Taifas literar, nr. 11, septembrie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici – am in tiri

George Ţărnea

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet E târziu, e prea târziu la mine-n gând Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

Prea multe păsări cardinale Între iluzii se rotesc Contaminând cu ascensoare Misterul nostru pământesc.

Îmbătrânim de fericire Într-o mansardă fără flori Lăsând păpuşi fără adresă Pentru serbările din zori.

Visăm frumos aceeaşi moară Ascunsă-n tragicul decor Şi măcinăm aceleaşi lacrimi Când dau părinţii telefon.

Suntem lucizi până la sânge Nedespărţiti până la cer Şi nici nu ştiu după iubire Ce se cuvine să-ţi mai cer. Cuvintele îşi pierd căldura Într-un sărut de protocol Şi tot mai vinovate păsări Dau eşafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte În ochii tăi se face zi Şi renunţăm să mai cunoaştem Ce stele ne-ar putea păzi.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Chip de mamă Portret cu linii frânte Şi unduiri de ape Strivit sub resemnarea Grăbitelor plecări În rama lui modestă Tot cerul nostru-ncape Străfulgerat de stele Sau ros de remuşcări Oricât ne-am vrea de singuri Tot ne privesc din ramă Şi tot ne-aduc aminte De primul nostru gând Două fântâni zidite În tainici ochi de mamă Care ne-adapă zborul Când limpezi, când plângând...

Punctul comun Trec separat prin noi aceleaşi zile Trec separat prin noi aceleaşi stări, Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări. Nici unul si nici altul nu se-ndură Să pună capăt chinului din el Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură şi frica de-mpăcare ni-i la fel. Trec separat prin noi aceleaşi clipe Trec separat prin noi aceleaşi legi Iubirea noastră-i plină de risipe Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi. Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată Şi iată-ne constrânşi la convorbiri Purtate într-o ură mai ciudată Pe seama separatelor iubiri.

edi toria l 3- 4

Costel Avrămescu

Altă toamnă, un nou început... de şcoală Început de septembrie. Zi de toamnă, învăluită în convoaie de frunze plutitoare şi stoluri de vise. Aromele din livezi, vântul călduţ şi razele duioase de soare se împletesc într-o cheie de aur deschizând porţile şcolilor. Intrăm în paradigma eternei reîntoarceri pentru completarea ciclului formativ. „Anceput să ruginească/Frunza-n arbori şi în vii./Drumurile către şcoală/Sînt iar pline de copii.” (Virgil Carianopol, din poezia „Septembrie”). Pentru mine, prilej de emoţii nostalgice. Filele întoarse din calendarul ajuns în luna septembrie mă fac să rememorez primele zile de şcoală şi reînceputurile de an şcolar cu sfiala şi optimismul pe care le-am trăit, an de an, în acest anotimp. Întorcându-mă în timp, realizez frumuseţea clipelor petrecute în şcoală, pe care, la momentul acela, probabil, nu le-am apreciat la justa şi deplina lor valoare. Nostalgii depăşite de timp, vor spune, probabil, cu zâmbet amar în colţul gurii, unele firi pragmatice, copleşite de asprimea vremurilor în care suntem nevoiţi să trăim, pentru care începutul unui nou an de şcoală înseamnă cu totul altceva. Prima imagine care îmi vine în minte, acum, la început de septembrie, este cea a părintelui Cuţui şi a doamnei învăţătoare Ulea care umblau prin sat, din casă în casă, îndemnându-i pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. Şi nu pot să uit argumentul forte al insistenţelor izvorâte din conştientizarea menirii lor în viaţa satului: „cine are carte, are parte”, transformat azi, din păcate, în „cine are spate, are parte”. Mult mai târziu, am aflat că acest proverb, perceput ca o corespondenţă între gradul de cultivare a unei persoane, recunoaşterea şi beneficiile de care ar urma să aibă parte - legătură contrazisă în prezent, adesea, de realitatea socială - avea la origine un înţeles diferit. Expresia a apărut în Transilvania şi făcea referire la cartea funciară care atesta deţinerea unei proprietăţi sau a unei părţi din aceasta. În această idee, se emitea o adeverinţă, care specifica suprafaţa deţinută şi termenii posesiei. La vremea aceea, ţăranii i-au zis „carte” şi, de aici, sa ajuns la „ai carte, ai parte”. Asemenea lui Sadoveanu, vorbind despre Domnu′ Trandafir, nu pot să nu-mi amintesc de chipul unui profesor drag mie, Domnul Schneider, să nu-mi reafirm recunoştinţa, respectul, admiraţia, dragostea

pentru bunătatea, blândeţea, calmul, sinceritatea, cinstea, înţelegerea, preocuparea pentru problemele personale ale elevilor („dragii mei copii”), exigenţa în limite rezonabile ale acelui distins dascăl şi să nu recunosc: acesta a fost modelul meu de viaţă, idolul meu! Gândindu-mă cum să continui acest articol, nu-mi pot reprima o curiozitate. Cum s-a ajuns la o asemenea convenţie şi la o structură a anului şcolar potrivit cărora începutul recoltării roadelor să coincidă cu debutul „aratului şi al semănatului” pe ogorul cunoaşterii şi al spiritului. Să fie doar o simplă coincidenţă faptul că începutul anului şcolar se suprapune peste perioada de început al anului bisericesc, care se bazează pe tradiţia iudaică. (Potrivit tradiţiei moştenită din Legea Veche, în ziua de 1 septembrie, s-a început creaţia lumii şi, tot în această zi, ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică.) Ori s-a avut în vedere faptul că învăţarea devine autentică atunci când ştii ce dai mai departe, când ceea ce transmiţi este validat, închegat, „copt“. De aceea, poate, începutul cunoaşterii coincide cu toamna, cu maturizarea, cu momentul în care rodul devine evident, mizându-se pe valoarea „fructului“ dăruit şi primit. Foarte posibil ca cei mai mulţi dintre noi să nu ne aducem aminte de interacţiunile formative anterioare şcolii (cu bunicii, cu părinţii, cu fraţii mai mari, în anumite situaţii, cu rude apropiate), dar, cu siguranţă, reţinem prima zi de şcoală. Dincolo de trăirile personale, se adaugă şi o practică socială - mai evidentă acum câteva decenii - care evidenţiază acest moment prin activităţi şi ceremonii corespunzătoare (spaţii amenajate cu grijă, flori, invitaţi importanţi, discursuri, poze). Totul este organizat astfel încât să nu poată fi uitată această zi. Experienţele formative din familie devenind palide în raport cu acest eveniment. Ce bine ar fi dacă toată această atmosferă ar fi completată cu manuale noi şi uniforme obligatorii, cel puţin până la un anumit nivel! Un nou început înseamnă o nouă şansă, înseamnă un drum pe care pornim cu forţe proaspete şi cu nădejdea că vom reuşi mai multe în noul an, decât în cel care a trecut. Cum este şi firesc, începutul este resimţit diferit de cei care se raportează la şcoală. Pentru unii, prima zi de şcoală este acea experienţă unică de intrare într-un univers nou. Pentru alţii, e un moment de reîncepere, de aliniere la ceea ce deja au mai trăit. În marea lor majoritate, copiii şi adolescenţii sunt, poate, singurii pentru care imaginea frumoasă a începutului de toamnă îşi păstrează prospeţimea învăluită în optimism. Cu fiecare copil, pentru părinţi, este un prilej de rememorare, de duioase şi melancolice reîntoarceri 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

în trecut. Sau de griji faţă de influenţa şcolii asupra odraslelor: mediul mult mai complex decât cel familial, modele pe care acestea le vor imita, valori pe care le vor transmite profesorii, concordanţa între viziunea familiei şi cea pe care o oferă şcoala etc.

În plopii vechi, sunt cuiburi noi de ciori pe care

Pentru dascăli, e încă o bornă temporală pe răbojul vieţii, o nouă etapă de a angaja în mod conştient dimensiunile morale ale instruirii, de a se dărui, de a trăi sub zodia unor aspiraţii înalte, de a căuta soluţii care se află între artă şi ştiinţă, între vocaţie şi cunoaştere, între raţionalitate şi intuiţie.

lumina ce-a rămas neiscodită şi s-ascult

Direct sau indirect, majoritatea covârşitoare a populaţiei este implicată şi afectată de începerea anului şcolar, de la bunici până la producătorii şi comercianţii de uniforme sau materiale didactice.

fără întors;

le frământă vântul; În acest autumnal decor, vreau să reînvii Corul tăcerilor îmbătrânite care vorbesc despre acele vremuri de demult. Din acele ecouri grele, răspântii şi drumuri Neobosiţii păianjeni ai amitirilor vor mai avea mult de tors!

Şcoala, ca interfaţă în relaţia individ-societate, prin ciclicitatea sa, imprimă anului calendaristic şi ritmului social o anumită configuraţie care nu poate fi neglijată. „Dar gata, dragi colegi, cu vorbăreala,/Eu spun că-i o decizie-nţeleaptă/Să ne mobilizăm, că-ncepe şcoala/Şi nu ştim ce surprize ne aşteaptă!” (Petronela SLAVU).

Drobeta-Turnu Severin, 2016, 07 septembrie

Popas În vrăjitorul amurg, ca o mare cu irizări între azur şi aramă,

Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe

Cu o crizantemă la cârmă şi alta, pe post de velă, la catarg, În libertatea mozaicului de frunze, duios, amitirile mă cheamă,

Această toamnă pare desprinsă dintr-o arhaică

Iar corabia gândurilor, semeţ, mă poartă spre

planetă istovită;

al toamnei larg.

Îmi joacă-n ferestre amurgul nostalgic cu coama însângerată şi zbârlită.

Amintirile ferecate-n suflet cu lanţuri de patos

Pe cerul scund şi zdrenţuros, norii se scurg ca

îmi par cântări de înger;

nişte continente în derivă;

Se deschid în suflet comori de doruri şi

fierbinte din orice abis.

izvoarele amintirilor, deopotrivă.

Pe crugul crepuscular, luminând calea dintre

simt

forţa

hipnotică

aspirând

lumina

inimă şi seraficul cer, Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe, ecoul

Unde câteva stele închise în scoica timpului se

unei lumi vrăjite se scoboară din grindă;

desăvârşesc în perle de vis.

Cu zările copilăriei pe ecranul retinei şi vântul de căpăstru, sufletul meu colindă.

Nimb

Încercând să închid ochii, un glas din infinit îmi

amintirilor mele, dulce glas,

geme în urechi insistând să mă cheme;

Împlinire

Într-un duet de oftaturi, dorurile şi amintirile

năzuinţelor mele, suport,

bat în piept ţăruşi din trecuta vreme.

În clepsidra anotimpurilor, toamna aceasta

răcoritor a

sufletu-mi

genelor

aprins

greu-încercate

şi, şi,

nu-i decât un popas, În timp ce soarele s-a dus, a nu ştiu câta oară,

Iar gândurile coapte în amurg, doar o escală în

să înconjure pământul,

al amintirilor port. Bucureşti, 2016, 08 septembrie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezi e 5- 18

Nicolae Vasile

Limba care uneşte De ziua limbii române

Dragii mei tineri, colegi de popor, nu stricaţi ceva de care vă va fi dor! Fără limbă, nu există popor, fără limbă, nu avem viitor! Nu mai putem încăpea în micul sat natal, vom trece ţări şi ape, în… satul mondial. Să fim IT-işti, să fim artişti, să cutreierăm lumea, ca automobilişti!

Străinii, frumoşi, urâţi, cei ce au bani de dat, au cumpărat multe,... şi muzele le-au cumpărat!... Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai cânta codrii falnici, pentru că ei nu mai sunt, i-au doborât oamenii jalnici!... În loc de teii îmbietori, de poezie mult iubitori, avem tufişuri, plantate prost, în parcuri făcute fără rost!... Dacă aş fi Eminescu,... lacul nuferilor galbeni nu l-aş mai cunoaşte, aşa plin cu bale de broaşte!... De steaua care-a răsărit, n-aş mai putea vorbi, azi, sunt o mie care tot apun, dar care adună tot ce este bun!... Dacă aş fi Eminescu,... aş privi după Luceafăr în zadar, azi locul lui este luat de-un mândru satelit militar!...

Din tot ce vei face, vei avea, doar, un procent, mai mic sau mai mare, cât eşti de inteligent.

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai vorbi de proletari şi împăraţi, orânduirea cea crudă şi nedreaptă, azi este făcută din cumetri şi fraţi!...

Cândva, veţi dori ca, din ceva, să fiţi cineva, ce veţi face, dacă acela nu va mai exista?...

Unde eşti tu, Ţepeş doamne?... Să îi aduni la un loc, să se mănânce între ei, nu trebuie să le pui foc!...

Ca români, din ceva, vom avea mereu tot, limba română este aceea, să ne fie al unirii suport.

Dacă aş fi... Eminescu! Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai căuta flori albastre, pentru că ele ori nu mai sunt, ori nu mai sunt ale noastre!...

Să le dai drumu’ de-acolo, neascultând al lor suspin, când vor şti ce este munca, şi să vezi atunci ce chin!... Unii se vor da bolnavi, alţii se vor da nebuni, să nu îi văitaţi prea tare, că prostia, ştiţi,... nu doare! Grijă mare, la tineri să aveţi, nu-i educaţi doar cu alcool şi tutun faceţi pentru ei tot ce puteţi, ca să aveţi un viitor mai bun! 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lenuş Lungu

un potop stelar de scânteieri de dor aprins

Mă pierd

ți-e teamă de sărutul meu de jar

Mă pierd

trupul meu ți-așteaptă

într-un vârtej magic

mângâierea

ce mi-am acoperit pleoapele

aprind cu torța sufletul

vise dantelate pe marginea

versul să ardă tot

clapelor de pian

tăcerea să-ți îndrepte

mă atrage orgasmatic

pașii către mine.

în mii de bucățele oglinda opacă

Plouă-n trup

pictez noaptea cu pensula umedă

Plouă-n trup

emoțiile din mine

şi-mi spală visele fierbinţi

îmi dezlănțui inima

respir cuvinte

dansez cu pasiune

sorb tăceri

în pielea sufletului tău

colorez sentimente fără rime

modelându-mi trupul

aşezate pe portativ

de plastelină

sculptez constelaţii ale sufletului

după forma pulsului tău

unde cerul plânge-n culori

să-ți dau iubire

gânduri îmi rătăcesc în labirint

pe sub pleoapele

printre litere şi umbre

ca două aripi de fluture să fixez cerul

întind palma să-ţi dăruiesc

să fur infinitului

o inimă ce bate

un grăunte de nor

ca un sunet în noapte.

să-l imortalizez în culoarea ochilor tăi să te privesc și ochii mei să-ți spună cât TE IUBESC.

Dor Totul e obscur scriu poteci pe care tu nu vii liniștea nopții freamătă a rugi 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Atingeri Atingerea ta într-o voce mută învăluită într-un parfum inodor într-un carusel infinit de emoții sirenă afrodisiacă mă inunzi cu îmbrățișări fierbinți vibrații în suflet răsună umbrele în juru-mi dansează unduirea timidă pulsând prin vene al tău tremur fragil, spiralat sunetul dorințelor ce-n valuri îl reverși într-o firavă enigmă.

Ovidiu Băjan

# Voi cântați văzduhul Dar eu preamăresc țărâna din care venim

Eu sunt vântul, tu eşti ramul plin de muguri lăcrimând,

Şi-n care să fim din nou fericiți ne întoarcem

Îți şoptesc poemul zării, plin de păsări şi de soare

– Fericirea e sâmburele etern al Nimicului

Şi încetişor te leagăn ca să uiți al iernii gând,

Şi sora geamănă a Morții ! -

În curând îți va fi trupul de mireasmă şi de floare. Explodează bucuria în obiecte şi făpturi. Eu sunt aripa, tu zborul, eu sunt pasărea, tu cântul.

Voi iubiți lumina Eu bezna din pântecul mamei Slăviți zborul Eu mă închin verminei

Mi-e gigantică iubirea sper că ai să poți s-o-nduri,

Care-i adevăratul început al oricărui zbor

Din împreunarea noastră se va naşte nou Pământul!

Şi care ne dezgoleşte de pe oase Întreaga durere

Noi vom da o altă şansă lumii-aflate în declin Şi vom plămădi toți zeii din iubiri şi adevăruri. Cerul o să fie veşnic din albastru. Şi velin. Printre păsări o să zboare şi poemele cu doruri!

Voi închinați-vă iubirii Eu rămân al adevărului serv Un poem nu trebuie să fie frumos Ci plin de curaj

Iar poezia adevărată nu vorbeşte Niciodată dar niciodată despre viață Ci numai despre Moarte

Eu consum mai multă Moarte Decât morții din morminte Şi mai multă poezie Decât haita de cuvinte

Singura prietenă mereu neînțeleasă a oricărui om!

# când mă cuprinzi cu brațele nu ştii că sunt de fapt plecat sub alte zări

Eu mă risipesc în tine Ca nisipul în pustie Ca şi ploile în mare Ca semințele-n câmpie

tu verbele la pieptul tău le ții dovezi ale maleficei pierzări durerea lumii-n loc de suflet am cum aş putea cu lacrimi să iubesc îmi este versul peste piept un ham

Confesor îmi este iarba

dar nu pot pe Iehova să-l urnesc

Dumnezeu îmi e limbajul Poate sunt nebun... la dracu ! Să fiu sincer am curajul !

de ce îmbrățişezi acest pământ scuipă-l mai bine arătând dispreț deschide ochii e doar un mormânt ce nu are în el nimic de preț!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu

Efemeride (10) Ploaia biciuie cenușiul blocurilor cu o furie nebună imitație timidă a lacrimilor ce se adună în spatele zidurilor Suflete obosite oftează în umbra ferestrelor

Efemeride (11) Glasuri mieroase își lasă minciuna să picure în urechea nălucilor ce aleargă înnebunite să câștige încă o zi în acest carusel al timpului ce se cheamă viață revendicând un răspuns fără drept de apel Ne dați ori nu ne dați ori(cum) nimic nu se schimbă...

rătăcind clipele printre ploi zăpezi soare sau vânt (o speranță muribundă) așteaptă să-și lase binecuvântările în mâinile lor crăpate: un colac poate o haină o vorbă bună... îngerii cu palmele moi și unghiile curate.

Efemeride (13) În toiul nopți poți asculta respirația obosită a copacilor ce veghează în tăcere destrăbălarea orașului Luna își ține fața ascunsă după fumul norilor Rătăcite umbre își poartă deziluziile pe umeri ca pe o haina înecându-le amarul în paharul cu absint acompaniate strident

Efemeride (12)

de un acordeon ce-ncearcă să acopere

Pe lespezi de piatră vegheați de umbra crucii murdari flămânzi cu ochii triști îmbătrâniți fără de vreme 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

strigătul disperat al gândurilor La marginea vieții îngerii renegați bat stins din aripi

Dumitru Sârghie-Mitif

Când iubeşti... Când iubeşti o femeie cu sânii mici şi sfioşi, De inima-i curată, tu te simţi mai aproape, Mai aproape de ochii ei verzui şi umbroşi, Mai aproape de gura ei, cât mai aproape... Când iubeşti o femeie cu trup de vioară, Te preschimbi în arcuş fermecat, sângeriu, O acorzi şi-i vibrezi, siderat, subsuoară, Şi-i striveşti pe genunchi un boboc vioriu. Când iubeşti o femeie cu păru-i de foc, Te prelingi pe sub ea, ca un şarpe de lavă, Printre coapsele-i dulci, cu mireasmă de soc, Murmurând către Cer şi Priinţă, şi Slavă... Când iubeşti o femeie pe câmpul muriu, Luminat serafic şi cald de raze cereşti, Fii tandru, fii nobil şi Om, arcuş sângeriu, Ai grijă de delicatele ei corzi sufleteşti...

Strigăt sonor, pietrificat

Un strigăt sublim al trupului tău unduios, cu sclipiri celestine, căci viaţa-mi, iubito, mi-e hău, e-un minus fatal, e-un calvar fără tine...

Prizonier O, Doamne, ce-mi pâlpâie toamna în vine, Iubito, saltă-ţi pasul spre-acest timp ideal, Să pornim, incandescent, între mine şi tine, Cumplit, Al-Nu-Ştiu-Câtelea Război Mondial! Să mă bombardezi, îndeajuns, cu săruturi, Să te-mpuşc cu boboci şi arome de crin, Să-mi trimiţi deasupra-mi armate de fluturi, Să ne batem, de-a pururi, în duel cezarin... Cupidon, zeul tău, cu săgeţi mari de pace, Să-mi freamăte-n sânge hoinar şi distrat, Iar tu, c-un lasou aromat, din frezii buimace, Ştrangulează-mă, iute, într-un stil consacrat. Am adăstat prizonier între picioarele tale, Închinându-mă, ca ostatec, până la cer, Venerez lupta celor două fronturi carnale Şi caut o cheie întru-al inimii tale mister!

Leac pentru neantul lumii Când, ne-ncetat mă înfioară aura ochilor tăi verzi şi când viscolul tău de parfum neîndoios, mă-nconjoară, eu caut, iubito, duios şi adânc, în cosmosul inimii tale, şi-atunci încet, încet, tu te pierzi, iar eu, voluptos, te consum, siderat, te respir, te mănânc, prin mii şi mii de flori şi petale... Virtuoz instrument de serviciu, îţi cânt trupul neconsumat, vestală în mugur, femeie-vioară, şi caut, cu sârg, un ultim indiciu, la strigătul sonor şi pietrificat al sânilor tăi, paseri de alb, de deliciu...

Toamna văzută de la Mălaia

Fluturi şi crizanteme Ce sfântă-mperechere!, Din soare curge miere, Pe sâni şi pe poeme... Ce aromată toamnă Mă strigă în amurg, Când înspre tine curg, Uluitoare doamnă! Să căutăm un leac Pentru neantul lumii, Un leac din toamna humii – O floare de dovleac... De-un galben verginal, Tulburător şi mistic, Iubindu-ne artistic, Duios şi-automnal!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Călinescu Maria

Pelinul din iubire Spre bolţile-ncuiate am tot zburat mereu, Dar, glasul tău șoptit l-am auzit doar eu, Cuvintele sfințite le-am aruncat în mare, Nu pot să le păstrez, că amintirea doare. Ai evadat din lumea făcută pentru noi, Te pierzi în galaxii cu ochii triști şi goi, Trimiți câte o stea pe drumul care merg Dar, cade lin din cer, culorile-i se șterg. Rămâi azi visu-n care am definit iubirea, Cu strigătul strivit implor Dumnezeirea, Să lase astăzi cerul portalul lui deschis, Să-mi miruiască dorul de colţul stelei prins. Să nu mai ţipe vântul în flacăra aprinsă Pe gând îngemănat, pe anii vieții ninsă, Căci timpul se înalţă grăbit spre paraclis, Să intre-n veșnicia... pustiului închis. Regretele rămân mereu de lacrimi prinse, Ca firele-ncurcate, nu mai pot fi întinse. Azi cheia către tine i-ascunsă într-un vis Cu porţile-ncuiate, numit azi, Paradis, Ocean de liniştire-n universul greu, Zbor de fluturi mii cu-aripi de curcubeu În lumile nelumi aşa, eu, îmi doresc, Pelinul din iubire, să sece cât trăiesc.

Ruga Lumină albă din adâncuri Inundă umbre-n nelumină, Pe geamătul șoptit din crânguri, Pe teama-n ochii de felină.

M-ascund în liniștea sihastră, M-adap cu lacrima astrală, Sub nori păgâni din bolt-albastră Îngheață ceru-a doua oară. Rescriu tacit a mea dorință Sub candela de-opal a sorţii, Înghenuncheată-n pocăință, O ruga-ţi las în faţa porții. Stăpân al cerului, deschide! Descântă ruga mea ascunsă, Lumini în ciob de stea aprinde Cu mirul Tău, mă vreau atinsă. Te rog Marite-n nopți de tihnă, Să îmi așterni covor de nufăr, În mir ceresc, Tu, dă-mi odihnă, Salvează-mă, să nu mai sufăr.

Păstrez în suflet azi târziul Păstrez azi, foșnetul tăcut Rămas acum o simfonie, Din toamnele care-au trecut Și sigur nu pot să mai vie. Păstrez a lacrimei candoare, Bobul de rouă cristalină Să vindec rana care doare, Că nu mai sunt a ta, regină. Păstrez și adierea-i caldă A vântului… curtenitor, Ce-ajunge-n ceruri, să te vadă, Cum ești un astru plin de dor. Păstrez a ploii melodie, Ce-o-ntelegeam cândva, doar, noi Azi viața-mi pare-o parodie Cu un actor, nu mai sunt doi.

Ocean de liniştire-n noapte Îngheaţă-a vântului tăcere, Neliniștea scluptează-n șoapte Şi, în a cerului, mistere.

Păstrez în suflet azi târziul Din toamna care va să vie Să-mi coloreze iar pustiul, Cum a pictat frunza în vie.

Descătușeză-nchise vise În raze despletite-n patimi, Miraje-n agonii nescrise Îmi picură din cer cu lacrimi.

Să-mi mângâie dorul durut De-mbrațisări ce-ai luat cu tine, Să pot păși drum ne-nceput, Să fie toamnă caldă-n mine.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Vasile Neagu –Scânteianu

Democraţia tristeţii De trista ta democraţie În orice zi agonizăm, Că şi în somn regurgitămAmarul ei ca în pruncie! Şi numai Dumnezeu mai ştie Coşmarul vieţii ce-l visăm, De trista ta democraţieÎn orice zi agonizăm!

Narcisism Sus, în luminiş de ape, Narcis stă cuprins de jale, Privind chipurile saleCum în timp încep să crape! Unda le duce la vale Printre pietre şi cascade, Unde nimeni nu mai şadeSă-l contemple în visare! Şi, cuprins de disperare, Văzând tot ce se întâmplă, Având ghiocei la tâmplăNarcis iese din visare!

Aşa frumoasă pe hârtie Că-n somnul minţii delirăm, Şi mergem iarăşi să votăm Ca oile o parodieDe trista ta democraţie!

Rondelul marţafoilor – pamflet –

Aşa sunt destui şi-n viaţă, Îşi iubesc la ei doar chipul, Până când le vine timpulSă-l privească cum îngheaţă! Doar Izvorul n-are chipuri, Curge veşnic către vale, Cărând chipuri în visarePrintre pietre şi nisipuri!

Dedublări

Atuncea când urâtu-ţi dă târcoale Şi-ar vrea în faţa lui să te îndoi,

Atuncea când tristeţea te apasă

Zvârlind cu vorbe laşe şi noroi-

Ţinându-te ostatec în trecut,

Nu sta umil şi îndoit de şale!

Sau retrăieşti mereu ce-ai petrecut-

Nu te-njosi, nici nu-i fugi din cale, Ci pune-l la respect pe marţafoi, Atuncea când urâtu-ţi dă târcoaleŞi-ar vrea în faţa lui să te îndoi!

De orice viitor nu îţi mai pasă! Chiar şi prezentu-ţi stoarce o grimasă Pe care o încerci satisfăcut: Atuncea când tristeţea te apasăŢinându-te ostatec în trecut!

De râzi cu el şi stai şi la taclale,

Să scapi de repetarea buclucaşă,

Cobori şi tu în cloacă şi în zoi,

Ce poate în coşmar s-a prefăcut,

Azvârli cu vorbe laşe şi noroi,

Încearcă să zâmbeşti pentru-nceput

De puţi a jeg şi lepră de canale-

Şi să-ţi închipui viaţa mai frumoasă-

Atuncea când urâtu-ţi dă târcoale...!

Atuncea când tristeţea te apasă!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Ionescu-Bucovu

Pe ultimul drum Merg pe ultimul drum. Nu sunt învins. Nu mi-e frică de moarte, amice, Chiar dacă s-au surpat nimfele, Stau pe alaiuri de guri de paradis. Merg pe ultimul drum. Nu sunt învins. Unicornul s-a-necat în mări de amar, Eu nu cred că cineva trebuie să mă scape, Nu sunt Isusul ce se mişcă pe ape. Ultima verba. Zeul din mine se sfâşie, Privesc la rotitoarele astre, Trec ca soldaţii cuvintele, râzând şi plângând, Se spânzură de zările-albastre. Ce frumoase sunt toamnele pe la noi, Umbre de nori îngână cocorii în zbor, Coroana Carpaţilor e făcută din carne şi os, Din moşi şi strămoşi ce-au murit maiestos. Sunt călător peste vecia de mâine, Migrez într-o lume din Marele Paradis, Las în urmă jocul de patimi ce ne frământă Şi lacrima ce pică pe ultimul vis.

iedera Zările-au încărunțit în palma mea de trubadur în timp ce sufletul urcă spre cumpăna înserării. Vitraliile se volatilizează ca în bazilicile bizantine prin care curge mierea luminii. În focul reîntors în cenușă se vede trupul tău crescând în ochii mei ca o schijă cromatică în ochii lui giotto. Spânzurat între verbine descoper o lacrimă ce cade pe un țărm de levant udând iedera care se urcă pe sânii tăi. 12

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Doină unde eşti cântec, minune, făce-s-ar mierla tăciune că ea ne-a doinit mereu alături de dumnezeu şi mierloiul bolovan să ne cânte an de an. în vârtejuri mari de cer cântă ziua până pier şi noaptea pitiţi prin vii, alături de ciocârlii, urzesc trilul lor divin din cine ştie ce chin. câte toamne au trecut, câtă vreme am pierdut culegând melancolii în amiezile târzii. cercurile s-au închis, coboară fantome-n vis şi cum vin şi se îndură se lasă pe bătătură şi prin spaţii îngheţate, sufletul de mi-l străbate şi în iarnă şi în vară cu durerea lor amară. timpul mi-a ucis străbunii în ospicii cu nebunii, timpul, îmbrăcat în zale , cu armuri medievale fierbe viaţa în cenuşi, încuiat în mii de uşi şi eu, biata trestioară, singuratic pe-afară, dau târcoale,-mi caut locul şi mi-aştept la rând norocul, cu vestitorii de mlaştini, cu miros tare de baştini, printre cruci de lemn uscate, lângă mamă, lângă frate în malul mare de stei, pe sub florile de tei, toamnele să ne tomnească, verile să ne verească, iernile să ne iernească, primăveri să-ne-nverzească...

Maria-Ileana Tănase

Sonet pe clape de pian

şi mă iubeşti, şi mă iubeşti ! În roua ochilor te oglindeai, tot înviai şi iar mureai

Degetele aleargă pe clape, fără tihnă,

şi-acum din vraja lor trăieşti,

iar notele-s perechi ca-ntr-un menuet

cu-aceeaşi nebunie mă doreşti,

şi două câte două se strâng în buchet,

pe unde eşti, pe unde eşti ?

apoi se răsfiră graţioase... ca o regină. Azi câmpurile sunt pustii, Partiturile-s scrise pe pereţii din suflet,

s-au strâns şi strugurii din vii,

iar intensitatea sunetelor... adrenalină,

chiar dacă iarna e pe drum

vibraţiile interpătrund muzica cristalină,

şi toate sunt făcute scrum,

apoi sufletul diapazon, redă „La sunet”.

te-aştept şi-acum, te-aştept şi-acum !

De sub clape notele ţâşnesc „andante”

Dulcele Grai Românesc

mişcările lente acompaniază sunetele, iar ritmurile, sublime, uşor halucinante.

Astăzi e unică sărbătoare, ca o primenire, ziuă sfântă, pentru dulcea limba-română,

Pe clapele pianului, degetele-s vasale

slavită prin măreţe cuvinte, spre-mplinire,

şi-nsoţesc notele prin unduiri incitante,

ce se spun, se simt, doar în limba-maternă.

până când sunetele se scurg ca apele. În limba română, am spus primul „mamă”

Pe unde eşti ?

şi tot în limba maternă, primul „te iubesc” iar cuvântul dor, nicăieri-n lume, nu-i flamă,

Azi rândunelele se duc,

ca-n sfânta limba-română, ce-o moştenesc.

plâng frunzele pe ram de nuc, soarele tremură printre nori,

Primele litere le-nvăţăm în alfabetul-mama,

iar lipsa ta îmi da fiori,

iar prima poezie se-ngână-n limba străbună,

de multe ori, de multe ori !

viaţa, iubirea-o cântăm tot în limba română, icoana, la care ne-nchinăm, catapeteasma.

Te caut dar nu te găsesc, iar amintirile mă răscolesc

Gândurile şi expresiile ce păstrăm amintire,

şi nu mai ştiu pe unde eşti,

le-excavăm tot din limba care ne este bornă,

în care templu locuieşti,

iar cele mai frumoase cuvinte de dor, iubire,

dar îmi lipseşti, dar îmi lipseşti !

se simt şi se spun, doar prin limba-maternă.

Îţi aminteşti cum mă priveai?

Dacă-n alte limbi poţi să scrii şi să meditezi,

ca-ntr-un ocean te răcoreai,

doar în limba maternă, cel mai duios, visezi,

azi, cu tăceri mă-nvăluieşti ,

iar cel mai romantic, de pe lume „te iubesc”

dar am rămas ce preţuieşti

îl simţi, îl auzi, doar în dulcele grai românesc. 13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Alecu Mihu

Pescăruș

Când pleci...

Cu valuri uriașe se înălțase marea,

Când pleci de lângă mine, aproape că te uit...

Să zguduie toți norii ce îi răpise cerul, Amenițînd sălbatec cu-aceste mii de brațe, Cum prizonierul noaptea și-amenință chepengul... Furtuna mă vrăjise, și țintuit de țărm,

Frânturi mai prind din chipu-ți -străfulgerări în noapte Și sunt ca și copilul care plângând, mâhnit, Adună dintre pietre, chipul păpușii sparte.

Mi se părea că-n astă necruțătoare luptă, Mari colonii de păsări ce în adâncuri dorm, S-ar fi trezit și marea pe aripi, sus o urcă.

Oare când ești cu mine, tu nu mă mai cuprinzi Cum setea nemuririi mai poate doar cuprinde?

Dar alte mii de păsări, zăream sclipind prin pîclă,

Tu știu că arzi în focu-mi dar nu îl reaprinzi,

Cum aripa își leagă de crestele de val...

Sau ale mele focuri, nu se mai pot aprinde....

Cai zburători ce poartă caretele în luptă, Strigând în cor frenetic, ciudatul lor semnal! Aceste dureroase și triste întrebări, N-am rezistat ispitei puternice și surde, Să nu rog pescarușii să mă înalțe-n zbor, Iar sufletu-mi cu-albastru și departări să-mi ude, Jurând că-ntodeauna rămâne-voi de-al lor.

Doar cu-amintiri de-atuncea, cu-atât le mai alung, Când trupurile noastre visând spre alte zări, Ardeau îmbrățișate pe al iubirii rug.

Când s-au ivit pe boltă tranșee lungi albastre, Morminte de talazuri ce-n luptă au căzut,

Dar noi ca și copii la al vacanței foc,

El pescărușul rege m-a alintat pe frunte,

Tot temători de-un mâine ce ne va despărți,

Și mi-a rostit profetic... Va fi precum ai vrut! De-atunci mi-au crescut pene și-aripi în loc de

Din vreascurile strânse nu mai păstram deloc Dorind mai mult văpaia, și nu a ne-încălzi!

mâini, Și mă îmbăt de-albastru, de răsuflarea-i calmă, Sau port pe spate doliul sălbaticei furtuni, Și-n plisc un ram de fulger, mirifică beteală! Revin mereu pe plajă, vrând să mă-ntorc la voi, Dar nu am cum puterea acestei vrăji s-o rup,

Frumoasa amintire ni se transformă-n pete, Și rămânem pe gânduri privindu-ne tăcuți, Ca prin poiene triste și părăsite vetre, Pe lângă care-odată, drumeți au petrecut...

Iar când mă potopește al dorului șuvoi, Vedeți că îmi smulg fulgii, că penele îmi smulg!

Oceanul de iubire, odată doar vâltoare,

Nedespărțit de țărmul pe care m-am născut,

S-a liniștit din zbateri, iar valu-i de cristal

Închin mereu spre ceruri, tremurătoare rugi,

Se face o oglindă cu străluciri stelare,

Închis în pescărușul ce te privește trist, Pe care tu frumoaso, din joacă, îl alungi! 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În care apari iarăși, din ce în ce mai clar

Dorina Şişu

botul unui ied mă împinge la nevoia de doi când mă voi cunoaşte pe dinafară voi înţelege rolul blănii mătăsoase aruncate pe podea n-am să mai pot auzi din cauză că mă cobori prea repede cu picioarele pe pământ rolul fugii mele e fără rost vorbe simple atingeri care mă aruncă în fiecare vis în curtea plină cu bere doar goală simţeam iubirea ta sărutul îmi umple sufletul gingăşia te face şi mai rău pentru că nu vrei să cazi pradă iubirii mă incomodează anii tăi trecuţi mă cheamă inconştientul nirvana că merit eu asta sclavia nevoii te tine mă face să aleg vântul şi uite cum zbor fără să ştii pe ascuns totul despre viaţa mea se ştie în peşteri istoria dansează gerul e o atingere lină ce se scurge pe coapsele mele botul unui ied mă împinge la nevoia de doi două aripi nu vor să rămână profunde în cădere dreptatea nu ştiu cui mă face să sper două zile de haos îmbolnăviri în masă reculul e acelaşi hei uite o fiinţă podidită de amurg uite un zid mereu luminat de stele abstractizăm simplitatea din palme 30 octombrie 2010 (chiar de ziua mea)

inutili, dar răi nu aștepta infinitul el nu vine a devenit un subiect comun și repetabil te joci în viață de-a moartea respiri și numeri zilele privești absurd la nori privești când jos când sus ori tu ori eu lanț care lovește cu furie de față de fapt nu de mine e vorba nici de tine hai să plutim somnambuli spre poemul acela copt despre care vorbești hai să ne chircim în sinapse oricum furia trudei s-a înfipt în noi ca un ghimpe de unde vine perfuzia asta rece a poftei? așa cum ai renunțat la ziua de ieri ea tot a trecut prin prezent prin mâine cu brațele goale uite o propoziție care se rostogolește la picioarele tale pune o basma pe masă o vei privi nesecat de rece pentru că nu ai vămuit o avere și pentru că în piept ți-a rămas doar un viscol te speli cu imensitatea acestei răutăți din lume te sărăcești de tine și semeni cu ei ți-au crescut colți ascuțiți pentru că în drumul tău au crescut spinii ai uitat să fii om aruncându-ți demnitatea la biroul de emigranți

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dan Dadae

Astăzi nu, cred că nici mîine… şi, poate că niciodată… Astăzi nu, cred că nici mîine… şi, poate că niciodată, De iubirea dintre noi şi de dulcile cuvinte Ce în fiecare seară le şopteam la tine-n poartă Cînd în braţe te ţineam, n-o să-ţi mai aduci aminte.

Astăzi nu, cred că nici mîine… şi, poate că niciodată, Dacă treci pe lîngă mine, legănat, cu paşii mici, Nepăsîndu-ţi că mă vezi. Veşnic parcă supărată.

Prin anii mei am rătăcit... Prin anii mei am rătăcit... şi-o viaţă-ntreagă nam umblat, Decît pe drumuri şi poteci care m-au dus spre... nicăieri. Popasul scurt mi-era atunci cînd îl făceam... şi niciodat’ Nu am simţit un dor nebun, să mă întorc unde-am fost ieri. O nouă zi, o nouă cale, o nouă lume-n faţa mea Eu am avut de cînd mă ştiu, iar vechiul, îmi era... povară... Şi zi de zi şi an de an, în goana timpului trecea... Şi m-am trezit pe nesimţite, că-n viaţa mea se face... seară,

Iar privirea către mine ştiu că n-o să ţi-o ridici.

Astăzi nu, cred că nici mîine… şi, poate că niciodată, Gloatei gîndurilor mele ce te-mpresură cu dor, N-ai să-i răsplăteşti c’un zîmbet, Iar inima n-o să-ţi bată Şi gonindu-le, străină vei privi în urma lor.

Astăzi nu, cred că nici mîine… şi, poate că niciodată, Un răspuns vorbei nespuse, ştiu că n-o să vrei să-i dai, Aştept… Şi-o să mai aştept… Am aşteptat viaţa toată, Dar mă-ntreb… Ce să-ţi mai cer, dacă inimă nu ai… . Astăzi nu, precum nici mîine… şi, desigur, niciodată, Tot la fel ca ieri şi-alalt’ieri şi ca-ntotdeauna, rău Dacă-mi e, sau îmi e bine, gîndul meu spre tine cată Orişicînd… Şi nu e clipă să nu strig numele tău.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cînd obosită orice frunte şi-ascultă gîndul, vrînd-nevrînd, Iar noaptea pare-o vejnicie, căci somnul parcă alungat S-a dus şi nu se mai întoarce, că îl tot mînă acel gînd, Iar dimineaţa nu mai vine, fiindcă şi ea s-a speriat. Şi-n gîndul meu, (doar el rămas) m-apuc să fac o socoteală, La ce e bun şi ce e rău, în două şiruri să leadun Şi văd uimit că-n tot ce este, eu, nu am nicio rînduială, Căci toate parc'ar fi făcute, de mintea unui om nebun. Şi stau neputincios privind, cum viaţa-n haos mă-nvîrteşte. Sînt prea bătrîn deja, demult... şi e tîrziu. Ce să mai dreg? Căci dregînd una... o stric pe-alta şi totu-n jur se prăbuşeşte, Iar viaţa mea e-o-ncurcătură, ce nici eu n-o mai înţeleg.

Ondine

Sunt ghidul tău, nu destinația Mâinile tale se potrivesc corpului meu, Ele mă ispitesc să intru din derivă în abis, Arzând la foc mic lângă corpul tău de nestăpânit Să mă topesc precum o ceară, Moale, caldă și să mă mulez pe pielea ta. Degetele tale urcă și coboară ca niște alpiniști Cu o viteză amețitoare și fără nici o teamă, Sculptând ca niște dălți pline de poezie, Într-o demență răsfățată în care tu ești nebunia mea. Muzica din mine e o pasiune ce trece dincolo de vene, Se luptă cu fiecare bătaie a inimii să iasă afară, Intonând în mine concertul tău, ca să-l ofer lumii ca o artă. Nu pot renunța la fiorul tău în numele meu, Mă nasc în mâinile tale care dau formă și semnificație, A tot ceea ce bate în mine pentru tine. Mă fierbi la foc mic, dar mă atingi ca pe o bijuterie, Care radiază în ochii oricui pentru că faci parte din sufletul meu, Dar strălucește între degetele tale egoiste, Și se agită ca un înger care urmează să-și ia zborul. Ești scânteia care dă foc lumii mele, Sângelui care mă face să simt că trăiesc, Ești tăcerea pe care o urlă corpul meu, Strigătul sufletului meu de a fi iubit, Și toate capătă alte înțelesuri numai în prezența ta. Doar atunci ești o lumină în ochii mei Când mă îmbraci în lumină, să-ți fiu stea până la răsărit, Fără nici o măsură în timp și spațiu, Căci eu sunt ghidul tău, nu destinația ta.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Tatiana Dabija

î n cu vin t el e n espu se ascu n zi

Lacrimă fără de sunet

u n spi n , sau o fl oare! ? și capu l î n poal a -mi

mă î n demn să fi u ...

ț i -l cu l ci

t remu ră aceeași apă...

ca î n brazda de soare...

și o cl i pă mai su n t l acri mă fără de su n et

despărțire

î n spați u , spre n u șt iu ce sfârși t

Tu un de ești în n oapt ea ast a?

arde c u păreri de val u ri

Cân d st in să para l umân ării

su fl et u l

Î n văl de pace și n ești re

di n văzduh ul bol t it el or t al e

A r l icări cu n ou avân t .

ami ezi ... fân t âni l e n opț i i se revarsă î n dru mu ril e mel e, și -am deschi s ochi ul cun oașt erii , am vi sat ,

Cu m cad seni n e di n l umi n ă S cân t ei l e î n cremen it e De s -ar u mpl ea cu mi r ul ci orul Tu să nu -nt rebi pe u n de su nt . A t un ci î n braț ul de văpai e A r pri n de -acu ma să tresară

di n sân gel e meu

Ca u n opai ț ce se zbat e

n u mai e n i men i ch emat

O fl oare al bă pe rui n e.

să-și i a în ceput ul t răi ri l or sal e...

Tu un de ești în n oapt ea ast a?

mă î nt orc de acu m î nc et ...

Cân d st in să para l umân ării

î n cet ...

Î n văl de pace și n ești re

di n cân d î n cân d

A r l icări cu n ou avân t ...

cu o l acrim -apart e... somn u l mai vi n e du pă mersul al bast ru a lu ni i , dar n u n e dezl eagă de moart e cen u șa și fu mul î n cet ... î n cet ...

Fior Tu , ca un vi s ai apărut Ni ci nu put eam să cred Că poat e fi așa Ș i prin t re n ori privi rea t a A devărat ă era,

O, câte minți au încercat să spună

cu adevărat ...

mi -e dor...

S ă t e mai văd cân dva,

at ât de mu l t î ncât

Ce-ar mai con t a?

mă t em că n u exi șt i

Ce-ar mai con t a! ?

și l as î n u rma mea u rmel e t al e,

Ce-ar mai con t a atu n ci

i ar vremil e au ri t e adorm

Î n ochi i t ăi , i u bi tu l meu ,

î n șoapt el e -ț i du l ci ...

i u bi rea mea?!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nu șt iu de voi pu t ea

proză 1 9- 32

Mihail Toma

Arca doi

– Atențiune! Se va intona imnul: ..... – Atențiune! Se va preda comanda navei Arca doi:

(sezonul trei complet) Coada spiralei gama era rară în stele și totuși cartografierea, atentă, făcută pe Terra, oferea câteva sisteme stelare compatibile cu o viață bazată pe oxidarea carbonului. – Din coadă-noadă... Vasili, hai să-i sculăm pe papagali: e tura lor, ha! – Nu mă fă să râd. Acum peste ce-or să dea? Ha! Ha! Ha! Yan făcu câțiva pași ezitanți pe puntea navei: – Cum e? – Totul la cheie. Am reparat naveta 17, am compensat de la doi asteroizi deficitul de cadmiu, am întărit reacțiile ionice la scutul unu cu aproape 12 la sută, după specificațiile voastre, chestia cu teleportarea... fluturii tăi... e grele ăia de pe pământ încă se crucesc dar inginerul meu șef a mai scărchinat oleacă la ecuațiile alea. Le-am lăsat pentru Pavel. În rest... Îți las o navă la cheie. Ai grijă de ea. Cele două ture sunt aliniate pe trei rânduri, față în față. Se predă comanda: – Atențiune! Șefii de servicii din tura 03 predau serviciul către tura 04. Un pas înainte! Se predau parolele și instrucțiunile tehnice. Atențiune! Un pas la... dreapta. – Atențiune! Ofițerii de compartimente din tura 03 predau serviciul către tura 04. Ofițeri! Trei pași în față! Predați starea operativă și codurile. Un pas la... dreapta. – Atențiune! Comandanții de sectoare să facă - ... ....

– Domnule Căpitan, virtute și curaj. Nava vă aparține. – Domnule Căpitan! Accept comanda și onoarea! Să aveți vise frumoase! Speaker-ul se retrase diplomatic iar Yan glăsui: – Atențiune! Aici, comandantul. Tura trei... fuguța la somn. Tura patru... fuguța la posturi. Deblocați pe manual... preluăm comanda! Vasile alergă după Fleming. Îl găsi în cușetă. – Ce faci boule? Plângi? – Ce draci... Nici aici nu mai scap de tine? Plâng... și ce... știi că eram să vă omor pe toți? Acolo? Noroc cu Yan, altfel... și ăștia- mi dau medalii... – Huo, dihanie! Că nu pentru prostii ți-au dat-o, dobitocule. Da' când te învârteai ca titirezu cu rahatu' ăla de navetă, în jurul drăcoveniei alea? Mai ții minte? Oi fi tu tâmpit da'... ciocu' mic și nu mai boci ca soacră-mea. Fii bărbat! * Astrid se suși pe scaun. Nimic nu se potrivea. Mai depuse un memoriu. – Numele... – Dacă credeți că dintr-ăștia... adică „teleportații” cu dedicație ca să-mi stați cu sula-n coaste... Eu am semnalat, acum tot eu sunt de vină? – Domnule... Astrid. Vă asigur că nu m-a teleportat nimeni în Arca doi. Doar eu... pe propriile picioare. Deci: Numele. – Abia ce l-ai zis. – Prefer să-l aud din gura D-voastră. – Astrid. Jorge Astrid. Virusolog III la secția de Microbiologie.

– Atențiune!

– Perfect. Ați afirmat că vom muri cu toții.

Domnul Fleming E. Mauel să facă un pas înainte.

– Nuuu! Nu am afirmat asta. Am zis....

Drept ca o scândură, firav de-l bătea vântul de la climatizoare, dar un bulgăre de voință, Fleming păși în afara rândului: – Pentru merite deosebite și eroism, în semn de recunoaștere și exemplu peste ani pentru urmași, primești ordinul de cavaler . Flemig salută regulamentar apoi se turti de tot și după ce i se depuse medalia la gât, dispăru misterios.

– O secundă. În public, cu glas tare, în cantina trei, confirmat de peste o sută de colegi, ați afirmat că: „dacă coborâm pe acestă planetă vom muri cu toții”, corect? – Incorect. A fost desprins din context, eu... doamne, doar nu... credeți... nu vreu să seamăn panică.... – De vreme ce vă ținem aici de trei zile, timp în care s-au făcut toate verificările posibile... eu unul nu văd altă explicație. 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Dar nu e așa... să vă explic... * Yan se simțea suprasolicitat. Ducea dorul vremurilor când se frecau prin cosmos. Acolo evenimentele erau largi: ore, zile, aveai timp... Acum, chestiile deveniseră foarte terestre, parcă la fel ca la acea „acasă” de care fugise. Se scârpină în hălăciuga de păr și răspunse la apel: – Da! – Domnule Comandant... Am amânat cât s-a putut dar... – Bun. Ce e? – Un biolog vrea neapărat să discute cu Dvoastră. A fost refuzat pe cale ierarhică și a apelat la o măsură extremă: a vorbit în public despre o amenințare majoră la adresa securității navei. – Și? – Și vi-l aduc, dacă-l doriți. N-a vrut să zică mai mult. – Adu-l... Astrid se bâlbâia. – Zi omule ce ai de zis, cum naiba de-ai ajuns pe nava asta? – Balega, Domnule Comandant... Balega e proaspătă. Yan se tulbură. Era deja năucit de enșpe mii de cereri de la toate compartimentele iar asta puse capac. Apăsă pe intercomunicație: – Vasile! Hai încoa. – Urgent? – Urgent. Că ăsta-mi leșină pe aici. Se uită la Astrid:

cacă înseamnă că mănâncă, dacă mănâncă oare ce mănâncă... Recomand ca până ce, eu cu copilu'... dihania asta, cum îți zice, mă?... Astrid, facem ceva muncă de laborator, toți cercetașii să fie retrași de pe teren. * Carol curăța foarte aplicat o structură care răsărea din nisipul roșietic ce invadase întreaga planetă. I se păru că scrijileturile par a fi un fel de scriere dar apoi alungă gândul. În cască se auzi comanda de rechemare. Ridică brațul. Mai avea aproape jumătate de oră. Nedumerit comută pe local: – Cloud, cât îi ceasul la tine? Ăștia zic să revenim la bază... Cloud? Hei? Măăă, ce faci? Dormi pe tine? Am, aici, ceva ce seamănă cu un fel de scriere. Scanez. Semnalul de întoarcere la bază reveni cu o nuanță ultimativă. – I-auzi! Hai! Ne cheamă ăia! Cloud? Măăă... Se răsuci de jur împrejur apoi începu o căutare printre stâncile roase de vreme: – Cloud? Încremeni în fața spectacolului macabru: Din costumul sfâșiat cu sălbăticie se ițeau niște coaste însângerate. Cu capul dat pe spate, Cloud privea către cer, poate, către acea stea care fusese casa lui. – Mayday, mayday! Răcni Carol din fundul plămânilor. Ivan încremenise într-o poziție de drepți chinuită: – Permiteți să raportez... – Nu permit nimic. Yan se plimba ca un taur în arenă. Ochi un scaun care nu era aliniat perfect la masa de consiliu, și-l spulberă cu un șut violent:

– Cum dracu' de-ai avut tupeu să declanșezi o alarmă biologică pe o întreagă navă spațială și... acum, să te... te pe tine?

– De trei zile... trei zile... Un om a murit și asta pentru că tu, în loc să deschizi o anchetă, ai preferat să-l pui pe Astrid în detenție...

– Sunt empatic... Domnule Comandant, mă ia cu o fierbințeală...

– Dar nu eu... nu-i chiar așa. Ivan se îmbățoșă.

– Vasile... Te rog să-l iei pe acest tânăr. Spune că a găsit balegă proaspătă. Ai scăpat vreo vacă? Vasile se încruntă: – Ce spui copil? Dacă mă traduci... muci la carceră. – Fusăi trei zile, bade, da' mă jur, proaspătă, pă sulf... – Nu mă'nebuni? Unde? – Două cu drona de la minerlogie și... nu le știu pă dinafară, Da' calde... – Ce bâiguiți voi acolo? – Domnule Comandant. Ordonați atenție mărită. Planeta nu e chiar așa vidă cum pare. Se decelează prezenta unui, unei chestii care se cacă. Dacă se 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Cu atât mai grav. Înseamnă că nu-ți stăpânești oamenii... – Nu-s oamenii mei. – Adică cum? Adică a cui? Nu ești tu responsabil cu securitatea navei? – Domnule Comandant. Eu am în subordine servanții de la tunurile cu plasmă, de la torpile și cinci tacticieni iar sarcina mea este să apăr nava de orice amenințare externă atunci când suntem în spațiu. Nu am competențe de poliție locală și nici de pază atunci când se face prospectarea unei planete. – Nu înțeleg... – Nici eu n-am înțeles până ce am citit din scoarță-n scoarță regulamentul navei, ceea ce vă recomand și D-voastră....

– Lasă șmecheriile astea... zi:

– Domniță! Un rezumat. Da?

– După ce am citit de trei ori am ajuns la concluzia că cei de pe Terra ne considerau niște sfinți intangibili. Că ne vom organiza singuri, citez: „Șefii de sectoare vor delega prin rotație un număr suficient necesar de membri care să asigure desfășurarea în bune condițiuni, cursiv și eficient, a activităților de pe navă pe perioada când se face explorarea planetelor supuse teraformării. Acestă echipă va fi delegată pe lângă magazionerul șef care va decide ce membri să suplimenteze pentru a fi la dispoziția echipelor de pe teren.” Oanea de la magazie a ridicat din umeri și mi ia plasat mie. Eu ce era să fac... I-am distribuit pe acolo pe unde era nebunia mai mare, dar nu sunt profesioniști. Fiecare are o specializare de bază și nici o competență de poliție sau pază și protecție...

Cora își drese glasul, mai privi odată hârtiile, ridică abrupt bărbia și-l privi pe Yan direct în ochii lui cenușii:

– E peste poate... Suntem a 16-a tură de când s-a lansat nava și noi...

– Mulțumesc. Deci... un prădător versat, ființă sau mecanism, care a acționat foarte aplicat și fără ezitări, de parcă ar cunoaste foarte bine fiziologia umană... Nu vi se pare ceva straniu? Vasile!

– Nu a fost nevoie. Oamenii sunt civilizați... Am discutat și cu O'Marly de la prospectări. Planeta a fost puricată la sânge, procedurile de decontaminare au fost draconice... Nimic care să prevadă nenorocirea asta... – Doar un tânăr pe care voi l-ați băgat la carceră... Îmi încropești o echipă de profesioniști: trecut militar, oameni care să reacționeze nu să scoată lupa din buzunar. Te ocupi personal. Dacă este nevoie mai scoli de prin sarcofage... – Am înțeles. – Și de ceremonia de adio te ocupi personal. După ce avem rezultatele autopsiei, să-l trimitem în ultimul zbor... * În sala de consiliu se adunaseră majoritatea sefilor de sectoare însoțiți de asistenți. Yan ridică privirea: – Ne-am adunat aici în urma unui eveniment grav. Unul din colegii noștri, răsfoi prin hârtii: Cloud Isvan, un tânăr de doar 27 de ani, xenoarheolog, necăsătorit, și-a pierdut tragic viața, în mod violent, pe planta SPT oo12/03, ieri, în circumstanțe îngrijorătoare. Am recomandat retragerea tuturor echipelor de prospectori de pe planetă până la clarificarea acestui nefericit eveniment. Am recomandat amănunțită.

asemenea

autopsie

Ana... – O rog pe Cora, patologul nostru să prezinte concluziile autopsiei. Cora își pipăi, involuntar mărgelele de la piept, își instală atent ochelarii pe vârful nasului și începu profesional: – La data stelară 03/ 07/ 5142 ora standard 14/ 04 am primit spre evaluare corpul unui bărbat...

– N-a avut nici o șansă Domnule comandant. A simțit ceva și s-a întors din tors. Atunci, cineva sau ceva pur și simplu i-a excavat cutia toracică, într-o singură lovitură, plecând cu plămânii și inima. Decesul a avut loc instantaneu. Nu am constatat alte urme de violență. Nici un fel de urme organice, s-a lucrat curat, și după un tipar îndelung exersat: nu a existat nici o urmă de ezitare. Pur și simplu, a venit, a luat și a plecat. Dosarul complet este aici. Îl așeză încet pe masă și-l indică cu degetul arătător. Așteptăm concluziie de la biochimie dar... nu cred să adauge mai mult... Poate doar la nivel atomic.

– Categoric, balega lui Astrid nu poate să aparțină profilului descris aici. Ea pare să aparțină mai mult prăzii, a ființelor cu care acest, această... chestie se hrănește, căci e clar că mânca și înainte să venim noi. Din păcate... în ciuda tuturor investigațiilor aeriene, scanărilor în profunzime și a cercetării cu camere termice nu am putut să descoperim aceste ființe și... cu atât mai puțin, pe acest... prădător. Am recomandat desfășurarea senzorilor de distanță care, resetați, ar putea să facă o scanare în profunzimea solului planetei. – Eu nu înțeleg de ce nu ne vedem de drum. Ivan părea scos din minți: La dracu' cu ea de planetă, ieșim de pe orbită și-o fac felii cu un snop de rachete de-o sparg în trei... și ne vedem de drum... Îi plin de stele... – E și asta o opțiune, comentă Vasile. Hai să aruncăm cu rachete peste tot și să ne întoarcem acasă. Zicem că n-am găsit nimica pe aici și cerem pensii babane... – Ce-ai făcut? Îl ignoră Yan pe Vasile. – Avem o echipă din 18 tineri excelent pregătiți dar fără experiență în focul luptei. – Se vor căli ... E un timp pentru toate. Nu pot lăsa neîmpăcat sufletul unui camarad de-al nostru. Vom găsi pe acest ucigaș și va plăti cu vârf și îndesat. Ana, vreau să-l scoli pe Fleming. – Flening și-a decalat tura. Acum e pe tura șase... de când cu fluturii... – N-are nik! Trece de la fluturi la bărzăuni. Executarea. – Ivan. Ia o echipă de 6 băieți și faceți o recunoaștere la fața locului. Vreau să fie cercetat 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

fiecare fir de praf. Doar nu s-a volatizat... Trebuie să găsim o urmă. Stabilește o schemă tactică în care fiecare îl supraveghează pe celălalt. Nu vreau să aud nici măcar de-o julitură. – Domnule Comandant. Pe lângă specializarea de anatomie patologică am făcut și un curs de traseologie criminalistică și am o trusă completă... Poate aș putea fi de folos. Yan se întoarse către Cora. Medită ceva timp apoi privi către Ivan: – Un fir de păr... ai înțeles? Că te leg de-o rachetă de-a ta și te trimit direct pe pământ. – Înțeles, Domnule Comandant. Atenție! La ora 20 tot personalul să se afle în cala navetelor. Ne vom lua adio de la colegul nostru Cloud Isvan. * Cora mai privi odată fotografiile de la locul tragediei. Simțea că ceva îi scapă și nu reaușea să priceapă. Pe când era să le ia din nou la puricat fu chemată la ceremonia de adio. În hangarul navetelor începură să se adune cei peste 600 de cosmonauți de pe tura lui Yan. Se strângeau , cumva stingheri, pe bisericuțe și discutau aproape în șoaptă: – Nu poți crede ce feste îți poate juca un creier speriat, grăi un tânăr cu ecuson de tehnician mecanic. Continuă la întrebarea tăcută pe care i-o adresă o domnișoară minionă de la robiți: aș putea să jur că l-am văzut pe Cloud pe culoar acum vreo trei ore. A trecut pe lângă mine de parcă nu ne cunoșteam, și eu eram cam distrat... până ce m-am dumirit dispăruse. Am alergat în urma lui, nimeni. Dispăruse. M-a luat cu frig, bârrr, weird! Și acum simt că mă ia cu transpirații. Sună fluierul itendentului și se grăbiră fiecare către locul de adunare a compartimentul lui. Cora se întoarse răvășită de la ceremonie. Nu putu să mănânce așa că-și comandă un ceai și-l sorbea atentă să nu se frigă.

nevoie de un salt brusc în tehnologie dar acesta nu venise iar strămoșii lui abandonaseră. Societatea deveni suficientă și se stinse acum mai bine jumătate de mileniu. Doar câțiva reprezentanți sălbăticiți mai supraviețuiră iar egoismul necesar vieții îi îndepărtaseră și mai mult încât nu ar fi ezitat o secundă să-și omoare, și să-l sugă de energia vitală pe vreun imprudent tovarăș. Un lift îl duse pe o estradă iar de acolo văzu o priveliște care aproape-l paraliză: O lume, o lume în miniatură se deschidea în fața ochilor. Puținele înformații pe care le smulsese de la prima lui victimă îi spuseră că așa arată planeta de pe care veneau acești oameni. Scrâșni cu ciudă din măsele: ei aveau totul iar el nimic. Se îndreptă de spate și luă brusc o hotărâre: Va cuceri această navă apoi îi va aduce cumva pe ultimii tovarăși și vor pleca să-și găsească și ei o casă. Mai frumoasă decât imitația asta. Dar pentru asta trebuia mai întâi să ucidă. Se întoarse pe vârfuri și intră, hotărât, în lift. Dimineață Cora se sculă cu niște presimțiri sumbre. Sună la secretariatul comandantului și-și programă o întrevedere pentru ora zece, apoi îl sună pe Ivan: – Ivan... cred că am făcut o descoperire care ne întoarce toate concluziile pe dos. Am stabilit o întâlnire la Domnul Comandant și cred că trebuie să anulăm expediția de azi. – De ce? Adică... domnișoarăăăă, nu-mi impui mie... adică de ce? – Nu pot să vorbesc pe intercom, ne găsim la domnul comandant. – Domnișoarăăă, nu pot admite așa ceva. Vă rog să vă clarificați poziția! Consider că acest mod de abordare... Cora apăsă butonul care închise intercomul și se întoarse lent. Din ușă o privea Cloud Isvan. Se priviră estimându-se reciproc. După secunda de tăcere el vorbi:

Brusc, puse cana pe marginea biroului, și se năpusti la fotografii.

– Inteligent, dar nu știi decât o câtime din posibilitățile mele. Uite!

„Desigur, cum de n-am realizat din prima?” Se uită la ceas. Trecut de 10 seara. „Mâine...” Cumva mai liniștită se culcuși în cușetă și adormi un somn plin de vise tulburi.

Cora se apucă ce cap: miriade de imagini se înghesuiau să intre și simți că-i pocnește capul. Făcu pauza cortico-talamică și lăsă informația să se scurgă într-o zonă goală din creier pe care o ecrană imediat.

Mim se simțea umilit. Se plimba prin această imensă navă spațială de mai bine de 4 ore și se părea că a văzut mai nimic.

– Asta-i ceva nou. În acest trup nu am găsit o astfel de aplicație...

Își blestemă strămoșii care nu fuseseră în stare de o asemenea realizare fără a ști că ar fi fost aproape imposibil. Micul buchet stelar se afla la marginea spiralei gama iar distanțele până la următorea concentrare stelală erau uriașe. Ar fi fost 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Pentru că nu suntem la fel. Avem multe abilități și o tehnologie superioară celei a strămoșilor tăi. De ce nu te predai. Putem înțelege. A fost o eroare, un Close Encounters of the Third Kind ratată. Nu vei fi judecat dacă cooperezi...

– Cooperare... Să devin cobaiul vostru...

noastră.

– De fapt ai venit la mine ca să negociezi, nu? Altfel eram moartă de mult și sosia mea se ducea la întâlnirea cu Comandantul, puteai să-l omori, puteai să preiei comanda navei așa cum văd în mintea ta că intenționai. Ce te oprește?

– Promisiunea rămâne valabilă, rânji Ana. Deja am lansat 14 containere cu „pițigoi”. Cam în 10 ani lucrurile se vor schimba pe aici...

– Am intrat în dormitoarele voastre, am încercat să ucid cu sânge rece dar gândurile... gândurile lor, gândurile voastre... Habar nu aveți! Nu știți nimic. Sunteți așa de neajutorați, atât de... moi, și totuși atâta putere, vise, idealuri, speranțe... dorinți. Apoi team auzit. Logica ta impecabilă dar și o răceală a sufletului care-ți permite să fii detașată să-ți diseci propii semeni fără remușcări, doar în numele unei idei. Asta ne-a apropiat. Te-am căutat. Nu am venit aici ca să te omor. Am venit ca să implor milă

– Cora! Vrea cineva să o conducă pe domnișoara patolog... Ana!

* – Nu doresc decât ca planeta mea să renască... oooo, am avut o civilizație fabuloasă, pașnică... decadentă... doar atât vreau. Promite-mi! Spune că vei face tot ce poți... spuneeee. Ușa se dădu de perete și Ivan năvăli înăuntru. Lovitura de plasmă atinse picioarele lui Cloud. Acesta se răsuci și transformarea începu: o gură imensă dantelată cu dinți mici care luă locul capului lui Cloud iar apoi... Ivan trase a doua oară. Din fundul acelui gâtlej se auzi: – Promite-mi! – Promit ! zise Cora! Ivan trase încă o dată și încă odată, spasmotic. Cora își puse mâna pe brațul lui și-l aplecă: – A murit, Ivan. A murit. L-ai omorât. * – Musai să aflăm cum reușesc reconfigurarea moleculară. Prioritate zero, am trimis informare și pe Pământ. Cora se ridică în picioare: – Poate nu ați citit atent raportul meu. Vă readuc la cunoștiință că acum toți cetățenii acestei planete au cunoștiință de noi. Orice act împotriva lor este agresiune, pedepsită conform cu codul etic al Terrei. – Ne-a omorât un om, sări Ivan – Poate nu știi ce ai făcut în cabina mea... – Te apăram, se sufocă Ivan. – Încetați! Fiecare are drept de viață și de moarte. Istoria trebuie să-și urmeze cursul. Am primit prin subeter o informare de pe Terra. Ana. Mi-l pui în formol și-l lași pe orbită. Vor veni alții... – Dar i-am promis, se tângui Cora. – Ce i-ai promis? – I-am promis că o să-i facem o casă ca a

– Vă jucați cu focul. Sunt inteligenți... erau pe când noi eram dinozauri... e o greșeală.

Fleming avea o mutră de ornitoring în putrefacție: – Cine-n p..a mea m-a sculat iar? – Eu, îi șopti, fin, la ureche Vasile. Iar când ai să citești dosărelul ăsta ai să mă pupi și-n cur. –? – Am aranjat cu Petre să mai stăm vreo două-trei săptămâni pe aici, tocmai ce i s-au înfundat niște jigloare la reactorul trei. Scoală, nu dormi pe tine, și ia legătura cu fetița asta: Cora! * – Unde-i Cora? – Cora este consemnată la domiciliu. A suferit o traumă psihologică și este în recuperare. – Unde-i alienul? – Domnule Fleming... văd pe fața Dumneavoastră toate semnele unei treziri timpurii... Eu recomand... – Nu te juca cu mine, fată, că te bag într-un sarcofag și te scot peste cinci sute de ani. Unde-i alienul? Adu fata. Era frig în sala de morgă. Ana se zgribuli. Nu mai călcase într-un asemenea loc de 20 de ani. Se duse la unul din sertare și-l trase afară: – Uite-ți alienul. Mulțumit? Cora intră și ea escortată de doi băieți de-ai lui Ivan: – Am venit! El... Oooo! El! – Cum îți spuneam... a făcut un „coop” cu atacatorul. – N-am făcut nici un „coop”, sunt … sunt o profesionistă... – De ce-ai chemat-o aici? – Ana. Nu știi nimic. Uită-te. Hei! Voi doi. Armați! Trageți la comanda mea sau supralicitați. – Am înțeles Domnule General. – Cora. Zi-i să se scoale... Gata. Vrăjeala s-a terminat. Cora s-a îngălbenit: – Adevărat? Daaaa.Te simt.... Mai întâi lent, apoi din ce în ce mai accelerat părți din cadavru păreau animate de o personalitate proprie. Începură să se închege într-o structură diformă, ezitantă: 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Cora! Mă ierți! Ăsta sunt eu cu adevărat. Cora era aproape copleșită: – Bine. Un mic vârtej se produse deasupra tărgii și... ființă compusă dintr-o gură imensă plină de dinți ascuțiți susținută de 12 tentacule își făcu apariția. – Nu trageți, ridică Fleming mâna. Acum discuți cu mine. – Tuuuu.... M-ați înșelat, gâfâi gura, ați înșelat-o pe Cora. Văd în mintea ta. Înșelătorie, și se năpusti. Dar Fleming nu mai era acolo. – Ana? Domnișoara Cora? Băieți? Vreți să ne lăsați un minut singuri? Am o vorbă cu toarășu'. Închideți bine ușa, da? Fleming privi arătarea care se hlizea la el cu enșpe mii de dinți. Își sumetecă agale mânecile cămășii și-i zise: – Hai, tăurașule! Arată-mi ce poți! Yan împreună cu Vasile și cu restul echipei încropite de Ivan se adunară, strategic în stânga și dreapta ușii de la morgă. Sala congelatorului era numai inox, țeapăn, de 10 milimetri, așa că atunci când un perete se bombă iar nava se zgudui, toți făcură un pas înapoi. – Vasile, esti acuzat de omor din culpă, se pronunță Ivan. Eu zic să decuplăm cubul și să-l distrugem cu pa... O nouă bufnitură de data asta jos. Adică și cu secțiunea... Se mai auzi o bufnitură și se făcu liniște. Într-un târziu, pârâind din încheieturi, ușa de la congelator se deschise: Fleming, în niște rămășițe din costumul elegant cu care se prezentase, se aducea cu brațul stâng de subțioară iar în mâna dreaptă cu o mingiucă gri care pulsa încet, cu un individ mai înalt ca el, aproape translucid, fără față, o parodie de om îmbrăcat într-un halat de spital: – Vi-l prezint pe Mim! Noul nostru coleg. Vasile, ia-l că nu mai pot. Du-l la „analize” și îndoctrinează-l. Bagă fără frică căci suge ca o sugativă. Vasile îl preluă ursulește de umeri pe Mim și arătă întrebător către mingiuca care pulsa în mîna lui Fleming. – Asta e ceva ce-mi aparține. Vru să o ascundă într-un buzunar dar, cum descoperi că nu mai posedă așa ceva, o strânse în podul palmei. Cora se apropie timidă: – Ești tu? Persoana alburie cu aspect de stafie întinse un braț ca din fum: – Da. Eu sunt iar omul ăsta... colegul vostru, este extrem de convingător. 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

* Erau adunați cu toții în sala de consiliu. Într-un colț, stingher și având în spate doi oameni înarmați, ședea Mim. Renunțase la halatul de spital, imaginea lui se îmbunătățise întrucâtva în sensul că avea ceva care părea nas, două arcade în care ar fi trebuit să fie niște ochi dar nu era decât o unduire tulbure și o parodie de gură. Corpul părea mereu a se stabiliza într-o formă definitivă pentru ca în secunda următoare să-și piardă din nou conturul ceea ce provoca o stare anguasantă. Yan își smulse cu greu privirea de pe această apariție și-i făcu un semn lui Fleming. Acesta se ridică cam greu din fotoliu. Pe fața smeadă, osoasă, niște tumefieri începeau să treacă dinspre albastru spre negru: – Vi-l prezint pe Mim, noul nostru coleg și, de azi, șeful cu securitatea internă și cea a debarcărilor de pe Arca doi. Ivan se foi în fotoliu mărunțind din buze. Tu, Ivan îți păstrezi portofoliul de... „externe” pentru care ești calificat și vreau o cooperare excelentă între voi. Îi predai corpul de voluntari pe care ai reușit să-i instruiești într-un timp atât de scurt și-i vei face o scurtă prezentare. Deja a fost la „îndoctrinare” așa că nu o să ai ai zice prea multe. Ana. Retragi imediat „pițigoii” . Din câte am înțeles încă n-au „zburat” sunt încă în incubație. O să mergi cu Domnul Șef al Securității Interne la voi acolo la „teraformare” și împreună veți stabili un nou protocol, care să țină seama de nevoile proprietarilor de drept ai acestei planete, iar apoi o punem în carantină. Yan a trimis deja o informare detaliată pe Terra și timp de 300 de ani standard nu se va mai apropia nimeni, după care va veni o echipă de prim contact, specializată în astfel de operațiuni. Prucedeți! Ana, un pic cam țâfnoasă cu un Ivan care făcu un semn discret încât ce-i doi gealați făcură să dispară armele, plecară însoțiți de arătarea de fum care imita o ființă omenească. Când ușa se închise Fleming o fixă pe Cora: – Toate-s bune și frumoase dar, totuși, n-am priceput cum de l-ai mirosit. Ți-am citit dosarul, nu ai avut un antrenament „psi”, nu ești mai empatică decât media... – Mulțumesc pentru că m-ați făcut mediocră dar a fost suficient să mă uit pe niște poze. – Ce poze? Care poze? – Cele de la locul tragediei. – Tot nu pricep... Unde-s pozele alea? Întoarse spre el un monitor și privi concentrat. – Numărați stâncile... – Fabulos. Brava fătucă. – Ce stânci? Yan și cu Vasile se holbau și ei la propriile monitoare. – Mă tot gândeam la ce tactică de vânătoare poate să dezvolte un prădător atunci când vânatul

este extrem de puțin și suspicios. Nici până acum nați reușit să capturați ierbivora aia cu care se hrănește... Ei bine, am ajuns la concluzia că e un fel de șarpe care se ascunde în nisip și așteaptă, așteaptă, integrându-se perfect în peisaj până când, cu vigilența slăbită, una din acele făpturi se apropie suficient. Atunci atacă violent și decisiv căci are o singură șansă, unică în supraviețuire, după care intră într-un fel de hibernare. Numărați stâncile pe care le examinau Cloud și cu Carol... – Într-o poză anterioară, făcută de Carol sunt șapte stânci. În cele făcute după atac sunt doar șase. Excelent spirit de observație. Bravă fată! Situația cu care s-a confruntat a fost diferită iar după ce a atacat și a reușit să ajungă la informația genetică a victimei a realizat ce posibilități noi i se deschideau în față. Prin reconfigurare moleculară a luat aspectul lui Cloud și a intrat în navă nedetectat de senzori, pe care, vorba vine, vom trebui să-i înbunătățim, și apoi, în fața unei evidențe dureroase pentru el, ca specie, a clacat. – Nu sunt de acord că a clacat. A dovedit, atunci când a realizat pe de-antregul condiția în care se află, o conștiință superioară. Putea să facă un rău imens navei, poate chiar să preia controlul acesteia dar a preferat dialogul, negocierea. Știa că Ivan vine cu oameni înarmați... – Abia atunci devenise cu adevărat periculos. Yan, ai fost inspirat să mă scoli. Acum însă avem un aliat extraordinar și sunt sigur că pe viitor evenimentele îmi vor da dreptate. Iar tu... fătucă, ai stat cam prea mult în trena psihologică a acestei ființe. Mi-e că ai făcut un „coup de foudre”! Cora roși și-și frecă posteriorul de fotoliu. – Daaa? schimbă diplomat vorba Vasile: cu biluța aia de-ai ieșit cu ea în mână... Cu aia ce-i că nu am mai văzut așa ceva. – Nu-i de nasul tău, balaure. Tu vezi-ți de vacile tale.... să zicem că acolo adun sufletele păcătoșilor. Vezi să n-ajungi și tu... – Deci... Yan se ridică în picioare. Noi pe-aici neam cam terminat treaba. Vorbi în intercom: – Geen? A terminat Pavel cu reparațiile? – Care reparații? Asta a fost o manevră de-a lui Vasile ca să ne mai țină-n loc. Nava n'are nici pe dracu'. Yan trimise o privire criminală către Vasile apoi grăi în microfon: – Geen? – Ordin! – Angage! Arca doi tremură o zecime de secundă apoi, grațioasă ca o libelulă, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele. *

Viorica Gusbeth

Visul

Avusese o zi nespus de agitată. Întorcea capul, mergând pe stradă. Simțea că e urmărit. O senzație atât de neplăcută. Pe cer soarele hotărâse că are dreptul să doboare astăzi limita de temperatură suportată de tereștri. Sudoarea curgea pe fața lui, batista era deja udă, nici nu o m-ai putea folosi. Ce e cu căldura asta, a înnebunit și soarele ? Ridică privirea spre cer, acceptând ideea de a orbi la vederea lui, dar măcar o privire printre genele strivite să-i arunce, să-și arate nemulțumirea. Apoi nu știu nimic. Soarele l-a dat gata! Trecu ceva timp, el zăcea în praful de pe stradă. Trecătorii priveau, întorceau capul zâmbind: ce l-o fi năucit, soarele sau „Ha, ha, ha! Să zacă, așa îi trebuie!” Se apropie cu pași timizi, o fetișcană. Să fi avut 12 ani. O copilă! Se aplecă deasupra bărbatului întins pe caldarâm, îi puse o mână pe frunte, scoase din buzunarul foarte mic ce-l avea pe bluzița scurtă, o sticluță mică. Îi puse la nas și brusc bărbatul sări drept în picioare. Privi în jur buimăcit, ar fi dorit să întrebe pe cineva, ce se întâmplă cu el, unde se află acum, dar, nici o făptură nu se vedea în apropiere. Ridică privirea spre cer, amintindu-și parcă că a privit acolo ceva timp în urmă. Așadar memoria sa era neatinsă. Dar pe cer, doar un nor de o culoare neobișnuită, se lățea văzând cu ochii. Apoi el simți că îi este frig! Tot mai frig! Să mă întorc acasă să mă îmbrac, ce se întâmplă aici, ce o fi cu norul acela rozaliu? Nu mi-a fost dat să văd un astfel de nor până acum! Înțelese că a căzut, că a fost trântit pe caldarâm, își aminti că s-a simțit urmărit. Cum termină acel gând, simți din nou prezență străină. – Cine ești? Te simt aici lângă mine! Ce se întâmplă cu mine? Auzi o voce subțire, atât de subțire încât corpul său tresări: – Eu sunt aici lângă tine, privește-mă! – Nu în dreapta sau stânga, privește-mă sunt aici la picioarele tale! Speriat, el privi în jos, la picioare. Dar nu vedea nimic – Doar tu mă poți vedea altcineva nu! Ai răbdare încă o picătură de Leg și mă vei vedea: Se holba la picioarele sale, înnebunit de spaimă. Se gândea că are halucinații provocate de soarele 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nebun. Dar și ăsta dispăruse! Și îi era atât de frig! Acum, privește-mă! O copilă, aceea ce-i pusese pe față micuțul obiect ce ar fi putut să semene cu o sticluță de parfum, apăru în fața ochilor săi aplecați spre piciorele sale. Dar numai o jumătate din corp se afla în fața ochilor. Sunt cu membrele mele ce nu seamănă cu ale tale, în solul pe care calc. Pentru că eu calc pe altă rocă nu pe cea pe care ești tu. Acum închide ochii și te voi duce undeva. Acolo vei afla ce se întâmplă cu tine! Se ridică în aer. Plutea! Se simțea minunat! Ar fi râs în hohote, dar de ce să râdă, cu cine să râdă? Așa a început totul!? Era atât de singur aici. Așa credea el. Dar vocea aceea neplăcut de subțire se făcu prezentă. – Nu - i așa că te simți minunat? Și atât de ușor! Pe Pământ e atât de greu! Cum locuiți voi acolo legați de solul acela de culoare incertă? Bărbatul se sperie, îi trecu râsul. Cum eu nu sunt pe pământ? Unde e casa mea, orașul meu, prietenii, familia? De ce intri în panică? Ai răbdare, se auzi vocea subțire. Privi speriat. Urât, cât e de urât aici! Totul e cenușiu, ba nu, un roșu, dar nu roșul meu, Unde e roșul meu? Unde e verdele meu? Unde e galbenul meu? Se supăra, se enerva, dezamăgirea îl copleșea. Când răbdarea sa ajunse la cote maxime, o melodie îi strivi urechile. Un amestec de voci care scoteau sunete de neînţeles. Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine? Încă puțin, ai răbdare! Nu a știut când se schimbă peisajul. Dispăru culoarea acelui roșu incert, dispăru urâtul! Simți că alunecă! Parcă mă aflu în lift! Coborrr! Coborr! O viteză amețitoare îi zdrobea creierul. Ochii nu reușeau să prindă imaginea căderii. Nici glasul acela extrem de subțire nu se mai auzea. Apoi nu știu nimic, poate leșină! Glasuri, o mulțime de glasuri, necunoscute. Deschise, speriat, ochii.

zgomote

Se pare că era întins pe ceva. Privi în jur! Nimic care să-i amintească de lucruri obișnuite ochilor săi. Totul era altfel. Și auzi o voce! – Bine ai venit la noi! Călătoria ta a durat un an pământean. Poți să te ridici. Bărbatul se ridică încet de teama vreunei surprize. Mintea lui căuta explicație, dar aceeași voce, alta nu cea extrem de subțire, îi spuse: ești îngrijorat, dar nu trebuie. Te-am adus aici pentru că a venit ziua în care voi, 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pământenii, trebuie să știți! Bărbatul se ridică în picioare. Își simțea corpul ușor! Aerul, sau ceea ce îi intra în plămâni era atât de plăcut. Îl supăra un singur lucru în aceea clipă, zgomotul. Ai putea adormi ușor aici, gândi. Câte pisici care torc fac zgomotul acesta? Pisici! Da, pisici, acele animale blânde și minciunoase! Nu, nu de acolo vine zgomotul ce îl auzi doar tu! Da, nu te speria, îți citesc gândul! O să primești acest dar din partea noastră când vei pleca, o să asculți și tu gândurile celor de lângă tine. Acum, vom porni într-o scurtă călătorie: Voi apare, sunt ghidul tău pentru acest timp. Să nu te sperii, sunt puțin altfel decât tine, decât voi pământenii. Inima bărbatului se strânse de teama surprizei. Ce va vedea, cum va accepta? Chiar în apropierea corpului său simți un miros inexplicabil, apoi apăru ființa cu care discutase prin telepatie, poate. Un pământean! Același obraz, cap, urechi, nas, ochii. O haină lungă îi acoperea corpul. Privi mai jos, la picioare. Da, acolo era altfel două aripi luaseră locul membrelor pământene. – Dar tu ești un om cu aripi așezate unde nu trebuie. La noi îngerii au aripi, dar la brațe, nu acolo unde noi avem picioare. Ai răbdare! Acum urmează să privești realitatea, în față, așa spuneți voi Pământenii ! Pășește ușor alături de mine, e prima parte a cunoașterii. Bărbatul Pământean nu dorea să comenteze, era depășit de tot ce ajungea la creierul său. Poate că visez, își spuse! Așa a început! Un uriaș ecran apăru în fața ochilor săi! Acum foarte, foarte mult Leg în urmă, a venit înghețul. Am așteptat căldura cu care eram obișnuiți dar au trecut mii de Zene și nu am mai simțit căldură. Ne-am obișnuit, ne-am acomodat, dar a venit foamea! S-au terminat rezervele! Știam că vom muri! O speranță enormă a apărut în VOL -ul următor. Un Geniu! El ne-a salvat! Aveam a o singură posibilitate, să pătrundem în interiorul casei noastre. Acolo, în adâncuri vom trăi, zene. Vom crea, vom rezista. Privește, aici vezi exodul nostru. Acesta s-a desfășurat în cinci mari etape. Azi îți arătăm prima etapă. Bărbatul pământean privea îngrozit. Dar aceștia sunt ca și noi, au picioare, umblă, iar acum voi arătați altfel, de ce? S-a întâmplat de-a lungul a zece Vole.

Ți-am transmit explicația pământeană pentru valorile noastre, mai știi? Da! Zenele, sunt ani pământeni, Vola- un mileniu pământean, Leg-timpul! Dar e îngrozitor ce privesc și aud, nu se poate să reziști unor astfel de încercări, țipă înnebunit bărbatul Pământean. Noi am rezistat! Acum te afli aici în casa ce ne-am construit-o cu foarte mult Leg în urmă. Privește! Am pătruns la început în marea Peșteră Marțiană! Voi așa ne-ați numit Marțieni, casa noastră, planeta Marte! Dar denumirea este alta! Noi suntem Xenaboni! Planeta Xenabonio! Bine ai venit pe planeta noastră, în casa noastră. Iată, acum privește, xenabonii, coboară! Vom coborî timp de o sută de zene. Iată aici ne-am oprit și am stat zece zene. Ne-am încălzit de la apele termale aflate din belșug. Privește, aici am reușit să ne facem lumina artificială. Iată, acel xenobon a cultivat legume. Ele au fost mai bune la gust decât cel cultivat pe solul planetei noastre. Am găsit în adâncuri de toate, pentru nevoile noastre. Aveam căldură, lumină! Am reușit să ne aprovizionăm cu hrană. Dar a venit o altă nenorocire! Nu puteam rămâne la această adâncime, noi nu știam atunci, dar mult leg va mai trece. Au început cutremure, a năvălit căldura. Ne aștepta sfârșitul dacă nu plecam. Se pregătea erupția vulcanului, noi trebuia să fim departe ca să supraviețuim. Leg-ul planificat pentru vizionare se apropie de sfârșit. Acum ne vom urca în acest omabo pentru că ție îți lipsesc aripile și vom vedea ce trebuie de văzut acum, în acest leg! Zi marțiană, zi după zi, bărbatul pământean pătrundea în misteriosul Xenobonio. Viziona orașe marțiene, el rămase la denumirea dată planetei, de pământenii din țara sa. Singurul lucru cu care nu se putea obișnui era că îi vedea pe ei cât de ușor pășesc, folosind aripile de la picioare. Acum înțelegi de ce picioarele noastre s-au atrofiat de-a lungul milioanelor de ani ? Vorbesc în termeni pământeni cu tine ca să-ți fie mai ușor Ne simțim minunat cu aceste aripi în locul membrelor voastre… Dar să privești și să afli lucruri mai importante decât acesta. Iată, vom merge cu acest mijloc de transport în capitala Xenobonio.

Avem acest Omabo cu care călătoresc cei care au avut accidente și nu-și folosesc bine aripioarele, sau pentru musafiri. Acum vei afla câţi pământeni se află aici, la noi. Urcă! Îi spuse ghidul său. Astăzi vă întâlniți, aici cu toții, în această mașină, astfel numiți voi Omabo. Pământeanul urcă două mici postamente ce nu semănau cu scările obișnuite. O cameră imensă îmbrăcată în albastru atât de plăcut ochilor încât pământeanul simți că se află undeva unde griji și suspine nu există. Se lăsă moale într-un fel de fotoliu rotativ. Ghidul său îi spuse: noi comunicăm cu toată gama de culori. Pentru noi culorile sunt vii, ele lucrează în avantajul nostru sunt ajutorul de nădejde. Această nuanță cu care vă primim are scopul de a vă face fericiți și fără griji.. Noi comunicăm cu toate culorile, ele ne învață când, unde, și care sunt de folosit! Mă simt minunat, gândi Pământeanul! – Da, asta dorim noi, să te simți altfel decât acolo la tine! – Dar nu înțeleg ceva, gândi el. Voi semănați cu acei îngeri pe care noi îi pictăm pe icoane. Dar aripile lor sunt la umăr. Voi ce sunteți? Un fel de îngeri? Atunci auzi un sunet bizar, I se transmise, nici el nu știe cum? Să tacă, să nu mai gândească. Venea cel MARE! Sunete de neînțeles, nu vacarm, nu urlete, nu sunete blajine. Ceva ce semăna a murmur făcut de izvorul de munte și tunete ce sfârșeau în acorduri de melodii când lente când un fel de rock nebun. Nebunie! Nu-și putea opri gândul! Acesta lucra. Creierul său nu se lăsa intimidat, degeaba primise ordin: taci, nu gândi! Sunt om, sunt pământean! Poate visez. Poate sunt pe pământ! Te vom trimite acasă, la casa Pământ! Creierul tău nu se lasă coordonat! Pământeanul ce ne conduce și ne ajută să învățăm lucruri pe care noi nu am apucat să le inventăm, nu te vrea aici! Nu te place! Ești prea deștept! Dar pentru că îmi ești drag, eu, îngerul tău îți voi spune marele secret! Nu va mai fi marele Secret! Știu că îl vei transmite pe planeta ta! Marele Secret! Da, noi suntem îngerii! Vă protejăm de multe rele, dar acum noi îngerii avem nevoie de ajutor! E rândul vostru să deveniți pentru noi îngeri, dacă așa doriți să vă numiți, sau cum doriți! Dar, ajutați-ne! Suntem iarăși în impas. Trebuie să ne aduceți pe Terra.

Denumirea ei este Angarka. 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (8) Ghiţă îl privea pe căpitan cu coada ochiului, în timp ce îşi punea cureaua de siguranţă. Acesta se urcase alături de el. Tutoi şi Pepsi se urcaseră în spate. Nu-i venea să creadă cum era viaţa lui acum, pentru că îl cunoştea bine, de când erau copii. Avea multe amintiri frumoase cu Vasile, crescuseră ca fraţii. Fără să vrea, gândurile i se întoarseră înapoi în timp când aveau vreo doisprezece - treisprezece ani, cum se jucau de-a v-aţi ascunselea sau alte jocuri de-ale copilăriei şi bunicile îi chemau la masa de prânz. Auzindu-se strigaţi, căpitanul îi spunea: – Şşt, taci! Să nu ne audă că suntem p'-aci, las-o să plece să ne caute, ca s-avem timp să ne mai jucăm, da? – Da mi-i foame, eşti nebun? Nu ne putem juca pe urmă? răspundea Damblagiul. – Ooo, să mor io mă, tu, parc'-ai fi Flămânzilă din Povestea lui Harap-Alb, zău aşa! îi răspundea, pocnindu-i o palmă după cap. Gestul lui Vasile îl făcea să ţipe şi buna Maria sau Călina – acum depinde care se nimerea să strige prima, dar nu conta, că amândouă îi chemau pe copii la masă – îi vedea şi îi auzea imediat. Erau vecini şi mâncau, când la una din bunici, când la cealaltă. Călina era bunica lui Vasile şi mama tatălui său, iar Maria era a lui Ghiţă şi mama mamei sale. Amândoi copiii li se adresau cu „buna” şi amândouă aveau acelaşi rol în viaţa lor. Ei au crescut fără să realizeze care bună era a cui şi nici ele nu au făcut diferenţă între ce doi copii, amândoi erau nepoţi cu drepturi egale în inima fiecăreia. Cele două gospodării erau despărţite de un gard de lemn, înalt de doi metri, dar asta nu-i împiedica pe cei doi „drăcuşori” să se agaţe şi privind printre crăpăturile lui, să fluiere şi să se strige unul pe celălat în fiecare dimineaţă, pentru a se îndemna la joacă. De cele mai multe ori, Vasilică era primul care îşi făcea prezenţa lângă gard şi Ghiţă era prezent imediat la apel. Dacă se întâmpla vreodată să nu răspundă de prima dată, după ce ieşeau din curte, îi dădea câte o palmă şi se răstea la el: – Da ce-ai mă, ai surzit? – Nuuu, da eram în casă, nu eram în curte, îi răspundea Ghiţă. – Daaa, cum să nu! Şi când strigai a doua oară, sărişi ca ars la mine! Mai du-te-n colo de mincinos, te făcuşi că nu m-auzi, las' că ştiu io! Dacă-ţi bag una-n 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

freză, uiţi cum te cheamă! continua Vasilică, ridicând mâna să-l pocnească. – Dacă dai, dau şi io, mă! se răţoia Ghiţă, ridica mâinile şi îşi pregătea pumnii. – Ha! Mă Ghiţă, ai înnebunit? Tu chiar vrei să le iei de la mine? – Hai mă, hai să vedem, care-i mai tare, ha? Şi se luau la bătaie, se împingeau cum le venea şi se pocneau de mama focului, dar când unul din ei ţipa mai tare, „au! auuu!”, celălalt se potolea şi se îngrijora. Se luau apoi în braţe, se pupau şi se împăcau. Bunele se uitau la ei şi îşi făceau cruce, după care strigau una la cealaltă: – Marieee! Ăştia doi, iar se bat! – Lasă-i Călino, lasă-i să se omoare un pic, că pe urmă, iar să joacă şi să pupă, că doar ştii că-s nebuni, aşa-s ei! – Da, mă Marie, da să cotonogesc până nu mai pot, ş'-apoi să plâng de durere! – Apoi, cine-i pune? Da lasă-i, că ei, dacă nu se cotonogesc odată la cel mult două zile, nu-s sănătoşi, parc' n-ai şti! Că şi io îi mai spun lu' Vasilică, să nu să mai bată, ca îs ca fraţii şi că nu-i frumos, şi ştii ce-mi spune? – Ce-ţi spune, Călino? întreba Maria curioasă şi încruntându-se. – Da care-i treaba matale, buno? Ce-ai cu noi? Că noi ne batem, noi ne-mpăcăm. Vezi-ţi de treburile matale, de gătit şi de curăţit, şi asa, şi noi ne vedem de-ale noastre! – Măăă, să ştii că şi Ghiţă spune tot cam asta, aşa că să-i lăsăm în pace, nu? – Nu, nu-i lăsăm în pace. Ştii ce facem? Uite, io zic aşa, ne luăm amândouă câte-o joardă-n mână şi ne facem că mergem să-i batem. Ei o s-o ia la fugă, şi aşa nu să mai bat, ce zici? – Daaa, că bine zici, ai dreptate, hai după joardă! Dar până să ajungă ele cu joarda, copiii erau îmbrăţişaţi, pupaţi şi împăcaţi. Atunci, ca să mascheze bucuria ce-o simţeau când vedeau că s-au împăcat, aplicau câte o joardă pe spinarea fiecăruia şi ei o luau la fugă ţipând, lăsându-le pe cele două bunici să râdă. Ehei! Şi câte amintiri din astea mai avea Damblagiul în suflet! Dar nu avea acum timp pentru ele, trebuia să se întoarcă în prezent. Căpitanul era şi el plecat printre amintirile lui, părea absent, dar ştim că urechea lui era iepurească. Niciodată nu ştiai cât de adâncit era în gândurile lui, că întodeauna combina trecutul cu prezentul şi te pomeneai cu o replică adecvată momentului pe care îl trăia.

– Mă băieţi, unde ziceţi că mergem la bere?

aranjat ceva în vitrine, io te-ajut.

– Mie mi-e indiferent, mergem oriunde, răspunse căpitanul.

– Ei, o să am puţin mai în colo, îţi spun eu când.

– Şi mie, la fel! răspunse Tutoi, eu, dacă beau acu o bere - două, sunt fericit!

– Da parcă-l văzui pe căpitan cu Tutoi şi cu un tip. Eşti cu ei?

– Ei, mie nu mi-i indiferent, cum ziceţi voi, fraţilor! Văd io bine că voi uitarăţi de mine! Păi nu vă-ntrebai io dacă aveţi bani? Nu vă spusăi io despre beleaua mea? Despre ce vorbeam io către voi, înainte să nentâlnim cu 'nea Damblagiu'?

– Da, îs cu ei. Venirăm să bem o bericică, îi răspunse el râzând.

– Aaa! Stai aşa, Damblagiule, stai! Că nu ştii că Pepsi al nostru are o belea, şi că-i arde sufletu' de nu mai poate! răspunse Tutoi, râzând. – Cum aşa? Despre ce e vorba? – Ei, cea mai mare belea pe care o are băiatu' ăsta, e că-i îndrăgostit lulea! Şi de aia tot zice el că uitarăm de el. – Aha! Păi şi ce legătură are berea noastră pe care vrem s-o bem cu beleaua lui? întrebă Damblagiul, râzând. – Păi are mă, are! Că el vrea să mergem să bem bere acolo unde lucrează gagica lui. – Pai hai atunci, hai acolo! Ia zi măi Pepsi, unde lucrează gagica ta? – La Damiro, lucrează. Te rog, mergem acolo să bem bere? – Mergem mă, mergem! Da' cu condiţia să mi-o arăţi şi mie, da? – Daaa! Ţi-o arăt, cum să nu? – Bine, măi băiete, bine! Haideţi mă să mergem, da numa' să-mi spuneţi unde e Damiro ăsta, că nu ştiu. E cumva pe faleză? – Da, îi pe faleză, vizavi de turn şi de magazinu' lu' Popovici, îi răspunse Pepsi. – Care turn? Cel de lângă fostul Liceu de Marină? Unde era odată chioşcul lu' tanti Cati? – Da, acolo. Damblagiul porni maşina. Ieşiră de pe insulă, o luară la dreapta şi în câteva secunde ajunseră la Damiro. Când se dădură jos din maşină, una din fete, cu părul lung şi cu ochi albaştri ducea un sac de gunoi. Pepsi o strigă: – Adriana, ceau! Stai că te ajut io, da? – Ceau, Pepsi! Bine, ia-l tu atunci şi du-l, îi spuse ea zâmbind. Şi plecară amândoi spre magazie, o ocoliră şi Pepsi aruncă gunoiul într-o pubelă aşezată lângă gardul de lângă Dunăre. După care, întorcându-se amândoi, o întrebă: – Ia zi-mi frumoasa mea, ai treabă? Dacă ai de

– Bine, frumoasa mea.

– O bericică, două-trei, las' că ştiu eu. Bine atunci, hai că eu merg înăuntru, îmi văd de-ale mele şi tu mergi cu ei, da? – Bine, bine, da să-mi zici când vrei să te-ajut, da? – Da mă, îţi zic, stai liniştit, spuse ea trăgând de uşă să intre, dar Pepsi, luându-i mâna de pe mânerul mare şi greu, îi deschise uşa, lăsând-o să treacă prima. Când intrară, căpitanul, Damblagiul şi Tutoi erau deja înăuntru şi colega Adrianei, Mariana, o femeie minionă şi blondă cu ochii albaştri îi invita pe terasă. Pe stânga este pultul negru şi în spatele lui se vede un gemuleţ, care indică faptul că acolo este bucătăria. Localul are două încăperi. Barul cu mesele frumos aranjate, înconjurate de patru scaune negre cu spătar înalt şi a doua încăpere în care intri direct din bar, o sală de biliard, cu măsuţe şi fotolii. Trecând pe lângă pultul negru, terasa e drept înainte. Prima dată intri la recepţie, după care îţi îndrepţi paşii spre dreapta, unde majoritatea meselor erau ocupate. Se aşezară la una din mesele de lângă apă. Pe fiecare masă este o carte de Meniu şi un suport cu condimente. – Io vreau să stau cu faţa spre apă, anunţă căpitanul. – Bine, stai unde-ţi vine ţie bine, îi răspunse Tutoi. – Normal că stau unde-mi vine mie! Damblagiul ştie asta. – Ei, haide, că văd că te dai în figuri, căpitane, îi răspunse acesta, râzând. Aducându-şi şi el aminte de copilărie, de pe vremea când el era boss, îi răspunse: – Doar ştii că io îs boss, sau ai uitat? – Daaa, cum să nu? Ştiu eu, cum să nu? Da nu mi-e frică, mă, că-ţi trag una! – Măi Ghiţă, tu ai înnebunit? Dacă-ţi trag una-n freză, uiţi cum te cheamă! – Aaa, da? Bine mă, hai să vedem care pe care... – Mă, Vasilică, nu mă supăra, zău aşa! – Mă Giţă, te bat! – Şi eu te bat, mă! – Ei, fir-ai tu să fii!... 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Vasile îi dădu una după cap şi Ghiţă îi pocni un pumn. Şi săriră unul la celălalt, se încăierară la fel ca în copilărie. Toată lumea de la celelalte mese se ridică în picioare. Bătaia dintre căpitan şi Damblagiul izbucni ca un chibrit lovit de cutia de chibrituri. Incidentul era surprinzător, nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Vreo doi bărbaţi dădură să se îndrepte spre ei, dar Vasile şi Damblagiul strigară în acelaşi timp, de parcă s-ar fi vorbit înainte: – Staţi pe loc! Nu vă băgaţi, nu-i treaba voastră! Când îi văzură aşa, Pepsi şi Tutoi fură şi ei luaţi prin surprindere, la fel ca ceilalţi, dar după câteva minute, Tutoi sări cu gura la ei: – Băăă, nebunilor! Ce v-apucă? – Taci, Tutoi, stai-n banca ta, nu te băga! Şi tu Pepsi, fă la fel, strigă căpitanul. – Aţi face bine să-l ascultaţi, le strigă şi Damblagiul, că dacă nu, o primiţi şi voi, mă! Şi continuară în stilul lor, cum numai ei ştiau să se bată. Răsturnară vreo două mese şi vreo două scaune zburară în apă. „Cotonogeala” lor dură vreo două-trei minute, nu mai mult. Dar scurtul incident, în care cei doi se bătură de dragul vremurilor de demult şi nimeni, habar n-avea ce au de împărţit într-o locaţie publică, făcu ravagii în jurul lor. La un moment dat, căpitanul îi dădu un pumn mai tare lui Damblagiul şi acesta urlă. Văzând aşa, sări pe el şi îl întrebă: – Heiii, te doare rău? N-am vrut! – Daaa, mă doareee! îi ţipă Damblagiul, de durere, dar cu lacrimi în ochi. – Hai mă, că n-am vrut, haaai! Şi dintr-o dată, Vasile îl luă în braţe. Damblagiul răspunse cu drag îmbrăţişării, se pupară, stătură câteva clipe îmbrăţişaţi şi începură să plângă. Tată lumea rămăsese fără suflare în jurul lor şi patronul, un om înalt de doi metri cu chelie şi cu barbă, care văzându-şi terasa întoarsă pe dos din cauza celor doi, asista nervos la îmbrăţişarea celor doi. Era consternat, nu spuse nimic un timp. Fizionomiile tuturor exprimau un sentiment greu de exprimat în cuvinte, nici ei nu înţelegeau, văzând că cei doi, după ce se bătuseră ca huliganii pe maidan, acum se îmbrăţişau şi plângeau ca doi copii. Cât dură îmbrăţişarea şi plânsul celor doi, bărbaţii prezenţi începură să vocifereze, în timp ce femeile ar fi vrut să plece de acolo, cât mai repede. Înjurăturile oribile care se auzeau, reuşiră să-l scoată din sărite pe Jean, patronul pensiunii. - Linişteee! Măi, oameni buni, linişte, vă rog frumos! Staţi liniştiţi, că acum chem Poliţia şi se rezolvă! Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, aici nu s-a30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ntâmplat nimic! – Cum nu s-a-ntâmplat nimic, Jeanule? Cum dracu, încerci să-i acoperi pe ăştia doi? – Nu Sandule, nu încerc să acopăr pe nimeni! Tu n-auzişi că acum chem Poliţia? – Domnu' Jean, vă rog frumos, lăsaţi-i în pace, că se cuminţiră ăştia doi! interveni şi Totoi, nu ştiu ce drac îi apucă, ei se cunosc de când erau copii, dar nu cred că e ură între ei. De fapt se şi vede asta, mai continuă el, privindu-i pe cei doi, care tocmai se despărţeau din îmbrăţişare. – O cam făcurăm de oaie acum, uitarăm unde suntem, aşa-i? spuse căpitanul, cum drac ieşim din asta, acu'? – Lasă Vasilică, am ieşit noi din altele şi mai rele, dar mai acum? Lasă că ieşim noi şi din asta, stai liniştit. Şi întorcându-se spre patron, continuă, domnu' Jean, vă rog din suflet, iertaţi-ne! Iertaţi-ne, şi pe mine, şi pe căpitan, că ne-a luat valul. Ce-aţi văzut dumneavoastră acum, nu a fost o bătaie adevărată, deşi nu pare aşa. Noi acum ne-am adus aminte de vremurile când eram copii şi ne-am apucat „să ne batem” doar aşa, de formă, dar credeţi-mă, eu şi Vasilică ne iubim cum nu s-au iubit niciodată doi fraţi! – Da, cum să nu! Pentru că vă ia pe voi valul aşa, că sunteţi nebuni, să-mi dărâmaţi localul, eu trebuie să înghit găluşca! Măi omule, scrie cumva pe fruntea mea prost cu majuscule şi nu ştiu eu? Sau sunt eu acum prospătură venită pe lume şi nu ştiu cu ce se mănâncă valul vostru? – Nuuu, Doamne fereşte! Domnu' Jean, vă rog io, că mă cunoaşteţi, ar trebui să-l credeţi pe pretenu' meu Damblagiu', ştiţi că io nu îs scandalagiu, da acu', cum zice şî el, ne-a luat valul. – Ei căpitane, eu, pe tine nu prea ştiu ce să fac, să te cred sau nu. Da' mă omule, te cunosc, dar acum nu ştiu ce să cred despre tine, niciodată n-aş fi crezut că vei face asta în localul meu, zău aşa! Şi mai ales, nu am bănuit niciodată c-ai avea atâta forţă, că tu dărâmaşi mesele pe jos, nu prietenul tău. El aruncă scaunele, că n-avea loc să te pocnească! Auzind ultima frază, toţi începură să râdă. Patronul începu şi el să râdă, dar pe urmă tăcu şi se încruntă. După câteva secunde întrebă: – Dar eu tot trebuie să vă dau pe mâna Poliţiei, că mie cine-mi plăteşte stricăciunea asta? Măcar, dacă rămân cu pagube, să plătiţi şi voi cumva, nu? – Nuuu! Domnu' Jean, eu vă plătesc tot, şi vă dau şi în plus, pentru supărarea şi deranjul dumneavoastră, pe cuvântul meu de onoare! Auzindu-l pe Damblagiul, patronul se uită la el, măsurându-l de sus în jos şi invers. El observă

privirea aia pe care o ştia atât de bine, nu era primul român care îl privea în felul acesta de când se întorsese în ţară. De fapt făcuse cunoştiinţă cu acest fel de a privi de când intrase în ţară, de la vamă. Vestimentaţia lui era plăcută de mulţi, dar nu inspira încredere, ceea ce îl scotea din sărite. Observase că în ţară, mentalitatea românului nu evoluase prea mult şi multe lucruri erau la fel, începând cu felul de-a gândi. Avea impresia că în mare parte nu se întorcea numai în ţară, dar şi în timp. În unele împrejurări rezolva problemele cu calm, în altele se certa cu oamenii. „Cum să-l fac pe ăsta să plătească gras? Cine ştie ce haimana o fi după haine şi după pletele lungi care se purtau acum douăzecişicinci – treizeci de ani? Cât să-i cer aşa, la mişto? Pun pariu că numa' gura-i de el, că-n rest o avea acolo câteva sute de euro şi cu asta se-mpăunează, că-i venit din străinătate. Ce-ar fi să-i cer vreo două - trei sute de euro? Sau două sute? Cred c-ar fi prea mult trei sute, sunt şi clienţi de faţă, n-am chef să-mi fac reputaţie proastă, c-aş fi vreun avar sau nesimţit. Sau cred c-ar trebui să-l iau de-o parte, că până la urmă ce să-i intereseze pe ăştia care sunt de faţă cum îmi răscumpăr eu mesele şi scaunele? Sau să renunţ la încă o sută, ca să fac impresie bună? Ei, nu! Să cer numa' o sută de euro, e prea puţin, nu se poate! O sută-cincizeci, cred că-i cel mai bine aşa, nici mai mult, nici mai puţin. Deci, atât îi cer, dă-l dracului de figurant!” „Futu-ţi gura ta de patron jegos ce eşti! Pun pariu că mă crezi un sărăntoc cu câteva sute amărâte de euro în buzunar şi un oarecare vagabond care a venit acum din străinătate. Şi că mă dau mare şi tare peaci că am bani mulţi. Ehei, bă infectule ce eşti, dacă ai şti cine sunt eu şi că tu, poate nu ai nici pe jumătate banii pe care îi am eu, ce-ai face în momentul ăsta? Îţi spun eu ce-ai face! M-ai pupa şi-n cur, şi mi-ai da să mănânc şi să beau pe gratis de fiecare dată când aş intra în localul tău de jegoşi ca tine, mă! Mamăăă! Ce te-aş mai bate acum, ce te-aş călca în picioare, dacă ar fi după mintea mea! Dar trebuie să mă stăpânesc, nu pot să fac cum făcui cu frăţiorul meu Vasilică, trebuie să fiu calm şi să rezolv problema pentru el şi prietenii lui. Dacă ai şti că oamenii ăştia pe care pun pariu că-i dispreţuieşti mai mult decât pe mine, ei te salvează acum, nu aerele tale de mare sculă pe basculă!” gândea şi Damblagiul, privindu-l în ochi. – Hai mă, vorbeşti serios? Şi dai cât cer eu?

De fapt, amândoi se priveau cu maximă atenţie, îşi pândeau cel mai mic gest, deşi în aparenţă ai fi crezut că în scurt timp vor deveni cei mai buni prieteni. Pe o parte, patronul începuse să miroase vulpoiul care zăcea în Damblagiul, chiar dacă nu avea nicio idee despre cine ar fi el, din momentul în care acesta îi răspunsese că îi dă cât cere, fără nicio problemă. Pe de altă parte, Damblagiul era nervos, dar îşi stăpânea impulsul de-a sări la el să-l bată. Întorcându-se spre căpitan şi prietenii lui, le spuse: – Dragii mei, până eu rezolv problema cu domnu' patron, vreau ca voi să cereţi bere şi tot ce doriţi să consumaţi, da? Ştiind şi el că lui Pepsi îi era dragă Adriana şi auzindu-l pe Damblagiul, strigă: – Adrianaaa! Te rog, serveşte-i pe domnii cu tot ce doresc ei, da? – Da, cum să nu? răspunse fata, zâmbind, apoi îndreptându-şi privirea spre căpitan şi prietenii lui, cu ce vă servesc? – Cu bere, eu vreau bere, îi răspunse Tutoi. – Şi io, tot bere vreau, spuse căpitanul. – Şi tu, Pepsi, ce-ţi aduc? – Un Ciuc, şi mă duc, îi răspunse râzând cu gura până la urechi. Fata zâmbi şi îi ţinu isonul la glumă: – Da să nu te duci departe, da? – Nuuu, nu mă duc departe, că io te-ajut la vitrine când spui, da? – Bine, bine, cum vrei tu. Şi voi doriţi tot bere Ciuc? – Da, adu-ne trei beri din astea, spuse Tutoi. Fata plecă să le aducă berile celor trei, în timp ce Damblagiul şi patronul se retraseră la una din mesele din bar şi discutau: – Ia zi, patroane, cât mă costă stricăciunea şi deranjul făcute de mine şi de Vasilică? – O sută-cincizeci de euro. O sută pentru mese şi scaune, şi cinzeci pentru deranj, da? – De-acord! În timp ce îşi scotea un portofel de piele pentru a-i da banii, un bărbat înalt şi frumos intră în local. Adriana fusese să-i servească cu bere pe prietenii lui şi tocmai se întorcea în bar. Văzându-l, se îndreptă spre el, îi sării în brate şi-l sărută cu foc. va urma

– Cât zici dumneata, patroane, nu-i problemă! – Bine mă, hai să stăm de vorbă, acceptă Jean, fără să-l slăbească din ochi pe Damblagiul. 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Olguţa Trifan

Frânturi de viaţă -Capitolul III Episodul 5 Într-una din zile, Romelia se întorcea de la Întreprinderea de drumuri şi poduri Craiova, unde lucra tatăl său, Vasile, ca manipulant. De când începuse vacanţa de vară, devenise un obicei să bată zilnic acest drum, cu voia ori fără voia ei, pentru a-i duce de-ale gurii la prânz. Era unul din puţinele momente ale zilei, în care biata fată se simţea, totuşi, mai bine. Putea să fie relaxată, sinceră, să se manifeste spontan, fără teama de a se trezi lovită, jignită sau trasă de păr, ba chiar putea râde de glumele stângace ale lui Vasile. Împărţeau momente scurte de fericire, când erau doar ei doi, ca pe o binecuvântare. Îi lega acelaşi sentiment de frustrare pe care îl trăiau în prezenţa Lenei. Mergea agale pe Calea Severinului, cu capul în pământ, gândindu-se ce treburi mai are de pus la punct când va ajunge acasă. Era destul de concentrată şi, cu atât mai mult, se sperie puternic în momentul în care se lovi brusc de un obstacol. În momentul impactului, în urechi îi răsună vocea răguşită, şoptită ameninţător, a unui bărbat, care, fără să ezite, o îmbrăţişă brutal în fracţiuni de secundă, plasând lama lucioasă a unui cuţit în pieptul ei, între sâni, neîncetând să privească agitat împrejurimile. – În sfârşit, păpuşică, jigodie mică! Azi mă voi înfrupta din dulceaţa ta… Mmm! Nu care cumva să-ţi treacă prin cap să ţipi, să zici ceva, că te fac bucăţi, ai auzit? Ssst! Să fii cuminte şi Gogu te va iubi de nai să uiţi o viaţă-ntreagă. De o faci pe târfa cu mine, praf te fac! Mmm! Da’ ce carne tare ai şi ce merişoare! Fire-aş al naibii, abia aştept să muşc din ele! Mâna stângă, negricioasă şi murdară, îi frământa violent sânii fetei, trecând de la unul la celălalt, în timp ce ochii lacomi le urmărea tremurul sub bluza subţire de vară. Şocată şi speriată, Romelia se blocase în primele câteva clipe, fără să-şi dea seama cum să reacţioneze. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe lama cuţitului ce-i împungea pieptul, manipulat cu îndemânare şi repeziciune de mâna negricioasă de la un sân la altul. Simţea doar durere şi scârbă. Rămăsese ca mută, înmărmurită de groază, ochii devenindu-i izvor de lacrimi. S-a dezmeticit şi a înţeles pericolul la care era expusă, în momentul în 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

care bărbatul a prins-o de fese, trăgând-o puternic către el şi frecându-şi trupul de al ei, înţepând-o în acelaşi timp cu lama cuţitului. Romelia icni cu groază... – Ssst! Să nu ţipi! Să mergem, altfel te fac aici, că nu mai pot, zdreanţă! Eşti bună rău de tot! De când stau eu cu ochii pe tine... – Lasă-mă în pace! Nu merg nicăieri! Ce ai cu mine, omule? răspunse Romelia plângând şi privind cu disperare în jur, sperând să găsească o posibilitate de a se salva. Privirea ei, ce căuta peste umerii bărbatului, descoperi că în capătul străzii tocmai intrase o maşină de la Drumuri şi poduri. Într-o clipă, Romelia se hotărî, potrivit planului ce-i venise în minte. Era convinsă că, în primul moment, distragerea atenţiei agresorului era unica sa şansă. – Ba, vei merge şi încă cum! Doar că de nu vei vrea de bună voie..., vei vedea ce te aşteaptă, scorpie! o ameninţa bărbatul, scrâşnind din dinţi. – Bine! Merg, dar dă-mi drumul, nu mă mai strânge! Nu putem merge aşa... – Nu mă minţi? Te omor, dacă o faci! continuă tuciuriul să ameninţe privind-o în ochi dur şi suspicios. Inspirându-i încredere figura inocentă a Romeliei, după câteva clipe de gândire, el coborî uşor mâna în care ţinea arma albă, după care împinse fata, la un pas distanţă, pentru a avea spaţiu să-şi prindă cuţitul la cureaua gen centură. Romelia privi repede în direcţia maşinii. Aprecie că ar mai fi mai puţin de două sute de metri până la ei. Fără sa mai stea pe gânduri, profită de clipa de neatenţie a acestuia şi îl împinse cu amândouă braţele în umeri, în timp ce cu piciorul drept îl lovi puternic între picioare. Tuciuriul se prăbuşi la pământ icnind greu. În timp ce se zvârcolea cu mâinile între picioare, strângânduse covrig şi urlând de durere, Romelia o rupse la fugă pe mijlocul străzii, în direcţia din care venea maşina. Un scârţâit puternic de roţi făcu sângele fetei să-i îngheţe în vine. Mastodontul se opri foarte aproape de ea, înţepenind. Sleită de puteri în urma şocului şi a spaimei prin care trecuse, simţind că a scăpat de starea de pericol, dar realizându-i amploarea, urmările ce aveau să-şi pună pecetea pe viaţa sa, fata eliberă ultimele resurse de adrenalină văzând maşina la doar câţiva paşi de ea şi căzu în neştire, topindu-se pe picioare ca o lumânare. – Fir-aş al naibii! Ce-i asta? înjură tânărul şofer din dosul volanului mastodontului. Ce-i cu nebuna asta? se întrebă el, nedumerit şi furios, coborând din maşină şi îndreptându-se către Romelia, care zăcea

nemişcată pe caldarâm. Măi fată, tu eşti nebună? Ce mama naibilui te-a apucat? Vrei să te sinucizi? Vrei să mă bagi în puşcărie? Ridică-te naiba odată, că doar nu te-am lovit! Tu nu auzi? Ce-i cu teatrul ăsta? Ridică-te! Măi..., ce-i cu tine? Niciun răspuns nu primi din partea ei. Fata zăcea ca moartă pe pavelele de piatră, fără a schiţa nici cel mai mic gest. Paloarea de pe faţa ei frumoasă, încadrată de părul blond, răvăşit, ce-i cobora pe umeri, liniştea genelor lungi şi buzele întredeschise, lau făcut pe şofer să rămână pentru o clipă nemişcat, să fie cuprins de o stare ciudată de linişte, de calm inexplicabil. Se frecă la ochi, parcă pentru a se convinge că fata chiar există, acolo, pe pavele şi nu este o arătare. Când a privit-o, din nou, s-a dezmeticit. „Tâmpitule!” se apostrofă în gând. Se aplecă, o prinse şi o scutură cu putere de umeri, strigându-i. – Măi, fată! Trezeşte-te! Ce ai? O plesni uşor cu palma peste obraji. – Hei! Trezeşte-te! Amintindu-şi că are o ploscă cu apă la maşină, dădu fuga şi luând-o în grabă de sub scaunul maşinii, reveni şi stropi abundent obrajii fetei, continuând să o strige. Romelia a tresărit. Dând semne de trezire, îşi mişca genele lungi, deschizând ochii mari, verzi, de culoarea smaraldului, dar speriaţi la vederea omului din faţa ei. Încerca să-şi amintească, dar nu reuşea. Cu teama şi groaza ce-i stăpânea întreaga fiinţă încă de mai înainte, îl izbi puternic în piept cu pumnii strânşi, dintr-un instinct de auto-apărare. – Nuuu! Lasă-măă! Tânărul, care stătea sprijinit pe un genunchi, luat prin surprindere, căzu pe spate dezechilibrându-se. Se ridică cu greu, în timp ce Romelia sări în picioare îngrozită, privind în jur, parcă căutând o portiţă de scăpare. Întorcând privirea către tânărul ce se uita cu surprindere la ea şi care păstra o anumită distanţă, Romelia realiză că omul nu seamănă nici pe departe cu agresorul ei. Acesta era şaten, cu ochii de un albastru azuriu, cu trăsături frumoase şi, în ciuda hainelor de lucru pe care le purta, părea un băiat îngrijit. Iar vocea ce o auzise vorbindu-i, deşi fermă, autoritară prin tonul cu care-i cerea să-şi revină, nu avea acel şuierat ameninţător, din contră, ascundea o blândeţe, o căldură ce-i pleca de undeva din interior. Fata izbucni în plâns. Un plâns amar, nestăpânit, un plâns despre care nici ea nu ştia pentru ce-l eliberează. Era spaima celor prin care trecuse, dar şi ruşinea pentru modul nedrept în care se comportase faţă de acest om, care dorise doar să

o ajute şi care se dovedise a fi salvatorul ei. – De ce plângi? Te-ai calmat? Poţi să-mi spui cine eşti şi ce s-a întâmplat? Ce ai păţit? O întrebă tânărul, calm, cu voce blândă, dar păstrând distanţa, nedorind să o sperie, prin apropierea sa. Eu sunt Petru. Ilie Petru şi lucrez ca şofer pe maşina Intreprinderii de Drumuri şi poduri din Craiova. Printre sughiţuri de plâns, cu faţa inundată de lacrimi, semn că abia acum elibera toată tensiunea acumulată, tremurând din toate încheieturile, fata abia reuşea să articuleze cuvintele, privirea fugindu-i involuntar într-o anume direcţie, o zonă care încă îi inspira teamă. – Ro... Romelia, mă… mă numesc. Romelia Petrescu, fiica lui Vasile Petrescu, manipulator la Drumuri şi poduri… Fusei la tata, cu de-ale gurii... – Fata lui nea Vasile? Fire-aş al naibii! Şi ce păţişi? De ce eşti aşa speriată? Cine, ce îţi făcu? – Veneam de la tata ca de obicei şi... Romelia îi povesti cu lux de amănunte toată întâmplarea. Petru îi spuse să urce în cabina maşinii, iar el prinse un levier în mână şi se îndreptă către locul unde fata îi relatase că s-a petrecut agresiunea. N-a găsit pe nimeni. Se vede treaba că individul îşi revenise şi, văzând că poate fi descoperit, spălase putina fugind din zonă. În graba sa, scăpase cuţitul, care îi căzuse de la centură, probabil, atunci când căzuse şi el pe caldarâm, în urma loviturii precise aplicată de Romelia. Intors la maşină, Petru i-a spus fetei să nu-şi facă griji că individul a dispărut. Apoi, a continuat: – Nu-ţi fie teamă, oricum nu te voi lăsa să mergi singură nicăieri. Spune-mi! Unde vrei să te duc? Unde locuieşti? Romelia îşi aminti brusc de Lena. O va ucide! Dacă află ce a păţit, o va acuza de toate relele pământului, nu va mai avea zile bune cu ea. – Trebuie să mă duci la tata. Da, la tata la serviciu, el va şti ce-i de făcut, el mă va înţelege..., continuă fata, îngândurată, mai mult pentru ea decât pentru Petru, care o privea uimit. Era atât de frumoasă, de inocentă! În acelaşi timp, părea atât de misterioasă, de matură în gândire, iar în sufletul ei de copil părea că se dă o luptă între forţe foarte puternice, contrare, inegale. Un copil şi un adult ce-şi disputau întâietatea. Mă duci odată ori nu? Ce rămăseşi aşa? Vocea autoritară a Romeliei îi întrerupe brusc şirul gândurilor, trezindu-l cu forţa unei găleţi de apă turnată direct în creştetul capului. – Da, desigur! Sigur că te duc, n-ar fi, totuşi, mai 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

bine să te duc acasă? – La tata, am spus. Să mergem! – Bine, bine..., mergem. Ajunşi la Întreprinderea de Drumuri şi Poduri, când a văzut fata şi i s-a relatat toată povestea, lui Vasile i s-au înmuiat picioarele. Înjura de toţi sfinţii şi chiar a intenţionat să-şi părăsească locul de muncă pentru a căuta şi identifica agresorul. Cu greu l-au liniştit fata şi Petru, spunându-i că acesta nu a mai fost de găsit în zonă. După ce s-a calmat, au luat hotărârea să nu-i spună nimic Lenei, iar Romelia să nu mai vină cu mâncare la el. Petru a reacţionat imediat, realizând că dacă fata nu mai vine însemna că nu o va mai putea vedea. – Nea Vasile, dacă nu-ţi este cu supărare, auzii din întâmplare discuţia, nu crezi că dacă fata n-o mai veni, nevasta dumitale îşi va da seama că ceva se întâmplă? – Mă Petru, mă băiete, fire-ai al naibii, tu! Ştii că-ţi merge mintea bine? Ş-apoi, la cum îi muierea mea de-a dracu, nici ăla n-o poate duce de nas. Uite că ne-am împotmolit..., cum să facem s-o dăm bine? Nici fata n-o mai pot pune în pericol, dar nici cu Lena nu ştiu cum s-o scot la capăt. Dacă află, îi vai ş-amar de fătuca asta, dar şi de mine! De-l aflu pe nenorocitul ăla, unde-i stau picioarele-i voi pune capul! Baragladină nenorocită, să-mi sperie mie copila? Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că mi-ai salvat copila şi iartă-mi gând rău şi vorba cu păcat! – Nea Vasile, de nu-i cu supărare, eu mă gândi la o soluţie, ar putea merge şi toate să fie bune... – Ia s-aud, mă, Petru! – Dacă am stabili o anumită oră când să iasă fata la stradă cu d-ale gurii şi eu aş trece, aşa ca din întâmplare, că tot circul toată ziua şi aş lua-o cu maşina, ce zici? Vasile, scărpinându-se în cap peste bască, răspunse precipitat, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă: – Mă băiatule, eşti dat naibii! M-ai scos din griji, dar trebuie să fim cu mare băgare de seamă! De ne află muierea, ne-am dus pe copcă toţi. Zis şi făcut. Totul mergea conform planului. În fiecare zi, la ora stabilită, Romelia ieşea cu trăistuţa cu mâncare în colţul străzii Tufănele, un loc unde nu era cunoscută. Petru apărea cu maşina, fata urca şi-i ducea mâncarea tatălui său. La întoarcere, o lăsa în acelaşi loc. Timp de mai bine de o lună şi jumătate au făcut zilnic acest drum împreună. Deveniseră buni prieteni. Tot drumul, dus-întors, vorbeau încontinuu, se tachinau, râdeau, distrându-se din cele mai 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ciudate şi mai neînsemnate lucruri. La un moment dat, Romelia i-a spus că are senzaţia că au crescut împreună şi că i-ar fi plăcut să-i fi fost frate mai mare. Rostind aceste cuvinte, o umbră a acoperit chipul ei frumos, senin, întunecându-l cum se întunecă pământul atunci când, în mijlocul verii, un nor negru de ploaie se interpune între el şi soare. Petru a privit-o, sesizându-i tristeţea, durerea pe care încerca, cu greu, să şi-o stăvilească. – Vrei să vorbeşti despre ce te apasă? – Nu! Poate altădată..., nu sunt pregătită, nu pot. – Bine. În altă ordine de idei, ca să ştii şi tu..., eu nu mi-aş dori asta. – Ce? Ce nu ţi-ai dori? Întrebă Romelia, curioasă, făcând ochii mari? – Să-mi fii soră mai mică... – De ceee?! – Hm! Să vedem! Pentru că... – De ceeee?! Spune-mi odată! – Pentru că nu aş putea să stau mereu lângă tine, să te văd toată ziua, să te cocoloşesc, să te apăr, să te ştiu că eşti sora mea, să te iubesc, doar, ca pe o soră. Na, că am spus-o! exclamă el şi continuă profitând de faptul că Romelia amuţise, privindu-l năucită. Da, Romelia, draga mea, să nu te sperii şi te rog să mă asculţi până la capăt. Eu cred şi nu doar cred, sunt sigur că te iubesc. Ştiu că pentru tine este un lucru nou, neobişnuit, s-ar putea să te sperie, să nu îl înţelegi la vârsta ta, ai doar cinsprezece ani, eu am douăzeci. Nu-ţi cer decât să-mi permiţi să te iubesc, aşa cum am făcut-o şi până acum, în tăcere, şi să-mi dai voie să te rog un lucru simplu, esenţial pentru mine, anume de a mă aştepta, să nu te măriţi! În septembrie voi pleca în armată, voi sta un an şi patru luni. Până mă întorc, vei împlini vârsta legală pentru a ne putea căsători, vei avea şi timpul necesar să înţelegi această situaţie şi sper, sper din tot sufletul, să mă iubeşti şi tu. Romelia, cât timp a vorbit Petru, a ascultat liniştită. Deci asta era. Ceea ce simţea ea pentru Petru însemna iubire. Acum se explica totul. Nopţile ei de nesomn, gândurile care-i fugeau mereu în întâmpinarea lui, momentele în care visa cu ochii deschişi şi imaginea lui prezentă peste tot pe unde mergea şi se întorcea, toate purtau un singur nume: Iubire. Era îndrăgostită de Petru şi ea, ca proasta, credea că doar lipsa unui frate, o face să trăiască aceste lucruri frumoase alături de el. Stomacul îi tremura şi era fericită că Petru i-a clarificat lucrurile, fără a-şi dea seama cât era de necesară această clarificare pentru ea...

eseu 33-42

Puiu Gheorghe Răducan

Ecoul Uite-așa și dintr-o dată, m-a cuprins dorul ecoului rămas cândva în poiana florii de salcâm din Sudosul copilăriei. Lăsasem acolo, atunci, un ecou pițigăiat al unui copil ce-l ducea mama de mână căci prichindelul nu avea curajul să urce singur în coasta Chiciurii, pe buza râpei cu mireasmă de floare de salcâm. Tot poposind în satul ce mi-a dat viață, deseori urc – mai greoi acum – pe dealul și-n văile unde-mi stă pitit ecoul sexagenar (plus). Pașii molateci se scutură de miezul asfaltului - dealul nu mă primește cu miros de asfalt - și o iau pe urma ochilor care se repezise-ră-n culme. Pășesc sprijiniț de bătrânul toiag al vremurilor pe ulița ce desparte „ținutul” lui nea Dumitru Iepure (acum al meu) și al lui nea Pavel. Aoleu, că demult au plecat și oamenii ăștia! S-au dus unde vom merge și noi. Bătându-mi tălpile, cărarea ce mă duce-nspre ecou mă poartă pe uliță-n sus, prin capul viei. Opresc un pic la cireșii lui Rădoi (nu mai sunt), doar numele le-a rămas. Nici ei nu mai sunt, nici nea Costică Rădoi nu mai este. Oale și... ulcele, jar și scrum... Dau roată cu ochii peste sat, pe linii de orizont proaspăt, dar mă-mpiedic de luciul turlei bisericii. Gânduri mă copleșesc, parcă un ecou răgușit mă cheamă, mă îndeamnă să urc. Of! Uite și cireșul lui țața Vena! Este plin de rugină..., de uscături. Multe, multe amintiri îmi stau cocoțate-n el. Le văd cu ochii de copil. Ecoul mă cheamă și iată-mă ajuns la Crucea Popii, o poiană frumoasă, o poiană de joacă pentru copii, dar nu se recomandă să fi singur pe aici. Eu sunt acum, dar caut umbra ecoului. Timizi, dar cu aceeași frică, ochii dau o raită spre sălbatica și înspăimântătoarea vale, spre Pârlitură. Podul bătrân de aici din care vremurile i-au luat scândurile, îmbrăcat în mărăcini hidoși s-a sălbăticit și te privește fioros. Îi iau repede de acolo și-i arunc pe Chiciură în sus. Pașii răsuflă greoi, coasta Chiciurii nu sencumetă să-i ajute, dar... iată-mă sus! Doream și doresc să mai ascult ecoul pițigăiat al copilului din mine. Anii s-au depus, cred, și peste ecoul meu. Îl strig mereu, mereu, dar îmi răspunde, se-ntoarce către mine unul bătrân, ruginit, hodorogit, ce poartă-n coadă un prelung oftat. Ce-o fi pățit, vâzut și auzit ecoul pădurii mele?? Rezemat în cârja anilor mulți, am ajuns iară pe buza râpei din Sudos când floarea de salcâm plină de miere... plecase... Of, Doamne! Ce frumos este când mierea urcă-n floare! Ce greu le este albinelor să urce coasta! Da. Sunt pe buza râpei și-i privesc

buzunarul. Este plin cu verdeață, dar o verdeață care mă doare. Ochii-mi se reazemă de hăul prăpastiei, dar și spre nord, mai sus, unde cerul se sprijină pe umerii pădurii Romaneștiului. Același cer, aceeași pădure..., numai ochii sunt obosți. Văd șușeaua care, îmbrăcată cu asfalt gropicizat se strâmbă la mine, văd sfoara ei neagră și găunoasă. Când se apropie de apa Șasa, Iordanul copilăriei sfinte, când se depărtează unduindu-se blând, angelic, către văi, pe marginea lor. Stând cocoțat pe umerii dealului chel, parcă o mână nevăzută îmi trasează linii de orizont. Noi și noi linii. Toată viața, până-n oboseala rebegită de acum, am alergat spre linii de orizont. Of, Doamne, dar eu îmi caut ... ecoul! Este al meu. Acum, la vreme de apus vreau sa stăm de vorbă..., la o ... tacla, chiar și așa... de demult prieteni, așa ca între ... noi, să ne mai adunăm de pe drumuri căci multe mai avem a ne spune. Ecoul meu de parfum și catifea, nu prea-mi iese în cale.... Dau mereu roată cu ochii spre linii fragede de orizont, iar urechile-mi așteaptă sosirea scumpului ecou pe care l-am depozitat în cufărul vremurilor pentru momentul când voi veni la el. De două ceasuri stau în fruntea râpei din vârful salcâmilor dezbrăcați de floare și nu apare. Îl strig și vag aud câteva mormăituri. Plec și pe cărarea străjuită cândva de creițe, mă afund periculos în inima pădurii care mă foșnește. Nimic nu mă împiedică să-mi caut ecoul. Până și foșnetul pădurii este schimbat. Parcă mă ceartă că l-am părăsit de mic. Ecoul, ecoul!... Unde este ecoul copilului din mine! Pe aici l-am ascuns, parcă! – Hai, mă, copile, răspunde! Cobor spre hududoiul veșnic umed unde cândva, vacile se înpotmoleau de chemam părinții din sat să ni le scoată. Da, pe-al ăstora, ecoul ăstora îl aud! Îl aud pentru că stă de strajă locului. Trec peste această sălbăticiune de șanț, urc o țâră și cotesc apoi spre mirifica poiană de la salcâmul aplecat. Aici, în această vale sălbatică plină de mărăcini moderni de sălbatici, disting o voce răgușită, ceva fricos de emoționant care seamănă cu ceva din ființa sufletului meu. Nu văd nimic, dar aud. Din ce în ce mai clar, cu cât mă apropii de salcâmul aplecat..., și mai clar. Doamne, dar l-am lăsat copil, ce este cu această voce hodorogită! Este ecoul meu! El trebuie să fie! Mereu îl aud cum mă strigă, cum mă cheamă, dar nu-l văd. Of! Și voi..., ochilor! Deodată, mii de fiori mă cuprind, mă petrec! La umbra gândului, în coaja salcâmului aplecat ce nu mai există, văd ecoul cum stă-n genunchi. Of, Doamne! Plâng! Ecoul meu, ecoul copilăriei cu var la tâmple și reumaism în oase stă-n genunchi și plânge. Ce faci, mă! Ai venit? 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dandu Briel

Metoda de trecere într-un timp personal! Metoda de ieşire din timpul clasic, măsurabil şi intrare în cel personal dorit. (partea I) La început am experimentat acest procedeu într-o biserică la slujba de duminică. A fost pentru prima oară când am perceput durata unei slujbe, de mai multe ore, ca fiind de câteva minute, fiind totuşi prezent pe tot parcursul ei. Aceasta este esenţa metodei. Reducerea timpului real la un timp unic personal mult mai mic. Întotdeauna am fost obsedat de scurgerea timpului şi am văzut că această trecere este foarte subiectivă. Sunt unele situaţii în care timpul pare că trece mai greu iar în altele, extrem de repede chiar atunci când este vorba de aceiaşi unitate de timp. Este evident, pentru oricine, că zilele de concediu trec foarte repede iar o zi plictisitoare de la serviciu pare că trece mult mai greu. Dacă, din contră, lucrezi la ceva cu mare plăcere „uiţi” de trecerea timpului şi te trezeşti brusc că trebuie să te opreşti, că s-a făcut seară sau trebuie să mergi la masă. Cu toţii am trecut prin astfel de momente. Unităţi similare de timp sunt percepute diferit în funcţie de interesul nostru pentru activitatea în care suntem implicaţi. Din toate aceste exemple rezultă că scurgerea timpului, atunci când nu stai cu ochii să o măsori pe ceas, nu se percepe deloc ca o problemă precisă ci mai degrabă subiectivă ce depinde foarte mult de noi, de ceea ce dorim în momentul respectiv sau de ceea ce facem în acel moment. De aici rezultă că măsurarea timpului, fără ceas, ar putea fi aproximată, în anumite situaţii, după propria noastră voinţă. De câte ori nu aţi auzit în filme sau nu aţi citit în cărţi expresii ca: „am avut senzaţia că a trecut o veşnicie...” sau „totul parcă s-a petrecut într-o secundă” şi mai ales „nu mi-am dat seama când a trecut timpul” „am uitat de mine”. Acest „nu mi-am dat seama” reprezintă şi cheia timpului propriu, personal. De fapt în acel moment timpul a trecut exact cum a fost perceput de noi, adică mult mai rapid. În cursul meditaţiilor pe care le-am făcut, cu îndrumator autorizat, atunci când eşti în stare Alfa, adică acea stare lucidă aflată între somn şi trezire, pierzi total noţiunea timpului. Eşti decuplat de la scurgerea lui şi foarte puţine persoane îşi pot cronometra exact timpul de meditaţie. Aş îndrăzni să 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spun că nicio persoană nu mai percepe trecerea tipului în forma sa clasică măsurabilă cu ceasul. Culmea este însă că fiecare raportează la finalul meditaţiei un timp propriu, absolut unic și care nu corespunde cu al niciunei persoane prezente, darmite cu timpul real. În funcţie de personalitatea fiecăruia şi de modul în care i-a plăcut sau nu şedinţa de meditaţie fiecare om îşi apreciază, în realitate, scurgerea timpului după un ritm propriu. Dacă, de exemplu, am scoate toate ceasurile dintr-o sală, inclusiv cele personale şi am desfăşura diferite activităţi, care nu pot fi cronometrate în mod uzual iar după o anumită perioadă de timp ne-am opri şi am întreba pe cei din sală cât timp a trecut, de la începerea activităţii şi până în clipa prezentă, cu siguranţă că vom obţine tot atâtea răspunsuri diferite câte persoane sunt. În această situaţie nemaiavând niciun ceas personalitatea fiecăruia a măsurat timpul după cum l-a simţit. Unora li s-a părut că subiectul discutat a fost foarte interesant şi că timpul a trecut repede iar altora, dimpotrivă, că timpul a trecut mai încet. Aceasta este o demonstraţie clară şi elocventă că timpul personal al fiecăruia este diferit de la om la om. Omul nu este un cronometru și nu poate percepe timpul cu niciunul din simțurile sale. Timpul nu poate fi decât gândit. Majoritatea oamenilor s-au aliniat la modul convențional de măsurare a timpului bazat pe mișcarea materiei dar orice om are posibilitatea mintală de a evada din această convenție și a-și crea timpul propriu. De regulă, pentru a ști ora exactă, oamenii se uită mereu la ceas și nu încearcă alte moduri de aproximare sau comparaţii. Nimeni, atunci când se uită la ceas nu se gândeşte la ora propriu zisă ci la câte minute mai are până ajunge la birou sau cât timp a trecut de la plecarea trenului. Tot timpul când ne uităm la ceas ne raportăm la un anumit eveniment. Evident că pe o insulă pustie un om singur nu ar avea nevoie de niciun ceas! Pentru el 14,30 este identic cu 14,31 şi nu mai are nicio semnificaţie. Cel mult ar scrijeli pe scoarţa vreunui copac trecerea zilelor. Dacă nimic nu s-ar mişca pe pământ sau în univers şi nici măcar un singur strig dintr-un atom nu ar vibra, atunci timpul nu ar exista. Nimeni nu ar avea nevoie de el. Nimeni nu ar dori să măsoare nimic şi nu ar putea să compare nimic cu nimic pentru că nu există nici cea mai mică mişcare ce ar putea fi comparată. Există doar veşnicia fixă şi infinită. Timpul cronometrat a apărut ca o ciudăţenie a omenirii care la scara ei minusculă a simţit nevoia să-şi măsoare activităţile. Ţăranii noştri şi acum se uită la soare şi ştiu că este vremea de masă sau de culcare. Câţi ţărani aţi văzut pe câmp că-şi consultă Seiko şi spun: „Hai femeie pune masa că este 13 şi 24 de minute.” La scara universului am devenit chiar penibili

încercând să măsurăm infinitul acestuia în funcţie de timp. Avem noi aşa, o anumită pasiune sau obsesie a măsurării timpului. Am stabilit şi am decis că într-o secundă se parcurge o distanţă egală cu viteza luminii, care nici nu contează, pentru că după aceea am facut minutul-lumină, adică de 60 de ori viteza luminii, ora lumină şi de aici pâna la anul lumină nu a mai fost decât un pas. Niciun om de pe pământ nu-şi poate imagina cât reprezintă anul lumină. Pare doar aşa, o vorba, să spui că până la o anumită constelaţie din vecini trebuie să parcurgi mai multe milioane de ani lumină. Din acel moment, totul este pierdut pentru orice tip de imaginaţie. În esenţă problema este că timpul măsurabil este o invenţie umană şi este utilizat numai de oameni. Plantele, fluturii, copacii, animalele utilizează timpul natural aşa cum îl percepe fiecare în funcţie de lumină şi întuneric. Având în vedere cele expuse, mi-am pus întrebarea ce s-ar întâmpla dacă nu am ţine cont de ceasul de la mână şi ne-am creea un timp personal aşa cum facem, de fapt şi credem că se întâmplă, atunci când nu avem ceasuri pe care să stam cu ochii. De nenumărate ori, chiar în cursul unei zile, noi încercăm să aproximăm trecerea timpului. Mintea umană este cel mai puternic instrument din univers şi depăşeşte cu mult puterea unui umil ceas. Am plecat de la ideea că aprecierea trecerii timpului este o problemă subiectivă şi diferă de la om la om în funcţie de cum crede el că se petrece. Pentru unii trece mai repede şi pentru alţii mai încet. Deci, la final, dacă doreşte, fiecare om îşi poate cronometra singur timpul cum vrea el, utilizând unităţile de măsură cele mai convenabile. Am căutat să nu creez ceva extrem de diferit şi care să nu poată fi aplicat şi asimilat cu uşurinţă de oricine, în orice situaţie şi atunci m-am gândit, pentru o cât mai mare simplificare, să utilizez aceleaşi unităţi de măsură cu care operează toată lumea. Secunda şi minutul pentru că în cazul experimentului nu are ce căuta ora. Scopul experimentului este de a planifica şi sugera subconştientului să perceapă diferit timpul real înlocuindu-l cu un timp personal pe care să-l accepte în totalitate. Utilizând secunda şi minutul subconştientul nu sesizează că este păcălit. Ce aţi spune dacă aţi avea senzaţia că zborul cu avionul de la Bucureşti la Chicago nu a durat 9 ore ci 7 minute şi douzeci de secunde. Pare interesant! Eu am reuşit acest lucru fenomenal, după mai multe tipuri de antrenamente. Altcineva s-ar putea să reușească din prima încercare. Pentru a avea acest rezultat deosebit în primul rând trebuie să participi la un anumit eveniment la care să-ţi doreşti ca timpul să trecă mai repede sau şi mai frumos este să te bucuri de evenimentul

respectiv fără să te gândeşti la durata lui conform expresiei : „Nici nu ştiu când a trecut timpul”. Sigur că aţi auzit-o de nenumărate ori. În al doilea rând trebuie să nu ai niciun ceas clasic care să te distragă şi la care să poţi privi măcar cu coada ochiului. Ceasul clasic nu există! Este total contraindicat să începi, după o anumită perioadă de timp, să te uiţi pe pereţi sau la vecini sau să scoţi pe şest ceasul sau telefonul mobil şi să afli ora exactă. De la începutul şi până la sfărşitul evenimentului aflat în experimentare, nu priveşti niciun fel de ceas sau clepsidere sau umbre sau orice altceva ce ţi-ar putea sugera chiar cu aproximaţie ora exactă tradiţională! Înainte de a începe experimentul te gândeşti ce unităţi de măsură vei folosi. Sfatul meu este să utilizezi minute şi secunde, adică nu numai secunde, pentru că astfel păcăleşti mai uşor subconştientul. Dacă ai utiliza numai secunde s-ar putea ca subconştientul să devină foarte neîncrezător şi să te forţeze să schimbi modul de gândire revenind la timpul real convenţional, fără să vrei. Ar putea deveni o obsesie jenantă ca un concert la Sala Radio să-l planifici pentru 7 secunde. Suntem totuşi fiinţe umane şi nu putem nega chiar tot ce am învăţat. Corpul nostru funcţionează deja după anumite tipare. Deci stabilim că vom utiliza minute şi secunde. Subconştientul s-a obişnuit deja cu ele. Mai este necesar ca activitatea pe care o parcurgem să ne permită să aplicăm experimentul şi să transformăm timpul real în timp personal. Niciodată nu veţi reuşi acest lucru dacă sunteţi angrenat într-un meci de baschet sau handbal în care cronometrarea timpului este vitală. Metoda se aplică cel mai bine la activităţile statice, unde sunteţi asistent, sau privitor şi nu sunteţi implicat în niciun fel de activitate ce poate fi cronometrată din timp în timp. E inutil să încercaţi asta la televizor unde vi se anunţă ora periodic indiferent dacă vreţi sau nu. Eu am experimentat şi apoi am aplicat permanent acest mod persoanal de cronometrare la zborul cu avionul, la concerte, la anumite conferinţe, la slujba de duminică, adică în momente în care implicarea mea este extrem de redusă. Experimentul începe odată cu declanşarea evenimentului şi se finalizează odată cu el. Ca un prim exemplu concret voi cita chiar zborul meu cu avionul de la Frankfurt la Chicago planificat pentru o durată de circa 9 ore. Pentru că este o durată foarte mare de prelucrat am utilizat modulul de timp de 5 secunde. Iată cum! Odată cu decolarea am început să transform timpul real în timp personal încetând să mă uit la orice ceas. Toată tehnica constă în a păcălii subconştientul şi ai da de înţeles că numai tu şti exact cât este ceasul. Foloseşti unităţi de timp cunoscute şi asimilate şi le transmiţi subconşientului cu dorinţa clară că doreşti să fi crezut. (va urma) 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dan Sebastian Buciumeanu

Latinitatea noastră, delirul proto-dacic şi Împăratul Traian Nicolae Iorga şi-a intitulat unul din capitolele Istoriei sale cu îndreptăţire „Sigiliul Romei“. Această imagine-simbol năruie ca fără temei argumentele proto-daciştilor şi autohtoniştilor. Căci ce este mai important în etnogeneza noastră, ceara, oricât de parfumat-arhaică ar fi ea (v. mitosul eminescian al Daciei), sau sigiliul, cel ce imprimă în ceară semnul, recognoscibil şi descriptibil în termenii semioticii generale? Şi apoi sigiliul Romei rezidă în limba noastră latină pe care o vorbim. Chiar dacă acest „vorbim“ e de origine slavă, Să nu uităm însă că noi vorbim o latină mustind de seva veacurilor.

sunt intoxicări media care, pentru moment, ar putea întârzia, dar nicidecum stăvili, pe termen lung, integrarea europeană a surioarei noastre de la răsărit. O postare de pe profilul d-sale: „Împăratul Traian, strămoşul uitat“ mi-a amintit de cântul X al Purgatoriului lui Dante (în măiastra tălmăcire a lui George Coşbuc care, se simte, a pus în aceste terţine o intimă vibraţie), cel ce i-a conferit strămoşului nostru uitat o eternă neuitare ca pildă de justiţie, de simţ al dreptăţii dar şi de nobilă umilitate. Şi să notăm că evocarea lui Traian, splendid tablou cinematic de un intens dramatism, este cea mai vie dintr-o suită de basoreliefuri sculptate de mâna divină (cu pilde ale smereniei) ce se animă în ochiul şi auzul celui care le parcurge, așadar în mers, basoreliefuri în care vorbele personajelor sunt văzute iar gesturile lor, într-adevăr, vorbesc: „… Eu de-mpăratul, de Traian vă spui

Dacismele, de la cel romantic (M. Eminescu), la cele de la începutul veacului trecut și perioadei interbelice: B. P. Hasdeu, V. Pârvan, G. Călinescu (v. prefaţa la „Istoria literaturii române“) sau Dan Botta şi-au avut justificările lor estetice şi ideologice superioare. Dacismul ceauşist a fost însă o mistificare şi un moft caragialesc (carnavalesc) menit să asigure, printr-un mecanism de înrădăcinare de tip „Blut und Boden“, un pedigri milenar unui partid totalitar şi despotului cu care acesta se identifica. Dacismele actuale au coborât şi mai jos (v. elucubraţiile fostului ofițer de contrainfomații ceaușist, grafomanului Pavel Coruţ, autorul unor „Descântece din neamul Geto-Dacilor“ și „Cântece Daco-Române“ vrednice de atenţia în aeternum a unui Gogol, Flaubert, Ionesco sau Lucian Pintilie, cei „ce au testat în laboratoarele lor idioţenia lumii pentru a desluşi ce se poate citi în transparenţa ei“). Ultimele dacisme ne asigură că ar fi existat o preromână mai latină decât Latina, sau că dacii (o, câte se pun pe seama autohtonilor noştri din ceaţa istoriei, cu cât mai ceţoşi, cu atât mai fertili ca humus fabulatoriu de himere şi aberații care ne plac fiindcă ne hrănesc complexele naţionale!) ei bine, dacii ar fi vorbit o latină primordială din care, apoi, s-ar fi tras limba latină a lui Cicero, Vergiliu sau (noblesse théologale oblige) a Sf. Augustin sau a Sf. Toma D ’Aquino, evidente aiureli ce nu pot fi probate prin nimic temeinic şi de bun simţ. În Republica Moldova „delirul pro şi proto-dacic“ şi „ștefaniadele“, de care a vorbit în repetate rânduri, în cunoştinţă de cauză, dl. Vitalie Ciobanu, au fost și 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

şi-o văduvă-ntr-un plâns amar, şi-al gurii şi-al ochilor, s-a prins de frâul lui. Vuia tot câmpu-n goana călcăturii de roibi şi-oşteni, şi-n vânt peste Cesár stindarde de-aur îşi mişcau vultùrii. Şi biata, ea-ntre-atâţi, plângând amar: „Răzbună-mi, Doamne, dup-a ta putere pe fiul mort, să nu plâng în zadar!” El dă răspuns: „Aşteapt-acum, muiere, pe când mă-ntorc”. Iar ea: „Stăpâne bune!” ca cel [ce] n-are-astâmpăr în durere, „Dar dacă nu te-ntorci?” — „O să-l răzbune urmaşul meu”! Iar ea: „Al altui bine ce-ţi este bun, când uiţi pe-al tău?" Şi-i spune Traian: „Fii mângâiată. Se cuvine să fac ce-mi ceri, acum şi nu apoi, dreptatea vrea şi mila mă reţine!” Ilustrația: Eugen Delacroix, „La justice de Trajan“

Niţu Constantin

12 expresii (nu doar româneşti) comentate 1. S-a dus pe apa Sâmbetei (a „cam” dispărut). Apa sâmbetei era, într-o veche credinţă, un râu care se vărsa în Infern (adică în România secolului XXI), deci tot ce cădea în acea apă nu se mai putea găsi. Cred că toată industria românească s-a dus pe apa sâmbetei la indicaţia lui Petre Roman Neulander, pentru care femeile nu voiau valută, voiau doar să le pupe („morman de fiare vechi”, spre bucuria lui Bercea Mondialu’). La fel şi navele celei de a cincea flote comerciale din lume, de care ştie, poate, şi Traian. Aşa s-a întâmplat şi cu zone de pădure rase de Cherestoy sau de alţii! Hrebenciuc le păstrază! Popa Ilie îl miruie!

2. Banul n-are miros Impăratul Vespasian i-a urmat lui Nero şi a găsit visteria goală (na, că şi la ei era un guvernator Isărescu!). El a pus multe dări, chiar şi pe closete. La noi nu e cazul, că nu mai sunt closete publice. Nici măcar pe autostrăzi! Autostrăzi am zis? Puşchea pe limbă! De atunci, closetele se numesc şi vespasiene. Intr-o zi, fiul său Titus (viitor împărat, nu preşedinte aproape ales de partidul facebook) i-a spus că „boborul”, mai puţin cei din diaspora, râde şi îl bârfeşte (nu şi pe facebook) pentru că a scos bani dintr-o sursă mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă, nu era euro, şi i-a spus: „Uite, banu’ n-are miros!”. Aici nu comentăm! Nu suntem în spaţiul acela, Shengen, cu EADS!

3. Îi face capul calendar Este o expresie veche şi a pornit de la faptul că, demult, când nu existau laptop, iphone sau notebook, în calendare apăreau multe cifre, date astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ţinute uşor minte. Nu existau telefoane mobile inteligente şi „goagălul” lui (e)Vanghelie. Cum se marcau punctele roşii lunar în calendarele personalizate, nici asta nu ştim! Mai ales în epocile pietrei sau papirusului! Mai facem săpături. Ne săpăm între noi!

4. Nici în clin, nici în mânecă Ştim că mâneca este partea hainei care acoperă braţul (cam lung la unii politicieni), iar un clin este o fâşie oarecare de material. Nu este nici o legătură între aceşti termeni şi expresia românească „a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceva sau cu cineva”. Expresia este veche şi se trage din Transilvania (nu ştim dacă şi în Covasna, în Harghita, la Fântânelele lui Boc, Koloşvarul lui Gherman sau „Hermastadtul” lui KWJ). Acolo, ţăranii spun „în mânec” când urcă cu carul un deal şi „în clin", când coboară (la vale, nu vă miraţi, ţineţi cont de „g”, acceleraţia aia gravitaţională, cu legea ei, nevotată în parlamentul bicameral). Când căruţa şi căruţaşul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în mânec (cum stau parlamentarii câteodată, în campanie electorală, postează continuu pe facebook, dar „salariile merg”). Expresia a pătruns în toate regiunile ţării, roşii sau albastre la alegeri, şi s-a păstrat până azi, nu cu sensul primar, ci aşa cum am spus, să nu ai de-a face cu ceva (politica) sau cu cineva (politician) în nicio împrejurare.

5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer Expresia e bazată pe credinţa celor vechi (şi a neşcoliţilor români de azi cu bacalaureatul sărit sau a pupătorilor de moaşte la îndemnul lui Daniel) că cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau cei fericiţi, aşa că expresia înseamnă că te afli în culmea fericirii, desfătării şi bucuriei. Dacă urci în Parlamentul ţării sau în viitoarea catedrală a mântuirii neamului, te apropii la propriu, după cota topografică, la figurat mă abţin!

6. în vino veritas – în vin este adevărul (pe când era vinul vin) Expresia, veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul. Bărbatul la băutură devine vorbăreţ (astăzi şi femeile, care ieri găteau ca mama, iar astăzi beau ca tata) şi atunci dezvăluie taine pe care le-ar ascunde dacă ar fi treaz. Nu se ştie ce părere avea Păstorel. De Oprişan de la Focşani ştim. DNA, Codruţa şi tizul meu, fostul procuror aproape şef, Niţu, ar trebui să folosească metoda? Dar cât de „curat” este vinul azi? 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

7. Muncă de Sisif Sisif a fost un rege legendar (să zicem Năstase), pe care Zeus (să zicem Traian) l-a osândit pentru nesupunere în Olimp (să presupunem Zambaccian) să urce un deal din infern (nu la Cornu, ci la Rahova) ducând în spinare o stâncă uriaşă. Dar cum ajungea în vârf, chiar dacă mai scria şi publica o carte, inclusiv pe blog), stânca aluneca sau era împinsă de procurori DNA şi Sisif trebuia să o ia de la început. Expresia se referă la o strădanie istovitoare şi inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins. Cum ar fi îndemnul lui Traian „să trăiţi bine”, ce trebuie înlocuit cu „mai trăiţi?” Nu comentăm. Că munca azi e rară! Ajutorul social să trăiască!

8. Piatra de încercare Este o piatră foarte dură, de culoare neagră (cred că ştie borduristul Videanu). Piatra este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie este din aur şi din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră (nu cum freacă menta unii parlamentari) şi pe fâşia subţire de metal rămasă pe piatră se toarnă apă tare (acid nitric, „ştiu colegii mei, intelectualii” – Elena Ceauşescu). Dacă metalul nu este aur, urma dispare, dacă este aur, culoarea căpătată de urma galbenă indică felul şi caratele aurului. Expresia „piatră de încercare” se foloseste când este vorba de o probă foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă (aşa cum era, pe vremuri, la noi, examenul de admitere la facultate; universitatea Spiru Haret şi alte câteva se excud).

9. Ca-n Codrul Vlăsiei Codrul se întindea din nordul Bucureştilor până la Cernica, Izvorani, Snagov, chiar aproape de Ploieşti. A trece prin această pădure era un act de mare curaj, pentru că tâlhăriile acolo se ţineau lanţ. Vorba „ca-n codru’ Vlăsiei” se aplică şi azi celor care fură fără ruşine din avutul public. Nu mă bag, nu ştiu! Pe la Snagov chiar! OPrințul Paul știe! Expresia mai înseamnă un loc fără control, unde domneşte jaful şi frauda. Pentru alţi codri, îi puteţi întreba pe Verestoy şi Hrebenciuc, dar şi pe anumiţi judecători din Braşov sau din Covasna. O trecere pe timp de iarnă pe autostrada A2 este la fel de riscantă. Expresia băsesciană „Iarna nu-i ca vara!” poate înlocui expresia de mai sus. 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

10. Pielea ursului din pădure Expresia provine dintr-o fabulă de La Fontaine. Eu nu îl citesc pe Donici! Doi prieteni au vândut unui blănar (pentru cunoscători, nu era socrul din Sibiu) blana ursului pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, fără să-l consulte pe Ţiriac, că era la Balc, la mistreţi, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinşi de groază, unul, cu pantalonii îngălbeniţi de nu ştiu ce, se urcă într-un copac, iar celălalt face pe mortul. Ursul nu mănâncă stârvuri precum şacalul pedelist şi după ce l-a cam prea mirosit pe cel de jos, a plecat nedrogat, spre judeţul Dâmboviţa sau spre tomberoanele din Braşov. Prietenul din pom coboară şi-l intreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. „Mi-a spus să nu-i mai vând pielea până nu-l vânez”. Sau în alte fabule i-ar fi spus să-şi aleagă cu grijă prietenii. Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mână nu e minciună, sau se mai foloseşte atunci când un prieten ne dezamăgeşte. E valabil şi pentru candidaţii cu promisiuni „măreţe” în campania electorală. Excludem „pas cu pas” „lucrul bine făcut”? Vom vedea! Mai ţineţi minte kilometrii de autostrăzi promişi? Iar vom vedea!

11. Dacă tăceai, filozof rămâneai Maxima este extrasă din lucrarea „Mângâierile filozofiei”, care aparţine filozofului antic Boethius. Acesta se afla în închisoare pentru nişte declaraţii care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ în imprejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decat cuvântul. Aţi văzut că a avut efect pe 16 noiembrie, în turul 2? O completare azi ar fi cu expresia „dacă nu foloseai telefonul mobil, nu erai ascultat (de SRI) şi nu erai învinuit (de DNA)”!

12. Vorbe de clacă Cu înţelesul de „vorbe fără miez, de flecăreală”. Expresia este legată de mica adunare de vecini de la sat, numită clacă (la mine se numea „hopşe”). Vecinii se adunau şi ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se spuneau tot felul de snoave, de ghicitori şi de bârfe din sat. Nu existau încă partide. Acum acolo se bârfeşte. Munca era reală, nu virtuală! Nu existau facebook, tweeter, Linked in sau chat! Şi campania electorală conţine „vorbe de clacă”? Dacă da, atunci suntem în România „lucrului bine făcut” şi…… „Să trăiţi bineeeeee!!

Mihaela Popescu

În căutarea scrisului altfel. Ziua VII Gânduri… „O săptămână printre cuvinte altfel”, printre gândurile unui scriitor altfel… Adevărată încântare… pentru mine, filologul, omul afundat în studiul tainelor mâinilor îndemânatice și al minților luminate de geniu; pentru mine, jurnalistul, omul de televiziune, vigilent la orice întoarcere de condei, asemeni unei mișcări de cameră speciale… Adevărată încântare, pentru mine, omul simplu, pentru care o carte este locul unde se văd sunete și se aud culori, unde se respiră suflete și se visează trăiri… Adevărată încântare… „Cartea aceasta ţine de scrisul interzis. Cu un an în urmă, mi s-a oferit posibilitatea să regizez un film. Cum am fost nevoit să muncesc pentru a mă pregăti în vederea acestui lucru, a învăţa să stăpânesc limbajul imaginii, al cadrului, al sunetului, al decupajului, n-am mai putut scrie. Apoi, în ajunul primului tur de mani velă, mi-a fost dat un contract care îmi interzicea schiul şi orice sport care presupune riscuri; când l-am semnat, mi s-a dat de înţeles că ar fi preferabil de asemenea să nu scriu, deşi, oricum, nu aş fi avut timp. Era o provocare mult prea mare. În timpul turnării şi al montajului, am profitat de rarele ore libere ca să mă izolez de echipă şi să redactez pe colţurile meselor, dimineaţa, la micul dejun, seara, în camerele de hotel, aceste nuvele pe care le aveam în minte de ceva vreme. Simţeam iarăşi fericirea scrisului clandestin, aceea din adolescenţă: umplutul paginilor recăpăta gustul plăcerilor suspecte.”

„Ziua aducea lumina puţină, ceaţa silind-o să rămână cenuşie; când se risipea, un paravan de nepătruns alcătuit din nori apăsători atârna peste lagăr, ca o armată de sentinele.” „Îmi închipui că, dacă mi s-ar încredinţa mie sarcina de a spiona o închisoare de femei, nu aş proceda mai bine. M-aş preface tăcută, singuratică, şi astfel, cu timpul, aş primi confidenţe. E mai sigur aşa decât să faci pe simpatica, nu credeţi??” „E ca într-un coşmar: să fii respinsă de un grup, să-ţi dai seama de asta şi să nu mişti un deget ca să împiedici excluderea! E inuman… Ma întreb dacă Olga are inimă.” „Gazdele mă instalează într-un fotoliu cu braţe tocite, iar eu încep să citesc cea mai frumoasă carte din lume…” CRITICĂ: „Cea mai frumoasă carte din lume… are graţia şi forţa vizuală ale marilor texte literare.“ (Lire) „Schmitt e un povestitor înnăscut, care are harul de a spune poveşti aparent simple, ce conţin însă o adevărată filozofie de viaţă.” (La Libre Belgique) „… superbe povestiri care ne amintesc de Maupassant prin linia narativă, finalurile neaşteptate, umorul sarcastic şi pătrunderea psihologică.“ (Kirkus Reviews) SFAT: Scrieți, ca să simțiți cu adevărat cât de frumoasă și neașteptată vă este viața!

Eric-Emmanuel Schmitt CEA MAI FRUMOASA CARTE DIN LUME „- Cum te cheama?” Buzele nu i se mişcară, dar o voce gravă rosti “- Olga”. „- Îmi inchipui că, la fel ca noi toate, erai iubita preferată a lui Stalin, care s-a plictisit?” Credea ca face o gluma, spunand o fraza aproape rituala cu care erau intampinate disidentele; fraza aluneca peste necunoscută ca o piatră asupra gheţii. „- Pe mine mă cheamă Tatiana. Vrei să te prezint celorlate?” „- Avem tot timpul.” „-Sigur că avem tot timpul… o să petrecem luni, ani în groapa asta, poate că o să murim aici…Deci o să avem tot timpul.”

EDITURĂ: Humanitas Fiction, 2011 / Colecţia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt Sper că v-am convins în primul rând să îndrăzniți să scrieți, apoi să citiți un autor contemporan ALTFEL… Simt că, la fel ca în cazul „HOȚULUI DE CUVINTE”(din toamna 2015), „ÎN CĂUTAREA SCRISULUI ALTFEL” să fie un demers cultural, dar mai ales uman, reușit… Simt că am reușit… Vă mulțumesc!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

„Strigătului de dor” al necunoscutei autoare.

taif asuri... 43- 46

Cati Urucu

Maria Simion Ce dimensiuni poate căpăta uneori o prietenie! Se spune că, dacă nu-ţi poţi alege familia, ai posibilitatea să fii atent măcar la modul în care îţi selecţionezi prietenii. O prietenie poate dezlega multe mistere, poate alcătui altele, poate învinge oştiri de mâhniri, poate traversa mări de împliniri sau de îngrijorări reciproce... Oricât ai fi de puternic, de instruit şi de înţelept, nu se poate să nu existe împrejurări, momente şi posturi, în care să simţi nevoia să ceri sfatul cuiva sau să aştepţi o mână salvatoare, venită parcă de undeva din neant. Sau, atunci „când totul pare pierdut” , când nu ţi-a mai rămas nici măcar „răbdarea, dragostea şi speranţa” – aşa cum ne sfătuia Balzac, să nu existe cineva, care să ştie să aducă o alinare peste sufletul tău rănit. Însă, de unde să ştim cine ar putea face asta, fără să se folosească de situaţia în care suntem, fără să o exploateze cândva. Nu ştim, categoric, însă am convingera că prietenia este o formă existenţială, binecuvântată de Dumnezeu. Uneori, prieteniile se instalează fulgerător. Vezi un om, a cărui înfăţişare îţi atrage atenţia, chiar dacă aparent, poartă haine obişnuite, zâmbeşte la fel, merge aşijderea cu mai toţi oamenii. Însă descoperi în el, în mimica, în privirea sau exprimarea lui, în tonul vocii sale, o comoară pe care o cauţi de multă vreme. Încerci să te apropii de el, uşor temător, gândind că este posibil să nu-i placi, iar imboldul tău către fiinţa lui să fie interpretat rău şi să rămână neînţeles. Însă, providenţa poate face şi altfel, dovedind că-ţi poate fi o aliată, căreia să-i mulţumeşti şi să-i fii recunoscător. Într-o zi de iunie a anului 2015, într-un mediu în care m-a introdus doamna Aura Ungureanu, căreia îi port o recunoştinţă permanentă, am reuşit să cunosc numai oameni frumoşi şi elevaţi. Aşadar, sunt invitată de distinsa doamnă Ungureanu, la o lansare de carte a unei doamne educatoare despre care nu ştiam nimic. Am plecat cu inima deschisă. Sunt deopotrivă curioasă, încântată şi nerăbdătoare, să ştiu ce simte, cum îşi exprimă gândurile şi cât de convingătoare este, prin scrierile sale, poeta Maria Simion, sărbătorita care ne aştepta la lansare volumului de versuri „Un strigăt de dor”. Ce „strigăt” lansa oare doamna Maria Simion? Mia plăcut alegerea pe care a făcut-o pentru volumul său de poezie iar acesta a fost un motiv în plus, să plec spre sala Bingo Chez Gabi, unde urma să ne întâlnim pentru a ne bucura de această „naştere” a 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Însoţită de gentila doamnă Aura Ungureanu, ajung la locul care, mai târziu, a devenit pentru mulţi iubitori de frumos, încă un punct de pornire a dragostei faţă de cultură. Nu începuse încă evenimentul. Ne primeşte chiar doamna Maria Simion, îmbrăcată ca pentru o sărbătoare, emoţionată şi amabilă. Poeta sărbătorită, este, aşa cum am menţionat, educatoare. Poartă în toată fiinţa ei, un soi de tristeţe, pe care ştie să şi-o mascheze, arborând un zâmbet uşor reţinut, chiar dacă e mereu amabil. Gestica ei îmbracă mereu uniforma unui om obişnuit cu autocontrolul specific tuturor educatorilor buni. Văd în sală câţiva copii, care înteleg ca sunt din grupa domniei sale. Observ că micuţii nu ţin neapărat să se facă remarcaţi iar asta spune multe despre educaţia lor. Evenimentul în sine este deschis de însăşi protagonista serii şi a evenimentului. Ne vorbeşte puţin, mulţumeşte celor care au făcut posibil împlinirea acestui vis, ne citeşte câteva versuri, pe care le găsesc cu un bun mesaj social sau patriotic. Remarc câteva figuri de stil pe care le foloseste cu o îndemanare ce nu mă surprinde, cunoscându-i vocaţia de educatoare: „Cu mâinile goale o pâine frământ, Din doruri legate de spicul de grâu, De brazii uciși, de arsul pământ, De unda-ntinat-a bătrânului râu. Cu mâinile goale, dar sufletul plin, Pornesc să frământ o pâine aleasă Și-n tine, române, speranța-mi anin Că vrei să frămânți cu mine la masă.’’ Ce bucurie să întâlnesc la acest eveniment nume de răsunet: Andrei Păunescu, Mihai Napu, Trupa Micul Paris, Nicu Nicuşor, Valeria Arnăutu, Cristina Denes şi papuşile ei minunate. Fiecare dintre aceşti invitaţi au adus câte o picătură de bucurie şi de valoare magicului eveniment care a durat mai bine de cinci ore, făcându-ne pe fiecare părtaşi la „strigătul de dor” al distinsei poete. În acord cu mesajul pe care l-au transmis versurile patriotice ale Mariei Simion, la finalul evenimentului, Andrei Păunescu ne-a făcut bucuria de a interpreta cântecele: „Treceţi, batalioane romane, Carpaţii” şi „Doamne, ocroteşte-i pe români’’. Ştiu că, ajunsă acasă, în linişte, am să caut printre poemele acestui „Strigăt de dor” fiind sigură că am să găsesc motivul pentru care a ales acest titlu. Acum sunt prea obosită ca să citesc, însă sunt sigură că mâine voi fi în stare să descifrez „printre rânduri” gândurile doamnei Simion. Însă, dicolo de poeta aceasta, a cărei creaţie văd că e reuşită, recunosc, m-a fascinat omul pe care l-

am întrezărit, ascuns printre versurile ei clasice, simple şi sensibile. Părea că, dincolo de carapacea cu ajutorul căreia reuşeşte să-şi ascundă adevărata simţire, există o altă Marie Simion, care mi-a zâmbit discret şi tainic, invitându-mă să descifrez un cod al inimii sale, al strigătului său de dor. Deocamdată, citesc dedicaţia de pe prima pagină a volumului daruit: „Doamnei Caty Urucu, pentru o prietenie de lunga durată!” Îmi doresc să aflu ce fel de om este doamna Maria Simion, dincolo de ceea ce vedem pe scenă, la catredră sau pe stradă. Aşa că, îmi promit să ajung la câteva manifestări artistice organizate de ea. Aştept să fiu invitată la primul eveniment, al cărui protagonist este domnul Andrei Păunescu. Momentul soseşte mai repede decât m-am aşteptat iar aceasta mă bucură peste poate. Întrezăresc în această întâmplare, un semn că e posibil ca dedicaţia pe care am primit-o pe carte, să se transpună în realitate. Programul este prezentat de însăşi doamna pe care vreau să o cunosc mai bine. Însoţită de doamna Aura Ungureanu, urmăresc întreaga reprezentaţie, care mă înalţă spiritual, aşa cum era de aşteptat. Ştiam despre Maria Simion că este educatoare. Aflu acum, din comportamentul său, că ştie foarte bine şi, mai presus de asta, demonstrează prin propriul stil de comportament, că învăţământul este mama tuturor realizărilor, a victoriilor şi a frumuseţilor spirituale. Îmi place această doamnă, pe care am cunoscuto datorită unei alte persoane deosebite iar prin această nouă cunoştinţă, simt că-mi lărgesc orizontul în care am dorit mereu să exist şi să pot să rămân. Mă străduiesc să particip la toate evenimentele la care sunt invitată, convinsă că voi reuşi să mă apropii treptat de doamna Maria Simion, care, la fiecare întâlnire îmi aduce câte o noutate în ce priveşte acţiunile sale, caracterul şi educaţia sa. Este dascal ca mama mea, ca domnul Trandafir şi ca mulţi oameni iubiţi şi respectaţi de mine şi de neamul românesc. I-am remarcat tenacitatea şi obiectivitatea în ceea ce priveşte tipicul comportamental al copiilor, încă de la evenimentul pe care şi l-a organizat cu prilejul lansării propriei cărţi. S-a ocupat mai întâi de copiii invitaţilor, cărora le-a dăruit momente de relaxare şi de atenţie, după care şi-a început programul propriu zis. De fiecare dată când micuţii încercau să ne atragă atenţia nouă, spectatorilor cu giumbuşlucurile lor, doamna Maria Simion, le atrăgea atenţia într-un mod discret, asigurânîndu-i că vrem să ne amintim de ei doar prin poeziile frumoase pe care ni le-au spus, nu prin ceea ce încearcă să facă acum. Mi-a plăcut modul în care i-a făcut să gândească şi să înţeleagă într-un mod superior, că trebuie să preţuiască un eveniment, care este memorabil şi, prin

urmare, este musai să fie respectat. Atunci am înţeles imediat că distinsa doamnă Simion ştia foarte bine că intelectul copilului, deşi insuficient format, înregistrează în perioada preşcolarităţii o serie de restructurări importante. Mai ştia că gândirea orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii psihice, îmbogăţindu-se şi exprienţa cognitivă. Memoria afectivă este formată de emoţii, pe care doamna Simion a ştiut aici, acum să le stimuleze. Pe de altă parte, modul de exprimare al doamnei Maria, în general şi în special cu copiii, denotă o pregătire temeinică, dar şi un respect nemărginit pentru limba română. Am convingerea că această formatoare de inteligenţe, de talente şi de iscusinţe româneşti, cunoaşte foarte bine cuvintele lui Tudor Vianu: „cine vorbeşte, comunică şi se comunică”. Pune în practică cu o nonşalanţă transformată aproape într-un tabiet binecuvântat, orice cunoştinţă însoţită de experienţa îndelungată în educaţie, de fiecare dată când consideră că este nevoie să facă asta. Am înţeles deci, că semnalele pe care doamna le trimite copiilor, spun că nu trebuie să facem rabat de la regulile bunelor maniere, chiar dacă avem aparenta libertate a unei petreceri. Îmi place din ce în ce mai mult această fiinţă, care îmi aminteşte de mama, de sora ei Anişoara Marinescu, profesor la înalta şcoală de stomatologie din Bucureşti, de profesoara Gabriela Damian, cea mai frumoasă zână a învăţământului românesc. Într-o zi, sosesc mai devreme la unul dintre evenimentele organizate în acelaşi loc şi, bineînţeles tot de Maria Simion. Nu-mi fac probleme, pentru că pot merge să beau o cafea în barul discret şi liniştit de la Bingo Chez Gaby. Intru şi mă aşez undeva într-un loc mai retras. Un televizor merge fără sonor. Ce bine, ca să mă pot odihni. E aproape gol barul. Doar o doamnă răsfoieşte câteva pagini dintr-un dosar albastru. Stă cu spatele şi pare foarte atentă la ceea ce lucrează. Soseşte şi cafeaua pe care am comandato. Chelnerul are pe tăviţă doua cafele. N-am cerut decât una. Zâmbesc, bucuroasă că nu sunt singura care aşteaptă evenimentul, în faţa unei ceşcuţe cu licoare fermecată. Întorc capul, ca să văd cine este companiona mea de azi, chiar dacă fără voie. O zăresc în timp ce plăteşte. E chiar Maria Simion. Mă remarcă şi ea, îmi zâmbeşte şi mă invită alături de ea. Nimic mai frumos şi mai încurajator pentru mine. Cred că a sosit momentul să o întreb câte ceva despre felul în care a înţeles să se dăruiască micuţilor, despre unele aspecte mai puţin cunoscute de noi, spectatorii. Descopăr imediat în persoana dascălului priceput, şi un om blajin, comunicativ şi amabil. 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nici nu ştiu cu ce să încep, pentru că deşi îmi doream sa-i vorbesc, întâlnirea a sosit mult mai repede decât credeam iar asta m-a descumpănit un pic. Totuşi, intuiţia m-a ajutat. Pentru a deschide discuţia, mă gândesc că cel mai potrivit lucru ar fi s-o întreb ce ascunde dosarul albastru în care era cufundată în momentul intrării mele. Mă lămureşte că fiecare eveniment necesită o muncă de organizare privind numărul de invitaţi, de spectatori şi de artişti, precum şi alte amănunte, care trebuiesc prinse într-un program. – Se simte prezenţa unui organizator, fără îndoială, îi răspund, doar ca să mă gândesc la următoarea întrebare, care îmi şi sosise în minte. Ne înfruptăm amândoua din ceştile prea mici pentru apetitul meu şi ne observăm reciproc. Mie îmi place ce văd. O doamnă îngrijită, fără aere de vedetă. Gestica ei vorbeşte despre o modestie înnăscută, pe care am regăsit-o şi în poemele sale, din strigătul de dor. – Doamna Maria, o abordez în sfârşit, încerc să expun în scris părerile mele despre evenimentele la care particip. Găsesc la aceste manifestari artistice doar oameni cu o înaltă ţinută morală, artişti valoroşi şi personalităţi importante... – Te rog să-mi spui pe nume. Suntem cam de aceeaşi vârstă iar faptul că eşti prezentă la evenimentele noastre, mă face să te simt ca pe o prietenă. – Mulţumesc, zic, fericită că mi-a răspuns într-un fel aşteptătrilor mele. Aşadar, întrebările năvălesc dintr-o dată, ca şi când un zăgaz s-a ridicat dintre noi. – Am observat, întreb nerăbdătoare, că o promovezi pe Sara Rusu, fetiţa de 6 ani, în mai toate evenimentele pe care le organizezi. – Da, Sara a urmat cursurile la Gradiniţa unde activez, dovedind că are aptiutidini specifice unui viitor artist, încă de la 3 ani, când am primit-o la grupă. Ea este un copil foarte special, cu o memorie extraordinară, cu auz muzical, cu o voce bună şi cu talent interpretativ. În acelaşi timp, este un copil foarte energic. Şi, pentru că Dumnezeu, aşa cum zicea şi Albert Enstein, nu aruncă niciodată cu zarul, a ştiut în ce familie să o trimită. Aşa că, sub o îndrumare permanentă, coroborată cu susţinerea familiei, acest copil a demonstart că predispoziţiile sale native au fost foarte bine exersate, iar rezultatul final este cel care se vede. Îmi amintesc că atunci când la clasă le mai puneam înregistrări cu Vivaldi sau Porumbescu, Sara era mai prezentă, reuşind să-i captez în totalitate atenţia. – Îţi mai aminteşti şi de alţi copii asemenea Sarei? – Am mai avut cîţiva copii foarte talentaţi, dintre care unii au reuşit asemenea Sarei , cum ar fi Mirela 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Raicu şi Amira Badro, care au ajuns balerine, Raluca Anton, căreia i-am spus că are aptitudini de lider, fapt care s-a şi concretizat, dar au fost şi copii ai căror părinţi nu au dat suficientă atenţie îndrumărilor noastre sau alţi copii despre care nu mai ştiu nimic. – Este uşor să fii educatoare, mai ales la început de an, când micuţii se despart de familie cu greu? – În general copilul se adaptează în trei zile, însă adaptare poate dura chiar şi luni întregi. Îmi aduc aminte de o fetiţă, Alina, care a plâns timp de două luni. Nu puteam să o liniştesc decât ţinând-o în braţe. Aşa am făcut timp de două luni. După care, brusc a încetat să mai plângă. Gestul Mariei de a-şi consulta ceasul, îmi aminteşte că timpul mereu aleargă. Probabil că a sosit momentul să mergem în sală. Aşa este. Maria se ridică iar eu o urmez, mulţumită că am reuşit să întreţinem o dicuţie din care am aflat puţin din ceea ce doream să ştiu. Însă, mai presus de asta am constatat că nu este un om infatuat, iar lucrul acesta îmi dă certitudinea că putem continua dialogul nostru cu o altă ocazie. Intrăm în sală şi la scut timp, Maria urcă pe scenă. Acum pare alt om, învaluită de luminile rampei. Imaginea ei de acum, îmi aduce aminte de poveştile mamei, în care ne spunea despre rolul educatorilor, al preoţilor şi al celor ce împart dreptatea în lumea aceasta efemeră. Munca lor, dacă este făcută aşa cum se impune, este aproape divină. De ce? Pentru că, prin rolul lor definitoriu în formarea oamenilor, prin exemplul lor personal, pot schimba destine, pot îmbrăca lumea în haine total diferite de cele ale împăratului din poveste. De aceea am iubit şi am respectat pe toţi cei care îşi înţeleg menirea, sacrificându-şi timpul, răbdarea şi uneori chiar familia, de dragul muncii lor. Deşi am urmărit întregul program cu acelaşi interes, mărturisesc că am aşteptat cu nerăbdare ca la sfarşitul spectacolului să continui discuţia începută cu interesanta mea interlocutoare. Îmi amintesc un amănunt, care pentru mine a fost deosebit de relevant. Când Andrei Păunescu, împreună cu toţi artiştii participanţi a interpretat cântecul „Treceţi, batalioane romane Carpaţii” am observat că, alături de artişti, Maria cânta si fremăta. Am urmărit-o. Ştia întregul text. Am apreciat această dovadă de respect faţă de un cântec partiotic, ce ne vorbeşte despre istoria dureroasă a ţării mele. Abia aşteptam să reiau discuţia cu această dăscăliţă care merită cu desăvârşire să stea dincolo de catedra încredinţată nu numai de o simplă diplomă de absolvire, ci şi de trăirile, sentimentele şi priceperea ei în a-şi imprima personalitatea şi pricipiile educaţionale copiilor. Principii de o acurateţă şi o moralitate recunoscute nu numai de programa şcolară, ci şi de biserică, precum şi de societatea cea mai aleasă.

Puiu Gheorghe Răducan

Un petic de Chișinău

ce nu încă una? M-am hotărât atunci, „să iau Chișinăul acasă la mine”. Bine, bine, îl iau, dar cu ce nume să „botez copilul”?. Ce titlu pun „Chișinăului meu”?.

Sfârșit de august, început de septembie. Chișinăul forfote de cultură; Ziua Limbii Române, Congresul Eminescologic, dar și ziua de naștere a unui om drag mie, un om la care țin și pe care-l iubesc mult de tot, domnul academician Mihai Cimpoi. Adevărat „focar de cultură”, Chișinăul, în haină de gală, se „desfășoară angelic” și „academic” printre evenimente. La unul dintre acestea îmi vine și mie rândul. Confratele Vasile Căpățână, cu ceva timp în urmă, îmi duce cele două antologii, Mama și Tata, la un concurs select, cu juriul format din instituții și oameni de mare valoare culturală. Mă și programează în cadrul acestor evenimente culturale de început de toamnă, să lansez cele două antologii, fapt ce s-a și întâmplat. Cărțile au fost premiate la Biblioteca Națională Chișinău unde a avut loc lansarea, și unde am și donat un număr de 30 de cărți cu semnătura autorului.

M-am gândit, că dacă tot este la modă plagiatul, de ce să nu plagiez și eu numele cutiei de ciocolată primită de la Lidia Grosu, „Chișinăul de seară”. Ca „plagiatul” să nu fie… total – se practică – am să-i zic „copilului” „Chișinăul de prânz”, căci acum la prânz, când lumina zilei dădea-n fiert, am „clocit” această lucrare. Din cauza unui stupid accident de circulație (mi-a fost lovită mașina), nu am putut participa la toate evenimentele culturale chișinăuane, dar idea de a scoate această carte, de a „lua Chișinăul acasă la mine” (Doamne, când l-om lua!), a rămas. Profitând de descoperirile științei și tehnicii, de „măria sa, internetul”, de documentația destul de solidă de acasă, dar și de cele știute și cunoscute în desele vizite efectuate la Chișinău „cauzate”… de… Eminescu, de A.S.M., de prieteni și de dorul Unirii, am purces la „facerea” acestei cărți. Am prieteni la Chișinău. Nu puțini și buni, ci mulți și valoroși.

Donații de carte am mai făcut și la Biblioteca Onisifor Ghibu, la Biblioteca A.S.M. și Biblioteca Institutului Academic Internațional Eminescu.

De teama că pot omite pe vreunul dintre ei, am renunțat să le pomenesc numele în acest început de carte.

Nu de lăudat ar fi vorba aici, căci nimeni n-o poate face mai bine decât mine, ci de modul cum s-a născut ideea apariției acestei cărți.

Toate bune și frumoase, toate în regulă, deci, numai că la titlul cărții s-a produs… modificarea…

Revenind la Biblioteca Națională, însă, la lansarea celor două antologii, o bună prietenă, Lidia Grosu, mi-a făcut un plăcut și surprinzător cadou: un buchet de flori, o sticlă cu vin și o cutie cu ciocolată „marca”, „Chișinăul de seară”. Într-una din zile, chiar după lansarea cărții Lidiei Grosu, cu dorul de Chișinău în „buzunarul inimii”, pe un „crăpăt” de căldură, unde nici umbrele arțarilor naveau cu ce să te-ajute, am ieșit de la aerul condiționat al bibliotecii, la aerul „necondiționat” al capitalei Basarabiei noastre. Am traversat bulevardul cu numele domnitorului sfânt, și am intrat în parcul de lângă Arcul de Triumf. M-am pozat cu acesta, cu parcul, dar gândul îmi era să revăd Grădina Publică, marele parc de „la umbra statuii” lui Stefan cel Mare și Sfânt cu „clasica” Alee a… Clasicilor. „Sorbind cu nesaț” totul, aici pe alee s-a născut ideea acestei cărți. Ca „fabricant de cărți” – am vreo 45 cu antologii cu tot, pe care mi-am depus iscălitura, mi-am zis: De

Ajuns acasă, mergând pe cărarea ce duce spre Izvorul 24 al „făcătoarei de minuni” stațiuni, Băile Olănești, pentru „ozonificare”, dar și pentru mișcare, căci, știința a omis să monteze niște… pedale la minunile de calculatoare, schimbarea de titlu s-a efectuat: Mergând așa pe alee în zi splendidă de toamnă, privind cerul printre frunzele, încă verzi ale fagilor, observam ochiurile de cer. Natura îmbina cum nu se poate de bine albastrul unic al cerului cu verdele, tot unic și el al pădurii de fagi. Mereu nedespărțit de aparatul foto, am fotografiat aceste minuni Dumnezeiești. Revenind la destinație, am transferat minunile Domnului pe calculator și dintre ele am ales una pe care am pus-o copertă la această carte, apoi am scris pe „albastrul cerului”… „Un petic de Chișinău”, de fapt, numele de botez al acestui …”copil”. Da! „Mi-am luat Chișinăul acasă” ca să vi-l ofer apoi dumneavoastră, iubitorilor de cultură, viu, treaz, „nevătămat”… 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cultura de Neam, Biserica și Istoria de Neam, cu rădăcini în străfundurile istoriei, ne-a adus pană aici, pană acum, până azi.

sloganul meu pe care tot aici l-am înălțat, cu câțiva ani în urmă: «Dragi colegi, citiți foarte mult și scrieți foarte puțin. S-ar putea să aveți succes!»

Constat cu tristețe și amărăciune însă, că patriotismul și… românismul este mai fierbinte, mai puternic, în zonele unde românii sunt cu… „probleme”.

Poezia Alinei cântă, murmură pe alocuri și îi înlesnește cititorului căderea spre cer, spre frumos, spre Dumnezeire. Sunt onorat că am semnat alături de ea acest volum și am certitudinea că, în cel mai scurt timp, numele ei va fi rostit la niveluri din ce în ce mai înalte, fiindcă izvoarele ei de creație sunt inepuizabile, iar dacă bei din ele (adică dacă-i citești poezia) acestea te întineresc, îți dau noi puteri de viață, îți stimulează forța creatoare.

Sper și eu ca mulți alții ca Prutul să nu mai separe ci să… „unească maluri”, că peste Prut să nu mai fim vămuiți de gloanțe și pistoale. Poftiți, vă ofer „Un petic de Chișinău”, un petic de… „Chișinăul meu”! Scurte cuvinte despre plimbarea de la începutul acestei toamne la Chișinău unde am... conceput o nouă carte, „Un petic de Chișinău”.

Dumitru Sârghie

Versuri şi mătăsuri consonante Lansare Scriitorul sudamerican Guillermo Cabrera Infante definea astfel comunistul: «Comunistul este un animal care, după ce la citit pe Marx, atacă omul!» Într-o anumită măsură procedează la fel și individul lipsit de cultură, în general, și lipsit de mirajul poeziei, în special. În ceea ce privește volumul «Versuri și mătăsuri consonante», trebuie să recunosc că eu am dat tonul la cântec, dar Alina Neagoe a fost magistrală. S-a întrecut pe sine… Nu numai că a mers cu impetuozitate pe titlurile pe care eu le-am impus (mai puțin vreo 4-5 titluri pe care eu le-am luat de la ea), dar a scris o poezie modernă, de adâncă respirație lirică și religioasă, ceea ce demonstrează că un poet autentic, cum e ea, lucrează copios cu transcendentul. Poezia ei este una de substanță și este rod al lecturilor ei bogate, semn că a înțeles de la început 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Despre poezia mea n-am să spun nimic, nu-mi șade frumos...Pot însă spune că asupra ei s-au pronunțat destui oameni avizați, printre care regretatul scriitor și profesor universitar Petre Anghel, mâna dreaptă a lui Marin Preda, poetul Marian Drăghici, până mai ieri redactor-șef adjunct la Viața Românească, Paul Aretzu, poet și critic de artă și domnia-sa fost secretar al Uniunii Scriitorilor... Deja văd consacrarea Alinei Neagoe și îmi permit să-i dau un sfat prietenesc: să nu se lase la mâna criticilor conjuncturali de azi și să-și continue misiunea artistică care îi izvorăște natural din suflet, din știință, din ființă și onestitate, spre cinstea și mândria tuturor. Mulțumesc încă o dată Societății Culturale Anton Pann și în special lui Nicu Cismaru și d-nei Violeta Scrociob, liderii acesteia. Am fost acuzat aici că, la reînscăunarea lor, le-am făcut un fel de laudatio. Am învățat ceva de la Ion Rațiu, când i-am luat un interviu, în campania electorală a lui Emil Constantinescu: «Nu lovi într-un român care se străduiește să facă ceva pentru cultura neamului său! Fă-o tu mai bine decât el și atunci vei fi liniștit!» Trăiască cultura română, fiindcă doar prin cultură putem rămâne oameni!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu Redactori: Lenuş Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. R Reessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

R Reepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Lungu Lenuş

Izvor secat Ruga vreunui izvor secat de înrăire aduse încă o dată statornicele ploi să prindă tare-n vene puterile surzite și brusc, cerescul fluviu porni crud înspre noi. Stai ghemuit în noapte cu gândul alături amuțit. Se aude doar un țipăt prelung, de undeva din străfundurile ochilor tăi. Toarnă nisipul rece clepsidra în perete și dincolo de geamuri ursuza ploaie aruncă fire subțiri prin iarbă. Se ascund și câinii uzi sub streșini, gemând în tremur negru. Târziu, mai sparge liniști un țipăt răgușit și norii curg în suflet din ce în ce mai tare. Copacii crenelați de la răscruci căzutau în genunchi de-atâta ploaie... Cioburile sparte ale cerului învins printre trupurile verzi și curate răsăreau de parcă, din genunchi împinși, copacii spărseseră în ramuri negre oglinzi și presăraseră cu ele ropotul de ape. Călcam prin iarbă în mână cu un ciob de cer și cu adâncu-mbrățișat, până la oase, ud. În bogăția crudă de plante înecate încremenisem desculță și curată. Tristețe monahală înmărmurea arcada sub care în foșnire de agonii prelungi frunzare de verzi și negre dungi se unduiau în dans. Uzii copaci, de fructe grei, cu brațele-negrite înșurubau coroana în bolta sfâșâiată și roșie ca arama. Prin ierburi dormeau parcă vechi statui, copaci cu fructe-n mână și-n verdele puternic... tăcerea mea dintâi.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Stropi Stropi de rouă cu iz de lăcrămioară se aşterne peste timp sorb o rază de speranţă într-un pocal de fericire din cupa de cleştar noaptea îmi brodează cu stropi de mărgăritar pe un tărâm de stele cu tril de rândunele vise în noapte cerne timpul trece mă topesc de dor.

Visez Stelele nopţii mi se sparg în cioburi vântul îmi muşcă pielea arterele-mi îngheaţă umbra-mi zâmbeşte îmi decupează visele mă dezbracă de culori în negura nopţii prin valuri de speranţe nori de ceaţă mă acoperă iluzii deşarte îmi emană dor dansez salsa printre gânduri un fragment de serenadă stropit cu parfum de vise.