Taifas literar, nr. 1 (17), ianuarie 2018 by Ioan Muntean

AMINTIRI 2 EDITORIAL 3 POEZIE 5 PROZĂ 21 ESEU 33 32 TAIFASURI... 41 CASETA REDACŢIONALĂ 47 OMAGIU IERNII 48

De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise Mihai Eminescu În Itaca şi tot de nevoie el mântuit nu-i La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidaon Din Iliada Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus, Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i. Cântă-ne, zână, a lui Ahil Peleidul mânie, Care cumplită făcu aheilor jale nespusă, Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii Murmură glasul mării Au trimis, pe ei înşii de pradă la câni lăsându-i Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă Murmură glasul mării stins şi molcom Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară Încunjurând a Italiei insulă mândră Între mult divinul Achil şi fiul lui Atreu, O, luminaţi, a cerului stelele albe, Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege. Câmpilor noştri. Care din zei aţâţă al dezbinului foc între dânşii? Fiul Latonei şi al lui Zeus, mânios pe rege, Vă vărsaţi icoanele voastre în Tibur, El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate, Nori, zugrăviţi pe câmpie umbre fuginde, Pentru că atreidul mustrase pe preotul Chrise Tu, măreţie a nopţii, a mării, a lumei Când acesta veni la Achaici mândre corăbii Împle Italia. Ca să-şi răscumpere fiic-aducând preţioasele daruri Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon Mare, poartă pe undele tale corăbii, Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el Unele goale ni-aducă aur din Ofir, Şi pre ahei, dar mai cu seamă pe cei doi Altele înfoiate de roze d-Egipet, Fraţi atrizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate. Vinuri şi smirnă. coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Ah, trimiteţi popoare vulturii voştri Din Odiseea Cei de lemn să zboare pe marea măreaţă; Căci a Romei eterne picioare marmorei Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce Daruri aşteaptă. Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă. Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse, Numai singur asupra lumei în pace, Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au, Nepesător tămâii şi laudei voastre, Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare. Învăluit în maiestatea tăcerii Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă. Stă-mperatorul. Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege, Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al Vezi-l atins de umbra gândirilor regii! Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă Vorba-i va să fie o rază-n lume; De-aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică. Orele lui sunt izvoare la anii istoriei, Toţi ceilalţi precât de pieire-au scăpat, pre acasă Salve-imperator! Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării. Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n Peştera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă. În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Rolul revistelor dincolo de business-ul timpului

forma de plural ,,manent”!!!) Aceste cuvinte i-au fost atribuite lui Caius Titus într-un discurs susținut în fața Senatului Roman, prin care a sugerat că ,,...vorbele rostite ar putea fi ușor de uitat, dar documentele scrise sunt păstrate și pot fi întotdeauna concludente în treburile publice.”

Este bine cunoscut faptul că revistele literare sunt publicaţii de cultură, civilizaţie, educație, opinie şi atitudine prin intermediul cărora sunt promovate operele unor scriitori, opere care constituie un manifest literar al epocii pe care o reprezintă.

Cred că, la temeinicia acestor adevăruri, s-au gândit toate caracterele nobile, cu forță creatoare, care au ars pentru a-i ilumina pe cei din jurul lor și care, de-a lungul timpului, au contribuit la patrimoniul scris al lumii, transmițându-l, astfel, generațiilor viitoare.

editorial 3-4

Costel Avrămescu

În esență, cultura reprezintă un veritabil set de credințe, o însumare, în forme arhitecturate pe criteriile modelar și modular, a tuturor valorilor materiale, spirituale și emoționale dintr-o societate, ,,o formă de viață prin care o colectivitate umană își exprimă forța creatoare”, precum o definea Marin Preda în romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” (1980). ,,Această acumulare de realitate” (Victor Băncilă, Filozofia vârstelor), această bogăție spirituală, aceste modele comune de comportamente și interacțiuni, construcții cognitive și de înțelegere se dobândesc în procesul de socializare și se transmit prin intermediul cuvântului (,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Sfânta Evanghelie după Ioan, versetul 1.1) – fundamentul oricărei societăți civilizate – sub formă orală sau imprimat pe un suport fizic, cum ar fi, spre exemplificare, revistele. Unul dintre cele mai puternice și indispensabile instrumente pentru oglindirea, continuitatea, prosperitatea și răspândirea culturii.

În ultima perioadă, se manifestă o tendință păguboasă pentru viitorul revistelor de cultură, adevărate instituții de cultură foarte importante în tradiția românească. Pe de o parte, există o mare bătălie pentru ,,statutul” acestora, prin publicarea aproape exclusivă, dusă spre obsesie, doar a creațiilor unor mari personalități recunoscute în domeniile respective, în detrimentul tinerilor talentați care bat la porțile afirmării. Mi se pare un lucru foarte important atât pentru viitorul acestor reviste, dar, mai ales, pentru îndeplinirea rolului lor formator – care ar trebui să primeze – acela de a găsi cele mai eficiente modalități pentru a curta, atrage și promova tineri talentați. Ideal, ar fi ca mesajul să fie bine receptat și înțeles și de către aceștia. Pe de altă parte, mi se pare că nici generația

De la apariția primelor reviste de acest gen și până în contemporaneitate, ele au definit starea social-politică, religioasă, culturală, au păstrat și transmis generațiilor următoare concepțiile despre lume și viață, au fidelizat elemente esențiale și au înștiințat despre realizările din anumite locuri și perioade de timp, au avertizat lumea privind greșelile trecutului, au contribuit esențial la dezvoltarea limbii. În modul cel mai sintetic posibil, au definit însăși existența noastră.

Chiar dacă, azi, vorba rămâne pe diverse suporturi de imprimare a vocii, orice produs sub formă scrisă este mai eficient decât cel prezentat verbal, datorită ,,accentuatei uzuri temporale” a cuvântului rostit și a faptului că se elimină apariția fenomenului de distorsiune, voită sau accidentală. ,,Verba volant, scripta mane(n)t”, în traducere stilizată, ,,vorbele se pierd în vânt, în timp ce scrisul rămâne pe hârtie”. (Deși ,,scripta” este o formă de singular, în dicționarele de expresii, este întâlnită anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tânără nu mai crede în revistele de cultură tipărite. Din schimburile de păreri pe care le-am avut, cu diferite ocazii, cu tinerii creatori, rezultă că, de acum încolo, accentul se deplaseză cu rapiditate spre mediul online, evident, internetul devenind o modalitate mai facilă de investiție. Majoritatea covârșitoare se promovează virtual pe bloguri personale sau de grup, acolo, unde s-a mutat și o parte importantă a cititorilor. Dar... ei ar trebui să înțeleagă că ,,publicitatea” în mediul online, deși foarte rapidă, de cele mai multe ori, instantanee, este și foarte volatilă. Trăinicia mesajelor și postărilor este afectată în mare măsură de dinamismul mediului care generează automat imposibilitatea urmăririi constante a interacțiunilor. De aici, și viteza crescută de efemeritate a satisfacției, chiar și pe termen mediu.

general, a celor de cultură, în special. Nefiind ,,profitabile” – rentabile din punct de vedere economic – nu se pot susține singure. Aproape nicăieri în lume nu se întâmplă acest lucru. Statistica ne arată că, în condițiile în care nu s-au luat măsuri concrete de protejare a culturii scrise, în țara noastră, producția de reviste – într-o apreciere foarte realistă, cea mai concretă modalitate de conservare a identității noastre naționale – a scăzut drastic în ultimii aproape cincisprezece ani. Foarte multe reviste importante și-au redus violent tirajul, fiind reduse la o nemeritată marginalizare. Altele și-au încetat, definitiv sau temporar, activitatea. În condițiile în care bugetul alocat culturii de către statul român a fost, după anul 2000, în medie, în jur de 0,3% din PIB – din punctul meu de vedere, modest pentru acest domeniu – în multe cazuri, gestionarea lui s-a făcut discreționar. Banii ducânduse pe fel de fel de ,,acțiuni” îndoielnice, nefinanțate pe bază de competiție obiectivă, netegăduibilă, adevărată. Cel puțin, la nivelul unor administrații locale, pare că nu există politici și strategii culturale, ci un set de relații bazat pe atitudine prevenitoare, solicitudine dirijată și multiple interese de grup, de cele mai multe ori, mercantile, bazate pe interese materiale imediate.

Cui vrea să vadă cât de relevantă este diferența dintre calitatea cu care se editau cândva revistele, în general, nu doar cele de cultură, scrieri sau opinii literare, și graba expeditivă cu care se încropesc azi mesajele ori cele mai multe dintre creațiile postate în mediul online, este suficient să citească, chiar și parțial, anumite reviste din arhivele literare sau puținele reviste de calitate, tipărite ale zilelor noastre. Va avea, astfel, revelația unor desfășurări lexicale îngrijite în care calitatea celui care scrie se citește În reprezentarea mea, pe lângă aceste greutăți după tonul în care își expune nuanțele și tonurile pe care le întâmpină revistele, există și o criză argumentelor. evidentă a cititorilor de reviste scrise, în special în Investiție pe termen lung, revistele culturale sunt rândul tinerilor, o problemă dramatică care ține de parte intrinsecă a culturii unui popor, bunul său cel educație, tinerii zilelor noastre mulțumindu-se cu un mai de preț, cartea sa de vizită ce-l reprezintă și-l anumit tip de ,,hrană gata mestecată” pe care o definește în fața întregii lumi. ,,Un popor fără cultură oferă televiziunile și mediul online. Dacă nu ar fi este ușor de manipulat” (Immanuel Kant). Spre presa scrisă, ar fi o nenorocire pentru literatura deosebire de bunurile materiale, care sunt efemere, română. Pericolul cel mare vine dinspre mediul valorile culturale sunt veșnice. Ele definesc și online. Din ce în ce mai mult, acesta a devenit o conferă identitatea unui spațiu geografic, etnic al amenințare, mai mult, o primejdie pentru limbaj, unei comunități. Sporesc cota și valoare acestui produce o confuzie a valorilor, vulnerabilizează spațiu pe care-l fac cunoscut peste tot în lume. Prin cultura etc. Dar... despre această chestiune, într-un intermediul lor, nu este promovată doar starea editorial viitor. literaturii, ci și starea social-politică, religioasă etc. Încă o constatare: nu există reviste mari şi reviste Pe lângă promovarea operelor unor oameni de mici, nu există reviste centrale şi reviste provinciale; cultură cunoscuți, ele sunt o rampă de lansare există doar reviste bune şi reviste proaste. Iar pentru talentele literare și artistice în formare, revistele bune sunt acele reviste în care spiritul critic creează noi câmpuri de interes, dezvoltă dialoguri de argumentează regula de bază. idei veritabile, cultivă simțul estetic al cititorilor. Vreau să-mi exprim admirația deosebită pentru Beneficiile lor se situează la nivelul cel mai greu de cei care mențin revistele în viață: corpul redacțional atins și care contează cu adevărat în evoluția și și colaboratorii. Care dau o anumită direcție, o ținută aprecierea unui popor în domeniile spiritual, estetică și o anumită consecvență acestora. Care intelectual, cultural. cred în rolul lor formator, sunt călăuze pentru cititorii Mi-am propus să pun degetul, oricare ar fi acesta, neinițiați și educă gustul marelui public. fie și cel mic, pe o rană relativ nouă a începutului de mileniu: lipsa cronică a finanțării revistelor, în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie 5-18

Dincolo de pământ

Lungu Lenuş Respiro Respirații tăiate de vânt, de cuvinte teamă de întuneric, de neant de vise, de înfrângeri de umbre, de mine, de tine destinul ne aruncă în față totul mă pierd în magicul clipei să plec departe de mine.

Clipe de vise Pe clipe de vise ascund tăcerea-n jar în liniștea serii iubirea sărută fiorii ce leagănă ramurile în noaptea înmiresmată de flori ploaia dansează și cântă a sete de dor vântul adie în mii de dorințe

Când nu voi mai fi la mormânt să vii cu săruturi să-mi presari flori de gheaţă argintii înspre cer tu să priveşti mâinile să le împleteşti viaţă de vrei să-mi dai din pământ să mă ridici din îngeri să mă refaci cu crini albi să mă îmbraci suflu prin sărut să-mi dai freamătul vântului geme peste chipul palid făclia arde la căpătâiul meu buzele îmi sunt reci în veci iar tu să mă veghezi.

Marea tăcută stranie, ascunsă, din gama culorilor vrea să-mi lase contur de inimă și de călcâi pe netezimea zării

scutur cuvântul în clipa tăcerii m-ascund.

Mă lepăd

Pe un praf de vânt sunt tot ce nu sunt stau la umbra zilelor privesc cu dor în al meu zbor trecând ușor lăsând un gol mă îndrept spre apus cu gândul frânt mă lepăd de legământ.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

File de jurnal, frânt-uri de gând - 35

Zinca Iulian Marius File de jurnal, frânt-uri de gând - 32

Vrei să „zbori”? Îndrăgosteşte-te. Ai timp să (re)devii pământean, după. Iubirea nu e pentru oameni (deşi, doar, din ea se hrănesc). Eternă e cât viaţa...

Doar iubirea îţi dă putere. Când o să iubeşti, vei trăi dincolo de trup, de pământ, de fluturi, fără Suflet. de cer şi eu... File să fiu, acolo, să (te) privesc cum dragostea înfloreşte tot şi toate în Suflet.

File de jurnal, frânt-uri de gând - 33 Ieri, da, parcă ieri era când am primit două palme. Nu ştiam, nu ştiu nici acum cum să le privesc. Zâmbesc. Am stat să mă gândesc la ele, la momentele ce-mi treceau clipe-clipe prin ochi, uneori cu teamă, uneori cu scrâşnit de dinţi, uneori cu ne-răbdarea aşteptării. Erau palme ce-şi purtau şanţurile de dor, ce mi-au purtat zborul, ce mi-au ridicat căderea. Uneori mă usturau lacrimile, alteori mă mângâiau. Azi, ce primesc? Da’ mâine îmi va fi şi mie rândul... 6

să-ntorc obrazul inimii pentru Suflet?

File de jurnal, frânt-uri de gând - 34

de jurnal, frânt-uri de gând - 36

M-am (a)plecat la poalele cerului să mă tac, să mă scriu, să mă uit... în zarea (a)prinsă, zălog, după Suflet, singur.

File de jurnal, frânt-uri de gând - 38

Hei... Voi ştiţi de noaptea asta-n care şi stelele au obosit să stea pe cer? Încep, se curg, se cad într-un dans dacă ştii să-l aştepţi. Eu, eu nu mai pot, mă înnarmez cu tăcerea şi-mi (mai) iau o doză de aşteptare. Alerg să mă aşez sub cerul din privire, cerul din lăuntru, poate, se-ncumetă să calce zborul, să m-ajungă în noaptea asta, lumina unei stele – Sufletul meu.

Demult, de demult, clipe înşir în şir şi mă enervez cu tăcerea, De-ar ştii el că mă (cu)tremur lacrima să-i fie mă enervez cu vorbele. oglindă, să nu greşească drumul, m-ar ţintui Să-ncerc şi invers sau... Mă (mai) gândesc. Totul e în Suflet, nu în într-un loc, să nu (mă) pierd. minte. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Giurgiu Era cocoşilor ignoranţi Munții- în făcări stau îngenunchiaţi în faţa altarului chemând izbăvirea cerului plouă cu scrum şi se aşterne cenuşă peste bucuriile verii vulturii au ajuns sinistraţi iar cocoşii de munte s-au stins înbrăţişaţi cu iubitele cerbii şi-au pierdut coarnele şi urşii plâng cu ochii răniţi şi labele arse pribegind printre cioturi şi scrum azi din nou s-a înfuriat cerul îi fulgeră ochii și-i tună răguşit glasul balaurului de gheaţă contra ignoranţilor oameni şi legilor lor – ascunziş pentru criminali în valuri de ceaţă micul căţel al pământului samurai la curtea furtunilor şi-a disputat cu Caronte graţiile frumoasei Milky Wai la ceasul serii sfâşia oglinzile apelor cu trombe şi săbii de cristal argintate arunca pe gurile iadului Cenuşăreasa cu veşmintele sfâşiate pe sub rădăcini plângea amarnic ascunzându-şi faţa neagră între şerpii din plete cerberul îşi scutura coamele cu furie oarbă sub platoşa mileniului trei rătăcitor pe corabia fantomă; marea vomită pe punte cadavre cerul scuipă scârbit de atâta otravă orbul găinilor s-a pogorât

Vrăjitorul tenebrelor Mă privește sceptic iar duhul sorții se preumblă umbre pe cerul nopții și șoapte sinilii se ascund în ungherele anilor tulburi se înclină amenințător balanța dezechilibrelor în lume un duh întunecat răpește zâmbetele însorite din ochii oamenilor desenând în schimb măști de clowni triști un vrăjitor nebun pe-o mătură călare trasează cărări zănatice pe cerul nopţilor cu stele proferează blesteme și prevestiri rele e vrăjitorul tenebrelor, joacă la zaruri șansele oamenilor, viitorului îi stropește fața cu sânge și durere. A răsărit steaua lui din groapa lumilor apuse și întunecă soarele cu umbre adânci din păcate din gânduri negre, plânsul celor loviți de fiarele tiranilor. Pe caii albaștri din adâncul oceanului se ridică spectral umbra archanghelului scuturând supărat lanțurile ocnașilor și se avântă spre înalturi să elibereze surâsurile din tenebre fulgerând din priviri temnicerul.

demon-linţoliu peste mintea coloşilor a infestat cu pecinginea era Cocoşilor. anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cristian Pop Shortcut-ul unei după-amieze

Citeşte-mă în timp ce-ţi scriu un poem ecumenic

E-un timp schilod, cu o rană sângerândă, ca un mic portal deschis spre durerile din bătătură. Dintr-o eră nouă lumea a primit Aici, împrejurul e-o dimensiune superioară, un buchet de flori de crin imperial. formată din suferinţe de acelaşi grad.

Aroma a invadat împrejurul lumii

Neputincioşi şi nevăzători de Dumnezeu

iar oamenii şi-au inventat aripi,

dăm un refresh încrezător tuturor nimicurilor,

zburând spre orice altceva,

facem update bârfelor despre lună,

ca nişte stoluri fără busolă

rescriem cu şoaptele de sub taste:

ce-au dezertat din ospiciul lor,

balade cu păsări născute în cer

sperând ca după un colţ de cer

deasupra unui ocean destrăbălat

poate e, o vreme mai bună.

sau oda unui moment împăiat cu răzvrătire.

Dar neştiind legile aripilor cerului

Am devenit marii donatori de astenie!

nu reuşesc zborul frumos al cocorilor.

Poemului ce latră prea tare nimeni nu-i găseşte adăpost.

Dans Uneori mă simt ca la cinema, privind ce poate face trupul meu. Trebuie să-mi golesc recycle bin-ul amintirilor. Trişorii zâmbetului Îmi simt inima tristă ca o ghetuţă,

dansează hora boierească,

scheunând după gratii costale.

la palat.

Cineva

îi

aruncă

nişte

unghii

porc În jur doar horă ofiţerească.

proaspete,

Ceilalţi: aluNelu.

împreună cu povestea lor.

O parte dansează ghimpele,

În ochii ei citeşti doar referate despre tăcere

alţi doar ungurica.

şi umbre gălăgioase.

În vacarmul petrecerii

Tu nu faci nimic!

dansăm cu toţii,

Mănânci pufarini coloraţi

ca şi când nimic rău nu s-ar întâmpla.

şi te holbezi întrebător,

Noul an vine deghizat

la fiecare trecător.

într-o femeie frumoasă,

Îţi dăruiesc braţul, ca sprijin când dormi,

pe care curge o rochie purpurie.

cu celălalt te voi apăra de misterele vântului.

Ea încearcă comunicarea prin iris. Captivaţi de imagine

N-am putut să sar din turnul Eiffel ca un ateu,

o invităm la dans,

am simţit în ceafă respiraţia unui Dumnezeu.

întrând în noul an,

Oamenii se schimbă repede în spatele meu

în paşi de fals.

şi nu mai ştiu drumul înapoi, spre omul din mine. Mi-e teamă să nu devin ceea ce cred ei că sunt.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Friciu Ioan Unde lemnul cântă In memoriam, maestrului lutier, ROMAN BOIANCIUC

Sonet cu fluturi In memoriam, ALEX TATU, Absolvent al Facultății de biologie

Cu muncă, cu răbdare și migală Maestrul a făcut să cânte lemnul,

Plâng florile și gâzele pădurii

În codru pe molid și-a pus însemnul

Și munți cu frunți înalte lăcrimează,

Să plămădească prima lui violă.

Când viața unui tânăr se retează Strivindu-se-n capcanele naturii.

Atunci, îndată i-a venit îndemnul Să facă-n țara asta, mare școală

Albastrul cer, atunci se-negurează,

Cu ucenici de spiță mondială

Prin văi se mișcă umbrele-nserării

Să țină simfoniilor isonul.

Ce se ridică spre întinsul zării Și tot ce-i vietate se-ntristează.

Când maiestuosul spirit priveghează În locurile unde lemnul cântă,

Pe lespedea de piatră priveghează

În simțul meu adânc reverberează

Cu jale, un stol de fluturi aurii

Orchestrele pădurii ce mă-ncântă.

Și zumzet de insecte încetează Căci vin și nimfe în straie alburii.

Lutierii-s adormiți ca-ntr-o lumină, La cap le cântă trist o violină…

Din alte sfere tânărul veghează Cum pe Terra ființa se-ntrupează.

Rondelul buburuzei Că toamna e aproape Îi dă de veste-o frunză, Se-ascunde-o buburuză Sub ierburi să se-ngroape, De friguri ca să scape

Ea își găsește scuză, Că toamna e aproape Îi dă de veste-o frunză. Pe vatră-și trage spuză, Veghează-ndeaproape Ca larva cea lăhuză, Să nu se-nnece-n ape, Că toamna e aproape.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dar strada-i pustie

Mihai Ștefan Arsene

și am uitat să ajung

au apărut semne în pietre

e noapte târzie și din caldarâm sar broaște țestoase uscate apartamentul e gol patul e gol

au apărut semne în pietre

gândurile sunt pline toate

pe fiecare rocă e un adevărat mesaj cei ce nu știu întreabă praful care se așterne cât spațiu e între noi și cât necaz

e noapte târzie și încerc să adorm luna e vela corabiei date năstrușnic e somnul

nori sedativi se tot încurcă între stele nu știe nimeni câte vieți pierdute în aburi de extaz

cromatic e domnul doar eu sunt de vină că nu-și mai găsește drumul

trec ciclu după ciclu

omul

prin perdele euforice de haz și iată-s tot mai mulți cei ce le descifrează ghidușe urme scrijelite

pe turle creşte iarbă

prin topaz lumina de pătrunde virează și înghite ziua pierdută și amintirea

pe turle crește iarbă

unei goane nebune după strălucirea

nimeni n-a sădit-o

ilogică imberbă și nepăsătoare

rugile urcă mai greu acum

și zei și zee se afundă în rutina

căci timpul e de primenire

citirii semnelor ce au apărut în pietre

doar pentru unii noi restul

mă uit în oglindă

bem apă și ne opintim prin zile trecătoare să redevenim oameni

mă uit în oglindă și nu am chip îmi lipsesc esențial și gura și ochiii și nasul iubita mea când a plecat a luat cu ea

inima bate

și părul și urechile și buza sunt doar amintirea pe o poză

inima bate ca o curtezană dansând pe mese-

ce mâine a dispărut mâncată de cariu

ndoliate

mă uit în oglindă și nu am mâini

la o fereastră iubita arde scrisorile nescrise

10 iubita mea m-a scris cândva

ideile-nchinate

și m-a imaginat scriind acele versuri

se îngână luna secerătoare cu promisiunea

acum m-a uitat

unei zile apte

și am dispărut în eter cu tot cu iubirea

cine mai știe cine mai crede cine mai așteaptă

în oglindă nu se vede nimic

păsările să se întoarcă din țările calde inima bate ca o mustrare printre sticle sparte

e noapte târzie e noapte târzie și plouă dramatic picăturile ropotesc enigmatic vântul șuieră și învăluie case pe rând tu iubită ești

la o fereastră iubita cerne lumina unei zi pătate aritmic cântă toaca nefiresc în miez de noapte poate dorința poate căința poate voința să îi aducă omul pierdut în vise ondulate inima bate

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Măria sa, ţăranul român tristih

Costel Avrămescu De profundis Pe unde-am deschis ochii mirați către lume Și mi-am petrecut pașii șovăielnici un timp, S-au răzlețit doar amintiri și câteva albume De holograme-ngălbenite căzute-n contratimp. Nu mai fulguiește gratuit toată iarna Ca o despletire de cireși în primăvară; Doar iluzii zadarnice mai deschid lucarna Pe trasee ce suspină-n memoria primară. Pe zariștea zdrențuită de ciulini și ghizdei, Deasupra casei bunilor, acum, fără șindrilă și ferești, Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, din bătrânii tei, Corbii lansează raiduri, altădată, nefirești. Satul pe care l-am lăsat departe-n copilărie Nu mai firuiește în aceleași pietre de hotar; Pe unul din brațele râului devenit dantelărie, Ard șuvoaie de lacrimi în drum spre-avatar. Pe ulița pustie, o explicație încerc să-njgheb: Cum toate astea ca-ntr-un vis s-au petrecut!?! Cu-o jalnică părere de regret, ajung să mă-ntreb: A fost aievea tot ce-n galopul anilor a trecut!?!

Ţăranul român, făcându-şi din suflet săpăligă, Cultivă ogorul şi cu lacrimi de suflet îl irigă Să poată răsări soarele nostru de mămăligă.

Fatalitate - distih Asemenea aripilor cu zboru-n picaj, Nisipul clepsidrei nu cunoaşte blocaj.

Eternul trubadur - tanka Cântul de greier – În foşnetul frunzelor Îngălbenite, Cu fiecare brumă, Tot mai atonalizat.

Credinţă - haiku Numai inima Poate atinge cerul În astă viaţă.

Între croznia de-amintiri și uitare prinsă, În dangătul clipelor nesfârșit-trecătoare, Lumina zilei apune din ce în ce mai plânsă Încercând un leac efemer tăcerii care doare.

Ispita - catren

Când năzuința-i insuficient dospită, Mă dor cu nopți zilele ce trec nepăsătoare; Pașii spre mâine, doar o vicleană ispită Grăbită să prindă dimineața următoare.

Poetul - haiku Doar inima lui Poate inventa rime: Sufletul epic.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ovidiu Dinica Craiul norilor ca să pleci din lume

librăria printre genele timpului visez vechea librărie a orașului unde printre crăpăturile din zid intrau șoarecii să-și găsească ascunzători calde în filele cărților unse cu degete lipicioase de bomboane linse pe îndelete pe acoperiș ploaia își făcea veacul spălând cocoșul de tablă și etajerele cu cărți de la mansardă ușa scârțâia împinsă de vânt copiii întrebau de Jules Verne și Dumas domnișoara învățătoare căuta cărți pentru premii școlare în pomul streașină se coceau mere roșii astăzi merele sunt de ciocolată în rafturile cofetăriei domnișoara învățătoare caută bomboane fondante pentru premii doar cocoșul de tablă prinde viață în bătaia vântului

râcâi pământul cu unghiile câțiva pași mai spre dreapta urci pe treapta cerului de mână cu popa și dascălul pe la jumătatea scării rupi din tăcerea pomenii să-ți ajungă cât pentru sărbătoare să nu scapi balustrada ascunsă printre nori până sus sunt câteva vămi servite cu slujbe și cântece bisericești mergi și tu unde zorile se unesc cu bucuria cerului gata să te primească îngerii să te lepezi de păcate pe calea luminii să îmbraci straie de aer să te vadă morții tăi cum stai drepți între drepți nu mai umbli desculț după pofte lumești

amiaza mamei herpes la uzină toți aveam herpes uni de la gândit 12

alții de la tăcut și privit cu jind cică tăcerea separă iluziile în virtutea aerului îndelung respirat toți știam mersul târâși mai știam cum se fac și desfac șuruburile unii mai îndrăzneți copiau cuvintele amestecându-le cu lumina nu doreau să-și știrbească reputația de făptași mărunți la orele de igienă uzina bolnavă de herpes funcționa după program de vară cu infuzii de concedii medicale

mama cu respirația taie imaginea dantelată a zilei în cuvinte caută lumina în camera ce are căldura îmbrățișărilor soarele duce visele lăsând în univers săgețile să acopere spațiul cuprins de gândurile ce tulbură liniștea casei din tăcerea revărsată în prag de moartea tatei inima mamei învață să măsoare așteptarea în calendarul cu sfinți

și ispitit peste gard TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniţă Temei

faţă de argintul lunii împrăştiat şi ţipătul neştiut pe care zăpada îl acoperă cu nenumărate stropiri de stele să nu mai doară atât

Nimic

Horele frământate pe mărgăritarele ierbii, doina frunzelor în toamnă, buzele adăpate cu rouă de stea le ţine pămîntul într-o regală cunună.

Nu poţi face nimic aşa a cântat cucul, vântul îşi vopsise părul-n albastru, câinii lătrau plini de tristeţe. Ochii trădau, că nu poţi înţelege, că tânărul devine bătrân, floarea se schimbă în măr şi după toamnă vine iarna. Trupul e bolnav şi îngerii cântă…

Deasupra cântecul luminii, era altul, din altă lume nu se potrivea cu geamătul munţilor. Tu umbră, mai departe treceai…

Bilet

Pe drum Pe drumul verde al ierbii Se desprindeau minuni, Străfulgerări din fiecare, Reflecţii ale răsăritului şi apusului Fluturi ce scuipau inserarea. După câte ţin minte, Într-un târziu primăvara a nins cu ghiocei

Adâncurile în care se scăldau stelele înfloreau sub veşnicul zâmbet pe care reverenţa dumnezeirii o da în cinstea poemelor iubirii. Dacă citeai printre rânduri, propriul urlet, agăţa toţi fluturii, ieşiţi din crisalida frumosului pentru sonata trandafirilor. Femeie blondă, cu incantaţii dulci, ai căzut pradă amăgirilor gheţii, plătind pentru visul florilor ce se împletea cu sărutul serii pe mânuşiţa ta. Nemărginirea lunii să facă codrii poeţi, să-ţi scrie despre arderea nevăzută, umbrele argintoase peste râuri, să preia durerea-n binele curgerii amurguri deschizând evantaie.

Taina Vorbeai de milă. Cal nărăvaş galopând spre Pădurea Albă De multe ori splulberată de câinii flămânzi ai visului. Referiri la abuzul animalelor pe care-l aveau vârfurile fagilor anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Marele confluent

Maria Ileana Tănase Vis verde Înfăşurată-n visul nopţii, croşetat cu fir din şoapte, nu-nţelegeam cum, zorii au mai deşirat o noapte. Chiar şi Luna e complice, altă noapte albă-n gene, dar n-a vrut ca să abdice, până n-a venit Moş Ene. În fereastră stă la pândă, noua dimineaţă din gerar, iar noaptea este flămândă, fiindcă-i iarnă-n calendar. În zori visul s-a destrămat şi Luna s-a dus la culcare, la noapte va fi iar croşetat

Alerg, din greu, pe pista unui gând, târziu am înţeles că timpul nu dă rest, peste duritatea tăcerilor am presărat rozmarin până s-au destrămat în versuri însetate de buzele amintirilor... un revers al medaliei, fără de care tăcerea ar fi ajuns năucă, iar foșnetul gândului nu s-ar fi condensat, în boabe de rouă, sub podul palmei. Apele emoțiilor au spart digul adâncurilor şi cuvântul spirală şerpuieşte, între malurile poeziei, până la întâlnirea cu marele confluent, cititorul!

din alt fir, dar verde culoare.

Puzderie de gânduri De multe ori, am simţit prea apăsat, talpa vieţii, iar condurii gândurilor s-au tocit de atâtea drumuri, înainte şi înapoi... Dar noroc cu răbdarea, între timp, a ajuns şcolăriţă 14 s-a aşezat în prima bancă, este tare conştiincioasă (speră să primească coroniţă) şi sub peniţă caligrafiază gândurile, ca drumuri-vindecări. Cândva, aveam încălţări multe, puteam să deschid o consignaţie, în ani, rezervele s-au diminuat, achiziţiile au intrat în insolvenţă şi cu toate astea, m-am pricopsit cu o puzderie de gânduri... Unul şi-a „rupt pingelele”, căutându-te!

Aripi din gânduri Cândva, m-ai întrebat de ce sunt tristă? nu am dorit să-ţi dau răspunsul aşteptat, o lacrimă, şi astăzi, suspină-ntr-o batistă, simplu-argument că iubire te-am păstrat. E mult de-atunci şi totuşi... atât de puţin, căci sufletele se-ntâlnesc printre cuvinte, timpul hain nu va-ngropa dorul-sanguin, chiar dacă, deseori, şi tăcerea mai minte. Dar s-a-ntâmplat într-o toamnă la iuţeală s-ajungem pe-un drum cu sensuri opuse, inima nu ţine cont de direcţii, n-are sfială şi gândurile nebune au rămas nesupuse. S-a şters avatarul cuvintelor, fără chenar, doar foşnetul gândurilor respiră prin clipe, culoarea viselor va decora pereţii din altar, iar în gânduri, mereu, vor creşte noi aripe.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Efemeride (30)

Gabriela Mimi Boroianu Efemeride (28) Poartă pe umeri sângerânde rănile de unde au fost smulse aripile pană cu pană vis cu vis până nu le-a mai rămas decât un trup dezgolit de cuvinte ars în rutină

când ești tristă în ochii tăi văd curcubeul și se intinde așa ca un pod între carnea ta și carnea mea îmi simt inima strânsă în pumnul căprui al ochilor tăi iar adierea genelor își suflă blând alintul

Îngeri sacrificați deznădejdilor cu memoria credinței virusată așteptând apocalipsa efemerului

să nu simt când durerea ta trece în mine... până când tristețea

Efemeride (29)

nu s-a instalat definitiv ca o toamnă rătăcită în ochii mei

plouă umbrele grăbite își poartă secretele ascuse pe sub lacrimile norilor negre verzi albastre... la fel de mohorâte ca cerul vântul plictisit și enervat de stăruința lor de a-și urma nefericirile pe străzile zgribulite ale vieții le mai azvârle câte-o șuierătură nervoasă

numai tu și umbrela ta roșie te bucuri ca un copil ți-am privit tălpile atât eram de convis că vei dansa desculță

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu Doftoreanu

Tangoul vorbelor goale

Tangoul ultimului vis Motto: Devenim ceea ce suntem. Constantin Noica (1909- 1987)

Motto: Un damen tango va urma Vioara coboară din stele Pe valuri de azur inima Suspină şi râde ca ele Cornel Balaban – Damen Tangou din volumul „Drumul Cuvintelor”

Desțelenind ultimul vis În căutarea timpului promis,

Să ne învețe ce înseamnă permanența!

IUBIRE EGOISTĂ... NU EXISTĂ! Iar dacă totuşi se insistă... Şi ne dorim s-o denumim aşa... pentru a şti de ce să ne ferim în viitor, Nu e deloc uşor! Ea e o... patimă care persistă! Nu trebuie ca pentru ea să folosim Acest cuvânt sublim Ce nu rezistă la o simplă zguduire: Aceea nu-i iubire! Aceea e pedeapsă şi-ţi trebuie-ngrijire! Fiindcă iubirea nu e proastă! Iubirea este altruistă şi rezistă,

Desțelenind ultimul vis

Aşa cum ne-a-nvăţat... Isus

Am încercat să aflu-n mod precis,

Când a răspuns, prin pildele care le-a dat. La întrebarea pusă de apostoli pe-nserat. Dar noi de fapt nu evităm acest păcat! Dovada stă-n concesiile făcute ani întregi, Când n-ai ştiut ce să..alegi! Nici azi, ... răstălmăcite, ... nu le înţelegi?! Apar ca vorbe ce s-au îndesat neîncetat În numele unui cuvânt curat

Am constatat că... totu-i compromis, Deoarece i-am neglijat esența Și nu i-am mai permis prezența În lumea traiului real. L-am condamnat cu-n gest banal Când am crescut Și... nu am mai crezut În Moș Crăciun și-n iepuraș Fugind rapid, ca niște lași, De sărbătorile ce-aveau intenția

De s-a prescris greșeala... Și-a fost uitat Momentul ăla delicat, în care sentimentul, C-am fost abandonat,... m-a încercat! Dar drept să spun am renunțat 16

Când am simțit că am fost defrișat Tăiat ca rădăcină, de copilărie Și de a ei magie... lepădat Atunci

când

adevărat!

mai

crezut

cuŞi dacă totu-a fost... făcut de mântuială, Făcându-l să devină mai târziu doar… VORBĂ GOALĂ, Atunci să nu te miri că ştiu… Când sufletul îţi e pustiu! ... fiindcă Greşim: E inuman s-o definim iubire Ştiind că ea aduce doar nefericire.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurelia AlbAtros Mi-e sufletul Mi-e sufetul un cuib de rândunele în primăvara ce schimbă amintirile, subtile și fugare, în vise ce pot deveni reale. Mi-e sufetul o mână albă plină cu inele precum o salbă ce are firul vieți-n toamnă iubind parfum de roze-n vară. Mi-e sufletul un prinzător de vise ce râde la fiecare atingere când adierea vântului aprinde felinare în nopțile verii care vine. Mi-e sufetul un lan de maci rătăcitori prin vise, destoinici lasă-n rouă dimineții versuri și poeme din nopțile târzii. Mi-e sufletul un corăbier, când pescărușii îl sărută-n raza lunii și-ascunde-un vis stingher printre valurile ce se sparg și dau fiori.

Încercând să descifrez enigma, prin care gândul se răzvrătește-n poezie, am descoperit, după multe căutări, tangoul permanent în care sufletul trăiește.

Cu aripi în gând Peste lumi nenumărate cu aripi în gând voi străbate văzduhul meleagurilor îndepărtate colorând cuvântul. Printre fire sclipitoare praf de stele călătoare vijelii de vise cântece de vânt șoptit val de voci dincolo de mare am să dăruiesc cuvântului zbor de albatros. Pentru că... cuvântul fără rost ajuns în zări albastre se uită și nu-i frumos!

Dă-mi nemurirea lunii în iubire, împletește-mă într-o galaxie pe cerul lunii care trece și du-mă pe-un țărm uitat de lume să ne iubim în nopți de catifea, nebune!...

Cu sufletul într-un tango permanent

Când raza de lumină, ce-mi luminează poezia, mă inundă, nu mă întreba unde-mi zboară gândul voiajor... M-am întrebat mereu: De unde vin aceste gânduri și visele-mi trezesc rupându-mi toate stăvilarele prin care rațiunea le oprește? anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mija Nicoleta

Este cu adevărat iarnă... Fulgii de nea

Dă-mi mâna să păşim amândoi, Fulgii de nea ning veseli peste noi.

Un drumeț trece pe stradă, Alunecă, este gata să cadă. Cerul începe iar să cearnă, Este cu adevărat iarnă...

Gerul desenează o pictură minunată, Pe la gemuri zăpadă pune, Iar în suflet povești spune. Vântul cu a lui rece goarnă Este cu adevărat iarnă...

Prin tainice simţiri de noi luminată. Fulg după fulg ne mângâie chipul, Nu mai vedem cum se împrăştie timpul, Zăpada iubirii noastre să vină peste noi,

Totul este înghețat și nins, Parcă frigul ei m-a cuprins. Ninge peste noi cu lumină, Este cu adevărat iarnă...

În seri fermecate ştiute de amândoi. Luminate de zâmbetul iubirii nostre, Stelele ard tăcute în nopţile albastre. Se aude un murmur de calde şoapte,

Pe căciulă cade promoroacă, Fulgii frumos se mai joacă. Cerul multă zăpadă toarnă, Este cu adevărat iarnă...

Privesc sclipirea ochilor în noapte. Dă-mi mâna în prima noastră iarnă, Cerul, fulgii de nea tainic să cearnă.

Printre gene un vis se strecoară. Fulgii pe la fereastră zboară. Ascund visul iernii într-o pernă, Este cu adevărat iarnă...

Ninge, ninge cu ale noastre dragi trăiri, Zăpada iubirii ne-a nins cu amintiri.

Sonet CXVII Noapte lungă Gerul în casă iar mă alungă, O frunză este tristă la plecare. Cerul dăruiește fulgi la fiecare, Noaptea mi se pare mai lungă. 18 Deaschid geamul într-o încercare,

Fulgii veseli la noi vor să ajungă. Unul mai grăbit vrea să ne atingă, Totul este înghețat, în nemișcare. Mai scurte sunt acum toate zilele, Pe drumul pustiu vântul aleagă, S-au acoperit de zăpadă străzile. Bradul acoperit de o albă glugă, Fulgii acoperă grăbiți toate urmele, Vântul cântă la geamuri la orgă.

Sonet CXVIII Este ger! Bine mai este lângă sobă, Este din ce în ce mai frig. Mănânc cu poftă un covrig, Pleci din casă în mare grabă. Un fulg la geam se plimbă, Vântul nopții este mai aprig. Tu pleci...eu mai tare te strig, Ai pe chip o albă podoabă. Vrei să aduci lemne în casă, Pe gene o albă înghețată salbă, Strălucește și este luminoasă. Poate mâine iarna se schimbă, Sunt acum mai morocănoasă, Zăpada s-a cuibărit pe cujbă.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Violetta Petre Şi cum să trăiesc? Rânjeşte satana cu trei guri deodată Şi-njură de mamă, scuipând în copii, Veninul le intră în sânge şi cată O cale s-ajungă în rai, din pustii. Paingii dansează la braţ cu durereaOrgie cu surle şi slute viori. A cui este umbra, a cui este vrerea Că-ngroapă lumina din stele, în zori? Cuvintele cad secerate de moarte Cum cresc ghilotine pe câmpul de maci! Noi trecem prin viaţă-aşteptând paşapoarte La porţile iadului fără de draci, Că demonii-şi bagă, azi, coada în toate Sub ceruri dospind tragedii fără leac, Din noi, niciun înger, pe dracu’ nu-l scoate

Nu vă uitaţi că ochii-mi nu mai sunt Aşa de mari! Furtuni i-au răscolit. Şi nu-i decât un simplu amănunt Un rid mai mult pe chipu-mi chinuit. Nu e de râs, nu e de plâns, să ştii Străine, este boală ce se ia, Căci anii tineri nu îi mai învii Şi bătrâneţea vine-n calea ta Cu fiecare vorbă ce-o arunci Fără discernământ, copil ce eşti! Şi când vei fi ca mine-abia atunci, Anii ce-i ai îţi vor părea fireşti. Eu n-am să râd, de-n lume voi mai fi, Doar îţi voi aminti de-acest moment Şi nici cu alţii nu te voi bârfi. Ştii, tinereţea, e doar un fragment Din drumul ce-l avem de străbătut. Sfârşitul este chiar în început...

Şi cum să trăiesc, să nu plâng şi să tac? M-aş duce în junglă, cu lupii-mpreună Să dorm într-o grotă, mai bine mi-ar fi. Mi-e frică de oameni, când ura-i adună 'Ntr-o şleahtă de fiare,-ntr-un val de stihii. Şi, Doamne, adună-ţi puterile toate Şi dragoste-aruncă, aici, pe Pământ!

Că mor toţi măslinii şi nu se mai poate, Ne moare albastrul din noi şi Cuvânt.

Sfârşitul este chiar în început... Şi dacă ani s-au strâns pe umeri goi Şi-au nins zăpezi şi vieţi au troienit, Gust azi din amintiri şi gust din noi Şi-s fericită c-am îmbătrânit.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

de zidurile camerei.

Agafia Drăgan Vis

Deschide fereastra să iasă! Simt tălpile cum se afundă-n clipă. poate nu a fost decât un joc al iubirii

Se făcea că eram aripă de apă și frunze căzute din ochii mamei nu-mi aduceam aminte să fi fost pasăre vreodată doar mirosul de țărână sfărâma carapacea în aerul încărcat de iluzii se făcea că eram pasăre între două ceruri necunoscuta care îmi împrumutase chipul se interpunea ca o perdea între oglindă și înalt de aici din acest adânc simțeam cum mă ridic cum încolțeam într-un pământ frământat de dorinți nu-mi aduceam aminte să mai fi zburat vreodată

plictisită de eternitate. Ştiam că ai să pleci gândurile prinse ca într-un cortegiu tragic mustesc rana sub paşii umezesc ţărână cu fiecare minciună pe care mi-o spui în absenţa ta rămân cu o închipuire de aripi mă tem să nu ghiceşti ceea ce este dincolo de zâmbet să nu-mi tulburi amăgirea în care mă ascund picătură cu picătură fir cu fir un azi în care tu rămâi cu mine până când aud cum urlă lupii în secătuirea dintre noi şi într-o emoţională hibernare aştept cutremurul

se făcea că eram scânteie coboram din noapte precum o pasăre deasupra clipeau umbre îngenuncheate și toți morții mei ca niște torțe palide din care-mi furam aripile nu-mi aduceam aminte

să fi fost altceva doar frica de cădere Şah-mat suntem doar noi, fiecare cu singurătatea lui. Pasărea din inima nopții clatină tăcerea împietrită-n aer. Îmi faci semn s-o las, să-și potolească setea. Drumul ce-i stă înainte pare fără sfârșit deși mai este atât de puțin. Ne-am asumat orice risc când am pornit până și pustiul… se izbește

o altă revărsare a iubirii. Rătăciri cu sufletul vânăt încătuşez gândul la crucea dintre pământ şi cer să nu-mi aducă urmele în faţă sufocată m-aş apuca să priveghez vestirea ecoului cu pasul îngânat de ritmul celor care mi-au fost ziditori întru mine abecedarul prin care mă vestesc în drumul spre mâine până când am să mă găsesc ridicată într-un punct şi mână-n mână cu EL într-o necesară rispire să-îmi aflu rătăcirea. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Vă informez scumpă doamnă, pentru cultura dumneavoastră generală, că de azi dimineaţă am Dandu Briel primit opt apeluri pentru bărbaţi dispăruţi şi toţi erau modele iar unul era chiar la amanta lui, tot model şi „– Mă duc să duc GUNOIUL!” ea, e drept! De regulă ei ajung la secretarele lor şi acolo este şi primul loc în care îi căutăm. E adevărat că niciunul nu plecase să ducă gunoiul aşa ca al – fragment din cartea apărută la Editura dumneavostră, ori e foarte abil ori foarte prost. Vă Pim, cu sprijinul Bibliotecii Cronopedia – mai rog să-mi spuneţi dacă soţul dumneavoastră a . mai lăsat ceva acasă, buletinul, cartela de metrou, portofelul, cheile de la maşină adică, în general dacă – Da nene! a auzit răspunsul. astea au „rămas” sau nu? – Nu sunt el şi nu ştiu pe unde umblă, credeam – Asta am verificat şi eu prima dată cu toate că că e cu dumneavoastră! nu lucrez în poliţie dar sunt o mare admiratoare a – Nu e cu mine doamnă, de ce să fie? serialelor cu dumneavoastră şi vreau să vă spun că – Nu ştiu ce să mai cred că a plecat de peste o absolut toate lucrurile lui sunt acasă, toate actele şi oră să ducă gunoiul la ghenă şi nu s-a mai întors. toate legitimaţiile. Portofelul e cu bani în el şi nu pare – Eu nu l-am văzut şi stau de mai bine de o juma’ că a luat ceva cu el. de oră în faţa scării, dar o să întreb fetele de la – Atunci vă rog să-mi mai spuneţi dacă soţul curăţenie dacă ştiu ceva. dumnevoastră avea duşmani sau dacă aveţi idee ca proză 19-32

– Mulţumesc foarte mult, sper să se întoarcă cineva să-i dorească răul. Sunteţi sigură că nu a fost repede să stăm la masă, că nu s-a dus prea departe văzut de nimeni ieşind din bloc? dacă şi-a lăsat telefonul pe birou. El nu pleacă – Eu nu ştiu ca soţul meu să fi avut duşmani că el nicăieri fără el. era gata să-i ajute pe toţi şi nu s-a certat niciodată cu – Şi eu sper să revină cât mai repede ca să nu nimeni de zece ani de când locuim aici iar la serviciu mai fiţi îngrijorată! Oricum dacă îl văd îi spun să se nu ştiu să aibă probleme că el nu era cine ştie ce şef grăbească! şi doar făcea ce i se spunea. S-a făcut bine de seară şi a început chiar să se – Dar unde lucrează dânsul dacă îmi permiteţi să întunece şi el nu mai apărea. A stat o mulţime de vă întreb? timp în ferestră uitându-se de-a lungul aleii dar fără să vadă mare lucru. Lumina celor câteva becuri de pe stradă era şi aşa destul de palidă, iar acum cu lăsatul nopţii nu se mai distingea aproape nimic. Desigur că dacă îl vedea l-ar fi recunoscut imediat după siluetă şi după mers. Era un tip sportiv, care toată viaţa lui a făcut mişcare şi era perfect sănătos. Aproape de miezul nopţii doamna s-a gândit, după ce a sunat pe la toate cunoştinţele, fără niciun rezultat, să sune şi la poliţie. – Vă ascult doamnă ce urgenţă aveţi?

– Sunt foarte derutată că soţul meu a plecat de la prânz şi nu a mai apărut până acum. – Unde a plecat doamnă? – O să râdeţi de mine, dar a plecat să ducă gunoiul la ghena de pe casa scării. Nu şi-a luat nici telefonul şi nimeni nu l-a văzut să fi ieşit din bloc! – Doamnă, vă rog să mă iertaţi că vă întreb, dar este posibil ca soţul dumneavoastră să aibă o relaţie mai aparte cu vreo persoană de pe aceeaşi scară, sau să fie un jucător de şah sau table şi are un prieten în bloc? – Imposibil domnule ofiţer, nu cred că are pe scară prieteni pentru jocuri iar altfel este un bărbat model! anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Nu-i nicio problemă, lucrează la primărie, Dimineaţă la 6 când s-a trezit tot singură a fost funcţionar, la spaţiile verzi. Cred că numără metrii foarte tristă şi după ce s-a spălat puţin pe ochi pătraţi acolo şi calculează câte flori şi câte ghivece văzând ce faţă nedormită are şi-a făcut o cafea. S-a mai trebuiesc. Îi plac foarte mult florile. gândit că ar trebui să sune pe la nişte spitale sau, – Bine, bine, stimată doamnă, acum este mult doamne fereşte, chiar la morgă dar a zis că şi mai prea devreme ca dânsul să fie declarat dispărut şi bine este să aştepte să se facă ora 8 şi să sune din dacă până dimineaţă nu apare va veni cineva la nou la poliţie. dumneavoastră să completeze toate datele şi să vă La opt fără un minut a format numărul şi a lăsat ia o declaraţie scrisă şi semnată pentru anunţarea telefonul să sune până i s-a răspuns. Evident după unei persoane dispărute. opt că probabil era şi schimbul de tură. – Eu sper să apară şi să nu vă mai deranjez, dar – Bună dimineaţa! Spuneţi doamnă ce urgenţă chiar că nu ştiam cu cine să vorbesc, că rudele mele aveţi? mai mult râd de mine şi zic că mi-a venit şi mie – Bună dimineaţa! Am sunat şi azi noapte şi am rândul să-mi aştept bărbatul. anunţat că soţul meu a dispărut de acasă după ce a – Staţi liniştită doamnă că o să rezolvăm toate plecat să ducă gunoiul! problemele, doar de dimineaţă să ne anunţaţi ce s-a – Da, da, ştiu povestea că aţi fost înregistrată. Tot mai întâmplat! nu a apărut? – Am înţeles dar pe la ce oră pot să sun că dacă nu vine o să stau trează toată noaptea!

– Nu, şi nici nu am vreun semn de la el.

– Va veni la dumneavoastră, în cursul dimineţii, – Noi avem serviciul permanent dar cel mai bine un reprezentant al poliţiei şi vă va comunica el tot ce este să sunaţi după ora 8 când încep să vină cei este de făcut. care se ocupă concret de aceste probleme, noapte – Vreau să vă mai întreb, nu vă supăraţi, dacă bună! este cazul să sun pe la spitale sau în alte părţi. – Aşa să fie şi să nu vă mai deranjez din nou! – Nu este cazul pentru că noi avem un buletin Noapte bună! informativ pe care îl preiau toate spitalele şi în care La televizor erau numai reluări aşa că doamna a trecem, obligatoriu, persoanele dispărute sau fugite luat o carte să citească după ce a mai aruncat o de pe la azile sau alte categorii. Ei cum află ceva ne ultimă privire pe fereastră. Deja ştia tot neamul că i-a anunţă imediat. Aşteptaţi vă rog acasă să vină dispărut bărbatul şi unii chiar reveniseră cu cineva de la noi. La revedere! telefoanele, vezi chipurile de grija grijilor ei! Dar ştia – Mulţumesc foarte mult, aţi fost deosebit de ea foarte bine cu cine avea de a face. Nici chiar amabilă, am să aştept acasă. rudele ei nu o prea înghiţeau că era mereu aranjată La ultimele cuvinte şi-a dat seama că deja vorbea şi cochetă şi nu se neglija niciodată, ea pentru ea singură şi că doamna poliţist de la telefon probabil că fiind întotdeauna pe primul loc. Copii nu aveau aşa înregistra alt soţ dispărut. că singura ei grijă era el şi toată ziua robotea să-i

Nu a apucat să mai vorbescă la telefon cu alte spele, să-i calce şi să-l hrănească cum se pricepea rude sau prieteni că imediat ce şi-a băut cafeaua s-a mai bine şi niciodată nu a avut vreo reclamaţie. Ei doi s-au înţeles întotdeauna foarte bine şi încă şi auzit sunetul soneriei de la intrare. În faţa uşii era de la prima lor întâlnire s-au plăcut şi au rămas o puştoaică, evident că poliţistă după uniformă, dar veşnic îndrăgostiţi. Când şi-au dat sema că nu pot care nu prezenta foarte multă încredere, de parcă avea copii au refuzat să se ducă la doctor ca să afle acum venea de la discotecă. cine este de vină şi au acceptat cu greu situaţia, dar până la urmă în neamul lor fiind deja nepoţi şi nepoate au uitat că nu sunt şi copiii lor şi i-au ajutat pe toţi cum au putut. Au preluat uneori şi sarcina dusului la grădiniţă şi mai apoi la şcoală cu mare bucurie şi toţi copiii îi iubeau şi nu se dezlipeau de ei de cum apăreau, ceea ce mai stârnea uneori invidia părinţilor adevăraţi. Acum urma o noapte lungă plină de aşteptări şi speranţe!

– Bună ziua! Dumneavoastră v-a dispărut soţul? Pot intra să stăm de vorbă? Mulţumesc, a spus poliţista văzând aprobarea din cap a doamnei care ia deschis. – Doriţi o cafea sau altceva? - a întrebat-o cu gândul să fie politicoasă gazda.

– Nu mulţumesc, că am fost şi în tura de noapte şi mi-am făcut plinul cu cafea, poate doar, dacă nu deranjez prea mult, aş dori un pahar cu apă A mai aţipit, s-a mai sculat, s-a mai uitat la minerală. televizor şi aşa a constatat că după miezul nopţii pe – Carbogazoasă sau carbogazeificată? unele canale se dădeau filme porno, dar nu avea – Carbo cum vreţi dumneavoastră că la ora asta niciun chef să privescă prea în detaliu la viaţa altora nu mai contează! aşa că până la urmă a închis şi televizorul. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Vă aduc imediat!

stăm toată ziua în rapoarte şi completări de În timp ce doamna s-a dus spre frigiderul din formulare iar de jocuri pe calculator cred că nu am bucătărie poliţista a privit în jurul ei şi a rămas plăcut mai avut timp din liceu, însă avem specialişti. impresionată de ordinea şi curăţenia din casă. Era – Cel mai mult îi place, am văzut să rezolve evident că aşa arătau mereu lucrurile, că nimeni nu probleme de şah că îl văd cum stă o mulţime de timp stă să facă prea multă curăţenie în astfel de situaţii, cu ochii într-o tablă cu vreo problemă. Dar doar aşa ca să facă impresie. Toate păreau a fi la dumneavoastră aţi absolvit ceva cursuri de poliţie că locul lor având chiar o anumită armonie în păreţi extrem de tânără? aranjament. – Am terminat facultatea de poliţie ca şefă de Doamna a sosit cu paharul de apă şi l-a pus pe promoţie şi specializarea am făcut-o chiar în Statele tăviţă chiar pe măsuţa de lângă fotoliul poliţistei. Unite, la Chicago. – Vă mulţumesc foarte mult a spus aceasta şi vă – Şi de ce nu aţi rămas acolo? rog să luaţi şi dumneavoastră loc să putem sta puţin – Pentru că borfaşii noştri sunt mai inventivi decât de vorbă. ai lor! Am glumit, realitatea este că nu vreau să stau – Eu am cam spus ceea ce aveam de declarat şi departe de părinţii mei la care ţin foarte mult! am înţeles că trebuie să semnez un fel de cerere de – Este foarte frumos ce-mi spuneţi, să vedem anunţare oficială a unei persoane considerate acum ce întrebări mai aveţi. dispărute. Poliţista a scos din mapă două formulare şi le-a – În principal cam ăsta e scopul venirii mele, dar pus în faţa doamnei pentru completare. Aceasta s-a aş dori, dacă îmi permiteţi, să vă mai pun unele uitat la ele şi a zis: întrebări. – Cu negru sau cu albastru? – Bineînţeles că puteţi să mă întrebaţi orice că – Cu ce vreţi, doar să fie clar scrise să nu căutăm sunt gata să vă răspund, pe cât mă pricep. din greşală pe altcineva. – Am să vă întreb la început dacă soţul Doamna s-a întins după ochelari şi apoi s-a dumneavoastră era pasionat de jocuri de noroc sau aplecat peste formulare începând să scrie cât mai îi plăcea să parieze? citeţ. – Eu mi-aş permite să vorbesc la prezent de el! – Nu ştiu cu precizie ora la care a plecat să ducă – Aveţi dreptate şi vă rog să mă scuzaţi! gunoiul dar fiind înainte de masă cred că era puţin – Nu-i nicio problemă! Deci el nu are în niciun caz pasiunea pariurilor dar juca foarte mult şah la calculator şi îi plăcea să dezlege teste de inteligenţă probabil ca să-şi verifice mereu IQ-ul. Eu nu m-am amestecat niciodată în aceste ocupaţii ale lui şi doar câte o dată, când mi se părea că stă prea mult la calculator mai făceam şi eu ca orice femeie, o verificare a domeniilor accesate cu o zi înainte. Asta doar atunci când pleca la birou, că dacă stai acasă înveţi tot felul de lucruri utile. – Şi aţi constatat ceva curios?

– Niciodată, doar că joacă şah cu parteneri online şi probabil că asta îl obliga să stea la calculator mai mult sau uneori chiar în timpul nopţii atunci când juca probabil cu cei din America. – Acum, aşa ca o curiozitate, aţi văzut şi scorurile, adică stătea cu folos la calculator sau mânca bătaie de la toţi adversarii şi atunci era doar o pierdere de timp? – Aici cred că nu prea mă pricep eu, cu toate că nu cred că scorurile pot fi măsluite, dar din ce am constat nu a luat niciodată bătaie de la nimeni, dar probabil că nu ştiu eu să caut şi scorurile adversarilor şi atunci le găsesc numai pe ale lui. – La asta nu mă pricep nici eu aşa mult că noi anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

după ora douăsprezece. – Scrieţi ce ştiţi că o să vedem şi noi ce verificări facem. Soţul are paşaport valabil? – Are, dar acum este acasă, că la ghenă nu avea ce face cu el! Mă scuzaţi pentru glumele proaste dar nu mai sunt cu mintea la mine! – Aţi vorbit cu vecinii să aflaţi dacă l-a văzut cineva? – Am vorbit şi eu cu cine am nimerit dar nu l-a văzut nimeni! – O mulţime de persoane umblă ziua pe scari şi pe lângă bloc şi eu cred că trebuie întrebaţi şi cei care îşi plimbă căţeii.

mă miram de ea cum se tot uită în fundul lui şi îi zice hai băiatu’, hai băiatu’! De parcă nu era în toate apele ei. Apoi a venit o salvare dar nu ştiu la cine, că cu câţi bătrâni bolnavi sunt pe scara asta putea fi chemată de oricine. Eu nu am stat să văd ce face. A mai fost şi băiatul ala cu maşina aia neagră şi forţoasă că parcă are douazeci de tobe în eşapament şi am văzut că nu prea a avut loc să trecă din cauza salvării dar nu a zis nimic şi a aşteptat să plece sau să se mişte mai la dreapta, săi facă loc. N-am mai stat să văd ce face că eu am treabă pe scari. – Bine, bine, deci pe soţul doamnei nu l-ai văzut?

– Ieri nu, alalteieri când mi-a zis că să nu mai – Aşa o să fac, uite chiar acum, pe hol, se aude fumez că… fata care mătură scara şi putem s-o întrebăm. – Mulţumim foarte mult, poţi să-ţi vezi de treabă – Aveţi dreptate, e o idee bună, chiar vă rog s-o mai departe! chemaţi înăuntru să-i pun câteva întrebări. – Săru'mâna şi să ştiţi că eu sunt fată cuminte! – Sinceră să fiu n-aş prea vrea s-o chem – Bine, bine, acum să mergem în casă să înăuntru, în casă, dar puteţi să-i vorbiţi din uşă. continuăm treaba. – De ce să n-o chemaţi înăuntru? Ambele s-au întors în casă şi doamna a început – Cum adică de ce? Păi ea este fata care mătură să completeze în continuare, iar poliţista a scos scara! telefonul şi a format un număr . – Am înţeles! Hai până la uşă atunci! Doamna a lăsat jos pixul şi amândouă s-au sculat şi s-au îndreptat spre uşă pe care au şi deschis-o. Pe hol era un fel de fată-femeie cu un ditamai feşteleul în mână cu care împingea toate ştergătoarele de picioare din dreptul fiecărei uşi, apoi ştergea cu feşteleul şi le împingea iar la loc fără să se aplece vreodată. – Nu ţi-am spus, fată, să ridici ştergătoarele, că dacă doar le fâşâi dintr-un loc în altul nu faci decât să plimbi gunoiul de sub ele. Îi zise doamna imediat ce a văzut-o că face la fel ca întotdeauna. – Lăsaţi doamnă că sub ele e curat, că cine calcă pe dosul lor! 24

– Uite, dânsa e o domnişoară de la poliţie care vrea să-ţi pună câteva întrebări.

– Alo, bună colega, ce faci, te deranjez? Mă bucur că eşti liber pentru mine că vreau să te întreb dacă cineva poate pleca din ţară fără paşaport?... Aia ştiu şi eu că dacă are unul fals poate pleca dacă trece la graniţă dar după câte ştiu eu lucrul ăsta nu s-a mai petrecut de foarte multă vreme. Deci nu poate pleca decât dacă angajează un ghid, dar ei nu sunt mai mult de-ai noştri?... Aşa ştiu şi eu că fraierul dă banul, noi îi prindem pe fâşie pe amândoi, pe fraier îl reţinem şi pe celălalt îl lăsăm să plece că ăsta e „jobul” lui. Nici eu nu cred în varianta asta mai ales că omul pe care îl căutăm a plecat în trening să ducă gunoiul la ghenă deci fără niciun fel de pregătire. O fi şi dânsul un fel de fraier! Salut, ne vedem peste vreo oră!

– Să ştiţi că eu n-am făcut nimic şi nici soţul meu – Doamnă, dacă aţi terminat de completat, vă rog nu a făcut şi acum mă cam grăbesc că trebuie să să mi le daţi şi o să ţinem legătura. plec la etajul de jos că nu mai termin niciodată. – Eu vă rog foarte mult să faceţi tot ce este – Până să te duci unde te-oi duce, te rog să-mi spui dacă ieri pe la douăsprezece l-ai văzut pe soţul posibil să mi-l găsiţi că altfel sunt disperată, niciodată nu mi-a făcut niciun necaz sau nu a fost bolnav doamnei ieşind din bloc. – Pe domnul nu l-am mai văzut de alaltăieri, când măcar cu o răceală. mi-a zis din nou să nu mai fumez că e dăunător la – Bine, liniştiţi-vă acuma şi o să vă sun imediat ce sănătate, dar ieri nu l-am văzut de loc şi nu mi-a zis am alte date, la revedere! nimic. – La revedere! - a zis şi doamna şi a închis cu – Dar ce ai văzut pe afară ieri pe la prânz? grijă uşa de parcă nu dorea să-şi taie, brusc, – Nimic, doar doamna cu căţelul ăla cu trei legăturile cu poliţia. picioare, dar a fost foarte corectă că umbla şi cu punguţa după ea, dar ăla n-a vrut să facă nimic, că

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florentina Maris

un espresso la barul din colt, în 15-emme, în picioare, că era mai ieftin.

Amintiri din altă viaţă III

– Domnişoară, sunteţi englezoiacă, întrebă un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în blue– Ştii ceva? Unii cred că Dumnezeu ar fi marin, care în mod inexplicabil părea să ştie că femeie, spuse Tony, uitându-se adânc în ochii răspunsul va fi da. ei, amuzat, încercând să îi afle reacţia. – Nu, nu sunt englezoaică, sunt româncă, – Şi ce are asta de a face cu mine? răspunse răspunse Sara uimită. Ce îi veni ăstuia, el nu Sara iritată, nervoasă chiar, cotrobăind prin casă ştie că englezoicele sunt blondine, fade, anoste, să găsească ceva, un indiciu, orice, deoarece şi de obicei durdulii? Ea era opusul şi ştia sigur situaţia îi părea suspectă. că nu are nimic dintr-o englezoică aşa că îl privi – Vreau să văd actele tale Tony, paşaportul amuzată şi îşi văzu în continuare de cafeaua ei. şi restul actelor tale, continuă ea iritată, căutând Apoi o porni la pas prin Paris. Era frumos şi ceva monezi pentru o ţigară şi o cafea, cu cald, aerul părea proaspăt după ploaie, viaţa îşi intenţia de a o „zbughi” la barul din colţ, sigură urma cursul ei firesc şi ea, ea avea să se deja că nu va afla nimic mai mult decât ştia, întoarcă acasă. Se opri la un moment dat, se adică nimic în general. roti şi îşi spuse în gând: Tony scoase o mână de hârtii ciufulite şi un – Dragul meu Paris, nu te voi revedea paşaport uzat. După ce privi cu atenţie, Sara curând, sau poate niciodată. Şi plecă mai observă că pe una dintre hârtii era notat: ziua şi departe. ora intrării în Paris 00, luna 00, ora 00. Fiind deja iritată de tumultul evenimentelor din ultima – Scuzaţi-mă, mă puteţi ajuta cumpărându-mi perioadă, se enervă şi mai tare. un billet cu banii aceştia, întrebă un tip care – Adică tu ai intrat în Paris în ziua 00, luna parcă răsărise din pamânt în faţa ei. Se uită m ai 00, ora 00? Şi pe loc îşi aminti cum îi pov estise atent. Blond, cu ochii căprui, tânăr, vreo Tony într-o zi că fusese ridicat pe sus şi douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat parcă în kaki, intervievat de tipii ăia „inteligenţi” şi sus puşi, de peste mări şi ţări. Aşa că luă pe dată o decizie: – Ştii ceva, mie îmi este deajuns. Mă întorc acasă. Mi-a ajuns Parisul ăsta minunat, plin de mucegai peste tot, cu oameni mâncând pe trotuar, printre maşini. Gata, mâine mă întorc acasă. Acasă s-a întors ea de multe ori, dar nu îi plăcea nici acolo. Oraşul mic, muncitoresc, sordid, în care nu se petrecea nimic niciodată, nu puteai decât să te plimbi încoace şi încolo pe trotuar, să admiri mamicile vesele şi mulţumite că au copii minunaţi şi au făcut ceva în viaţă.

– Ce îţi doreşti Sara? Ce ţi-ai dori să faci? Ce vrei de la viaţă? o tot sâcâia Tony. – Îmi doresc să mă întorc acasă, să duc o viaţă decentă, îmi doresc un copil, un băiat, un soţ, oricum ar fi el, soţ să fie, să mă ajute în creşterea copilului, să câştig decent, atât cât să îmi pot întreţine familia şi voi mai vedea pe parcurs… Aşa că Sara îşi făcu bagajul în grabă, cotrobăi prin căniţa cu monezi şi plecă să bea anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vorbind o franceză extrem de stricată. – Iaca bună ca ţi-am dres-o , ce mai vrea şi ăsta? se întrebă Sara în sinea ei. – Vorbiţi engleza, întrebă Sara cooperant, încercând să nu îi zică şi ăstuia vreo două.

Cezar B. Ştefan Trenul de noapte - povestire

Zgomotele cadenţate ale roţilor din capetele – No English, no! Me, Roumanian, răspunse osiilor, călcând ritmic şina imperfectă, nu-mi tipul în staţia de autobuz Lafayette de unde luai stârneau cheful de somn, aşa cum ar crede oricine. avionul spre Bauvais, şi apoi… spre casă Pufăind, cele două locomotive trudeau cu greu să – A, ce bine, sunteţi român, mă bucur să vă tragă garnitura cu cele douăzeci de vagoane, cunosc, şi eu sunt româncă, începu Sara să încercând să urce dealurile de la Balota spre Turnu Severin. Moş Ene refuza să mă viziteze, pe mine, flecărească ca de obicei. cătană bătrână, obişnuită cu situaţii mai dificile, – Nu, nu vorbeşte româneşte, eu ungur, aflată acum la sfârşitul permisiei. Poate că vina exclusivă aparţinea băncii din lemn lustruit, Ardeal, nu vorbeşte româneşte. impregnată cu sudorile miilor de călători care Asta chiar era prea mult. Ea îl străfulgeră cu ocupaseră de-a lungul anilor locurile incomode din privirea şi el scoase un paşaport. Robert şi nu compartiment. mai ştiu cum. Gânduri grele mă purtau în trecut, cu toate că – Păi ăsta e nume francez, replică ea di n ce permisia contopită cu concediul îmi dăruise acea în ce mai nedumerită, lăsând în final garda jos linişte necesară pentru cele din urmă luni de stagiu militar. Dar asta era deja o altă poveste legată mai cu totul. mult de viitorul din vara liberării. În acea noapte mă – Eu ungur din Ardeal, nu vorbeşte simţeam inspirat şi adâncit într-o transă care mă româneşte, vorbeşte franceza. arunca departe, dincolo de universul în care – Ah, bon, eu nu vorbeşte franceza, şi atunci, predictibilitatea părea să fie legea care-l guverna. ce facem? Deşi puteam să iau rapidul Traian de la miezulnopţii, preferasem să mă îmbarc la şase seara din – Eu, Legiunea Franceză. Ăsta, paşaport fals. gara Basarab, în personalul 1005 care ajungea în – Na, că dau din lac în puţ, spuse Sara în acelaşi punct terminus al călătoriei, dar pe o rută sinea ei amuzată. Mai bine mă duc să îi cumpăr ocolitoare şi cu cinci ceasuri întârziere. bilet, îşi spuse ea în sinea ei şi aprinse relaxată, Puştiul de ieri se transformase foarte lent în aşa dintr-o dată, o ţigară în colţul gurii. adolescent, însă fuseseră necesare doar câteva luni, reunite milităreşte în aşa-zisa Perioadă, pentru ca persoana mea să devină maturul de azi. Era şi nu – Acasă, din nou acasă, rasuflă Sara uşurată, era ceva bun, sufletul îmi rămăsese de copil, trăgând draperiile sufrageriei mici şi albe, o ambalat într-un înveliş de adolescent maturizat în cameră simplă şi curată, în care nu prea intra grabă. nimeni. Viaţa ei privată era doar a ei. Deschise Pe-atunci nu ştiam ce înseamnă divinaţie, starea de catharsis provocată de meditaţie, transcendenţa calculatorul, făcu o cafea, şi se puse pe jucat sufletului către ţinuturi unde nimeni şi nimic nu te pot şah. Ce altceva putea să mai facă? atinge. Eram pur şi speram să rămân aşa, să nu permit nimănui, nici măcar persoanelor iubite, să-mi altereze fondul sufletesc. Cât despre mine, un personaj de care toţi se fereau spunându-mi că am o doagă lipsă, doream acelaşi lucru, să nu fac rău cuiva. Citisem enorm, ajunsesem să fiu asemenea unei enciclopedii ambulante, dar nicio pasiune nu se lipise de mine, niciun motor lăuntric nu acţionase ca să mă împingă către un ţel în viaţă. Părinţii mă orientaseră mai mult cu forţa către o facultate, tata mă dorea student la Politehnică, mama la Medicină. Neputinţa lor de a se pune de acord, mă încurajase să nu optez pentru cursurile universitare, ci să aleg o a treia cale, aceea de a-mi construi o familie. Iubeam o fată încă din clasa a XI-a. Nu ştiam dacă TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sentimentele colegei erau sincere, dacă şi ea ţinea la mine în aceeaşi măsură, dar am insistat. Ne-am tot certat doi ani, ne-am tot împăcat. Eram împreună şi asta conta. Părinţii ei ţineau enorm la mine şi contribuiseră mai mult decât credeau la cimentarea legăturii noastre. Sex adevărat am făcut doar după doi ani, în acest prăpădit intermezzo. Aproape că nam gustat farmecul mărului primordial din care muşcase cu nesaţ primul Adam şi urmaşii lui de parte bărbătească, ademeniţi de viclenia naivă a Evelor. Ultima noapte de dragoste am petrecut-o cu douăzeci şi patru de ore înainte, într-o sâmbătă cu ploaie mocănească. Bunicul avea o căsuţă la poalele Penteleului, iar eu eram întotdeauna bine primit. El era prea bătrân ca să protesteze, noi eram prea înfierbântaţi ca să-i cerem avizul pentru consumarea integrală a dragostei. El a înţeles desigur, lăsândune în plata Domnului, oferindu-ne integral intimitate odată cu cheile catului de sus.

îndreptându-şi atenţia către călătorul navetist. – Nea Chirule, trăseşi bre ţuica de pere? – Cum să nu vericule. Îţi adusei şi matale o jumate. Spirt, nu alta. Omul scoase din servietă o sticlă cu gâtul prelungit, ambală într-o foaie de ziar pe care, din cauza umezelii sau grăsimii din pachetul cu mâncare, chipul conducătorului statului apărea întunecat şi schimonosit. – Tot sunt bune la ceva terfeloagele astea, mie îmi place să mă şterg la cur cu ele. Adunai la Scânteide am hârtie la umblătoare până la vară. Mai bine hai să mai tragem un gât şi să aprindem câte o Naţională.

Mă grăbi să le ofer câte un Carpaţi de Sfântul Gheorghe. Fumam alături de cei doi, fiecare cu păcatele lui, dar plini de înţelepciunea omului de la ţară. Poate că într-o altă viaţă voi fi şi eu ţăran sau Acum, în trenul de noapte, pot rememora câteva navetist. din clipele inegalabile, care-mi provoacă încă fiori. – Babo, se adresă controlorul bătrânei. Ai mare Cert este că ne-am promis şi altceva pe lângă o noroc. Supra-controlul se urcă la Iablaniţa. Dar la eternă dragoste, că ne vom lua legal după întoarcere roagă nepoata să-ţi cumpere bilet. întoarcerea mea din armată. Ba mai mult, i-am oferit După Mehadia am călătorit iar singur. În rezerva mea de bani strânsă în cele opt luni de compartiment rămăsese mirosul rachiului de pere şi serviciu dinaintea încorporării, circa două mii de lei. al plăcintelor brânzoaice, ca şi cel al tutunului De la Turnul Severin, în compartimentul unde ordinar. Trenul fugea spre vest asemenea nopţii călătorisem singur din Craiova, intraseră două întunecate a sfârşitului de februarie. Cu fruntea lipită persoane, o bătrânică şi un om aflat în floarea de geam, nu puteam distinge frumuseţile traseului pe vârstei. Presupun că uniforma mea le-a trezit care le admirasem la ducere. Un Diesel electric respectul sau poate mila, femeia oferindu-mi o preluase garnitura şi pe distanţele dintre staţii mai plăcintă cu brânză, iar celălalt călător îndemnândumă să iau o gură de rachiu din sticla pe care o scosese dintr-o servietă care cunoscuse vremuri mai bune. – Fac naveta leat, lucrez la o staţie de betoane din apropierea Orşovei. – Este două noaptea. Până la Orşova se face trei. Aşa devreme pe drum spre slujbă? - întrebai ca să nu par neinteresat de amabilitatea omului. – Rata pleacă din autogară la patru fix, iar următoarea la şase. Tren din Turnu am pe la şapte, iar eu pontez la şase patruzeci şi cinci.

Am refuzat amabil gura de trăscău, dar asta nu m-a împiedicat să-l deplâng pe omul ăsta care-şi petrecea o parte din viaţă pe drumuri. Probabil fura câteva minute de somn prin tren, autobuz sau vreun colţ ferit la slujbă, dar era un suflet chinuit ca şi mine. Parcă vedeam crâmpeie din viaţa lui, ca şi cum eram un spectator clandestin strecurat uşurel printre controlorii neatenţi. – Abonamentele de călătorie vă rog! - solicită ceferistul bătrân cu şapcă uzată şi cleşte zgomotos. – Maică, eu n-avui bani de belet. Ia de la mine trei lei, spuse bătrânica. Trebuie să ajung la Mehadia, mă aşteaptă o nepoată să mergem la doftor. Controlorul ignoră banii şi pe femeie, anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

lungi, părea să scoată toată energia din cele câteva mii de cai putere. Câte un fulger albăstrui despica întunericul odată cu sirena care şuiera pe limba ei apropierea tot mai evidentă de ţinta călătoriei mele.

subofiţer. Am gradul de sergent-major în rezervă. Vorbi acum două săptămâni cu colonelul-comandant de la UM01140 din Lugoj. Au posturi libere la Manutanţă şi voi primi un apartament după numai un Tot mai era un ceas bun de drum. Ar fi fost an. Actual, noi doi, eu şi ea împreună cu bast... cu dramatic să adorm tocmai acum, dar se mai fiica noastră, locuim la părinţii mei... întâmplase şi altora. N-am stat pe gânduri, şi, deşi – ... acum schimbându-se totul. Dar tot n-am mai erau cel puţin cinci opriri în staţii minore sau înţeles ce căutai în tren. halte, am ieşit din compartiment şi m-am îndreptat – Cel care m-a recomandat colonelului, locuieşte către capătul culoarului. Un cuplu se certa fără să în Mehadia Mare. I-am dus un plocon omului, aşa se observe apropierea mea. Discuţia în contradictoriu obişnuieşte pe la noi. nu mă interesa, dar îmi înviora simţurile. Nu ridicau Fiind martorul unei coincidenţe de o asemenea glasurile, dar ochii lor aruncau fulgere mai violente dimensiune, căzui pe gânduri fără să observ că decât cele ale contactului dintre troleul monstrului din trenul încetinise. Mă apropiasem vertiginos de ţinta capul garniturii şi firul electric. Cel puţin aşa le călătoriei mele, gara din Caransebeş. Auzi o ultimă percepeam eu. Am încercat să temperez discuţia frântură de discuţie... folosind cea mai banală metodă. – Neluţule, fetiţa este a ta. Pe Nicu nu l-am văzut – Unde coborâţi? - întrebai naiv. de ani buni. Cu tine dispărut, credeam că singură nu – La Caransebeş, spuse fata. pot întreţine două persoane, mai ales că aflasem că – La Lugoj, spuse celălalt. o a treia era pe drum. Aşa că mă duceam la părinţii mei să mă sfătuiască şi să mă adăpostească până la – M-am săturat, merg la mama. naşterea bebeluşului. – Nici să nu te gândeşti, mergi acasă! Te Era vorba de o neînţelegere uriaşă. Astfel aşteaptă fiica noastră. avusesm parte de un sfârşit fericit. Apucasem să-i Totul îmi apărea înveluit într-un mister de mai văd pe cei doi îmbrăţişaţi, două siluete într-una, nepătruns. Amândoi veneau dintr-o direcţie contrară fluturând prin geamul uşii vagonului. oricăreia dintre cele două destinaţii. Afară începuse o viforniţă ca de mijlocul iernii. – Vrei să te duci la Nicolae sau la mă-ta? Fă-o, Cele două becuri semnalizatoare de culoare roşie de dacă aşa doreşti, dar mai întâi divorţăm şi îţi iei cu pe ultimul vagon, fură înghiţite de întunecimea tine plodul, care nici măcar nu sunt sigur că e al înfricoşătoare. meu. – Hei, soldat, vii sau pleci? – Nelule, fetiţa este a noastră! – Am venit ceferistule, mă adresai omului care – Atunci de ce ai părăsit-o? tocmai mă iscodea. Trebuie să ajung aproape de O clipă de tăcere. În lumina becurilor chioare de Şesul Roşu. pe culoar, am văzut două bobiţe lucind ca – Înţeleg, ai fost în permisie şi acum te reîntorci la nestematele pe obrajii tinerei femei. militărie. – Am fost la Orşova, la policlinică. Acolo au o – Doar pentru patru luni. drăcie de aparat, îi spune ecograf. Mi-au confirmat – Şi vrei să pleci acum, pe viscolul ăsta? ceea ce ştiam deja, sunt însărcinată. – Am altă alternativă? Fu rândul omului să fie uluit. Dar totuşi şarada nu 28

era în totalitate dezlegată. Îmi adunai tot curajul să – Sigur că da! Autobuzul de la Balta Sărată pun o întrebare. ajunge în dreptul gării pe la cinci treizeci. Ai un ceas – Bărbate, cum se face că eşti în acelaşi tren cu ca să te încălzeşti în sala de aşteptare. O s-o deschid cu cheia, dar ai grijă, nu primeşti pe nimeni. soţia? Am trudit din greu să o fac lună după ce ieri la prânz, – Soldat, ce-ţi pasă dumitale? alaiul de nuntă plin de beţivi aşteptase aici cursa de – Povestea femeii trebuie să aibă un sfârşit, un Băuţar. deznodământ bun, iar tu eşti dator să semnezi În sală era frig, dar cel puţin eram ferit de vântul finalul. cumplit care se stârnise. Kilometru spre unitate n-ar – Eşti regizor de film? fi fost deloc uşor de făcut. Ora la care trebuiam să fiu – Poate în altă viaţă! prezent la datorie, era opt şi jumătate, sincronizată Cei doi se calmaseră evident. Oi avea eu ceva cu ajungerea rapidului în gara Caransebeş, unde lipsă la tărtăcuţă sau discernământ mai puţin decât făcea cruce cu acceleratul 106 de la Timişoara. Aşa ceilalţi oameni, dar îmi descoperisem valenţe de cum îmi spusese lucrătorul feroviar, aveam un ceas doar pentru mine. Priveam fulgii mari de zăpadă, pacificator. dansând vals ameţitor pe strunele vijeliei. Oboseala – Doream să mă reangajez în armată ca celor două nopţi nedormite spunându-şi cuvântul, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aţipi cu gândul şi mintea în proces de alambicare a ultimelor evenimente la care asistasem. Imediat veni şi visul caleidoscopic, un fel de fereastră spre viitor. Pe-atunci şi în zilele care au venit, marcat din plin, nam putut găsi o explicaţie naturală. Dar peste ani... Totul în coşmar se desfăşura în ordine inversă. Cei doi soţi din tren locuiau împreună cu copiii lor într-o casă mare. Sărbătoreau ceva, omul în uniformă de subofiţer tocmai ridicase paharul şi înţelesei, sărbătoreau nunta fiicei. Băiatul era elev la o şcoală militară, recunoscusem uniforma. Scena se mută undeva, pe un şantier plin de fiare şi betoane unde cineva urla de durere. L-am recunoscut, era el, omul cu servieta şi rachiul. Piciorul drept îi fusese secţionat din genunchi de o folie de tablă căzută dintr-o basculantă neasigurată. Cineva încerca să-i lege pulpa cu o curea, dar omul murise până la venirea Salvării. Femeia cu plăcintele surâdea încrezătoare şi adusese o tavă cu brânzoaice tinerilor nepoţi care o vizitau. Stăteau cu toţii sub caişii înfloriţi, plini de voie bună, zumzăind asemenea unor albine. O teamă mi se strecură insidios în sufletul adormit. Nu doream să văd sfârşitul coşmarului, nu doream să văd ce-mi rezervau vremurile care vor veni, căci atunci, realizam ceea ce nu aveam să înţeleg imediat după trezire. Cineva, poate însuşi Creatorul, îmi deschisese un portal prin care vedeam viitorul. Dar nu puteam face nimic, nu deţineam nici urmă de control. Iubita mea nu aşteptase să trec în rezervă, se măritase cu altul. Am înţeles asta de la mama. Îmi trimisese cei două mii de lei într-un plic fără mesaj. Acolo, în tenebrele visului, eram trist, nespus de trist. L-am revăzut pe bunicul care mă ghida cum să cimentez ţiglele de pe casa de sub Penteleu. Două gâgâlici adunau floricele de pe pajiştea unde păşteau iezii, mieii, caprele şi oiţele. Leaotă, mioriticul pe care-l dădusem bunicului, avea chef de joacă, alergând animăluţele împreună cu copiii. O femeie însărcinată îmi făcea semn cu mâna, cosiţele şatene îi fluturau peste ia înflorată care-i cuprindea mijlocelul îngroşat. Nu era fosta logodnică, era o femeie a locului, aşa o percepeam în visul care devenise bucolic.

Cepeha I. Mihai Azi, în cartier (1) Cartierul a îmbătrânit urât. Cei tineri şi în putere şi-au luat lumea-n cap. Casele sunt aproape pustii. Au rămas numai bătrânii să aibă grijă de ele şi de cei câţiva copii de şcoală care mai înveselesc uliţele în zilele nu prea reci şi fără ploaie. Mai e şi Milu ţăcănitu’ pe care nu l-a vrut strinătatea. Acum e singur şi când nu se ceartă cu puştii de pe drum, cum că fac prea mare gălăgie, face poze la nesfârşit cu un aparat antic şi sigur fără film. Chipurile, vrea să le trimită la guvern. Pentru ce? Numai el ştie. Toată lumea îl consideră puţin plecat de-acasă, dar fiindcă e paşnic, nimeni nu se leagă de el. Ceva mai la vale stă Dudu, un zdrahon de 35 de ani, care, dacă n-ar fi leneş peste măsură, ar putea câştiga ceva bani ajutându-i măcar pe cei bătrâni la tăiat lemne sau la curăţat bălăriile ce au invadat nu numai grădinile ci şi bătătura. Dar nu, e prea greu pentru el. Îmbrăcat ca vai de lume, având în picioare nişte cisme de cauciuc lungi pănâ la genunchi şi mirosind ca un cal după cursă, dumnealui preferă să bată drumurile şi să ispitească pe unde mai poate ciordi câte ceva, un pantalon sau o cămaşă din cele puse la uscat pe sârmele din curţi. Ce face cu ele? Naiba ştie, că de vândut, n-are unde, nu le cumpără nimeni, cele de prin bazare fiind mai ieftine şi mai

Deodată ştiui, înţelesesem esenţialul, dorinţa nerostită era îndeplinită în vis - poate şi în realitatea viitoare - obţinusem ceea ce doream, dar nu îndrăzneam să cer, devenisem soţ, părinte, mai presus de toate om bun, ţăran de glie. „În altă viaţă sau în viitor?“ Răspunsul aveam să-l aflu curând.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

bune. Poliţia îl vizitează des, dar degeaba. Unii spun că ar fi informator şi de-aia e protejat. Lângă casa lui Dudu stă Benet, adventistul. Cât e ziua de lungă e călare pe banca din faţa curţii şi aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia, eveniment care, normal, se întâmplă doar o dată pe lună. Pe el nu-l deranjează asta, doar soarele care ajunge să-l bată în cap îl face să-şi mute dosul pe banca de vizavi, intrată în umbră de pe la amiază. În fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, sus, la ultima casă, nea Nae Măturoi, aproape 80 de ani, lustruieşte praful depus peste noapte în faţa porţii. E un om harnic şi apreciat de vecini. Pe la nouă îşi ia căruţul şi pleacă la piaţă. Nu are bani să cumpere nimic, dar vine cu teleguţa plină de legume şi zarzavaturi pe care precupeţii le aruncă la tomberon, fiind parţial stricate sau veştejite. Spre ora 12 apare în capul străzi abia târâind recolta din acea zi. Benet îl vede, dar nu se osteneşte să-l ajute, îl doare spatele. Până pe înserat, Nae şi soaţa lui aleg şi curăţă tot ce-i bun şi le pun la borcane pentru iarnă. Saveta nu mai are pe nimeni, nici acasă nici altundeva. Are aproape 58 de ani. A muncit în fabrică până când s-a desfiinţat şi fiindcă nu are anii de pensie, acum e muritoare de foame. Vara se descurcă, merge la pădure, adună ce poate şi le vinde în piaţă, dar iarna rabdă de foame şi de fig. Mai reuşeşte să adune câte o sarcină de crengi din pădure, dar e departe şi abia le târâie până acasă. Asta când nu e bolnavă şi e mai tot timpul. E cea mai năpăstuită dintre toţi. Noroc de cele trei cimitire din apropiere şi desele înmormântări din ultima vreme de pe urma cărora se alege cu pomeni mai în fiecare sâmbătă şi de sărbători. Colea, 40 de ani, e boschetar. A avut casă, dar au vândut-o părinţii şi i-au lăsat pe drumuri, pe el şi fratele său care, mai norocos, a găsit o vădană de care s-a lipit şi a plecat şi el în celălalt capăt al oraşului. Colea n-are nici o meserie şi munceşte pe la ţărani pentru o masă caldă şi două ţigări. Doarme într-un adăpost ţărănesc pe munte. Nu se plânge. Când e întrebat ce mai face, dă din mâini şi tace. Titel trânjosu’, izmene câcate, are tot timpul trei porci, pe trei grupe, ca la grădiniţă, cel mai mare urmând a fi sacrificat la prima sărbătoare şi drămuit până la următoarea, când vine rândul celui mijlociu şi tot aşa. Nici el nu are pensie, încă. Pentru a-şi hrăni animalele colindă spitalele şi căminele de copii de unde se întoarce cu resturi de mâncare în bidoane de diverse mărimi aranjate pe categorii în căruţul împrumutat de la Nae. Vara taie cu secera iarba de pe marginea drumului sau de pe malul râului, contribuind, astfel, la ecologizarea zonei. Miercuri, 8 noiembrie, 1,30 pm, ora la care apare poştaşul. Fiind sărbătoare, mai toată lumea iese la poartă. Doamna Tuţa zmulge din poartă un plic şi-l desface. Imediat îşi pune mâinile în cap şi strigă peste drum: – Cât ţi-a venit lumina, Aurica? – Destul.

– Mama lor de hoţi! Ard un bec două ore şi mă taxează ca pe nocturna de pe stadion. Mă duc la ei să mă războiesc. Ce, eu sunt fabrică de bani? – Du-te unde vrei, că tot nu te bagă nimeni în seamă. Ştii ce-ţi vor spune? - Ce? „– Mulţumesc frumos că ne-aţi contactat. Firma noastră se străduieşte să vă ofere cele mai bune servicii. Solicitarea dumneavoatră va fi analizată şi vă vom comunica. Dacă mai aveţi ceva de spus...” Iar tu, fermecată de amabilitatea acelei fătuci, ai să zici: – Nu mai am nimic. Iar ea: „– Atunci, vă doresc o zi bună! La revedere!” – La revedere, pe mă-sa! strigă Tuţa revoltată. Aurica o domoleşte: – Stai cuminte, femeie! Orice ai face, trebuie să plăteşti. - Da’ tu de unde ştii? – Iaca, am făcut şi eu ceea ce vrei să faci şi tu acum. Tanti Tuţa a fost maistru strungar în fabrică şi nu şi-a uitat deprinderile. Zice: – Ăştia ne prelucrează prin aşchiere, felii subţiri şi dese, mama lor! Sper să le sară un şpan în ochi şi să-i ia dracu’! Afară a început ploaia. Ploaie rece. Iarna e pe drum. Cine n-are lemne, e vai de mama lui. Câţiva dintre vecinii mai deştepţi s-au asociat şi se încălzesc în comun, când la unul când la altul. Ce-i mai fuduli rabdă de frig sub plapume. Toţi ar vrea să protesteze, dar nu-i mai ţin puterile şi nici nu ştiu pe cine să ia de gât. Toată speranţa lor e în cei tineri, dar unde sunt ei?

Azi, în cartier (2) Unii, mai norocoşi, şi-au găsit de lucru mai spre centru, unde oraşul colcăie de lume şi prosperă, acolo unde construcţii de tot felul cresc precum iarba în spaţii ce păreau imposibile altădată. Acolo se fac bani mulţi care ajung în unele buzunare. Rău e că ajung în buzunare care sunt deja pline. Nea Ilie coboară aproape zilnic la frizeria din spatele gării, dar nu pentru vreo tunsoare, că nu prea are ce tunde, doar aşa, să mai schimbe o vorbă cu lumea şi să joace table cu Beni, frizerul. Ilie mai are un motiv pentru vizitele astea, dar nu-l spune nimănui: vrea să afle mai multe despre Beni. De ce? Frizerul are o fire tare ciudată, e agitat tot timpul, de parcă s-ar teme de ceva. Chiar şi când nu are clienţi, şi nu prea are, mâinile îi tremură, iar atunci când manevrează banii, abia de-i poate număra. Din cauza asta Ilie se teme să se lase pe mâna lui, să nu-i scape briciul în beregată. I-a spus de mai multe

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ori: – Ce naiba ai, mă? Te agiţi ca o curcâ pierdută pe câmp. – Mă pescuieşte fiscul, Ilie. – Na! Şi? – Cum şi? M-ai văzut pe mine să dau bon clienţilor? – Păi, de ce nu le dai? – Dacă le dau lor, mie ce-mi rămâne? – Părul de la tunsori. – Ala ţi-l dau ţie, să-ţi faci peruci, am o grămadă de saci în magazie... Discuţia se stinge fiindcă în prag apare un tip atletic, tânăr, dar cu părul scurt şi cărunt în totalitate. E Scarlat, ieşit nu demult din închisoare. – Să trăieşti, nea Ilie! Şi mata, nea Beni! Am o treabă cu mata. – Mereu ai câte o treabă. Ia-n zi-i! – Ţine la mata traista asta, vreo două zile. – Ce-ai în ea? – Lucruri. Ştii că nu mă mai primeşte nevasta şi n-am unde merge şi că dorm în gară. – Îmi închipui că dormi sforăind. Pe cine vrei tu să prosteşti? Traista e tot din gară? întreabă şi Ilie. – Ce contează. – Contează. Te dau pe mâna poliţiei! continuă Ilie. – Nu cu mata am treabă. Ce zici nea Beni? – Nu se potriveşte de data asta. – Hai că-ţi aduc un sac de cărbuni! – Ai cărbuni? se miră Ilie. -- Am. 25 de lei sacu’. Vrei şi mata? – Vreau. – Îţi aduc diseară, da’ să nu mă mai întrebi de unde. – Mă, tu vrei să te întorci acolo de unde abia ai venit? – În nici un caz. – Atunci de ce nu te linişteşti? Nu te-au învăţat ăia acolo nimic? Ceva tâmplărie, tapiţerie... – Şi? Unde să fac ce-am învăţat? – Mda! E mai uşor să faci ce faci. – Păi, vedeţi! Două luni, Scarlat a aprovizionat cu cărbuni o treime din cartier. A dat şi pe datorie, dar n-a mai apucat să-şi primească banii. A dispărut. Pur şi simplu. Într-o zi, tot la o partidă de table pe bancheta umplută cu păr din tunsori, cei doi îşi amintesc de el. – Brânză bună în burduf de câine! zice Ilie dintr-o dată. Pe unde o fi? – Cine, bre! se miră Beni. – Scarlat, prietenul tău.

– Un ceferist mi-a spus că l-a văzut urcându-se într-un tren. Şi-o fi găsit vreo mândră pe undeva şi ia venit mintea la cap. Oricum, se descurcă el, e tânăr. Cu noi e mai rău şi tot mai rău! Manole mai trăieşte? – Păi ce, nu ştii? – Ştiu că a fost operat la maţe. – Asta a fost acu’ două luni. A murit de foame. – Nu te cred! El avea din ce să trăiască. – Omule, nu e destul să ai, mai trebuie să şi vrei. După operaţie, care n-a fost decât o despicare de burtă, l-au trimis acasă, că nu aveau ce-i face şi a devenit o legumă. – Şi ce, nu l-a îngrijit nevasta? – Ba da, dar vezi... ce, nu-l ştii ce încăpăţânat era? Ca să nu trebuiască să-l schimbe cineva de căcat, a început să mănânce din ce în ce mai puţin până n-a mai mâncat deloc şi gata. S-a uscat ca pruna la soare şi s-a dus la deal, acolo sus, unde o să ne ducem toţi. - -Bietul om! Oare o să ajungem şi noi aşa? – Naa! Eu am alte gânduri. Hai că am plecat, că iar mă ia baba la şmotruit! Ilie închide uşa în urma lui şi-l lasă pe bietul Beni singur. Ba nu! E el pe scaunul de lucru şi încă un Beni ce-l priveşte năuc din oglindă. *

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 33-40

timpul celui de-al Doilea Război Mondial și apoi majoritatea s-au dus la război. Al doilea grup pe care Nicolae Postole l-am urmărit a fost un grup de băieți din cartierele mărginașe din Boston, care fuseseră aleși pentru Viaţa bună se construieşte cu studiu pentru că făceau parte din familiile cele mai relaţii bune problematice și dezavantajate din Bostonul anilor 1930. Majoritatea locuiau înghesuiți, mulți fără apă curentă, rece sau caldă. Când au intrat în studiu, toți „Ce ne menține sănătoși și fericiți pe parcursul acești adolescenți au fost intervievați și examinați vieții? Dacă ar fi acum să investești în cea mai bună medical. versiune a ta viitoare, în ce ți-ai investi timpul și Am fost la ei acasă și le-am intervievat părinții. energia? Apoi adolescenții au crescut și au devenit adulți, Un sondaj recent a întrebat persoane de 25-35 ducând tot felul de vieți. Au devenit muncitori în de ani care sunt țelurile lor cele mai importante în fabrică, avocați, zidari, doctori, unul președinte al viață. Peste 80% au spus că un scop major e să se Statelor Unite. Unii au devenit alcoolici, câțiva au îmbogățească. Alți 50% din aceeași tineri adulți au făcut schizofrenie. Unii au urcat pe scara socială de spus că un alt scop major în viață e să devină jos până sus de tot, iar alții au parcurs drumul în celebri. Ni se spune constant să ne aplecăm asupra direcția opusă. muncii, să ne străduim și să realizăm mai mult. Ni se Fondatorii acestui studiu nu și-ar fi imaginat nici dă impresia că asta trebuie să urmărim pentru o în cele mai îndrăznețe vise că eu voi sta azi aici viață mai bună. Imagini ale unor vieți întregi, cu alegerile făcute și cu rezultatele lor, astfel de imagini după 75 de ani, spunând că studiul continuă și sunt aproape imposibil de găsit. Majoritatea lucrurilor acum. La fiecare doi ani, cerectătorii noștri răbdători pe care le știm despre viață le află cerându-le și pasionați, îi sună pe subiecți, întrebându-i dacă le pot trimite încă un set de întrebări despre viețile lor. oamenilor să-și amintească trecutul. Mulți dintre cei din Boston ne întrebă: „De ce tot vreți Și știm bine că trecutul nu se vede deloc clar. să mă studiați? Viața mea nu este atât de Uităm enorm de ceea ce ni se întâmplă pe parcursul interesantă.” vieții și uneori memoria e de-a dreptul creativă. Dar Cei de la Harvard nu pun niciodată întrebarea ce-ar fi dacă am putea vedea vieți întregi desfășurându-se de-a lungul timpului? Dacă am asta. Pentru o imagine cât mai clară despre viața lor, putea studia oamenii de la vremea adolescenței nu le trimitem doar chestionare. Îi intervievăm în până la bătrânețe, să vedem ce îi menține fericiți și casa lor, obținem fișele medicale de la doctorii lor, le sănătoși? Am făcut asta. Studiul Harvard al studierii luăm sângele, le scanăm creierele, vorbim cu copii adulților ar putea fi cel mai lung studiu efectuat lor. Îi filmăm vorbind cu nevestele lor despre grijile vreodată despre viața adulților. Timp de 75 de ani lor cele mai mari. Când, acum vreun deceniu, am am urmărit viețile a 724 de bărbați. An după an i-am întrebat în sfârșit soțiile dacă vor să participe și ele la întrebat despre munca lor, despre viața de acasă, studiu, multe femei au spus: „Era și timpul.”

despre sănătate, și desigur i-am întrebat pe parcurs Deci ce am învățat? Ce învățături reies din zecile fără să știm cum avea să li se desfășoare viața. de mii de pagini de informații pe care le-am produs Studii ca acestea sunt extrem de rare. despre aceste vieți? Învățămintele nu sunt despre Aproape toate proiectele de acest fel se destramă bogăție, faimă sau muncă din greu. Cel mai clar într-un deceniu, deoarece prea mulți oameni se mesaj al acestui studiu, lung de 75 de ani, este retrag din studiu, sau se termină fondurile alocate acesta: RELAȚIILE BUNE NE MENȚIN MAI cercetării sau cercetătorii pierd interesul sau mor, și FERICIȚI ȘI MAI SĂNĂTOȘI. Punct. nimeni nu preia ștafeta. Dar printr-o combinație între noroc și tenacitatea câtorva generații de cercetători, acest studiu a supraviețuit. Cam 60 din cei 724 de bărbați de la început sunt încă în viață, încă participă la studiu, majoritatea având peste 90 de ani. Iar acum începem să studiem cei peste 2000 de copii ai acestor bărbați.

Am învățat trei mari lecții despre relații.

Prima este că legăturile sociale ne fac bine și că singurătatea ucide. Se pare că oamenii cu legături sociale mai bune cu familia, prietenii, comunitatea, sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult decât cei cu legături mai slabe. Experiența singurătății se pare că e toxică. Oamenii ce sunt mai Începând din 1938, am urmărit viețile a două izolați decât vor să fie de ceilalți găsesc că sunt mai grupuri de bărbați. Primul grup a început când erau puțin fericiți, sănătatea lor decade mai devreme la studenți în anul 2 la Harvard. Toți au absolvit în mijlocul vieții, capacitatea cerebrală le scade mai TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

curând, și trăiesc vieți mai scurte decât oamenii ce nu sunt singuri. Trist e, că în orice moment, mai mult de 1 din 5 americani spun că se simt singuri. Știm că poți fi singur într-o mulțime și că poți fi singur într-o căsnicie. Așa că a doua mare lecție învățată e că nu contează doar numărul de prieteni sau dacă ești sau nu într-o relație stabilă, ce contează e calitatea relațiilor tale apropiate. A trăi în conflict este foarte dăunător sănătății noastre. Căsniciile cu conflice mari, de exemplu, fără prea multă afecțiune, se dovedesc a dăuna mult sănătății, mai mult chiar decât divorțul. A trăi în relații bune și calde este protectiv. Odată ce i-am urmărit pe bărabții noștri până la 80 de ani, am vrut ca, privind înapoi la vârsta mijlocie, să vedem dacă am putea prezice cine vrea să ajungă un octogenar fericit și sănătos, și cine nu. Analizând tot ce ştiam despre ei la 50 de ani, nu nivelul colesterolului e acela care a prezis cum urmau să îmbătrânească. E nivelul de mulţumire în relaţiile lor. Oamenii cei mai satisfăcuţi cu relaţiile lor la vârsta de 50 de ani, au fost cei mai sănătoşi la vârsta de 80 de ani. Relaţiile bune şi apropiate par să ne protejeze de unele din greutăţile bătrâneţii. Cele mai fericite cupluri – atât bărbaţii cât şi femeile – au declarat la 80-90 de ani că în zilele în care durerile fizice erau mai mari, dispoziţia lor rămânea la fel de bună. Însă cei aflaţi în relaţii nefericite, în zilele în care aveau dureri fizice mai mari, ele erau amplificate de durerea emoţională.

de 75 de ani care au fost cei mai fericiţi la pensie au fost cei ce s-au străduit activ să înlocuiască colegii de serviciu cu noi parteneri de distracţie. Ca şi tinerii din sondajul acela recent, mulţi dintre bărbaţii noştri, în timp ce porneau la drum ca tineri adulţi chiar credeau că faima şi bogăţia şi marile realizări sunt ce trebuie să obţină pentru o viaţă mai bună. Dar în aceşti 75 de ani, studiul nostru a demonstrat repetat că persoanele care au ajuns cel mai bine sunt cele care au preţuit relaţiile cu familia, cu prietenii, cu comunitatea. Dar voi? Să zicem că aveţi 25, sau 40, sau 60 de ani. Ce înseamnă să preţuieşti relaţiile? Ei bine, posibilităţile sunt practic nelimitate. Ar putea fi ceva simplu, de exemplu în loc de televizor să stai cu cineva, sau să reînvigorezi o relaţie amorţită făcând ceva nou împreună, plimbări lungi sau ieşiri la întâlnire, sau luând legătura cu ruda aceea cu care n-ai mai vorbit de ani întregi, pentru că prea obişnuitele învrăjbiri familiale au un efect groaznic asupra celor care stau supăraţi. Aş dori să închei cu un citat de-al lui Mark Twain. Acum mai bine de un secol îşi privea viaţa retrospectiv şi iată ce a scris: „Nu e timp – atât de scurtă e viaţa – pentru ciorovăieli, scuze, ranchiune, reproşuri. E timp doar pentru iubire, şi nici pentru ea nu e decât o clipă, ca să spun aşa.” Viaţa bună se construieşte cu relaţii bune.”

A treia mare lecţie despre relaţii şi sănătatea noastră e că relaţiile bune nu ne protejează doar corpul, ne protejează şi creierul. Găsim că faptul de a te afla într-o relaţie unită şi stabilă cu cineva la 8090 de ani, îţi oferă protecţie. Oamenii în astfel de relaţii, care simt că se pot baza cu adevărat pe celălalt la nevoie, au memoria bună un timp mai îndelungat. Oamenii aflaţi în relaţii în care simt că nu pot conta pe celălalt, aceeia vor resimţi mai devreme un declin al memoriei. Iar relaţiile bune nu trebuie să fie mereu calme. Unele cupluri octogenare se pot ciondăni cât e ziua de lungă. Dar câtă vreme simt că se pot baza cu adevărat pe celălalt la greu, acele certuri nu le afectează memoria.

Dar acest mesaj, că relaţiile bune şi apropiate sunt bune pentru sănătatea şi prosperitatea noastră, asta e înţelepciune veche de când lumea. De ce e atât de greu de înţeles şi atât de uşor de ignorat? Ei bine suntem oameni. Ce ne-ar plăcea cu adevărat e un truc rapid, un hap care să ne facă viaţa mai bună şi s-o menţină aşa. Ralaţiile sunt încurcate, sunt complicate, şi efortul de a te îngriji de rude şi prieteni nu e atrăgător sau fascinant. Şi apoi durează toată viaţa, nu se termină niciodată. Cei din studiul nostru anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florin T. Roman Ecouri ale bătăilor inimii mele - I, II

Eu nu sunt nici de stânga, nici de dreapta; eu sunt de Dumnezeu. Dacă nu cumva sunt fraţi, geniul şi sfântul sunt cel puţin veri primari.

Discutam odată cu o fetiţă de zece ani, despre Familia Sfântă. Am întrebat-o dacă ştie ce meserie avea Sfântul Iosif şi mă pregăteam, plin de infatuare, Oricât de frumoase ar fi poeziile sfinţilor din să-i răspund că a fost tâmplar. Dar fetiţa m-a lăsat închisorile comuniste (Vasile Voiculescu, Valeriu perplex. După câteva secunde de gândire, mi-a Gafencu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Nichifor Crainic şi răspuns: Avea meseria de sfânt. alţii), ele nu pot reda cereştile trăiri ale acestor cereşti poeţi.

Ecouri ale bătăilor inimii mele

Doi prieteni trec cu maşina pe o stradă lăturalnică - III şi văd o prostituată pe marginea drumului. Amândoi exclamă deodată: Uite o prostituată! În gând, unul îşi zice: „Vai de capul ei, în ce hal a ajuns, nenorocita! Nu e bine să ai multe idei deodată; te poţi îneca Iadul e al ei!” Celălalt îşi spune în sinea lui: „Săraca, în ele. cine ştie ce necazuri au împins-o în starea asta. Dacă autorizaţi parade pentru homosexuali, Doamne, iart-o şi ajut-o să-şi revină în sine!” autorizaţi şi parade pentru pedofili şi zoofili. Amândoi au spus acelaşi lucru, numai că NON EST Paradodoxul e o constantă a creştinismului. IDEM QVI DUO DICET IDEM (nu e acelaşi lucru Însuşi creştinismul e un paradox al istoriei. când doi spun acelaşi lucru): unul judeca şi păcătuia, O biserică se poate construi nu numai din celălalt iubea şi se ruga. Unde nu există preot nu poate exista nici biserică. cărămizi, ci şi din cuvinte. Icoanele sunt ferestre spre Împărăţia Cerurilor. Astfel, dacă cineva, într-o adunare, vrea să ţină loc de preot, adunarea aceea se cheamă mascaradă. Nu vă feriţi să cântaţi cântece de slavă lui Bucurii şi bucurii: La închisoare, în geamul de la Dumnezeu dacă nu aveţi voce sau ureche muzicală, celula unde era închis monahul Nicolae Steinhardt că Dumnezeu nu se uită la corzile vocale, ci la erau bătute, în exterior, câteva scânduri care nu corzile inimii. lăsau să intre lumina. Totuşi, când soarele trecea Partidul meu este poporul român. prin dreptul geamului respectiv, o rază de lumină Eu nu sunt nici de stânga, nici de dreapta; eu pătrundea prin fanta dintre două scânduri şi se oprea sunt de Dumnezeu. într-o băltuţă cu apă din mijlocul celulei, astfel încât Dacă nu cumva sunt fraţi, geniul şi sfântul sunt soarele se oglindea vreme de câteva minute în acea cel puţin veri primari. băltuţă. Această imagine provoca o mare bucurie deţinuţilor prezenţi acolo. După ce a fost pus în libertate, Sami, un alt fost deţinut politic al comunismului, i-a mărturisit unui prieten: „Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!” Să fii liber şi să-ţi fie dor de o închisoare în care ai stat atâţia ani nevinovat! Ce răscolitor! 34

Ecouri ale bătăilor inimii mele - III Nu e bine să ai multe idei deodată; te poţi îneca în ele.

Discutam odată cu o fetiţă de zece ani, despre Familia Sfântă. Am întrebat-o dacă ştie ce meserie avea Sfântul Iosif şi mă pregăteam, plin de infatuare, să-i răspund că a fost tâmplar. Dar fetiţa m-a lăsat perplex. După câteva secunde de gândire, mi-a răspuns: Avea meseria de sfânt.

Ecouri ale bătăilor inimii mele - IV

Dacă autorizaţi parade pentru homosexuali, Între pământul din care am fost luat şi cerul în autorizaţi şi parade pentru pedofili şi zoofili. care pot ajunge... Paradodoxul e o constantă a creştinismului. În biserică n-are voie să-ţi fie cald sau frig; n-are Însuşi creştinismul e un paradox al istoriei. voie să-ţi fie foame sau sete; n-are voie să-ţi fie rău O biserică se poate construi nu numai din sau să te doară ceva. În biserică n-are voie să-ţi fie cărămizi, ci şi din cuvinte. decât Dumnezeu. Icoanele sunt ferestre spre Împărăţia Cerurilor. Biserica este depozitul şi laboratorul de reproducere a Revelaţiei. Nu vă feriţi să cântaţi cântece de slavă lui Dumnezeu dacă nu aveţi voce sau ureche muzicală, Ce meserii interesante sunt cele de gropar, medic că Dumnezeu nu se uită la corzile vocale, ci la legist sau lucrător la pompe funebre! Câtă filosofie corzile inimii. poţi învăţa! Şi câtă teologie! Dacă e cu luare-aminte, un astfel de meseriaş poate valora cât un profesor Partidul meu este poporul român. de teologie! TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Suferinţa este distanţa dintre voinţa divină şi voinţa umană personală. Fariseismul este cea mai cumplită formă de ipocrizie. Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată, nicăieri. Numai omul se grăbeşte tot timpul. Dar oare spre ce? Nu cumva spre moarte? Întrebarea asta nu prea ne-o punem.

Ecouri ale bătăilor inimii mele -V Cred că secolul XX a fost numit secolul vitezei pentru că acest secol a accelerat viteza omului spre Sfârşitul lumii. E-adevărat, cu o floare nu se face primăvară. Dar cei din jurul respectivei flori se pot bucura de existenţa ei, admirând-o şi mirosind-o, iar cei de departe pot veni la ea.

Pop Dorina Feţele adevărului motto: „Adevărul este un fruct care nu trebuie cules decât atunci când este complet copt.” - Voltaire Umbrit de minciună și invadat de nimicnicia umană, adevărul se ascunde deseori la umbra firelor de iarbă. Nu ne interesează sau nu-l observăm? Se spune că sunt tot atâtea adevăruri câți oameni există. Posibil, dar... adevărul tău își mută pașii în minciună în drumul spre mine? Traiectoria adevărului pe axa existențială face popas în stațiile relativității. Zâmbește și merge mai departe cu discernământ, încercând să găsească calea spre plus infinit. Acolo îl așteaptă plin de prospețime și unicitate adevărul absolut. Poate că, într-o zi, prin curaj și negând minciuna, adevărul relativ se va intersecta cu cel absolut. Filozofic pare imposibil, însă capcanele unei realități debusolate poate împinge dorința gândului rațional la o călătorie în timp, într-un spațiu acum nedefinit, spre un punct fix.

Când eram tânăr magistrat, mă simţeam foarte încântat atunci când poliţiştii mă salutau cu formula: Să trăiţi! Acum am devenit impasibil. Singurele mângâieri ale mele sunt astăzi momentele în care mă întâlnesc cu oameni (arieni sau ţigani, senatori sau gunoieri, ortodocşi sau budişti) care rezonează plăcut la cuvântul iubire şi care reacţionează Încercând să resetăm adevărul, ca și cum ar fi reverbativ la bătăile inimii mele. calitatea unui om onest, observăm, raportându-l la M-am întrebat odată cum poate Dumnezeu să fie aspectele cotidiene, atât calități, cât și defecte ale în milioane de locuri, în acelaşi timp. Răspunsul mi-a ideii de adevăr. Intercalăm cuvântul în gândirea și venit de la soare: şi el poate să pătrundă prin milioane de ferestre, în acelaşi timp. Nu avem nevoie de legi mai bune, nu avem nevoie de instituţii noi, nu avem nevoie de sfaturi din afară, nu avem nevoie nici măcar de gânduri mai profunde. Avem nevoie doar de puţină dragoste în plus. Atât. Dumnezeu îi spune fiecărui om: Sunt deja în inima ta. Caută-Mă puţin mai adânc! Discutam, cândva, cu nişte colegi, despre legalizarea homosexualităţii şi a prostituţiei. Le-am spus, argumentat, că sunt total împotrivă şi ei mi-au răspuns că din punct de vedere religios am dreptate, însă din punct de vedere social, economic, politic, igienico-sanitar este benefică legalizarea lor. Le-am replicat că ei nu înţeleg un lucru elementar: poţi vorbi despre orice din punct de vedere social, economic, politic, cultural etc., dar puncte de vedere religioase nu există. Pentru că Dumnezeu nu are puncte de vedere, nici opinii. Dumnezeu are PORUNCI. Vrei să le respecţi, te duci în Rai. Nu vrei să le respecţi, te duci în iad. Punct. Când omul are puncte de vedere contrare poruncilor divine, aceste puncte de vedere devin pete pe creier, care o fac pe maimuţă să roşească de ruşine că este uneori comparată cu omul.

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

observația noastră apelând la un banal exercițiu de imaginație. De exemplu, să analizăm afirmația: Ești galben. E o constatare cromatică adevărată și atât? Dacă elementul care a observat nuanța s-a raportat la un dovleac, acesta n-ar avea motive de supărare. Repulsia dovleacului ar trebui să înmugurească doar atunci când gospodina vrea să-l... taie! În alte împrejurări, de ce l-ar deranja faptul că cineva-l arată cu degetul accentuând spre nuanța hainei? Altfel se pune problema când o persoană, trăgând de mânecă o altă ființă îi subliniază răspicat acesteia că-i galbenă. În acest caz, adevărul spus fără ocolișuri ar trebui să supere? Răspunsul, chiar dacă nu se ascunde în spatele unei bucurii, poate luneca ușor pe panta unui disconfort și poate determina un conflict. Cel galben încearcă să-i riposteze celuilalt că e... roșu! Și de aici până la declanșarea spontană a urii este doar un oftat. Tăcerea este eleganța adevărului care probează masca indiferenței. Aruncând apatia în stânga noastră, mergem mai departe pe cărările analizei. Tocmai m-am împiedicat într-un melc și mi-a scăpat o jignire nevinovată: Ești prost! Melcul, nepăsător (și surd... ), s-a ascuns totuși în cochilie după impactul cu talpa mea. Ce s-ar întâmpla dacă i-aș spune unui om că-i prost? Puțini ar încerca să afle de ce. Și mai puțini ar fi cei care mi-ar întoarce spatele surâzând. Pentru cei mulți, nervoși și răzbunători, adevărul ar trebui să edifice probe solide în spatele prepoziției pentru că. Defectul va fi remediat de inteligență. Demonstrarea adevărului în acest caz ajută prin curajul celui care a constatat și voința celui jignit. Dar ce ne facem atunci când adevărul, raportat la propoziția analizată, este negat. Mergem la tribunal? Constatările argumentate ar trebui să ia calea dialogului, însă de multe ori gândirea umană tinde spre haos, nicidecum spre o analiză echilibrată a defectului. Prostia urlă adeseori prin fapte și cuvinte, însă adevărul ca entitate abstractă nu poate controla acest aspect. 36

Dacă vom reuși să aliniem la același numitor multiplele adevăruri individuale, vom reuși să-i dăruim adevărului strălucire, urcându-l pe o nouă treaptă. Pornind de la definiția clasică: „Adevărul e dumnezeirea omului liber.” – Maxim Gorki, putem sugera faptul că direcția adevărului tinde spre libertate, pace, liniște și iubire. Hrănindu-ne cu adevăr, oferim o șansă propriului nostru viitor.

Lacrimi şi pumni Ordinea de zi a vremurilor în care trăim este umbrită de răutate. Onestitatea este pusă la colț, iar sintagma „dacă ești bun, ești luat de fraier” plutește involuntar în gândurile oamenilor dezorientați. Duelul dintre lumină și întuneric este câștigat de multe ori de haos. Cuvântul apocalipsă este pe buzele tuturor ca un remediu, totuși neașteptat (însă iminent). Ne resemnăm în incertitudini, lăsând forțele răului să ne anihileze puțin câte puțin. Să luăm atitudine? Răspundem afirmativ, dar încurajăm „cuvântul care ucide” multiplicându-l cu propriile idei devoratoare pentru semenii noștri. Într-un mugur arțăgos, violența prinde contur. Nu vreau „să răsucesc cuțitul în rană”, însă natura acompaniază cu o sonoritate maximă (cutremure, inundații, tsunami...) nebunia umanității de a se adapta în flagelul veninului (violuri, crime...). Cu ce scop a coborât purgatoriul pe pământ? Purificarea noastră este diluată. Canalele de știri se hrănesc cu sarcasm, emanând în jur... dorința de copiere. Psihoza faptei retrograde atrage și alți adepți. Nu, nu cred că avem capacitatea de a lupta împotriva abuzului. Golgota noastră curge lin spre... pieire. Să spunem stop violenței? Cuvinte fără acoperire, atâta timp cât „în fruntea oștii” ea se plimbă de mână cu: indolența, corupția, meschinăria. Un om de rând moare incapabil de a schimba în bine mersul acestei lumi. În vârful aisbergului se „lucrează” împotriva atrocităților cu promisiuni fără acoperire. Și atunci, noi, în neputința care ne domină, încercăm să plonjăm prin viață acceptând „un rău mai mic”. E ca și cum ne regăsim în compromisul: „capra vecinului e moartă în șopron... a mea mai respiră, însă greu”.

Deci, obiectiv sau subiectiv, adevărul trebuie raportat la ceva bine conturat în timp și spațiu. Să analizăm adevărul care există în propoziția: Frunza este verde. Dacă primăvara a plecat curând, lăsând loc surorii ei mai mare - vara, atunci adevărul este la el acasă. Însă dacă ne-a copleșit frigul și toamna grăbită ne face cu mâna, propoziția prezentată devine falsă. Și joaca cuvintelor raportate la antiteza adevărat-fals poate continua. Concluzionăm faptul că adevărul nu poate conviețui solitar, ci în Să cârpim lacrima, evitând pumnul! comuniune cu multe elemente. Adevărul absolut este Durerea plimbându-se prin mocirlă ajunge o dogmă greu de atins, însă adevărurile contextuale inevitabil la marginea prăpastiei. Binele pălește și sunt prezente la tot pasul. delicvența domină. Sadismul devine astfel punctul Adevărul tău nu poate fi identic cu adevărul meu! culminant al acțiunii. Se încurajează Ființa umană în tumultoasa sa existență caută să se monstruozitățile?! raporteze la un anumit adevăr, încercând să fugă de O lacrimă îmi șoptește să tac, iar alta erupe... minciună, chiar dacă involuntar cochetează cu ea.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

întărind în mine dorința de „a da cu pumnul în masă”. Legea junglei – cu bâte și topoare – ar schimba puțin situația, dar... astfel nu facem decât să intrăm în hora nesfârșită a brutalității. Rațiunea zace într-un ibric cu apă clocotită. Totul, chiar totul depinde de noi! Dorim să extragem conștiința încercând să o uscăm la soare sau învârtim cu o furculiță în ibricul încintat, atingând-o dur pe spate? Rănile timpului moștenite de generații nu se vindecă, se cicatrizează greu... O îndreptățită întrebare zace pe buzele „oamenilor de bine”: în tot acest timp unde este Dumnezeu? Nu cred că intervenția Lui ar rezolva problema violenței. Libertatea de a alege traiectoria viitorului ne aparține integral. Să ștergem lacrima și să deschidem pumnul mâniei. Viitorul nu se poate clădi pe spinii unui prezent alterat.

În loc de... „La mulţi ani!” Fărâmițat pe țărâna străbunilor, sufletul meu soarbe licoarea cuvintelor. Va reuși să-și remonteze coloana vertebrală? Misiune grea. Începe prin a-și descoperi existența. Nu știe încă să conjuge verbe. Se regăsește, brut, în infinitivul „a fi” sudat de substantivul „român”.

Aurel Conțu Le Horla, o pojghiţă subţire «… Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… deschid dulapurile, mă uit sub pat, ascult… ascult… ce?… Nu e ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău… îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi ianima-mi bate, şi picioarele-mi trenură; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor până în clipa în care mă cufund brusc în reapaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici…” La Horla - Maupassant

Acum 168 de ani ani, pe 5 august, se năştea un om oarecare, aşa cum se nasc toţi oamenii, deosebit Caută în DEX explicația sintagmei: a fi român. de ceilalţi doar prin nume: Guy de Maupassant Cuvintele au fugit. Încearcă să le adune, dar acestea zac ofilite pe stradă, pe „sticlă”, oriunde. În escapada sa, sufletul aude o șoaptă. Nu primește răspuns la căutările sale, ci provocarea îi pătrunde în vene: „La mulți ani, România!” – ar da sonorul mai tare. Nu se aude clar. De unde vin mesajele? În loc de... șoapte, ar trebui să alungăm rușinea generalizată. Ce am făcut spre a ne fi rușine? N-am făcut nimic! O, da... poate de asta ne este rușine... În loc de... rușine, ar trebui să ridicăm privirea spre Cer, solicitând îndurare. Și Cerul va lucra în favoarea noastră.

În loc de... îndurare, ar trebui să învățăm să luptăm pentru ce-i al nostru (sau ce a mai rămas). Soarele ne va trimite curaj. În loc de... luptă, ar trebui să căutăm pacea din noi. Înțelepciunea ne va aștepta la poarta sufletului remontat. Șterge cu lacrimi, din titlu: „În loc de...” și zâmbește: La mulți ani, România! și șoapta s-a transformat în dulceață. O dulceață a dragostei de țară, cu termen de valabilitate etern. anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

(1850 – 1893). Probabil că lucrurile s-ar fi oprit aici şi pruncul din leagăn ar fi trăit până la adânci bătrâneţe, necunoscut de nimeni, dacă deasupra existenţei sale n-ar fi plutit adierea lui Flaubert şi dragostea mamei sale. Dar cum destinul acesta crud nu excelează prin echilibru, dând unora mai mult decât pot duce, s-a răzgândit hoţeşte, în ultima clipă, şi i-a tulbuirat minţile. Citindu-l pe Maupassant ai senzaţia că mergi pe o pojghiţă subţire de gheaţă, care-ţi trosneşte la fiecare pas sub tălpi, gata să plesnească şi să te arunce în hău. «… Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi ceva ca un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm… o ştiu şi o simt… şi mai simt că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… strânge… din răsputeri, ca să mă sugrume… Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţă: vreau să ţip – nu pot; vreau să mă mişc – nu pot… încerc să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi mă înăbuşă – nu pot! Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind lumânarea. Nu-i nimeni…”

Diavolul care-i dă târcoale mereu, ispitindu-l cu spaimele unei lumi misterioase, inefabile, prin care rătăceşte încercând să scape de ele, purtat dintr-un loc în altul, ca un puf de păpădie, apare cu obstinaţie în mai toate povestirile, nuvelele şi romanele sale. Cuvintele lui Maupassant sunt ca nişte baloane de săpun, alunecoase şi imponderabile, care se sustrag oricărei forme de gravitaţie şi care plesnesc atunci când tocmai încerci să te bucuri de ele. Adeseori magma din străfundurile minţii explodează spontan şi neverosimil. «… Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Scepticii afirmă că e vorba de ţipetele păsărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vedea niciodată şi care mâna, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie…»

goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce înseamnă asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai degrabă am căzut pe scaun! Apoi am sărit ars şi am privit in jurul meu! După care mam aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochii ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine?…” Hoţul, «băutorul» de apă şi de lapte, chipul acela «fragmentat» din oglindă, aducătorul «epidemiei de demenţă» din Sao Paula, Horla, care se infiltrase în tihna existenţei sale, era, de fapt, în „lăuntrul” său şi nu putea fi izgonit nicicum, nici măcar prin incendierea casei… «… Nu… nu… fără nici o umbră de îndoială, fără nici o umbră de îndoială… n-a murit… Atunci… atunci… va trebui deci să mă omor eu!…” (Fragmente din Le Horla – Maupassant)

Surprize, surprize.... Beatrice Margărit se trezi pe la miezul nopţii incomodată de un corp ciudat care era întins alăturea de dânsa, la marginea patului, şi care scotea nişte zgomote stranii, imposibil de asemănat cu zgomotele obişnuite. Dacă la început se chircise de frică în colţul opus, sperând să fie doar o farsă a minţii, cu timpul descoperi că obiectul semăna mai curând cu o fiinţă de dimensiunea unui copil, ceea ce avu darul s-o mai liniştească. Nu-i era deloc clar cum ajunsese acolo, în patul ei, motiv pentru care îşi luase inima în dinţi şi, aplecându-se peste corpul acela, aprinse lumina. Corpul aparţinea unei mogâldeţe ciudate, cu pielea solzoasă, de culoarea smaraldului, având capul mare şi ochii imenşi, aşa cum mai văzuse doar în filmele S.F cu extratereştri. – Eu sunt Quanki 1! desluşi din ochii arătării, care păreau să se fi conectat la mintea ei. Am mai fost cu tine de câteva ori până acum, însă am preferat să nu ştii înainte de a părăsi Tera! Quanki 1 te iubeşte! Quanki 1 nu-ţi face rău! Quanki 1 vrea să te ia cu dânsul! Cuvintele creaturii, în acest misterios dialog al minţilor, o învăluiesc inexorabil, o ameţesc ca o băutură alcoolică, consumată în exces, o eliberează de toate spaimele şi o împing în braţele lui cu o forţă greu de înfrânt. – Doamne, Quanki 1, dar unde ţi-i p…?!

Universul lui Maupassant este un univers în care contradicţiile logice se rezolvă prin ele însele, se inversează sau se explică inexplicabil. Soluţiile de moment, propuse de instinct, sunt doar paleative, încercări de autoamăgire, pentru că în «realitatea» Creatura scoase din piept ceva în genul unui minţii sale nu există decât o singură soluţie: ieşirea oftat. din labirint. – Quanki este deja în mintea ta! Nu-ţi ajunge că Quanki este acolo? «… Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din – Nu, iubitule, la noi pe Tera chestia asta cu nou sete: am aprins o lumânare şi m-am îndreptat „intratul” în minte se numeşte onanism . Dragoste către masă pe care era carafa. Am ridicat-o, înseamnă să cobori mai jos! aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea… Era

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lungu Lenuş Ard constelaţiile cu aripi noi În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe. Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi șiapoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui.

împrăștiem povestea. Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele. Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul.

Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume. Căutând iubirea Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. dor al sufletului se-adună cuvintele, copii ai Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai gândurilor noastre. Le așezăm, le potrivim marginile, păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul cântec nou și vesel. Vom crede iar în noi, vom regăsi ochilor ascuns. Pustiul cu întrebări deșarte îl căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de mai găsesc ecoul. Căci fără Iubire și Adevăr aproape stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici cărări demult bătătorite. pământul. Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd... Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne 39 mângâie zborul. Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvaran suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscute-n poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației. Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete. Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere.

umplut viața de cântec și dorințe pure.

Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul.

tine.

Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. durerea va fi blocată-n orologii vechi. Nu vor mai fi Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu câte puțin ne aducem aminte de noi. parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele. haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și

Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.

Simfonia dragostei

Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Ne-așternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină.

N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei.

Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează încălzește mâini și inimi în dans ce învăluie și pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește îmbăiază sufletele. inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, mai există nicio taină între noi. steaua sub care ne-am cunoscut, e steaua noastră În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești. de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 43-46

Dan Lupescu Refugiul în vers, mântuirea prin sonete și rondeluri

cărțile decât în propria-i tipografie, pentru a avea controlul sever al încasărilor și a nu-i îmbogăți pe alți proprietari de teascuri de imprimat pe hârtie, cu cerneluri pe bază de pigmenți de plumb.

Cam tot așa i s-a întâmplat, în ceea ce privește vârsta lansării pe piața editorială, și protagonistului La cumpăna dintre milenii… nostru de acum: profesorul Petre Ion Florin Vasilescu, născut la Târgu Jiu – ca fiu al Victoriei și de Petre Ion Florin Vasilescu al lui Petre - exact la un an după alegerile furate (de Veșnic surâzător, longilin și charismatic, cu o staliniști de la țărăniști) din primăvara anului 1945, ținută olimpiană, de fermecător discobol altoit pe o născut adică în ziua de 6 Martie 1946. siluetă de săritor în înălțime, cu o privire în care Între timp, bărbatul în floarea vârstei, din albastrul azuriu alterna, jucăuș, cu albastrul electric, decembrie 1989, a fost implicat în luarea cu asalt a de sub sprâncenele-i săltate la 1,88 metri altitudine porților (larg deschise, desigur!) ale Prefecturii Dolj, -, profesorul de sport Petre Ion Florin Vasilescu numărându-se printre cei 22 de inși care se făcea instantaneu victime, chiar fără voia sa, în ciorovăiau, apoi, că a intrat, fiecare, primul în rândul adolescentelor de toate vârstele, în Craiova superbul edificiu proiectat de arhitectul Petre deceniilor al optulea și al nouălea din secolul XX, Antonescu (unul și același cu autorul proiectului dar și în zorii mileniului al treilea, până mai an… Primăriei Generale a Bucureștiului și al Arcului de Relicvă a nu știu căror vremuri pure, mai deloc Triumf din Capitala României): Palatul Administrativ Casanova/Don Juan, ci mai de grabă Romeo și al Doljului, edificiu în stil neo-românesc, pus în Cavaler al Tristei Figuri (fără Dulcineea del Toboso, operă, în 1912-1913, de inginerul constructor italian fără Sancho Panza, dar cu o armada de mori de Giovanni Peresutti, a cărui statuie (în picioare) vânt urieșești) -, vulturescul tânăr abia ținea sub veghează imediat dincolo de intrarea în Cimitirul obroc taina unei pasiuni mistuitoare, de pe care - Catolic din Bănie. extrem de rar și fulgurant, pentru fracțiuni de Că scenariul și regia îmbulzelii din decembrie 89 secundă - ridica un colț discret din Vălul magic al erau foarte, foarte bine puse la punct o denotă și Mayei: taina cuvintelor clocotind de dor, taina cuvintelor potrivite. Precizăm că Maya (Ixchel/ Doamna Curcubeului/ Doamna Xochiquetzal) este zeița aztecă a iubirii, zeița visului și a iluziei, responsabilă de misterul vieții -, lumea însăși, în întregul ei, era considerată, de vechii mayași, o iluzie… Gorjean fiind de obârșii, lui Petre Ion Florin Vasilescu îi ajunseseră la urechi zvonuri aburoase/ aburinde despre revista (pentru copii mari, buburuze și furnici) botezată, la derută, Bilete de papagal, realizată și imprimată de Tudor Arghezi – cel mai valoros scriitor din Țara lui BRÂNCUȘI -, Arghezi care va debuta în volum la vârsta de 47 de ani, cu un tom de mare rafinament: Cuvinte potrivite.

Cel ce a revoluționat limbajul liric românesc la dimensiuni comparabile cu gestul de ctitor similar, al lui Mihai Eminescu – Poetul nostru Național -, Tudor Arghezi și-a întârziat atât de mult debutul editorial deoarece a ținut morțiș să nu-și imprime anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

următoarele detalii. Președintele Consiliului Județean Dolj, Ion Traian Ștefănescu, a lăsat, pe biroul său, exclusiv dosarul în care se găsea transcrierea teleconferinței din 17 decembrie 1989, a lui Nicolae Ceaușescu, cu factorii de conducere ai Armatei Române și din județele patriei; în seiful șefului de cabinet al lui I.T.S., erau vreo 300 de brasarde tricolore, groase, din mătase naturală… În acele luni fierbinți, mai exact în februarie 1990, era lansat – în Craiova – jurnalul Situația, în care Petre Ion Florin Vasilescu semna – pe toată lățimea acestui tabloid, în jumătatea superioară a paginii întâi – articolul Haos? Niciodată!, având în centru, la dimensiunea unei cărți poștale, fotografia autorului. Să înțelegem acest avertisment: Haos? Niciodată!, ca pe o punere în gardă, dar pe dos: Anarhie, totdeauna!...? Anii care au trecut au dovedit că ordinul de sub aceste cuvinte/ cuvintele de sub cuvinte! erau, cu adevărat, viceversa: tocmai pe dos. Așa cum, în seara de 22 decembre 1989, atunci când un faustic actor striga în microfoanele din balconul Comitetului Central: Nu mai trageți! Nu mai trageți!, însă, rapid, în urma acestui ordin codificat, știut numai de cei implicați în scenariu, se declanșau rafale de pistoale mitralieră, direcționate în cu totul altă parte, nu spre celebrul balcon…, doldora cu puciști, foarte bine instruiți în Occident și în țară.

dușmănoase și intenții de trecere frauduloasă a frontierei, prin anii 1982-83, apoi 1985-88. Noroc că a venit vâltoarea din decembrie 89 și nu a mai fost cazul. Am zăbovit asupra acestor detalii, în cvasitotalitatea lor de ordin biografic, întrucât despre preopinentul nostru alte amănunte nu prea ai cum să afli - în afară de o serie de catrene umoristice ori satirice, pe care le publică, sârguincios, zilnic ori aproape zilnic, pe FaceBook, în afara altui șir de știri de pe InterNet, conform cărora a obținut o serie de premii la festivaluri naționale dedicate genului literar cel mai scânteietor, cărora li se poate alătura afișul privind lansarea volumului Catrenul, epigramele răsună…, din după-amiaza de luni, 5 decembrie 2016, de la Biblioteca Județeană AMAN – Dolj, invitații de faimă fiind actorul Ilie Gheorghe, mezzosoprana Ilinca Zamfir, diplomatul Petre Gigea-Gorun, autor al unei jumătăți de sută de cărți, animator cultural veșnic tânăr și ferice, președintele Clubului Intelectualilor Atlantys din Craiova și al Cenaclului Epigramiștilor Olteni. Referitor la volumul pe care Petre Ion Florin Vasilescu ni l-a încredințat: La cumpăna dintre milenii… Sonete și rondeluri (Editura Buna, 2017, format A4, 134 de pagini, legate cu arc negru, din plastic) scrie, destul de limpede, dar și pe dedesubt, în Prefață, de-a lungul a trei pagini, distinsa Doamnă prof. univ. dr. Elis Râpeanu, om de cultură de o finețe stroboscopică, armonioasă și de o erudiție spectaculoasă, în domeniu, care a studiat zeci de ani evoluția epigramei pe Terra, în Europa și în România, dedicându-i o eclatantă teză de doctorat, elogiată în mediile specialiștilor.

Personaj misterios al evenimentelor din decembrie 1989 de la Craiova, profesorul Petre Ion Florin Vasilescu deține – conform Adeverinței nr. 2415, eliberată de CNSAS la 14.10.2014 – „titlul de luptător pentru victoria Revoluției din decembrie 1989” -, însă nu orice fel de combatant, ci „luptător cu rol (n.n. scuze pentru ligamentul, care nu ne Ce am mai putea susține noi, într-o eventuală aparține) determinant”. postfață? Mai nimic… 42

…Că a fost lovitură de stat, orchestrată și exersată vreo 15 ani pe simulatoarele laboratoarelor de profil ale serviciilor speciale occidentale și ale Securității din România (dar, aici, numai în ultimele două luni) - anunțată, chipurile întâmplător, încă din vara anului 1985 (!!), la Congresul Internațional de Istorie de la Stuttgart, prelucrată apoi în redacția postului de radio Europa Liberă - este, se pare, o cu totul altă poveste. Noi să fim sănătoși. Cu toții. Să-i iertăm și să-i iubim pe cei goi. Doamne, ajută!

Trei sferturi din studiul introductiv al Doamnei Elis Râpeanu este dedicat sonetului. Două treimi din pagina primă constituie o sinteză ultra-succintă a acestuia, care are o tradiție de secole în literatura universală, fiind practicat de italieni încă din copilăria limbii italiene, iar încă o pagină și aproape jumătate (A4) analizează creațiile de gen ale lui Petre Ion Florin Vasilescu, autor care adoptă toate nuanțele sonetului modern, cu o mare varietate de teme; repune în drepturi poezia clasică, acea poezie armonioasă cu (sic!) ritm, rimă și măsură; sonetele lui P.I.F. Vasilescu sunt scrise cu sufletul În patalamaua amintită mai sus, se mai (n.n. putem deduce că trebuie să-l iertăm: era în precizează că Petre Ion Florin Vasilescu a fost criză, nu avea nici hârtie, nici pix ori creion chimic, supravegheat de Securitate pentru manifestări TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

iar de computer îi e, probabil, frică…), scrise, roșie, fierbinte, a sigiliilor dinastice. așadar, cu sufletul, dar și cu spirit umoristic și chiar Cititor înfocat, bănuim, în pruncie, apoi în satiric. adolescență și în anii de mai apoi, al celebrelor În ceea ce ne privește, reliefând tenacitatea lui reviste de benzi desenate pentru copii și tineret Petre Ion Florin Vasilescu de a potrivi cuvinte și Vaillant, Le journal de PIF, Pif Gadget, patronate de licăriri de umor, ori ravisante jerbe satirice, de o Partidul Comunist Francez, impresionante prin admirabilă virulență, alteori scăpărătoare idei - seci longevitate și tiraj (sistematic, între 350.000 și precum iasca, dar cu oțelite scântei, țâșnite din 650.000 de exemplare, dar – în trei cazuri – chiar piatra amnarului -, sonetele sale respectă cu câte un milion de exemplare pe ediție) -, P.I.F. obstinație regulile de suprafață, mecanica Vasilescu pare să fie ecoul serenisim, din România, versurilor, fără a avea nici cea mai vagă tangență al PIF-ului parizian. cu lirismul. P.I.F. Vasilescu știe, intuim, că poezia este Altfel zis, sunt versuri (meșteșugit cioplite, mai întemeierea ființei întru cuvânt (după cum afirma din teslă, mai din bardă, alteori sculptate cu daltă marele filosof Heidegger), dar uită, credem, de bijutier în lemn de nuc, de cireș, tei sau aserțiunea lui Georges Poulet, conform căreia orice trandafir), dar atât. formă este impură, încremenirea într-o formă nefiind altceva decât o îngrădire pentru libertatea Saltul de la versificație la poezie poate să i se de mișcare a spiritului. pară terifiant, letal, autorului nostru - ca și când ar trebui să țâșnească, Pasăre Măiastră, de pe un Cum sonetul și rondelul reprezintă forme fixe, pisc, pierdut prin nori, pe altul, al unui canion concluzia se subînțelege. P.I.F. Vasilescu suferă de fioros. Și aceasta, din pricina carențelor ce țin de lipsa libertății de mișcare a spiritului. Paradoxal sau ghidul solfegierii culturii de specialitate. nu, exercițiile sale prozodice – demne de romanțioase, apăsat machiate, albume Cu blândețe, Elis Râpeanu se exprimă destul de sentimentale în versuri – par să nu poată fi străveziu, în același sens, însă în slove declanșate decât de canoanele impuse de formele învăluitoare: sonetele ocupă o bună parte din fixe ale sonetului și rondelului, canoane care le dau volum; sunt creații în care, ca-n tot ce scrie, Petre viață, le încurajează să lăstărească în voie I.F. Vasilescu se exprimă pe sine (n.n. ironie discretă, că altfel afirmația ar fi redundantă, tautologică: orice autor se exprimă pe sine…), îmbinând liricul cu expunerea (n.n. de motive …judecătorești!?), chiar cu povestirea (n.n.: Na, că …căzurăm direct în narațiune!), într-o prezentare vioaie (n.n. deci, nu moartă) de fapte și idei; incită prin sinceritate, prin capacitatea de a ține interesul treaz. Elis Râpeanu și-a reprimat atât de tare suferința de a tot ocoli judecățile de valoare, întemeiate pe principii estetice clare, consacrate, nu pe subterfugii (ocrotitoare, pentru autor), încât răbufnește abia în ultimele două rânduri ale generoasei sale prefețe, care cad precum Ghilotina din buricul Parisului, cu denumire sadică – Piața Concordiei, unde au fost executați condamnații la moarte până în anul de grație 1969 (o mie nouă sute șaizeci și nouă!): „Când vine primăvara, oltenii își spală putina de varză și dezgroapă ultimele fire de praz, din groapa cu nisip săpată astă-toamnă” - punctează decisiv Elis Râpeanu. Quot erat demonstrandum.

Este o sentință irefragabilă, turnată în ceara anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

(aparentă), să crească și să înflorească, pentru ca, brusc, la un moment dat, când tind să se metamorfozeze în fruct, să fie gâtuite tocmai de îngrădirile specifice acestor specii lirice.

Ana Echert-Giurcă Eveniment mehedinţean

A văzut lumina tiparului o nouă carte „Drobeta Finalmente, se cuvine să afirmăm că Petre Ion Turnu Severin, născutul şi renăscutul Dunării la Florin Vasilescu își caută, de o viață, refugiul în Porţile de Fier” scrisă de Simion Drăcea, 30 de ani, vers. direct implicat în dezvoltarea urbană a municipiului Cu suflet inocent de copil – cum este obligatoriu ca director al Institut Proiect Mehedinţi şi în pentru orice creator -, condeierul craiovean speră, evenimentele politice din 1989-2004 ca preşedinte al irepresibil, că-și va găsi mântuirea prin sonete și CjFSN şi CLPUN şi consilier judeţean. rondeluri. Autorul, personalitate a anilor 1970-2010, regăsit Este bine, e foarte bine că ostenește, că se ca atare în publicaţii, între Dicţionarul personalităţilor Protagonişti ai vieţii nevoiește întru Cuvânt. Care înseamnă Logos, mehedinţene/V.Tătaru, Dumnezeu. Chiar dacă această tainică izbăvire va publice/Ag.naţională Rompres-1994, Who-s who în România/ed.Principes din 2002, fost conferenţiar veni târziu. Poate chiar la capătul Drumului. universitar şi cercetător ştiinţific în domeniul Pentru charismaticul domn Petre Ion Florin securităţii miniere, cu articole în reviste de Vasilescu, a scrie catrene umoristice, satire, specialitate priviind aerajul minier, fost ruygbist de lot sonete, rondeluri ori a sculpta în diferite materiale naţional, acum pensionar octogenar împărtăşeşte (pentru că are și acest talent!) constituie concitadinilor din pasiunea sa pentru istorie, modalitatea cea mai dragă sufletului său de a se contribuind la istoria locală cu informaţii document ruga, de a trăi Rugăciunea, de a sta de taină cu din culisele pregătirilor intervenţiilor în configuraţia şi Dumnezeu, neîncetat. Și, astfel, domnia sa se expresia urbanistică cu influenţile factorilor de simte mereu fericit. decizie în Oraşul vechi Tr. Severin şi în Oraşul Întocmai ca veselul Alecsandri. Surâzătorul comunist, care au lipsit oraşul de un centru civic în Vasile Alecsandri, poetul Doinelor și lăcrămioarelor, Piaţa Radu Negru şi de centru comercial modern în neîntrecutul autor de pasteluri, din dumbrava sfântă Piaţa Hotel Traian. a grădinilor și codrilor seculari de pe moșia Este o carte de istorie locală comentată, de moldavă a Mirceștilor, dar și al baladei culte Peneș interes pentru severineni şi o provocare pentru Curcanul, intrată, pentru totdeauna, în conștiința istoricii municipiului şi pentru autorităţile locale. românilor, ca și poemul atât de melodios Hora Cartea înseriază din protoistoria meleagurilor Unirii. severinene cu sacralitatea şi darurile Dunării la Să ne reamintim – în context - și faptul că, încă Porţile de Fier în epipaleolitic, cultul Zeiţei naşterii şi din 1857, așadar cu vreun an și jumătate înainte de vieţii, în neolitic cu centrul de putere al imperiului 24 Ianuarie 1859, pictorul Theodor Aman, pelasg, cu legende pe tema „balaurului” similare ale întemeietorul școlii naționale de arte frumoase, eroilor Indra, Hercule şi Iovan Iorgovan. Reiterează picta celebrul tablou Hora Unirii la Craiova. – jucată furtunile antichităţii din care ne-a rămas Drobeta, ale cu înfocare de localnici, în fața Școlii Centrale, azi evului mediu cu Cetatea Severinului şi liberalizarea Colegiul Național Carol I din Cetatea Băniei. navigaţiei pe Dunăre din care s-a născut Turnu La alte dimensiuni și, desigur, cu alte mijloace, Severin, ale stăpânirii comuniste cu SHNPF1 în care simpaticul Petre Ion Florin Vasilescu pictează, a renăscut municipiu Drobeta Turnu Severin, peste timp – cu slove duduind de dor –, sonete și prezintă şi comentează evoluţia urbană a acestuia, rondeluri, care atestă sensibilitatea și vibrația cu „rele şi bune”, pe etape de dezvoltare cu realizări policromă, în acorduri de curcubeu, a sufletului său şi eşecuri (troleibuz, apă de la Topleţ, ocolire oraş cu calea ferată) sugestionează viitoare dezvoltări. solar, meridional, de pandur de pe plaiurile Prezintă evenimentele Rev.dec.1989 în Mehedinţi Domnitorului Tudor Vladimirescu și ale haiducului şi municipiu, a consolidării acesteia în 1990 prin Iancu Jianu, din Romanați. CJFSN şi CJPUN şi o serie de alte informaţii de pe scena politică locală din perioada 1990-2004, contribuind astfel la istoria locală a municipiului cu TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

informaţii din proiectantului.

experienţa

proprie

şi

arhiva

De asemenea domnul Simion Drăcea a lansat şi cartea „Mehedinţiul de sub munte, tezaur de viaţă veche”, referitoare la satele aşezate în preajma izvoarelor râurilor Bahna, Topolniţa, Coşuştrea, Bulb, Brebina şi afluenţii lor, reperele istorice ale ţinutului cu vetre milenare de locuire sub influenţa aşezării neoliticului şi a centrului religios din urmă cu 13000 de ani la Porţile de Fier cu sanctuarele Zeiţei naşterii şi vieţii, cu femeile preotese oficiind în costumaţii cu însemne geometrice sacre (romb/simbolul seminţei şi fertilităţii, X, V, linii, unghiuri, ş.a.) de invocare a zeilor antropomorfi din cer pentru belşugul pămâtului şi fertilitatea femeilor, a animalelor şi protecţia comunităţii şi a familiei împotriva spiritelor rele. Se arată că însemnele geometrice sacre menţionate se regăsesc pe „stâlpii rostitori de rugăciune” de poartă, de prispă, de mormânt, pe ciupagele, pe scoarţe, pe lăzile de zestre, ş.a. ale muntencelor de sub munte care, peste mii de ani şi în prezent oficiază în satul lor, după „calendarul babelor” rituri după credinţe strămoşeşti pentru ferire de rău, oficiază înmormântările după tradiţii străbune, ş.a. Cartea recunoaşte aşezări pe goluri alpine de stâne de oi la originea unor sate actuale, conace pe plai şi gospodării în sate ale evului mediu în preajma primilor bisericuţe, subliniază relaţia vitală a păstorului cu turma de animale şi codrul în rostul transhumanţei locale primăvară, vară/tomnă, iarnă între reşedinţa din sat, conacul de pe plai şi stâna neamului de pe munte, o viaţă a satului arhaic cu totul sacralizat-cerul, pământul, hotarul satului, vatra satului, casa păstorului construită în jurul vetrei focului care este sacră, ca şi pragul şi fereastra cu funcţiuni sacre. Se prezintă în acest spirit, modele de case, de conace, ş.a. Se prezintă deasemenea credinţa în Pomul Vieţii care este bradul la români, a înfrăţirii noului născut cu bradul, alături ca fraţi în toate etapele vieţii, al asocierii rombului/romboidului cu bradul, exemplificate ca bază a creaţiei lui Brâncuşi „Calea eroilor” - Tg. Jiu în care Coloana infinitului este monument al bărbatului. În marea izolare a satelor în cununa munţilor în satele de sub munte s-a conservat viaţa veche a satului arhaic cu tradiţiile, datinile, credinţele, mentalităţile de castă şi limba veche stămoşească, mai aproape de greaca veche şi de sanscrită decât de limba latină.

Victor Rusu Poezia cronicii unui sat patriarhal Cu o rară discreţie și modestie și într-un răstimp de numai câţiva ani, poetul mehedinţean Nicolae Caliţoiu a ajuns sā publice cel de al cincilea volum al sāu de versuri, cu titlul „Călătorie către izvoare” În peisajul veritabilei școli de poezie severinene, Nicolae Caliţoiu constituie o apariţie surprinzătoare sub toate aspectele, o prezenţă aparte, insolită, atipică. Inginer mecanic de profesie și la doar câţiva pași de vârsta pensionării, Nicolae Caliţoiu a simţit brusc nevoia irepresibilă de a scrie versuri și a făcuto cu o intensitate și pasiune de-a dreptul impresionante, sub semnul benefic, puternic catalizant al seriozitāţii riguroase și al unor căutări febrile, neistovite de profunzime. Această exemplară atitudine faţă de actul autentic de creaţie conjugată cu câștigurile de înţelegere dobândite trudnic, prin lecturi aprofundate, de bună calitate, din poezia contemporană, i-a facilitat poetului (pentru că la ora aceasta, Nicolae Caliţoiu este un poet în toată puterea cuvântului!) descoperirea talentului său nativ, îndelung ignorat de el însuși și a unei reale, vii inteligenţe artistice. La descoperirea și formarea, în liniile sale

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dominante, a individualităţii sale artistice a contribuit în mod semnificativ, hotărâtor, după opinia noastră, și atmosfera elevată, puternic și intens stimulatoare a cenaclului Societăţii Scriitorilor Danubieni, unde, în plus, a beneficiat și de generoasa și competenta atenţie și îndrumare a distinsei poete Ileana Roman, conducătoarea valorosului cenaclu literar.

Evoluţia demersului liric al autorului a fost rapidă, însă deloc liniară, ci, dimpotrivă marcată de unele meandre surprinzătoare, mai ales, în privinţa formulelor poetice adoptate, în plan expresiv și uneori, chiar al motivelor tematice predilecte. A început prin a cultiva o poezie de factură tradiţionalistă, caligrafiată cu prozodia și mijloacele de expresie specific poeziei clasice, a trecut apoi la versul liber și la o tematică de stringentă actualitate, extrasă din universul urban al zilelor noastre, de dramatică, stresantă tranziţie și a scris poeme vizibil marcate de estetica minimalistă a poeziei postmoderniste, cu valoare de parabole existenţiale, cu contondente, viguroase accente pamfletare, a experimentat cu bune, notabile rezultate și poezia gnomică, pentru ca, în volumul de faţă, să opteze cu decizie și totală încredere pentru formula discursului poetic postmodernist epicizat, în care suculenta substanţă anecdotică este tratată în registru simbolic și parabolic, pentru a fi investită, cel mai adesea, cu bogate implicaţii de ordin etic. Sub semnul acestei noi paradigme, Nicolae Caliţoiu scrie „ficţiuni epice” sau „prozopoeme”, cu un statut estetic aparte, ce configurează în final, mozaical și fractal, „Călătorie către izvoare”, adică universul rustic paradisiac și atmosfera patriarhală a satului copilăriei sale, Severinești, binecuvântat de Domnul să fiinţeze în cosmică armonie, din vârste revolute, undeva, în mitica Vale a Coșuștei.

pașnic, aparent banal ritm cotidian, pe vastele, mirificele scene naturiste ale peisajului localităţii natale, este evocat cu forţă, expresivitate și exultantă concrete imagistică, în registru afectiv subliniat nostalgic și efortul de creaţie, principalele momente ale genezei „prozopoemelor” sunt marcate de decupajul unor secvenţe de viaţă ( evenimente, datini, obiceiuri, tradiţii și, mai ales, oamenipersonaje cu o psihologie, cu concepţii și reacţii de ordin comportamentist, aparte, de o evidentă originalitate), interpretarea acestora, în scopul relevării unor semnificaţii nebănuite, general/universal și etern omenești și (re)montarea, organizarea lor epicā, în sensul dimensiunilor ordonatoare, revelatoare, ale unei noi viziuni, generatoare de plural implicaţii simbolice și parabolic, cu un subtil, aluziv mesaj de factură epică. Evocată într-o asemenea manieră/tehnică selectivă, esenţializată, care, ignorând amănuntele nesemnificative, îi conferă un plus de frumuseţe, profunzime și acurateţe morală, comunitatea tradiţională și atât de conservatoare, în tot și în toate, a satului din Valea Coșuștei, devine subiectul unei sui-generis cronici artistice, scrisă cu fulgurante, inefabile trăiri și indubitabil talent, de un fiu al ei, în semn de profund omagiu și infinită iubire.

Marele, fascinantul spectacol al lumii și vieţii, desfășurat,după legile tainice, nescrise, ale Firii, în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anul III, nr. 1/17, 2018, ianuarie ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu Să ne trezim Demiurgul

Privesc pagina albă ce așteaptă nedumerită dezmierdarea cuvintelor, dar acestea rătăcesc amestecate prin golul minții, risipite de torentul tristeții, prin toate hățișurile sorții. Singurătatea lucrează tenace, cot la cot cu dorul neostoit și asemeni unor gropari impasibili lărgesc mormântul din suflet, ca să încapă în el cât mai multe vise și speranțe ucise. Brațele cad inerte peste lutul negru mustind de lacrimi iar degetele adună grămezi de suspine, rostogolindu-le peste fluturii agonizanți ai iluziilor, zădărnicite de neputință și dezolare. Câtă tristețe!... Câtă descurajare!... Cât dor!... Răsuflarea se întretaie și apoi se oprește sporadic sub presiunea timpului inamic. Creierul geme cu fulgere ascuțite, brăzdând întunericul durerii, de curcubee sângerii. Ochii se închid, goliți de lumină și plâng în tăcere sub pleoapele ermetice. Suflete înfrățite întru dor și înstrăinare bat cu disperare la porțile grele ale țării, care li s-au închis implacabile, renegându-și fii. Printre zăbrelele lor, ochii goliți de bucurie și iubire își cântă disperarea într-un Ave Maria funebru, îndoliind primăvara și aruncându-i lumina în hăul trădării.

Exodul proscrișilor curge asemeni unui fluviu în aval, către orizonturi ostile, refuzați, alungați și uitați. Rădăcinile le-au fost extirpate în totalitate din pământul fertil al Edenului natal și zeii străini ai lumii îi țin în robie pentru o altă veșnicie. Doar un petic de cer și un mănunchi de stele mai aparțin fiecăruia și acolo sus își dau întâlnire câteva suflete evadate din grotescul cotidian, plătind tribut în stihuri sublime ce cântă povestea trasă la indigo a unui popor înrobit. Atât de aproape de cer, lira durerii străbate galaxii și trezește Zeul adormit al Muntelui Sacru, peste care Timpul a cernut cenușa uitării și a zidit rușinea trădărilor. Magia naturii renăscute într-o altă primăvară, țese pe pânza sufletelor creștine credința aproape stinsă a unui neam ciopârțit și dezbinat, pictându-i legendele în culori vii, înălțând către imensul albastru mândria colbuită și speranțele mânjite de sânge. Pe un petec de cer, sub un mănunchi de stele, suflete surori se regăsesc venite din depărtări și cântă despre Învierea Celui Zidit în muntele tainic, care luptă să doboare zidurile dezbinării de neam.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198