Taifas literar, nr. 10, august 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

a am miin nttiir rii I

co perta2 p2 tema lunii- autori clasici – amintiri

Duiliu Zamfirescu

Ion Barbu

August

Umanizare

Pe luciul fără hotare

Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut gândire:

Al apelor ce-au adormit,

Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit

Din fund de haosuri răsare

De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,

Melancolia zâmbitoare

În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

A stelelor ce-au răsărit.

Am părasit în urmă grandoarea ta polară

Întârziat pe malul mării

Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pamânt de miazăzi,

Eu în adâncuri rătăcesc

Şi sub un pilc de arbori stufoşi, în fapt de seară,

Şi prins de farmecul uitării

Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Las jos tot lutul pământesc Şi-n lumea-naltului plutesc. Şi când mă uit în urma mea La discul rotunjit din tină, Îl văd schimbat deodată-n stea, C-o licărire de lumină Îndepărtată, rece, lină. Iar pe luceferii de noapte Parcă mai lesne-i văd apoi Că sunt pământuri vechi, răscoapte, Că-s plânsete acele şoapte Ce curg din spaţiuri spre noi. O, lege! cât îmi pari de mare!... Ce farmec pui în toate cele!... De te-ai numi, în timp, uitare, Sau, în distanţă, depărtare, Tu schimbi pământurile-n stele. Care-i privirea omenească

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg, Mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie, Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie! Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit, Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare, Te-ai revarsat în lucruri, cum în eternul mit Se revarsă divinul în luturi pieritoare. O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit Cu cercul undei tale prelungi să se dilate, Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit Să simtă că vibrează în lumi nenumărate... Şi-n acel fapt de seara, uitându-mă spre Nord, În ceasul când penumbra la orizont descreşte Iar seara întârzie un somnolent acord, Mi s-a părut că domul de ghiaţă se topeşte.

Pătrunzătoare de mister, Ce-ar îndrăzni să bănuiască Că lumea noastră pământească Trăieşte însăşi ea în cer?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

IN MEMORIAM La 11 august 1961 a murit Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian), poet şi matematician; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1895).

e ed diitto or riia all edi toria l 3- 4.

Costel Avrămescu

Doina – fonotecă a sufletului românesc În editorialul „Dorul – fericirea durerii”, dintr-un număr anterior al revistei „Taifas literar”, spuneam că „duioşia distanţei, frânată de meditaţie, ca sentiment profund şi răvăşitor, constituie simbolul dominant al celor mai multe doine populare”. Doina este un alt concept esenţial al naturii spiritului românesc. Dacă dorul este una din ipostazele fundamentale ale existenţei noastre ca neam, în decursul viforoasei sale istorii, românul l-a cântat în doină. Aceasta devenind vectorul său purtător. Lucian Blaga nota undeva că „totdeauna am fost întovărăşit de două umbre: umbra soarelui şi umbra dorului”. La acestea, am putea adăuga, cu aceeaşi valoare simbolică, şi melosul doinei.

moştenit de la daci. (Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au făcut celebri prin jurisprudenţă şi prin arta militară, iar poezia lor e inspirată de la greci.) Dacii, din contră, erau un popor poetic, pentru că erau înrudiţi cu tracii şi cu geţii, şi despre aceştia sunt incontestabile dovezi istorice că aveau mari calităţi

poetice.

Înlănţuirea

raţionamentelor

lui

Haşdeu este foarte atrăgătoare, dar concluziile nu pot fi definitive. O primă atestare a doinei o găsim în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Marele domnitor al Moldovei, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, cărturar şi umanist român, admite că dacii ar fi numit pe Marte (zeul roman al războiului) sau pe Bellona (zeiţă a războiului în mitologia romană; sora, fiica sau soţia zeului Marte) prin cuvîntul „doina”, iar moldovenii încep toate cântecele, inclusiv cele în care se cântau fapte războinice, tot prin doină. Marele savant admite această origine, fiindcă doina – ca şi hora – este un adevărat simbol şi temelie muzicală, coregrafică, poetică a culturii noastre naţionale.

În tezaurul spiritual al românilor, doina, alături de alte bijuterii folclorice, este una dintre cele mai desăvârşite creaţii populare, un cântec complice la istoria noastră ce vine din adâncurile ei şi care continuă să-i mişte roata.

Extrem de interesantă mi se pare aserţiunea doctorului Giacomo Verani, antropolog la catedra de psihoistorie de la Universitatea Perugia, care a studiat timp de 28 de ani folclorul din zona balcanică, atenţia fiindu-i atrasă, în mod special, de

Originea şi vechimea doinei, de altfel, ca şi

doina românească. Acesta este de părere că

etimologia acestui cuvânt, nu sunt cunoscute – mai

minunatul cântec, extrem de sensibil, „îmbină

corect, suficient de clare – ele fiind acoperite de

fonetica plânsului uman cu a urletului de singurătate

vălul misterului. În acest sens, există numeroase

al lupului”. O dovadă care sprijină această ipoteză

ipoteze care, pâna în prezent, nu au fost confirmate.

apare şi în cronicile romane care vorbesc despre

Dintre acestea, cred că nu este lipsit de interes să

muzica dacilor, descrisă ca un „cântec al lupului”

amintesc doar trei păreri care mi se par fanteziste :

sau „o cântare de jale, în care urlă lupii”. Mai mult,

donativum – sumă de bani pe care o primeau ostaşii

este bine-cunoscut faptul că dacii venerau lupul,

romani în dar de la împărat după o victorie pe

avându-l şi ca stindard de luptă. Astfel, doina ar fi

câmpul de luptă (boierul Iordache Mălinescu, „Foaia

apărut ca o odă de venerare a lupului, ca prieten şi

pentru minte”, Braşov, 1842, p. 98), derivat de la

ca zeitate.

numele Dunării sau de la zeiţa Diana. Bogdan

Petriceicu

Haşdeu,

Trecând

peste

disputele

privind

originea,

academician,

apreciem că doina este o categorie reprezentativă

enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist,

pentru spiritualitatea populară românească, pe care

istoric şi om politic, una dintre cele mai mari

o găsim în importante documente de epocă (D.

personalităţi ale culturii române din toate timpurile, o

Cantemir, în „Descrierea Moldovei”; Franz Joseph

credea dacică şi o punea în legătură cu sanscritul

Sulzer, în „Istoria Daciei transalpine, B. P. Haşdeu,

dhaina (prin forma transilvăneană daină) şi socotea

în „Studii de folclor”, N. Iorga, în „La musique

că însuşi felul acesta de poezie trebuie să fie

populaire roumaine” etc). 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e ed diitto or riia all O impresionantă caracterizare a doinei o găsim în Cântul 50 al poemului „Cântarea României” al lui Alecu Russo. Acesta este primul poem în proză din istoria noastră literară, care a fost scris în limba franceză, la Paris, şi publicat în România viitoare, revista revoluţionarilor români, exilaţi după înăbuşirea mişcărilor de la 1848 din principatele româneşti. Dovedind o largă înţelegere a liricii populare, marele poet, prozator, eseist, memorialist, critic literar şi ideolog al generaţiei de la 1848 descrie: „Doina şi iar doina! Cîntecul meu e vers de moarte a poporului la şezătoarea priveghiului… pămîntul e de lipsă… şi aerul îl îneaca… văzut-am flăcăii scuturîndu-şi pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme…” Cântecul, pentru Russo, e trist din cauză că „birul e greu” şi se termină prin blestemuri, fiindcă fiecare bucăţică de pământ este „colorată” de sângele lui. E tristă doina, pentru că românul munceşte brazda, dar rodul nu-i aparţine: mai mult… „trupul tău se va gîrbovi sub bătaie şi partea ta în lume va fi ocară". Vitejia s-a tocit „de sărăcie şi de stricăciune”. Profetic, Russo conchide: „Doina şi iar doina!... Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pămîntul răscumpărat cu sîngele nostru!... Dar în cîmpie creşte şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea”.

şi altitudine este spontană, aparţine individualităţii interioare a omului, relevînd fie propria lui fericire, fie propria lui durere”. Din punct de vedere muzical, doina este o specie a liricii populare şi a folclorului muzical românesc cu multiple funcţii şi trăsături intonaţionale. Fiind un gen improvizatoric, asociat recitativului, dispune de numeroase structuri stereotipice, dar şi de inepuizabile ornamente melodice. Fiind născut la ţară, am ascultat trilul păsărilor, glasul codrului şi al pămîntului. Mă simţeam fericit când ascultam doinele. Ţăranii cântau şi dansau pe la nunţi, serbări şi petreceri cu atâta patimă sufletească, încât puteai să-i priveşti şi să-i asculţi zile întregi fără să te plictiseşti. Şcoala doinei o reprezintă ogorul, codrii, luncile, necazurile vieţii, dragostea de ţară etc. Doina nu se învaţă. Doina este născută în sufletul omului şi atunci cînd o auzi cântată, ţi se topeşte inima de duioşie. Cântecul ei nu este poluat. Este sincer şi curat ca zorii dimineţii. E liber, neîncorsetat de diverse canoane. Este expresia celor mai fine palpitaţii ale sufletului: „Doină, doină, glas de jele, Tu îndulceşti zilele mele

Specie a liricii populare şi a folclorului muzical românesc, doina exprimă profunde sentimente de dor, de jale, de dragoste, de revoltă, de înstrăinare, de însingurare, de călătorie, de haiducie, de cătănie,

Doină, doină, glas de dor,

pastorale etc. Ea dezvăluie lumea interioară, complexă a omului, trăirile şi dispoziţiile sale. Comunică, cel mai adesea, experienţa individului care se află în situaţia de pradă a suferinţei,

Cine-a zis daina, dainu,

singurătăţii şi urâtului, care se salvează prin cântec, pentru că a descoperit funcţia de catharsis a acestuia. Având în vedere influenţa evident-benefică a acordurilor din doine asupra psihicului uman, psihologii consideră că doina românească poate fi la fel de bine utilizată în meloterapii ca şi muzica tribală africană sau amerindiană. Tematica literară a doinelor este foarte diversă şi foarte bogată. Ea include preocupările, trăirile şi aspiraţiile poporului. În doine, şi-a găsit reflectare întreaga viaţa a românilor, doina fiind deosebit de cuprinzătoare în acest sens. Precum menţiona Peter Brîncuşi: „doina nu are graniţe limitative, ca expresie 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Tu nu mă lăsa să mor.” „Cine-a zis doină, doina, Rău l-a durut inima. Rău l-a durut sufletu′!” Plină de seninătate şi înţelepciune, duioasă şi nostalgică, ţesută din fire de dor şi dragoste, doina a fost, este şi va rămâne acel crâmpei de senin în care românul îşi oglindeşte dintotdauna chipul şi ideile înfocate ascunse în fundul inimii. Din timpuri imemorabile strămoşii noştri şi-au măsurat timpul cu doina – de le-a fost rău – şi-au doinit durerea, suferinţa, jalea, dorul şi tristeţea; de le-a fost bine – prin doină şi-au cântat pacea, liniştea sufletească, bucuria împlinirilor şi a speranţelor: „Doină, doină, cântec dulce, Când te-aud, nu m-aş mai duce…”

p po oe ez ziie e poezi e 5- 18

Aurora Luchian

Vara mea cu ochi senini Poezie pentru copii

Vara mea cu ochi senini, Cu dudăie, flori și spini, Spice aurii în lan, Cum de vii tu, an de an? Vara mea cu ochi de cer, Animi plină de mister, Triluri în codrul umbros, Clipocești râu răcoros. Vară cu ochi azurii, Coci cireșe purpurii, Și legume, pepenii dulci, Luminezi hăuri adânci. Vara mea cu ochi senini, Naști răcoare sub arini, Culore, parfum pe flori, Și de drag mă înfiori.

Bumbuleț Poveste în rime

„Strai pe dos” sau „Bumbuleț”, E un băiețel isteț, Cu păr creț, zburlit, haios, Și cu hainele pe dos. Nu le pune inversate Din greșeală. Pe-nserate Le îmbracă, nu cumva Bili a i le lua. Și doarme buștean cu ele! Pijamale subțirele, Îl așteaptă în sertar, Albe, albe ca un var! Bili, fratele mai mare, Creț și el, ochi de cicoare, Cert, că n-ar împrumuta Haine de la cineva. Bumbuleț când se trezește, Pipăie și-și netezește

Hăinuțele mototol, – Nu e bai! Merg să mă spăl! Mama, să-l convingă-ncearcă: – Seara, omul se îmbracă Mai comod, ca-n somnul său, Să nu se simțească rău. Aprobă și-i mulțumește, Însă seara se sucește. Tot cu hainele pe dos, Și adoarme bucuros. Și au trecut ani, vreo șase, Bumbuleț se înălțase, Chipeș, cu chip luminos, Tot cu straiele pe dos. Într-o zi el observase Că un nasture-i picase, Și-ntrebă pe Duduleț: – N-ai văzut un bumbuleț? – Ce să văd? Rosti-n mirare. E om sau e arătare? Duduleț moare de râs, Și la toți puștii a spus: – Uauuu! da ce ciudat e frate, Ce cuvinte strâmbe scoate! Păcat că nu-i nătăfleț… Să-l poreclim Bumbuleț! Bumbuleț îi rămăsese, Da-ncepuse să nu-i pese! Ehei! decât „Strai pe dos”, Bumbuleț e mai frumos! ... Ieri l-am întâlnit pe stradă, Elegant ca la paradă. Respectos, cu școli înalte, – Cine ești? – Bumbuleț, frate! – Nu mai porți straie pe dos? – Eram un puștan haios! – Și de ce umblai așa? – Să fiu remarcat cumva… Toți erau în jurul meu! Râde Bumbuleț, și eu! 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Nelu Preda

Când soarele răsare Chiar de ești trist târziu în noapte, Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre Și-auzi nevrând nespuse șoapte, Dar toate mințile-s integre, Veni-va dimineața cu zorii luminoși, Când soarele răsare în raze de lumină Iar gândurile negre rămân la păcătoși Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca Și optimismul sigur de tot te-o cuceri Când soarele răsare, lumina-ți va seca Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi. Te-ai așeza la masă, condeiul îl vei lua Și versuri minunate pe coală vei așterne Și orice supărare în vers o vei dilua Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne. Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun, Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun, Va face să devii pentru condei atlet.

Nu-mi vine să mai scriu, decât dac-aș putea, Cu versul să alint, să schimb lumea cea rea, Iar rănile-oblojite de-un vers ce-i clăditor, În suflet ca și-n trup va fi vindecător.

Ca un zefir... Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea, Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară – Pe pleoapele dulci peste ochi peruzea, Și-alene pe sânii pietroși de fecioară. Ca un zefir zboară gândul spre tine, Departe ești, dar atât de aproape – Făptura-ți în minte o port și e bine, Icoana-ți iubită o port peste ape. Ca un zefir ne va fi întâlnirea, Fluidă și caldă precum un sărut Iubirea ne este în viață menirea, Nu-ntâmplător ea, iată a apărut. Ca un zefir cald să ne fie și viața, Frumoasă și blândă cu noi amândoi, Alături pășind, începând dimineața, Prin roua din iarbă cu umerii goi.

În mine...

Nu-mi vine să mai scriu...

În mine versul caută răspunsul La întrebări ce sunt fundamentale – O coală poate fi tot universul, Sau poate fi doar șir de vorbe goale?

Nu-mi vine să mai scriu – parc-aș urla la lună, Nu pot schimba cu versul o lume prea nebună – Credeam că doar frumosul aduce bunătate, Dar mulți aduc urâtul cu-așa seninătate

O coală așternută de cuvinte, Poate schimba ceva în univers?... Sau poate un poet care se minte Să oglindească adevăru-n vers?

Că te întrebi cum oare pământul îi susține, Și ce resort ascuns urâtul îl deține Încât se răspândește ca ciuma, epidemic, Iar binele cu greu, de parcă e endemic? Atâta urâciune cuprinde lumea noastră, Și națiuni întregi au soartă prea sihastră – E foamete în lume, dar și obezitate, O, Doamne, unde ești ca să le vezi pe toate?!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În mine zace adevărul și minciuna, Pe amândouă pot să le așez în vers – Și poți să crezi că mie mi-e tot una, Dar tot ce n-am crezut pe loc am șters! Imaginația mă poartă ori și unde Dar ce-i frumos chiar de-i imaginat, În sufletul la cititor pătrunde, Și scriu sperând că e și-apreciat. De-aceea când citiți o poezie, Cu sufletul primiți-o și cu tâlc, S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

p po oe ez ziie e Jerlăianu Manuela Cerasela

O clipă de tăceri Revin pe-aceleași gânduri de mătase Ce au țesut atâtea clipe-n vis Și îi cer lumii noastre să mă lase În primăvara scursă-n Paradis. Albastre roze rupte în tăcere Să-mi bucure privirea de cleștar Și ochiul cerului plin de durere Să se transforme în mărgăritar. Iar sărutarea sfântă să mă scape De tresăriri în valul lor nocturn Și mugurii durerilor să crape În rătăcirea vechiului tău turn. Dar să mă-mbăt cu vise de lavandă Cu albul pur de-atâta Paradis Pe un crâmpei din veșnica olandă Unde-nfloresc lalele sub cais. Că luna s-a oprit să bată iară În ramul despletitelor plăceri Și lasă visul nopților să ceară Din infinit o clipă de tăceri.

Nestăpânita patimă Curg toamnele lunatic printre ploi Și luna alb din gând se prăbușește Când cresc dorințele printre nevoi Și rătăcirea verde răbufnește. Amurguri cad în repetări livid De se îmbracă bezna în poveste Și-n nebunia zilelor perfid Din aginia inimii privește. Durerile se-nțep în mărăcini Iar munților le cresc ceruri în creste Și lutul prinde iarăși rădăcini În toamnele ce curg ca o poveste.

Și cu seninătate se întrec Furiile ascunse sub veșminte Când vin în podul liniștii petrec Până se umple viața de morminte. Vin toamnele în toamnă alergând Să semene în inimă durerea Din rodul de tăcere culegând Nestăpânita patimă – puterea.

Azi rătăcim și noi ca fiecare Rămași sub nori azi bem în agonie Cu lacrima durerilor de dor Și-n nota-naltă de monotonie Ne ridicăm în văzul tuturor. Dar versuri scriu și le ascund în fașă În primăveri ce le trezesc din noi Primele stele mă vor face „lașă” Și rătăciți ne-or face pe-amândoi. Azi rătăcim și noi ca fiecare Ca arborii din stradă prinși de ger Și-n primăvara zilei următoare Voi scrie de luceferi și de cer. O lună plină, sfert sau jumătate Va fi deliciul clipei ce o gust Rămasă-n vis cu versuri cumpătate Mă voi trezi să mă îmbăt cu must.

Zburăm pe firul nepăzit al îngerilor Îmi alunecă zorii pe palme în diminețile de mâine dar am amintirile curate în cupa de vise răzlețe ce s-au petrecut cu razele lunii. Vezi? În ritmul tăcerii dorm păsările pe arcanele timpului. Ca într-un mușuroi de stele ni se adună zilele mâinilor zidite cu Lumini și iată! Zburăm pe firul nepăzit al îngerilor!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Costel Zăgan

Seceta lui Labiș Seceta a ucis orice boare de vânt poetul s-a topit și-a intrat în pământ cuvintele-au albit ca părul din barbă și-s tot mai rare și nimeni nu-ntreabă Desculți aleargă copiii prin cer cu gura uscată nimic nu mai cer și mamele au pieptul uscat și bătut de parcă nicicând vai n-au născut

Ode gingașe

Ziarul de dimineață Carnea parcă se revoltă simţurile iar se răscoală numai că tăcerea ta aortă râde de a mea că-i goală

Joc șah cu îngerul de pază eternitatea să treacă mai ușor eu mut un cântec el o rază cât Dumnezeu nu este la vizor Eternitatea să treacă mai ușor și azi vă iert în câte-o poezie și la tăcere cum n-am spor mă-mpart la toți fir-ar să fie Și azi vă iert în câte-o poezie eu mut un cântec el o rază tablă de șah să fiu o veșnicie mai joc cu îngerul de pază Eternitatea trece mai ușor el mut-o doină eu un dor Cezeisme II

Simţurile iar se răscoală detectez Doamne femei Universu-l ţin în poală una două hai să fie trei

Erezia tăcerii interzise

Detectez Doamne femei numai în tăcerea lor aortă lumea mai are un temei paradisul parcă se revoltă Îngerii primii se răscoală România-n pielea goală Cezeisme II

Erezia scârbei de-a fi om Poftim scârba de-a fi om Ce poate fi mai tentant Ori femeia ca partener imposibil Cale bătută de lehamitea de fiecare zi

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Erezii de-o clipă II

Nebun de poezie

Că miezul de foc al pământului poate își mută iar iadul de noi mai aproape înnebuniți cu toții duc mâna la gât să umple găleata cu sânge atât

Îngerii disperării roind în jurul tău Ai pierdut și ce n-ai avut niciodată Înalți privirea până când nu-ți mai zărești nicio rană Norii se pierd printre firele de iarbă Cine câștigă însă se pierde printre amănunte gratuite Așa că la pensionare voi primi un biberon cu totul și cu totul de aur Hai sictir stimabile

Scrie și fă ce vrei Aurul cuvintelor scrise nu te va lăsa mai sărac Dimpotrivă Dăruindu-te vei primi totul Și iată Nu ascund faptul că sunt român Nu pot și nici nu vreau Nu e o mândrie de prost gust Nu promovez ignoranța mioritică Nu-mi ascund invidia față de geniul poporului român Tăcerea mea virtuală e valută forte Am scris Erezii de-o clipă II

p po oe ez ziie e Maria-Ileana Tănase

Copilăria, leagănul vieţii Motto: Copilăria-i leagănul în care urcăm tot restul vieţii - Maria-Ileana Tănase

La fereastra unui gând fără tihnă, mă-nvăluie miresme din copilărie şi chiar de vieţii nu-i găsesc vină, simt prin aer, parfum de nostalgie. Mă las cuprinsă de vechi amintiri, pe atunci nu ştiiam ce ani vor veni, le simt atingerea-n simple năluciri, dar sper că farmecul lor va reveni. Regăsim mereu, în acest paradis liniştea, de care viaţa ne-a vitregit şi niciodată nu vom epuiza-n scris, acest univers ireversibil şi îndrăgit. Copilăria-i negreşit, leagănul vieţii, de lanţurile ei ne ţinem tare strâns, sufletu'-i copil şi la vârsta senectuţii şi-n leagăn se va urca neconstrâns.

N-am ştiut... N-am ştiut că-acea zi va fi un început de nemurire, dar drumul a fost cu obstacole până la despărţire, doar, amintirea ne-a mai rămas din trecutul nebun şi drept neuitare poemele au devenit salve de tun. N-am ştiut că voi deveni pe gândurile tale stăpână, dar ce culege destinul, rămâne ca legătură divină şi chiar dacă depărtarea se tot prelungeşte-n timp, în calendarul vieţii vom păstra acest etern anotimp. N-am ştiut că-n oglinda timpului voi rămâne un mit, întotdeauna vor adia miresmele acestui trecut rănit, se spune că timpu' vindecă a fost doar, pansament, iar iubirea n-are echivalent, e singurul medicament.

Tăcerile închisori Ţi-am dăruit toamna trecută, ca leac, când suferinţa trece puntea din gând, dar sufletului nu-i ajunge niciun veac, să-şi oblojească rănile, rând pe rând. Timpu'-a zidit un templu sub pleoape, amintirile se opresc deseori, la taifas, încercând să ne ţină cât mai aproape, chiar de tăcerile şi-au făcut han-popas. Pe banca din gând ne regăsim uneori, dar rămânem tăcuţi-n prezentu' anost, far' să găsim scuze la tăcerile-nchisori zidim gândurilor, prin poeme, adăpost. Iar dincolo de tăceri şi multe slăbiciuni, mi-ai ridicat un monument din cuvinte, ca sufletul să răsfoiască aceste minuni, mărturie, căci inima niciodată nu minte.

Mă desfrunzesc ca tine, toamnă... Mă desfrunzesc ca tine, toamnă călătoare, prin ramuri frunzele valsează la-ntâmplare; chiar dacă-n suflet se-alintă un alt anotimp, sub tâmple, demult a nins şi mă-ntorc în timp. Toamna se fac socoteli „se numără bobocii” iar eu număr argintul de la tâmple şi nepoţii; rămâne anotimpul înţelepciunii, de-evaluare, bunăstare prin hambare şi-n suflet împăcare. Împodobesc şi-amintirile cu frunzele toamnei arămii, ca nostalgiile din anotimpul doamnei, din tufănele voi împleti ghirlandă-nmiresmată s-adie parfumul, iarna să fie dalbă-catifelată.

N-am ştiut că vom fi destinaţi să ne scriem poeme, iar viaţa-i-mprevizibilă, e geloasă chiar şi pe vreme, dar dincolo de surprizele, cu miresme de nemurire doar, iubirea ne-mplineşte, iar în suflet-dumnezeire.

Mă desfrunzesc ca tine, toamnă fermecată, azi, cobor pe trepte de amintire, ca niciodată, prin tunelul timpului privesc, cum eram odată, dar, prin scris, m-a atins lumina binecuvântată. 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Ionescu Stejărel

să ascult zgomot de ape ciripit de păsărele,

şi regii mai mor uneori

animale să se adape noaptea într-un dans de iele,

în memoria reginei Ana

nu sunt destule lacrimi, nu curg destule ape, s-adape sec pământul, pământul să-l adape, nici dangătul de clopot n-are destule bătăi, cand ropotul de îngerii mai ropoteşte în văi, şi regii uneori mai mor, reginele se sting şi ele, departe de ţară şi cu dor da-n ochi, cu cerul plin de stele, nu are ţara lumânări destule, căci ochii sunt haini, plini de venin iar vieţile de-acuma ne sunt nule căci amfiteatrul de durere-i plin,

să nu am apă curentă nici lumină de la stat nu vreau datorii, o centă cu mine să stau la sfat, să aud vuiet de vânt şuierat de ploaie rece, cerul, acoperământ când soarele mă petrece, iar când mor să-mi facă o plută cu un pat de crengi uscate şi-n lumea necunoscută să plutesc pe mări şi ape, să mă poarte noaptea vântul, stelele mă privegheze să nu mă îngroape pământul

nu plângeţi ochi, mai aşteptaţi puţin s-a stins azi o lumină pe pământ, o doină se aude în cer, cântată lin o doină ce-i purtată doar de vânt, e sfântă rugăciunea ce o cântă la catafalcuri preotul mereu, regina Ana s-a stins ca o sfântă, în suflet cu păreri de rău.

singurătate undeva pe-un mal de apă vreau o casă sau bordei fără de yală la uşă şi la poartă fără chei,

ci apele mă vegheze.

călătorie copilăria mea s-a pitit în găurile pline de mucegai ale copacului purtat de ape prin împărăţia codrilor şi mustea în irisul putregaiului şi în isteria nopţii pitită în peşterile închise cu lacăte mari de piatră, mari şi negre păsările cerului îi spuneau mamei

undeva departe în lume unde să fiu călător, în pace şi rugăciune să pot în eter să zbor,

despre fuga mea dincolo de hotarele timpului pentru a mă întâlnii cu libelula străvezie a vieţii trecute.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Călinescu Maria

Oglinda sufletului Fără tine izvorăşte acel nepătruns sufletesc ce surprinde freamătul firesc uitat de vreme ochii minţii desluşesc torente de gânduri asemeni firelor de timp încurcate nu lasă iubirea să curgă în ploaie de stele peste pământul arid fără a respecta canoanele fiecărui anotimp fiecărui proroc trăiesc e trăirea mea nu o recunosc are culoarea împărăţiei zeilor cereşti din eternitatea pe care ne-am dori-o împreună respirăm acelaşi aer rostim gânduri nespuse deşirăm realităţi descifrăm meridianele chemării ce pot ucide visul lumină rațiunea mă învață să fiu tăcere dezgolește libertatea gândului de a zbura pe drumul cunoaşterii în lanţuri teama irealului arde în magia flăcării apusului sângeriu văzut în oglinda sufletului.

Munca e uleiul din candela vieţii Munca-i uleiul din candela vieţii E „solul'” în care m-am născut, E mirul pur din roua dimineţii Mi-a fost, şi-mi este astăzi, scut. Prin muncă am crescut sub soare, Truda nu mi-a fost un chin, M-a învăţat mereu să am răbdare, Să nu gust visul… clandestin. Doar, munca defineşte omul, Îi dă nobleţe, ranguri sfinte,

Cum el, pământul, pentru pom Îi dă, chiar, seva de părinte. Prin munc-am învăţat iubirea De cel ce n-are, milă cere, C-aşa-i făcută omenirea, Ca vasul spart umplut cu miere. Prin munc-am definit frumosul, Chiar din ruini, de-a fost să fie, Prin zel am dat vieţii răspunsul, Când totul părea... amorfie. Sfinţiţi mereu candela vieţii! Şi-n ziuă, soare ve-ţi avea. Sfinţiţi şi roua dimineţii! E apa Domnului, ce-o bea.

Îţi cer un semn, Doamne! lumini străbat prin cioburi de orizont dăltuind linişti de gheţuri se strecoară printre galerele timpului pentru a înflori eternităţi cu miros de viaţă cu ochii minţii cuprind întinderi fără margini mă întreb care este rostul lumii de aici şi de dincolo de ce am nevoie de lumină în interiorul meu lumina Ta, Doamne, singurul meu sfetnic hărţuită în căuşul întunericului de umbre de iluzii ce mistuiesc trecutul din bezna zilei îţi cer un semn că mi-ai fost, că ţi-am fost că-mi vei fi mereu alături o să sfâşii inima în trei o bucată s-o dau hăului flămând ndestulare o alta apelor tulburi spre limpezire ultima Ţie, Doamne să poţi să-ţi îmlpineşti menirea salvând vieţi

pentru-

fără ajutorul Tău, nu mai am nevoie de ea aş fi ca o frunză dusă de vânt, stingându-se în tăcere nici ea nu are nevoie de inimă şi totuşi… pluteşte. 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Dumitru Sârghie

Trăiască Monarhia! Poem scris şi citit, în urmă cu un an, cu ocazia unei manifestări promonarhiste de la Slatina, sub patronajul spiritual şi profesional al Doamnei Marilena Rotaru, supranumită „Ziarista Regelui Mihai”.

Ales divin cu sânge-albastru A fost gonit cândva din Rai, El lumina precum un astru, Și-acela-i Regele Mihai! Deși trecut-a prin urgie, Ne-a pus în suflet Plinătatea, Accesul la Divin, la Măreție, Onor Prestigiul și-Autoritatea. Prințesa Margareta, însoțindu-l, Aprinde Metafizica Speranței, Când, în surdină, auzim colindul Moralei creștinești și-al Eleganței.

HALUCINAŢIE... Cade luna-n cer, asferic, ca un bulz de sulumină, ce lumină-n întuneric, ce-ntuneric în lumină! Iau foc toamnele în mine, lacrima îmi curge-n vers, gându-mi nu se poate-abţine, explodând în... Univers! Iar tu, neavând măsură, te măsori cu Dumnezeu, căzând în adâncitură, ca sufletu-n... Elizeu! Melancolic, ochiu-mi plânge, prin somn, pietrele tresar. eu, pe sâni, îţi scriu cu sânge un vers dulce şi amar... Cădem într-un somn dogmatic, sprijiniţi de nicăirea, lângă noi, un crin sălbatic ne maschează... prăbuşirea!

POEŢII ŞI MOARTEA Lumini și raze prefirând în muguri, Regina noastră, Ana de Bourbon, Cu Regele alături, prin amurguri, Ne-a nins cărări, cu flori de anason. Ce freamăt demiurgic ne-nvăpaie, Prin melodia Sângelui regal… Când ne zâmbește Prințul Nicolae, Redevenim popor substanțial. „Trăiască Monarhia”, răsună anaforic, Valoare intrinsecă, Reper, Moralitate, E Drumul drept, cu Sensul lui istoric, E drumul spre-Adevăr întru Dreptate! Acolo unde-i Rege, există Adăpost, Popor român, popor reînfrunzit, Cu Regele Mihai avem un Rost: E proba limpede că ne-am trezit!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poem dedicat lui Ilorian Păunoiu, care a fost recent admis în Uniunea Scriitorilor din Rai!

Adesea, ca-ntr-o scenă rituală, poeţii dorm cu moartea pe pământ, dar moartea-i moarte, n-are istoveală, semnând cu ei un tainic legământ : să-i dea mereu raport şi socoteală! Şi-ncet, prin versul lor zglobiu, salută moartea-n pas de defilare, ducându-şi mâna dreaptă la chipiu, ştiind că moartea multă minte n-are, cutremurându-se de ochiul ei şerpiu! Trăind cu ea-n concubinaj rebel, se hârjonesc în public şi se-njură, dar moartea-i trece zilnic pe-un tabel, căci, de la legământ, ades abjură : ea n-are mamă, dor, nici cerebel... Să le cosească drum spre ţintirim, în zelu-i frust, ea noi dovezi adună, dar ei îi spun: „Stop, moarte, aferim, noi nu mai vrem să îţi cântăm în strună, căci existăm şi după ce murim!”

p po oe ez ziie e Mariana Didu

ultimul fruct depus în coșul culegătorului viața alege întotdeauna, dragii mei,

Dansând cu poezia

parfumul opusului ei. raiul îndoliat la care bate Mozart, tânăr,

Am scrijelit prin aer cu degetele

ținând în mâna sa de dantele tremurânde

numai zboruri crescute-n aripi

ultima operă

o piruetă uriaşă răsucită din coaste

a sosit noaptea, Mozart

ca mişcarea de rotaţie

nimeni nu l-a mai căutat

a unei planete albastre

deasupra altor trupuri,

şi-am vrut ca boleroul lui Ravel

își găsise odihna îngerul aruncat,

să fie chiar muzica trupului meu

trimis de Dumnezeu pe pământ.

pasul meu plutea aşa frumos parcă-mi pieptăna pe jos

Iubirea, ca o coridă

şi-am tot dansat în ochiul tău sărac divizată în înger şi drac şi-am ars în gheaţă, şi-am ars în foc fotografiile mele

Iubirea e taină și fărădecuprindere conspirativă fiind,

hologramele mele

i-a făcut trufași

ectoplasmele mele

până și pe zeii din Olimp

umbra trupului meu

s-au clătinat atunci

întinsă pe asfalt

și cântecele în care erau

aveau graţie, dansau

ascunse privighetorile

iar graţia e poezie

și lumina iubirii

cred că moartea mă va găsi

a fost bântuită

tot la la masa de scris

de furci clandestine

dansând cu poezia.

și de coride ale sângelui

acolo unde numai îngerii mai ascultă actele de divorț dintre lume și geniu au fost depuse furibund în groapa comună a cimitirului de suflete flămânde din Viena,

în care toreadorul să țină la infinit inima ei în coarne de taur numai că, înaintea fiecărei coride toreadorul urmărea apusul înfigând cuțitele

într-o zi de decembre friguros

istovite de dragoste

unde, spre gloria ei, lumea postumă

în animalul ispitit

l-a aruncat pe Mozart

de roșul purpură

sub varul septic al uitării din urmă

al soarelui trecut

și, de atunci, scena se tot repetă.

printr-o vrajă

între dionisiac și apolinic,

într-o lumină orbitoare

flautul și recviemul,

spre zenit. 13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Lucia Marin

Spune-mi ce-aș putea să fac! Spune-mi ce-aș putea să fac când mi-e dor de-al tău sărut, Unde oare să-mi duc gândul, cum să fac să pot să uit? Calda ta îmbrățișare eu o simt și-acum pe trup, mereu, Simt mâna ta, cu lina-i mângâire, trecând prin părul meu. Spune-mi ce-aș putea să fac când mi-e tare dor de ochii tăi? Acolo, în adâncul lor, se oglindeau iubirea și toți anii mei, Când mă priveai duios, vedeam în ei scântei diamantine, Mă copleșeau cu profunzimea lor și îmi era nespus de bine. Spune-mi ce-aș putea să fac când mi-e dor de al tău glas? Și în somn aud ecoul șoaptelor de-amor ce au rămas, Mă învălui în tăcere, dar nu pot să mă prefac mereu, Glasul tău încă mă cheamă, strigă ne-ncetat numele meu. Spune-mi ce-aș putea să fac când mi-e dor de tot ce-a fost? Mă întreb cum să trăiesc, viața parcă nu mai are rost, Trăiesc prezentul prin umbrele trecutului, cu nostalgie Și nu-nțeleg de ce să tac, de ce să spun c-așa a fost să fie...?

Iubește-te întâi pe tine! Am crezut o vreme, că a te iubi pe tine mai mult decât orice, însemnă egoism Și că iubirea trebuie împărțită cu drag familiei, semenilor, celor nemângâiați, Nu puteam să folosesc acest sfânt dar pentru mine, mă temeam de snobism, Mi-era de-ajuns o mică fărâmă de iubire, restul o împărțeam celor apropiați. A venit însă o zi în care trebuia să mă rup de trecut și să caut în mine iubirea, Trebuia să fac față durerosului prezent și să caut prin acea ceață deasă viitorul, M-am eliberat de tot ceea ce nu era benefic și am lăsat inima să caute fericiea, Din acea zi m-am iubit pe mine mai mult decât orice pe lume și am simțit fiorul! Din ziua în care m-am iubit cu adevărat am trăit intens clipa, nu am trăit anul, Am înțeles că nimic nu este întâmplător în viață, trebuie doar să știi să primești, Că valoarea ți-o făurești singur prin iubire și credință, iar scopu-n viață nu e banul, Prețuiește-te întâi pe tine, apoi iubirea ta nemărginită celor ce merită s-o dăruiești! Mi-am pus toată iubirea în slujba inimii mele și de atunci am un aliat foarte prețios, Mă iubesc atât de mult încât nu mai fac proiecte mărețe pentru acel viitor, Am învățat să trăiesc frumos prezentul, să fac ceea ce-mi place, ce e bine și frumos, Să curg lin asemeni râului ce ocolește obtacolele, dar sfredelește stânca pentru amor. Iubește-te întâi pe tine și când vei simți iubirea în fiecare por sufletul tău va înflori, Cu miresmele iubirii tale minunate pe toți cei din jur îi vei putea mângâia mereu, Nimeni, niciodată, nu te va putea judeca pentru că ești acum ceea ce ai vrut să fii, Iubirea este darul tău sfânt, pe care l-ai primit cu sufletul curat, de la Dumnezeu! 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Ion Vanghele

Dulce Românie eu te cânt în toate dulce Românie ţară de aramă, cu străvechii lupi ce-ai ştiut prin vreme să munceşti la glie să creşti oi şi vite şi de aur stupi eu te cânt acuma ţara mea frumoasă mâna ta din iie, caldă ţi-o sărut când pe munte seara cade o mătasă şi culoarea toamnei încă n-a-nceput la apusul zilei eşti ca o crăiasă fetele la poartă din umbre răsar ţara mea cea blandă şi aşa sfioasă te iubesc în noapte şi în ziua iar turma urcă-n munte, calcă pastorală şi din spate-o mână numai trei ciobani bate vântul aprig când câmpia-i goală lupii urlă iarna rătăciţi prin ani moş Crăciun îşi sapă prin zăpezi cărare când nu e zăpadă ploi de toamnă cad printre valuri creţe dorul meu apare şi în ochii mândrei stelele răsar sună vântu-n valuri bărci purtând spre mare soarele propteşte cerul la zenit fiecare clipă te-mbracă-n culoare

Rabindranah... În clipa-n care n-am să fiu Şi ziua buzna-n voi va da Pe ochi cu zori vă veţi spăla Cu roua ce nu am s-o ştiu Voi în pădure să veniţi Şi trilul păsărilor cald Să-l ascultaţi urcând înalt De mine să mai pomeniţi Aşa zicea Rabindranah Pe drum de noapte vrând să plece Îmi pare rău, suna cam rece În versul meu ca epitaf Dar voi să mergeţi înainte Căci zeii inimii zâmbesc Şi florile de viaţă cresc Veşnic aducere aminte Ne-om întâlni, cândva, târziu Într-o poiană lânga foc Miresme dulci de busuioc Le las ca semn că am să fiu Vom râde noaptea, vom dansa În faţa focului arzând Dar zorii vor veni curând Sufletul a vi-l lumina Apoi ne-om duce pe cărări Hăţiş de umbre răscolind Voi care daţi vieţii colind Cuprinşi de dor, de disperări Doar vorbele vor mai cădea Tăcerile din noi dospind când vremea trece ciripind iar noaptea valuri va lăsa...

fiindcă tu eşti mama şi eu te-am iubit către viitorul nostru împreună vom călca alături mamă, pas cu pas sub vipii de soare şi sub clar de lună dulce Românie, tu doar mi-ai rămas...

veţi merge chinuiţi de stres pe drumul cel fără sfârşit chiar dacă ploaia a venit şi dragostea n-am înţeles trec anotimpuri înotând prin golul nostru din stomac cu frunze veştede ce tac în pieptul nostru suspinând... 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Talpalaru Mihăiţă

Cum să mori de două ori într-o singură moarte ne privim trupul timpului dezbrăcat bătut într-un cui bont atârnă de pe colţul patului îndoit de nesomn seamănă cu o foaie albă dar plină pe interior de cerneală nimeni nu mai vorbeşte despre întinderea braţelor în jurul unei lacrimi văzute singure prin ploaia zgribulită spate în spate ne stârneam fiarele adormite gravând tăcerea în piatră cu prima vedere înfometată intercalându-ne umbre pierdute între picăturile îndoielilor inocente am început să fim noi cu noi după gratii duelându-ne în atingeri aparente cu rafale de sunt aici salvează-mă te iubesc prăbuşindu-ne bucăţi în lungimea noastră necunoscută încă după războiul cu dinţii limba rănită s-a oprit în pieptul gurii învinse câte un sărut letargic îşi mai stingea setea buz elor sorbind violetul unui cer anesteziat de aşteptarea însângerării după alergarea peste obstacolul sfârcului erect spre linia de sosire dintre coapse tocmai sărise groapa buricului plin de transpiraţia frunţii pântecului cu picioarele alintând soarele uneori ne cenzurăm iubirea de frica contopirii cu ea însă ne iubeam deghizaţi în nebuni fără acte legale la sânge o ignorăm lăsând materia să întâlnească organic mijlocul celulei îmbrăţişând frigurile ei până în adâncul nostru jurnal de călătorie... 25 apr ilie 2014 din volumul 2 / ÎNTRE O NAŞTERE MOARTĂ ŞI O MOARTE NĂSCUTĂ DUPĂ DOI ANI DE TRAVALIU ALB editura PIM- IASI 2016

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Lenuş Lungu

Iluzii scrise

Mă pierd Mă pierd într-un vârtej magic

Speranțe și iluzii scrise

ce mi-am acoperit pleoapele

pe o coală de hârtie

vise dantelate pe marginea

dintr-un ciob de suflet

clapelor de pian

dintr-o lume goală

mă atrage orgasmatic

amintiri și vise

în mii de bucățele

mă izgonesc spre uși închise am iubit în versuri iar tu ai fost muza în nopți pierdute și zile uscate înnumăr petalele udate de stropii ce le învie cu apa din stele râu ce în inimă curge simt biciul furtunii din raiul gândurilor s-adorm durerea

oglinda opacă pictez noaptea cu pensula umedă emoțiile din mine îmi dezlănțui inima dansez cu pasiune în pielea sufletului tău modelându-mi trupul de plastelină după forma pulsului tău să-ți dau iubire pe sub pleoapele

în miejii de lumină

ca două aripi de fluture

port vara pe umăr

să fixez cerul

și ard ca un gând trecător.

să fur infinitului un grăunte de nor

Iubire

să-l imortalizez în culoarea

Într-un sunet diafan

să te privesc și ochii mei

mă înalț spre tine

să-ți spună cât TE IUBESC.

să pot urma curbura timpului

ochilor tăi

Atingeri

să fiu lângă inima ta voi dansa urmându-ți

Atingerea ta într-o voce mută

ritmul

învăluită într-un parfum inodor

în cercurile arzătoare

într-un carusel infinit de emoții

ale iubirii

sirenă afrodisiacă

nu îmi e teamă că s-ar preface în scrum inima, mintea și trupul umbra nopții ne va învălui într-o dulce îmbrățișare vom fi piloni de bază

mă inunzi cu îmbrățișări fierbinți vibrații în suflet răsună umbrele în juru-mi dansează unduirea timidă pulsând prin vene al tău tremur fragil, spiralat

polul opus al magnetului

sunetul dorințelor ce-n valuri

dragostei.

îl reverși într-o firavă enigmă. 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Gabriela Mimi Boroianu

Efemeride (5) Plouă cu tristețe peste orașul îmbătrânit de griji de nevoi de resemnare... Mor arborii pe marginea străzii în orașul cu oameni triști umbre ce se aventurează în cotidian să mai fure o zi acestei existențe efemere murdăria curge șiroaie peste asfaltul negru de supărare la un colț de stradă un bișnițar zgribulit încearcă să-şi vândă marfa fumuri pentru conservarea speranțelor

Efemeride (6) Oi rătăcite într-o existență efemeră angrenate într-o luptă acerbă pentru false măriri uitându-şi menirea cuprinse de febra căutării speranțelor pierdute pe un drum ce duce către nicăieri... suflete repetente la școala vieții

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Efemeride (7) Tăceri înghesuite haotic între acoladele promisiunii trezite la viață ciclic cu o învârtitură de cheie pentru un răspuns hipnotic scurt ca o ștampilă în vamă pașaport pentru trecerea între alte paranteze

Efemeride (8) Timpul își rostogolește clipele pe autostrada vieții cu motoarele turate la maxim. Intrăm grăbiți în cursă fără să știm că premiul nu se află la final ci în bogăția amintirilor adunate pe traseu. Alergăm de parcă timpul ne-ar contoriza pașii făcuți și la final ne-ar cere plată pentru ei... Ne naștem deja bătrâni fără bucuria de a savura această călătorie Mâine un deja vú al zilei de ieri.

p po oe ez ziie e Nicu Doftoreanu

– Nu iubirea mea! –

Tangoul fericirii de Vară

Atunci

să-ţi

explic

eu...

Ascultã: Când seminţele pregătirilor de mai înainte sunt gata să încolţească-n vis,

– Ştii tu să-ţi pregãteşti fericirea? – Nu iubirea mea.

Risipind depărtările regretelor lui…

– Atunci am să-ţi explic eu. Ascultă:

„De-aş fi putut să” Vei găsi,

Iei imaginile risipite-n pulberea soarelui,

Chiar

şi

în

întunericul

Cele ale căror umbre se dăruiesc adâncului,

înăbuşite-n tine,

topite-n zborul admiraţiei

Treptele pe care

Şi, cumulându-le,

… Regretele alunecă,

Le rupi nemişcarea-n fâşii subţiri pe care

Nepăsările mor,

durerilor

iar Nehotărârile se spulberă.

le arunci dorului, Apoi,

Urcă-le!

Pentru a nu da timp vântului să tropăie

Urcă-le şi-n clipa-n care nehotărârea îţi

nechemat printre amintiri

va inunda fiinţa

Şi să-şi întipărească amprentele în relieful

Vei simţi gustul uşor diluat însă de

cerului astfel creeat,

aşteptare

Neîntârziat

Pentru că.... iei zdrenţele de lumină,

Cele strecurate între timp prin sita norilor, Le-mpleteşti culoarea şi le dai drumul în mijlocul Le amesteci bine de tot,

Atunci

să-ţi

explic

eu…

singure „clipe eterne”

Până ce simţi cum ţi se dilată sufletul

Vei vedea că forma infinitului e aceeaşi!

în aşteptarea unui anume CE

Dacă iei iuţeala gândului şi o arunci în calea

… ATUNCI,

absolutului,

Şi numai atunci, obţinută

în

formele

nenăscute ale somnului în caz că vrei să înlături complet posibilitatea eşecului, Porţia de uitare recomandată-n iubirea clasică... Pentru că să ştii: Şi din prea multă fericire poate

Dorinţă decolorată de timp, Vei vedea că starea născândă de SISIF e aceeaşi

Având însă pregătită alături,

–

Şi o arunci în golul lăsat de moartea unei

„Ce bine ar fi fost să”,

omul

– Nu iubirea mea !

Dacă iei sora efemerului,Veşnicia,

Având grijă să se topească şi gândul lui

compoziţia

Ştii tu cât ţine fericirea ?!

Ascultă:

AMINTIRILOR FRUMOASE.

Torni

–

apleca

superficialitate … ŞI GUŞTI ! – Ştii tu ce gust are fericirea!?

spre

Şi-atunci...! Atunci de ce întrebarea CÂT ?! Nu e deajuns că suntem fericiţi !? Ce crezi?! – Ba da... iubirea mea,... dar de fapt: CE E FERICIREA … Dacă nu apuci VARA?? 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Luca Cipolla

Per raggiungerti

Ca să-ajung la tine

Per raggiungerti

Ca să-ajung la tine

ho lacerato piedi

mi-am sfâşiat picioarele

d'emozioni pungenti,

cu emoții înțepătoare,

tizzi

tăciuni

su sassi ardenti,

pe pietre arzătoare,

deserti

deşerturi

che di rado

ce rareori

annunciavano l'oasi.

prevesteau oaza.

Intorno a me

În jurul meu

solo ombre bipedi,

doar umbre bipede,

sorelle

surori

di pochi denari,

de nimic,

ma per raggiungerti,

dar ca să-ajung la tine,

la schiena rotta,

cu spatele rupt,

ignorai l'età reale

ignorai vârsta reală

nell'aura d'ambra

în aura ambrei

d'illusori trascorsi infantili

a iluzoriilor trecute infantile

fra braccia

în brațele

ancor

din nou

di giovane madre.

ale tinerei mame.

Magia

Magie

Piova una lacrima

Să plouă o lacrimă

sull'assito

pe pavaj

ed una magia

şi o magie

sleghi le stringhe

să dezlege şireturile

che c'incatenano al suolo.

care ne înlănțuie de sol.

Siamo assuefatti,

Suntem dependenți,

lucciole di fuoco

licurici de foc

che penetrano l'atmosfera

ce pătrund atmosfera

ed entrano, escono,

şi intră, ies,

si chiedono e perdono

se caută între ei şi pierd

il tizzo che lento

tăciunele care încet

consuma

se consumă

per poi ridare

ca apoi să redea

fiamma.

flacăra.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pprroozzăă proză 2 1- 32

Lenuş Lungu

În tăcerea nopţii (file din sufletul meu) Mi-ai răscolit colţul meu de linişte privesc prin mine şi simt cum mi se umple sufletul cu tine. Aş vrea să mă scutur de vise, să mă transform în speranţe şi mă preling pe astfalt, plâng, tac pe o petală de trandafir timpul trece mă ridică, mă scutură de praf mă calcă şi trece mai departe. Te-ai rătăcit în labirintul gândurilor mele. Te simt ca un copac ale cărui rădăcini, sunt adânc înfipte şi mă storc de vlagă şi voinţă. Îţi împodobesc chipul în ramă cu petale de vise şi te aştept la margine de răsărit cu un curcubeu de lumină-n priviri. Te aştept la poarta-nserării cu obrazul lunii pe umăr să-mi asculţi tăcerile să pătrunzi cuvintele nerostite de pe buzele mele. Mă învălui în tăcere şi mister ca într-o mantie de noapte fără stele şi-ţi caut dorurile printre cuvinte… să-mi şterg sufletul de urmele tale, sămi curăţ privirea de fantoma ochilor tăi să pot visa. Norii îşi varsă picăturile peste mine gânduri se înghesuie la ieşirea din minte… căldura unei îmbrăţisări… fiorii unui sărut… un zâmbet… speranţe năruite. Să cad cu ploaia din cer şi apoi din nou să urc să fiu o picătură neînsemnată într-un ocean. Privesc în noapte cu adieri înmiresmate şi mă aşez la umbra viselor mele zâmbesc prin somn, mă joc în linişte cu un sărut pe obrazul tău, îţi trec degetele prin păr, te mângâi duios… simt că mă risipesc în tine… În imperiul nopţii visele încep să curgă şi m ă închid ca o perlă în cochilia scoicii şi aştept în tăcere picăturile neliniştii ce cad direct pe suflet, topind frânturi de gând… Tăcerea nopţii este culcuşul delicat în care visele se împlinesc, se nasc mereu la începutul apusului izvorând ca o apă vie, ca o ploaie de stele unde este leagănul tăcerii… la hotarul trandafiriu al somnului în spatele pleoapelor unde cuvintele dispar într -un noian de vise. Sufletul este irigat cu dragoste şi pasiune. Îmi culc chipul pe pernă şi zâmbesc printre gene şi în umbrele nopţii îmi apare palid chipul tău…

Parfumul tău mă îmbată închid ochii şi mă las dusă de valul ce mă poartă printre amintiri, trăiri şi senzaţii în paradisul nostru pur. Mă las purtată de vise … Şi tu păşeşti uşor, alunecând în şoapte… simt parfumul pielii tale, căldura zâmbetului tău, aduse de aripile vântului. Un joc tăcut, al nostru… simţim, trăim senzaţii ascunse, pasionale. Mă ademeneşti uşor, mă atragi în cursa nopţii… Stau în faţa ferestrei şi admir luna care se reflectă în apa mării… simt briza rece. Mă cuprinzi în braţe, mă săruti, îmi şopteşti cuvinte dulci de iubire… Mâinile îţi alunecă cu degetele resfirate prin părul meu răvăşit, îmi atingi umerii mei uşor dezgoliţi şi le cobori, descoperindu-mi trupul ce freamătă la fiecare atingere. Las capul pe spate, respir adânc… plină de pasiune… îmi dezveleşti trupul, mă iei în braţe, mă aşezi pe pat. Săruturi se pierd în negura nopţii reci pe trupul meu înfierbântat. Simt buzele sărutândumi gâtul, sânii, coapsele, într-o armonie perfectă ne lăsăm pradă nopţii… vise ce se destramă o dată cu ivirea zorilor şi totul se spulberă şi ne rămâne un zâmbet…

Fumul amintirilor Sunt stele căzătoare sus pe boltă şi cad mereu şi o să cadă tot mereu. Avem o viaţă trecătoare, fumul amintiri, ce trece peste frunţile de stele.

atâtor

Te-ntorci pe partea somnului pustiu răsuceşti o cheie-n buzunarul sufletului.

şi

Ce se mai poate întâmpla în umbra dorului? Te cauţi de vise şi nici nu le mai ai.... Dorul tău topit s-a dus şi te doare puterea lăuntrică a gândurilor, dorul meu încă mai e... Păcat! Se stinge flacăra iubirii şi-n noi rămân două grave urme de ploi murdare. Se stinge-ncet... Iubirea. Ne îmbrăţişăm, dar rănile ne plâng cu lacrimi de sânge, rubiniu ca vinul bisericesc. Însângerată te caut şi tu eşti încet, mai blând şi mai neputincios. Vei rămâne la sfârşit, înţepenit de doruri, înfrigurat de căutări dar nu te va mai striga nimeni pe nume.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă Ion Ionescu-Bucovu

Tobit şi Abel fragment de roman 6 Soldatul Tobit se înroşise tot şi transpirase povestind. Seara se lăsase ca o cortină peste sat. Femeile şi mulţimea aia tot nu plecau acasă. Ascultau la balivernele lui. Măi, oameni buni, le răspundea Tobit, de unii camarazi mai auzeam, de alţi nici nu mai ştiam nimic. Eu am luat-o de unul singur prin stepa rusească să vin mai repede acasă. Dar era să mă pună jos iarna. Nici nu ştiţi voi ce e iarna rusească, un fel de iad prin care treci şi nu ştii dacă mai ieşi. Eu cu ăla micu stam pe genunchii lui şi ascultam cu sufletul la gură aceste poveşti. Lângă noi se alăturase şi Perniu Sfântu, deschisese Biblia lui şi citea versete din ea. Când tăcea Tobit, începea Perniu: Satul se va bezmetici, vin secete şi timpuri apocaliptice, oameni mari se vor da la fund şi vor apare sărăcanii care vor împărăţi lumea. Ei vor pune mâna pe putere şi vor împărţi averile. Războaiele aduc pustiiri, ruşii ne vor da să mâncăm la gamelă, cum fac ei acolo acasă cu colhozurile lor, acolo casele nu mai au garduri, se mută sărăcia şi la noi, oameni buni. Aşa e, intervenea Tobit, eu am trecut prin sate ruseşti, nu mai au nimic pe bătătură, totul e la colhoz, e o sărăcie lucie, fraţilor, vor împărţi iar pământul, vor face şi la noi colhozuri şi ne vor pune la jug. Timpule, timpule, unde ne duci tu pe noi, se ruga Perniu Sfântu, aşezat pe o buturugă. Era îmbrăcat tot cu cămaşa aia a lui soioasă, nespălată, şi cu nişte izmene de tort pe care le sumesese până la genunchi. Făcuse rost şi de o icoană cu Maica Precista pe care o ţinea sub braţ, punând copiii s-o pupe şi să se închine la ea. De undeva din spate sare o femeie, mama lui Durică, ieşită parcă din minţi: Şi cu Durică al meu ce-ai făcut, maicăăăă?căuta ea să vină mai aproape de soldat-aoleeeeo, Duric-al meu, pupal-ar maica pe el, cui l-ai lăsat tu acolo în biserică, repeta ea şi plângea, cine l-a îngropat şi pe el creştineşteeee, aoleooo, Durică, Durică, ce soartă avuseşi, maicăăăă, tot ca taică-tău care muri la Mărăşeşti, prin tranşeeee, cui mă laşi, maicăăă, cui mă laşi, că nu mai am nici un Dumnezeu singură pe pământ, maicăăăă…Femeile se închinau, unele începuseră şi ele să plângă de mila celei care se jelea. Între timp, venise de la arat şi soţia lui Tobit, Gherghina, care sărise în braţele soldatului plângând de bucurie, că în sfârşit venise teafăr acasă. Că-ţi pregătisem, Tobit, -se deslănţuise ea- toate cele de înmormântare, îţi luasem bocanci noi şi cămaşă de borangic, m-am dus şi la Manole Tâmplarul să-ţi facă tronul, Tobit, credeam că nu mai vii, iubitul meu bărbat. Amândoi luaseră copiii în braţe şi-i ţineau strânşi ca pe nişte trofee. Nu vreau să le văd, striga Tobit, te duci acasă şi dai foc ţoalelor de moarte, şi tronului şi tot 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ce-ai mai cumpărat tu acolo pentru înmormântare. Eu nu intru în curte până nu le dai foc, am venit să trăiesc o sută de ani aici în pământul meu, să-mi cresc copiii, să-i fac mari, să-i însor şi să-i mărit, să mă bucur de nepoţi, de-asta am venit, de-asta n-am vrut să cad prizonier la ruşi, cum au făcut-o alţii. Eu o dau dracului de viaţă, ziseseră, pot să mă pună şi la jug, mă predau şi gata! Şi pe mulţi îi prinseseră, îi încolonau şi îi trimitea în Siberia la muncă, iar pe alţii îi înghiţise iarna rusească, călcam pe morţi, fraţilor, le luam hainele să ne îmbrăcăm noi cu ele şi plecam mai departe. Aşa am ajuns noi în Transnistria, pe la Tiraspol, unde erau soldaţi care ne îndrumau să ne ducem la unităţile noastre să ne ia în primire. Gherghina, soţia lu Tobit, se retrăsese discret din adunare şi se dusese la un vecin: vecine, vecine, pune caii la ham şi vino să-mi duci tronul lui Abel şi cu ţoalele de moarte să le răstorni în Râpa lui Răţoi, că a zis că nu vine acasă dacă găseşte bazaconiile astea aici. Bine, Gherghino, cum să faci tu treaba asta, lasă că le iau eu, că am pe mama gata să moară şi tronul mi-e de folos, iar cu hainele, cum să le arunci, c-ai dat bani pe ele, le opresc eu de purtare… Bine, zice Gherghina, dar să nu te vadă al meu cu ele… Perniu Sfântu tăcea şi asculta, zice, mă, la Biblie să vă omorâţi? -se întreba el şi întreba şi femeile alea, nu zice, răspundea tot el, nu zice că Dumnezeu când a făcut lumea a zis să trăiască în pace şi înţelegere, nu să se bată ca bezmeticii… Pentru ce, citea Perniu Sfântu din Biblie, s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat căpeteniile pământului împotriva Domnului şi a unsului său zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor… Păi era al dracului Stalin să facă aşa ceva, sau Ciurcil, sau al Americii, Rozvelt ăla? Trebuia să împartă Europa între ei, domnule… Leu, care venise mai pe urmă, începuse să-l bruieze pe Perniu, strigând tare: Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus! Altul: Ne-a adus pe dracu, o să ne puie la jug, o să ne ia pământurile, să facă colhozuri ca-n Rusia să ne dea la gamelă să mâncăm, asta o s-o păţim, şi Perniu Sfântu vine cu Biblia lui să ne facă propagandă. Băăă, ştii care e Biblia comuniştilor? Nu Ştii, asta este, Biblia comuniştilor este Manifestul Partidului Comunist al lui Marx, cu stafia aia care umblă prin toată Europa, asta este. Ce stafie mă, umblă prin Europa?, pusese o femeie din mulţime întrebarea. Răspunsul rămăsese suspendat că venise Gherghina c-o falcăn cer şi cu alta-n pământ: Hai, Tobit acasă, îl luase femeia la rost pe soldat, hai acasă că am aruncat tronul tău şi ţoalele de moarte, hai că a venit şi fata aia de la şcoală şi s-a pitit, nu vrea să te vadă, zice că îi e ruşine de tine. Tobit însă nu asculta, îi da înainte cu poveştile lui. Cu Gheorghe-al tău, Lino, mam întâlnit prin Krasnodarsk, plecase ca bezmeticul

p pr roozzăă singur, vânduse calul şi puşca pe un cârnat şi o bucată de pâine şi o luase raza peste câmp, pusese mantaua-n cap şi plecase, se despărţise de noi. Aşa e, ne-a povestit şi nouă, zisese altă femeie, că Gheoghe venise acasă cu două luni înainte şi se pitise să nu-l ia stăpânirea la rost că unde e arma şi calul, îi era frică, săracul… Mai ales că el dezertase printre primii… Într-un târziu Tobit, obosit, termină de povestit, îşi luă copiii care adormiseră în braţe la el şi plecă acasă cu femeia. Nu mai văzuse casa de un an şi jumătate, i se părea totul pe dos, adică o casă mică, pitită lângă nişte salcâmi înverziţi, un fânar care sta să cadă şi pătulul cu magazia care şi ele se părăginiseră. În casă dădu de fata aia mare a lor care venise de la şcoală şi sta pitită după sobă de ruşinea lui taică-său. Cum, are şi ea un tată, auzise că a murit, că maică-sa se pregăteşte de înmormântare, dacă acesta e un tată fals, care vine ca un intrus în familia lor? Nu e, maică, ce crezi tu, o trăgea mamă-sa de mână, ieşi de acolo ca să-ţi dea şi ţie bomboane. Că a venit tac-to din război… După ce le lăsă toate bomboanele la copii, femeia cu bărbatul intrară în camera lor. Se priviră îndelung, femeia se copsese, nu mai era fata aceea firavă pe care o luase el, se împlinise, avea o faţă albă, cu nişte ochi albaştri, plini de patimă, nişte pulpe de culoare laptelui, cu glezne căprioare, bărbatul se repezi ca un uliu asupra ei şi o strănse cât putu în braţe, de când n-am mai văzut eu o femeie, îi suflă ei la ureche, tare mi-era dor să te strâng în braţe şi să te mai iubesc odată. Stai, zise femeia precaută, stinge şi tu lampa că te văd copiii ăia! Şi Tobit suflă în lampă cât putu, lampa pâlpâi de câteva ori apoi se instală întunericul. În întuneric se petrec cele mai multe nenorociri, acum însă întunericul venea cu miros de femeie caldă, carnea ei lua foc în braţele bărbatului, între ei se încinsese un joc diabolic de instincte în urma cărora căzuseră obosiţi ca nişte osândiţi la galeră. Era prima noapte pe care o dormea în pat pe perna lui. Somnul îi venea greu cu vise urâte, se trezea pe câmpul de luptă trăgând cu arma aiurea, un gradat zbiera la el că de ce nu trage în rusnaci, e şi ei oameni, domnule lent, îi răspundea el, e pe dracu zicea ăla, tu nu vezi că unitatea noastră e decimată de trupele lor, trage soldat că altfel murim pe-aici, în alt vis o vedea pe nevastă-sa fugind pe linia orizontului şi după ea toată trupa care voia s-o salveze din mâinile ruşilor care-o luaseră ostatecă, auzi, domnule, nevasta mea pe mâna rusnacilor, întindea arma să tragă dar arma nu lua foc, se svârcolea-n pat ca un nebun. Ce-ai mă, îl întreba nevastă-sa, tu nu mai ai somn, ce-ai de te zvârcoleşti ca pe jar, îl certa ea, eşti acasă nu mai visa parascovenii, lasăle dracului, îngroapă-le-n sufletul tău. Nu pot, femeie, crede-mă, nu pot, îi răspundea el, acolo e realitatea din mine, eu sunt tot pe câmpul de luptă. Doamne, Doamne -se ruga femeia- trezeşte-l Doamne din bizareriile lui nebunesti. Se trezea prin somn strigând: Baterieee, foc! sau: Culcat, soldat,

înainte marşiiii! Se duse a două noapte Gherghina la o ghicitoare şi-i povesti toată tărăşenia cu bărbatusău. E apucat, maică, îi zise femeia. El este aici printre noi doar cu corpul, cu mintea e tot acolo în război. Şi ce să-i fac să-şi revină? Dă-i ceai de măselariţă! Îţi dau eu o buruiană care-l va trezi. Să-i faci ceai şi să i-l dai seara la culcare. Aşa făcu femeia, dar degeaba. O ţinea pe-a lui: Baterie, focccc! Mai las-o dracului de baterie, măi bărbate, că m-ai băgat în spereţi, îl certa femeia. Într-o noapte se visă în acea biserică cu Durică. Urla vântul, fierul de pe biserică suna a morţiu, coborâseră sfinţii de pe pereţi şi se aşezaseră lângă ei la foc. Ascultau la poveştile lor şi tăceau. Sfântu Petru scoase un cuţit şi-l puse la gâtul lui Durică, te tai, zise, şi tu ai omorât destui, sfântul îi înfipse cuţitul în gât şi sângele începu să gâlgâie căzându-i pe veston şi pe manta. Doamne, iartă-mă, zise Tobit, eu n-am omorât om, eu sunt nevinovat, Doamne, nu, zise acel sfânt, cu tine n-am nimic, dar să nu uiţi, să spui tuturor ce-ai văzut, da, am să spun şi la morţi şi la vii. Apoi fleşuri peste fleşuri, era pe Valea Bucovului, o primăvară sălbatecă, Tobit păştea caii pe luncă, din senin vine un nor, apoi o ploaie cu spume, tunete şi trăsnete, fulgere cât zarea, prin ploaie îşi vede femeia fugind acasă. Ea era, Gherghina, fata cu care trebuia să se însoare. Doamneee, dacă n-ar trăsni-o, se ruga el, Gherghina fugea ca nebuna, degeaba o mai striga el, Gigeo, aşa o striga el cu numele scurt, Gigeo, stai, că te trăzneşte. Femeia nimic, fugea cât putea, era îmbrăcată în rochia de mireasă şi desculţă, se desena pe orizont ca o sfântă, stai Gigeo, stai odată, nu, răspundea femeia, mă duc acasă repede că-mi moare băiatul acela… Apoi se văzu în casa hazaicii, scăpat din încleştarea de la Cotul Donului, nu era rusoaica, era Gigea, îl primise în casă şi-l bandajase la picioarele îngheţate, îi făcuse ceai de tei şi-i fiersese ouă să mănânce, Tobit sta pe pat culcat şi privea în tavan, asculta viscolul de afară şi se gândea cum o să mai plece el prin acel iad să meargă sute de kilometri până acasă. Nu, va rămâne aici cu femeia lui, dar dacă-l prind ruşii ce-o să mai facă, ăia îl prind şi-l duc în Siberia, aşa cum auzise el de la camarazii lui… Apoi apare generalul Antonescu care gustă din cazanul de mâncare, fraţi români, treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul din răsărit… Îl decorează, pentru fapte deosebite pe frontul din răsărit… Da, era Antonescu, dăduse mâna cu el, îi simţise mâna caldă care-l strânsese cu putere. Apoi îi pusese decoraţia pe piept… De odată se trezi la Tiraspol, erau toţi camarazii care mai scăpaseră din încleştarea luptelor de la Odesa, cânta o dizoză o muzică populară de rămăseseră toţi cu gurile căscate, nu mai auziseră vorbă românească de ani buni, era îmbrăcată într-un costum naţional şi cânta, Ionele, pui băiat, te aştept la mine-n sat… vise, vise, vise… 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă Maria Giurgiu

Vis alb Grupul de călăreți se distingea năluci întunecate, peste întinderile albe încarcerate sub cușmele de zăpadă și sub gerul ce-și înfipsese colții crânceni în coastele colinelor și în toată suflarea naturii. Goana cailor peste întinderile cernite din Valea Întunecată, străbătută de râul ale cărui valuri de un albastru tulbure, șerpuiau ascunse pe sub pietre și nisipuri înșelătoare în acest anotimp, prizoniere ale calotei de gheață de la suprafață, printre malurile pietroase mărginite de arbori cu ramuri spectrale dintre care se distingeau pini argintați ce dădeau peisajului o măreție de plumb, din cauza negurilor agățate parcă de ramuri precum niște lințolii ale morții. Călăreții scrutau cu încordare cărarea, încercând zadarnic să străbată cu privirile dincolo de vălul de negură unde se auzeau când și când urlete lugubre de fiare sau croncănit de corbi ce sfâșiau tăcerile din spatele lințoliilor de negură și nelinișteau caii. Pentru a nu se pierde în întunecimile de cerneală ale Văii Întunericului, grupul se aținea mereu în apropierea malurilor Râulului Negru, ale cărui izvoare se aflau ascunse în măruntaiele stâncoase, sub temeliile Muntelui de Foc, chiar acolo unde cele două creste ale muntelui se împroșcau reciproc cu șuvoaie de foc și pucioasă precum doi uriași dragoni înfuriați și se băteau în capete încă de la facerea lumii. Muntele nu se zărea din cauza întunericului și ceții ce acoperea totul, asemeni unei perdele. Se auzeau însă în depărtare bubuiturile clocotitoare ale inimii sale uriașe hrănite de energiile fluviilor focului veșnic ce-i curgeau în vene. Bătăile inimii sale se făceau auzite până la mari depărtări, asemeni mugetului înăbușit al unei cirezi uriașe de pachiderme mugitoare alergând dezlănțuite la culme, semn că ținta călăreților nu era prea departe. Mugetul acela al muntelui era temut de oameni cât și de sălbăticiuni și pe coastele sale incandescente nu trăiau alte animale în afară de uriașe salamandre. Pe colții înzăpeziți ai stâncilor, departe de furia clocotitoare a celor două culmi ce se băteau în capete, unde nu ajungeau valurile de foc vărsate necontenit unul către altul de craterele precum două guri de iad ale cele două creste, trăiau animale misterioase, fantastice cum nu mai existau în nici un alt loc de pe pământ. Își aveau sălașurile prin văgăuni și peșteri tainice, lei albi și de alte culori cu două cozi și două capete, grifoni înaripați, unicorni albi, lupi albi cenușii, negri extrem de fioroși, șacali și alte specii nemaivăzute în alte părți 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ale lumii. Pe culmile sudice, departe de gurile ce vărsau foc, viețuiau turme de capre, mufloni de dimensiuni mari și își aveau cuiburile printre colții stâncilor acvile bicefale și phoenicși. În muntele acela exista un izvor cu apă vie și oricine o bea rămânea veșnic tânăr. În ținuturile din apropierea muntelui mai trăiau prin peșteri, mici comunități de creaturi cu corp de om și cap de leu, de câine sau de șarpe și care vorbeau o limbă a fiarelor, însă înțelegeau și limba oamenilor și se înțelegeau cu aceștia. Unele din aceste creaturi trăiau și la curtea regelui David slujindu-l cu credință în schimbul ocrotirii ce el le-o dădea. Grupul de călăreți care străbăteau Valea Întunecoasă, situată în partea de miazănoapte a muntelui, erau supuși ai hanului mongol, în fruntea lor aflându-se chiar prințul Tolui, fiul cel mai iubit al hanului mongol Kublai. Tânărul prinț plecase în afara taberei marelui han, care în acel anotimp se afla în acele ținuturi în apropiere de hotarul Hoardei de Aur, fiind acela locul său preferat de vânătoare. Prințul Tolui pusese la cale un plan tainic de a cărui îndeplinire depindea viața și fericirea sa. Alesese puțini oșteni care să-l însoțească în călătoria spre muntele misterios, pentru a nu trezi bănuielile iscoadelor regelui David de la curtea tatălui său, căci de păstrarea secretului acelei misterioase acțiuni depindea reușita. Mongolii erau vasalii marelui suveran creștin David, urmaș al preotului rege Ioan și stăpân al regatului Ciorciei și celei mai întinse părți a Chitaiului ce ocupa mare parte din Asia centro-orientală. Scopul călătoriei sale era să întâlnească din nou în mare taină aleasa inimii sale, fiica regelui creștin, care nu ar fi consimțit la căsătoria lui cu frumoasa prințesă Shokuk beghi, în ruptul capului. Înainte cu două luni întâlnise pentru prima dată prințesa, la poalele aceluiași munte, în timpul unei vânători, când încălcase prima oară hotarele tatălui ei, în urmărirea unui magnific exemplar de lup alb. Se avântase în urmărirea fiarei singur, mânat de o speranță disperată, de a o întâlni pe ea, cea care-i răpise inima și somnul. Când cu ceva timp în urmă, o zărise în cetatea Caracorum pe durata unor serbări creștine, unde el o însoțise pe mama sa, regina Dozuk beghi, creștină nestoriană și una din soțiile marelui han mongol. Lupul alb trăia doar în Muntele Sacru, era bine știut acest lucru și cine știe cum de ajunsese pe câmpia mongolă departe de sălașul său. Tolui, călărea un armăsar pursânge arab, fiind însoțit doar de șoimul preferat, Săgeata de Argint și zărind lupul

p pr roozzăă acela îl rănise ușor, săgetându-l. Animalul simținduse hăituit, alerga căutând scăpare spre sălașul său din munte, astfel prințul era sigur urmându-l, că-l va conduce acolo unde dorea să ajungă, adică dincolo de granița dintre ținuturile marelui han mongol și împărăția regelui creștin al kara-kitaienilor și naimanilor. Albul imaculat al zăpezii care puțin mai devreme se așternea peste Valea Întunecată precum un lințoliu al virginității, fusese profanat de sângele victimei hăituită de prinț. Odată ajunsă la poalele stâncoase, fiara muribundă din cauză că pierduse prea mult sânge, încerca să se piardă cu ultimele forțe printre crăpăturile adânci dintre stânci, către inima muntelui. Săgeata de Argint însă l-a ajuns și lupta dintre cele două sălbăticiuni se vădea tragică. Fiara rănită adânc de săgeata prințului, încolțită de iscusința șoimului cu gheare de oțel care îi țintea vena gâtului secătuindu-i ultima vlagă, lupta cu ultimele forțe pentru viața sa care era pe sfârșite. În timp ce lupul alb își dădea ultima suflare și prințul se pregătea să-și ducă cu sine trofeul, privirile i se înălțară involuntar atrase de ceva, către platoul de deasupra stâncilor acoperite de un strat imaculat de zăpadă pe marginea căruia își făcuseră apariția răsărind parcă din inima Muntelui de Foc deasupra locului unde se afla el un grup ciudat. Alături de un impunător unicorn alb, apăruse un grifon înaripat ce purta pe grumaz o prea frumoasă călăreață cu ochii verzi de smarald, îmbrăcată într-o minunată hlamidă albă din piele de salamandră, drapată în jurul minunatului său trup și strânsă în talie cu un brâu verde bătut cu diamante și perle strălucitoare; o diademă din diamante și minunate mărgăritare ce dădeau și mai multă strălucire acelor ochi ca două fulgere verzi și părului revărsat peste umeri în cascade aurii ce făceau să pălească strălucirea razelor reci ale soarelui îi înconjura fruntea de fildeș. În primul moment prințul Tolui văzând-o, crezu că-i o zână a muntelui sau altă apariție fantastică și rămase extaziat de admirație, fermecat de minunații ochi de smarald, însă după ce reuși să se smulgă de sub vrajă, mintea începu să i se limpezească și își aminti că ochii aceia sunt aceiași care de multă vreme îi tulburau somnul și-i răpiseră liniștea sufletească, făcându-l să se topească pe picioare de dorul lor. Atunci inima începu să-i bată cu putere și treptat simți că își recapătă vocea. Gândea în sinea sa, că destinul s-a îndurat de chinul lui și îi acordă o șansă de izbăvire. Ochii ei îl priveau sfidători, aruncându-i fulgere verzi, care-i străpungeau privirile negre penetrându-i inima cu un foc arzător nemaitrăit până atunci. Focul acelor priviri îl simțea transformându-se în șuvoi de

arzător de pasiune și dorință, revărsându-i-se cascade în vene și cotropindu-i toată ființa. Era ceva ca o vrajă fulgerătoare, asemeni zborului Săgeții de Argint căruia nu i se putea împotrivi. Făptura aceea fantastică prinse glas dulce de femeie și îi alintă simțurile cu voce melodioasă, mustrându-l: – Cine ești tu, necugetatule străin, care te încumeți să încalci granițele împărăției prea puternicului rege David și să profanezi acest loc ? Nu te temi oare de mânia ce se va abate asupra capului tău, când va afla cum ai îndrăznit să ucizi un animal ce caută scăpare în peșterile Muntelui Sacru, contra prigoanei unor oameni fără îndurare? – Ooh! Ești o făptură reală deci, din carne și oase pe câte văd, preafrumoaso! Un moment am gândit că mă aflu dinaintea unui spirit al muntelui. Cât privește depășirea graniței, pot doar să-ți răspund prințesă, că am făcut-o de dorul ochilor tăi ce mă urmăresc încontinuu atât treaz cât și în somn, de când pentru prima oară te-am zărit în cetatea Caracorum în timpul marii sărbători creștine a Paștelui. M-ai privit atunci câteva clipe și mi-ai furat pe veci inima mea și apoi ai dispărut fără urmă lăsându-mă pradă pasiunii și disperării. Nu mă căiesc de greșeala mea de azi, căci altfel ochii mei nu ar fi avut bucuria de a privi iarăși, cel mai desăvârșit și de preț giuvaier dintre toate bogățiile ce aparțin măritului rege David! – Ooh, lingușitorule! Cine ești tu, care îndrăznești să-ți ridici ochii către însăși fiica regelui? Nu te temi oare de mânia lui? – Permite-mi să închin omagiul meu frumuseții tale neasemuite prințesă și acceptă iubirea mea preafrumoasă doamnă! Aș dori să cunosc numele tău dacă-mi este îngăduit! Dar întâi află că eu sunt primul născut al Marelui Han mongol și numele meu e Tolui. Prințul tătar continua să o privească cu o pasiune arzătoare în priviri, căreia tinerei îi venea tot mai greu să reziste. Simțea la rându-i o atracție fatală pentru acel necunoscut, pe care în zadar căuta să o înăbușe cu vorbe trufașe, căci fără voia sa tonul vocii și cuvintele-i curgeau dulci, fermecătoare precum adierile primăvăratice învăluind și mai mult mintea și aprinzând inima în flăcări a tânărului han. Prințesa deși despărțită de îndrăznețul prinț, de peretele inaccesibil de stâncă, se simțea răscolită de pasiunea privirilor ce o învăluiau hipnotic de la poalele stâncilor, precum doi tăciuni încinși. Străinul o făcea să se simtă fără voia ei, cuprinsă de un sentiment ciudat, neîncercat încă până atunci. Și-a acoperit gura minunată cu buze senzuale de culoarea rodiilor, ce lăsau să se vadă când zâmbea dinții albi minunați, asemeni mărgăritarelor ce 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă străluceau încrustate în prețioasa-i diademă, cu un colț al șalului minunat din cașmir fin țesut cu mătase, într-o tentativă fugară de ași ascunde propria tulburare de acele priviri îndrăznețe. Îi răspunde cu o voce mângâioasă și cu multă dulceață în privirile-i de smarald: – Eu sunt prințesa Shokuktany fiica regelui David urmașul direct al marelui rege preot Ioan. Întoarce-te degrabă prințule în regatul domniei tale, înainte ca tata să prindă de veste că i-ai încălcat hotarul și ai îndrăznit să-ți urmărești vânatul și mai grav, îi dorești fiica! În mânia sa, regele te-ar pedepsi aspru și eu mă tem pentru viața ta. – Prea frumoasă prințesă Shokuktany, crezi oare că viața mea va mai fi demnă de a fi trăită fără lumina preafrumoșilor tăi ochi? Pentru mine pedeapsa aceasta ar fi mai grea decât cea mai mare pedeapsă a regelui tatăl domniei tale. Ei bine, depinde de bunătatea domniei tale, dacă eu voi trăi sau voi fi pedepsit cu moartea de marele rege David. – Pleacă cât mai degrabă prințe Tolui, pleacă să nu te afle gărzile regelui pe care le văd apropiinduse! Se ruga cu voce duioasă frumoasa Shokuktany. – Îți voi face pe plac preafrumoasă domniță dacămi promiți că te voi putea revedea! Te iubesc! Oh! Te iubesc nebunește! – Îți promit, că ne vom revedea, numai ascultămă! Salvează-te, înainte să te găsească gărzile de la palatul tatălui meu, pe care deja le zăresc în depărtare, venind în căutarea mea! Te rog mărite prinț, fă acest lucru de dragul meu! – Nu înainte de a-mi răspunde dacă și tu mă iubești, regina sufletului meu! Nu mai pot trăi fără iubirea ta! De când te-am văzut prima dată, mi-ai căzut dragă. Sufletul meu nu își mai găsește liniștea și te-am căutat îndelung pentru că tu cu frumusețeați neasemuită mi-ai înrobit inima! Două cuvite ale tale sunt deajuns pentru a mă salva, sau a mă condamna. Prințesa care de la înălțimea unde se afla vedea cum gărzile tatălui său se apropiau tot mai mult și în curând urmau să-l descoperă pe prinț, îi răspunde cu înfrigurare, dându-și seama de riscurile ce-l pășteau pe omul care la rându-i îi răpise inima și față de care simțea o mare iubire. – Te iubesc! Da! Te iubesc din tot sufletul! Acum ascunde-te degrabă, înainte să te zărească gărzile, viața mea! Tolui îi surâse fericit. Făcându-i o adâncă plecăciune, încălecând armăsarul său negru și chemându-și șoimul cu un șuierat strident, se 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

îndepărtă dispărând după strigându-i din goana calului:

cotitura

stâncilor

– Pe curând regina vieții mele! Ne vom reîntâlni negreșit și vei deveni soția mea! Tânăra Shokuktany îl privea pierdută și lacrimi îi perlară genele lungi mătăsoase, prelingându-i-se pe obraji. Șopti mai mult pentru sine, căci prințul Tolui de acum era departe, dispăruse din vedere împreună cu șoimul său alb și cu prada, ducând cu sine inima sa: – De acum eu sunt condamnată în veci la suferință, stăpânul inimii mele, căci tatăl meu nu va consimți niciodată ca fiica lui, care este un mare rege creștin, să se mărite cu un prinț păgân! După această întâlnire dintre cei doi tineri, nimic nu mai fu la fel ca înainte pentru niciunul dintre ei. Tânărul îi ceru tatălui său consimțământul de a cere mâna prințesei creștine Shokuktany, regelui David. Kublai îi dădu consimțământul însă când el însuși trimise soli la curtea lui David pentru a cere mâna prințesei pentru fiul său, fu respins și amenințat cu război pentru îndrăzneala sa. Cei doi tineri s-au înțeles în mare secret prin mesageri, să se întâlnească din nou la Muntele de Foc și Shokuktany în marea sa iubire pentru prințul mongol a consimțit să-i devină soție și să fugă împreună pe ascuns. În acea dimineață de iarnă, prințesa se îndepărtase mai mult de palat căutând să nu atragă atenția gărzilor, profitând de liniștea din palatul părintelui său, care plecase cu o mare suită într-un oraș vecin, unde avea loc o sărbătoare religioasă a creștinilor nestorieni. Prințesa motivase că nu putea să-și urmeze părintele imediat în călătorie, pentru că nu se simțea bine, însă promisese că a doua zi va urma alaiul regal și va fi prezentă la acea importantă ceremonie religioasă. În timpul acesta, de partea opusă a muntelui prințul Tolui străbătea Valea Întunericului apropiindu-se tot mai mult de Muntele de Foc unde urma să-și întâlnească aleasa. Shokuktany poruncise gărzilor să nu-i tulbure cu prezența lor plimbarea-i matinală, consimțind doar doicii sale și a două creaturi cu chip de fiare să o urmeze. Avea în minte un secret doar al ei pe care nimeni altul nu îl cunoștea. A continuat să galopeze pe unicornul său alb Yoki, către poalele Muntelui de Foc și alături de ea pe un cal murg, venea Tharika doica sa, bombănind nemulțumită de nesăbuința tinerei sale stăpâne care se avânta în calea pericolelor cu ochii închiși, de Kalystru chinocefalul( om cu cap de lup) și Grypho, grifonul său albastru cu aripi. Doica protestă scâncind înspăimântată, când văzu cum prințesa își îndemna unicornul îndreptându-se către poalele muntelui:

p pr roozzăă – Ooh Shokuk beghi, lumina ochilor mei! Vrei oare s-o bagi în mormânt pe sărmana ta doică, de te îndrepți direct către pieire? Nu știi oare preafrumoasă domniță că muntele acela vrăjit nu iartă pe necugetații care se aventurează prea aproape de el, sfidându-i tainele? Dacă nu ne va ucide muntele cu siguranță mă va ucide tatăl tău regele David sărmana de mine, pentru că nu te-am oprit la timp, să nu te îndrepți către acest loc primejdios – Ooh, Tharika ce gură mare ai! De câte ori nu am venit la poalele muntelui de Foc, însoțită de tata și de frații mei și nu mi s-a întâmplat nimic? Ce ar putea oare să ni se întâmple cu acești credincioși slujitori ai mei de care ascultă toate sălbăticiunile și li se supun? Și apoi uiți că Yoki e neînfricat și nu se pot apropia de el nici leii cei fioroși și nici lupii care ar face calea întoarsă la porunca lui Kalystru? – Nu de fiare mă tem eu stăpână și nu pentru viața mea. Uneori au fost văzuți prin aceste locuri grupuri de mongoli necredincioși supuși ai hanului, care încalcă fără îngăduință aceste locuri în urmărirea vânatului de soi și acești ticăloși nu s-ar da în lături să răpească o prințesă atât de frumoasă cum ești tu, pentru a o dărui hanului și astfel ai câștiga favorurile. Ar fi o mare nenorocire să se întâmple una ca aceasta. Am auzit șoptindu-se la palat că hanul Kublai ar dori să te ceară de la tatăl tău pentru a deveni soție a unuia din fii săi. Acestea sunt doar zvonuri care nu pot crede că sunt adevărate, dar mai bine să fim cu luare aminte. Regele David părintele tău ar porni cu oaste contra hanului pentru o astfel de îndrăzneală, decât să accepte ca tu să te măriți cu un prinț tătar și păgân și să faci parte din haremul lui. – De ce gândești și vorbești așa disprețuitor doică Tharika de prinții mongoli? Am auzit că în ciuda faptului că-s păgâni sunt foarte buni cu supușii creștini care trăiesc în țara lor. Nestorienii și maroniții din regatele mongole practică nestingheriți culturile lor, li se permite să construiască biserici, să se roage și cine ar îndrăzni să-i persecute ar fi aspru pedepsit de marele han tătar, Kublai. Se spune că prima sa soție, Dozuk e creștină nestoriană și e foarte influentă, iubită și respectată la curte și în împărăția lor. Se mai spune că hanul însuși s-a convertit la creștinism și că fii săi sunt viteji și vrednici, mai cu seamă mezinul care-i cel mai iubit de părintele său. Îți voi destăinui o taină mare, doică. Sunt logodită în mare taină cu prințul Tolui și departe de el viața mea nu mai are rost. Peste puțin el trebuie să vină aici la poala muntelui Sacru și eu îl voi urma pentru ai deveni soție și nu mă va putea opri nimic altceva decât moartea, ca aceasta să se îndeplinească! Tu,

draga mea doică alege acum, dacă dorești să mă urmezi sau să te întorci! Aceste trei creaturi care sunt aici cu noi au ales și vor veni cu mine în împărăția iubitului meu soț. Bătrâna doică care deja avea unele bănuieli în privința schimbărilor manifestate în ultimul timp de tânăra prințesă, auzind acestea simți deodată cum îi năvălesc în suflet valuri de temeri și negre presimțiri. Auzise de demersurile hanului pe lângă rege ca săși dea fata după fiul lui dar nu-i trecuse nici măcar prin minte că și tânăra prințesă îl văzuse pe fiul hanului și era îndrăgostită de el. Aceasta era o taină pentru rege și pentru toți de la curte, cum până în acel moment fusese și pentru ea, care era doica fetei încă din pruncie, când copila rămăsese orfană de mamă imediat după ce se născuse. – Ooh comoara mea neprețuită, bătrâna ta doică te va urma și în mormânt dacă tu vrei! Nu te voi lăsa singură copila mea dragă, vin cu tine unde vei merge tu! Zise acestea, micul grup s-a apropiat de munte când după colțul stâncilor a răsărit deodată suita prințului mongol. Tolui și-a luat iubita în brațe, a strâns-o lângă inima sa în tăcere, apoi dând pinteni cailor s-au pornit în mare grabă, făcând cale întoarsă spre hotarele Hoardei de aur. Pentru prima dată în Valea Întunecată negura s-a ridicat îndeajuns descoperindu-se vederii tinerilor și gărzilor ce-i însoțeau, strălucirile înghețate ale peisajului, sinuozitățile râului și coastele împădurite cu arbori imenși acoperiți de albul imaculat al iernii. Zâmbind, doica care cunoștea multe taine, le spuse oftând ușurată: – Iată! O mare minune care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani, se săvârșește azi pentru voi și dragostea voastră mare! Întunericul s-a tras deoparte și a făcut loc luminii în această vale! Acesta-i un semn bun și Dumnezeu aprobă iubirea voastră! Ce doi iubiți se priviră în ochi și își zâmbiră fericiți. Dhozuk beghi, soția marelui han mongol Kublai era o creștină nestoriană și o femeie foarte înțeleaptă, vestită și iubită de supușii hanului pentru marea sa bunătate și înțelepciune. Chiar și în regatele vecine era faimoasă înțelepciunea și bunătatea sa. Tolui era fiul ei. Cu intervențiile mamei Dhozuk, care a intervenit pe lângă regele David cu multă diplomație, a fost prevenit războiul dintre regele David și marele han mongol Kublai. Cei doi tineri au obținut în cele din urmă și binecuvântarea puternicului rege, s-au căsătorit și au au trăit fericiți. Tolui a devenit mare han după moartea lui Kublai, Dovedindu-se un conducător bun, viteaz și înțelept. 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (7) – Și? Ia ciripește, ce mai faci? îl întrebă Tutoi pe căpitan. – Ce să fac? Ete, șî io p-aci, prin oraș, că peacasă mai rar. Tu cunoști viața mea, mmm... și după un timp de câteva secunde, oare, cine n-o cunoaște? În fine, n-are rost să-ți mai povestesc. – Ceee? Zi mai tare mă, că n-aud! îi strigă, pentru că din cauza muzicii pe care o asculta, nu prea înțelese mare lucru din ce vorbise prietenul său. Văzând așa, căpitanul începu să râdă și-l împinse în glumă pe Tutoi. Acesta fu luat prin surprindere și începu să-i țină isonul căpitanului. Pentru ei era amuzant să se înghiontească, se distrau de minune, dar pentru câini, nu. Poate n-ar fi fost o problemă dacă numai ar fi râs, dar înghiontirea celor doi îi deranjă pe câinii care se apropiaseră de Cățelușu', cel care începuse să latre primul. El, oricum sări la picioarele lui Tutoi, dar ceilalți săriră la amândoi. Căpitanului și prietenului său le pieri pe loc pofta de hârjoneală, se speriară și apoi începură să înjure câinii: – Marș! Maaarș, potăi ordinare și jegoase! Bă căpitane, du-te dracu cu câinii tăi cu tot! Că ne mănâncă ăștia pe-amândoi! Gonește-i! – Bă, nesimțiților ce sânteți voi! Nu vă e ruşânie, mama voastră de proști! Ce mă, nu vedeți că io cu pretenu' meu Tutoi, glumim? Maaarș, fir-ați voi să fiți cu rasa voastră cu tot, marș! – Maaarș! strigă iar Tutoi, bă căpitane, ia-l pe ăsta alb de pe mine! – Paștelele mamii tale, de prost! Bă cățelușule, măcar tu fii cuminte, ce mama dracului! Ptiu, drace! Da ce v-apucă acum? Că nu ne omorâm unu pe altu'! – Maaarș! Căpitaneee, ia-ți câinii de pe mine, maaarș! Căpitanul nu era chiar așa de speriat, era obișnuit cu ei. Nu era prima oară când patrupedele în frunte cu Cățelușu' se înfuriau așa, crezând că cine știe ce i se întâmplă lui sau când se speriau de ceva anume. Se întâmpla să-i rupă și pantalonii, lăsându-i urme ușoare de colți. Niciodată nu punea la suflet reacțiile adverse ale câinilor, pe care oricum îi considera prietenii lui. Dar Tutoi era disperat, era nervos pe ei și se uita urât la căpitan. Dacă ar fi putut să-l bată, l-ar fi snopit în bătaie pe bietul om, care era mai mult speriat pentru prietenul lui, decât pentru el. – Staaai! Stai că-mi venii o idee să-i cumințesc, stai! Și pe o parte ținându-se la câini cum putea, pe de alta, începu să cotrobăie prin plasă după budinca 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

de macaroane. Îi venea foarte greu s-o caute, în timp ce Tutoi înjura și blestema clipa în care se întâlnise cu Vasile, că numai el era vinovat de faptul că vroiau să-l mănânce câinii de viu. La un moment dat îi căzuseră căștile pe jos, și unul din câini le luase printre colți, apoi se retrase mai încolo cu ele. Le studia și le arunca, după care iar le lua, și tot așa. Când observă ce se întâmplă cu căștile lui, Tutoi crezu că moare de ciudă, nu alta! I se părea că mai aude puțin muzica din ele, dar începuse să se calmeze, nu mai înjura și parcă i-ar fi trecut supărarea, nu mai spunea nimic, doar le privea trist și ochii începuseră să i se umezească. Nu-l mai interesa dacă l-ar fi mușcat câinii, nu-l mai vedea și nu-l mai auzea nici pe căpitan. De când se știa el pe lume, muzica era viața lui, așa că acum era resemnat să fie mușcat și mâncat de câini. Până la urmă, căpitanul reușise într-un fel sau altul să scoată budinca din plasă și văzând că-i rost de mâncare, câinii săriră pe el și-l doborâră la pământ. Începu iar să-i înjure și să-i gonească pe câini, dar aceștea nu se dezlipeau de lângă el, fiind foarte interesați și insistenți față de mirosul delicios pe care îl simțeau. – Maaarș! Morții și dumicații voștri de javre ordinare! Maaarș! Noua voce se auzea din parc, de lângă fântâna cu apă. Atât căpitanul, cât și Tutoi întoarseră capul și-l văzură pe Pepsi, care observase impasul în care se aflau prietenii lui. Cum venise el de pe faleză și își continuase pașii spre primul zid, îl sărise și luase niște pietre de acolo, după care fugi spre ei. În momentul în care începu să strige la câini și să înjure, azvârlea câte o piatră spre ei. Aceștea se speriară și se îndepărtară de cei doi. Așa putu și căpitanul să desfacă micul pachet și rupse budinca în bucățele, după care le aruncă și câinii se repeziră spre ele. – Băi căpitane, ai înnebunit de tot, să fiu al dracului! îi strigă Pepsi, când tu vezi că ei te mâncă, tu tot le dai de mâncare! În loc să îmi dai mie să mănânc, că vă salvai, tu, tot pe javrele astea le mângâi cu bunătatea ta nemăsurată de prostie, bă! – Bă Pepsi, ia mai du-te dracului! Io îți mulțumesc că ne salvași, dar știi ceva? De-ai ca tine, egoiști care să se gândească numai la ei, îi plină lumea, auzi tu? Ia mai lasă-mă-n pace! – Bă căpitane, egoist sau nu, dar bine că apăru el, că altfel ne duceam dracu pe lumea ailaltă, spuse și Tutoi. Dă-te-n p... mea cu câinii tăi cu tot, că rămăsăi și fără căști acum, din cauza ta și a lor. Deacum în colo, uită-te bine la mine, când te-oi mai vedea, prima oară mă uit să văd dacă-s câinii ăștia cu tine, și-abia apoi m-apropii să-ți vorbesc, auzi tu? – Bă Tutoi, în primul rând, dacă mai vrei să mai fii preten cu mine, e bine. Dacă nu mai vrei, stai tu pe pacea ta, că io nu duc lipsă de preteni p-aci prin oraș, așa că n-o să mă plâng după tine, ai înțeles? În al doilea rând, du-te mai bine și ia-ți căștile deacolo de jos și nu te certa cu mine. Că orice-ai zice

p pr roozzăă tu, Pepsi, piticoata bombată sau oricine despre câinii mei, io nu mă las de ei, auziți voi? Și tu mă, și tu, Pepsi! Să vă intre bine în bibilica aia plină de tărâțe, că aia aveți voi în capul vostru, nu creier. Că numa' io știu ce-i în sufletu' meu, atunci când îs singur, așa că dacă nu vă place de mine, duceți-vă dracului șî lăsați-mă-n pace, n-am nevoie de voi! – Bă căpitane, da îți veniră dracii, nu glumă! Ce naiba te-'nervezi așa? îi spuse Pepsi care îi observase supărarea. Io știu cum îți e ție, pentru că și io sunt singur. – Nu, nu știi, n-ai de unde să știi. Tu ești singur pentru că ești prost, un bețivan prost, da io îs singur pentru că mi-a murit îngeru' meu Marioara șî proasta de Tanța, care nu s-o gândit decât la ia, când s-o aruncat în Dunăre. Ai avut tu famile vreodată și-ai pierdut-o, șî io nu știu? Nu, n-ai avut, așa că taci, nu mai vorbi doar ca să te-afli-n treabă. În timp ce căpitanul și Pepsi vorbeau, Tutoi se duse să își ia căștile care erau la câțiva pași de el. Le verifică și văzu că erau bune, așa că îi veni inima la loc. Îi trecuse supărarea pe căpitan și pe câini. Căută o melodie de-a lui lui Elvis Prestley și după ce-o găsi, le puse la urechi și începu să danseze, ca și cum nu se întâmplase nimic. Ce-i drept, era un dansator bun și trăia muzica din toată ființa lui, oferea întodeauna un adevărat spectacol când dansa. Dacă l-ar mai fi văzut cineva în afară de cei doi prieteni ai lui care încetaseră să se mai certe în acel moment, ar fi avut ce să admire. După ce se termină melodia, se opri și revenise alături de cei doi, care, admirându-i mișcările grațioase, uitară să se mai certe și îl aplaudară. Dar Tutoi, chiar dacă dansase pe muzica lui Elvis, auzise câte ceva din ce vorbiseră înainte cei doi, așa că acum vorbi el: – Bă căpitane, chiar te supărași rău de tot, din câte văd eu. Lasă mă, nu te supăra. Uite, eu tențeleg, să știi. Ș-apoi, iartă-mă, că și eu te supărai, da-'nțelege și tu, că m-am speriat de câinii tăi, mă! Acum, recunoaște că dacă nu era Pepsi, nu știu cum am fi scăpat de ei. Hai că tu ești prieten bun cu ei, da noi ceilalți, nu prea suntem, și e normal să ne fie frică de ei, nu? – Da mă Tutoi, da, îs de-acord cu tine, dar până la jigniri. Mai tot timpul când vă-ntâlniți cu mine, dacă toate-s bune șî frumoase, îs cel mai bun pentru voi. Da' dacă ceva nu merge bine șî ceva îi urât, atunci când îs io pe lângă voi, io îs vinovat. Șî înjurați, și blestemați, și faceți ca toți dracii mă, cu mine! Că m-am săturat șî io! Și nervos, își scoase sticla de bere din plasă și când o desfăcu, sări spuma din ea. Se agitase în timp ce se ținuse la câini să nu-i muște, dar nu-i păsă că se uda. Învârti capacul sticlei la loc și-o puse jos. O ținu puțin și o păzi cu privirea câteva minute pentru a putea bea. Fiind concentrat asupra berii, tăcu, dar Tutoi se întoarse spre Pepsi și îi spuse: – Ce dracu măi Pepsi, ce ești așa de prost? Băi fraiere, parcă nu l-ai cunoaște pe căpitanu' nostru,

parcă n-ai ști cum e el, ce naiba! – Bă Tutoi, mai taci dracu și tu, da? Că și tu-l făcuși cu ou șî cu oțet, mai 'nainte! Îmi pare rău, dar acu ce să mai fac? Că de jignit, îl jignii și gata, ce mai! – Păi mă boule, ce ești! Cere-ți iertare sau scuze, cum vrei tu, da cere-ți, că și eu îmi cerui, nu mauziși? Hai mă, împacă-te cu el, că și el e-al nostru, ce dracu! – Bine, mă! Dacă tu zici așa, așa fac mă, îi bine? – Hai, dă-i drumu', ce mai stai? Căpitanul reușise până la urmă să se descurce cu berea și duse sticla la gură. Înghiți cu poftă de câteva ori, apoi se opri puțin. După vreo două-trei secunde bău la fel, în timp ce se prefăcea că nu-i mai vede și nu-i mai aude pe prietenii lui. Dar aștepta să vadă dacă Pepsi își cere scuze și vroia să vadă dacă lui Tutoi îi părea rău cu adevărat de cum se purtase, ori era interesat numai de bere. Nu avea încredere în niciunul dintre ei, îi cunoștea prea bine. Se săturase de jignirile sau de nepăsarea lor, dar totuși, erau proștii lui, așa cum erau ei. Se prefăcu în continuare că nu-i vede cum fac doi pași spre el și cum Tutoi îl înghiontea cu cotul pe Pepsi să-și ceară scuze. Apropiindu-se de el, Pepsi îi spuse: – Căpitane! Bă căpitane, uite, scuză-mă, te rog. Greșii acum și-mi pare rău, pe cuvântu' meu! – Ooo, îți pare rău, ție întodeauna îți pare rău, știu io! – Hai mă căpitane, că-i pare rău și lui, ce naiba! Și mie-mi pare rău că m-am supărat și c-am vorbit așa cu tine, interveni hotărât și Tutoi, hai, iartă-ne. Hai să nu ne dușmănim acuma. – Nuuu! Că io nu dușmănesc pe nimeni, mă! Șî mai ales pe voi, Doamne ferește! Dar aș vrea ca să nu vă mai sară țandăra cum vă sare vouă de-obicei! – Hai căpitane, nu mai fii supărat, hai! Auzi, știi ceva? Hai, lasă asta cu câinii, hai să-ți povestesc ceva, vrei? – Să povestești ceva? Interesant sau plictisitor, ca să știm de la-nceput, glumi Tutoi. – Ei, acu vezi că trebuie să îi zici și lu' Tutoi, nu numa' mie, auzi? Hei, io cam știu despre ce-i vorba, că am râs as'ară de el, de m-am spart! Plângea ca boul șî zicea că are o mare belea, șî io am crezut co fi făcut vreo prostie sau cine știe cine-o vrea să-l bată, și când colo, el... Și începu să râdă cu foc. Aveai impresia că uitase complet întâmplarea cu câinii și de supărare. Pepsi, văzându-l că iar râde de el, râse și el puțin, după care îi spuse: – Hai mă căpitane, nu mai râde atâta. Eu te consider prietenul meu, și tu... – Ce, mă? Despre ce-i vorba? – Ehei, dacă ai ști ce „belea” are Pepsi al nostru, și continuă să râdă, atunci ai râde și tu, mă Tutoi, ai 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă râde cu lacrimi, cum am râs eu as'ară și râd și-acu. – Păi? Ce-i mă? Chiar mă făcurăți curioși. – Ziii! Zi odată, măăă! Bă Tutoi, dacă nu-ți zice el, îți zic io, auzi? – Păi zi tu, mă! Sau spuneți-mi o dată! – Mi s-a pus pata pe-o gaică mă, șî nărodu' ăsta râde de mine, nu vezi? – Aaa, nu! Io nu râd că ți s-o pus pata pe-o gagică, cum spui tu, io râd că tu îi zici belea la problema asta. Păi cum să fie belea, mă? Păi îi cel mai frumos lucru mă, să te-ndrăgostești, asta nu-i belea, asta-i partea frumoasă, dar șî complicată a vieții. Tutoi începu și el să râdă când auzi despre ce este vorba și continuă să spună: – Ei, căpitane, dacă spui că e și partea complicată a vieții, atunci are dreptate și Pepsi al nostru, într-adevăr, îi și-o belea să ți se pună pata pe-o gagică. – Bă, îi așa de frumoasă! Ufff! Mie nu mi-a trebuit nevastă pân' acu, dar vreau ca ea să fie nevasta mea. Bă, ajutați-mă și pe mine, mă. – Păi, și cine e gagica? Noi o știm? – Ei, e la lucru în seara asta. O cheamă Adriana, e brunetă cu ochii albaștri și are un corpuleț, mamăăă! Îi artistă mă, îi artista mea! Prietenii lui nu mai râdeau acum, dar zâmbeau. Îl priveau pe Pepsi și îl ascultau cu simpatie. Văzându-l cum vorbea despre fata aceea, cu atâta drag, cum ochii îi străluceau și fața i se lumina ca un soare, căpitanul și Tutoi își aduceau aminte de tinerețea lor. Despre căpitan știm că își aducea aminte de Tanța lui, de privirea verde ca iarba și de părul ei negru și lung. Și Tutoi își aducea aminte de Niculina, prima lui nevastă, o fată blondă cu părul lung și cu ochii negri, înaltă și corpolentă. Se despărțiseră din mai multe motive, dar avea de pe urma căsniciei cu ea, o fată care îi semăna ei și un băiat care semăna cu el. „Ce-au mai trecut anii, Doamne! Parcă ieri m-am îndrăgostit și eu de Lina mea, și muream de dragul ei. Și eu eram așa de înfierbântat ca nărodul ăsta. Oare, îmi luceau și mie ochii-n cap și fața, în halul ăsta, ca lu' Pepsi? Tot ca el eram și eu? Sigur, eram ca el, cum altfel poate fi un om îndrăgostit? Doamne! Să dea Domnul să îl iubească fata asta, să nu sufere.” – Bă căpitane, bă Tutoi, aveți ceva bani? – Io n-am niciun chior, îi răspunse căpitanul. – Nici eu n-am. Da de ce-ți trebuie bani? – Ei, vroiam să merg la ea la lucru. – Păi unde lucrează? îl întrebară amândoi. – Ei, lucreză la Damiro. Eu nu mă duc pe-acolo decât pe tura ei, doar de dragul ei. – Ooo! Păi înseamnă că trebuie s-o știm și noi pe Adriana asta a ta, nu? 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Păi de ce trebuie s-o știți voi, mă? Bă Tutoi, e-a mea, auzi? Stai în banca ta! – Hooo, măi nebunule! Eu ziceam că trebuie s-o știm și noi, pentru că lucrează la Damiro, nu? Este un loc public, e o pensiune, un local colo, nu? – Păi da! Da ce-ai crezut tu, mă nărodule? îl întrebă Tutoi, râzând. – Aaa, nu! Nu crezui nimic, mă, da na! Înțelegețimă și pe mine, răspunse Pepsi puțin rușinat, deși îi privea neîncrezător pe prietenii lui, care râdeau de el. – Gelosuleee! Băăă, noi sântem prieteni, nu? Stai cuminte, că nu ne legăm noi de gagica ta. – Ei, da de unde știu eu ce-aveți voi în cap? Că pretenii sânt primii care... – Până aci, Pepsi! Până aci! Dacă mai continui, mă supăr și nu mai am ce discuta cu tine, ai auzit? interveni și căpitanul, care se supărase iar, așa ne crezi tu pe noi? Dacă n-ai încredere în noi, la ce mai stai de vorbă, la ce mai discuți? Ș'-apoi, ce vârstă avem noi, și ce vârstă ai tu? La asta, nu te gândești? Tu, chiar crezi că „artista” aia a ta, că fătuca aia tânără și frumoasă, s-ar uita la doi moși ca noi, mă? – Ce moși, mă căpitane? Poate tu ești moș, eu nu-s! sări și Tutoi cu gura. – Nuuu! Scuză-mă, dragul meu Tutoi, râse căpitanul, uitasem că tu ești vreun june-prim, zău așa! N-om fi noi chiar moși, ai dreptate, dar totuși, pe lângă fătuca aia suntem bătrâni. Ce să facem noi cu ea, s-o creștem? Sau ia să ne-ngrijească la pat, mâine-poimâine? Mă faci să râd, ce mama dracului! Și tu Pepsi, bagă-ți mințile-n cap, ai înțeles? Dacă se mai întâmplă vreodată să mai spui ce spusăși mai 'nainte, cu mine ai terminat-o! Ține minte, nu uita! – Bineee, bine! Bă căpitane, da văd că-n seara asta îți sare țandăra cam des, ce drac îi cu tine? spuse Pepsi, sper să nu mă bați în viitoru' apropiat. – Ei, din câte văd și eu, trebuie să cam avem grijă cu căpitanu' nostru în seara asta, că i se întinseră nervii la maxim, spuse Tutoi, mai în glumă, mai în serios. Căpitane, când ne-ntâlnirăm noi, îmi promisăși ceva, mai ții minte sau uitași? – Ce? Ce ț'-am promis, mă? întrebă el, gustând iarăși din bere. – Deci, uitași. Păi nu ț'-am, spus eu prima oară că tu-mi dai să beau bere și eu îți dau s-asculți muzica mea. Nu așa ne fu vorba? – Aaa, ba da mă, ba da! Da cu doi proști ca voi și cu câinii ăștia, uitai de tot. – Păi și-mi dai sau nu, să beau? – Îți dau mă, îți dau, și întinzându-i sticla, ia-o! Ia șî bea! – Vreau și io, mă, să-mi dai și mie, ceru Pepsi. – Ți-oi dau mă, da acum stai puţin la rând, da? Că eu îi cerui primu', nu tu. Și îți dau numai dacă vrea căpitanu', ai auzit?

p pr roozzăă – Bea mă odată, nu mai face atâta tam-tam, ce naiba! se răsti căpitanul, ș-apoi dă-i șî lui, că doar no fi foc dacă bea șî el puțină bere. Tutoi duse sticla la gură și începu să bea. Se înserase iarăși, o nouă noapte îl întâmpina pe căpitan, în compania celor doi prieteni care îl enervau în acel moment. Nu știa nici el exact de ce era deranjat acum, că doar îi cunoștea foarte bine, era învățat cu ei, nu era prima dată când își petrecea timpul cu cei doi prieteni ai lui sau cu alții ca ei. „Ce-o fi cu mine, oare? De ce nu-i prea suport? O fi oare din cauza visului cu Mărioara mea? Sau, pur și simplu îmi veniră nervii pe ăștia doi din cauza câinilor? Oricum, nu am avut nimic până să măntâlnesc cu nebunii ăștia doi, că doar când fusăi cu Miță șî cu soră-sa, mă simții bine, îmi fu drag cu ei. Na bine, nici nu se compară ăștia cu ei, ăia îs domni, educați, oameni cu școală. Offf! Că nici io nu eram înainte ca Pepsi, Tutoi sau ca alții, da acum nu mă mai interesează nimic, ce importanță are cum sunt, de fapt? Io îs singur acum, cui îi mai pasă de mine?'” Căpitanul fusese furat de gândurile lui, în timp ce Tutoi și Pepsi îi beau berea și se înjurau ca la ușa cortului, dar în glumă. Îi auzea, dar nu era atent, de parcă cei doi erau undeva pe aproape de el, dar nu știa de unde îi aude. Dar un claxon de mașină care intrase pe drumul spre insulă și se apropia de ei, îl făcu să revină lângă prietenii lui și să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Mașina se opri la câțiva pași de ei și după ce geamul fu dat jos, se auzi: – Vasile! Măi Vasile, ce faci? – Da! Bine fac mă, da tu ce faci? Sau cine ești? – Hai măi omule, nu mă mai cunoști? Și dându-se jos din mașină, veni spre căpitan și îl îmbrățișă cu tot dragul. Era vărul lui din Dubova, despre care știa că e plecat în Germania de douăzeci de ani. De fapt, uitase complet de el, ca dovadă că nici nu-i recunoscu prima oară. Era un tip puțin mai înalt decât căpitanul și cam de aceeași vârstă cu el, îmbrăcat în blugi bleumarin, o geacă de piele și încălțat într-o pereche de ciocate cu pinteni, asemănătoare cu ale lui Tutoi. Avea părul cărunt, lung și prins în coadă, mirosea a JAGUAR Classic Black. Fața luminoasă cu ochii albaștri, strălucea în ton cu dantura albă de porțelan, când îi vorbea și îi zâmbea. Cercelul de argint din urechea stângă, lanțul și inelul de aur completau îmbrăcămintea lui Gheorghe sau Ghiță Damblagiul, cum i se spunea înainte să plece din țară. Când era tânăr, îi plăcea să se laude că pe el, când îl apucă damblaua, o încurcă toți cu el. Și căpitanul l-a poreclit Damblagiul, și după el, toată lumea i-a spus așa. Prima oară nu-l recunoscu pe vărul său, dar privindu-l atent câteva clipe, după ce acesta îl îmbrățișase și pupase pe ambii obraji de câteva ori, spuse: – Ghiță! Mă Ghiță, tu ești? Bă Damblagiule, chiar

ești tu, mă? – Daaa! Eu sunt, mă Vasile, eu sunt. Am ajuns în sfârșit acasă, după atâta timp. Doamneee! Cum au trecut anii! Ce faci, tu? Ce faci? – Ei, ce fac? Io văd că tu faci mai bine ca mine, io fac rău de tot, mă. Și începu să plângă, în timp ce se gândea cum să-i spună vărului său că era singur, că Marioara și Tanța lui nu mai erau, și cum era acum viața lui. Dar Damblagiul îl luă din nou în brațe și începând să plângă la un loc cu căpitanul, îi spuse: – Știu, mă. Am auzit ce s-a-ntâmplat cu familia ta, și de-aceea vreau să te iau cu mine în Germania, frățioare. Să știi că nu ești singur, mă ai pe mine. – Io nu vin niciunde, auzi? Ai înnebunit la cap? Ce drac să fac io în Germania ta? Nu știu limbă și decât o viață printre străini, mai bine aci. Destul îs singur șî amărât aici, mai vrei să fiu șî pe-acolo? – Auzi? Lasă, nu a intrat tot timpul în sac acuma, avem noi timp de vorbit despre asta și despre altele, vorbim noi altă dată, da? Acum fă-mi cunoștiință cu prietenii tăi și hai să mergem cu toții la o bere, da? – Cu mine nu-i nevoie de cunoștiință, mă cunoști, da nu mă mai ții minte, spuse Tutoi. – Nu zău! Nu te supăra, fără două luni, sunt douăzeci de ani de când am plecat din țară, și de aia nu-mi dau seama. Nu știu, poate dacă-mi spui cum te cheamă, sigur voi ști cine ești. – Mmm... nu zău, și strâmbându-se la el, ia să vedem, numele Tutoi îți spune ceva? – Ceee? Tutoi? Cel cu care mergeam s-o caut pe Getuța și pe Anca lu' Bărbosu' de la Armeniș în tinerețe, și cu cel care beam până dimineața la Dierna și la Pescărus! – Daaa! și imediat dădură noroc, se îmbrățișară și se pupară, fericiți de întâlnire. După ce terminară cu îmbrățisările și cu veselia revederii, Damblagiul se întoarse spre Pepsi și îi spuse: – Tu ești mai tânăr, sigur nu ai cum să mă cunoști, și nici eu pe tine. – Nuuu! Eu sunt Pepsi. Ghiță Damblagiul dădu noroc și cu el, îl îmbrățișă și apoi spuse: – Măi băieți, ce ziceți? Mergem la o bere? – Daaa! săriră în sus Pepsi și Tutoi, dar căpitanul nu spuse nimic. Observându-l pe căpitan, îl luă de după gât și spuse: – Hai, Vasile! Hai la o bere, că uite, prietenii tăi sunt de acord să mergem, hai! – Hai, dacă tu zici, hai! Și se urcară toți patru în mașină pentru a pleca. va urma 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă Gavril Bale

Grămada de baloţi Prieteni ai mei, cu care am luptat, fie-vă ţărâna uşoară pe-ntinsele câmpii ale Rusiei. Studenţii priveau pizmaşi. Examen la chirurgia animalelor: „Uf, grea materie” - oftau mulţi. – „Hai, mă Gutui, ce ruşinea me tăt motroşeşti acolo?" - hurui vocea groasă, masculinizată de ţigări şi băutură. O ţigancă fără vârstă. Aleea lungă şi largă, fierbinte de soare. Grupuri, grupuleţe, dinspre grajduri spre poarta de tablă ruginită - îngrijitorii de la loturile de animale. De obicei femeile sunt subordonate. Merg întotdeauna, trebuie să meargă, mai în urmă. Început de iunie. Tot mai sus soarele părea hotărât să ciunte cu buze subţiri din vârfurile ascuţite ale plopilor. Lăncii prelungi - provocând adâncul orbitor al cerului. Îmbrobodite, fără a lua seamă la căldură, femeile, mai multe ţigănci, erau acum înainte. Curtea largă, asfaltată, a fermei trebuia să fie pustie la acea oră. Văzduh muiat de zăpuşeală. Asfaltul întipărind urmele celor ce treceau spre amiazăzi. O grămadă de baloţi aruncată vraişte lângă peretele adăpostului. Văpaia naşte alice sărate de sudoare pe frunţile bărbaţilor. Ei sunt în spate acum. Îşi împrumută unul altuia ţigări. Alţii au beţe de chibrite. Trăgând uşile masive, glisante, Gutui apăru la capătul grajdului de tineret zero şi şase luni. – „Vin,, ia-n acu o să vin!” Pe umerii Gutuiului, ca o aripă flască, salopeta veche, decolorată. Scotoceşte îndelung prin buzunarele largi. Zgomot de mărunţiş trecut printre degete. Lipăind, răpăind vesel - picioruşele unui căţeluş roşcat. Prin urmele adânci, dintre padocuri, se împiedică alergând să-şi ajungă stăpânul. Uf, căldură mare! Într-adevăr, căldură mare! Studenţilor li se repartizează „cazurile”. Animalele bolnave din fermă. Examenul la chirurgie, examen de an, se ţine în condiţii de teren. Au sosit dimineaţa, pe răcoare. Autobuzul hodorogit al facultăţii, de pe la sfârşitul anilor şaizeci, gâfâise din toate şuruburile pe cei douăzeci de kilometri. Asistenţii în halate albe strigau condica: „Colea Dumitru, iei dumneata în primire viţica de acolo. Unde ţi-e boneta? Ar trebui să te dau afară. Când răspunzi la profesor, împrumuţi una... 'Nţeles? O examinezi, pui diagnosticul corect, propui un protocol terapeutic. Notezi totul în foaia de observaţie clinică. bun deci. mai departe..." Viţica lui Colea, adusă din câmp cu căruţa, rumega liniştită. Nimeni nu se ostenise s-o dea jos. „N-aveţi careşva o ţigară?" Gutui zâmbea clipind 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ruşinat de îndrăzneală. Un student îi întinse pachetul jerpelit. Ţiganul luă una. Mulţumi frumos cu trei degete ridicate la borul pălăriei pleoştite. Rupse capătul ţigării şi o răsuci îndelung. Căţelul adulmecă filtrul maroniu căzut în iarbă. Se făceau ultimele pregătiri înainte de a părăsi aliniamentul. Câmpia Donului, cutreierată de vânturi tăioase. Undeva, în faţă, invizibili şi cruzi - ruşii. Stepa în mai - plină de flori. Roşii, albe, galbene, albastre. Artileriştii aleargă de colo până colo. „Diana, tu iubeşti caii, deci vei avea de examinat iapa de lângă remorcă”. Chiote înfundate. Singurei fete din grupa întâi i se spunea iapa arabă. Înaltă, subţire, brunetă. „Are patru ani, nu prea mănâncă, nechează mereu, îi curg ochii (alte râsete).linişte.şi vezi tu ce mai constaţi... acelaşi lucru ca şi Coea. Succes!” Plutonierii crăcănaţi urlau răguşiţi la soldaţii ce încărcau chesoanele. Câţiva săriră cu faţa la pământ. Şuieratul de cobră vicleană al unui obuz se termină într-o explozie asurzitoare. Caii de la tunuri aşteptau legaţi. Conoveţele improvizate din funii legate între doi pari. Din moment în moment trebuia să sosească ordinul de a schimba poziţia. Nemţii erau mari cutre. Ne băgau unde era greul mai mare. După ce rezolvam situaţia, ne mutau în altă parte. Primul obuz fusese numai avangarda infernului. Urletele ucigaşe ale bombelor, lumini orbitoare sfâşiau cerul. Bucăţi de fier, de pământ, pietriş şi cărnuri sângerânde tăiau aerul în toate părţile. Un proiectil căzuse pe cai. Un murg alerga înnebunit cu coama arzând. Se pierdu în stepă, printre explozii. Nechezatul de moarte acoperise o clipă mugetul sălbatic al bombardamentului. Zeci de bombe explodau peste tot. Nu exista pământ, aer, apă, lumină, întuneric, fiare, copaci. Totul se transformase într-o mămăligă fierbinte, cenuşie pe care o respiram cu toţii, oameni şi cai. Soldaţii târându-se căutau cea mai mică cută care i-ar fi putut adăposti. Căştile răpăiau sub ploaia de pietriş şi metal incandescent. Tunicile fumegau arse. Văpaia înghiţea totul, flămândă. Câţiva metri mai încolo Gutui se întoarse cu spatele la vânt. Aprinse ţigara. Dinspre studenţi zbură o pietricică. Speriindu-se, căţelul se încurcă scheunând printre picioarele Gutuiului, clătinându-l. Crezând că l-o fi apucat jocul, ţiganul se înfurie şi zvârli cu piciorul după javră, care se îndepărta. Clipea mirat din ochii umezi, negri, dând împăciuitor din coadă. Soldaţii se ridicau scuturându-şi hainele de ţărână. De prin crăpături se iveau capetele desfigurate de încordare. Din flori rămăsese un deşert cenuşiu. Resturi de cai şi oameni sângerau peste tot, amestecate cu fiare îndoite. Pe locul conovăţului, o groapă imensă din care ieşi un soldat fără o mână. De pe cortul sanitar spânzura un cap de cal cu căpăstrul rupt. Printre buzele rânjite - dinţii

p pr roozzăă strălucitori. Cinci cai înnebuniţi galopau încoace şi încolo peste cadavre. Se împiedicau în gropi şi cădeau în nas. Săreau în picioare. Zbierau disperaţi - omenesc de dureros. Din burta unui şarg curgeau maţele. Unui dereş îi zburase falca de jos. Limba şerpuia în gol, lungă. Locotenentul veterinar Vladimirescu îşi scoase pistolul. Ochi în cel cu burta spartă. Animalul cabră scurt cu o vagă urmă de eleganţă. Căzu moale cu capul sub el. Simţind încă o dată moartea aproape, ceilalţi cai se înghesuiau în spatele unui cheson răsturnat. Globii oculari li se roteau îngroziţi. Tremurau lăsându-şi crupele până aproape de pământ. Soldaţii, alergând din toate părţile, îi înconjurară. Fluierau să-i liniştească. Apărură gamele cu ovăz. Caii se înghesuiau unii în alţii, cei din faţă împungând cu piepturile chesonul. „O să-şi rupă picioarele!", strigă colonelul Corneanu, comandantul regimentului. La caschetă - două flori albăstrui, strivite. Un braţ bandajat. Pe braţ înflorea o pată de sânge. Caii îl priveau cu nările dilatate. „Oho, ho, ho, na, la tata... proştilor...!" strigau soldaţii de pe lături. „Şoim,, şoimule... ne, mă... no... no... aşa." Acesta păru a-l recunoaşte şi-l privea curios. Îl bătu cu palma pe gât şi-l prinse de moţul din frunte. Fruntaşul Rogos se târa pe coate urlând de durere. „Fraţiiloorrr (scrâşnet din dinţi), nu mă lăsaţi!" Doi sanitari cu banderole îl prinseră de subsuori şi-l ridicară întorcându-l pe spate. Rupeau fâşii late de pânză albă şi-i legau cioturile picioarelor. Pânza se înroşea rapid. Din câmp începu să urle un cal căzut. Horcăia îngrozitor, scoţând sunete ce veneau dintr-un hău al durerii. Caii neprinşi se buluciră spre rândul de soldaţi încercând să scape către stepă. „Împuşcaţi-l, împuşcaţi-l careva repede!" striga un maior şchiop. „Haide iute, soldat:, că-i sperie şi pe ăştialalţi!” Urletul uniform, sfâşâietor, amesteca viaţa şi moartea în aceeaşi cupă spartă. Doi soldaţi ţăcăniră închizătoarele armelor şi porniră în goană. O pocnitură seacă. Linişte. Nările cailor fremătau. Copitele frământau pământul. Deşiratul îşi liniştise calul. Colonelul înjura sprijinit de un tun: „Ce dracu facem fără cai?" Se retrage în cortul său povârnit. Pacienţii rumegau liniştiţi. Se apărau de muşte cu cozile grele de balegă. Scuturau pielea gâdilaţi de atingerea stetoscopului. „Buff, dupp, buff, dupp..." Susurul sângelui. Inima normală. Iapa, singură între mai multe vaci, era neliniştită. Diana încerca s-o calmeze şoptindu-i vorbe bune. Ora douăsprezece trecu neobservată. Profesorul Vladimirescu tot nu sosise încă. Sporovăială în surdină. Căldura, oboseala tociseră emoţiile. Fişele de observaţie completate pe genunchi, cu litere tremurate. Poveşti despre chefuri. Mugetul unui viţel, trist, prelung dintrun padoc. Avea pielea scorţoasă, tăbăcită de pecingine. Bobiţe limpezi, lacrimi alunecând din ochi. Ispită pentru un roi bâzâitor de muşte. „Astea fiind spuse, zâmbi asistentul, la treabă. Fără vorbe şi fără surse de inspiraţie”. Un mânz murg, robust, cu lămpaş în frunte trecu în trap peste

alee. Se opri la umbra unui pătul. Coada neagră îi biciuia coapsele. Studenţii nu mai aveau răbdare. Foială pe după animale. „Pulsul la cai... Romtiazinul, în ce doză?. Linişte... n-auziţi... vă dau afară...” Zâmbete: erau afară, căutând fiţuicile salvatoare prin buzunarele halatelor. „Lulu, dă-o p-aia cu temperatura în seria animală...” „Ţi-i la Lia, cere-i-o..." Bătaie cu pumnul în masa pregătită la umbră pentru profesor. Acesta urma să sosească mai târziu. Vântul îşi frecă spinarea răcoroasă pe faţa de masă roşie. „Ce-nseamnă asta...?" „Dă o ţigară să-mi revin.” „Ai terminat?" „Nu-mi aflu fiţuica cu dozele”. Gutui ajunsese probabil acasă. Mânca pită cu slănină fără să se gândească la ceva anume. Murgul se întoarse, veni până aproape de masa la care asistentul răsfoia un ziar vechi. Mirosea a balegă strivită. Scutură, fornăind, capul. Se întoarse spre şirele de paie. Colea Dumitru se plimba cu mâinile în buzunare. Cazul său nu prezentase taine. Descrisese boala ca la carte. Va împuşca un nouă. Pe puţin. Glumea cu colegii morcoviţi. Unii având cazuri complicate, diagnostice nesigure, improvizate - îl invidiau. Iapa Dianei urină lung. Jetul galben ajunse până la masă. Asistentul sări ştergându-şi obrazul drept. Râsete pe care se făcu că nu le aude. Trase masa câţiva paşi mai încolo şi se aşeză pe scaun. Iapa necheza melancolică, privind spre grajduri. Scurma pământul cu picioarele din faţă. Un nechezat puternic de armăsar răspunse de undeva. Frunţi cutate adânc de îngrijorare. Fumau mult. În aer, norişorii de fum păreau gânduri pornite aiurea. Tolănit pe un balot, cu ceafa răzimată de o stănoagă, picotea îngrijitorul de serviciu. O mâţă tărcată îşi vârâse botul în traista lui cu merinde. „Domnule, să ştii matale de la mine, amănuntele, fiecare amănunt:, în parte, sunt:, este foarte important, dacă nu chiar decisiv în evoluţia ulterioară a unui eveniment.” Doi şefi şi o contabilă intrau în birouri. Locotenentul veterinar Vladimirescu - în cort, trântit pe o ladă cu material sanitar. Lada, împletită din nuiele, avea colţurile întărite cu piele. „Nu am scris de mult acasă”. Stepa hăulind de vânturi. „Cu siguranţă astă-seară îi voi scrie mamei”. În plic, alături de coala împăturită, o floare albastră de stepă. Felinarul pâlpâia într-un colţ, mânjind pereţii cu umbre mişcătoare. Profesorul doctor docent Vladimi- rescu, membru al mai multor academii, este foarte respectat de studenţi. Pentru corectitudine. La cursurile sale umple de fiecare dată amfiteatrul. O cicatrice roşie, lunguiaţă, îi brăzda obrazul de sus până jos. Şchiopătă uşor de piciorul drept. Căldură mare şi tot nu sosea. Nerăbdare, iunie, zi splendidă cu soare şmecher. Gândurile o luau razna. De n-ar fi şi chirurgia asta. Bogo dormita pe bordură. Colea îşi epuizase poantele şi privea în gol. Gardul din fund. Doi copii îl 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă săreau cu plasele pline de tărâţe. „Diana, printre altele, iapa ta suferă de ce suferi şi tu!” Râsete cu înţeles, anemice. Colea îşi răscolise încă o dată imaginaţia. Ruşii îşi scoteau noaptea caii la păscut pe râu în jos, la al treilea cot. Câteva sute de iepe şi armăsari. Vreo cinci plantoane îi păzesc. Beau vodcă toată noaptea şi, când nu dorm, bat cărţile. Bogo se trezi. La poartă claxona o maşină. Doi căţei, pe care nimeni nu-i mai văzuse, se repeziră lătrând furioşi. Paznicul se ivi din gheretă şi deschise porţile. Salută. Maşina opri aproape. Studenţii se apropiaseră fiecare de cazul său. Asistentul sări de pe scaun şi aranjă pânza roşie. Trântind portiera, ieşi un alt asistent care se grăbi să-l ajute pe profesor să coboare. Profesorul şchiopăta uşor. „Bună ziua,, copii, salută bine dispus: merge, merge?” „Să trăiţi!”, răspunsul sperie iapa Dianei care se smuci. Chelie transpirată, pălăria într-o mână. În cealaltă geanta mare burduşită. Cărţi, dosare, flacoane cu medicamente, instrumente şi un termos cu cafea. Conţinutul arhicunoscut al genţii profesorului. Se trânti pe scaun după ce strânse mâna asistentului. Celălalt asistent puse pe masă un registru gros pe care profesorul începuse să-l răsfoiască, după ce sorbise o gură de cafea. „Ia-n să vedem care a terminat?", întrebă fără să ridice ochii. Colea Dumitru înaintă cu fişa în mână. „Dă-i drumul!", îl îndemnă profesorul, ştergându-şi faţa cu o batistă în carouri verzi. Seara în stepa Donului. Trei cercetaşi îşi înfăşuraseră copitele cailor în cârpe. O iapă necheză uşor. Era în călduri. Botul legat cu o sfoară. O ţineau legată cu două funii prinse de şei. Se îndepărtează intrând în dumbrava cu maci. Merg unul după altul pe o potecă îngustă. Întunericul li se lipea de suflet. Se opriră aproape de malul râului. Deşiratul porni pe jos. Cercetă dacă au venit ruşii cu caii. Ceilalţi îl aşteptau cu căpestrele în mâini. Ar fi fumat, însă nu se putea. Clipele dense ca noaptea treceau greu. Dincolo de râu se auzeau fornăituri. Caii păşteau împrăştiaţi pe un tăpşan înfierbat. Santinelele roată jucau cărţi. Un armăsar simţise ceva. Adulmeca neliniştit cu capul ridicat. Se apropiară ţinând strâns iapa care luase foc. Zăriră un foc. Ruşii nu-şi luaseră nicio măsură de precauţie. Unul cânta cu o sticlă în mână. Îi despărţea apa râului. Armăsarii ruşilor începură să alerge de-a lungul malului nechezând. Bulgări negri, rostogolitori. Ruşii îşi vedeau de cărţi. Caii nu aveau cum trece prin râu. Apa pleoscăi. Un armăsar înota spre malul cu iapa care necheza ademenitor. Herghelia cazacilor în apă urmând armăsarul cel mai puternic. Un rus urlă ceva. Mai mult de jumătate din cai înotau. Ceilalţi nu puteau fi opriţi. „Ai noştri sunt:!” Înjurături străine. Deşiratul sălta în şa. Galop prin noapte spre regiment. Tropotul copitelor amesteca noaptea cu ţărâna. Colea vorbea liber. Sigur pe sine. Din când în când arunca ochii pe hârtie. Termină. Privi triumfător la profesor. Doi motani săreau de pe un balot de 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

paie pe altul. Profesorul se amuza privindu-i. Deşiratul, după douăzecişitrei august patruzecişi-patru, era s-o-ncurce! Noii aliaţi nu erau cu nimic mai prejos decât foştii. În Tatra aveau de cucerit poziţiile cele mai puternice. Dormeau în gropi săpate cu lopeţile de infanterie. Pe fund aşezau cetină îngheţată. Stânci drepte, albastre. Brazi înalţi, cu trunchiurile albăstrite de licheni. Deşiratul era bun luptător. Politrucul, nou venit la regiment, auzind de el l-a propus „pentru partid". L-a chemat în faţa unei comisii. La masă, între mai mulţi, colonelul Corneanu. Ţinea privirile în pământ. Deşiratului i-au pus mai multe întrebări. De unde e, câte clase are. S-a citat un raport despre faptele sale pe frontul antifascist. Politrucul, mulţumit, plasă o ultimă întrebare. „Dar pe frontul de est ai ucis mulţi tovarăşi, soldaţi sovietici?" Colonelul Corneanu se făcu cât putu de mic. Deşiratul apucă mâna politrucului, un maior mic, burtos, cu mustaţă. Îl trase afară. „Vezi matale pomul de colo? - arătă cu degetul - noa bine, nu are acela atâtea frunze câţi ruşi am omorât io!” Politrucul nu înţelegea româneşte. Traducea colonelul. Politrucul dădu mulţumit din cap, fără să bănuiască deloc ce spusese Deşiratul. Îi înmână un carnet roşu. Ieşind, se întoarse către colonelul Corneanu. „Ştii dumneata, domnule colonel, cum stai între aceia? Ca Isus Cristos între tâlhari!” Tinerii îşi pasau un pachet de ţigări mototolit. Profesorul surâse întorcându-se spre student. „Cam subţirel, domnule Colea, cam subţirel... ve trebui să ne mai vedem şi-n toamnă”. Întinse carnetul cu două degete. Colea rămase plesnit. Profesorul calm: „Ai făcut un examen extrem de sumar. De ce n-ai pus să fie dat animalul jos din căruţă? Dacă mai avea ceva pe lângă hernia depistată? O luxaţie, o fractură...” Colea îşi băgă carnetul în buzunarul halatului. Colegii chicoteau. „Veterinara ca şi milităria exclud superficialitatea. Nu eşti bine pregătit? Te loveşte glonţul!” Profesorul sorbi o gură de cafea şi trecu un patru caligrafic în catastif. Dintre grajduri, nechezatul nervos al lui Tronaru! Un armăsar greu, puternic, murg. Iapa Dianei îi răspundea, cât îi permitea pana căpăstrului. La capătul aleii Tronaru, adulmecând în toate părţile. De căpăstru îi atârna lanţul de care fusese legat. Porni în galop. Pământul tremura. Studenţii se împrăştiară după plopi. Profesorul reuşi cu greu să se retragă de la masă. Masa sfărâmată zbură în toate părţile. Tronaru se opri lângă iapă şi o muşcă de coamă. Un asistent scormoni printre bucăţile de scândură. Recuperă catastiful şi-l scutură de praf. Profesorul, refugiat după un trunchi gros, sorbea din termos. Pe aleea largă, grupuri. Îngrijitorii de la loturile de animale. Bărbaţii înainte, femeile mai în spate. Pe aleea umbrită, studenţii priveau pizmaşi. Răspundea Diana! „Mă Gutui, mă, n-ai o ţigară?” Era vocea sugrumată a lui Colea.

p pr roozzăă Mihail Toma

Întoarcerea acasă Autostrada e praf și sunt semne că nimeni na mai călcat pe aici de ani buni. Fac slalom printre gropi și arbuști și ajung în fața obeliscului de la intrare. Se ține bine, sprijinit în cele două statui reprezentându-l pe Atlas în stânga și pe Heracle în dreapta, unul sprijinind cerul iar celălat pământul. Blocurile de piatră au urme de gloanțe și în spatele portalului descoper un întreg cimitir cu mașini de război. „Aici s-a dat o luptă pe viață și pe moarte”, ronțăi din buze, căci îndelungata singurătate m-a făcut să vorbesc cu mine însumi. Opresc motorul, mă cobor și încep să mă scutur metodic. Praful, praful fin și, uneori radioactiv, se insiduă prin toate lagărele slăbite ale unei scule de supraviețuire ce a cunoscut și vremuri mai bune. – Ce naiba caut aici? Îmi ascult vocea care se reverberează printre blocuri de piatră și clădiri distruse și arse. Ce naiba... Totu-i praf și pulbere: dust in the wind... – Poate-ți cauți moartea, străine! Se aude de undeva dintre ruine și un glonte ricoșează din armura brațului drept aproape dezechilibrându-mă. Costumul reacționează violent și scormonește cu două raze de plasmă locul de unde s-a tras. Îl liniștesc cu un gând: „Defensiv, Vasil, defensiv.” – Ieși să te văd. Nu-ți vreau răul. Vreau doar să mă închin la mormintele străbunilor mei și-apoi voi pleca! – Adevăr grăiești? – Eu sunt Diomede cel care a luptat în războaiele clone, Fiul lui Clymena și fratele geamăn al Diomedei, ce-a care s-a jertfit pe Tars pentru a salva legiunile lui Cottus. De pe sub dărâmături încep a se apropia, temători, mai mulți luptători. Sunt în zdrențe iar pe chipul lor se citește foamea. – Nu poți fi tu acela. Au trecut după socotelile noastre mai bine de trei sute de ani. Costum îl identifică pe vorbitor cu cel care a tras în mine: – Cine ești tu, cel care ai vrut să mă ucizi neprovocat? Cine ești tu ca să-mi contești vorbele? Îl privesc în ochi și cade în genunchi: – Iertare mărite Diomede de spaima omului prost și gândul ticălos. Mai suntem doar o mână de oameni și cred că ne vom stinge. Aibi milă. Doar frica m-a îndemnat la act necugetat.

– Ridică-te. Și voi. După cum spuneam, vreau să fac jertfă la mormântul bunilor mei. Apoi voi pleca. Se aude un suspin de ușurare. – Dar înainte vreau să cunosc comunitatea. Cum te cheamă? – Alexis, prea mărite, cade iar în genunchi, suntem puțini și săraci și nu avem fecioare care să se ridice la Înălțimile Voastre. Mă izbește un hohot uriaș de râs. Mă las peste capsula de stază și încep să râd homeric, cum n-am mai râs de zeci de ani și-apoi printre lacrimi îi văd, nelămuriți și speriați, iar râsul mi se transformă într-un bocet. Un bocet adânc, un bocet din adâncul ființei mele. Îngenunchează toți și plângem. Udăm cu apa ochilor, străvechile noastre lăcașuri peste care s-a așternut praful și ruina. * Simt o mână pe umăr. Alexis se apleacă întrun genunchi: – Haideți! Poftiți Luminăția Vostră. Oți fi obosit de drum lung, flămând și însetat. Odată avem și noi un oaspete, face un gest din mână. Mă ridic greoi în costum: – Nu mi-ar strica o baie și... mii de zei, nici o femeie n-ar strica. Fecioarele ține-le pentru ăi de-s cu cașul la gură. Trec pe lângă Consiliu, pe lângă Bibliotecă... ne afundăm pe niște străduțe. Desigur. Buncărul. Intrăm pe sub poarta lovită de o rachetă, care acum stă crăcănată în sus... – Cum ați supraviețuit? – Noi nu suntem din oraș... Noi suntem lucrătorii. – Sclavii. – Da. Luminăția ta! – Nu-mi mai spune așa. N-am fost niciodată stăpân de sclavi. – Iertare. Intrăm în buncăr. Costumul îmi comunică că aici s-au dat lupte grele. Cobor masca. Un adevărat măcel. Au murit până la unul. Avansăm. A doua poartă, intactă. – Unii din noi, care am mai lucrat în buncăr, am știut cum se deschide. Ne-am adus femeile... copii... 300 de ani de chinuri, mai bine muream. Ăștia suntem... Buncărul a fost împărțit în mii de bordeie de lut care se întind atât cât pot cuprinde cu privirea. Estimez între 5000 și 10000 de băștinași. – Ce le dai de mâncare? – Cultivăm cartofi, cresc bine și avem șobolani. Nu reușim să prindem cât de repede se înmulțelsc. – Apă? – Apa curge dintr-o țeavă... adunăm și distribuim, dar ne-am înmulțit... e greu. 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr roozzăă Costumul îmi zice că intrarea în lift e acoperită de moloz. – Ia 20 de oameni mai vajnici și pune-i să sape aici până dau de un perete de oțel. Iar tu vino și arată-mi unde pot să fac și eu o baie. Mă cufund în apa fierbinte într-o stare de extaz. Privesc cum face bulbuci pe pielea mea și mă las pe spate în imensa cadă de bronz. Vasil tropăie în colțul în care l-am pus să stea în picioare și simt două mâini mici care îmi cuprind ceafa: – Al nostru Alexis a zis că nu-ți dorești o fecioară, tu războinicule. Mâinile ei sunt ca un balsam. Se preling pe pielea mea precum niște șerpi și-mi găsesc toate punctele pe care abia ce le ating, pentru a reveni apoi, din nou și din nou: – Adevărat. Căci de ce un războinic ar trebui să învețe o fecioară, taina. Un războinic vrea mai mult. – Vrea totul și atunci, eu, Hathor stăpâna maternității, m-am simțit obligată. Mâna ei coboară prin apa fierbinte și eu gem. Îmi plac oamenii care știu ce vor de la viață, îmi plac bărbații puternici, îmi place de tine Diomede. Mă încalecă și se pogoară asupra mea. Apa începe a se tulbura și cada i se dovedește neîndestulătoare. * Cred c-am adormit. Deschid un ochi. Ea este îmbrăcată în toga rituală. – Dă jos aia. Imediat. Mă salt din cadă și mă uit după un prosop. Nu văd nici unul și atunci, dintr-o mișcare smulg toga de pe ea și încep să mă fricționez viguros. E speriată. Stă într-un genunchi și-și acoperă sânii cu brațul stâng. – Niciodată să nu mai faci asta. Arunc boarfa către ea: – Treci și curăță-l pe Vasil. Mai adu două fete, vreau să-l văd lună. Cine te crezi? – Ți-am primit sămânța și sunt mândră. Se ridică din genunchi și mă privește sfidătoare: dacă vrei să mă omori acum, ai să omori și-o parte din tine. Mă uit la ea: e ca o harpie, mai că nu sare să-mi scoată ochii. – Treci si freacă costumul, zic mai blând, mai stau mult în curul gol? O boarfă, ceva? Alexis e numai un zâmbet. Pe masa de inox sunt chestii diverse, incognoscibile, dar comestibile. Mănânc cu foamea masculului satisfăcut și-i fac semn să se apropie. – Vrei mărire? Să te fac șef peste toată regiunea... mai sunt oaze? – Da! Mai la nord. Mai sunt două. Rânjește prin toți porii și-atunci îi trag un dos de palmă care-l dă de-a rostogolul. 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Nu mai e nici o oază, blegule. Ăștia ați rămas. – Iertare măria... – Nu vreau să dau speranțe deșarte. Să ai încredere în mine. – E cam devreme Prea Mărite. Abia ce-ai venit. Te-ai ridicat asupra noastră cu puterea unor vremi trecute și-acum vrei să-ți dăm crez. Noi am făcut tot ce ne-ai cerut. Adevărat. Ai arătat că știi locurile dar nici noi nu am rămas datori. Acum ești fără costumul care te protejează și am putea să te ucidem lesnicios dar ce folos am căpăta căci de la tine, sufletul îmi zice că vom câștiga înzecit. – Ai gândit bine Alexis și ascultă: mărirea e doar o farsă, precum drogul ăla pe care l-ai pus în apă. Alexis se îngălbenește. Și nu-s chiar așa ușor de omorât chiar fără de costum. * Vasil se desface când mă apropii. Intru și-i văd setările: „Așa da!” S-a muncit, nu glumă. Tunelul are aproape zece metri dar văd chesonul. – Înapoi! Degajez cu câteva jeturi de plasmă și mă apropii de ușă. Încerc codul primit de la bază și scrâșnesc: Dobitocii! Au schimbat parola... Hathor într-o nouă rochie, de data asta din mătase albă, mătură cu faldurile ei mizeria de pe jos. – Poate, Stăpânul nostru Diomede, cel cu o sută de chipuri, are nevoie de asta... Am găsit-o asupra unui cadavru care părea un comandant. Îmi întinde o cartelă de acces. Suflu în fantă și-o introduc. Un hârâit adânc se produce și ușa de seif se deschide. Întru urmat de restul băștinașilor. Aici totul e intact. Le arât unde sunt rezervele de hrană, medicamentele, îmbrăcămintea și, în euforia creeată, mă îndrept nevăzut către punctul tactic. Dezactivez toate sistemele și-apoi le blochez. Alexis mă conduce până la marginea orașului: – Ne pare rău că nu mai stai. – Călătorului îi șade bine cu drumul. Încalec motorul și-i dau bice. Mă opresc pe o culme la o distanță sigură: – Am dezactivat tot. Puteți să lansați când doriți. O dâră incandescentă coboară din cer și, lovind orașul, ridică o ciupercă de praf și flăcări. Nu stau să mai privesc: – Care-i următoarea țintă? – Ți-am trimis coordonatele și istoricul. – Legenda? – Trebuia să te faci actor... Vei fi Hetanochir, fiu al lui Uranus și Geea. – Mda! Mai am doar mai puțin de 1000 oreluptă și mă-ntorc acasă. Chiar am să mă gândesc... ***

p pr roozzăă Puiu Gheorghe Răducan

Ecoul Uite-așa și dintr-o dată, m-a cuprins dorul ecoului rămas cândva în poiana florii de salcâm din Sudosul copilăriei. Lăsasem acolo, atunci, un ecou pițigăiat al unui copil ce-l ducea mama de mână căci prichindelul nu avea curajul să urce singur în coasta Chiciurii, pe buza râpei cu mireasmă de floare de salcâm. Tot poposind în satul ce mi-a dat viață, deseori urc – mai greoi acum – pe dealul și-n văile unde-mi stă pitit ecoul sexagenar (plus). Pașii molateci se scutură de miezul asfaltului - dealul nu mă primește cu miros de asfalt - și o iau pe urma ochilor care se repezise-ră-n culme. Pășesc sprijiniț de bătrânul toiag al vremurilor pe ulița ce desparte „ținutul” lui nea Dumitru Iepure (acum al meu) și al lui nea Pavel. Aoleu, că demult au plecat și oamenii ăștia! S-au dus unde vom merge și noi. Bătându-mi tălpile, cărarea ce mă duce-nspre ecou mă poartă pe uliță-n sus, prin capul viei. Opresc un pic la cireșii lui Rădoi (nu mai sunt), doar numele le-a rămas. Nici ei nu mai sunt, nici nea Costică Rădoi nu mai este. Oale și... ulcele, jar și scrum... Dau roată cu ochii peste sat, pe linii de orizont proaspăt, dar mă-mpiedic de luciul turlei bisericii. Gânduri mă copleșesc, parcă un ecou răgușit mă cheamă, mă îndeamnă să urc. Of! Uite și cireșul lui țața Vena! Este plin de rugină..., de uscături. Multe, multe amintiri îmi stau cocoțate-n el. Le văd cu ochii de copil. Ecoul mă cheamă și iată-mă ajuns la Crucea Popii, o poiană frumoasă, o poiană de joacă pentru copii, dar nu se recomandă să fi singur pe aici. Eu sunt acum, dar caut umbra ecoului. Timizi, dar cu aceeași frică, ochii dau o raită spre sălbatica și înspăimântătoarea vale, spre Pârlitură. Podul bătrân de aici din care vremurile i-au luat scândurile, îmbrăcat în mărăcini hidoși s-a sălbăticit și te privește fioros. Îi iau repede de acolo și-i arunc pe Chiciură în sus. Pașii răsuflă greoi, coasta Chiciurii nu sencumetă să-i ajute, dar... iată-mă sus! Doream și doresc să mai ascult ecoul pițigăiat al copilului din mine. Anii s-au depus, cred, și peste ecoul meu. Îl strig mereu, mereu, dar îmi răspunde, se-ntoarce către mine unul bătrân, ruginit, hodorogit, ce poartă-n coadă un prelung oftat. Ce-o fi pățit, vâzut și auzit ecoul pădurii mele?? Rezemat în cârja anilor mulți, am ajuns iară pe buza râpei din Sudos când floarea de salcâm plină de miere... plecase... Of, Doamne! Ce frumos este când mierea urcă-n floare! Ce greu le este albinelor să urce coasta! Da. Sunt pe buza râpei și-i privesc

buzunarul. Este plin cu verdeață, dar o verdeață care mă doare. Ochii-mi se reazemă de hăul prăpastiei, dar și spre nord, mai sus, unde cerul se sprijină pe umerii pădurii Romaneștiului. Același cer, aceeași pădure..., numai ochii sunt obosți. Văd șușeaua care, îmbrăcată cu asfalt gropicizat se strâmbă la mine, văd sfoara ei neagră și găunoasă. Când se apropie de apa Șasa, Iordanul copilăriei sfinte, când se depărtează unduindu-se blând, angelic, către văi, pe marginea lor. Stând cocoțat pe umerii dealului chel, parcă o mână nevăzută îmi trasează linii de orizont. Noi și noi linii. Toată viața, până-n oboseala rebegită de acum, am alergat spre linii de orizont. Of, Doamne, dar eu îmi caut ... ecoul! Este al meu. Acum, la vreme de apus vreau sa stăm de vorbă..., la o ... tacla, chiar și așa... de demult prieteni, așa ca între ... noi, să ne mai adunăm de pe drumuri căci multe mai avem a ne spune. Ecoul meu de parfum și catifea, nu prea-mi iese în cale.... Dau mereu roată cu ochii spre linii fragede de orizont, iar urechile-mi așteaptă sosirea scumpului ecou pe care l-am depozitat în cufărul vremurilor pentru momentul când voi veni la el. De două ceasuri stau în fruntea râpei din vârful salcâmilor dezbrăcați de floare și nu apare. Îl strig și vag aud câteva mormăituri. Plec și pe cărarea străjuită cândva de creițe, mă afund periculos în inima pădurii care mă foșnește. Nimic nu mă împiedică să-mi caut ecoul. Până și foșnetul pădurii este schimbat. Parcă mă ceartă că l-am părăsit de mic. Ecoul, ecoul!... Unde este ecoul copilului din mine! Pe aici l-am ascuns, parcă! – Hai, mă, copile, răspunde! Cobor spre hududoiul veșnic umed unde cândva, vacile se înpotmoleau de chemam părinții din sat să ni le scoată. Da, pe-al ăstora, ecoul ăstora îl aud! Îl aud pentru că stă de strajă locului. Trec peste această sălbăticiune de șanț, urc o țâră și cotesc apoi spre mirifica poiană de la salcâmul aplecat. Aici, în această vale sălbatică plină de mărăcini moderni de sălbatici, disting o voce răgușită, ceva fricos de emoționant care seamănă cu ceva din ființa sufletului meu. Nu văd nimic, dar aud. Din ce în ce mai clar, cu cât mă apropii de salcâmul aplecat..., și mai clar. Doamne, dar l-am lăsat copil, ce este cu această voce hodorogită! Este ecoul meu! El trebuie să fie! Mereu îl aud cum mă strigă, cum mă cheamă, dar nu-l văd. Of! Și voi..., ochilor! Deodată, mii de fiori mă cuprind, mă petrec! La umbra gândului, în coaja salcâmului aplecat ce nu mai există, văd ecoul cum stă-n genunchi. Of, Doamne! Plâng! Ecoul meu, ecoul copilăriei cu var la tâmple și reumaism în oase stă-n genunchi și plânge. Ce faci, mă! Ai venit?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u eseu 33-42

Cati Urucu

Ana Regina După un sfert de secol de la „căderea” comunismului în România, dacă o fi „căzut“ şi nu şio fi schimbat doar pălăria, când moartea Reginei Ana a venit cu un doliul naţional, constatăm, cum ideile sinistre ale comuniştilor au reapărut precum o boală latentă, pe care se vede că n-am reuşit s-o vindecăm, ba chiar unii dintre noi, o păstrăm în cele mai adânci cotloane ale inimii noastre, ca pe o comoară. Oare, de ce se întâmplă asta, mai alesc că, timp de 26 de ani, am avut preşedinţi iubitori de minciună, de mineriade, de legi strâmbe, preşedinţi „jucători”, băutori de tării străine, iubitori de cârnaţi de Pleşcoi şi nu numai, supuşi prea multor interese străine, dar neapărat şi personale, care au uitat de propria ţară, de jurământul depus, de demnitatea de a fi conducătorul unei ţări. Unele discuţii pe care le-am auzit, m-au făcut să mă îngrozesc, înţelegând din nou care este rolul dezinformării şi al vicleniei multor politicieni. Şi totuşi, dacă avem pretenţia că nu am trecut degeaba prin şcoală, este bine să ne amintim că întâiul nostru rege a fost Burebista, apoi Decebal. Nu Carol I a fost întâiul rege al celor care vieţuim aici de mai bine de două mii de ani, chiar dacă aşa cred unii dintre noi. Primul rege dac a fost Burebista (82-44 î. Hr.) Regele acesta, a unit triburile geto-dace, prin diplomație, dar și lupte, cu ajutorul preotului Deceneu. A creat un stat puternic cu centrul la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștie. Sub Burebista, statul dac a atins cea mai mare întindere. Urmează apoi regatul lui Decebal, care există aici, la noi, între 87 – 106. Deși nu avea întinderea regatului creat de Burebista, reface unitatea statului dac, domnind cu dreptate şi vitejie, până în anul 106, când, prin trădarea noastră, a fost înfrânt de către împăratul Traian. Aşadar, iată întâii noştri regi, faţă de care avem respect şi recunoştinţă, au existat aici cu două milenii în urmă . Dar, în „Grădina Maicii Domnului“, soseşte un neamţ, brav „principe de oţel”, care este numit domnitor peste Principatele Române – Moldova şi Valahia. Numele lui este Carol. Carol a venit la noi pe 10 mai 1866, cu deviza spusă şi aplicată: „Nimic fără Dumnezeu!”. Un bărbat riguros, meticulos, sobru. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, observând că suntem o „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. A avut cea mai 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

lungă domnie din istoria statelor românești, aproape cinci decenii, timp în care, printre alte isprăvi, Carol I a obținut independența țării, a redresat economia, a dotat România cu instituții specifice statului modern, punând şi bazele unei dinastii. A construit în Carpați castelul Peleș, care a rămas până acum unul dintre cele mai demne locuri de vizitat, a construit poduri, drumuri, instituţii impresionante. După războiul rusoturc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea, iar Carol I a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, cu scopul de a lega noua provincie de restul țării. Aproape imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului. A condus țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate. Bunicul meu, Radu Urucu, luptător în Armata Regală, spunea că părinţii lui îi povestiseră un lucru despre care istoria mai vorbeşte încă. La15/27 mai 1877, regele Carol I a fost personal la bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. Pe la ora 19,30 a fost deschis focul. La prima lovitură românească de tun, regele Carol I a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!” Mă gândesc la noi românii şi mă mir, cum unii dintre noi, nu ştim să facem deosebirea între muzica ce-i plăcea MS Regele Carol şi conducătorilor de mai târziu, care jucau după muzici impuse de alţii, nedemne de un conducător brav, demn şi responsabil. Urmează Ferdinad, cel de-al doilea rege, unul dintre cele mai respectate capete încoronate de la noi, care ne-a binecuvântat cu Marea Unire, precum şi cu definitivarea înfloririi statului românesc modern, începută de Carol I. Ferdinand a fost numit de popor „Lealul” sau „Întregitorul”. Iată cum a plătit regele nostru, curajul de a reîntregi neamul românesc: în ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, regele convoacă Consililu de Coroană, care trebuia să decidă soarta României. Regele deschide şedinţa şi declară: „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante. Iată expresia „guvernul meu” – folosită într-un alt context, într-o altă conjunctură... . Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, ţinând cont de faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată a menţionat că este

e es se eu u călăuzit numai de interesele superioare ale României. Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel mare al regelui, l-a acuzat pe acesta de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie. Dar… noi am vorbit mult despre faptul că atât regele Carol I, cât şi regele Ferdinand, nu cunoşteau foarte bine limba română. De ce nu spunem că asta nu i-a împiedicat să aducă ţării lor de adopţie, beneficii uriaşe, perene şi neaşteptate? Păcătosul Carol al II lea, cel de al treilea rege din dinanstia Hohenzollern, s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului naţional şi al unităţii teritoriale. Însă, nu trebuie uitat că a deviat de la linia fundamentală a dinastiei, cea a monarhiei constituţionale. A impus regimul dictatorial, întrerupând viaţa politică bazată, pe alegeri libere, aşa cum o cunoscuse România de la 1866 până în 1938. A fost numit de popor şi „Groparul României Mari”. Şi, iată că ajungem la ultimul rege cunoscut şi recunoscut de noi şi de întreaga lume – Mihai I. MS Regele Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase la tron. La 6 septembrie 1940, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai, într-un context total nefavorabil, ca şi cu prima ocazie. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Incredibil, dar adevărat, regele nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă… La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, MS Mihai I a acceptat guvernul condus de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate, silit în cele din urmă să abdice. Regele Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați (- de ce obligați, nu știu )- să ucidem peste 1.000 de studenți aflati în pușcărie”. Potrivit revistei Time, guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări a mii de oameni și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, unele articole din Jurnalul Național, care citează arhivele Securității române, abdicarea regelui Mihai ar fi fost negociată cu guvernul comunist, negociere în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală. Iar cartea de memorii

a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic, generalul Pavel Sudoplatov, adjunctul ministrului de externe sovietic Andrei Vâșinski, ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie, ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. Referitor la episodul amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”. Aceste ultime informaţii date publicităţii cu un sârg binecunoscut, au rămas ca un adevăr, cu care poporul acesta a fost minţit de prea multe ori. Nu cred în această variantă. Nu cred în ruşi, aşa cum spunea şi Carol I. Nu cred în varianta comunistă, pentru că am trăit în timpul comunismului, probabil că încă mai trăim cu toţii, şi i-am văzut exact aşa cum sunt. Cred că ultimul nostru rege, a fost un rege lipsit de şanse, de copilărie şi de posibilitatea de a demonstra că îşi iubeşte ţara. Un om căruia vremurile i-au fost potrivnice. Cred nu avea cum să acţioneze mai mult şi mai bine, dincolo de graniţele ţării, deşi s-a implicat incredibil de mult. Știu că l-a înfruntat pe Hitler de două ori, la o vârstă când puţini lideri ia lumii ar fi putut să o facă. El a fost ameninţat cu tancurile sovietice, cu execuţia copiilor ţării lui. Oare, într-un asemenea contrext, noi am fi putut proceda altcumva? A ţinut cel mai frumos discurs din Parlamentul României, pe care poporul acesta l-a ascultat cu respiraţia tăiată. Prestanţa cu care a prezentat acest discurs, va rămâne în istoria României. Prestaţia înaintaşilor săi, pe care au adus-o poporului pe care l-au condus, a fost de-a dreptul remarcabilă. Aceştia au fost regii noştri, pe care îi respectăm sau poate că le aducem şi învinuiri, în funcţie de faptele lor, care uneori sunt impuse de context, de împrejurare. Personal, cu excepţia lui Carol al II lea, îi ador, pentru că, ne-au lăsat moşteniri pe care, din păcate, nu suntem în stare nici măcar să le păstrăm. Acum când Ana, Regina neîncoronată a românilor, moare, aducem argumente caustice, reminiscențe ale propagandei comuniste, care s-a dovedit a fi atât de distructivă!. Uităm că regele a abdicat în condiţiile în care nimeni nu ar fi putut face mai mult. Oare, părinţii noştri nu şi-au pierdut pământurile, animalele, avuţiile, „înscriindu-se de bună voie în Colectiv”? Nu s-au naţionalizat „tot de bună voie” fabrici, uzine, clădiri, spitale? De bună voie, că, doar aşa spun arhivele securităţii, nu? Tot aşa s-a întâmplat şi cu cetăţenia iubitei 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u noastre Ana - Regina, despre care atâta se vorbeşte acum, în momntul cel mai nepotrivit. Comuniştii i-ar fi aprobat cetăţenia română? Iar, dacă ar fi cerut-o, asta nu însemna că era de accord cu noua aşa zisă Constituţie comunistă? Apoi, regimul lui Iliescu, nici măcar nu le-a permis intrarea în ţară.

Regina Ana, brava noastră Ana, fiica prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. A fost strănepoata regilor Christian al IX-lea al Danemarcei (pe linie maternă) și Miguel I al Portugaliei (pe linie paternă) și nepoata de soră a împărătesei Zita de Bourbon-Parma.

Aud voci, care spun că Regina noastră nu a fost încoronată. Ana de Burbon- Parma, s-a născut din famila unor regi puternic şi onorabili. A acceptat să se căsătorească cu un rege încoronat, dar în exil. Şi, nu doar atât. A rămas lângă domnia sa, 68 de ani. A cunoscut decadenţa financiară, dar a rămas demnă, iubitoatre, muncitoare şi dârză, dăruindu-i cinci copii, pe care şi i-a educat şi întreţinut fără să aibă susţinerea ţării soţului ei.

Deci, rădăcinile ei nobile există - cu voia sau fără voia noastră. Ana – Regina a luptat pentru armata franceză, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Primeşte Onoruri internaționale de la familia Imperiale şi Regală a Austriei: Doamnă a Ordinul Înstelat Crucii, Franța: îi recunoaşte meritele militare, prin Medalia Crucea de război 1939–1945, Familia Regală a Orléans-Franta: Ordinul Sfântul Lazarus în grad de Mare Cruce, de asemenea,

Într-o anume perioadă, noi, românii, obişnuiam să spunem câte unei ţoape, măritate cu vre un căpitan, „doamna căpitan”. Regina Ana, o doamnă nobilă şi prin născare, dar, mai ales prin comportament, nu poate fi numită REGINĂ, deşi este soţia regelui nostru, pentru că are această „vină” găsită de noi: n-ar fi încoronată.

Familia Regală a Greciei: Ordinul Sfânta Regina Olga și Regina Sophia în grad „Doamnă Mare Cruce”, apoi Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta: Ordinul Militar Suveran de Malta în grad de Mare Cruce a Justiție.

Celelalte regine ale noastre, au fost admirate de toată suflarea cunoscătoare a adevăratei noastre istorii. Deşi nu au fost menţionate în cărţile de istorie ale noastre şi nici ale copiilor noştri, ele au avut un rol extraordinar de benefic, alături de soţii lor. Regina Elisabeta, soţia regelui Carol I, considerată patroană a artelor, poetă și scriitoare, a fondat instituții caritabile, fiind numită de oamenii din popor „mama răniților”. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță procurând medicamente pentru răniți. În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și acum, având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc. Regina Maria, soţia regelui Ferdinad I, a fost cunoscută şi sub numele de „Regina soldat” sau „Soacra Balcanilor”. În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria a organizat spitalele de campanie fiind prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare şi pături soldaţilor răniţi. Regina Maria a fost şi un excelent diplomat, prin vizitele sale în străinătate a făcut cunoscută România, ţara sa de adopţie, şi interesele ei. La sfârşitul Primului Război Mondial a mers la Conferinţa de Pace de la Paris, unde a promovat interesele României, reamintidu-le aliaţilor occidentali de sacrificiile armatei române în timpul Primului Război Mondial. Au urmat apoi vizite neoficiale la Paris şi la Londra, care au fost urmate de crearea României Mari prin reunirea provinciilor istorice. În 1926 a vizitat SUA, moment ce reprezintă apogeul popularităţii sale. 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Această nobilă doamnă, a fost alături 68 de ani, de cel pe care l-am izgonit din ţară, după ce înaintaşii săi, au făcut ceea ce spuneam mai devreme. Această nobilă doamnă, nu dansa lasciv şi cu sânii dezveliţi pe mesele organizate de amanţii lor, aflaţi vremelnic la putere, nu primea saci cu bani sau bijuterii de pe la supuşii săi. Părinţii săi au fost cine am văzut aici iar educaţia sa a uimit lumea. Doar pe noi ne-a lăsat neatinşi. Nu cred că ne interesează doar formele ţoapelor, care stau tolănite la soare sau prin paturile politicienilor. Sper ca fiii noştri să ştie ce înseamnă demnitatea, onoarea, credinţa şi respectul faţă de sine, faţă de poziţia socială pe care o ocupă, faţă de biserică, de şcolile absolvite, privindu-şi regina. Dacă tot nu știm faptele istorice ale Reginei, putem să le apreciem pe cele umane. Și-a urmat soțul în exil, i-a stat alături 68 de ani, a vorbit întotdeauna frumos de țara sa de adopţie. A dus o viață exemplară, simplă și cumpătată în spațiul public, ceea ce ţării noastre i-a lipsit, în ultimul timp, cu desăvârşire. Sigur că această decență și discreție, observată măcar, ne-ar fi ferit de răbufnirile indecente de azi. Nu cred că de-a lungul unui veac de viață, oricare dintre noi, poate fi mereu erou, model sau fără de cusur. Însă, poți fi o Ană Regină respectându-ţi semenii, zâmbindu-le tuturor, și uzând de educaţia primită. Ce i-am oferit noi Reginei noastre? O necropolă la Curtea de Argeş, unde să se odihnească, alături de regii noştri, rudele ei. Biserica Ortodoxă Română, a făcut un gest onorabil, în faţa căreia mă închin: a plătit întrega construcţie, întregind astfel istoria, măcar acum când ea este tăcere. Personal, văd, cu mare speranţă şi bucurie, că în

e es se eu u ţara mea, există, din fericire femei simple, pe care le pot considera regine ale inimii semenilor noştri. Iat-o pe mama, o simplă şi modestă educatoare, care şi-a sacrificat viaţa pentru credinţa pe care a îmbrăţişat-o după căsătoria cu tatăl meu. Luptătoare şi cutezătoare, mama a fost regina noastră, a celor trei copii, cărora le-a dat viaţă într-un exil al propriei sale vieţi, acceptat doar de dragul nostru, al crezului şi al educaţiei sale. Ea a fost, într-un fel, Ana Regina, a fost Ana lui Manole, fiindcă, doar prin sacrificial ei, noi, copiii ei ne-am putut înălţa. Apoi, cu două generaţii mai târziu, vine pe lume Maria nepoţica mea, care are în ochi lumina dârză a reginei Maria, dar şi inteligenţa ei ascuţită, disciplina ei, spiritul de organizare şi de orientare, pe care puţini copii îl au, la vîrsta când încă mai ascultă de îndemnul învăţătoarelor. Iar Ana, cealaltă nepoată a mea, are chipul luminos al Anei Regina. Să-i zicem neîncoronata, dar splendida Regină a României mele. Zâmbetul ei, aduce speranţă, linişte, un soi de măreţie, prevestitoare a unui viitor strălucitor, care ar fi făcut-o fericită pe Ana Regina noastră. Fără să ştie că recunosc această binecuvântare de a descopri în modelul său de viaţă pe cele mai dragi fiinţe din viaţa mea, recunosc acum, fără teama de a greşi, că reginele istoriei noastre, există aici, acum, în ţara care a prigonit-o, dar pe care domnia sa a iubit-o. Tot pe Ana Regina o văd, privind dârzenia doamnei Aura Ungureanu, care rămâne demnă, onestă şi leală soţului său, când cumplita boală care îl loveşte, o exilează de lume, de viaţa pe care ar fi putut să o ducă împreună. Zâmbind luminos sau uneori trist, ştiind că nu se poate altfel, fiindcă „plânsul e prea facil”! În fiecare doctoriță, obstrucționată de sistemul în care lucrează, văd o eroină care poate fi Ana lui Manole, sau Ana lui Mihai, în fiecare polițist cinstit, împiedicat de legile obscure să-și facă pe deplin datoria, văd un Burebista, un Carol sau un Ferdinand. Maria Simion (ca şi toată elita dăscăliţelor din ţara mea) rămâne fidelă tempului învăţământului. Ea creste copiii ţării, chiar dacă ţara îi aruncă o retribuţie scandaloasă. Slujeşte cu credinţă cauzei familiei, ca toate femeile care, chiar dacă rămân singure în lupta lor, luptă cu dârzenia Anei când era infirmieră pe front, dar şi ca atunci când a trebuit să vândă flori ca să-şi întreţină copiii. Mă gândesc că poate poporul meu drag este întrun fel de purgatoriu impus?! Poate că urmaşii noştri or să se roage pentru noi, să primim măcar mântuirea cea din urmă! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Florin T. Roman

Mircea Dinescu în rochie simplă de stambă Nu se poate spune despre Mircea Dinescu că este un poet de mâna a doua. Dar nici că este un poet mare nu se poate spune, în ciuda faptului că a fost premiat cu numeroase premii literare, inclusiv cu Premiul Herder. (Ştiu prea bine în ce epocă a culturii ne aflăm, cunosc la fel de bine cine acordă „marile premii naţionale şi internaţionale”, pe ce criterii şi în ce condiţii). O dovadă semnificativă a aserţiunilor din primul alineat o constituie parcurgerea, filă cu filă, a cele mai recente cărţi (din câte ştiu) care conţine poezii scrise exclusiv de Mircea Dinescu. Parcurgerea acestei cărţi mi-a fost prilej de aduceri aminte multilateral dezvoltate, de nostalgii nocturnobahice, de melancolie lovită de tramvai, de sentimente otrăvite sau împuşcate în cap. Este vorba despre o antologie personală ce poartă titulul „Vino în rochia ta simplă de stambă”, apărută la Editura Litera în 2014, şi care cuprinde, după cum se arată pe coperta principală, poezii clasice din perioada 2014 – 1967. M-am exprimat mai sus în stilul poetului, care, potrivit lui Ilie Constantin (citat pe coperta a IV-a), „face parte din neamul fericit al celor născuţi poeţi şi înfloriţi prin instrucţie. Tot ce atinge el, ca miticul rege Midas, devine poezie şi aur”. După ce am luat la rând poeziile cuprinse în volum, mi-am dat seama despre faptul că ori eu habar n-am ce-i aia poezie, ori domnul Ilie Constantin (despre care, sincer, n-am auzit până acum), nu-l înţelege pe domnul Mircea Dinescu. Pentru că domnul Mircea Dinescu (ştiam, dar acum mi-am reamintit cu precizie) este un soi de poet care scrie tot ce-i vine în minte, în ordinea sosirilor, întrun stil debordant şi euforic, în ritmuri vii şi atrăgătoare, cu rime perfecte în mare parte, împărat peste regatul Prozodiei (atunci când vrea, pentru că nu doreşte întotdeauna), şi un erudit care „musteşte” de cultură generală, pe alocuri aprofundată. „Bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele-şoc şi metaforele percutante îi vin în cascadă, proaspete şi nepăsătoare, cu încărcătură afectuoasă şi cinică, brutal repezite şi tandre, proletare şi nobile (...)”, observă cu obiectivitate, tot pe coperta finală, Lucian Raicu (despre care am auzit câte ceva, dar nu mai ştiu pe unde şi ce). Neavând motive să accept aserţiunile ilustrului necunoscut Ilie Constantin, dar întru totul de acord 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u cu observaţiile domnului Lucian Raicu, am redescoperit cu încântare stilul unic şi inconfundabil al lui Dinescu, care l-a făcut remarcat încă din „Epoca de aur” a comunismului (pentru că acum, după cum bine se cunoaşte, trăim într-o altă etapă, epocă – spuneţi-i cu doriţi -, a aceluiaşi comunism). Am redescoperit încântat, spuneam, stilul lui Dinescu. Stilul, doar stilul. Pentru că în afară de stil, simpaticul şi telegenicul Mircea Dinescu nu ne oferă aproape nimic. Emoţiile poetului au valoarea unor „baloturi de silă şi de ură” (citat din poezia Dodes’kaden), unei „chinte sparte” (Jupânu’), unor „portocali în floare care miros a birt” (Porturi). De asemenea, poezia sa trimite mesaje lipsite de substanţă, după cum rezultă chiar din unele titluri de poezie: „Peisaj cu actor ambulant hălăduind prin nesfîrşitele maţe ale cîmpiei”, „De trei ori cartof”, „Reflecţii asupra căzii de piatră de la Herculane, scobită în cinstea împăratului Traian, în care, după împărăteasa Sissi, chiar şi autorul şi-a clătit picioarele”, „Iubito mai frumoasă decât puşca”, „Norocul rîmă-n soarele cu pete”. Laitmotivele care străbat poezia lui Dinescu sunt, în principal: Breughel cel Bătrân, nerostul Bisericii, cartoful, berea, femeia-târfă, stamba şi altele asemănătoare. Poetul a renunţat, în mare măsură, şi la semnele de puctuaţie, scrie Elveţia cu minusculă (vezi Evadatul), nu împarte poezia în strofe acolo unde se impune acest lucru. Are câteva „poezii” situate la limita dintre vulgaritate şi sacrilegiu. Exemple: două dintre ele cu acelaşi titlul: Crăciun - culmea! (la paginile 41, respectiv 67), alta cu titlul: Luceafărul (la pagina 26). Deşi nu sunt un pudibond, vă mărturisesc faptul că am roşit la lectura acestor elucubraţii ce se pretind poezie. Şi m-am simţit (şi încă mă mai simt) revoltat, de trei ori revoltat. E-adevărat, se pot regăsi în opera poetică a lui Dinescu, pe ici, pe colo, şi metafore inspirate, cum ar fi: „Opriţi Istoria – cobor la prima, opriţi la staţia Doamne fereşte.” (din poezia Doamne fereşte!; Atenţie: virgula din text şi semnul exclamării din titlu nu se regăsesc în textul original, aparţin subsemnatului!); „Instrument ceţos cu coarde, şi burdufuri, şi pedală, moartea vine şi semparte fiecăruia, egală.” (din poezia Soră şi frate; Atenţie: semnele de punctuaţie, cu excepţia punctului final, aparţin subsemnatului); „Pe după şure, lîngă cimitir, o pasăre s-a dezbrăcat de pene, poate că i-o fi fost un soi de lene sau poate-un fel de silă şi sictir.” (din poezia Recurs la Geneză; Atenţie: virgula de la finalul primului vers aparţine subsemnatului). Totuşi, nu pot să nu remarc vreo două-trei poezii reuşite, unele chiar excepţionale: Damen tango, 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Elegia butoiului, Blestem şi, mai ales, Sînt tînăr, Doamnă... Din toată poezia lui Mircea Dinescu, cu câteva excepţii (unele amintite mai sus), eu unul am rămas doar cu „Scîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa” (Cîntec de Doamne-iartă). La început l-am acuzat pe poetul din Slobozia pentru că s-a retras în bucătărie (la modul propriu), că s-a mânjit cu politică pe la TV şi că s-a apucat de business pe undeva pe lângă Dunăre. Dar abia acum realizez că-i stă mult mai bine în aceste posturi: se pare că e un bun bucătar, e haios când vorbeşte prin studiouri despre starea naţiunii, şi am auzit că afacerile îi merg bine. Dar nici acum, când stă de vorbă în pivniţă, printre butoaie, la o fripturică şi la un pahar de vin, cu invitaţi de seamă (uneori de zeamă), nu-mi place că nea Mircea confundă, la noua-vechea sa emisiune de pe TVR 1, tarafurile de lăutari autentici cu grupările colorate de refugiaţi (mă refer la refugiaţii de pe la 1400) care fac doar „scîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa”. Personal îl admir pe omul Mircea Dinescu pentru patriotismul de care dă mereu dovadă, pentru curajul cu care a înfruntat regimul comunist chiar din interiorul său, pentru spiritul său de sacrificiu cu care şi-a asumat riscuri majore (pentru cine nu cunoaşte, precizez că în aprilie 1989 a acordat un interviu, celebru la vremea aceea, ziarului Liberation, în urma căruia a fost arestat la domiciliu de către Securitate), pentru emoţionantul episod în care a fost eliberat de mulţimile ieşite în stradă pe 22 decembrie 1989, pentru faptul că Dumnezeu l-a ales să fie cel care a anunţat primul Revoluţia în direct, la televizor. De asemenea, îl apreciez pe Mircea Dinescu pentru scrierile sale satirice post-decembriste la adresa politicienilor neocomunişti ai ţării care s-au menţinut şi încă se menţin la putere şi după Revoluţie, implicit pentru editarea revistelor de satiră politică „Academia Caţavencu”, „Plai cu boi”, „Aspirina săracului”, „Caţavencii”. Îl mai admir pe omul Mircea Dinescu pentru că a pus bazele unei fundaţii cu sediul în portul dunărean Cetate, unde sunt invitaţi periodic artişti plastici, muzicieni şi scriitori din toată lumea şi, nu în ultimul rând, pentru sinceritatea, dezinvoltura, exuberanţa şi farmecul care îi atrag simpatia românilor, inclusiv a subsemnatului, în intervenţiile sale televizate, de-a lungul timpului, la aproape toate posturile TV, sub formă de talk-show (vă mai amintiţi, de pildă, de atractivele dialoguri Stelian Tănase – Mircea Dinescu?), sau sub formă de emisiuni cu dumnealui în calitate de amfitrion şi totodată de bucătar, discutând diverse subiecte cu invitaţi de seamă la o masă copioasă cu un pahar de vin şi cu tarafuri

e es se eu u -- tta aiif fa as su urrii lăutăreşti, filmate prin bucătării, prin beciuri, pe malul Dunării, după cum am amintit şi mai sus. Toate aceste calităţi l-au transformat, în timp, pe Mircea Dinescu, într-o personalitate marcantă a societăţii româneşti şi i-ai adus, repet, simpatia publicului. În ciuda acestui fapt, personal îl consider pe Mircea (îl rog să mă ierte că-l tutuiesc, dar mi-e tare drag de el ca om), îl consider, spuneam, pe Mircea, un poet inferior, care nu s-a remarcat, în această calitate, decât prin stil, prin stilistică şi uneori prin prozodie. Premiile literare le-a primit pentru că a devenit celebru din cu totul alte motive (arătate mai sus), şi pentru că uniunile de scriitori ceauşite şi cele actuale, postmoderne, nu mai au în vedere (se ştie prea bine!) emoţiile, sentimentele, stările de spirit elevate şi mesajul moral care alcătuiau, până nu demult, inima unei opere literare. Această lepădare de valorile tradiţionale a uniunilor de scriitori postmoderni (şi, în general, a omenirii secolului XXI), m-au determinat şi pe mine, Florin T. Roman, să refuz invitaţia de a mă înscrie în Uniunea Scriitorilor din România. De altfel, am refuzat, fără nicio ezitare, şi invitaţii de a face parte din sferele înalte ale magistraturii şi chiar ale politicii româneşti actuale. Sunt conştient că mulţi confraţi nu mă înţeleg, nu pot să priceapă că eu unul nu am nevoie de funcţii, de titluri, de trofee, de premii, de diplome, de medalii şi nici măcar de simpatia publicului. Mă pot lăuda cu un alt fel de CV: cu funcţiile pe care le-am refuzat, una după alta, din motivele pe care vi le va explica mai jos un bun prieten de-al meu, Petre Ţuţea. La 47 de ani, după o bogată şi tumultuoasă experienţă de viaţă, nu mai am nevoie decât de o singură funcţie: funcţia de cel mai umil şi neînsemnat cetăţean al Raiului. Iar când mă întreabă cineva ce mai fac, îi răspund împrumutând (sau plagiind, dacă vreţi, că termenul e la modă), cu o mică modificare (a secolelor), cuvintele marelui Om şi Român PETRE ŢUŢEA: „Mă simt asemenea unui vultur în zbor, care, plutind cu aripile larg deschise, urinează deasupra secolului al XXI-lea cu un dispreţ creştin!” Cu scuzele de rigoare pentru lungimea excursului, îmi închei aici discursul, remarcând faptul că în partea finală a poeziei „Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov”, poetul Mircea Dinescu (pe care îl cataloghez drept precursor al postmodernismului libidinos scuze pentru pleonasm) îşi autocaracterizează, involuntar, poate subconştient, întreaga sa creaţie poetică: „Trage cortina. Ezechiel. Sfârşit. Război pierdut. Înger lăsat la vatră. Experienţa nu a reuşit (...)”.

taifasuri... 43-46

Rădulescu Mihaela prof. dr.

În loc de prefaţă... „Cultura înseamnă dezvoltarea perfectă şi egală a omului în toate privinţeleˮ a afirmat John Burroughs, o definiţie valabilă în toate timpurile. Cartea de recenzii a lui Puiu Răducan confirmă importanţă culturii în contextul social, implicând desigur, și alţi factori ce configurează calitatea existenţială a celor care compun societatea. În această deschidere a autorului spre tărâmul valorilor spirituale înţelegem un act de reverenţă în faţa a ceea ce este etern: cultura. Puiu Răducan realizează un demers impresionant în aria literaturii contemporane, dar şi în terenul scrierilor documentare cu note ştiinţifice, demers ce susţine viziunea autorului asupra rolului culturii. Puiu Răducan crede în formarea armonioasă a omului prin intermediul culturii, crede în miracolul literaturii actuale şi în puterea artelor în general, de a schimba destine. Cartea aceasta intitulată metaforic „Odihna din nesomn” aduce la cunoştinţa publicului, momente literare contemporane, studii documentare de înaltă ţinută ştiinţifică realizate de diferite personalităţi, aspecte care contribuie la formarea conştiinţei culturale. Titlul anunţa în manieră simbolică, energia revigorantă pe care autorul a captat-o în momentul lecturării diferitelor creaţii artistice, spiritul odihninduse astfel, într-un subconştient viu. Recenziile sunt meticulos realizate, ideile au coerenţă, obiectivitatea fiind factorul catalizator al analizelor întreprinse de autor. Nici mai mult, nici mai puţin de 49 de autori sunt supuşi sub lupa critică a lui Puiu Răducan, părerile bazându- se pe studii atente ale scrierilor. A realiza o carte de recenzii înseamnă a valorifica operele literare (sau documentare) ale contemporanilor, înseamnă în fond, un semn de aleasă preţuire adus celor care se preocupă de îmbogăţirea spirituală a societăţii actuale. Este o plecăciune în faţa celor care slujesc altarul Binelui, Frumosului şi Adevărului. Peisajul literar analizat este vast, geografia spiritual-culturală prezentată în acestă carte cuprinzând arii întinse: de la scriitori vâlceni, la scriitori basarabeni sau scriitori din Transnistria. Acest fapt explică unitatea spirituală a românilor şi crezul că artă este esența spirituală a unui popor, 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tta aiif fa as su urrii elementul definitoriu în context universal. Puiu Răducan demonstrează abilitaţi critice deosebite atunci când analizează cartea cu poveşti a lui Ion Andreită, Mătura din pelin, un rafinat gust estetic atunci când ne vorbeşte despre poemele din volumul Insomnia căutării a scriitoarei-medic Elena Armenescu, spirit obiectiv în descrierea volumului de versuri Adevăruri bandajate, a lui Ioan Baba, carte bilingvă româno-sârbă. Atunci când vorbeşte despre cărţile documentare ale diferitelor personalităţi contemporane, Puiu Răducan dă dovadă de o conştiinţă culturală puternică, de seriozitate maximă în explorarea textelor, şi de un acut simţ al responsabilităţii critice. Astfel se întâmplă când ne prezintă cartea prof. Univ. Dr. Vasile Bahnaru, conducătorul catedrei Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Cartea intitulată Ascensiunea în descensiune a limbii române în Basarabia ne este înfăţişata detaliat, ceea ce atestă spiritul lucid al lui Puiu Răducan. Cu aceeaşi meticulozitate ne sunt prezentate şi celelalte cărti-documentare, scrise în manieră ştiinţifică: Ioan Barbu (Întoarcerea la izvoare), Mihai Caba (O viaţă pe drumul luminii), Jean - Yves Conrad (România km 0), Ion Cuzuioc- medic, scriitor de la Chişinău (Comoara vieţii noastre). Reflecţiile, analizele realizate pe marginea cărţilor lecturate împrumută ceva din rigoarea ştiinţifică a cercetătorului împătimit. Astfel de recenzii sunt întreprinse la cărţile următoare. Prof. Grig Gogiu (Căminul Racoviţa - o carte memorialistică despre anii studenţiei în Cluj), Conf. Univ. Dr. Nicolae Melinescu (Navigatorii români şi ameninţările pirateriei maritime), Ilorian Păunoiu (Agapologia, eseuri, logodna iubirii cu libertatea), Ion Predescu - prof. Dr., scriitor, istori, critic (Cezar Baltag, conceptul şi privirea), Ileana Roman (Ţiganii noştri), Constantin Rusnac- prof. Univ. Dr. (Acrostihuri), Anca Sirghie (Radu Stanca obsesia Thaliei - studiu monografic), prof. Constantin Stana (Returnalii). Atunci când sunt radiografiaţi scriitorii români (din diferite arii geografice), Puiu Răducan manifestă un soi de admiraţie nemărginită, un fel de mântuire în faţa actului artistic, sau mai bine zis, prin actul artistic. Cu o seriozitate demnă a unui om ce dă dovadă de rafinament cultural, Puiu Răducan ne vorbeşte despre următoarele creaţii literare: Vasile Barbu exponent al mişcării românismului în Banatul sârbesc (vol. de versuri „Şi nici n-aş putea... „), Marian Bărăscu (vol. De versuri De-a lungul amurgului de toamnă), Gabriela - Mimi Boroianu (Cântând iubirea), Mihai Hafia - Traistă (Aproapelui cu ură), Nicolae Buzatu (romanul Gemenii), Leons Briedis - letonian, vorbitor român (vol de poezii Azil 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pentru ne-somn), George Călin (Poeme), Vasile Căpăţâna - basarabean (Izvoarele luminii), Nicu Ciobanu - poet din Voievodina- Serbia (Obscura lumină), Florian Copcea (Fulgerele lui Florian Copcea), academicianul Nicolae Dabija (Psalmi de dragoste), Ion Diordiev - epigramist din Transnistria (Din culisele vieţii), dr. Dionisie Dubinciuc (Floarea din vis), George Filip (Poeme), Nicolae Dan Fruntelată (Poeme de scris pe ziduri). Recenziile au o însemnătate aparte pentru conştiinţa publicului, deoarece înfăţişează aportul cultural adus de către scriitorii contemporani. Demersul analizei critice al lui Puiu Răducan reflectă preocuparea permanentă pentru fenomenul actual al literaturii. Acest fapt reiese din reflecţiile prezentate pe marginea cărţilor unor figuri literare interesante: Liliana Hinoveanu (Doar împrumutând zborul), Emil Lungeanu (Singur în noapte), A. Pop Marţian (Serile cătunului), academicianul Valeriu Matei (Somn de lup), Călin T. Matei (Nimic fără Dumnezeu), Vasile Morar (Duminici samaritene), Doru Motoc (Cam târziu, domnule Godot - o carte bilingvă), Ion Nălbitoru (Urmaşul lui Dracula), academicianul Gheorghe Păun (Ceasornicar de Curcubeie) Ion Părăianu (O altă moarte a căprioarei), Rafila Radu (Altarul de pelin), Felix Sima (Icoane şi versuri pe fibră de lemn), academicianul Vasile Tărâțeanu din Cernăuţi - Ucraina (vol de versuri Eu sunt cel ce sunt), Liliana Terziu (Femeia Violet), Daniela Tiger (Te-aştept, iubire), Olguta Luncașu Trifan (vol de versuri 43), Ion Toanţă (Templul devenirii noastre), Mitică Zamfira (Povestiri din spatele oglinzii). Cartea lui Puiu Răducan, Odihnă din nesomn este un gest de elogiu adus scriitorilor contemporani, artiştilor, cercetătorilor care îmbogăţesc fondul nostru cultural. Autorul acestor studii, analize, recenzii este promotorul culturii contemporane, al valorilor spirituale. Gestul autorului este un exemplu viu, demn de urmat pentru cei care doresc să aducă în prim-planul atenţiei, elementul fondator al neamului nostru: cultura. Ariile geografice în care artiştii români trăiesc (Ucraina, Serbia, Basarabia) explorează în sens pozitiv acel sentiment al unităţii spiritualităţii româneşti. Peisajul literaturii contemporane româneşti are o viziune vastă (atât din punct de vedere tematic, cât şi stilistic), iar autorul cărţii de faţă reuşeşte să redea această idee, prin modul în care abordează operele acestora. Cu această lucrare, Puiu Răducan contribuie la promovarea culturii româneşti contemporane, la promovarea gustului estetic şi a respectului fată de oamenii de ştiinţă şi cercetători.

tta aiif fa as su urrii Mihaela Popescu

Pe gaura cheii. Recenzie altfel CICLUL VITAL NOUĂ | PE GAURA CHEII Autor: Simona Tănăsescu Editura: SEMNE (2015) Încadrare: Literatura româna, scriitori clasici şi contemporani Fascinant și unic. Iată pe scurt deschierea scrisului Simonei Tănăsescu, autoare de romane născută în România, dar stabilită, de ceva timp, în Belgia. Cu multă modestie, dar impulsionată de un curaj fantastic, Simona Tănăsescu se remarcă inițial ca una dintre cele mai bune femeijurnalist din țară. În scurt timp reușește un lucru nemaipomenit, grație talentului său, anume acela de a scrie cărți cinematografice, considerate de cei mai mulţi critici o posibilă sursă a unor ecranizări de succes mult mai bine cotate în box office decât mare parte din peliculele actuale venite de peste ocean. Ciclul VITAL NOUĂ a facut cunoștință cu publicul în anul 2015, prin apariția primelor două volume: PE GAURA CHEII și PRIN TELESCOP. La inceputul anului viitor, va apărea si partea a treia, LA MICROSCOP. PE GAURA CHEII este primul volum al ciclului VITAL NOUĂ, cu o scriitură acaparantă. Esența sa constă în contopirea, nu neapărat cu un personaj, ci cu o multitudine de senzații și trăiri, de emoții și de amintiri, de imagini, parcă rupte, nu din viata dintre coperți, ci din cea reală, palpabilă. Un roman viu, iată cea mai corecta definiție a volumului. PE GAURA CHEII, un roman care se derulează cu încadraturi inedite, cu sărituri în cadru de-a dreptul fascinante. Cu un ax imaginar îndepărtat, care îți apare ca un miraj, dincolo de barierele timpului și spațiului, cuvântului și necuvântului. O scriitură originală, în care te plimbi ca printr-un platou de filmare, mereu atent să nu pierzi un unghi aparte. O carte care îți verifică la fiecare pas vigilența de cititor. O carte cu altfel de pagini, care te fac să treci

de la o trăire la alta, care te mută cu ingeniozitatea și talentul mâinii dedicate scrisului autentic. Fascinant și derutant, în același timp. Derutant modul cum scrisul se strecoară în intimitatea ta și te citește el, pe tine, cititorule… PE GAURA CHEII spune o poveste. Povestea lui Lily Rose Germay, o tânără ambițioasă care învăluie privirea cititorului printr-o multitudine de nuanțe de stări autentic umane. „Emoțiile pe care le trăiesc atunci când mă gândesc la tine, la noi, îmi răpesc ultimul gram de energie…Și, totuși (…), cu ultimele puteri mă rog corpului meu, ca și unui zeu (…), să mă lase, să mă ajute să-ți scriu tot ceea ce simt! (…)Încerc să-mi dau o definiție corectă, logică, reală, însă viața mea ești doar tu… Și o iau de la capăt. Și din nou mă învârt în același cerc, unde totul începe și se termină cu tine, fără a avea șansă de a-i opri mișcarea de rotație. Și toate astea dor…” ( pg. 11-12) „Cu tine alături, am ajuns să nu mai cred în veșnicia morții. Am siguranța că dacă aș muri, nu ar fi decât o pauză ce i-aș dao inimii mele… Atâta timp cât tu vei exista, timpul și moartea nu vor fi decât două cuvinte abstracte(…) Jur că așa va fi pentru o veșnicie și dincolo de ea…”(pg. 203) PE GAURA CHEII pătrunde ochiul indiscret al cititorului, pentru a o urmări pe Lily Rose în goana vieții ei complicate, cu răsturnări de situații, cu suspans, romantism, melancolie dusă până la disperare. Un univers interior perfect. După cum mărturisea într-un interviu chiar autoarea, Simona Tănăsescu, Lily Roseeste cel mai apreciat, dar și cel mai detestat personaj. „Ea este cea care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, încă de la început. Am făcut eforturi disperate să o înțeleg și atunci când credeam că sunt gata, îmi dădea toate planurile peste cap.” (SIMONA TĂNĂSESCU, Interviu din viitor, 2016, SURSĂ :https://altfelsite.wordpress.com/2016/08/12/interviudin-viitor-simona-tanasescu/) „Nu mă grăbesc, nu vreau să grăbesc cunoașterea. Deja la peste optzeci la sută, cât îmi foloseam din capacitatea creierului, era greu să mai dau peste necunoscut, deși puteam (…) să devin perfecțiune în cea mai reală formă.”(pg. 14) „La un moment dat am simțit că mă înec și tot încercam să ies la suprafață. Și totuși, o voce 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tta aiif fa as su urrii lăuntrică, de parcă mi-ar fi citi gândurile, îmi spunea că eu nu vreau să se termine visul, că vreau să văd mai departe …” (pg. 34) „Lily Rose este o tânără atrăgătoare, în aparență frivolă, care trăiește două iubiri puternice, devastatoare, aflate intenționat una la antipodul celeilalte. Sentimentele depășesc barierele timpului și spațiului, fugind nestingherite în universuri paralele.” (ziarist DAN MUCENIC, SURSĂ: Prefață “PE GAURA CHEII”) „Senzațiile trecătoare ale unor mici plăceri erau admise. Au fost numeroase încercări de a remedia „fisura”, cum o numeau ei, dar toate supuse eșecului. Plăcerea fizică, în schimb, era considerată a fi murdară, nedemnă pentru niște creaturi atât de perfecte. Aveam capacitatea de a folosi toate cunoștințele noastre, dar aveam momente în care ne puteam face, pe furiș, un mic reset. Era secretul fiecăruia dintre noi când alegea să și-l facă. Nu aveam visuri, pentru că nu cunoșteam speranță.” (pg.33) PRIN GAURA CHEII pare cartea care prezintă o poveste-clișeu a unei realități, în care Lily Rose își trăiește devoratoarele experiențe sufletești. Așa este 50% din roman. Celălalt procent de 50% este însă altceva, un amestec omogen de sentimente și trăiri transpuse într-un plan secund, cu elemente de roman SF, cu noțiuni și sugestii fără corespondență în lumea reală, dar prinse într-un limbaj normal, fără o terminologie savantă, încărcat însă de naturalețe și normalitate. „Trecuse ceva timp de când ființa mea se afla într-un război în care terminii păcii erau foarte simpli: trebuia doar să accept realitatea. Îmi era al naibii de greu, însă trebuia să iau din nou contact cu lumea.” „Ochii îmi rămân ca o țintă pe carte. Părea un manuscris sacru, peste care trecuseră sute de ani de citire și păstrare. Nu știam ce să dezvălui mai întâi privirilor mele: jurnalul sau cartea?! (…) Simțeam că primul obiect dintre cele două ce aveam să-l ating ar putea ascunde o altă Cutie a Pandorei, dar cu mult mai periculoasă.” (pg. 41-42) Arta specială a scriituri Simonei Tănăsescu constă în folosirea jocului de cuvinte, a căutarii intrun labirint de sensuri a esenței trăirii umane. Iată o abordare vie, cu totul nouă și inedită în peisajul destul de tern al literaturii noastre contemporane, o scriere cu subtext, complexă și voluntară, o capcană ingenioasă întinsă oricărui cititor fascinat de acest gen de roman. „Fericirea este doar o stare de spirit trecătoare. Te umple într-o secundă, și la fel de repede pleacă lăsând în urma ei un gol infinit. Dacă reușești să-ți creezi o bază spirituală solidă în viață, atunci te poți juca deseori cu fericirea, dar și să o lași să plece fără a mai simți durere.”(pg. 179) 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Început în volumul de față, PE GAURA CHEII, destinul lui Lily Rose Germay va continua, dincolo de granițele timpului, purtându-ne imaginația spre lumi astăzi neștiute, în următoarele două părți, PRIN TELESCOP și LA MICROSCOP. „Deși era lângă mine, eu îl vedeam undeva departe, iar vocea lui îmi devenise singurul reper, de care să mă agăț pentru a-mi reveni mai repede. Răul care se instalase atât de brusc, la fel de repede m-a și lăsat. În urma lui rămânea doar îngrijorarea din cauză că nu știam ce mi se întâmpla.”(PGC, pg. 190) PE GAURA CHEII este o altfel de lectură, interesantă și captivantă. Cu siguranță vor fi mulți dintre voi, care își vor recunoaște visele și trăirile cele mai profunde între paginile ei. Așadar, citiți-o și lăsați-vă citiți!

Iluzia cioburilor Într-o ștearsă armonie Cu vag miros de veșnicie Scriitorul stăpân Ademenitor de sensuri Rostogolindu-se în imprecise cercuri A spart ale sale foi scrise În mii de frânturi tăioase Ploaie de lumini Așternută perechilor de ochi Retinelor mărite Așteptându-și hrana Ciugulită din ovalul cuvântului Mână plăpândă Petrecută ușor Umbra nevăzută Pe frunte așezată Cititorilor altfel Căutători de sori Și prețioase comori Răspândind în jur Parfum de idee Al artei bun augur Umplând la refuz Cristalul prezentului Cu nisipul uscat De pe pielea trecutului Purtat de vânt Cu cioburi de viitor Ispitele depărtărilor Pentru mințile nesătule ale oamenilor.

copert a3 p4 7 caseta r edac ţio nal ă, p ubl icit ate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu Redactori: Lenuş Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p poor rttooccaalliiuu ssoollaar r îînn aauug guusstt copert a4 p4 8 tem a l un ii

Ioan Muntean

foto-eseu de august

... când vacanţa-ţi este ALL INCLUSIVE, tu te sinţi ALL EXLUSIVE!...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198