Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019 by Ioan Muntean

amintiri... p. 2 editorial... p. 3 poezie... p. 6 prozÄ&#x192;... p. 15 eseu... p. 35 taifasuri... p. 43 fÄ&#x192;urar p. 48

Taifas literar nr. 1(23)/2019

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Ion Pillat

Boris Pasternak

Pe dealurile ninse mergi astăzi la pădure, Cobori spre Valea Mare sub cerurile sure,

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi! De februar scriind în bocet hohotitor, Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Și fagi cu coajă albă, la șipotul de leac, Ca stranii colonade de templu se desfac. Te-oprești să bei din apa curată ce dă viață. Îți spune pădurarul: – ,,E șipot sfînt, nu-ngheață”. Și dă să cheme basmul vechi al izvorului... Dar nu-l asculți, ți-e gîndul - vezi tu - la fata lui. Îți amintești bordeiul poienii, toiul verii, Și cîinii care latră doar-doar o să te sperii, Și fata răsărită în drum ca din pămînt, Li ploaia de lumină a soarelui în crîng, Și gardul viu și umbra pădurii tremurate, Potecile, răscrucea - îți amintești de toate : De mușchiul cald pe rîpa de unde-n codru vezi Colinele albastre cu vii și cu livezi, De guruitul dulce-al porumbului sălbatic, De fata mai sfioasă ca un porumb sălbatic, De serile sub fagii prieteni cînd o stea Se anina de frunze ca fata să mai stea...

Îți amintești de toate, vezi toate : ochiul, geana... – ,,Moș Pavel, ce-ți mai face, de-acuma un an, Ileana?!” – „Boierule, am dat-o după un cîrciumar De prin Lerești: e omul chiabur”... Auzi doar rar Cum sună și răsună, departe, în pădure, Auitor, a moarte – departe – o secure.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase, Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare. Unde, precum pere, fructe carbonizate, Din copaci puzderia de grauri, risipitor, Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor. Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc, De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar, Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar. (1912) Traducere L.B. Leo Butnaru

Henry Wadsworth Longfellow poet american 1807-1882

I am lustration, and the sea is mine! I wash the sands and headlands with my tide; My brow is crowned with branches of the pine; Before my chariot-wheels the fishes glide. By me all things unclean are purified, By me the souls of men washed white again; E'en the unlovely tombs of those who died Without a dirge, I cleanse from every stain.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

editorial 3-4

Camelia Ardelean

acestei „plăgi” a conştiinţei: „Întotdeauna spiritele mărunte vor avea cele mai mari orgolii”. Se pare că, până la urmă, vrând-nevrând, tot la frică ajungem, dar vom atinge acest

Dacă în numărul trecut al revistei

aspect ceva mai târziu. Orgoliul ne face, fără

aminteam unul dintre cei mai vătămători

să vrem, sclavi, chiar dacă nu realizăm acest

duşmani ai fiinţei umane, frica, acum ne lucru. El ne dă iluzia de superioritate, de vom opri asupra altui „inamic”, cel puţin la libertate, dar de fapt, ne încorsetează în fel de distrugător, care calcă în picioare propriile frustrări şi limitări. O persoană sentimente şi năruie destine, naşte războaie evoluată spiritual nu se va crede niciodată şi aduce moarte, chiar dacă e vorba (de cele

superioară (sau inferioară) alteia, ci egală.

mai multe ori) „numai” despre moartea Părerea (pozitivă) exagerată despre noi speranţei, a iubirii şi a încrederii (în sine înşine nu ne va face mai atrăgători, mai sau în ceilalţi). „Vrăjmaşul” adesea ignorat buni, mai interesanţi sau mai iubiţi (de la care facem referire este orgoliul partener ori de altcineva), nu ne va aduce (mândria), primul din cele şapte păcate popularitate şi nici nu ne va creşte contul în bancă, nu ne va spori cunoştinţele ori capitale, conform Bisericii creştine. Dicţionarul (ne) oferă, printre altele, o succesele în vreun domeniu şi în niciun caz definiţie a acestei trăsături negative de nu ne va face mai fericiţi, din contră. Cei din caracter, care, deşi sumară, ar trebui să ne jur vor percepe comportamentul trufaş ca

aprindă în cuget beculeţul de alarmă: pe o agresiune, un atac la persoană sau o de lipsă de „Părere foarte bună, adesea exagerată și dovadă nejustificată, despre sine însuși, despre respect/iubire/compasiune/empatie şi, în valoarea și importanța sa socială; final, se vor îndepărta. îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie”.

Se spune că persoanele orgolioase sunt

Hippolyte Adolphe Taine, istoric şi filozof astfel deoarece se simt nesigure în pielea francez, spunea că „Orgoliul nu e decât o lor şi consideră că, dacă îşi subliniază în

regretatul mod exagerat calităţile, vor creşte în ochii muzician şi actor român Ioan Gyuri Pascu celorlalţi, mărindu-şi astfel încrederea în susţinea: „Orgoliul e buzduganul fricii”. „Tot sine. Aceşti oameni nu au avut niciodată ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată”, norocul să primească o iubire adevărată (de afirma Emil Cioran în volumul Îndreptar la părinţi sau de la partener etc.), de aceea

pătimaş, continuând în maniera sa sceptică se agaţă în permanenţă de „colacul de ideea de mai sus. Undeva, nu mai reţin salvare” al propriei vanităţi. Inima lor este unde, am citit o altă definiţie interesantă a

locuită adesea de o mare singurătate, iar

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

varietate a egoismului”, iar

Taifas literar nr. 1(23)/2019

aparenta siguranţă este doar o mască, ea

A încerca să schimbăm pe cineva după

ascunde teamă (după cum spuneam mai devreme) şi labilitate.

criteriile noastre este o formă de orgoliu.

La polul opus, există persoane care au

cu defectele şi calităţile sale, fiindcă nimeni

Fiecare om ar trebui acceptat aşa cum este,

devenit orgolioase fiindcă au fost lăudate nu este perfect, dar în fiecare dintre noi se exagerat în copilărie şi li s-a dezvoltat, află un sâmbure de Divinitate, chiar dacă astfel, cultul personalităţii. Ele se consideră modul de manifestare terestră este diferit. „elita”, pe care „cei inferiori” trebuie să o „slujească”.

Se spune că şi falsa umilinţă (a celor importanţi, care vor să pară inferiori) se

Orgolioşii sunt şi egoişti, în acelaşi timp,

naşte tot din orgoliu, asemenea vanităţii

nu le pasă dacă rănesc sentimentele altora celor „mărunţi”, care vor să pară importanţi, şi preferă să împartă cu aceştia doar cu toate că cei ce uzează de astfel de „măşti” necazurile, nu şi „trufandalele” vieţii. De nu vor recunoaşte asta niciodată. Toţi multe ori întâlnim, în cursul existenţei, aceştia se folosesc de o anumită doză de oameni cu funcţii sau realizări personale ipocrizie, pentru a impresiona sau a câştiga extrem de reduse, care îşi dau importanţă popularitate. mai mare decât alţii, împliniţi pe toate

Orgoliul înseamnă, de fapt, exaltarea

planurile, dar cumpătaţi şi nepretenţioşi. personalităţii în defavoarea individualităţii. Mai simplu spus: omul de serviciu e mai

Dezvoltându-ne eul superior, vom reuşi să

„important” decât vânzătorul, vânzătorul e evadăm din lanţurile iluziei perfecţiunii mai „important” decât şeful, şeful e mai personale. Oamenii care se lasă dominaţi de „important” decât patronul, patronul decât orgoliu nu au nimic de câştigat, după cum preşedintele ţării şamd. am mai spus, din contră, comportamentul Un alt „simptom” al celui atins de acest

lor exagerat va avea repercursiuni atât

„microb” este dorinţa de a avea întotdeauna asupra lor, ca persoane (concretizându-se dreptate. El crede cu tărie că numai opiniile chiar în afecţiuni psihosomatice), cât şi în sale sunt corecte şi se străduieşte din

viaţa de familie sau în relaţiile sociale,

răsputeri să demonstreze asta tuturor, aducându-le nefericire şi solitudine. Este un uzând de o „ploaie” de argumente, care mai preţ mult prea mare de plătit, pentru a nu de care mai năstruşnice şi sofisticate.

încerca să luăm atitudine, înainte de a fi

Orgoliosul nu face nicio concesie şi niciun sacrificiu pentru altcineva, acest lucru

prea târziu, atunci când ne dăm seama că ne aflăm într-o astfel de situaţie.

părându-i-se o dovadă de slăbiciune, nu îşi

Există şi o parte pozitivă a orgoliului,

cere niciodată iertare şi nici nu recunoaşte atunci când egoul este folosit pentru că a greşit, fiindcă, nu-i aşa, el nu greşeşte ridicarea standardelor personale, pentru niciodată? evoluţia în toate domeniile vieţii, pentru TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

autodepăşire. O persoană echilibrată va şti să realizeze o armonie între egoul pozitiv şi cel distructiv şi nu se va lăsa controlată de acesta din urmă. Marea

Carte

Cărţilor

spune

mândria,

aroganţa,

Acest „medicament” extrem de eficient pentru

„vindecare”,

pentru

topirea

neîncrederii în sine şi învăţarea acceptării

că propriei persoane (şi a altora), cu plusurile

Dumnezeu, care ne doreşte umili (modeşti), urăşte

două se anulează reciproc.

şi minusurile aferente, se află la îndemâna

iubirea oricui. El acţionează pe plan fizic, mental,

(exagerată) de sine, considerând-o un păcat spiritual şi emoţional, ajungând până la şi o piedică în calea spre mântuire: esenţa noastră divină şi (re)manifestând-o. „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia Atunci când ne vom deschide inima către merge înaintea căderii” (Proverbe 16:18). semenii noştri, orgoliul se va diminua Satan a fost alungat din preajma Creatorului

treptat

ţinut

sub

control,

nostru tocmai din cauza aroganţei sale şi a permiţând metamorfoza noastră interioară. faptului că se credea mai bun decât El,

Vom învăţa astfel să „gustăm” din puterea

dorind să-i ia locul, argument mai mult care există în noi, fără a o folosi în scop decât suficient ca să luptăm pentru a ne distructiv, umilindu-i pe alţii. debarasa de acest „balast” nimicitor. A fi

A oferi dragoste celorlalţi e cel mai mândru înseamnă a te închina la propria frumos dar pe care ni-l putem face nouă persoană, iar prima poruncă din cele zece înşine. Este un lucru care se învaţă cu redate de Scripturi tocmai asta condamnă, timpul, dar închinarea la altceva/altcineva: „Eu sunt aşteptarea!... Domnul Dumnezeul tău.../Să nu ai alţi dumnezei, afară de Mine” (Exodul, 20:2,3).

care

merită

„efortul”

şi

(Deva, 28 februarie 2019)

În inima orgoliosului nu este loc pentru Dumnezeu, el îşi este suficient lui însuşi. Revenind la legătura indiscutabilă dintre orgoliu şi frică, aceasta se explică prin faptul că persoana orgolioasă posedă, în realitate, o mare nesiguranţă, concretizată în teama de a nu fi iubită, de a fi criticată sau judecată, care semnifică, de fapt, o stimă un

remediu

împotriva

mândriei,

de sine scăzută. „Vestea” bună este că există care

rezolvă şi celelalte probleme menţionate, ce decurg de aici. El e iubirea. Orgoliul nu se poate manifesta în prezenţa iubirii, cele anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

poezie 5-18

Puiu Răducan

Începe să intre primăvara în curte, dar pe mine mă dor durerile amintirilor. Până și dealurile au amuțit, au îmbătrânit. Pădurile de la umerii lui... și ele au îmbătrânit. N-are cine mai asculta cucii, mierlele... Și colecționerul cimitir a îmbătrânit! Și crucile au obosit de văitaturi plăpânde. Cele bătrâne stau într-o rână. Terminați, crucilor, cu văicăreala, cu... chematul!

De proști ce suntem, Domnului îi este rușine. Pământul este plin de ură. Dumnezeu se tot îndepărtează. Inundați de păcate fierbinți, multilateral dezvoltate, la picare în genunchi cerem Domnului îndurare, milă, iertare. Ce lași suntem! Am să-mi fac o poză trecută de 99 de ani. Am s-o fac în oglinda zbârcită, umplută cu riduri grosolane, nesimțite, dar am să-i pun și două cârje sau cărucior blând cu (t)rotile. Am să mă așez apoi o țâră în taină la o cină să fac inventarul păcatelor dulci, ca și voi... Cele (ne)dulci în zile fără soț. Cele bune – nu păcatele, bă, nu le inventariez că sunt puține! Ca și ale voastre...

pe strada veche din cartierul vechi al orașului gri o umbră veche se ține scai de-un om vechi

Rana din surâsul sânului obraznic a fost trezită pe-o movilă de aer crud. Aveți grijă de răni! Nu le treziți! Pot izbucni într-un râs feudal iar prin ele poate fugi Soarele, Luna...

Un ciob de oglindă mergea desculț pe malul Șasei. Cum care, Șasa, mă! Apa Iordanului meu, bă! Apa copilăriei mele, bă! Of, cum mă întrerupe ăsta!... Unde eram? Aaaaa, la ciobul de oglindă! L-am prins, l-am luat în brațe și l-am privit adânc; – Bă, urât mai ești, bă!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Elena Agiu-Neacșu

Astăzi regină-i securea, Iar gaterul... împărat.

Zelosului nostru amic I-a apărut un nou volum, Fiind invidios un pic, Îl voi felicita... postum.

În țara unde gâlceava O-ntreţine chiar primarul, Deasupra iese tot pleava, Căci e prostie cu carul! Leac specific românesc Românul este hazliu;

La marele Centenar, Suntem încă divizaţi, Căci rămas-am închistați ... În Cuaternar!

Având profesori drept proptea, Căci mare este sărăcia, Urcat-a trepte beizadea ... Şi cârmuieşte România!

Năpăstuiţi de nevoi, Ca la nimenea-i la noi, Doi cu sapa, trei cu mapa, Iar la butoane... otreapa! Realitate contemporană Sfântă ne era pădurea, Multe-ntre timp s-au schimbat,

Dacă l-a lovit necazul De-ndată schimbă macazul... Pe rachiu!

Eroi, de-acum statui pe soclu, Se mărginesc să vă privească Şi-n sinea lor să-şi spun-adânc: Români, sufletul vi-i iască! Chiar v-a-ndobitocit ban, De lui cu toţii vă plecaţi? Cu bani acumulaţi averi, Dar linişte nu cumpăraţi! Mai vine câte un cutremur Din când în când v-aduc-aminte Că nu-i de-ajuns bogat să fii, Ci mai ales smerit, cuminte. La ce vi-i util palat? Din ţară copiii se duc, L-aţi ridicat prin trudă grea Şi-n el s-a cuibărit un cuc. Pradă uşoară spoielii, Vă-ndepărtaţi de tot ce-i sfânt, Faptelor nu aflu scuză, Mă-nfior şi mă spăimânt, Căci demult sunteţi pământ...

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cum agaţă o duducă, Tinerii noştri la mare, Oferind cadouri rare, Nu se udă, se usucă!

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Rodica Aura Dan

Nu înţeleg mijloacele după care se orientează timpul şi nici de ce tristeţile se-nfig în inimă.

Nu înţeleg de ce sufletul se lasă scrijelit de furci şi de lacrimi în loc de a se detaşa.

sau sunt doar o coajă într-o plenitudine de dorinţe. Ce ştiu este că anotimpurile au jelit când eram despărţită de mine şi nu admiteam că respiraţia care m-a încolăcit, m-a răsucit, m-a învelit, există şi mă vrea unită în mine… cu mine… în mine…

În copilăria mea, mă fascina Râma era ceva incredibil cum ea venea, Nu ştiu cu cine să mă cert cum mă privea prin orificiul ei de sidef pentru tristeţile mele… întunecat, cu vântul, cu gândul, cu sufletu’ – lucios, cleios, frumos pătat Cine să mă înveţe? şi cum se-ncolăcea, şi cum scria din trupu-i inelat Am să mi le pun litere flămânde de afirmare pe aripile unor păsări şi dungi cu buline vineţii, liniare. care umplu cerul O zi întreagă o făceam să danseze sau pe un băţ de chibrit în tunelul străbătut şi n-o lăsam să plece, pe ea, freza, plugul afânător de râme al tărâmului fără lumină; şi am să le dau drumul pe ea, culoarea care amestecă pământul cu azot către oriunde, către oricând. şi-l face să respire, îi dă viaţă, îi face loc la trăire; pe ea, baiadera ce se unduieşte şi dansează, fără zgomote de ţimbale, fără strigăte, fără urale, M-am unit cu mine doar la bara unui băţ de chibrit sub o respiraţie care m-a încolăcit, m-a răsucit, pe care-l ţineam fascinată în mână m-a învelit… şi n-o lăsam, poate, o zi întreagă, Nu ştiu sau, poate, o lună, dacă am rămas doar o pulbere dizolvată pe ea, râma, să fugă-ntr-o umbră, într-o iubire să intre-n ţărână. Fascinaţie nebună, nebună, nebună… TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Simt trecerea timpului nepăsător, Trag la ușa lui un mare zăvor, Ascult atentă urma pașilor, Strâng bine tolba amintirilor, Încrustate în sufletul meu Timpul trece pe lângă noi greu. Nu am obosit, merg mai departe Răsfoiesc a timpului mare carte, Într-un frumos parc, pe o bancă Vinde multe flori și vise o țigancă. Urmele timpului s-au dus, s-au întors, Păstrez raze de lună într-un vers. Ceasurile picură în tăcere peste timp, Se rostogolește peste toate alt anotimp. Când zarva zilei se preface în șoapte, Pe bancă, țigăncușa bucurie împarte . Frunze verzi azi, mâine frunze ruginii, Printre copacii înfloriți te aștept să vii, Vântul alergă printre frumoase plete, Mi-ai dăruit un buchețel de violete. Timpul se ascunde în multe sertare, Unde arde mereu numai o lumânare. În parc banca este singură în noapte, Țigăncușa nu mai împarte vise, șoapte.

cad peste obrazul meu lacrimi, altele se adună într-o salbă, umbrele serii se lasă între noi, eşti visul meu în fiecare noapte. două lacrimi au căzut pe zăpadă, azi ninge cu fulgi mari plini de lumină, mă cuprinde iarna în brațele albe,

fulgul pe-o lacrimă s-a așezat, se rostogolește prin zăpadă. ninge peste ecoul tăcerilor mele, două lacrimi rostogolite peste clipe, în nopțile iernii lungi, eterne, fiecare clipă ascunsă în tăcere, într-un tablou alb de zăpadă, lacrimi îngheţate se adună într-o salbă, scârțâie gerul în nopțile cu lună plină, fulgii coboară în valuri uşor, pe aleile pustii doar vântul aleagă. pe cer sunt stelele de gheaţă, nu mai zăresc vreo urmă pe zăpadă doar o lacrimă pe obraz îngheață. aprind în sobă focul, este frig, petale de trandafiri înfloresc în obraz, o lacrimă cade pe omătul alb pur, a înghețat pe obrazul fulguit. s-a scurtat ziua dintr-o dată, îmbrățișați ne zgribulim lângă fereastră.

Aș vrea printre stele să stăm, Pe aceeași bancă ca odinioară, Din nectarul iubirii să gustăm, Să ne îmbrățișăm ca prima oară. La ureche încet să-ți șoptesc, Să ascundem în buzunar stele, În privirile tale să mă odihnesc, De mână să alergăm printre ele. Steaua iubirii este mereu aprinsă Revarsă în ochii tăi multe scântei Când noaptea peste noi se lasă, Să alergăm după o stea tu vrei. La mine-n suflet am adunat amintiri, O stea a nopții ne-a luminat iubirea, Se-ncarcă de stele și ale mele priviri, Sunt o visătoare ce iubește iubirea.

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicoleta Mija

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Constantin Mîndruţă

Ziua întâi – Sâmbătă 17 În Argeş nu mai e zăpadă, Uşor, uşor se simte-a primăvară, Aş vrea în Făurar ea să mai cadă, Să ningă chiar în fiecare seară. Plecăm spre Neamţ şi ne oprim la Bran, Frumos Braşovul parcă-ntinereşte, Aşa îl vrem în fiecare an, Ce-i românesc, românul tot iubeşte! “Izvoru Mureşului”, dragă mânăstire, Ce binecuvântare dă celor ce pleacă, Simţim în suflete aleasa ei iubire Şi frunţile pios ni se apleacă. Popas urmează-apoi la Pângăraţi, Pe cer seninul este mai frumos Şi pelerinii simt că sunt iar fraţi, Spre Bistriţa ar lua-o şi pe jos.

Că este Sfânta Ana ce ne-aşteaptă Şi ne rugăm la Mama Maicii noastre, Ca să ne fie calea şi mai dreaptă, S-avem o stea şi noi printr-alte astre. Varaticul cu Sfântul Iosif ştie De liturghii şi acatiste scrise Şi-n inimile noastre reînvie Speranţa viselor mereu ne-nvinse. Agapia, istorie deplină, Aprinde-n mâini o altă lumânare, Prin rugăciuni noi mai lăsăm din vină,

Că după Lună, Soarele răsare. Şi ultimul popas e Sihăstria, Cazare şi o sfântă cină, Simţim privindu-ne în ochi, mândria, Moldova mea cu patria divină.

A doua zi – Duminică 18 Ne-aşteaptă Iaşul, Sfânta Catedrală, Plecăm în dimineaţa cea de iarnă, O Catedrală a Moldovei fală Şi mai frumoasă, cerul fulgi să cearnă. Îngenunchez la Sfânta Parascheva, Mă rog cum numai eu ştiu să o fac Şi lacrima din suflet mi-e aieva Şi Cuvioasei ştiu că-i sunt pe plac. Că Dumnezeu pe rând ne tot încearcă, Cum viaţa noastră nu-i indiferentă, Durerea să nu fie mai săracă, Alunecând, se rupe-o mână neatentă.

*** La Mânăstirea Neamţ îngenunchem, E Slujba Sfântă ca o dezmierdare, La mine, Doamne-n rugă, eu te chem, Că simt mereu nevoia de iertare. Apoi la Secu am urcat pe scări Şi ne-am rugat de bună sănătate, Curaţi şi albi cum ninge dinspre zări, În suflete cu blândă bunătate. La Sihăstria ne întoarcem seara, Cinăm, Lăsat de sec cu Dumnezeu, Sunt iar copilul, iar cu sănioara Şi ninge minunat, totul e-al meu!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

IlianaCătănescu

citindu-i în Braille alfabetul pe care acum, doar acum îl înveți, cu amprentele arătătorului drept, dinspre emisfera dreaptă,

Oarbă de-aș fi, vederea ta ar sta spre înlăuntru și atât de clară, încât aș amuți, cumva, în ea, ca tânguirea-n struna de vioară... Cu pipăiri de iriși, nenăscuți, aș săruta adâncurile tale, iar tu ai învăța să mă săruți cu arderi de miresme din pocale. Te-aș mângâia cu degete cântânde, ar lacrima sub ele pielea ta, când ar simți sub tresăriri flămânde, nevoia de-a se tot înfometa... Și trupul tău ar lumina în noapte, verzi licurici în câmpul meu de maci, dar, vezi tu, vara cu adânc de șoapte e cam departe, și tot pleci, și taci. Te-aș săruta cu gustul ce-mi rămâne neșters, când izvorăști în mine, rânduri, cu foșnetul pădurilor, ce-apune când mi te scrii pe troițe de gânduri, cu ochii arși de doruri ți-aș aprinde secundele cu preț de nemurire, dar vezi cum Timpul cumpără și vinde, când tu te pierzi în labirint, iubire...

cea responsabilă de procesarea muzicii, de simțăminte şi de durere, de transformarea imaginii în reprezentare, în timp ce ne căutăm un echilibru in emisfera stângă, cea rațională, liniară, univocă, rece, doar cu puterea gândului, căci toate acțiunile noastre, dar toate, ne contrazic, proiectile lansate într-un fel de autodistrugere, combinație letală de „te doresc imposibil”, cu ruperea de contingent, de orice, dezrădăcinându-te, spre a te replanta în alt pământ, locuit de celălalt... te părăseşti pentru o altă patrie, atunci când iubeşti. Şi călătoreşti... şi înveți o nouă geografie: a sufletului pe care ți-l descoperă lacrima, în propriile-i izvoare, a munților de tăcere sau a câmpiilor înflorite în culorile dorului, a şesului pe care îți poposec gândurile, în aşteptarea lui, când se înserează în tine... Şi mările ți se deschid, cu bărci amarate de nu se ştie când, tocmai pentru călători în doi, prin cețuri luminate doar de farul ce vine

în care vederea ți se deschide înăuntrul celuilalt, cercetându-l, pipăindu-i marginile, dar dorind ne-mărginirea,

dinlăuntrul tău, al lui, al veşniciei oprite în cochilia secundei albe ce ne desenează conturul, pe pânza de păianjen a nădejdilor, în ultima Poezie a trecerii...

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Iubirea vine cu un soi de orbire

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Maria Ileana Tănase

Gândul și-a agățat jupoanele în ciulinii Bărăganului, iar prin pământul cuvintelor, cândva sfințit, se zvârcolesc chemările rămase cu umerii goi. Brațele nopții întorc clepsidra și din nisipul vânturat de amintire, se rostogolesc sonatele durerii până când zorii, eternii designeri, îmbracă goliciunea chemărilor. Palma mângâie ceafa gândului ce se strecoară la braț cu timpul, împodobit cu vise, prin lanul cu ciulini de-un verde-ncărunțit. Rătăcesc prin doruri fără să plec, fără să stau, iar peste umerii care tânjesc, ca și noi, a înflorit veșnicia.

Mi-am pieptănat gândurile, le-am prins, iarăși, în agrafe bătute-n pietre din cuvinte... nu vreau să amorțească sub talpa tăcerilor, să arate precum o cenușăreasă chinuită și ignorată de rubedeniile cu suflet de tinichea. Chiar dacă, mai toată ziua și-o petrec pe vatra rece a singurătății, foșnesc, continuă să împrăștie miresmele unui anotimp desfrunzit... să aleagă, din cenușa timpului, boabe de lumină. Speră, ca într-o zi, s-ajungă la balul unde condurii poveștilor prind viață!

Nopțile mă întâmpină, demult, cu brațele-nghețate și prin bezna cenușie, scâncesc clipele orfane, se târăsc alene, orbecăiesc înfășurate-n fâșii de suflet, către încheietura mâinii cuprinsă de grafospasm. Dinspre foișorul unui anotimp răzbat acorduri de Vivaldi, inundă câmpia minții... doar umbra gândurilor, zâmbitoare, mă sărută, mă mai răsfață, ca o ploaie de vară, până când din panglici de curcubeie, dimineața își împletește cosiță, iar din sufletul-poveste plesnesc, ca versuri, muguri de tăcere.

(Acrostih) Creionez munți de gânduri pe-ai nopții pereți, Obsesivă caligrafiere prin deșertul depărtării, Nisipul, încă, se scurge-n clepsidra trupului Captivă-ntre dunele viselor și tăcerea aurie Ursită s-ajungă răstignită pe roata timpului Ruginit prin anotimpurile vitregite de razele Soarelui ce ne-au încălzit odată, nemurirea. Amurgurile-s rănite de zădărnicia așteptării, Pașii minții rătăcesc pe drum osândit dorință, Obositor urcuș când tăcerea merge-n baston Lustruit cu postavul neputinței prins în buzele Lacome ale nopților oblojite de lira lui Apollon; Osana adusă iubirii, ridicată la rang de Artă, Nobilă lumină, podoabă pe umerii destinului.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Anişoara Iordache

fereastră deschisă, răzleți fulgi de nea în aroma de ceai. stând pe acoperiș: luminile orașului, mai aproape de stele. solstițiumoșul aruncă bastonulmai vioi prin nămeți. luna, prin ploaia de meteoriți, torță aprinsă. * la un suc cu elevii meifurtună prin amintiri.

prin întuneric, ecoul glasurilor formează pârtii. în liniștea înserării, lângă tine, se topesc zăpezile. pipăind nevăzutul, muzica cosmosului foarte aproape. * în fiecare poem şoptit, un cod melodic secretgăsește cheia! un strop de cerneală oferă infinitului o poartă spre vis

ieri parcă e astăzi; florile tot frumoase.

zăpadă timpuriefiori pe marile trepte ale vârstei.

cântând „pe ieri”, în apele clipei, ofranda unui gând bun. * văzătorii cu inima înfruntă fără frică tenebrele.

nicio stea, doar vulpea speriată de stolul de grauri. miez de noapteduși de vârtejul de vânt ochii deschiși.

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tot mai slăbit, căutând în zăpadă ceva din copilărie…

e atât de rece! și albul se suprapune peste negru

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Nicu Doftoreanu

Version française par Cristian Țîrlea Alors JE CR OYA IS.

Version française par Magda Barbier et Iuliana Nisipașu TU MEN S! Je le sais! Mais tu sais si bien mentir

Aujourd’hui je ne crois plus...

Et les larmes de ton âme Les sens-tu?

Que si j’essayais...

Elle déforment mon rêve Quant ton regard répand en moi

Je n’essaye plus. Que j’oublie. . . J ’OU BLIA IS!

Quand il m’APPELLE. Je risque de tout perdre... en gagnant, Et je remets à plus tard mon aveu

Alors je savais. Aujourd’hui je ne sais plus...

Et... TOI... tu t’en vas.

Que si j’essayais...

TU T’EN VA S?! ... Pourquoi?

Je n’essaye plus.

Mais moi je reste...

Que je croie... JE CR OYA IS.

Je reste oublié et je colle les lambeaux de mon âme Au bord des plis de mes désirs

Alors JE PO UVA IS .

Les désirs mélangés aux regrets qu’on voit

Aujourd’hui je ne peux plus...

dans tes yeux.

Que je fasse semblant...

TU NE DIS R IEN! Tu te caches,

Que j’essaye, encore...

Mais je te sens car tes yeux me parlent

Que je te croie, encore...

Obsessions désemparées Promesses perdues dans la douce caresse

Aujourd’hui je ne peux plus...

Rien! Rien! Rien!

des étoiles Alors, j’ose te dire: ALLEZ VI EN S! Et même si tu penses me mentir, TU SAIS SI BIEN MENTIR! JE LE SAIS.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 1 9- 32

Cristian George Brebenel

Jungla înveleşte ca un pled verde, jilav, pământul, dealurile şi câmpiile Gangelui, îşi aruncă necruţător ţesătura vie, de stăpână, asupra cascadelor, râurilor, sufocă ogoarele, satele risipite ca nişte boabe de orez, oraşele, zeii şi templele lor, oamenii. În pledul acesta al junglei, regii îşi împart neghiobi pământurile. Dar jungla nu le aparţine. Jungla e a celor ce n-au pământuri. Peste cei plecaţi în junglă, suflă alte vânturi, domnesc alte legi. În regatul Kosalei şedea pe tron un rege cu numele Sindravarman. Nu se putea spune despre el că era un rajah sângeros, deşi pedepsea aspru atât minciuna cât şi adevărul, mai ales când era vorba despre el şi ordinea de stat instituită de domnia lui. Multe se puteau spune despre calităţile şi defectele sale de om aruncat în existenţă de pronia divină, de om care se roagă, mănâncă, bea, iubeşte şi suferă, precum şi de cele de rege care ordonă impozite împovărătoare peste măsură şi execuţii capitale, poartă războaie sau încheie pace cu împărăţiile vecine. Dar sigur se putea spune despre el că iubeşte fără limite poezia. Pasiunea pentru stihuri îi înlocuise până şi vinul în cupe, până şi bucatele pe tipsie. Răsplătea cu valuri de aur şi perle pe cei care reuşeau să-l încânte cu vreun vers divin mesteşugit. Sute de poeţi îi căutau preajma şi ocrotirea, hrănindu-se din generozitatea lui, sute de învăţăcei se şcoleau la bresele lui poetice, se converteau la noua religie şi lege a cuvântului. Înflăcărat şi mândru, înfiinţa noi şcoli, noi curente, primea noi ucenici la curte, mulţi veniţi din afara hotarelor hindice. Dar, pe cât de pătimaş cu ascultatul poemelor, pe atât de slab poet era. Suferea cumplit, fiind convins că o superficială educaţie în copilărie îl privase de acest har. Ceea ce îi stârnise această patimă

fusese Palipta, amanta regelui. La curte Palipta era un cuvânt atotputernic, era o lege. Nimeni nu o văzuse. Doar regele şi sfetnicul Mahavira, intimul lui prieten, vânător şi cunoscător desăvârşit al junglei, neântrecut poet, cărturar şi jucător de şah. Palipta locuia undeva în nesfârşitul pădurii. Despre ea nu se ştiau prea multe. Se zvonea că ar fi de o frumuseţe cutremurătoare, ştia toate cele şase darsane filozofice, Upanişadele, toate scrierile sfinte în frunte cu Vedele, Brahmanele, toate limbile sacre şi profane ale Indiei, dar mai presus de toate acestea, era încarnarea poeziei. Avea atâta talent, încât cu regele vorbea numai în versuri, improvizând după legile zeilor. Alţii şuşoteau că Palipta ar fi de fapt un duh necurat, o stranie încarnare a Marei. Ca să o aducă la palat, regele ar fi făcut orice; şi-ar fi omorât nevestele, şi-ar fi dat foc la temple şi palate, şi-ar fi alungat copiii, şi-ar fi aruncat toate avuţiile în Ganga, şi-ar fi vândut ca sclavi prietenii şi supuşii de la curte, ar fi renunţat la castă. Dar Palipta nu voia să părăsească jungla unde regele îi ridicade un templu, divinizândo. Poate chiar iubea o zeiţă nemuritoare, gândea el. Nimeni nu putuse să spună ce se întâmplase cu meşterii şi sclavii ce-i ridicaseră templul, fiindcă dispăruseră. Cortegii întregi de avuţii şi animale luau drumul fără de întoarcere al junglei, conduse de rege şi sfetnicul său. De aceea supuşii priveau invidioşi jungla. De asemenea o urau şi pe Palipta. Palipta şi jungla erau tot una. Timpul trecea înmulţind clevetirile supuşilor. De câtăva vreme, regele era din ce în ce mai bucuros. La fiecare trei zile pleca în junglă să vâneze, însoţit de credinciosul lui sfetnic. Nici un om mai mult. Aproape un an lucrurile se petrecură astfel. Dar într-una din zile regele se întoarse singur din potecile tăinuite ale desişului verde, plângând, plin de sânge şi ţinând un prunc în braţe. Din ziua aceea regele nu a mai păşit niciodată în junglă. S-a bănuit că, deodată, cuprins de o oarbă gelozie,

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

i-a ucis pe Palipta şi pe Mahavira. Alţii au zvonit că Palipta a murit la naştere, iar regele l-ar fi ucis pe credinciosul lui sfetnic într-un moment de durere vecin cu demenţa. Nimeni nu a putut şi nu va putea să spună vreodată adevărul. Rajahul şi-a revenit numai datorită dragostei lui pentru poezie. Zile în şir asculta pierdut odele pământului ce proslăveau zeii, creaţia, viaţa ascetică, spirituală. Despre iubire n-a vrut să asculte vreun cuvânt. Pentru el iubirea dispăruse. Când s-a mai liniştit, a acceptat să i se aducă pruncul, după care a poruncit să vină la el toţi cei înzestraţi de spirite şi zei cu harul nepieritor al poeziei. Când s-au adunat toţi, bărbaţi şi femei, maeştrii adevăraţi ai stihului, regele a mărturisit că trăieşte pentru un singur ţel; fiul lui să fie primul muritor care va auzi numai poezie încă din faşă, va vorbi numai în versuri de mic, va fi deci, cel mai desăvârşit poet al lumii. Toţi vor fi răsplătiţi cum nu-şi vor putea crede ochilor, dacă fiul lui va da semne de mare pricepere poetică. Urechile lui nu au voie să fie pângănite de vorba obişnuită. Dacă va prinde că i se calcă porunca, pedepsele vor fi îngrozitoare. Şi astfel micul prinţ al Kosalei începu să păşească în viaţă înconjurat de invidia şi dujmănia fraţilor lui, de poezie şi de junglă, fiind pus în cea mai îndepărtată aripă a palatului, învecinată pe trei părţi cu pădurea. Ore întregi regele se juca cu fiul său fără să-i spună un cuvânt, temându-se de influenţa nefastă a graiului obişnuit. Doicile, alese dintre cele mai destoinice şi înţelepte femei ale regatului, ce posedau darul poeziei, cu greu făceau faţă acestei neobişnuite sarcini. Supuşii începuseră să-şi dea coate, şoptind cum că regele s-a ţicnit. Însă regele era mai destoinic ca niciodată în treburile ţării. Purta războaie victorioase, construia palate şi temple impunătoare. Copilul creştea mare şi frumos, dar, deşi împlinise trei ani, nu articula nici un cuvânt. Stătea tăcut, jucânduse cu piesele de fildeş ale şahului. La cinci ani

îi bătea la acest război pe toţi învăţaţii, dar nici vorbă de grai. Anii treceau şi prinţul crescu mare. Deşi nu vorbea, la unsprezece ani, conform regulilor castei, regele îi obţinuse prin legi emise special, accesul la iniţierea cursului sacru şi funia sfântă a celei de a doua naşteri, dându-l în grija brahmanilor. Îi asculta tăcut pe toţi, înţelegea cele mai subtile probleme de gramatică şi aritmetică versificată, dar nu era chip să-i smulgă cineva un cuvânt sau un zâmbet din tristeţea cuibărită în suflet. Dacă muţenia lui putea fi luată drept o boală a trupului, lipsa râsului şi a zâmbetului era luată de toţi ca o boală a studentului. Regele nu voia să audă că prinţul e bolnav. Era mândru că fiul lui era atât de isteţ, totuşi mâhnirea îl învăluia cu încetul, deoarece încă nu putea să vorbească în versuri, desăvârşit, ca un zeu. Pesemne că starea asta a poeziei este deosebit de dificilă, gândea el, încât dacă toţi oamenii ar fi poeţi, copii ar vorbi mult mai târziu ca de obicei. Învăţaţii nu tăgăduiau că e deştept, scrie pe dinafară cele opt cărţi ale lui Panini, precum şi nenumărate versuri sfinte, ceea ce arată şi o strălucită memorie, trage bine cu arcul, mânuieşte precum eroii sabia şi călăreşte minunat prin parcurile imense ale palatului, stăpâneşte fără greş tehnicile oculte, magice, deşi nimeni n-a avut curajul să i le predea, cunoaşte toate ritualurile sacre şi aduce jertfe după Brahmane, dar toţi învăţaţii cad de acord că vocea, cuvântul, a creat şi susţine universul, cele văzute şi cele nevăzute, aşa că prinţul nu poate să fie decât bolnav. Trebuiau consultaţi înţelepţii junglei maharişii, cei ce se purifică întru cunoaştere, sau poate chiar zeii. Dar regele nu voia să audă de aşa ceva, mai ales de junglă. Spera în forţa tămăduitoare a poeziei. Prinţul se închidea pe zi ce trece în sine. Servitorii şopteau că prinţul are un mod ciudat de a fi la multe ore din zi, dar mai ales din noapte. Singurii lui prieteni rămâneau crapii aurii din eleşteul unde înota şi un foc în

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Dumitru Dănăilă

(Fragment din romanul „FLUTURI IERNATICI”)

în

lucru

Se înseninează Loriana când observă că umbra aşezată peste fericirea ei dispare, când e sigură că nu va veni nimic rău din partea lui Floricel. În naivitatea lui, el va spera mereu că fugara se va întoarce într-o zi acasă şi o va aştepta cuminte. Nici gând să se întoarcă, ea nu ştie cum să mulţumească Cerului pentru uluitoarea schimbare din ultimele zile. De acolo, de sus, e sigură că a venit schimbarea, dar mâna întinsă din înalt a lucrat prin Lică, el a fost trimis să-i aducă lumină în suflet. „Ce mi se întâmplă mie acum nu poate fi decât minune, îşi spune zâna. Ce altceva decât o minune putea să mă scoată din hăul în care căzusem odată cu primii paşi către casa lui Floricel? Credeam că acolo îmi voi înghiţi cu noduri tinereţea, acolo mă vor prinde bătrâneţile, dacă le voi apuca… Cineva a vrut altfel, a vrut să mă aducă iar la lumină. Mă orbeşte lumina asta neobişnuită, venită în timp ce fugeam spre necunoscut. Prea s-a ivit deodată, prea mi-a inundat sufletul înnegrit, pustiit, lăsat la vrerea sorţii. Parcă îmi e şi frică să mă bucur, să cred că eu sunt aceea peste care se revarsă atâta puritate, atâta frumuseţe. Sper să îmi ţină Domnul mintea întreagă şi să n-o iau razna de prea mult bine. Nu, nici vorbă, n-am timp să mă bucur de binele care m-a învăluit în aceste zile de basm, nesperate şi neaşteptate. Am o mie de treburi şi cea mai serioasă este închegarea noii familii Roşoveanu. De data asta, va fi o familie! Loriana şi Pantilică Roşoveanu… O familie în toată regula, cu acte, cu nuntă. Zicea Lică să mă gândesc la nuntă. Mai bine mă gândesc, până atunci, cum să mă apropii de

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

curtea interioară, asupra căruia se apleca grijuliu, întreţinându-l. Prinţul nu a dormit niciodată decând există, curgeau şoaptele supuşilor. S-ar putea să fie un duh rău. Servitorii îl ocoleau, curtenii deasemenea. Rămăsese singur. Chiar regele, alături de el, începuse să aibă o stare stranie. Prinţul privea noaptea stelele şi urmărea focul. Câteodată trecea parcă cu o privire imaginară, ce-i sfâşia pleoapele închise, prin zidurile groase ale palatului, spre junglă. O noapte întunecată îi răpi adorarea stelelor. Spiritul i se calmase mai profund ca niciodată. În timp ce urmărea tăcut pâlpâirile focului, auzii un scârţâit de paşi pe ţărâna curţii. Întoarse lent privirea. În umbra porticului se zărea o siluetă. Vocea ei slabă şi totuşi autoritară îi zise: „Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza. Am venit să te duc în junglă!”. Tăcerea inundă curtea ca o apă adâncă. „Apropiete, Mahavira!”, îi zise într-un târziu prinţul fără să clipească, potrivind tăciunii pe foc. „De unde şti că eu vreau să merg în junglă?” În bătaia flăcărilor intră un bătrân strâns în cercurile anilor, desculţ, cu părul şi barba având splendoarea zăpezilor veşnice. Veşmântul, aidoma de alb, sub care ţinea mâna dreaptă, era pătat cu sânge. „Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza! Am venit nevăzut să te duc în junglă!”. Prinţul îl fixă. „De unde ştii tu Mahavira, că jungla e tărâmul poeziei adevărate?”. Mahavira nu răspunse. Mâna lui uscată frământa frânghia ce-i împodobea umărul. „Joacă!” îi porunci prinţul, aruncând pe nisip tabla şi piesele de fildeş. „Dacă tu eşti călăuza, trebuie să mă învingi!”. Focul începuse să se stingă. Timpul avea altă consistenţă. Din şapte mutări bătrânul îl învinse. Apoi se întoarse. În urma lui prinţul pătrunse în junglă fără să fi zâmbit măcar o dată în viaţă. Focul mai pâlpâi de două ori şi se stinse.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

socri, cum să le intru la suflet, să le fiu pe plac.”

Că îi ştiu oameni de treabă.

– De treabă sunt, numai că nu m-au lăsat Se pare că nu e prea greu să le fie pe plac să-mi fac un rost, să mă duc, aşa cum mi-am bătrânilor, nu sunt deloc pretenţioşi. Şi ce dorit, la facultate. frică i-a fost că nu se poate ataşa de ei! Dar – Poţi să-ţi faci un rost şi fără facultate… toate se aranjează, cum spune Lică. După ce s- Uite băiatu’ ăsta al nostru nici n-a pomenit să a ales cu un flăcău fain, parcă trimis din meargă mai departe după ce a terminat depărtări azurii, după ce fugarii au fost liceu’… N-ar fi fost rău să ajungă şi el ceva primiţi cu îngăduinţă în casa Roşoveanu, acolo, inginer sau mai ştiu eu ce, da’ nici n-a după ce şi-a alungat teama că Floricel îi va adus vorba, a suflecat mânecile şi s-a apucat face vreun rău, Loriana crede că n-ar mai fi de de treabă. Că e treabă de făcut aici, nu glumă. aranjat decât legătura ei cu socri. Nu-i deloc – Poţi, sigur că da, poţi să îţi faci un rost şi simplu. Din câte ştie şi mai ales din ce a auzit fără facultate, numai că eu nu mă văd om de la alţii, rar vezi noră să se aibă bine cu împlinit dacă nu îmi continui studiile. Lică a părinţii alesului. zis că e de acord să mă înscriu la fără – Tu, fata mea, să nu ai grijă că n-o să ne frecvenţă. înţelegem, îi spune Lorianei mama Caliţa, aşa – Nici noi n-o să ne opunem! Da’ nu-i o ştie satul pe noua ei soacră, în prima înţeleg p-ai tăi… dimineaţă pe care fugara o petrece în cea de a – Sunt şi greu de înţeles, sunt nişte rămaşi treia casă a sa. Să ştii, nici bătrânilor mei nu le-a plăcut că m-am dus după omul ăsta al în urmă, nu văd că lumea avansează, că oamenii mai ştiu şi de altceva în afară coada meu, după Culai, că era mai scăpătat decât noi. Da’ şi-au dat repede seama ce fel de om îi. sapei. – Lasă-i în pace, nu fii necăjită pe ei! Aici, la Că, până la urmă, omu’ îi important, nu averea lui. Aşa cum a fost el, mai scăpătat, uite că ne- noi, nu te opreşte nimeni să faci ce îţi convine, am făcut şi noi gospodărie bună, că nu ce crezi tu că îţi e mai de folos. Şi să nu prea suntem ăi din urmă în sat. Voi să vă ţii seamă de ce spune satu’! O să vorbească el înţelegeţi… Că din partea noastră… Nouă nu cât o vorbi şi se linişteşte. Nu sunteţi voi ne mai trebuie nimic. Sănătate. Atât! Şi linişte. singurii fugari… Ionel a lu’ Sprânceană şi Lina De-acum, voi o să fiţi stăpâni peste ce s-a lu’ Gherghe nu tot aşa au fugit? Ce s-a mai vorbit pe seama lor… Şi acu’ sunt bine, slavă agonisit aici. – Cum să fiu eu stăpână dacă am venit Domnului, au servicii amândoi, la oraş, nu mai zice nimeni nimic. Ce dacă unirea voastră n-a încoace cu mâna goală? fost cum trebuie să fie? Important e să fie – Nici nu trebuia să aduci nimic. Bogăţia ta bine. Şi, până la urmă, cine ştie cum trebuie să sunt mâinile! Cu ele o să ţii casa asta, că eu… fie unirea a doi tineri? Lumea se schimbă, nu Fost-ai, lele, cât ai fost… mai e aia din vremea noastră, când toate se – Sunt şi mâinile o bogăţie. Însă bogăţia petreceau la timpul lor, după obiceiuri, după omului e sufletul lui. Eu vin cu sufletul reguli. deschis în casa dumneavoastră, cu tot ce e – Tocmai de-aia vreau eu să învăţ, că lumea mai bun în el. Şi vreau… Vreau să fie totul se schimbă şi poate ajut şi eu la schimbarea bine… Dacă acasă la mine nu s-a putut, barem ei. aici să fie bine. – Nu ştiu cum o să schimbi tu lumea… Cam – Da’ ce ai tu de împărţit cu ai tăi, fata mea? TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

greu de aici, de pe coama dealurilor noastre! Şi nu ştiu dacă se lasă lumea schimbată de o fiinţă aşa de tânără, plăpândă şi, iartă-mă că îţi spun, încă nepricepută. – Încă nepricepută în treburile casei, gospodăreşti… – Lăsaţi lumea în pace, că n-o schimbaţi voi, zice glumind bătrânul Culai. Mai bine sămi toarne una din voi să mă spăl, că am făcut curat la animalele alea… Şi-oi mai face până şi-o intra în pâine fugaru’ nostru… Îl mai las v’o două-trei zile, să-şi tragă răsuflarea după atâta alergătură şi gata, îi predau frâiele gospodăriei. Io le-am ţinut destul, mi-ajunge, gata, să le ia el şi io doar să stau p-aproape, să nu facă v’o nefăcută. Aşa a început predarea ştafetei în familia Roşoveanu. Lui Lică i-a fost simplu să o preia, ştia ce are de făcut pentru ca gospodăria să meargă liniştită mai departe, chiar să înflorească, fiindcă a încăput pe mâini tinere şi, în plus, beneficiază mai departe de experienţa, de chibzuinţa bătrânilor, care nu s-au dat de tot deoparte, doar au redus turaţia motoarelor obosite de-atâta funcţionare. Sunt cam în vârstă Roşovenii, nici n-ai zice că Lică e băiatul lor, prea e tânăr, a apărut pe lume când ei trecuseră de patruzeci de ani. De-asta s-au şi bucurat bătrânii că, în sfârşit, flăcăul lor s-a însurat. Nora nu e ce şi-ar fi dorit, e nevastă luată de lângă bărbatul ei, nu fată luată de lângă părinţi, dar e ce a vrut feciorul. Şi dacă el a vrut aşa, nu au decât să alcătuiască toţi o singură familie şi să lupte fiecare pentru a o impune în ochii satului. Lorianei îi e cel mai greu să impună familia Roşoveanu. Ea, deocamdată, o trage înapoi, ea e cea pe care satul o arată cu degetul. Şi ce dacă? Niciunul din cei care o acuză nu i-a intrat în casă, nu ştie nimeni cum a trăit cu Floricel, ce cazne au venit peste tinereţea ei. Ce dacă nu lua palme sau pumni, ce dacă nu i

se vorbea urât? Chinul ei era că nu simţea un suflet alături de al său, nu auzea un cuvânt de mângâiere, niciun cuvânt nu auzea de la cel după care se dusese. Dacă nu erau televizorul şi radioul, putea spune că e în pustiu sau pe o insulă nelocuită. Acuzatorii nu ştiu cum s-a zbătut să îl aducă în rândul lumii pe cel căruia nu putea să îi spună soţ, nu ştiu că nu l-ar fi părăsit niciodată dacă ar fi putut stabili cât de cât o punte de comunicare cu el. Dar asta e treaba ei, n-o să spună nimănui nimic, n-o să se plângă satului, fiecare să creadă ce vrea, no să explice curioşilor de ce a plecat de lângă Floricel, de ce n-a stat o clipă pe gânduri când Lică i-a propus să fugă împreună. Va vedea satul, mai târziu va vedea că a avut toate motivele să renunţe la zilele înnegurate şi să urmeze drumul înfăţişat de feciorul venit ca în basme să-i schimbe existenţa anostă, insuportabilă. „ Nu sunt eu fata care să plece de lângă un om după ce a convenit cu el că vor păşi alături, indiferent ce obstacole se vor ivi, îşi spune zâna, scuzându-se parcă în faţa celor care o acuză. Dar nu-mi amintesc să fi convenit ceva cu Floricel. Nici nu am ce să-mi amintesc din povestea asta a noastră. Poveste… Poveştile sunt frumoase, te acaparează, le citeşti cu sufletul la gură şi n-ai mai vrea să se termine. Eu şi Floricel nici nu putem spune că am avut o poveste. Totul s-a întâmplat rapid, fără vorbe, în taină, să nu intrăm în gura satului. Am plecat de pe o uliţă pe alta şi am devenit nevastă, când eu voiam doamnă să devin, una respectată şi apreciată de lume. În clipele alea nefaste, nervoasă că mi se frângea visul de a intra în rândul celor învăţaţi, nu mă mai interesa viitorul, nu aveam decât gândul să plec de acasă oriunde, numai să nu aud spunându-mi-se că nu îmi trebuie carte, că pot avea tot ce îmi doresc fără să umblu pe la facultăţi. Tot ce îmi doream era să ajung la catedră, să predau. De ce mi-au zdrobit visul? Cheltuielile mari nu

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

erau un motiv, aveau bătrânii bani să mă ţină în facultate… Pe atunci, prin anii ’60, bursa acoperea cheltuielile de cazare şi de masă ale unui student. Îmi iubesc părinţii, mult îi iubesc, dar gestul lor va rămâne mereu un mister pentru mine. Până la urmă, poate e mai bine că s-a întâmplat aşa. Nu degeaba se spune că la trandafir ne se ajunge fără să simţi înţepătura spinului.” Nu apucă Loriana să-şi termine gândul şi îl aude pe Lică: – Loooori! Lori dragă, vino la poartă, te rog! Vino că iar ai oaspeţi… – Ce oaspeţi? se miră zâna. Cine să mă viziteze pe mine? Când se apropie de locul de unde venise chemarea, îl vede pe Floricel al ei ţinându-se de stâlpul porţii şi clătinându-se zdravăn. – Ce mai cauţi aici, măi omule? Şi de ce vii în halul ăsta? Tu parcă nu beai… Te-ai apucat şi de băutură, sărcu’ de tine!

Mihail Toma

O vreme câinoasă cam ca acum. În camera de cămin e frig și plutește o atmosferă deprimantă. Hotărăsc că lucrurile nu mai pot continua așa. Mă scocior prin buzunare mai tapez un coleg, trec pe la Olgu a și… printre rafale de frunze muribunde ne îndreptăm spre centru. La Bolta Rece, cald și multă lume alungată, ca și noi, din casă. Cu greu găsim două locuri libere la masa unui personaj pitoresc: barbișon, papion și costum Ivy League cu o batistă extraordinară în buzunarul de la piept. Fac o comandă studențească. Căldura, gălăgia intimă și muzica în surdină ne spală de orice inhibiții. Suntem foarte îndrăgostiți, cel pu țin eu, așa că ne înghesuim unul în altul fără pudoare. Amicul boem ne privește printre gene – Acu’ am motiv… Că nu mai am… Că nu sorbind din pahar. Ochii îi râd. Vine comanda. mai am nevastă, zice Floricel împleticind Îl văd că se foiește. Cumva vrea să ne atragă aten ția. cuvintele. – Să nu mai vii băut aici, auzi? – Nu mai viu, da’ vii acasă? – Nu ţi-am spus că nu vin, că am plecat de tot de acolo, că totul s-a terminat între noi? – Nu s-a ter… Nu s-a terminat! Nu s-a… O să vedeţi voi! O să… Pentru a nu mai continua cu ameninţările, Lică îi închide poarta în nas rivalului său, care ar vrea să mai spună ceva, dar nu ştie ce, mintea nu-l mai ajută, cuvintele s-au rătăcit cine ştie pe unde şi nu mai dă de ele. Face un efort să treacă de podeţ, apoi, scăpat parcă de ce a fost mai greu, îşi ia avânt şi se îndreaptă şerpuind spre casă, lăsându-i pe fugari nedumiriţi şi îngrijoraţi.

Ridic o privire întrebător aprobatoare. – Hmm, își drege vocea. Și eu tot în amor mare cu soața. Îl îndemn din privire în timp ce bobinam la frigăruile cu garnitură. Olguța îmi trimite un semnal scurt, pe sub masă. Îl ignor și mă bag în seamă: – Alte timpuri… – Nici nu știi câtă dreptate ai, replică prompt. Cum ziceam… eram foarte îndrăgostiți, două jumătăți reunite, cred că pricepeți, nedespărțiți… doar că într-o seară, ne-am culcat unul în brațele celuilalt și când m-am sculat eram singur. Rămân cu dumicatul în gât. Pe sub masă Olguța mă atenționează din nou. De data asta a durut! – M-ați înțeles greșit, adică nu ea m-a părăsit… cum să vă zic? Eram singur, în alt

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Ridic privirea și…pentru prima oară de când ne a eșezasem la masă, îl privesc cu aten ție. E un caucazian cu o față cu trăsături bine conturate, nas îngust și bărbie voluntară. Părul, presupun că era șaten dar acum, e de un alb platinat. Perfect bărbierit și cu mâini îngrijite, ale cuiva care nu a excelat în munci fizice. Ochii sunt căprui deschis, cel stâng având stropi verzui ce păreau că dansează. Îmi suportă privirea fără ezitare chiar cu o ușoară malițiozitate apărută în crețurile din colțurile ochilor: „Nu mă crezi?!” – Încă nu am ce să cred. Povestiți, vă rog.

gradele mele de libertate sunt extrem de limitate. Pur și simplu, deși știam, cunoșteam drumul, nu puteam să cotesc, așa precum un bolid de curse nu poate lua un viraj brusc fără riscul de a se răsturna. Inerția nu mă lăsa să aleg acele poteci pe care mi le doream deși ele erau acolo... în fața mea. Ooo, am făcut totul dar târziu, din nou prea târziu, am realizat că istoria este arta pașilor mici și mai ales a greșelilor. Ceva am reușit. Am plâns, am implorat, am țipat și amenințat iar mama s-a dus la un control la București unde i s-a diagnosticat un cancer incipient de sân. A fost operată la timp și cancerul nu a recidivat.

– Vreți a spune, mă redresez cu greu, că – Nici mie nu-mi venea să cred… Totul părea familiar, era ceva… Și apoi am auzit totul este implacabil, că nu putem schimba nimic, că suntem eroii unui teatru de păpuși? vocea… vocea mamei, vocea mamei mele, – Nu departe, domnule dragă, nu departe. știi… mama a murit de cancer pe când aveam Doar că interdependențele noastre sunt atât vreo 24 de ani, și ce să mai cred? – Ie și din pat puturosule, du-te și dă cu apă de complexe încât o modificare, chiar minoră, pe ochi că acu’ tre’ să meri la școale! Buimac, presupune un număr aproape infinit de pași angoasat în cel mai propriu sens al cuvântului simultani și mai ales, că ne confruntăm cu un dar cu aplicația celui ce-și găsește drumul și val de redundanțe care au tendința de a anula aproape orice abatere de la program. pe întuneric în spațiul său familiar, am intrat – Și totuși sunt oameni care au schimbat în baie. După ce natura și-a cerut drepturile trag, mașinal, băncuța de sub chiuvetă, mă istoria… cocoț pe ea și mă uit în oglindă: Un puști de – Da, este adevărat, dar în contextul 10 ani mă privea din oglindă, cu o mutră istoriei. Nu ei au fost actul schimbării ci doar speriată și pistruiată. Mai să cad de pe bancă. victimile sale. Dar n’am timp de introspecții, vocea mamei – Și ce a ți făcut? mă aduce, brutal, în noul prezent. – Mi-am continuat viața, ce puteam să fac? A trebuit să o iau de la capăt. Cu mici excepții, am repetat-o! Împing farfuria în față și încrucișez – Excepții? Admiteți că au fost excepții… tacâmurile: – Daaa, cea mai mare și frumoasă excepție, – Presupun că ați încercat să mai schimbați dar timpul a fost nemilos. Deși, cum vă câte ceva? spuneam, tăvălugul vieții reale m-a compactat – Daa! Aveam în mine nu numai istoria dar rapid în masa amorfă a asfaltului omenesc, pe și toată experienta căpătată în cealaltă ea nu am uitat-o. Nu! M-am dus la ea, am existență. Desigur că am încercat, dar vezi pândit-o, aveam o spaimă cumplită că pe ea tu… viața e un tăvălug insensibil. Am fost viața o schimbase sau eu o schimbasem prins rapid în sistem și am descoperit că sau…înțelegi?!! Am ezitat îndelung apoi mianul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pat și în alt timp.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

am luat inima în dini și am sunat la ușa Maria Giurgiu apartamentului. A ieșit maică-sa. – Sărutmâna, domnișoara Dana e acasă? Ma privit circumspect, un străin la ușa ei iar eu știam și stropul de vopsea de pe canat. M-a privit și eu am strigat: – Dana!!! Și ea a venit, cu lacrimile șiroind și mi-a sărit la piept: – Ai venit, ai venit! Ooo, în sfâr șit ai venit! Era să mă sting! Mama ei ne privește ca pe doi nebuni și nu-mi pasă. O strâng în brațe. Fragilă, frumoasă și mirosind a lapte cald. Apuc de bâigui: – Și tu? O Doamne, și tu?

– Afară… Gata, s-a închis prăvălia!

(roman în lucru ) Odată ajunsă, Desire a deschis porțile automate, a intrat cu mașina în garajul mare, unde era loc pentru cel puțin trei mașini, a parcat și apoi urmată de Anca s-au îndreptat către intrarea principală a casei pe o alee pavată cu gresie în tonuri de maron închis și negru. Când au ajuns în fața intrării, Desire a scotocit în geantă după chei cu gesturi nerăbdătoare. În cele din urmă le-a gășit și a deschis. Anca observa cu îngrijorare gesturile febrile ale tinerei femei, care demonstrau fără dubii starea extremă de șoc și încordare psihică pe care ea căuta să și-o reprime.

Maitre, îl ajută pe amic să se ridice de pe scaun. Privesc în jurul meu: am rămas Deși nu era o mare cunoscătoare în singurii. Două fete fac, profesionist, curățenie. materie, observa totuși faptul că proprietatea Achit la chelner. Ne ridicăm. Olguța tremură. S-a oprit încălzirea? familiei Belmonte pe lângă că era Maitre ne conduce afabil, până sus la încântătoare, era și destul de mare. De o parte garderobă. Galant o ajută pe Olga să se a aleii, se întrezărea în semiobscuritatea îmbrace. Mă rotesc și îi strecor 10 lei în acelui moment, când noaptea începuse să se îngâne cu ziua, o grădină cu tufe de trandafiri buzunar. Zâmbește adânc și-l întreb: și azalee pe margine iar pe gardul grădinii se – Nu l-a ți lăsat să termine… întrezăreau tufișuri de glicine, ce îmbrăcau Mă apucă de cot: zidul. În spatele casei, umbrele nopții lăsau să – Am vrut să o scutesc pe Don’ șoara și așa se ghicească cum desișul parcului se e destul de pătrunsă… Pe aici toi știu prelungea dincolo de raza privirilor. povestea… Întunecimea adâncă a vegetației compusă din –? tufișuri și siluetele arborilor seculari se – Soția lui a murit pe când avea vreo 24 de conturau, forme fantastice ce se pierdeau în ani, în aceiași zi când spune c-ar fi murit valuri de umbră. În imediata apropiere a aleii, mama lui. florile glicinelor în formă de ciorchini, de culoare violet și roz se întrezăreau la lumina – Și tot de cancer la sân... lămpilor de pe alee aureolate de zorile sângerii ce începeau sa se reverse pe cortina *** nopții și asemeni lor și siluetele altor arbuști, care creșteau în apropierea unei fântâni de piatră la marginea aleii, străjuită de statuile a TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Au pătruns într-un hol larg, Desire a aprins lumina și lumina multiplicată de cristalele candelabrului le-a lovit privirile semeni unei ploi de raze. Din hol se pătrundea prin două uși opuse, în două apartamente. Desire a deschis ușa din dreapta unde se afla apartamentul său. La capătul coridorului erau scările care duceau la etajul superior al casei. Cele două fete au pătruns într-un salon mare, mobilat cu fotolii din piele în nuanțe de maron deschis și un divan la fel, acoperite cu pleduri, în tonuri aurii din lână, lucrate manual cu șiruri de flori într-un model minunat, țesut cu mătase în tonuri calde. Se mai aflau în salon o măsuță joasă între fotolii și o alta mare în formă ovală, n centrul camerei, dintr-un lemn închis la culoare, încrustată pe margini cu ornamente dantelate. Scaunele erau tapițate cu piele și ornamente pe marginile spătarelor, la fel cu masa și restul mobilierului ce acoperea un întreg perete al salonului. Mai erau în salon o întreagă galerie de tablouri, trofee; vase mari din porțelan frumos pictate în colțuri și la intrări, ceramică sau statui de culoarea abanosului și alte minunății. Ceea ce i-a atras privirea Ancăi și părea să conferea acelui salon ceva intimitate și căldură umană, făcând să nu semene întru totul a muzeu, era biblioteca care constituia bună parte din mobilierul antic de pe o latură a încăperii. Totul emana o atmosferă de familie cu tradiție și bunăstare.

respectabilă, ea însăși o persoană educată, cu principii bune, s-a coborât să facă prietenie cu gașca aceea de delicvenți și drogați, că și un orb ar vedea că nu sunt altceva? Mama avea dreptate când zicea că nu-i înțelege deloc pe italieni. Se vede că era atât de înamorată Desire de ticălosul acela, că era orbită și nu a mai putut vedea limpede. Doamne! Cum îi mai prostește și iubirea asta pe oameni! E tare neplăcut, să te îndrăgostești așa orbește de o persoană care să profite de sentimentele tale cele mai frumoase și să te deziluzioneze, astfel. Trebuie să fiu atentă. Eu îl iubesc pe Gusty însă nu sunt oarbă la lipsurile sale. Se vede, că eu nu-s încă în faza de ami pierde mințile, din iubire. Ehe! Pentru mine pe primul plan e să mă înscriu la universitate, să studiez ca să-mi pot realiza visurile.” În timp ce Anca monologa astfel cu sine, Desire abia intrată în casă, a invitat-o să se acomodeze și ea s-a repezit degrabă în baie, spunând că simțea o nevoie stringentă de a se spăla, fiind obsedată de murdăria ce se văita, că o simțea peste tot, până în adâncul sufletului. S-a repezit în baie la sosire și de atunci tot făcea duș și încă nu terminase deși trecuse destul timp. Anca începea să se îngrijoreze, văzând cum tânăra femeie nu era deloc în apele sale și intuia că se află încă sub starea aceea de șoc, consecință a violul suportat pe plajă în acea noapte de coșmar.

Se îndreptă către baie străbătând holul larg și bine luminat cu pași ușori și se opri tulburată, auzind apa curgând și hohotele sfâșietoare de plâns ale tinerei femei. Se Prima impresie care i-a lăsat-o casa, a fost, apropie de ușa băii și bătu ușor, chemând: că forma un contrast ciudat cu aerul de – Desire! Desire! Ești bine? Pot să te ajut? fragilitate al lui Desire și cu prietenii ei Ea răspunde printre suspine și lacrimi: îndoielnici, care proveneau din medii sociale – Sunt bine Anca, termin și ies! complet diferite, de al său. Se simțea stingherită, mâhnită și în mare ,,Cum naiba Desire, o fată de familie încurcătură, neștiind cum ar fi putut să o anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

doi gemeni, care aduceau mult a Castor și Polux.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

ajute.

– Ceaiul e gata! Te rog ia loc și te previn că – Bine Desire! Aș putea să fac ceva pentru sunt o expertă în prepararea ceaiului, fiindcă tine? Eventual o cană de ceai cald te-ar face să întâmplător am o slăbiciune pentru cultul japonezilor despre ritualul ceaiului, zise Anca te simți puțin mai bine. Ce spui? zâmbitoare, sperând să-i distragă gândurile, – Bine, bine, fă cum crezi tu!Ies repede! pe căi mai plăcute . Desire i-a răspuns Suspinele se auzeau mai înnăbușit, însă îndatorată: durerea percepută de ea provoca ecouri de – Nu trebuie să-ți faci griji Anca, nu-s milă și neputință în sufletul sensibil, al fetei. Anca a pornit cu strângere de inimă încotro pretențioasă. Eu beau ceai rareori, sunt în bănuia că se află bucătăria, lăsândo în schimb o băutoare de cafea împătimită și continuare pradă propriei suferințe. A aprins dimineață îți voi prepara eu o cafea specială. Se străduia să pară mai destinsă, schițând lumina și a început să exploreze prin dulapurile bucătăriei familiei Belmonte, în chiar o tentativă de zâmbet firav în colțul căutarea celor necesare pentru a face un ceai. gurii.

Deschidea la întâmplare câteva uși ale dulapurilor cu vitrine frumos aranjate de-a lungul pereților încăperii, până ce a găsit ceainicul și tot ce-i mai trebuia. S-a apropiat de mașina de gătit și a pus apa la încălzit. Între vasele de porțelan rânduite într-o vitrină a mobilei, a descoperit pe cel cu ceai. Miere și lămâi a găsit în frigider și în cele din urmă a reușit să facă un ceai aromat pentru ele amândouă, sperând să ofere astfel, un pic de confort sufletului traumatizat al noii sale prietene.

– Perfect! Aștept momentul să bem cafeaua împreună! – După ce bem ceaiul, vino cu mine să-ți arăt camera unde poți să te odihnești, că din pricina mea nu ai dormit nici o clipă în noaptea aceasta.

– Nu-ți face griji pentru mine, azi am zi liberă și voi dormi suficient. Și tu trebuie să te liniștești și să încerci să dormi. Apoi, ar fi bine să te vadă un medic după părerea mea. Eu îmi fac grijii pentru starea ta, Desire. Sunt de părere că ar trebui să-i denunți pe ticăloșii Când terminase de preparat ceaiul, a aceia. Înțeleg că nu-ți va vi ușor, însă ei merită apărut și Desire îmbrăcată cu un capot de să plătească pentru ce ți-au făcut. bumbac de culoare albă, cu fața palidă și ochii – Ooof! Ai multă dreptate Anca, însă acum plânși, dar într-o stare de spirit ceva mai fiindcă tu m-ai salvat și suntem prietene, îți calmă, mai liniștită decât la sosire. Era încă voi destăinui niște lucruri de care nu sunt vizibilă vânătaia de sub ochi deși, probabil că deloc mândră în acest moment și necazul o mascase cu fard, buza era un pic umflată și acesta mare pe capul meu mi l-am atras rana mai profundă ce o avea pe buză cu singură, cu un mod de a gândi și comporta siguranță o va mai supăra câteva zile. Se foarte superficial, care nu e deloc potrivit cu mișca lejer fără acele grimase de durere și pregătirea și vârsta mea. părea că sub sân lovitura primită fusese mai Am 30 ani și eu sunt medic, chiar dacă unul puțin gravă decât se temuseră ea și tatăl său. de animale. Tu ești mai tânără față de mine și Asta era bine. Fizic daunele nu erau de ești mai înțeleaptă. Vezi Anca? Ai mei…tata neînlăturat, psihic însă… aici rănile bănuia că mai precis mi-a interzis cu mult timp în urmă, sunt mult mai profunde și greu de vindecat să-l mai frecventez pe Marco pentru că lua TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

sunt de urmat în nici un sens. – Au trecut anii, eu între timp am studiat , am și lucrat o perioadă și de curând mi-am sărbătorit cu rudele și prietenii cunoscuți de părinții mei terminarea universității. Mi-am luat diploma de medic veterinar așa cum am visat mereu. Cu puțin timp înainte, l-am reîntâlnit întâmplător pe Marco. El m-a convins că mă iubește la nebunie și că nu a putut să mă uite. L-am crezut, când mi-a spus că a ieșit din cercul acela obscur al drogurilor, că a făcut cure și acum e bine, că nu a mai recăzut în patima drogurilor de câțiva ani. Eu l-am crezut orbește, ca o idioată și am făcut la rândul meu o pasiune pentru el. Îl iubeam mult, însă de această dată am ținut secret față de ai mei totul. Ei nu au habar că eu am reluat relația cu el, nu știu nimic nici de petrecerea pe care eu am dat-o aseară profitând că ei sunt plecați în vacanță. Am organizat această petrecere de dragul lui Marco și la sugestia lui, am invitat pe cine a vrut el ca să-l compensez cumva pentru faptul că tata l-a umilit atunci demult și că nici acum am convingerea că nu ar fi aprobat cu nici un chip relația noastră. Din iubire și din superficialitate, m-am încrezut cu toată ființa mea în noul Marco și uite, cât am greșit! Desire vorbea cu patos și lacrimile îi împăienjeneau din belșug ochii învinețiți și plini de suferință. Părea că nu putea opri deloc suspinele dureroase ce îi scuturau făptura și îi provocau iar acele spasme dureroase în locul de sub sân, judecând după crispările de durere, când suspina. Anca se apropie de ea îngrijorată și-i spuse: – Te rog, liniștește-te Desire! Văd că nu-i în regulă cu lovitura aceea ce ai căpătat sub coaste. Permite-mi să te ajut cumva!

– Din cele ce-mi spui Desire, eu cred că ai greșit cu Marco, însă tatăl tău ar fi trebuit să – Mă doare când respir, însă cu adevărat se limiteze doar la Marco. Fiecare avem profundă e rana din adâncul inimii mele, dreptul de a alege și a fi liberi. Extremele nu anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

droguri și a încercat să –mi dea și mie. El pe atunci le și vindea pentru unii ca acel odios de Nicola și a încercat să mă atragă și pe mine atunci, în cercul lui vicios. Aveam vreo 17 ani. Tata a descoperit exact la timp, în ce belea eram pe punctul să intru și a luat măsuri severe, îndepărtându-mă de Marco în mod categoric, rupând orice legătură între noi. O vreme, după acel incident el m-a controlat cu strictețe. Angajase un om, care era încontinuu pe urmele mele, oriunde mergeam, îmi verifica toți prietenii și dacă el avea dubii despre vreunul, îmi interzicea să-l mai frecventez. În puține cunvinte, mă simțeam ca o pasăre într-o colivie, îmi lipsea libertatea de alegere și spiritul meu se revolta. Am ajuns la vârsta aceasta și el încă încearcă să-mi cenzureze acțiunile, să-mi sugereze ce trebuie și ce nu și nici acum după atâția ani, nu-mi acordă încredere deși m-am străduit îndelung să i-o recâștig. În ce privește prietenii mei, pentru a-mi permite să-i frecventez, el continuă să-i verifice, chiar dacă o face în mod discret. Această lipsă a lui de încredere în mine, m-a determinat să dau petrecerea de ieri, profitând că el cu mama au plecat în vacanță. Acum după cele ce mi s-au întâmplat ajung să cred că sunt într-adevăr inaptă să trăiesc în afara coliviei și totuși există o parte din mine care se revoltă și strigă că nu-i adevărat. Pe Marco, eu l-am acceptat prea ușor, din nou în viața mea, fără știrea tatei, de curând. Am crezut ca o ingenuă fără experiență, tot ce el mi-a îndrugat, în ciuda celor întâmplate în trecut. Ce probă mai concludentă de imaturitate din partea mea ar mai trebui, ca să confirme, că tata toți anii aceștia a avut dreptate?

Taifas literar nr. 1(23)/2019

dragă. Sunt medic Anca, crede-mă că m-am cercetat cu atenție și mă pricep. Nu-i foarte grav, cred că e posibil să am coasta fisurată și durerea e la suprafață, nu cred că e vreun organ interior atins. Gata, nu mai plâng! Prezența ta îmi face bine draga mea. Deci, trebuie să-ți spun că am decis, că despre ceea ce am pățit în această noapte, nu trebuie să afle cu nici un preț părinții mei și pentru asta nu voi face denunț. Te rog foarte mult, spunei și tatălui tău că aceasta e hotărârea mea și am motivele mele să procedez astfel. Abia ce sosesc ai mei, am decis să-i anunț că plec în nordul țării la niște rude ale noastre și voi căuta să-mi găsesc job și să mă stabilesc acolo, departe de pericolul la care m-ași expune rămânând în Pescara și sunt conștientă că mi-aș expune și părinții, căci cum chiar tu mi-ai spus, acești oameni sunt periculoși cu adevărat și eu chiar de mă țin la distanță după lecția aceasta oribilă ce am primit, pe o cale, sau alta, vor încerca să mai lovească și să se răzbune, că le-am dejucat planul. Deocamdată asta am decis și pe parcurs voi vedea ce pot să fac. Ticăloșii aceștia îmi vor plăti cu vârf și îndesat pentru ce mi-au făcut, însă toate la timpul lor. Nu doresc să plătească alții sau să aduc nenorocire vouă și părinților mei pentru greșeala mea.

momente de cumpănă! După ce un moment mai lung a stat cu picioarele îmbrățișate pe fotoliu, legănânduse încetișor ca în transă, cu bărbia sprijinită pe genunchi privind în depărtări, cu gândurile alergând cu febrilitate în căutarea unor căi doar de ea știute pentru ași pune în practică planurile ce se înfiripau acum pe loc, în mintea sa cu privirile concentrate și umbrite ca de neguri, se destinde deodată, sorbi cu sete restul de ceai ce mai rămăsese în cană, coborî picioarele în papucii de pluș așezați alături, se ridică și puse un sărut afectuos pe fruntea Ancăi, apoi rupse tăcerea care se lăsase între ele: – Hai la culcare Anca! Am profitat destul de răbdarea ta! Mai târziu trebuie să mă interesez de acele sărmane prietene ale mele, Maria Carla și Diana care fără voia mea poate că le-am târât în vreun necaz mare, invitândule la acea petrecere nefastă. Cine știe, cum au ajuns acasă sărmanele? Neapărat, le voi chema în dimineața aceasta. Acum mă simt în stare să înfrunt bastarzii aceia, ținându-i departe cu amenințarea că îi denunț. Ei, nu au cum să știe că nu o voi face. Va urma

– Este un raționament înțelept Desire, însă nu-i bine să te izolezi și să încerci să duci în suflet o durere care poate să te răpună. Ia aminte! Ea avea întipărită pe față o expresie de îndârjire și parcă vorbea mai mult cu sine. Privirea îi era strălucitoare, arzândă, mistuită de focul urii care părea a o ajuta, să se ridice după lovitura primită și să ia decizii cu hotărâre și curaj. Ciudat, cum poate deveni un sentiment extrem ca ura, un motiv de a reacționa și un stimulent atât de eficace în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

petrecuse unul câte unul la cimitir, deși era cea mai mare dintre cei opt frați pe care îi avusese. Rămăsese ultima pe lumea asta și nu părea să aibă vreo grabă să o părăsească. Îi mai lipseau trei ani, până la un secol de viață. În imensa ei simplitate, era un om fericit! Unica grijă si cea mai importantă, era ea însăși. Se iubea cu patimă și în inima ei nu mai era loc pentru altcineva, de acum. Poate doar un pic de simpatie s-ar putea presupune că nutrea pentru Eva, o nepoată îndepărtată ca și grad de rudenie, despre care niciuna nu ar fi putut să estimeze cu exactitate îndepărtarea. Cum și aceasta era singură pe lume, conveniseră de comun acord să-și unească destinele printr-o conviețuire de interes reciproc. Una avea nevoie de un acoperiș deasupra capului și de un loc de muncă pentru a se întreține, iar cealaltă de companie și îngrijire. Eva crescuse într-un orfelinat și nu cunoscuse altceva decât austeritate, lipsuri materiale și afective, până când reușise să fugă de acolo la numai paisprezece ani, când foamea, disperarea și frica de violențele suferite deveniseră de neîndurat. Muncise pe unde apucase și dormise pe stradă, prin gări și prin adăposturi improvizate, alături de alți năpăstuiți ai sorții, fusese violată de mai multe ori și avortase doi prunci, din cauza bătăilor primite de la fiarele străzii.

Vera chicoti, încântată de năstrușnicia ideilor ce-i zumzăiau prin scăfârlia acoperită cu smocuri de păr complet alb, de care era foarte mândră, de când reușise să împiedice dispariția completă a podoabei sale capilare, renunțând la pelerinajul forțat pe care trebuia să-l facă lunar la coafor, pentru a vopsi restul de păr ce-i mai rămăsese. Asista cu amărăciune la degradarea fizică pe care bătrânețea o impunea și împotrivirea ei se dovedea inutilă, din toate punctele de vedere, căci dezastrul lua proporții, cu fiecare lună ce se adăuga vârstei. Se privea mult în oglindă, se studia îndelung, apoi lua șifonierul la purecat și proba una câte una, toate boarfele străvechi atârnate pe umerașe, acoperite cu saci de pânză sau plastic, confecționați din fețe de perne uzate sau luați de la spălătoria din colț, unde mai ducea uneori la curățat câte o fustă sau vreun sacou, pe care nu le mai îmbrăca, de ani buni. ,, Doar de dragul de a le împrospăta mirosul și de a le prelungi existența!”, susținea ea. Fusese o femeie cochetă, deși nu prea avea ce pune în valoare. Nu fusese frumoasă niciodată și cel mai mult suferise din cauza înălțimii sale, care nu depășea un metru jumătate. Picioarele scurte, Când aflase de existența ei, Vera avea cu subțiri și noduroase susțineau un trup lipsit douăzeci de ani mai puțin și mijloace de forme feminine, dar curat și îngrijit. suficiente pentru a adăposti în casa ei un Pe cât era de mică și de nevolnică, pe atât suflet oropsit și fugar. Aflase povestea Evei de era de trufașă, din care cauză nu permisese la o verișoară comună, care îi găsise sărmanei niciunui bărbat să intre în viața ei, deși femei o slujbă la cimitirul unde odihneau încercaseră câțiva. Teama de a nu fi morții familiei și care locuia într-o baracă ridiculizată din cauza urâțeniei sale o improvizată chiar acolo, în regatul încremenit determinase să înalțe un zid de netrecut între al tăcerii veșnice. Eva nu se simțise niciodată ea și stirpea bărbătească și își dedicase mai în siguranță și mai liniștită iar cimitirul întreaga viață familiei de origine, pe care îi devenise căminul ei. Îngrijea mormintele, anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu

Taifas literar nr. 1(23)/2019

parcul, aleile și capela, cu cel mai desăvârșit ei de satrap. Născocea farse inimaginabile respect și acest lucru atrase bunăvoința celor pentru ,,sfânta Eva”, care era mai mereu o vii, care își vizitau rudele. țintă inocentă și inofensivă, ce nu riposta În dimineața unui început de noiembrie, niciodată. când Vera intră în capela familiei cu brațele pline de flori, o descoperi pe Eva lustruind cu sârg marmura pietrelor funerare și fotografiile adormiților, murmurând rugăciuni pentru sufletele acestora. Rămase în prag surprinsă, observând cu atenție comportamentul femeii și pioșenia ei o mișcă profund. Dezmierda chipurile din fotografii cu profundă smerenie și afecțiune, de parcă ar fi fost cele mai dragi ființe. – Tu trebuie să fii Eva, îngrijitoarea de la cimitir! – Așa este! Dumneata ești Vera Popescu, dacă nu mă înșel! V-am văzut de mai multe ori pe aici, dar nu m-am apropiat! În capela asta am recunoscut rude îndepărtate din partea mamei mele! Uite, ea de exemplu, este o verișoară de gradul trei, de-a mamei!

– Da? Iar mie îmi e mătușă de văr! Hm, ca să vezi! mormăi Vera confuză.

Mai nou, descoperise repulsia acesteia pentru tot ce însemna mirosuri în camera ei sau pe haine, motiv pentru care ținea ușa camerei mereu închisă, pentru a nu permite ca mirosul de bucătărie să-i impregneze lucrurile personale, mai ales că Vera adora să gătească cu toate ușile la perete. Cu tot calmul său, Eva își ieșise de câteva ori din fire și îi reproșase acesteia atitudinea provocatoare. Proastă idee! Acum Vera avea non-stop atacuri de ,,amnezie” și biata Eva se vedea adesea nevoită să iasă din casă mirosind ca o tigaie încinsă, deși nu-și putea explica cum de ajungea mirosul acela îngrozitor de ulei ars, tocmai în șifonierul ei, deși îl ținea închis cu rigurozitate. Întrebată, Vera ridica din umeri nedumerită de așa ciudățenie și nega orice amestec în misterul acela. Chicotelile ei însă o demascară. Astfel, Eva o puse sub urmărire și curând misterul fu dezlegat. Prefăcâdu-se că iese din casă la cumpărături, se ascunse în baie și asistă incredulă la un adevărat ceremonial diabolic al bătrânei vrăjitoare. Aproape sărind într-un picior de plăcere și veselie, spiridușul mic și stufos deschise larg ușile camerei și al șifonierului Evei, pregăti o tigaie cu ulei în care prăji până reduse în scrum vreo doi ardei și câțiva căței de usturoi, al căror miros intens nu putea fi ignorat sau eliminat cu una cu două și râzând de mama focului, începu să ,,tămâie” cu tigaia fumegândă prin camera și prin șifonierul bietei nefericite, după care captă fumul în interiorul acestuia, închizând ușile, așa cum le lăsase păgubita.

Acela a fost începutul raportului lor și de atunci viața a curs asemeni unui torent, când mai blând, când mai violent, vreme de douăzeci de ani. Pentru Eva, care credea că le văzuse și trăise pe toate în tumultuoasa ei existență, adaptarea la caracterul și tabieturile acestei femei, fusese o mare și complicată încercare. Fire supusă și devotată, suportase toate capriciile și absurditățile bătrânei, cu stoicism și răbdare infinită. Se confruntase cu lipsa ei totală de maturitate și înțelepciune, cu răutățile justificate poate, doar de o plictiseală infantilă, pe care nu știa cum altfel să o combată, decât punând la grea încercare nervii celorlalți. Se distra pe cinste Impulsul Evei fu inițial să dărâme ușa băii când reușea să stârnească crize de nervi, care o ascundea și să o căsăpească pe oricui se nimerea să cadă victimă imaginației diavolița cu părul creț, dar în mintea ei încolți

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

,,Lasă drace, că te potcovesc eu pe tine!” promise Eva, ceva mai consolată. Planul de răzbunare era deja, gata. Scoase din congelator o bucată de carne și o puse într-un borcan bine închis, pe care îl puse la maturat pe hotă, deasupra aragazului unde rămase nestingherit, câteva zile. Piticul Matusalem nu avea treabă pe la asemenea înălțimi, așa că nu erau riscuri. Între timp, Eva încasă cu resemnare și răbdare alte și alte matrapazlâcuri, menite să-i testeze autocontrolul nervilor, dar trecu probele cu succes, numai datorită desertului savuros cu gust de răzbunare, ce se dospea sus pe hotă. Când borcanul se aburise și se colorase de un verde suspect și primejdios, Eva luă cu precauție ,,bomba artizanală” și o destupă afară în curte, unde câteva muște mai băgăcioase căzură victime ,, vitriolului parfumat”, căzând fulgerate pe pavaj. Surâzând mulțumită de rezultat, noua noastră producătoare de armament casnic închise borcanul și-l puse la loc sigur, așteptând noaptea cu deosebită nerăbdare și satisfacție.

închise! – Nuu, nici vorbă! Știu foarte bine asta! – Să nu stingi lumina, că trebuie să merg la baie, mai întâi! Eva profită de răgaz și ascunse borcanul letal sub pat, așteptând-o să adoarmă și când auzi primele sforăieli, se furișă ca o umbră și deschise capacul, care bufni sub forța gazului acumulat, dar nu atât de tare, încât să trezească victima adormită, apoi astupânduși nasul îl lăsă patru-cinci minute așa, până împuți odaia destul de bine, îl scoase afară, astupându-l la loc, închise ușa și se refugie în camera ei, așteptând efectele. De teamă că nasul bătrânei nu reacționează la asemenea atacuri, scăpă intenționat un obiect pe pardoseală, astfel încât bătrâna se trezi, bombănind speriată. La numai câteva secunde după, izbucniră o serie de icnete, grohăieli și ușa dormitorului fu izbită de perete, apoi cea de la baie avu aceeași soartă, iar zgomotele ce urmară fură muzică celestă pentru urechile răzbunatei Eva, care se tăvălea pe jos de râs, acoperindu-și hohotele dezlănțuite, cu perna. Palidă și ciufulită, arătarea care ieși din baie, nu semăna nici pe departe cu Vera cea poznașă.

– Vera, ce-i cu tine! exclamă Eva cu exagerată îngrijorare. Doamne, arăți ca o stafie! Ce-ai pățit? Stai, că te ajut să ajungi în pat! se precipită ea, ipocrită. Pfff, dar ce mama dracului pute aici? Parcă a explodat haznaua! – Vera, de acum ferestrele trebuiesc Vera, nu cumva!... insinuă ea, abia ținându-și închise noaptea! Odată cu lăsarea serii se râsul. răcorește simțitor și nu se mai poate dormi cu Speriată și oripilată, biata Vera reîncepu cu geamul deschis, numai dacă ții neapărat să oticnelile, dispărând din nou în baie. Întoarse contractezi o pneumonie! Ce zici, te riști? lenjeria intimă și pe față și pe dos, – Sigur că nu! Auzi, ce întrebare! căzu în cercetându-o cu o bănuială crescândă, dar capcană, ,,inofensiva bătrânică”. Dar să nu îmi constată ușurată că nu exista niciun corp închizi ușa la dormitor! Nu suport camerele delict, așa cum se temuse. anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pentru prima oară gândul răzbunării, așa că rămase unde era, sufocându-și mânia și stupoarea în prosopul de la baie. După o vreme reapăru în casă, mimând la perfecție ignoranța absolută și își văzu de treburi, cenzurându-și cu vitejie impulsurile criminale. Vera se purta de parcă ,,nici usturoi nu... arsese, nici gura nu avea cum să-i pută”, vorba proverbului readaptat la situație.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

– Deci?... o interogă necruțătoare Eva, Paul Rotaru scormonind indiscret cu priviri acuzatoare ghemotocul alb, pe care bătrâna încerca instinctiv să-l ferească de ochii ei inchizitori.

– Nnu am făcut pe mine, dacă asta Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din insinuezi!... se bâlbâi ea nesigură și umilită. momentele lor cu aparență armonioasă erau Uite, sunt curați! de cele mai multe ori sterile, ca și cum – Păi atunci, ce dracu miroase așa, în cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit camera ta? se miră Eva, indignată. Deschide tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile fereastra aia, că murim aici! Ai grijă ce bagi în suplinesc monotonia rutinei cu astfel de stomacul ăla seara, că sărim în aer, cu casă cu dialoguri deoarece în sânurile lor se strecoară tot! ușor bănuiala că s-au înscris în relații eșuate. Umilită și vinovată, biata Vera nu mai Iar apropierea tot mai alertă a senectuții are scoase niciun murmur! Doar mintea îi mai drept consecință verbalizarea, la un moment dat sau chiar de mai multe ori, a acestei pâlpâia febril, asaltată de griji și întrebări. ,,Ce dracu mi se întâmplă! Oi fi intrat în bănuieli. Termenii obsceni, depreciativi și putrefacție, de vie? De mâine seară încolo, considerațiile care oricum nu au ce să mai doar portocale în loc de cină! Asemenea schimbe orientează teama de tăcere către un putoare omoară până și un elefant! Dacă nu climat stătut, puturos al toleranței, jar care mă trezeam la timp, muream gazată! Mah! mistuie omul încetul cu încetul. Din fire un Acu să vezi, ce aere de superioritate o să își om dominat de frici de orice fel, Ițenco avea dea asta! Nu mai dorm cu fereasta închisă dese clipe în care își privea soția cu stranie complet! Până dă frigul, o las crăpată puțin! disperare, pusee de panică ce alternau cu sclipiri de copilărească jovialitate. Spirit Așa ceva!...” indecis, dar cu o gigantică stimă de sine, el De cealaltă parte a casei, Eva savura cu cădea ușor în depresii care îi măcinau nesaț gustul victoriei și căuta soluții pentru structura interioară până la angoase și alte eventuale farse, la care Păcăliciul cel pitic culminau cu inexplicabile isterii. Când avea să o mai supună, negreșit! De un lucru asemenea episoade nu aveau drept era sigură în casa mătușii. Nu se va mai deznodământ o partidă de cotonăgeală, ele plictisi. făceau din Leanța o infirmieră veșnic la datorie, o soră care veghea cu abnegație toată noaptea la căpătâiul bolnavului închipuit. În rest, viața lor de cuplu comporta note ordinare, cu aceleași dialoguri de complezență în care prețioasele nimicuri se făceau baza universului și a rațiunii sale de a fi. Ah, da! Și băutură... din belșug... Dacă Ițenco avea atitudinea unui alcoolic de conjunctură, care se îmbăta la modul grețos doar când era deprimat sau mâhnit, Leanța TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Însă cu totul altfel stăteau lucrurile în orizontul ei mental atunci când bea fără a fi nevoită să se abțină în prezența cuiva. De pildă, când Ițenco pleca în vizită la sora lui din București, lăsând nevasta acasă ca și cum ar ține-o departe de chestiuni private, aceasta își ruga fiica să vină din oraș pretextând teama de singurătate. Nu de puține ori Diana o găsea preocupată cu treburi pretinse ale tatălui ei, cum ar fi spargerea nucilor cu ciocanul, udă până la genunchi de urină și cu limba plută. – Frumos îți șade! zicea Diana scârbită de starea în care își vedea mama. Nici bine nu a plecat tata de acasă, că ai și plonjat în damigeană! – Daʼ ce-s vorbele astea, Didi?! recula hoașca abia legând silabele gâjâite și încercând să-și compună o mină sobră de mamă autoritară. – Nu ți-e rușine, femeie bătrână, să bei

până nu mai știi de tine? – Daʼ ce-am băut, măi fată, zii și mie?! se tânguia Leanța storcându-și patetic ochii pentru acuzele nedrepte ce i se aduceau. Schimbul acesta de cuvinte era deja clasic între cele două, drept pentru care Diana se ținea de coada maică-sii în scopul de a o împiedica să mai dea cep la butoi. Însă, uneori, ea avea nevoie să meargă la baie și atunci, din străfundul bucătăriei se auzea dovada că Leanța mai linchise o rașpilcă, acel „aah!“ voit să fie o tuse care masca senzația de arsură din gât. – Vin eu acum să văd unde ți-ai făcut provizii! se auzea din baie vocea Dianei. Și atunci se isca o întreagă comedie, cu căutări de comori prin sertarele cu ciorapi, pe după vasele puse la scurs, ba chiar în cutia cu medicamente, timp în care hoanghina se posta pe marginea patului jelind amarnic suspiciunea nedreaptă la care era supusă. Dacă nu ar fi o consecință a tendințelor dipsomaniacale, plânsul ei ar fi fost de-a dreptul sfâșietor, a cărui reușită actoricească dublată de o stranie autenticitate a tristeții de bețiv ar fi muiat multe inimi. Însă Diana era sătulă până peste cap de acest viciu care stătea la baza relațiilor șubrezite din familia ei. Din acest motiv, ea nu a suferit niciodată femeile bete, fie ele cât de simpatice. În dimineața următoare se derula un alt episod clasic. Leanța, în ciuda abuzului din seara precedentă, nu dovedea nici migrene, nici stări de greață, ci acuza doar un ușor disconfort general pus pe seama tensiunii sale oscilante. Și atunci, spre a preveni ridicole certuri, intra în rolul bolnavei care își presimte sfârșitul, servind imense cocteiluri de buline. Obiceiurile acestei femei trădau o tărie de ficat înfiorătoare. Diana se asigura că mama ei mânca bine și, când o vedea cu

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

trăda garanția că va fi o dipsomană în toată regula, aceea care se îmbată până se pișă pe ea și care, când se trezește, e foarte vexată de ce i se spune că a făcut și vorbit în timpul beției, ba chiar tratează toate observațiile cu infatuarea celei care se convinge pe sine că cineva caută să îi denatureze imaginea morală la edificarea căreia asudase decenii la rând. Nu s-ar putea spune că rachiul era declanșatorul dualității ei interioare, căci cu ea intrase în lumea mare drept consecință a sistemului educativ stalinist și social postbelic. Mai degrabă, alcoolul stimula o separare tot mai accentuată a celor două naturi, el însuși consolidându-se ca barieră în evoluție între ele. Stupoarea Leanței la observațiile făcute asupra stării ei bahice era, astfel, autentică la primul impuls, ca apoi să derapeze progresiv spre fățarnice indignări cu cât își amintea frânturi din acele episoade întunecate.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

dispoziția repusă în termeni mai mult decât În ascunzișul ei, Leanța scoase mobilul și rezonabili, se întorcea în oraș. își sună fiica, bocindu-și spaima bine Mai târziu în aceeași zi, când Ițenco simulată. revenea din călătorie, găsea mâncare – Didi, iar a luat-o taică-tu razna. De când a proaspătă, curățenie la animale, chiar și acolo venit, face întruna scandal, de parcă și-a lăsat unde nu era chiar o urgență și nevasta trează mințile la scoarța aia de soră-sa. în mod miraculos. Credem și noi, de vreme ce – Dar de ce s-a luat de tine? ziua din urmă constituise un festin barbar în – Din senin, așa cum îl știi. M-a tras de păr, ale șprițului! a zis că mi-o trag cu vecinul, m-a târât pe jos – Parcă aș bea ceva, că, după atâta burtă de și m-a lovit cu piciorul în burtă. volan, mi se usucă glanda! spunea Ițenco. Neputând crede gravitatea la care s-a ajuns – Îți aduc imediat, se arăta serviabilă între părinții ei, Diana izbucni în plâns. femeia. – Lasă, mamă, nu mai plânge, spuse Leanța – Îmi iau singur. Tu odihnește-te, căci văd trăgând-și nasul ca și cum ar fi plâns vreo că te-au cam jumulit treburile de acasă. zece minute fără oprire. O sun pe vecina să îl De fapt, Ițenco mergea să verifice nivelul trimită pe Nelu, poate îl liniștește. damigenei, ocazie cu care spuse: Întocmai, vecinul invocat în măsluirea – Mă femeie, dar nu ai văzut că șoarecii au ros din fundul sticlei? Fără a lua în seamă ironia evidentă, Leanța zise pe un ton vădit serios: – Păi a fost Didi și a gustat ceva. – Bag de seamă că tare îi mai place rachiul. – Daʼ io știu? Nu am stat după ea să văd cât bea.

Leanței se înființă la poarta lor și, în sfertul academic, cei doi bărbați se distrau nevoie mare cu poante obscene, ridiculizând politica și dedicând romanțe idealului feminin splendid oglindit în chiar nevestele lor. Când se asigură că atmosfera era propice pentru viața firească a unui cuplu împlinit, Leanța veni spre ei târșind papucii ca de la un drum lung și anevoios.

– Puteai să bănuiești, că doar e fie-ta.

– Daʼ ce tot faci, femeie în vie? își abordă Nemaisuportând asaltul de aluzii, Leanța Ițenco nevasta cu drăgăstoasă voce. suspină ostentativ și spuse cu un oftat: – Am mai făcut o leacă de treabă, că parcă – O fi, dacă zici tu așa... nu se mai termină și m-am săturat. Ițenco trecuse cu vederea peste faptul că – Lasă treaba pentru mâine, că doar nu au Leanța punea pe seama Dianei propria intrat zilele în sac. Bea și tu un vin cu noi. greșeală, dar să fie chiar luat peste picior în Nelu nu știa nimic de împunsăturile mod neinspirat, cum făcea Leanța în acele anterioare ale vecinilor săi. Leanța o sunase clipe, era garanția tocanei. Fără să își fi turnat pe nevasta lui cu rugămintea de a-l trimite cu nimic în pahar, ieși în curte cu mâinile întinse un calmant pentru durerea de măsea a lui ca să înșface impostoarea, dar aceasta se făcu Ițenco. Acesta era limbajul codificat al nevăzută în fundul viei. femeilor prin care își transmiteau vaietele – Lasă că ai să vii singură cu falca în palma mea! strigă Ițenco de-a lungul curții.

conjugale și inventau artificii pentru a se susține reciproc. Mai departe, seara decurse

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

în regulă, iar Nelu plecă la casa lui, nu fără a Pop Dorina lăsa pe colțul mesei bulina pe care gazda presupuse că acesta ar fi uitat-o.

Ritualul Crăciunului era magic și rupea repede tristețea provocată de elementul saloane. Îl așteptam pe Moș Crăciun la lumina lumânării, pentru a amplifica magia. Și venea. Sosea în fiecare an, dar deghizat de fiecare anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Apoi soții încuiară ușile cu câte trei zăvoare și merseră să se culce, în semn de respect pentru normalitatea vieții de cuplu Mă agăț de spirala timpului și din greșeală atipice. mă rostogolesc în trecut. În fața mea zâmbesc Ne vine greu să decidem dacă, în acei ani, propriile amintiri. M-au urmărit fulgii de nea, ipocrizia manipulatoare a Leanței era doar care caută bradul pe care în anii copilăriei exercițiul unei inteligențe bine mascate cu mele își făceau culcuș seara când oboseau de vălul neputinței. Dar acum, în proximitatea atâta zbenguială. momentelor dedicate scrierii rândurilor de O muzică divină îmi acompaniază căutările. față, avem toată certitudinea că disimulările Parcă mă văd în urmă cu aproape jumătate de femeii au devenit un automatism asupra secol, în Ajunul Crăciunului. Părinții mei căruia aceasta nu mai posedă nici coerență, tineri și fericiți savurau colindele: „O, ce veste nici control. Dezechilibrul ei mental tot mai minunată”, „Aseară pe-nserate”. Fredonau cu vizibil se manifestă pe direcția răului, cu diferența că, în cazul de față, răul caută aceeași poftă cu care în pauzele vocale orbește calea spre o țintă externă și abia dacă degustau vin și mâncau sarmale sau cârnați. atinge sursa lui. Cu alte cuvinte, pare că vocea Magia Crăciunului mă făcea mai mică decât ascunsă a Leanței din trecut are autonomie, eram. Nu înțelegeam nimic. Nu știam de ce se că subconștientul ei îi invadează rutina spre întâmplă toate aceste ritualuri. Plutea în jurul meu o liniște. Era ca și când uimirea celor de lângă ea, deseori puși în situația de a conchide că femeia aiurează fără Însuși Dumnezeu poposise în casa noastră, la o boală psihică specifică. Recent, Leanța s-a masa noastră. Și pentru ca noi, pământenii, să trezit speriată din somn și, parcă dând nu ne șocăm de prezența Lui, cred că s-a socoteală unui judecător camuflat în beznă, ascuns în cetina bradului împodobit atunci spuse: cu: nuci, mere și saloane (mi-e rușine să spun, dar erau refolosibile). Cum adică refolosibile? – Sunt, într-adevăr, o cotoroanță! Vai... Le păstram câțiva ani (erau din zahăr ars) fiindcă nu prea se găseau și nu acceptam să împodobim bradul fără ele. Doar colindele erau proaspete și credința părinților mei în Dumnezeu. Mirosul de cozonac îmi ștergea lacrimile izvorâte din ideea că nu mă pot apropia de bomboanele de pom.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

dată în alt vecin. Doar Dumnezeu îmi mângâia urma noastră și trupul secătuit se va pierde în din cetina bradului casa și familia. neant. N-ar fi păcat? Peste ani, urcând o treaptă existențială, copilul de alaltăieri devenise ieri mamă. Seara de Crăciun era diferită. Nu aprindeam lumânări, pentru că se afumau pereții. Din economie foloseam an de an același brad de plastic. Bunicul, îmbrăcat în Moș Crăciun, încânta și chiar înfricoșa nepoții, dar Dumnezeu unde era? În crengile de plastic ale bradului? Nu! Cred că l-am mutat în sufletul meu. Nu se poate Crăciun fără Tatăl. Ar fi fost ca o reuniune de familie eșuată.

Presupunem că propria noastră viață este o piramidă în mișcare. Uneori urcăm, alteori coborâm. Când cădem în gol ajungem la baza piramidei. Lacrimi, eșuări... Unde vom găsi alinare? Echilibrul, liniștea, consolarea le vom descoperi doar în familie. Reunim toate aceste familii și obținem baza piramidei, adică familia creștină.

Urcăm în credință. Dorința noastră este să ajungem în vârful piramidei. De ce? Nu mai cântam colinde non-stop, doar Dumnezeu ne întinde o mână, zâmbindu-ne. înainte de masă (ca o rugăciune). Din Acesta este sensul vieții: lupta cu tine însuți și economie de voci, puneam colinde la pașii pe care-i faci pe treptele existenței. casetofon și priveam clipocitul instalației Când puterile te-au părăsit și nu mai poți electrice. Saloanele?! Of! Acum, erau urca trepte, Dumnezeu te ia în brațe, proaspete, de ciocolată, aduse din import. spunându-ți: „Gata! Scara ta nu mai are Astăzi le legam pe pom și-ntr-o aventură material...” taifunică în câteva zile mai zăreai pe ici, pe colo câte una. În rest, ambalaje... și zâmbete. Visez un Crăciun cu nepoții mei, pe care încă nu mi-i doresc, dar nici nu se grăbesc să apară. Cum va fi? Cred că bradul virtual ne va zâmbi de pe o tabletă. Moș Crăciun ne va recita chiar el poezii de pe eReader, iar colindele vizualizate în 3D ne vor introduce într-o magie virtuală. Unde-L vom ascunde pe Dumnezeu? Se va împiedica în tehnologie și va lipsi de la propria aniversare? Ar fi păcat.

Amintiri... trepte... timp geometric... De fiecare dată când urcăm o treaptă în viață, trebuie să păstrăm în suflet crezul: „Cu noi este Dumnezeu!” Doar cu ajutorul Lui vom reuși să ne înălțăm. Urcăm și coborâm pe axa propriului destin, priviți și mângâiați de Tatăl Ceresc. Credem că doar propriei inteligențe îi datorăm evoluția. Plini de noi vom lăsa sufletul în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

eseu 3 3- 40

slavone şi înseamnă „întâmpinare” sau „întâlnire”. Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Gelasie, în anul 494, când a înlocuit vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe zeul Pan şi În tradiția populară românească, ziua de 2 care avea loc la începutul lui februarie, când februarie, nu este doar ziua când are loc se făceau procesiuni cu făclii aprinse în jurul sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, sau oraşului. Stretenia (denumirea slavona a Întâmpinării Pan, denumit şi Lupercus, era cel care Domnului) ci este, mai mult, un cumul de omora lupii şi ocrotea turmele. În sărbători creștine și precreștine ce și-au dat creştinismul oriental, sărbătoarea a fost mâna peste timp în ziua când iarna și introdusă de împăratul Iustin în anul 526 şi primăvara își dispută întâietatea. generalizată în secolul al VI-lea, în jurul Stretenia era văzută drept o divinitate anului 534, de împăratul Iustinian, în mitică cum este Baba Dochia, care prezice speranţa că va scăpa Constantinopolul de caracterul vremii, după firea ei schimbătoare, cutremurele frecvente şi de epidemii. Făcliile o sfântă ce aducea ajutor oamenilor aflați la au fost înlocuite cu lumânări, de aceea mare nevoie, și în același timp o sărbătoarea sărbătoarea se mai numeşte şi Sărbătoarea vitelor, a babelor, ce era consacrată sfințirii luminilor. aghezmei, și era „ținută” pentru rodul casei, Conform Noului Testament, Sfântul Simion sănătatea copiilor, apărarea păsărilor de l-a ținut pe Iisus în brațele sale și a zis că curte, a animalelor de pe lângă casă, a acest prunc va fi „lumina care să lumineze stupilor, contra lupilor, lăcustelor, înghețului Neamurile și slava poporului tău, Israel” și opăritului, pentru prorocirea belşugului Din aceasta cauza, Întâmpinarea Domnului viţei-de-vie şi a pomilor fructiferi. a fost numită în occident Candlemas (în limba În tradiția creștin-ortodoxă, după trecerea engleza) sau Candelaria (în spaniola), adica celor 40 de zile de la nașterea lui Iisus, „liturghia lumânărilor”, ce este celebrată prin potrivit legii lui Moise, Sfânta Fecioară Maria binecuvântarea lumânărilor încă din secolul și-a dus Fiul la templul din Ierusalim, pentru al XI-lea. a-l dedica Domnului ca prim născut al ei. În Bolivia, Candelaria este o sărbătoare Obiceiul cerea ca părinții să ofere o jertfă, de obicei oamenii cu stare dăruiau cu acest prilej majoră, „Virgen de Candelaria” (Sfânta un miel. Părinții lui Cristos, însă, au oferit Fecioară Maria de Calendaria) fiind sfânta drept jertfă o pereche de porumbei (Luca 2 : patroană a acestei țări. Festivitațile se 22- 23), fapt ce dovedea sărăcia lor. La focalizează asupra altarului din orașul templu, Iisus a fost întâmpinat de Zaharia, Copacabana, către care pelerinii se îndreaptă tatăl lui Ioan Botezătorul, și de către cu câteva zile înainte. În timpul procesiunii ce vârstnicul și dreptul Simion, care aștepta are loc pe 2 februarie, este purtată pe străzi o copie a imaginii Fecioarei Maria, împodobită venirea Domnului de foarte mulți ani. și se dansează pe parcursul desfășurării După cum am mai spus cuvântul întregului festival. „Stretenie” a fost preluat din textele liturgice anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu

Taifas literar nr. 1(23)/2019

În SUA se serbează ziua marmotei, iar fraternizare cu viţa-de-vie, căci, se spune în această credință a fost inițiată de către popor, cei ce mănâncă şi beau la aceeaşi masă emigranții germani. devin prieteni. Urmează apoi un ritual de În Anglia, Franța, Canada, animalul care ofrandă şi incantaţia magică:

vestește sosirea primăverii este, prin tradiție, „Doamne, ursul. bundăretele!

să-mi

faci

struguri

cât

În calendarul sărbătorilor populare Cum este bundăretele de mare, aşa să se româneşti, ziua de 2 februarie este marcată facă strugurii de mari! de trei astfel de evenimente: Stretenia, – Bună dimineaţa, vie! Târcolitul viilor şi Ziua ursului. – Mulţumesc Ilie După ce, la 1 februarie, horticultorii au – Faci vin sau te tai? sărbătorit Arezanul viilor, la 2 februarie se – Fac!” marchează Târcolitul viilor, străvechiul Coardele tăiate şi le pune pe piept, cruciş, început al Anului Nou viticol şi pomicol, care constă într-un ritual de ocolire a plantaţiilor şi pe cap, în formă de cunună. Întors acasă, le de viţă-de-vie. Este vorba despre un ritual plantează în grădină, pentru a deveni „norocul săvârşit în scopul fertilităţii viţei-de-vie, de viţei”. În mitologia populară, Stretenia, sau Ziua bărbaţi, simbolizând capul familiei, care trebuie să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte. Ei Ursului, cunoscută şi ca Martinul cel Mare. merg, în zorii zilei, la vie, cu o sticlă cu ultimul este la mijlocul celor trei zile succesive ale vin, funingine de pe vatra casei amestecată cu Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, în untură şi cu un bundărete. Bundăretele este această zi ursul iese din hibernare şi un fel de „tobă”, făcut în Muntenia şi Oltenia, părăseşte bârlogul. Conform tradiţiei, el îşi din carne, slănină şi viscere fierte. Este priveşte umbra în zăpadă. Dacă este frig sau preparat la sacrificiul porcului, între Crăciun ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul şi Bobotează şi se mănâncă la Anul Nou şi îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul Viticol, respectiv la Târcolitul viilor, uneori la este frumos, cu soare şi îşi vede umbra pe Bobotează (6 ianuarie) sau la Anul Nou Agrar zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că (9 martie). În mitologia populară, porcul iarna va mai dura 40 de zile. reprezintă spiritul grâului, prin urmare Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă bundăretele, preparat din organele sale, din paleolitic. Şi-a câştigat o adevărată simbolizează prosperitatea şi abundenţa. veneraţie, simbolizând curajul şi puterea. În Odată ajuns la vie, capul familiei o diferite culturi siberiene, ursul era considerat înconjoară de trei ori, apoi se opreşte la strămoşul şi călăuza şamanilor. În unele capătul ei, unde taie o bucată de bundărete pe triburi din nordul Africii exista un adevărat care o aşază lângă butucul viţei. Taie, apoi, o cult al urşilor, în încercarea de a îmbuna coardă de viţă şi unge tăietura cu funinginea sufletele, să nu se întoarcă şi să se răzbune pe şi grăsimea aduse de acasă. Mănâncă o bucată oameni, după ce sunt vânaţi. El este asimilat de bundărete, toarnă vin peste viţă şi bea şi el şi cu Luna deoarece dispare odată cu sosirea puţin vin, săvârşind, astfel, ritualul de iernii şi reapare primăvara. La vechii greci, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

În credinţa populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri şi practici magice: ungerea copiilor cu grăsime de urs, botezarea celor mai firavi cu numele „Ursu”, pentru a fi puternici în viaţă, afumarea celor bolnavi de „sperieturi” cu păr jumulit din blana ursului etc. Pentru a câştiga simpatia şi bunătatea ursului, oamenii pun pe poteci vase cu miere şi bucăţi de carne. În schimb, nu este voie să arunci cărbunii în curte. Lupoaicele îi caută ca să-i mănânce, cărbunii le asigură fertilitatea. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el, cu respect, folosind denumiri precum „Moş Martin” sau „ăl Bătrân”. Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urşilor. Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii. De asemenea, se crede că în această zi timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Agricultorii ştiu cum va fi vremea după comportamentul ursului şi pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an.

Dan Lupescu

3. Ambasada Artistică a României la Paris Victor Crăciun nu se grăbeşte câtuşi de puţin în demonstraţia sa, poposind pe îndelete asupra semnificaţiilor Atelierului din Paris şi a înscrierii lui în contextul acelor ani învolburaţi – traversaţi/marcaţi de două războaie mondiale, devastatoare, dar, paradoxal, extrem de rodnici în planul creaţiei revoluţionarului sculptor cu obârşii în Gorj, la Hobiţa, şi care mărturisea adeseori: „La Craiova m-am născut a doua oară…” – naştere nu în sens fizic, cum a fost aceea din satul natal, ci spiritual, ca punct de plecare pe tainicele căi ale Iniţierii ezoterice. Avizatul comentator notează, pe cât de simplu, pe atât de convingător, că Atelierul sculptorului din Impasse Ronsin avea să devină Ambasada Artistică a României la Paris, centru de meditaţie şi confruntare asupra destinului artei, „în căutarea specificului modern care să o pună în acord cu marile descoperiri ale secolului XX din diverse domenii ale ştiinţei, şi mai ales ale aeronauticii, în care pionierii, adesea uitaţi sau nu îndestul recunoscuţi, sunt românii Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă.”. Urmează, pentru a câta oară, un croşeu fără replică: ,,Iar Brâncuşi deţinea rolul de arbitru în aceste dezbateri, cu deplina autoritate în domeniu pe care şi-o câştigase prin arta sa, dar şi prin echilibrul şi înţelepciunea care îl făceau să fie considerat, aşa cum plastic remarca poeta luxemburgheză Anise Koltz, mai bătrân şi mai tânăr ca lumea”.

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului, respectiv Ursa Mare şi Ursa Mică. La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor. Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) – considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor – ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă „piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Cel despre care redutabilul prozator Marin Preda scria: „Numai un ultim boem romantic putea să se cufunde în catacombele de arhivă şi să descopere fascinanta contribuţie a scriitorilor la dezvoltarea radioului”, Victor Crăciun, se întreabă şi ne întreabă, incluzându-ne, ca într-un joc interactiv, în povestea sa despre BRÂNCUŞI, ce a făcut ca biruinţa creatorului atâtor capodopere, plecat singur pe drumul iniţiatic, să fie universală? „Ce anume a declanşat această recunoaştere, cum s-a întâmplat miracolul ca, într-o jumătate de secol cât a trăit în Franţa, să înfăptuiască o creaţie inegalabilă şi în acelaşi timp incitantă pentru marii artişti precum Wilhelm Lehmbruck, Modigliani, Isamu Noguchi sau Henry Moore, la care adăugăm remarcabili sculptori români care i-au fost, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă, „discipoli” în Atelier, nume dintre cele mai sonore ale artei noastre: Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Etienne Hajdu, Constantin Antonovici, Sanda Kessel (Polizu Micşuneşti), Gh. D. Anghel, George Teodorescu, Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Romulus Ladea, Mac Constantinescu, Margareta Cosăceanu şi alţii.”. Grigore Vieru observa, cu ani în urmă, că Victor Crăciun a pornit pe urmele lui Eminescu, refăcând „peste mări şi ţări, Poduri de aur pe care păşeşte timpul eminescian”. Tot aşa a procedat/procedează istoricul literar şi de artă menţionat şi în cazul altui purtător al praporilor Spiritului Românesc în Lume – cum se exprima Adrian Păunescu – şi anume în cazul celui care, prin atât de arhaicînnoitoarele Cuminţenia pământului şi Sărutul, punea piatră de hotar şi deschidea larg porţile sculpturii moderne la rang planetar.

Crăciun trage o nouă brazdă adâncă, prin care anticipează viitoarea roadă foarte bogată: „Am insistat asupra timpului Brâncuşi în artă şi a recunoaşterii sale universale pentru a ajunge la problema care ne interesează în acest cadru: dobândirea capacităţii, a măiestriei specifice, taina artei (s.n.) care avea să-l aşeze în fruntea sculpturii lumii”. După îndelungi, scormonitoare şi riguroase zile şi nopţi, decenii de cercetare, după conexiuni, analize, clipe de iluminări şi decantări lămuritoare –, eminentul scriitor Victor Crăciun întrezăreşte, observă atent şi descifrează iţele de aur ale „ghemului” care, în opinia sa, explică propensiunea pentru o asemenea capacitate de neegalat. Este vorba despre un complex (suntem tentaţi să-l numim templu) care se întemeiază pe trei laturi/postamente şi zări constitutive. Vi le înşiruim ca atare, în veşmântul de purpură al cuvintelor în care le-a prezentat însuşi cercetătorul ştiinţific Victor Crăciun: „harul dumnezeiesc al personalităţii, fundamentala înzestrare care nu poate răspunde, singură, realizării artistice; formaţia, cu puternicele elemente ale cunoaşterii naturii, instruirii şcolare şi autodidacte, cu meditaţia dătătoare de concepte proprii, susţinătoare a creaţiei prin subtila comunicaţie transmisă de arta stră-străbunilor săi traco-daci; meşteşugul, ca dexteritate desăvârşită prin trudă, cu totul aparte în arta sculpturii.”

Cei trei vectori de forţă ai personalităţii armonioase, irumpând înfloritor, ca o eternă jerbă de lumină, din chiar inima/harul/duhul acestui Fiu al Luminii şi Om al Iubirii (IO) Brâncuşi, din creierul/energiile subtile/formaţia sa multidisciplinară şi din aura sa, ca meşteşug, metafizică şi artă desăvârşită, au legături nemijlocite, afirmă La încheierea primei treimi (ca număr de Victor Crăciun – indestructibile, suntem pagini) a strălucitei sale exegeze, Victor ispitiţi a adăuga noi –, cu „iniţierea, atât în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

accepţiunea curentă a termenului, ca şi în sensul masonic, legat direct de deprinderea şi biruinţa meşteşugului în construcţii de orice natură, inclusiv în artă”.

locurilor. Pentru un copil născut cu har, toate acestea vor stârni imboldul creator, pe baza observaţiei atente, imitarea incipientă a copilului transformându-se în meşteşug.”.

După această largă deschidere de noi şi incitante orizonturi, urmează o suită de racursiuri în timp – paranteze în paranteze, cu detalii biografice şi de formare, ca într-un veritabil Bildungsroman, în fraze doldora de informaţii şi, desigur, de amănunte, conexiuni, judecăţi de valoare dincolo de orice prag/pârleaz de tăgadă.

Propoziţia care încheie paragraful citat încununează, aidoma unui corolar logic de neclintit, taina/tâlcul evocării atât de amănunţite a universului uman şi cultural în care a pornit, copăcel-copăcel, în viaţă, Sculptorul – pe care, în clasamentul stabilit la finele mileniului al doilea, pentru primii o mie de artişti plastici ai lumii din mia de ani ce tocmai trecu, cei mai autorizaţi experţi occidentali l-au plasat pe BRÂNCUŞI pe locul al cincilea (după Fidias, Michelangelo, Leonardo da Vinci…), în timp ce Pablo Picasso abia a prins poziţia cu numărul 118 (o sută optsprezece). Iată propoziţia concluzivă, la care ne referim: „Iar Brâncuşi a fost artist şi meşteşugar până la sfârşitul său, produs la Paris, la 16 martie 1957.”

Tonul este, ca şi în multe alte dăţi, sobru, chiar sec (însă numai în aparenţă!), aruncând o fermecătoare punte de lumină spre obârşii, un fascinant curcubeu spre tărâmul belşugului de împliniri şi biruinţe artistice, de mai târziu, ale fiului de dulgheri şi oameni de la talpa ţării, plecat din Gorj, născându-se pentru a doua oară, întru Spirit, la Craiova, pentru a adăsta, ulterior, o jumătate de veac, în Oraşul Luminii, Paris, de unde a cucerit America şi toate punctele cardinale ale planetei noastre.

Având cadenţă de letopiseţ, claritate şi tăietură directă, aidoma monografiilor şi paginilor de istorii literare scrise de G. Călinescu sau Al. Piru, devotatul discipol al genialului critic –, pasajele respective trebuiesc reproduse ca atare, pentru a nu le ştirbi din farmecul lor indimenticabil: „Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa, în zona subcarpatică a României, în Oltenia, regiune cu particularităţi limpezi ca specific etnic, în care, pe lângă tradiţia activităţii ţărăneşti, agricultura, oieritul, meşteşugurile casnice, şi, legate de acestea, erau foarte importante prelucrarea lemnului şi olăritul. Tatăl lui era şi agricultor, şi oier, şi meşteşugar în lemn, mama era torcătoare de lână şi celelalte rubedenii lucrau la războaiele de ţesut şi la îmbrăcămintea specifică anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Eugenia Rada Ioniţță

Ca o realitate crudă izvorâtă din sentimentul, că talpa piciorului poate să zdrobească orice insectă sau chiar firul de iarbă, răspunzi întrebărilor filozofice, într-un mod discret fără să lași loc la prea multe interpretări. În acest codru, zborul gândacului demonstrează, că el este liber să se așeze unde dorește, așa cum pupul trandafirului se deschide în luna prestabilită, liber fără acordul cuiva... Aceste lucruri dau curs la folosirea simbolurilor ca imagini percepute din visul ireal de mărire, ca o ascensiune spre lumea iluzorie lipsită de parfum și esență. Interpretările devin căi trasate supuse unei formule magice, făcute pentru a fi folosite spre a ajunge la treptele de mărire a unei opriri din drumul cunoașterii. Dar unde puterea omului nu poate pătrunde, are grijă universul să repete: „aveți grijă, totu-i trecător, de la om până la gâze, iar libertatea nu poate fi îngrădită cu gardul simbolurilor, ea nu poate fi reținută de nimeni.

sădește pretutindeni. Omul, stăpânul absolut al vieții sale, suferă de slăbiciunea trupului, de o decădere într-un paradis unde devine cenușa unei planete, pe care gândea că a subjugat-o, că oasele sale alimentează sursa frumuseților. Unde ești tu mărire, simbol al perfecțiunii? Răspunsul este „nicăieri”. Interferența între stăpân și natură nu este întâmplătoare, gândacul urmează stăpânul, adică în pământ, veșnicia nu poate fi redată în simbolul rece, desenat pe o foaie de hârtie sau pe o piatră, pentru că nu poți fi nici pasăre, nici gândac, libertatea de a fi tu însuți, lasă loc la multe înțelesuri, interpretări care nu pot fi perfecte. De la adevăr până la mistificarea realității sunt diverse situații, trece și parfumul trandafirului, trece și omul, nimic nu este întâmplător, orice ascensiune are și o decădere, te naști, iubești și mori.

Toate etapele sunt sintetizate în anumite simboluri transpuse în artă , unde clarificarea tabloului vieții capătă o altă dimensiune. Discret sau expus, simbolul prezentat ca un edificiu al existenței umane, rămâne imperfect în fața adevărului. Trecere a unei glorii ce apune sub prezența timpului, De ce există viața, de ce există frumusețe? trandafir răsărit, îmbobocit, căruia îi vine Pentru că, universul deschide ușa vremea să se ofilească, gâdilă pentru un interpretărilor, cercul nu cuprinde universul, moment talpa piciorului, supusă și ea decât un copac decupat dintr-o mare pânză, degradării. unde fiecare gâză stă pe o frunză, dar nu e o Veșnicie, tu zâmbești la visul stingher și situație stabilă, el poate să se ducă pe irealizabil al omului care cade pradă iluziei marginea șanțului sau să zboare în alte părți sale, ne uimești mereu și îndrepți degetul la propria dorință. Deci, delimitarea între spre simbol, arătând că totu-i trecător, decădere și ascensiune, lasă loc la începând de la simbol până la magie. Arta pătrunderea unei forțe ce șterge magia vieții este însăși arta frumuseții, care simbolurilor, este parfumul trandafirului și strălucește și amintește de rai și iad, de diavol puterea definitivă pe care Dumnezeu o și înger. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Niţu Constantin

Tata Moto 1: „Dear father” (Laura Bretan)

exemplu cartografie digitală); „Bucățică ruptă tată-său” sau „tată-său în picioare”, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său; „Se leapădă și de tată-său” sau „vinde și pe tată-său”, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule.

Și tot așa avem: ♦ (Pe lângă un nume de adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii persoană) Nume dat unui bărbat considerat săi; taică, părinte, tătân, babac, în niciun caz ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc; (În credința creștină) „părinte 1” sau „părinte 2”! Și mai există expresii ca : ◊ „Tată de Dumnezeu, creatorul lumii; ◊ „Tatăl nostru” = familie” = bărbat care are copii pe care îi numele unei rugăciuni creștine. Expresia crește; cap de familie; „Tată mare sau tata- cunoscută de elevi este „(A ști) ca (pe) Tatăl moșu” = bunic (ca mine); „Tată vitreg” = al nostru” = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei greșeală (doar tocilarii șriu despre ce e vorba dintr-o căsătorie anterioară; „Tată bun” = tată cunosc problema, noi matematicienii nu). Fig. adevărat; Loc. adj. „Din tată în fiu” = transmis (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte de-a lungul generațiilor, prin descendență calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți (sursa: DEX '09 2009)”. directă, din generație în generație. Tată în alte limbi Bogăția vocabularului se vede și din Moto: „Inima unui tată este o capodoperă a expresiile: „Calcă pe urmele lui tată-său”, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în naturii.” (Antoine-François, Abbé Prévost apucături și obiceiuri (rele, dar și bune, de d’Exiles) anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

„Unde dă tata, crește carnea”, se spune Moto 2: „Uneori, cel mai sărac bărbat când părintele își pedepsește copiii pentru lasă copiilor lui cea mai bogată binele lor, până să apară telefonul copilului moştenire.” (Ruth E. Renkel) pentru reclamații. „Măi tată!” Este o Moto 3: „Este cu mult mai uşor să exclamație de uimire sau de satisfacție. La devii un tată decât să fii unul.” (Kent vocativ este un termen cu care se adresează Nerburn) cineva unui copil (sau unei persoane tinere Și dacă am scris despre mamă, izvorul și străine) pentru a marca un raport de ocrotitorul vieții, trebuie să scriem și despre familiaritate și de simpatie (tată, lăsați tată, (care ar trebui să fie) ocrotitorul familiei telefonul mobil, jucați fotbal!). (Uneori tradiționale, pentru care a militat Laura determinat prin „socru”) Nume dat de ginere Bretan, puștoaica exclusă la făcătura aia de sau de noră socrului (că de mama-soacră care concurs muzical botezat Eurovision (o vedeți își trimite ginerele după „SupraMax Articulații am mai scris). (Fam.) Nume dat AICI, culmea, cu „Dear father” – Dragă tată). Acest cuvânt are în dicționarele românești unui bărbat (mai în vârstă) în semn de 36 de definiții. Așadar, aflăm că „TÁTĂ, tați, s. respect sau de afecțiune (eu am visat că eram m., este un bărbat care are copii; nume pe în tramvai și mi-a zis unul „tataie, ai un loc care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se aici!”).

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Și „tată” provine din latinescul tata (ar fi de În maghiară apa (cel ma probabil turcic, comparat cu similarul atta, cu cornisele tat, comparați cu vechiul turcic apa – „tată”); tas, bretonul tad, vechile grecesti - tata, În malteză missier (din vechiul sicilian - tetta, bulgarul - tátko, misseri, din italianul messere, din vechiul sanscritul – tāta etc. occitan meser, cognat cu francezul monsieur – „domn(ul)”); Cuvântul tată în diferite limbi În turcă și în albaneză baba (așadar, tatălui Dar trebuie să recurgem și la alte limbi: i se zice așa nu numai în albaneză și turcă, ci În italiană și spaniolă padre, în catalană și în arabă, prin Crimeea și în vestul Armeniei, pare, în corsicană patri, în franceză père, dar și în hindi, urdu, bengali, greacă, persană luxemburgheză Papp, în portugheză și ș.a.); galiciană pai (toate pe diferite căi din latinul În gruzină მამა - mama (na, drăcie!; din pater – „tată”, acesta din proto-indoeuropeanul *ph₂tḗr) în greacă π έρ ς – vechiul gruzin მამაჲ - mamay, din protopatéras (din vechiul grec π ήρ - patḗr, din kartvelianul *mam- „tată”); proto-helenicul *patḗr, acesta tot din protoÎn persană ‫( پ در‬din vechiul persan pitā și indo-europeanul *ph₂tḗr); sanscritul -pitṛ); În cehă și slovacă otec; în bosniacă și În arabă ‫ األ ب‬- al'ab, în ebraică ‫( אבא‬de croată otac, însârbă ц – otac; în poloneză studiat); ojciec; în rusă ец – otets: în slovenă oče În armeană հայրը – hayry (mai studiem!); (toate din proto-slavicul *otьcь, acesta din proto-indo-europeanul *átta, din care provine În bengali - Pitā, hindi – pita, și latinul atta); punjabi - Pitā nū, tot în punjabi În engleză father (din englezul evului mediu fader, din vechiul englez fæder, din Pitā nū qec (vedeți legătura cu sanskritul proto-germanicul *fadēr), în islandeză faðir, -pitṛ, cu vechiul persan pitā). în germană Vater (din germanul vater, din Interesant, nu? Despre tată în literatură vechiul german fater, din proto-germanicul descoperiți doar punând mâna pe carte, pe *fadēr), neerlandeză vader; în daneză, cea electronică doar ochii! Nu-i credeți pe norvegiană și suedeză far (toate tot din proto- bătrânii decrepiți că tineretul nu citește! Doar indo-europeauln *ph₂tḗr); citindu-și mesajele din poșta electronică, de

În galeză tad, în idiș – tate, letonă tēvs, lituaniană tėvas, macedoneană – tatko, ucraineană ь - bat ko, n bulgara – bashta si – tátko;

pe site-urile unora și tot e ceva. Dar trebuie să îi iubești pe tineri și să îi stimulezi, așa cum îmi stimulam eu studenții când desenau hărți cu locatorul, dar pe care îi și puneam să caute În estonă isa, în finlandeză isä (din proto- cu un metacăutător, de exemplu „How much finicul *icä, don proto-uralicul *ićä; cognate is a doggy from the window”... și aveau surprize plăcute... cu maghiarul ős – „antic, foarte vechi”); Să fiți iubiți! Și, băieți, tați și viitori tați, În azeră ata, în bască aita, în irlandeză și în galica scoțiană athair, în frizonă heit (toate făceți-i fericiți pe cei din familia în care, dacă e cazul, doriți să fiți „Părinte 1”! din latinul atta); TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taif asuri... 43- 46

Victor Rusu

Scriitorul severinean Costel Avrămescu, director al remarcabilei reviste literare ,,Caligraf” s-a impus în contextul stenic, puternic stimulator al poeziei mehedințene actuale, printr-o intensă, prodigioasă activitate de creație, materializată, în plan editorial, de apariția unui număr impresionant de volume de versuri, în anii din urmă. Cel mai recent volum de versuri ,,Ispita de la capătul gândului”, pe care l-am citit, de mai multe ori, pe nerăsuflate, esteo carte cu un limbaj meșteșugit, o carte de maturitate a respectului față de cuvântul scris, pe care, convingător, ne-a probat-o și în volumele anterioare de poezie. După opinia și intuiția noastră critică, o superbă metaforă, o posibilă definiție lirică memorabilă a însăși poeziei, care vine să confirme, o dată în plus, prin cele mai reprezentative dintre poeziile incluse în generosul sumar, atât neobișnuita sa capacitate de efort, cât și evoluția scrisului său, mereu ascendentă. Cu o sonoritate aparte, credem că titlul cărții este un poem liric în sine. El exprimă cât mai fidel intenția autorului relativă la conținutul volumului, la dialectica trăirilor sale interioare și, prin extincție, la atitudinea sa estetică. Fără a fi optat cu decizie pentru o anumită formulă poetică, pentru că autorul este un spirit puternic marcat de neliniștea, febrilitatea și voluptatea căutărilor de note inedite, de o mai pregnantă originalitate și expresivitate ale demersului său poetic, ale limbajului liric, în principal, lesne, se identifică cu forța evidenței, predilecția și înzestrarea sa aparte pentru poezia de factură meditativă, reflexivă, gnomică. În ce privește tematica, Costel Avrămescu investighează adânc motivul timpului în

inexorabilă curgere, al binelui și răului din viață, al uimirilor, tainelor și spectacolului ei fascinant, neistovit, cu jocul ei seducător, imprevizibil de lumini și umbre. Aceasta îi prilejuiește autorului, de asemenea, note și accente reflexive, versuri cu un exultant relief expresiv și poezii întregi, meditate pe motivul condiției poetului și a creației sale, precum și alte asemenea motive tematice de factură existențială, în care, aspect impresionant, abundența de idei contrastează cu scurtimea poemelor, într-un raport foarte precis, armonios între gând și cuvânt. Adecvat acestei dimensiuni reflexive, gnomice, a demersului poetic, fundamentale, majore, discursul liric este concentrat, esențializat, cel mai adesea, de-a dreptul aforistic, cu potențial expresiv și virtuți de ordinul sugestiei lirice remarcabile. Pentru că autorul are, indubitabil, darul metaforelor rafinate și al formulărilor aforistice memorabile: ,,...Iar inima e/Tărâmul cel mai sfârtecat./Vâslind în vânt/Cu păreri de aripi,/Fantomele închid/Visul din urmă/Și se pierd/Sub valul de ceață...”(,,Tărâm sfârtecat”)sau ,,Zorile sărută talpa cuvântului./Fiecare pas e cu mult mai tânăr decât mine./Undeva, în urmă,/Trebuie că există o tăcere mărturisitoare,/Cel puțin egală/Cu toate cuvintele care mă povestesc./Ca să fiu/, Într-o bună zi,/Ceea ce n-am fost,/E nevoie de alte fire de timp.”(,,Destin”) Ca și: ,,...Între realitate și dorință,/Gândul stă cu ferestrele deschise./Cuvintele reazemă pervazurile cu coatele/Și-l pipăie cu privirea/Încercând să-i desăvârșească înțelesul...”(,,Ecoul nopților”) Nu de puține ori, poemele sale concentrate, de mici dimensiuni, sunt centrate și animate brusc de lumina și forța de sugestie a unei definiții lirice inspirate, de reală strălucire aforistică: ,,Iar poetul –/Opicătură în anaforul timpului,/Acceptă soarta/Gândind la eternitate.”(,,Poetul”)Sau: ,,...Viața însăși – rada tuturor întâmplărilor/Ancorând în ritmul și la vremea lor...”(,,Dilemă”) În aceeași manieră, succintul discurs al unor

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

micropoeme își organizează esențializata substanță lirică în jurul unei idei poeticepivot încorporată de o metaforă revelatoare sau de un vers de expresivitate aparte și tăietura stilistică a unui veritabil aforism: ,,Și aripa frântă/Visează înalturile” (,,Viață de sisif”; ,,Nu din plictiseală,/Din durerea mării/Se nasc valurile” (,,Viață de sisif”); ,,Uitarea-mi flutură ca un stindard de lumină” (Declarație de vasalitate”); ,,Am devenit sclavul cuvintelor mele” (,,Revelație”); ,,Nu condamn niciodată ceea ce nu înțeleg”(,,Revelație”); ,,De n-ar fi să-i limpezească lacrima,/Ochii n-ar avea strălucire.” (,,Antiteze”) Costel Avrămescu se dovedește profund, continuu preocupat de condiția poetului, a actului autentic de creație și scrie poezii ce se rețin, pe tema aceasta, cu valoare de ,,ars poetica”: ,,...Poemul conspiră împotriva gravitației sufletului./Apoi, mă regăsesc în propriile cuvinte/Și, cel puțin, pentru o clipă,/Nu mai sunt orfan.”(,,Ecoul nopților”) Sau: ,,Înaintează odată cu timpul,/Dar e născut pentru excepții:/Inima vede, ochii pulsează,/Urechea vorbește, gura ascultă.../Clipele tăcerii îi locuiesc singurătatea...”(,,Poetul”) Sau: ,,Niciodată singur/În sanctarul neliniștii,/În care se întretaie/Și drumurile,/Și clipele,/Și vibrațiile luminii.../Cuvintele stau aliniate lângă gând...”(,,Autoportret 2”) Ca și lapidarul, epigraficul poem ,,Risc asumat”: ,,Acest poem,/Evident,/Extrem de simplu,/- Versuit din conspirația tăcerii -/Nu este altceva/Decât/Vamă de neliniște/Pentru liniștea-mi/Sufletească.” Deși nu scrie pasteluri propriu-zise, Costel Avrămescu, demonstrează că are simțul expresiei plastice, catifelate, senzoriale. Prin unele secvențe peisagiste, cu care, cel mai adesea, debutează unele poeme de respirație mai largă, ne oferă suficiente argumente convingătoare pentru nebănuite disponibilități de creație și pentru lirica de inspirație naturistă, pe care cu ,,ochiul și urechea minții” o exploatează poetic,

impresionează și farmecă cititorul. Deocamdată, autorul conturează, în tușe sensibil nuanțate, un anume cadru natural cu funcționalitatea estetică de a sugera/crea o anume atmosferă, o stare de spirit aparte sau de a-i conferi atribute de o sui-generis cutie de rezonanță, menită a-i amplifica trăirile, undele unui lirism vibrant, învăluitor sau de ambianță propice, stimulatoare pentru momentele meditative, reflexive ale eului poetic: ,,Adiere invizibilă,/Precum suspinul./Burnița de borangic pune taine peste lucruri./În lumina scăzută,/Tăcerea se pierde în picuri mărunți,/Ca o fantomă-n văluri transparente de ceață./Privesc măreția pădurii înclinate,/Frunze răstignite/Pe crucea de aramă a toamnei...” (Superbe, admirabile versuri! s.n.) (,,Înserare optimistă”)Sau: ,,Cerul plutește peste lac/Ca o imensă floare de lotus./Abia răsărită dintre copaci,/Luna-i înfige-n oglindă/Un co(r)n prelung de lumină./Bufnița își șterge ochelarii și/Străpunge ca un pumnal/Pacea acestui tablou încărcat de mistere./În lumina candelei, pâlpâie un bob de întuneric.../Bătrâna barcă de lemn/Plutește-n derivă spre vest,/Harapnicul umbrei/Ondeamnă spre mal.”(,,Înserare”)Citate în măsură a ne convinge, dacă mai era cazul, că ,,modernista”, ,,demodata” poezie de notație și atmosferă poate fi cultivată, în continuare, cu rezultate remarcabile. Așadar, suntem în fața unei cărți a deplinei maturității în care Costel Avrămescu își pune în mișcare imaginația cu ajutorul cuvintelor, încarnând cu măiestrie trăirile într-un limbaj poetic esențializat, direct confesiv care cucerește prin eleganță, franchețe, seriozitate, inteligență, profunzime. Nu de puține ori, tranziția gândurilor în fraze scurte și clare, în care adevăruri esențiale – aparent accesibile, în realitate, sofisticate – sunt disimulate cu multă abilitate, anumite nuanțe fiind mai mult sugerate decât exprimate, îndeamnă la reflecție individuală și, uneori, la meditație filozofică.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florentin Smarandache

Cu antologia - bilanț Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu revine în atenția publicului iubitor de poezie, încercând să ofere o imagine de ansamblu a unui parcus literar care-și lărgește mereu drumurile prin aderarea la un sistem de idei și norme estetice îmbogățite continuu cu sensuri și motive noi, în forme și atitudini nu arareori surprinzătoare. Această imagine are ca trăsătură dominantă adâncirea reflexivității lirice, dar și creionarea, realistă, a unui spațiu frământat de lumini și umbre, de năzuințe luminoase și anxietăți, într-o accentuată notă de originalitate. Poetul se definește, astfel, drept un tradiționalist, într-o postpostmodernitate degringo-lată, oscilând între poezia intimistă și cea socială, între o abordare pastelată a naturii și invectiva cu iz politic, configurînd o atmosferă în care fragilitatea și delicatețea ființei și a trăirilor ei se conjugă cu ironia, sarcasmul sau revolta, pentru a eșua, în cele din urmă, într-o resemnare deplin mioritică. Tematica rurală satul ca centru al lumii și spațiu al propriei vieți - se pliază perfect pe modul liric de cunoaștere al poetului, pe contemplativitatea și meditația sa, oferind chei de decriptare, de descifrare a sensurilor existențiale ale unei comunități străvechi, cu practici ritualizate. Casa, părinții, sătenii, copilăria, școala, muncile câmpului, anotimpurile și sărbătorile tradiționale, prietenia și prietenii, dar și grădina, izvoarele, codrul, natura în general, cultivate cu exuberanță și nostalgie, apar întro solemnitate simplă, deși spectacolul lor e

plin de culoare și rafinament, punând în evidență un puternic sens etnic și moral, ceva din vocația gnomică și paremiologică a spiritului românesc. Starea sufle-tească iradiată creează impresia că ne aflăm acasă, într-un spațiu consensual al binelui, frumosului și adevărului, al familiarității cu divinitatea și natura. Este, apoi, de relevat și capacitatea lui I. I. Părăianu de a condensa, în unele poezii, momente de autentică reverie, dar și de elogiu, secvențe de un dens dramatism al ideii, ori trăiri spiritualizate, uneori euforice, ca în versurile dedicate limbii române, lui Eminescu, Mărțișorului sau mamei, captând atenția lectorului și înălțându-l în sferele înalte ale trăirilor fabuloase. Predilecția pentru farmec și fermecător își găsește, alteori, contraponderea în momente când ludice, când lucid realiste, în reflecții amare, dureroase sau izbucniri autoironice sau sarcasme, poetul demistificându-și propria condiție și sfârșind într-o atitudine sceptică, într-o stare difuză, de incertitudine. Pe acest tipar al satului, privirile poetului se opresc pe fundalul unui cer sumbru, plin de înțelesuri și prevestiri tulburătoare. Este imaginea acelui spațiu labirintic închis în sine, din care își iau zborul tainele lumii, ajungând până la urmă la acea înseninare tragică, specifică Mioriței. Este, în fond, destinul interior al unui neam prins în schimbarea necontenită a Universului. Cu antologia Trubadur la porțile neamului, I. I. Părăianu își conturează definitiv profilul liric, versurile antologate fiind expresia unei experiențe existențiale proprie, care conferă prin ea însăși valoare textelor.

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Lenuş Lungu O briză rece trece prin mine, mă apropii de întunericul meu, de amintirile mele, ce Am decis să evadez din acest cotidian. Mi- alunecă departe. Lacrimi seci îmi curg pe față am aruncat câteva schimburi în rucsac și am și simt cum degetele tale îmi mângâie plecat. Unde? Nu stiu, un drum fără țintă. pielea...Notele sufletului sunt pline de Am pus rucsacul pe bancheta din spate a vibrație. Căldura din jocul viselor, cu fiecare mașinii, am pornit radioul și am plecat. Am lăsat mașina să decidă. Am mers fără să mă îmbrățișare a ta este un torent, fiecare gândesc, fără a alege direcția. Știam că sărutare e ca o lumină caldă. Alerg desculță drumul se va întâlni pentru mine. Am ascultat pe urmele tale, unde viața îmi rezervă absentă notele dintr-o melodie romantică din triunghiuri ciudate cu fiecare zbor a saxofon (I Believe- Karu) când mi-am dat respirației, cu fiecare tristețe respiră seama că ajung la mare. Acum știam că mă bronhiile-n mine. Timpul ne zgârie rănile de îndrept spre sud. Opresc radioul și deschid amor, în timp ce inima ta sună la interfonul fereastra pentru a auzi sunetul navigației. inimii mele. Ruperea valurilor de pe țărm a alternat cu Sufletul mi se deschide și mă pătrunzi retragerea tăcută a mării și aerul a fost sculptând o statuie de gheață. Apoi se topește imbibat de mirosul tipic de sărat. Nu erau într-o mângâiere și într-un sărut plin de lumini în zona de coastă, cu excepția celui de tăcere. la far, aflat la capătul gol al golfului. Fără sămi dau seama, am oprit motorul și am rămas nemișcată pentru a contempla imensitatea acelui loc întunecat care strălucea cu albul lunar slab. O ușoară răscroșare a valurilor aprinse și oprindu-se de mici reflecții de argint care apăreau și dispăreau cât mai repede ca o clipire a ochiului. Fascinantă am coborât din mașină, cu rucsacul în spate și mam apropiat de țărm. M-am dezbrăcat și am intrat încet în apă. Marea era calmă, transmițând o seninătate neobișnuită. Încet, am început să mă simt parte din acel ocean nemărginit, am început să percep că marea devine esențială pentru mine, aproape ca oxigenul. Încet am început să respir până când plămânii mei erau plini de apă sărată, până când corpul meu sa topit cu oceanul și fiecare gând a dispărut. Pentru totdeauna. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 1(23)/2019

copert a3 p4 7 tai fasu l revis tel or de i nt erne t

corp mic şi distrus, dar trebuie să-ţi oferi o a doua şansă, ţie să-ţi oferi o a doua şansă la fericire. Trebuie să renaşti ca o pasăre phoenix din cenuşă, dar asta inainte ca vântul Nu eşti persoana care să mă fi dezamăgit să apuce a ţi-o împrăştie în zare. Ideea e să mori tânăr cât mai târziu atât de mult încât să simt ură. Şi atunci... când îmi plouă în suflet, îmi fac umbrelă dintr-o posibil... bucurie: TU!

Matei Ioaniţiu

M-am săturat să te iubesc numai în gând... Eşti femeia care arată ca îi pasă atât de Dintr-o mie de inimi trecute prin gândul meu subtil, încât nu se dă de gol că îi pasa prea ştiu că tu ştii că o vreau doar pe a ta! Mi-aş mult. Eşti femeia indiferentă la bârfe, cea care dori să mă pot întoarce în trecut. Nu, nu iartă cât poate, cea care nu e stresantă, cea pentru a schimba ceva , ci pentru a mai trăi care încearcă orice până reuşeşte. Eşti femeia unele momente alături de tine! care e aproape perfectă în imperfecţiunea ei şi-mi stai alături, pentru că te iubesc tocmai pentru că nu eşti perfectă, ci originală. Mi-am dorit prea mult ce nu aveam. Şi i-am

Sentimentele nu se ofilesc la fel de uşor ca florile. Tu simţi că eşti un suflet fragil într-un

îndepărtat pe toți pentru că nu erai Tu. Acum mă doare lipsa Ta. Nu tot ce pierzi e o pierdere însă. Poate fi şi un câştig... Nu iubeşti un om pentru că... (îl pierzi), ci îl iubeşti cu toate că... (îl piezi) ,

copert a3 p4 7 caseta r edac ţio nal ă

R Reed da accţţiia a T Ta aiiffa ass lliitteer ra ar r::

Colaboratori: prof. Florin Smarandache – SUA, Cristian George Brebenel – Uniunea Scriitorilor Craiova, Ion Cuzuioc - Ambassador of Peace – Chișinău, prof. Smaranda (Mada) Cazan-Livescu UNIFERO & Diplomatic – USA Membru de onoare (postmortem) Constantin Stana Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista Taifas Literar aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare. Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Fondată la Consta nţa, noiembrie 2015

Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită online pe site-urile Cronopedia (lenusa.ning.com) sau Revista Taifas literar

Email: cronostaifas@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234

Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresa de email de mai sus.

anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Director fondator: Lenuş Lungu Redactor şef: Gabriela Mimi Boroianu Secretar de redacţie: Lenuş Lungu Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu, Camelia Ardelean, Adriana Iftimie Ceroli, Victor Rusu – critic literar, membru al U. S. R., Puiu Răducan, Matei Ioaniţiu Grafică şi ilustrare: Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web) Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu

Taifas literar nr. 1(23)/2019

Florin T. Roman

Cu un poem greu prins la brâu, ca şi cu o piatră de râu, într-o seară târzie, liniştită, precum umbra unui vultur în zbor întinsă pe o jumătate de planetă, sar înainte, mă arunc printre cuvinte... Afară ninge cu ninsoare de cerb... Îmi vine să mă scutur de acest februarie respingător însă cuvintele hibernale mă apasă cu o presiune nemaiîntâlnită, cel puţin de mine nemaicunoscută; mai ales substantivele îngheţate sub formă de ţurţuri mă împung în amintiri, în nostalgii, îmi provoacă vertij în poezii, mă strâng de mâini, de metafore, de mijloc, nu-mi dau pace deloc.

Şi afară ninge, ninge cu ninsoare de februarie şi cu adverbe de timp în avarie...

Nu ştiu ce să mă mai fac, am încercat cu simple pastile, cu pasteluri, am încercat şi cu antibiotice, şi cu antidepresive, şi cu minulesciene, dar mi-am revenit puţin abia atunci când am avut ideea (amintindu-mi de Avraam, cu „A” şi cu doi de „a” cel care l-a descoperit pe Dumnezeul cel adevărat dintre atâţia zei) de a-l scrie pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” Emineescu (cel care a descoperit Limba română cea adevărată dintre atâtea cuvinte). Afară ninge cu fulgi albi, imaculaţi, adevăraţi, cu subiecte, cu predicate, cu oameni iertaţi de păcate, iar eu m-am vindecat pe drumul de întoarcere de la Sfânta Taină a Spovedaniei, primind canon să-l scriu de-acum înainte pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” – Emineescu, şi să alcătuiesc în continuare poezii care la prima vedere par a fi desuete, perimate, afectate de uzură, precum Sfânta Scriptură.

ANIŞOARA IORDACHE 13, BORIS PASTERNAK 2, CAMELIA ARDELEAN 3, CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 10, CRISTIAN GEORGE BREBENEL 15, DAN LUPESCU 37, DUMITRU DĂNĂILĂ 17, ELENA AGIU-NEACȘU 7, EUGENIA RADA IONIŢŢĂ 40, FLORENTIN SMARANDACHE 45, FLORIN T. ROMAN 48, GABRIELA MIMI BOROIANU 35, HENRY WADSWORTH LONGFELLOW 2, ILIANA CĂTĂNESCU 11, ION PILLAT 2, LENUŞ LUNGU 46, MARIA GIURGIU 22, MARIA ILEANA TĂNASE 12, MATEI IOANIŢIU 47, MIHAIL TOMA 20, NICOLETA MIJA 9, NICU DOFTOREANU 14, NIŢU CONSTANTIN 41, PAUL ROTARU 30, POP DORINA 33, PUIU RĂDUCAN 6, RODICA AURA DAN 8, SILVIA GIURGIU 27, VICTOR RUSU 43

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198