Taifas literar, nr. 1 (15)/2017

amintiri... ami n ti ri.p. . . p .2 2 e d i t o r i a l. . . p. 3 poe zi e. .. p. p. 5 editorial...

3 proz ... p. 17 e s e u .. . p . 35 2 poezie... p. t a i f a s u ri . . . p . 4 3 c ulo r i d e n oi e r i e .. . p . 4 8 proză... p.mb 18 eseu... p. 36 taifasuri... p. 43 culori de iarnă... p. 48

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

1

a am miin nt tiir rii coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Teodor Stefanelli

Mihai Eminescu Când amintirile...

Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atât de des Înduioşării mele. Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor 2

În noapte să se stângă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-şi, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci şi galeşi?

Amintiri despre Eminescu La petreceri i se dezlega limba şi cânta „Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu în Viena, el adesea lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academică „România Jună”, al cărei membru era, cum lua parte şi la petrecerile particulare… Se înţelege că aceste petreceri se făceau numai în birturi şi restaurante… Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuţii săi până dimineaţă, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră bună… Abia dacă se strecurau cei mai mulţi şi rămâneau numai doi-trei, i se deslega şi lui Eminescu limba şi atuncea ne şi cânta… Cântecile populare îl încântau şi pe acestea le cânta el cu mare plăcere”…, completează acelaşi coleg, Teodor Stefanelli. Acelaşi Stefanelli arată că atunci când ajungea la versul – „şi-nchinaţi câte-un pahar lui biet Barbu Lăutar”, Eminescu, cu ochii înlăcrimaţi, ridica paharul, ciocnea cu prietenii, îl golea dintr-o dată, „stând apoi lung timp dus pe gânduri”. Marele poet era îndrăgit de toată lumea, fiind chiar disputat, în special de cei din lumea literară a vremii. Erau chiar două grupuri care îl vânau, fiecare dorind să vină alături de ei să petreacă. Era „ceata” de la revista „Fântâna Blanduziei”, unde colabora şi el, şi cei de la „România liberă”.

E. Dăianu Tânăr şi sărac „Pe când stam la masă, intră în odaia noastră un tânăr negricios şi se recomandă Eminescu, student la Cernăuţi. Ocupând un loc la masa noastră, îndată începe a-şi povesti necazurile, cu suferinţa şi lipsa de mijloace… condus de dorul de a vedea Blajul a bătut drum lung… de unde a răsărit soarele românismului… Fumaţi, domnule Eminescu? Aş fuma, dar nu dispun de parale. I-am scos un florin pentru care mi-a mulţumit de mai multe ori...” (E. Dăianu – „Eminescu şi Blajul”). Mai târziu, Eminescu avea să-l întâlnească pe Dăianu la Bucureşti. Poetul i-a mărturisit că la Blaj i-au plăcut tare mult poveştile spuse de măgărariul de la seminar. „Spunea poveşti minunate”. Măgărăriul era cel care aducea apă de departe pentru seminar cu un căruţ tras de un măgar.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e ed diit to or riia all editorial 3-4

încurajare şi un umăr de sprijin. Fragile, dar

Costel Avrămescu

puternice, ca o mângâiere venind prin oglinzile retrovizoare ale sufletului, amintirile pot juca acest

Secretul mângâierii sufleteşti

rol. Ele nu s-ar putea impregna în memoria noastră

Mai abitir decât la sfârşitul de an, la începutul

ce nu au putut fi trăite ca atare la momentul

fiecărui an, după reacţiile puternice şi, uneori,

dacă nu ar avea ataşată o întreagă gamă de emoţii respectiv. Asemenea unor atingeri fizice plăcute, ne

neaşteptate ale sărbătorilor de iarnă, sufletul se

energizează şi ne fac să credem că viaţa poate fi

înclină

foarte

ca

o

balanţă

cântărind

bilanţuri

de

frumoasă,

chiar

dacă,

de

multe

ori,

sentimente, gânduri, întâmplări şi fapte. Printre

semnificaţia lor originară nu a relevat aceste efecte

ceţuri şi seninuri, tristeţi şi bucurii, mai vechi sau mai

miraculoase.

noi, ca argument suveran pentru concluziile oferite

Amintirile primesc mereu un update inconştient,

de viaţă, memoria afectivă lustruieşte tot acest

fiind completate cu informaţii noi. Întâmplările din

palmares cu îngăduinţă şi înţelepciune, cu gingăşie

trecut sunt mereu actualizatre, modificate, pentru că

şi speranţă. Peste toate acestea, se impune un

memoria noastră nu este ca o cameră de filmat care

îndemn, ca un avertisment: să nu uităm niciodată ce

înregistrează cu renunoscuta-i fidelitate electronică,

a fost frumos şi să nu negăm trecutul, oricum ar fi

obiectivă,

fost el!

intermediare şi situaţii actuale peste ceea ce s-a

Sunt zile care trec nepreţuite, multe dintre ele, neobservate. Unele, justificat, cele mai multe, pe nedrept. Sunt oameni care pleacă fără să lase nimic

întâmplat

ci în

tinde trecut.

să Ea

adauge

experienţe

(re)editează,

(re)scrie

evenimente, ca să creeze sau să actualizeze o poveste care să se potrivească prezentului afectiv.

în urmă. Sunt momente care ne lasă indiferenţi. Dar

Nu am cum să nu-mi amintesc de inegalabilul

sunt momente şi suflete care ne înalţă peste timp,

scriitor Honoré de Balzac care a afirmat „Omul

care ne arată de unde venim şi pentru ce trăim, care

trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua

ne conduc spre tărâmuri de mult uitate, care ne

oară în amintire” şi să nu caut pe raftul amintirilor

amprentează inducându-ne o stare de euforie şi

ecoul acestei aserţiuni.

care ne întreţin speranţele.

Cum să nu-mi amintesc de momentul întâlnirilor

„Când deliciile vieţii prind riduri, devin amintiri”

esenţiale din viaţa mea, de emoţiile fremătânde şi

(Vasile Ghica). Am putea reinterpreta acest aforism

duioşiile acelei taine în doi sau ale primelor declaraţii

că, „de facto”, am putea să fim o reîncarnare a

de dragoste, de pecetea universului familial cu

amintirilor noatre. „Avem chipul amintirilor noastre”

împlinirile, dar şi cu plecările lui temporare sau

spunea într-un inspirat aforism, în Inventeme,

definitive, de visele şi zilele pline de bucurie

cunoscutul poet, scriitor şi aforist contemporan

petrecute cu anumite persoane dragi, de călătoriile

Costel Zăgan.

şi plimbările în locuri noi şi surprinzătoare, de veştile

Ca o creaţie continuă, amintirile sunt pagini epice

bune care m-au încântat săptămâni întregi, de micile

cu conţinut complex, scrise mai în grabă, mai cu

realizări care mi-au făcut sufletul să vibreze ca

migală, după cum a avut viaţa răgaz. Lucrări ale

niciodată, de clipele minunate şi reprezentative din

memoriei care se impun prin eleganţă şi prin

copilărie, din tinereţe sau din viaţa adultă, de

minuţiozitatea

activităţile care m-au ajutat să-mi descopăr unele

detaliilor,

patinate

de

soarta

vremurilor. Sunt, în acelaşi timp, acele locuri şi

dintre talente, de persoanele care mi-au fost alături

forme de întâlnire care ancorează, pentru totdeauna,

şi poate acum nu mai sunt, de primele mele reuşite

trecutul, cu farmecul şi izul său patrirhal, în şuvoiul

importante la şcoală sau la şcoala vieţii, de

de sânge care ne împinge de la spate şi ne poartă până dincolo de orizont. Într-o lume agasantă şi/sau agasată de angoase şi văicăreli, nimic nu este mai potrivit decât o anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie

perioadele de studii din şcoala generală, din anii de liceu sau de facultate cu cele mai năstruşnice întâmplări, de primii mei bănuţi realizaţi prin eforturi proprii, de primele sau de cele mai importante

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

3

e ed diit to or riia all cumpărături, de cele mai frumoase cărţi citite, care,

a fost, totul poate fi…

într-un fel sau altul, mi-au influenţat viaţa spre bine,

Orice călătorie în pelicula memoriei este clipa

de acele stări afective intense din punctele de

care oferă alinare, care ne ţine aproape de noi

inflexiune ale vieţii, la limita dintre viaţă şi moarte, de

înşine şi reprezintă acea împărtăşire de vieţi din

toţi anii care au trecut atât cu bune, cât şi cu mai

care toţi avem ce învăţa. Din care ne întoarcem mai

puţin bune...

puternici, mai bogaţi, mai adânci, mai senini, mai

Au fost şi multe situaţii irevocabile care mă fac să aplec capul sau din care năvălesc regrete. Unele dintre ele dând mult de furcă inimii, probabil, pentru că, la un moment dat, i s-a năzărit creierului să-şi facă de cap. Nu am încercat niciodată să-mi imobilizez amintirile trecutului, chiar dacă unele dintre ele au fost dureroase, iar altele mai păstrează încă urmele acestor dureri. Nu-i înţeleg pe oamenii

sinceri, mai adevăraţi.

Cartea vieţii se scrie cu slove de amintiri şi se citeşte la lumina sfântă a lămpii acestora.

Suntem suma amintirilor noastre; suntem definiţi de ele în măsură mai mare decât de visurile noastre.

Poate şi pentru faptul că ne leagă de un frumos trecut: a fost odată...

care îşi ascund trecutul sau încearcă să-l blocheze. Îmi este de ajuns să privesc retrospectiv în oglinda timpului, acum în prezent, pentru a realiza că nimic nu a fost în zadar. Tot ce-am trăit m-a ajutat să devin persoana care sunt în prezent.

Esenţial, în viaţă, este să trăieşti pentru a te

Forţa destinului Aprioric, steaua ni-i orânduită prin zămislire Şi fiecare este unicat prin destinul ineluctabil

putea reîntoarce. În concubinajul cotidian cu vieţuiri, Atât de liniştit şi convins de propria-i menire experienţe şi iluzii, reculeg necontenit imagini din Încât nicio intervenţie nu-l poate face repetabil. tezaurul de suflet şi caut un luminiş în mine pentru a reînnoi portofoliul de amintiri şi a le combina în În corida vieţii, destinul şi dorinţa sunt în contratimp proporţii potrivite cu uitările. Încercând să rezist E aproape iluzoriu să prezumi că s-ar putea întâlni; războiului continuu şi nelipsit de orgolii dintre inimă Soarta mai lasă câte-o portiţă din zăstimp în zăstimp şi minte, dintre suflet şi cuget.

Pe care numai un perseverent norocos o poate nimeri.

Relaţia noastră cu timpul nu poate fi controlată; reprezintă o dramă esenţială, producătoare de angoase şi temeri. Timpul îşi rostogoleşte ghemul Există fiinţe pe care ursita le cheamă şi le uneşte; fără de sfârşit al clipelor, „ne despoaie ca un hoţ şi Această întâlnire este o alegere şi nu o întâmplare, ne lasă suspinând în urma lui; dar singura comoară O cumpănire înţeleaptă pe care soarta o defineşte ce nu ne poate el fura este comoara suvenirurilor” 4

(Vasile Alecsandri), închisă în acea ladă de zestre

Şi, odată definită, rămâne pentru vie contemplare.

specială pe care o deschidem doar cu gândul la porunca sufletului. Amintirile sunt cele mai frumoase Într-o reţea inevitabilă de reciprocităţi şi taine, comori şi poate cele mai preţioase din câte există. Cel mai improbabil lucru ar fi să nu existăm; Nu se înlocuiesc, ci se hrănesc cu altele. Ne Înţelesul vieţii nu se află numai în noi înşine, pregătesc, prin experienţele trecute şi un stil de Trebuie să existe un motiv pentru care fiinţăm! acţiune deja testat, să întâmpinăm viitorul. Chiar

dacă reprezintă trecutul, ne oferă certitudinea că viaţa este o tainică speranţă. Doar dacă ne amintim,

Destinul nu poate fi tâlcuit în elaborate perifraze;

putem să înţelegem şi atunci să trăim cu speranţa În faţa sorţii, nu avem căderea de a ne lamenta, că, la rându-ne, vom deveni o amintire frumoasă. Să Căci viaţa noastră are rost în fiecare dintre faze, păşim mai departe cu optimism, surâzând la ceea ce Iar singurul imperativ este acela de a o accepta. a fost. Nimic nu o să mai fie la fel… şi unde nimic nu TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e poezie 5-18

Lenuş Lungu Adun Adun clipe de dor la margine de izvor pe trup mi se scurge nectarul norilor întinsă pe verdele valurilor de iarbă privesc zâmbind soarta închisă-n colivie inima bate-n van pipăi cerul ce-mi încălzește zarea în nemărginite visuri alerg desculță prin amintiri

ecouri în întuneric vuiet de stele pocnet de comete ascund șoaptele în inelul nopții iubirea rămâne în retină ca un poem neterminat brațele-mi te cuprind în dansul vieții așez umbre și lumini dimineți peste nopți.

Inima pulsează

gânduri sparte de speranțe pictând timpul în nuanțe.

Iarna sufletului Iarna s-a așternut peste mine și zăpada grea în suflet calde mângâieri îmi țese roua peste ploape vântul îmi oprește suflarea și te-aștept în gândul meu umbră mi se plimbă printre stele și durerea-n noapte crește te caut în maluri albe și mi-e chipul tare trist iarna mă îndeamnă să fim iar amândoi în brațe să te cuprind trupul plânge a primăveri iubire vreau ca tu să-mi ceri.

Inima pulsează în ritm cadențat mă ascund sub streașina gândurilor unde picură rouă de stele pe pleoape în brațele tale se nasc fiori mărunți pe buze căldura sufletului se așterne în șoapte de dragoste ce tremură ca un vis respir adânc mângâiată de iubire biruită de dragoste aluneci ușor în trupul meu și visele se rotesc în jurul inimii păstrăm în tăcere clipa împietrită de dragoste curată.

In trupul meu

Lasă-mă Lasă-mă să intru în visul tău prin dantela dorului unde cerul cu apă se răstoarnă în suflet anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie

În trupul meu visele aleargă-n labirint lacrimi curg în inima mea pulsul dansează cadențat un strigăt fără ecou ascund durerea în vene sângele picură în izvor de tristețe

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

5

p po oe ez ziie e tu vi senin în cuibul rătăcit de paşii vântului să stingem înveninatul dor

Ovidiu Dinica Ea mă iubeşte ea mă iubeşte ţine ascuns în inimă un fluture lângă piept îi cresc petale de nuferi un curcubeu străbate umbra chipului său cu explozie de cuvinte detonate de râsul albastru nu îmbracă tăceri are păpuşi de zăpadă gata să-i preia amintirea cu un ropot de stele privirea i se încarcă paşii alungă frigul singură tăcută mireasma ierbii străbate neaua

Unghi drept stele netede cu pocnet sec cădeau destupând miezul zilei lângă livezi fierbinţi în care umbrele se ascund să afle lumina văzduhul plânge cu smoală se umple lista de aşteptare în calea transfuzilor de memorie felinare în culoarea amiezii intubau liniştea în trestile de la marginea hipnozei ca renaşterea târzie în firul de iarbă

Poetul

6

Cunosc un om care are în inima sa o pasăre de argint; în ea locuim noi, ceilalți privirea sa ușor întoarsă spre sine se sprijină pe pereții înalți ai sufletului unde se află un curcubeu cu aripile ridicate spre cer.

Până acolo sunt și hotarele toamnei, în pieptul său timpul a săpat văi ce le-a umplut cu iubire.

Cu degetele răsfiră norii printre gândurile pe care le afișează isteț.

Are o mulțime de vise. Pe fiecare cu puterea dăruirii ni le oferă.

Nu îl striviți! iubiți-l!

Timp călăresc pe urma cuvântului plat împing cu o vorbă continente de săpun pe calea răspunsului trist mă înconjoară verbul a fi în şansa minciunii descifrate în aval singur timpul ca un copil nedorit recită în lumea albastră a focului viu tăcuţii psalmi nefiresc transcrişi din grăunţe de nisip pe cerul ce arde speranţele vi

Bunicii

Picioarele lor au însămânțat văzduhul cu războiul de o sută de ani de cincizeci de ani Stelele de ieri de astăzi cu ploaia cu ninsoarea Postat de ovidiu dinica în Noiembrie 16, Când cu tine cu mine stele răsar în pieptul tău iubito apoi au însămânțat se varsă cai lactee în plămânii lor în părul mirosind a trandafiri cu sângele ploii lumina se înalţă în ochi strălucind al ninsorii a dimineţi cu uitarea şi chipul ţi se colorează de amintiri până când văzduhul iubirea se clădeşte pe umerii zvelţi i-a pierdut ca semințe. te cuprinde răsăritul cu focul minţii străjuind epopeii de iubire TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Camelia Ardelean Aveam cândva doar nuferi în privire Aveam cândva doar nuferi în privire, Petale se brodau în ochii mei, Pe trupul meu, suave flori de tei Își împleteau parfumul în neștire,

În echilibru între sud și nord, Un Cupidon ivit de nicăirea A iscălit cu amândoi acord.

Suntem doi acrobați fără de teamă – Atipic zbor pe margine de vânt, Ne suspendăm himerele pe lamă, Dar ni-e iubirea cel mai scump descânt...

Rondelul verilor de foc

Iar frigul arctic – un bătrân sihastru, În oaza-mi vie, nenăscut părea, Răstimpul – un ponton de catifea, În primăvara unui veșnic astru.

Pe prispa verilor de foc, Am zăbovit cu nonșalanță – Indispensabilă vacanță După plonjonul în amoc.

Ce plin de sensuri socoteam apusul, Când ploaia, pelerina-și dezbrăca! („În lacrimă de stea te-aș încrusta”, Își da semețul cer cu presupusul.)

Mi-am pus din raze cozoroc, Uzând de-a soarelui restanță, Pe prispa verilor de foc, Am zăbovit cu nonșalanță.

Cândva vâsleam pe-o apă cristalină, Pe luciul său, grimasele lipseau, Acrobații secundele făceau, Dar șnurul e prea firav să mai țină…

Avut-am lacăt la noroc, Stăteam cu norii în balanță, Secătuindu-i de substanță, Strângeam himere-n poloboc.

Suntem doi acrobaţi...

Suntem doi acrobați din fulgi de stele, Înlănțuiți pe rugul din cuvânt, Am slobozit o iarnă din atele, Cu primăvara facem legământ.

Am renăscut cu tine în artere, Mi-e versu-n pârg sub soarele de mai, Rănite ploi pe vaste emisfere S-au risipit. Ni-e visul noul strai...

Reînflorim în tril de ciocârlie, Prin fantezii cu iz de liliac, Am retezat din raze o felie Și-am încropit la univers capac.

Ni-e sclavă luna cu al ei luceafăr, Cristalul nopții mi-l așezi în păr; Dintre ruine, asfințitul teafăr L-am preschimbat în dalbe flori de măr.

Pe strapontina sorții ni-e simțirea,

Pe prispa verilor de foc...

M-ai mângâiat cu slove...

M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac, Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare, Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac (Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare.).

Am înțeles îndată că mai există „noi”, Sub raze destrămate de frig și așteptare; Prin ropote de vise și gemete de ploi, Apusul din privire devine sărbătoare.

Mi-ai explicat afabil că valurile mor, Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric, Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor, De gândurile negre primează pe generic.

M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran, În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie, Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van, Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

7

p po oe ez ziie e Maria-Ileana Tănase

Lacul cu nuferi

Pe umeri de cuvinte Prima zi din an, o îmbrăţişez senină, dar pentru restul caut linişte deplină, mulţumesc vieţii prin tot ce-mi oferă şi nu ştiu dacă-n cealaltă le transferă.

S-a rostogolit Luna în lacul cu nuferi, iar florile par lumânări aprinse-n altar, când diva se goleşte înfloresc luceferi şi luciul apei se preschimbă-n cleştar.

Vântu-şi toarce fuioarele în fine adieri, iar miresmele se-mpânzesc involuntar, dar lacul tresare sub eolienele atingeri, apoi nămolul se dislocă ca şi-un gheţar.

Mă simt stăpână, pe tot ce mai doare şi pe urmele paşilor am sădit o floare, viaţa-i unicul, mare, dar făr' de fundă, chiar de tristeţi, lacrimi, o mai inundă.

Iar un sticlete trist orchestrat de greieri îşi cântă oful precum un vechi flaşnetar, nuferii luminează ca şi-o aură de îngeri şi Luna se-ndrăgosteşte de tristul-lăutar.

Nu dau nimic la schimb, pe anii trecuţi, dar mulţi nu ies la socoteală-s pierduţi, cu fiece poem voi scrie o pagină-viaţă şi strânse-ntre coperţi pot fi de povaţă.

În bătaia Lunii, nuferii parcă-s corăbieri ce plutesc pe luciul lacului făr' de hotar, iar Luna-nfrigurată promite din răsputeri că mâine noapte, pe lac va fi iarăşi, star.

Pe umeri de cuvinte se sprijină gândul, iar visele-mi vor fi mereu, ca smaraldul, viaţa rămâne un maraton, 'naltă redută şi chiar de cazi, ridică-te, speră... luptă.

Flori albastre

În noaptea de bobotează Mi-e tâmpla ninsă de-atâta aşteptare şi-n loc de diademă am pus răbdare, sub pernă-n noapte-un fir de busuioc să te visez, iubitule, să ard ca un foc.

8

Gândul zburdalnic l-am trimis la tine, să te cuprindă strâns dorul de mine, înfăşurat în dorinţe mii să te găsesc, căci pădurile noastre nu-mbătrânesc.

E noapte, prin ramuri vântul răsună în calendar veşminte de sărbătoare, tăcerile le simţim ca o muzică divină, iubirea rămâne pe soclu nemuritoare.

Am pus busuioc în păr de Bobotează, e noaptea când perechile se găsesc, loveşte gândurile cât dorinţa-i trează, zboară pe corn de dor să te-ntâlnesc.

Mă ţin de umărul nopţii pân' se ivesc zorii, iar pe trepte de gând simt a ta-mbrătişare, oboseala, chiar răceala n-astâmpără fiorii, te gust în gând, apoi frământarea dispare.

O-mplinire-vis contopită cu nevoia de tine, iar nestăvilitele gânduri salvate-n cuvinte; ai înfipt demult, rădăcini luminoase-n mine şi dincolo de surda tăcere gându-i fierbinte.

Urc trepte de gând şi tulbur ochiuri de ape, răsărite din ploi ce-au înecat visele noastre doar iubirea, ne ţine prin gânduri aproape şi peste tăceri presăram alte flori albastre.

Voi înalţa pod din stele ca mioapele tăceri, ce au năpădit cuvântul să ajungă-n pustiu, iară florile albastre cu parfum de mesageri, să înmiresmeze tâmpla colarată-n argintiu.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Costel Zăgan Nebun de poezie Joc șah cu îngerul de pază eternitatea trece mai ușor eu mut un cântec el o rază și Dumnezeu se uită la vizor Eternitatea trece mai ușor și azi vă iert în câte-o poezie și la tăcere cum n-am spor mă-mpart la toți fir-ar să fie Și azi vă iert în câte-o poezie eu mut un cântec el o rază tablă de șah să fiu o veșnicie mai joc cu îngerul de pază Eternitatea trece mai ușor el mut-o doină eu un dor

Retorica erezie a florilor de salcâm Extaziată iar au înnebunit salcâmii Dragostea m-a scos la iarbă verde Acasă la Mihai Eminescu Lacul suspendat între două lumi M-a îngenunchiat Cu urechea la pământ ascult șoaptele verzi ale ierbii Susurul nuferilor îmbobociți plutește peste ape precum altădată Dumnezeu

Bacovia redivivus E timpul fraţilor mă dor toţi nervii la televizor istoria contemporană vai pe sus e luată de tramvai Doar îngerii mai merg pe jos şi calcă tot ce nu-i frumos se scoală muncitoru-n pripă neveste-i arde o aripă Şi-n fund soldatul la cazarmă

se pregăteşte s-o adoarmă savantul însă fiind mai pur o dă de-a dura prin azur Şi lumea toată îi admiră şi le mai sparge-n cap o liră

Elegie de odinioară Ci unde-s nopțile de altădată cu iubite răstignite-n puf cu tristețea Doamne ca o fată și nu babă plină de năduf Ce iubite răstignite-n puf cu picioarele urcate-n lună rătăcit-a mâna spre apus chicotind tăcerea o nebună Cu picioarele urcate-n lună cu tristețea Doamne ca o fată ce-mi cânta mereu în strună ci unde-s nopțile de altădată Cu iubite răstignite-n puf să le suflu-n lampă dus

Erezia ca o biciuşcă îngerească Iubirea să strălucească precum o mie de sori în prima dimineață a Universului 9 Iubește însă nu uita nici de vorba lui Nietzsche Biciușca fermecată să trezească nu doar simțurile Să iubească numai acela ce-i în stare să fie iubit Nu ucideți poemul de dragoste pe care nu l-ați recitat niciodată Va răsuna în voi ca un clopot înnebunit de soare Ca un fir de plumb mi-a căzut poezia în suflet Așa aflat-am cât de adâncă-i noaptea

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e comercial

Maria Briedis Macovei

devine mai ciumat

(Letonia)

Poţi să treci de nouă iaduri

Câte o Marie

să strigi cu nouă paradise nimeni nu te-aude căci sunt cu toții

Să vorbim,

ameţiţi şi încîntaţi

Să ne cunoaștem

de-un hoit de cizmă—

să rămînem încă vii!..

ce-a mărşăluit totalitar

Voi, oaste de captivi

cu fanfare prin stafii

ai propriilor goluri,

rând pe rînd strivind

robi ai dezastrelor

Marii,… Marii…Marii,

ai uitării robi! să domnească peste voi

O coală albă de hârtie

aţi pus Zădărnicia!

Ne scriem soarta

înglodați în spaime,

cu vise de stea

răni se adîncesc în creier,

pe o coală de hîrtie,

pe piloni de întuneric

albă şi goală

țineți cerul plin de ură—

care eventual putea fi

daţi vina tot pe cei ce

certificat de boală,

soarta lor ca ierbi de leac

buletin electoral

o țin sub teascul greu

bilet spre sudic-nordic pol

al unui veac pribeag

sau pact de eliberare pentru un popor.

Vise, vise spulberate cierînd din nou de vie

Trece timpul

să zidiţi în ele câte o Ană și Marie...

Trece timpul

Instalaţie 10

„Ce şic! Ce eleganţă!

E sexigă și ce caracter și soartă are!….

Avalanșă de vorbe, ciudate şi şocante, auzi rostite în beţia vremii de cei ce delirează adunaţi în jurul unui hoit de cizmă.

Agonizează visele-n delir cu rostul răsturnat apocalipsul prevestind

rătăcind înebunit zi și noapte pendulează între „da” și „nu” la infinit trece prin contraste bune-rele-ireale- bipolare este plin de sensuri seci plin de vise și eroare urcă el pe căi fertile ale soartei urme șterge delirînd pribeag prin vise și căzînd mai ancestral drept-în iad din paradise

că tot ce e ciumat TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Gabriela Mimi Boroianu Efemeride (22) Își scrie satul durerile în ochii copiilor ce se vor naște văduviți de bucuria jocului iar cireșele vor rămâne uitate în grădina mătușii...

Portița de la drum cu zăvorul ruginit nu v-a avea cui să mai spună povești...

Liniștea va înghiți și ultimul lătrat...

Cărările se vor pierde în uitare fără pașii ce alergau către râu iar pădurea... nu va mai asculta doruri în șoapta frunzelor nu se v-a mai auzi „O, rămâi, rămâi la mine... „ Ne ducem tăcerile în zgomotul orașului negându-ne rădăcinile acceptând resemnați un final ce se scrie în uscăciunea sufletului...

Robii căutărilor în efemerul iluziei Iubirea... doar o monedă de schimb

Efemeride (23) Îmi simt inima închisă într-un glob de sticlă...

Pot vedea ce e în el dar nu pot atinge iar cuvintele bâzâie

încontinuu ca un roi de albine ce încearcă să-şi adune hrana...

Nu reușesc să găsesc coerența gândurilor și devin un nebun rătăcitor în căutarea unui leac... suficient de puternic să-mi înfierbânte sângele creând o exploxie ce va sfărâma închisoarea inimii lăsând sentimentele să mă inunde...

Mi-e dor să văd lumina ce-a adormit la umbra unui vis...

Efemeride (24) Mă privești dar nu vezi golul din ochii mei... iar eu te aud vorbind dar nu te mai înțeleg Mă întrebi îngrijorat unde am fost Răspunsul stă ascuns în tăcerea ce s-a înstăpânit în noi Mi-am plimbat pașii pe marginea apei numărând întrebările în oglinda ei Un chip cu ochii triști îmi vorbea de un tărâm al liniștii Al iubirii...

Aș vrea să mă întorc „atunci” pe drumul unde ne-am înstrăinat...

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

11

p po oe ez ziie e Mihaela Moşneanu Crucea din piept

Ianuarie Pe drumul timpului a revenit ianuarie,

Mă doare o cruce

luna albă care îşi cântă a sa arie

care-a crescut şi mi s-a agăţat de piept

prin glasul fulgilor de nea şi al crivăţului

din cauza unora ce-au călcat apăsat în mine

pentru a ne înveli în roba îngheţului.

cu toate făţărniciile crezând că merg la-ntâmplare

Trecură sărbătorile toate şi anul nou,

pe un trotuar cu bordura înaltă

amintirile de-anul trecut apar, în ecou

sau

se întrevăd printre urmele sărbătorilor,

în grabă pe-o trecere de pietoni.

dar speranţa le alungă din faţa ochilor.

Aş vrea să pot stropi asfaltul Şi-aşa omul îşi continuă viaţa cu-ale lui,

cu durerea crucii mele

cu fiertura şi cu mestecarea necazului

mai grea ca o tonă de pietre

în ciorba zilelor ce-i vor veni încet-încet,

că prea luceşte de urmele invizibile

punând linguriţe de optimism fără scâncet.

ale miilor de tălpi ce-l bătătoresc în iureşul paşilor ce aleargă spre destinaţii

Pân' la primăvară, când şi-o arunca bocancii,

responsabile sau iresponsabile.

şuba, căciula, şi-n iarbă vor umbla gândacii, când natura va fi învăluită în culori,

Din nefericire nu pot mai mult

va privi drept înainte de foarte multe ori.

decât să-l bătătoresc la rândul meu cu paşii apăsaţi de tona amărăciunii

Vama şi vameşii

ce-mi aspiră pieptul de ipocrizie şi minciuni sfuntate

Spicuim răspunsuri şovăitoare

lăsând în urma sa pustietate.

născute din nu ştiu ce întrebări nepuse

12

referitoare la locul de unde-am venit,

Doamne!

privind pământul şi cerul ca două frontiere

Ştiu că Tu ai în mâna Ta

care ne-au pus vamă pe trup din cap până-n picioare,

antibioticul cel mai puternic scriind în cartea destinului sănătos sau bolnav, care îmi va stropi cu Lumină pustietatea urându-ne formal şedere plăcută!, şi-mi Vei alunga amărăciunea fără să le pese cum ne va fi aici.

cu uitare şi cu speranţe la clipe în care unii oameni dacă nu se poate toţi

Doar gândul este infractorul

vor distruge vocea necuratului

pe care vameşii îl urmăresc intens,

ce se aude şi se vede pe pământ.

fără să-i prindă niciodată aripile colorate şi invizibile

Dă-mi Doamne putere pănâ atunci

care fâlfâie-n văzduh,

să rămân acelaşi om

pentru că sunt surzi şi orbi

pentru că nu vreau să-i crească nimănui

la ceea ce nu se vede şi nu se-aude.

crucea grea ce mă doare pe mine!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Mihai Ștefan Arsene licărul din pietre seacă omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă când pe la colțuri vezi oameni cum în gunoaie caută o zi mai bună din câte-au mai rămas și o sticlă de bere să uite că sunt de pripas să uite inima le cere și-i vezi la colțuri așteptând o pâine un ban o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici și nici de arunci cu piatra nu mai pleacă

lumina se scurge prin perdea lumina se scurge prin perdea ca o amantă care intră pe furiș iubito câți desenează pe asfalt urma pașilor tăi ziua ca să lucească noaptea când se trezesc muzele stelele șerpuiesc pe cer ca niște licurici ce se caută îndârjiți iubito câți prețuiesc cuvintele în miez de noapte ca să ajungă până la tine mesajul lor pătimaș și ziua și noaptea trec ca un carusel de duminică iubito cum de ai uitat că albatroșii zboară chiar și c-o aripă frântă

om bun deschide-ţi inima om bun deschide-ți inima hartă să faci spre apa cristalină când intră furul să-l momești cu sticlă fadă inodoră lină de vin spre tine capete cochete ce nu știu să se miște în surdină

învăluie-le în adevăruri mărunte și concrete nu le vorbi de dragostea sublimă om bun deschide-ți inima când telegarul trece fără milă astupă-ți ochii urechile și gura să nu rămână loc pentru pastilă de simți în atmosferă blană de șinșila om bun închide-ți contul și mută-ți biblioteca într-o amforă divină

deschide uşa iubito deschide ușa iubito atât cât să iasă pisica și cheamă cu voce duioasă poetul să-ți cânte atunci când se lasă-nserarea despre iubirea trecută și arsă și marea când se revarsă să spele cu ea disperarea deschide ușor ușa iubito atât cât să iasă canarul și cheamă cu voce duioasă poetul să-ți scrie atunci când deschisă e floarea ce roșie stă la fereastră pe-o pagină albă într-o noapte albastră nerostitele gânduri nefăcutele fapte nevăzutelor stele să le ghicească singurătatea

iubita mea citeşte o carte iubita mea citește o carte „sărută-mă iubito cu patimă nebună” și ochii i se împăienjenesc căci „lumina se scurge prin perdea ca o amantă care intră pe furiș” ea știe „pe altă stea e ziua-n care-ți legam părul în cozi la spate” și nu se poate dumiri de ce se întâmplă deoarece „iubito au început peștii să cânte” iubita mea citește o carte

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

13

p po oe ez ziie e Doftoreanu Nicolae

Tangoul fără note

Tangou despre ridurile vieţii Motto: Vreau să merg la spovedanie. Aproape mi-am trăit viaţa.

Am adunat atâtea păcate... Of, ce amintiri plăcute!

Filozofie Glumeaţă… de cafenea Am constatat că la un moment dat, Chiar... TIMPUL însuşi ne-a abandonat, Făcându-ne să credem, repetat Că părăsirea vieţii interioare... dă valoare, Fiind benefică pentru fiecare, Deoarece e,... ... Nu-i aşa?

Uşor de realizat!!

De fapt... n-aţi obervat?

EL ne-a globalizat... ca amintire Când ne-a atenţionat …că îi suntem supuşi total... ca fire!

14

Am constatat că la un moment dat, Ne-am tot îmbolnăvit uşor Aleatoriu, de dor Deoarece am neglijat să fim atenţi la ce ne-a declarat, Dar nici măcar atunci n-am decretat Că-i interzisă regula setării, Deoarece se pare că-n acel moment ... nu prea ne-a deranjat: Eram în “carantina nepăsării”, Considerându-ne „roboţi” desprinşi din viitor Aşa că nu am mai avut nimic de zis Când am aflat că o să fim precis revalorificaţi Prin timp ca... AMINTIRE într-un VIS

Asta da ştire!!

Ea a făcut să ne reîngropăm fidel, ...altfel, Bucăţile de Fericire în Abis!

Uitând astfel de vieţile trecute!

Care acum chiar dacă par că-s... nenăscute, Emoţionează faţa tinereţii la apus Când... netezeşte ridurile vieţii ce s-a dus!

Atunci CREDEAM, Azi nu mai cred, Că de-ncercam, Nu mai încerc, Să uit… UITAM! Atunci ŞTIAM, Azi nu mai ştiu, Că de-ncercam, Nu mai încerc, Să cred... CREDEAM! Atunci PUTEAM, Azi nu mai pot, Să mă prefac, Să mai încerc, Să te mai cred…

Azi nu mai pot Nimic, Nimic, Nimic!

Tangoul legendelor Pe crestele valurilor zboară LEGENDE… Pe creasta valului e şi LEGENDA MEA! Pătrund... păşind încet, În catedrala TIMPULUI, În care micul scâncet se topeşte în imensitate.

Povestea valului, Mereu mişcat, Mereu schimbat, MEREU ÎNTORS… de unde a plecat, Răsună-ncet pe clapele iubirii. Şi asta-i TOT! Pentru că...

Pe crestele valurilor Legendele plutesc încet...

Povestind Povestea LEGENDELOR NETERMINTATE Şi reluate… Primăvara!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Florin T. Roman Fulgi şi cuvinte de Făurar Cu un poem greu prins la brâu, ca şi cu o piatră de râu, într-o seară târzie, liniştită, precum umbra unui vultur în zbor întinsă pe o jumătate de planetă, sar înainte, mă arunc printre cuvinte...

cu subiecte, cu predicate, cu oameni iertaţi de păcate, iar eu m-am vindecat pe drumul de întoarcere de la Sfânta Taină a Spovedaniei, primind canon să-l scriu de-acum înainte pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” – Emineescu, şi să alcătuiesc în continuare poezii care la prima vedere par a fi desuete, perimate, afectate de uzură, precum Sfânta Scriptură.

Afară ninge cu ninsoare de cerb... Îmi vine să mă scutur de acest februarie respingător însă cuvintele hibernale mă apasă cu o presiune nemai întâlnită, cel puţin de mine nemaicunoscută; mai ales substantivele îngheţate sub formă de ţurţuri mă împung în amintiri, în nostalgii, îmi provoacă vertij în poezii, mă strâng de mâini, de metafore, de mijloc, nu-mi dau pace deloc. Şi afară ninge, ninge cu ninsoare de februarie şi cu adverbe de timp în avarie...

România răstignită Românie, Românie, ţară tristă, muribundă, Ultimele tale lacrimi în ţărână se scufundă.

Ciocanul lovind în cuie se aude tot mai tare, Maica Domnului ţi-aprinde sub cruce o lumânare.

Iuda politicianul te-a vândut, rânjind a coasă, La pachet cu toţi eroii, pe preţ de târfă leproasă: Zece dolari, zece ruble, zece euro goi, trişti, La o bancă mondială, la Pilaţi ecumenişti.

Sinedriul, fără vreun scrupul, a ratificat trădarea, Şi te-a împins în pretoriu, ca să-ţi afli condamnarea:

Nu ştiu ce să mă mai fac, am încercat cu simple pastile, cu pasteluri, am încercat şi cu antibiotice, şi cu antidepresive, şi cu minulesciene, dar mi-am revenit puţin abia atunci când am avut ideea (amintindu-mi de Avraam, cu „A” şi cu doi de „a” cel care l-a descoperit pe Dumnezeul cel adevărat dintre atâţia zei) de a-l scrie pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” Emineescu (cel care a descoperit Limba română cea adevărată dintre atâtea cuvinte).

Afară ninge cu fulgi albi, imaculaţi, adevăraţi, anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie

Biciuire! Biciuire! Ucideţi Ortodoxia!

Răstignire! Răstignire! Crucificaţi România!

Săvârşitu-s-a! se-aude peste ceruri o strigare: Ţara mea îşi dă acuma, blândă, ultima suflare; Mor a doua oară sfinţii noştri trecuţi în vecie: Andrei, Ştefan, Brâncovenii, Românie, Românie. ...

Dar ce-i cu şoaptele acestea?

Oare nu s-a-ncheiat povestea?

Se-aude-o voce de Fecioară Ca un zefir de primăvară, Ce parcă-ntoarce nişte file: Răbdare… S-aşteptăm trei zile…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

15

p po oe ez ziie e Costică Nechita Pe sub aripi de luceafăr

16

Un nume şi-un renume

Tremură lunca și codrii

„Deșteaptă-te române”,

Sub însemnul lui Gerar,

Cântăm de-atâta vreme;

Sus pe deal te cheamă plopii,

Când amuțim rămâne

Dar tu treci pe-aici mai rar!

Doar ură și blesteme.

Cerul și-a întins betele

În van tu ai un nume

Peste albele morminte,

Și brațul ți-e dibaci

Ziua curge spre vâlcele,

Când uiți că-n astă lume

Noaptea-și pune noi veșminte.

Tu ești urmaș de daci!

Tu răsari peste genune

Te-au modelat istorii

Și din negura de vremi,

Rescrise de pungași,

Ăstei lumi ai dat un nume,

Iar partea ta de glorii

De urgii nu te mai temi!

Vândută-i la rândași.

Ai umplut cerul cu stele

Unde erau titanii

Luminând a noastră fire,

Ce astăzi se fălesc,

Tu, luceafăr, printre ele

Când dacii făceau danii

Și a noastră moștenire!

Din os împărătesc?

Oști trecut-au pe sub zare,

Ei au cioplit în scripte

Tu în versuri le-ai cântat;

Tezaur spre urmași

Generații… câte oare

Și au învins în lupte

Te-au iubit și ascultat?

Mulți din acei trufași.

De prin ramuri azi bătrâne

Cum pot veni azi unii

Curg broboade reci de gheață,

Să-și ceară legământ,

Doruri s-au făcut fărâme

Când dacii sunt stăpânii

Pe sub teiul plin de viață.

De drept pe-acest pământ?!

Timpu-și scutură prigoana

Pe-aceste plaiuri sfinte

Prin toate ungherele,

Domnește doar un trup

Tu demult ai oprit goana,

Ce strigă din mormite

Dar și revederile.

Cu glasul său de lup:

Chipul tău plin de mistere

„Deșteaptă-te române”!

Cu privirea-ți glaciară,

Ridică-te din morți,

Între doua emisfere

Iar cu al tău renume

Urcă lin și lin coboară.

Să scapi țara de hoți!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p po oe ez ziie e Adrian Istrate Inscripţie pe somnul Dianei

Poetul

Zeița doarme cu tâmpla-n palma dreaptă,

Nu trageți tovarăși!...

cosițele răsfirate de brațu-i dalb

Maiakovski

aburcă cărări descântate,

este cel care furîndu-ți viața

piscuri cu răsuflări înstelate

o trăiește mai bine decât tine

răstignite cu surâsul aurorei

un saltimbanc cu suflet de paiață

pe inima curcubeului din boabele de rouă

boit la chip

unde se deșteaptă ciutele,

de la zugrăvit catedrale

slobozite de sub taina legămintelor,

cocoșat pe sub piramide

să-și caute pașii de la pajiștea începutului

și sfârtecat de-a pururi peste altare

la sorocul iezilor, în sălașul gândurilor de haiducie

tâlhar de lacrimi

surghiunite fără judecată

cu limba despicată între chemări și blesteme

la-nchipuirea ultimei păduri.

noapte și fapte prin gând și descânt

A ațipit la revărsatul ielelor la fântână,

până-n vorbele bătute de vânt

lângă cumpăna strâmbă ferecată cu lanțuri înnegrite de bolovanii din se bălăcește între stele căzute cremene vânătă... primprejur și pe dinlăuntru Jgheaburile și ghizdurile din trunchiuri arse de frumos vreme dar cu nimic mai presus miroseau a izmă creață și odolean... decât visele Acolo se adăpau vitele la amiază

pe care ți le-a reamintit

iar caii la asfințit. ... Și cânta lumea!...

beat de la cântecul neînceput cu alaiul de îngeri și demoni

Arcul frânt îi șade alăturea înlăcrimat

gătiți a nuntă de visele fecioarei ce se zbat tulburi pe sub el pleoapele-i adumbrite, singurul care-l poate mântui pe diavol suspinând ca iepuroii este creația însăși fără de care divinitatea când vântul nu bate

n-ar fi ajuns nicicând la liman

și țipă șoimul pe rugul văzduhului. cel căruia Scrijelesc veșmântul copilei

regăsindu-te

sleind de patimi și de purpură sufletul,

îi așezi pistolul sub tâmplă

scuturînd florile mă sfădesc cu albinele

și aruncîndu-l pe ușă afară

și alerg puful păpădiei...

poruncești

De atâta dor să nu-l strivesc...

sinucide-te

... Să n-o trezesc...

nu ești nimic din ce-ai fi putut ajunge

... Să n-o privesc...

te-ai încăpățânat să rămâi nevinovat

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

17

p pr ro oz z proză 19-32

Viorel Croitoru

Veronica Șerban

Formaţia

Un munte de poveşti În fiecare seară când merg la culcare scot de sub pătură ori un cățeluș alb cu pete negre neregulate cu urechi pleoștite peste ochișorii din nasturi cărămizii ori o pisicuță tărcată fără mustăți cu un ciot de codiță.

Aseară, după ce am terminat de spus povestea, căci de mult Maya adormise, mi-am așezat capul pe spinarea unui dinozaur cu solzi cafenii și mi-am lipit obrazul de o oiță roz. Încerc să-mi întind brațul amorțit peste pernă și vârful degetelor ajung până la ursulețul acela cu ochi de ciocolată și șorțuleț de bucătar. Elefantul albastru cu urechi cât farfuria de mic dejun îmi mângâie cu trompa lui încovoiată încheietura brațului. Pentru o clipă nu respir, nu cumva să-l sperie pe domnul Iepurilă, cel cu buline vișinii pe dosul lăbuțelor.

De la o rază de lună ce pătrunde iscoditoare pe lângă draperia trasă superficial sclipesc ochișorii panterei roz răsturnată peste puiul de maimuțică.

Sub coaste simt coarnele sârmoase ale unui ren rătăcit pe sub lenjerie, de genunchi s-a lipit o broască țestoasă cu carapacea ciocolatie iar la tălpi mă gâdilă cu ciocul lui portocaliu un papagal multicolor.

Mă cuibăresc pe marginea patului și strâng în brațe puiul de om ce până mai adineauri acaparase tot patul și el se lasă moale sub îmbrățișare. Își încolăcește brațele firave în jurul gâtului meu, ni se ating orajii și eu, mă cutremur de emoție. Preiau din căldura lui, inspir respirația lui parfumată și-l strâng ușor, ușor la piept cu teamă să nu-l strivesc de-atâta iubire.

18

În dormitor încă plutește în aer ecoul rugăminților: „– Bica, bicuța, biculina, bibi nu-i așa că și în seara asta dormi cu mine? Te rog! Mai ai multe povești de spus și vreau să le ascult pe toate.‘’ Îi privesc chipul auriu de copil nevinovat cuprins de somnul binefăcător și surprind un zâmbet jucăuș ce aleargă poznaș dintr-un colț în altul al gurii mici trandafirii și nu mă mai satur să privesc. Zâmbesc și eu. De drag zâmbesc.

Aș îndepărta șuvița cârlionțată coborâtă peste pleoapa străvezie dar nu mă lasă un ieduț alb de pluș cu fular în dungulițe strâns prea tare la gât ce leneș s-a rostogolit în palma mea și, astfel imobilizată constat că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să continui să privesc minunea de lângă mine și să nu îndrăznesc să deranjez nici o vietate din mulțimea de plușuri ce au invadat copilăria.

Să adormim, îmi spun dîndu-mi târcoale cele mai frumoase vise, să adormim, mâine avem de construit un munte de povești.

– Viorel, tu știi să cânți la chitară?

– Ceva, ceva... Nu am făcut școală, am cântat doar cântece de munte!

– Păi, eu știu să cânt la orgă, am făcut trei ani de pian dar l-am lăsat pentru... aiurea, pentru prostii!

Hai să facem o formație, să vedem dacă ne descurcăm.

– Noo, eu nu cânt muzică ușoară, nici de-aia de nuntă! Ia gândește-te, măi, Bondi: la ce ar folosi, fără așa ceva, o formație?

Până la urmă am acceptat să facem de probă niște repetiții împreună. El stătea la casă și ne duceam în spate, în șură, și nu deranjam pe nimeni.

Doar găinile se speriau de „muzica” noastră!

Am mai găsit un băiat care bătea toba în orice: scaune, bancă, mese, sau tot ce găsea în jur.

Inventivi, am măsurat tobele de la o formație de la club și am făcut și noi niște tobe. Cinel, talgere și alte accesorii metalice erau mai ușor de făcut pentru că lucram cu toții la fabrica Electroprecizia, unde orice se putea face! Și am început să pregătim cântece pentru un imaginar spectacol, undeva, în viitor...

Ne plăcea mult, orchestrasem cântece de munte sau din muzica de suflet, din repertoriul internațional, iar de voce nu duceam lipsă: cântam acceptabil toți trei.

Ei, dar ne trebuia și o „ea”, să cânte la un instrument sau măcar din gură.

Am avut câteva încercări, dar am fost uimiți: fetele pe care le alesesem nu erau consecvente, se plictiseau repede și... abandonau!

Venea pe lângă noi Eva, sora mai mică a lui Bondi, doar să caște gura la noi, dar știa și să cânte din fluier. Iar când am pus-o să cânte cu noi, am fost uimiți de urechea muzicală și de vocea ei!

A pregătit cu noi un cântec al formației Sfinx numit „Om bun”. Fluierul și, mai ales, vocea ei ne-au hotărât: ea va fi solista noastră! Îi plăcea, calități trăznet și mai era și frumușică, frumușică!

Totul era perfect până au aflat părinții. Au exclus așa ceva, ea trebuia să învețe pentru examenele de la anul, era într-a șaptea! I-am rugat să asculte un singur cântec. Au fost impresionați, au aplaudat! Ei credeau că doar ne jucăm de-a muzica, acolo...

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Dar au devenit iar serioși iar cea mică a început să plângă, a fugit și s-a încuiat în camera ei. Am simțit că e momentul să dispar, discret, în timp ce tatăl striga, mama se ruga de el, la fel și Bondi.

După mai multe zile m-a chemat la el la repetiții.

– Nu vin! Să mă trăznească taică-tu cu ceva în cap? Poate-mi face chitara guler... noo!

– Hai, mă, că nu-i așa rău! Uite, o lasă și pe Eva, soră-mea, dar numai duminica sau când e vacanță!

Dar dacă ea merge bine cu școala o s-o mai lase și alte dăți, ei cedează ușor, numai să le facem pe plac! Vrea și mama să mai vină să ne ajute, că ea a făcut multă muzică înainte să ne aibă pe noi! A cântat la pian de mică dar a avut un accident și a rămas doar profă la școala șapte.

A venit, a fost foarte impresionată de „repertoriul” nostru, ne-a ajutat să transpunem ceva piese clasice, arii din operete sau naiba știe de unde, în muzică modernă și să le cântăm.

Ne-am dus la clubul uzinei să arătăm și să participăm la ceva spectacole, la „Cântarea României” sau la altceva.

O dată era numai dânsul acasă și m-a chemat în casă să aștept să vină fetele.

– Loți baci, dar de ce sunteți supărat pe mine?

Mereu plecați când mă vedeți, de parcă din cauza mea s-ar fi îmbolnăvit Bondi!

– N-am nimic cu tine, măi băiatule, dar când te văd îmi amintesc ce veseli erați toți acolo în șură!

Veneam și-mi făceam de lucru, să trag cu urechea la voi, așa eram și noi când eram tineri, veseli și fără griji! Acuma șura e pustie - spuse ștergându-se la ochi - și când te văd mă apucă tristețea! Tu ești ca și copilul nostru, mă, tu mai înveselești fetele! Și nu mă mai descoase, că mă apucă plânsul - spuse dânsul și plecă, chipurile, la treabă în curte.

Am rămas singur, știam bine casa lor, acuma toate erau parcă împrăștiate, lăsate de izbeliște... Și ce ordine frumoasă era înainte!

După un timp Bondi a fost adus acasă și, cu toate că stătea numai în casă, pregăteau toți trei muzică pentru când vom reîncepe. Veneam des pe la el, simțeam că-i mai descrețesc fruntea și sufletul.

– Băi, băieți, dacă nu ziceți și ceva populară sau ce se cere acuma, nu merge băi, mai învățați! - ne-a spus directorul clubului, domnul Florescu, fost secretar de partid pe nu știu unde.

– Uite, am primit de la o rudă din Franța o șampanie pe care o păstrăm pentru primul nostru spectacol cu public! Dar trebuie să ne mai îmbogățim repertoriul cu muzică de care ne-a cerut directorul Florescu de la club!

Dezamăgiți ne-am întors în șura noastră, unde a venit și mama lor, doamna Ani.

Și muncea împreună cu mama și sora lui la acel repertoriu.

– Voi ați ascultat muzica formațiilor astea care prelucrează piese de muzică populară? Ia să vă arăt eu, că am pe o casetă ceva muzică etno de-a unora!

Le-am propus să le încercăm la instrumente, să aducem din șură măcar orga, eu o să aduc chitara, numai să nu se supere Loți baci.

A venit cu acea muzică dar, era așa frumos interpretată că nu era de nasul nostru, cu o chitară rece, o orgă veche, bateria improvizată și un fluier...

Ce să iasă?

I s-a luminat fața, s-a uitat îngrijorat la mama lui, ea tocmai s-a întors cu spatele să aducă ceva din bucătărie. Privirea îi era scăldată în lacrimi.

– O, dar nu m-am gândit să cântăm piesele lor, mai este destulă muzică populară „neprelucrată”! ne-a spus dânsa. Hai să încercăm să ne gândim la câte ceva și mâine să încercăm, ce spuneți?

Ce să ne gândim, noi nu eram fani ai muzicii populare, singura nădejde era la dânsa!

Am răcit, am fost o săptămână bolnav, n-am mers nici la uzină și când mi-am revenit am fost lovit de veștile triste: prietenul meu era prin spitale cu leucemie.

N-am mai îndrăznit să merg pe la ei, doar din când în când, să înteb de starea prietenului. Sora lui venea și plângea pe umărul meu, mama lui nu știa cu ce să mă servească, să mă facă să mai stau cu ei. Tatăl era negru de supărare, când mă vedea ieșea la treabă în curte. anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie

Da, starea lui Bondi se înrăutățea, era slab, palid, doar ochii îi străluceau în cap. Îl obosea și să socializeze cu noi, iar la pregătirea pieselor el 19 moțăia și lucrau doar fetele... În circa o săptămână l-au internat iarăși, apoi în următoarea săptămână s-a dus...

Am fost lângă ei, multe lacrimi mi-au curs pe umăr, Loți baci era întunecat, cocoșat de suferință, și stătea cu privirea pierdută, nu ne auzea. Fața îi era uneori udă de lacrimi, pe care nu se mai obosea să le șteargă. M-am dus la el și fără să-i spun nimic i-am pus mâna pe umăr. A întors privirea spre mine: m-a cutremurat câtă jale se simțea în acea privire! Și mi-a spus: – No, de-acuma să vii să ne mai mângâi sufletele, că tu ne-ai mai rămas, din toată veselia din șură! - și s-a întors, m-a luat în brațe și m-a strâns la ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z pieptul său.

A venit și Eva și ne-a luat de gât pe amândoi, plângând și îngânând ea știe ce.

Alături, doamna Ani, stătea în picioare cu o farfurioară cu prăjiturele udate de lacrimile ei. Ochii ei ne învăluiau cu o privire tristă, caldă și udă. A venit lângă noi, a pus undeva farfurioara și ne mângâia încet pe toți trei. În fiecare duminică mergeam la ei și le luminam ziua, chiar dacă fiecare pe ascuns mai scăpa câte o lacrimă.

Au trecut astfel câteva luni, am plecat în concediu și nu ne-am mai întâlnit... În toamnă am aflat că Eva cânta la clubul uzinei cântecele prelucrate de Bondi, de doamna Ani și aveau un succes deosebit.

Mi-am dat seama că vizitele mele aduceau amintiri dureroase în sufletele acelei familii și le-am rărit.

Umbra mamei (1) Plicul Într-o zi găsesc în cutia poştală un plic. Cum nu avea nici un însemn pe el, în afară de adresa mea, mă grăbesc să-l deschid, încercând să-mi amintesc ce facturi mi-au rămas neplătite. Ce găsesc înăuntru? Câteva file rupte dintr-un caiet. Iată ce scrie pe ele: PRAF DE DIAMANTE „Mă numesc Sandra, dar mi se spune Sandi, prin asemănare cu personajul din desenele animate ale copilăriei. Am 18 ani şi încă nu am scăpat de acest diminutiv.

Am şi un frate mai mare, Sergiu, de doi ani absolvent de facultate, acum şomer.

După ani, am întâlnit-o pe Eva, de mână cu doi copii, o fată și-un băiat.

Locuim împreună cu părinţii într-un oraş oarecare de provincie.

– Ce bine-mi pare că te văd, Viorel! Uite, m-am căsătorit, pe el îl cheamă Bondi, în amintirea fratelui meu iar pe ea o cheamă Ibi, adică Viorica pe ungurește, după numele tău, că poate o să aibă sufletul așa frumos și bun cum îl ai tu!

Mama, Maria, este casnică şi are grijă de noi de când mă ştiu.

Maturizată, avea pe chip urmele acelei inocențe de copil bun, așa cum o știam eu, iar fetița era leit ea. Doar băiețelul nu semăna încă cu Bondi, acel prieten naiv și visător.

– Te roagă mama să treci pe la noi că avem o surpriză care te așteaptă de mult timp!

M-am dus. Au scos acea șampanie franțuzească păstrată de Bondi pentru când vom da primul nostru concert și au desfăcut-o. Am lăcrimat cu toții, ne-am amintit de repetițiile noastre din șură.

20

Cepeha I. Mihai

– Trebuia să nu păstrăm atâta șampania asta, dar nimeni nu putea să o desfacă fără tine, a spus Eva. Și pentru că muzica de „șură” a fost deja scoasă de mine pe scenă, cred că visul lui frate-miu s-a împlinit, așa că, Dumnezeu să-l odihnească! spuse ea picurând pe jos un strop din pahar.

Am făcut toți la fel și am gustat: era foarte bună!

– Și pentru că Bondi ar fi dorit ca să fie sărbătoare când bem această șampanie, propun să ne urăm la mulți ani și să-i oferim un zâmbet așa cum ar fi făcut el acuma! - am spus.

Tata are o meserie de doi bani, este profesor la o şcoală dintr-o comună învecinată. Face naveta, tot de când mă ştiu. Se trezeşte la şase dimineaţa şi pleacă nemâncat, motivând, odată pentru totdeauna, că e prea devreme pentru stomacul lui.

Se întoarce după amiaza la cinci, dacă nu are vreo şedintă sau înspecţie. Când eram mai mică, îl aşteptam la poartă. De atunci îmi amintesc costumul negru şi lustruit de vreme pe care îl poartă şi acum.

Mama spune că e costumul de mire şi trebuie să o cred. Ieri, tata a venit acasă având un pantof cu talpa prinsă în bolduri. Eu şi Sergiu am simţit că ne sfârşim de durere, iar mama s-a ascuns în dormitor.

Aşa că, eu, Sandra, proapăt bacalaureată şi fratele meu, Sergiu, absolvent de facultate, specializarea „inginer diplomat” – ce-o fi aia? – am înţeles că a venit timpul să-i eliberăm de griji.

Oricum, amândoi au făcut ce au putut şi ce au crezut că e mai bine pentru noi.

Fără a cere încuviinţare sau binecuvântare, plecăm, pur şi simplu.

Acum suntem doi rătăcitori pe niciunde, dar nu călători şi nici vagabonzi, mai degrabă doi căutători.

Bineînţeles că n-avem habar ce căutăm, mai ales eu”.

La sfârşitul acestei lecturi m-am hotărât să scriu povestea de mai jos, sperând să aduc un pic de lumină pe chipurile adolescenţilor de azi, mai ales pe fruntea celor care cred că nu au nici o speranţă.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

Au zâmbit, așa, mai strâmb și, parcă, în aer am simțit cu toții o prezență caldă, plină de iubire... A lui.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Umbra mamei (2) Ieşim buluc, mai să rupem poarta liceului şi ne împrăştiem stânga-dreapta pe trotuare, buimăcind trecătorii.

Bucurie mare, ce mai!

De mâine începe vacanţa de vară.

S-a terminat cu teroarea programului impus împotriva voinţei noastre. Cu sau fără corigenţe, şcoala va fi dată uitării pentru trei luni. Prezentul contează şi în această idee toţi suntem la fel de euforici.

Credeţi că vreunul dintre noi merge spre casă?

Nici gând. Cu sacii goliţi de cărţi şi atârnaţi în silă peste umăr sau târnâiţi într-o mână, ne grupăm în cete mici şi hălăduim prin târg, numai că...

Unele grupuri, puţine, îşi găsesc loc de popas prin cofetării sau pe terase, ceea ce presupune o „finanţare” corespunzătoare, altele, cele mai multe, printre care şi al meu, colindă prin faţa vitrinelor „interzise” sau rătăcesc pe aleile din parc.

Până la urmă, important e că toţi gustăm din mireasma dulce a libertăţii. Acasă? Nu! Nu acum.

Ce ne aşteaptă acasă? Cel mult un televizor şi eventual un player.

Chiar şi aşa, eliberaţi de griji, toţi avem o îndoială în suflet. Ce vom face o vară întreagă?

Cu siguranţă, peste câteva zile ne vom dezmetici şi vom începe a inventa tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin sănătoase, care să ne umple timpul.

Foarte puţini dintre noi îşi vor permite să părăsească urbea. Cei mai mulţi suntem condamnaţi a petrece mult aşteptata vacanţă în acelaşi peisaj de până acum. Pare o pedeapsă? Poate că nu-i... * În vremurile bune ale regimului „de tristă amintire” la periferia oraşului nostru au apărut câteva mici cartiere private alcătuite din case numite cam pretenţios „vile”. În astfel de case locuim şi noi, adică eu şi cei mai mulţi dintre prietenii mei. De aici plecăm la şcoală sau oriunde şi tot aici ne întoarcem, chiar şi în vacanţă... vacanţă din care a trecut deja o săptămână.

S-a înserat, televizorului.

iar

eu

stau

plictisit

în

faţa

Pe stradă, nimeni. Până şi gălăgia stârnită de joaca celor mici s-a stins, puştimea adunându-se prin case după ce glasurile de trompetă ale părinţilor i-au chemat la ordine.

Pe la vreo 11 seara aud la fereastră binecunoscutul fluierat de chemare. Fără prea mare

chef mă conformez şi ies. Ca de obicei în ultima vreme, pe bordura din colţul străzii ce coboară spre centru stă adunată o parte din gaşca ce populează cartierul. Spre disperarea părinţilor, de când cu vacanţa, toţi se culcă foarte târziu. Mai rău e că, spre disperarea aceloraşi părinţi, se trezesc la fel de târziu.

Mă apropii de această adunătura pestriţă. Care pe bordură, care în picioare sau sprijiniţi de gard, vorbesc, toţi, fără să se ştie exact cine ascultă. Îmi caut un loc şi în timp ce mă aşez, mă ia în primire Dinu, un tip acceptat de noi ca fiind cel mai umblat şi mai experimentat dintre cei prezenţi.

– Băi, intelectualule, ce faci în casă la ora asta?

Dai în cărţi pentru viitor? Ca să nu-ţi mai baţi capul, hai că ţi-l spun eu: ai să tai frunză la câini...

– Ca toţi ceilalţi, îl întrerup eu uşor afectat. Ai făcut o lozincă din asta. Chestia e, ce fel de frunze tai, că tu nu tai de nici un fel.

– V-am spus eu, reia Dinu, ăsta devine tot mai deştept pe măsură ce trece timpul.

Dinu este cu patru ani mai mare decât cei mai mulţi dintre noi. Cum nu i-a plăcut niciodată şcoala, a renunţat la ea după ce a terminat, cu chiu cu vai, zece clase. De atunci încercă tot felul de mişculaţii care să-l îmbogăţească. Evident că n-a reuşit, cel puţin până acum, dar perseverează. Insistenţa cu care încearcă să-şi atingă scopul este printre puţinele sale însuşiri pozitive.

Sandu, altă figură de bază a grupului, întrerupe polemica în desfăşurare fiindcă tocmai a descoperit o problemă ce lui i se pare extrem de gravă: – La naiba! Mi s-au rupt pantalonii între picioare şi abia i-am cumpărat...

– De la vechituri, anticipează Dinu. Aşa-ţi trebuie, calicule!

Observaţia e procedează la fel.

corectă,

dar

uită

că

şi

el

– Mă sparge mama, că ea mi-a dat banii! 21 continuă să se văicărească Sandu.

Vocea îi sună a disperare. În loc să-l consoleze, Stela, despre care toţi ştim sau bănuim câte „ceva”, nu poate scăpa astfel de ocazie şi se ia de el: – Dacă stai nopţile şi te uiţi la filme deocheate în timp ce biata maică-ta crede că te storceşti învăţând...

– Tu vorbeşti, fă? se supără cel în cauză. Nu vezi ce „mare” eşti? S-au rupt pentru că-s de nimic, asta e! se autoconsolează împricinatul.

– Ba-i aşa cum spun eu! Pe deasupra eşti şi prea gras pentru pantalonii ăştia. Crezi că pari mai slab şi mai sexi purtând nădragi sub măsură? Şi, de ce, mă rog, zici că-s mare?

– Pentru că eşti! Uită-te la tine, artisto! Te legi de

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z alţii...

– Numai la prostii îţi stă gândul, mă!

– Terminaţi cu prostiile, intervine împăciuitor Silviu. Vino mâine la maică-mea şi ţi-i aranjează fără să mai ştie ai tăi. Stela are dreptate, eşti prea gras pentru pantalonii ăştia. Te amăgeşti singur. Încearcă să mănânci mai puţin şi să te mişti mai mult, altfel...

– Aşa-i! Dacă-i urmezi sfatul, în scurt timp vei putea îmbrăca şi pantalonii rămaşi de la grădiniţă, completează Stela pe acelaşi ton ironic.

Sandu începe să dea în clocot de supărare: – Ce naiba aveţi cu mine? M-aţi găsit cal de bătaie? Dacă-i aşa, atunci spuneţi dracului tot ce aveţi!

– Nu-i băga în seamă, Sandule! încerc eu să-l îmbunez. Băieţii glumesc. De fapt, tu eşti un băiat fain!

– Şi cu burta mare! nu se poate stăpâni Stela.

– Bun aşa! oftează Sandu. Cred că va trebui sămi găsesc altă poartă de-aici încolo.

– Şi la ce crezi că-ţi va folosi? La orice poartă vei avea aceiaşi faţă, îi explică Nicu, zis „Viteză”.

Nicu îşi datorează porecla pasiunii sale pentru motociclete. Bineînţeles că nu are nici măcar o roată motorizată, dar are o bicicletă cu cinci trepte de viteză, cu care se făleşte când se vântură pe străzi.

Dornic să atingă performanţele motoarelor, lucru evident imposibil pentru oricine, mai puţin pentru el, se lansează inconştient pe cele mai înclinate şi desfundate drumeaguri de la marginea târgului. Nu de puţine ori a sfârşit în garduri, dar ce e mai interesant, niciodată căzăturile sale de cascador nu l-au afectat în vreun fel, cu excepţia unor julituri minore, întotdeauna bicicleta are de suferit. Silit să o peticească în toate felurile, a ajuns să semene cu una din desenele animate.

22

Ciorovăiala amicală a celor prezenţi continuă fără participarea mea directă. Subiectul fiind lipsit de interes pentru mine, mă las furat de gânduri şi nu mai aud ce se discută. Bănuiam că nici ceilalţi nu sunt prea încântaţi de felul în care îşi petrec timpul. În cele din urmă deschid gura pentru a-mi exprima nemulţumirea: – Măi băieţi, lăsaţi prostiile şi haideţi să facem ceva! Vă aduc aminte că ne aşteaptă mai bine de două luni de posibilă inactivitate. Dacă aveţi de gând să vă petreceţi tot acest timp lustruind caldarâmul cu turul pantalonilor şi tocindu-vă plombele în căutarea celor mai proaste glume la adresa celor de lângă voi, eu unul... vă las. Pot pierde timpul şi singur.

– Mai stai, Valentine! se grăbeşte Silviu să mă potolească. Trebuie să găsim ceva într-o zi...

– În care zi? întreb eu. Zilele trec.

– Să facem nişte măgării ca să ne distrăm! găseşte Dinu o soluţie tipică pentru el.

– Îmi stă, dar nu le prea fac, spre daosebire de tine! răspunde acesta la mustrarea pe care i-a adresat-o Stela.

– Vacanţa-i pentru distracţii şi nu prea e cazul nostru. Noi nu avem nici cu ce merge la discotecă, reuşeşte să articuleze Cristina, o fată simpatică, deşteaptă, dar foarte timidă. O ciudăţenie a ei?

Timiditatea îi dispare brusc atunci când cineva, imprudent, o supără.

– Şi nici pe bătrânii noştri nu-i dau paralele afară din casă, completează Silviu.

– De unde rezultă că trebuie să facem noi rost de mălai, dar cum?

– Să ne găsim ceva de lucru.

– Unde să găsiţi, mă, ameţiţilor? Nu găsesc eu de atâta vreme, nu găsesc alţii mai breji decât voi.

Visaţi, mă amărâţilor, că visaţi frumos! Somn uşor!

Deşi sună a batjocură, nimeni nu-l contrazice pe Dinu.

– Are dreptate! zic eu de parcă nu era evident.

Trebuie să găsim ceva care să nu depăşească posibilităţile noastre.

– Vă îmbătaţi cu apă rece, îşi completează Dinu discursul demoralizator.

Mă prefac a nu-i da atenţie: – Eu zic să ne facem rucsacurile şi să plecăm pe munte câteva zile. După atâta şcoală, tihna muntelui ne-ar prinde bine, ne-am spăla creierul suprasaturat de... ştiţi voi ce.

– Păi ce, aici nu sunteţi la munte, mă?

Tot Dinu glăsuise. Pe el nu-l interesează astfel de chestii copilăreşti. Dumnealui este preocupat de bani, pe care-i vrea repede şi mulţi, aşa cum tot vede pe la televizor. Ca şi acum, îşi pierde timpul cu noi din când în când şi nu din plăcere, ci pentru că suntem mai şcoliţi. Speră, probabil, să ne fete mintea vreo idee pe care s-o prindă din zbor şi s-o exploateze. Până acum speranţele sale n-au dat rod, ceea ce îl nemulţumeşte şi-l face să se cam îndoiască de capacităţile noastre.

– În plus, îmi continui eu ideea, pentru asta nu ne trebuie decât nişte haleală, care se mai găseşte pe la fiecare.

– Ne mai ajută şi pădurea, se entuziasmează Nicu. Bureţi... iepuri...

– Fazani, cai verzi pe pereţi. Cu ce naiba vrei să-i vânezi, băi, cu praştia? Visezi, Nicule! îl demontează Silviu.

– Capcane! găseşte Nicu răspunsul cel mai potrivit.

– Ce dulce eşti! îl complimentează Stela.

– Du-te, mă, cu ideile tale mori de foame!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Peste drum, în faţa grupului nostru frământat de importante probleme, se deschide o fereastră şi un glas de mamă grijulie se face auzit: – Terminaţi cu gălăgia şi mai poftiţi pe la casele voastre! Nu v-a trecut prin cap că sunt şi oameni care trebuie să se odihnească? Hai, Stela, treci în casă!

Ne facem că plouă, dar câteva minute mai tarziu gaşca se sparge. În lipsa noastră, liniştea este deranjată doar de lătratul câinilor şi de şuieratul îndepărtat al locomotivelor ce-şi târâie vagoanele prin serpentinele văii în care este adăpostit micul nostru orăşel. * Altă zi, pe la ora nouă, bat la uşa lui Silviu. Îmi deschide mama lui, care, neavând serviciu, poate fi găsită acasă mai toată ziua. Fiind croitoreasă, ciubucăreşte la domiciliu tot ce-i cade, cel mai des cârpeli ordinare, iar veniturile sunt mai mult decât modeste şi absolut neplanificate.

O întreb: – Silviu-i acasă?

– Păi unde? Crezi că s-a învrednicit să se ridice din pat, după ce aţi stat jumătate din noapte pe drumuri? Doarme ca un nesimţit şi îşi închipuie că aşa o să fie în fiecare zi. Du-te şi îl trezeşte!

Mama lui Silviu e pornită şi ştiu de ce, prietenul meu se trezeşte foarte greu. În primele momente e nervos, nemulţumit şi mai ales nesuferit. Mă simte lângă el şi mormăie: – Ce vrei şi tu cu noaptea-n cap? Nici în vacanţă nu pot să dorm cât vreau?

Vocea-i pare spartă şi parcă înghite cuvintele.

Nu-l bag în seamă şi trag de el solicitându-i cerebelul: – Ai întrebat-o vreodată pe maică-ta dacă nu cumva te-a născut noaptea? Eu aş paria că da, fiindcă eşti mai treaz şi mai deştept decât la lumina zilei.

– Lasă-mă-n pace! Vreau să mai dorm!

– Nu mai dormi nimic. Mişcă de-acolo! Avem treabă.

– Eu n-am, încă, nicio treabă. Îmi rotesc ochii prin cameră şi-i văd hainele de cu seară aruncate la nimereală începând de la uşă către pat. Le adun şi, apropiindu-mă de el, las una câte una să-i cadă peste faţă. Cu mişcări bruşte şi dezordonate, încearcă să le îndepărteze.

– Lasă muştele! Fă bine şi te scoală, altfel, urmează o baie rece.

Ameninţarea îl ridică în capul oaselor. Mă priveşte dintr-o parte: – De fapt, ce vrei?

– Întâi, să te ridici din pat, pe urmă... nu ştiu.

Facem ceva care să ne alunge tristeţea.

– Da’ ce, ţi-a spus cineva că sunt trist? Dacă n-ai ce face, citeşte şi tu o carte, nu mă bâzâii pe mine!

– Nu vreau. Nu acum. Am citit destul în timpul şcolii. Vreau o schimbare, ceva...

– Eşti sigur că n-ai nicio treabă acasă?

– Nu. Tu ai?

– Da. Trebuie să dau de mâncare la orătănii...

– Cred că s-a ocupat maică-ta de asta. În aşteptarea ta ar fi murit de foame.

– Atunci, voi curăţa coteţul.

– Hai, lasă-mă! Aveţi şi voi trei raţe şi jumătate şi trebuie să le ştergi la fund în fiecare zi. Ce să zic!

– Păi vezi? Singur spui că n-am ce face. Lasămă să dorm!

– Ba nu! Saltă! Mergem în vizită pe la ceilalţi.

– Băi... nu mai zic nimic! Tot n-o scot la capăt cu tine. Aşteaptă puţin să mă dezmeticesc.

Cu chiu cu vai şi fără prea mare zel reuşeşte să se îmbrace. Înghite o cană cu lapte ascultând în acelaşi timp mustrările mamei sale.

Silviu nu-i singurul care face ore suplimentare de somn. Nicu doarme, Ovidiu la fel. Ceilalţi? Sandu e plecat la piaţa să aducă un sac de tărâţe pentru porc. Cristina studiază cu sârg limbi străine şi în general, e lipsită de iniţiativă. Tavi de­velopează filme şi nu poate fi deranjat. De altfel, fiind cu mulţi ani mai mare, se cam jenează să-şi petreacă timpul cu noi. Radu spală maşina lui taică-su şi speră să-l ameţească pentru câteva minute de acces la volan, minute în care să se fâţâie prin faţa noastră, dânduse mare. Dinu este ocupat să sudeze un gard de mormânt şi, în fine, Stela se hărniceşte în faţa casei plivind cele câteva straturi şi demonstrând, astfel, cum se poate pierde vremea în mod util. Mama sa ţine cu tot dinadinsul să ne arate cum trebuie să fie o fată şi în acest scop îi găseşte tot felul de ocupaţii.

La sfârşitul acestui turneu pe la casele oamenilor ne trezim în stradă singuri şi dezumflaţi.

– Valentine, eşti de tot rahatul! M-ai ridicat din pat ca să dăm exemplu de cum se poate pierde timpul.

Dacă rămâneam acasă, nu ştia nimeni ce fac, dar puteau să-şi închipuie că fac ceva.

Are cea mai mare dreptate, dar nu mi-e la îndemână să recunosc. Încerc să-l ameţesc: – Băi, doar nu vrei să te închizi în casă toată vara! Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să ieşi.

Om fi noi în drum spre capitalism, dar până să ajungem acolo, trebuie să ne sculăm devreme, altfel, lenea devine cronică.

– Scuteşte-mă de cugetările tale de copil precoce! mi-o taie Silviu. De unde la tine plăcerea

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

23

p pr ro oz z asta de a-ţi tortura prietenii?

– Şi au încredere în tine că vei învăţa neîmpins de la spate? Adică, eşti băiat cuminte?

– Nu ştiu. Cred că de la taică-miu.

Pe la noi trec rar maşini, motiv pentru care ne aflăm în mijlocul drumului neştiind încotro să apucăm. Ne oprim din obişnuinţă lângă acelaşi stâlp din colţul străzii. De aici se vede în toate părţile şi la rândul nostru putem fi văzuţi. Cu mâinile în buzunare, cu capul în jos şi sprijiniţi într-un picior, zgârâim cu vârful celuilalt pantof desene imaginare pe asfaltul sfărâmicios.

Mormăi stins: – Suntem în criză, prietene!

Băiatul începe să ne placă. Lui Siviu îi vine o idee: – Ai vrea să te destrăbălezi puţin, nu-i aşa? îl ispiteşte el.

– Nu. Mi-aş dori să fac ceva, dar nu să învăţ.

Silviu încearcă să exploateze situaţia, dar nu-i bănuiam încă intenţiile. Devin mai atent: – Unde locuieşti? continuă pervers amicul meu.

– Aşa se pare! confirmă el.

– Să mergem la liceu, poate vin băieţii la un fotbal, propun eu.

– Hai, dar nu cred să avem vreo şansă. Acolo, şmecherii joacă tenis toată ziua şi când îi văd îmi vine să le trag una peste mestecătoare!

– Şezi blând! Ce-ţi pasă ţie de ei?

– Nu-mi pasă, dar... nu ştiu cum... în preajma lor devin nervos.

– Ei, sunt unii care cer pumni, dar sunt şi băieţi de treabă.

Când ajungem pe terenul şcolii îl găsim ocupat de „tenismeni”. Aşa cum era de aşteptat, n-avem nici o şansă de a ne alege cu vreo rachetă. Ne aşezăm lângă alţi colegi privitori sau în aşteptarea unui sfârşit de set pentru a le veni rândul. Nici o fată de faţă.

Lângă noi, un coleg din altă clasă încearcă a lega un dialog: – Cu ce vă lăudaţi, băieţi?

24

– Sunt la fel ca toţi ceilalţi, nici mai bun, nici mai rău.

Nu face parte dintre cei apropiaţi nouă, dar îl cunoştem, ca de altfel pe toţi din liceu. Trebuie să-i răspundem şi tare n-avem chef să-i dăm ocazia de a se făli el cu ceva, dacă are cu ce.

– Mai în bătrânească.

marginea

oraşului,

într-o

casă

– Ţi-ar surâde o „întrunire” la tine acasă?

– Să mă gândesc! Îşi lasă ochii în jos şi după ce-şi examinează adidaşii un timp, spune: – Cred că nu am nimic de pierdut. La mine nu prea vin colegi, fiind prea departe de centru.

– Lasă că venim noi cu tot ce trebuie, se grăbeşte Silviu să-l asigure, mai puţin fete, că nu ne bazăm decât pe două, dar dacă dăm sfoară-n ţară...

– Vor fi prea mulţi amatori şi va trebui să facem casting, îi tai eu din elan.

Silviu mă prinde de cot şi se ridică: – Hai, că avem treabă!

– Eu ce trebuie să fac? întreabă Gelu, singurul apelativ pe care i-l ştim, tot aşa cum şi el ne ştie.

Silviu, mare maestru în astfel de combinaţii, îl lămureşte: – Nimic. După amiază, la ora cinci, ne întâlnim tot aici şi mergem la tine, dacă nu te răzgândeşti şi dacă or să-ţi placă mutrele ce-ai să le vezi. Dacă nu, fiecare cu-ale sale! încheie expertul.

– Ne vedem la cinci, se grăbeşte Gelu să aprobe, ca nu care cumva să ne răzgândim noi.

Salutăm cu mâna şi ne despărţim.

– Facem pauză, îngână Silviu.

– Pauză de ce?

– Pauză de pauză. Ce, nu-i destul?

– Am priceput. Faceţi pauză mare, adică, n-aveţi ce face.

– Cam pe-acolo, răspund eu în locul prietenului meu, care e pe cale să devină agresiv.

– Şi eu la fel! ne ia el o piatră de pe inimă.

– Eşti singur? îl chestionez la rândul meu.

Aranjamentul lui Silviu nu prea mă încântă. Toate bairamurile de acest fel seamănă atât de mult între ele, încât au început să-şi piardă din farmec. Nu văd ce schimbare poate fi dacă tot balamucul se mută mai „la ţară”. În schimb, Silviu e bine dispus şi optimist.

– Să vezi ce fain are să fie! se agită el înainte de vreme şi plin de energie.

– Zău!?

– Singur de tot, chiar şi acasă!

– Ne învârtim într-un cerc prea mic, prea închis.

E timpul să ne lărgim orizontul.

– Cum şi acasă?

– Aşa bine. Ai mei sunt plecaţi la ţară, iar eu sunt consemnat pentru o corigenţă.

– Şi cum vrei tu să-l lărgeşti?

– Am să arunc pastile cui ştiu eu, numai că

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z pentru asta va cam trebui să bat drumurile.

undeva în noi, ne împiedică să cerem amănunte.

– Dacă vrei să găseşti fraieri care să ne sponsorizeze destrăbălarea, nu te văd bine.

„Plăcerea” de a călători într-o dubiţă fără vizibilitate nu durează mai mult de 10 minute, cu tot cu oprirea la barieră şi toţi ne întrebăm: la ce bun?

Puteam ajunge aproape la fel de repede pe jos.

– Tacă-ţi fleanca! Habar n-ai câţi fraieri de-ăştia sunt. Suferă tocmai din cauză că au prea mult din ceea ce noi râvnim, dar le lipseşte ceea ce nouă ne prisoseşte.

– Ce ne prisoseşte nouă, mă? Că eu o duc în lipsuri de când mă ştiu.

– Iniţiativă, bre! Şi inteligenţă.

– Ha! Nu ştiu cât de supradotat eşti tu, mie, însă, dă-mi voie să fiu mai modest. Câtă vreme cad izmenele de pe mine, nu-mi pot permite să fac pe zmeul. Pricepi mata?

– Prietene al meu, nu se ştie niciodată!

Trebuie să-i acord puţin credit. Am ceva de pierdut? Cel mult să rămân la condiţia de până acum. Încerc să contribui şi eu cu ceva: – Trebuie să ne gândim bine pe cine luăm cu noi.

– Nu-ţi face griji, o să fie totul bine! Promit! mă încurajează el. * Pe la patru şi jumătate, o trupă de opt cloncăi nerăbdători ne aflăm înşiraţi pe băncile de pe terenul de sport al liceului. Între noi, două fete de-ale noastre, Stela şi Cristina, dar suntem încă în aşteptare. Mie mi se pare că suntem şi aşa destui, dar mă aflu în minoritate, băieţii având altă părere.

Gelu, viitoarea gazdă, îşi face apariţia pe la fără zece. În mod normal, ar trebui să plecăm, dar Silviu ţine morţiş să respectăm ora stabilită. Probabil are motive. Presupunerea se dovedeşte corectă câteva minute mai târziu, când, în curtea şcolii năvăleşte pur şi simplu o dubiţă destul de arătoasă pe dinafară.

O uşă laterală a maşinii culisează şi un cap de fată blondă aplecat în afară ne invită: – Hei, căscaţilor, parcă era vorba de ora cinci!

Urcaţi!

Silviu începe să ne împingă, nici unul dintre noi nefiind lămurit cui îi este adresată invitaţia.

Maşina, amenajată pentru transport de mărfuri, are pe margini două bănci înguste din lemn. Ne aşezăm şi încă mai rămâne loc. În maşină, două fete stau domneşte lângă şoferul despre care nu ştim nimic şi alte două în spatele lui. Şoferul ne este prezentat mai târziu ca numindu-se Liviu şi ca fiind prietenul brunetei de lângă dânsul, numită Violeta, care, la rându-i, e verişoara din Cluj a Danielei, fata blondă... Ce-a din urmă ne este cunoscută, fiind elevă a aceluiaşi liceu în care ne ducem şi noi zilele mai tot anul. Deşi curiozitatea ne roade, buna cuviinţă, care mai sălâşluieşte pe

Stela, cea fără de complexe, îl mustră pe Silviu: – După atmosfera pe care ne-ai creat-o la început, credeam că mergem în paradis...

– Şi acum eşti profund dezamăgită, anticipează Silviu. Nu-ţi pot recomanda decât să visezi în continuare, îţi stimulează intelectul.

Aflat mai în faţă, Gelu se face auzit către şofer: – Fă la stânga peste podeţul acela şi opreşte în faţa porţii.

Drumul desprins din şoseaua principală se termină în faţa unui gard ce închide o curte uriaşă acoperită de iarbă necosită. Aproape de pădure, mult în spatele porţii de zăvoare, se vede o casă tradiţională, pe jumătate etajată şi acoperită cu şindrilă.

Gelu coboară să tragă zăvoarele care ţin loc de poartă şi strigă: – Trage lângă casă, iar voi despachetaţi. Eu vin din urmă după ce închid.

Ne executăm scoborând din maşină sculele audio şi câteva sacoşe pregătite de fete cu ceva deale gurii. Şoferul extrage şi el de pe undeva o navetă cu sticle de bere pe care Sandu se opinteşte de unul singur pentru a o aşeza în faţa uşii de la intrare.

Venit în fugă, Gelu deschide uşa cu o cheie agăţată de un cui înfipt într-unul din stâlpii verandei.

Urmează o bălmăjeală de persoane şi obiecte care se sfârşeşte cu instalarea combinei muzicale şi cu eliberarea mijlocului unei camere destinate dansului. În scurt timp, din boxe zvâcnesc primele sunete, izbind violent urechile mai sensibile, printre care şi ale mele. Nu aş spune că-mi displace muzica, dar audierea la nesfârşit a aceluiaşi ritm îmi provoacă la 25 un moment dat o senzaţie de disconfort. Între cei prezenţi există şi dansatori care se pot mişca numai după aşa ceva. Din această cauză, prima jumătate de oră se iroseşte în dispute despre tipul de muzică ce ne va însoţi peste noapte. Între timp, fetele noastre dispar împreună cu Gelu undeva prin casă, probabil în bucătărie şi revin cu o oală uriaşă de cafea. Mai multe ceşti desperecheate sunt umplute şi purtate pe un platou de unde le apucăm la nimereală. Imediat apar şi ţigările.

La încălzirea atmosferei contribuie şi Liviu, şoferul. Deşi ne-a adus cu maşina şi probabil intenţionează a ne duce şi înapoi, a adăugat două sticle de vişinată lângă cele de bere. Pleaşca şi

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z lăcomia a desfiinţat pe nesimţite toate lichidele, fără a ţine seama că pe unii dintre noi nu-i ţine cureaua.

Până aici totul e ca de obicei, doar şoferul iese din peisaj şi de aceea sunt hotărât să nu mă urc în maşina lui la întoarcere.

nu merită ironiile noastre, mai ales ale vecinei sale de peste drum, Stela, care are şi dânsa o situaţie asemănătoare, doar că nu recunoaşte niciodată, ba chiar se crede mai cuminte decât ceilalţi.

După miezul nopţii muzica devine mai lentă. Pe canapele şi fotolii încep să-şi menajeze oscioarele când unii, când alţii. Fetele şi-au ales câte un partener vremelnic cu care dispar din când în când pentru o repriză de pupături sub clar de lună.

Mă aşez lângă Sandu pregâtindu-mă să-i judec şi pe ceilalţi, dar sunt întrerupt de uşa care se deschide cu viteză. Prin ea năvăleşte, în stilu-i caracteristic, Nicu. Trece pe lângă noi şi ţâşneşte pe uşa către curte. Faţa lui aflată în suferinţă ne îndeamnă să-l urmăm afară. ÎI vedem ţinându-se cu mâinile de gard şi dând la raţe printre scânduri în curtea vecinului. Săndel se sparge de râs şi sfârşeşte îndoit în două cu mâinile pe genunchi.

Nicu încearcă să-şi elibereze o mână pentru a se putea întoarce către noi să ne înjure, probabil, dar nu apucă, o nouă repriză de icneli şi sunete specifice îşi cere dreptul de manifestare. Săndel îi face nişte recomandări:

În cameră abia ne vedem prin fumul de ţigară.

Nimeni nu mai are chef de dans. Plictiseala şi moleşeala îşi fac apariţia şi ne şopteşte că e timpul s-o luăm din loc. Eu aş da curs acestui impuls, dar nu vreau să fiu învinuit de ceilalţi că le stric ploile.

Ca să mă înviorez, ies la aer. În drum spre ieşire îl zăresc pe Săndel zgâindu-se la televizor într-o cameră alăturată. Nenorocitul descoperise că există parabolică şi acum, uitând de toate, se holbează la un film porno de pe nu ştiu ce canal. Ştiam de mult că-i amator de aşa ceva, dar acum bag de seamă că la el începe să devină o boală cronică ale cărei manifestări nu sunt greu de anticipat. Mă iau de el: – Mă boule, Stela are dreptate, or să-ţi plesnească iarăşi pantalonii! Probabil că vede destul de des lumina televizorului tău în miez de noapte.

Printre icneli, Nicu reuşeşte să articuleze: – Cred că am făcut gimnastică prea multă.

– Păi, dacă tot n-aveţi somn nici unul, de ce nu vă petreceţi noapţile împreuna?

Putem să-l credem, pentru că e singurul care se bâţâie prosteşte la orice gen de muzică, încercând să demonstreze cât este de priceput în domeniu.

Dansurile lui seamănă foarte mult ca numerele de contorsionism de la circ. Tot Săndel, expert, e cel cu recomandările:

– Ai înnebunit? Stela-i un jaf, dacă n-ai ştiut până acum!

– Stai liniştit, respiră adânc şi rar, înghite în sec cu gura închisă.

– Dar ea ce treabă are la ore aşa târzii? Mă păzeşte cumva pe mine?

– Mă, da’ ce rău ai devenit!

– Lasă-mă-n pace! Ştiu destule despre toţi. Ce, crezi că este vreunul uşă de biserică? Toţi aveţi păsărele, unii chiar struţi, inclusiv tu.

– Nu zău! Ia spune, cât ai băut?

26

– Băiete, nu te apuca de treburi pentru care nu eşti pregătit. Mă întreb ce dai afară, că de mâncat nai mâncat niciun rahat?

– Nu mai mult decât voi, adică, puţin pentru mine. Ştii cum se bea la mine în casă, nu înţeleg de ce mai întrebi.

Pe treptele verandei apare şi Silviu. Vine spre noi şi ni se adresează conspirativ: – Măi, blegilor, ce faceţi?

– Luăm câte o gură de aer, îi răspund. Tu? – Sunt de părere că e timpul să ne roim către casele noastre. Aici nu mai e loc pentru noi.

– De ce, băi?

– Voi nu vedeţi ce se întâmplâ? Gelu s-a lipit de Are dreptate. Părinţii lui o fac de oaie destul de Cristina şi n-o lasă nici să sufle. Radu i-a pus gând des şi de multe ori băiatul din faţa mea ia parte la rău Stelei, Daniela îşi dă aere de prinţesă, iar şoferul festinuri numai din dorinţa de a reduce cantitatea de nostru şi Violeta ne ignoră pur şi simplu. Oricum, eu alcool pe care o consumă părinţii. Asta i-a lăsat nu mă întorc cu maşina. Ăsta nu prea-i întreg la cap. urme în cap, minore deocamdată, dar care nu pot fi Pe lângă ce a băut cu noi, l-am văzut şi cu o sticlă ignorate. Toţi ştim asta şi evităm subiectul, pentru că de vodcă în mână trăgând tare şi cu spor de unul nu reuşim decăt să-l irităm. Are o soră mai mare, singur. care i-a părăsit de îndată ce a terminat liceul, fiindcă – Şi cu sculele ce faci? nu mai putea suporta atmosfera din casă. De atunci, – Mă duc să vorbesc cu Gelu, să-i spun că vin adică de vreo trei ani, Săndel a învăţat să-şi poarte singur de grijă. Nu are probleme cu şcoala, unde se mâine să le iau. Uită-te şi la ăsta! arată spre Nicu. descurcă onorabil, dar nu are niciodată ce-i trebuie. Dacă mai bagă ceva în el va trebui să-l remorcăm.

Din când în când mai ciuguleşte câte ceva de la Mă rog, dacă nu vreţi, eu tot plec. maică-sa şi de la un văr, care are un atelier de – Plecăm! Du-te şi fă vorbele. reparat aparate casnice. În general e un băiat bun şi TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z În câteva minute Silviu ni se alătură şi o pornim domol către oraş înşiraţi cât e drumul de larg.

Tăcem şi mergem.

scărmănată pe nedrept. Am o mamă cum mulţi şi-ar dori. Singurul defect imputabil este că nu poate suporta ca cineva să-i ignore competenţa.

Un vuiet uşor sinistru se aude dinspre pădure.

Deasupra vârfurilor de brazi o lună ascuţită şi ireală face să strălucească asfaltul udat de roua nopţii.

Ziua, această şosea este foarte circulată, fiind una din intrările în oraş. Acum e pustie şi deprimantă.

Bine că nu avem mult de mers.

În general mă bucur de multă libertate, cu condiţia impusă de tata, de a nu le crea necazuri. Cu toate astea, niciunul din ei nu scapă vreo ocazie de a-mi face capul mare, explicându-mi ce e bine şi ce nu, folosindu-se de exemple cât se poate de concrete. Asta mă cam enervează,. Nu că n-ar fi avut dreptate, ci pentru că le constat şi singur şi pentru că astfel mă simt a fi considerat un copil, încă, incapabil de a discerne binele de rău. Acum îmi dau seama că, într-un fel, au dreptate. O idee, pe care tata se străduieşte din răsputeri să mi-o bage în cap şi nu reuşeşte, este aceea de a nu învăţa repetând greşelile altora şi îmi amintesc de această recomandare numai atunci când o dau în bară.

Ne strecurăm în casele noastre căutând să nu stârnim câinii şi să nu deranjăm vreun vecin care să aibă de ce bate toba a doua zi. * Este trecut de ora 12 când mă trezesc mai mult de foame. Cu tot golul din burtă nu-mi vine să mă dau jos din pat. Dau drumul la televizor pe muzică şi imediat aud: – Nici nu te-ai ridicat din pat şi-mi spargi urechile.

Dă-l mai încet!

Mă conformez nemulţumit: – Ce ai cu muzica mea?

– Aia nu-i muzică, e zgomot. Dacă ai înregistra sunetele dintr-o fabrică, ai obţine ceva asemănător.

– Habar n-aveţi ce înseamnă muzică modernă! răspund eu iritat.

Mă scobor din pat şi intru în bucătăria de unde mama purta dialogul cu mine.

– Mi-e foame! zic.

– Şi ce dacă, doar nu vrei să-ţi aduc în pat?

Caută-ţi ceva până termin eu.

Mânânc în timp ce mă gândesc la toate astea.

Când să mă ridic, mama rupe tăcerea pe care şi-o impune totdeauna în timpul mesei şi-mi spune: – Strânge de pe masă, că n-ai servitori şi spalăte pe faţă. Într-adevăr, uitasem. Mă dezbrac până la brău şi ies în curte unde avem robinetul şi un furtun. Aud poarta şi-mi ridic ochii. E Silviu. Se apropie de mine fluturând un plic în mână.

– Te-ai ridicat din scutece? îl întreb.

– Tu vorbeşti? replică el. Am găsit asta înfiptă în poartă. Veşti de la iubită. Aud şi eu ceva din ea?

– Nu cred. Dă-o încoa’!

Încep să cotrobăi prin oale.

Mi-l întinde şi continuă:

– Dă-mi o farfurie!

– Trebuie să-i fie dor de tine.

– Ia-ţi, că nu eşti ţeapăn!

– Aiurea! zic şi-i smulg plicul

– De unde?

– De unde le iau şi eu. Ce, ai uitat? Prea eşti matale boier. Şi ia ceva pe tine, nesimtitule! Nu ţi-e ruşine să stai în chiloţi ziua în amiaza mare? Dacă intră cineva?

– Ce dacă intră? Nu sunt în pielea goală şi e vară.

– Îmbracă-te, dacă vrei să mănânci! se răsteşte mama la mine.

Pufnesc, las toate baltă şi ies. În urma mea aud: – Mie să nu-mi trânteşti uşa, măgarule! Te plesnesc îndată cât eşti de lung!

E clar că am o zi proastă. Îmi impun să tac, să no supăr şi mai rău. Mă îmbrac, închid televizorul şi rămân pe loc. Văzând că nu revin, mama strigă: – Ai înţepenit acolo? Treci şi bagă-n tine, ţi-am pus pe masă!

Tac şi fac ce-mi spune, luând o mutră de mâţă

Corina este o fată cu care m-am împrietenit într-o vacanţă cu doi ani în urmă. În timpul şcolii ne scriem. Perioada de despărţire e cea mai bogată în declaraţii sentimentale şi tot felul de destăinuiri.

Când ne aflăm alături, nici unul dintre noi nu are 27 curajul sau nu găseşte cuvinte pentru a exprima ceea ce simte. În schimb, amândoi dovedim o nemaipomenită inspiraţie în scris. De data asta se dovedeşte mai harnică decât mine răspunzându-mi la ultima scrisoare într-un timp record.

Mă usuc grăbit cu prosopul aflat pe masa din curte, unde Silviu stă aşezat aşteptând să-mi vadă faţa în timp ce voi citi scrisoarea.

Sigur are de gând să mă ia în balon şi se pregăteşte în acest sens, numai că eu citesc scrisoarea şi o pun în buzunar, lipsindu-mi prietenul de plăcerea la care se aşteapta. Intru în casă urmat de el. Face o încercare: – Şi, nu-mi spui nimic despre scrisoare?

– Ce să-ţi spun... o scrisoare. Ce, tu n-ai primit

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z niciodată?

– O scrisoare de amor trebuie să fie...

– Păi, tocmai, voiam să ştiu dacă nu cumva sunt toate la fel şi ştiu că ai talent la treburi din astea.

Poate mă inspir de la tine. Îţi aminteşti că astă iarnă am făcut lipeala cu nişte fete venite la schi?

– Vrei să spui că ai păstrat legătura cu vreuna dintre ele? Eu nici nu-mi amintesc numele lor.

– Cum să-ţi aminteşti, dacă tu şi Corina sunteţi în transă continuă?

Dă cu ochii de maică-mea: – Săru' mâna! se grăbeşte el să-şi facă datoria, lăsându-mă în pace pentru moment.

Mama îl ia în primire: – Pe unde mi-aţi umblat azi noapte, crailor?

Mamei îi place să ne ispitească şi apoi să glumească pe seama noastră. Nu se sfieşte nici să folosească expresii mai spumoase pentru urechile noastre. Deşi suntem obişnuiţi cu felul ei de a fi, ne simţim totuşi jenaţi când o auzim: – Aţi fost la femei, nu? Vreţi să scăpaţi de coşurile de pe faţă.

Silviu îşi pipăie obrazul:

– Da’ spune odată!

– Nu ştiu! Şi lasă-mă-n pace! Nu mă bate la cap!

– Ca o telenovelă, găseşte el cuvântul căutat.

– Pe dracu! Pleacă de-aici, că nu mă pot concentra!

– Ha! Nu plec nicăieri, dar tac. Te las în pace până termini şi pe urmă mi-o dai s-o citesc.

Se înşiră pe pat şi tace demonstrativ. Îl întreb: – Cum o cheamă şi de unde e?

– Carmen, din Iaşi. De ce?

– Îţi fac o ciornă pentru Carmen, ca să scap de tine.

– Păi, habar n-ai...

– N-are-a face. Îţi construiesc un model universal pe care să-l poţi adapta după caz.

– Măi du-te!

Mă apuc de scris şi după jumătate de oră îi întind hârtia. O citeşte şi în final remarcă:

Mama nu renunţă:

– Scrisoarea ta universală nu se potriveşte.

– Ba ai! Şi-o să faci mai multe şi mai urâte.

– O să ne dăm cu balsamuri, încerc eu să ocolesc subiectul care ni se propune şi pentru care nu ne simţim pregătiţi.

– Nu mă cumpăraţi pe mine cu de-astea! Hai, dispăreţi din faţa mea, că am treabă!

Nu aşteptăm altă invitaţie şi luăm viteză spre camera mea. Cum Silviu nu se dă dus, încerc să scap de el: – Dacă ai treabă, poţi pleca. Eu trebuie să răspund la scrisoare şi-o să-mi ia ceva timp.

– Nu plec nicăieri! Te-am prins şi dacă nu vrei altfel, voi citi peste umărul tău tot ce scrii. Promit să nu fac nici un fel de comentariu. Îl privesc lung fără să spun nimic. Îmi pregătesc sculele de scris şi mă aşez la masă cu capul între mâini. Trec nişte minute bune şi Silviu începe a se fâţâi pe scaun pentru că nu am scris nici o literă.

Tace cât tace şi izbucneşte: – Ce faci, ai adormit?

– Nu-mi vine! Ca să nu fie o scrisoare banală, pur informativă, ca între rude: „află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce îţi doresc şi ţie...”, îţi trebuie răbdare, inspiraţie. Trebuie să găseşti ceva care să impresioneze.

– Aha!

– Trebuie să fie...

– Ai să vezi. Stai binişor acolo.

– Eu n-am coşuri.

28

Desfac mâinile pe lângă urechi, căutând în bagajul meu de cuvinte pe cel potrivit:

– Sigur că nu se potriveşte. De unde să ştiu eu ce învârteli aveţi voi? Astea-s chestii intime.

– Atunci de ce te-ai fălit şi-ai pierdut timpul, mai ales pe al meu? Ca să faci mişto de mine?

– Ce era să fac? Am de scris o scrisoare şi ai ţinut cu tot dinadinsul să-ţi bagi nasul în chestiuni personale.

– Sunt curios, vreau să ştiu cam ce scriu alţii.

– Uite că ţi-am îndeplinit toate dorinţele.

Aruncă scrisoarea pe masă şi meditează câteva clipe: – Îmi place cum scrii. Dacă îţi dau câteva amănunte îmi faci şi mie o depeşă cu stil?

– Nu cred. Mă confunzi cu Cyrano de Bergerac. Învaţă din ce-ai citit mai înainte, dacă spui că ţi-a plăcut.

– Bine, dar tot am să vin la tine să-mi faci mici modificări.

– Pot să-ţi pun nişte virgule, dacă asta vrei.

– Ei, lasă! Ai să-mi dai tu şi nişte idei.

– Ca să ai pe cine da vina. Mersi!

– Fi serios! Oricum nu cred să se aleagă ceva din schimbul ăsta de epistole. Cine ştie când ne vom mai întâlni şi ştii tu... ochii care nu se văd, se uită.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Eu iau toată chestia asta ca pe un exerciţiu.

– Vrei să-ţi verifici aptitudinile de mascul, să te perfecţionezi pe seama suferinţei altora. Eşti un măgar!

– Nu zău!?

– Dacă amica ta o ia de bună?

– Iar eu, ca un ticălos ce sunt, îi provoc o decepţie ce poate avea urmări nefaste. Ce dramatic!

Fugi, mă! Sunt sigur că şi ea face acelaşi lucru. N-o văd deloc plângând. Uită-te la fetele noastre, suferă de nu se poate din cauze de dragoste!

– Tacă-ţi fleanca! Să ştii că nu-ţi merge cu mine! Şmecherul ala era mai mult decât beat când a plecat şi ne-a fost teamă să ne urcăm în maşină. Şi-apoi, trebuia să rămână cineva să-l ajute pe Gelu să facă ordine.

– Ah, Gelu, am uitat! Ce face?

– E la poartă. Ne-a adus pînă aici, dar nu a vrut să intre.

– Las’ că-l aduc eu.

Ies şi revin cu Gelu, apoi o scot pe Stela împingând-o spre bucătărie.

– Cu noi e altceva, suntem vecini, suntem colegi, am crescut împreună. Un prieten nou, o persoană despre care nu ştii nimic stârneşte interes, curiozitate şi ai impresia că reprezintă ceea ce tu cauţi.

– Ce-ţi veni? mă întreabă.

– Asta ţine până când începi să vezi sub coajă şi găseşti început de putregai.

– S-o rog pe dânsa ca să ne scoată din belea?

– Vino să vorbim cu maică-mea.

– Ce să vorbim?

– Ştii tu, doar nu e prima dată.

– Exact. Ştii că-i foarte înţelegătoare.

– Vezi că ştii?

– Mi-e ruşine, mă, nu înţelegi?

– Dacă ai dreptate, ce-i de făcut?

– Atunci du-te la maică-ta! Ştiam unde să lovesc.

– Mergem înainte şi vedem pe parcurs. Nu e cazul să-ţi faci griji înainte de vreme. Mi-a venit o idee!

– S-auzim! se înviorează Silviu.

– Taică-tu este şofer...

– Iar al tău, mecanic de locomotivă. Ce-i cu asta?

– Întreabă-l dacă nu are vreo cursă la Iaşi.

– Nu. Mai bine cum zici tu, dar tu vorbeşti.

Intrăm în micuţa bucătărie.

– Vi s-a făcut foame? ne întâmpină mama. Nu-i gata mâncarea.

Bănuia de ce am venit, mai ales văzând-o pe Stela.

– Să mă duc s-o vizitez?

– Nu, mamă, avem o treabă cu tine.

– S-o vizităm! Schimbăm şi noi peisajul.

– Să nu mă puneţi iarăşi să mint!

– Am să-l întreb, dar ştii cum e... nu-i prea convine, pierde din ciubuc.

– Să facă şi el un sacrificiu pentru fii-su!

– Chiar aşa, prea mă ţine pe lângă casă! E timpul să speculez situaţia. Mă, da’, nu putem sta decât o zi!

– Destul.

De alături se aud voci şi imediat se deschide uşa.

Două fete mândre şi frumoase îmi amintesc cât de mică este camera mea. Stela: – Mă, ce oameni sunteţi şi voi! Ne-aţi lăsat acolo ca pe nişte proaste. Ce-i spun eu lu' mama?

– Îi spui unde ai fost.

– Până la ora asta?

– Pană acum. De ce n-aţi venit mai repede?

– De ce, de ce!

– Fiindcă v-a plăcut, v-a mers bine, aruncă în grabă Silviu.

Mare greşeală. Cristina se supără:

– Nu, tanti, se grăbeşte Stela, numai... dacă întreabă cineva, să spuneţi că am venit toţi odată, azi dimineaţă şi am adormit pe-aici.

– Unde pe-aici, fato? Nu-i decât un pat în camera lui.

– De-a curmezişul patului, pe fotoliu... Îi sar în ajutor, fiindcă stă să dea în lacrimi.

– Nu ne lăsa mamă!

– Căraţi-vă de-aici! se răsteşte ea. Văd eu ce spun dacă mă întreabă cineva, am să mă gândesc.

Eu nu întreb pe nimeni şi nu vreau să fiu întrebată de nimeni!

Aranjamentul e făcut, chiar dacă mama nu şi-a exprimat acordul în mod explicit, aşa că ne vedem de treabă. Ieşim grămadă în drum şi le conducem pe fete. Câtă vreme am fost în zonă nu s-a întâmplat nimic. Noi ne-am dat silinţa, dar cum au să se descurce ele nu mai depinde de noi.

Gelu? Acum este unul de-ai noştri. *

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

29

p pr ro oz z iar lupul cel alb scoase un urlet la lună încât se

Stejărel Ionescu

cutremură pădurea. Pădurea de cioturi binenţeles.

Fata din lună şi lupul alb

Şi ce să vezi. Un tânăr frumos şi vânjos aduna vreascuri de foc. Ochii Andradei au rămas pironiţi de

Zamolxe, cobora pe calea stelelor spre pământ.

acea făptură nemaivăzută şi nemaiîntâlnită, lupul

Fata din lună şi lupul alb îl aşteptau pe un stean de

urlă pentru a doua oră la lună, iar luna începu să

piatră, când ziua se învăluia în funinginea nopţii.

cearnă pânză de ceaţă peste pădure. Densă şi de

Goală, precum vraja nopţii se arăta în umbra

nepătruns, ceaţa îi îmbrăca pe cei doi cu haine de

lunii, iar luna îi arunca goliciunea pe pajiştea unde

purpură, lăsând doar între ei, liberă căutarea.

femeile dace spălau la izvoare, lâna oilor ce au fost

Andrada, nu mai scotea o vorbă, parcă îi pierise

duse la tăiere pentru ospăţul cu Zamolxe.

voce. Amândoi se priveau ca două stafii în noapte.

Andrada, sau fata din lună, nu era alta decât fiica

Andradei îi rămase inima în cetăţile Munţilor

regelui dac, Decebal. Ea coborâse pe Pământ după

Orăştiei, acolo unde acum mii de ani a văzut lumina

mii

zilei.

de

ani

şi

se

îndrepta

spre

Cetăţile

Fumul se ridica pe cer de după Cetăţile Piatra

Sarmisegetuzei însoţită de lupul alb.

Era o femeie frumoasă, deosebit de frumoasă, ce

Roşie, Blidaru şi Costeşti unde dacii întorşi la vatră

îşi întreţinea tenul feţei şi corpul scăldându-se în

sacrificaseră cei mai frumoşi berbeci din turmele

nopţile cu lună plină în laptele muls de la oile Babei

Dochiei şi se ospătau alături de Zamolxe.

Andrada şi lupul alb se apropiau obosiţi şi morţi

Dochia.

De câte ori Andrada cobora din lună spre

de foame de Cetatea Sarmisegetuza. Zamolxe când

Pământ, trecea prin Bucegi să îşi viziteze mătuşa,

i-a văzut s-a apropiat şi a poftit-o pe fata din lună să

pe Baba Dochia, făcea câte o baie în cavernele de

se aşeze la masă şi să se odihnească, apoi a vorbit

piatră ale Bucegilor, unduindu-şi corpul ei alb

lupului pe limba lui.

Lupul cel alb nu a catadicsit să îi spună zeului

precum laptele, la lumina lunii.

30

Umbla nopţile prin codrii şi văioage, şi ziua se

despre ce s-a întâmplat pe drumul spre cetate, şi

odihnea prin peşterile strămoşilor ei. Se ascundea

nici că Andrada s-a îndrăgostit de un tânăr ce aduna

de lumina soarelui şi de ochii neştiuţi ai păstorilor de

vreascuri din pădure.

S-au ospătat cu toţii până spre dimineaţă, iar

pe munţi.

Uitase de dealurile Sarmisegetuzei, de pâraiele

când zorile s-au arătat, pădurea s-a trezit la viaţă

ce curgeau liniştite la vale, de casele de piatră şi

dintr-o linişte mormântală, fără ca cineva să îşi dea

lemn, de opaiţul din vatră şi de berbecii sacrificaţi pe

seama că s-ar fi întâmplat ceva.

De atunci în fiecare noapte cu lună plină,

altarul luminii.

Pe timpuri câmpiile erau mănoase, pădurile erau

Andrada coboară pe Calea Lactee în Munţii Bucegi să îşi viziteze mătuşa, pe Baba Dochia, după care

virgine, iar apele îndestulătoare în peşte.

Peste tot pustietate, mărăcini şi bălării la tot pasul, izvoarele secate, iar în păduri nu au mai rămas decât cioturi de copaci. Cum mergea ea, auzi

se îndreaptă spre Cetatea Sarmisegetuzei să îşi caute ursitul, aflat cândva în Munţii Orăştiei şi de atunci nemaiîntâlnit, nemaigăsit şi nemaivăzut.

trosnet de lemn uscat. Se piti după un ciot de lemn, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Gabriela Mimi Boroianu Inelul – Cred că s-a simțit rănită și umilită. Nu a vrut, în cazul în care era adevărat, să fie umilită și mai rău.

A vrut să-şi păstreze demnitatea și tot odată să îți dea ție toată libertatea de a face ce vrei cu viața ta.

– Dar totuși un cuvânt măcar...

– Gândește-te și la situația ei. Miruna e bogată, e frumoasă, are mașina ei personală, doi părinți bine înșurubați în funcții pe când ea? Tatăl - un simplu muncitor, mama - o casnică bolnavioară... Nu putea intra în această ecuație decât cu „ea”, nu-ți putea aduce nimic altceva. Era firesc să creadă că balanța va inclina spre Miruna. Și mai e ceva, s-a gândit probabil că dacă va ridica semne de întrebare te vei simți obligat să răspunzi, mai ales din rușine față de părinții ei care te-au adoptat practic. A preferat să se retragă fără un cuvânt.

O admir deși nu sunt de acord cu ea. Îți trebuie tărie de caracter ca să faci o astfel de analiză și să iei decizia pe care a luat-o ea!

Privind după ei simți cum o cuprinde furia din nou. Își strânsă pumnii până simți unghiile lungi intrând în carne. Fiecare mușchi i se încordase și avea o poftă teribilă să țipe, dar era prea multă lume bună în casă și nu vroia să se dea în spectacol. Se răsuci brusc și o luă la fugă pe scări. Intră în dormitorul ei și aruncându-se în pat țipă cât putu cu fața ascunsă în pernă. Se ridică brusc și începu să patruleze prin cameră – Gândește Miruna, gândește! Cine putea să-i spună? Cât de mult știe? Fir-ar să fie! Cum naiba a aflat?? Ahh... O apucau furii de nebunie de necaz.

Ar fi aruncat cu ceva ar fi spart ceva dar nu putea risca să audă cineva și să urce la ea. Continuă să se învârtă furioasă gândindu-se. Nu știa nimeni ce făcuse. Nu fuseseră decât ele două în gară când îi servise gogoșile despre logodnă... Ah! Pirandolina!

Mahalagioaica aia! Da dar gâgâlicea nu știa tot și în plus nu e în oraș! Nici Lavinia nu era și oricum nu credea că l-ar fi iertat prea ușor. Mizase pe orgoliul ei că nu v-a aborda subiectul deschis niciodată.

Totuși... Hmm, o sun! Trebuie să știu în ce ape mă scald!

– Dar nici mama Gina nu a zis nimic, nici nea Ion...

Începu să caute disperată telefonul. Își aduse aminte că ultima dată umblase cu el înainte de a ieși la Nicu. Îl lăsase din mână să-şi pună ceva mâncare pe farfurie.

– Ce rost avea? Cum vorbim noi tot așa vorbesc și ei... Decizia a fost a Laviniei, nu au făcut altceva decât să o respecte.

Cobora în fugă scările când îl zări pe domnul Ionăscuț colegul tatălui său. Se opri și afișând cel mai seducător zâmbet se îndreptă spre el.

– Mi se părea atât de ciudată purtarea ei și plecarea la țară imediat după admitere, fără un cuvânt de bun rămas, fără să ne bucurăm împreună de rezultat. Îți dai seama că am aflat de la alți că a intrat la facultate? Când m-am dus la mama Gina să-i spun ce rezultat am primit și cât de fericit sunt m-a îmbrățișat mi-a pus să mănânc dar nu mi-a zis nimic de Lavinia, greu am scos de la ea că e plecată la țară la o mătușă. Am presupus că a picat examenul și supărată s-a ascuns pe la țară să-şi lingă rănile. Ce naiv... de parcă i-ar fi stat în fire să se lamenteze! Mi-e ciudă și pe mine că nu am fost în stare să văd mai departe.

– Miruna cred că m-am rătăcit... spune-mi te rog unde este baia.

Noroc cu Pirandolina! Gâgâlicea aia de fată are un nas... miroase scandalul de la o poștă, mai abitir ca un reporter-paparatzi! Dacă nu se întâlnea în gară cu Miruna să vadă inelul și să o descoasă ca să afle povestea habar nu aveam de nimic!

– Eu nu știu cum o fi făcut copila asta față examenului după șocul din gară! Îți dai seama cam cum era inima ei după ce-a văzut inelul pe mâna Mirunei și-a primit vestea logodnei tale. Alta în locul ei s-ar fi prăbușit, ar fi fugit acasă în brațele mămicii, ea în schimb s-a îndârjit, și probabil și-a spus că luarea examenului e singura soluție de a fi departe de tine. anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie

– Uitați aici imediat după scară.

– Mulțumesc copilă!

Se întoarse și intră în sala mare. Lume bună, muzică selectă. Simți cum o trecu un fior pe spate aducându-si aminte scena din holul mare de la intrare. Se strecură printre invitați împărțind zâmbete în dreapta și-n stânga până ajunse lângă masa unde era așezat bufetul suedez.

31 Găsi telefonul acolo unde îl lăsase. Îl luă și făcu un ocol săli până ajunse iar la ușă. Privi în jur să vadă dacă bagă cineva de seamă și ieși urcând repede pe scări. ...

– Alo?!?

– Bună Miruna! Nu ai somn??

– Bună Lavi! (Îi zicea „Lavi” pentru că știa că nu suportă această prescurtare a numelui). Iartă-mă că te sun așa târziu dar eram supărată și simțeam nevoia să vorbesc cu cineva.

– Da? Și prietenele tale?

– Ah știi doar că nu pot să vorbesc cu ele...

– Și ce ai pățit de te-ai hotărât să mă suni la ora ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z asta?

– M-am certat cu Nicu… Scapă strategic câteva suspine de parcă abia își ținea lacrimile. A rupt logodna... sunt distrusă! Nu știu ce să fac și unde să mă duc... nu mă așteptam la reacția asta din partea lui. Ți-a spus?

– Ce să-mi spună? Nu înțeleg!

– Credeam că sunteți ca frații... zisă accentuând „frații” ca să se înțeleagă că ea nu vedea o altă posibilă relație între cei doi.

– Suntem, dar nu am mai vorbit cu el de mult.

– Ah... am crezut că știi... Iartă-mă că te-am deranjat.

– E acum dacă tot ai făcut-o, spune-mi tu!

– Cred că sunt însărcinată Lavi... și începu de-a dreptul să plângă dar cu auzul încordat la maxim încercând să deducă reacția Laviniei la vestea șocantă.

– Ho, ho! Stai puțin, fă-mă să înțeleg. Ești sau nu ești gravidă și ce e cu logodna că nu pricep neam!

Ia-o cu-nceputul!

– Păi cred ca sunt, că mi-a întârziat știi tu... și iam zis și acum s-a supărat și ne-am certat rău... mai trase o serie de suspine cât să dea credibilitate minciuni și aruncă bomba... ce mă fac Lavi? I-a plăcut să facă dragoste cu mine iar acum îmi întoarce spatele? Ce le spun părinților mei? Că din cauza copilului nu mă mai vrea? Of... parcă văd că se va arunca imediat în altă relație ca să scape de mine. Sunt distrusă... și hohotind închisă strategic telefonul.

32

Terenul era pregătit, sămânța fusese aruncată acum va trebui doar să aștepte să încolțească! Chiar dacă Nicu s-ar fi dus la ea, Lavinia știind de copil nul va accepta. Orice i-ar spune el va părea o încercare de a scăpa de ea și de copil! Era genială!

Se ridică din pat zâmbind satisfăcută ca o pisică ce tocmai terminase de lins o oală de smântână. Se îndreptă spre oglindă cu mersul felin așezându-și rochia. Retuşă machiajul își îndreptă coafura și satisfacută de rezultat se privi lung în oglindă. Era frumoasă. Știa! Putea concura cu orice fotomodel și l-ar fi luat detașat. Toți bărbați o priveau pofticioși dar nu și Nicu. Iar lucrul ăsta o scotea din minți.

Fuseseră prieteni de când se întâlniseră în prima zi în curtea liceului. Mai apoi grupului se alăturaseră Mihai, Viorel și Robert. Se simțise bine alături de ei, îi oferiseră protecția necesară și libertatea de a-şi etala farmecele fără teamă și mai ales îi dăduseră putere asupra tuturor fetelor. Toate o invidiau și nu știau cum să-i intre în grații doar ca să obțină un loc lângă sau o întâlnire cu unul dintre băieți. Îi convenise aranjamentul dintre ei asta până când dragostea pe care o simțea Nicu față de Lavinia slăbănoaga aia ștearsă și nesemnificativă începuse

să o deranjeze maxim. Voia și ea o astfel de dragoste... Nu înțelegea de ce, fiind mereu în preajma lui, Nicu o preferase totuși pe Lavinia! O ura!

– Nu! Nu te las să câștigi! Nicu va fi al meu ori mor! Ridică nasul în vânt și luându-și masca de superioritate ieși din cameră spre a se întoarce la petrecere.

Lavinia privi mirată telefonul minute în șir. Ce se întâmplase oare și de ce dintre toate cunoștințele Miruna o sunase tocmai pe ea. Nu fuseseră niciodată apropiate, ba putea spune că Miruna o privise tot timpul cu un soi de superioritate, uneori chiar cu o invidie prost mascată. De ce acum simțea nevoia să i se confeseze. Hhmmm... dar dacă...

Dacă totul era o minciună? Avea sentimentul că zile în șir stătuse în întuneric iar acum brusc începea să se facă lumină.

Nu-i spusese mamei sale nimic despre discuția din gară o rugase doar, la venire, să-i susțină minciuna cu plecatul la țară la o mătușă, cu telefonul uitat acasă, știind că dacă ar fi spus că e la bunica în cartierul mărginaș din partea cealaltă a orașului, Nicu ar fi venit după ea. Motivase totul cu faptul că are nevoie de timp să se gândească la ce va face în continuare cu povestea de dragoste dintre ei și o rugase să nu-i spună nimic vrând într-un fel ca mama să afle de logodnă de la Nicu. Își aducea aminte discuția de parcă fusese ieri... motivând că și ea așteptă trenul, Miruna venise să-i vorbească - curios fapt având în vedere că mai mereu o ignora. O salutase râzând fluturând mâna pe care sclipea inelul, apoi vorbind vrute și nevrute, (o mie și una de banalități ca să motiveze faptul că stau de vorbă) își trecea mâna prin păr, pe față se mai juca aparent firesc cu nasturii bluzei doar-doar să-i fie observat inelul. Îl văzuse, evident, de la început dar faptul că Miruna așteptase să fie sigură că l-a văzut îi dăduse răgazul să fie pregătită pentru lovitură.

– Ah, dragă și nu zici nimic? Nu mă feliciți?

Bănuiesc că ți-a zis Nicu doar voi sunteți ca frații!

– Nu mi-ai dat timp Miruna. Ai vorbit în continuu... i-a răspuns zâmbind, de altfel sunt sigură că la cât de fericită ești puțin îți pasă de felicitările mele.

Mulțumise providenței că apăruse Pirandolina! O bombardase cu întrebări pe Miruna distrugându-i atenția de la răspunsul ei. De altfel și plecaseră amândouă imediat lăsând-o singură. Acum gândind restrospectiv Mirunei nu-i convenise deloc apariția celeilalte chiar încercase prin orice mijloace să schimbe subiectul și de aceea o și luase de acolo.

Ce avea de ascuns de fapt Miruna?.. Alta ar fi profitat maxim de apariția acestei paparazzi în devenire ca să se laude cu lux de amănunte. Hmm și i se parea totuși și mai curios faptul că Nicu nu TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z spusese nimic de logodnă din contră se plânsese mamei că pierduse inelul. Prima dată când îi zisese mama, îl acuzase, în sufletul ei, de lașitate. Acum schimbând unghiul lucrurile nu mai arătau așa. O derajau în special ultimele cuvinte ale Mirunei că el va cauta să scape de căsătorie și de copil în brațele altei femei, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu va fi ea acea femeie. Trebuia să descâlcească ițele acestei povești. Era timpul să se întoarcă acasă! …

– Hmmm... ce matinal ești! Bună dimineața!

– 'Neața, tati! Stai jos imediat e gata și cafeaua.

– Ai ceva în plan astăzi?

– Nu neapărat. Ai ceva treabă pt mine?

– Mă gândeam dacă ai drum în oraș să plătești facturile și să faci ceva cumpărături, s-a cam golit frigiderul!

– Chiar voiam să-ți cer niște bani pentru asta. Aș vrea să merg și în piață. Ar trebui să facem mai multă zacuscă anul ăsta, să iau și eu cu mine să rămână și acasă. În plus abia îmi fac drum la mama Gina!

– Ai dreptate. E o idee bună. Vezi atunci ce îți mai trebuie, fă o listă ca să vedem cum ne încadrăm în buget, că o să-ți trebuiască și haine noi...

– Da, ai dreptate...

Se ridicară de la masă strângând farfuriile. Nicu rămasă la chiuvetă să le spele, tatăl ieși din bucătărie să-şi ia geanta și pantofii.

– Îți las aici 1000. Ne vedem deseară.

– Da tata. Servici ușor!

– Mulțumesc și succes!

– Mulțumesc și eu.

O dungă roșie colora zarea la răsărit. Ziua își croia drum printre umbrele zdrențuite ale nopții.

Cocoșii cântaseră de mult iar câinii începuseră să se agite după garduri la zgomotul cadențat al pașilor pe asfalt. Toamna își facea loc cu blândețe printre frunzele încă verzi. În curtea din față liliacul își etala bucuriile florale sfidând cumva toamna ce îi zâmbea.

– Sărut mâna, nea Gicu!

– Bună dimineața, fata tati!

Lavinia lăsă plasele jos și îl îmbrățișă.

– Ai venit acasă? Ce-o să se bucure Nicu când o să te vadă! Și o sărută părintește pe frunte.

– Și matale, nu? zisă Lavinia râzând.

– Cum să nu! Sincer mi-e dor de prăjiturile tale!

Nu vezi și tu ce-am slăbit...

Râseră amândoi copios.

– Plec că e târziu. Vorbim deseară. Sper să-mi dați o veste bună când mă întorc!

(Lavinia îl privi mirată) Lasă, lasă că o să-ți spună Nicu! Nici nu știi cât a așteptat să te întorci - zisă îndepărtându-se - și apropo felicitări pentru admitere!

– Mulțumesc, servici ușor!

Lavinia scoase cheile și descuie poarta. Intră ușor dar mama era deja în prag privind bucuroasă cu mâinile întinse pregătite să o îmbrățișeze.

– Sărut mâna, mama!

– Bine ai venit puiule! Să crești mare!

– Mama nu mai zice așa! Nu mai sunt bebe!

– Pentru mine ești și vei fi mereu. N-apucă să-şi sărute bine mama ca în spatele ei apăru un căpșor ciufulit cu niște ochii mari cenușii ca cerul de toamnă.

– Servus!!! A venit fiica rătăcitoare acasă!

– Lavinia întinsă mâna și ciufulind smocul de păr încurcat o trase spre ea și o pupă zgomotos pe surioara mai mică.

– Tata e la muncă?

– Da, trebuie sa vină acum. Haideți înăuntru până nu ne văd vecinii.

Bucătăria micuță și neschimbată fusese martoră de-a lungul anilor la toate evenimentele importante sau mai puțin importante. În dormitoare se intra seara iar sufrageria era doar pentru musafiri. În schimb bucătăria cu bufetul ei crem cu patul de fier și soba în formă de cizmă era inima casei. Locul cel mai călduros, cel mai primitor, cel mai acasă din toată casa încărcat cu atâtea amintiri și pe aragazul căreia întotdeauna fierbea ceva. Lavinia se opri în prag trăgând în piept aerul încărcat cu atâtea arome ce te învăluia de cum deschideai ușa.

– Mi-era dor de mirosul bucătăriei noastre!

– Cum așa?

– La noi întotdeauna miroase a ceva bun!

– Ai noroc că eram prea sătulă aseară că altfel mâncam toată prajiura!

33 – Avem prăjitură? De care?

– Păi favorita ta! Parcă simțea mama că vii azi!

Cred că dacă nu veneai tu azi, mâine mă trimitea la tine!

– Și ție nici nu-ți plăcea! zisă mama scoțând prajitura din bufet.

– Nuuu... și începură să râdă toate trei.

Lavinia așeză plasele pe pat iar cea mică îmbrăcată încă în pijamale și cu picioarele goale se cocoță lângă ele.

Mama puse cafea în două cești și lapte într-o cană mai mare pentru mezină.

– Tati! Ai venit!

– Bună scumpete! Bine ai venit acasă!

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z Lavinia se aruncă în brațele tatălui, și sărută zgomotos amândoi obrajii acoperiți de barba căruntă după care își pusă capul pe pieptul lui iar el o sărută pe frunte păstrându-şi buzele mult timp pe fruntea ei înaltă, de parcă ar fi vrut să-i absoarbă toată grijile.

– Mi-a fost dor să fim iar împreună. Dar a fost un exercițiu bun și instructiv - abia ne obișnuim unii fără alți. Când voi pleca la facultate o să vin mai rar acasă.

– Pune-mi ceva să mănânc! zisă tatăl pupându-și soția, mâțule ia vezi tu unde sunt pijamalele mele se adresă apoi mezinei pupând-o pe frunte.

– Acuş' tăticule! Și sări sprințară, ca un arc, spre dormitorul părinților strigând în urmă: – Să n-o lăsați să mănânce toate prăjiturile!

– N-avea grijă! Promit că nu... îți mai las niciuna! răspunde Lavinia râzând.

O să fac un duș și vorbim cât mănânc. Apoi o să dorm puțin. Vreau să mă trezesc să culeg strugurii din boltă. Am văzut un stol de grauri dând târcoale.

– Te ajut și eu! zice Lavinia.

– Și eu, și eu! Îi ține isonul fetița mai mică venind în fugă cu pijamalele.

Mama era lângă aragaz încălzind mâncarea.

Lavinia trase un scaun privind-o, și realiză că de câte ori se gândea la ea nu o vedea altfel decât lângă aragaz.

– Ce mâncăm azi? Ce ne faci bun?

– Planurile mele se cam duc pe apa sâmbetei.

Dacă culegem via o să fim ocupați și n-o să am timp de dus în piață. Încropesc ceva cu ce am pe aici.

– Mă duc eu să fac piața! Acum sunt aici!

Răspunse Lavinia zâmbind.

– Îți fac lista imediat cu ce vreau dar voi face cum am zis. Până vii tu din piață va fi gata.

34

Puse farfuria cu mâncare pe masă și se îndreptă spre bufet de unde scoasă un șervet curat și-l așeză împăturit lângă farfurie.

– Ce planuri faceți voi aici.

– Ne organizam și noi după programul tău! În timp ce vorbea luă o hartie din bufet și începu să scrie ceva așezată pe colțul bufetului. Lavinia mamă, uite lista.

– Termin cafeaua și plec în piață, mama.

– Cine pleacă în piață?

Patru perechi de ochi se întoarseră spre ușă.

– Nicu!

– Da, vreau! Răspunse Nicu privind fix în ochii Laviniei. De ce ai stat atât plecată?

– Aveam nevoie de liniște. În plus a fost un bun exercițiu de stat departe de cei dragi! Trebuia să văd cum va fi! Ce faci tu?

– Vreau să merg în piață.

– Mergem împreună!

– Da, dar am nevoie de ajutorul mamei Gina!

– Al meu?

– Da! Vreau să fac zacuscă și nu știu ce și cât să cumpăr. Îmi faceți și mie o listă?

– Două porții, nu?

– Două! Cum ați știut!

– Dacă nici eu nu te cunosc...

– Mămica mea de împrumut! Nicu zisă asta îmbrățișând femeia măruntă care timp de 7 ani îi ținuse loc de mama iar ea la rândul ei îl mângâie tandru pe obraz.

Cafeaua mirosea așa frumos ademenindul ca și ochii verzi ai fetii. Fericirea creștea în el ca spuma laptelui pus la foc. Sorbi din cafea privind-o.

– Am atâtea să-ți povestesc!

– Zău? Chiar sunt curioasă!

– Ai răbdare puțin. Vorbim pe drum.

– Uite lista. Să nu stați mult!

– Nu, mama! răspunseră amândoi într-un glas.

Apoi se puseră pe râs.

– Mă duc să-mi iau geaca. Ne vedem în stradă.

– Ok! Lavinia își luă pardesiul din hol încă stăpânită de fiorii revederii. Sentimentele se îngrămădeau la ușa sufletului bătând frenetic cu pumnii în ea. Îl iubea cu toată ființa ei și realiză că făcuse o greșeală renunțând atât de ușor și mai ales, că stând departe pierduse timp prețios.

Toamna își intrase în drepturi. Un vânticel rece își făcea de lucru răsturnând auriul frunzelor pe asfaltul încă negru de la bruma căzută dimineață.

Aștepta la poartă ieșirea lui Nicu. Stolul de grauri trecu peste casă ca un nor negru oprindu-se peste stradă, în nucul vecinilor, de unde priveau cu jind la boabele de strugur aurii.

Nicu o prinsă în brațe întorcănd-o cu fața spre el.

S-au privit o clipă lung iar dorința care ardea în privirea lui a făcut-o să se ridice pe vârfuri.

S-au sărutat cu disperarea naufragiaților.

– Lavinia!

S-au îmbrățișat cum era firesc între doi oameni care se iubesc și nu s-au văzut de mult.

– Ce mai faci?

– Bei cafea? Întreabă femeia mai în vârstă

– Mi-a fost atât de dor de tine, zise Nicu luând-o de mână. Își potrivi pasul după el privind în jos.

– Și mie!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

p pr ro oz z – De aia ai stat atât plecată?

– Nu fi rău!

– A trebuit să aflu de la alții că ai luat examenul.

– Ai crezut că nu-l iau?

– Nu. Dar faptul că ai dispărut m-a făcut să cred că te-ai ascuns.

– Așa puțin mă cunoști? Chiar dacă aș fi picat nu m-aş fi ascuns. N-aş fi fost nici prima, nici ultima care pica. Învățam și dădeam din nou.

– Atunci de ce ai stat atât plecată?

– Trebuia să mă gândesc la viitor. Voi pleca în alt oraș.

– Și eu nu fac parte din viitorul tău?

– Nu știu... Faci? Se opri și îl privi în ochi.

– De ce răspunzi cu o întrebare? Eu am întrebat primul!

– Poți și răspunde primul!

– Lavinia, nu mă da la o parte din viața ta! Au fost grele aceste două luni.

– Ce vei face 4 ani de aici încolo? Conștientizezi că suntem în orașe diferite.

Dumnezeu eram împreună! Cum ai putut crede că pot fi atât de parșiv încât să mă logodesc pe la spatele tău?

– Ești chiar mai parșiv de atât! Îți abandonezi logodnica însărcinată fugind în brațele altei femei.

– Ce? Ce naiba vorbești aci? Despre ce logodnica vorbești și despre ce copil? Eu vorbesc serios și tu mă iei la mișto?

– De loc! M-a sunat Miruna aseară. Și printre suspine mi-a aruncat vestea apoi foarte afectată mia închis telefonul.

– Nemernica! Aseară am fost la ea și am luat inelul. Nu se aștepta să ne vadă și îl avea pe mâna.

– Și ce explicație ți-a dat?

– Nu am stat să primesc explicații pur și simplu i l-am scos de pe deget. Îmi venea să o strâng de gât! Și acum asta... Ahhh!!

Nicu era un butoi de nervi își strangea pumnii și desfăcea în încercarea de a se calma.

Lavinia îl luă de mână și cu blândețe îi zisă – Lasă a trecut. Acum s-a lămurit totul.

– Dar... zâmbetul ei îi topi toată furia.

– Nesiguranța e cea care mă omoară!

– Acum nu mai ai nicio scuză! Și începu să râdă.

– N-ar trebui. Ce ziceai că ai să-mi povestești?

Nicu se aplecă și o luă în brațe învârtind-o.

Nicu își dete seama că nu avea rost să continue.

Trebuia să abordeze problema din alt unghi.

– Tu nu știi dar la petrecerea de după absolvire, dimineața m-am trezit cu lănțișorul desfăcut și fără inelul mamei. L-am căutat înnebunit ore în șir. Am răscolit toată casa cu băieții și cu Miruna care adormise pe fotoliu. Nu l-am mai găsit. Ceea ce nu știi tu este faptul că voiam să îți cer mâna...

– Poftim?

– Da, Lavinia! Ai auzit bine. Voiam să-ți cer mâna. Am fost distrus când am pierdut inelul. Miruna încerca să-mi inoculeze ideea că mama nu e de acord cu tine și că pierderea inelului e un semn.

– Și tu ai crezut-o!

– Nu. Dar ne mai având inelul nu am mai știut cum să o fac. Așa că am amânat până după absolvire. Aveam de gând să cumpăr alt inel. Nu ar fi avut aceeași însemnătate dar... Dar tu ai dispărut iar eu am amânat cumpărarea lui.

– Să înțeleg că te-ai răzgândit?

– Nu. Acum trei zile am fost la Timișoara. M-am dus la unchiul să vorbesc de gazdă. M-am întâlnit cu Pirandolina. De ce nu mi-ai zis nimic?

Lavinia simți că îi fuge pământul de sub picioare, își dete seama că nu avea rost să nege nimic.

– Tu să fi fost în locul meu ce-ai fi făcut?

– Nu știu! Veneam peste tine, mă certam cu tine eu știu cum mai reacționează fetele? pentru

–Te iubesc Lavinia!!!

– Și eu dar nu mai țipa așa!

– Sunt cel mai fericit barbat! Și să știi că voi face orice e posibil să mă transfer în București. Dacă nu reușesc dau examen la anul acolo! Nu vreau să mai stau departe de tine nici un minut! O lasă cu grijă din brațe și scoțând lănțișorul de la gât scoase inelul și așezat într-un genunchi – Vrei să-mi faci onoarea de a fi soția mea?

– Da! Raspunse Lavinia cu tot sufletul și cu toată gura!

Nicu așeză inelul pe degetul ei. ….

35

Miruna gonea cu viteză. Voia să ajungă mai repede la Nicu. Trebuia să-l îmbuneze cumva.

Prinsă în planurile ei intră în curbă cu viteză dar ceea ce văzu pe trotuar o făcu să piardă controlul mașinii.

– Nuuuuu!!!

Ultimul strigăt se pierdu în zgomotul de fier izbit în beton...

Mașina se pliase pe stâlpul de înaltă tensiune ca o armonică.

Cuvintele fatidice rostite cu o seară înainte se împliniseră...

Sfârşit

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u antici în mânăstiri. Papa Ioan al XVI-lea credea că Platon și Vergiliu sunt niște vrăjitori pe care îi vedea zburând prin aer sau scufundându-se în ape.

eseu 33-40

Ion Ionescu-Bucovu Antichitatea versus Creştinismul E uimitor cum o nouă civilizație -creștinismul- a intrat în contradicție cu societatea antică, încercând s-o demoleze și, pe ruinele ei, aproape o mie de ani, până în zorii Renașterii, să se instaleze definitiv în istorie.

Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o „uriaşă mulţime” care a suferit pentru credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins „oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile imperiului.

36

Prăbușirea Imperiului Roman de Apus, în secolul al cincelea al erei noastre a adus cu sine și căderea culturii antice. Într-un conflict de neîmpăcat, creștinismul a negat tot ce a însemnat lumea păgână a antichității. Ciocnirea celor două lumi mocnea demult, dar acum ajunge la apogeu. Papa Grigore I spre sfârșitul secolului al VI-lea condamnă literatura și civilizația laică, punând la baza noii orânduiri o maximă călugărească cum că învățătura lui Cristos este suficientă pentru a înlocui „celelalte științe, lipsite de pietate creştină care nu sunt decât zădărnicie și ignoranță.”(T. Vianu). Vă imaginați cât a pierdut cultura umană, punând la index toată civilizația antică? Mai întâi că societatea a intrat întrun con de umbră din care cu greu va mai ieși. Acum se produc mari erezii, vechile monumente antice sunt distruse cu o barbarie nemaiîntâlnită. Papa Grigore aruncă în Tibru statuile „păgânești”, considerate că sunt stăpânite de demoni. Acum se distrug templele, arcurile de triumf, amfiteatrele, picturile murale, teatrele în aer liber, Coloseumul, bazilicile în care locuiau bazileii (conducătorii regionali) sunt transformate în mânăstiri sau biserici, textele antice grecești și romane sunt vânate și aruncate în foc sau dosite prin poduri de mânăstiri.

Ordinul călugăresc al benedictinilor distruge pe Monte Cassino ultimul Templu al lui Apollo, ridicând peste el prima așezare mânăstirească. Și în secolul al IX-lea continuă vandalismul. Un Claudiu, episcopul Turinului, se pune în fruntea unei mișcări iconoclaste, sfărâmând statuile, ștergând picturile murale, distrugând textele scriitorilor antici. Odon, abatele de Cluny, altădată iubitor al anticilor, într-un moment de exaltare, interzice studiul vechilor autori

Începuturile literaturii creştine pot fi trasate în secolul al II-lea, când se dezvoltã patristica. Primele lucrări au un caracter apologetic, pentru că urmăresc să impună ideea superiorităţii cultului creştin în faţa valorilor romane. Printre autorii remarcabili se numără Tertullian (160-222) cu „Apologeticum” şi Lactantius (250-320) cu „De mortibus persecutorum”. Individualizarea continuã în secolul al IV-lea într-un moment în care literatura păgână încă mai este gustată din plin. Se afirmă Hilarius din Poitiers cu imnurile religioase sau Ambrozie de Milan cu poezia liturgică adecvată cântării în Biserică. Poezia creştină mai este reprezentată de Prudentius, care compune şi epopeea „Psychomachia” (Lupta sufletului cu trupul), Paulinus din Nola sau Nicetas din Remesiana. Ieronim nu s-a limitat doar la traducerea Bibliei, el a mai tradus şi completat Cronica lui Eusebius şi a introdus genul hagiografic prin „Viaţa lui Paulus”. Genul era deja ilustrat în greceşte prin „Viaţa Sfântului Antonie” a lui Atanasie din Alexandria, dar hagiografia are totuşi drept model o operă a unui istoric. Este vorba de Sulpicius Severus cu a lui „Viaţa Sfântului Martin”.

Lichidarea vechii culturi antice este un proces lung și treptat. Aruncată piatra în apă de acești fanatici cu greu a mai putut fi reparat ceva. S-a trezit un gânditor ca Sf. Augustin, marele om al creștinismului antic, potrivit căruia autorii profani nu sunt de disprețuit, dacă în scrierile lor este și adevăr.

Aurelius Augustinus (354-430) este cu siguranţă unul dintre cei mai talentaţi autori, distingându-se prin vasta creaţie teologică, filosofică, didactică, istorică, epistolară, care include „Confesiunile”, „Solilocviile”, „Cetatea lui Dumnezeu”. Augustin susţine ideea timpului liniar, cu un sfârşit bine determinat, precum şi ideea unei cetăţi divine superioare celei lumeşti. Să-i trecem în revistă şi pe alţi autori de antichitate târzie şi ctitori de ev mediu, precum şi operele care i-au consacrat: Boethius (ultimul intelectual de tip antic) – „Despre consolarea filosofiei”, Cassiodor – „Variae”, „Istoria goţilor” rămasă doar în forma abreviată a lui Iordanes; Grigore cel Mare (primul papă medieval) – „Regula pastoralis”, „Moralia in Iob”, „Dialogurile”; Grigore din Tours – „Zece cărţi de istorie” sau „Istoria francilor”; Isidor din Sevilla – „Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor”, „Cronica majoră”, „Etimologii”; Beda Venerabilul – „Istoria ecleziastică a neamului anglilor”. Pe scurt, în perioada secolelor IV-VIII se abordează diverse genuri (cronici, meditaţii, povestiri, teologii, chiar enciclopedii) care îmbină

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u noile dogme creştine cu ceva din moştenirea antichităţii clasice.

Cum în evul mediu numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, monopolul asupra culturii, care îşi menţine până târziu un caracter savant, este deţinut de clericii care formează subţirea elită intelectuală.

Cu toate acestea, acces la cultură există prin intermediul lecturilor publice. Printre producţiile orale care nu rămân străine de publicul larg se numără învăţătura creştină, romanele cavalereşti sau poezia curtenească.

Cum a evoluat cultura în antichitatea târzie?

Dacă la început s-a considerat că elementele păgâne ale culturii clasice sunt lipsite de importanţă, pe măsură ce creştinismul atinge elitele intelectuale opinia se schimbă, deoarece creştinii au nevoie de o expresie formală clasică pentru a putea polemiza cu adversarii. Odată cu oficializarea creştinismului, lucrările se diversifică, mergând de la Biblia tradusă de Ieronim într-o latină uşor de înţeles până la opera filosofică elegantă a lui Augustin. Creştinismul a însemnat adaptarea culturii antice la doctrină, fiind preluate doar elementele considerate a fi de folos. O bună bucată de vreme intelectualii creştini şi păgâni coexistă paşnic, aşa cum reiese de exemplu din corespondenţa dintre Vasile din Cezareea şi retorul Libanios.

Referitor la şcoli, este de menţionat dispariţia școlilor publice, a lyceului și Academiei, înfiinţânduse în schimb şcoli pe lângă centrele episcopale sau mănăstiri, destinate educaţiei de tip religios, care dobândeşte monopolul. Un exemplu de restrângere a accesului la ştiinţă este recrutarea funcţionarilor din epoca lui Carol ce Mare doar dintre oamenii bisericii. Pornind de la o tradiţie veche, în secolul al V-lea Martianus Capella stabileşte în lucrarea „Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei” domeniile de interes pentru un om liber: trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astrologia, muzica). Prin aceste căi se dobândea acces către cea mai înaltă formă de cunoaştere: teologia. Cartea la rândul său nu se mai limitează la forma ruloului de papirus, ci trece la codexul de pergament, mai uşor de manevrat.

Cărţile sunt copiate în ateliere (scriptorii) şi împodobite cu miniaturi, circulând în cadrul manăstiresc dar putând ajunge şi la laicii bogaţi. „Crestinismul presupune mistica de altadată a antichității, după cum germenul plantei îşi presupune solul”. De aici, legătura – firească, organică – cu misteriile Antichităţii: legătura, precizează Steiner, ce „vrea să sublinieze şi nicidecum să pună în umbră originalitatea esenței creștinismului”.

A existat totuşi în acestă epocă un curent spiritual suversiv contrar. Chiar Augustin susţine că

nu trebuie dispreţuite cărţile antice dacă ele conţin adevărul. Tertulian observă că sufletul omenesc este în chip natural creştin. Virgiliu, spre exemplu, manifesta un suflet plin de suavitate și duioșie, în acord cu noua sensibilitate creștină. Și în „Egloga a IV” dedicată lui Asinius Polio, Virgiliu profetizează nașterea unui copil minunat în timpul căruia omenirea va reveni la epoca de aur. De asemenea creștinismul asimilează multe elemente platonice și stoice. „Logos spermatikos” este însuși Cristos.

Setea de cultură acum se mută în mânăstiri.

Călugării citesc în celulele lor pe Virgiliu și Ovidiu, pe Suetonius și pe Augustin. Boethius este acum foarte studiat, faima scrierilor lui, datorată martirajului de la curtea regelui got Teodoric, ajunge la apogeu. E primul scriitor care-l comentează pe Aristotel. Încă nu apar limbile naționale. Scrierile se făceau tot în limba latină. Benedict din Nursia compune latinește regulile ordinului său: Regula sancti Benedicti. Cronicarii, erudiții, moraliștii și poeții scriu latinește. Germanul Iordanes scrie latinește Getica, Gregoire de Tours o istorie a francilor, Paulus Diaconus o istorie a logombarzilor, Isidor o Etimologie. Radegonda, o prințesă retrasă la Poitiers, unde întemeiază o mănăstire, deplânge distrugerile săvârșite în Turingia în timpul războiului dintre Clotar și Teodoric: „Troia să nu-și mai plângă singură ruinele. Turingia a suferit și ea masacre…

Barbară precum sunt, lacrimile pe care le-aș vărsa, fie ele cât apele unui lac, ar fi mai puține decât acele plânse atunci.

Cu toate prejudecățile creștinismului, cultura primelor secole după prăbușuirea Imperiului Roman de Apus a rămas în expresie tot latină. Acum încep să se mijească zorii Prerenașterii patronată de Carol cel Mare. „Împăratul, scrie biograful său, a cultivat cu pasiune artele liberale, a stidiat gramatica, retorica, dialectica și astronomia. A voit ca copiii lui, băieți și fete, să fie inițiați mai întâi în artele liberale, 37 la studiul cărora se aplica el însuși.” El prescrie înființarea unei școli cu învățământ latin pe lângă fiecare mănăstire. Se organizează învățământul, apar primele manuale etc. Acum mijesc zorii Renașterii. În secolul al VIII-lea apar arabii care dau un nou avânt științelor. Arabii și evreii din Spania mijlocesc apusenilor cunoașterea unor izvoare vechi ale culturii grecești, prin traduceri siriace, apoi în versiuni arabe. Acum încep să înflorească artele, meseriile, literele, medicina, filozofia, științele, poezia, romanul curtean etc. Toate îi prevestesc pe Dante, pe Petrarca, pe umaniști.

Toate acestea fac subiectul Renașterii.

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u Mihail Dincă Despre poezie şi poet Dicționarul ne spune despre poezie că este modalitate artistică, exprimând prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă, a esențelor lumii reale dar eu imi zic că poezia este limbajul care cântă, limbaj încărcat de speranțe, de dragoste și empatie, chiar când e deznădăzduit, pentru că e aducător, întotdeauna, de înțelegere adâncă, de rațiune întemeiată pe instinct, pe sensibilitate, pe nevoia de a trăi, pe dragostea de viață, pe adevăr.

Astfel, sensibilitatea, înțelegerea poetului îi permit să fie ca o balanță ca să judece tot ce oferă viața altor oameni, viața la modul universal.

Circumstanțele cele mai obscure se luminează sub pana poetului, căci ele se reflectă într-o lumină care le clarifică, și sunt înapoiate vizibile tuturor.

Despre circumstanță se spune că este locul

38

comun cuprinzând ceea ce are legătură cu persoana, cu lucrul, cu locul, cu mijloacele, cu motivele, cu maniera și cu timpul. Critica oamenilor și a faptelor lor trebuie deci să ia în cercetare toate condițiile cu privire la persoana, lucrul, locul, mijloacele, motivele, maniera și timpul. În felul acesta el va judeca în ce măsură un om a fost mișcat de împrejurări și în ce măsură acestea l-au ridicat sau coborât. Un om normal se identifică nu numai cu ființele care îi sunt aproape ci și cu acelea pe care nu le cunoaște, cu evenimentele care acționază asupra lor și cu evenimentele care le provoacă.

Un poet arde să reproducă viața.

Lumea – spunea Goethe – este atât de mare, atât de bogată, și viața oferă un spectacol atât de variat încât subiectele de poezie nu vor lipsi niciodată.

Să nu se spună că realitatea e lipsită de interes poetic; un poet se verifică tocmai atunci când spiritul său știe să descopere într-un subiect banal o anumită latură interesantă.

Orice poem este circunstanțial dar el nu-și va atinge scopul, nu va exista, decât dacă evită mediocritatea. Ești gata să ierți unui poet cu har contradicțiile, injuriile, excesele, în timp ce cu greu absolvi pe unul mediocru, cu toate bunele sale simțăminte. Și aceaste pentru că în general, pe de o parte cântărești motivele, împrejurările care au adus pe autenticul poet să contrazică binele, și că, pe de cealaltă parte – limbajul mediocrului – limbajul gratuit, este nefolositor. Înainte de toate cititorul ideal nu vrea să fie înșelat. El este neîncrezător, știe că conștiința în rău este uneori mai puțin periculoasă decât inconștiența în bine. Se păzește de ipocrizie.

El știe până la ce punct de degradare îl pot conduce facilitatea, lașitatea pe un incapabil.

Poezia adevărată trebuie să exprime lumea reală, dar și lumea noastră interioară și lumea aceasta transformată pe care am visat-o, acel adevăr care este în noi dacă ochii noștri sunt cu adevărat deschiși. Dacă lumea reală n-a îmbibat capul poetului, acesta nu va putea niciodată să înapoieze lumii decât abstracție și confuzie, vise fără formă și credințe absurde. Realitatea sa poetică personală nu va rezista în fața realității poetice a lumii. El nu va aparține lumii căci nu va fi adus trăirea universală în propria lui trăire, greutatea omului în lume și a lumii în om. Munca de reflecție nu se va fi săvârșit în el. Va vorbi ca o fantomă. E ușor să fii fantomă, pentru tine și pentru alții. E atât de ușor să asculți de oboseala ta, de mâhnirea ta, de inactivitatea ta, mult mai ușor să rupi pe cât se poate de lumea concretă decât cu vechile neguri ale lenei, ale mizeriei și ale morții; e mai ușor să te sinucizi decât să trăiești.

Ca să capeți totalul celor ce sunt în lume, trebuie să ai curajul să aduni fapte și simțăminte, iubire și ură, culori și forme, epoci și climate și acele mii de feluri care-l fac, de exemplu, pe Wiliam Blake să spună că oamenii sunt egali prin deosebirile lor.

Poetul va alia sensibilitatea sa, judecata sa, imaginația sa acestei lumi reale peste care trebuie să treacă și, pe cât posibil, să o transforme.

Dacă o va face cu pasiune și, dacă se aruncă în ea cu totul, va ieși învingător din luptele inevitabile dintre bine și rău, dintre tinerețe și decadență, dintre ură și iubirea care se naște din nou.

Realitatea trebuie să procure motivul, punctul de plecare, nucleul propriu-zis, dar e rostul poetului să Bârlad 2017 formeze un tot care să fie frumos, însuflețit.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u Zinca Iulian Marius

Ieri, nu ţi-am spus că mă tund, că m-am tuns şi-ncerc

Scrisoare pentru Suflet

să mai păcălesc primăvara mea, de acum. Aveam prea mulţi ghiocei şi nu, nu era (ano)timpul lor. Nu i-

Anul a trecut, anul a venit.

am strâns într-un buchet să-i aşez în glastră, să-i

M-am aflat împlântat pe bancă, banca noastră, în

privesc, să mă privească, doar am mai scos firele

pădure, sub stejarul de deasupra, plin de vâscul din crengi. Singur printre rotocoale albastre, dus pe gânduri, cu amintiri, cu vise îmi plimbam ochii în zarea de jos, în zarea de sus şi nu, nu eram acolo.

Dincolo mă prindeam în hora îmbrăţişării cu tine tată, cu Sufletul eram una sau unu, (pre)găteam

negre pe deasupra, să le fie o patură, să mai doarmă puţin şi eu să arăt tinereţea din lăuntru azi când merg să-i scot la plimbare, în lume, pe bandă, după ce îi aranjez pe rafturi, în vitrine să-şi clătească ochii şi ce albastru e cerul! Ai văzut? Până şi frigul, gerul şi-a deschis aripile şi nu, nu planează,

scanarea de peste timp a codurilor ticluite de vreme,

bate din aripi, fâlfâie, zbiceşte chipuri încremenite

cu dorul. Şi ce dor…

să-şi amintească

Mă întrebam dacă sunt nebun eu sau el m-a

mâine

lăsat clipei - o buclă, o bulă de aer să (o) respir

la gura unei sobe, povestea.

Iubirea. Zâmbesc. Aştept.

*

* Ştii?...

Povara ta nu e când vorbeşti. De scris e legată. Îţi treci vorbele prin minte şi uiţi să laşi printre rânduri, cuvinte ca o alintătură, de teamă când le

Nu-nţeleg cum se îngrămădesc cuvintele la

aşezi pe hârtie, ca o poartă, o uşă să nu zgârâie,

poartă, la poarta minţii şi-şi dau ghionturi pe la spate

scârţâie când o deschizi, ca atunci când fereastra

care să iasă primul. E învălmaşeală în gânduri. Nu

spre cer, spre albastru, de dincolo de lumea ta, nu e

ştiu de ce se bat între ele. Doar e (ano)timpul

unsă.

culorilor. Nonculorile sunt mai târziu. Acum totul e

Ţi-aduci aminte?

negru şi alb. Doar albastrul reuşeşte să fie cerul de

Nici acum nu am reparat, uns uşa să ştiu când

peste roşul meu când îl dezbrac de hainele

(ne) vorbim cu noi în noi. Citesc cu voce tare

încotoşmănite de frigul dimineţii sau eu ştiu care parte din zi e afară…

Nici nu ştiu când dorm, când mă trezesc, tot dimineaţă e, e dimineaţa clipei ce stă la uşă şi aşteaptă să-i deschid, să-şi (re)verse răsăritul pe uliţele dorului de Suflet, de timp plecat la muncă să-

cuvintele să-ţi aud vorbele din spatele lor când zboară şuierând pe lângă ureche de trup.

Distanţa asta, între trup şi suflet, între mine şi mine e atât de mare... Încă, învăţ să-ţi răspund, să-ţi vorbesc, să-ţi scriu în codul acela neştiut de viaţa de dincoace de noi.

Mulţumesc că eşti.

ntregească ceasul cu secunde – tic, tic, tic – ora

Te iubesc! Sufletul meu.

iubirii de dincoace sau de dincolo.

*

*

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

39

e es se eu u Adrian Scriminț Dilemă (memorialistică) „Facebookul ne uneşte! Am venit special din Italia ca să te văd. Uite că în sfârşit ne întâlnim... îmi spunea zâmbind cu sinceritate persoana care stătea în faţa mea la masă, într-un restaurant medieval, în cadrul unui program artistic cu specific de caffe concert. „Mă numesc Gi.Elle. Vin tocmai de la Roma. Sunt impresar artistic şi preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din toată Italia! Sincer, aş fi vrut să contactez o echipă de artişti din Kiev, de mult le urmăresc activităţile, dar după cum vedeţi, sau tensionat vădit situaţiile pe acolo.”

Personajul din faţă îmi părea unul deosebit de simpatic, cu nişte ochii vii şi strălucitori, un corp voluminos, deosebit de inert, şi o barbă stufoasă.

Fizionomia unui intelectual ca să concluzionez. Faţă de tovarăşul său cu care venise, pictor, retras în colţul său, gârbovit din obişnuinţă sau de normele pe care i le impuneau conjuncturile, Gi. Elle. mi se mula şi îmi copia energia: dacă mă extaziam se extazia şi el, dacă toastam în cinstea lungii noastre viitoare colaborări, o făcea şi el, în măsura cu care îi strângeam mâna la fiecare despărţire, luându-i-o într-una sau în ambele palme ale mele, la fel proceda şi el cu mine.

40

„Uite despre ce e vorba Adriane - se străduia să îmi explice într-o engleză stâlcită, dând-o apoi în italiana lui veritabilă - sper să nu te jigneşti, dar prietenii mei mi-au spus că am înebunit de-a dreptul venind în România, în această ţară moartă... după spusele lor, aproape ştearsă din hărţile geografice, inactivă, ca să organizez nişte evenimente culturale.

Personal, mă îndreptam spre Kiev, dar s-au deteriorat lucrurile pe acolo. Sincer vorbind, mă bucur că s-au întâmplat toate acestea, pentru că am dat de un oraş viu, plin de dinamică şi viaţă evenimenţială. Ca să trec la subiect, doresc să înfiinţez la Braşov un festival de Baroque şi Commedia dell Arte. Eu voi veni cu coregraful, tu va trebui să îmi găseşti o orchestră şi balerini autohtoni, chiar şi câţiva actori. Obligatoriu, toţi protagoniştii să fie profesionişti. De publicitate mă voi ocupa eu. Hei, la naiba - a început să răcnească într-o italiană perfectă la o chelneriţă tânără care l-a servit cu vin mai întâi pe dânsul, sesizând că nu e român - avem de faţă şi o doamnă la masă, ce boala!! îmi indica soţia. La noi în ţară băutura se toarnă mai întâi doamnelor dacă sunt de faţă! Mamma mia, ma che situazzione... „căuta cu ofuscare aprobare în ochii compatriotului său... ...După câteva pahare de Busuioacă de Bohotin, Gi. Elle. devenea din ce în e mai gălăgios. Îl întrebam despre marii artişti occidentali. Îmi venea

cu multe argumente, pe unii îi cunoştea personal, în speţă pe marea balerină Carla Fracci. Era captivat de gesticulaţia soţiei mele, tipică numai la balerine, a început să o laude pentru lucrul acesta. Eu stăteam cu palmele împreunate și coatele sprijinite în blatul mesei, iar el, în afara glasului puternic şi a ochilor vii şi joviali, părea inert de-a dreptul. La un moment dat s-a ridicat brusc de la masă, şi-a ridicat paharul, şi a ţinut un discurs care să se audă în întreaga locaţie: „Carri amici, în această seară se naşte o colaborare menită să fie de lungă durată. O prevăd ca pe una de bun augur. Astăzi se vor uni printr-un proiect cultural două mari metropole: Roma şi Braşovul. Se va zidi încă o cărămidă în temelia istoriei culturale europene...”

Momente de panică mai târziu. Gi. Elle nu îşi găsea portmoneul. Amicul lui a plătit cu cardul.

Următoarele douăzeci de minute i l-am tot căutat, simţindu-ne foarte stânjeniți, atât soţia mea cât şi eu în persoană. Nu i l-am găsit. Nu s-a demoralizat. Era în mod vădit sub influenţa nemiloasă a busuioacei. „Chiar că seamă cu Roma!” admira oraşul, de sus, de pe culmea Cetăţii, adulmecându-i chiar şi aerul, pe când îl conduceam la taxi. A sunat isterizat ceva mai târziu și telefonul, ce-i drept cu mare întârziere: „Am găsit portmoneul — avea să mă anunțe. L-am uitat la hotel. Scuze!... „ „Ce părere ai?!” avea să mă întrebe soţia mea, în pat, pe când făceam o retrospectivă a momentelor parcurse în timpul zilei. „Mi se mulează după propria comunicare. Îmi foloseşte energia, mi se contopeşte cu propria personalitate. Ăsta-i un lucru bun, destinat colaborării comunicaționale. Nu gesticulează cu braţele, nu are gesturi, aici nu îl pot prinde. Foarte ciudat, mai ales la un italian... Ăștia vorbesc mai mult cu mâinile decât cu gura. Fiecare cuvânt al interlocutorului este însoţit de un cod gestual, care îi colorează și îi dau viață însemnătății spuselor.

Urma să îl întâlnim şi a doua zi, şi a treia. Pe Facebook nu am avut ce activitate să îi verific, era de-a dreptul minusculă, câteva specificaţii despre drepturile artiştilor din Italia. Pe Google nici urmă de dânsul. Motorul de căutare ar fi trebuit să se încingă cu specificaţii, ţinând seama că dumnealui era Preşedintele Sindicatelor tuturor artiştilor din Italia, om care trata direct cu Bruxelul pentru doleanţele artistului, după cum mă încredinţa pe tot decursul acestor zile. M-am decis să sun în Italia un prieten, fost balerin consacrat al Operei Naţionale din Bucureşti, care colabora în domeniu pe acolo. „Aoleo, cu italienii te-ai gândit să faci proiecte de amploare?! Păi ăştia-s cei mai mari ţăpari de pe faţa pământului, te fac băieţii la pocher cu şeptarii... Nu am auzit de el, şi mă întâlneşti tot la Roma. Mai verifică, mai verifică... „ ... „Aveţi artişti desăvârşiţi Adriane!” îmi spunea

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u după vizionarea spectacolului Tosca al Operei Braşov. Aşa ceva am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă doar la Bratislava. Păcat însă că artiştii voştri sunt încă marcaţi de vremurile care au apus.

Fizionomiile lor îmi spun totul. Nu sunt sigur că ştiu să se descurce dacă sunt lăsaţi de capul lor. Se mulţumesc doar cu ceea ce le toarnă statul. Tu şi cu soţia ta se vede că aţi cutreierat lumea. Ştiţi să daţi frâu liber iniţiativelor. La noi nu e aşa... protecţia artistului e mult mai haotică. Asta-i diferenţa dintre individualism şi colectivism. Individualistul excelează de unul singur și se descurcă pe propriile aripi, colectivistul este atât apărat, cât și retardat de anturajul său. La voi predomină cel din urmă. M-am interesat, legile voastre de protecţie socială sunt mult mai bune decât cele ale noastre... „ „Numai să fie puse în funcţiune! Gi.Elle.” - l-am întrerupt din entuziasm. „Chiar şi fetele voastre de aici arată mult mai bine decât cele care au venit pe la noi... „ concluzionă, întorcând brusc capul după una dintre balerinele noastre. „Şi bărbaţii voştri de aici la fel - interveni şi pictorul - cei de dincolo sunt mai negricioşi şi au mâinile mai lungi... „ „Or fi luat şi ei câte ceva din sindromul geografic al Italiei!” i-am ironizat urgent argumentul, ajutat de ocheada discretă a lui Gi. Elle. care îi sugera să fie mai vigilent cu expunerea individualistă a declarațiilor.

Grăsana de Cotnari îşi spunea rapid cuvântul. Gi. Elle făcuse un semn subtil acordeonistului să se mute la altă masă. Aveam de discutat. „Uite ce e Adriane, am nevoie de de zece balerini profesionişti, o orchestră cam de 11 oameni, doi actori, unul român, pe celălalt ţi-l trimit din Italia, dacă nu găsesc pe acolo coregraf va trebui să mi-l găseşti tu, sau să faci tu spectacolul. Concepţia şi regia îmi vor aparţine. Am prieteni mult mai inferiori mie, care au dat lovitura pe la teatrele de la Riga, sau la Baku. Nişte anonimi Adriane, nu se pot compara cu mine. Cât ar fi onorariul pentru un artist român, ţinând cont că va trebui să ne fie la dispoziţie timp de o lună pentru conceperea spectacolului?

Desigur că cu tine voi trata altcumva...

După o scurtă reglementare în şoaptă cu soţia, iam cerut o sumă care nu ar fi bucurat până într-atât un artist provincial, dar nici nu l-ar fi făcut să refuze o asemenea ofertă: 250 de euro, iar echipa s-ar fi întâlnit de trei ori pe săptămână pentru conceperea programului, pe o perioadă de trei săptămâni. Ochii lui Gi. Elle. au tresărit vădit. „E ok! îmi spuse cu întârziere. Oricum, oamenii de aici sunt cu mult mai ieftini decât cei din Italia.

Dar asta ar însemna ca din preţul vânzării tuturor biletelor să ne alegem doar cu plata artiştilor.”

„Plata artiştilor se face din sponsorizări, Gi.Elle. E utopic să-ţi plăteşti artiştii din vânzarea unor bilete.

La talia festivalului pe care vrei să îl organizezi trebuiesc să se implice ambele primării cu subvenţii dacă preconizăm înfrăţirea celor două oraşe cu această ocazie. V-a trebui să apelăm la serviciile unui notar ca să întocmim un contract... „ „Dacă se implică şi autorităţile locale mai mult ca sigur că ne va trebui şi un traducător!” adăugă Gi. Elle. „Pot să fac eu rost de traducător!” se amestecă pictorul. „Nu ne trebuiesc traducătorii pe care îi ştii tu Pi.No., nu ne putem prezenta la primărie cu grădinari, la dracu... vor râde și curcile de noi! Tu nu înţelegi - îi explica pe răstite - traducătorii aceştia trebuiesc să vorbească literar, să se folosească de neologisme. Voi întocmi actele la notar şi ţi le voi trimite - se întoarse urgent spre mine. „Nu, nu, Gi. Elle! Notarul va fi român... ! „Ma... per nomme di Diego, Adriane, notarii noştri sunt notari!! îşi ţinea prelegerile de i se auzeau în toată locaţia. Italienii noştri au existat din totdeauna, şi notarii noştri s-au născut odată cu ei!” atunci şi-a răsfirat pentru prima dată braţele, în toată lărgimea lor, de parcă ar fi împreunat toate zările. „Gi. Elle. - la-m întrerupt din prelegeri - România nu e Dolce Gabanna. La noi legile sunt legi. Din moment ce ne-a trebuit Comunitate Europeană, toţi ochii sunt pe noi - îl asiguram; nu mai poţi mişca un deget fără ştirea lor, parlamentarii noştri şi-au făcut o tradiţie ca să defileze ostentativ cu cătuşele la încheieturi... „ Negocierile au durat mult. De la Grasă de Cotnari Gi. Elle a trecut la Grasă de Huşi. Ne-am strâns mâinile ca unii dintre cei mai buni prieteni. Peste o săptămână aveam să îi trimit pe Email o propunere dezvoltată de proiect. Nu mi-a mai răspuns la provocare... „Nu consider că mi-ar fi dat oarecum vreo plasă comunicam cu amicul meu român de la Roma, fost 41 balerin al operei din Bucureşti. Omul ăsta timp de trei zile a plătit numai el peregrinările noastre, şi de altfel... mi-a făcut plăcere să mai dau şi de o altă mentalitate!” „Plasa ţi-ar fi dat-o de-abia atunci când te-ai fi băgat în afaceri cu el, măi Adriane, şi ai fi fost urmărit prin tot oraşul să dai banii oamenilor pentru toată truda lor!... „ Peste câteva zile aveam să dau de o notificare destul de interesantă pe un dicţionar al gesturilor pe care îl studiam de ceva timp: Gi-Elle nu gestifica cu braţele. Făcea parte dintr-o categorie foarte rară a oamenilor, aceea a marilor manipulatori...

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e es se eu u grăbesc să le golesc...

Puiu Gheorghe Răducan

Buzunarele peronului de unde gara m-a părăsit

Peronul părăsit

fremătau

golănește,

iar

fantele

luminii

oarbe

șubrezeau mințile maicilor dornice să păcătuiască.

Singuratic pe peronul gării care m-a părăsit, m-

Din weekendul de mâine doresc la felul unu -

am pierdut la ieșirea din tunelul vremurilor ostile și

singurătate, la felul doi - durere dulce, atât cât să se

tocmai am intrat în cel în care prietenii de tristă

pipăie singure cu nuiaua de sânger de statura unui

ocazie se îmbrățișază într-o altă stație bezmetică,

batic decolorat al unei moarte masculine întoarsă pe

lipsită de lumina soarelui. Bucuria necazurilor mele,

dos pentru parastasul de șase săptămâni.

a singurătății mele, a suferinței mele îi face să se îmbrățișeze, ba mi-au strivit în dansul lor nebun și roua lacrimii lăsată intenționat pe peronul gării de unde tocmai gara plecase.

Nu știu dacă era o zi de la începutul calendarului sau de la finele umanului, dar mereu, mereu, fericirea mea era legată la ochi, iar iubirea (of, ce-o fi aia?) era trasă pe roata horiană. Zumzetul sfârcurilor de brumă amar de dulce îngheța în cornetul peronului în liniștea împunsă de câte-un claxon bolnav, îndepărtat.

Un clown nesigur plângea pe crestele pomilor și la roșul semaforului durerii mele albastre. O vagă urmă de lacrimă zdrobită de tocul cui al durerii se năucea în plămânii îmbrățișați ai singurătății flexibile.

Scăderea nivelului durerii din cutia-n care o păstrez ca s-o folosesc deseori creează o stare de alertă care ar putea declanşa un tsunami zâmbitor de obraznic.

Degetele durerii mereu fac (ne)amor cu tandrețea 42

singurătății fudule care mă dorea și o doresc.

Arareori clapele stupidului pian îmi fac masaje candide pe durerile care tocmai se căznesc să iasă din orbitele-mi celeste. Un ospătar glumeț se prezenta la cina de la prânz cu un meniu straniu și catifelat, după care se făcea nevăzut de fiecare dată când îmi aducea micul dejun. Fie dispărea el, fie mi se accentua orbirea durerii punândumă-n repetabila practică de a apela la ceașca cu suferință domestică.

Ospătarul Destin mereu se-nfățișează cu ceștile pline cu suferință și dezamăgiri, iar eu, lacom, mă tot

Gara, trecându-mi dintr-un război în altul, peste și prin sârma ghimpată dulce, plutește precum o icoană din lemn de trandafir sălbatic nudă și palidă.

Biserica veselă cu clopotnița timidă s-a îmbătat și stă-ntr-o rână. Limba clopotului mereu trasă de sforarul satului mugește stupid și melancolic. Și aici se trag sfori. Până și-n curtea bisericii se trag sfori ca limba de clopot să-i mângâie buzele reci care rezonează-n sărbători ori dispariții, ștergeri de pe listă a vreunui dus.

Gara îmi rătăcea dincolo de femei și bărbați, în anonimatul de seară fierbinte insensibilă la roua din lacrima strivită pe dușumeaua peronului amar dar protejat de luminile din stâlpii obraznici ori de farurile țipător de nesimțite care ucid umbre flămânde.

Singurul lucru de care mă tem este acela că în goana-i bezmetică gara mea în viteza-i angelică să nu rupă gardul bisericii.

Nimeni nu-și dă seama și nu mă informează prin ce peroane-mi umblă gara tomnatică, eu, încă (ne)muritorul zurbagiu și sihăstrit într-un corp de durere dulce, sub supraveghere de singurătate bezmetică – legată la gât, mereu îmbrățișat de oftaturi eterne și de prieteni cu șișu-n mâna de la spate, eu tot aștept!

Rătăcitoare

umbră,

caută-mi

gara,

adu-mi

liniștea-n peronul unde roua lacrimii strivită de caldarâm se tânguie-n angoasa orașului cenuşiu ca o metaforă plină de sensuri obscure, nu obscene!

29112016 Băile Olănești

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii taifasuri... 43-46

Gabriela Ioniţă Crud Un accident banal era cât pe ce s-o pună pe soacră-mea în postura de a-şi căuta noră.

Sărăcuţele pretendente, mă apucă mila numai când mă gândesc prin ce furci caudine ar fi trebuit să treacă dacă dădeam colţul! Norocul lor că nu l-am dat! Oricum, evenimentul - m-a buşit unul cu maşina până la porţile Raiului - mi-a adus socruţa de la băi, acasă. Eu fiind în spital, se impunea întrebarea, legitimă de altfel, cine-i găteşte odoraşului ei, odoraş cu tâmplele ninse din pricina unei jumătăţi de secol cocoţate-n capul lui.

Cu oscioarele intacte şi muşchii tumefiaţi, sătulă de gustul de leşie al spitalului şi lihnită de foame, ajung acasă în cuibuşorul meu, oază de linişte şi nebunii.

– Da n-ai slăbit deloc, drrăguţă, mă întâmpină mama-soacră. Hai fuguţa că se răceşte mâncarrea!

Mirosurile ademenitoare îmi pun creierul pe stand by, nu-i răspund că eu n-am nevoie să slăbesc, când apare cu mămăliguţa aburindă o iert de toate păcatele. Urmează cornul abundenţei: ciorbă din găină de curte, asortată c-un ocean de smântână, bulgăraşi de brânză aidoma celor din reclame, ficăţei traşi la tigaie într-o lingură de unt şi-un căţel de usturoi, salată de vinete şi un platou cu gogoşi.

Soţul meu este în delir, iar eu nu-mi pot acuza soacra de rea intenţie deoarece am intoleranţă la lactoză, iar fiu-su adoră lactatele! Mă apucă ameţeala când văd dansul boabelor de grăsime din ciorbă, cum se sparg şi cum se înlănţuiesc iar, atunci când al meu se înfruptă din ea, şi sârbă-mi joacă ielele în cap pentru că ciorba e albă, albă ca halatele asistentelor, albă ca zăpada, albă ca buclele soacrei care se cruceşte de douăzeci şi cinci de ani că nu pot bea lapte: „Da cu ce te-a alăptat, drrrăguţă, cuscrrra? Nu cu ţâţă?” Ţâţă, neţâţă îmi pun o lingură de salată de vinete în farfurie, alături de una de mămăliguţă pentru că pâine nu-i, doar doar i-oi da ceva de lucru stomacului căruia-i crescuseră dinţi şi gheare. Verde şi galben văd în faţa ochilor, apoi tot învârtind în farfurie culorile se fac una, una vâscoasă cu picăţele albe de la solzişorii de ceapă, una buraticie ce pare a fi mâncare ce-a mai fost mâncată odată!

– Ia măcar un ficăţel, dacă nu mănânci şi tu ca toţi oamenii, observă şi ea că asocierea mămăliguţei cu salata de vinete nu-i una fericită. O lingură de unt atât am pus…

Proaspăt întoarsă de la porţile Cereşti, porţi închise pentru mine, nu mă hazardez să gust şi refuz timid ridicând din umeri a neputinţă. Doamna îşi ridică şi coboară mâna a lehamite, plescăie din buze, semn că ar mai fi ceva de spus dar se abţine, mutându-şi concentrarea către fiu-su care-i savurează bucatele.

– Ca un rege am mâncat, ca-un-re-ge! Gogoşi nu mai pot!

Gogoşile! Salvarea mea! Ador gogoşile!

Rotunjoare, ca nişte bobocei pudraţi şi gătiţi de logodnă, umplute cu dulceaţă de cireşe amare, dulceaţă ce mi se prelinge pe buze, aromate cu un deal de vanilie, gogoşile mă fac să uit de mine, de durere, de vânătăile care-s ca ciupercile după ploaie, îmi iert toţi duşmanii şi văd viaţa în roz.

– Au lapte, îs frământate cu lapte, nu ies aşa uşoare şi pufoase dacă nu le pui lapte. Remarca este spusă apăsat, tehnic, fără nicio o urmă de emoţie, ca un răspuns la o întrebare despre gogoşi.

Iar eu n-am întrebat-o nimic! Nimiiic! Îmi duc viaţa-n roz la baie, unde dau la raţe cât cuprinde, moment în care trei idei îmi prind rădăcini în cap, primele-s gemene şi se referă la „dumneaei”: „Cum să fac s-o trimit pe Lună?!”, pe-a treia am uitat-o.

– Găbiţă, mâine vreau să fac pomenire pentru răposaţi. Nu alegi tu grâul? L-am lăsat în bucătărie.

Nu zic da, nu zic nu, stau cu mâinele bălăbănind pe lângă corp, nu ştiu ce să fac cu ele, parcă-s braţe de maimuţă, lungi, lungi. Când or fi crescut?

Strecurată printr-un ciur luna nu-i, e rotundă şi pufoasă ca o gogoaşă uriaşă când se uită la mine cum aleg grâul de neghină. Şi munţii din lună sunt doldora de cireşi, cireşi cu cireşe amare, iar dulceaţa curge în pâraie negre şi amărui. Gogoşile-s ca fragii, le culeg, le trec prin pârâu, îmi ling degetele şi mă trezesc cu nasul în grâu.

Răposaţii soacrei mele sunt cinci la număr: părinţii şi cei trei soţi. Al patrulea e în viaţă, încă, se uită la televizor cum se bat doi varani de Komodo.

Mă priveşte cu milă, (am cearcăne până la genunchi) îmi spune „Sărmana!” apoi tace pentru că a învăţat să tacă. Nu las sacoşa cu cele patru kile de grâu din mână pentru că n-aş şti ce să fac cu mâinile, aşa, plimb grâul din stânga în dreapta în aşteptarea doamnei care-şi face siesta de dimineaţă în baie. Când apare, elegantă şi distinsă ca o împărăteasă, se liniştesc şi dragonii din televizor, nenea stă pe fotoliu parcă ar aştepta trenul ce tre’ să vină dintr-o clipă în alta, iar eu plimb grâul.

Sentimentul că-s maimuţă nu mi-a trecut, braţele mi- 43 s tot lungi, am un ghem de câlţi în gură pe care-l scap când mama soţului meu îmi zâmbeşte.

– Ai ajuns? Drept răspuns dau din tărtăcuţă şi îi întind grămăjoara de grâu ales bob cu bob. Ştiţi cum se luptă varanii? Şi cei mai feroce rămân pui pe lângă împărăteasă, când e furioasă i se aprinde focul în ochii albaştri, un foc verde irizant care apoi bate în portocaliu, roşu-vineţiu, galben, mov aprins, mov stins şi apoi culoarea mâlului.

Stau cu mâna întinsă, o liană c-o pungă de grâu spânzurată, o creangă ce se leagănă din pricina greutăţii, ghemul de câlţi s-a-ntors voios în gâtlej, apuc doar irizantul din privirea de azur a soacrei, vederea fiindu-mi blurată de graseiatele domniei sale: – Crrruuud? Colivă cu grrrâu crrruuud?

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii Filozofie

44

– Ce-i asta, Stelică? Filosofie?!

– Domn primar, staţi să vă explic, asta s-a putut...

– Bă, tu-ţi baţi joc de mine? şi eu cum deschid farmacie cu diplomă de filozof?

– Domn primar, nu era de celelalte...

– Ce nu era, bă, ce nu era... da când ţi-am făcuto bibliotecară pe nevastă-ta era bibliotecă? că acu mă răzgândesc... mama ei de viaţă... fă treabă dacă ai cu cine... şi eu ce să fac, bă, cu diploma de filozof, mă-angajez la Primărie jurist? jurist cu diplomă de filozof?

Discuţia academică are loc în sediul Primăriei dintr-un sat înţesat cu cireşi şi cultură, cultură de viţă de vie. Oamenii comunei - gospodari unul şi una, fini cunoscători în tainele vinului: alb, roşu, sec, demisec, demidulce; niciunul nu este somelier!

Primarul îşi aruncă ochii pe cele două diplome Universitatea Perspectiva Gloria, Facultatea de Filosofie; chipul soţiei, Ciurdea Daiana, frumos ilustrat în fotografia de pe o diplomă, chipul lui, Ciurdea Costel, pe cealaltă.

Ar fi vrut să deschidă farmacie în locul unde a fost farmacia pe vremea comuniştilor, dar avea nevoie de diplomă. Daiana lui era numai potrivită de farmacistă; o şi vedea frumoasă, blondă, roşcată, după cum aveau să fie tendinţele modei, cu halat alb, în spatele vitrinei citind reţetele şi dând indicaţiile cuvenite: – Mamaie, astea-s pentru durere de cap, astea mici şi albe, astea maro îs de inimă, vezi să nu lencurci!

Pentru el, diploma de jurist ar fi fost numai bună; dacă peste trei ani nu mai ieşea primar, ce-i strica să rămâie jurist? acuşica trebuie să organizeze concursul pentru post şi el n-are diplomă!

– Filozof, facultatea de filozofie, zău băi Stelică, altceva n-ai găsit?

– Domn primar, dacă nu m-ascultaţi! nu e farmacii şi jurişti la Perspectiva, că se rezolva... pentru facultăţile astea au nevoie şi ei de nu-ş’ ce avize speciale; domn primar, da când se înfiinţează facultatea de farmacie şi cea de jurist, veţi fi prima promoţie de absolvenţi! vă dau cuvântul meu de onoare! jur pe Steaua! Da vedeţi când aţi absolvit Filozofia? înainte de a fi primar! Ei, ce spuneţi? să nu cârâie vreun deştept, aşa m-am gândit eu. Nu domle, i-am zis omuleţului, ăştia-s banii, ăsta tre’ să fie anul când a absolvit !

– Mda, hai că nu eşti prost; da pe nevastă-mea când o rezolvi ?

– Când o vrea Dumnezeu! sloboade Stelică vorbe negândite.

– Bă, tu eşti prost? pofteşti la Daiana?

– Nu, domn primar, Doamne fereşte, da ce io-s Dan, şoferul?

– Cum adică, bă, nu eşti Dan? da ce Dan pofteşte? că-s neamuri, prostule! verişori, nepoţi cum le zice... îs botezaţi amândoi de doamna Firuţa... îs neamuri, ce-l mai lăsam s-o ducă la Felix la băi, altfel? Dulceaţa de cireşe amare, n-ai zis că-i face nevastă-ta, nu i-am dat şi zahăr şi-o săptămână liber de la bibliotecă?

– Aaa! Am rezolvat-o, domn primar, oleacă să se aşeze şi-i duc acasă borcanele ; credeam că vorbiţi de farmacie!

– O să mai ţinem închisă farmacia, până se rezolvă treaba cu diploma , ce vrei dacă aşa-s legile? da nici pe doctor nu-l las s-o deschidă, să-şi vadă de cabinetul lui, nu-i ajunge? îi trebuie şi farmacie acuma? el un venetic, să zică mersi că a prins post aici!

Un buchet de flori, rupte din rondurile Primăriei, şi o sticlă de şampanie se bălăbănesc singurele prin uşa întredeschisă: – Iubiiii...iubiree! uite ce-are tăticu aici!

Iese triumfător de după uşă: – Se înmânează, cu multe felicitări, doamnei Ciurdea Daiana, absolventă a Facultăţii de Filozofie, Universitatea Perspectiva Gloria, şi-i înmânează mult aşteptata diplomă, florile şi şampania.

– Cum filozofie, Costele? păi n-ai zis farmacie?

– Asta-i pentru început, aşa de încălzire, apoi vine ea şi farmacia, numa oleacă mai întârzâie, să se înfiinţeze...

– Şi eu ce fac pân atuncea? tot profesoară de desen, necalificată?

– Nu, iubire (o sărută părinteşte pe creştet) profesoară de filozofie, ca-li-fi-ca-tă!

– La gimnaziu, Costele? filozofia se predă doar la liceuri! şi îmbufnată aruncă diploma pe pat.

– Da ştiu că te pricepi să strici cheful omului! la gimnaziu, la liceu ...nu ştiu, om vedea ...ce le ştiu pe toate?... facem şcoala liceu... vedem noi, liceu de profil, de filozofie!

Strugurii toţi tremură de înfiorare pe colinele comunei; cum să nu se bucure când armonia conjugală domneşte iar în casa primarului? * După sărbătorirea fericitului eveniment, absolvirea, ea mai rămâne în pat; Costel îşi trage pantalonii, treburi importante îl cheamă la primărie Trebuie să facă şcoala liceu!

– Iubi, şi cine-o să fie directoare la liceul de filozofieee? că n-o să rămâie tot doamna Firuţa, nuuu? ea e doar învăţătoare! În timp ce primarul munceşte telefonul în vederea transformării şcolii într-un liceu cu renume, Daiana, doamna profesoară, studiază filozofia: filozofia unei reviste de modă; nu se cade - directoare - să apară la şcoală cu hainele de profesoară de desen!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

t ta aiif fa as su ur rii „Camere de supraveghere/ochi

Victor Rusu O inspirată schimbare de registru expresiv La puțin timp după apariția remarcabilului volum de versuri de inspirație erotică „Jurnalul unei muze” poetă

severineană

Gabriela

Mimi

Boroianu a pregătit deja pentru tipar o nouă selecție substanțială de poeme, căreia intenționează să-i dea titlul, după părerea noastră adecvat conținutului, „Efemeride”.

Apariția acestui nou volum de versuri va marca, în mod indubitabil, un moment de referință în activitatea de creație a înzestratei poete, pentru că, înainte de toate, se abordează un registru tematic și ideatic surprinzător de inedit pentru lirica autoarei și, totodată, se apelează la virtuțiile expresive ale unei alte formule poetice, total diferită de pronunțata și constant valorificata, până acum, formulă proprii poeziei clasice de dragoste.

Discursul liric abandonează rigorile prozodiei clasice și optează pentru posibilitățile de expresie ale versului alb/liber, sensibil contaminat de extetica „minimalistă” sau „autenticistă” a poeziei noastre postmoderniste.

Fapt trădat atât de predilecția subliniată pentru universul citadin din care decupează secvențe cenușii, anoste de decor dezolant, asficsiant, precum tratarea frecventă a unei problematici de factură existențială: blocurilor/cu o furie

veghează/existența/din orice colț/quantificând/fiecare gest făcut/fiecare vorbă spusă.../avanpremieră/a judecății de apoi.” („Efemeride 4”). În mod straniu, uneori grafica unor asemenea

Avanpremieră editorială

cunoscuta

hipnotici/ce ne

„Ploaia biciuie/cenușiul nebună/imitație timidă/a

lacrimilor/ce se adună/în spatele zidurilor//Sufletele obosite oftează/în umbra ferestrelor.” („Efemeride 10”). Sau: „Își poartă dezamăgirile ecoul/pe străzile zumzăitoare/ale orașului/numărându-mi clipele/în

crochiuri urbanistice amintește de stampele citadine proprii poeziei simboliste și de întreg imaginarul sugestiv al acestora, ca în „Efemeride 5”, de pildă, poem cu discrete, persuasive ecouri din lirica bacoviană: „Plouă cu tristețe/peste orașul îmbătrânit,/mor arborii/pe marginea străzii/în orașul/cu oameni triști/umbre/ce se aventurează în cotidian,/curge șiroaie/peste asfaltul negru/de supărare/la un colț de stradă/un bișnițar zgribulit/încearcă/să-și vândă marfa…”.

Aproprierea, deocamdată timidă, de poezia postmodernistă

este

evidențiată

mai

ales

de

epicizarea consistentă a discursului liric, situat, cu rezultate notabile, în registru de expresie parabolic, alegoric, simbolic. Într-o asemenea manieră (în accepția de formulă poetică) izbutește, de exemplu între altele, o remarcabilă poezie cu valoare de ars poetica, purtând titlul „Efemeride 1”: „Au spart cuvântul/să-i smulgă înțelesul.../Frumusețea lui/zăcea sfărâmată/sub tălpile bocancilor/b risipită în mii de cioburi.../Le-au îngropat sub asfalt/așteptând să-ncolțească./Treceau mașinile/ca niște mâini/ce luau pulsul străzii (frumoase, expresive versuri!!n.n.) așteptând ca gestația drumului/să-și împlinească sorocul/și să sloboadă/din pântec poezia”.

Extrem de important mi se pare că Gabriela Mimi Boroianu dovedește în acest nou volum de versuri al său că este surprinzător de inițiată în tainele sugestiei lirice, precum în acest notabil poem pe tema implacabilei curgeri a timpului: „Oftează pietrele/scurgerea cenușie/a timpului/scrijelindu-și

cadența pașilor/ce bat asfaltul/răni imaginare în/cenușiul blocurilor/ce se scurge/peste

povestea/în umbrele zidurilor.../O pasăre fără odihnă/sfâșie cu țipătul/liniștea subțire/a nopții.//Fântâna trecutului/își sterge lacrimile/de

existența/unui azi îmbâcsit/de noxe.” („Efemeride

tristețea cetății”.

3”). După cum se poate ușor constata se practică o poezie de notație și admosferă, această din urmă fiind de natură a-i da eului poetic acută și puternic stresantă/traumatizantă senzație a unei continue,

Mimi Boroianu îi confirmă convingator evoluția ascendentă, susținută de o mistuitoare pasiune și de eforturi de creație intense, exemplare.

exasperante

monitorizări

a

existenței

În mod cert, volumul „Efemeride” de Gabriela

noastre:

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

45

t ta aiif fa as su ur rii Nostalgic demers memorialistic Cronică literară În susţinuta succesiune a jurnalelor de călătorie, publicate de Doina Grigore într-un răstimp incredibil de scurt, de numai 3-4 ani, apariţia volumului „Împreună un acum, cu un altădată”, în anul 2016, pare să fi marcat un moment aparte, al unei schimbări fundamentale, semnificative, atât în plan tematic, cât şi în cel compoziţional şi al registrului mijloacelor de expresie la care se face apel cu predilecţie. Volumul următor, „De ieri, de azi, pe mâine”, care a văzut lumina tiparului tot în anul 2016, s-a constituit într-un argument în plus, convingător şi relevant, în favoarea acestei aserţiuni critice, formulată de noi, în prefaţa de la volumul „Împreună un acum, cu un altădată”, în următorii termeni: „În jurnalul său de călătorie, Doina Grigore... are ideea ingenioasă, de ordin compoziţional, de a alterna timpul trăirilor directe, spontane, al parcurgerii itinerariului turistic, cu timpul unor nostalgice, dramatice aduceri aminte, tehnică narativă, adaptată la condiţiile statutului estetic al jurnalului de călătorie, menită a se evita o eventuală monotonie a unui palier descriptiv-narativ continuu”... Cum palierul memorialistic din acest volum a generat câteva aprecieri critice pertinente, justificate, conform cărora secvenţele consacrate fluxului proustian al memoriei afective „un prozator de real talent”, „cu un acut spirit de observaţie şi o preţuire aparte pentru amănuntul revelator”, autoarea încurajată de o asemenea „întâmpinare” şi percepţie a scrisului său, face pasul decisiv al trecerii la un discurs diaric, în totalitate memorialistic, în volumul recenzat în rândurile de faţă, care poartă titlul „Taifas de Orşovă Veche”.

46

rezervat unei succinte prezentări de carte, că Orşova veche şi oamenii ei, de ieri, de azi şi de mâine, vor avea parte, odată cu apariţia acestui remarcabil volum de memorialistică, de o reconstituire incitantă, de reală forţă expresivă, a unei vârste istorice de mare şi tensionată încărcătură evenimenţială, din destinul aparte, pilduitor, al acestui topos românesc cu plurale şi nobile reverberaţii de ordin civic şi patriotic, „în cuget şi simţiri”, în forul intim al fiecăruia dintre noi.

„TAIFAS LITERAR” Revista de scrieri și opinii literare, „Taifas Literar”, apare la Constanța (director fondator – Lenuș Lungu), dar actualul ei redactor-șef este poeta severineană Gabriela-Mimi Boroianu, care, în mod ușor deductibil, a convins o seamă de condeieri din frumosul oraș de pe malul Dunării, precum Costel Avrămescu, să se alăture grupării de colaboratori ai revistei constănțene. A colaborat cu o frecvență susținută și regretatul prozator, critic literar, eseist și publicist mehedințean Constantin Stana.

Recentul număr al revistei se remarcă, înainte de toate, prin calitatea prozei semnate de Liviu Dan, Mihaela Moșneanu, Adrian Istrate și Ioniță Gabriela.

O mențiune aparte merită grupajul de proze scurtisime de factură poematică (dacă nu ar include acest grupaj, secvența „Despre prietenie”, cu valoare de succint eseu, am fi folosit, în loc de „proze”, sintagma „poeme în proză”) aparținând doamnei Lenuș Lungu, spirit cultivat și sensibil, care își caligrafiază cu finețe, expresivitate și reală știință și artă a sugestiei lirice, autenticile, profundele sale trăiri.

La un nivel onorabil/acceptabil, dar fără strălucire, se situează grupajele de poezii, cu unele excepții, printre care și cele câteva „Efemeride”, semnate de Gabriela-Mimi Boroianu.

Ab initio, titlul de o rafinată simplitate a fost căutat şi ales cu intenţia de a sugera atât factura memorialistică paginilor sale, cât şi tonul general, colocvial şi nostalgic, al dialogului încărcat de trăiri şi accente afective rare, dintre două vechi prietene şi foste locuitoare ale Orşovei vechi: personajulnarator şi femeia, cu durată de destin, urmărită de ghinion – Gica.

Se citesc, în schimb, cu viu interes, eseurile și studiile interesante, notabile, semnate de Florin T. Roman. Puiu Răducanu și, mai ales, Adrian Grauenfels, autorul studiului „De ce scriem ebraica fără vocale – o scurtă istorie a scrisului și ce va urma”, de o impresionantă densitate de informații și construit inteligent în jurul unei armături ideatice originale, solid, ingenios articulate.

Cartea are, înainte de toate, valoarea unui veritabil document de epocă (anii 1940 – 1960, în principal) de o incontestabilă autenticitate, forţă de evocare, freamăt existenţial şi, nu în ultimul rând, viabilitate estetică, graţie evidentului instinct de prozator înzestrat, cum am mai spus-o, al doamnei Doina Grigore.

Critica literară propriu-zisă, „critica de întâmpinare”, care ancorează, în cea mai mare măsură, orice revistă, în realitățile contextului literar actual, este reprezentată, din păcate, doar de cronica pertinentă și la obiect, semnată de Virginia Paraschiv, o voce critică, demnă a fi urmărită și auzită în continuare.

Am concluziona, constrânşi de spaţiul tipografic TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015

R REED DA AC CŢŢIIA AR REEV VIISSTTEEII

D Diirreeccttoorr--ffoon nd daattoorr:: LLeen nu uşş LLu un nggu u R Reed daaccttoorr--şşeeff:: G Gaabbrriieellaa M Miim mii B Boorrooiiaan nu u T Teeh hn noorreed daaccttoorr:: IIooaan nM Mu un ntteeaan n C Coorreeccttoorrii:: G Gaabbrriieellaa M Miim mii B Boorrooiiaan nu u,, IIooaan nM Mu un ntteeaan n G Grraaffiiccăă,, ccoop peerrţţii,, iillu ussttrraarree:: IIooaan nM Mu un ntteeaan n –– pprreellu uccrraarree ffoottoo w weebb

autori în sumar:

Adrian Istrate 17, Adrian Scriminț 40, Camelia Ardelean 7, Cepeha I. Mihai 20, Costel Avrămescu 3, Costel Zăgan 9, Costică Nechita 16, Doftoreanu Nicolae 14, E. Dăianu 2, Florin T. Roman 15, Gabriela Ioniță 43, Gabriela Mimi Boroianu 11, Gabriela Mimi Boroianu 31, Ion Ionescu-Bucovu 36, Lenuş Lungu 48, Lenuş Lungu 5, Maria Briedis Macovei 10, Maria-Ileana Tănase 8, Mihaela Moşneanu 12, Mihai Eminescu 2, Mihai Ștefan Arsene 13, Mihail Dincă 38, Ovidiu Dinica 6, Puiu Gheorghe Răducan 42, Stejarel Ionescu 30, Teodor Stefanelli 2, Veronica Șerban 18, Victor Rusu 45, Viorel Croitoru 18, Zinca Iulian Marius 39, Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus.

Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

anul II, nr. 1/15, 2017, ianuarie, februarie, martie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

47

c cu ullo or rii d de e iia ar rn n Mințile rătăcesc până la stânca înecată în apa întunecată a tristeții ce-aduce Lenuş Lungu întrebări despre singurătate. Tălpile o ating și nu înțeleg că e doar luciu superficial, Tăcerea din furtuna vieţii degetele alunecă și se scufundă fără gând sub apă amestecată cu lacrimi. Nimeni nu Păstrez echilibrul prin tăcere. Așa aud vede singurătatea în întuneric. mai bine vuietul vântului în furtuna vieții.

Inimă suspendată Așa văd mai bine frunzele copacilor măturate în chinuri de nori și valuri înspumate ale apelor sorții. E taina mea Greu și obosit îi era sufletul printre acești cea mare din care culeg roadele. Tăcerea copaci. Mai trimitea în sus, în tăcere, câte naște răbdare și curaj. un gând uneori, dar tot se simțea, în M-am izolat de frig și suferință și mi-am pădure, fără adăpost și nesigură. Era multă crescut în sus un turn când am pus tăcerea vreme de când tălpile i se înecaseră în noroiul lumii. Și-a suspendat atunci inima ca piatră de temelie.

Așa văd viața dincolo de teamă și într-o peșteră și acolo făcea foc mereu. Era moartea care caută în zadar, veghind calea singurul loc ce-i mai dădea o senzație de celor dragi ce încă umblă, orbecăind după dulce.

48

Lumina lui binecuvântată îi punea iubire și grija unor brațe ce le-ar reda sângele în mișcare și așa își simțea corpul încrederea pierdută-n vreme.

E un loc liniștit turnul meu, deși mulți mă vibrând. În rest, totul i se părea de văd doar ca pe o prizonieră aici. Dar dacă neînțeles. Zorii o prindeau lipsită de bucurie plâng uneori, plâng pentru durerea lor și și pe măsură ce zilele treceau, focul pentru lipsa mâinii întinse la nevoie, plâng strălucea pe jumătate stins și întunericul pentru greșelile lor ce aduc dureri căpăta forme și prindea putere, încercând să-i spânzure bătăile inimii. Toate neînțelese. mângâierile îi erau dureri și îndoieli acum.

Mă dor fricile lor pentru că știu că sunt Degeaba învățase de la luna plină că doar pași spre nefericire. Păcat că zilele se drumu-i drept și străjuit de stele. Îl acoperea pierd una după alta în iluzii... Viața e făcută din suișuri și coborâșuri, dar nimeni n-are în fiecare noapte cu râuri adânci de lacrimi. voie să obosească sau să abandoneze Degeaba se privea în oglinda apelor, nu drumul. Sperie rănile sângerânde de lipsa mai vedea strălucirea aștrilor în părul său mângâierii, căci viața e adesea bălai și nici albul de sidef al pielii sale. Nu mai știa de-i om sau nu... necruțătoare.

Era ceva neobișnuit în ochii ei, sufletul Dar vin și zile în care râsul acoperă tot plânsul de odinioară. De-asta mai plâng nu mai putea fi descifrat. Exprimau lucruri pentru sufletele pierdute ce-au spart care nu putea fi spuse cu cuvinte simple, oglinzile ce reflectau dureri, crezând că se căci atinsese cu privirea ceea ce nu trebuia să se întâmple. Suferise prea mult. vor elibera.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198