfumată miroase a tămâie, a pomeni şi viaţă?

Spiritul iubirii Mai vreau să cred în spiritul ne-nvins, de viaţă şi de nimeni, în nota-naltă de trăire din adevărul tău: iubire! Lanţuri, surpă idealuri, prăbuşesc credinţe; divinul plânge în icoane sfinte la voia întâmplării nevoilor mărunte. Dezacordate piane-ncep să tacă, viori coboară din cerul plin de nori; nu se aud ca în vacarmul de-altădată: mai plin de cântec, versuri şi fiori. Tu poţi schimba destine, cu aripi atingi vise, manifestarea ta la dragoste îmbie, dar fără tine: dragostea-i pustie! Eşti cuvânt sacru, mister şi poezie; umanitatea 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e umană şi datorită ţie, iar noi, ne naştem tot mai puţin prin tine, fără piane, poezii sublime.

Camera obscură Sinele, se roagă în genunchi la templul adevărului purificându-se înainte de-a intra în camera divină: aspiraţie spre absolut a însăşi adevărului, mereu relativ. Spiritul înlănţuit ca un Crist, plăteşte ecouri de vini din trecutul devenirii sale, într-un război care nu este al lui. Personalităţi iudeice zornăie lanţuri în juru-i, inconştiente, ascunse în mica nebunie universală: firească, diversă şi subtilă, a creaţiei. Sinele rănit, poate intra în meditaţie ca un Buddha, căutînd echilibrul

interior,

protejându-se

spaţiu nevăzut... sfâşietor de singur.

Chipul iubirii Eşti primul gând în zorile ce-apar, şi primul chip dorit de sărbători. îmi e atât de dor de tine uneori, încât nici vorbe şi nici flori nu pot să-ţi dau. Ai vede dorul meu plângând în flori: natura strigă uneori neîmplinirile din noi; pe mine trist şi apăsat căci nici-o clipă n-am uitat, iubirea mea: chipul tău drag.

într-un

Poezie

Gabriela Mimi Boroianu

Dormi... Încă plouă... și-i frig. Mi-a înghețat un cuvânt spânzurat la fereastra ta. La pierdut Luna când îți veghea somnul. Știi, prin ochii ei îți priveam chipul. Chiar și în somn sprânceana ta nu renunța la încruntare. Aş fi vrut să fiu lângă tine să șterg gândul ce nu lăsa liniștea să-ți limpezească visul... Știi cât te iubesc? Nu, nu ști... Nu știi cât de apăsător e dorul și nici cât de mult aș vrea să am aripi... Cât mi-aş dori să alunec în visul tău doar ca să-ți dorm în brațele gândului să împart cu tine o gură de aer... și-o jumătate de sărut. Dar tu... dormi Și nu știi!

Osândă Se sparge-un mugur de lumină Când ceru-și desfășoară foaia Iar peste tufa de glicină Din vorba ta se pune ploaia... Și parcă însuși Dumnezeu Mă ceartă-n ochii tăi verzui, Că din ce sunt îl pierd pe „eu”... De nu-s a ta,-s a nimănui! Și-ți scriu cu mâna tremurândă Pe-albastrul cerului un vers, Iubește-mă, nu-mi da osândă

Tu-mi ești întregul univers!

Curg înspre tine gând... Curg înspre tine gând... Din ochii mei în ochii tăi. Cu dorința aprigă de a-ți inunda inima templu sfânt al iubirii. Vreau să-mi așez visul ofrandă pe altarul sufletului tău. Primește-mă în tine! Ca pe un dor, Ca pe o credință, Ca pe ziua de mâine... Curg înspre tine gând. Păstrează-mă tăcere în șoapta strivită între buze. Ca un sărut pe cuvânt. Respiră-mă! Ca pe un vis, Ca pe o speranță, Ca pe ultima gură de aer...

Vis Visam că cerul se comprimă În irusul ce-ascunzi sub pleoapă Când marea n-are nici o vină Că oful meu, n-o să-l încapă. Că somnul ți-a rănit privirea Când te-a adus la mine-n vis Și-n pieptul meu dumnezeirea Raiului porțile-a deschis. Și te strângeam cu veșnicia Să te zidesc în pieptul meu Când îngerii, ucenicia Își începeau la Dumnezeu. Dar blestemata depărtare Rebelă timpul îl destramă Și zorile cu gust de sare În visul meu râzând le-ndeamnă. Și spune-mi tu, să nu blestem Această soartă dușmănoasă? Din vis în viața te tot chem C-aici te-aș vrea să-mi fii rămasă... 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Florin T. Roman

Suspin XIII

Omnia vincit amor! Iată, stau aplecat peste această ultimă coală

Văd zborul unui stol de aripi trăgându-şi umbra peste vârf de pădure în ritm solemn şi seren de sentimente cenuşii, imature. Of, mă doare această primăvară în visuri de flori grav rănită cu amintiri de crengi încă netrezite şi cu pălărie albă de munţi încă netopită.

a caietului în care îmi scriu poeziile. E o coală albă, imaculată. Singura. Foaia imaculată odrăsleşte cuvinte nedesluşite, din care tu îmi răsari, zveltă şi nobilă, precum o aristocrată bizantină cu umerii goi şi cu fruntea senină, castă ca Athena, orgolioasă ca şi Casiopeea. Mă iei la braţ şi urcăm împreună sub clar de lună într-o nacelă cât o jumătate de nucă, purtată în zbor de o pasăre colibri, amândoi înveşmântaţi în raze de lumini argintii ca în

O, tempora!

haine de bal, tu purtând la gât o salbă din bătăile inimii mele,

TIMPUL a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele

eu purtând pe cap o coroană de luceferi încă nenăscuţi,

trebuia să apună. Leşul lui se scurgea printre

eu declamând tăceri impermeabile, de Shakespeare.

secole arse de furtuni glaciare, printre suflete stoarse… Zgâriat pe obraz de cuvinte haine plângea cerul,

tu fredonând rapsodii în cinstea primăverii, Urcăm, urcăm şi Pământul e tot mai mic. Simt cum în mine se naşte şi creşte un imperiu de cruci, tu ai rămas în urmă, să culegi trandafiri şi sentimente însângerate,

mâhnit, cu comete-suspine,

eu te aştept foşnind ca un sinistrat al florilor cerului.

iar pe-o geană de dor

Şi iarăşi urcăm, urcăm, fără popas, şi cerul e tot mai

un schelet de aripă survola rătăcit pas târziu, neagră clipă … Doar ecoul în vis şi-n lumină rănit al clepsidrei de versuri, suspina la zenit… Eu, în timp ce urcam dând din aripi, spre ea, mi-am pierdut amintirile

aproape, se destramă, iată, rozele şi zborul, tu mă strigi dintre urme de cuvinte: Omnia vincit amor! Omnia vincit amor! Eu nu-ţi răspund şi ecoul tăcerii produce albastru. Închinăm un pahar de senin, închinăm şi urcăm, iată, tocmai am trecut de cer, am lăsat în urmă şi cuvântul cer, îmi zâmbeşti şi surâsul tău dezintegrează emoţiile în mii de nestemate, cu frivolitate privesc în urmă: nu se mai văd nici cerul, nici umbra cerului, nici cuvintele, nici necuvintele, dar tu încă ştiu cine eşti, te mai recunosc după forma inimii

cărnii pe-o stea şi în urmă privind, tulburat,

şi după cicatricea de pe destin;

am văzut cum condiţia umană se reface în lut.

şi suspin.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Angi Cristea

Daimonul de piatră ziua în care l-am cunoscut pe adam miroasea a poezie până la rărunchi oamenii deveniseră un soi de păsări pulsând jefuiți de propriile lor pene cuvintele ca niște monede

Poezie Coapsa cuvintelor plouă peste aburii vii peste muguri risipiți între vii plouă cu soare stingher cu stele strălucind efemer mi-e o sete de lună/pelin/de nori risipiți și senin de coapsa cuvintelor rotunjită vocală în curcubeu risipită

se risipeau vii în țărână

mi-e dor între ploi de uscat între clipe de șarpele lumii vărgat bolnav de un unu imaginar atunci când cerul zurliu se rotește Adam s-a spălat pe mâini de propriile lui mâini plouă cu silabe amar nelumește și a rostit Cântarea-Cântărilor culcat pe limba română până la grâu apoi a băut încă un pahar ca pentru fratele Nichita de atunci știu de ce umblă poeții călare pe elefanți și umblă cu zilele în mână zbor diafan câmpie cu lună

Slalom Te-am șuierat printr-o mie de guri de canal, poezie! Cu picioare invizibile, cuvintele-omizi mi-au atins miocardul. Așa am înțeles că numai printre poeți poți bea din singurătatea-metaforă.

Pânză în ulei lumea pare prinsă într-o centrifugă pe strada Lipscani pictorii beau la terase culori de ulei li se scurg pe pantofii albi se urinează pe zidurile desenate în graffiti nici să împarți un fum cu cineva nu mai este permis arta din acum se limitează la contemplarea lumii diogenic ehei prin orașul meu circulă zei cu brațele pline de sticle goale ca niște iriși orbi deschiși neluminii aerul viu care iese din canale șerpuiește printre câini și hingheri singură într-un moloz de cuvinte îți zic Manole s-a ruinat catedrala iarba a năpădit amvonul oamenii ca și păsările suferă de bipolaritate s-a dus dracului ideea de permanență erosul miroase a stârv

cu toate acestea împart fiecare milimetru de eu falia mea de timp necartezian scrijelesc monumental pe epidermă câte o evă. iubirea ca un pescăruș decolorat sferic sărat Poetul trăiește ca un microcip implantat în și vă mărturisesc că în orașul acesta diminețile stern, cu timpanul așezat pe pântecul Terrei... se spală străzile până nu mai miros a urină nici a artă stea-de-mare printre recifi. Seri cu gheare de lilieci

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Zinca Iulian Marius

la tărâmul unui râu se face punte, puntea dorului de timp:

Strigătul – caldarâm de timp timpul meu, Cuvintele s-au strâns toate, la un loc, în cerc.

timpul tău,

În mijloc-ul lor era bucata mea de cer,

timpul timpului fără de timp în semnul legat

se întindea dincolo de zi.

de suflet.

A venit noaptea. M-a prins întins, pe jos. Muşcam hulpav din vise

Cheia pentru suflet

ca dintr-un măr, defrişam pădurea de gânduri

Se apropie sfârşitul de început sau începutul

şi

de sfârşit.

şoaptele curgeau pe la margini de buze,

Nu ştiu de e capăt de zi sau de noapte. Mă caut

udau dorul născut din fâlfâiri de aripi.

de dincolo de mine, printre raze de april.

Era vremea mea, să tac, acum. Vopseam tăcerea

Să fie licărul din noapte sau întunericul din

dincolo de drumul cu poarta deschisă, să nu mă

zi?

mor (de)cojit de vreme, pe caldarâm de timp. Deschid gândul şi-l dau filă după filă, Tu auzi cum te strig!? Te iubesc! Sufletul meu.

ca la o carte. Poate se opreşte în poarta fără uşă pe care mi-am zidit

Agăţat de semn – timpul

Izgonit din cer, stă agăţat cu picioarele

dată cu clipa fără chei. Cheia

de pământ, ca un circar pe sârma vieţii

de la gât e cheia pentru Suflet.

şi-şi flutură mâinile în aer de parcă ar dansa

Doar

pe ritmul bătăilor de aripi, din piept. Era cântul înfloririi

el îi ştie (în)toarcerea fără lacăt, la izvorul de

şi petale

şoapte,

se adună, se zboară,

doar

se aruncă, ca în copilărie, de sus în jos, pe dos, se strigă

el (mă) ştie aripile dorului când plec hoinar,

ecoul

brambura pe străzile minţii cu dalta să cioplesc aşchiile sărite de jos sau

şi

de sus, în lungul paşilor,

vişini, cireşi, caişi îmbată salcia

pe caldarâm.

se plânge 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Maria-Ileana Tănase

Cenaclul Îngerilor Străbat un drum, printre cuvinte şi nu mai simt povara ca înainte, cu răbdare, în timp, l-am curăţat, de putregai şi tot ce-a fost uscat. Cresc ramuri de vers din tulpină, iar copacul are demult rădăcină şi chiar dacă vântul rupe un ram, va creşte alt lăstar chiar, la geam. Zilnic plantez copaci, din cuvinte şi frunzele sunt aducerile-aminte, iar când prin ramuri adie vântul, gândul destramă-n vers cuvântul.

În iarba crudă Păşesc uşor, întunericul a cuprins odaia, trist, doar pendula îşi face simţită bătaia, iar vântul s-a culcat pe ramuri de copaci şi la geam ciripesc doi grauri insomniaci. Gândurile-s cărunte dar tâmplele fierbinţi şi singurătatea a devenit un altar cu sfinţi, pleoapele se-nchină, somnul dă târcoale, dar nu ştiu ziua de mâine ce pune la cale. E noapte târziu... toate sunt neschimbate şi amintirea ascunsă-n suflet dă din coate, dincolo de suspin visul se destramă târziu,

Pădurea vieţii va desfrunzi în ani, dar cea din cuvinte-şi va găsi fani, covor de vers voi ţese la umbra lor, până frecventez „Cenaclul Îngerilor”.

Viaţa-i un marathon Motto: Viaţa-i un marathon, iar când am trecut linia de sosire ne premiază veşnicia - Maria-Ileana Tănase

Mi-am rătăcit gândurile prin anii trecuţi, pădurea-i fâşie, mulţi arbori desfrunziţi, frumuseţea verii s-a destrămat prin flori şi-n toamna vieţii, suntem mai gânditori. Frunzele au lăcrimat în toamnele de ieri şi vârsta nu găseşte vină anilor stingheri, speranţa rămâne ca şi crengile de brazi, chiar dacă-ntr-o zi te ridici iar în alta cazi.

iar la fereastra unui gând totul este pustiu. Rămân optimistă, dar singurătatea-nfioară, sper să zboare fluturii prin noua primăvară, iar în iarba crudă s-adulmec pofta de viaţă şi-odată cu zorii schimbarea să capete faţă.

Lună plină, manechină Lună plină, n-ai hodină, parc-ai fi pe-o trambulină, pe munte te-ai cocoţat şi chiar m-ai înspăimântat. Ceru'-i cam îndepărtat iar tu, te-ai aventurat, Lună plină, n-ai hodină, parc-ai fi pe-o trambulină.

Timpul oftează şi anotimpurile se petrec, suntem în propria competiţie iar anii trec, viaţa-i un marathon... alergăm în neştire şi ne premiază veşnicia, la linia de sosire. Pe tâmplele pădurii adie vânt de toamnă, îi-amurg şi te cuprinde nostalgia, doamnă, pădurea vieţii, îşi va desfrunzi copacii toţi, dar vei înverzi din nou, prin copii şi nepoţi.

Şi te crezi o manechină, muntele, podium-vitrină, dar stelele s-au bosumflat, că pe ele le-ai abandonat. Lună plină, n-ai hodină, parc-ai fi pe-o trambulină! 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poezie

Ion Ionescu-Bucovu

peste tot răsar doar flori pline toate de culori,

în noaptea asta de carmin primăvara asta seara mi-a topit cerul ca ceara şi-a căzut pasărea coarbă peste roua de pe iarbă,

de la verdele aprins până la albul nestins şi de la un timp încoace verdele-galben se face, lăstuni fulgeră pe ape, vin muscuţe să se-adape, maicile-s gata de rugă,

a plouat cu stelele moarte şi-a căzut luna-ntr-o parte, princiară, virtuoasă, s-a lăsat la noi pe casă. se-aude cântecul greu din lira veche-a lui Orfeu şi cad fluturi de agave peste visele-mi bolnave. pe umăr tandru şi virgin îmi beau carafele de vin şi de va fi să-mi fie frig, adesea, dragă, eu te strig.

mieii toţi o iau la fugă, calcă îngerii prin rouă prevestind o slavă nouă, stelele cad în fântâni, se strâng mioarele-n stâni, umbrele cad în trecut, pe un timp sărac şi mut, apar doar năluci şi hore, peste putredele ore, cuiburi de singurătăţi trec în timp, în alte dăţi, iară drumul cel stingher face graniţă spre cer, cade ploaia de inele

şi-n acel dulce aer moale, îmi scald visele amare şi-n clipele albastre, mute, adorm pe coapse alăute. gândul îmi colindă duhul, îmi doliază tot văzduhul şi zic adio şi amin în noaptea asta de carmin…

peste simţurile mele, fată-plantă vorbitoare, te-ai născut printre fecioare, răsucind dantelele şi furând inelele, visând nunţi împărăteşti cu inelul tău pe deşti, ce-a venit într-un târziu şi-i turnat în argint viu;

balada primăverii seara când este răcoare se varsă luna-n urcioare, când cerbii vin să se-adape, cad luceferii pe ape, noaptea visele îşi coase pe genele somnoroase şi pe feţe de lăicer urcând dorurile-n cer şi pe trup de sânziene ne cade somnul în gene; ce miresme de penel pictate în chip şi fel, 16

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

orb să fii şi să nu vezi cum creşte iarba-n livezi, cum cântă râul pe luncă, descântându-ne de brâncă, cum apar şi apoi pier licuricii pân la cer, cum spală luna pe cale picioarele în sandale, cum trece duhul în boare pe aripe de izvoare, cum urcăm în munţi de fum rătăcindu-ne pe drum, cum se lasă seara-n gând ca lumina pe mormânt…

Aurora Luchian

Din lumea lor... Poezie pentru copii Pe un smoc de rostopască, Bondărel cu nouă bască, Amețit de frumusețe, Are trai ca de Altețe. Alături pe-o pălămidă, Deșirată, o omidă, A văzut merii în floare, „Ce parfum, ce desfătare!” Tiii, ce zumzet de albine! Colectau nectar. Păi cine Adună cu picătura Pân-o doare bătătura? Pe o floare ca de soare, Lăcusta cu lungi picioare, Sare fluturând fustița, Și-ntâlnește gărgărița. – Ah, ce rochie-n buline! Îngăimă prin trei suspine. De-aș avea un strai ca tine, Mult l-aș etala. În fine... Fluturii în vervă mare, Încălziți gingaș de soare, Au dansat pe valsuri line, Dând din aripile fine, Și-n mirări, de dragul lor, Ațipi și-un ultim nor.

În azur şi în smarald Râde poieniţa-n verde, Râde cerul în senin, Râul clipocind se pierde, Din sol iese un pelin. Pe cărări bătătorite, Furnicuţe în opinci, Trec în şiruri şi grăbite, Se feresc de moş Arici.

Un măceş spinos şi foarte Mândru de un lăstăraş, Răsfoia tacit o carte, Despre traiul pe imaş.

Poezie

Râde cerul şi pământul În azur şi în smarald, Păsările încep cântul, Tare-i plăcut când e cald!

Şi greieraşii muncesc! Palid, greierul Ilie, Cum citea o poezie, Observă că-i denigrat, Şi-i rănit şi revoltat. “Ce au poeţii cu mine? Spun la băieţi şi copile, Că-s trândav, maliţios, Şi pierd timpul preţios.” S-a gândit, s-a răzgândit, Şi-ntr-o zi a îndrăznit Să pătrundă într-o şcoală, Ca să ceară socoteală, Unei doamne învăţătoare, Fiindcă zvonul, mult îl doare! “Dacă vara n-aş munci, Iarna nu m-aş prăpădi?” Ţup! s-avântă pe birou, Strigând de stârni ecou: – Ascultaţi-mă un pic, Vreau ceva să vă explic! Nu sunt leneş, e-o scorneală! Declară fără sfială. Doar că-n vară am cântat, Pentru asta-s judecat? Cânt. Asta nu neg deloc, Mă răsfăţ, sprinţar mă joc, Dar aveţi cuvântul meu, Că am provizii mereu. Doresc o rectificare! Vă rog, doamne învăţătoare, Să convingeţi copilaşii, Că muncesc şi greieraşii! 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

proză 19-32

Olguţa Trifan

Frănturi de viaţă Capitolul 1 Din camera 101 răzbat ţipetele disperate ale unei femei. – Vă rog să mă ajutaţi! Cineva să mă ajute şi pe mine! Ajutooor! Locatarii camerelor vecine încep să se agite, neştiind ce se întâmplă. Cineva încearcă uşa de unde se aud, fără oprire, gemetele femeii. Este încuiată. Altă persoană sună la recepţie şi, aproape imediat, apare camerista, învârtind pe degetul arătător un inel de care erau prinse mai multe chei. Cu dexteritatea datorată obişnuinţei, fireşte, o alege pe cea cu numărul 101 şi, însoţită de câteva persoane curioase, dar şi destul de îngrijorate, pătrund în incinta camerei de hotel, unde, căzută între paturi, cu pantalonul îmbrăcat pe un picior, cu o plagă deschisă în zona capului, de unde sângele îi şiroia pe după ureche şi pe umărul stâng, Romelia, o femeie frumoasă, blondă, ce nu-şi arăta vârsta nici măcar în această postură, printre gemetele ce nu încetau, nu contenea să mulţumească salvatorilor, deşi biata femeie făcea eforturi vizibile să se abţină. În afară de cameristă, nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, cum căzuse această femeie pe jumătate îmbrăcată şi de ce, deşi conştientă, nu se ridicase singură şi făcuse atâta zarvă. Un bărbat din grupul curioşilor o întreabă dacă o mai doare şi altceva şi dacă în cădere s-a lovit şi la coloană. Romelia răspunse că nu, că nu este lovită decât puţin la cap, dar are nevoie de ajutor pentru a se ridica deoarece suferă de Hemiplegie sechelară stângă. În încăpere se instală liniştea. Nimeni nu se aşteptase la asta. Era într-adevăr o staţiune pentru tratament şi recuperare medicală, dar, pentru această femeie, totul părea prea mult. Cei prezenţi, încă sub efectul celor auzite, fac loc asistentei medicale a hotelului, părăsind, vizibil marcaţi, încăperea, murmurând: „Sărăcuţa! Dar cum de a venit singură?” Asistenta Jeni Romaşcu examinează cu atenţie rana Romeliei, o curăţă, aplică un mic pansament, şi-i spune: – Doamna Radu, aţi avut noroc! Nu este decât o 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

zgârietură de suprafaţă, dar putea fi o lovitură foarte periculoasă. În situaţia dumneavoastră ar trebui să fiţi mai atentă şi nu ar fi rău să aveţi o colegă de cameră. – Aveţi dreptate, doamna asistentă! De obicei mă descurc, însă, în această dimineaţă, nu ştiu ce s-a întâmplat, cred că am alunecat şi m-am dezechilibrat puţin. Până să-mi dau seama, eram blocată între aceste paturi, aflându-mă în imposibilitatea de a mă mişca. Cât despre o colegă, da, am înţeles de la recepţie că va veni cineva astăzi. Eu am ajuns de ieri. Asistenta îşi închise trusa medicală, privind-o pe Romelia zâmbind. I se adresează blând: – Doamna Radu... – Romelia… Vă rog să-mi spuneţi Romelia! – Romelia, eu sunt Jeni. Te rog să ai grijă de tine şi dacă ai nevoie de ceva, atâta timp cât stai aici, te rog să-mi spui! – Mulţumesc, Jeni! Mulţumesc mult! Asistenta părăsi încăperea, iar Romelia, rămasă singură, se aşeză pe patul de lângă fereastră, aprinzându-şi o ţigară. Se gândea cât de uşor se poate întâmpla ceva care să-i curme viaţa. O simplă căzătură îi putea fi fatală. Se-nfioră la gândul că se putea lovi mai rău. Îşi promisese în atâtea rânduri să nu se mai gândească la moarte, dar, ca de fiecare dată când se întâmplă ceva, gândurile o iau razna... Cu privirea rătăcită undeva, spre coama munţilor, îşi trece prin sita amintirilor cei 63 de ani pe care-i adunase. Multe amintiri, foarte multe, dar atât de puţine frumoase, încât îi este tare greu să-şi amintească măcar una dintre ele. Capitolul II Era iarna lui 1950, în 9 februarie. Iarnă grea. Crivăţul se dezlănţuia pe câmp, urlând ca o fiară. Pomii, dezbrăcaţi de frunze, se frământau pe loc, parcă încercând cu disperare să rupă nişte lanţuri imaginare şi să fugă din calea gerului năprasnic. Doar vântul alerga liber, făcându-şi de cap pe câmpurile ce păreau că nu au margini şi prin coşurile caselor, şuierând şi băgându-şi nasul pretutindeni, azvârlind fumul înapoi în sobe, înecându-i şi storcând lacrimile celor din casă. În casa lui Nicolae Ionescu, în comuna Breasta, la vreo 10 km de Craiova, în odaia cu pereţi subţiri, tencuiţi, unde nu exista duşumea, pe jos fiind lut galben clisos amestecat cu balegă proaspătă de cal, având aşternute pe jos două rogojini, dada Gheorghiţa a lui Vasile Badea venise s-o moşească

Proză

pe Floarea Ionescu căreia se pare că îi venise sorocul. Focul trosnea în soba din lut, aşezată în colţ, încălzind un cazan cu apă aşezat pe plita de fontă încinsă. Floarea era la a doua naştere. Mai avea un băiat, George, de 3 ani. Îl născuse tot cu dada Gheorghiţa şi tot acasă. Acum stătea ghemuit după sobă, atent la fiecare sunet din casă. Chiar dacă aflase de la părinţi că în curând va avea un frăţior sau o surioară, în ochişorii lui migdalaţi se citea teama. Dada Gheorghiţa grăbea pregătirile, cu mare atenţie, aşezând cu minuţiozitate toate cele de trebuinţă pe o masă acoperită cu un cearşaf alb imaculat: o păturică curată din bumbac, un prosop şi cearşafuri albe pentru înfăşarea copilului. Patul îl pregătise cu cearşafuri curate şi o folie din plastic. Pe plită, lângă cazanul cu apă aburindă, într-o cratiţă curată fierbea un cuţit de metal. Acesta urma să fie folosit la tăierea cordonului ombilical, iar mai multe şuviţe de albită stăteau aşezate lângă celelalte obiecte, pregătite fiind să lege cordonul copilului. Ştia foarte bine bătrânica ce are de făcut, doar adusese pe lume peste două sute de copii în comună, de-a lungul vieţii. Multe femei, pe care acum le moşeşte, au fost aduse pe lume de bătrănica Gheorghiţa. Floarea se simţea din ce în ce mai rău. Contracţiile se îndesiseră, iar aducerea pe lume al celui de al doilea copil al familiei Ionescu se apropia. Bătrâna Gheorghiţa, scoţând capul pe uşă, strigă: – Mă, Nicolae! Vin’ de ia copilul ăsta de aci, să nu se sperie de ţipetele maică-si şi mai adu ceva lemne! Procesul naşterii începuse de ceva timp, iar Nicolae Ionescu nu avea stare în nici un chip. Făcuse cărare bătută prin omătul din faţa casei, trăgând dintr-o ţigară făcută din tutun uscat şi mărunţit, învârtită în hârtie de ziar. Îl încolţise un gând rău şi se muncea să scape de el. „Parcă data trecută a durat mai puţin şi parcă Floarea nu urlase aşa mult” îşi aminti el. Din casă, la diferite intervale de timp, răzbăteau prin pereţii subţiri şi ferestre urletele de durere ale femeii, însoţite de îndemnurile dadei Gheorghiţa. Fătul, parcă hotărât să lupte împotriva unui destin risipit în fumul înecăcios al durerilor, refuza cu îndârjire intrarea în acest destin, prin naştere, fără un motiv medical vizibil. Chinurile femeii au durat aproximativ trei ore. La ora 11.45 printr-un ultim efort, extenuată din cauza chinurilor facerii, Floarea dă naştere unei fetiţe. Cu dexteritatea specialistului,

moaşa execută toate procedurile, ocupându-se atât de mamă cât şi de copilaş: tăierea şi legarea cordonului ombilical, îndepărtarea secreţiilor curăţarea copilului şi înfăşarea lui, să nu piardă din căldură. Totul era făcut ca la carte. Nu o uitase nici pe Floarea. Vorbea permanent cu ea pregătindu-o pentru eliminarea placentei şi încurajându-o : – Hai, draga mea! Ce a fost mai greu a trecut... Ai o fătucă tare frumoasă! Mai ai un pic şi ai scăpat. Trebuie să faci locul, să te arănjăm... Ai încredere în baba ta şi să ţi-o dăm pe a mică, că de, i-o fi tare foame… Auzi-o cum ţipă! Între timp, Nicolae Ionescu, intrase în casă şi mai băgase câteva lemne în foc. Povestea cum a fost la vecini şi-i spusese lui George, fiul cel mare de acum, că are o surioară. Întrebat de vecini cum îi vor pune numele, Nicolae a spus Cornelia… George, a repetat bucuros: Romelia! Acum, Nicolae se uita întrebător către Floarea şi către dada Gheorghiţa, încrucişându-şi zâmbetul cu al lor. – Romelia, să fie! Să ne trăiască şi să ne fie sănătoasă! * În următorii ani, Romelia, al doilea copil al familiei Ionescu, dintre cei cinci, pentru că au mai urmat două fete şi un băiat, crescuse, transformâdu-se într-o minunăţie de fetiţă, ajungând la frumoasa vârstă de şase ani. Era o fetiţă reuşită, blonđă, cu ochii verzi ca smaraldul, genele lungi şi negre ca două umbrare, făcute parcă special ca Soarele să nu-i fure din culoarea ochilor. Pe cât de frumoasă era, pe atât de isteaţă şi de vorbăreaţă se dovedea! În toamna anului 1956, Romelia a mers la scoală, în clasa întâi. Toamna îşi număra frunzele într-o imagine de basm arămiu, aşezându-le peste tot... În curtea şcolii, pe platou, copii de diferite vârste se aliniaseră într-un careu în jurul unui grup de profesori, urmând a fi repartizaţi pe clase. Romelia venise la şcoală împreună cu fratele ei George care intra în clasa a patra. Fetiţa părăsea mereu grupul celor de clasa întâi, alipindu-se copiilor de clasa a patra unde era George. Acesta, vădit încurcat de neastâmpărul fetiţei, o luă de mânuţă şoptindu-i pe un ton hotărât că trebuie să stea acolo unde o duce el, adică, între copiii care sunt pentru clasa întâi, altfel o va spune mamei. – Spune-i! Strigă fetiţa, vizibil, iritată. Dar, dacă eu stau aici şi tu acolo, cine te mai ajută la învăţat? Vocea fetiţei răzbătu, strident, pe platoul plin de 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

copii şi cadre didactice, în liniştea parcă anume instalată să surprindă comicul replicii, al situaţiei. – Hî, hi... – Ha, hi, hi... – Ha, ha, ha.. Sobrietatea ceremoniei se transformase dintr-o dată într-un hohot de râs, spontan, la unison, elevi şi învăţători, profesori, părinţi, râdeau cu lacrimi de seriozitatea plină de importanţă cu care Romelia îşi apostrofase fratele. Fără să ştie, cu această replică, fetiţa câştigase inimile tuturor. Timpul trecea şi Romelia mergea zi de zi la şcoală. Seara stătea la lumina unui opaiţ, aşezat în firida de după sobă, la o măsuţă mică de lemn, improvizată de tatăl său, până îşi termina temele. Nicolae Ionescu o privea cu mândrie şi nu odată lăsă gândul, liber, să-i scape: “Fata mea nu se va pierde-n Breasta, fata mea va merge la Craiova, va ajunge om mare!” Când nu învăţa, Romelia îşi ajuta mama la treburile gospodăriei. Mama spăla, Romelia căra surcelele, lemne şi cărbuni din magazie. Ca să le aducă trebuia să umble prin frig. Romelia se zgribulea, chircindu-se, apoi, uşoară ca o pisică îşi ţinea respiraţia şi în goană mergea până în magazie şi înapoi cu braţul cu lemne, roşie ca focul, la înapoiere simţind că îi este chiar cald. Apoi avea grijă de cea mică, dându-i să mănânce şi având grijă să nu se lovească, să nu cadă de pe pat. Seara, după teme, cădea vlăguită. Pica de somn... Uneori nici nu mai reuşea să se gândească la faptul că a doua zi va trebui să o ia de la capăt, dar era atât de fericită că mama are bază pe ea, încât uita de oboseală. ... Timpul a trecut, a trecut iarna şi primăvara. Romelia mergea la şcoală cu mare bucurie şi în prezenţa ei totul strălucea. Radia în jurul ei doar bucurie şi fericire. Atât cadrele didactice cât şi copii din şcoală, toţi o iubeau. Nimeni nu bănuia ce destin o urmăreşte pe fetiţa ce le era atât de dragă. Pe la jumătatea lunii Mai, familia Ionescu a avut musafiri de la Craiova. Lena, sora mai mare a lui Nicolae, femeie dintr-o bucată, nu prea înaltă, să fi avut vreun metru şaizeci şi cinci de centimetri, vreo şaptezeci de kilograme, dar avea o logoree cât pentru zece femei de măsura ei, cu bărbatu-su Vasile, om domol, cu bunul simţ la purtător şi cu ruşinea-n rever. Nu aveau copii şi din când în când mai veneau în vizită la Breasta, pe la fratele Lenei, dar şi la nişte unchi ai lui Vasile, ocazie de a-şi mai aproviziona cămara cu ceva prospături, verdeţuri şi 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

alte cele, că de, viaţa la oraş este grea. Când începea Lena să-şi plângă de milă, erau în stare neamurile să ia casa de-un colţ să i-o dea, numai să nu o mai audă. Lui Nicolae, de ceva timp, îi incolţise în minte un gând şi nu îi dădea deloc pace. Atât ziua cât şi noaptea rămânea cu ochii atintiţi într-un loc, uitând de treaba ce-o avea de făcut dar şi de somn. Nu îndrăznea să vorbească cu nimeni despre gândul ce-i frământa sufletul. Nu înţelegea de ce acest gând îi dă frisoane pe şira spinării de câte ori îi revine în minte. Da. Va vorbi cu Lena, mai întâi, să vadă ce spune ea, iar dacă sora lui este de acord, o va convinge şi pe Floarea. De Vasile nu se pune problema, acesta este om bun şi, oricum, ce spune Lena este literă de lege. – Lena, mă gândeam că ai vrea să mergem până în livadă să-ţi culegem nişte cireşe pentru compot, dulceaţă, ceva..., ştiu că la oraş sunt scumpe iar aici, se strică în copaci şi aşa vom mai vorbi şi noi, ca fraţii... Lena simţi că fratele ei este măcinat de gânduri şi, fără să zăbovească, spuse: – Mergem, frăţioare! Chiar mă întrebam când ai de gând să-mi ceri asta. Plecară deci cei doi fraţi, trecând pe lângă fânărie şi urcând pe poteca îngustă din spatele casei spre livada bătrână, unde cireşii îşi aplecau crengile la pâmânt sub greutatea ciucurilor de cireşe roşii şi negre, dulci ca mierea de te ustura gâtul de coapte ce erau. Cei doi fraţi au început să culeagă cireşe, iar Lena aştepta cu nerăbdare, surprinzător de tăcută, ca fratele ei să-şi verse năduful ce-i întuneca fruntea. Văzând că acesta nu are de gând să vorbească, mai mult chiar, părea că e plecat cu gândurile dincolo de Craiova, se gândi să ia taurul de coarne, să vadă în ce ape se scaldă frate-su, de ce pare că i s-au înecat toate corăbiile... – Măi, Nicolae! – Hî... – Măi... sunt io sora ta? – ... Eşti... – Sunt io, sora ta mai mare? – Da ! ... De ce mă întrebi asta? – Dacă sunt, de ce nu vorbeşti cu mine? Ce-ţi tulbură sufletul şi mintea atât de rău, de parcă nu ai mai fi tu? Spune-mi! Nicolae se aşeză sub poala deasă a cireşului, de parcă nu-şi mai putea susţine greutatea sufletului pe forţa picioarelor şi aşteptându-o pe Lena să se aşeze lângă el, se gândea cum să înceapă...

Proză

Liliana Graboveanu

– Este vorba de fii-mea... – De care din ele? – ... De Romelia... – Ce se întâmplă cu copila? Ce este cu ea? Este bolnavă? – Ferească Dumnezeu! Mai bine mor io... – Atunci? Spune odată! Ce te frământă? – Ştii şi tu, fata asta are ceva, ceva deosebit. Este tare isteaţa şi mi se rupe inima să o văd risipită în Breasta. Poate avea un viitor mare, dar numai plecând la timp de aici. Mă gândeam... – Ce Nicolae? – Mă gândeam, dacă nu ai vrea, dacă ai putea să... să o iei tu, ştii, sub supravegherea ta, să o ţii la tine, să o dăm la şcoală la Craiova... E cuminte şi silitoare, învaţă singură, de drag, n-ai avea bătăi de cap... – Eu nu zic nu, frăţioare, dar trebuie să te gândeşti bine... În ce condiţii vrei să faci asta? Se vede treaba că mintea Lenei deja începuse să lucreze. Zărise, ea, fata şi nu putea să nu observe cât de isteaţă era, cât de ageră şi, foarte important, harnică şi pricepută. Deşi micuţă, fata dădea dovadă de multă îndemânare la treburile gospodăriei... “Pupa-ţi-aş ochii frăţioare, că bună idee îţi veni! Aşa scăpa-voi şi eu la ajutor.” – Sigur, sigur... o vom face, Nicolae, o vom face cum va fi mai bine pentru fată. Sigur, trebuie, trebuie să o facem om mare. – Lena, surioară, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Dacă ai şti, de când mă macină gândul acesta şi nu l-am putut împărtăşi nimănui... Doar gândindu-mă, îmi îngheţa şira spinării... Au umplut coşurile cu cireşe si au plecat către casă tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. Nicolae, oarecum uşurat şi mulţumit că discutase cu soru-sa, iar aceasta acceptase să îl ajute să-i ofere Romeliei un viitor strălucit, departe de Breasta. Lena vedea de pe acum, cu ochii minţii, cât de bine îi va fi ei când îi va păşi pragul casei, un ajutor atât de important, precum scumpa ei nepoţică. Îi venea să sară în sus de bucurie. Îşi privi fratele, îi atinse braţul cu compasiune şi cu o voce numai de ea ştiută îi şopti: – Stai liniştit, frăţioare! De acum, că mi-ai spus, totul va fi bine, nu mai ai de ce-ţi face griji... [Va urma...]

Trădarea Textele *Trădarea* şi *Muzicanţii de bronz* se citesc împreună..Este acelaşi personaj... În această carte au fost reluate, cu modificări, vechi texte la care am adăugat alte cinci texte...

Marian se aşezase pe sofaua veche, moştenire de familie. Sosit de căteva ore de la serviciu, după ce făcuse ceva cumpărături, se odihnea cu gândurile lui. Şi nu erau puţine. Privi apoi plictisit încăperea. Era nemulţumit. Scaunele se stricaseră, totul căpătase aspectul de vechituri de strânsură. Se vedea de la o poştă că locuieşte singur. Ar fi trebuit demult să-şi cumpere modesta locuinţa de la ICRAL, până nu dispare legea. Dar nu are bani. Să facă un împrumut? Dacă rămâne fără loc de muncă, în contextul incert de acum? Când România nu s-a lămurit încotro merge... Doamne, şi cât a mai sperat într-o schimbare, după revoluţie. Schimbare este, dar nu cea dorită. Închisese ochii, să poată judeca mai clar. Gândul îi zbură la Irina, ce-i pătrunsese în suflet iremediabil... Urma să plece în vacanţa de iarnă cu ai ei, jucând comedia familiei perfecte, cu un soţ dominator şi cu băiatul de patrusprezece ani. O întrebase de atâtea ori...”Dacă mă iubeşti, de ce nu te desparţi? De ce nu rupi lanţurile? Vino lângă mine, vino cu copil cu tot!” Ea refuzase cu aceleaşi argumente. Băiatul îşi iubeşte tatăl şi nu ar înţelegeo. Şi asta l-ar traumatiza, singura vinovată fiind chiar ea... Hm… Ba chiar a încercat să-i reproşeze că el, dacă nu are copii, cum să o înţeleagă? Că ar fi doar tată vitreg, ce nu ar putea concura niciodată cu tatăl natural. Iar ea nu vrea ca băiatul, lumina ochilor ei, să ajungă s-o urască... Mda... Ce logică ciudată! Păi tocmai această duplicitate nu este ok, pentru un adolescent care vede şi simte multe lucruri. Simte că mama are o viaţă pe furiş... Vede că tata nu-i mai respectă mama. Şi asta nu mai poate continua la nesfârşit. De ceva vreme, Irina auzindu-l că nu are cu ce cumpăra apartamentul, se oferise să i-l achite ea. Oare asta nu e o dovadă de iubire? Ar fi trebuit să accepte propunerea pe loc. Ce impresie i-o fi făcut? Desigur, că nu are încredere în ea. Nu e păcat să nu se bucure de oportunitate? Evaluarea recentă a locuinţei, la preţ vechi, este chiar derizorie, o adevărată afacere pentru oricine, cu ceva economii. Ea, fată bună, s-a gândit să îl ajute. Poate că asta ar conduce către legalizarea relaţiei lor. Cum de nu s-a gândit până acum? Deodată, telefonul vechi sună strident. Se uită la 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

ceas. Zece fără zece... Sări ca ars. Dacă o fi Irina ? Nuuuu... Nu poate fi ea. De abia au vorbit. Ce s-o fi întâmplat? Într-un final, Marian se urni. – Alo?

gândesc că poate aşa, te vei muta cu mine, la casa noastră. – Vom vedea când va fi cu putinţă. Ai actele pregătite? – Da! Nu vii la mine?

– Ce faci, Mariane? Am crezut că ai păţit ceva, de nu răspunzi! Cât pe ce să vin la tine şi să-ţi bat la uşă...

– Nu pot acum. Vorbim mâine. Trebuie să aranjez la CEC. Te sărut! Mi-e dor de tine! Trebuie să închid.

– Vicenţiu, tu erai? Mă pregăteam de somn...

Brusc auzi tonul de telefon ocupat. Lui Marian îi trebuia atât de puţin pentru a fi fericit. Adormi ca un prunc, cu faţa senină. I se părea că toată această întorsătură va rezolva situaţia dintre ei.

– Ce faci de revelion? Nu vrei să vii la noi? Anul ăsta stăm acasă... – Ştiu şi eu ce să zic? – Cum nu ştii? Dacă nu ai altceva aranjat, hai la noi! – Şi contribuţia? – Dă-o încolo... Aduci şi tu o sticlă de ceva... În rest ne ocupăm noi, mai aduc şi ceilalţi ce pot... – Ştiu că nu-i frumos să întreb... da... Cine mai vine? – Cum cine? Ca de obicei... Gaşca de prieteni... Ei, ce zici? – Mulţumesc, Vicenţiu, o să vin... Mai vorbim până atunci, să nu intervină ceva... – Ce să intervină, bătrâne? Ţinem legătura! Rămâne stabilit! Apoi îi închise. Marian zâmbi. Bunul lui prieten, poate singurul adevărat, întotdeauna se gândea la fostul coleg de şcoală şi prieten. Fuseseră în aceeaşi clasă la gimnaziu, se jucaseră împreună, râdeau când pantalonii le rămâneau scurţi, până la glezne. Peste ani, Vicenţiu s-a însurat cu Livia, o femeie frumoasă la trup dar mai ales la suflet. O femeie aşa cum Vicenţiu merita din plin, chiar dacă avea momente când caracterul lui vulcanic dădea în clocot. Livia, femeie deşteaptă, trecuse peste toate, fiind sufletul casei. Revelioanele la ei? Era o regulă categorică. Fără televizor. Veselie, muzică bună, mâncare excelentă şi băutură pe alese. De-ar fi putut să meargă cu Irina la revelion... Ce mutră ar face cei din gaşcă! Parcă îi şi vede... Zâmbi... El, un tehnician obscur, la braţ cu o ingineră frumoasă şi care îl iubeşte… Dar oare îl iubeşte? Telefonul sună din nou. De data asta, Marian se repezi să ridice receptorul. Cu siguranţă Vicenţiu uitase să-i mai dea vreo lămurire.

Dimineaţă, Irina l-a trezit pe la ora 8,00. Neapărat să vină la CEC cu dosarul. Că este amica ei acolo. Apoi vor merge împreună la ICRAL, să preia contractul. Marian plecă în grabă, după ce verifică toate actele, ca să nu tergiverseze aranjamentul. Pe culoar, Irina, elegantă şi parfumată, îl aştepta. În public era distantă cu el... Că dacă o vede cineva? Se poate compromite. – Suntem aşteptaţi. Putem rezolva pe loc. – Deja? Atât de repede? – Nu ţi-am spus că am relaţii? La sfârşit de an lucrurile merg mai greu, că e încheiere de an financiar, dar dacă ştii pe cine trebuie... – Îţi mulţumesc, iubire! – Mai este o problemă. Fiind eu cea care achit, va trebui ca actul de vânzare-cumpărare să fie pe numele meu. – Normal, dragostea mea! Ce importanţă are? E casa noastră, cuibuşorul ce te aşteaptă ca să vii... vorba cântecului... – Aşteaptă-mă aici! Intru în birou să pregătesc hârtiile. La sfârşit te chem să semnezi! Nu are rost să intri cu mine, ca să meargă rapid... Apoi mergem la ICRAL… şi apoi la noi acasă... ca să sărbătorim... ştii tu... Marian rămase aiurit pe scaun. Într-o oră totul se finalizase. Apoi plecară cu maşina ei la casa lor... sau mai bine zis la a ei. Au făcut amor, stropit din gros cu mult cogniac. Ea nu a băut, că era şofer. Dar Marian parcă era anesteziat.

– Cum ştii! După o ceartă din senin, voiam să aud o voce caldă, înainte de culcare.

A doua zi, stătea buimac în fotoliu. Înţelesese că nu mai avea nimic material, dar ce importanţă are? Vor fi împreună, asta e tot ce contează. Doamne, ce migrenă... Of, de-ar suna Irina... Se uită la ceas. Aproape seară. Nimic... Tăcere. El nu putea telefona, să nu răspundă soţul ei. Să nu-i facă probleme, că o sună amantul şi nu vorbeşte... Totuşi, oare ce se întâmplase?

– Eu mă gândesc neîncetat la tine. M-am hotărât să accept propunerea ta, cea cu apartamentul. Mă

A doua zi trecu la fel, fără nici o veste... Următoarea dimineaţă, după ce se îmbrăcă să iasă

– Te sărut, dragule! Voiam să îţi spun, încă o dată, noapte bună! – Irina, cum îţi este?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

la cumpărături, se trezi la uşă cu un individ. – Bună ziua! Sunteţi Marian Popescu? – Eu sunt! – Aveţi pe numele dvs. un ordin de evacuare a locuinţei! Aţi vândut apartamentul iar noul proprietar vă cere să-l eliberaţi imediat! – Trebuie să fie o greşeală! Am mutaţie aici! – Nu mai este valabilă, odată ce aţi vândut! Aţi făcut vreo hartie de şedere prelungită sau de închiriere cu noul proprietar? – Nu, dar ce contează? – Cum, domnule? Dacă nu ai acte, nu ai drepturi! În ziua de azi nimic nu e pe vorbe! Pe ce lume trăiţi? Aveţi termen de o săptămână! Dacă nu plecaţi, suntem nevoiţi să venim cu executorii şi poliţia! – Şi dacă nu am unde? – În stradă, domnule! Asta e legea şi trebuie respectată! Marian rămase ca trăznit în cadrul uşii. Părea că trăieşte un film grotesc, cu proşti. Iar prostul din rolul principal fusese chiar el. Atât de mult să-l fi orbit iubirea? Merse ca un automat spre telefon. Formă numărul Irinei, fără să-i mai pese de nimic. A răspuns chiar ea. – Irina, cum ai putut face aşa ceva? Cât de mult ai decăzut, pentru bani! Eşti un monstru! Cu chip de femeie! – Mă jigneşti gratuit! Nu am nicio vină. Soţul m-a controlat în servietă şi a găsit dosarul cu actele de proprietate. Apoi a zis că vrea să-şi facă sediul firmei în noul apartament, dacă tot există. Cum era să mă împotrivesc? – Şi cu mine cum rămâne? Cu noi? Cu toate promisiunile tale, tu care spuneai că mă iubeşti... Pe mine... unde mă laşi? – Dacă tot m-ai jignit, că sunt un monstru cu chip de femeie, mai are vreun rost să vorbim despre noi? Tăcere... Apoi tonul de ocupat. Marian încercă din nou. Acelaşi sunet de telefon deranjat. O furie crescândă îl aduse aproape de paroxism. Privirea i se fixă pe sticlele de băutură, pe care le cumpărase pentru revelion, contribuţia lui... Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă! Trădarea fusese gândită până la cel mai mic detaliu. Totul calculat, pas cu pas. Dintr-odată, faţa i se lumină. Da! Vicenţiu! Singurul lui prieten îl va salva într-un fel. Numai el va putea să-l scape din marasmul în care s-a băgat, fără să-i ceară sfatul. Dar parcă l-ar fi ascultat? Nimeni nu se putea atinge de Irina, iubirea lui! Obsesia lui! Acum nu mai avea puterea să îl sune... Mâine va fi mai coerent. Va fi în stare să-şi explice inconştienţa de care a dat dovadă, să găsească

împreună o soluţie. S-o ia de la capăt, cumva. Stând în fotoliu, dărâmat total, termină prima sticlă de cogniac, apoi o începu pe a doua, de vodcă rusească... După o oră, a rămas inert. Nu a mai văzut nimic. Nu a mai simţit nimic... Doar un gol imens, stăpânindu-i toată fiinţa. Muzicanţii de bronz Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat, cum şi de ce, el repeta la fel de aiurit. Aşa a vrut Dumnezeu. De fiecare dată pleca privirea în pământ. El ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni, până la inconştienţă. Adică victima sigură, pentru cei născuţi să înşele. Fusese la viaţa lui un om sociabil. Avusese mulţi prieteni, de cele mai multe ori întâlniţi pe la petreceri. Dintre ei, doar Sandu îl mai căutase. Ca să îl ajute. Însă el nu a mai vrut. Pentru ce să se mai zbată? Pentru cine? Nu mai avea nici un rost. Ion zâmbi… Sandu… Ultima dată venise la el cu o valiză. – Salut, bătrâne! Pleci în vreo călătorie şi ai vrut să-ţi iei rămas bun? – Lasă glumele deoparte! Uite, ţi-am adus mâncare şi câteva haine, sunt vechi dar încă bune! – Mulţumesc, dar unde să le ţin? Aici se fură totul… Doar dacă dorm cu capul pe valiză. – De ce nu vrei să vorbim la asistenţa socială? Soluţii s-ar găsi! – Şi ce să fac acolo? Să trăiesc înregimentat? Mie îmi place libertatea! – Ioane, doar nu crezi că vreau să te duc la puşcărie! Acolo sunt condiţii omeneşti de trai, ai asistenţă medicală. Degeaba. Ion părăsise strada din faţa gării, fără să-i spună nimic lui Sandu… Acolo fusese bătut de atâtea ori. Oameni dubioşi, aurolaci, drogaţi… Fiind bătrân, nu mai avea putere să se apere. Pentru cei din jur de fapt… şi el tot un om dubios era… Până la urmă găsise un parc care avea pază. Un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, străjuite de copaci bătrâni şi umbroşi. Locul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de vreme, în care nu mai cursese de foarte multă vreme nici un strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze cu câte un basorelief în chip de floare, pasăre sau alt animăluţ. Până şi lămpile aveau vopseaua scorojită de vechime. Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă, paşii te duceau în centrul parcului, exact ca într-un labirint stufos, acolo unde se întretăiau aleile formând o piaţetă. Un grup mare de statui de bronz, cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau uitându-se într23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

o carte. Autorul muzicanţilor de bronz era necunoscut. Plantele urcătoare îmbrăcaseră statuile metalice într-un vestmânt viu din frunze. Culcuşul lui Ion era acum sub un copac mare şi umbros, ferit de ochii trecătorilor. Paznicii parcului încercară să îl alunge de nenumărate ori dar el reuşea mereu să-i înduplece. De milă îl lăsară în pace. Era un om al străzii paşnic, dornic să fie lăsat în pace. Nu făcuse nici un rău nimănui, de ce să plece? Stătea departe de oamenii care se plimbau. Nu voia să-i supere cu înfăţişarea lui murdară şi nici să sperie copiii. Găsise o cişmea unde, când parcul se închidea, se spăla şi-şi potolea setea. Cu foamea îi era mai greu. Aproape de parc era o pizzerie unde, la ora închiderii, primea marfa nevândută. In schimbul mâncării, Ion curăţa trotuarul şi ducea gunoiul la pubelă. Aşa întelegea să-şi merite mâncarea zilnică. Ion nu era chiar singur de tot, i se alăturase un câine vagabond, vesel şi iubitor. Puţinul pe care îl avea îl împarţea cu el, ca doi prieteni de suferinţă. Întâmplarea se petrecu în miez de iarnă, în luna atât de îndrăgită, în decembrie. Iarna era în toi, tocmai ninsese mult şi stratul de zăpadă îi ajungea până mai sus de gleznă. Avea lângă culcuş un butoi mare de tablă în care ardea cartoane găsite prin gunoi şi uscături din parc. Tăciunii mocneau până târziu ca într-o sobă. Pregătirile de sărbători puseseră stăpânire pe oraş. Parcul se înviorase cu becuri multicolore. Drept în centrul lui, lângă statui, oamenii primăriei aduseseră un brad uriaş, pe care îl împodobiseră cu fel de fel de instalaţii luminoase şi jucării. Zăpada proaspăt ninsă îl făcea şi mai frumos. Ion se uita cu ochii-nlăcrimaţi la brad. Frânturi de amintiri îi fulgerau memoria ca nişte flash-uri dureroase. Erau sărbătorile de iarnă lângă familia pe care o pierduse.

tavă. Păi cine să-l mai cumpere aşa? Hai că ţi-am făcut pachetul, să simţi şi tu Crăciunul! – Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să petreceţi cu bine! mai spuse Ion îndepărtându-se. Mergea agale uitându-se la trecătorii grăbiţi. Intră în parc spre locul ştiut. Se înnoptase. Câinele îl întâmpină bucuros. – De data asta nu prea am avut noroc, s-a vândut toată pizza, avem doar cozonac. Dar e foarte bine şi aşa! spuse Ion, închinându-se de mulţumire. Câinele dădea din coadă fericit. Se îndreptară amândoi către bradul luminat. Beculeţele străluceau aşa de frumos sub neaua proaspăt ninsă! Era feeric. Statuile de bronz, ninse şi ele, străjuiau piaţeta. Albul din jur sclipea în luminile multicolore şi parcă o vrajă plutea în aer. Ion ţinea în mână bucata de cozonac şi încerca să murmure o colindă de Crăciun. – O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde… Deodată, simţi ca năucit că nu e singur şi că o muzică divină îl acompania, de parcă muzicanţii de bronz prinseseră viaţă. Cei doi copii din grupul de statui cântau împreuna cu el aceeaşi colindă. Se ciupi de obraz. I se făcu frică. Se depărtă de brad. Apoi începu din nou colinda… Orchestra metalică se însufleţi din nou ca la comandă, de parcă mintea lui le dirija cântarea. Câinele fugise cât colo, după un copac. – Ia să cânt altceva! Stille Nacht…şi Ion începu colinda… Odată cu el, muzicanţii de bronz începură să cânte frumoasa muzică nemţească… Nu se înşela. Totul se pusese în mişcare în acea noapte magică. – Rex! Vino! Nu-ţi fie frică! E noaptea magică de CRĂCIUN! Ia să cânt acum…We wish you a merry CHRISTMAS…

– Ce faci Ioane? îl întrebă vânzătoarea. Nu ai îngheţat?

Vraja se porni din nou şi mai puternic. Parcul răsuna de muzică. Bătrânul bătea din palme fericit, ca un copil! Uitase de singurătate şi simţea cu tot sufletul Sărbătoarea Crăciunului. Câinele rămăsese pitit în aceeaşi stare, neînţelegând ce se petrece.

– Încă nu, dar simt frigul în oase! Aş fi tare recunoscător dacă aţi avea ceva cald de băut!

– Vino, Rex! Nu vezi ce frumos este? Ce te-ai speriat aşa?

– Am făcut ceai, uite o cană plină! O să-ţi pun restul într-o sticlă! mai spuse vânzătoarea care îl cunoştea de multă vreme. Îl întrebase de atâtea ori, de ce nu merge la adăpost? Nu voia, acolo era prea multă tristeţe.

Deodată, un vânt puternic se iscă din senin aducând fulgi deşi de nea. Viscolul se înteţi. Plecară către culcuş cântând. Cam răguşise dar nu-i venea să se oprească, să nu se risipească minunata vrajă. Mai puse ceva vreascuri în butoiul de tabla şi focul se înteţi peste jarul dinainte. Se înveli cu o pătura

Sosi Ajunul. Ion merse ca de obicei la pizzeria unde, în acea seară specială, se vânduse aproape toată marfa.

– Uite şi un cozonac. S-a rupt când l-am scos din 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

roasă şi, în sfârşit, adormi în culcuşul improvizat. A doua zi de dimineaţă, când paznicii deschiseră poarta parcului, îl văzură pe Ion degerat de frig. Lângă el, câinele stătea de strajă. Îi întâmpină cu un mârâit. – Vai de el, a îngheţat! Ioane? Nimic. Bătrânul înlemnise de ger. Încercă să răspundă dar nu mai avea glas. Câinele începu să latre la paznicii care îl alungară cu un lemn. – Să chemăm asistenţa socială! Trebuie dus de urgenţă la adăpost! spuse unul dintre ei, apelând numărul pe mobil. În scurt timp, o maşină a primăriei sosi. Ion fu învelit şi dus la căminul oamenilor străzii. După ce i se făcu o injecţie şi consultul medical, în camera de primiri şi constatari, Ion se dezmetici. – Unde mă aflu? Unde sunt muzicanţii mei? Infirmierii se priviră cu înţeles şi îi dădură o pastilă. Ion adormi. – Lasă-l săracul, nu mai ştie ce vorbeşte! Aiurează! E bolnav! – Doctorul a spus că are pneumonie. Normal, pe frigul ăsta… Îl căutară prin buzunare, să vadă dacă are acte. Găsiră doar bucata de cozonac neterminată. În timpul acesta, Sandu, intră la direcţiunea căminului, fără să mai bată la uşă. Îngrijorat de soarta lui Ion, după urgia din noaptea ce tocmai trecuse, îl căutase pe la toate adăposturile oamenilor străzii. În sfârşit îl găsise. Avea valiza burduşită cu bunătăţi. – Dumneavoastră pe cine căutaţi? – Caut un bărbat ce răspunde la numele de Ion. – Este la noi dar are pneumonie. Medicul a decis să fie internat de urgenţă! Sunteţi rude? – Nu mai are familie. Eu sunt fostul lui vecin de la bloc. Pot să-l văd? – Acum delirează, nu are rost. Dar vom ţine legătura cu dumneavoastră. Vă rugăm să ne lăsaţi datele de contact. Sandu lăsă valiza cu bunătăţi la adăpost. Să simtă şi acei oameni că a sosit Crăciunul. Plecă îngândurat. Ce înseamnă viaţa… Ieri apreciat de societate iar azi, marginalizat şi părăsit. Fragment din volumul de proză scurtă MUZICANŢII DE BRONZ, semnat de Liliana Gabroveanu apărut la Editura SINGUR

Mihaela Moşneanu

Căptanul Vasile (3) Tânguindu-se întruna după Marioara lui şi tot trimiţând-o la dracu pe Tanţa, o porni agale spre ieşirea de pe insulă, urmat de câini. Când ajunse pe la jumătatea podului, se opri şi privind cerul, vorbi încet: – Steluţelor dragi, în care din voi este Marioara mea? Ei, începeţi să vă ascundeţi încet de ziuă, văd eu. Aşa gândea el, că stelele se ascundeau. Cerul începea să-şi deschidă uşor culoarea. Undeva pe cer, un colţ de soare mijea discret de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea cu noaptea şi cu ziua. O adiere uşoară de vânt provocase un uşor clipocit Dunării şi crengile pomilor începuseră să trosneacă în surdină, dar Vasile nu realiza acest lucru. Era atât de obişnuit cu dimineţile de vară, încât, nu băga de seamă aceste mici schimbări ale vremii, care puteau aduce o scurtă răpăială de ploaie, oricând. Numai dacă îl prindea ploaia, abia atunci bombănea: „Ei, na! Că venişi, ploaie!”, dar atât, niciun cuvânt nu mai ieşea din gura lui. Căţeluşul şi tovarăşii lui se ţineau scai după el, tăcuţi. Venind de pe insula care fusese toată noaptea luminată numai de stele şi de lună, centrul oraşului şi faleza străluceau în luminile aprinse, dar nu se vedea şi nu se simţea nicio mişcare de viaţă. Se auzea din când în când, trecând un taxi. De fiecare dată când Căpitanul îşi petrecea noaptea pe insulă şi pleca aproape dimineaţa de acolo, avea impresia că revine pe Pământ, dintr-o călătorie a timpului. Întodeauna considera că ziua care vine, este încă o nouă zi care îl apropie de reîntâlnirea cu Marioara lui. Insula care era noaptea un loc singuratic, era pentru el o evadare din lumea plină de răutate şi de cruzime, era o bucăţică dintr-un spaţiu numai al lui, care – credea el – că-i aparţine. În primii zori ai dimineţii, mulţi oameni încă dormeau liniştiţi în patul lor acasă, fără să le treacă prin minte că un om atât de singur ca Vasile, bântuia prin parc cu nişte câini după el şi se plângea după fata sa, Marioara. – Căţeluşule, şi voi dragii mei, acum noi ne despărţim, da? Că eu mă duc puţin pe-acasă, că nici nu mai ştiu de când n-am mai ajuns pe-acolo. Să nu vă mâniaţi pe mine, eu v-aş lua la bloc, v-aş lua şi 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

sus în casă, dar scorpia aia de Dorina, piticoata bombată, o ştiţi voi prea bine, se tot ia de mine şi nu vreau iar să mă cert cu ea. Ei, nu mi-ar fi frică de ea, dar voi ştiţi că ea nu iubeşte câinii. Întodeauna mă goneşte cu gura ei spurcată, că ştiţi cum vorbeşte ea. Câinii care îl ascultau, începură să dea prietenos din coadă, de parcă ar fi înţeles ce le spunea Căpitanul. Dorina era vecina sa grasă şi mică de statură, de unde o şi poreclea el, fiindcă i se părea cea mai rea femeie din bloc. El le spunea tuturor: ,,îi grasă ca o minge şi mică rău, ca un pitic’’. Ce-i drept, era răutăcioasă cu el, de fiecare dată când vedea că se ţineau câinii după el dimineaţa, în faţa blocului. Se întâmpla de multe ori să nu aibă somn nici ea la ora aceea, fiindcă suferea de insomnie, şi mai ales de dragul de-a urmări pe toată lumea, inclusiv pe tineri de după perdea, ca a doua zi să aibă ce povesti pe la bancă, vecinilor. – Căpitaneee! Staai!

de băut, repede îi răspundea: – Uite la el, ce tare-i în clanţă! Că de câte ori ţi-oi fi dat eu de băut, ai uitat? Ar trebui să-ţi fie ruşine, băi ăsta! Însă, omul realiza repede că nu are cu cine să vorbească şi atunci renunţa la a-i mai face reproşuri, văzându-şi de treaba lui. Oamenii îl mai chemau la tăiat de lemne, la făcut curăţenie sau îi găseau câte o trebuşoară pentru a-l ajuta cu niscaiva bănuţi. Dar el, tot ce câştiga, dădea pe băutură, pe ţuică sau pe vodka - băuturile lui preferate. De multe ori stârnea râsul cu vorbele lui şugubeţe, alteori era gonit şi înjurat, dar nu-i păsa, pentru că băutura era pentru el ca un elixir de care nu se putea lipsi nici în ruptul capului. Acum era supărat şi Vasile observă imediat, fiindcă era unul din prietenii lui cei mai buni. Ca şi căpitanul, Pepsi avea gongile lui. Unele, le avea dintodeauna, altele le avea pe moment, ca acum când îl strigase pe el.

Întorcându-se să vadă cine îl strigă, îl văzu pe Pepsi, unul din prietenii lui. Tocmai ce intrase în parc şi îşi îndrepta paşii spre el. Acesta era un tânăr brunet de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt cu părul vâlvoi şi negru, îmbrăcat în nişte pantaloni roşii şi o cămaşă albă, ce-o purta desfăcută. Avea ochii negri şi mari, şi când vorbea sau râdea, duhnea a alcool. Era ca şi căpitanul, unul din oamenii străzii. Când era un adolescent, obişnuia să-şi combine suta de grame cu puţină Frucola şi se lăuda în gura mare că el bea cel mai bun Pepsi. De atunci, toată lumea i-a zis aşa. Mai erau vreo doi-trei oameni în oraş care ştiau cum îl cheamă, dar cu toate că-l cunoşteau mai bine decât ceilalţi, tot aşa îi spuneau.

– Salut, Căpitane! Şi dând mâna cu el, îi spuse: Vasile, am o mare belea, să ştii. Nu ştiu cum să fac şî ce să fac s-o rezolv.

Când ajunse la vreo doi paşi de el, căpitanul simţi duhoarea de alcool şi strâmbă din nas. De câte ori se întâlnea cu cineva, „nu ştia” niciodată ce băuse. Dacă era bine-dispus şi îl întreba cineva ce-a băut, răspundea în felul acesta:

„Cine ştie, ce-o fi păţit? Că-l văd eu c-a luat-o razna. Dacă o avea vreo datorie de bani, pentru blestemata asta de băutură – că şî eu beu, dar nu ca el – şi-o vrea careva să-i dea o mamă de bătaie? Sau cu cine s-o fi certat, şi cui i s-o fi pus capsa pe el, să-l bată? Care-o fi năcazul zăpăcitului ăsta al meu? Dar na!, dac’ o trebui să-l apăr, să mă bat pentru el, fac asta, că doar îi de-al meu, nu? Că mă bătui eu pentru Monica, până veni băiatu’ ăla cu pretenii lui, nu?”

– Pă’ am băut puţină răchie de colea, puţină bere de colo, voi ce mai aveţi să-mi daţi? Sau dacă era nervos din cauză că nu avusese nimic de băut sau cine ştie din ce alt motiv, atunci răspundea: – Da’ ce vă intere’ pe voi ce-am băut eu? Ce? Că doar nu beau banii voştri, îi beau pe-ai mei, munciţi de mine, de la lemne sau de pe unde mă mai cheamă oamenii la muncă. Dacă era cineva de faţă care îi dăduse vreodată 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Da’ ce păţişi mă’ Pepsi? Că văd eu că te arde rău de tot. – Pă’ ce să păţesc? Că nu mai pot să dorm noaptea, nu-mi mai dă pace beleaua asta, că-i aşa de mare, că-mi vine să mor, nu alta! Dar nuuu, că nu trebe să mor, trebe s-o rezolv cumva, trebe să găsesc o soluţie! Văzându-l aşa de hotărât, Căpitanul se sperie. În sinea lui începuse să facă fel şi fel de speculaţii, în legătură cu aşa-zisa belea:

În timp ce gândea aşa, îl privea atent pe Pepsi. El văzu asta şi îi spuse: – Hai mă’ Căpitane! Dă-o dreacu de treabă! Să nu te apuci iar să-mi spui despre Marioara ta şi despre Tanţa, că ştiu povestea asta şî când dorm,

Proză

de câte ori mi-ai zâs-o, zău aşa! – Nu mă, că ştiu că ţi-am zâs de multe ori, că tu eşti pretenu’ meu, nu? Dar revenindu-şi din gânduri, îi zise, nu contează, mă gândeam şî eu, aşa. Hai zi! Care-i năcazul? Ce păţişi? Care-i beleaua aia aşa de mare? – Bă, uite care-i treaba! M-am aprins la inimă, rău de tot. Arde fir-ar mama ei de căţa, aşa de tare, aşa cum să pârjoleşte carnea pe grătar! – Doamne ia-mă, Pepsi! Da’ ce-ai păţit mă?! De data asta, Căpitanul se sperie cu adevărat. Părea să fie într-adevăr foarte mare beleaua prietenului său, şi el era aşa de curios, încât i se tăiase respiraţia. Căscase gura şi ochii mari, iar urechile sale, sigur n-ar fi auzit niciun zgomot în acel moment, dacă ar mai fi fost cineva prin preajmă. Şi culmea, de parcă n-ar fi fost de ajuns, lui Pepsi începură să-i picure câteva lacrimi pe obraji. Atunci Căpitanul îl luă de umeri şi-l zgudui tare. – Ce-i mă’ omule? Ce drac ai? Ce păţişi mă, aşa de grav? Hai mă, că n-o fi nici capăt de lume, nici de cer! Zi măăă, nărodule, ce-ai? Ai făcut vreun drac şî vrea careva să te bată? Ai vreo datorie la careva, sau ce-ai, mă? Pepsi făcu şi el ochii mari şi căscă gura mare. Apoi îi dădu un brânci lui Vasile şi îi răspunse surprins de reacţia prietenului său: – Nuuu! Da’ ce idei îţi veniră prin cap, mă’ Vasile? Nu, şî din câte văd eu, nici nu-ţi trece prin cap ce năcaz am eu! Te gândeşti numai la prostii, eşti plecat cu pluta, mă’! – Pă’ zi o dată, mă’! ţipă acum nervos Vasile, nu mă mai fierbe atâta, că mă omori de viu, zăpăcitule, ce eşti tu! Zi-mi o dată, ce-ai? – Bine mă’, hai că-ţi spun. Da-mi promiţi c-ai să m-ajuţi? – Îţi promit mă’, orice, îţî dau cuvântul meu de căpitan de cavalerie, c-oi face tot ce-oi putea eu să te-ajut, numa' zi odată! – Mă’ Vasile, mă’, îmi arde sufletul după o gagică. Mi s-a pus pata pe-o fată aşa de frumoasă, mă’! Îi atât de frumoasă, are un corpuleţ, de parcă-i o lebădă, şî păru’ lung, cu ochi albaştri, şî îi zâna mea, mă’, zău aşa! Acuma că mi-ai promis c-ai să m-ajuţi, spune-mi ce să fac ca să mă combin cu ea? Când auzi Căpitanul care e necazul lui Pepsi, se înecă şi începu să tuşească tare, de se auzea peste tot. Câinii se speriară şi ei, şi la rândul lor începură

să latre, în frunte cu Căţeluşul, care mârâia de ceva timp la Pepsi. El ignoră câinii, şi îi dădu câteva palme zdravene peste spate, căpitanului. Dar ei săriră pe el, şi-l doborâră la pământ. Dacă nu şi-ar fi revenit Vasile din tuşitul care-l înneca, l-ar fi făcut bucăţi pe prietenul său. Cu ochii plini de lacrimi, din cauza tusei, zbieră cât putu la câini: – Gataaa! Lăsaţi-l în pace! Ca şi cum ar fi fost stăpânul lor de când lumea, câinii se îndepărtară imediat de Pepsi, dar tot lătrând sau mârâind la el. După ce se liniştiră, Vasile începu să râdă în hohote, ţinându-se cu o mâna de burtă şi cu cealaltă ţinând-o îndreptată spre el, având degetul arătător întins. La un moment dat, văzându-l cum râde ca un prost, Pepsi începu să râdă şi el, spunându-i: – Da’ ce râzi mă, fraiere? Vezi că mi-ai promis co să m-ajuţi. Şi tu, văd că râzi de mine! Bă, aşa râd pretenii, de preteni? Dar el râdea în continuare, fără să se sinchisească de „pretenul” său. Timp de vreo cinci minute, Căpitanul râse în hohote. Vroia să-şi înfrâneze râsul, dar când încerca să se potolească, izbucnea din nou. Văzând că nu se mai opreşte, Pepsi îi ţinea isonul. Lacrimile i se uscaseră pe obraji şi la un moment dat, amândoi se arătau cu degetul, unul pe celălalt, râzând. Dar totuşi îi spuse prietenului său: – Hai mă’ Vasile, mă! Te rog eu, nu mai râde, că mă doare burta. Tu, în loc să încerci să mă ajuţi, tu râzi de mine! – Păi cum... ha, ha, ha! Cum să nu râd de tine, bă’ fraiere! Ha, ha, ha, ha! Păi bine mă Pepsi, mă! Păi ţie ţi s-a pus pata pe gagica aia, şi tu îi zîci năcaz la asta? Că m-ai speriat aşa de tare, mă! Am crezut că cine ştie ce-ai păţit! Ha, ha, ha! Măi, nărodule, mă! Păi e frumos să te-ndrăgosteşti. Şi când fata-i îndrăgostită şî ea, atunci să te ţii, nu glumă! Atunci nu mai e frumos, atunci îi Raiul pe pământ, pentru noi bărbaţii! Şi reuşind să se oprească din râs mai spuse, eiii! De n-aş şti io cum e cu treaba asta. Şi dintr-o dată, fizionomia Căpitanului se transformă complet. În locul veseliei care pusese stăpânire pe el din cauza lui Pepsi, îşi făcu loc o tristeţe, însoţită de un noian de amintiri. Fără să vrea, îşi aduse aminte de vremea când era tânăr şi o cunoscuse pe Tanţa lui, singura femeie pe care o iubise vreodată, deşi acum, era mai tot timpul 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

supărat pe ea şi o înjura, din cauza Marioarei lui dragi. Pepsi îl privea atent şi observând schimbarea prietenului său, încetă şi el. – Păi..., ce-ai acum? Până mai-nainte râdeai de te spărgeai, şi-acum... – Ei, dac’ ai şti tu! Fără să-şi dea seama prea mult de ce, Pepsi tăcu şi-l privi în continuare câteva minute.

Puiu Gheorghe Răducan

Gheorghe acordeonistul Gheorghe-al lui ciorap se sculă cu noaptea pe umeri, când luna încă mai hoinărea desculță pe cer, negăsindu-și ascunzișul. Strigă la Măria, muieri-sa! – Dă, fă, briciul să mă rad!

Gândurile lui Vasile plecaseră înapoi în timp, unde se reîntâlni cu o fată frumoasă, Tanţa, de care se îndrăgostise şi-o ceruse de nevastă, la o săptămână după ce-o cunoscuse. Acea imagine era atât de vie în mintea sa, încât îi părea aievea, în ciuda faptului că nu vroia să-şi amintească nimic de când îi murise fata. Totuşi, datorită „pretenului” său îndrăgostit, acum o vedea pe Tanţa cu părul ei negru şi lung, împletit în cozi, cu privirea ei verde ca iarba, însăţită de zâmbetul timid şi frumos. Îşi aminti de dragostea care le aprinsese dorinţa de-a fi împreună, dar şi de fericirea lui completă, atunci când se născuse Marioara lui dragă. Nu şi-a dorit băieţi, dar Tanţa ar fi vrut. Dar norocul de-a rămâne din nou însărcinată, după ce-o avusese pe Maria, nu i-a mai surâs. Tot ce însemna viaţă pentru amândoi, se învârtea în jurul fetei. Şi Căpitanul, şi şoţia lui o iubiseră foarte mult. Înainte să aibă accidentul, erau cei mai fericiţi oameni din lume, dar acum..., toată fericirea lor, era un basm care se întâmplase cândva, de mult. Erau momente când singurătatea îl făcea nesigur în privinţa fericirii lui de-altădată. Se întreba dacă fusese aievea sau doar un vis frumos, visat într-o noapte cu lună plină. În ciuda rătăcirii sale mintale, avea momente scurte ca acum, când era lucid, deşi nu-şi dorea asta.

De frică să nu ia bătaie din nou, muierea veni cu briciul și tot „harnașamentul” necesar: lighenușul, pămătuful, apă, săpun, spumă, scaun, oglindă și ștergar.

Se întoarse din trecutul său frumos, pentru a reveni lângă Pepsi în parc şi alături de cânii, prietenii lui de noapte. Căţeluşul începuse iar să latre, şi ceilalţi îi ţinură isonul. De data nu mai lătrau la Pepsi, ci îşi îndreptaseră privirea spre faleză. Căpitanul, care îşi revenise de la ale lui, întrebă:

Vreo 3-4 șiroaie de sânge de pe obraji se scurg academic spre călcâiele-i obosite.

– Da’ ce-o avea de latră? O fi careva p-aci, că io nu văd pe nimeni. – Ei Căpitane, acum ce faci? Câteva minute plecaşi cu pluta, numai tu ştii unde şi-acum ţi se pare că-i careva p-aci. Nu-i nimeni, ce te-a apucat? Căpitanul nu-l băgă în seamă. Era atent în direcţia unde priveau câinii în timp ce lătrau.

Cu ochii priponiți în oglinda rotundă Gheorghe privea mirat mutra-i obosită. Oftează, oftează! O gheară rece zburdalnică începe să-l gâdile pe spinarea inimii. Ochii i se împăienjenesc. Boii, Suran și Murgan legați de stâlpii pătulului priveau îngrijorați unul la celălalt. Cine-o să-i mai bată după ce se bărbierește nea Gheorghe? Neliniștea lor, nemâncați, creștea odată cu viteza de melc în care Gheorghe își dobora barba netunsă de două miercuri și-o zi. Oftatul și respirația grea pun stăpânire pe omul puternic precum un stejar…, odată. Până și gândurile-i intră în atrofiere. Mâinile încep să-i tremure, briceagul devine greu și fricos…, barbă mai este de doborât. De sub corlată, din cealaltă cameră unde Măria supraveghea coca pusă pe spuză să nu se ardă, îi strigă vreo două vorbe. Nea Gheorghe, aude un murmur, dar nu deslușește nimic din spusele femeii. Barba aspră deabia părăsește pielea obrajilor cu riduri bătrâne, multe și adânci. Mai are. Mai are mult de muncă briceagul la cum se mișcă mâna moșului care-i mai și tremură.

Oglinda a devenit tot mai cețoasă, tot mai obosită, tot mai opacă. Bătrânul muncește din greu să-și curețe barba ruginită. Reușește în cele din urmă. – Dă, fă, ceva de îmbrăcat! – Ce-ai mă! – Dă-mi, fă haina de dimie că n-o să plec în costum! E frig acolo! – Ce vorbe sunt astea la tine, Gheorghe? Niciodată nu te-am auzit vorbind așa! Femeia se uită la omul ei și constată că privirea-i este dusă. Respiră greu, transpiră. Gheara de pe bulevardul spinării îi strânge inima.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

Cu mâinile întinse-n față, clătinându-se ușor, își trage greoi pantalonii peste izmene. Încearcă să se îmbrace cu cămașa înflorată cusută de Măria când s-au căsătorit, dar nu poate. Se-mpiedică, dă să cadă, dar Maria îl așează pe pat, îl ajută să se îmbrace. – Dă, fă haina de dimie, rostește-ncet. Printre lacrimi, Maria îl ajută, dar ia repede cutia cu chibrituri și o lumânare văzându-și omul în agonie cu ochii închiși. – Luași repede, lumânarea fir-ai a drecu! Dă-mi tenișii de cauciuc! – Oleleo! Ce-i cu tine Gheorghe! Unde te duci? – În car, fă. În car mă duc! Pune în car țoala aia bătrână țesută de mama, velința verde! Du-te, fă și pune velința mamii-n car să te văd io încercă omul să strige ca odinioară…, dar vocea-i dă-n stins. Iese Gheorghe-al Măriei în tindă și cu păienjeni la ochi o zărește ca printr-un fum dens cum așează velința îndoită-n două între loitrele carului. Întoarce carul cu proțapul spre porțile mari! a mai putut să spună și s-a întors în camera de din vale, în odaia bună. Tot ca printr-o ceață densă vede icoana de deasupra plitei. Face o cruce mare, înceată și rară. Lucrul ăsta cu închintul îl făcea foarte rar…, decât la Paște și la Crăciun. Termină în cele din urmă de făcut semnul crucii. Pipăie cu mâna dreaptă patul cu salteaua de paie (n-o mai vede), iar cu stânga inima unde gheara nenorocită revenise cu toată puterea și mușca cu toți dinții. Respirația-i din ce în ce mai greoaie, parcă geme, parcă icnește. Se trântește pe pat, mai bine zis cade pe spate. Deschide ochii să vadă lumina și dealul unde se ducea să-nfigă deștu-n cer, doar o clipită, căci gheara ucigașă îi astupă gura inimii. Venind din curte de la carul pe care tocmai îl întorsese cum ordonase nea Gheorghe, Măria intră în camera de la mijloc, în cea de la șușea să vadă ce mai lozește Gheorghe-al ei. Se duce și-n odaia bună și-și găsește bărbatul întins pe pat cu fața-n sus…. râzând. Ziceai că râde, nea Gheorghe. Îl strigă, Măria, îl mișcă ușor și dintr-o dată o spaimă groaznică o cuprinde și începe să strige: – Ce faci, Gheorgheeeeeee! Unde te duci, tu,

Gheorgheeeeee! Cui mă lași, Gheorgheeeee! Cine mai mă bate, Gheorgheeeee! Iese-n tindă și începe să strige spre vecini: – Aoleu! Veniți că muri Gheorghe-al meeeeeeeeu! Repeta asta inconștient în țipete uriaș de dureroase și stridente. Au început să vină vecinii, bărbații cu pălăriile sub braț, femeile cu câte-o lumânare-n mână și cu câte-o floare. Măria aprinsese lumina la capul omului ei. Câteva flinticuri de fâșii de cârpă neagră s-au repezit sub streașină, pe stâlpul porții și pe coatele oamenilor din curtea Măriei. Boii, Suran și Murgan, s-au dezlegat, au venit în liniște, fiecare la locul lui, unul la hăis, celălalt la cea. Cu coarnele au ridicat resteiele jugului și s-au așezat în genunchi cu gâturile la locul lor, în ustensila carului. Așa au rămas două zile până când l-au pregătit pe nea Gheorghe de… ultima plimbare. Între timp, Ion al lui Noneci, omul de serviciu, bun la toate; dezbracă morți, îi spală, îi masează, îi bărbierește, îi gătește cu haine noi, le face gropile, îi ascunde și trage clopotul de limbă. Multe lucruri face Ion ăsta, ba, este și ieftin. Acum s-a repezit în clopotniță să trâmbițeze-n sat pieirea lui Gheorghe-al Măriei. Repede veni și popa Pârțuică (să nu mă-ntrebați niciodată de ce-i zice-așa că nici d-al drecu nu vă spui), să-și ia darul. Între naveta dintre clopotniță și pregătirea lui ne-a Gheorghe cu cele necesare; dezbrăcat, spălat, masat, îmbrăcat, tuns, ras fardat și frezat – problema lui Ion, Măria cu neamurile și vecinii făceau pregătirile celelalte, la fel ca la nuntă. A sosit și timpul… plecării. Ion terminase și construcția „garsonierei” unde se va odihni nea Gheorghe care este săltat și pus în cutie de niște vecini mai curajoși, dus ușor apoi în car, pe velința verde a mamei sale. Măria a lovit ușor cu palmele, boii care așteptau în genunchi, nemâncați de două zile, de când dăduse mierleaua-n nea Gheorghe. Le pune resteiele la gât. – Hai, mamă ! Sculați-vă! Atât de triști erau boii că nici nu auzeau zumzetele cadelniței șugubățului popă care ajunsese tot beat și la această… „ceremonie”. Venise-n pantaloni scurți direct de la meci. Cânta din carte „material” de nuntă și-o mai dregea cu… Aleluia și… Amin, dar și cu d-ale din 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză popor, poporale.

ordonat s-o ia pe drumul bisericii.

Fără nici o comandă, cu capetele-n pământ boii au urnit carul și cu copitele butucănoase, triste și grele își spărgeau lacrimile.

Odată s-au mai oprit până în fața porților biserici, să mai ia popa câte-o gură de… aer.

Au ieșit la poartă, au virat-o spre dreapta, s-au oprit să mai binecuvânteze părintele câte ceva, să-și ia Gheorghe la revedere de la casă și să adune copii mărunțișul. Înaintea boilor, popa cădelnița ușor, iar ce-l de dinaintea lui, omul cu drapelul, pomanagiul de copil al lui Sandu Drugan mergeau legănat. Gheorghe sta țanțoș în car cu picioarele-nainte mirosind flori la rădăcină. În spatele lui, Măria, era cea mai gureșe, o mai scăpa din când în când: Cine mai mă bate, Gheorgheeeee! Chiar și-ar mai fi dorit o bătaie de la Gheorghe-al ei! Era ea, Măria, gureșe, o marca durerea pierderii omului din bătătură, dar Veta lui Limbric, țipuitoarea, jelitoare de meserie, parcă trecea deasupra Măriei când mărea volumul. Veta era plătită de cei care aveau câte-o pierdere să meargă în anumite zile din săptămână la capul mortului și să-l jelească. Avea caetul cu datele mortului la ea și-i „zicea” de credeai că acum s-a termenat de pus pământul peste sărmanul „dus”, chiar dacă el „fugise” de cateva luni și broasca-l mușca de nas. Vai de cei care stăteau pe lângă cimitir pe rază de 1 km! Măria n-o prea suporta pe Veta. Gurile rele spuneau că nea Gheorghe „trecuse” mai de mult pe la ea. În aceste momente…, trebuie să te împaci și să ierți. Satul mai vorbea c-o bătea cam des nea Gheorghe, pentru că era tare-n gură, Măria, dar și… de cap. Ei îi dispăreau cucuiele-n două zile, pe când ne-a Gheorghe se văita de boantele degetelor o săptămână. Boii se mai opreau să mai respire popa iar cerșetorii și copii să termine de adunat banii din țărână. Drumul parcă se înclina într-o parte și alta de durere, dar Nea Ghiță, tandru, rece, distant, nu băga pe nimeni în seamă. Al doilea popas, boii l-au făcut la monument. Același ritual, aceleași vorbe ale năstrușnicului, popa bețivul, care începuse să spună bancuri la muieri. Nea Gheorghe, la monument, după ce boii au citit lista eroilor inscripționați pe piatra acestuia, le-a 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Luați-o-n dreapta, bă, și opriți-vă la intrare le-a mai poruncit nea Gheorghe boilor care-i erau foarte ascultători. Ăi de l-au urcat în car, l-au dus acum în biserică să-l vadă sfinții din icoane și să-i ierte păcatele că toată viața lui, Nea Gheorghe, le-a făcut… inventarul. Mereu vânturând cădelnița, preotul…, popa Pârțuică se-ncurca în cântece, urături și strigături. Când îi dădea cu… „Dă mamă cu biciu-n mineeeeee”, când….„Se cunună robul tău….”, ba, cu „Zărzărea, zărzărea…”, ba, cu „În Iordan botezându-te, Tu, Doamne…”, mai adăuga câte-un „La mulți ani”, toate astea la capul lui nea Gheorghe care… „asculta timid” și părea că râde. Vorba multă, sărăcia omului! Gata și cu cântecele părintelui milostiv de beat din fața altarului bisericii și ne-a Gheorghe, cărat de aceiași oameni, se-ndreaptă pe aleea pitită la umbra bisericii unde va fi predat lui Ion al lui Noneci să rezolve… cazul, problema. Acum, acesta, trăgea de zor clopotul de limbă făcându-i dorința celui ce se duce. Ajuns pe marginea gropii cu nea Gheorghiță, Ion, coborât din cocoașa clopotniței ordonă: – Alo! Lăsați totul în seama mea, că mă enervez repede! Îi face schela, îl ascunde să nu-l bată soarele, dar mai lasă sătenii să-și ia la revedere de la mort, să mai gurească cu el câteva vorbe. Mulți îl rugau să le transmită alor lor de-acolo de unde merge nea Gicu, sănătate și cele bune. Părintele Pârțuică văzând-o aplecată peste nea Gigel ca să-și ia la revedere, pe țața Marița lu’ Canciog, a ciupit-o de cur crezând că este Camelia lui Arpagic căreia la o spovedanie scurtă i-a spus că n-o iartă. Această femeie, țața Marița, mai avea un pic și gusta din cel de-al 96-lea an și dorea să-l roage pe nea Gicu să-i păstreze și ei un loc că mâinepoimâine vine... și ea. De vreo 20 de ani sărmana era... „echer”, adică era adusă de spate la 90 de grade. Mergea pe șușea fie în două bastoane, fie cu unul, dar ținându-l cu amândouă mâinile. Ce să mai zicem! se cam umpluse și ea de miros de tămâie și doină de cădelniță.

Proză

Ciupită de cur de taica Pârțuică, femeia a sărit așa de tare în sus că era să se ducă în groapă, să ocupe locul lui nea Gheorghe. Din ciupitura popii s-a îndreptat baba. A plecat sărmana de-acasă cocoșată – deabia se ținea de șiroiul de oameni, ba, mai opreau boii s-o aștepte, și acum vine-acasă de la cimitir dreaptă. Deja lumea începuse să vorbească de minunile popii Pârțuică. Cu ajutorul câtorva oameni și frânghii, este coborât la subsol țanțoșul nenea Gheorghe. Popa cânta, femeile se-nchinau, bărbații beau și Ion se repezea cu lopata-n bolovanii de pământ care tropăiau pe cușca lui nea Gigel. Ion al lui Mânzu lu’ Șoșon, luă sticla de vin din mâna părintelui care acum fredona, „M-a făcut muica oltean” să stropească lada lui nea Gicu și pământul care tropăia pe dânsa. Se netezea pământu-n jurul gropii și creștea peste nea Gheorghiță văzând cu ochii. Terminându-și treaba, Ion primește onorariul și cu sticla de țuică-n buzunar fuge-n clopotniță să se reazeme de sfoara ce trage clopotul de limbă. Măria se tot vaită că nu are cine s-o mai bată, boii au întors carul și sfărmând lacrimile cu copitele se-ndreptă spre casa cu un om lipsă la inventar, nea Gheorghe. Luat cam rău în freză, Haralampie al lui Zăpuc, zice către Măria: – Hai, fă, că te bat eu de-ți sar fulgii, dacă n-are cine să te mai bată. Măria s-a repezit la bețivan să-l îmbrâncească, dar părintele vrând să-i despartă, a alunecat și a căzut de i s-au văzut jampierii. Când lumea părăsea cimitirul să meargă acasă la Măria, la pomană, părintele îl cheamă din mulțime pe un enoriaș de-al lui, pe Mărin al lui Zambilă și-i spune:

Viorel Croitoru

Poveste de sub Tâmpa Am ajuns cam târziu și n-am mai prins locuri în sala de lectură. Nu-i nimic, eu pot învăța chiar mai bine afară, în natură. Fac monetarul. N-am destul să învăț la o cafea, pe terasa de la Postăvarul. Așa că rămân ca soluții băncile de pe Republicii, din Piața Sfatului sau din parc. Dar soarele puternic mă îndeamnă să caut umbră. – Unde e umbră faină, răcoroasă? – Sub pădure, undeva... Aleg ce-i mai aproape, adică sub Tâmpa și o pornesc agale. La poalele Tâmpei sunt câteva alei aproape paralele, la înălțimi diferite, ce comunică cu scări largi de beton. O aleg pe cea mai de sus, care trece și pe lângă stația de plecare a telefericului. Aici sunt zone mai largi pentru copii, este și un loc cu izvor care iese dintr-un perete frumos ornat, din alte timpuri. Găsesc o bancă liberă mai aproape de teleferic. La ceva distanță e un om cu o tonetă ce vinde ceva suveniruri. Îmi întind hârtiile și încep să lucrez. În jur se aud estompat zgomotele orașului, murmurul celor ce trec și vorbesc, strigătele copiilor care se joacă și peste toate ciripit de păsărele. – Phii, da cald e! Stropi de transpirație se preling pe barbă, pe nas... Și mi-e sete! Cum să fac cu hârtiile? Le-aș strânge, dar dacă mi se ocupă banca? Le las înșirate și mă duc să beau apă, că doar n-o să mi le fure cineva!

Mergeți acasă și nu începeți cheful până nu ajung io, auzi! Bă, auzi, că te ia drecu!

La întoarcere, casc gura la tot ce-i în jur. Pe alei trec mămici cu căruțuri, mai sunt și ceva turiști. Mă apropii de zona mea și văd o fată în rochiță bleu care învăța ca și mine. Avea hârtiile întinse pe bancă , o mapă ca a mea. Trec mai departe dar mă opresc contrariat! Păi asta e banca mea și hârtiile și mapa...

Masa și dansul este plătită de tanti Măria, dar eu trebuie să slujesc darurile, înțelegi!

Mă așez în celălalt capăt al băncii și observ că ea citea atentă de la sfârșitul caietelor... poeziile mele!

– Bă, vezi că io merg cu tanti Măria în biserică să-i dau certificatul de botez.

Făcându-i cu ochiul lui Mărin, o ia pe proaspăta văduvă de după gât, o trage cu capul spre umărul său și intră elegant în biserică cântând „Mulți ani trăiască…” Doamne-ajută-i!

– Scrii frumos, îmi plac versurile tale! – Păi... Eu aici învățam și... am plecat până la apă! – Nu te speria, nu-ți fac nimic! Te las să înveți, se vede că ești student! – Nu, de fapt... știi... nu te gonesc, doar că 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

poeziile alea nu-s gata, sunt numai încercări și... sunt ceva intim, personal, nu le-am arătat la nimeni! – Cine pune așa gânduri în ce scrie nu poate fi decât om bun! Tu te consideri om bun? – Da... nu... de fapt nu știu! Îmi doresc să fiu bun, dar nu-i ușor. Tu ești bună? – O, nu, eu sunt răutăcioasă, un pic egoistă, ciudată și excentrică... M-am uitat la ea mai atent. Ochii mari, calzi, privirea deschisă, directă. – Nu te cred! Pari om bun! – Ai grijă, fetele te vrăjesc și te lasă să suferi apoi după ele... Nu crede tot ce vezi! Nu mai știam ce să spun. O priveam contrariat și învârteam niște cursuri în mână, fără rost. – Hai că te las să înveți, la revedere! A plecat și am rămas perplex! Mi s-au încrucișat privirile cu omul de la tonetă și acesta mi-a făcut cu ochiul. Sau așa mi s-a părut… A trecut sesiunea, vara și în toamnă am reînceput școala. Dar orele la început de trimestru nu se prea făceau. Într-o fereastră de două ore mam dus pe strada „După ziduri” și de acolo, peste apă, se deschidea o poiană plină de frunze veștede, în culori ce parcă ardeau: roșii, portocalii, galben aprins. M-am așezat pe-o bancă și am încercat să scriu ceva. Lângă mine s-a mai așezat cineva. Era loc destul nu mă încurca. Am observat că s-a mutat mai aproape de mine, și mai aproape… Am ridicat privirea și am rămas surprins: era fata de sub Tâmpa. Micuță, cu priviri poznașe se uita direct în ochii mei! - Mă mai știi? – Da ești fata de sub Tîmpa! Cum te cheamă? – Ana. Ce faci, tot mai scrii poezii? – Nu-s chiar poezii, doar încercări așa… Tu în ce clasă ești? – Ehe, clasă… Sunt studentă ca și tine, mai avem amândoi un an… – Mi se părea că ești micuță, pardon, de vârstă mai fragedă… – Micuță sunt și fragedă, nu se observă? Hai nu te înroși, că nu-ți fac nimica! Ia dă să văd ce-ai mai scris! Și zicând asta, mi-a smuls din mână caietul și s-a apucat să citească.Eram contrariat de purtarea ei. – Tu de ce ești pe aici singură? 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Ai mei colegi se duc la o cafea, o bere, un coniac iar eu nu pot, n-am bani… și nu accept să-mi facă cinste oricine: apar obligații, se cer favoruri și eu nu ofer așa ceva, clar? – Nu te răsti la mine și eu sunt ca tine, nu prea… bogat! Sunt doar cu mama și ne descurcăm greu din salariul ei de învățătoare. Dar mai repar câte un radio, TV, și mai am bani de navetă, de mâncare… – Pe tata l-ai văzut, era cel cu toneta de sub Tâmpa, și suntem singuri amândoi, noroc cu casa că e mare și avem chiriași. Mai vine un ban și de acolo. Dar de ce-ți spun eu ție astea? Ce-ți pasă ție, te descurci pe banii tăi! Și spunând asta a plecat parcă furioasă. Deși-i zăpadă, azi e cald, e soare și mi-e dor să ies pe sub Tâmpa, am o fereastră între cursuri, am mâncat la cantina liceului Unirea și am pornit. Oare o mai fi toneta? Și încep să urc spre aleea de sus, să văd. Mă ajunge din urmă cineva și mă ia de mână să mă ajute la urcat. E Ana! – Ai ieșit la plimbare? Ți-e dor de banca ta? – Da, de bancă, de vară, un pic și de… tine! – Of, credeam că n-o mai spui odată! Și m-a sărutat cu foc, de mi-am pierdut echilibrul! M-am sprijinit de balustrada scărilor, ea a simțit și m-a întrebat: – Te-am amețit? Tu n-ai mai sărutat fete? – M-ai surprins… un pic! Am mai sărutat… dar mai demult, mai rar… doar la ocazii! A urmat un an frumos, plin de emoții și iubire ciudată, excentrică, așa cum alegea Ana. Apoi drumurile ni s-au despărțit, au trecut anii, nu știu cum ne-am pierdut, ea a primit repartiție departe spre Oltenia, eu la Onești și apoi acasă… Am ieșit pe sub Tâmpa să mă plimb cu fetița mea, după mulți, mulți ani. Am rămas surprins să văd toneta tot acolo, omul acela era neschimbat, de parcă timpul stătuse în loc pentru el. I-am povetit fetei mele de bancă, de Ana. Apoi am văzut pe cineva de pe altă bancă uitându-se fix la noi! Trăsăturile erau atinse de vreme, de ani, dar ochii, ochii… erau ai Anei! Ne-am dus, ne-am bucurat de revedere, ea era tot singură, cu tatăl ei, lucra acum în Brașov. Și, cu sinceritatea ei dezarmantă, mi-a spus că am fost singura ei iubire! Avea ochii triști, înlăcrimați… S-a ridicat și a plecat fără să mai spună altceva! Iar tatăl ei se uita lung și trist după noi…

Cepeha I. Mihai

Însoţitorul (5-6-7) Bătrâna În compartiment, singura lui tovarăşă de drum, o bătrânică, începe a se destăinui: – Am fost la nepoată, e studentă şi i-am dus câte ceva de la ţară, că părinţii nu mai dovedesc. Acum, înapoi acasă. Cristea tace, dar în gând: „Oare de ce n-o fi stând acasă la ea, să-şi vadă de treburi? E aşa de plăpândă!” – Dumneavoastră? continuă femeia. – Eu? se miră el luat pe nepregătite. Eu merg la o înmormântare, zice sperând să taie cheful de discuţie al bătrânei. Dar ea nu se opreşte: – Ei! Oamenii mai şi mor. Nu-i chiar un motiv de supărare. Şi-apoi, dacă n-ar muri nimeni, unde am încăpea toţi? S-ar strica echilibrul creat de Domnul. Până la urmă, toţi ajungem acolo. – Unde? se trezeşte el întrebând. – Undeva acolo. Nimeni nu ştie. Dacă ar şti, s-ar duce mai repede sau nu s-ar duce deloc. – Aşa-i! aprobă el uimit. * Umbra Albă: – E adevărat, Doamne, ce spune femeia asta? – Răspunde-ţi singur! se aude de undeva. * Pe culoar îşi face rondul controlorul. – Cât mai am până să schimb trenul? se interesează Cristea. – Coborâţi la a doua oprire, îi răspunde omul şi trece mai departe plictisit de ignoranţa călătorilor. – Şi eu cobor tot acolo, ţine bătrâna să-l informeze. Trenul opreşte. Cristea chinuie uşa vagonului care nu vrea să se deschidă nicicum. – Apasă butonul acela, îl îndeamnă bătrâna din spatele lui, târâind un geamantan cu rotile. Uşa se deschide, Cristea coboară primul. – Ajută-mă şi pe mine! îl roagă femeia. Îi ia geamantanul şi-l pune jos. Bătrâna se chinuie să nimerească treptele mult prea înalte pentru ea şi nu prea reuşeşte. Trenul se pune în mişcare şi femeia ţipă. O apucă de o mână şi o trage rostogolind-o pe pietrele dintre linii. Îl apucă disperarea la gândul că a rănit-o şi se grăbeşte să o

Proză ridice. – Mulţumesc! reuşeşte să articuleze femeia în timp ce-şi ridică fusta lungă şi largă deasupra genunchilor zdreliţi din care acum şiroiesc fire de sânge. Nu-i nimic! mai zice şi, şchiopătând, dă să apuce geamantanul. – Nu, îl duc eu! Sprijiniţi-vă de mine! se oferă Cristea, simţindu-se vinovat. Două becuri anemice abia dacă permit călcătura. Caută din privire gara, dar nu vede decât o clădire aproape ruinată şi şapte rânduri de şine până la ea. O mulţime de traverse din beton împrăştiate peste tot pândesc din întuneric. Totul i se pare straniu, ireal. „Ce naiba! îşi zice, gata să înjure. Doar e nod de cale ferată!” Ghicindu-i lucrurile:

nedumerirea,

bătrânica lămureşte

– Linia e în reparaţii, cam de mult ce-i drept, o fac de mare viteză! Auzi? De mare viteză! Bătrâna îi devine tot mai simpatică. În timp ce se chinuiesc să ajungă la peronul gării, Cristea cugetă: „Ştie mult mai mult decât arată. Mai degrabă eu sunt de la ţară. Nu ştiu decât de-ale mele. Am mai şi rănit-o!” Ajung în sala de aşteptare, o instalează pe o bancă, apoi inspectează locul.din ochi. Doi bărbaţi dorm pe două bănci puse cap la cap lângă perete. Sunt cu spatele, iar sub cap au câte o sacoşă din rafie. În mijlocul sălii, pe altă bancă, doarme o femeie cu amândouă mâinile sub cap. Jos, lângă ea, zace o sacosă de plastic din căscătura căreia se văd nişte borcane. – Mă duc să caut ceva pentru genunchii dumneavoastră. Dacă vă e teamă singură, pot rămâne. – De unde atâta teamă? De ce-ar vrea cineva ceva de la mine? Şi-apoi, cei pe care îi vezi aici, erau şi când am plecat eu. – Cum vreţi! zice el şi iese. Dă ocol ruinei. Cu o singură excepţie, pe dinăuntru sau pe dinafară, toate uşile sunt ferecate, chiar şi cea pentru bilete. Ar putea bate în ea, dar nu are de ce. Există şi o excepţie, un bar cu intrarea din peron. Prin geamul uşii se vede doar o încăpere lungă, probabil un fost culoar de trecere, cu mese pe u singură parte. Intră. O singură masă, invizibilă din exterior, este ocupată de un bărbat aplecat asupra unui pahar gol pe care pare să-l protejeze cu palmele. Deranjat de clănţănitul uşii, acesta se mobilizează şi ridică ochii spre cel intrat, pe care îl şi ia în primire: – N-ai o ţigară, şefule? Cristea face cu mâna un gest care poate 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

însemna orice şi se opreşte la bar. De pe un scaun, o duduie îl priveşte cu ochi întrebători, doar atât. – Aş vrea un dezinfectant, se arată el interesat după ce-şi plimbă ochii peste rafturi. – Doar vodcă, zice duduia, zâmbind. Vă pun? – Aş vrea s-o pot lua cu mine... – Vă dau o sticlă întreagă. – Nu, e prea mult! Un pahar e îndeajuns. – Atunci vă pun într-o sticlă de suc.

Cristea ascultă o vreme bâiguiala acelei femei, apoi se ridică şi face un pas spre uşă: – Când se apropie trenul, vin să vă ajut. Afară se ivesc zorile. Se reazemă de un stâlp şi încearcă să desluşească împrejurimile. Un câine cu un picior lipsă, probabil vreun tren i l-a scurtat pe al patrulea, se învărte pe lângă el, mirosindu-l. Scoate din rucsac unul din sandvişurile pe care nu a apucat nici să le guste şi-l dă câinelui, care îl înfulecă pe nemestecate şi-apoi îşi ridică iar botul spre el.

De la masa de după uşă, bărbatul ce părea să doarmă, îl sfătuieşte:

Se apleacă şi-l mângâie:

– Şefule, ia o jumate şi mă ocup eu de ce rămâne în sticlă.

Câinele îl linge pe mână.

Cristea se uită la barmaniţă şi aceasta îi sare în ajutor: – Ia mai taci, beţivane, că acuşi te dau afară! De trei săptămâni stai pe capul meu. Urcă-te într-un tren şi lasă-mă! – Dă-mi şi restul sticlei, cere Cristea oarecum deranjat. Femeia cască ochii de parcă ar vrea să-l întrebe dacă vorbeşte serios şi-i dă sticla. El o pune pe masa amărâtului şi-i spune: – Dacă te mănâncă-n cur, ia, scarpină-te! apoi iese mormăind: – Ori lumea e nebună ori eu! * Umbra Albă: – Vezi? I-a dat de băut! – Nu i-a dat, i-a îndeplinit o dorinţă! vine răspunsul.

– Ce mai vrei, cuţule? – Îmi pare rău de tine, dar n-am ce să-ţi fac! De undeva, din nişte difuzoare, despre care nimeni nu ar fi crezut că există, se aude: – Trenul... va sosi în staţie la linia... şi va pleca în direcţia... atenţie la liniile patru, cinci, şase şi şapte. – Ăsta-i! îşi zice şi porneşte grăbit să-şi ajute tovarăşa de călătorie. Bătrâna e deja în uşă, iar pe altă uşă ies câţiva călători. – De unde au apărut oamenii ăştia? o întreabă. – Din sala de bilete, numai că acolo trebuie să stai în picioare. – La ce linie vine trenul, că eu n-am înţeles? – Nu-ţi face griji. E o hodoroagă, vine prima şi pleacă ultima. Întâi trec internaţionalele. Şi vine hodoroaga. Bătrâna urcă singură şi el îi dă geamntanul. – Ajut-o şi pe domnişoara, îi zice ea.

Revenit în sala de aşteptare, Cristea se scuză:

Abia atunci bagă şi el de seamă că la aceeaşi uşă se munceşte să urce o fată. O apucă cu o mână şi o împinge de fund în sus cu cealaltă.

– Doamnă dragă, asta-i tot ce am găsit. Măcar vă spălaţi juliturile.

– Nu eu, domnule! se apără fata zâmbind. Geamantanul.

Îi întinde sticluţa cu vodcă. Bătrâna îşi ridică iar poalele, se curăţă pe genunchi, apoi către el: – Încă odată îţi mulţumesc, domnule! Femeia care dormea în mijlocul încăperii se ridică în şezut ca teleghidată, scotoceşte printre borcanele goale din pungă şi scoate unul pe jumătate cu tocană de legume. Dintr-un buzunar al hainei, destul de curată altfel, extrage o furculiţă şi se pune pe mâncat. Ia câte o înghiţitură şi îşi face planuri cu voce tare, absentă la tot ce-i în jur: – În pădure... la mănăstirea din pădure trebuie să ajung... acolo e linişte. – Este vreo mănăstire prin apropiere? o întrebă Cristea pe bătrănă. – Nu. Când am plecat eu, era tot aici şi vorbea despre măicuţe şi călugări, a spus şi numele mănăstirii, dar nu mi-l mai amintesc. 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cristea, în gând: „Asta da instrucţie! Sunt un dobitoc!” * Umbra Albă: – Ce zici de el, Doamne? – Fiecare cu menirea lui! *

Acasă Bătrâna ţărancă rămâne undeva într-o staţie pierdută în obscurul şi răcoarea dimineţii, fără ca doctorul să-i mai dea ajutor. Aţipise şi femeia s-a descurcat singură. Abia la capăt de linie, gălăgia mulţimii ce părăseşte trenul îl aduce în stare de veghe, dar nu totală, mai degrabă într-un fel de transă cauzată, probabil, de oboseală.

Proză

Fără să ştie când, străbate drumul, de altfel binecunoscut şi se pomeneşte în faţa casei în care a crescut alături de tatăl său. Cu cheia de sub preş descuie aceeaşi broscă ţigănească indestructibilă, motiv pentru care nu s-a învrednicit nimeni să o schimbe. Camera uriaşă din copilărie, pe care tatăl a compartimentat-o cu pereţi din cărămidă adunată de prin demolări, este acum lipsită de viaţă. Nici şoareci nu mai sunt. În rest, lucrurile sunt neschimbate. Aceiaşi mobilă făcută de tatăl său după modele învăţate la puşcărie şi aceiaşi fotografie a mamei mireasă, pe care amândoi o priveau din pat înainte de-a adormi.

– Eu am nevoie numai de asta! zice arătându-i portretul. Tata ştiu că nu are poze, în afară de cea de pe buletin, nu i-a plăcut niciodată şă-şi facă. Nu ştiu de ce!

– Dumneavoastră sunteţi, domnule doctor? Am auzit mişcare şi nevastă-mea a zis.să vin să văd.

– Îmbătrânesc! îşi rezumă el gândurile înainte să adoarmă.

– Cine altcineva putea să fie, nea Toader? Doar ştii că nu mai avem pe nimeni!

– Şi lucrurile? – Nu ştiu! Dă-le mata de pomană * După încă o noapte de nesomn,. Cristea, prăbuşit în vechiul său fotoliu, priveşte portretul mamei aşezat alături de pundula ce-i aminteşte mereu de un ochi iscoditor, acum închis. Portretul mamei domină încăperea.

* De undeva de sus, cineva întreabă:

– Ziceam şi eu aşa...

– Dar cu bătrânul Cristea ce-ai avut?

– Unde-i tata?

Umbra Albă:

– La capelă. După ce l-au luat, nevastă-mea a aranjat puţin pe-aici. – Cine să-l ia? – Ce-i de la pompe... Ştiţi, domn’ doctor... – Nu-mi mai spune aşa şi nu mă tot domni, doar mă cunoşti de mic! Nea Toader respiră adânc şi reia: – Vreau să spun că simţea umbra morţii dând târcoale şi a contractat din timp toată ceremonia înmormântării. Bietul, închisoarea la procopsit cu TBC şi l-a şubrezit. Putea să mai trăiască, doar era mai tânăr ca mine. – Nu mi-a spus niciodată că ar fi bolnav! – Ţi-e nu, dar la fabrică, ştii bine că toţi de pe-aici lucram la fabrică, îmi amintesc cum se văita de oase şi de greutate în respirat. Cristea se aşează pe marginea patului şi tace. – Ei, băiete! Niciodată nu ştim ce-i în sufletul omului, dar ne tot dăm cu părerea, toţi! – Şi eu ce mă fac? întreabă Cristea dezorientat. – Ştiu eu? Mergi înainte. Deocamdată mergem la capelă să-l conducem spre cele veşnice. * Angajaţii firmei de pompe funebre îşi cunosc bine meseria şi interesul. La fel şi preotul. Ritualul de înmormântare se desfăsoară simplu şi repede. În mai puţin de-o oră, Cristea e iarăşi pe marginea patului din casa tinereţii lui, cu nea Toader alături. Încă nu e lămurit dacă ce i se întâmplă este real sau asistă la evenimente străine lui. – Ce vrei să faci cu lucrurile din casă? îl întreabă nea Toader. La primărie am să duc eu cheia şi-l scad de la chirie. Cristea se ridică şi ia din perete fotografia mamei.

– Nimic! Era pe listă. Şi-apoi... echilibrul... *

Confidenţe Pe la amiază, Cristea se trezeşte rupt de foame. Deschide frigiderul. O conservă de peşte tronează solitară pe unul din rafturi. Strâmbă din nas şi trece în baie pentru a scăpa de mirosul de tren şi de transpiraţie stătută. Din oglindă îl priveşte o faţă de boschetar încercănat şi cu barba corespunzătoare, asemeni celui întâlnit în gară. Răscoleşte prin cutii şi cutiuţe în căutarea unei lame noi care, evident, nu există. Alege la întâmplare una din cele vechi şi se măcelăreşte cu mult elan. „Până la urmă, cine şi ce treabă ar avea cu faţa mea?” se consolează el. Proaspăt împachetat stă în mijlocul camerei şi se întreabă pentru ce s-a pregătit. Chiorăitul maţelor îi aminteşte că trebuie să mănânce. Şi-ar putea amăgi repede animalul din burtă la un restaurant, doar că astfel de soluţie nu face parte din obiceiurile lui. – E timpul să fac aprovizionarea, îşi zice el pornind spre uşă. Maşina lui, la fel de bătrână ca şi pomii din marginea trotuarului unde este adăpostită, îl aşteaptă cu o roată dezumflată şi câteva pete desenate pe capotă de vrăbiile cuibăite deasupra. – I-a trecut vremea, n-o mai face bine nici un doctor! îl încurajează în glumă un vecin ce tocmai se pregătea să urce în maşina de-alături. – Aşa ziceţi? – Aşa ar trebui să fac şi eu, că nici a mea nu mai respiră ca-n tinereţe. – Am notat, vecine! îl asigură Cristea şi porneşte pe jos către market. 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Proză

Rătăcind printre rafturi şi mărfuri, îşi dă seama că nu ştie ce să-şi cumpere. Singurele alimente care nu necesită preparare sunt tot conservele şi mezelurile. Ar mai fi nişte chiftele sau şniţele gata făcute, dar şi astea trebuiesc încălzite, iar el nu are nici chef nici timp. – Îmi trebuie o nevastă! se pomeneşte el glăsuind cu voce tare. – Chiar aşa, domnule doctor! se aude o voce cunoscută în spatele lui. Cât o să vă mai chinuiţi singur şi, mai ales, merită? Cristea se întoarce. – Marta? – Nu aţi pus nimic în coş. – Mă gândeam să merg la un restaurant... – Restaurantul e o soluţie de avarie. – Păi... eu sunt într-o astfel de situaţie. – O rezolvăm îndată. Duceţi căruciorul înapoi şi veniţi după mine. – La urma urmei, de ce n-aş încerca şi alte variante. Ia să vedem de ce eşti în stare! În câteva minute cumpărăturile sunt gata. – Şi-acum? întreabă el stând cu sacoşele în mâini în faţa magazinului. – Acum? Acasă! – Păi, eu nu am nevoie de toate astea, nu ştiu... – Ştiu eu! Haideţi! Marta o ia înainte fără a-i da timp de gândire. „Ce naiba face fata asta?” se întreabă el, făcând o strâmbătură. Mai zăboveşte o clipă privindu-i din spate silueta zveltă, apoi dă din umeri şi porneşte în urma ei. Curând ajung în faţa uşii lui Cristea. – Ştiai unde stau? se miră el. – Toţi ştim.

Marta intră păşind uşor să nu deranjeze ceva, dar cu ochii iscodind peste tot. Se opreşte surprinsă în faţa portretului de lângă pendulă. Doctorul iese din bucătărie şi se opreşte şi el în mijlocul camerei, privind când la Marta, când la tablou. Simte că-i trec fiori prin tot corpul, inima îi zvâcneşte şi în ochi îi apar urme de lacrimi. Reuşeşte totuşi să bâiguie: – Parcă aţi fi surori! Mereu mi s-a părut ceva cunoscut la tine. – Ce pot să spun? Mă uit la tablou şi mi se pare că cineva se distrează cu mintea mea. – Linişteşte-te! Sigur nu se joacă nimeni cu mintea ta şi sigur e o pură coincidenţă, e adevărat, cam stranie. * Umbra Albă: – Doamne, aici e numai lucrarea ta! Eu n-am niciun amestec. * Încă sub impresia neaşteptatei descoperiri, cei doi se reped în bucătărie cu acelaşi gând. Marta înşiră cumpărăturile pe masă şi alege dintre ele sticla de vin. – Pahare, nu ştiu de unde să le iau. Două pahare apar urgent pe masă. – Ştiu ce vrei să faci, Marta! – Da? Atunci sarcina mea va fi mult mai uşoară. – Eşti o fată drăguţă, deşteaptă şi, mai ales, tânără, iar eu sunt... – Am să fac un rasol de peşte, ca să vezi că nam crescut pe malul Dunării degeaba. Decizia fiind luată, Marta îl expediază din bucătărie şi închide uşa pentru a nu răspândi mirosul peste tot.

– Cei din grupa noastră. Nu e normal să ştim pe mâna cui ne dăm? E adevărat, a fost cam greu să aflăm.

Cristea goleşte paharul cu vin, apucă sticla şi trece în camera cu pendulă. Îşi pune încă un pahar cu vin pe care îl goleşte, apoi îşi prinde capul între mâini şi priveşte paharul gol din faţă, situaţie care-i aminteşte iarăşi de boschetarul din gară.

– Eu nu sunt profesorul vostru, eu sunt un practician. M-aţi urmărit?

„Oare chiar am nevoie de ajutor? Aşa de nevolnic apar eu în faţa lumii?”

– Nu tocmai, dar se poate spune şi aşa. Nea Ilie v-a căutat, a venit cu nişte plocoane la spital şi a insistat să vă afle adresa. A fost şi aici şi nu v-a găsit. Până la urmă a aflat de la asistentă că sunteţi plecat la o înmormântare.

Se duce în baie şi se priveşte din nou în oglindă. În uşa băii apare Marta:

– Care toţi?

Cristea cască ochii. – Nu ştiam că sunt o persoană atât de importantă. – Pentru unii sunteţi! Ar trebui să ştiţi asta. – Ba nu ştiu nimic! Dar mai vedem noi... Intră! mai zice el, deschizând uşa. Iaca, am şi musafiri! 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Am pus peştele la cuptor. Ce vezi în oglindă Puiu? – Văd o faţă tristă. – Eu văd un bărbat bine. – Oglinda nu minte, Marta. – Nici pe mine nu mă minte. Eşti un bărbat ca lumea, numai că n-a avut cine te îndruma. – Dacă mă vedeai acum câteva ore, aveai altă părere. Cum faci de apari mereu în spatele meu?

Proză

– Poate că sunt îngerul tău păzitor. – Trebuie să cred asta? – E bine să crezi în ceva. Ai o cameră încuiată. Ascunzi cumva vreun schelet acolo? – E camera mea de studiu şi e totală dezordine acolo. Asistenta mea obişnuieşte să-mi aducă bunătăţi din când în când, mai ales de sărbători şiatunci o apucă zelul de a face ordine peste tot. – Frumos din partea ei. – Când e vorba de acea cameră nu e frumos deloc. Dezordinea e controlată, oricând am nevoie de ceva, ştiu de unde să iau. Oricine îşi bagă nasul, mă încurcă total. – E bine de ştiut. Şi chiar n-ai avut nici o relaţie? Am avut în tinereţe. O colegă de facultate se ţinea scai de mine şi eu nimic, habar n-aveam care-i treaba cu femeile, ca şi-acum de altfel. Tata era şi el un afon în domeniu, aşa că am terminat facultatea şi ne-am despărţit. Mai apoi, în stagiatură, s-a lipit de mine una, frumoasă tare... – Vai de mine! Frumoasă tare, tare? Numai atât? Fără picioare lungi şi buze moi... – Tu ce faci acuma? – Vroiam mai mult. Bărbaţii sunt destul de abili când e vorba să se laude. – Nu mă laud deloc, a fost o fată frumoasă şi gata! Şi tu eşti o fată frumoasă. Mai mult de atât nam ce să spun. – Am înţeles! Şi? – Şi, ca să fiu scurt, fata vroia să exist numai pentru ea, se vroia purtată şi eu nu eram omul. În vremea aceea aveam alte preocupări, trebuia să ştiu de ce a murit mama şi de ce a fost închis tata... – Şi-acuma ştii? – Nu, nu am aflat nimic, absolut nimic! În schimb, frumoasa mea m-a părăsit. Cristea tace. Şi Marta tace, dar îl priveşte într-un anumit fel. Simţindu-i privirea, el schimbă subiectul. – Ce să mai spun, Marta? Între noi sunt 20 de ani diferenţă. Cum crezi că putem convieţui? Într-o zi ai să întâlneşti şi tu un frumos care să te farmece, iar eu n-o să mai contez. – Pentru mine ai să contezi întotdeauna. – Bine, bine! Să te aud acum pe tine. – Cu mine e a fost simplu. Cât eram tânără fugeau băieţii de mine, acum fug bărbaţii. Probabil din cauza bolii mele. – Ba nu. Din cauză că eşti frumoasă şi... E bun peştele tău. Cum l-ai făcut. – Păi, e o reţetă tradiţională. Am spălat peştele bine, am tăiat legumele şi l-am pus la cuptor... Amândoi pufnesc în râs.

eseu 33-42

Eseu Lenuş Lungu

Femeia muză a inspirației Femeia, este cuvântul des auzit în societate și foarte des întâlnit în literatură. Femeia face lumea, „…nimic nu se face decât prin ea și pentru ea” (A. France), „lumea trăiește prin femei” (Jules Michelet). Femeia! Poate singura fiinţă de pe acest pământ omagiată în toate formele de artă şi cultură. Femeia! Elementul ce s-a ştiut face simţit oriunde, oricând şi în toate ipostazele şi feţele ei. A fost înălțată în poezie, cântată în ode, reprodusă în picturi și sculpturi, şi-a pus, de multe ori, amprenta asupra istoriei. A fost amintită în fiecare etapă a vieţii sale: copilă, iubită, amantă, soţie, mamă și bunică. I s-au prezentat calităţile şi defectele, punctele tari şi punctele slabe, poate şi pentru că „nimic nu ţine loc de femeie, de aceea au un preţ atât de mare” (Victor Duţă). Femeia este celula fiecărei creaţii, în jurul ei se învârtesc scenariile vieţii, reale sau închipuite. Foarte mulţi scriitori şi-au spus punctul de vedere în privinţa femeii. Unii au văzut în ea un element bun al societăţii, alţii, dimpotrivă, au considerat-o cauza tuturor relelor, poate şi pentru că „femeia e mereu schimbătoare şi nestatornică” (Vergiliu) şi „este începutul tuturor păcatelor” (Liviu Rebreanu). Extrem de discutată a fost şi este frumuseţea femeii, atât cea fizică, cât şi cea interioară. „Cu un surâs femeia cucereşte un oraş şi cu încă unul un regat” (proverb chinezesc). „Nu există păcat mai mare pentru o femeie, decât să nu se nască frumoasă” (Anatole France), fapt ce îi deschide, de cele mai multe ori, toate uşile. Prima impresie este importantă, iar dacă femeia nu este plăcută ochiului, în cele mai multe cazuri nu mai are posibilitatea să demonstreze că are un suflet bun sau că deţine o inteligenţă deosebită. Avantajul timpurilor noastre este că femeile au mai multe posibilităţi să ascundă sau să corecteze greşelile naturii, au o deschidere mai mare spre informaţie şi, pentru că „mintea unei femei lucrează altfel decât aceea a unui bărbat” (James Clavel), au învăţat că „femeie nu te naşti, ci devii” (Simone de Beauvoir). Le-au oferit bărbaţilor momente sublime sau subiecte de gândire, ori i-au făcut să exclame: „Slăbiciune, numele tău este femeie!” (William 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eseu

Shakespeare). Femeia a invitat întotdeauna bărbaţii să „o privească aşa cum vrea ea” (Mircea Eliade), nu a arătat niciodată ceea ce nu a vrut să se vadă, s-a comportat în preajma bărbaţilor de multe ori aşa cum își dorea ea ca bărbații să se poarte, „a depins în ceea ce priveşte moravurile ei de acel pe care îl iubeşte” (André Maurois). Toate aceste comportamente nu au fost înţelese sau agreate întotdeauna de către bărbaţi, dar, „să nu uităm că femeia l-a scos pe Adam din Rai” (Victor Duţă), dovedind faptul că are o voinţă pronunţată şi demonstrată, dar şi o putere foarte mare asupra bărbatului, „că are darul de a-l face fericit şi, fără săşi dea seama, prin caracterul ei imposibil, reuşeşte să distrugă totul” (Alberto Moravia). În spatele fiecărui om mare s-a găsit o femeie deosebită, ce a ştiut să îşi aducă aportul la binele familiei, al bărbatului său și al celor din jur. Au fost multe femei ce şi-au influenţat bărbaţii în luarea deciziilor, aşa cum a fost, de exemplu, Josefina pentru Napoleon, şi, dacă nu vor „să iasă liniştea pe fereastră, când intră femeia pe uşă” (Romain Rolland), bărbaţii au învățat, din experiența lor sau a altora, să-şi „ia o soţie potrivită” (Quintilian) şi să nu uite că „se poate păzi un sac cu purici, o turmă de iepuri, dar o femeie nu” (proverb românesc). „Societatea femeilor este elementul în care se dezvoltă distincţia socială” (J. W. Goethe) şi „două puteri sunt în lume mai mari decât toate: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ, Un om este aşa cum vrea Dumnezeu şi cum îl creşte mama care l-a făcut” (G. G. Lovinescu), pentru că „toată educaţia depinde de mamă” (Aristotel). Şi pentru că „Dumnezeu nu poate fi peste tot, El le-a făcut pe mame” (proverb arab), care au devenit „numele lui Dumnezeu din sufletul şi de pe buzele copiilor mici” (W. M. Thackeray). Femeia! Muza pierdută şi regăsită! Femeia! A fost, este şi va fi privită întotdeauna ca o busolă după care se ghidează societatea, pentru că „toate popoarele civilizate au respectat femeia” (J. J. Rousseau).

Ce este Femeia? „Femeia este sufletul bărbatului, lumina care îl călăuzeşte. Femeia este gloria.” — Miguel de Cervantes „Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere.” — Mahatma Gandhi Femeia este o ființă misterioasă, sclipitoare, cu realități puternice. Este ființă gingașă, suavă, copilăroasă, sensibilă, delicată dar pretențioasă. Nuanțează viața, conturează dorul, iubirea, pasiunea. Dăruiește zâmbete, culoare cerului, dă sens existenței, cântă viața, o joacă și o înfruntă. Este focul dragostei, agonia, extazul, echilibrul, fericirea împachetată în parfum de femeie este cea care mută munții și depășește toate barierele cu energia firii nemuritoare. Ca femeie, mamă, fiică sau iubită cuvintele sunt nemărginite în ai elogia numele ce aduce viața pe pământ şi învinge timpul. Când spui mamă, spui univers! Când spui femeie, spui viață! Femeia a inspirat mari artiști, o muză în operele lor de artă, muzică, pictură, sculptură, literatură. Femeia este puternică, are încredere în ea și în tot ceea ce face. Femeia este un alchimist al Universului, are piatra filosofală… tot ce trebuie să facă este să-şi trezească sufletul şi să folosească acea putere ascunsă. Forţa feminină, acea energie colosală, misterioasă, o însoţeşte oriunde s-ar duce şi orice ar face. Are puterea de a încînta, de a seduce. Fiecare femeie s-a născut cu propriul mister, cu înfăţişarea şi magnetismul personal şi de aceea o femeie nu trebuie să înceteze, în nici o împrejurare, să fie Femeie. Capacitatea de seducţie a femeii se naşte din privirea sa profundă, infinită, ceva în care te poţi pierde cu uşurinţă, în care îţi poţi pierde propria identitate, pentru a renaşte. „Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume… Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice? Toate se scufundă în Femeie… Dar Ea este rară… Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă… Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.

Eseu

Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine. Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice. Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu… Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi” (Louis Pauwels – Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”).

Femeia este o operă de artă O conștiință încărcată are nevoie să se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus În istoria artei, trei mari pictori au avut ca muze de inspirație femeile, iar punctul comun între aceștia îl reprezintă pasiunea pentru rusoaice. Picasso a reprezentat-o în operele sale pe soția sa Olga Hohlova, Salvador Dali a avut-o ca muza pe Elena Diakonova. Ce-l privește pe Matisse, timp de 21 de ani a avut-o ca model pe Lidia Delektorskaia. Femeia este simbolul frumuseții și a reprezentat de nenumărate ori muza de inspirație a artiștilor plastici. Majoritatea artiștilor plastici consideră absolut normal ca aceasta să fie reprezentată în marile compoziții artistice. O operă de artă caută să reflecte frumusețea absolută, să imite natura, însă naturalețea rămâne unică. Pentru o adevărată operă de artă, creatorul ei trebuie să treacă de trupul femeii ca simplu obiect de studiu, surprinzând și starea ei emoțională.

Eseu

Constantin Stana

La Hanul lui Mânjoală La Hanul lui Mânjoală este o povestire caragialiană circumscrisă dimensiunii fantastice a prozei marelui clasic. Păstrând atmosfera locală şi culoarea vremii, ea relatează realist şi sugestiv o taină nedezlegată, un mister nerevelat cu explicaţie bogumilică: “Era dracul, ascultă-mă pe mine. O fi, am răspuns eu, dar dacă e aşa, dracul te duce, se vede, şi la bine.” Deşi realist (în momente şi schiţe, în comedii şi în unele nuvele), Caragiale, ca şi Eminescu, Creangă, Slavici şi mai toţi junimiştii abordează strălucit fantastical folcloric. La hanul cu pricina se oficiază un ritual magic (magie neagră, descântec, vrajă) consacrat unui împământenit fanariot Aghiuţă (sic!), faţetă a Necuratului autohton. Starea de ambiguitate, enigmele, notaţiile pitoreşti capătă aspectul unor întîmplări obişnuite şi posibile. Practicile magice ale hangiţei asupra candidatului la însurătoare - un călător din partea locului sosit la hanul ei, căruia mânjoliţa nurlie îi cam mânjeşte onoarea de june-prim – afectează senzaţiile. Ele susţin îmbierile, insistenţele, sugestiile şi provocările erotice ale hangiţei-farmazoance într-un vertij senzorial incontrolabil. Este o vrajă de dragoste, de legat, o făcătură amoroasă, un descântec mut de adus, existente în creaţia orală de unde urcă transfigurate până în poezia cultă a lui Ion Barbu (Domnişoara Hus). Fiziologia este comună. Cucoana Marghioala (o ngr. isteaţă, deşteaptă, şmecheră, intrigantă, şireată şi vicleană, după cum o atestă V. Breban în al său Dicţionar General al Limbii Române, pag.598) era o femeie zdravănă, bănuită de solomonie (“unii o bănuiesc…că umblă cu farmece ”), bănuială întărită anecdotic, la nivelul faptelor, prin episodul călcării tâlhăreşti. Această virtute îi asigură o anumită protecţie, un anumit grad de siguranţă şi un prestigiu cvasiabsolut. Ea dispune de toată recuzita, de tot arsenalul şi de toată strategia necesare înfăptuirii ritualului de seducţie: era „frumoasă, voinică şi ochioasă”, tocmai potrivită aspiraţiilor erotice ale unui „tânăr curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”: nurlie în exces, cu „ochi straşnici” şi cu obrajii arzând, dar cu gura rece, şi cu zulufii ca puful piersicii zburlit. Cum adesea numele spune multe despre caracterul purtătorului său, dansul erotic al hangiţei este o marghioleală în toată regula: ea se mândreşte, se fuduleşte, se fandoseşte, se ţine de glume şi de farse. Se cuvin câteva precizări. Marghioala este, neîndoielnic, o femeie-solomonar, o vrăciţă iniţiată în Arta Magilor. Calitatea ei este atestată aproape legendar, de gravuri ca şi de fapte. Odaia ei este un sanctuar iniţiatic, adecvat magiei „albe”: pereti albi, penumbră tainică (abajur), lucruri împletite, de alcov de curtezană, căldură potrivită şi miresme afrodisiace, erotogene. Ea ştie, după arta sa, şi identitatea, şi scopul călătoriei tânărului. Pervesiunea ludică proprie 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eseu

„meseriei” o îndeamnă la farsă, o împinge „să-şi vâre coada”, ca şi întunecatul ei patron, în cele ale oamenilor: „–Dumneata gândeşti că, dacă te-ascunzi sub căciulă, nu te mai vede nimeni ce faci?... Nu te duci la pocovnicu Iordache să te logodeşti cu fata a mai mare?...” Ca şi „confraţii”ei întru fărădelegi (Lică şi Călifar, mai aproape de acesta din urmă ca încadrare în „breaslă”) Marghioala Mânjoloaia este singură şi beneficiază de pletora simbolistică a „văduvei”(mama lui Hiram Abif, constructorul templului lui Solomon, Ruth – din cartea Bibliei, Agar, Saba, Psyhe şi Demeter în mitologia greacă, Pena Corcoduşa din Craii de Curtea Veche, văduva din basmul folcloric românesc şi de aiurea, etc.) În cadrul oficiului ei, un loc aparte îl ocupă „ospăţul”, cina ca „festin de nemurire”, prin care „zeii consumă şi distilează ambrozia şi nectarul împrăştiind un circuit vital în întreg Universul, care, fără „cină”, ar pieri” (V. Lovinescu). Chintesenţa cinei este: pâine caldă, raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel prăjiţi, vin şi cafea – substituind ambrozia şi nectarul. Ea nu este o vestală, o preoteasă a focului, pentru că nu oficiază un ritual solar, diurn. Este o valpurgie, o vrăjitoare de sabat (n-are icoane pe pereţi, are în casă un cotoi – simbol malefic, ce se transformă în ied – cu acelaşi simbol, i se stinge lampa, etc.), oficiind un ceremonial nocturn, sublunar. Odaia ei, alcovul, e un sanctuar păgân al unei „lumi” panicate, o criptă aidoma celei în care domiciliau nimfele homerice (văduve şi ele) Circe şi Calypso; aici se va consuma un ritual orgiastic, dionisiac, în care văduva (vidua, golită de principiul ei solar) îşi caută „jumătatea” pierdută, bărbatul, „crucea întreagă”. Ea este, în acelaşi timp, o „ospitalieră”, o pseudo-„templieră”, o minusdinivitate feminizată, o „doamnă” ce premeditează ospăţul, după care urmează delirul, desfrânarea, nebunia aparentă sub semnul lui Dionysos, prin care se descătuşează înţelepciunea ascunsă şi exteriorizată în individ. Sanctuarul ei personal şi intim este unul, „smintit”, în care panica provocată de stingerea lămpii înseamna punerea în starea de receptivitate, de exteriorizare şi de dăruire a străfundului, a ceea ce este adânc, ascuns, ocult (ea „prelucrează” magic căciula, adresându-se „fundului” ei, în care profanului nu i se revelă nimic): „Femeia, dusă pe gânduri, şedea pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea şi răsucea… uitându-se adânc în fundul căciulii”. Hanul Mânjoloaiei este un loc de popas malefic, perturbând normalitatea existenţei şi demersurilor individului aflat în cumpăna, în criza vârstei şi a întemeierii unei căsnicii, tulburat de dorinţe şi de indecizie, lipsit de autoritatea discernământului. Nuvela este tributară mitologiei, fantasticului folcloric, şi se întemeiază pe o superstiţie, pe un eres. Oficierea unui ritual pernicios fiinţei umane antrenează dezordinea cosmică (vezi manifestarea forţelor naturii la crucificarea lui Iisus!) şi operează modificări ale timpului. În loc de o jumătate de ceas, logodnicul adăstase la hanul „blestemat” două ceasuri şi jumătate. Plecarea sa (aparenta reintrare în normalitate, căci eroul se afla încă în imperiul magiei) este sabotată de forţele concurente ale întunericului: vânt de sus ce prăpădeşte, vreme 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vajnică, urletul nebun al vântului în înălţimi, natură buimacă, halucinantă, de coşmar, alternanţa fierbinţelii cu frigul, junghiuri (semen letale), dureri de cap (violentări ale raţiunii). „Agenţii” forţelor magice fac parte din instrumental necesar buimăcelii, aiurelii, uluirii, descumpănirii: cotoiul şi iedul, căciula, derutarea simţurilor, iluziile vizuale şi auditive. Cu conditia de a nu primejdui fatal, ireversibil fiinţa, ritualul solomonar ca şi naraţiunea lui suportă cu uşurinţă ironia şi umorul (aparente), cu care se armonizează; ceea ce „vădeşte” şi nuvela în discuţie. După ce-l învârteşte în cerc, ameninţându-l, necuratul metamorfozat în ied (variantă locală „hipocoristică” a lui Pan metamorfozat în ţap şi ridicat de Zeus pe uranisc, în zodia Capricornului!) îl aduce pe erou în punctul iniţial, după imperativul oricărui ritual care, odată început, se cere desăvârşit, spre a nu pune în primejdie de moarte pe oficiant şi pe actanţi. Iar „răsplata” asumării ritualului este pe măsură: „Ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi!... şi cald ca sub o aripă de cloşcă… şi un miros de mere şi de gutui…” După intempestivul Coşmar, clipocitul aromitor al lui Hypnos... Finalul nuvelei reface (în evocare) echilibrul afectat de fapte, reaşezând lucrurile în făgaş normal şi recuperând morala „fraudată”, spre „regretul” mărturisit al „păţitului”: „Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicul Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă şi m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor-nevoie să mă ginerească, a pus oamenii de m-au prins şi m-au dus legat cobză la schit în munte”. Ruperea de ispite, renunţarea la plăcere după aflarea gustului fructului oprit este anevoioasă, impunând efort, canon şi sprijin liturgic, sacerdotal: „...patruzeci de zile, post, mătănii şi molitve. Am ieşit de-acolo pocăit: m-am logodit şi m-am însurat”. Orice mit îşi asigură perenitatea prin frumuseţe, ce se cere re-creativă (repovestită), repetată, rememorată „…la lafuri, după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin…” Maleficenţa „hanului vrăjit” se tămăduieşte prin intervenţia principiilor purificatoare: ”…despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculeşti: arsese până-n pământ hanul lui Manjoală, îngropând pe biata cucoana Marghioala, acu hârbuită, sub un morman uriaş de jăratec”. Agni, focul sacru, principal, vine de hac oricăror hăculeşti ce n-au putut hăcui Hierogamia polivalentă. Identificarea „necuratului” la temelia celor nefireşti este certificată de mentalitatea folclorică mitologizantă, ca şi travestitul, metamorfoza acestuia. „Pocovnicul o ţinea întruna că… iedul şi cotoiul erau totuna… - Era dracul, ascultă-mă pe mine.” Iar „altă căciulă” – ca simbol al trăirii şi cunoaşterii unor experienţe prealabile similare ori identice traduce, pentru neiniţiaţi, identitatea aceluiaşi fenomen sub aparenţa formelor diferite, unitatea în diversitate a mitului erotic, încheind comicoptimist epicul.

Eseu

Ion Vanghele

Craiul Mintea Hermeneutica vol.2 Basmul acesta l-am gasit în vol.II al carţii de basme-„Basme populare românesti” a lui Simion Florea Marian.Cartea a apărut în anul 2004 la editura: „Grai şi suflet - Cultura Naţională” Bucureşti 2004. Basmul poate fi citit hermetic, din doua direcţii: – Al Vechiului Testament, deoarece este un basm vetero-testamentar. – Cu ajutorul cărţii doamnei Sabina Ispas din colecţia Mythos, „Preaminte Solomon / Legenda populară românească între canonic şi apocrif. Editura Saeculum I.O. Bucureşti 2006. Fără a intra în detaliile cărţii d-nei Sabina Ispas, observam un fapt interesant: Basmul lui S.Fl.Marian se numeşte „Craiul Mintea” iar cartea scrisă de d-na Sabina Ispas, se referă la „Preaminte Solomon” despre care putem citi: (pg.1010): „Ciclurile pot fi tematice, motivice, sau de alt fel. Cel la care ne referim se prezintă ca un conglomerat de tipuri şi motive narative foarte diverse al cărui ax central este personalitatea regelui Solomon şi care se concentrează în jurul unei caracteristici dominante care îi determina acţiunile şi îi justifică în fapt existenţa ca erou narativ: inţelepciunea neobişnuită.” Fără a nega existenţa unor personaje populare înţelepte în folclorul nostru, ca spre exemplu Păcală - personaj care se descurca, în general, în absolut toate situaţiile potrivnice, sau a femeii înţelepte, arhetipurile existente de la care se porneşte - istoria copiilor lui Israel cu accentul pe robia egipteană, şi respectiv Regina din Saaba, nu este exclus ca regele Solomon să fi devenit la un moment dat un model pentru dezvoltarea într-o anumită direcţie a modelului de înţelepciune populară, aşa cum îl vom găsi zugrăvit şi la noi. Sigur că o astfel de presupunere este discutabilă şi ea trebui să fie sprijinită cu argumente. Basmul lui Marian, debutează în felul următor: „Era odată un om carele avea douăzeci de feciori. După ce au crescut ei mari, a început tatăl lor a mânca câte unul din ei, şi a mâncat dintrânşii până ce au ramas numai doi.” Vom insera acuma un motiv popular care explica „mintea” dobândită de fratele care va supravieţui morţii celorlalţi fraţi: „Cel ce a rămas, şi-a luat catrafusele şi a fugit. Mergând el aşadar prin ţară, s-a întâlnit cu Isus Hristos ( Dumnezeu). Întâlnindu-se cu El, l-a întrebat Isus cine este şi unde merge. El a răspuns:

– Iată că noi am fost la tata douăzeci de fraţi şi tata pe toţi ceilalţi i-a mâncat ( omorât ) şi rămânând numai eu, m-am temut ca să nu mă mănânce şi pe mine şi am fugit de acasă ca să mă hrănesc singur prin lume cu mintea mea. Isus a răspuns: – Apoi dacă este aşa, Minte să rămâi.” Darul primit de Solomon „Cartea întâi a împăraților” relatează cum Dumnezeu îi apare în vis tânărului rege încuscrit cu Faraonul, la Gabaon (cea mai însemnată înălțime), spunându-i să-i ceară ce vrea să-i dea. Solomon, „care iubea pe Domnul și se ținea de obiceiurile tatălui său, David” îi răspunde că, fiind „tânăr și neîncercat”, și-ar dori „o minte pricepută” pentru a putea împărați și judeca acest popor numeros (poporul evreu), deosebind binele de rău.[2]. Lui Dumnezeu îi place că tânărul rege n-a cerut pentru el, așa cum ar fi făcut-o alții, nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor, ci a cerut pricepere ca să facă dreptate, și îi dă „o minte înțeleaptă și pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el, și cum nu va avea nimeni după el. [34] Cărțile istorice ale Vechiului Testament arată că Dumnezeu a dat lui Solomon și foarte mare pricepere și cunoștințe multe ca nisipul mării. Înțelepciunea sa întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan, Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol [35] „Cartea întâi a împăraților” arată că Solomon a rostit trei mii de pilde și a alcătuit o mie cinci cântări, [2] a vorbit despre copaci, de la cedrul de Liban până la isopul ce crește pe zid, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești [36][2] Cărțile istorice ale Vechiului Testament istorisesc că faima înțelepciunii sale devenise așa de mare încât veneau oameni din toate colțurile lumii, inclusiv cei trimiși de împărații pământului ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în mintea lui. Regina din Saba a venit să-l încerce prin întrebări grele iar Solomon i-a răspuns la toate întrebările, așa încât împărăteasa exclamă că „nici pe jumătate nu i s-a spus” și că are mai multă înțelepciune și propășire decât i se răspândise faima. [37][2] Acei doi, rămânând ( numai ei) într-una din zile acasă, se convorbiră între sine ( ei ) în următorul chip: „-Frate, zise unul, iată că am rămas numai noi amândoi acuma, însă, dacă mă va mânca pe mine tata, tu să fugi şi să te hrăneşti, iară dacă te va mânca pe tine, am să fug eu.” Acest motiv, povestit strict la nivelul basmului, nu oferă o explicaţie pe înţelesul lucrurilor care sunt prezentate narativ. Explicaţia se găseşte citind Vechiul Testament. Noi vom folosi ca sursă de 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eseu

informaţie, Wikipedia. Discuţia dintre cei doi fraţi în basm, îşi găseşte explicaţia dacă citim în Vechiul Testament următoarele: „Uzurpatorul Adonia recidivează și este pedepsit cu moartea” Cărțile istorice ale Vechiului Testament istorisesc cum fiul lui David pe care acesta „nu-l mustrase niciodată”, Adonia, fiul Haghitei, „frumos la chip”, s-a semețit și s-a răzvrătit , împreună cu Ioab și cu preotul Abiatar, împotriva propriului tată, făcându-se pe sine împărat. La sugestia proorocului Natan, Batșeba îi amintește foarte bătrânului David că i-a jurat că Solomon va sta pe scaunul de domnie, îi spune că Adonia s-a proclamat împărat și îi spune că după moartea sa ea și Solomon vor fi priviți ca vinovați. Bătrânul David ordonă ca Solomon să fie uns împărat de preotul Țadoc și proorocul Natan la Ghihon. Auzind de înscăunarea lui Solomon - continuă „Cartea întâi a împăraților”- toți cei poftiți la ospățul de cinstire a „împăratului Adonia”, s-au umplut de spaimă, s-au sculat și au plecat care încotro. Adonia însuși, temându-se de Solomon, fuge și se apucă de coarnele altarului, implorând ca împăratul să-i jure că îi va cruța viața. Solomon îi mai dă o șansă (legea îi dădea dreptul să-l pedepsească cu moartea pentru uzurparea tronului) și îi promite că, dacă va fi cinstit, „un fir de păr nu-i va cădea, dar dacă se va găsi răutate în el, va muri”. Adonia se închina noului împărat și Solomon îi spune să meargă acasă. Totuși, Adonia o roagă pe Batșeba, să ceară de la Solomon pe Abișag-Sunamita, fecioară tânără și frumoasă pusă să slujească și să-i încălzească patul lui David, care nu se împreunase cu împăratul. Întrucât gestul era un prim pas spre o nouă revendicare a tronului, o nouă tentativă de uzurpare a tronului, Solomon ordonă uciderea lui Adonia, după promisiunea făcută. [2] Abiatar este scos din slujbă și trimis la moșiile lui din Anatot și înlocuit cu preotul Țadoc. În afară de Isus Hristos, eroul (Solomon) se mai întâlneşte cu Sfântul Petru care auzindu-l, îi face aceeaşi urare: „-Minte ai fost, minte să ramâi.” În afara personajelor divine, mai apare şi un împărat care îi face aceeaşi urare. Urmează acum un motiv puţin cam straniu, pe care îl putem numi motivul „Balaurului care înghite o căprioară”. Iată cum povesteşte textul narativ întâmplarea: „Mergând ei amândoi o bucată bună de drum, au auzit deodată într-o parte de pădure, un răcnet fioros, încât s-au speriat foarte. Auzind ei aceasta, a zis Mintea către celălalt: – Hai frate să mergem să vedem ce este. (…) Ajungând el acolo, a văzut cu spaimă mare, cum 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

un balaur a înghiţit un cerb şi balaurul l-a înghiţit pâna la coarne, dar fiind coarnele prea mari, acestea nu intrau pe gura balaurului şi aşa nu putea nici cerbul să iasă din gura balaurului nici balaurul nu putea să-l înghită. Văzându-l ei pe Mintea venind, a zis balaurul: – Voinice ia taie capul cerbului ca de bun folos îţi voi fi. Cerbul însă a zis: – Voinice, ia despică balaurul ca să pot ieşi ca de bun folos ţi-oi fi, te-oi pune cândva pe spinare şi oi fugi. Balaurul însă îi zice: – Auzi-l numai ce zice, ca fuge. Mai bine taie-i capul lui şi mă scapă pe mine. Mintea nu stătu mult pe gânduri şi taie capul Cerbului. După ce-l înghiţi balaurul pe cerb, îi zise balaurul:” În balada populară românească, apare o scenă similară, în care balaurul înghite însă pe jumatate un voinic: „Coada colac o făcea, Pe Negru-l împiedica În margini de drum ca-l trântea Pe Mistricean îmbuca De la tălpi că mi-l lua Îl îmbuca jumătate Jumătate nu mai poate, De curele-ncrucişate De pistoale ferecate…” Întrebarea care mi-o pun este dacă nu cumva scena la care participă Solomon / Mintea, nu este de fapt un conflict prezentat simbolic, în care reprezentanţii aflaţi în război sunt înlocuiţi prin Şarpe şi respectiv imaginea iconica a Cerbului. Mintea încheie o alianţă cu Şarpele, tăind capul Cerbului şi drept recunoştinţă, Balaurul îl duce pe aliatul său într-o vale mare şi adâncă (Valea Nilului). Ajungând ei acolo s-a băgat balaurul într-o bortă şi a scos trei fete carele erau învăluite în nişte piei încât nu ştiai ce sunt. Aducându-le Balaurul (Faraon) a zis către Mintea / Solomon: „-Voinice, iată, am trei fete. Din aceste fete alegeţi una.” Istoria spune că Solomon dispunea de 1400 de care, 12.000 de călăreşi, 40.000 de iesle (?!). Caii şi carele erau aduse din Egipt pentru împăraţii Hitiţilor şi pentru împţratii Siriei. Îmi imaginez scena următoare: Egiptul furniza „arme” la momentul acela istoric pentru diferiţi beligeranţi. Cel care media vânzarea armelor (a cailor şi atelajelor de război) era Solomon. Posedând aceasta afacere, regatul lui Solomon era oarecum la adăpost, deoarece toate ţările învecinate căutau să facă rost de cai şi atelaje acestea creând

Eseu

un echilibru între ele. Este posibil ca la un moment dat Heteii să fi intrat în conflict cu Egiptul, iar Solomon a mediat pacea dintre cele două popoare, ori a sprijinit Egiptul. Cred că în urma acestui fapt, Egiptul i-a oferit această afacere cu caii şi atelajele, şi pentru că şi unii şi alţii să fie siguri că nu se va întâmpla ca una dintre părţi să trădeze, Solomon a primit-o de soţie pe fiica lui Faraon aceea care apare în Cântarea Cântărilor. Aluziile care apar în basm referitor la pielea deosebită pe care o avea fata lui Faraon sunt explicate chiar de ea în Cântarea Cântărilor, atribuită în totalitate lui Solomon: „Sunt neagră, dar sunt frumoasă, Fiice ale Ierusalimului Cum sunt corturile Chedarului Şi cum sunt covoarele lui Solomon.” In versurile următoare soţia egipteancă a lui Solomon oferă şi o explicaţie: „Nu va uitaţi că sunt aşa de negricioasă, Căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine Şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele nu am păzit-o.” Povestitorul subliniază şi el frumuseţea soţiei lui Solomon / Mintea: „Stând o bucată (de timp) după uşă, căutând prin crăpătura acesteia, iată vede că Mumuiatza aruncă pielea cu care era învelită pe jos şi se apucă de măturat casa şi era atât de frumoasă încât Mintea nu s-a putut abţine.” Ne folosim de detalii în direcţia fantastică a basmului şi în direcţia izvoarelor Biblice sau atestărilor istorice, pentru a demonstra că basmul nu este altceva decât un apocrif Vetero-Testamentar. Golurile care apar narativ într-un loc sunt acoperite de răspunsurile găsite într-altul. În clipa aceasta mă bântuie o idee. Mai târziu i s-a reproşat lui Solomon ca însurătoarea sa cu femei diverse, l-au determinat să se abată de la credinţa sa în Dumnezeu, consecinţele-uneori cu un caracter religiosreflectându-se în pedepsele suferite de urmaşii săi. Personal cred că aceste căsătorii cu caracter multinaţional, au permis încheierea de alianţe cu diferite popoare învecinate. Solomon devenea în felul acesta rudă cu diferiţi regi sau împăraţi din vecinatate, prin căsătoriile acceptate cu fetele feţelor încoronate. Desigur că aceste căsătorii nu creau beneficii numai regelui Solomon. Prin intermediul soţiilor lui Solomon, regii în cauză căutau să influenţeze mai mult sau mai puţin politica regelui, cerând diferite facilităţi, dintre care cele de toleranţă religioasă nu lipseau. Ce face Craiul Mintea? Intră în casă, aruncă pielea nevestei sale în foc, cu sensul că nu i-a păsat de culoarea pielii ei şi îi construieşte o casă: „Însă când a aruncat Mintea pielea pe foc, s-a

făcut deodată o curte aşa de frumoasă şi aşa de frumos era în lăuntru, încât nici la împăratul însuşi nu era aşa de frumos.” În 1împăraţii ( 1 regi), citim: „Casa lui de locuit a fost zidită în acelaşi fel într-o altă curte, în dosul pridvorului şi a făcut o casă la fel cu pridvorul acesta pentru fata lui Faraon pe care o luase de nevastă.” În basm, lucrările făcute de către Solomon, apar proiectate pe conflictul imaginar dintre Solomon şi tatăl său David. Strângerea apelor, tăierea pădurilor, aducerea inelului cu care a fost îngropat tatăl lui David, se regăsesc în Biblie, în funcţie de imaginarul povestitorului. Basmul se adaugă legendelor Solomoniene de care a povestit pe larg doamna Sabina Ispas, dar şi în balade ca „Broasca Roasca” cât şi în alte basme populare româneşti. Supărat de frumuseţea casei pe care regele Solomon a ridicat-o pentru frumoasa sa soţie africană, împăratul, tatăl lui Mintea în basm, căuta tot felul de motive să îl omoare. Motivele servesc însă de minune povestitorului pentru a scoate în evidenţă capacitatea de a construi a lui Solomon. Astfel prima încercare, este ca Solomon să adune toate izvoarele şi să le aducă sub geamul palatului împăratului, ca acesta când se va scula, să poată doar întinde mâna să se spele. Deşi uşor fantezistă aceasta încercare, nu este exclus ca realitatea să fi stat la baza motivului popular povestit în basmul lui Marian. Povestea să se axeze pe o serie de lucrări hidrotehnice prin care s-a urmărit aducerea unui izvor în Ierusalim, sau în preajma templului sau caselor regale. Dacă cei care vor participa la construcţie în balada „Broasca Roasca” sunt zmei şi alte creaturi infernale, în cadrul basmului, aceşti constructori sunt oameni. Dar aici deosebim: – Gestul pe care îl face fata lui Faraon pentru a chema lucrătorii la treabă gest care în baladă este preluat de către mama fetei „Adormind Mintea, a ieşit muierea afară după ce a înoptat, şi şuierând odată din degete s-au strâns atâţia oameni încât mulţi nu aveau ce să lucreze. Acelor oameni a poruncit ea să se strângă toate apele lângă curtea împărătească .Şi cum a poruncit aşa a şi fost cu toate fură lângă curte strânse.” A doua încercare este la fel de grea şi urmăreşte pierderea sau omorârea eroului: „Dacă nu mi-i tăia până mâine toţi copacii de pe munţi şi dacă nu vei semăna grâu ca mâine să mănânc pâine caldă apoi tu să mori”. Iată ce poruncă dă Solomon regelui Hiram al Tirului: „Porunceşte acum să se taie pentru mine cedri din Liban. Slujitorii mei vor fi cu ai tăi şi-ţi voi plăti simbria slujitorilor tăi aşa cum o vei hotărî tu; căci ştii ca dintre noi, nimeni nu se pricepe să taie lemne (mai bine decât) sidonienii.” va urma 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taif asuri... 43- 46

Taifasuri Florin T. Roman

Ce am învăţat eu de pe siteurile literare Motto 1: „Copilă, tu crede ce poeţii scriu Căci lor li s-a dat o putere Să-audă mai bine, să simtă mai viu Întregă a lumii durere.” (Coşbuc) Datorită acestui motiv – Motto 2: „Deşi mă ceartă exegeţii eu îi iubesc pe toţi poeţii”. (subsemnatul)

Până nu demult visam să ajung un poet notoriu, cu premii importante în palmares, cu volume publicate în mii de exemplare şi traduse în mai multe limbi, cu solicitări de interviuri, cu invitaţii la evenimente literare de anvergură. Animat de astfel de iluzii, am descoperit întâmplător, pe rând, câteva site-uri literare, şi am crezut că voi face furori pe-acolo cu poeziile mele. Însă în săptămânile ce au urmat, pe măsură ce lecturam, zi de zi, creaţiile postate de alţi autori (unele adevărate capodopere), entuziasmul mi-a scăzut atât de mult încât, la un moment dat, am început să mă desconsider ca poet şi mă gândeam chiar să renunţ la a mai posta. Dar tocmai în acel moment un om de omenie, pe deasupra şi erudit, redactor-şef la o revistă literară şi la un site literar (pe care îl ştiam de vreo două-trei luni, de pe acel site) mi-a propus funcţia de redactor al site-ului şi funcţia de editorialist al revistei, iar la scurt timp după aceea şi funcţia de redactor-şef adjunct. (Mărturisesc că nici până în ziua de azi nu am înţeles din ce motive, dar profit de această ocazie ca să-i mulţumesc). În urma propunerii mi-am recitit câteva dintre poezii, cu ochii unui om proaspăt trezit din leşin, şi inima mi-a venit la loc. Apoi, meditând la întâmplările relatate, printre gândurile mele şi-au făcut loc, pe rând, cele ce urmează. x Fiecare om este înainte de toate un suflet care poartă cu el o poveste, un suflet ce ascunde o lume cu sentimente, cu trăiri, cu stări de spirit acumulate de-a lungul anilor, pentru veşnicie, din împliniri şi eşecuri, din educaţia primită şi cultura dobândită, din contemplarea detaliilor creaţiei divine, din introspecţie, din bucuriile şi necazurile semenilor, dar mai ales din propria suferinţă. De aceea, probabil, spunea un filosof că atunci când stai de 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vorbă cu un om stai de vorbă cu nemurirea lui. Iar poetul este înzestrat cu un al şaselea simţ – talentul alcătuitor de frumuseţe artistică (denumit în Evanghelie „talant” - dublet al cuvântului „talent”, ambele provenind din latinescul „talentum”). Talentul nu este identic la toţi poeţii: unii îl au într-o măsură mai mare, alţii într-o măsură mai mică, după cât li sa dat de Sus. (Însuşi Iisus destăinuie într-o pildă că un om a primit un talant, altul - doi şi un al treilea cinci talanţi). Şi cu talentul, atâta cât îl are, poetul, când îi şopteşte muza că e momentul, pătrunde în interiorul sufletului său (psihologic vorbind – în subconştient şi în inconştient), de unde extrage nectarul şi pelinul acumulate de-a lungul vieţii şi, trecându-le prin filtrul raţiunii (psihologic vorbind – conştientul), le dă forma îmbinării cuvintelor într-o manieră estetică. Cititorul de poezie păţeşte invers: lecturând, coboară prin raţiune în propriul suflet, unde versurile scrise de poet cu o anume emoţie, cu o anumită tensiune, îi activează propriile stări de spirit de aceeaşi natură, până atunci latente. Poezia îi merge la suflet, cum se spune. Iată de ce, cred, nu se pot face clasamente între poeţi. Între poezii da, se pot face clasamente, pot fi organizate concursuri de poezii şi sunt, evident, chiar binevenite asfel de iniţiative. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puţin reuşite, în funcţie de „numărul” talanţilor, de „calitatea” inspiraţiei şi de „cantitatea” transpiraţiei. Un poet mai puţin talentat poate beneficia la maximum de un moment de inspiraţie şi, muncind ceva mai mult, dă viaţă un poem valoros, după cum un poet mult mai înzestrat nativ, dar indolent uneori, poate alcătui şi poezii slabe. Însă poeţii nu pot fi ierarhizaţi, deoarece nu se pot face clasamente între sentimente sau între profunzimile sentimentelor. Preferăm anumiţi poeţi pentru că regăsim mai mult în creaţia lor propriile noastre stări de spirit. Şi apoi fiecare autor are în ansamblul operei sale poetice un mănunchi (mai vast ori mai restrâns) de poezii valoroase şi apreciate ca atare. În rest, se poate spune despre poeţi că sunt la fel, diferă doar epoca istorică în care s-au născut, spaţiul cultural în care au evoluat, şansa sau neşansa de a întâlni oameni providenţiali, de a fi evidenţiaţi şi mediatizaţi. Într-adevăr, există şi genii, oameni aleşi de Dumnezeu, care primesc la naştere mii de talanţi pentru a constitui repere în viaţa unor popoare sau în istoria umanităţii. Dar în literatură nu putem să-l punem nici măcar pe Eminescu deasupra celorlalţi poeţi români. Putem, eventual, să-l punem în centrul literaturii române şi într-unul din punctele esenţiale ale literaturii universale. Putem chiar afirma, iertată fie-mi comparaţia, că precum Iisus a împărţit istoria

Taifasuri

în două, Eminescu a împărţit literatura română în două. Însă oamenii înzestraţi de divinitate cu genialitate sunt capabili de multă suferinţă. Toţi ar vrea să aibă geniul lui Eminescu, dar câţi ar vrea oare să aibă şi destinul lui? Încă ceva. Avem voie să spunem despre un poet că ne place sau nu opera sa, că din această operă ne place o poezie anume sau nu. Avem voie să studiem biografia unui poet, să apreciem sau să detestăm una sau unele dintre faptele vieţii sale. Dar nu avem dreptul să-l judecăm pe omul cu suflet de poet pentru întreaga sa viaţă. („Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”- ne atenţionează Mântuitorul). * Am găsit pe site-urile literare multă iubire, sinceritate, bucurie de a trăi, multă credinţă, nădejde, profunzime sufletească, multă înţelepciune. În numele acestor virtuţi mi-am făcut o mulţime de prieteni, dintre care pe mulţi, culmea, nu-i cunosc decât din poezii. Dar oare nu-i îndeajuns? De fapt, cred că mi-s prieteni toţi poeţii, mai ales că nu am dat încă peste vreunul din creaţia căruia să nu-mi meargă la suflet măcar două-trei poezii. Mai mult decât atât, comentariile la poeme denotă că meschinul, invidia profesională, răutatea, nu-şi prea găsesc locul aici. Probabil pentru că poetul şi cititorul de poezie sunt, prin definiţie, capabili de multă dragoste, în timp ce omul viclean nu are cum să înţeleagă „aiurelile astea”. Iar în această lume din ce în ce mai mercantilă, din ce în ce mai agitată, atât poetul cât şi cititorul de poezie sunt de-a dreptul eroi şi site-urile literare constituie adevărate oaze de contemplare, de visare, de vorbire cu Dumnezeu, cu semenii tăi şi cu tine însuţi. Pe scurt fie spus, de pe site-urile literare am învăţat să iubesc mai mult. Şi am mai învăţat încă ceva: că ţara noastră (includ aici şi Basarabia) are resurse artistice inepuizabile şi că lumea nu se va sfârşi atâta timp cât vor exista poeţi şi poezie. Iată de ce de acum înainte nu mă voi mai considera un poet bun, nici un poet slab. Mă voi considera pur şi simplu poet. Iar dacă se va întâmpla ca poeziile mele să placă multor suflete, îmi voi aminti mereu de această pildă: Îngerul florilor coborî într-o zi la tămâioară şi îi spuse: -Tămâioară dragă, ce floare frumoasă eşti tu! Ce petale gingaşe ai! Şi ce parfum plăcut mirositor răspândeşti! Dumnezeu m-a trimis să te întreb ce cadou ţi-ai dori din partea Lui. După ce se gândi puţin, tămâioara răspunse: -Puţină iarbă, să mă pot ascunde.

Doftoreanu Nicolae

Despre noul roman „Poate Îngerii” publicat de dnul. Artemiu Vanca la Editura Caiete Silvane, Zalău 2015 Gânduri răzleţe cuprinse de tinereţe aduse la lumină de noul roman al veşnicului adolescent pe nume Artemiu Vanca

Noul roman, Poate îngerii, (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) pe care mi l-a dăruit vecinul meu, Domnul Vanca Artemiu, m-a surprins plăcut şi m-a emoţionat totodată deoarece mi-a adus în minte crâmpeie de gânduri din viaţa de licean, cu peripeţiile, iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste. Este un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe Aceasta m-a făcut de altfel să dau titlul de mai sus încercării mele timide de a-i „zice vre’o două” în sens literar desigur, acestui veşnic adolescent pe nume Artemiu Vanca. Chiar dacă poate că se va supăra pe mine nu pot să nu remarc faptul că nu este o lucrare eliberată întru totul de factorul subiectiv - împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă – prietenul lui Adrian Vaida – este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj). Asta însă nu îl împiedică totuşi să consemneze obiectiv şi cu minuţiozitate de istoric, unele din principalele evenimente social-politice din epocă cum ar fi de exemplu începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc. Cunoşteam activitatea literară a vecinului meu Vanca Artemie, ca scriitor de proză de bună calitate, aşa cum mi-am dat seama din romanele menţionate în ordinea firească a apariţiei: Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012), pe care am avut privilegiul de a le citi, dar de departe acest ultim roman mi se pare cel mai bine realizat fiind, cred eu înainte de toate, o încercare de a zugrăvi social obsedanta perioadă de timp (19501954) care l-a marcat pe adolescent cu o „ură nempăcată” cum spunea şi Eminescu într-una din scrisorile sale (Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă / Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,..) Protagonistul

cărţii

este

Adrian

Vaida,

un 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifasuri

adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Fără a face o referire aprofundată la o istorie reală a religiilor – ce reţine că de fapt greco-catolicii la origine au fost ortodocşii care au făcut la un anume moment critic acest compromis pentru a scăpa de maghiarizare şi catolicizare – acesta este pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”) Subtil autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse conducătorilor din acea vreme Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Elevul Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică este un nonconformist conform specificului acestei vârste fiind declarat un rebel pe tărâm literar. Poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxistleninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi dorea în fapt o „altfel” de poezie. Cu ajutorul profesorului Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie) descoperise opera scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga. Împreună cu aceşti poeţii mai sunt amintiţi ca poeţi puşi la index de regimul comunist la acea perioadă şi alţi poeţi ca Eminescu, Topârceanu şi Coşbuc, atunci când se discută despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu. În numeroasele pagini de o alură eseistică în care se atinge subiectul poeziei scriitorul devine el însuşi… un poet! De remarcat aici că prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. atunci când apar „polemici cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, Romanul este însă mult mai atractiv atunci când descrie viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste. Tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, mai jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor. Unul din cele mai amuzante momente este când Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!”, deoarece nu aveau bani de bilete la 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cinematograf. Năstruşnucia momentului nu este însă „gustată” de Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) care îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor este şi scena în care, mutându-se în gazdă, la Doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe. Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul lui Goga din Ciucea, Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida este pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”. În cele douăzeci de capitole, domnul Vanca Artemiu a reuşit să creeze o veritabilă atmosfera de epocă. Descrierea unor interioare (cum ar fi de ex. biblioteca lui Goga) sau a unor peisaje (precum cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), dar şi măiastra construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri, fac ca acest ultim roman al domnului Vanca Artemiu să fie o adevărată lucrare de artă. (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Nu poţi să scrii, să construieşti o asemenea lucrare în literatura zilelor noastre, fără să fii implicat în trăirea unor înalte sentimente de dragoste reală… nu imaginară. În acest ultim roman percepem mai umană latura filozofică a scriitorului adolescent îndrăgostit ce trăieşte într-un climat a cărui amprentă o poartă zilnic. În sufletul românesc Ardealul a avut şi are un loc aparte: un loc al inocenţei, care păşeşte peste pragul fericirii, dincolo de noi înşine Conştient sau nu domnul Vanca Artemiu a reuşit să realizeze, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care a încercat în acea perioadă descrisă să uniformizeze oamenii, să strivească idealurile adolescentine şi care a facut aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează. Prin acest roman domnul Artemiu Vanca se afirmă ca un veritabil condeier ce ştie să intercepteze magia cuvintelor şi mă simt onorat să recomand romanul unui public cât mai larg.

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. R Reessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

R Reepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Magnolii în roşu cayenne de april coperta4 p48 tema lunii

Lenuş Lungu

Armura sufletului

AArrm muurrii ppeessttee ssuufflleett șșii îînn ffiieeccaarree ddiim miinneeaațțăă ssoorrbbiim m îînncceett ddiinn cceeaașșccaa aabbuurriinnddăă ccuu vviiaațțăă.. SSuunntteem m ddeeppeennddeennțții ddee lluum miinnăă,, ddee ddrraaggoossttee,, ddee ccăălldduurrăă șșii vviissee.. G Gâânndduurriillee ssee pplliim mbbăă hhaaii--hhuuii șșii rraarr aavveem c u r a j u l s ă s p u n e m c e i n m curajul să spunem ce iniim maa nnee ssppuunnee.. C Cââțții ssuunntt cceeii ccee ttrraannssffoorrm măă aaddjjeeccttiivveellee îînn vveerrbbee?? IIaarr cceeii ccee șșttiiuu,, îînnțțeelleegg ccăă aa ccuunnooaașșttee vviiittoorruull nnuu îînnsseeaam mnnăă aa ttuullbbuurraa iinntteennțțiiaa?? TTiim mppuull ssee ppooaattee ssttăăppâânnii,, ddaarr ppeennttrruu aassttaa aavveem m nneevvooiiee ddee îînnddrrăăzznneeaallăă,, rrăăbbddaarree șșii ddiisscceerrnnăăm mâânntt.. C Caa ssăă nnee eelliibbeerrăăm m ddee dduurreerree ttrreebbuuiiee ssăă îînnțțeelleeggeem m ccaauuzzeellee ssuuffeerriinnțțeeii,, ssăă nnee rreeddeessccooppeerriim m îînn aaddâânncciim mii șșii îînnăăllțțiim mii.. SSăă ssiim mțțiim m gguussttuull iinnffiinniittuulluuii.. N e p u n e m m e r e u î n t r e b ă r i c Ne punem mereu întrebări cuu pprriivviirree llaa ccrreeddiinnțțăă șșii cchheem maarreeaa ssuufflleettuulluuii,, uuiittâânndd ccăă vviiaațțaa eessttee ddee ffaapptt oo ccăăllăăttoorriiee ddee vviinnddeeccaarree,, uunn ddrruum m ddiinn îînnttuunneerriicc sspprree lluum miinnăă,, pprreessăărraatt ccuu ppaassiiuunnee,, aacccceeppttaarree,, ddăărruuiirree,, ssaaccrriiffiicciiuu,, ssttrrăădduuiinnțțăă.. N Nee ppiieerrddeem m pprriinn ppăădduurreeaa ddee îînnddooiieellii șșii ccoonnffuuzziii,, uuiittăăm m ccăă ttoott ccee aavveem m ddee ffăăccuutt ee ssăă îînnvvăățțăăm m e r e u , î n f i e c a r e c m mereu, în fiecare clliippăă.. SSăă ggăăssiim m aaddeevvăărruull îînn cceell m maaii ppuurr sseennss.. SSuunntteem m pprriizzoonniieerriii pprroopprriiilloorr nnooaassttrree aaddăăppoossttuurrii ccaarree nnee ooffeerrăă ffaallssee pprrootteeccțțiii,, uunn ccoonnffoorrtt iilluuzzoorriiuu.. ÎÎnncceerrccăăm mm meerreeuu ssăă ccrreeăăm m eecchhiilliibbrruull ccuu pprreețțuull ssuuffeerriinnțțeeii.. AAm m uuiittaatt ccee îînnsseeaam mnnăă rrăăbbddaarreeaa șșii nnee ddoorriim m ccaa ttoottuull ssăă ssee îînnttââm mppllee ccââtt m maaii rreeppeeddee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

AAiiccii,, aaccuum m nnuu îînnsseeaam mnnăă iim meeddiiaatt.. SSuufflleettuull eessttee ppăăssttrrăăttoorruull îînnțțeelleeppcciiuunniii.. C â Câțții ddiinnttrree nnooii îîșșii m maaii aassccuullttăă ttăăcceerriillee șșii m maaii aassccuullttăă îînn ttăăcceerree?? C Cââțții m maaii vviisseeaazzăă ccuu oocchhiii ddeesscchhiișșii?? C Cââțții m maaii ttrrăăiieesscc sseennzzaațțiiaa aam e ț i t o a r e a d e s c o p e r i r i i ș mețitoare a descoperir i șii aa ppaassiiuunniii?? U Uiittăăm m ccăă llaa rrăăddăăcciinnaa ssuufflleettuulluuii aa ffoosstt ssăăddiittăă oo ssăăm â mânnțțăă ddee sstteeaa.. SSooaarreellee rrăăssaarree șșii aappuunnee,, oom muull lluum miinneeaazzăă ssaauu ssee îînnttuunneeccăă.. SSuunntt zziillee îînn ccaarree nnii ssee ppaarree ccăă aavveem m uunniivveerrssuull îînn ppaallm mee șșii zziillee îînn ccaarree ccrreeddeem m ccăă nnee-aa ppăărrăăssiitt ppâânnăă șșii pprroopprriiaa ssiinngguurrăăttaattee.. EE ggrreeuu ssăă ffiii ssiinngguurr îînn m muullțțiim mee,, llaa ffeell ccuum m ee ddee ggrreeuu ssăă--țții ppiicctteezzii vviiaațțaa îînn ccuulloorriillee aallttoorraa.. C Cââțțiivvaa aauu ccuurraajjuull ssăă--șșii zzddrreelleeaassccăă ppaallm meellee îînn ssâârrm maa gghhiim mppaattăă ccee ddeessppaarrttee vviisseellee ddee ggâânndduurrii.. EEii rrăăttăăcceesscc aaddeesseeaa pprriinn ppăădduurreeaa ccuu sseennttiim meennttee ssaauu ffoorreeaazzăă aaddâânncc îînn ssttâânncciillee ssoorrțțiii.. PPuuțțiinnii îînnțțeelleegg ccăă ttiim mppuull ee aacceellaașșii șșii oorriiccââtt nnee-aam m ddoorrii ssăă--ll ccoom mpprriim măăm m ssaauu ddiillaattăăm m nnuu ffaacceem m ddeeccââtt ssăă nnee aaggăățțăăm c u d i s p e r a r e d e e l . T o m cu disperare de el. Toțții ssiim mțțiim m nneevvooiiaa ddee sscchhiim mbbaarree îînn ttooaattee nnuuaannțțeellee ppoossiibbiillee,, ddaarr ccaa ssăă oo ffaacceem m ttrreebbuuiiee ssăă rreeîînnvvăățțăăm m ddrruum muull ccăăttrree ssuufflleett.. C Ceell m maaii ggrreeuu ee ssăă ssttrrăăbbaațții ddrruum u l c ă t r e t i n e , s ă r u p i b mul către tine, să rupi baarriieerreellee ssii ssăă ddeesslluușșeeșșttii m miisstteerruull iiuubbiirriii șșii aall lliibbeerrttăățțiii,, iiaarr ddrruum u l p a r e g r mul pare greeuu ddooaarr aattuunnccii ccâânndd ttee uuiițții dduuppăă lliinniiaa ddee ssoossiirree.. SSuufflleettuull ttrreebbuuiiee aassccuullttaatt îînn ttăăcceerree,, ccăăccii aaddeevvăărruull ee ddiinnccoolloo ddee eeaa.. C Coobboorrii îînn aaddâânncciim i c a s ă u r c i s p r e î n ă l ț i m i . E mi ca să urci spre înălțimi. E uunn zzbboorr sspprree pprrooffuunnzziim mii..