Taifas literar, nr. 2 (16)/2017 by Ioan Muntean

Va curăţi sau va-ntina,

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Rodind sămânţa pusă-n ea De dragoste sau ură. Scrii un cuvânt... cuvântul scris E-un leac sau o otravă, Tu vei muri, dar tot ce-ai scris Rămâne-n urmă drum deschis Spre moarte sau spre paradis, Spre-ocară sau spre slavă. Ai spus un cântec, versul său Rămâne după tine Îndemn spre bine sau spre rău, Spre curăţie sau desfrâu, Lăsând în inimi rodul său De har sau de ruşine. Arăţi o cale, calea ta În urma ta nu piere, E calea bună sau e rea, Va prăbuşi sau va-nălţa, Vor merge suflete pe ea Spre cer sau spre durere. Trăieşti o viaţă... viaţa ta

Ioan Iacob Hozevitul

E una, numai una,

O, Om De tot ce faci pe lume, De tot ce spui, în scris sau grai De pilda ce la alţii dai, 2

Căci ea, mereu, spre iad sau rai Pe mulţi o să îndrume. Ce grijă trebuie să pui În viaţa ta în toată, Căci gândul care-l scrii sau spui S-a dus... în veci nu-l mai aduni Şi vei culege roada lui Ori viu, ori mort, odată. Ai spus o vorba, vorba ta, Mergând din gură-n gură, Va-nveseli sau va-ntrista,

Oricum ar fi, tu nu uita Cum ţi-o trăieşti vei câştiga Ori fericire pe vecie, Ori chin pe totdeauna. O, om! Ce mari răspunderi ai, Tu vei pleca din lume, Dar ce ai spus, prin scris sau grai Sau laşi prin pilda care-o dai Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai Mereu o să-i îndrume. Deci nu uita!... Fii credincios Cu grijă şi cu teamă Să laşi în urmă luminos, Un semn, un gând, un drum frumos, Căci pentru toate, neîndoios, Odată vei da seamă.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Costel Avrămescu Florile clădesc singure curcubeie Când Dumnezeu a creat omul, a creat și frumuseți și tot ce se putea care să-i mângâie sufletul, să-l bucure și să-i încânte simțurile. Și l-a pus în mijlocul acestor minunății ca să aibă grijă de ele. Liniștea timpului o căutăm cu toții. Doar în liniște, se pot auzi pașii Marelui Univers. Doar în liniște, universul lăuntric poate ține cadența. Ca să devină pragmatic și biruitor, sufletul – sumă infinită de trăiri, sentimente și emoții – are nevoie de liniște și de împăcare cu sine, pe care eu le asimilez mulțumirii sufletești. Ea apare atunci când ne raportăm la natură, la minunile ei... Când, prin ochii larg deschiși a uimire și admirație, ne umplem sufletul cu un flux intens de frumusețe. Frumusețea sensibilizează retina sufletească și ne întărește ființa; ar fi inutilă dacă marele Creator, desăvârșit în înțelepciunea Sa, înconjurându-ne cu frumusețe, nu ar fi sădit în noi sensibilitate la frumos. Dintre frumuseţile cu care El ne-a împodobit planeta, la loc de cinste, în inima omului, se află florile, acele „simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubește.” (J. W. Goethe)

Într-un ritual de admirație, dragoste și recunoștință, cu o temporală precizie matematică, zilnic, îi ofeream mamei cea mai frumoasă floare sau cel mai frumos buchet, iar strălucirea din oglinda ochilor ei verzi precum iarba crudă, fermecători, ca „două mistice smaralde” (Cincinat Pavelescu, „Frumoasa mea... „), m-a făcut să-mi dau seama, încă de pe atunci, câtă fericire poate să aducă acest simplu gest în inima unei femei. Poate, tocmai de aceea, de fiecare 1 și 8 martie sau cu ocazia altor împrejurări sau evenimente din viața lor, dăruiam cele mai frumoase buchete de flori femeilor care miau călăuzit pașii sau m-au însoțit în viață. Multicolore și parfumate, gingașe și grațioase, florile ne încântă privirile oriunde și oricând. Întreg pământul este o imensă grădină de flori. Tot anul este un anotimp al florilor. Cu toate acestea, primăvara are o frumusețe aparte, creează acea stare de freamăt și de bucurie nestăvilită, de energie descătușată, când aceste forme delicate înmiresmează aerul, amintindu-ne de Eden. Cred că nu am simți la fel venirea primăverii, dacă nu ar exista aceste minunate flori. După oameni, cele mai gingașe făpturi. Este extraordinar să ne gândim că florile au, în codul lor genetic, misiunea de a stabili legături cu ființele din jur atât pentru a se apăra, cât și pentru a atrage atenția asupra lor, a stârni admirație, bucurie, plăcere... Și, poate, nu este deloc întâmplător că oamenii le atribuie însușiri morale.

Am avut șansa de a mă naște într-un sat mic, dar frumos și liniștit, situat pe valea Tazlăului Sărat – râu ale cărui maluri erau acoperite primăvara cu o inflorescență febrilă – înconjurat de dealuri, pe o parte, munți scunzi și împăduriți, pe altă parte, și de a-mi trăi viața pe frumoasele plaiuri moldave până la vârsta de 18 ani. Acolo, simțeam cu adevărat că nu sunt o entitate separată; făceam parte din natură: răsăream odată cu soarele, înfloream, în fiecare zi, cu fiecare floare... Atmosfera curată, mirosul pajiștilor, aerul tare s-au înrădăcinat în mine, iar florile s-au cuibărit în sufletul meu cu prezența lor, catifelată și parfumată, încă din copilărie. Vor rămâne nemuritoare momentele când zburdam pe și peste câmp cât era ziua de mare amușinând, admirând și adunând flori sălbatice.

Întotdeauna, am avut o atracție specială pentru florile de câmp. Ele nu sunt doar flori. Sunt broderii naturale migăloase. După chipul și asemănarea lor, au fost zămislite toate florile lumii. Poate nu toate strălucesc cu puterea altor flori, dar, în singurătatea și tăcerea lor modestă și smerită, își au rădăcina parfumul, opulența și gingășia tuturor florilor lumii. Atrăgându-mă irezistibil, încântându-mă, și seducându-mă, m-au fermecat prin diversitatea coloristică, forma florilor, parfumul, simplitatea și puritatea lor. O bucurie interioară, o dorință naturală îmi cuprindeau sufletul și mă îndemnau să le culeg. anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florile au un limbaj aparte; limbajul cel mai accesibil, abordabil, practicabil... Calea cea mai ușoară, mai convingătoare și mai frumoasă prin care se pot exprima sentimentele este cea a dăruirii unui buchet de flori. Dăruim flori nu doar ca un capriciu, nu doar pentru că sună bine, ci pentru a crea o punte între suflete prin intermediul broderiei petalelor catifelate și parfumate. Cât de cuceritor, fermecător, seducător, încântător putem face declarații persoanelor dragi fără să folosim cuvinte! Cât de delicat, șarmant, atrăgător, pot acestea să răspundă prin vorbe parfumate! O întreagă conversație poate să aibă loc prin simplul gest al oferirii unei flori. Oricât de mult ar evolua omenirea și oricât de sofisticate vor deveni mijloacele de comunicare, răscolind trupul și inima mai mult decât întreaga putere a cuvintelor și vântoaselor, florile vor fi mereu cel mai frumos, adevărat, pur, delicat, pasional, adorabil, magic, tandru, optimist, sincer, simbolistic, inocent, imparțial, simplu, cochet, fidel, plăcut, gingaș... mesager al gândurilor noastre.

Eu cred că florile au fost create din nevoia naturală de continuitate. Pe scara esteticului ascendent, găsim frumusețea nativă în stare pură. Prin flori, se asigură proliferarea întregului regn vegetal. Din flori, se formează fructele și semințele. Prin ele, își eternizează frumusețea. Florile înseamnă viață și puritate. Nu ne vorbesc doar despre frumusețe, dar și despre efemeritate. Ne însoțesc în toate împrejurările vieții. De la naștere, la botez și cununie, până la înmormântare. Florile sunt pentru toți, dar, mai ales, pentru cei care doresc să le privească cu încântare, pentru cei care au bucuria să le soarbă parfumul. Ele ne-au fost dăruite ca să adauge frumusețe și înțelepciune lumii. Nicio floare nu se ia la întrecere cu suratele din jurul ei. Total dezinteresată, ea dăruiește tot ce are mai fumos și se dăruiește pe sine, pur și simplu, înflorind. Să învățăm de la fiecare floare, care este unică, că și noi suntem unici în această lume!

„Lacrimi de îngeri căzute pe pământ/Care ne învaţă cum să iubim./Ferestre deschise spre rai/Care ne învaţă cum să dăruim./... Înflorind ca să ne arate cum să trăim./Înălţându-se parfumate spre cer/Ca să ne arate cum să murim.” (Alexandra Svet, „Floarea din asfalt”) Să-nvățăm să răspândim în jurul nostru numai zâmbete și mireasma iubirii, bucuriei, armoniei, modestiei și simplității! Să deprindem răbdarea și puterea de a învinge toate greutățile vieții! Frumusețea lor vine din simplitatea lor. Merită să ne bucurăm de ele și să le iubim. Iubirea pentru acest barometru al stării interioare a omului este indiciul sensibilității și sfințeniei. Trăind într-o lume zbuciumată, chinuită, florile pot fi un balsam pentru orice suflet rănit. Să nu uităm să iubim florile în toată splendoarea lor! Să le iubim parfumul, gingășia, simplitatea! Să privim și să luăm aminte de la ele! Viețile noastre sunt asemănătoare! În urma noastră, rămâne doar parfumul – istoria trecerii prin lume; În ultimă instanță, doar asta contează!

Renasc mereu prin tine, primăvară În inima vieții, se desfoaie natura, Tot câmpu-i o legendă de ninsoare, Parfumul florilor deschide nunțiatura În irisul renăscut sub formă de floare. Cu ale sale cromatice salbe Ce-nfloresc în primăvara vieții, Natura mi-aduce în tâmplele dalbe Zvâcnind vulcanii tinereții. Amintirile copilăriei marchează drumul Și-mi întrețin speranța și puterea Să mai (re)simt și-acum parfumul De la care-am moștenit reînvierea. Când cohorte de flori, în fiecare dimineață, Cu dărniciile lor altruiste mă-nsuflețesc, În acest fermecător miracol de viață, N-am cum și n-aș putea să nu zăbovesc. Primăvara, a cărei sevă parfumată conține Elixirul cu înaltul bucuriei eteromane, Poartă șuvoiul sângelui în lava din mine Și duce imponderabilul condiției umane.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie 5-18

Iubite

Lungu Lenuş Iluzii scrise Speranțe și iluzii scrise pe o coală de hârtie dintr-un ciob de suflet dintr-o lume goală amintiri și vise mă izgonesc spre uși închise am iubit în versuri iar tu ai fost muza

Fă-te vânt iubite şi-ncolăceşte-te pe trupul meu îmi inunzi inima cu fiori şi brațele-mi devin vâslele sufletului se-nfăşoară flămânde în jurul tău fă-te ploaie şi răcoreşte-mi pielea sărutul tău pe buza goală să păşim în pas de dans ca un fuior în ritm de amor iubeşte-mă sub pleoape într-un alb decor colorate în nuanțe albastre.

Mâinile tale

în nopți pierdute și zile uscate

Mâinile tale s-au preschimbat în șoapte pieptul tău mi se zbate-n palme cu miros de dragoste și ură dorințe și vise se scurg pe trupurile noastre alunecând în tăcere. Doar un vis.

în umăr petalele udate de stropii ce le învie cu apa din stele râu ce în inimă curge simt biciul furtunii din raiul gândurilor s-adorm durerea în miejii de lumină port vara pe umăr și ard ca un gând trecător.

Cuget mută pe marginea gândului 5

adorm pe perna visului iubirea din mine curge șiroi se adună pe umerii goi vântul se joacă în păr să fim singuri în noapte cu litere sculptăm iubire pe inimile noastre sufletul să mi-l dezbraci prizonieră să mă faci îmbrățișați în nopțile târzii e doar un vis tristețea mă unge cu palmele reci. anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurelia AlbAtros Cu sufletul într-un tango permanent

Mi-e sufletul...

Când raza de lumină, ce-mi luminează poezia, mă inundă, nu mă întreba unde-mi zboară gândul voiajor...

Mi-e sufetul un cuib de rândunele în primăvara ce schimbă amintirile,

M-am întrebat mereu: De unde vin aceste gânduri și visele-mi trezesc rupându-mi toate stăvilarele prin care rațiunea le oprește?

subtile și fugare, în vise ce pot deveni reale. Mi-e sufetul o mână albă plină cu inele precum o salbă

Încercând să descifrez enigma, prin care gândul se răzvrătește-n poezie, am descoperit, după multe căutări, tangoul permanent în care sufletul trăiește.

ce are firul vieți-n toamnă

Cu aripi în gând

iubind parfum de roze-n vară. Peste lumi nenumărate Mi-e sufletul un prinzător de vise

cu aripi în gând

ce râde la fiecare atingere

voi străbate

când adierea vântului aprinde felinare

văzduhul meleagurilor

în nopțile verii care vine.

îndepărtate colorând cuvântul.

Mi-e sufetul un lan de maci rătăcitori prin vise, destoinici

lasă-n rouă dimineții

Printre fire sclipitoare

versuri și poeme din nopțile târzii.

praf de stele călătoare vijelii de vise

Mi-e sufletul un corăbier,

cântece de vânt șoptit

când pescărușii îl sărută-n raza lunii

val de voci

și-ascunde-un vis stingher

dincolo de mare

printre valurile ce se sparg și dau fiori.

am să dăruiesc cuvântului zbor de albatros.

Dă-mi nemurirea lunii în iubire, împletește-mă într-o galaxie

Pentru că...

pe cerul lunii care trece

cuvântul fără rost

și du-mă pe-un țărm uitat de lume

ajuns în zări albastre

să ne iubim în nopți de catifea, nebune!...

se uită și nu-i frumos!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Camelia Ardelean Mi-a-nghețat și fericirea... Mi-a-nghețat și fericirea, cu o lacrimă-n exil, Împietrită de zăbava dintre martie și-april. În corsetul amăgirii, mă silesc să nu transpir, Pe sub masca de durere, învelită-n glaspapir. Traversez singurătatea c-un surâs gimnazial, Mă privește fără jenă, cu-al ei rânjet bestial. Prin cortina de iluzii, înmuiată în maro, Văd o rază de speranță cu reflexe indigo. C-o petală violetă, primăvara n-a venit, Când, sfioasă, ne arată chipul ei sulemenit! Nu ajunge o steluță pe un cer înnegurat, Să atragă blânda lună din al ei vrăjit palat!

Îngerul din suflet Înfloresc amintiri sub cascada de ploi (Anotimpul de jad se-oglindește în noi): Când la pieptul tău blând, universu-l simțeam, Fericirea-și cresta primăvara pe ram. Pentru zâmbetul tău – un concert de viori, Ți-aș aduce, în vis, nemurirea din sori. Mi-ai lăsat, pe sub gând, o fărâmă de stea, Să-mi adune-n pocal tulburarea, în ea. Orișiunde ai fi, ești cu mine mereu, În abisuri, pierdut, nu simt cerul că-i greu; În genunchi, prăbușit, văd tunelul spre zori, Mă ridici c-un surâs, ce pe gene-mi cobori. De trecutul opac mă sufocă în chingi, Împletești dimineți și cu raze mă ningi; Jumătate de zbor retezat de-aș avea, Tu mi-ai țese covor din mărgele de nea.

Azi încerc să ies din ceața unui gând rătăcitor, Construindu-mi aripi frânte-n visul ademenitor. Prăbușită pe salteaua aparentelor plăceri, Dacă-o punte ar fi peste ziua de ieri, Cum aștept să vină mâine, când nu m-am Ai atinge-o discret cu miresme de veri. desprins de ieri? Din clepsidra cu nopți risipite-n convoi, Iei pe degete timp și mi-l cerni în șuvoi.

Zbaterile din adânc

Simt zbaterile din adâncul meu – Un vechi copac, ce-nvață-ncet să geamă. Din trăsnetul căzut instantaneu, Scânteile rămase-n van mă cheamă.

Și atunci, cum să sting jarul meu sângerând, Când lumina-n neant stă în chipul tău blând? Mama – floarea-de-colț și cadoul divin, Este îngerul meu, pe-al ei nor mă alin...

Sunt prinsă-ntr-un năvod de amintiri, Prin ochiuri zboară câte o secundă. Rugina nopții-atinge reci priviri, Pe-o lună-ndurerată și profundă.

Trăiesc într-o poveste de adult, Cu-”a fost odată”, într-un colț de lume, Și mor câte puțin când o ascult, Renasc, apoi, în timpul pus pe glume. Urcând pe scara înspre miazăzi, Mă poticnesc în colțuri de tăcere. Noi răni adânci pe gânduri străvezii Ating lumina. Nu mai simt durere...

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Friciu Ioan Rondel târziu

Rondelul vieții Te aștept să vii, copilă Viața trebuie trăită, Că e scurtă, că e lungă, Ori că nu e împlinită

Ca să afli că trăiesc, Dar să nu îmi plângi de milă De-i vedea că mă albesc.

Că nu-s bani să îți ajungă. Între noi a fost idilă Dacă vântu-ți bate-n pungă Și nu poți lua o pită, Viața trebuie trăită,

Și de-atuncea te-ndrăgesc, Te aștept să vii, copilă Ca să afli că trăiesc.

Că e scurtă, că e lungă. Doruri te însuflețesc, Nu spera c-o să te plângă O soție sau iubită, Doar atunci când șade lângă

Vii la mine fără silă Gingașă ca o zambilă, Să mă faci să-ntineresc...

Lespedea părăginită... Te aștept să vii, copilă! Viața trebuie trăită!

Speranță Pocăinţă În jur, natura este-nbălsămată, Mireasma florilor, sclipit de stele Acoperă un tainic joc de iele Ce-n revărsatul zorilor s-arată. 8

Îndepărtat-am gândurile rele Să nu se mai întoarcă niciodată, Să am senină faţa, nu crispată, Fărădelegile făcute să se spele. Am planurile bine stabilite, Privirea nu-mi mai este-nceţoşată; De toate răutăţile urzite Mă vei ierta Măicuţă Preacurată? Acele zile mie rânduite

Împrăștiat de vânturi ca sămânță, Destinul m-a purtat în depărtare Și am crescut cum am putut sub soare, Iar Dumnezeu mi-a dăruit credință. Eu m-am rugat febril și prin urmare, Am reușit să-mi fie cu putință Să trec prin viață fără suferință, Să nu fiu rupt de vânt ori val de mare. M-am priponit în rădăcină tare Și poate să mă bată uraganul, Dar el nu va putea să mă doboare Chiar dacă-n temelie-mi scurmă valul. Speranță astăzi s-a născut în sine-mi Și simt că-n piept zvâcnesc vreo șapte inimi.

De har dumnezeiesc fie păzite! TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria-Ileana Tănase

Copilăria, leagănul vieţii

Liziera tăcerii Motto: Copilăria-i leagănul în care urcăm tot restul vieţii - Maria-Ileana Tănase Timpul a defrişat păduri de iluzii, plantate-n pământul nimănui, din cioate-a crescut liziera tăcerii, un loc răcoros pentru ingenui. Am căutat sub frunzişul pădurii şi-am găsit lăstari nevătămaţi, iar din umbrele rupte ale rătăcirii, vor creşte plopi viguroşi şi înalţi. La tâmpla mea copacii-s argintii şi frunzele pe ramuri s-au rărit, dar pe cei uscaţi, în iernile pustii, în două lacrimi i-am împădurit. Prin liziera tăcerii demult, aurite, lăstari de cuvinte au înmugurit, iar la umbra ramurilor înfrunzite şi-a găsit liniştea sufletul neostoit.

Luna Cosânzeană

La fereastra unui gând fără tihnă, mă-nvăluie miresme din copilărie şi chiar de vieţii nu-i găsesc vină, simt, prin aer, parfum de nostalgie. Mă las cuprinsă de vechi amintiri, pe atunci nu ştiam ce ani vor veni, le simt atingerea-n simple năluciri, dar sper că farmecul lor va reveni. Regăsim mereu, în acest paradis, liniştea de care viaţa ne-a vitregit şi niciodată nu vom epuiza-n scris, acest univers ireversibil şi îndrăgit. Copilăria-i negreşit, leagănul vieţii, de lanţurile ei ne ţinem tare strâns, sufletu-i copil şi la vârsta senectuţii şi-n leagăn se va urca neconstrâns.

Am văzut că Luna iarăşi s-a înnoit şi ca o divă pe-oglinda apei a păşit, s-a gătit cu o rochie culoare şofran, iar ca accesorii perle în aur filigran. Luna misterioasă, elegantă doamnă, părea-n oglinda apei o Cosânzeană, iar un stol de pescăruşi aflaţi-n zbor, i-au cântat divei „Bine-ai venit” în cor.

Fără să-i pese că stelele o invidiază, între boltă şi luciul apei pendulează; şi-a colindat Luna,-ntreg luciul mării, până când s-au primenit iarăşi, zorii. Emoţionată am privit tabloul nocturn şi chiar îl doream prelungire-n diurn, un regal pe care numai Luna-l oferă, spectacol unic, iar noaptea-i viageră.

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu Efemeride (27)

Efemeride (25) Am prins contur între linia șerpuită a unui suspin și mângâierea nevăzută a lacrimei ce m-a scris poezie pe albul sufletului tău M-am împlinit în visele tale ce-mi pulsau rotund în fiecare literară adunându-mi trup din vers doar pentru a mă întregi femeie în fiecare poezie. Când tu ești păstrătorul secretelor de ce întrebi vântul cine sunt?

E rece dimineața aceasta ca mai toate de la un timp încoace... deși aerul e înăbușitor O simt pe glezne cum își încolăceşte mâinile perfide ca un șarpe ce mă ispitește cu un măr roșu ca buzele tale Mi-e frig în această lume... Am așezat flori albastre lângă fotografia ta ce privește nepăsătoare către toate amintirile lăsate în această existență efemeră ca să-şi strige „nu mă uita”-ul... un bocet stins către alte lumi. Încă nu mi-ai spus cum e acolo deși ai promis... probabil ți-e bine -

Efemeride (26)

în fond mi-ai luat inima cu tine. Mie mi-e frig aici -

Trec umbre

suflet singur

purtându-și veșnicia

uitat într-o lume

în tăcerea neclintită

pe care n-o mai înțelege

a pietrelor

așteptând,

pe care și-au vărsat neliniștile

temător,

cei cu sângele înfierbântat.

clipa aceea.

Istoria e scrisă-n veghea liniștită

Doar moartea râde la fereastră

a morții

la fel de straniu ca tine șoptind

ce înnobilează pietrele...

Sunt aici... nu te teme!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Zinca Iulian Marius Scrisoare pentru Suflet - 35 M-am aruncat înainte, într-un ieri, să încasez vise. Erau (a)mestecate, în ambalaje ale altui timp. Am fugit printre raioanele lui, să le pun o ordine a curgerii lor, să le delimitez – gândurile lor de gândurile mele. Două ore. Două ore am stat, am urcat şi am coborât treptele de sus – acolo erau visele. M-au trimis acasă, apoi, oamenii, pentru visele de mâine. N-am (mai) fost în stare de nimic. Nici să dorm, nu m-a luat somnul. Hălăduiam, hai-hui, prin liniştea unui ronţăit, a unei toarceri de clipe într-o casă ce nu mă cunoştea sau eu pe ea – tica, tica, tica... În rest, sunt bine, să ştii.

Scrisoare pentru Suflet - 37 Picuri se-nalţă, se cad din cer. S-au trezit din zorii de noapte să-mi aducă Sufletul mai aproape. Nu vorbeşte, doar se priveşte prin fereastră şi dor_ ul înlănţuie clipele. E linişte. Liniştea aceea conectată în locul acela cu bătăi zduncinate de cioburi de inima. Sunt liber şi azi sau ocupat sunt... cu aşteptarea. Mă plimb, de la un capăt la altul, în cămara cu vise, mai sorb din cafeaua de ieri pregătită şi rotocoale de fum se ridică odată cu timpul. Niciun timp nu e prea devreme sau prea târziu pentru el. El n-are timp, doar eu îi

Scrisoare pentru Suflet - 36

măsor clipele. Le-a crescut părul prea mult

Vin la tine, tată, la banca noastră, să-mi aflu tăcerea dintre rânduri, să-mi ascult liniştea dintre bătăi cu tic şi tac, să-mi privesc cerul... ca pe o oglindă. În aşteptare, cred, nu (mă) mai văd dincolo de zare. S-a aşezat răsăritul peste apus sau invers. E cald. Simţi? Curând, tată, curând mă-ndrept spre o amintire a nemuririi de ieri. Sunt la margine de scenă unde mă strig, mă caut în clipa de azi. Port la gât, înlănţuit, crucea. Nu ştiu. Nu ştiu dacă am puterea să mă aflu fericit deo clipă cât o viaţă. Oare el, Sufletul vede că-l citesc şi cu ochii închişi când zboară nemărginirea? De ce sângerează (în)lăuntrul fără vorbe? Cum să pansez dorul? Ştii? E clipa, clipa aceea cu tot şi toate de dincolo şi de dincoace: murire, viaţă, trăire, iubire, dor, suflet sau invers sau ordinea nu...

pe maluri de vise, se-nnoată în adânc cu aripi

sau nu. E în acea perioada în care se zboară despletite, se curge, se strânge, se dor, se dăinuie, se iubesc...

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Roman T. Florin Ecoul cuvintelor ce învie

Cuvioasa Parascheva - icoană lirică Undeva, într-o pădure virgină de stejar, două stâlpări atingându-se discret

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis

în bătaia vântului,

stau şi privesc pe fereastra acestei toamne

şi luna strălucind duios peste sărutul lor…

cum se deschid din nou rănile timpului, cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează frunze îngălbenite, must înroşit, melancolie,

Undeva, dincolo de durere, copilul din mine şi copilul din tine alergând ţinându-se de mână printre stele, neştiind ce-s dragostea trupească, ura, răutatea, mândria…

lumină crepusculară, amintiri de vară, poezie…

Undeva, pe braţele unei cruci de piatră dintr-un cimitir de sat, un porumbel şi-o porumbiţă

Pe fereastra acestei toamne tac şi privesc

atingându-şi discret ciocurile subţiri, şi soarele răsărind sfios peste sărutul lor…

cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează, cum se deschid iarăşi rănile cerului şi lăcrimează, precum Hristos când a murit Lazăr un pic… şi nu pot să fac nimic.

Undeva, dincolo de suspine, copilul din mine şi copilul din tine neştiind ce-i moartea sau frica de ea, jucându-se ca şi cu o minge cu Pământul de pe care se desprind şi cad păcatele, patimile, viciile,

Numai că din sânge de timp 12

şi din lacrimi de cer, după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte, iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte, înmuguresc, înfloresc şi rodesc crucile mormintelor, iar eu simt cum îmi cresc aripi de primăvară când ascult cu inima ecoul cuvintelor: “Lazăre! Vino afară!”

ca o zgură… Undeva, în faţa unui altar dintr-o biserică de oraş, un mire şi o mireasă atingându-şi discret buzele, şi soarele asfinţind cuminte peste sărutul lor… Undeva, dincolo de întristare, copilul din mine şi copilul din tine recitând într-un singur glas o poezie care începe cu „Bucură-te, Parascheva, mult folositoare!” şi care nu se mai termină niciodată. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Costel Avrămescu Altruismul florilor

Ca o balanță sufletul se-nclină căutând bucurii în plasma simțirii Din adn-ul chemării, începe găsirea oricărei căutări

Din tot ce scânteiază-n soare Pe-acest pământ, de toate plin, Nimic nu seamănă cu-o floare În care Domnuꞌ-a pus ceva divin.

În inima pașilor, curge sângele cărării

Protest-rugăciune împotriva urii, Stropi de metaforă din curcubeu, Incontestabilă bijuterie a naturii Dăruită cu mâna lui Dumnezeu.

Cu fiecare bătaie, se umple de bucuria regăsirii Așteptări și visări timpul întinde în căușuri de suflet

Simbolul eternei seducții a dimineții Ce reclădește curcubeul pe pământ Și ne lasă moștenire reînvierea vieții Odată cu parfumul său purtat de vânt. Ca o minune-a sorții, de pe-orice tumul, Că îngerii sunt peste tot, ne-o dovedește Cu arborele său genealogic – parfumul – Care-nmiresmează și mâna ce-o strivește. Cu efect pacificator, senzual și de rază, Ne însoțește permanent pe-al vieții drum; Chiar și-n agonia răstignirii din vază, Umple necondiționat camera cu parfum.

Fremătând neuitarea, doar împlinirea rămâne în al nouălea cer pentru totdeauna Cu pași vioi, înveselind drumuri de oameni în căutarea-ntâmplării

Florile nu se rup, se divinizează! Iar eu îmi doresc acel frumos buchet În libertatea căruia florile se-mbrățișează Din proprie inițiativă, doar în suflet.

Ecou

Fulgere de gând sub tâmplele ninse ce lasă în urmă dâre de pași din care sar așchii nu departe de trunchi Cu aripi de cuvinte și zâmbetul lipit de linia vieții, lumina bate-n inimă

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Veronica Șerban Primăvara unui ateu Cei mai frumoși dintre sfinți, Dumnezeii mei, prin odăile inimii, ca în mândre cetăți pe tavan, pe podea, pe pereți stau zugrăviți ca tulpina albilor ulmi, stau înfipți cu privirea într-un cer ce încă nu-i al meu, dorm. Nu se-ntreabă cum o duc eu când le citesc rugăciunile în gând rând cu rând clocotind de nesomn. Să-și treacă din vreme mai cu spor cel mai dumnezeiesc chip de taică pe dibuite înfulecă lutul de sub rădăcini de răchite și parcă noi izvoare îmi promite în fântâni secate de dor;

La picioarele lor îngeri și mai mari și mai mici sub sclipiri de licurici joacă șotron, baba-oarba, șapte pietre cu petale de margarete. Din piept izma nu mai răzbește-n lăstari de noroc face loc mănunchiului de busuioc, doar din orbite zvâcnesc buchete de nu-măuita, iar din călcâie, ca o hoață iasomia le împrumută amprenta cu chip de stea, pe când eu... nici în somn nu am somn. Mă răsucesc mai întomnată în primăverile de altădată veșnic urmărită de o nențeleasă frică și mă întreb, atunci, de ce pe mine nu m-ai făcut furnică?

cu palmele pofticioase de ginere,

gătit ca un mire,

Când au plecat cu toții ai mei

tot pe maica mi-o cere mireasă

m-au lăsat printre anotimpuri ateu

în hohot de clopot, cu caii în tropot

ca un capăt de sfoară fără seu

spre mândra lui casă s-o treacă un râu

goală până la măduvă

cu flori prinse-n brâu,

ca o otravă văduvă

cu poala toată avere de mere și pere.

de buze însetate.

Ca într-o poveste nespusă, tot frumoasă, supusă - mama - pe lângă ei,

Preabunule,

neputând să-mi accepte ninsoarea din plete

tu care dai în adâncuri strălucire perlei

și un pumn de secrete, povestește;

ia toate fricile mele,

cosițele unei urzici împletește

îndrăgostește-mă de tine

în funii fermecate să mă țină departe

precum Tu ești de mine

de descânt, de deochiul din gurile spurcate,

și nu mă uita flămândă

în șarade vorbește,

în groapă cu lei.

croiește rochițe din viorici mie și altor rândunici din cuibul palmelor ei plecate. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicoleta Mija Melancolie

O poveste rece

Spuma albă loveşte stânca tristă,

Afară toamna dragă îşi ia zborul,

Aleargă valurile mari în goană.

Soarele trist este tot mai ostenit.

Doar marea este o bună solistă,

O să-i duc în scurt timp iar dorul,

Nu-mi place a vântului prigoană.

Printre nori ne priveşte cam ostenit.

Soarele îi opreşte repede avântul,

Grădina şi-a schimbat culoarea,

O barcă alunecă domol pe valuri.

Zilele sunt întunecate şi scurte.

Soarele îi opreşte repede avântul,

Trece prin haina mea răcoarea,

De maluri se agaţă albele şaluri.

Ţin minte… eram amândoi în curte.

Se oglindeşte în mare luna plină,

Frunzele toamnei trec repede în zbor,

Murmurul se ascunde printre ape.

Gândurile dorm amorţite de frig.

Tremură pe cer un talger de lumină,

Cu un şal mai gros mă înfăşor,

Un cântec ştiut este de mine aproape.

Unde este luna? Frigul este aprig.

Alunecă soarele liniştit după un val,

Vântul a cântat şi iar mai cântă,

Miresme printre valuri înspumate.

La uşa pe care de multe ori ai intrat.

Aleargă marea în alt sezon estival,

Printre frunzele triste ceva caută,

Şi visele noastre de iubire înstelate.

O umbrelă mare, neagră am păstrat.

Stare

Văzduhul este obosit, totul se mişcă, Peste ferestre, peste uşă frigul vine. Toamna nu-şi mai opreşte morişca,

Unde sunt gândurile mele?

Zilele iernii multe, sunt aprige vecine.

Se ascund când îmi este somn. Ziua se rotesc în sufletul meu, Seara se ascund printre stele, Noaptea se risipesc printre vise. Unde sunt gândurile mele? În inimă rămân neschimbate. Sunt prezente în suflet dimineaţa, Nu-mi fac reproşuri niciodată, Simt vântul ce vine din câmpie.

Unde sunt gândurile mele? Răsfoiesc caietul, scriu, un freamăt. A trecut arşiţa zilelor de vară, Pendulul numără clipele neobosite, Şi uite aşa mai trece o toamnă. Unde sunt gândurile mele? Rătăcesc printre multe anotimpuri. O să vină şi iarna cu frigul ei, Multe cuvinte în gând se repetă, Aprind lampa, beau ceai, scriu, Unde sunt gândurile mele?

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicolae Doftoreanu Tangoul anotimpului sentimental Motto: Prin locul unde ai trecut Gândind la primul tău sărut.. Refren –Alexandru Cezar Titus Stoika Din vol. În ritmul vieţii Flori de Primăvarăp poezii 2012- Ed. Dacoromână

Când sentimentele strivesc Surâsul blând, ... nevinovat, Al celor ce s-au înălţat Firesc pe locul unde cresc Regretele de timp uitat, Al visului cel îngeresc, Încerc să le mototolesc Şi să le las la... macerat! Dar... sentimentele doresc Să le apreciem valoarea: Se primenesc cu-adevărat Şi ne atrag ... schimbând culoarea, Din roşu tare agitat În rubiniu întârziat Pe care nu mai îndrăznesc Să-l tulbur,... chiar de n-am aflat Cum au ajuns... de-nchiriat De-ndată ce s-au... maturat! Când sentimentele stârnesc Invidii, patimi, 16 ... doar din joacă, Se potolesc doar de primesc Ce vor şi reuşesc să treacă. Desigur... din acel moment Nu mai rămân imaculate Deoarece au fost... pătate Şi păcălite mai în toate! Dar sentimentele pornesc Spre locul unde poposesc De obicei acei damnaţi Ce-au fost de soartă alungaţi. Fiindc-au ratat din start plecarea Adusă prin...retransformarea! Acelor aparent lăsaţi Să îşi aleagă singuri calea,

Ce poate evita schimbarea. Când... sentimentele descresc Şi îndrăznesc să le primesc Încep să simt în fiecare Adevărata disperare, Cea mâzgălită cu... uitare Din infinită nepăsare, Pe care n-am s-o ocolesc Deoarece refolosesc Un Anotimp de-nfrigurare! Când chiar... din amintiri pălesc Aromele folositoare Născute-n marea macerare Şi redevin vis îngeresc!

Tangou nesfârşit de iarnă Motto: A fost odată o poveste rotundă Că n-avea unde să se-ascundă...

Poveste Rotundă –Florin Grigoriu Din. Vol. Poveşti Rotunde - Ed. Societăţii Scriitorilor Români

Dau gândurile mele toate pe un vis!... Promis ... necunoscutului cu gustul alb de necuprins, Dau amintirea clipelor trecute, Ce-ai constatat cât pot fi de plăcute Atunci când încă-s nou născute şi nu cresc, Din dorul Anotimpului firesc, Acelora ce le-au prezis precis... UITAREA Eu le compătimesc purtarea! De-aceea încă pot s-aştept tăcut Şi să-ţi mângâi iar gândul cu lumină lină Aşa cum Tatăl, Fiul, Sfântul Duh a mai făcut, În liniște deplină Când tot ce-a însemnat cunoaştere-am pierdut, Dar oare trinitatea e de vină... De gândurile ce vin toate ca un stol, Chiar dacă nu e luna lui cuptor Ca să migreze ca un Zburător, În schimbu-acestui dar sublim care e viaţa?! Constat c-am obosit să tot trăiesc ca ritm Doar cu speranţa c-o să cresc sublim, Aşa c-am căutat un loc în Univers Eliberat din interior de stres Şi am descoperit că-n mod aleator Intens... el chiar există-n noi stăruitor În amintirea clipelor trecute Ce am simţit cât pot fi de plăcute…

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

− Am făcut o triangulație… 90% pica pe tine!

proză 19-32

Mihail Toma Menajeria

− I-auzi frate! Mai nou am coaie radioactive… Marș la culcare! Amândoi! Mă sușesc pe-o parte și închid ochii. −Mihăițăăă? Dar cu cini ti cerți?

− Cu tini, cu aiasta, luațâ-vâ în brățete și lăsațimă sâ dorm. Mâine am treabă. Îs cerarșafuri curate Mă frăsui în perne și, când le-am udat pe toate, în dulap… raftul de sus… Pa! pe la 3 de noapte, ies c-o pătură și mă cocoț pe Adorm instantaneu și definitiv. Visez că sunt casă. Adie un vânticel și simt cum sângele se violat, aprig, de-o sucubă cu părul în flăcări și…Click! liniștește, nu-mi mai clocotește în artere. Rămân Lacătul memoriei s-a închis. așa... răsturnat pe spate și cu ochii holbați spre cer. Luna mă privește galeș iar soarele ridică o Un cer violet, aprig în canicula care l-a curățat de sprânceană, mă salt în cot, privesc de jur și împrejur, nori, limpede și cristalin. Mă simt detașat de cochete, zeci de acoperișuri și... acolo, încă, pre' gravitație și imensitatea mă înconjoară, mă simt eu! când soarele se șterge la ochi, iar eu… dar ceva nu-i O stea se desprinde, se apropie arcuit și simt un în clar… Totul e plan. E perfect dar n-am fior: perspectivă. Mă ridic într-un cot și pipăi dimprejur: − Măăă… − Hei? Care se joacă aici? Lăsați vrăjelile! − Nu te speria, omule! îmi zbârnâie o voce în Mă ridic în picioare. Pictura se aplatizează apoi, calota cerebrală. Mă chitesc în dreapta, în stânga... cu un mic tremurat, își recapătă iluzia zic să abordez anecdotic deși tensiunea mă cam tridimensională: strângea de gât: − Profesoreee… De-i vreo joacă de-a ta vreau să − Dă și tu volumul mai mic că-mi crapă țeasta… știu și eu. − Scuzi, așa-i mai ghini? Incontestabil, o voce de − Feon? Dacă ești tu și cu neprihănitele tale vă femeie, chiar alintată... Reacționez în stilul meu pun pielea pe băț! paradoxal și mă pufnește râsul: Nici un răspuns, nici o mișcare. Mă sucesc − Țumpa… mă suii ca să dorm… Afară e incendiu iar în casă mocnește căldura.

− Da, dar am depistat o energie deosebită… − Am mulți draci care zac în cur la mine… − Draci? Am scanat… În zona anusului nu se află acești… draci la care faci referire. −Apăi, or fi migrat spre gâlci, hăhăi, abia conștient că-s pe acoperiș și se aude cale de două poște. Ți-ai găsit… de undeva din bezna de jos se aude glasul șoptit al lui Don Profesor (vezi povestirea Picninic cu Don Profesore, etc.):

− Ingineree? Tre’ să schimb câinii, nu se poa’ așe: − Da, nefericitule… Nici la trei dimineața nu poa’ să doarmă omul… − Verificam conjunția Venus- Marte- Jupiter … când am depistat un puseu de energie… Ridică un fel de aparat de măsură: − Ce-i aia? − Tu l-ai făcut! − Ăăăă? − Scanerul?! − Ahaaaa… parcă, și? anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

precum tigrul în colivie. Chestia are cam trei pe trei și pare un fel de imitație holografică. „Bine…la câți prieteni am, trebuia să mă gândesc și la răpiri, deastea, din Serai…” − O să mă doară, știu… bodogănesc în barbă. Îmi iau avânt, cu mâinile încleștate la piept și gâtul sucit, sar în sus cât pot și-apoi mă înfig cu umărul drept în dușumea. Cred că au fost cel puțin patru tone forță în izbitură… Umărul meu se face terci deși am întărit toți mușchii, dar nici substratul în care m-am înfipt nu o duce mai bine… Pârâie din încheieturi, fisuri care se lărgesc din ce în ce mai tare și, înainte de a mă așeza în picioare, mă prăvălesc în beznă. Din lac în puț, apuc să gândesc…

Mă ridic, totuși, cu adrenalina curgând valuri: Care mișcă nu mai mișcă! Nu mișcă nimic și-mi resetez starea: Blând Coane Mihail, atenție sporită dar las-o mai încet că ți se tulbură naturelu’… Umărul mă doare infernal. Fac o pauză corticotalamică și întrerup legăturile nervoase de la nivelul spinal. Durerea încetează, doar o umbră de senzații mă anunță că o să mă aleg c-o vânătaie strașnică. Scanez cu toate simțurile noul ampla cement. Nik! Inert. Nu tu lumină, nu tu sunet, nu tu mirosuri, cu limba n-am dat… Mai fac un diagnostic, rapid, la ram-uri să văd dacă nu cumva sunt, eu însumi, într-o realitate virtuală mentală și, când primesc confirmarea că aerul e aer, întunericul e absența luminii și dușumeaua e fizică, gravitațională, fac ceau făcut și strămoșii: mă las în patru labe și-ncep căutarea ieșirii din labirint.

beznă. * Într-un final mă izbesc de ce ceva elastic. Întind o mână și presez. Mâna parcă-mi e prinsă în melasă dar insist și, brusc, o lumină sângerie se aprinde. O urmez și simt un gol în stomac. Sunt într-o incintă cu vegetație luxuriantă, un fals mai grotesc decât la mine căci întind mâna și ea-mi traversează, cu o ușoară împotrivire, prima buruiană întâlnită în cale. Ies într-un spațiu mai degajat... Într-un colț, o panteră neagră mă fixează cu ochi fosforescenți. N-apuc să mișc, căci de desface brusc în enșpe mii de tentacule și-ii văd orificiul central și ciocul ascuțit înconjurat de miriade de dinți străvezii, diamante ucigașe: − Violeta? Făptura frânează brusc, e cuprinsă de un tremur... se adună la loc și se ridică pe tentaculele care acum imită perfect niște picioare, suple, de felină: − Mihail, tu? − Eu! Mii și miliarde de bombe fâsâite! Eu. Da' tu... Ce spuma mării baltice cați aici, Violeta? (vezi povestirea Pantera) − O secundă am crezut că tu ești cel care m-a capturat... era cât p-aci să te frâng în bucăți... − Lasă vrăjeala că te-am frânt eu... și bine... − N-ai să crezi. − Zi-mi, că acum pot crede aproape orice. − Eram cu cei doi colegi și ne îndreptam către următoarea planetă pe care voiam să o studiem, chiar mă gândeam la tine... când, − Nu-mi zice, mă bag peste, cu tărâța zgândărită, vi s-a rupt filmul... − Dar tu? Și cum de-ai ajuns la mine... o simt tremurând, un tentacul se desprinde și-mi mângâie obrazul: Iubitul meu, ai venit după mine! − Să o luăm mai pragmatic. În fapt... de ce să mă dau rotund, suntem cam în aceiași oală. Îi povestesc răpirea din serai, de pe tabla casei, de Don Profesor și descărcarea energetică, de vocea feminină care încerca să imite accentul regional, de faptul că am spart, cumva, una din cuști și, miraculos, am ajuns la ea.

Se gudură pe lângă mine și ochii ei mari, uriași, Un clocot uriaș de râs, mi se adună în foale dar strâng hotărât din fălci: Ciocul mic! Dacă până acum mă cuprind precum tentaculele ei. N-am timp să reacționez căci și-n mine urcă nu s-a mișcat nimic înseamnă că ori se joacă cu tine febra, febra panicii care-ți comandă să-ți lași o urmă de-a șoricelul în labirint, ori că le-ai dat planurile pe pământ chiar și-n ultima secundă, călugăriță, ea. peste cap. Accept axiomatic ultima variantă și avansez în Ne contopim și-n... minute ca secole, nu ne mai pasă TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

de nimic. *

precum un copil cu ultima jucărie și schimb vorba: Mai bine zi-mi ce vezi.

− Un tunel cu aspect organic, inervat electric, Ne descolăcim cu greu și mă privește cu ochii ei care se tot prelungește. Ici și colo uși electrocinetice, mari și violeți: brrr... Cuști! Mii de cuști. − Și-acum ce facem? − N-ai nimic în direcția asta? Te-ai frăsuit prin − Îi găsim și le smulgem coaiele! aproape toată galaxia... Cine se ocupă cu așa ceva? Rîde gâlgâit. − Voi. Voi sunteți singurii care pun alte vietăți în − Și pe unde ai intrat? cuști. − Oops! Pe dinafară am apăsat un fel de buton − Mda... touché! Altceva? roșu, s-a auzit o tonalitate joasă, parcă un fa în − E prea mare, prea organizat... armonica a patra iar ușa s-a destructurat. − Deci nu-i de-aici. − Uși electrorezonante... − Teoria eliminării redundante... E posibil să ai Mă orientez cu mintea mea fotografică: dreptate... − Aici. Împing cu mâna, nimic. Mă enervez: Doar − Și-atunci pot fi doar două situații: un solitar sau n-am schimbat o celulă cu alta... îmi pipăi umărul nici o expediție de cercetare-prelevare. o șansă de alte plonjoane sinucigașe iar Violeta e − Ambele nasoale. ușoară ca un fulg. − Dă-te la o parte. Aici? Sigur? − Dacă n-au umblat la decor, sigur aici. Violeta de desfășoară iar cele opt tentacule pătrund în imagistica hologramei, cercetând, pipăind...

Clipesc la argoul aruncat cu dezinvoltură: − Da, Violeta. E doar o chestiune de timp. Asta ne mai trebuie... o amenințare exterioară... − Sau poate deveni un liant în vremuri de criză...

O apuc de-un tentacul și o trag spre mine: Știi − E ceva aici. O să simți un disconfort... Devine cam multe pentru o studentă... Boticul roz de vițel violacee și vibrații infrasonice create de unduirea abia născut mă tamponează agresiv, fremătător: ritmică a tentaculelor îmi strâng dureros stomacul. Poate... Plămânii încep și ei să vibreze cavernos și simt că sângele îmi va exploda în creieri. Mă apucă ca pe o legumă și mă’mpinge înainte. Cădem amândoi în, deja familiarul tunel de observație și eu încerc să vomit ceva, dar n-am ce. Las ca zbaterile unui stomac chinuit să se liniștească și o foame cumplită mă sfâșie. „Oare de când om fi pe-aici?” dar grăiesc în șoaptă: − Eficient mijloc de autoapărare...

− Am avut parte de o lume mult mai ostilă ca a voastră, alintaților. − Ce facem? Toate extensiile pe care mi le-au montat Fecioarele neprihănite (vezi seria Ailin) sunt scoase sau în incapacitate. Mă bazez doar pe simțurile de la mama natură. Văd că și ție ți-au luat centura... Vezi mai bine pe întuneric? − Da. Da’ n-ai pierdut timpul de când am plecat de pe Terra... „Fecioarele neprihănite” sunt o legendă în galaxie. Nici tangențial nu am putut să mă apropii... − Ziceam, așaaa, că ești doar o studentă în ultimul an la antropologie galactică... răbdare. Să vezi ce navă mi-am tras... Realizez că mă laud anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

− Acum, hai să explorăm mizeria asta. Nici vorbă să eliberăm pe cineva, cel puțin deocamdată. Nu știm ce reacții putem declanșa.

... Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

− Imposibil să nu aibă niște ferestre de vizitare... Tovarășii mei...

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Am o ezitare apoi îi dau dreptate:

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Frumoasă jertfă a pădurii mele! Ea s-arătă săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă...

Nu prea arată precum căprioara lui Labiș, mai − Cu foarte multă grijă. Am, în memorie, ales când mă uit la colții arcuiți și ascuțiți... niște experiențe triste Îmi flexez mâna dreaptă, simt cartilagiile trase de cu oameni scoși, prea mușchi, simt pumnul cum se închide ca un bloc de brusc, din lagăre... piatră: deblochez legătura cortico-talamică și strivesc mental viziunea care mă chinuie în remușcări. * E aici. Rătăcim prin labirinturi, Violeta Avansez precaut și mă trag la umbra unei imense încearcă să privească ferigi. Are, ca metodă de apărare, un salt brusc, înăuntru și o văd din ce aparent imprevizibil. O urmăresc contabilizând. în ce mai epuizată. Îi Identific un tipar și... zic: Sare exact în locul în care am presupus și-atunci, − Nu mai putem pumnul lovește implacabil între ochii în care zăresc o continua așa. Ia-mă pe ultimă privire cuprinsă de groază dar și de renunțare. mine. Încearcă să-mi Cu mâna gheară, gheară de oțel, îi sfârtec beregata. deblochezi implanturile...

Cu un oftat, se prăvale zguduind imaginea − De ce n-ai zis de la început? Sunt obosită, tridimensională. vreau să dorm... Îmi vine să țip, să urlu bucuria vânătorului, dar − Nu, Violeta? Violeta! Fată? tac. Cu mâinile goale rup ce se poate rupe din ea. Se moaie la picioarele mele. Tentaculele care Mâncăm tăcuți în întunericul, acum protector, al până atunci se țineau strânse, acum se lăbărțează tunelului de observație: Mănânc şi plâng. Mănânc! pe dușumeaua lunecoasă: − Ce spui? − Mi-e foame, mi-e tare foame... − Nimic. 20

− Și mie. Mă arde de-am să fac un ulcer. Voi ce Ne simțim mai bine. Îmi râd ochii: Violeta irizează mâncați? de parcă am futut-o adineaori. − Carneeee.... − Nu râde, cromatoforii se vor disipa repede... −... Și noi...

− Dar știi, că în această perioadă devii Mă apropii de o celulă, privesc prin fereastra supervizibilă? descoperită de Violeta: Plante luxuriante... Mi-aduc − Daaaa! Și toți masculii s-ar aduna. Să-l rateze aminte de-o poezie: pe ăla care... ... Pornim amândoi vânătoarea de capre, − Hopa... Râgâi: suntem niște animale. Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi... ... Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea.

− Normal. Mecanisme organice programate genetic. − Și? Pentru ce această zbatere?

− Mister. Noi, inițial eram niște mici caracatițe Mă strecor cât mai nevăzut în celulă și fac o pândă înfrigurată. Uite-o! care se hrăneau cu mâlul care cobora de sus. Un TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cataclism a ridicat fundul pământului și, când totul sa terminat, supraviețuitorii au putut vedea soarele. Am avut o societate acvatică extrem de reușită, mai ales că majoritatea prădătorilor dispăruseră până când, dinspre uscat, mânați de foame nu ar fi venit dușmanii noștri. A fost o luptă pe viață și pe moarte, neloaială căci noi nu știam focul, dar am învins. Apoi am ieșit în razele soarelui. Mulți au murit, radiațiile ultraviolete ne-au ucis dar... ceva s-a întâmplat. Povești, din nou, cineva ne-a ajutat. Planeta a fost înconjurată cu un strat de ozon. Ne-am înmulțit, trupurile noastre se schimbau, apoi au venit „fecioarele neprihănite”. Au luat mulți și mulți nu s-au întors dar cei care veneau erau aproape perfecți. Eu sunt fiica unui chemat trimisă să văd lumea și să îmbogățesc propria-mi lume. Și tu ești un chemat, nu?

la pupitrul de comandă al navei sale, sistemele automate au continuat programul original. Cine câți eoni au trecut de atunci... Poate... nava încerca să.... Feon privește structura imensă din care zeci de monoraiuri aduceau pe captivi. − Ailin, îți mulțumim. De aici continuăm noi. − Mă concediezi cu nesimțire, chiar așa... − Ți-am zis suficient, deocamdată. De fapt nici nu-i de competența ta. Tu ai fost și vei rămâne un însămânțător. Mă scanează, elocvent, face un mic salut către Violeta, și-apoi decolează. − Fata asta are ceva cu tine! − Daaa! rânjesc. Chestii mai vechi. Dar... până-i scoate din carantină pe colegii tăi, ce zici de-un sejur pe Terra. Tocmai ce-am primit îndemnizația de la Consiliul Galactic și-un bonus baban:

− Eu nu știu ce sunt. Realizez că am făcut o gafă Ochii ei sclipesc violet: și-o dreg: Posibil... Oooo! Cum de nu m-am gândit? − Dar nu înainte de al cunoaște pe Don Ești fantastică, Violeta! Profesor... − Dar ce-am zis? − Nu știi ce vrei... − Oamenii pun alte ființe în cuști nu doar pentru a − Din câte mi-ai povestit, e un personaj fabulos! le folosi drept hrană ci, și pentru a le studia, pricepi? − E clar. Ne-am ratat! Să nu zici că nu ți-am zis, Ca să găseasă leacuri la boli, ca să-și prelungească și plec cu ea la braț. viața... − Adică vrei să zici că suntem într-un laborator? − Chiar mai mult de-atât. Hai! Ia-o înainte, luminează-mi calea! Tunelul se termină. − Ce spuneai? Uși electrorezonante? O cavernă uriașă, mii de alveole pe pereți, goale. La un, aproape clasic, pupitru de comandă, într-un fotoliu, un singur om. Ne apropiem. Este, incontestabil, un om. Un om în vârstă care pare că doarme.

Violeta se strânge în spatele meu și-i simt angoasa, și-atunci grăiesc: − Cine ești tu? Încerc și-n galactica veche fără a avea vre-un efect. Cine ești tu? M-apropii, tiptil... − Cine ești tu? Îl ating pe umăr iar el se destramă în pulbere fină care alunecă pe podea. * − O arcă. O arcă trimisă de mult de către o rasă aflată în extincție. Nu cunoșteau deplasarea la viteze supraluminice. În disperarea lor au trimis o solie în speranța că vor găsi, undeva, leacul pentru boala lor incurabilă. Când a murit ultimul supraviețuitor, eroic, anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Giurgiu Silvia Înrobire

dintre ea și soțul ei, a fost înlocuit cu... Ceva... îngrozitor... Pierdută, speriată de moarte și deznădăjduită, își jelea viața ce-i fusese distrusă într-o clipă. De ce fusese ea cea aleasă? Din ce Lumi veneau Prădătorii aceia neînduplecați? Unde îi duceau copilul? Ce îi puseseră în pântec?...

Pleoapele se Deodată durerea amuți iar tăcerea țipă ridicară greoaie, asurzitor în urechile care parcă stăteau să descoperind smaraldul explodeze de liniștea aceea monstruoasă. buimac al ochilor, Memoria mai păstra încă senzația de pericol, dar umezi încă de era atât de vag și de incert, încât părea doar un lacrimile terorii. coșmar risipit printre umbrele nopții de păcură. Lumina roșie ce Înfiorată își atinse pântecul, însă numai o vagă umplea odaia se târa fierbințeală în viscere mai amintea de teroarea pe pereți, nehotărâtă simțită... în vis... Ridicându-se într-un cot, femeia dacă să părăsească cercetă cu teamă patul și odaia, dar toate erau sau nu câmpul de așa cum le știa. lucru. De o parte și de „Ufff, ce vis!... Doamne ferește!” suspină ea cealaltă a patului, ușurată. Își mângâie recunoscătoare pântecul ușor două umbre unduiau rotunjit, dar încremeni de groază. La contactul cu aplecate peste trupul pielea, un flash teribil îi străpunse creierul, femeii, răstignit într-o imprimându-i pe retină o imagine apocaliptică. poziție bizară pe albul Două creaturi în miniatură desprinse parcă din imaculat al peliculele horror îi însângerară imaginația, cearceafurilor, pe smulgându-i un urlet de fiară hăituită. Privirea se care-l examinau agățase de lumina roșie ce dansa încă sinistru pe milimetru cu milimetru, un cer lipsit de aștri. Inima îi brăzda pieptul cu cu implacabilă atenție. Afară, la nivelul ferestrelor săgeți de gheață iar în pântec creșteau cu larg deschise trepidau motoarele unei mașinării repeziciune umbre străine și ostile. Doruri ciudate monstruoase, ce emiteau un murmur constant, dar cădeau peste ea, atrăgând-o în Lumi neștiute. care sfredelea creierul Teresei ca un burghiu Surâse... În noapte, sclipirea ochilor verzi trimiteau înroșit în focul iadului. Durerea ascuțită din creier chemări nedeslușite către dimensiuni îi sfârteca trupul în egală măsură, iar în pântecul îndepărtate... deschis pulsa o formă de viață, sădită acolo de Teresa își trecu mâna peste frunte, risipind monștrii întunecați ai Universului. fantasmele minții ce parcă o luase razna. Auzea în subconștient voci clare ce-i „Ce naiba mi se întâmplă? murmură ea plămădeau în minte ordine precise pe care urma neliniștită. Visul acesta se ține ca scaiul de mine și-mi tulbură rațiunea! Am mai auzit eu de cazuri în care anumiți indivizi, mai labili sufletește încep să confunde realitatea cu imaginația! Doamne, dar părea totul așa de real!... Brrr, ce mai experiență! Când îi voi povesti lui Philip pe unde umblă mintea mea, sigur îmi va interzice să mai citesc tot felul de trăsnăi science fiction, care mă pasionează Vocile din altă lume explicau, telepatic probabil, atât! Și pe bună dreptate! Mai ales acum, când tot ce îi făceau, astfel că ea află cu mare durere că trebuie să-mi hrănesc mintea și spiritul cu lucruri fiul plămădit din iubire pământească, menit să-i frumoase și vesele, pentru binele meu și al întregească familia și să încununeze dragostea copilului nostru! Mai bine nu-i povestesc deloc, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE să le îndeplinească fără drept de împotrivire. Simțea cum carnea îi era strămutată de colo-colo, cum organele îi sunt răscolite și așezate într-o altă ordine, menită să contrazică orice normă a anatomiei umane, iar degete multe, lungi și îndemânatice se mișcau în trupul ei asemeni unor șerpi de foc.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

astfel mă scutesc pe mine de o predică lungă și ecou îl resimți în stomacul care se strânse binemeritată!” dureros, contorsionat de senzații insuportabile de Rămase îndelung cu privirea ațintită pe chipul greață. Un resort invizibil o propulsă direct în senin al bărbatului ce dormea profund și își simți straturile de flori din grădină, unde vomită sufletul plin de dragoste și de un dor ciudat. Îl convulsiv. atinse cu gingășie și îi mângâie înfiorată pieptul ce Se reculese cu greu și se ridică amețită și tresălta ritmic și liniștitor. slăbită din iarba pângărită, bâjbâind șovăielnic Nu își putea explica senzația de pierdere după balustrada scării, de care se agăță cu iremediabilă care îi sfâșia sufletul și căută ocrotire disperare pentru a reuși să urce scările înapoi pe alături de inima caldă ce pulsa sub pielea verandă, unde se prăbuși leșinată în balansoar. mătăsoasă și parfumată, pe care își sprijini Când se trezi, capul o durea îngrozitor iar ochii obrazul udat de lacrimi. Plânse cu suspine dar deveniseră parcă, aruncătoare de fulgere stranii. constată cu surprindere că Philip nu reacționa în Clipea încontinuu și se străduia să înlăture cu niciun fel, deși se trezise și privea împietrit în gol, degete tremurânde perdeaua de flăcări ce o orbea. Era speriată de moarte și amintirile nopții iar brațul cu care o înconjura, era imobil și rece. reveniră cu violență în mintea ei confuză, - Philip, de când ești treaz? Știi, am avut un vis mușcând-o de inimă. Privi neajutorată în jur, dar îngrozitor! Îmi promisesem să nu îți spun despre nimic nu părea să justifice starea de panică în el, dar mi-a fost foarte frică! Iubitule, mă care se afla. Dimineața se alinta printre casele urmărești? cochete aliniate cuminți de o parte și de cealaltă a Cu o grimasă mai mult decât evidentă, bărbatul străzii, pe care trecea destul de rar câte o mașină coborî privirea din tavan și o privi contrariat: sau vreo bicicletă. Dincolo de gărdulețul ce - Ce ai visat? întrebă el plictisit. împrejmuia curtea casei lor se zărea căpșorul - Ești sigur că te interesează? replică ea, rănită blond, împodobit cu fundițe roz al unei fetițe, ce de indiferența lui inexplicabilă. trebăluia de zor prin grădinița casei sale, explicând - Sigur că mă interesează! o asigură el păpușilor tehnica culegerii trandafirilor și a lalelelor surprins, redevenind soțul grijuliu și afectuos, dintotdeauna. Respirând ceva mai ușurată, Teresa îi povesti cu lux de amănunte coșmarul îngrozitor care o tulburase atât de mult. – Chiar că e înspăimântător, biata de tine! S-ar zice ai avut o întâlnire de gradul trei... sau cum naiba îi zice!... o căină el, ascunzându-și sclipirea stranie a ochilor și surâsul malefic, în părul ei împrăștiat pe pernă. Ea se strânse mai aproape, cuibărindu-se fericită în brațele lui. Dacă ar fi putut vedea umbrele galaxiilor obscure ce se reflectau în acel moment în ochii oțeliți de cruzime ai străinului care se instalase comod în trupul bărbatului ei, ar fi înțeles că totul era pierdut.

Rămasă singură, Teresa aproape că uitase de noaptea tenebroasă și acum își vedea de treburile cotidiene cu plăcere și optimism. În timp ce își sorbea cu voluptate cafeaua legănându-se visătoare în balansoarul de pe terasa casei, tresări la auzul unui plâns îndepărtat de copil, al cărui anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

viu colorate. Imaginea aceea liniștitoare și drăgălașă, de normalitate și

dar aceasta era blocată și oricât o răsuci, nu reuși

siguranță domoli oarecum teroarea ce o cotropise fulgerător și se lăsă obosită în voia balansoarului, cu ochii închiși, mângâindu-și pântecul instinctiv.

cu inima bubuind în creier de neliniște. Mintea ei

să deschidă. Primul impuls fu să își cheme pe nume bărbatul, dar se opri, auzind zgomote ciudate înăuntru. Își lipi urechea de ușă și ascultă suna alarma de câteva secunde bune și spaima o sugruma dar voia să afle, să vadă, să știe ce se petrece înăuntru. Râsete stranii, voci necunoscute cu inflexiuni nepământești, chicoteli de copii și un cântec de leagăn abia murmurat de o voce

cunoscută... nu... nu putea fi a ei... și totuși, era „De ce ești atât de vocea ei... Simți o boare ciudată de vânt în vintre agresiv cu mămica ta, și un fior o răscoli din cap până-n picioare. Duse pui mic?” își dojeni ea mâna la pântec și îl descoperi gol, deschis... ca o progenitura. Pe cerul poartă infernală din care curgea lumină roșie, înalt

și

albastru asemeni unui covor roșu, ca cel pe care pășeau răspunsul străluci o vedetele de la Holywood... La capătul luminii clipă în reflexe însângerate stătea Philip... în poală cu doi copii... sângerii, dar nimeni Se juca cu ei, râdeau, șopteau cuvinte ciudate... nu-l înțelese. Încet dar sau doar le gândeau, căci buzele nu li se mișcau, sigur, Teresa își iar privirea lui... o Doamne, privirea aceea o mai recăpătă calmul iar văzuse cu o noapte înainte răscolind printre tulburarea

aceea viscerele ei, urmărindu-i chinul, secționându-i cumplită se risipi ca o creierul... boare fierbinte printre De ce doi copii? Ea știa doar de unul, îl văzuse arborii neclintiți ar la ecograf, îi deslușise chiar și trăsăturile... Gândul parcului. Ziua trecu fără alte incidente și când sosi ei avu puterea de a atrage atenția pruncilor care Philip, ea îl primi cu aceeași bucurie și dragoste, se întoarseră cu fața către ea... O, Doamne!... dintotdeauna. Cinară fericiți, sporovăind vrute și imaginea aceea îi smulse un urlet de fiară din nevrute, dar omise să pomenească ceva despre gâtlejul sugrumat de teroare... Nu mai văzuse episodul terifiant cu care debutase ziua. În casa nimic asemănător cu acele chipuri... Nu erau nici lor părea că nimic nu ar mai fi putut tulbura măcar monștri... Erau... Ceva... forme nedefinite, armonia și liniștea ce domnea de obicei. înfiorătoare, ai căror ochi mărturiseau existența După cină, Philip se scuză că are ceva de infernului... terminat pentru a doua zi și se retrase zâmbitor, dând soției un sărut de noapte bună. Ea privi cam lung

în

urma

lui,

mirată

graba

aceea

nejustificată, dar se întoarse la ale ei, dornică să isprăvească și să se refugieze și ea în confortul patului și al somnului. Alungă iritată teama ce i se strecura perfidă în suflet, refuzând să o lase să-i mai tulbure în vreun fel nopțile.

Undeva,

departe,

întrezărea

chip

îngeresc, speriat, îndurerat și înfrânt... pruncul ei nenăscut, furat, aruncat printre ruinele minții unei mame jefuite de harul ei ancestral. Teresa întinse brațele avide către el, chemându-l, luptându-se cu umbrele ce se interpuneau între ei, urmând orbește plânsul din ce în ce mai vag, mai

îndepărtat... Dar brațele ei, trupul, ochii și mintea Reuși să ajungă în dormitor, cu puțin înainte de se umplură cu imaginea celorlalte Creaturi care o miezul nopții și abia se mai târa de obosită ce era, luară în posesie fără să-i ceară încuviințarea, iar dar când văzu patul neatins și Philip nicăieri, râsul lor contamină întreg Universul... a cărei rămase în prag străfulgerată de surpriză și Mamă fusese aleasă Ea... spaimă. Se îndreptă către baie și apăsă clanța, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Veronica Carjeu Zbor întrerupt Tinereţea este zborul neîntrerupt al viselor măreţe, ideea că poţi muta şi munţii din loc dacă vrei. Speranţa că totul va fi bine, că viaţa îţi va oferi mii de posibilităţi, că vei avea tot ce-ţi doreşti. Speranţa creşte în om odată cu visele ce se înfiripă în minte şi se ţes tot mai clar până devin un plan bine gândit. Există la tinereţe atâta elan că ai impresia unui zbor peste greutăţi şi timpuri. Sângele clocoteşte în arterele corpului, freamăt viu al tinereţii ce-ţi umple inima, ai impresia că viaţa nu se va sfârşi niciodată. Curcubeu în soare de vis către înalt, rândunele în zbor ce aduc fericirea în suflet. Aşa simţea şi Alin, băiatul unor oameni cumsecade dintr-un oraşel de provincie din frumoasa Moldovă. Terminase liceul şi nu prea ştia încotro s-o apuce, să dea la facultate, să-şi găsească un serviciu, era o dilemă foarte mare pentru el. Până la urmă s-a hotărât să dea totuşi la facultate. Aici a cunoscut-o pe Elena, fata cu ochi de căprioară, gingaşă ca o floare de primăvară. Era studentă la limbi străine. Ce frumoasă este dragostea mai ales când este împărtăşită de amândoi partenerii! Nălucă apărută din senin în dimineaţa vieţii, iubire trăită din plin, vâlvătaie ce-ţi aprinde simţurile. Două inimi ce bat la unison, două valuri ce se întrepătrund tumultos, contopindu-se. Dar timpul trece şi anii de facultate s-au terminat, cei doi au hotărât că e mai bine să se căsătorească şi să facă nunta după cum este datina la români. Vrei să fii soţia mea? O şoaptă aşteptată de Elena de mult timp. A venit şi ziua mult aşteptată a nunţii. Cei dori miri pluteau de fericire. A fost vis sau şi i-a şoptit încetişor: realitate? Elena şi-a găsit post de profesoară la o şcoală generală din oraş, mai greu a fost cu Alin. Ştii Elena, cred că o să plec în Italia să muncesc o perioadă acolo, să putem agonisi şi noi ceva. Nu avem casă, nu avem mobilă, salariile sunt foarte mici în ţară. Ce greu îmi va fi fără tine! Au aranjat o cameră în casa părinţilor lui Alin, Elena a rămas în ţară, iar Alin a luat drumul pribegiei să lucreze la străini. O telegramă l-a chemat urgent acasă. Vino, tata e grav bolnav. Din patul acela alb, îl priveau doi ochi mari duşi în fundul capului. Doar ochii mai erau vii ca altădată. Tata l-a îmbrăţişat cu dragoste: - Tu eşti bărbatul casei de acum încolo, ai grijă de maică-ta şi de soră-ta! Pierderea a fost năucitoare, sufletele celor din familie nu puteau accepta moartea fulgerătoare a celui care le-a fost tată şi soţ. În Italia a fost greu la început, lume străină cu altă limbă, alt port, alte obiceiuri, munca epuizantă de dimineaţă pâna seara. Dar anii au trecut şi a reuşit să strângă o sumă

frumuşică de bani. S-a întors în ţară cu atâtea speranţe! Elena, hai să ne cumpărăm un apartament al nostru! Şi aşa au făcut. Alin a început o afacere şi, încet, încet lucrurile au început să meargă. Era o zi de primăvară cu soare în suflet şi-n priviri, o zi în care ţi se umplea sufletul de mireasma minunată a florilor. Elena abia aştepta să vină Alin acasă să-i de vestea cea mare. L-a îmbrăţişat cu dragoste, l-a privit în ochi şi i-a şoptit la ureche: vom avea un copilaş. Ce, cum? Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii. Mă bucur aşa de mult! A venit vara şi cei doi şi-au făcut planul de concediu. În august vom pleca la mare, la plajă! Frumoasa lună august a sosit şi Alin, Elena şi încă o familie s-au trezit de la ora două să nu-i apuce căldura pe drum. Au plecat atât de bucuroşi! Lanuri de porumb se întindeau de-a dreapta şi de-a stânga drumului. Hai să oprim putin, sarcina apasă pe vezică. Trecem drumul şi ne ascundem în lanul de porumb, vrei? Ziua se îngâna cu noaptea, era semiîntuneric. Nu era mare circulaţie la ora aceea. O maşină, într-o goană nebună, lumină cu farurile cele două siluete, nu a avut timp să frâneze şi cele trei suflete s-au ridicat la ceruri fără nici o şansă de supravieţuire. E prea greu în cuvinte să strigi durerea ce-ţi mistuie sufletul!

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Giurgiu Frăţia Dragonilor Stelari Faurul ieși din turnătorie, trăgând după sine ușa grea, metalică și se îndepărtă îngândurat. Purta echipamentul de coborât în galerii. Se îndreptă pe scara din spatele grădinii, către Peștera Urșilor și de acolo o coti pe cărarea invadată de tufișuri și iarbă, către intrarea într-o galerie părăsită, spre măruntaiele muntelui. Venise cu gândul de a prospecta locuri știute de el, în acea galerie ce-i aparținea. Venise să-și procure minereul necesar meșteșugului său.

treisprezece. Frăția tinerilor Dragoni Stelari se formase în urmă cu doi ani, din inițiativa lui Dragu și număra treisprezece membri, șase băieți, cinci fete și doi bărbați. Pe copii îi lega o mare prietenie și pasiunea comună pentru descoperirea tainelor acelor munți, care erau într-o mare măsură, casa lor comună. Toți erau fani ai fenomenelor paranormale care se manifestaseră prin părțile locului de-a lungul vremii. Despre fenomenele misterioase observate de mulți pe munte, scriseseră jurnalele și făcuseră chiar subiect de literatură paranormală, pentru câțiva scriitori români, pasionați de astfel de subiecte. Dragu era cel care venise cu ideea formării unui club al amatorilor de fenomene paranormale și science fiction. Propunerea lui a avut succes și după lungi dezbateri între prieteni, sugestionați și de un vărul său Falco, pasionat și el de science fiction și foarte bine informat care îi cucerise pe toți din grup cu poveștile sale și cunoștințele foarte vaste, pe această temă. Falco era fiul surorii mai mari, a faurului, Medeea. Venea rareori pe acasă, de când părinții săi muriseră, cu circa cinci ani în urmă într-un tragic accident pe munte.

După înființarea Frăției, tinerii îi propuseseră să-l aleagă membru onorific al Frăției Dragonilor Solari și el acceptase și se oferise să colaboreze prin intermediul internetului, cu grupul lor. Le trimitea Dragu și Grace, cei doi copii ai săi în vârstă de 17 materiale interesante despre istoria veche a locurilor, și 14 ani, au profitat de ocazie, ca să iasă despre legende foarte vechi și era o sursă nestingheriți, cu bicicletele. S-au îndreptat spre inepuizabilă de informații, în acest domeniu. poartă, la drum, din magazia de lângă turnătoria În afara fraților Dragu și Grace, din grup mai tatălui lor, unde țineau bicicletele și au luat-o la picior făceau parte, Cătălina și Todiraș zis Tody, care erau pe firul apei, în urcuș, până la cavernele Grifonilor, de aceeași vârstă cu Grace, George cel mai tânăr deasupra pădurii de conifere și foioase, de pe coasta din grup, de numai 13 ani, însă un adevărat As în nordică a muntelui. Acolo, aveau locul de întâlnire cu utilizarea computerului, un copil superdotat, pasionat alți prieteni de seama lor. De aproape un an se de matematică, astronomie și ufologie. Mai erau, întruneau și se pregăteau pentru misiunea ce le Harapu cel mai bun prieten și coleg de școală, de fusese încredințată de către Veghetori. Totul se aceeași vârstă cu Dragu, deși complet diferiți. Dragu desfășura cu cea mai mare discreție și toți cei din avea o sensibilitate și o percepție a energiilor Frăție făcuseră jurământ de tăcere absolută, asupra locurilor și a persoanelor, ieșită din comun. argumentului. Profesorul Gabriel Dacian, aflând despre capacitățile Numele cavernelor Grifonilor și al peșterii sale, susținea că este un senzitiv. Harapu, amicul Felinarelor le aleseseră chiar ei și înlocuiseră său era un flăcău dintr-o bucată, tipul de acțiune numele cunoscute pe harta Frăției, pentru a proteja care de obicei nu se împiedica în sensibilități și secretul locului de întruniri. Denumirile aveau prefera să ia taurul de coarne, metaforic vorbind. Se conotații semnificative pentru Dragonii Stelari și se completau excelent cei doi prieteni. Grace era o fată potrivea cel mai bine acelor locuri, unde se subțirică precum un lujer de floare, în aparență, ascundea baza lor. Membrii erau în număr de TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

fragilă însă privind ochii săi sfredelitori ca o flacără mocnită, de o culoare neobișnuită, un albastru cu reflexe violete, lăsau să se intuiască în expresia lor, taine insondabile, de care fragila ei apariție cu aer exotic nici nu era conștientă. Apoi, mai erau Doraly și Ariana, două prietene ale Gracei, mai mari cu un an, Iancu și Luana, frați, în vârstă de 15 și respectiv 17 ani, Hercule care era cel mai mare din grup, cu o statură pe măsura numelui, un caracter generos, foarte loial și curajos. Făcea parte din Clubul Pugilistic al Juniorilor din localitate, participa la concursuri și luase câteva premii de prestigiu, fiind considerat o mare speranță a sportului local. Era îndrăgostit de Luana cea roșcată, fire veselă, deschisă, inteligență sclipitoare, a cărei mare pasiune era dansul, literatura science fiction, jocurile video games și tot ce mirosea a mister. Toti făceau parte și din Clubul „Misterele Titanilor”, prezidat de profesorul de istorie, muzeologie și filozofie, Gabriel Dacian. Copiii în frunte cu Dragu au cerut sfatul profesorului, care îi încuraja, pentru investigarea după explicații veridice în pasiunea lor comună pentru fenomenele misterioase, ce se petreceau pe munte. El îi susținea la înființarea Frăției și l-au solicitat, să le fie ghid și mentor. L-au investit cu titlul onorific de membru de prim rang al Frăției Dragonilor Stelari fiind un erudit om de știință și interesat de ocrotirea zonei, de poluarea cu cianuri. El căuta probe pe baza cărora să poată fi declarată zona, sit arheologic de mare importanță, și astfel, sperând că va putea fi oprit tăvălugul distrugerii ambientale, instaurat de Marea Corporație a Căutătorilor de Aur.

poluării cu cianuri, folosite de către marea Corporație care concesionase terenurile în zonă. Corporația folosea în exploatarea băilor, în procesul tehnologic de extragerea aurului și a altor neferoase cianuri în cantități foarte ridicate, care riscau să transforme muntele și întreaga zonă, până atunci, încă necontaminată și foarte pitorească, într-un tărâm deșert, al plângerii și al morții prin contaminarea gravă a apei, a solului și subsolului, muntelui. De câteva luni Dragu avea în timpul somnului, vise care le-a confirmat Dragonilor faptul că erau în contact deja, cu ființe venite din spațiul extraterestru. Într-o conversație cu Falco, după ce i-a povestit despre întâlnirile din timpul somnului, acesta i-a întărit convingerea, că nu se înșela. În timpul unei vizite a venit la una din întrunirile lor și le-a vorbit celor din Frăție despre contactul său real, cu Veghetorii Intratereștrii. Într-un mod despre care a ezitat să le dea detalii, din motivul că i se ceruse să păstreze secretul, a fost contactat de ei în urmă cu trei ani. El era convins că proveneau din interiorul pământului și nu de pe alte planete. Astfel din probele incredibile prezentate lor de Falco și confirmate ulterior și de contactele lui Dragu din timpul somnului, Dragonii au aflat lucruri incredibile.

La început a acceptat doar din dorința de a-i stimula și pentru că admira entuziasmul și optimismul lor, care într-un anumit fel se răsfrângea și asupra lui. A susținut fără să ezite inițiativa tinerilor studenți, iar pe parcurs a consimțit să le fie mentor, afirmând distrat, că nu are stofă de dragon.

L-a susținut pe Dragu ca cel mai potrivit, să conducă Frăția, fiind un senzitiv și deci unicul care ar putea stabili un eventual contact cu civilizații extraterestre sau cu entități ale unor lumi paralele. Deși nu venea niciodată la întrunirile din peșteră, îl considerau ca făcând și el parte din Frăție. După nenumărate proteste la guvern, în massmedia și televiziune ale localnicilor și susținătorilor cauzei lor de apărare a mediului contra folosirii cianurilor în exploatarea băilor de la Roșia Montană, Frăția a adoptat drept obiectiv principal, ocrotirea solului și subsolului muntelui, contra anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Falco le confirma faptul că unele galerii subterane ce traversau pe sub munte, existau de mii de ani și aveau corespondență cu o lume necunoscută pe pământ. Lumea aceea era populată de ființe fantastice, a căror misiune era aceea, de a veghea la păstrarea echilibrului ecologic al pământului. Deși locuitorii pământeni ignorau complet existența lor, ele existau independent de viața de deasupra.

ancestrale și membrii ai Marelui Consiliu Galactic al Sferei de Cristal, cunoscuți ca Veghtorii Intratereștrii. Aceia sunt și cei care pot comunica telepatic cu spiritele celor în stare „somati” și le pot cere să se trezească din somnul lor, în cazuri extreme. Patriarhul e unul dintre ei și el este un pământean. Trăiește complet izolat de lume și nimeni nu-i știe vârsta. Se zvonește prin zonă, că ar fi nemuritor. Despre existența sa pomeniseră și bunicii și fusese văzut în câteva ocazii de oameni de prin părțile locului, în ultima vreme. Cei mai mulți credeau că e spiritul muntelui. Unii îl credeau un sfânt, alții un vrăjitor și nimeni nu avea idee cu ce trăia și nici unde se afla exact, locul unde trăia. Apărea din senin, pe câte o cărare singuratică prin pădurea de pe coastă, în fața vreunui călător singuratic și de fiecare dată trimitea un mesaj oamenilor, înștiințându-i de vreo primejdie iminentă.

Tinerii Dragoni Stelari avuseseră surpriza, că se treziseră de vreo câteva ori cu el în carne și oase, chiar în peștera Grifonilor unde ei se întâlneau. Nu-l văzuse nimeni intrând prin singura deschizătură pe unde se putea pătrunde în marea sală a peșterii. Părea că răsărise din stâncă. La început fuseseră uluiți de acea apariție neobișnuită, cu barbă lungă și pielea obrazului smeadă, cu încrețituri fine în jurul ochilor de culoarea nopților adânci și plete de argint, învăluit într-o tunică lungă de culoare gri. Se obișnuiseră cu aparițiile lui neașteptate și nici nu se mai mirau, când se metamorfoza din senin, în mijlocul lor. Ultima dată când Grace îndrăznise să-i adreseze întrebarea despre existența acelor „somati” din peștera de sub munte, el îi răspunsese cu un Puținii supraviețuitori dintre oamenii aceia numiți glas senin. titani, ce populaseră munții cei bogați în aur și alte „Tainele dacă au ales să rămână taine, nu se vor minereuri prețioase, fuseseră ferecați de învingătorii dezvălui oamenilor și veghează cu strășnicie, să nu care se împosesaseră de bogățiile lor fără seamăn, le tulbure nimeni, somnul. Vor ieși singure la iveală, în interiorul pământului. Făcuseră parte dintr-o rasă când vor considera oportun”. de oameni diferiți de cei din ziua de azi și undeva, în În Peștera Ascunsă dormeau somn multimilenar una din peșterile neștiute, unde nu călca picior de pe care și-l induseseră cu propriile puteri ale om, există încă exemplare ale acelei rase, în stare spiritului, oameni din mai multe rase anterioare, nu de încremenire autoindusă, care ar putea să se doar titani. Și cu ei dormeau și animale mari, reîntorcă la viață. fabuloase, care azi nu mai există decât în vechile Starea aceea de somn în care ei se găsesc de legende fantastice. Peștera Ascunsă e un fel de Arcă mii de ani, se numește „somati”. În peștera unde a lui Noe păstrată în stare de împietrire. dorm, nu ar putea intra nici un uman, din cauza „Somati” au fost aleși de creatori și meniți să energiilor extrem de potente ale spiritului acelor ființe doarmă departe de orice primejdii care s-ar abate împietrite, care pot ucide încă de la intrare pe cel ce asupra omenirii. Ei au misiunea, să revină la viață, în ar îndrăzni să le invadeze sălașul. Secretul existenței cazul când o mare primejdie s-ar abate asupra lor îl cunosc doar câte un sihastru inițiat în tainele De zeci de mii de ani se retrăseseră în interiorul terrei, din cauza unor cataclisme devastatoare ce avuseseră loc pe pământ. Dezastrul ecologic din zorii preistoriei, fusese provocat în parte de căderile unor meteoriți și cataclismele devastante ce urmaseră impactului. Însă pe aceste meleaguri în acele timpuri pierdute în negurile istoriei se consumaseră și războaie devastatoare între super-civilizațiile terrei care decimaseră populațiile acestei părți de lume.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

muntelui și a pământului ce le găzduiește existența. Ei dețin puterea de a schimba soarta lucrurilor și a restabili echilibrul și însănătoșirea Geei, nu însă și salvarea locuitorilor săi cu apucături auto-distructive. Oamenii în stare „somati” constituiesc totodată și un material genetic, putând să devină genitorii unei noi lumi, pentru repopularea pământului distrus de sinistre, dezastre ecologice ca acela ce l-ar putea provoca, otrăvirea cu cianuri. Desigur, în cazul când această rasă umană ar dispărea, s-ar naște din ei, o rasă nouă, umană. Se pare, că istoria omenirii și a acestor munți a mai cunoscut astfel de situații în zorii îndepărtați ai erelor geologice.

rezistență și opoziție, în ceilalți semeni ai lor. Dragu intuia că vor învinge puterile oculte, pe calea legală, fiind singura unanim acceptată de oameni și cea mai valabilă. Dacă oamenii deveneau toți convinși de primejdia ce îi paște, oculții descinși din lumea Umbrelor Reci, așa cum îi comunicase în vis Veghetoarea Eluanne, vor fi obligați să respecte condițiile impuse a fi respectate pe calea legii. Cât timp nu-și dădeau arama pe față, fiind la rândul lor obligați, să-și păstreze ascunsă adevărata identitate, trebuiau să respecte legile, care guvernau statele. Era punctul lor slab.

Își aminti, cum în urmă cu un an găsise într-o firidă din pivnița lor, un vechi hrisov, înscrisuri și hărți foarte vechi și câteva obiecte ciudate, într-un scrin mare din lemn placat cu argint, foarte frumos ornamentat. Ascunzătoarea o găsise chiar el, într-o firidă din pivniță ascunsă sub stâncile, pe care se înălța casa lor. Mai exact, chiar sub făurărie. Găsise scrinul din întâmplare. Intrase în pivniță să ia o butelcă de vin, trimis de părintele său, într-o zi de Tinerii Dragoni au început să raționeze cu mintea sărbătoare când veniseră câțiva musafiri, cunoscuți unor salvatori reali ai lumii din care făceau parte, la ai părintelui său. aflarea acestor teribile taine. Au înțeles că situație e Băiatul coborâse ca de obicei, scările în spirală, foarte gravă, dacă s-au mobilizat în combaterea înguste, săpate în piatră, până în adâncul pivniței. Răului, forțele ascunse ale Marii Mame Geea, printre Pivnița aceea era mai degrabă o peșteră, ce servise care chiar fii săi, titanii, cei înlănțuiți în filele legendelor și-n vintrele sale. Spiritele din rasa Spânilor și a Reptilelor, fii Întunericului Etern veniți de pe planeta Umbrelor Reci, au venit pe Terra întrupându-se în corpuri de oameni și încearcă pe orice cale, să-i ucidă în somn, pe cei care s-au autoconservat în tezaurul genetic al umanității, ca să nu mai poată renaște vreodată această rasă pământeană. Ființele în starea ”somati” sunt sub protecția directă a guvernului Intergalactic. Prin folosirea cianurilor în munții Apuseni, se pare, că tocmai aceste taine și aceste ființe erau de fapt vizate, spre a fi distruse de puterile oculte din umbră, ce guvernează planeta și că extracția aurului ar fi doar un paravan în ochii lumii neștiutoare și a guvernanților avizi de câștiguri.

Astfel, conspiratorii Umbre, să poată ocupa și popula Pământul, cu seminția lor, după ce vor termina opera de manipulare spre autodistrugere a pământenilor actuali, uzând cele mai perverse și greu de detectat arme psihologice și psihotronice. Pământenii au devenit prăzi ușoare, datorită limitărilor în gândire și docilității în fața unor legi tot mai constrângătoare dictate de opresorii din Umbre, menite să-i limiteze, să-i facă dependenți și incapabili de a se răzvrăti sau opune, datorită propriilor slăbiciuni și vicii.

Dragonilor Solari li s-a deschis ochiul spiritului și au jurat că vor recurge la orice mijloace, să împiedice planurile ucigașe, ale invadatorilor. Primul lucru ce se impunea, era trezirea spiritului de anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

din strămoși celor din neamul său, pentru păstrarea proviziilor și totodată ca ascunzătoare în vremuri de invazii, întrun trecut ce se pierdea în negurile vremii. Locuri de acest fel constituiau un secret al câtorva familii din zonă, bine păzit. Legendele locale pomeneau de de galerii submontane, bine consolidate din veacurile trecute, de către localnici, unde ascundeau cantități însemnate de provizii și totodată și locuri pe unde se retrăgeau în caz de primejdii, reușind să își înfrângă inamicii prin lipsirea de apă și hrană sau atacuri surpriză, obligându-i astfel să se retragă.

din piele, frumos împodobite cu desene și încrustații care îl fascinau cu tainele simbolurilor arhaice. Era păstrat într-o firidă ascunsă în spatele scării. Exista în pivniță sub scară o ieșire mascată de o stâncă care se înlătura cu ajutorul unui resort ascuns. Băiatul o descoperise cu ajutorul făurarului care îl luase într-o zi cu el și i-o arătase. Odată înlăturată stânca, se intra într-un mic tunel, de unde, după o cotitură începea urcușul pe niște scări care duceau sus către creastă, mult deasupra satului, în una din cavernele pe care copiii o numiseră peștera Felinarelor. Aleseseră acel nume, fiindcă de-a lungul anevoiosului urcuș pe acea scară, existau firide unde erau fixate felinare și lumina se aprindea la intrarea în peșteră, chiar din pivnița casei. Tot scotocind curios micile firide alăturate ascunzătorii, îl intrigase una din cel mai întunecos colț al pivniței, strâmtă că părea mai degrabă o crăpătură în rocă, cu sporgențe. Își înfundase mâna în acea crăpătură, zderlindu-și pielea de colții de stâncă, pipăind interiorul care părea a se lărgi în spatele rocii crăpate și astfel, a dat cu mâna de o suprafață plană și lucioasă cu mici încrustații în relief, plăcută la pipăit. Faptul în sine l-a intrigat pe copil și cum tatăl său deja îl chema nerăbdător din capul scărilor, a lăsat totul și a alergat degrabă cu butelca în întâmpinarea lui.

Cine nu cunoștea bine acele tuneluri nu ar fi – Dragule! Dragule, ce faci fătul tatii, te- ai pierdut reușit să iasă din galeriile întortocheate, adevărate prin pivniță? Ai găsit vinul? labirinturi. – Da tătucă, l-am găsit! Iată-l! Auzise deseori povestindu-se de acele pivnițe – No, bine flăcăule! Credeam că te-ai rătăcit prin subterane, deasupra cărora se ridicau casele acele tainițe. Doar ț-am explicat unde să cauți, ca să sătenilor. Câteva au intrări ascunse, pe unde se nu pierzi vremea și nu te știam greu de cap. pătrunde până în adâncul pământului și se poate ieși – Ei tătucă, și tu! Nu m-am pierdut, doar că e cam de cealaltă parte a munților, însă părea că nimeni nu întunecos aici. În timpul acesta băiatul urca cu pași știa cu precizie, unde. Oamenii locului nu ar fi vorbit sprințari scara îngustă, săpată în stâncă, bine cu străinii despre acele lucruri, nici picați cu ceară. luminată de câteva lămpi încastrate în felinare de Casa lor se afla la extremitatea micii așezări aramă, meșterite în atelierul făurarului și agățate pe montane, pe locul cel mai înalt și mai izolat. Restul perete. Ajuns sus cu răsuflarea accelerată, îi înmână caselor micii urbe, se înșirau de-a lungul butelca tatălui său, fericindu-se, că era în toane povârnișului, răzlețite de-a lungul străzii ce cobora în bune. Altfel i-ar fi ținut un discurs nu prea lung, însă serpentine, de ambele părți. În spatele grădinii se presărat cu tras de urechi și chiar se minună, că termina șoseaua și casa lor era lipită cu spatele de acesta nu îl fitirisi nici măcar, cu o gutuie după ceafă, stânci. pentru întârziere. Faurul își scruta fiul curios și În prezent faurul ținea în pivniță, neprețuita gânditor și îi aruncă o întrebare, la întâmplare. licoare pe care o gusta doar în compania unor – Dar ce tot tândăleai prin beciul acela, băiete? prieteni speciali. Vinul învechit de câteva decenii Mereu ești în căutare de cai verzi? N-o să găsiți rămas de pe vremea când trăia tatăl său, păstrat în comori acolo, tu cu sora ta, te asigur. Nu vei da de butelci din sticlă îmbrăcate cu o împletitură groasă TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

altceva decât de vechituri și de păianjeni orbi. Nici schelete de urieși sau de vâlve nu veți găsi, fiindcă toate acele basme după care vă dați în vânt, sunt inventate de bătrânii locului, pentru a seria copiii mici. Credeam că te-ai potolit, de când ai mai crescut și nu mai crezi în basme. Vă atrage peștera asta ca un magnet și tare mă tem, să nu dați de vrun bucluc. – Apoi tată, oamenii bătrâni spun că e un dram de adevăr, ascuns în basmele noastre și cu toți străinii ăștia ce tot vin pe muntele nostru în căutare de comori, ce te mai miri? Nu tot de basmele noastre vechi au fost purtați prin locurile astea? Eu tare aș dori, ca ei să plece și să ne lase în pace.

morminte. Băiatul studiase cu vervă, limbile vechi, cu precădere latina, în speranța că atunci când îi vor mai cădea în mână astfel de înscrisuri, să le poată descoperi tainele, cu ușurință. Visa să ajungă arheolog și să smulgă taina acestor locuri magice, unde deschisese ochii. Îi intrase în cap, că menirea lui în viață era chiar aceasta. Să apere locurile strămoșești de răul pe care hultanii cei avizi de comori erau pe cale să le comită. Împotriva naturii, a subsolului munților pe care îl otrăveau ca să-i ucidă viața și istoria și orice urmă, de bogăție.

Reușise cu greu să înlăture acel obstacol ce ascundea interiorul tainiței descoperite de el. După vreo lună de scobit cu migală stânca ce acoperea firida, reușise să găsească un mecanism ce se relevase ascuns, sub una din acele sporgențe, aparent naturale. Când dalta se lovise de ceva metalic, se produseseră niște zgomote ca de încuietori ce se deschideau cu clicuri repetate și atunci stânca se retrăsese în spatele peretelui ca un fel de ușiță culisantă și în fața privirilor extaziate ale Dragu îl contrazise în gând pe tatăl său, zicându-i lui Dragu se înfățișă o nișă dreptunghiulară. Pereții că nu-i deloc necopt. Vor vedea, cu cine au de-a nișei erau perfect șlefuiți și păreau poleiți. În nișă era face! Le vor veni de hac cei din Frăția Dragonilor o lumină albă, opalescentă, ce radia din partea de sus a firidei, deși nu se vedea nici o lampă sau altă Stelari, împreună cu Veghetorii Intratereștri. – Hmm! Nu ești singurul, care ar dori, să se întâmple asta, numai că acei hultani hulpavi nu se dau duși, de bună voie. Vor să stoarcă munților și băilor ultimul gram de aur, chit că vor răscoli după el, până în măruntaiele pământului și vor trezi până și morți din somn, murmură ca pentru sine faurul. Aceia ar dori să plecăm noi, ca să-și facă meandrele nestingheriți. Hai în casă, băiete! Ești încă necopt, pentru astfel de griji.

A doua zi după ce venise de la școală, nici nu avusese răbdare să mănânce. Grace încă nu apăruse și faurul era prea adâncit în lucru, în turnătorie, unde nu suporta să intre nimeni fără permisiunea lui, nici chiar copiii săi. Luase cheia de la ușa cu grilaj de fier din pivniță și coborâse grăbit. Odată intrat, se îndreptă glonț, către firida din fundul pivniței, unde se găsea scrinul. Dragu presimțea, că-i pe cale să descopere o comoară demnă de a fi cercetată, chiar dacă nu era din aur.

El avea o mare pasiune pentru studiul antichităților și simbolurilor străvechi. Era adesea în căutare de cărți vechi, hrisoave și alte materiale care puteau conține informații despre tainițele din munți. Locurile din împrejurimi fuseseră atât de mult răscolite de căutătorii de comori, îngropate de strămoșii daci și de cei dinaintea dacilor, încât se credea, că nu mai există mare lucru, de descoperit. Veniseră înarmați cu aparate complicate, aveau bani și arme și nimeni nu putea să-i oprească, fiindcă legile nu erau destul de drastice, contra acestui soi de hoți de comori și profanatori de anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sursă.

telepatic. Era intrigat că nu reușise până în prezent, Un scrin dintr-un să descopere originea precisă, a interlocutorilor săi, lemn de culoare din baza subterană. neagră, ornamentat cu Încercase de câteva ori prin întrebări în gând, încrustații în formă de adresate femeii care în vis i se recomandase cu soare, cu capac oval numele de Eluanne. Ea îl iniția în descoperirea placat cu un material tainelor ascunse în munte și a metodelor de a anihila alb strălucitor, după acțiunile distrugătorilor. Îl inițiase în arta de a induce toate aparențele, sugestii oamenilor, ca să se mobilizeze și să se platină și pereții laterali opună acelor venetici cu bani mulți, care erau placați cu același convinși, că totul putea fi cumpărat. material ornamentat cu Era aceasta misiunea încredințată Dragonilor sori și semne Solari. Atât Eluanne cât și Patriarhul pe care îl complicate, cu întâlnise doar de vreo două ori, îi spuseseră că totul închizătoare fină, de trebuie să se rezolve pe calea legilor umane și care era agățată o pentru ai instrui, Patriarhul se materializase în cheiță. Dragu încercă peștera Grifonilor, unde le vorbise tinerilor cheița și închizătoarea învățându-i să-și folosească puterile minții, pentru a se deschise. Ridică sugestiona oamenii, să se opună și să lupte pentru capacul cu o emoție ce cauza lor. Le răspunsese la întrebări și promisese că făcu să-și simtă gâtul va reveni. Copiii erau entuziasmați și începuseră să uscat. În scrin găsi o creadă în reușită. cutie dreptunghiulară El nu aflase, de unde vin și nici locul precis, unde din același lemn închis se află acea sală secretă, unde el în vis, era la culoare cu teleportat de fiecare dată. Eluanne evitase să-i dea ornamentat cu răspunsuri clare. Îi dăduse de înțeles, că va afla simboluri solare și când răspunsurile dorite, la vremea potrivită. O întrebase îl deschise în el găsi, un fel de hrisov ale cărui în legătură cu asemănarea ei izbitoare cu propria lui ornamente îi amintea de ornamentele găsite pe soră, dacă cumva, între ei există legături de sânge. piesele tezaurului de la Pietroasa. Ea îi răspunsese cu un surâs blând și o privire caldă, Datorită pasiunii pentru istoria antică, admirase ocrotitoare care îi crease lui, un sentiment de de multe ori acele ornamente, care povesteau o siguranță. Citise în ochii mari de culoare violet ai istorie mult mai veche decât cea pe care el o studia Eluannei, că presupunerea lui avea un suport real. în cărțile de școală și care îl fascinase. Studiase cu Telepatic, ea îi transmitea că există într-adevăr o migală arhaicele simboluri ce aparțineau culturii legătură veche de sânge, între ei. Deși părea ireal, dacice și obiecte de ceramică expuse la muzeul din descindeau din strămoși comuni și când el i-a localitate, așa că nu se putea înșela. Hrisovul din înfățișat imaginea lui Grace pe ecranul minții, ea a scrinul din pivniță era scris într-o limbă veche și sub privit-o cu iubire și duioșie pe fată și pentru câteva el găsi alte înscrisuri în limba latină. Luă cu sine clipe păru foarte emoționată. În acele momente cutia cu hrisovul și celelalte obiecte găsite și le duse băiatul o scruta foarte atent. Își zise că acea emoție a doua zi, profesorului Gabriel Dacian. spontană doar o mamă sau bunică ar fi putut avea, Acesta se arătă foarte entuziasmat când termină privindu-și copilul. Pentru el însă femeia nu de studiat acel extraordinar document și îi spuse demonstrase acel gen de sentiment, care îl băiatului că tocmai aveau în mână mijlocul cel mai manifestase văzând imaginea lui Grace. Ciudat! Ca eficient pentru a declara zona, sit arheologic și a fi și cum legătura de sânge ar fi fost mult mai strânsă, îndreptățiți să solicite devenirea ei, Patrimoniu între ele două. UNESCO. Acest lucru va opri otrăvirea cu cianuri și Din fragedă pruncie fusese convins că el și Grace va stopa producerea dezastrului ecologic. sunt frați buni și copii Faurului. Știa de la tatăl lor, că Dragu se obișnuise cu contactele pe calea mama le-a murit, când Grace era foarte mică și el visului, cu Veghetorii și învățase să comunice cu ei TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

avea abia vreo trei ani. Nu își amintea deloc chipul mamei și nu avea amintiri precise din acea vreme, ca și cum un văl de nepătruns, i le ascundea. Începură să-i încolțească în suflet îndoieli și femeia

Florentina Maris Amintiri din alta viaţă

extraterestră îi simți frământarea. El o admira pentru

Mahmud avea ochii verzi… verzi, verzi, ca capacitățile extraordinare ce i le relevase, însă în smaraldul. Sofia nu mai văzuse până atunci arab cu inima lui simțea, că nu putea fi mama lui. Ea îi prinse ochii verzi, de aceea l-a întrebat: – De unde ai tu ochii ăştia atât de verzi? mâna și îi întoarse fața către ea, privindu-l cu gravitate, apoi îi vorbi cu puterea gândului.

(la faza asta Sofia era bărbatul)

– De la mama, a răspuns Mahmud. Mama era poloneză. Tatăl meu era arab. A murit, a fost ucis de emoții, care te vor distrage de la misiunea ta! Vei acum câţiva ani. Am trăit în Polonia cu mama toată avea răspunsuri clare la toate nedumeririle, la copilăria. Semăn cu ea, de aceea arăt altfel, ştiu ca momentul oportun. Sora ta va avea partea ei, în arăt altfel. Sofia era nedumerită. El a văzut a simţit şi a această misiune ca de altfel toți cei din grupul vostru. continuat. Ştii, în ţara mea noi suntem un fel de sfinţi, Ea este într-adevăr, sora ta. Aveți același sânge și eu sunt ultimul descendent al lui Mahomed pe linie asta e tot ce trebuie să știi, deocamdată. Te simți paternă. pregătit să continuăm? Este necesar, ca tu să te – Ultimul descendent al lui Mahomed pe linie paternă, al profetului Mahomed? Wow, ce interesant, concentrezi și să reții tot ce vei vedea și auzi aici, descendenţi ai profetului… interesant… Era tânără, pentru reușita Marelui Plan. Stăpânul sferei de nu prea ştia ce înseamnă, cu ce se mănâncă. Ştia că Cristal te-a ales pe tine, să colaborezi cu noi în totală nu îl va mai revedea în această viaţă şi a întors armonie, fiindcă doar astfel există garanția de a capul într-o parte să nu vadă el lacrimile din ochii ei, împiedica răul ireparabil, pe care guvernanții din durerea, disperarea, tristeţea, deznădăjduirea. – Nu e momentul potrivit acum, să te lași copleșit

Umbră ai planetei l-au pus la cale. Ei urmăresc să

– Nu putem fi decât prieteni Sofia, doar amici, distrugă sufletul Pământului, care vă dă adăpost și atât, nimic mai mult. Sofia a înţeles şi a acceptat aşa tot ce aveți nevoie, să supraviețuiți ca nație. Au că a aşteptat seara să plece la distracţie cu descoperit, că în adâncuri există o lume neștiută de omenirea voastră și că undeva în munții voștri se află poarta ce desparte cele două lumi. Pe acolo sosesc pe pământ entități din acea lume care vă sunt ocrotitori. Fac eforturi mari, să vă submineze șansele, de a primi ajutor de la ocrotitorii voștri, dintotdeauna. Aveți în voi forța necesară pentru a învinge dușmanii 33

voștri. Trebuie să învățați cum să o treziți. Tu și prietenii tăi ați învățat și veți învăța pe alții cum să o facă. Distrugerea planetei nu va fi permisă, de către Marele Sfat al Veghetorilor Intergalactici. Planeta va fi apărată mai presus de orice. Chiar dacă această omenire va dispărea distrusă, pământul trebuie să rămână propice vieții și v-a fi repopulat de o nouă omenire. Nu este aceasta prima dată. Cei ce caută să distrugă, vor fi opriți cu orice preț. Ei se tem de Sfera de Cristal care e indestructibilă în fața armelor cunoscute agresorilor tereștri.

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

prietenele. Avea de gând să bea un gin tonic, să danseze şi să uite cu totul ochii aceia verzi ca smaraldul, tăcerea plină de sens, momentul despărţirii care nu venise încă dar trecuse deja. Şi pe la 10 seara a început să sune mobilul. Suna încontinuu, înnebunitor. Era Mahmud care încerca să explice că el şi ea vor fi doar amici, dar, oricum, asta nu înseamnă că se vor vedea cu altcineva. Doar amici, aşa, fără alte „prietenii” şi „amiciţii”…

vii cu mine, o tot dădea înainte John cu francmasonii lui, spre uimirea lui Claire, care nu prea înţelegea nimic. Părea adevărat, dar studioul modest, de numai caţiva metri pătraţi din Vaugirard, unde se afla „toată casa” (un pat dublu, un birou cu un desktop pe el, câteva rafturi deasupra pentru puţinele lucruri ce le avea, un colţ minuscul pentru bucătărie şi un duş) nu părea să indice că John ar fi fost un om bogat, adică un francmason. Da, în casa şi aşa mică, un duş şi chiar şi o chiuvetă cu oglindă, pe care zăcea uitat un Armani primit de Crăciun, cadou de la familia lui Claire şi pe care John nu îl folosea pentru ca nu îi plăcea persoana care i-l oferise. Claire acceptă pe loc, privindu-l amuzată şi spunându-şi în sinea ei: – Ce-o mai fi şi asta?

– Pe seară suntem invitaţi la restaurant în cartierul lui Claude. Vii? Întrebă retoric John, ştiind deja care este răspunsul. Claire ţopăi de bucurie ca un copil mic, deoarece ea, fiind acum „un copil mare” se simţea încă precum – De la arab ţi se un copil mic. trage mamă, din cauza – Wow, mergem la restaurant? Super? Şi deja se arabului ai ajuns în gândea că va fi o seară de pomină. halul ăsta. Uită-te la A trecut ziua şi greu, şi uşor pentru Claire, şi tine. Erai aşa o fată seara, împreună cu grupul de intelectuali modeşti, frumoasă şi desteaptă plăcuţi şi vorbăreţi, care nu o plictiseau pe Claire şi acum… Uită-te la niciodată cu ideile şi obiceiurile loc ciudate, au ajuns tine, în ce hal ai ajuns. la restaurant. Un restaurant aflat într-o clădire albă Ca întotdeauna nici mare, nici mică, retrasă, dar frumoasă. Când au Sofia a întors capul intrat Claire a remarcat că încăperea era goală. într-o parte să nu vadă Goală puşcă şi gata. Erau numai ei, la o masă nici ea, mama, ce simte, ce gândeşte, ce trăieşte ea, frumos aranjată, în capătul sălii, cu faţa de masă Sofia. Astea erau doar pentru ea… albă, candelabre aurii, vin roşu franţuzesc, diverse 2. aperitive şi, ce mai, s-a încins o discuţie aprigă în legatură cu energia, dacă există sau nu una pozitivă – Ce e asta, întrebă Claire? şi una negativă, dacă simţim în biserici punctele cu – Steagul meu de francmason, răspunse John energie înaltă, dacă Notre Damme din Paris este amuzat şi gânditor în acelaşi timp. ridicată sau nu pe o platformă energetică, şi tot aşa, – Steagul tău de francmason?!? Claire era s-a băut vinul, s-au discutat câte în lună şi în stele şi contrariată. Francmasonii au steaguri? Îl întoarse pe- fiecăruia, la sfârşit, i-a părut rău că seara s-a o parte şi pe alta. Era alb, cu dungi roşii, avea doi încheiat, şi, din păcate, restaurantul ar fi trebuit să se canafi aurii în varf şi părea ceva ce ea nu mai închidă. văzuse până atunci. Auzise, întâmplător, că există francmasoni, dar ştia că sunt celebri şi bogaţi, – Hello Claire, se auzi vocea stinsă a lui John, la oameni retraşi, importanţi, iar John nu părea deloc a celălalt capăt al firului. fi unul dintre ei. Aşa că îi aruncă lui John o privire – Eşti nebun? Mă suni la ora asta? Eu mâine am nedumerită. examen. Este extrem de important pentru mine să – Sunt Mare Maestru francmason într-o loja iau acest examen. Ce îţi veni să mă suni la ora asta? franceză, aici în Paris, încercă John să explice. Şi Claire îi trânti telefonul în nas gândindu-se că Claire rânji prosteşte. Mare Maestru francmason, el are chef de vorbă şi ea înnebuneşte cu gândul că într-o lojă franceză din Paris. El, un americam sărac ar putea putea pica examenul vieţii ei. Dar avea să şi bolnav, care îşi petrecea timpul dormind, ca să afle că John, bolnav de cancer de luni de zile, avea uite cât de mult îl doare în plexul solar, nu din altă să moară exact în acea seară sau poate în seara de cauză, ci datorită depresiei care se acutizase rău după, şi, în mod ridicol şi ciudat acesta avea să fie peste ani. „marele examen” al vieţii ei. – Ştii, completă John, francmasonii din lojă m-au invitat la o petrecere în Provence. Dacă vrei, poţi să TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Viorel Croitoru Singuri pe lume Era singură în căsuța ei, aproape de marginea pădurii. Lăsa deschis și radio, și televizor, dar singurătatea o copleșea de multe ori, de când ai ei nu mai erau. Și ce veselie, ce gălăgie, câte nebunii făceau ai ei, deși nu mai erau tineri. Acuma... S-a trezit cu greu dimineața, după un vis frumos și, în grabă, s-a pregătit de mers la serviciu, la Biblioteca județeană, unde iar era mai mult singură, cu treburile ei.

chemăm, să anunțăm, că ești aici? – N-am pe nimeni, ai mei s-au dus... – Dar altă rudă, ceva? – N-am... nici bunici nu mai am... Of, sunt singură pe lume! - spuse ea și începu să plângă. Asistenta s-a întors cu spatele ca să-şi șteargă o lacrimă, tânărul o privea plin de lacrimi și el. Se ridică, se apropie fără să spună nimic și o luă de mână, de partea fără pansamente. Așa făcea și cu surioarele lui de la casa de copii și le liniștea, ca prin farmec!

A fost un fel de liniște, un moment de pace, care a umplut-o pe fată de emoții, de o bucurie neașteptată. Durerile nu mai contau, exista un el – Singură, singură, singură... îi răsuna în minte, căruia i-a păsat o clipă de ea! deși radio-ul era dat tare. – Eu sunt Ionuț, și eu sunt singur pe lume, am Trecea pe lângă un gard viu, acum doar niște crescut la casa de copii. La 18 ani ne-au dat afară! mături așezate invers, când observă că... erau plini Dar, cu încredere în Dumnezeu, mi-am făcut un rost, de mugurași! Aici în Brașov primăvara vine mai greu. am casă, servici... Știu ce greu este să fii singur pe Dar vine! lume... În tristețea și singurătatea ei, se zărea un strop Au stat mult de vorbă, chiar și după ieșirea din de lumină: vine primăvara, poate și ei i s-o schimba spital. I-a dus concediul medical la serviciu, a venit norocul. Ieși îngândurată dintre străduțele cu case să-i facă cumpărături în fiecare zi, cât a fost în înghesuite, de din sus de Livada Poștei, spre zona convalescență, au stat seri întregi de vorbă la un largă din fața Bibliotecii județene, unde era și ceai. serviciul ei. Mai avea de traversat Drumul Poienii. Prietenia lor era strâmb privită de vecinele care – Oare ce-am visat așa frumos azi noapte? O fi acuma i se băgau în suflet: târziu? - se întrebă, dând să se uite la ora de pe – Lenuța mamii, ăsta umblă după tine că ai casă telefon, în timp ce traversa drumul aproape pustiu. și servici bun! Las' că-i știm noi pe ăștia crescuți la Scăpă telefonul jos, se aplecă să-l ridice și... O zguduitură puternică, un fulger de durere în picioare și întuneric! Și-a revenit în brațele unui băiat voinic, cu privirea îngrijorată, care o ducea undeva. Simțea ea că ceva nu-i în regulă, dar era atât de bine în brațele lui... Îi venea să se lipească, discret așa, de el, să-l simtă cât mai aproape! Dar, la prima mișcare, a simțit o durere sfâșietoare în picioare! Mâinile îi erau lipicioase și pline de sânge! – Aoleu, am pățit ceva! Îngrozită de vederea sângelui, și-a pierdut iar cunoștința. Acum era în spital, pansată la mâini. A privit speriată în jur, era doar acel băiat! Doamne, ce frumos se mai uita la ea! O invadară iar acele simțiri deosebite, amintirea brațelor lui puternice, care, parcă se imprimaseră pe corpul ei. Nu avea treabă cu băieții, nici ei nu se uitau la ea, dar acum... Parcă nu era ea!

A încercat să-și miște picioarele dar durerea a făcut-o să renunțe. A văzut-o o asistentă, apărută de undeva din spatele ei și i-a vorbit: – Fetițo, să nu te sperii, ai avut un accident dar nu e nimica grav. Ai un picior în ghips, celălalt e luxat și ai răni superficiale la palme. Ai scăpat ușor deși ai făcut o tumbă de 5-6 metri. Uite, băiatul ăsta te-a adus la spital, că nu era disponibilă nici o salvare, iai umplut de sânge mașina, să te faci repede sănătoasă să i-o speli, auzi? Spune-mi pe cine să anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

casa copilului, umblă după căpătuială, la cerșit și furat în piețe și supermarket-uri!

eseu 33-40

Ion Ionescu-Bucovu

MARIN SORESCU- ironistul – Dar tanti Cristina, el are serviciu, are „singur printre poeți” casa lui închiriată, el ma dus pe brațe până la Olteanul Marin Sorescu (poet, dramaturg, eseist mașina lui, și apoi până și traducator, absolvent al Facultatii de Filologie din la spital! – Aha, are mașină! Iaşi. S-a născut la Bulzeşti, judetul Dolj în data de 19 februarie 1936 şi a debutat în anul 1964 cu volumul De unde? O fi furat-o! „Singur printre poeți”.A primit de 6 ori premiul Uniunii N-avea cu cine Scriitorilor din Romania, Premiul Academiei Române vorbi! Dar nu le putea în anii 1968 şi 1977 şi multe alte distincţii. A fost zice mai nimica, ele o Ministrul Culturii între 25 noiembrie 1993 şi 5 mai ajutau cu toate treburile 1995. A fost căsătorit cu Virginia Sorescu și nu a în casă, până or să-i avut copii. A murit la Bucureşti în data de 8 scoată pansamentele decembrie 1996.) decretat de George Călinescu tot de la mâini. ce poate fi mai nou în poezie și chiar în dramă, s-a Încet s-a bucurat în timpul vieții și chiar după moarte de un însănătoșit, mâinile se succes cum puțini au avut parte. refăcuseră complet, Volumul care i-a deschis calea succeselor printre piciorul luxat era deja cei mai buni poeți contemporani a fost „Singur printre bine, iar celălalt este poeți-Parodii (1964)”. Până atunci publicase în încă în ghips. Însă reviste ieșene și în „Luceafărul” unde a fost o bucată fericirea din suflet nu de vreme redactor. Parodia ca gen minor, a fost se poate descrie! Ar luată în serios de poet făcând o parodiere critică, renunța la o mână anticalofilă și convențională, râzând de clasici și de dacă ar trebui, numai debutanți. El avea un umor liric cu înțepătură să-l păstreze pe Ionuțul amicală care a prins, aruncând peste bord ei! Simțea că acum nu convențiile lirice protocolare și academiste laolaltă cu mai este singură ci cele moderniste. El dezbate lucruri cunoscute, dar singuri, cum glumea el. spuse „pe dos”. După un an, la oficiul de stare civilă se prezintă Abordarea celor mai tragice teme este la fel de doi tineri, însoțiți doar de câțiva colegi de servici, să nonșalantă: pornească împreună pe drumul vieții în doi. Erau „Ne spălăm cu clăbucul tău, soare Lenuța și cu Ionelul ei drag! Săpunul nostru fundamental – Să vină înăuntru cei doi și părinții, anunță Pus la îndemână cineva din instituție. S-a lăsat liniștea în sală, cei doi s-au îndreptat către intrare și în urma lor a intrat Pe polița cerului. toată lumea! Întindem mereu brațele spre tine – Am zis numai ei cu părinții! - strigă oficiantul Ți le frecăm bine cu lumină către însoțitori. De ne dor oasele de-atâta fericire. – Noi toți suntem părinții lor, ei sunt ai noștri! O, ce veselie spuse șeful lui Ionel. E pe pământ dimineața! – Iar adevărații părinți sunt sus în ceruri și se Ca într-un spălător de internat bucură împreună cu noi! - spuse altcineva. Când copiii iau apă în gură După un an, Lenuța trecea pe lângă același gard Și se stropesc unii pe alții. viu, plin cu mugurașii vestitori de primăvară! I-a Deocamdată încă nu știm de unde să luăm mângâiat ușor, trecând din mers palma peste ei. Sufletul ei era atât de plin de lumină, de frumos, de Și cele mai bune prosoapeprimăvară! Și-a amintit de ce era în sufletul ei anul Și ne ștergem pe față cu moartea.” trecut, în același loc și a mulțumit cerului pentru (Matinală) schimbare! Iar la trecerea peste Drumul Poienii, s-a Ceea ce are dominant poezia soresciană, asigurat de două ori, înainte să-l traverseze! Nu mai înrudind-o cu parodia „Singur printre poeți” este vroia încă o schimbare a sorții, era cea mai fericită fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta și atitudinea ființă, cu ceea ce primise de la soartă, în acest loc... ironică, surâsul malițios și șarja. El operează aparent TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cu o o tehnică prozaică cu materiale verbale obișnuite, persiflându-le, cenzurându-și permanent emoția lirică.

Seara în jurul focului, poeziiMiorița și Luceafărul și scrisoarea a III-a”. Sorescu fixează poezia pe un ax prestabilit, punând-o în mișcare pe o rotație sigură. După volumul „Poeme”, „Moartea ceasului” se încrie cam în aceleași tipare, fiind un fel de apendice al „Poemelor”

O inteligență poetică mobilă și o afectivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite fin echilibrate, împrejurul nucleului emoțional. În ciuda aparențelor Sorescu este un metaforic, dând poeziei sensuri poetice noi unor noțiuni „banale”, lipsite de Poezia lui Marin Sorescu reia marea sa temă a măduvă poetică precum în „Don Quijote”, donquijotismului cosmic, clădindu-se din coloșii și „Shakespeare”, „Galileo Galilei” sau „Bătrânul fără magmele cosmice, dându-le un epicentru uman: mare”. Metafora poeziei „Shakespeare” e aceea a „Mi-am adus în atelier un stejar falnic unui demiurg, zidește, desăvârșește o lume, fiind Și l-am spânzurat de un cui însăsi creațiunea: Cu coroana în jos. „Shakespeare a creat lumea în șapte zile. Cerul l-am legat cu un nor În dreptul ferestrei. În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești. Sub el, orizontalÎn a doua a făcut râurile, mările, oceanele Am așezat câmpia. Și celelalte sentimenteDe la ciocârlii și prepelițe Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Am păstrat numai câte-o aripă, Cleopatrei și Ofeliei Celeilalte dându-i drumul să zboare. Locurile rămase libere pe pereți lui Othello și altora Le-am umplut cu sentimente; Să le stăpânească, ei și urmașii lor, Împușcate de mine în decursul anilor, În vecii vecilor.” Cu bătăi de inimă. Acolo unde nu se vede nimic e dragosteaUn sentiment mai abstract. În „Muzeul satului” poezia este panoramică, de În mijlocul atelierului am înălțat un munte un lirism și tragism epopeice: De lemn. „Din viața acestor oameni Problema care se pune acum Lipsesc mai multe secții, E ca pe toate aceste mortăciuni Iar altele, cum ar fi Să le fac să zâmbească” (Vânt) Bunăstarea materială, fericirea și norocul În istorie Sunt slab reprezentate. Nu întânlești aici nicio monedă, Pentru că, neavând aur și argint, Țăranii și-au gravat anual chipul Pe boabe de mei, de grâu, de porumb, Care nu ni s-au păstrat.” În poezia celebră „Trebuiau să poarte un nume” poetul rotește ideea poetică pe un spațiu liric larg, descoperind element după element, totalul geniului eminescian. El își începe poezia cu versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior versurile să demonstreze că sufletul poetului există în totul și-n toate de pe cuprinsul pământului românesc: „A existat numai o țară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe Ca o barbă nepieptănată de crai. Și niște ape ca niște copaci curgători În care luna își avea cuibar rotit. Și, mai ales,au existat niște oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani și plugari Cărăra le plăcea să spună

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

„Tinereţea lui Don Quijote” (1968) este legată structural de „Poeme”, continuând pe linia poeziei mirajului realității și a dramei în realitatea dură a schimbării necontenite de valori. Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un fel de dicteu suprarelalist. El rămâne un Icar care încearcă zboruri noi, spre ținte îndrăznețe, prăbușindu-se într-un final tragic.: „Am umblat cu cerșitul pe la păsări Și mi-a dat fiecare Câte o pană. Una înaltă de vultur

Şi-am trăit prin mahala Doar cu praz şi ciulama, Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie Rochie de cununie, Să-ţi fac degetu-nflorat C-o piatră de matostat. Şi tu, uite cum te ţîi De cuvântul ăl dintâi! Bine, dragă, îţi mersi!” Creația sa dramatică poate fi considerată de excepție: „Iona”, „Paraclisierul”, „Matca”, „Există nervi”, „A treia țeapă”, și „Răceala”. Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA). Drama „Iona” îşi are originile din mitul biblic în care personajul principal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnului în ceaţa Ninive. El ajunge în burta unui peşte uriaş şi este dat afară după 5 zile.

Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o Una roșie de la alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pasărea paradis, pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că Una verde de la colibri, totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria Una vorbăreață de la capacitate de supravieţuire. papagal, În parabola „Iona”, Marin Sorescu adânceşte Una fricoasă de la multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi strușlimbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar) „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că „Unde să fugim de-acasă”(1966) este un volum piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin de versuri inocente în care jocul și potrivirea de Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în cuvinte se concentrează într-o exprimare de o rară categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin suavitate și puritate. La fel și volumul „O aripă și-un tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane picior (Despre cum era să zbor)”, este un deliciu în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de pentru copii. dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere Alteori parcă în pastișează pe Arghezi, rupând dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o ceva din „Tinca”: căutare spirituală”. „Stăteam noaptea amândoi, Această operă presupune inducerea unei stări de Bibilică, bibiloi, confuzie celui ce priveşte, în final contrastând, prin Ningea lună peste noi. sinucidere, ideea de libertate din nebunia proprie Eu credeam că mă iubeai, precum şi ciclitatea vieţii stagnante la un nivel inferior spre un nivel al reîncarnării pe care Iona Dară tu mă sărutai, încearcă să îl înţeleagă. C-o mână mă mângâiai, Piesa este interpretată de un singur personaj ce Cu alta cotrobăiai. susţine un monolog ce integrează spectatorul în Boarfo! Nu ţi-am zis şucar starea aceea de confuzie şi nelămurire generată de Să bagi mâna-n buzunar? complexitatea actului de a trăi. Cum putut-ai să te-nduri Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai Să mă-nşeli şi să mă furi? viguroase din literatura română. [Viziunea vizuinii și, C-am spoit un an tingiri mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele Pe la feţele subţiri, sale cele mai reprezentative. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Noua ediţie a romanului „Trei dinţi din faţă” de Marin Sorescu include fragmente preţioase recuperate de nepoata scriitorului Sorina Sorescu din dactilograma unchiului său. Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îşi aminteşte cu nostalgie dialogurile formative pe care le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor încercări literare. Implicată acum în proiecte de reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe măsură ce îi reîntregeşte cărţile ciuntite de cenzură şi aduce la lumina tiparului pagini inedite pe care unchiul său, plecat prea devreme din această lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl redescoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului literar. „Un univers axiologic în continuă redefinire. Percepţia subiectivă nu a dispărut, desigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Şi va rămâne întotdeauna aşa. Dar este şi un autor «de studiat» (culmea obiectivării care se poate atinge în relaţia cu un scriitor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evoluţiei mele. Aş fi avut multe de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi”, spune Sorina Sorescu. Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat, la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mutilat de cenzură a fost romanul „Trei dinţi din faţă”. Nu e de mirare că un alt roman, „Japiţa”, scris de Sorescu la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, în care scriitorul relua personajul central Tudor Frăţilă, a rămas roman de sertar, publicat abia după moartea autorului. „Evocând tragismul nevoii de libertate a expresiei în condiţiile represiunii totalitare, romanul «Trei dinţi din faţă» a avut, la publicare, un destin tragic, care amplifică investiţia biografică a autorului în text. Scriitorul îşi asumase până la identificare profilul intelectual al personajelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renunţare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta”, spune nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.

romanului. Un posibil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iaşi care a fost arestat, la sfârşitul anilor '50, pentru «vina» de a-l fi celebrat pe Ştefan cel Mare. Sau alţi tineri cercetători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studenţilor ieşeni, care a fost condamnat la zece ani de închisoare politică din care a executat şase, pentru că în 1957 a organizat o manifestare, considerată ilegală de autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Sunt în roman reţele de simetrii, de corespondenţe, care trimit la acest sistem de valori împărtăşit de întreaga generaţie '60. Romanul fixează totodată şi un canon literar de referinţe prin trimiteri frecvente la operele marilor scriitori interbelici, interzişi în perioada proletcultistă. Val Tomiţă are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în perioada de tatonări artistice cu Sorescu şi căruia scriitorul îi atribuie tema primei sale perioade de creaţie: «Speranţa». Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat posterităţii doar simbolul propriei morţi, prea timpurii, un «Memorial Val Chende» în Toronto”, spune Sorina Sorescu. În ultimii ani ai vieții, lui Marin Sorescu i s-a făcut o mare nedreptate. În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma următoarei scrisori:

Poveştile personajelor regăsite în romanul lui Marin Sorescu s-au completat în timp, pe măsură ce au fost recuperate numeroase pagini considerate de cenzură neimportante sau deranjante spre a putea fi lăsate în volum. „Personaj evident autoportretistic, Tudor sintetizează şi poveşti ale altor intelectuali din generaţia '60. Studiile critice de după Revoluţia din 1989 au impus prejudecata că generaţia '60 a fost o generaţie favorizată şi oarecum laşă, care nu şi-a asumat nici un risc pentru a-şi exprima ideile artistice. Este o percepţie falsă. Episodul detenţiei lui Tudor Fraţilă, al judecăţii, al condamnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor intelectuali congeneri cu autorul anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 43-46

„Către,

Victor Rusu

Șt. Aug. Doinaș, Demers ştiinţific şi omagial președinte de onoare salutar al U.S., Mircea Dinescu, președinte Fundaţia „Ştefan Odobleja”, înfiinţată şi coordonată al U.S. cu pricepere şi exemplară devoţiune filială de către ing. Ştefan Odobleja jr., are meritul incontestabil de a Având în vedere că menţine mereu vie, în actualitatea ştiinţifică şi culturală a judeţului Mehedinţi şi a întregii ţări, activitatea lui Marin personalitatea complexă, puternic iradiantă, a Sorescu în cadrul „părintelui ciberneticii generalizate”, prin organizarea revistei «Ramuri» este şi desfăşurarea cu real succes şi o participare semnificativă, elevată, a numeroase simpozioane aproape nulă; ştiinţifice naţionale şi internaţionale, menite a valorifica Având în vedere că superior inestimabila operă a marelui fiu al Marin Sorescu Mehedinţiului. În acelaşi sens se înscrie şi activitatea susţinută, denigrează marii scriitori de azi (Șt. Aug. prodigioasă, de scriere şi tipărire a unor cărţi de certă Doinaș, Mircea valoare ştiinţifică şi documentară, dedicate vieţii şi operei savantului Ştefan Odobleja. Dinescu, Ana O asemenea contribuţie notabilă la cunoaşterea Blandiana, N. cât mai aprofundată a vieţii savantului este, Manolescu), refuzând indubitabil, şi „Monografia satului Ştefan Odobleja, sistematic să-i publice; semnată de fiul său, mai sus amintit, carte care, pe lângă remarcabila sa valoare documentară, are şi Având în vedere că semnificaţia implicită, salutară, de impresionant gest denigrează marii evocator şi omagial. Autorul recentei monografii a satului natal al scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran savantului, care, prin vreme, s-a numit Valea Izvorului, iar, de ani buni, îi poartă numele – Ştefan Odobleja, («E. Cioran a ajuns ca şi-a propus, înainte de toate, să identifice un număr Ceaușescu pe toate cât mai mare de surse documentare referitoare la gardurile») și denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor această străveche aşezare omenească, în scopul fişării de date, fapte, evenimente semnificative şi se va desființa; s-o ajutăm să se prăbușească»); relevante pentru impresionanta, ampla cronică a Având în vedere că în redacție se poartă evoluţiei sale istorice. Bogăţia şi calitatea informaţiilor dictatorial, socotind redacția si Oltenia ca pe o moșie încorporate în textul de un interes şi o forţă de proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală seducţie aparte, al cărţii se constituie într-un convingător argument în favoarea aserţiunii noastre a acestei regiuni; că demersul documentar al autorului s-a realizat sub Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcția de semnul stenic, productiv, al pasiunii neistovite şi al redactor șef al revistei «Ramuri». totalei dăruiri, cu o acribie de veritabil arhivist. Procedând cu metodă, rigoare ştiinţifică şi Menționăm că laureatul Premiului Herder nici nu inteligenţă şi capacitate selectivă şi interpretativă, ing. primește salariul de la revista noastră, fiind salariat la Ştefan Odobleja jr. izbuteşte reconstituirea vie, fluentă edit. «Scrisul Românesc». Menționăm, de şi incitantă a vârstelor istorice ale acestei localităţi de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de un paradisiac, mioritic pitoresc, oferind, în cele din dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roșca și de urmă, cititorilor o amplă cronică a ei, începând cu epoca războaielor daco-romane, până în zilele femeia de serviciu. noastre. Ion Buzera, Valentin Bazaverde, Gabriel Chifu, Farmecul aparte al cărţii îl dă şi inspiraţia autorului Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin de a îmbina armonios, complementar, informaţiile Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin furnizate de documentele preţioase de arhivă, cu cele transmise prin vreme de fabuloasa tradiţie locală, de Barbu.” legende toponimice, de povestiri şi balade. Un spaţiu tipografic generos este rezervat ultimei părţi a monografiei – ANEXE, unde sunt incluse Asta e soarta marilor personalități ale literaturii neobişnuit de multe facsimile ale unor documente din noastre. arhive, de mare valoare şi bogăţie de informaţii rare, adesea chiar inedite. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lungu Lenuş În tăcerea nopţii (file din sufletul meu)

Stau în faţa ferestrei şi admir luna care se reflectă în apa mării… simt briza rece. Mă cuprinzi în braţe, mă săruti, îmi şopteşti cuvinte dulci de iubire… Mâinile îţi alunecă cu degetele resfirate prin părul meu răvăşit, îmi atingi umerii mei uşor dezgoliţi şi le cobori, descoperindu-mi trupul ce freamătă la fiecare atingere.

Mi-ai răscolit colţul meu de linişte privesc prin mine şi simt cum mi se umple sufletul cu tine. Aş vrea să mă scutur de vise, să mă transform în speranţe şi mă preling pe astfalt, plâng, tac pe o petală de trandafir timpul trece mă ridică,mă scutură de praf mă calcă şi trece mai departe.

Las capul pe spate, respir adânc… plină de pasiune… îmi dezveleşti trupul, mă iei în braţe, mă aşezi pe pat. Săruturi se pierd în negura nopţii reci pe trupul meu înfierbântat. Simt buzele sărutându-mi gâtul, sânii, coapsele, într-o armonie perfectă ne lăsăm pradă nopţii… vise ce se destramă o dată cu Te-ai rătăcit în labirintul gândurilor mele.Te simt ivirea zorilor şi totul se spulberă şi ne rămâne un ca un copac ale cărui rădăcini, sunt adânc înfipte şi zâmbet… mă storc de vlagă şi voinţă.

Viaţă și scrum Îţi împodobesc chipul în ramă cu petale de vise şi te aştept la margine de răsărit cu un curcubeu de lumină-n priviri. Te aştept la poarta-nserării cu Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, obrazul lunii pe umăr să-mi asculţi tăcerile să chemându-te, ispitindu-te. O biată încercare de a ieși pătrunzi cuvintele nerostite de pe buzele mele. din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la Mă învălui în tăcere şi mister ca într-o mantie de strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede noapte fără stele şi-ţi caut dorurile printre cuvinte… cu tărie că e diamant. să-mi şterg sufletul de urmele tale, să-mi curăţ Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul privirea de fantoma ochilor tăi să pot visa. Norii îşi la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă leii varsă picăturile peste mine gânduri se înghesuie la flămânzi. Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, ieşirea din minte… căldura unei îmbrăţisări… fiorii alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar unui sărut… un zâmbet… speranţe năruite. Să cad scrum. cu ploaia din cer şi apoi din nou să urc să fiu o Uneori sunt imaginație descătușată de miez de picătură neînsemnată într-un ocean. Privesc în noapte cu adieri înmiresmate şi mă aşez la umbra viselor mele zâmbesc prin somn, mă joc în linişte cu un sărut pe obrazul tău, îţi trec degetele prin păr, te mângâi duios… simt că mă risipesc în tine… În imperiul nopţii visele încep să curgă şi mă închid ca o perlă în cochilia scoicii şi aştept în tăcere picăturile neliniştii ce cad direct pe suflet, topind frânturi de gând… Tăcerea nopţii este culcuşul delicat în care visele se împlinesc, se nasc mereu la începutul apusului izvorând ca o apă vie,ca o ploaie de stele unde este leagănul tăcerii… la hotarul trandafiriu al somnului în spatele pleoapelor unde cuvintele dispar într-un noian de vise.

Sufletul este irigat cu dragoste şi pasiune. Îmi culc chipul pe pernă şi zâmbesc printre gene şi în umbrele nopţii îmi apare palid chipul tău…Parfumul tău mă îmbată închid ochii şi mă las dusă de valul ce mă poartă printre amintiri, trăiri şi senzaţii în paradisul nostru pur. Mă las purtată de vise… Şi tu păşeşti uşor, alunecând în şoapte… simt parfumul pielii tale, căldura zâmbetului tău, aduse de aripile vântului. Un joc tăcut, al nostru… simţim, trăim senzaţii ascunse, pasionale. Mă ademeneşti uşor, mă atragi în cursa nopţii… anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

noapte, alteori zbucium. Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă.

zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața. Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc.

Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună. Fructul interzis al iubirii aduce dor imens Sunt seri când și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care șoaptele-mi pulsează aprind stele. pe buze iubirea Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte înflăcărată și seri când lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. mâinile-mi sunt Nu trebuie să moară gesturile curate și soarele tremurătoare de mister. privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt nopți când devin Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul mesager al iubirii și iubirii, vinovați de nu știu care vină. Ce mult îmi zborului spre lumină și lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet nopți când gândurile-mi liniștite când somnul nu vine. sunt povară ce apasă Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru dureros amintiri de noi? Cuvinte, lacrimi, iubire. Sunt toate ferecate în demult. inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce. N-aș Sunt zile când vrea să întrebi nimic în acest fel. Voi continua, vei sufletul îmi cântă continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem fericirea pe strune de spune uneori. chitară veche și inima Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie pulsează rubin sclipitor. că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi. Din când în când mă Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate transform în frântură de acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce basm spus la căldura simțim din ceea ce însemnăm. sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și Câmpii de dor aievea. Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință. Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de soare cald și încă nu am puterea s-o fac. Nam aripile-ntinse de iubire. 42

Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mie liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte. Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste. Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin... Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag și-mi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet. Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră. Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru

Câmpii de dor mă învăluie și treptat adorm în brațele tale. Părul mi-e răsfirat și lung de-atâtea șoapte. E-atât de cald la tine-n brațe... Șoptesc cuvinte de dragoste și atunci zăpada sufletului se așterne calmă peste vis. Îmi vine somnul, vine transparent peste munți și dealuri, peste liniștea din jur. Păsări alunecă în vis, perechi de aripi arzând. Se-așterne zăpada mult, tot mai mult, peste pleoape, peste liniște, peste seara asta și totul devine sclipitor. Respir adânc și draperii moi de vis mă-nvăluie în neastâmpăr de dragoste ce mi-a tot dat târcoale. Mi-e bine așa... așa de bine... Jocul nostru trandafiriu de dragoste mi-acoperă buzele cu petale de roze pe care le număr înspre amurg, atunci când verigile dragostei se transformă în cântec. Brațele mele te cuprind ca pe o fărâmă de viață fermecată după care am tânjit mereu. Suntem binecuvântați cu o iubire dincolo de înțelegere. Soba inimii toarce flăcări de rubin și purpuri.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Roman T. Florin CLUB COLECTIV - Ecouri ale bătăilor inimii mele

pacea, ordinea, bunătatea, credinţa, nădejdea, dragostea, adevărul, dreptatea, bucuria. Uneori e bine să îţi ceri iertare chiar şi atunci când nu ai greşit (pentru a aplana o situaţie conflictuală, de pildă).

Uităm prea repede lecţiile pe care ni le oferă Tragedia intrată în conştiinţa publică sub viaţa. denumirea de „Club Colectiv” mi-a oferit prilejul ca, meditând, să trag anumite învăţăminte şi totodată să Diavolul există şi e aproape de noi. recapitulez câteva lecţii de viaţă. Le expun în cele ce Rockul e nociv atunci când promovează războiul, urmează astăzi, 11 decembrie 2015, când încep anarhia, răutatea, necredinţa, deznădejdea, ura, parastasele de şase săptămâni: minciuna, nedreptatea, depresia. A iubi înseamnă a suferi. Duşmanii au mai mare nevoie de iubirea noastră Când dai vina pe altcineva pentru necazurile tale, decât prietenii noştri. îţi provoci o falsă uşurare a mustrării conştiinţei. Dacă n-ai televizor eşti neinformat, dacă ai Uşurarea e falsă pentru că nu îţi rezolvă problema ci, televizor eşti dezinformat. dimpotrivă, o agravează. De altfel, pasarea Dumnezeu se retrage discret din locurile în care răspunderii a provocat căderea primilor oameni din nu e dorit, dar revine cu bucurie când e chemat Rai (Adam: Eva e de vină! Eva: Şarpele e de vină!). înapoi. Cu cât priveşti mai mult la televizor, cu atât vezi Nu judecaţi preoţii. Ei sunt luptători în linia întâi a mai puţin. frontului. Aşa că nu e de mirare că unii sunt răniţi iar Pentru necazurile mele nu e vinovat nimeni în alţii cad în luptă. afară de mine. Aşadar, nu trebuie să caut vinovaţi Halloween-ul este crăciunul demonilor. Cei ce îl sau vinovăţii, ci să identific unde am greşit eu şi să sărbătoresc, fie şi numai formal, nu mai pot fi numiţi am grijă să nu mai repet greşeala/greşelile. creştini, nici măcar formal. Poporul român nu este mai bun, dar nici mai rău decât alte popoare. Fiecare zi de vineri din calendar e o zi de doliu pentru întreaga creştinătate, deoarece într-o astfel de zi a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Toţi creştinii ar trebui să o respecte prin rugăciune, post şi fapte bune. Noi, ca români, începând din 30 octombrie 2015 avem un motiv în plus. Dragostea învinge totul! 43

Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe sfinţi, pe atei şi pe satanişti. Diferenţele apar în răspunsurile acestora la dragostea Lui. Pentru faptul că tinerii români sunt astăzi atât de dezorientaţi, suntem de vină mai ales noi, părinţii şi bunicii lor. Pe un om înţelept suferinţa îl învaţă mai mult decât o mie de cuvinte; pe un om prost suferinţa îl înrăieşte. E absolut necesar ca Religia (mai exact Învăţătura Ortodoxă) să devină din nou obligatorie în şcolile româneşti. Rockul e benefic numai atunci când promovează anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dragostea totul!

învinge multă putere pe pământ şi îţi adună mai bogată plată în Cer.

Neamul ăsta românesc are o putere de regenerare uimitoare. Când îţi spui că totul e pierdut, energia lui spirituală iese din starea latentă şi se transformă într-o tornadă uriaşă, care nimiceşte toate elementele duşmănoase întâlnite în cale. Păi pe lângă poporul român pasărea Phoenix nu e decât o biată curcă plouată.

Unii oameni devin liberi abia când intră la închisoare, alţii devin sănătoşi abia când se îmbolnăvesc, iar alţii se nasc abia când mor. Preoţia ortodoxă nu e nici meserie, nici funcţie. Preoţia ortodoxă e misiune divină. Deci, preoţii ortodocşi nu şi-au ales ei singuri misiunea, ci Hristos le-a încredinţat-o. Aşa că cei care îi urăsc şi îi batjocoresc, pe Hristos îl urăsc şi îl batjocoresc. Dar şi preotul care nu îşi îndeplineşte misiunea cu vrednicie îl urmează pe Iuda, spre spânzurătoare. Ar fi cazul să redescoperim sărbătorile, datinile, obiceiurile şi tradiţiile moşilor şi strămoşilor noştri. Uităm prea repede lecţiile pe care ni le oferă moartea.

Lacrimile dragostei (de durere, de căinţă, de milă, Focul rugăciunii şi de compasiune, de bucurie) sunt în stare să stingă flăcările lumânărilor de până şi flăcările iadului! Paşti nu ard oameni, ci Dacă nu poţi să spui nimic bun despre un anumit doar păcate. om, scoate bârna din propriul tău ochi şi taci! Toate posturile de Bisericile creştinilor de azi sunt supermarketul, televiziune, toate stadionul, discoteca, ştrandul şi pârtia. Sărbătorile lor ziarele, toţi oamenii de pe mapamond au sunt concertele şi festivalurile de toate soiurile. vorbit, săptămâni în şir, Icoanele lor sunt posterele cu femei goale, fotbalişti despre moartea lui Ceauşescu, despre moartea şi vedete TV. Aghiasma lor e alcoolul. Tămâia lor e tinerilor de la Clubul Colectiv, despre moartea fumul de ţigară. Raiul lor e iadul. oamenilor ucişi în atentate teroriste. Dar n-am auzit Suferinţa colectivă comprimă distanţele dintre pe nimeni vorbind despre Moarte. oameni, însă doar pe termen scurt. Înţelepţii învaţă din greşelile altora, proştii nici din O rană produsă de adevăr este mai bună decât o ale lor. mângâiere adusă de minciună. Dar numai atunci Lumânare cu lumânare şi rugăciune cu rugăciune când adevărul loveşte împreună cu dragostea. 44

ne putem apropia de Dumnezeu, de semenii noştri E bine ca biserica să iasă în stradă, dar e mai (vii sau adormiţi) şi de noi înşine. bine ca strada să intre în biserică. Uneori mass-media poate face şi lucruri bune.

Unii dintre prietenii mei se cred atei. Alţii se cred catolici, protestanţi, neoprotestanţi sau mahomedani. Ei nu ştiu că sunt ortodocşi. (Nu contează ce etichetă îţi pui pe borcan, contează ce ai în interiorul borcanului).

Muzica rock este în mare măsură nesănătoasă, deoarece are sonoritate antifonică, alternativă, ceea ce înseamnă că sunetele foarte înalte alternează cu sunetele foarte joase şi cu cele normale. Primele două categorii de sunete sunt nocive aparatului Îi putem schimba în fiecare lună pe guvernanţi, auditiv al omului şi în general întregului corp uman, dacă nu ne schimbăm noi, guvernaţii, n-am făcut din cauza vibraţiilor specifice şi pentru că depăşesc nimic. limita spectrului uman de toleranţă auditivă. Iar Dacă ar exista premiul Nobel pentru suferinţă, alternarea celor trei categorii de sunete într-un ritm România ar avea abonament. rapid, intens şi la un volum fonic ridicat multiplică efectele negative în progresie geometrică. Dragostea învinge totul! Orice necaz răbdat fără să cârteşti îţi dă mai

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Prof. Dimitriu Mihaela-Doina Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi Roman scris De Ruxandra Ivăncescu CRONICĂ LITERARĂ Un cititor de grad zero va găsi romanul dens, stufos, cu măruntaie istorice și senzaționale pe măsură. Pădurile narative alerte și ușor năucitoare vor ispiti lectorii să continue firul epic, să îl urmeze cu seriozitate, asemeni unui fluviu ce are de parcurs un drum considerabil până la linia de vărsare. Scriitura conține trei părți cu partituri perfecte: Partea Întâi: Corabia de aur, Partea a doua: Pământul Făgăduinței, Partea a treia: Procesul lui Cristobal Colon și debutează cu o narațiune la persoana I care sporește parfumul autenticității și confesiunii narative. Pentru o bună comprehensiune discursivă voi scoate la lumină anumite coordonate de lectură cu caracter interpretativ.

corabie și împărțirea odăilor era întocmai cu aceea de pe navele ancorate în port. Acesta era condus de señora Ana, din Valahia ce avea o mare aplecare pentru romanele cavalerești, care îl încântau pe Louis. Se spunea că ea cunoștea legendele zeilor, eroilor din lumea grecilor și romanilor. Lăcașul ei era împodobit cu picturi, zugrăvite în stil naiv, mărturisind intenția de cultivare a minților mușteriilor, ce înfățisau povestea lui Iason și a Corabiei Argonauților, plecată în căutarea Lânii de Aur. Ospătăria înfățișa peripețiile, încăperile mai retrase, dezvaluiau întâmplările din labirint, unde viteazul Tezeu răpunea Minotaurul, apoi reușea să iasă la lumină datorită firului Ariadnei. Fiica hangiței, Ileana, cum era alintată va scrijeli pe picturile hanului: Vicente Pinzon, la care ținea foarte mult. Este dojenită de mamă, de hangiță.Tot echipajul pornește într-o călătorie în Cipru, Louis, în calitate de ucenic. Totul era sub comanda lui Martin Pinzon, care îndrepta cârma corabiei spre insula Afroditei. Louis este chemat acasă, unchiul lui zgripțoman moare. El împreună cu tatăl său devin moștenitorii unei mari averi și ai titlului de cavaler.

Personajul principal Louis Dunois spune astfel: Scriitura fi analizată prin aspectele trasate de „am deschis ochii spre lume în anul 1470, la René Girard, în Ţapul ispăşitor. Atunci când avem Dieppe”. Provenind dintr-o familie scăpătată ce dorea ca fiul să devină un jurist vestit și să câștige tot atâtea procese câte pierduse tatăl, încercând să îi influențeze destinul încă din pruncie, protagonistul este convins că drumul său este menit a se îndrepta spre alte orizonturi, spre cele marinărești. Mintea lui Louis va fi ademenitită de fanteziile privind Grădina Hesperidelor, ce-i scoteau din minți pe muritori prin miresmele grele și de Insula Avalon, insula tinereții veșnice. Odată pactul ficțional câștigat, urmează ca acest om neîncercat să facă o treabă grea, să tocmească oamenii, să-i facă să-l asculte și să îi ducă la un drum așa primejdios. Va urma apoi întocmirea echipei de marinari. Bătrânul Pierre îl recomandă pe Jean Cousin, un prieten drag pe care se poate bizui și pe Martin Alonso Pinzon. Și îi recomandă ca înainte de a porni la drum să meargă la prezicătoarea Mathilde, pentru care timpul și locul nu aveau taine pentru oglinzile ei. Ea era asemeni sibilelor și marilor preotese din vechime.

Hanul „Corabia de aur”, de unde se trage și denumirea Părții Întâi, era construit sub formă de anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

în vedere un text istoric sau preudoistoric sau fantezia creatoare, coagulându-se cu istoricul faptelor, ne gândim la aspectele persecutorii ideologice sau fizice. Prin puterea visului Louisian se recartografiază în mintea lectorilor mituri și lecturi medievale. Discursul contaminat de imaginar, de verva călătoriei atrage după sine fidelitatea față de tema abordată. Spiritul ştiinţific, dat de găsirea drumului spre Indii, de gustul privind descoperirea Lumii Noi nu poate fi prim. El presupune renunţarea la vechea preferinţă pentru cauzalitatea magico-persecutorie.

Marea-Ocean fac lectorul să materializeze prin imaginație, emoțiile trăite. Esteticul și autenticul redării livrești, sub forma unei Istorii, devin obsedante pentru Louis. Desenele de pe fețele indienilor pot sugera faptul că animalitatea reprezintă o abstracțiune spontană. Șarpele este un simbol al tribului din care făceau parte, un simbol falic, dar și un simbol al transformării temporale, al fecundității și al perenității ancestrale. Acesta este prezent atât în conștiința civilizată, cât și în mentalitatea primitivă, ceea ce denotă animalizarea gândirii sale, operarea constantă prin această asimilare, a unui schimb între sentimentele omului și însuflețirea animalului. Marea poate fi considerată un mic iad, un loc haotic și agitat pentru însuflețiți și avântați. Soarele, ce îi mângâie pe umblătorii pe valuri, reprezintă redutabila mișcare temporală, ușor ucigătoare, căci trec multe zile până se întrevede fărâma de uscat, de Gaia, Pământul Mamă. Crocodilii, tigrii de pe meleagurile indiene simbolizează forța metereologică și distructivă. Fluviile ce devorează umanul dezlănțuit prin volitiv, constituie angoasa supradeterminată de primejdiile incidente: moartea, goana, bubuitul uraganului și alerta animalului uman. Omul în Alb pare a fi un Cronos TeluricoAstral, îmbibat în mister.

Louis este o victimă a hazardului, în sens pozitiv, cu o naivitate dulce. Femeile din roman par a fi niște amazoane. Absența de îngrădiri seduce tot atât pe cât respinge lipsa ordinii și a stabilității. Omul priveşte cu nostalgie către o lume unde dorințele se realizau de cum se iveau, fără să se fi pomenit mutilate, micșorate, nimicite de cine ştie ce imposibilitate materială sau prohibiție socială. Putem găsi în Marañon Vârsta de Aur, copilăria lumii ca şi Se observă gustul naratorial pentru simetrie, copilăria omului, răspunde acestei concepții a unui regularitate, de a fabrica o realitate ficțională. paradis terestru. Este cea din visele lui Louis. Martin, Pierre, marinarii răpuși de otravă caută să Se remarcă de asemenea că oamenii comunică geometrizeze intelectualismul triumfător prin prin intermediul simbolurilor şi semnelor. Hărțile au descoperirile inedite ce trebuie continuate de cei ce puteri grăitoare, vocile regale și franciscane, puteri vor urma, de moștenitori spirituali, în cazul de față fizice și financiare pentru începerea călătoriilor. această misiune revine lui Louis. Moirele torc destinul personajelor printr-o Această operă conține în măduva epică un tehnică circulară. Romanul se deschide cu regim diurn ce se revarsă asupra impresiilor, imaginea lui Louis, cu momentul nașterii sale și se obiectelor găsite în Lumea Nouă, evenimentelor închide cu el, ținând în mână talismanul. Țesătura trăite, cum sunt de pildă întâlnirile cu indienii. În este imaginea unei continuități în care întreruperea vacarmul mareelor, obiectele, sunetele, ființele se e arbitrară. Fiecare personaj își are destinul propriu. „decupează”, sunt despărțite, de pildă episodul Devine astfel semn că urzeala dă continuitate pierderii corăbiilor. Chiar şi frigurile prin care trec celulelor narative. personajele, boala ce pândește în avântarea pe Esențele imaginarului său gestionează facultatea posibilului, memoria sa colorează imaginația cu reziduri suculente, gândirea sa bazată pe anumite scheme de călătorie, imagini, arhetipuri, potențialități ficționale au modelat inconștient gândirea. El pare a face parte din tagma celor Aleși. 46

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015

R REED DA AC CŢŢIIA AR REEV VIISSTTEEII

Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web

autori în sumar:

AURELIA ALBATROS 6, CAMELIA ARDELEAN 7, COSTEL AVRĂMESCU 3, 13, DIMITRIU MIHAELA-DOINA 45, FLORENTINA MARIS 33, FRICIU IOAN 8, GABRIELA MIMI BOROIANU 10, GIURGIU SILVIA 22, IOAN IACOB HOZEVITUL 2, ION IONESCU-BUCOVU 36, LUNGU LENUŞ 5, 41, MARIA GIURGIU 26, MARIA-ILEANA TĂNASE 9, MIHAIL TOMA 17, NICOLAE DOFTOREANU 16, NICOLETA MIJA 15, ROMAN T. FLORIN 12, 43, VERONICA CARJEU 25, VERONICA ȘERBAN 14, VICTOR RUSU 40, VIOREL CROITORU 35, ZINA DORINA PANCU 48, ZINCA IULIAN MARIUS 11 Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

anul II, nr. 2/16, 2017 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Zina Dorina Pancu Primăvara, devreme… Primăvara a venit prea devreme peste lume. Razele timide ale soarelui nu au reușit azi să dezgețe privirea împietrită de atâtea zile de nesomn, să usuce ochii înecați în potopul revărsat în sufletul meu. Zidurile prăfuite pe lângă care trec zi de zi capătă o strălucire stranie, azi umbrele se zvârcolesc și se retrag în pământ, potolindu-i setea de senzațional. Pășesc nesigură pe stradă, încerc să mă feresc de lumea asta grăbită care mi-a călcat în picioare sufletul așternut la picioarele ei. Nu am simțit greutatea pașilor decât atunci când ai plecat zâmbind, lăsându-mă să visez că plutim, că zburăm împreună spre cerul care ne-a rezervat un loc doar de noi știut sub el. Oare cum nu am înțeles că drumul pe care mergeam atât de des m-a îndepărtat azi de inima ta? Te-am păstrat în vis, noaptea umbra ta s-a așternut deasupra mea, iar nopțile mele au devenit albe. Te-am adus la lumină, sperând să te regăsesc, obsesie dulce, iar tu te-ai lăsat discret la pământ ca voalul de ceață încălzit de razele blânde ale soarelui, iar ziua a întunecat imaginea ta în mine. Tâmplele zvăcnesc puternic, respirația sacadată, bătăie inimii sunt abia perceptibile. Degetele crispate nu mai pot ține stiloul care a fost de-atâtea ori martorul zbaterii mele între neantul care ne desparte și încercarea de a păstra neatins visul nostru, dar azi visul nu se mai împarte la doi. Foaia albă respiră greoi, 48 durerea îi suprimă cuvintele, cerneala mă vinde la cel mai îndepărtat colț de univers. Azi zadarnic încerc să găsesc cuvintele ascunse printre stele, să le transform în ploaie și să mi te-aduc din nou pe pământ. Am inversat ziua cu noaptea de-atâtea ori, încercând să mai fur o clipă de eternitate cu tine. În noianul de gânduri nu-i loc pentru doi… izvor de lacrimi, Styxul, nici Charon nu-l mai trece, infernul e în noi...

Vântul și-a mai domolit spaimele de peste noapte și nu a mai plecat să cutreiere lumea amenințător. Genele norilor grei și obosiți s-au desprins pe rând și au lăsat lumina să-și dezvăluie frumusețea pe care a refuzat-o oamenilor pe timpul iernii. Vrăbiile s-au certat cu lumea, reluându-și locurile în copaci. Ramurile devastate au simțit durerea primilor muguri care au încercat să spargă scoarța și să fure din crâmpeiele de veșnicie din mănunchiul de raze aruncate de-a valma peste lume. Dar eu, primăvara asta nu mai pot să renasc…

Mă-nfioară gândul Mă-nfioară gândul că te-am lăsat afară peste noapte, cu draperiile trase. Ai stat aruncat la margine de univers și ai vegheat asupra lumii obscure, asupra deșertului în flăcări, asupra câmpiei măturate de vânturi reci și tăioase, spălate de ploi de lacrimi sticloase, te-ai răzvrătit în copacii cu ramuri crăpate de durerea mugurilor noi, ai căzut pe pământ cu florile străvezii de cireș și de măr sălbatic, ai călătorit pe râuri învolburate, te-ai rostogolit în gând până ai ajuns pe ape line acasă. Puteam să te pierd și fără tine m-aș fi sufocat, aș fi ars într-o clipă. Îmi spuneai zâmbind că nu vei pleca niciodată din mine, că oriunde vei fi, tot în mine te regăsesc. Azi razele jucăușe ale soarelui mă pândesc de la fereastră. Îmi urmăresc pașii prin casă, dau strălucire cafelei care îmi alintă simțurile încă amorțite. Una, mai îndrăzneață, îmi sărută pleoapele. Are dulceața buzelor tale, are căldura ta. Obrazul roșește sfios ca la atingerea ta. Îmi cuprind umerii, strâng aerul în brațe. Ești aici. Te-ai mutat în brațele mele. Eu m-am înălțat iederă pe trupul tău.Te-ai strecurat într-un sărut și ai ajuns în inima mea. În fiecare pulsație ești tu, sângele meu devine lavă, tu mă cutreieri prin vene. Ies în grădină. În aer plutește aroma florilor. Mă întind sub copacul înflorit, mă uit la tine, închid ochii și visez că mă ningi. Mi s-a făcut brusc frig, mi-e frică. Dacă-ntr-o zi, fără veste, ai pleca, aș putea trăi fără inima mea?

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198