Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (14 noiembrie) by Ioan Muntean

SfĂ˘ntul Ierarh

Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului 14 noiembrie

Reeditare electronică necomercială după cele 12 volume „Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), sau după articole specifice de pe web realizată de Ioan Muntean.

Lucrarea conţine fotografii cu icoane, biserici şi/sau opere de artă referitoare la sfântul evocat, coleţionate şi prelucrate de pe internet.

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Cuprins

VIAŢA SFÂNTULUI IERARH GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI ..................................................... 4 MINUNI DIN VIAŢĂ ŞI DUPĂ MOARTEA SFÂNTULUI IERARH GRIGORIE PALAMA ........................................................................ 12 VEDENIA UNUI SOBOR CERESC ................................................. 12 VEDENIA CU LAPTELE ŞI VINUL ................................................. 13 TĂMĂDUIREA IEROMONAHULUI CU DURERI DE CAP ....................... 15 OMILII ................................................................................. 17 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA DESPRE CUM SĂ PETRECEM POSTUL NAŞTERII DOMNULUI ....................................................................... 17 DESPRE SFINTELE ŞI ÎNFRICOŞĂTOARELE LUI HRISTOS TAINE......................................................................................... 23

Viaţa Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului 14 noiembrie Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale. Văzând deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta. Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră. Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este

creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite. Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.

Viața Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, sa născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigorie a devenit un important demnitar la curtea împăratului Andronic al II-lea Paleologul (12821328), dar murind la scurt timp după aceea, Andronic a devenit tutorele copilului Grigorie rămas orfan. Înzestrat cu abilități intelectuale și ambiție, Grigorie a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigorie, abia împlinind 20 de ani, s-

a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns și a pornit pe calea sfințeniei. Un an mai târziu, sfântul evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis și ia promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama și surorile lui Grigorie au devenit și ele călugărițe. După

săvârșirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigorie a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor, iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigorie s-a transferat la Marea Lavră a Sf. Atanasie Athonitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză și apoi a devenit cântăreț în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecțiunea spirituală. De la starețul mănăstirii a învățat meșteșugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începând cu marii pustnici ai deșertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul și Sf. Macarie Egipteanul (prăznuit în 19 ianuarie). Mai târziu, în secolul al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicații

amănunțite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinții din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minții sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine și liniște se numește isihasm (de la grecescul „hesychia” care înseamnă calm și liniște), iar practicanții se numesc isihaști. În timpul șederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viață. În anul 1326, datorită amenințării invaziei turce, el împreună cu ceilalți frați ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot. Sf. Grigorie a combinat îndatoririle sale preoțești cu viața de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în liniște și rugăciune iar sâmbăta și duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe și predicând, smulgând oamenilor sentimente de iubire dar și multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovnicești ale tinerilor educați conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigorie a găsit un loc potrivit în care să viețuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în

timp scurt mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani. În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viața Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigorie a fost plasat printre cei mai importanți apologeți universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului. Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică și astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală și a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie „apofatică” („negativă”, în contrast cu „katafatică” sau „pozitivă”) era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât și în cele de Apus. La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaștilor. Susținând imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol și Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să

demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii și despre lumina necreată văzută de isihaști. Sf. Grigorie, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut „Triade în apărarea sfinților isihaști” (1338). Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul „Tomul Aghiorit”. La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigorie a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigorie, și anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiți și Varlaamiți erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum și Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina și el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna „cel care nu face rău”, de fapt a cauzat un mare rău prin învățăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunța Sf. Grigorie și pe călugării athoniți drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susținea pe Akyndinos și l-a numit pe Sf. Grigorie vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniță timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIVlea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigorie a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat ușor pe Sf. Grigorie, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe o corabie bizantină, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigorie a predicat atât

prizonierilor creștini cât și răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiți de înțelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea și lau bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigorie a fost răscumpărat și s-a întors la Tesalonic. Sf. Grigorie a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morții sale, vindecând mulți bolnavi. În ajunul morții sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: „Spre înălțimi! Spre înălțimi!” Sf. Grigorie Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.

Canonizarea În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol Pentru lupta dusă contra ereticilor și pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un „al doilea Atanasie” (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La câțiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) - care a scris viața sfântului și slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a

sărbătorii triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

MINUNI din viaţă şi după moartea SFÂNTULUI IERARH GRIGORIE PALAMA

Vedenia unui sobor ceresc „Un pustnic athonit sa rugat ca Dumnezeu să îi descopere locul ceresc în care ajunsese după moartea sa Sfântul Grigorie Palama. A văzut în vedenie un sobor minunat, din care făceau parte Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, dimpreună cu Sfântul Grigorie al Nissei, cu Sfântul Chiril al Alexandriei şi cu o mulţime de sfinţi cuvântători de Dumnezeu. Aceştia voiau să dea o mărturisire de credinţă. În sfârşit pustnicul i-a auzit pe toţi cum ziceau: „Nu ne este cu putinţă să întărim această hotărâre fără Grigorie, Ierarhul Thessalonicului”. Sfinţii au trimis un slujitor la Sfântul Grigorie Palama şi acela i-a transmis: „Nu este cu putinţă ca soborul să întărească hotărârile sale fără a te avea de faţă”.

Când Sfântul Grigorie Palama a venit, ceilalţi ierarhi l-au aşezat la loc de cinste, lângă Sfinţii Trei Ierarhi. Şi sfântul a întărit prin cuvântul său mărturisirea sinodului... Această minune ne ajută să înţelegem de ce Biserica a rânduit ca Sfântul Grigorie să fie prăznuit între cei trei noi mari ierarhi, alături de Sfântul Fotie cel Mare şi Sfântul Marcu al Efesului. Este o datorie pentru fiecare creştin, dar mai cu seamă pentru orice seminarist, student teolog, diacon sau preot să citească vieţile acestor mari eroi ai credinţei cu luare aminte. Pentru că, lepădând mărturia acestor sfinţi, ne lepădăm de Însuşi Hristos care a vorbit prin ei...”. (Danion Vasile, pe coperta cărţii „Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului”, Editura Egumeniţa)

Vedenia cu laptele şi vinul „În al treilea an la Sf. Savva, pe când Grigorie era cufundat în rugăciunea minţii, se pare că a fost cuprins de un somn uşor în care a avut această vedenie. Se făcea că ţinea în mână un potir cu lapte curat, atât de plin încât dădea pe dinafară. Apoi laptele s-a preschimbat în cel mai ales vin din care ieşea o mireasmă minunată. Vinul curgea aşa de îmbelşugat încât mâinile şi

veşmintele erau ude, pătrunse de minunată mireasmă. De îndată ce Sf. Grigorie a simţit mirosul, s-a umplut de sfânta bucurie. Apoi i s-a arătat un tânăr strălucitor care a spus: „De ce nu împărtăşeşti şi altora această minunată şi îmbelşugată băutură ? De ce o laşi să se reverse fără folos ? Oare nu ştii că este darul şi că atunci când se revarsa nu se mai sfârşeşte ?” Atunci Grigorie a întrebat: „Dar dacă nu sunt oamenii care să o caute cu vrednicie sau măcar să o ceară ?” Îngerul a răspuns: „Chiar dacă acum nu este nimenea că să o caute cu dorire, tu totuşi trebuie să-ţi faci datoria fără a sta pe gânduri şi să nu cumva să nu o împarţi. Trebuie să dai Stăpânului talantul încredinţat ţie. Ştii preabine porunca dată şi despre talantul ce a fost dat slujitorului nevrednic şi ce sa întâmplat cu el !” (Mt.25, 1430). Apoi îngerul a plecat, lăsându-l pe Grigorie învăluit în lumină, stând multe ceasuri şi cugetând la cele spuse. Sf. Grigorie a tâlcuit vedenia astfel: Laptele însemna darul obişnuit al cuvântului, pe înţelesul inimilor simple ce cauta povăţuire duhovnicească. Prefacerea laptelui în vin însemna că, la vremea potrivită, Hristos îi va cere să înveţe cele mai înalte adevăruri ale credinţei creştin-ortodoxe. Încredinţat de această vedenie şi povăţuit de Duhul Sfânt,

Grigorie avea curând să înceapă să scrie. Mai târziu el a descoperit vedenia ucenicului său Dorothei”.

Tămăduirea dureri de cap

ieromonahului

„Într-o mănăstire din Thessalonic era un ieromonah care s-a avântat în lupta pentru dobândirea virtuţii. Stând acolo, nevoitorul cucerniciei a fost încercat de o boală. Era o boală grea, cunoscută ca algocefalee sau durere de cap cronică. Starea lui era aşa de gravă încât, fără un anume leac, moartea ar fi fost aproape sigură. Deşi moartea a fost amânată o vreme, durerea de cap nu a încetat. La început durerile apăreau din când în când, cam o dată pe lună. Cu vremea însă simptomele bolii se arătau de două sau trei ori pe lună. Mai apoi durerea revenea des şi tot mai puternică. Starea aceasta a durat vreme de şapte ani fără contenire, ba chiar înrăutăţindu-se. Bolnavul părea că îşi pierduse simţirile, văzânduse că este tulburat după felul cum gemea. Din nou, moartea părea de neocolit, dar de data aceasta bolnavul nu mai voia niciun tratament medical său medical. Cum avea să se termine această boală ? Ieromonahul nu mai avea nicio nădejde să scape cu viaţa. Socotind că boala să îl va duce la moarte, şi-a îndreptat gândurile numai asupra vieţii viitoare. Cu suspine şi lacrimi către Dumnezeu, cauta o pocăinţă adevărată. Se

învinuia pe sine pentru nepurtarea sa de grijă şi pentru gresalele sale, dar se şi temea, căci nu avea cui să împărtăşească mâhnirea lui sau pe cineva care să se roage pentru tămăduirea sufletului său. Atunci şi-a adus aminte de o veche cunoştinţă, un prieten, răposatul Arhiepiscop Grigorie Palama. Şi-a amintit de sfinţenia ierarhului şi de felul cum păstorea turma să plin de dumnezeiască insuflare. Îi părea tare rău că nu fusese de faţă când fericitul bărbat se mutase la Domnul. Atunci s-a gândit întru sine: „Dacă m-aş fi aflat acolo, ca să aud cele din urmă cuvinte ale sale şi să primesc sfânta sa binecuvântare, această amintire mi-ar fi ocrotire şi arma de apărare”. Deci jelindu-şi starea nenorocită, ieromonahul a adormit şi îndată a avut o vedenie pe care a istorisit-o astfel: „M-am văzut în altarul bisericii Sf. Dimitrie cel minunat. Acolo am zărit un strălucit ierarh care stătea înaintea Sfintei Mese şi săvârşea sfintele Taine. Atunci am îngenuncheat înaintea lui şi l-am rugat să-mi dea sfânta sa binecuvântare. Însă el părea să nici nu audă cererea mea, căci mintea îi era cu totul cufundată în slujirea Tainelor şi atenţia îndreptată asupra Sfintei Mese. Dar după scurtă vreme el s-a întors către mine şi şi-a pus dreapta pe creştetul meu, chiar în locul unde mă durea mai tare. Apoi a făcut semnul Sfintei Cruci şi din degetele sale parcă a curs ulei sfinţit cu care mi-a uns fata”.

Aceasta a fost vedenia ieromonahului. Când s-a trezit din somn, orice urmă de deznădejde, mâhnire şi întristare a pierit. Nu a mai suferit de dureri de cap ori de altceva. Deci a mulţumit din inima Domnului şi slujitorului Său, Grigorie”. (din: „Viaţă şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Editura Egumeniţa)

Omilii SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA despre cum să petrecem Postul Naşterii Domnului „1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea marii liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăparătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvita de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-şi aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi aceasta vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, şi că şi voi prin rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţa pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face că nu numai postul, dar

şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de niciun folos. 2. Există, fraţilor, şi altă saturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ură faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se isca astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea să spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otrava pierzătoare de aspida” [Deuteronomul 32, 33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20, 1]; şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58, 3]. Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, că din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului ?” [Isaia 58, 5] şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea” [Isaia 1, 15]. 3. Aşadar, aceasta beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul cauta să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţa: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” [Psalmi 51, 1]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascutit-au limba lor că a şarpelui; venin de aspida sub buzele lor” [Psalmi 139, 1-3]. 4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei şi al

faptelor ce lor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi în sine şi cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe El „Tata după har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-l grăi cu îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. 5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite de noi şi a postului devine fără de niciun folos prin lucrătură celui ce unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semetita având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, S-a întors gol. Dar noi, ştiind că este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă, şi ştiind prea bine ca noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele viitoare, să postim, să ne rugăm cu inima zdrobită şi cu smerenie să ne învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să stăm în biserica lui Dumnezeu. 6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, că re face că osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slavă deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie, spunând: „Tu însă, când te rogi, intra în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6, 6]. 7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi lăuda” [Psalmi 21, 24] şi „Lauda-Te-voi între popoare, Doamne, canta-voi Ţie între neamuri” [Psalmi 56, 12] şi „Rugăciunile mele le voi face

înaintea ce lor ce se tem de El” [Psalmi 21, 29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67, 27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi” [Psalmi 94, 6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este timpul şi locul să vorbim acum – Îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre, care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se roage numai atunci când se afla în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat nici când stă dinaintea altarului lui Dumnezeu. 8. Acestea le arătă şi acela care, după ce spune: „Gata este inima mea, Dumnezeule !”, adăugă: „Canta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi 56, 10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine...” [Psalmi 62, 7]. Dar ne învaţă şi El: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi fata ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău. Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6, 16-18]. 9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de oameni ! Prin aceste cuvinte însuşi Domnul ne-a arătat îndoială şi tăgadă care vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru că noi să căpătăm de aici o mai bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta” [Luca 16, 25]. Iar celor ce căuta spre El, în vremea în care se ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică

le va da în schimb, la arătarea Sa, aceasta cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu decât aceia care dispreţuiesc slava omenească. 10. Căci de aceea aduce El în fata cuvântul Său hotărât asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va da înapoi ţie pe fata”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce dispreţuiesc omenească slava deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui, dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru că nu cumva cei ce se roagă şi postesc să caute la părerile oamenilor, de la care nu este niciun folos, fiindcă altminteri, chiar indurând noi ostenea la postului şi a rugăciunii, rămânem lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm fata, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni, şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor. 11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare [analogie], cap al sufletului, că unul ce este conducător, iar închipuirea [imaginaţia] chip al sufletului, în care se afla jilţul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele,

ci dimpreună cu acestea şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind că aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători. 12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi scăldat în rouă [Daniel 3, 25]. Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la o mare depărtare pe un prooroc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a purtat hrană [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor [Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi părtaşi la hrana cea prooroceasca. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm în picioare şerpii şi scorpiile, şi toată puterea vrăjmaşului. 13. Iar postul care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu, pe când noi, că unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva acestor îngeri rai, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6, 12]. Aşadar, pe scurt,

împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne că biruitori în toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos, Domnul nostru. 14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu „Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

DESPRE SFINTELE ŞI ÎNFRICOŞĂTOARELE LUI HRISTOS TAINE (Omilia 56 rostită cu patru zile înaintea Naşterii lui Hristos cca 1350) „Cuvântul care contribuie la mântuirea sufletelor noastre joacă rolul unei seminţe. Deci aşa cum plugarii lucrează mai întâi pământul cu plugul, după care aruncă în el seminţele, tot aşa şi noi trebuie să ne lucrăm şi să ne pregătim pe noi înşine spre primireasemintei cereşti, adică a cuvântului înţelepciunii duhovniceşti. Căci nu suntem un pământ neînsufleţit şi insensibil, ca să ne primim cultivarea şi seminţele de la alţii, ci suntem un pământ însufleţit care respira şi cuvântător. De aceea trebuie să ne pregătim pe noi înşine prin pocăinţă. Iar ca să vă arăt şi începutul pocăinţei şi cultivării sufletului, aceasta e ceea ce făceau de la ei înşişi cei ce veneau la botezul lui Ioan, căci zice Scriptura: „Ieşeau şi se botezau în Iordan mărturisindu-şi păcatele lor” (Mt 3, 5; Mc 1, 5). 2. Aşadar, mărturisirea păcatelor e începutul acestei cultivări, adică al pocăinţei şi pregătirii ca să

primească cineva în sine cuvântul lui Dumnezeu care poate să mântuiască sufletele noastre; căci şi plugarii de aceea au inventat aratul, pentru că acesta scoate din sânul pământului rădăcinile sălbatice şi-l face în stare să primească seminţele şi răsadurile noastre. Acelaşi lucru îl face şi mărturisirea ogorului cuvântător al inimii: dezgroapă şi scoate patimile rele din ascunsul ei şi o face gata spre primirea sfintelor seminţe şi în stare de cultivarea şi purtarea roadelor virtuţilor. Căci aşa cum după căderea lui Adam pământul a ajuns să nască spini şi pălămidă (Fc 3, 18) şi celelalte plante nefolositoare, tot aşa şi inima omului a ajuns să nască patimile şi gândurile de ruşine şi rele, şi păcatele care ies din ele. 3. De aceea e necesar, fraţilor, că fiecare din noi să aibă un părinte duhovnicesc şi să vină la el cu credinţă, să se smerească înaintea lui şi să-i vestească patimile rele ale inimii şi, primind medicina duhovnicească, să scoată din suflet spinii şi pălămidă păcatului, pe care fiecare din voi le-aţi crescut la san prin viaţă pătimaşă şi iubitoare de plăcere, şi aşa să vă plecaţi urechile la învăţătura Duhului şi să ascultaţi la cele propovăduite şi spuse înainte de noi spre folosul comun, iar prin iertarea şi binecuvântarea de la noi să vă împăcaţi cu Cel care din neasemănata Sa iubire de oameni a plecat cerurile şi S-a pogorât şi a aruncat seminţele mântuirii în inimile celor ce-L ascultă. Nimeni dintre voi să nu se abţină de la acest început al pocăinţei, căci cum va înainta mai departe şi va progresa mai bine, dacă nu s-a atins nici măcar de începutul virtuţilor ? 4. E necesar însă că voi toţi să vă sârguiţi spre aceasta mai cu seamă acum, căci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtătorii de Dumnezeu Părinţi că inaintecuratire, fiindcă duc spre prăznuirea anuală a naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care e obiceiul pentru aproape toţi creştinii să vină la împărtăşirea Sfântului Său Trup şi

Sânge şi prin Acesta să se unească cu El şi să se facă în chip dumnezeiesc un duh şi un trup cu El. Căci dacă, aşa cum a arătat mai înainte cuvântul nostru şi cum va mai înfăţişa înaintând, fără mărturisire şi pocăinţa care urmează nimeni nu va fi vrednic nici măcar de primirea cuvintelor dumnezeieşti, cum va primi cineva în sine însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos fără să se fi curăţit mai înainte prin mărturisire şi pocăinţă pe măsură greşelilor lui ? De aceea şi marele Pavel da mărturie şi vesteşte spunând: „Să se pună la încercare fiecare pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din această Pâine şi să bea din acest Pahar; căci cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nedeosebind Trupul Domnului” (1 Co 11, 28), nedeosebind adică faptul că acest Trup fiind fără păcat nu va binevoi să locuiască într-un trup îndatorat păcatelor. 5. Căci dacă nu e cu putinţă să-şi întindă mâinile spre Hristos şi să se roage celui care nu le are curate de păcat şi n-a îndepărtat mai întâi toată ura şi gândurile care vin din această – iar acest lucru îl arata iarăşi Pavel zicând: „Vrem să vă rugaţi în tot locul ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi gânduri” (1 Tim 2, 8) – şi dacă n-avem îndrăznire spre Dumnezeu fiindcă n-am agonisit o conştiinţă necondamnata – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: „Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăznire la Dumnezeu” (1 În 3, 21) – cum vom avea în noi înşine pe Dumnezeu şi ne vom face concorporali cu El, dacă n-am îndepărtat mai întâi de la noi păcatele prin mărturisire, nici n-am curăţit murdăria care se face sufletului de la ele prin milostenie, curăţie, înfrânare, rugăciune şi străpungere a inimii şi celelalte fapte ale pocăinţei ? Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tău, dacă nu eşti curat atât tu însuţi, cât şi el – iar acest lucru l-a arătat pe de o parte prin Cain care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: „Nu, dacă le-ai adus corect, dar nu le-ai împărţit corect”

(Fc 4, 7), apoi prin Legea veche, care oprea să se aducă la casa lui Dumnezeu plată unei desfrânate (Dt 23,19), iar mai apoi spunând prin Evanghelie: „Du-te mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău”(Mt 5, 24) – dar îţi va da ţie, celui ce nu te-ai curăţit mai înainte prin mărturisire şi pocăinţa marele Lui dar, Trupul Său ? Ce spui ? Dumnezeu însă nu vrea nici măcar că îndreptările Lui să fie grăite de o gură necurată, căci zice Scriptura: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povesteşti îndreptările Mele şi iei legământul Meu în gura ta ?” (Ps 49, 19). Nu lăsa deci legământul Sau să fie luat într-o gură necurată, dar va da Trupul Său într-o asemenea gura ? 6. De aceea să ne curăţim mai înainte, fraţilor, şi gura şi trupul şi gândirea, şi să ne apropiem cu conştiinţa bună şi curată. Căci dacă lucrătorii în aramă şi aurarii care topesc în jurul aramei aur sau argint sau altceva asemănător vrând să adauge prin lustruire floarea culorii, mai întâi le răzuiesc curăţind orice murdărie, cu cât mai mult noi, care urmează să fim auriţi într-un mod mai bun sau mai bine zis să fim îndumnezeiţi, trebuie să ne curăţim mai înainte de orice întinăciune a trupului şi a duhului ? Căci nu ne facem strălucitoare numai suprafaţă, că aramă lustruită, ci toate cele dinăuntru. Să ne apropiem astfel după ce ne-am spălat mai înainte de petele din adâncul sufletului. Fiindcă aşa ne vom apropia şi de mântuire. 7. Dacă însă ne apropiem cu o rea conştiinţă, nedobandind prin mărturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega şi dezlega unele ca acestea, înainte de a ne fi întors de la Dumnezeu, înainte de a ne fi îndreptat după îndreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negreşit spre osânda noastră şi pedeapsa veşnică, alungând înseşi îndurările dumnezeieşti şi răbdarea Lui

faţă de noi, „căci am călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sânge comun sângele testamentului cu care ne-a sfinţit şi am batjocorit harul Duhului” (Evr 10, 29). Căci cel care a rupt mantia împărătească şi cel care a aruncat-o în noroi, vor fi supuşi negreşit aceleiaşi osânde, iar cel care a vărsat un parfum în noroi şi cel ce l-a încuiat întrun vas împuţit au făcut acelaşi rău. Prin urmare, darul dumnezeiesc nu păţeşte nimic, căci este nepatimitor, dar zboară de la noi în chip nevăzut, căci „mirul nu se încredinţează unui vas putred”; iar ceea ce a păţit, dacă e supus pătimirii, ajungând netrebnic, aceea o va suferi în chip nevrednic cel care l-a adus ofrandă. 8. Să ne facem, aşadar, vrednici prin pocăinţă, sau mai bine zis să ne aducem ofrandă pe noi înşine prin faptele pocăinţei Celui ce poate să facă vrednici din nevrednici; şi aşa să ne apropiem cu o nădejde ce nu va fi ruşinată şi cu credinţa privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se văd. Fiindcă Pâinea aceasta e ca o perdea care ascunde înăuntru dumnezeirea; acest lucru arătându-l dumnezeiescul Pavel spunea că El „ne-a înnoit o cale nouă şi vie prin perdea, adică prin trupul Său” (Evr 10, 20) şi prin el urca la ceruri cetăţenia noastră – căci acolo e Pâinea aceasta – şi intrăm în Sfânta Sfintelor cea adevărată prin ofrandă în curăţie a trupului lui Hristos: „Să ne apropiem deci, fraţilor, cu inimă adevărată în certitudinea credinţei” (Evr 10, 22). 9. Căci de aceea se numesc Taine, pentru că nu este pur şi simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc şi de nespus; şi dacă, precum spunea Domnul, „Duhul e ceea ce face viu, carnea nu foloseşte la nimic” (În 6, 63), dacă te uiţi numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar dacă te uiţi la Duhul, adică dacă vezi însăşi Pâinea care stă înainte în chip duhovnicesc, atunci te vei face viu împărtăşindu-te din ea. Căci Ea este „mâncarea care nu piere, ci rămâne spre viaţa veşnică” (În 6, 2-7), Pâinea cea adevărată Care coboară din cer, Care e vie şi da viaţa lumii; pe Care cine nu o mănâncă, nu va fi viu, dar cel

care o mănâncă va fi viu în veac, nu numai înviind, ci şi slobozit fiind de pedeapsă şi dobândind împărăţia veşnică. Căci despre această Pâine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taină, ci a glăsuit limpede învăţând deschis şi cu îndrăzneală în sinagogă şi spunând: „Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (În 6, 51), şi iarăşi: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică” (În 6, 53-54). O, ce minune ! Vai, ce măreţie a iubirii, pe care Dumnezeu a revărsat-o peste noi cu bogăţie ! Ne-a născut din nou prin Duhul şi ne-am făcut un duh cu El, precum spune Pavel: „Cine se lipeşte de Domnul e un duh cu El” (1 Co 6, 17). 10. Deci ca să fim una cu El nu numai după duh, ci şi după trup, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui, ne-a dăruit contactul intim cu El prin aceasta Pâine. Căci orice iubire îşi are desăvârşirea printr-o unire, iar începutul dintr-o asemănare (...) Dar iubirea conjugală pare a avea ceva mai mult decât celelalte, „căci din această pricină va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia să şi vor fi cei doi un trup” (Mt 19, 5), „Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Ef 5, 32). Acolo deci se vor lipi într-un singur trup, nu şi întrun singur duh; noi însă prin împărtăşirea acestei Pâini dumnezeieşti nu ne lipim numai, ci ne amestecăm cu trupul lui Hristos şi devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi că măreţia covârşitoare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi are loc şi se arată prin dăruirea acestei Pâini şi a acestui Pahar ? Fiindcă potrivit Psalmistului, „jertfă şi ofrandă n-ai voit, dar ne-ai întocmit un trup” (Ps 39, 7; Evr 10, 5). 11. O, ce comuniune multiplă şi nespusă ! Hristos S-a făcut frate cu noi, intrând în comuniune cu noi atât prin trup, cât şi prin sânge şi prin ele asemănându-Se nouă; ne-a câştigat robi adevăraţi ai Lui rascumparandu-ne prin

acest Sânge; ne-a făcut prieteni ai Lui dăruindu-ne arătarea acestor Taine; ne-a legat şi armonizat cu Sine însuşi prin împărtăşirea acestui sânge făcându-Se un trup cu noi. Dar şi Tată al nostru S-a făcut prin dumnezeiescul Lui botez şi ne hrăneşte la sânii Săi ca o mamă iubitoare pruncii sugari; şi, lucru încă şi mai mare şi mai uimitor, nu ne hrăneşte numai cu Sânge în loc de lapte, dar şi cu Trupul Său, şi nu numai cu Trupul Său, dar şi cu Duhul Lui, păstrând pururea nemicsorata nobleţea dată nouă de El, ducând spre o dorinţă mai mare şi împlinind această dorinţă, lăsându-Se nu numai văzut, ci şi atins şi făcut desfătarea noastră, şi ţinut de fiecare din noi în inimă şi în înseşi măruntaiele noastre, şi spunând: „Veniţi, mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu cei ce doriţi viaţa veşnică, ca să nu fiţi numai după chipul lui Dumnezeu, ci şi dumnezei şi împăraţi veşnici şi cereşti, îmbrăcaţi în Mine, împăratul şi Dumnezeul cerului, înfricoşători pentru demoni, dar minunaţi pentru îngeri, fii iubiţi ai Tatălui ceresc, pururea vii, frumoşi la fiii oamenilor, locaş plăcut al preaînaltei Treimi”. 12. Căci dacă prefigurarea acestui Trup la îndreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 219), dacă prefigurarea acestui Sânge i-a păzit în Egipt vii pe intaii-nascuti ai lui Israel (Îs 12, 23), dacă prefigurarea acestui Sânge a curăţit şi sfinţit însăşi Sfânta Sfintelor, a arătat pe pământ un cort al Numelui lui Dumnezeu şi a făcut preoţi, arhierei şi unşi ai Domnului (Îs 16, 34; Evr 9, 11 sq), dacă prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevărul lor ? Aaron nu intră fără această prefigurare în sanctuar, nici noi nu vom putea păşi în cele cereşti dacă nu ne împărtăşim de acest adevăr al lui, nici nu vom avea sălaş în ceruri, nici nu vom fi sălaş al Dumnezeului cerurilor, nici jertfă vie şi sfânta bineplăcută lui Dumnezeu; căci numai prin El am dobândit apropierea. „Căci ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune ?”, spune împăratul şi prorocul David (Ps 29, 9). 13. De aceea, să ne amestecăm sângele cu Sângele lui Dumnezeu, ca să ştergem stricăciunea din el, fiindcă mult şi negrăit folos e în acest Sânge. El ne face noi în

loc de vechi, şi veşnici în loc de vremelnici; ne face nemuritori şi veşnic înfloritori, ca nişte pomi sădiţi lângă curgerile apelor (Ps 1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se adună rod spre viaţa veşnică. Căci din rai ţâşnea un izvor sensibil şi adapa faţa pământului născând râuri sensibile (Fc 2, 10); dar din această Sfânta Masă, pe care potrivit psalmistului Hristos „ne-a gătit-o împotriva” demonilor şi patimilor „care ne necăjesc” (Ps 22, 5), ţâşneşte un izvor care naşte izvoare duhovniceşti, adapa suflete, le urcă până la cer şi întoarce ochii îngerilor spre frumuseţea în care se vede diversitatea înţelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), îi aduce să dorească să se plece spre cele dăruite nouă printrun asemenea Sânge. Căci apropiindu-ne de aceste Taine ne facem purpura împărăteasca, sau mai bine zis sânge şi trup împărătesc, şi ne prefacem – o, ce minune ! – într-o finalitate dumnezeiască, întrucât strălucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastră, ne învăluie în chip extraordinar, ne face unsi-hristosi ai lui Dumnezeu şi ne dă putere să strălucim că soarele în prezenţa Tatălui nostru potrivit făgăduinţei Lui (Mt 13, 43), numai să nu împiedice acest lucru vreo pată pusă pe sufletul celui ce se apropie. 14. De aceea, nu numai să ne curăţim înainte şi aşa să ne apropiem, dar să fim atenţi la noi înşine şi, după ce am dobândit acest dumnezeiesc dar, să arătăm şi multă pază, ca să rămânem mai presus de patimi şi să vestim virtuţile Celui ce a binevoit a locui în noi plecând de la asemănarea cu El în acestea arătată în noi. Să ne gândim cu Cine ne unim şi de ce lucruri neam învrednicit şi, uimiţi de măreţia covârşitoare a darului şi a iubirii faţă de noi, să ne rânduim fapta, cuvântul şi gândul după „voinţa bună, bine-placuta şi desăvârşită” a lui Dumnezeu; fiindcă un sânge al unui nou testament întăreşte acest Nou Testament, adică Evanghelia lui Hristos, căci spune: „Un testament intra în vigoare după moarte” (Evr 9, 17).

Aşadar, împărtăşindu-ne de Sângele Testamentului lui Hristos, să nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca să nu fim supuşi unei osânde şi pedepse veşnice, pentru că am socotit un sânge comun Sângele Testamentului în care am fost sfinţiţi (Evr 10, 29). Căci pe cât de mare e făgăduinţă făcută celor ce păzesc sfinţirea din împărtăşire – căci e făgăduita împărăţia cerurilor – pe atât de mare e şi pedeapsă celor ce s-au făcut netrebnici după ce au primit darul; „căci dacă încălcând cineva legea lui Moise, e ucis fără milă, de o cât mai aspră pedeapsa se va învrednici cel ce a socotit sânge comun Sângele Testamentului şi a batjocorit acest mare har ?” (Evr 10, 28-29). 15. Noi însă, fraţilor, vă rog să păzim pentru noi înşine nemicşorat harul lui Dumnezeu, întinzându-ne, întregi spre ascultarea şi împlinirea sfintelor porunci şi aducându-ne pe noi înşine ofrandă lui Dumnezeu prin fapte, fiindcă şi Acela S-a dat pe Sine însuşi pentru noi. Însuşi Tatăl L-a dat pe Fiul Său UnulNăscut pentru noi, Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu Sa dat pe Sine Însuşi, iar noi nu ne vom da la rândul nostru pe noi înşine nu pentru Acela, ci pentru noi înşine ? Cum însă ne vom da pe noi înşine lui Hristos Care S-a dat pe Sine însuşi pentru noi ? Dacă vom îmbrăţişa iubirea faţă de El şi a unora faţă de alţii; dacă ne vom smeri sub mână tare a lui Dumnezeu şi din pricina Lui atât faţă de noi înşine, cât şi unii faţă de alţii „negandind la cele înalte, ci lăsându-ne duşi spre cele smerite” (Rm 12, 16); dacă ne vom răstigni după putinţă trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui (Ga 5, 24), dacă „ne vom omorî mădularele noastre pământeşti, beţia, desfrânarea, necurăţia, lăcomia, şi orice patimă rea” (Col 3, 5); dacă vom muri pentru păcat şi vom trăi pentru virtute. 16. Fiindcă acestea ne invatatrupul răstignit al lui Hristos care ne este pus înainte spre hrană; căci de El suntem în acelaşi timp hrăniţi şi învăţaţi să avem

comuniune cu virtuţile şi pătimirile Lui, ca să trăim şi să împărăţim veşnic împreună cu El. Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunând prin prorocul David: „Jertfă de laudă Mă va slăvi, şi acolo e calea în care îi voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps 49, 23). Căci, întrucât e celebrat spre aducerea-aminte a celor săvârşite de El pentru noi, este o jertfă de mulţumire, de slavă şi de laudă pentru El. Şi întrucât însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos stă înainte cu adevărat, El grăieşte lui Dumnezeu şi Tatăl mult mai bine decât sângele lui Abel –fiindca acela strigă la Dumnezeu împotriva fratelui său (Fc 4, 10), dar Acesta strigă pentru noi, al căror frate a socotit lucru vrednic să se facă Hristos, facandu-ni-L milostiv şi împăcându-ne cu Tatăl Cel mai de sus – ne grăieşte însă şi nouă, arătându-ne limpede calea iubirii, fiindcă El S-a golit pe Sine însuşi până la noi din iubirea Lui pentru noi şi Şi-a pus sufletul pentru noi arătându-ne calea smereniei, „pentru că în smerenia Să judecata Lui s-a ridicat, şi a fost adus că o oaie spre junghiere” (Îs 53, 7), calea ascultării, pentru că El însuşi a ascultat de Tatăl până la cruce şi moarte (Flp 2, 8), calea care ne dăruie prin omorârea patimilor viaţa veşnică. Pentru că şi El S-a făcut mort, şi iată e viu în veci, făcându-i vii pe cei ce se lipesc de Elprin virtute şi credinţa, slăvindu-i şi fiind slăvit de ei, împreună cu Părintele Său fără de început şi cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin ! (în: „Împărtăşirea continua cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile Tradiţiei, Editura Deisis, Sibiu, 2006)

Biserica Sfântul Grigorie Palama din Bucureşti

Biserica Sfinților Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama, Copou, Iaşi

Schitul „Sfântul Grigorie Palama” - Țara Loviștei

Catedrala Sfântul Grigorie Palama din Tesalonic, Grecia, unde se află moaştele sfântului

Mănăstirea Sfântul Grigorie Palama - Ohio

 Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian (1 noiembrie)  Sfântul Apostol Toma (6 octombrie)  Acoprământul Maicii Domnului (1 octombrie)  Adormirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (26 septembrie)  Sfântul Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie)  Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)  Sfinţii şi Drepţii Părinţi Părinţi Ioachim şi Ana (9 septembrie)  Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie)  Sfântul Prooroc Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul (5 septembrie)  Sfântul prooroc Moise (4 septembrie)  Începutul Indictionului, adică Anul Nou Bisericesc (1 septembrie)  Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului (30 august)  Sâfntul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon (27 iulie)  Sfântul Ierarh Grigorie DascăluL, Mitropolitul Țării Românești (22 iunie)  Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie)  Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)  Soborul Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului (7 ianuarie)  Botezul Domnului (Dumnezeiasca Arătare - Teofania) (6 ianuarie)  Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie)  Sfântul Ierarh Andrei, mitropolitul Ardealului (30 noiembrie)  Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie) Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: fabulatortemporis@gmail.com, izvordecultura@yahoo.com,

boroianugabriela@gmail.com tel: 0771647750, 0770406865