Taifas literar nr. 2 (18), februarie 2018 by Ioan Muntean

Săraca inima mea, Dorule, dorule, De la tin’ nu se mai ia, Dorule, dorule!

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Anton Pann Pâna când nu te iubeam Pâna când nu te iubeam Unde mă culcam dormeam. Acum de când te iubesc Nu pociu să mă odihnesc. Răpuiu mă sfârșesc de dor Fără nici un ajutor. Arz mă frig în mare foc N-am astâmpăr la un loc. Suflet nu me-a mai rămas Ohtând mii de ori pă cias. Cu totul m-am prăpădit Mințile mi s-a zmintit. Es din casă mă duc, Nu știu încotro s-apuc. Viu iar mă întorc și șez Stau în loc și suspinez. Inima mea vai de ia De la tin-nu să mai ia

Până când nu te iubeam, Dorule, dorule, Unde mă culcam dormeam, Dorule, dorule! Dar acum că te iubesc, Dorule, dorule, Nu pot să mă odihnesc, Dorule, dorule! Ies din casa să mă duc, Dorule, dorule, Nu ştiu încotro s-apuc, Dorule, dorule.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Până când nu te iubeam, Dorule, dorule, Unde mă culcam dormeam. Dorule, dorule. Acum de când te iubesc, Dorule, dorule, Nu poci să mă odihnesc. Dorule, dorule. Răpui, mă sfârșesc de dor, Dorule, dorule, Fără nici un ajutor Dorule, dorule. Arz, mă frig în mare foc, Dorule, dorule, N’am astâmpăr la un loc, Dorule, dorule. Ah, dar nu te’mpotrivi! Dorule, dorule, Rog a te milostivi. Dorule, dorule. Ah, dar nu te’mpotrivi! Dorule, dorule, Rog a te milostivi. Dorule, dorule. „Până când nu te iubeam" este un vechi cântec orășenesc, cu versuri în metru popular și refren. A fost publicat de Anton Pann în culegerea sa Spitalul Amorului, broșura a 3-a (1852). Poezia ascunde acrostihul Parasc(h)evița. Este o creație a sa, ori prelucrarea unei poezii populare mai vechi, după cum creație proprie poate fi și melodia, puternic înrăurită de muzica orientală, după moda timpului. Cântecul a fost popularizat printr-o inspirată armonizare pentru voce și pian a lui Constantin Brăiloiu, după transcrierea de notația psaltică a lui Anton Pann făcută de Ioan Chirescu, Victor Predescu, care o acompaniază pe Maria Tănase, subliniază caracterul oriental al cântecului, acordându-și vioara în așa chip încât să poată cânta deodată pe două coarde melodia în octave.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

editorial 3-4

Ioan Muntean De dragoste • De dor • De Dragobete Dragobetele este ziua în care începe primăvara, este o zi dedicată dragostei şi fertilităţii. De aceea i se mai spune şi „cap de primăvară”. Din păcate, originea sa nu este încă desluşită. Uneori, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia (sau ca cioban care o însoţeşte prin munţi), iar alteori este cumnatul lui Lăzărică, alt personaj din mitologia românească. Dragobete este un personaj similar Sfântului Valentin, fiind adesea asociat cu Eros sau Cupidon. Se spune că cine nu sărbătoreşte Dragobetele, nu va avea parte de dragoste în timpul anului, iar cel care o face va fi îndrăgostit tot anul. În această zi se formează perechile, atât în rândul oamenilor, cât şi în cel al păsărilor. Feţele şi femeile tinere folosesc zăpadă rămasă netopita până la Dragobete, pentru a se spală în anumite zile ale anului. Tradiţia spune că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, întrucât vor avea necazuri.

veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de

Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei. Păsările adună materiale pentru a-şi face cuib. Se spune că dacă o pasăre nu s-a împerecheat în această zi, acest lucru nu va mai fi posibil şi va umbla ciripind din loc în loc până când va muri. În alte variante, pasărea va rămâne fără pui până în ziua de Dragobete a anului următor. Orice lucru pentru casă început în această zi va merge bine. Sunt scuturate şi aşezate covoarele şi celelalte ţesături, pentru că belşugul să se întoarcă. Nu se lucrează însă decât în casă, pentru a fi ferit de boli. Fiu al Babei Dochia

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele este un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările „se logodesc” în această zi. În această zi satele româneşti răsunau de anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dragoste. O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările. Etimologia cuvântului Dragobete Aproape toate denumirile pentru această sărbătoare sunt după numele din slava veche a sărbătorii creştine „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Această sărbătoare, numită în spaţiul slav „Glavo-Obretenia”, a fost preluată de români ca şi în cazul altor sărbători din calendarul popular (Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia ş.a.). Denumire din slavă apare în veacurile evului de mijloc sub denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea „Dragobete”. O altă explicaţie dată de unii filologi asupra provenienţei numelui „Dragobete” proneşte tot de la două cuvinte vechi slave „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alţi filologi, adepţi ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice, „trago” - ţap şi „pede” picioare, aceste două cuvinte transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete. Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei 4

La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă Din luna lui Faur La toată lumea să fiu dragă Urâciunile să le desparţi”.

Dimineaţa zilei de Dragobete În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau şi se spălau cu apă astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor. De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se consideră că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară. Dragobete identificat cu Năvalnicul Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în plantă de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă). Celebrarea lui Dragobete este prefaţata de o altă zi îndrăgită de tineri, Vlasie. Sfântul mucenic Vlasie (11 februarie) din calendarul ortodox a devenit în Calendarul popular protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. De ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. De frică să nu ciricăie ca păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete. Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele olteneşti, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câţiva ani pe trotuarele şi pieţele publice ale oraşelor. după: crestinortodox.ro

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

poezie 5-18

Jocuri paralele

Carmen Druţu Onica Demistificare

Dumnezeu a dat în lume Pulsul silabelor sale, Surâzând printre suspine

Prinzi noaptea din cădere

Ordonă un marş agale,

Înghit pierdută luna,

Către cetele de roze

Te-neci cu-a mea tăcere

Care plouă printre lauri,

Înduri tăcut furtuna, Ne-ascunde printre şoapte Ne-ncinge-n şoldul vieţii, Printre cămăşi de şarpe Ne plimbă azi poeţii, O mască de viu naşte

Domnul meu a srâns în vânturi Jocul duhurilor sale, Suspinând printre surâsuri Hotărî un zbor andante, Pentru hoardele de vise Care adie printre fauri,

Pe-un chip de armă stată, Iubirea retrăieşte

Sus dorm virgule saline,

Sorbind natură moartă,

Pretutindeni doar balauri.

În pături de jăratic Te-nalţă a mea rugă, Suflarea ta e-n farmec Iertarea noastră-n fugă.

Râsul zădărniciei Să râzi când lumea plânge Prin giulgiuri destrămate, Luptând pentru cavouri Răpuse de prădare,

Să râzi când neaua înoată Prin piepturi înjungheate, Visând pentru îngheţuri Încinse de uitare, Să râzi de poţi străine Prin gurile simţirii, Din pâinea însângerată Zadarnic ai gustat.

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

fără nume fără cuvinte deschisu-mi vei calea din nou spre Tine lumină

Vis Agafia Drăgan Neliniştea este în inima mea (Impuetum est core meum donec requisescat in te-Fer Augustin)

Se făcea că eram aripă de apă și frunze căzute din ochii mamei nu-mi aduceam aminte să fi fost pasăre vreodată

Urc să ajung la Tine

doar mirosul de țărână

coborând spirala întunecată

sfărâma carapacea

spre acel punct minuscul de lumină

în aerul încărcat de iluzii

din suflet zăgăzuită în neputinţă de a mă afla de a Te regăsi

se făcea că eram pasăre

de a Te simţi

între două ceruri

de a Te avea

necunoscuta

fără îndoieli

care îmi împrumutase chipul

fără să-Ţi dau un chip

se interpunea ca o perdea

fără să Te strig cu un nume

între oglindă și înalt

învăţat în colţul meu de lume

de aici din acest adânc

o briză ciudată îmi sapă în gânduri

simțeam cum mă ridic

îi vezi viermii şi-au început ospăţul

cum încolțeam

în trupul înjunghiat de timp

într-un pământ frământat de dorinți

în oase sună

nu-mi aduceam aminte

frigul alb al catafalcului

să mai fi zburat vreodată

şi totuşi sunt acelaşi eu 6

cu luminile dimineţii în ochi încă nu am plecat

se făcea că eram scânteie

încerc să adun toate umbrele la răsărit

coboram din noapte precum o pasăre

să echilibrez balanţa între mine şi lut

deasupra clipeau umbre îngenuncheate

am să-mi sădesc împrumutul

și toți morții mei

în braţele pământului

ca niște torțe palide

la vremea scadenţei

din care-mi furam aripile

să-l cresc în fire de iarbă şi păsări

nu-mi aduceam aminte

groparul nu poate să ridice ţărâna

să fi fost altceva

de la pământ la cer

doar frica de cădere

să-mi acopere sufletul fără formă ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Zadic Ioana

Azi am vorbit… Dintr-o mie de iluzii

Mi-am prins adevăru-n păr, Mi s-a acrit de confuzii... Amintirile-n răspăr Le-am luat. Cu ele-n lume Am plecat și n-am ajuns

Azi am vorbit cu razele de soare Și le-am șoptit că lumea e frumoasă. Ele mi-au spus de cea din urmă floare Ce-a înflorit după o zi geroasă. Azi am vorbit cu frunza din pădure Și m-am mirat când i-am văzut verdeața. Pe mână m-a atins un rug de mure Ce-i mângâiat de rouă dimineața.

Pe vreun munte, pe vreo culme... Viitorul mi-e confuz. Dintr-o mie de iluzii Am ales doar ce-am simțit, Am făcut multe confuzii, Uneori m-am și mințit. Asta-i clipa, ăsta-i drumul.. Chiar de m-am împiedicat Amintirile ca fumul

Azi am vorbit cu apa din izvoare Și-am lăcrimat când am atins pământul... Cireșului i-am pus pe crengi culoare Nu cu condei... Cu vorba și cu gândul. Azi am fost doar cu dorurile mele Și mi le-am amintit clipă de clipă. Dorințele mi le-am trimis spre stele, Nu cu un vis, cu-a versului aripă.

Spre stele s-au îndreptat. Dintr-o mie de iluzii Mi-am ales clipa de-acum, Am făcut multe confuzii Dar nu m-am întors din drum.

Zâmbesc către apus Tristețile se scurg pârâu pe lângă snopii cei de grâu

și-n dor de viață, spre amurg, se-ascund în lacrimi care curg. Îmbrățișarea din apus a reușit de m-a ascuns de gândul că în vara mea doar stropi de lacrimi vor ploua. Mi-arată soarele pe cer. Coșmarul care, efemer, mi-a brăzdat ziua, chiar de-i sus... eu voi zâmbi către apus.

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

numai ochii tăi căutau dincolo de orizont verbul care să-mi poarte simțirile până dincolo de moarte

Gabriela Mimi Boroianu Efemeride (33)

Efemeride (31) dragostea

plouă ...

acest mesaj ancestral

cerul

ce coboară în noi

îmi picură-n gânduri

flacără vie

prin ochii tăi

mistuitoare

culoarea

filigranând dantele

infiltrându-se

în carnea flămândă

în fiecare fibră

precum o ardere

a trupului meu

a unuia într-altul

până devin cenușiu

până la contopire astfel încât să-l simți

iar urmele mele

pe celălalt vorbind

mustesc de tristețe

în carnea ta

Efemeride (42)

și să-i ieși în întâmpinare ca o completare a gândului nerostit... își tăcea cuvintele albastru

Efemeride (32)

în privirile ce-mi scriau versuri pe umeri

îți treceai unghiile

pe obraji

prin carnea mea

pe buze

papirus înnobilat

aducând poezia în ochii mei

cu sărutul dorinței tale

și nici o mângâiere

şi mă scriai

nu avea moliciunea gândului

ca pe o poezie

în care mă învelea

cu rima înfierată în suflet te respiram între strofe

privindu-l

ca pe un armistițiu

am învățat literele

între ieri și mâine

unui alfabet al tăcerilor

ce-mi lăsa azi-ul

deschizătoare de vise.

ca o păsuire a cuvintelor nerostite ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

La fel ca pe gheaţă

Nicolae Vălăreanu Sârbu O femeie iubită Venea ca o femeie iubită cu trupul vibrând de patimi ascunse, înstelare a nopţii aşteptării, visătoare ca o luntre la mal

Îl va atinge februarie ca pe un împătimit călător cu sedentarismul, de i se va duce buhul cum îl macină plictiseala de moarte, cuprins de gânduri nestatornice. La fel ca pe gheaţă

cu faţa îmbujorată şi carnea iluminată de dragoste. Se înnobila în inima florilor fără umbre de temere, în iubire nimic nu se scapă când dospeşte şi creşte dorinţa, arată celui care-l subjugă puterea magnetică.

alunecă toropit de somnolenţă, băutura îl opreşte din drum ca pe un risipitor de timp cu iluzii. dar inima nu-l aşteaptă şi-i dă zilnic un impuls de plecare.

Fericită înlăuntrul său zideşte cu migală temelia spiritului înălţător.

Un cristal cu feţe de gheaţă Ninsorile s-au pârguit pe colinarele pajişti, iepurii s-au strâns la sfat de taină sub acoperişurile albe ale tufişurilor nopţii spre care urmele au fost acoperite de zăpadă, îmblânzite pădurile de argint aşteaptă stele cu mâini luminoase şi glasuri de corn.

Un cristal cu feţe de gheaţă absoarbe tot ce se pierde în aer, pe mine cum o să mă înţelegi şi-n gânduri clarul să-l pui în cuvinte alese? Iar ca într-o insomnie bolnavă de nepăsare cuprinsă, îmi fură răbdarea şi caut alte forme de manifestare limpezi şi reci.

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Încât ai crede că se și prefac, Sperând că într-o zi au să învie Din temeri ce le-au devenit hamac. Psaltiri înalte, liturghii, prohoduri Și câte îi mai însoțesc spre moarte

Paul Rotaru Odele singurătăţii mele Din pomul vieții, doar un singur ram Mai îndrăznește să-mi arate-o floare. Pe străzi în care altedăți dansam Azi mișună cortegii funerare.

Îi leagă cu-ale sorții mii de noduri, Iar ei tot speră că vor fi departe. Dar nu ajung decât la un firav Castel croit din lanțuri și zăbrele. Eu, un lunatic pe un drum bolnav, Scriu odele singurătății mele.

În lumea asta mică

Sterile rugăciuni cu glas bolnav

În lumea asta mică, de patimi apăsată,

Se-aud în murmure de bocet grele.

Cu care în tăcere ades ne războim,

În colțul meu de lume, gol, jilav,

Noi suntem vagi fantasme pe bolta-ntunecată

Scriu odele singurătății mele.

Și viața ne prefacem că știm să ne-o trăim. Adesea ne răsfață o rază de lumină

De câte ori cu apă-mi dau pe față,

Când pe cărări obscure prin beznă perindăm.

Îmi pare că se surpă până mor

Dar tot atât de ieftin pe soare punem vină –

Principii ce se camuflează-n ceață,

Crezând că-l înțelegem, sub lupă-l cercetăm.

Vădindu-mi inutilitatea lor.

În lumea asta mică, în care toți ne batem, Cromatice politici se cos și se descos.

Abandonat la granițe de file,

Pe-aceiași clovni isterici îi aclamăm, îi facem

Prea însetat să le cuprind pe toate,

Mai sinceri și mai pudici sub masca lor de os.

Încătușat în utopii sterile,

Cu limbă-universală grăiesc aceeași dogmă,

De-o vreme nu mai cred în libertate.

Aceleași adevăruri le cântă demagogi; Dreptatea se împarte la rație, la normă

Străjeri timizi, lipsiți de-adolescență,

Și, tot la normă, facem din vite – inorogi.

Trecuți parcă demult de senectute,

Istoria străveche le dă prerogative

Își joacă rolul cu efervescență

Din care-adună titluri și lauri, și averi,

Și drame plâng frivol pe game mute.

Iar noi, mărunți în soartă, mai răscolim prin stive, În praful de dosare ce-ascund a’ lor puteri.

Simțirile își cizelează-n rime,

În lumea asta mică te-am întâlnit pe tine,

Ei, redundanți lipsiți de vreo idee

Limanul vieții mele. Hai să ne depărtăm

Și caută ceva să îi anime

Acolo, unde, unici, cu patimi mai puține,

Din mituri ce-amintesc de vreo femeie.

Noi, doi atlanți ai firii, uitarea respirăm. Să nu mai știm de oameni și mari civilizații!

Privesc ca orbi legați în fața porții,

Ca două roze albe în noapte să trăim

Cu spaimă, cum se stinge în obscur

Acolo, între vârfuri ce-au înălțat Carpații,

Eternul joc al vieții și al morții,

Spre lumea asta mică nicicând să mai privim!

Uitându-și întunericul din jur. Și sângerează-atâta poezie, ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Marele confluent

Maria-Ileana Tănase Puzderie de gânduri De multe ori, am simţit prea apăsat, talpa vieţii, iar condurii gândurilor s-au tocit de atâtea drumuri, înainte şi înapoi... Dar noroc cu răbdarea, între timp, a ajuns şcolăriţă s-a aşezat în prima bancă, este tare conştiincioasă (speră să primească coroniţă) şi sub peniţă caligrafiază gândurile, ca drumuri-vindecări. Cândva, aveam încălţări multe, puteam să deschid o consignaţie, în ani, rezervele s-au diminuat, achiziţiile au intrat în insolvenţă şi cu toate astea, m-am pricopsit cu o puzderie de gânduri... Unul şi-a „rupt pingelele”, căutăndu-te!

Alerg, din greu, pe pista unui gând, târziu am înţeles că timpul nu dă rest, peste duritatea tăcerilor am presărat rozmarin până s-au destrămat în versuri însetate de buzele amintirilor... un revers al medaliei, fără de care tăcerea ar fi ajuns năucă, iar foșnetul gândului nu s-ar fi condensat, în boabe de rouă, sub podul palmei. Apele emoțiilor au spart digul adâncurilor şi cuvântul spirală şerpuieşte, între malurile poeziei, până la întâlnirea cu marele confluent, cititorul!

Şotron Nu caut demult, răspuns la timpul ce doare, doar uneori, mai încolţeşte câte-o-ntrebare sălbatică; nostalgiile-s ca păsările care vin şi pleacă, purtând în cioc amurgul, o povară, când viaţa trişează. Chiar de-s frunză-ntomnată, totdeauna, îmi amintesc că timpul nu zăboveşte, iar din coli de gând mocnit, confecţionez zmeie, legate cu fir din mătase de vis, ce plutesc pe cerul aşteptărilor. Dar, în scurgerea sa, timpul a schimbat numai lutul... sufletu-l simt un imens şotron pe care sar, deseori şi înapoi, până când ploile gândurilor se destramă, iar cerul încins cu un brâu de curcubeu.

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Când din ochii tăi Se varsă un tsunami Și-n ale sale mă cuprinde mâini Cu raze jucăușe și sute de delfini.

Tet-a-tet Vlad Badrajan *** Când te văd inima mi se transformă în floare Din floare dulce bolta senină răsare Și zboară păsări din inima-nflorită Înaintea mea în aripi să te cuprindă.

Poveşti rostesc stelele toate Povești rostesc stelele toate, Privesc din înălțime; Povești rostește luna-n noapte Și licuriciul basme știe. Și basmele au chipul Zâmbetului tău. În ale tale basme timpul Nu are cursul său. Natură – iubita mea Din toate îmi zâmbești, Dintotdeauna mereu alta Oamenilor vorbești.

Soarele luminează mai multe culori. În dragoste luminează numai cu două. Violet e una, verde alta este. Și verde pare tot și ramuri și cer și păsări. Și violet pare tot și ramuri și cer și păsări. Când în violet sunt toate colorate În suflet speranța spre verde arde. Vopsește-atunci măcar toți pereții în verde, Închidete-n parcuri și-n păduri și-n iarbă Pleacă-ntre cei care au viața verde Soarele mov va face să vezi verdele violet. Și doar sufletul, acolo-n interior Dezghețând steua speranței va face Să sară din ea scânteioare verzi. Când în verde sunt toate colorate Sufletul se-nalță spre verde și mai verde Ajunge spre lumină Este în lumină Devine lumină. Dumnezeu atunci se-arată tet-a-tet.

Cea mai frumoasă amintire

Tu pentru alții ești o fată Ca multe alte fete, Dar și ei măcar o dată Simțit-au natură și planete.

Păsări de aer Nu-ți fie teamă de stolul acesta De păsări de aer Ele din sufletul meu zboară (Când te văd ușoară, plutindă) Înaintea brațelor mele Să te-nvăluie, să te cuprindă.

Genele ochilor ei Precum razele de Soare Pictate de un Copil Erau calde, lungi, ușoare.

*** Locurile ne țin minte – Am revenit să te-ntâlnesc. Pădurea poate mă minte, Dar printre ramuri te zăresc. Și acum ca odată În cale îmi apari Cred că inima ta poartă Cu ea acești toți ani.

Eu doar nu mă tem ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Lenuş Lungu * Vântul mă alintă și visele-mi dorm pe pleoape prin tunelul întunericului clipele curg printre cuvinte nerostite pășesc încet pe lângă gardul viu al vieții să-mi legăn speranțele-n stele.

* Lacrimi de rouă se aștern în suflet gânduri pierdute-n labirint cioburi de vise prin oglinda vieții spulberate de vânt.

* Să măsor cu gândul frumusețea nopții și cu pumnul să cern nisip în vânt. În ochi să mi se oglindească sclipirea unui vapor în larg. Plutind în noapte departe, ca într-o lume separată.

în creasta munților unde îngerii vor cânta până la risipirea norilor munte, soare, vânt și floare toate, gând lângă gând.

Cuvinte tăcute Cuvintele-mi tac zdrobite în pădurea argintie gânduri pierdute în labirint la răscrucea sorții cu glezne sfărâmate sentimente ucise arse de lacrimi pe file nescrise încărunțite de timp vise întinse pe un șirag de viață sfărâmată renaște sonor agățată de un fir al speranței unde e doar cer.

Sufletul unei femei Sufletul unei femei emană blândețe, lumină încât orice sunet amuțește. Nu încerca să cunoști ce este în spatele privirii, niciodată nu vei ști... Este necunoscutul, împletirea dintre bucurie și tristeți, evadarea de realitate și cufundarea în adâncurile sufletului. Sufletul unei femei este un mister.

* În creasta munților Parfum de vise în puține cuvinte în adâncimea tăcerii o floare de stâncă împrăștie ceața țesută din lumină și dăruire anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copiii întrebau de Jules Verne și Dumas domnișoara învățătoare căuta cărți pentru premii școlare în pomul streașină se coceau mere roșii astăzi merele sunt de ciocolată în rafturile cofetăriei domnișoara învățătoare

Ovidiu Dinica

caută bomboane fondante

trupul tău opera ta

pentru premii doar cocoșul de tablă prinde viață în bătaia vântului

cu trupul tău uns de metehne voi face proză la nesfârșit

bradul

îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu altitudinea sufletului

în brad globurile erau mici

vibrând între paginile cărți

înghesuite în beteala care lega

întocmite la bătrâna mașină de scris

bradul de liniștea nopții

pe care soarele încă o mai caută

înflorea cerul

să-i strălucească firesc

sub greutatea portocalelor

precum tu cu sărutul ascuns între

ce răspândeau miros de răsfăț

coperțile cărți pe care o scriem

mama așeza în el speranțele

te împaci să citești firește

niște globuri mari

sentințele lunatice

care se spărgeau ușor

în care ne îmbrățișăm

din cioburi ea cârpea vise

singurătatea comună

dar ochii săi obosiți nu le mai vedea

rămâne de aflat iubirea

atunci acestea se grăbeau să redevină

din poemele cursive precum

globuri pentru următorul an

operele optzeciştilor

fețele lui moș Gerilă îndemnau

de la un capăt la altul al tăcerii

la bucurie o bucurie sumară ca o ninsoare

librăria 14

de mai sub brad cadourile în staniol așteptau să te uimească

printre genele timpului visez vechea librărie a orașului unde printre crăpăturile din zid intrau șoarecii să-și găsească ascunzători calde în filele cărților unse cu degete lipicioase de bomboane linse pe îndelete pe acoperiș ploaia își făcea veacul spălând cocoșul de tablă și etajerele cu cărți de la mansardă

acoperite de muzica lor dulce ispititor decor era bastonul din plastic asemeni celui de milițian plin cu bomboane multicolore mici precum boabele de rouă în crengile bradului se cocoța copilăria neastâmpărată să iubească Steaua Crăciunului din decor lipsea sălașul sfânt absent la ora de ideologie

ușa scârțâia împinsă de vânt ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Aurelia AlbAtros Cu sufletul într-un tango permanent

Piruete prin timp Ah, timpul un nebun rebel, un tren ce ne poartă prin viață,

Când raza de lumină, ce-mi luminează poezia, mă inundă, nu mă întreba unde-mi zboară gândul voiajor...

fără să-l putem opri, în mii și mii de halte... Arzând de nerăbdare, hrăniți de vise îl trăim, pentru o fărâmă de frumos

M-am întrebat mereu: De unde vin aceste gânduri și visele-mi trezesc rupându-mi toate stăvilarele

însămânțăm în timp lumină și înlăturăm cortegii de temeri. Dincolo de cuvinte, când vom coborî din tren,

prin care rațiunea le oprește?

vom regreta timpul

Încercând să descifrez enigma,

printre acele ceasornicului

prin care gândul se răzvrătește-n poezie,

și evenimentele

am descoperit, după multe căutări,

ce ne puteau dăruii schimbarea!

în care n-am știut să facem piruete

tangoul permanent în care sufletul trăiește.

Cu aripi în gând Peste lumi nenumărate cu aripi în gând voi străbate văzduhul meleagurilor îndepărtate colorând cuvântul. Printre fire sclipitoare

praf de stele călătoare vijelii de vise cântece de vânt șoptit val de voci dincolo de mare am să dăruiesc cuvântului zbor de albatros. Pentru că... cuvântul fără rost ajuns în zări albastre se uită și nu-i frumos! anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

EL cu răbdare-a suferit... şi asuprirea cu răbdare l-a-ntărit, Nu l-a schimbat! Nu l-a-nrăit! Iar când pe alţii i-a-ntâlnit EL i-a iubit la fel pe toţi… NECONTENIT! Prin pilde i-a-nvăţat să rabde ca şi EL,

Nicu Doftoreanu

Pîn’ ce vor birui cu-adevărat.

Tangoul fericirilor trupeşti şi sufleteşti

Iertând pe toţi acei ce le-au greşit Şi-au revenit,… ne-recăzând iar în păcat. Atunci, scăpat pe acest drum plivit,

Plăcerea fericirilor trupeşti şi sufleteşti, La care-atât de mult râvneşti, Nu vei putea să le trăìeşti

tu vei simţi uimit Cum

brusc

aroma

fericirilor

trupeşti

şi

sufleteşti te-a năpădit,

Decât. Atunci când creşti niţel şi devii OM ! Atunci vei face-n realitate, nu în gând

Că totul e frumos ca într-un vis, Că eşti ales şi drumul fericirilor totale ţi-e deschis, Redând uşor alt înţeles speranţelor

Aşa cum a făcut şi EL pe-acest pământ:

Acum constaţi că ele ţi-au şoptit uşor de

A sărutat pe cel flămând, Redând dorinţa de a bea la însetat, A îmbrăcat neîncetat pe cel gol şi neajutorat, Şi-n casă l-a primit senin chiar pe acel care-i era străin. Pe cel bolnav l-a cercetat şi l-a-ndreptat spre vindecat, La fel precum s-a întâmplat Şi cu necredinciosu-n sine-ntemniţat. De gândul rău,

Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia cerurilor, Fericiţi cei ce plâng că aceia ajung la locul mângâierilor, Fericiţi cei ce cresc blânzi că aceia vor Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de

mort fiind,

dreptate

l-a îngropat.

că aceia se vor sătura ani de-a rândul ,

Dar EL aici nu s-a oprit Pentru că-n suflet noi dorinţe ne-a citit Şi,

Fericiţi cei de toate milostivi că aceia se vor milui mereu, Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea

de-a putut,

pe Dumnezeu,

le-a-ndeplinit. Întâi a îndreptat tot ce-am greşit, Prin jertfă proprie ne-a urnit spre loc sfinţit Apoi pe cel neînvăţat l-a instruit Şi i-a purtat noroc Şi sfat i-a dat Aceluia ce-n îndoială s-a aflat. Pentru aproape s-a rugat, Pe cel ce s-a-ntristat l-a mângâiat.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nouă ori:

moşteni pământul,

... pe care-apoi,

ce altădată-n Biblie le-ai citit fără de spor.

Fericiţi cei adevăraţi făcători de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor numi, Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor va fi de asemenea împărăţia cerurilor, Fericiţi veţi fi şi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni Şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina mea, Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Mihai Ștefan Arsene licărul din pietre seacă omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă când pe la colțuri vezi oameni cum în gunoaie caută o zi mai bună din câte-au mai rămas și o sticlă de bere să uite că sunt de pripas să uite inima le cere și-i vezi la colțuri așteptând o pâine un ban o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici și nici de arunci cu piatra nu mai pleacă

afară-i zvon de clipe pieritoare așteaptă oul timp curat iubito spune-mi noaptea care trece câți dorm și cine-i treaz cu-adevărat

stau pe o bancă stau pe o bancă și sunt legat strâns de picioare cu un lanț invizibil dau din mâini și nădușesc curge sânge din mine sângele meu s-a înnegrit baloanele toate au crăpat doar gândurile au rămas și frânghia degeaba e cerul de un albastru pur clocotește apa în jurul meu și nu mă primește nimeni sub cald acoperiș s-a înspăimântat pământul de-au apărut gropi peste tot

pe marginea fântânii pe marginea fântânii stă în căldare apa trag de laț e ud pentru ce realitate ai optat iubito când iată și norii se scutură atât de rar iar fântânile seacă odată în an vorbim și tu nu mă auzi odată în an te privesc și tu ștergi cu buretele retina pentru tine iubito prind în laț visul și vai ce păcat la răsărit se topește

de iarnă afară ninge ca în basme așterne iarna fulgi pufoși iubito spune-mi câte astre se văd prin norii găunoși afară-i ger de zici că nu e timp de trăit să fi rămas iubito spune-mi câți pești iarna caută aer pe-nnoptat

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Post negru Este postul de Crăciun Şi ca să rămâi integru, Guvernul creştin şi bun Te ajută să-l ţii negru.

Constantin Mîndruţă

Vine iarna Vine iarna cu zăpadă,

– din volumul Epigrame alese I –

(„Vreme vine, vreme trece”)

Perspectivă

Iar dacă ieşim în stradă, Guvernul este tot rece.

Mi-am propus să mă ajung,

Hotărâri de guvern

Antrenament fac la pat Şi aşa, întins şi lung,

Degeaba mai vin şi zile

Mă şi văd un şef de... stat.

Ale albelor vacanţe,

Colectiv redacţional

Prin măsurile abile Fulgii pot fi... ordonanţe.

„Unii fac şi alţii trag”

Resemnare

Mai şi variază: Unii scriu materiale,

Cin’ să fie Moş Crăciun,

Alţii le semnează.

Să ne facă şi pe plac?

Dar „lacrimogen”

Guvernul nu o fi bun, Dar de-l schimbi, e tot un drac!

Protejata

Ai să plângi niţel Şi-are să te ardă, Îţi dau un inel

De ochii şefilor

Prins de o grenadă.

Eu muncesc cu zel: La umbra „pilelor”

Şcoală de şoferi 18

Îmi dau cu rimel.

Consolare bachică

Privesc cu stupoare Azi în poligon:

Depăşeşte un dolar,

Vai de-acela care

Eu de mult să spun am vrut:

Este pieton!

Că-i benzină şi că doar

În local

Nu e ceva de băut.

Rugăminte

Înzestrată cu mult har, În local e o codană

Moş Crăciune, eu discern,

Care-ţi cântă de pahar

Aşa cum zăpada cade,

De goleşti... o damigeană.

Să-mi aduci un alt Guvern, Cu miniştri cumsecade.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

carul mare nu-l ajung

Costel Zăgan

Și mai am totuși un pic

Erezia unei tristeți Tabla înmulțirii cu infinit a fost ștearsă de flori Poet pus pe fugă de Bach pardon de muzica sferelor

ca să trec de carul mic Să ajung și eu în fine doamnă dincolo de mine Costel Zăgan ODE GINGAȘE

Da da vers de Tristan Tzara

O inchiziție angelică

punând pe gânduri literatura universală Băiat din pensionul îngerilor

Ultimele erezii au scos şi îngerii în stradă

Clovnul politic tocmai îți face semne obscene cu mâna

Domnilor în felul acesta nu se mai poate

Este ok

Poeţii ar trebui interzişi prin lege

Copiii întorc grădinița pe dos ca pe mănușa

Cum adică

găurită a doamnei educatoare

Toată lumea trebuie să iubească

Iar managerul local fluieră după subordonați

Indiferent de sex religie şi alte abţibilduri

ca un cioban sadea E comentariul său la Miorița altă capodoperă

estetice Păi

s-a

mai

pomenit

aşa

folclorică

ceva

din

antichitate

Nu te întrista

Şi

Printre atâtea bucurii nevinovate

perdeaua trasă chiar şi-n pielea goală

locul ți-e asigurat

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

pe-atunci

toate

lucrurile

umblau

Parol

Odă ereziei de-a iubi Pentru tine măi femeie bat din nou Calea Lactee Zi și noapte ce să fac iar îmi pun pielea de drac Și așa din colț în colț dau cu steaua mea de bolți Sar scânteile din tine numai dacă țipi că-i bine Când o fac pe-a răsculatul

și ridic în slăvi tot satul Alelei mândruța mea te împing din stea în stea Te ridic cu buzduganul unde n-a zburat zăganul Și sar fulgi și sar scântei dacă-n brațe iar mă iei Arde pielea mea de drac doamnă fără niciun leac Colind cerul zău de-a latul cât zburăm din nou cu patul Să colind doamnă pe lung

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ce crezi și simți dragostea este un sentiment acest lucru nu poate fi văzut și, totuși, mi-ar plăcea să te aflu aici pentru a te ține doar prin tine în viața mea am totul căci iubesc

Ioan Muntean

Poem

– cyberpoeme –

ar putea fi dragoste e un sentiment înfricoşător să am nevoie de tine așa cum fac fără să te ating vreodată fără să te cunosc deși în multe feluri simt că o fac

trei

simt că poate ești o persoană specială, de asta am nevoie întotdeauna într-o perioadă scurtă de timp ai schimbat modul în care mă uit la viață îmi dai speranță îmi dai un motiv

aș vrea să cred că există un viitor pentru noi un timp și un loc undeva în jos pentru a restabili incertitudinea și pentru a afla dacă ar putea fi dragoste

nu trebuie să mă uit în ochii tăi să cred că acest lucru este real trebuie doar să înțeleg ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dragostea lui pentru dezlănţuite iubiri este atât de mare inima lui în amurg se topește pentru ea până în noapte iubind atunci când el, departe de ea, îmbrăţişează sărută până zori el ea frumuseţe mare, vă întrebați în minte cum el ea văd cum intră şi tot ce fac în timp de așteptări pentru moment când el ea spun da

nave în noapte

am totul nu trebuie să te văd să te iubec trebuie doar să știu că ești acolo nu trebuie să te simt să te atingi de inima mea trebuie doar să știu că îţi pasă

bărbatul iubeşte lumina muzicii sale femeia e un film ca o capcană cu viaţa orgii de aur în jertfe antice sentimentul lui prin vămile ei precum fiara cu pieptul greu cântă din ochii orbind femeia ea e capcana cu care el iubeşte

am fost nave trecând în noapte, flancurile noastre se-ating aducându-ne plăcere dragostea a fost căpitanul nostru dorința celui de-al doilea Matei dar durerea a fost în afara portului nostru şi revolta a fost îndestinul nostru ne-am întâlnit ne-am atins ne-am iubit am spus ultimul nostru la revedere acum oceanul meu e gol şi voi naufragia cu siguranță

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

proză 19-32

Aurel Conţu Doctor Faustus Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, în cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

mezeluri, septuagenar, căsătorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât. Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână. – Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu! – Dar ne-ați asigurat că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată. Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor? Mănăilă ochelarilor.

privise

strâmb,

deasupra

– Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu! – Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost! – Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să

Costică Rogoz era un cunoscut producător de anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales! – Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu! – Și ce-o să-mi faceți? Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat. apreciezi munca mea! – Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui sămi dați banii înapoi! – Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicânduse în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd! - Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea! – Aiurezi, femeie! – În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet! – N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu! Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

– Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele” depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă. Femeia rămase cu gura căscată. – A făcut el asta? – Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul, hotărârea a fost a dvs.!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Știu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță! Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.

Al doilea şi ultimul Waterloo „… Mă trezesc cu mintea umplută de gânduri pentru tine. Portretul tău şi după amiaza intoxicantă ce am petrecut-o ieri împreună mi-au lăsat simţurile ameţite. Dulce, incomparabila Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Eşti supărată? Te simt eu oare tristă? Eşti îngrijorată?… Sufletul meu suspină cu tristeţe, şi nu va putea exista odihnă pentru iubitul tău, dar încă mai există adunat acolo ceva pentru mine când urmându-mi dorinţele profunde ce mă copleşesc, beau de pe buzele tale, din inima inima ta, o dragoste ce mă arde ca focul. Ah! noaptea trecută am realizat cu adevărat cât de falsă este imaginea ce mi-o dezvăluie portretul tău. Voi pleca la prânz; te voi vedea în trei ore. Până atunci, mio dolce amor, o mie de sărutări; dar nu-mi da nici unul înapoi căci îmi încing sângele ca focul…” Imaginea împietrită a „micului corsican” pe câmpul de luptă de la Waterloo, în faţa dezastrului apocaliptic, la un sfert de mileniu de la venirea sa pe lume (15 august 1769), nu mai emoţionează pe nimeni, aşa cum nu mai suprinde pe nimeni silueta Arcului de Triumf din centrul Parisului, ridicat de francezi din orgoliu, care nu-ţi atrage atenţia altfel decât prin grandoare. Însă dragostea lui Napoleon pentru Josephine Beauharnais şi miile de scrisori adresate acesteia de către cel mai temut om al Europei, care măturase cotloanele Revoluţiei franceze, crease un imperiu, atacase Rusia şi reînviase de fiecare dată ca pasărea Pheonix din înfrângeri, au rămas vii în conştiinţa atât de încărcată a lumii şi vor rămâne cât timp va exista TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

aceasta. Pare aproape incredibil cum un asemenea om puternic se lasă îngenuncheat, adesea mai umilitor ca la Waterloo, de către o femeie, e drept, extrem de frumoasă şi inteligentă, sau de o pasiune mai arzătoare decât campaniile militare ori coroana de împărat. Surprinde iarăşi contrastul violent dintre asprimea omului de stat sau a conducătorului de oşti şi tandreţea surprinzătoare cu care-şi înconjura femeia iubită, o femeie ca multe altele pe care le avusese sau pe care le putea avea oricând. Josephine nu-i fusese niciodată fidelă, dar cu toatea asta ştiuse ca nimeni alta să-l subjuge fără scăpare, să-l facă să se îndrăgostească de dânsa şi să-i creeze o dependenţă chinuitoare, urcând toate treptele visate vreodată de o femeie, amantă, soţie şi împărăteasă. „… Nu te mai iubesc, din contra, te detest. Eşti o rea, chiar perversă şi stupidă, un fel de Cenuşereasă. Nu mi-ai scris deloc, tu nu-ţi iubeşti soţul cu adevărat; cunoşti prea bine bucuria pe care scrisorile tale de dragoste i-o aduc şi totuşi nu te oboseşti să-i scrii măcar câteva rânduri aşternute într-un sfert de ceas. Ce faci atunci tu toată ziua Doamnă? Ce problemă e atât de vitală încât te împiedică să găseşti timpul pentru a scrie soţului tău credincios? Ce afecţiune sufocă şi înlătură iubirea, tandreţea şi dragostea constantă pe care mi le-ai promis mie? Cine poate fi acest nemaipomenit iubit care-ţi răpeşte tot timpul, care-ţi stăpâneşte toate zilele şi te împiedică săţi oferi toată devoţiunea şi atenţia soţului tău? Ai grijă Josephine: în cea mai liniştită noapte uşile se vor sparge şi acolo voi apărea eu. Într-adevăr, sunt îngrijorat, iubita mea, pentru că nu am nicio veste de la tine, scrie-mi imediat o scrisoare de dragoste de patru pagini umplute cu acele cuvinte delicioase care-mi umplu inima de emoţie şi fericire. Sper să te strâng în braţe curând, când am să te acopăr cu un milion de sărutări, arzătoare ca soarele ecuatorial…”

Cepeha I. Mihai Azi, în cartier (3) Ilie urcă alene spre casă tot salutând în dreapta şi-n stânga pe cei ieşiţi prin curţi cu treburi. Veşnic pe banca lui, Benet învârte între degete o proteză dentară. Buzele îi sunt uşor umflate şi un firicel de sânge i se prelinge pe barbă. – Ce faci, omule? Aici ţi-ai găsit să-ţi cureţi dinţii? îl abordează Ilie. Da’ ce ai la gură? – Ce am? – Ai căzut sau ce? – N-am căzut nimic. Îl ştii pe Metea care stă pe undeva pe lângă cimitire? E paznic la market de ceva timp... – Îl ştiu, dă-l încolo, că-i prost! – Da’ ce prost! – A dat de ceva bani şi n-a găsit altceva de făcut decât să-şi cumpere o rablă de motocicletă. – Asta n-ar fi nimic. Ştii că n-are permis? – Ştiu, de-aia umblă numai noaptea. – Ei, acum se vântură şi ziua şi sperie copiii. Mam dus şi-am strigat la el să meargă unde nu sunt copii.

(Scrisori către Josephine – Napoleon Bonaparte)

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Corect! – Nici un corect. A oprit troaca lângă mine şi mi-a tras un pumn în gură, de faţă cu toţi copiii, apoi a şters-o râzând. Uite, mi-a spart placa! – Ce-ai de gând să faci? Nu te duci la poliţie? – La poliţie? La ce bun? Mă duc la dentist să-mi dreagă lucrarea. – Treaba ta, da’ eu nu l-aş ierta! îi zice Ilie în timp ce se ridică să-şi vadă de drum. – Roata se învârte, Ilie, şi înaite şi înapoi. Are Domnu’ grijă de el! – Da, Domnu’! mormăie Ilie în barbă. Şi roata s-a învărtit, iar scepticismul lui Ilie avea să-i dispară chiar în acea seară când o ambulanţă îl va ridica pe motociclist, după ce motorul, cu sau fără ajutorul Domnului, îl va pedepsi rupându-i un picior. În poarta lui Ilie, o maşină. Se-nvârte pe lângă ea, îşi aruncă ochii şi prin interior, dar maşina nu reuşeşte să-i spună nimic. În curte, la masă, nevastă-sa cu faţa şi o femeie pe care, deşi e cu spatele, o recunoaşte. E fiică-sa. Demult nu a mai fost pe acasă la părinţi. Maică-sa o suna din când în când şi-i tot spunea: – Mai treci, măi fată, pe la noi! Azi-mâine ne prăpădim şi tu nimic. Fata se simţea din ce în ce mai vinovată. Mereu găsea câte o scuză. E adevărat că-i foarte ocupată, dar şi maică-sa are dreptate. Azi i-a promis că sigur îi vizitează şi s-a ţinut de cuvânt. Pe ai ei, soţul şi băieţelul, i-a expediat la socri, nu de altceva, dar ştia că soţului nu-i place cartierul în care a crescut ea. Normal ar trebui să se supere şi să-l întrebe: – De ce m-ai luat, omule, dacă nu-ţi place de unde vin? A renunţat, bănuind un răspuns de felul: – Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă! – Aş! i-ar fi răspuns, iar el ar fi râs. Şi iat-o acum în cartierul vechi. la ai ei. Stă liniştită la masa din curte, la o cafea. Mama nu o întreabă nimic. La fel şi Ilie. Se aşează şi el alături şi amândoi doar o privesc. „Oare să fie mulţumiţi doar cu atât? gândeşte fata. Nimic despre viaţa mea, despre familia mea?” Se pare că da, aşa că întreabă ea: – Voi? – Bine! o lămureşte sec mama.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Deocamdată! adaugă tata. Şi tot aşa, se privesc şi tac până când prin faţa porţi trece Pică, zis „cel fără călcâie”, un bărbat cu un copil în braţe şi cu altul de mână. O vede: – Ce faci, Dana? Ţi s-a făcut dor de noi? Întrebarea o cam jenează, sună a reproş, dar Pică e un om blând. E atât de cumsecade, încât merge numai pe vărfuri, ca şi cum s-ar teme să nu deranjeze vreo piatră de la locul ei. Îi răspunde şi ea ca un om educat: – Mi s-a făcut dor. Da’ tu, unde te duci cu prichindeii tăi? – Păi, nevastă-mea e iarăşi în pat, tot aşa cum o ştii. Pe copii îi duc până la Demostene, să le iau câte o acadea. Nevastă-sa e alcoolică fără leac şi mai calcă şi în străchini, iar el nici nu se gândeşte să o lase. De dragul copiilor o suportă aşa cum e, fără ca măcar să-i dea o palmă, motiv pentru care Dana nu insistă în a cere amănunte. Le spune părinţilor: – Merg şi eu până la Demostene, vreau s-o văd pe tanti Constanţa. – Du-te, dragă, du-te! îi zice mama. Are să se bucure să te vadă. Tanti Constanţa e croitoreasa cartierului. Dana ţine minte cum Tanti i-a făcut o rochie, pentru o serbare la şcoală, de au rămas cu gura căscată şi învăţătorii. Demostene e soţul ei, un fost boxer rămas orb în urma pumnilor încasaţi. Până şi nasul îi este aşa de turtit încât pare lipit de faţă şi abia de-i susţine ochelarii negri de sub frunte. Ca să nu fie total inutil pentru ai lui, Demostene şi-a construit un chioşc în curte de unde vinde seminţe şi acadele copiilor din cartier. Nimeni nu ştie cine şi de unde i le procură, el sigur nu le poate face. Copiii mai mari şi cam golănaşi au încercat de mai multe ori să-l fure sau să-l păcălească, dar n-au reuşit niciodată şi numai el ştie cum reuşeşte. – Pică, lasă-mă pe mine să le iau copiilor bomboane! – Ia-le, Dana! Eu am să le iau altădată. Când îi aude vocea, Demostene strigă: – Constanţa, vino tu, să vezi pe cine nu crezi! – De ce spui aşa, nene Demostene, doar am mai fost pe-aici? – Şi bine faci, copilă! Pentru el a rămas copilă, probabil că aşa o ţine minte de pe vremea când încă mai vedea. – Uite! continuă el. Vica, fata cea frumoasă a lu’ Zenova... Tanti Constanţa apare în preajmă şi continuă spusele soţului: – Nu se poate să nu ţi-o aminteşti, Dana, e de vârsta ta. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

– Săru’mâna, Tanti! Ba, cum să nu mi-o amintesc? Toată lumea s-a mirat de cea fost în capul ei când şi-a luat un bărbat urât de tot, parcă avea faţă de cal, de nici el nu se putea suporta când se uita în oglindă. – Ei, bietul a murit, iar ea şi-a părăsit copiii şi a dispărut, nu mai ştie nimeni nimic de ea. Măcar tu nu ne-ai uitat de tot. – Cum să uit, tanti? Aici am crescut. – Da, măi fată! Da’, vezi tu, mulţi din cei pe care îi ştii nu mai sunt. – Am văzut că o parte din cartier a fost demolat. – S-a găsit un şmecher, chipurile moştenitor... Dana pricepe cum devin lucrurile, totuşi întreabă: – Ce s-a întâmplat cu oamenii? – S-au dus care pe unde au putut. Unii pe la bloc, alţii, cei mai bătrâni, s-au prăpădit. – Tanti Mima, care mai avea grijă de mine când nu erau ai mei acasă, a plecat şi ea la bloc? – Mima? Nu ştii ce-a păţit? – Nu, dar am s-o întreb pe mama. – Lasă că-ţi spun eu. Când a fost să-i demoleze, Cocu, îl ştii, bărbatul ei, şi-a ciupit beregata cu un cuţit... – Cum aşa? – Aşa a crezut el că rezolvă problema, numai că... Mima s-a speriat aşa de tare că a ajuns şi ea la spital, cu infarct. – Şi Cocu? – A rămas singur, undeva într-o garsonieră. Poate a şi murit, că pe-aici nu a mai dat. – Trist, tanti Constanţa, aproape că-mi vine să plâng! Era aşa de frumos cartierul când eram eu mică! – Aşa ţi-a părut ţie. În realitate, aici a fost întotdeauna o lume pestriţă. Şi-apoi, de ce să-ţi pară rău? Mai devreme sau mai târziu ne curăţăm toţi, chiar şi tu. Partea de la sfârşit nu-i place deloc Danei. Ea să moară? Nu s-a gândit deloc la varianta asta. Poate că părinţii or să moară, deşi îi e greu să-şi imagineze. Dar ea? I se pare de neconceput. – Trebuie să plec, Tanti! Mă duc la ai mei, îi spune cuprinsă de un fior de gheaţă la gândul că sar putea să nu-i mai vadă. La întoarcere, paşii o poartă instinctiv spre biserică. Gânduri peste gânduri îi răvăşesc sufletul aducând-o într-un fel de transă. La intrarea în biserică ia două lumânări şi aprinde una. Când să o aşeze la locul ei, o scapă pe jos. – Semn rău! îşi zice şi simte că o cuprinde panica. Se apleacă după ea şi se miră că nu s-a stins. O aprinde preventiv şi pe a doua. În faţa unei icoane dă să-şi facă o cruce, dar are mîinile ocupate. anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

Încearcă să fixeze cele două lumânări în nisipul din tavă şi abia de reuşeşte. Ceva nu e cum trebuie, iar obscuritatea din interior îi sporeşte starea de ireal. – Asta nu e biserica pe care o ştiu eu, îşi zice. Într-un perete lateral a apărut o uşă care nu exista înainte. E deschisă. Prin ea se vede un raft cu cărţi şi o siluetă nemişcată aşezată într-o poziţie asemănătoare unei statui a lui Buddha. Păcătoasă obscuritate. O umbră apare în fâşia de lumină ce pătrunde prin uşa de la intrare deschisă larg. Cel intrat i se adresează: – Ţi-ai amintit că aici ai fost botezată, Dana? Frumos din partea ta! – Părinte, dumneata eşti? Nu te-am recunoscut în umbrele astea. – Eu sunt copilă. Ce să-i faci, am îmbătrânit şi mam stafidit. Semăn cu umbrele. – Părinte, e cineva în încăperea de alături sau mi se pare mie? – Nu ţi se pare, e Mielu, poate ţi-l mai aminteşti. – Sigur că-l ştiu. Dar nu s-a mişcat deloc de când am intrat eu. A surzit cumva? – Nu dragă. Se căieşte atât de tare că nu-l mai interesează altceva decât cărţile sfinte. – Aşa mari păcate are?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Giurgiu Vulpe

– Ei! Are, ca toată lumea, dar de când i-a murit nevasta şi copilul crede că el e singurul vinovat. – Au murit? Cum au murit? Ea era de vârsta mea! – Aşa cum se moare azi, prosteşte, într-un accident. De atunci, Mielu s-a mutat în biserică. A vândut tot ce avea şi a donat bisericii, cu condiţia să locuiască în ea până la sfârşit. Oamenii l-au înţeles şi i-au construit acea încăpere în care nu se poate intra decât prin interior. Trăieşte din mila comunităţii şi are grijă de lăcaş în schimb. Timpul şi-l petrece între cărţile bisericeşti pe care cred că le ştie mai bine decât mine, când le termină, o ia de la început. – Sărmanul! O fi având el ceva greu pe suflet. – Păi, ştie toată lumea de ce se învinuieşte. – Iaca, părinte, eu nu ştiu# – O prostie. S-a îmbătat odată cu naşu’ lui şi în drum spre casă n-au găsit alt loc de urinat decât în spatele bisericii şi-apoi s-au lăudat peste tot cu isprava lor. – Urât! – Urât, dar nu asta l-a făcut să aibă remuşcări. – Atunci? – Spaima i s-a cuibărit în suflet când a murit naşul, tot într-un accident şi mai apoi ai lui. S-a apucat de băut şi spunea peste tot că e blestemat. După un timp a rămas fără slujbă şi a socotit că e timpul să se pocăiască. Acum, uite-l! – Se poate vorbi cu el? – Nu prea. Te ascultă, dar nu deschide gura decât pentru a mânca. E mut şi surd la toate din jur. – Părinte, azi am venit să-i văd pe ai mei şi am mai vorbit cu vecinii, n-am auzit decât lucruri groaznice. Încep să cred că întreg cartierul e blestemat. – Ce pot să-ţi spun!? Poate că nu e bine să stricăm ce au făcut cei dinaintea noastră. Aşa bun sau rău cum era, era! Uită-te şi tu! Ce-au pus în loc? – Nimic. – Când ai o vacă stearpă şi ţii neapărat să o mulgi, până la urmă va curge sânge.

Și-a câștigat porecla de Vulpe în mare parte pentru înclinarea sa de a lua în bășcălie pe oricine avea ocazia. Aghiuță profita de defectul ăsta al lui și îl împingea mereu la păcate. Obiceiul acesta de a se lega de alții și a le amărî zilele îi era caracteristic încă din copilărie. Acum că era trecut bine de anii tinereții, nici nu mai existau speranțe de a se schimba și nici nu mai avea chef, s-o facă. Făcuse el câteva tentative anemice în acea direcție, însă lumea se obișnuise cu el, cel dintotdeauna și nu era niciunul dispus să creadă într-o schimbare reală, la Vulpe. Cei mai mulți credeau, că e o manevră nouă de manipulare, inventată de el. Astfel renunță la schimbări semnificative și se complăcu să rămână cu tinicheaua asta de coadă, ca un fel de stigmat. Fiind totuși un tip isteț, Vulpe pricepu, că își câștigase o aureolă de originalitate care îl făcea să se simtă unic în ochii celorlalți. Acest lucru cu trecerea anilor începuse să-i placă și l-a decis definitiv, să nu mai forțeze lucrurile pentru nici un motiv. E sfârșit de noiembrie și azi noapte s-a așternut peste verdele arămiu al dealurilor și pădurii ce străjuia satul, brumă groasă. Ultimele rămășițe de vlagă ale veșmintelor ce mai acopereau ramurile copacilor, încremeniseră sub îmbrățișarea înghețată a frigului câinos de peste noapte. Le mai țintuia de ramuri doar cristalele argintii, crescute din respirația dimineții geroase în ciuda faptului că ultima suflare de viață din trupurile lor se stinsese odată cu ultimele stele ale nopții. Când primele raze de soare cu dinți vor străpunge zorii înghețați, zdrențele agățate de ramuri vor fi dăruite țărânii ofrandă, de brațele descărnate ale copacilor și vor deveni și ele țărână, asemenea tuturor lucrurilor trecătoare, născute din țărână. Aceasta e menirea hărăzită de Creator pentru toate lucrurile efemere, incluși oamenii care adesea uită acest amănunt. Totul se transformă în țărână. Magdalena se apropie de pat și-l înghiontește pe Relu al ei, zis Vulpe, care nu reușea să-și îndepărteze de pe pleoape și din mădulare

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

dulceața somnului de dimineață. ‒ Relule trezește-te, că e gata cafeaua! El se întoarce pe partea cealaltă și-și ascunde capul în plapumă somnoros:

chiorâș după el. Nu a reușit să reziste tentației de ai arunca vreo două săgeți :

‒ Lasă-mă că nu beau cafea seara! Vreau să dorm, că mâine trebuie să mă trezesc devreme.

‒ Hai noroc Ghiță! Ce făcuși mă beleaua dracu? Unde o trimiseși pe Mița? Te pomenești că îi făcuși vânt înspre grajdul vacii, când mă văzuși pe mine. Ți-e frică că îi sucesc mințile? Ai?

‒ Care seară mă, că se făcu dimineață! Azi e mâine! Mișcă-te că se face târziu!

‒ Ce zici mă zbanghiule? Nu-ți mai bagi mințile în cap deloc? Ce ai tu cu Mița mea, mă?

El continuă să doarmă, nedînd semne că ar vrea să renunțe la îmbrățișarea irezistibilă a pernelor.

‒ Păi n-am nimic cu Mița! Cu tine am eu ce am. Crezi că nu am observat că de câte ori mă vezi te uiți chiorâș ca o curcă plouată și o trimiți în casă? Ești complexat de aspectul tău și ți-e frică să nu se uite după alții.

‒ Ascultă, n-am timp de fițele tale! Îți las cafeaua și mâncarea pe masă și mă duc să potolesc păsările și vaca înainte de a pleca la muncă. Ai face bine să te trezești și tu, că timpul trece repede și pe el nu-l poți întoarce pe degete, cum ai vrea. Relu continuă să ignore împunsăturile nevestei, iar Magdalena îl lăsă în banii lui și plecă să potolească treburile. În el oricum nu avea nădejde să o ajute. Se resemnase cu ideea că grija vitelor și a gospodăriei erau atribuțiile ei. Relu nu o ajuta în treburile astea, nici dacă-l picai cu ceară și când avea nevoie de o mână de ajutor trebuia să plătească pe careva din sat. Nici nu-și mai bătea gura să insiste pe chestiile acestea cu omul ei, că unicul rezultat ar fi fost decât să se enerveze singură. Între timp Relu se smulge cu regrete din pat și merge în baie. Se spală, lăsând ca apa rece să-i biciuiască corpul slăbănog și deșirat, înlăturând astfel moleșeala somnului. Se rade în viteză și își dă cu after-shavul său prețios, își cântărește cu priviri admirative pielea încă netedă pe mușchii brațelor și își zâmbește în oglindă, hlizindu-și dinții proeminenți într-o grimasă de autoapreciere și apoi începe să se îmbrace satisfăcut de ceea ce avea dinaintea ochilor. Ținea mult la imaginea lui de bărbat fercheș și stilat, chiar și când pleca la muncă. Așa a fost mereu și deși trecerea anilor semănase câteva fire albe la tâmplele sale și în mustața decolorată de la tutun, el nu se dezmințea în ce privește lookul. Când trecea pe drum, lăsa în urma lui un val ca o briză înțepătoare de parfum bărbătesc amestecat cu tutun și invidioșii din sat crăpau de necaz văzându-l trecând țanțoș și zâmbăreț. Aseară când se întorcea de la o bere cu amicii, l-a zărit printre uluci pe Ghiță al lui Moacă cum se uita anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

‒ Da ce vrei mă tu să zici de aspectu’ meu? Ce? Te crezi vreun gigolo sau vreun don Juan? D-aia îți dai pinteni de fiecare dată, când treci prin dreptul meu? Banditule! Ia să nu te mai uiți printre uluci la femeia mea! Nu ți-e rușine, să spargi casele altora, mă? ‒ A cui casă am spart eu, măi Ghiță? Să știi că vina e doar a ta dacă nu ai succes la dame, că umbli de parcă ai fi prins pe gârlă. Spală-te și tu, pune-ți pe tine o țoală de doamne ajută, că ai bani

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dandu Briel Se caută o moştenitoare

să-ți cumperi, mă zgârcitule! ‒ Mă șoimănitule! Ia să te văd eu, ce o să faci, dacă mă duc la Magdalena și îi spun că te dai la nevasta mea! ‒ Păi Magdalena o să râdă și ea de tine, o să te trimită la dracu și-ți zice ce-ți zisei și eu: că dai vina pe alții pentru falimenturile tale, în loc să te corijezi. Ea nu pleacă urechea la intrigile altora. Știe ce om are la ușa casei. Și pe ce te bazezi tu când afirmi că-ți sparg eu casa? Pe gelozia ta de om complexat cred, că eu nu am glume cu Mița ta. E femeie de treabă și fără noroc, însă nu e genul meu! ‒ Auzi nenorocitul! Pleacă mai repede de la poarta mea că te ia dracu, băi Vulpe! Mă pun cu pietre pe tine, dacă nu pleci. ‒ Păi eu nu am venit la poarta ta Ghiță. Treceam pe drum și dacă nu te uitai chiorâș la mine și nu dădeai mărunt din buze la adresa mea nici nu te întrebam de vorbă. Vezi-ți de treburi și nu mai te lua de lume pe drum ca să nu se mai ia nici lumea de tine! ‒ Eu mă luai de tine? ‒ Da ce credeai? Când te uiți chiorâș la om cum faci tu, este egal cu o înjurătură. Ești un ofticat! Între timp apare în pragul ușii Mița și-l strigă pe bărbatu-său: 28

‒ Ghiță! Te uită Dumnezeu la gard? Vino să dai fân jos din fânar pentru vite. Nu vezi că e noapte? ‒ Ho, că vin acu! Ce strigi așa? Vulpe profită de situație și-i zice disprețuitor: ‒ Mișcă-te și ajută femeia, trântore! Nu mai pierde vremea, să înjuri oamenii care trec pe drum. ‒ Lasă că mai discutăm noi, mă banditule! Trântore ești tu!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– fragment din cartea „Cum descoperi o CRIMĂ călătoare” apărută la Editura Pim, cu sprijinul Bibliotecii Cronopedia – La ora două, mașina poliției era în fața hotelului iar detectivul a intrat să-l cheme de la recepție pe colegul lor de drum. Când a coborât acesta parcă era alt om, aranjat și frezat de i-a lăsat puțin cu gura căscată. ‒ Nu vreau să creadă că fostul lor iminent ginere nu este un om de calitate. Și ei au fost de acord să mă părăsească pentru pata de pe obraz, dar să nu ne grăbim și să vedem dacă mai trăiesc! ‒ Să sperăm că mai trăiesc, altfel trebuie să mergem la poliție și să apelăm la colegii noștri din zonă. Realitatea este că mi-aș dori să-i cunosc personal. Ce fel de oameni sunt aceia care au fost de acord cu schimbarea viitorului ginere pe baze estetice? ‒ Atunci să mergem! Mașina a pornit din fața hotelului și pentru că până la destinație era destul drum, au mai stat de vorbă. ‒ Am și eu o întrebare, a spus domnișoara detectiv. După ce te-ai despărțit de propria mireasă nu ai mai fost pe la ei? ‒ Nu am fost și nici nu m-au invitat vreodată. ‒ Dar înțeleg că până atunci ați avut o relație foarte bună! ‒ Așa a fost, cu toate că de multe ori glumeau că toți copii noștri vor fi care de care mai pătați. Ei spuneau: „O să aveți o mulțime de dalmațieni!”. Iar în momentul cînd l-au văzut pe fratele meu, cu o zi înainte de nuntă, au și găsit soluția salvatoare. Cred că și el a fost surprins dar, nu putea să rateze să-mi mai dea una peste nas, în calitate de frate mai mare. A fost ocazia vieții lui! M-am făcut că trec și peste această dorință a lui, dar nu l-am mai vizitat niciodată. Apropo, ce ați mai găsit în legătură cu moartea fostei mele mirese? ‒ Toate rapoartele indică accident pe stradă, probabil că doar ai reușit să o sperii și a căzut, dar moartea nu s-a datorat unui accident auto, iar avocatul a zis că dacă ar fi fost declarată crimă cu autor necunoscut, până acum oricum s-ar fi prescris, deci nu ai nicio treabă cu asta dar e bine să te abții să mai pomenești de așa ceva, mai ales dacă o vom găsi pe fata ei, nu știi ce idei îi dai! TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

‒ Aveți dreptate, poate era bine să mă interesez mai din vreme și atunci nu vă declaram nimic nici vouă. ‒ Așa ar fi fost cel mai bine dar probabil că te-a ros de atâția ani și ai ajuns să te convingi singur de ceea ce credeai că ai făcut. ‒ Așa este, ani întregi am visat noapte de noapte scena cu mașina, că am ajuns să știu fiecare picătură de ploaie care mi-a curs pe față atunci când am deschis geamul de la mașină să o văd mai bine, mai ales că a trebuit să dau înapoi ca să fiu sigur. ‒ Și dacă nu ar fi murit atunci, ce-ai fi făcut? ‒ Nimic, totul a fost atât de îngrozitor că nu aș mai fi putut să fac nimic.

‒ Nu cred, fiindcă atunci când a fost la mine era pe cale să primească o mare moștenire și dacă intră în posesia ei, mi-a spus că nu mai este nevoită să mai lucreze nicio zi din viață. Cred că s-a lăsat de farmacie până la urmă, deși era foarte pricepută. ‒ O fi fost dar povestea ei nu are nicio legătură cu cazul nostru. Acum căutăm fata! ‒ Așa este, ne-am luat cu vorba și nu am stabilit cum procedăm atunci când ajungem acolo. ‒ Eu zic, a spus domnișoara detectiv, că după ce ajungem acolo și ne arăți casa să nu apari imediat, ca să avem timp să vorbim cu ei și poate aflăm tot ce dorim fără să te mai vezi cu ei.

‒ Și atunci când ai dat înapoi mașina, ce ai văzut?

− E și asta o variantă și dacă putem rezolva așa e foarte bine, deși eu n-am nicio reținere să mă arăt, cu toate că știu ce vină au în toată treaba.

‒ Parcă dormea cu capul pe mână, dar am plecat imediat.

‒ Să facem așa cum am zis eu și apoi mai vedem ce apare, a spus domnișoara!

‒ În raportul medical scrie clar că decesul s-a datorat loviturii de la cap și că pe corp nu au fost găsite urme de violență, ceea ce mă face să cred că nu ai reușit nici măcar s-o atingi cu mașina ci doar s-a speriat și a căzut. Multă lume se sperie din senin și pățește câte ceva. Trebuie să ai grijă ce vorbești pentru că fata asta pe care o căutăm e nepoata ta și singura rudă de sânge, ea va fi și moștenitoarea ta dacă nu ai măcar un copil din flori, pe undeva.

‒ Bine, așa facem, au răspuns și cei doi parteneri de drum. Au mai mers, au mai moțăit în mașină dar până la urmă au ajus la destinație. Casa era la locul ei și era evident locuită. Chiar în fața casei era un domn, mai în vârstă, tundea iarba cu o mașină electrică. Din cauza zgomotului, probabil, nici nu a auzit

‒ Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea, zilele astea am aflat o mulțime de noutăți. ‒ Eu tot nu înțeleg, a continuat domnișoara detectiv, cum a fost posibil ca fratele tău să vină la tine la nuntă și să plece cu mireasa? Am înțeles că el avea o prietenă în perioada aia. ‒ Așa este și am mai vorbit despre ea, îl iubea tare mult, a venit și pe la mine dar nu s-a legat nimic, eu vorbeam de mireasa mea și ea de fratele meu și nu aveam alte subiecte de conversație. Oricum, ea a fost teribil de afectată, mai ales că se considera și așa și era, mult mai frumoasă decât mireasa mea. Era într-adevăr o femeie splendidă, dar probabil că a murit între timp pentru că nu am mai auzit nimic de ea. Am mai vorbit cu vecinii din cartierul ei, când am mai avut drumuri pe acolo, dar mi-au spus că s-a mutat din zonă și nu știe nimeni unde.

‒ Bine, pentru noi cazul ei nu este interesant, e plină lumea de femei dezamăgite din dragoste. − Mie mi-ar fi plăcut să fim prieteni și să ies cu ea în lume pentru că aș fi dat clasă tuturor vecinilor și cunoștințelor, așa bine era fata! ‒ Probabil că ar fi trebuit s-o cauți pe la toate farmaciile din zonă sau din țară ca să dai peste ea. anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

doamna punea de cafea. ‒ Problema noastră e simplă, a răspuns domnișoara detectiv, văd că aveți aici o mulțime de fotografii cu o fetiță și apoi domnișoară și dacă ea este persoana din acest testament atunci pe ea o căutăm. mașina atunci când a oprit la trotuar. ‒ El este fostul meu socru! a precizat fratele mai mic și a rămas în mașina cu geamuri fumurii. Cei doi detectivi au coborât și s-au apropiat de cel cu utilajul de tuns iarba. Acesta nu i-a observat decât în momentul în care s-au pus în fața lui. ‒ Bună ziua! ‒ Bună ziua, vedeți că stați cu picioarele pe o proprietate privată! a spus domnul și a oprit funcționarea mașinii. Cu ce pot să vă fiu de folos? Amândoi și-au scos simultan insignele de polițiști și domnul a spus: ‒ Aha! ‒ Am dori, dacă aveți amabilitatea, să ne răspundeți la câteva întrebări! ‒ Faceți ceva sondaje sau e obligatoriu să vă răspund? ‒ Nu e obligatoriu dar sunteți singurul care știe ceea ce dorim să aflăm. ‒ Nu vreți să intrați? mi-e greu să stau în picioare, așa mă mai rezemam de mașină. ‒ Intrăm cu plăcere, dacă nu deranjăm! ‒ Nici vorbă, pe la noi nu prea vine nimeni și sunt doar cu soția. ‒ După dumneavoastră!

Au intrat în casă și au observat tot felul de aparate, și diplome, așezate care mai de care peste tot. Soția domnului a apărut și s-a uitat direct la soțul ei care, probabil printr-un semn stabilit între ei după mulți ani de conviețuire, a liniștit-o și ea a devenit imediat amabilă și ospitalieră. ‒ Vă rog să luați loc și să-mi spuneți dacă vreți un pahar cu apă, un fruct, o cafea… Doamna era o persoană absolut normală, cu părul alb, privirea vie și iscoditoare și care nu părea deloc o ființă slabă ci foarte sigură pe ea. ‒ Vă mulțumim foarte mult, eu aș vrea o cafea, dacă este posibil. ‒ Atunci și pentru mine una, dacă se poate. ‒ Cum să nu se poată, imediat! Dar cu ce ocazie pe la noi, pentru că noi vedem lume nouă foarte rar. Spațiul de bucătărie fiind comun cu camera de zi puteau discuta în voie unii cu alții, chiar în timp ce

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

‒ Pot să mă uit peste document? ‒ Desigur, vă rog! a spus domnișoara și i-a întins domnului o copie a testamentului. ‒ Cunoașteți această persoană? Cred că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, după cum se vede prin fotografiile din casă. ‒ Dumnezeu să-l ierte pe decedat! Da, o cunoaștem foarte bine, este nepoata noastră, noi nu am știut niciodată nimic despre acest testament și este posibil ca nici ea să nu știe încă nimic. ‒ Nu mai locuiește cu dumneavoastră? ‒ Nu, de câțiva ani locuiește în altă parte. ‒ Este căsătorită? ‒ Nu, pentru că este destul de ocupată! ‒ Ne puteți spune adresa ei? Dorim să-i comunicăm personal ceea ce o interesează. ‒ Numai după ce o întreb și pe ea, nu prea agreează vizitele neanunțate. ‒ Și când puteți să luați legătura cu ea? ‒ Am să încerc să vorbesc chiar acum, mă scuzați un moment. Domnul a ieșit din cameră și s-a dus într-un birou alăturat pentru a da telefon. În acest timp, cei doi sau uitat la fotografii și au mai luat o gură de cafea. ‒ Ne permiteți să ne uităm la aceste fotografii? a întrebat detectivul. ‒ Cred că deja le-ați și numărat, așa că vă permit! ‒ De unde știe testamentarul de existența fetei, aveți vreun rol în treaba asta? ‒ Avem chiar cel mai important rol. Fata noastră s-a prăpădit într-un mod foarte ciudat, pe stradă, noi deja o creșteam pe asta mică de ceva vreme dar nu i-am spus nimic pentru că nu credeam că va înțelege. Tatăl ei nu dorea să audă de niciun copil în casa lui. ‒ Dar de ce credeți lucrul ăsta? ‒ Fata noastră, mai vorbea cu noi la telefon și ne spunea că soțul e cu mintea aiurea și că vorbește noaptea în somn de o altă femeie, i-a spus și ei că aceea a fost marea lui iubire, dar apoi s-a întâmplat să rămână gravidă și atunci a venit la noi unde a și născut și mai bine nu pleca. S-a și prăpădit la puțin timp și noi am rămas cu fata. După ce a crescut mare și am fost siguri că va înțelege situația, i-am TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

spus cine e tatăl ei și cum s-a petrecut totul. Într-o zi, mi-a spus că i-a transmis prin avocat tatălui ei că are o fată și totodată i-a trimis și dovezile, cu fotografii, ADN-uri și tot ce mai trebuia ca să înțeleagă. ‒ Și el nu i-a răspuns?

‒ Am fost anunțați acum circa o jumătate de oră, suntem de la poliție! ‒ Am înțeles, a răspuns femeia, vă rog să poftiți în salonul de la parter, a mai spus ea și i-a îndrumat spre intrarea în vilă. Spațiul de la parter era deosebit de generos și au fost invitați să ia loc.

‒ Ba cum să nu, ba chiar a invitat-o pe la el să se cunoască dar ea nu s-a dus niciodată și chiar a spus că nu dorește să-l cunoască și nu are nevoie de nimic de la el.

‒ Lipsesc un minut, a spus femeia și în timp ce se îndepărta își scotea șorțul și mănușile.

‒ Și el nu a încercat să vină aici, să o întâlnească?

După câteva minute, a intrat în încăpere o doamnă elegantă, dreaptă, cu o privire albastră, care părea să-i dizolve. Era clar că stăteau în fața stăpânei acestui domeniu.

‒ A trimis o scrisoare la care noi am dat adresantul necunoscut și imediat după aceea ea s-a și mutat de la noi. Niciodată nu a vrut să-l cunoască. ‒ Adică spuneți că ea nu a fost niciodată la el acasă? ‒ Noi așa știm. ‒ Atunci trebuie neapărat să ne întâlnim și cu nepoata dumneavoastră. ‒ Se pare că nu este nicio problemă și vă puteți duce la ea. Am vorbit cu ea la telefon. ‒ Vă mulțumim foarte mult pentru amabilitate și dacă ne permiteți o să plecăm. Presupun că nu e foarte departe. Acum este la această adresă?

‒ Probabil că s-a dus să o anunțe pe stăpâna casei! ‒ Probabil, a răspuns și detectivul.

Domnișoara detectiv și-a revenit cel mai repede și a făcut prezentările. ‒ Iar dacă dumneavoastră sunteți persoana pe care o căutăm atunci domnul acesta este unchiul din partea tatălui care v-a lăsat acest testament, a spus domnișoara și i-a întins copiile de pe actele lor. ‒ Cred că ați fost familiarizați cu istoria acestei familii, dacă veniți de la bunicii mei. Am înțeles, a mai spus doamna că erați leit la chip cu tatăl meu, cu excepția acelui semn din naștere. Într-un fel, este ca și cum l-aș cunoaște și pe el, a continuat ea cu

‒ Da, o găsiți la adresa pe care v-am dat-o! ‒ Mulțumim, la revedere! a mai spus domnișoara detectiv și s-au îndreptat spre mașină unde invitatul lor dormea dus. ‒ Ați terminat? ‒ Da, ne-am lămurit și acum mergem la nepoata ta. ‒ Am înțeles! Cei doi s-au urcat în față și detectivul a demarat. ‒ Mie mi-au plăcut cei doi! ‒ Oameni normali, fără fițe și ai văzut din fotografii ce mult țin la nepoata lor, părea o răsfățată.

‒ Sper să fi avut parte de o educație corectă, cu toate că nu a locuit cu părinții ei. ‒ O s-o cunoaștem în scurt timp. Mașina a intrat pe o bucată de șosea, gen autostradă, iar apoi, exact ca pe hartă, drumul făcea la dreapta și iar la dreapta și intra într-un fel de incintă mai largă care avea chiar în centrul ei o vilă cu etaj, destul de cochetă. În fața vilei era un fel de parc unde lucra un grădinar și o femeie cu șorțul în față, cu un batic în cap și cu mănuși pe mână, pline de pământ. Au parcat mașina, au coborât toți trei și domnișoara detectiv s-a adresat femeii care s-a ridicat în picioare: anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cu unchiul ei, iar ei s-au întors, s-au dus la mașină și au plecat. ‒ Mamă ce tipă! a exclamat detectivul, ce voce, ce ținută, nici nu știu cum mi-a putut trece prin cap că o să dăm de o femeie oarecare. Când am văzut căsoaia aia chiar m-am gândit că o fi menajeră acolo. E o persoană cu totul distinsă! ochii la unchiul ei. ‒ Da, ai dreptate, cred că pot să-ți vorbesc așa, având în vedere gradul de rudenie dintre noi, eram complet identici și asta era singura diferență. Probabil că bunicii tăi ți-au povestit că a fost o perioadă când eu și mama ta am fost foarte apropiați. ‒ Așa este, mi-au povestit, dar au fost convinși că nu prezint interes pentru tine, chiar dacă eram o nepoată veritabilă. ‒ Eu am aflat recent, la notariat, că am o nepoată, poate mi-ar fi plăcut să fi știut mai devreme! ‒ Acuma nu contează, vă rog să-mi spuneți cu ce vă pot fi de folos? ‒ În primul rând să primiți aceste documente, în copie, care atestă că sunteți singura moștenitoare a tatălui dumneavoastră, pe partea lui de moștenire și apoi avem și această citație prin care vă chemăm la sediul nostru de poliție. Oricum, tot tebuie să veniți și la notariat, pentru a vă pune unele întrebări uzuale în cadrul cercetării privind moartea tatălui dumneavoastră. ‒ Nu-i nicio problemă! Când ați dori să vin la poliție? Am să rezolv atunci, așa cum ați spus și cu notariatul. ‒ Noi ne-am gândit că într-o zi sau două, ca să nu ne lungim, pentru că și așa sunt probleme destule în cazul ăsta! 32

‒ Și, presupun că nu puteți să-mi mai dați unele detalii lămuritoare?

‒ Și eu mă bucur să am așa o nepoată, mă gândeam că dau peste una pe care trebuie s-o iau la mine și să am grijă de ea, dar nu prea e cazul. ‒ După ce vine la poliție ce facem cu ea? ‒ În primul rând o amprentăm ca să vedem dacă urmele găsite pe sticla cu otravă au vreo legătură cu ea. ‒ Adică, tu crezi că nu a fost niciodată la tatăl ei dar în schimb crezi că ar fi putut face o vizită la unchiul ei, pe care nu-l cunoaște, să-i planteze o sticluță cu otravă agățată de canapea? ‒ Eu nu cred nimic până nu dovedesc, că de aia sunt detectiv. Trebuie să înțelegi că pe noi ne interesează să descoperim vinovatul de crimă și până acum am aflat că a fost otrăvit, am aflat tipul de otravă, dar încă nu știm cine i-a trimis porumbeii călători otrăviți. Apropo, tu ai văzut vreun porumbel la doamna asta? ‒ Nu, n-am văzut și dacă aș fi în locul ei și aș afla de mică faptul că tatăl meu iubea mai mult porumbeii decât pe mine, nu aș permite nici unui picior de porumbel să-mi intre pe proprietate decât dacă ar fi fript. ‒ Cred că ai dreptate! Totuși, trebuie să aflăm cine mai are porumbei în zona aia. ‒ Și eu zic la fel, este evident că a murit după ce a luat porumbeii otrăviți în mână, că doar nu umbla cu mănuși de protecție dacă îi plăceau atât de mult! Stătea bot în bot cu ei!

‒ Stimată doamnă, activitatea de polițist are un specific aparte și nu e cazul să vă divulgăm prea multe din secretele ei.

‒ Eu cred, a spus detectivul, că dacă vine peste două zile, va putea fi prezentă și la înmormântarea tatălui ei, pentru că a stat destul la morgă conform procedurilor și e posibil să se ocupe chiar de ceremonie.

‒ Așa mi se pare și corect. Atunci, unchiule, mă bucur că ne-am cunoscut și voi veni la poliție peste două zile, e în regulă așa? Puteți să-mi faceți o programare sau să-mi dați numărul de telefon de la notariat?

‒ Nu cred. După cum am văzut, cred că deja a vorbit cu avocați ei care să se ocupe de toate problemele legate de înmormântare. Am aflat că are locul de înhumare în cimitirul din cartier, doar trebuie adus de la morgă și pregătit.

‒ Da, ne ocupăm noi și e foarte în regulă să veniți dimineață la 9 dar să fiți punctuală pentru că noi nu ne jucăm cu timpul nostru!

‒ Să sperăm că medicii legiști au terminat cu toate analizele și poate omul să-și vadă de liniștea lui veșnică.

‒ Am înțeles, a răspuns doamna și s-a ridicat în picioare, ceea ce reprezenta, clar, sfârșitul discuției!

‒ Am văzut că lasă o avere destul de mare, a mai spus detectivul și s-a uitat în oglinda retrovizoare să vadă ce răspunde fratele moștenitor.

Nu a dat mâna cu nimeni și nu s-a îmbrățișat nici ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

‒ Asta cam așa e, părinții noștri au fost oameni înstăriți și cred că fratele meu a întreținut bine proprietatea. Acum problema este cu nepoata, eu sigur vreau să vând totul, nu mă pot ocupa să întrețin ditamai casa și domeniul din spatele ei. ‒ Eu cred, a spus domnișoara că și ea o să vrea să vândă, stă și mai departe decât tine și nu o interesează să mențină această proprietate. ‒ Să sperăm că așa o să fie ca apoi să ne vedem fiecare de treburile lui. Dacă o să dorescă să vină pe la mine în vizită o voi primi cu plăcere, mai ales acum când am înțeles că nu eu am fost factorul hotărâtor la decesul mamei ei.

‒ Vrei să te conduc cu mașina? ‒ Nu, mulțumesc! ‒ Dar când o să vrei? ‒ Atunci când o să mă găsești în mașina ta și nu vei mai fi nevoit să mă întrebi. ‒ Am înțeles! ‒ N-ai înțeles nimic! ‒ Bine, n-am înțeles nimic, la revedere! ‒ La revedere! Nu vrea, nu vrea, a mai vorbit el singur mergând spre mașină și jucându-se cu cheile.

‒ Cu astea ne-am înțeles, a spus domnișoara, eu vreau, cum ajungem, să ne interesăm cine mai are porumbei în zonă, mai ales dintre cei nemarcați. ‒ O să mai facem o tură prin cartier să întrebăm chiar mâine de dimineață. ‒ Nu cred că puteți afla ceva concludent, v-am povestit că porumbeii pot veni și de la sute de kilometri, a intervenit singurul specialist din mașină în domeniu columbofil. Poate să vorbiți la asociația columbofilă din zonă. ‒ Corect. Să nu zicem că nu ne-am interesat. Nu văd altă posibilitate de a afla de unde au venit porumbeii otrăviți! ‒ Poate ar fi util, mai de grabă, să organizăm un post de pază și să acționăm atunci când vin să mănânce, cu un pulverizator fosforescent și apoi am putea să-i căutăm prin alte părți. ‒ Este o idee, și dacă ai putea să ne ajuți ți-am rămâne îndatorați. ‒ Am glumit, nimeni nu marchează așa porumbeii, există riscul să le fie afectată vederea. ‒ Să zicem că dacă ne ajuți să prindem criminalul, vei fi răsplătit cu un bonus substanțial din partea poliției, oricum ești cazat gratuit. ‒ O să mă gândesc și la varianta asta!

‒ Așa să faci! Din vorbă în vorbă, au ajuns și după ce l-au lăsat la hotel s-au dus la secția de poliție. ‒ Ne-au anunțat de la morgă că pot să elibereze corpul decedatului cam peste două zile, dar au spus că a sunat cineva din partea fetei lui și i-au asigurat că se vor ocupa de tot ce e necesar. ‒ Ți-am spus că așa va fi, a remarcat domnișoara detectiv. ‒ Și eu nu te-am contrazis, a răspuns partenerul ei. ‒ Să mergem și noi la casele noastre, a spus domnișoara. anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nimic în cap. Cu mama mea mă mândresc, deoarece ea mi-a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu şi m-a învăţat cum să mă împrietenesc cu El.

eseu 33-40

Roman T. Florin Ecouri ale bătăilor inimii mele - VI De ce să pun răul înainte? Dacă pun spini înainte, urmează să trec prin spini. Dacă pun un covor, urmează să păşesc pe covor. Eu pun numai binele înainte, răul îl las în urmă. Şi nici nu mai privesc înapoi, ca să nu păţesc ca femeia lui Lot. Apel către internauţi: Mai trimiteţi câte un e-mail şi lui Dumnezeu! Mulţi ar vrea să aibă geniul lui Eminescu. Dar câţi ar vrea să aibă şi destinul lui? Trăim pentru a învăţa să murim. Cine nu a învăţat să moară, a trăit degeaba. Mai bine să mori pentru ceva, decât să trăieşti pentru nimic. Doamne, facă-se voia mea! Dar numai atunci când coincide cu a Ta. Când conduc maşina, între localităţi, pentru mine limitatoare de viteză nu sunt semnele de circulaţie, ci crucile de pe marginea drumului. M-a întrebat, odată, o doamnă, de ce nu fac teologia. I-am răspuns că eu am nevoie de mântuire, nu de teologie. Pentru că, la o adică, şi unii draci sunt mari teologi. Li se spune draci arhiconi, sau teologii iadului. Ei cunosc Sfânta Scriptură pe de rost, dar o interpretează pe dos. 34

Cred că majoritatea oamenilor care merg la biserică o fac pentru că le e frică de iad, şi puţini sunt cei care merg la biserică pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. În orice caz, ambele imbolduri sunt mântuitoare, numai că primul este o treaptă spre Cer, pe când al doilea este Scara. Închisorile politice din vremea comunismului şi mănăstirile din toate vremurile sunt fabrici de sfinţi. Cu cât te goleşti mai mult pe tine însuţi de tine însuţi, cu atât te umple mai mult Duhul Sfânt de El Însuşi. M-a întrebat odată, cineva, dacă nu mi-e ruşine de mama mea, pentru că eu sunt magistrat iar ea, în loc să se îmbrace ca o doamnă de la oraş, se îmbracă ca o ţărancă şi poartă batic în cap. I-am răspuns că mi-e ruşine de cei care ne conduc azi ţara, care se îmbracă cu corupţie şi care nu poartă

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ortodoxia reprezintă paşaportul de trecere al românului autentic dinspre trecut înspre viitor. Credinţa şi nădejdea sunt coperţile paşaportului, bunătatea, ospitalitatea, răbdarea şi dragostea sunt datele de identitate, iar spiritul de sacrificiu – viza de intrare. Emitent şi, totodată, vameş, este Iisus Hristos. Aşa că românul autentic n-are nevoie de paşaport biometric. Nu e suficient să ne bucurăm că mulţi oameni (în special tineri) intră în biserică. Trebuie să ne întrebăm, mai ales, CU CE IES ei din biserică.

Ecouri ale bătăilor inimii mele - VII Filosofia te ia pe aripile ei şi te înalţă spre cer, dar te dă cu capul de tavan. Dacă vrei să urci mai sus, sari din cârca ei şi ia-ţi aripile teologiei, singura care e în stare să spargă coaja cerului şi să te ducă în Rai. Justiţie umană, judecată omenească... Cârpeli... Nu există decât o singură Judecată! Când îţi doreşti prea mult ceva, înseamnă că ai ieşit din voia lui Dumnezeu şi ai intrat în îngăduinţa Lui, ceea ce este un păcat, pentru că Îi forţezi mâna, ispitindu-L. Prietenilor mei care ocolesc biserica: Eu am fost cu voi, de mai multe ori, în locuri în care nu-mi place. Voi n-aţi fost cu mine, nici măcar odată, întrun loc în care mie îmi place cel mai mult. Unii sunt necredincioşi, alţii leneşi, alţii lacomi, alţii beţivi, alţii fumători, alţii vicleni, alţii violenţi, alţii homosexuali sau lesbiene, alţii adulteri, alţii prostituaţi, alţii corupţi. Toţi suntem mândri şi răi. Cei care nu se luptă să scape de aceste patimi sunt robii diavolului şi pe aceştia îi aştaptă iadul. Cei care se străduiesc să scape de ele, mai au o şansă. Iar cei care se luptă împotriva lor cu lacrimi şi sânge, până la moarte, au asigurată Împărăţia Cerurilor. Mama mea se aseamănă cu Biserica Ortodoxă: se îmbracă modest, e smerită şi înţeleaptă, nu e bogată dar are strictul necesar, m-a învăţat să-L urmez pe Hristos, se luptă cu ereticii şi se roagă neîncetat. Multă lume spune: De ce să merg la biserică, când mă pot ruga şi acasă? La biserică e înghesuială, agitaţie, acasă am linişte. Puerilă scuză. Un prieten te invită duminică de duminică la el acasă şi se pregăteşte cu ce are mai bun, aşteptându-te de fiecare dată cu bucurie. Dacă tu îl refuzi în mod repetat, oare nu se va supăra la un moment dat? S-ar putea ca într-un târziu să vrei tu să-l vizitezi şi să nu mai vrea el să te primească... TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Ecouri ale bătăilor inimii mele - VIII Mersul la biserică, duminică de duminică, e un traseu urcător prin codrii de munte, plin de pericole, spre vârf. Fiecare Sfântă Liturghie reprezintă un copac marcat, astfel că dacă lipseşti două-trei duminici la rând rişti să te rătăceşti şi să te mănânce lupii. Noi, românii, suntem avantajaţi: ne bucurăm deopotrivă şi de cultura noastră şi de cea europeană şi mondială. Occidentalii, în infatuarea lor, nu sunt interesaţi de cultura noastră şi n-au cum s-o înţeleagă. Sunt mărginiţi. Un străin de bună credinţă a spus odată un mare adevăr: România e o ţară paradoxală. Cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin. Ne e teamă să spunem adevărul. Dar să minţim nu ne e teamă? Suferinţa asumată îi cizelează femeii frumuseţea. Văd oglindindu-se în suferinţa femeii chipul lui Dumnezeu şi însuşi destinul ei. Cei care strigau „Răstigneşte-L!” au fost incomparabil mai mulţi decât cei care strigau „Eliberează-L!”. De unde se vede că democraţia devine, uneori, demo-no-craţie. Şi totuşi, au învins cei puţini. Pentru că deţineau Adevărul. Pentru a fi un bun judecător sau procuror, nu-i îndeajuns să fii cinstit şi bine pregătit profesional. Mai trebuie să ai curaj şi simţul dreptăţii. Un prieten mi-a zis într-o zi că îl trădez, deoarece nu sunt de acord cu toate ideile lui. Avea dreptate, îl trădasem. Pentru că nu voiam să-L trădez pe Hristos. Când un prieten adevărat mă pune să aleg între el şi Hristos, îl aleg, întotdeauna, fără ezitare, pe Hristos. Numai că un prieten adevărat nu mă v-a pune niciodată să fac o astfel de alegere. Raportul sexual, la om, este una din consecinţele căderii din Rai. Ne împreunăm sexual ca animalele. Din punct de vedere fizic nu e nici o deosebire. Închipuiţi-vă două schelete umane făcând sex. Ce penibil! Perversiunile sexuale ne retrogradează până şi din regnul animal. Animalele nu se degenerează prin perversiuni. Perversiunile sexuale demonizează omul, pur şi simplu. Un pervers sexual nu mai este om, nici animal, este drac fără coarne!

mele curge ortodoxie. La întrebarea „Ce mai faci?” ar trebui să răspundem întotdeauna: „Mai bine decât merit !” Da, capul plecat sabia nu-l taie. Însă atenţie! Uneori îl taie barda sau ghilotina. Nu trebuie să fim întotdeauna cuminţi. Pentru capul celor ce ne atacă credinţa şi neamul trebuie să ne facem noi înşine sabie. Nu e bine să te faci frate cu dracul nici măcar până treci puntea. Că dacă te faci frate cu spurcatul de el, puntea aceea se termină în iad. Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii? Poate. În sensul în care mamele îi mănâncă de drag pe bebeluşii lor. Muzica care îmi place cel mai mult: susurul izvoarelor, foşnetul frunzelor, zumzetul albinelor, şuieratul vântului, clipocitul picăturilor de ploaie, dangătul clopotelor, bătăile de toacă ale Învierii. Nu mai am decât un singur complex: suma tuturor păcatelor. Dar, la o adică, însuşi faptul de a nu avea acest complex este un mare păcat. Un singur metru pătrat dintr-o mănăstire ortodoxă valoreză mai mult decât toate palatele din lume. Etimologic, cuvântul „patrie” vine de la latinescul„pater” (tată). Cu toate astea, e de genul feminin.

Ecouri ale bătăilor inimii mele - IX Tot ce am făcut bine n-am făcut eu, ci Dumnezeu, prin mine. Tot ce am făcut rău, am făcut eu, şi n-am nici o scuză. Mă întreb, atunci: Nu sunt vrednic de pedeapsă? Şi totuşi, mila Lui... Prin venele mele nu curge sânge. Prin venele anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu Pulbere de stele De pe coama munților magnifici, poleiți cu

Ecouri ale bătăilor inimii mele -X

Există un singur ecumenism autentic: aderarea tuturor religiilor şi confesiunilor la Ortodoxie. Timpul este o sumă de decizii. Preoţia ortodoxă nu e nici meserie, nici funcţie. Preoţia ortodoxă e misiune divină. Deci, preoţii ortodocşi nu şi-au ales ei singuri misiunea, ci Hristos le-a încredinţat-o. Aşa că cei care îi urăsc şi îi batjocoresc, pe Hristos îl urăsc şi îl batjocoresc. Dar şi preotul care nu îşi îndeplineşte misiunea cu vrednicie îl urmează pe Iuda, spre spânzurătoare. Oare ce mutră ar fi făcut Vlad Ţepeş dacă boierii i-ar fi adus, spre promulgare, legea dezincriminării homosexualităţii? Şi oare ce fel de ţepe ar fi ales pentru ei? Până şi analiştii noştri politici au început să devină penibili. Desigur, ei n-au nicio vină, dar e ca şi cum George Călinescu şi Eugen Lovinescu s-ar apuca de analiza chimică a bălegarului de vacă nebună. Te rog, Doamne, dacă mă vei duce în Rai, adumi aminte şi acolo că sunt român, iar bucuria mea se va dubla. O curiozitate: În rândul poporului există o categorie de oameni care se pretind atei, dar care prin gândirea, prin vorbele şi prin faptele lor sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât unii indivizi care se duc la biserică în fiecare Duminică şi se pretind mari credincioşi. Mă îndemnau unii prieteni să mă înscriu la Doctorat, sau măcar la Masterat. Dar sunt deja prea mulţi maeştri şi doctori. Eu m-aş mulţumi să trec cu bine un singur examen: Judecata de Apoi. Când sunt la volan, centura mea de siguranţă este dreapta credinţă. De asemenea, asigurarea mea Full Casco este Maica Domnului. Destinul poporului român are rezonanţa cuvântului Jertfă şi poartă urmele piroanelor lui Hristos.

pulbere de aur și diamante cerești, sub primele raze ale soarelui somnoros, curg tăcute șoaptele iernii peste valea încremenită de gerul ultimelor zile ale lui decembrie, care mușcă cu scrâșnet răsunător din tulpinile pinilor maiestuoși, ale căror ramuri înverzite se frâng sub povara omătului căzut în cantități impresionante, peste noapte. Strada care șerpuiește printre versanții impunători a dispărut complet, înghițită de oceanul alb, izolând astfel stațiunea turistică cea mai importantă și mai frumoasă din regiune, de restul lumii. Situată într-un loc de o frumusețe remarcabilă, care atrăgea an de an, fie vară, fie iarnă, valuri de turiști din toate părțile lumii, locația își merita pe deplin renumele, dar era cotată printre stațiunile montane, ca fiind supusă unui risc foarte mare de avalanșe. Profiturile uriașe erau aduse tocmai de unicitatea și sălbăticia unui astfel de loc, în care modernul se îmbina cu tradiția iar confortul oferit de hotel, serviciile ireproșabile și profesionalismul proprietarului și al întregului staff, transformau un sejur obișnuit într-o experiență de neuitat. Avertismentele repetate ale meteorologilor care recomandau turiștilor să se țină cât mai departe de aventurile montane, nu au fost luate prea în serios, nici de turiști și nici de conducerea hotelului, care mai auzise și în anii precedenți astfel de anunțuri exagerate. Cei mai prudenți părăsiseră hotelul din inima munților cu o zi sau două înainte de căderea masivă de zăpadă, care făcuse prăpăd în mai toate localitățile montane iar cei rămași se treziseră în acea dimineață feerică și albă, într-o capcană fără precedent, de ale cărei proporții aveau să-și dea seama destul de curând. În parcarea imensă, mașinile abia dacă se mai intuiau, complet acoperite de zăpadă, dar cel mai îngrijorător era dispariția totală a drumului devenit impracticabil și care îi izola de restul lumii. Nimeni nu ridică privirea către adevăratul monstru care se pregătea în tăcere să se abată asupra lor, din raiul îndepărtat al înălțimilor scânteietoare. Telefoanele prinseră să sune, mesajele alergau prin eter, neținând seama de vitregiile vremii, somații din ce în

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

mai

alarmate

urcau

până

sinistrați,

prin ferestrele deschise. Din tigăile adânci se

îndemnându-i să se pună la adăpost și să fie

rostogoleau rumenite clătitele pufoase, înecate în

pregătiți pentru situații de urgență. Panica se răspândea printre oaspeți și personalul hotelului,

șuvoaie de ciocolată fierbinte și siropuri felurite, care alergau pe platourile apetisante către oaspeții

care se străduia să calmeze spiritele și să dea asigurări în care niciunul nu credea.

stârniți de promisiunile înmiresmate. În barul elegant nimeni nu se gândea la pericol sau la vremea de

La recepție, Robert preluase controlul întregului

afară, când un urlet inuman străpunse liniștea ireală

imobil, răspundea personal la telefon, dădea ordine febrile angajaților și căuta cu disperare o cale cât

a văilor fantomatice, dar care fu acoperit de un vuiet apocaliptic ce venea parcă din viscerele lumii.

mai rapidă și mai sigură pentru a evacua clădirea. Siguranța și optimismul lui molipsitor se evapora cu

Eternitatea poate dura doar câteva secunde, însă nefericiții ostateci ai sorții aflară asta în cel mai

fiecare minut care trecea. Broboane de sudoare rece îi încoronau fruntea în timp ce privirile

tragic mod. Moartea se rostogolea hohotind nebună prin pulbere de stele, îmbrăcată în straie albe de

scormoneau oceanul de omăt scânteietor ce-i

mireasă. Nicicând natura nu atacase cu atâta

surâdea perfid de pe versantul abrupt, care străjuia hotelul de două decenii. Primise prin radio

noblețe și neîndurare și niciodată viața nu suferise o înfrângere mai umilitoare.

confirmarea celei mai cumplite temeri a lui, pe care o minimalizase cât putuse dar care devenise

va urma

certitudine, din nenorocire. Avalanșa era iminentă iar el trebuia să adune oamenii în salonul oval de la parter cât mi urgent cu putință, fără să stârnească mai multă panică decât era necesar. Specialiștii în situații de acest fel îi dădeau indicații clare în acest sens, iar ideea era să se adune cu toții într-un spațiu cât mai larg și mai ușor de accesat în cazul unei intervenții de salvare. Nimeni nu putea prevedea urmările și proporțiile dezastrului așa că cel mai bine era să fie toți laolaltă, pe cât era posibil. Ajutat de două fete de la recepție, bărbatul controla înregistrările pentru a afla câte persoane mai erau în hotel și unde. Spera ca timpul să fie îngăduitor cu el și să-i permită să ajungă la fiecare și să-i pună la adăpost. Hotelul era imens însă iar la ora aceea, în camere nu prea mai era nimeni. Erau fiecare ba la piscină, ba la sala de fitness, ba la bar

sau restaurant, ba în dușuri sau în saune. Vreo cincizeci de persoane putuseră fi adunate în salon și acum se întrețineau în discuții banale, sorbind din ceștile de cafea sau ceai, în preajma șemineului uriaș, în care își făceau treaba două trunchiuri de stejar aprinse, ale căror flăcări dansau vesele și încurajatoare, creând o atmosferă iluzorie de normalitate și siguranță, pe care majoritatea o luară de bună. La bucătărie panica nu ajunsese încă iar micul dejun se pregătea la fel ca în fiecare dimineață, în clinchet de pahare și cești și în sfârâitul cuptoarelor, de unde cornurile aromate își revărsau miresmele anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

frunze ce s-a pierdut în rugină. Un alt fior rece m-a făcut să-mi întorc privirea spre răsărit unde zâmbea o altă primăvară, un alt mugur dornic să alerge prin vară și să cunoască clipa eternității sale.

Ana-Cristina POPESCU Doar o clipă Am deschis ochii într-o dimineață și câteva săgeți de lumină s-au grăbit să mă salute din înălțimi. Am respirat adânc și am făcut câțiva pași. În jurul meu verdeața și-a făcut palat, un palat împrospătat de parfumul florilor. Era totul perfect. Vântul adia lin, razele soarelui se jucau ascunsa printre crengile copacilor bogate în frunze, păsările cântau, fluturii și albinele săgetau florile cercetândule ființa și adăpându-se din universul lor, apele se împărtășeau din lumina solară răspândind alene o undă de răcoare, totul era plin de viață. Omul alerga. Nu se uita nici în stânga, nici în dreapta și alerga. Oare unde alerga omul? În goana lui a lăsat să-i scape frumusețea verdeții. Raiul îi făcea semn cu coda ochiului aruncându-i zâmbete solare și el refuza să-l guste. Vara vieții e doar o clipă, dacă nu reușești să-i observi verdeața, zboară, lăsând apusul să-i ruginească seva. Am mai făcut câțiva pași și am închis din nou ochii. Doream să simt goana omului după deșertăciune. Deodată căldura ce mi-a înveșmântat ființa a dat înapoi și fiori reci au început să-mi brăzdeze fruntea. Involuntar am deschis ochii, iar aceștia s-au umplut de ape când au privit în jur. Verdeața și-a plecat fruntea obosită lăsând rugina să-i mănânce ființa pe alocuri. – Ce scurtă a fost vara! mi-am spus. 38

E atât de scurt momentul verdeții ca o pâlpâire de pleoape. Dacă alergi după nimicurile vieții, nici nu observi cum a trecut vara cu haina ei verde și plină de viață pe lângă tine. Am întors privirea spre apus și am zărit o lumânare. Fereastra unei case lăsa să se vadă flacăra unei lumânări și chipul unei bătrâne. Bătrâna era întinsă pe un pat și respira agitat. În mână avea o lumânare, iar ochii ei erau tulburi de apa morții. Treptat agitația respirației s-a domolit mutându-se din pântece spre piept, pe urmă spre gât. Când respirația i-a ajuns bătrânei în gât, aceasta a înghițit de câteva ori parcă ar fi sorbit o băutură magică, parcă ar fi căutat aerul care nu-l mai putea trage în plămâni spre a-și alimenta ființa cu energia vieții ca pe urmă să rămână nemișcată asemenea unei

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În față era o arătare de muguri, iar în spate a început să ningă. Iarna uitării își așternea chipul peste ce a fost cândva mugur, frunză verde, pe urmă pâlpâire ruginie și dureroasă. Doar o clipă e vara, momentul suprem al vieții tale. Dacă nu o prinzi de piept și te iei cu ea la trântă, riști să alergi după rugină fără să fi învățat să înflorești și să te bucuri de splendoarea petalelor.

Două mâini Vara bătea în retragere. Natura îmbătrânită își scutura frunzele bolnave. Un om trecea grăbit printre bătrânii platani din parc. Câte au văzut platanii aceștia în seculara lor existență! La un moment dat omul ce aproape alerga printre arbori sa oprit cu palmele sprijinite pe scoarța netedă a unui platan. Din ochii omului au început să curgă lacrimi. A stat așa câteva clipe până ce sunetul telefonului la alungat din starea de meditație. A scos telefonul din buzunar și a răspuns. – Nimeni nu mă ajută, a spus omul! Am bătut și la ușa celui ce avea cu siguranță posibilitatea să mă ajute, dar nici nu a dorit să mă asculte. Mi-a spus că este ocupat, că nu are timp. Ieri, cel la care am bătut la ușă, mă considera prieten, fiindcă eu i-am deschis ușa și l-am ajutat când mi-a cerut ajutorul. A uitat clipa de ieri. Nici nu l-aș fi deranjat pentru mine, puteam să mă sfârșesc mâine și nu-l deranjam să-i cer ajutorul, dar durerile cuiva apropiat mie mi-au rupt sufletul. Omul s-a depărtat de platanul ce se pregătea să cunoască o altă toamnă și care a mai cules o picătură din durerile și înțelepciunea lumii. Să fie vorba de un doctor imun la suferințele semenilor lui, persoana ce nu s-a obosit să ofere ajutor celui în nevoie? Atunci cum s-ar putea numi acea persoană doctor? Cum poți să fi numit vindecător, când tu îți urmărești propriul interes? Un doctor trebuie să vindece trupul celui bolnav, indiferent de animozitați, după cum un preot trebuie să vindece, să aline durerile sufletești ale semenilor săi, după cum un dascăl a devenit dascăl ca să transmită celor din jur din înțelepciunea lumii, fără să țină cont de originea biologică a raselor umane. Indiferent cine a fost persoana care a refuzat să ofere ajutorul, deși avea posibilitatea să o facă, nu are nimic etic în el. Nu trebuie să cunoști pe cineva sau să-i fii prieten, ca să fii moral. Sunt oameni care întind o mână de ajutor celor din jur, fără a ține cont de doctrine TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

religioase sau științifice, întind o mână de ajutor celor din jur, pentru că așa simt ei că e bine, întind o mână de ajutor celor din jur, fiindcă percep, trăiesc suferința aproapelui, se identifică cu acesta. Samarineanul conform învățăturii biblice a ajutat, fiindcă în drumul lui a găsit un om căzut, neputincios, un om în locul căruia putea să fie oricare altcineva. Nu a stat să cugete asemenea celor învățați ce are voie sau nu are voie să facă, ci a acționat așa cum i-a dictat conștiință, a oferit ajutor grabnic, până ce nu se făcea prea târziu pentru cel nenorocit. Când se ivește prilejul să poți ajuta pe cineva și faci acest lucru, te simți atât de bine, atât de liber, atât de împăcat cu tine. Oare cum se simt cei care nu ajută? Oare nu au conștiința întunecată, plină de remușcări sau poate iubirea de sine, egoismul, i-a depărtat de orice luminiță a umanității? Am auzit în vorbele celui aflat în suferință rătăcindu-se cuvântul prieten. Oare ce este acela un prieten? Un prieten este acel om sincer care îți este alături la bine și la rău, un prieten este acela care se bucură când îți poate întinde o mână de ajutor, un prieten te corectează când greșești și te îndrumă pe calea cea bună, un prieten va rămâne alături de tine indiferent de greșelile pe care le vei face ajutându-te să calci din nou pe drumul cel drept. Cel care nu îți este prieten, cel fals, fuge atunci când greșești, când cazi, când ai nevoie de un sprijin. Prietenul cunoaște iertarea și iubirea, cel fals își cunoaște propriul interes. Adevăratul prieten, chiar dacă ar urca pe cea mai înaltă culme, își cunoaște ortacul, fățarnicul, dacă reușește prin noroc să cunoască pentru scurt timp gloria, uită de unde a plecat. Omul sincer e modest, cel fals este mândru și îți întoarce spatele când ai cea mai mare nevoie de ajutorul lui. Platanul e mut de secole și culege trăirile celor ce-i ating scoarța netedă. E asemenea celui ce adună în cugetul său fiere și miere, adună, tace și se înțelepțește ca pe urmă să încerce în tăcere să aducă pace, să liniștescă pe cel ce i se destăinuie.

Nicoleta Mija Primii ghiocei Deseori caut printre amintiri, printre vise rătăcite. Merg încet pe stradă, privesc vitrinele luminate de un soare cam rece și chipurile oamenilor când vesele, când triste. Așa sunt eu de multe ori.... Privirea insistă mai mult când un bătrânel îmi surâde și mă roagă să-l ajut să treacă strada. Are în mână un buchețel de ghiocei pentru soția lui. Bunicuța îl așteaptă, zâmbește într-un stil adolescentin și-l mângâie pe obraz. Povești, povești se desfășoară zilnic în fața noastră,oameni care ne dăruiesc clipe, bucurii de neegalat. Așa îți dai seama cât de simplă este iubirea...plină de tandrețe și bucurie. Călătorim deseori printre imagini, filme, cărți, cântece și uităm să ne bucurăm de primul ghiocel.Privesc bătrânelul care de mână cu iubirea adună amintiri și visează... De multe ori înșiruim cuvinte, dar uităm să privim un ghiocel. Dar parcă îmi este dor de zăpadă, de frig, de serile lungi și geroase. Îmi este dor de plimbările prin zăpadă, când alergam printre fulgii de zăpadă. Merg încet pe stradă, este o zi colorată frumos de soarele rece. La colțul străzii o femeie zâmbește și vine spre mine cu un buchețel de ghiocei. Îi dăruiesc cîțiva

În viață toate au două mâini. Mâna cea dreaptă e gata să-ți fie alături chiar și în cel mai cumplit moment al vieții tale, mâna stângă se codește, dă înapoi, spune că nu poate să facă un lucru, că-i peste puterile ei. Omul trebuie să știe cu ce mână se însoțește, cu cea dreaptă care nu se dă înapoi din față oricăror greutăți sau cu cea stângă care a învățat să spună nu la tot lucrul. Oamenii sunt asemenea celor două mâini, unii au morală, alții îți întorc spatele atunci când la mijloc nu este vorba de propria lor oglindă.

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

covrigi calzi. Deodată începe să ningă cu fulgi mari printre oamenii care de cele mai multe ori trec pe lăngă vitrinele liminoase, pe lângă un coș de ghiocei și nu au timp să privească. Redescopăr în fiecare an cât de minunat este un ghiocel și cu câtă dragoste l-a creat Dumnezeu. Zâmbește sub zăpadă, ne bucură deși are o viață așa de scurtă. Ochii primăverii sunt acoperiți de fulgii care aleargă. Curajoși, din bulbii mici ascunși sub zăpadă, din pustiul iernii, păstrază ascunsă bine petala albă. Stau în fotoliul meu, pe o pătură de lână. Lângă cartea mea așez buchețelul de ghiocei într-un pahar. Dimineața voi face o mică plimbare printre fulgii iernii. Merg să-i dăruiesc femeii cu ghiocei câțiva covrigi calzi și câțiva ghiocei din grădina mea. Și la mine în grădină pe un petic de pământ, sub puțină zăpadă, a ieșit la lumină un pâlc de ghicei. Iarnă dragă când frumosă, când geroasă, te rog să pleci acasă și să iei cu tine și cojocul gros.

În liniştea nopţii

Cu fruntea în mână, mă gândesc dragul meu la tine. O seară târzie de iarnă, vântul amestecă fulgii de zăpadă cu gândurile mele. Ninge liniștit peste clipele trecătoare ale nopții. Câteva amintiri printre vorbe spuse cândva îmi luminează privirea. S-au adunat pe cerul rece stelele, vântul aleargă prin burlane. În odaie s-a lăsat întunericul prin toate colțurile.Închid ochii și mă odihnesc printre amintirile altor ierni, printre fulgii care dansează la geam. Stau visătoare și privesc golul întunericului.Numai fulgii de zăpadă privesc spre mine prin geam. Câteodată, obosită de stăruința nopții rog gândul să mai rămână, să mă asculte. Deschid o carte de rugăciuni, se aude un suspin de clopot. Străină, o lacrimă călătoare alunecă peste foaia cărții. Străjerii nopții, apar la geam, nu mai ninge, vântul s-a mai liniștit. Gâdul trist veghează târziu în noapte. Mă așez tăcută pe fotoliul meu, îmi place liniștea, liniste deplina întreruptă câteodată de cotoii ce urlă-n noapte și lătratul câinilor.Vântul începe iar să bată mai tare peste geamurile acoperite și parcă cineva vrea să intre în casă. Mă întorc la tine cu gândul și ridic ochii la cer. Liniștea se așterne în lăuntrul inimii mele. Gheața scârțâie sub pasul vântului și un ghiocel își face loc la geamul meu. Deschid geamul, zâmbesc, simt încă frigul iernii. Nu pot să dorm, îmi adun gândurile într-o

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ceașcă de ceai. Le las să zboare, zâmbesc la fiecare bătaie a inimii. Sunt deseori călătoare din iarnă în primăvară, în veșnicia clipelor trecute. Sunt deseori călătoare din noapte în zi, printre fulgii ienii și petale de ghiocei. Sunt poate, am fost mereu o călătoare, o muritoare care a înflorit într-un gând. În liniștea casei, ascult vântul prin burlane, este tăcută într-o oră târzie. Focul în cămin arde molatic, pe masă o ceașcă de ceai cu o florală aromă. Încerc să dorm, ascult vântul , bate încet în liniștea nopții. E târziu, a nins peste tot, strada este pustie. Închid ochii... numai cu tine în gând. Fiecare noapte este începutul altei zile.

Plouă... Cerul s-a întunecat, umbra s-a întins peste pământ. Norii coboară peste amurg, peste gâdurile tăcute. Pe strada adormită luna s-a ascuns după nori. Departe se rostogolesc tunetele, câinii latră tare. Mărul din grădină aruncă pete de umbră peste pereții albi ai casei. Sunt clipe când sunt obosită, foarte obosită de aceste zile întunecate. Ieri am scris o poezie, versuri, vise adunate din alte zile ploioase. Pe fereastră nu se vede nimic, vântul nu se mai aude. Caut câteva cuvinte să le adaug într-un vers. Sunt sigură, tu ai să citești, tu știi că nu-mi plac zilele întunecate când plouă. Primăverile sunt reci, norii apasă sufletul meu. Obloanele casei coboară zgomotos, ceasul bate, plouă... Roșie înverzire printre noroiele veșnice, tremură ploaia, timpul este urât. Nu mai este zi, nu mai este noapte, totul este năpădit de întunericul norilor. Dintr-un vișin atârnă câteva fire albe, numai picăturile reci rătăcesc printre ramuri. Sfioasă, o umbră se joacă, saltă, se zbenguie prin curte. Ziua asta mă apasă, plouă mărunt peste înfrigurarea întunericului. Un fulger taie bezna, vântul lovește cu nepăsare micile flori pe crengile înverzite. Când tunetele încetează, un greiere cântă, ascuns bine sub o mică floare. Ceasornicul împarte în bucăți multe zilele și nopțile. Plouă liniștit, plouă mărunt... ploaie trecătoare, inima pământului vibrează. Scriu întro zi mohorâtă, soarele nu l-am mai văzut de o săptămână. O zi întunecată, frigul îmi intră în oase, plutesc în aer picăturile de ploaie care mă fac să zâmbesc. Pășesc tiptil prin ploaie, strâng în pumn câteva picături reci. Simt miresmele altei primăveri, văd zborul multor petale. Stropii de ploaie îmi ating chipul șimi liniștesc sufletul. Frânturi de amintiri, gesturi și cuvinte se amestecă cu apa ce curge în jurul meu. Un vânt răzleț prelinge ploaia pe geamurile ferestrei mele. Fuioarele de apă alunecă peste grădina însetată, ascult sunetul picăturilor ce cad pe pământ ca un cântec de mine știut. Trag în piept aerul proaspăt pe care ploaia la curățat. Aștept zorile altei zile să vină într-o zi mai luminoasă. Pregătesc umbrela, ghetele ca să nu mi se ude picioarele și poate am să fac o plimbare.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

taifasuri... 43-46

Dan Lupescu Borne în timp: Florea Firan şi Revista Scrisul Românesc (la 90 de ani) Superba sală a oglinzilor de la etajul Muzeului de Artă/ Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în zilele de 5-6 octombrie 2017, ediția a XII-a a Colocviilor Scrisul Românesc. Temă extrem de incitantă, aidoma celorlalte unsprezece din edițiile anterioare: Intelectualii, Puterea și Tehnologia. După o punere în… gardă minuțioasă și, pe alocuri, provocatoare, deloc plictisitoare, deși s-a întins pe aproape 40 de minute -, prof. univ. dr. Florea Firan, director al instituției Scrisul Românesc – Fundația-Editura, a invitat la microfonul dezbaterilor pe acad. Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române, fondator, în urmă cu 46 de ani al Facultății de Medicină din Craiova (devenită, după 1989, Universitatea de Medicină și Farmacie), apoi pe acad. Gheorghe Păun, matematician și informatician de notorietate mondială, citat de 18.000 (optsprezece mii) de ori în studii de specialitate de pe Terra, scriitor și spirit artist, fondator și realizator al revistei Curtea de la Argeș.

altitudine umanistă indiscutabilă susținute de prof. univ. dr. Dumitru Radu Popa (absolvent al Colegiului Național Frații Buzești din Craiova, în 1967, D.R.P.-ul mic, cum e numit cu simpatie), prodecan al Facultății de Drept și director general al Bibliotecii aceleeași instituții de la o prestigioasă Universitate din New York, respectiv, de conf. univ. dr. Ioan Lascu, de la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, Mihai Duțescu, scriitor plurivalent, directorul editurii omonime. Au fost lansate, apoi, volumul Avangarda și avangardismul (reunind comunicările științifice de la colocviul din 2016), numărul special (10/2017) al revistei Scrisul Românesc, sărbătorită, deci, la 90 de ani de la prima apariție, după care s-a vernisat expoziția de cărți și reviste Scrisul Românesc 20062017. În stilu-i inconfundabil, actorul Emil Boroghină, manager general al Teatrului Național din Craiova în gloriosul Deceniu Purcărete (330 de spectacole triumfale, dintre care 101 cu Phaedra, în zeci de turnee de pe cinci continente), a dat viață unui recital de excepție pe versurile primului poet din spațiul stră-românesc: Ovidiu, exilat, din capitala Imperiului Roman, pe malurile Pontului Euxin, în Sciția Mică (Scithya Minor). Sâmbătă, 6 octombrie 2017, în a doua zi a Colocviilor Scrisul Românesc, s-au desfășurat lansările cărților: Bogdan Petriceicu Hasdeu de

Din unghiuri diferite, în funcție de domeniile în care s-au specializat de-a lungul unei vieți de studiu aplicativ tenace, viață de reflecție, conexiuni interdisciplinare și trudă creativă, ani de osârdie și practică temerară, cei doi academicieni au încântat audiența (care luase cu asalt sala Muzeului de Artă) prin punctele de vedere noi și novatoare, prin consistența argumentelor aduse în discuție, verticalitate, profesionalitate, rectitudine morală și civică, demnitate națională și conștiință identitară – agresată furibund în deceniile din urmă. Fascinante, cele două excursuri și… excursii întru Spirit Românesc, European și Universal -în care ne-au luat părtași și ne-au purtat inimile și mințile, iluminându-ne, sădindu-ne Bucurie în suflete, în cugete și simțiri – ne-au convins că forul științific suprem al țării (pe care politicaștrii noștri de astăzi îl ocolesc cu abilitate ignorant-vicleană), în genere, România anului de grație 2017 încă dispun de o Elită adevărată, de super-clasă, care, dacă ar exista voința politică minimală la forurile de decizie legislative, executive, administrative, ar fi în măsură să tragă masele după ele, să le disloce din inerție, la modul constructiv, pentru a ieși, măcar în ceasul al 12-lea, din tunelul răsturnat în care ne afundăm de 28 de ani, tunel cu fundul în sus și capătul în bezna infernului cu smoală clocotitoare… Au urmat, în prima zi de dezbateri pe tema Intelectualii, Puterea și Tehnologia, intervențiile de anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Stancu Ilin, Din partea cealaltă, vol. III, de Dumitru Radu Popa, Freamătul vieții de Oana Băluică (doctorand, debut editorial), Liniștea și neliniștea drumului – Florea Firan 80, impresionant tom omagial, în condiții poligrafice de excepție, realizat de Carmen Miloicovici, Oana Băluică și Georgiana Oprescu. Despre cărțile menționate au vorbit pertinent, din când în când, chiar cu aplomb: Dan Ionescu, prof. univ. dr. Florea Firan (care, pe parcursul celor două zile, a asigurat și oficiile de moderator, nu numai de amfitrion), Ioan Lascu, Cătălin Ghiță, Mihai Ene, Gabriela Rusu-Păsărin, cu toții conferențiari la Universitatea din Craiova. Un moment aparte l-a constituit omagierea prof. univ. dr. George Sorescu (fratele mai mare cu nouă ani și mentorul școlit al lui Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder), la împlinirea vârstei de 90 de ani. George Sorescu a fost încununat cu Premiul Tudor Arghezi/ Opera Omnia, pentru întreaga activitate literară și științifică. Gala premiilor Scrisul Românesc - 2016, Decernarea premiilor de debut în volum - 2017 și recitalul Cvartetului de coarde al Filarmonicii Oltenia au redimensionat relieful acestei suite de manifestări cultural-științifice, editoriale și revuistice, din prima săptămână a lunii octombrie, din Cetatea Băniei.

Vom reveni cu un comentariu detaliat despre volumul Liniștea și neliniștea drumului, închinat profesorului Florea Firan 80, căruia prof. dr. Constantin M. Popa, regretatul redactor șef al revistei Mozaicul (fondată la 1838, în Bănie, de pictorul Constantin Lecca), îi creionează un substanțial Portret spiritual (plasat pe post de prefață), care debutează astfel: ,,Istoric și critic literar, publicist și editor, autor al unor importante cărți panoramice despre scriitorii și fenomenul literar din Oltenia, pasionat animator al vieții culturale contemporane și mesager al spiritualității românești în spațiul geografic italian – care, ca simbol al latinității, a marcat destinele unor iluștri cărturari precum Constantin Cantacuzino, Petru Maior, Gheorghe Asachi sau Eufrosin Poteca (fost student la Pisa) -, Florea Firan s-a născut la 4 octombrie 1933 în comuna Giubega, județul Dolj. Este al treisprezecelea copil al lui Ion Firan și Maria (născută Dudău), gospodari recunoscuți în sat, cu o condiție materială mijlocie. La apariția unuia dintre volumele fundamentale ale lui Florea Firan -, prof. univ. dr. docent Al Piru, decan, pe atunci, al Facultății de Filologie din

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Craiova și, concomitent, redactor șef al revistei Ramuri, consemna tranșant: „Într-o rubrică specială, profesorul Florea Firan a publicat cu regularitate fișe biobibliografice despre scriitori olteni, care au fost culese apoi în extrem de utila sa lucrare De la Macedonski la Arghezi.” Iar, peste ani, Ion Cristofor puncta cât se poate de clar: „Specie rară de cercetător, Florea Firan e pasionat de scotocirea arhivelor, de cercetarea minuțioasă a vechilor publicații și cărți, a valorificării unor documente literare și biografice inedite. Despre aria de cercetare a unui localnic creator, istoricul craiovean are șansa de a descoperi în Biblioteca Vaticanului manuscrisul lui Ioan Inocențiu Micu Klein Ilustrium poetarum flores, datând din 1753, prima antologie de poezie clasică latină din literatura noastră, alcătuită de ilustrul cărturar transilvănean în exilul său la Roma.” Încheiem acest prim episod precizând că, prin ediția critică a florilegiului de poezie alcătuit de Ioan Inocențiu Micu Klein, Florea Firan a inaugurat, în 1986, colecția Iluminismul românesc, inițiată și coordonată de acad. Ștefan Pascu. Reeditată, în română și latină, sub titlul Carte de înțelepciune latină (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1992; redactor de carte Niculae Gheran), această remarcabilă realizare filologică și editorială, în egală măsură biruință a tenacității și acribiei documentare demne de toată lauda, i-a adus profesorului și cercetătorului craiovean Florea Firan încununarea cu Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu al Academiei Române, în urma propunerii susținute de acad. Eugen Simion, de scriitorul Ștefan Augustin Doinaș și de prof. univ. dr. Mihai Mitu (Universitatea din București). Debordând de energie și vitalitate, spârnel oltenesc în veșnică rotire și rodire -, Florea Firan a avut inspirația (imboldul divin) de a-și croi destinul sub deviza permanent dinamizatoare: Tot ceea ce îmi propun realizez, neabătut, în această viață! O dovedește din plin, inclusiv acum, la vârsta patriarhilor, Florea Firan prin patosul escaladării piscurilor ce par inabordabile. Florea Firan - o viață de om trăită, permanent, în viteza a 8-a, a 88-a, a 888-a – cifre ale biruințelor sigure, ale împlinirilor perene. Nu întâmplător semnul infinitului și al infinirii este tot 8 –, însă în poziție orizontală. S-ar potrivi de minune – acest semn heraldic – pe fruntea înaltă și luminoasă, de vultur pleșuv, a profesorului Florea Firan, fiu nobil al cernoziomului Doljului, Olteniei și României, al Spiritului Solar specific acestei regiuni ocrotită, din Nord, de centura magnifică a Carpaților Meridionali, veritabilă cușmă dacică pentru vitregiile vremii și vifornițele vremurilor.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Radu BOTIȘ Între simbol șşi joacă La începutul anului 2018 am avut deosebita bucurie să lecturez un volum de teatru pentru copii și tineret „Reuniune“, autor Ana-Cristina Popescu, apărut la finalul anului 2017 la Editura InfoRapArt, Galați, 2017. Volumul cuprinde douăzeci și șase de piese de teatru. Unele piese de teatru pornesc de la jocurile copilăriei ca de exemplu „Unde să mă ascund?“, de la jocul ascunsa, pe urmă ajunge să surprindă complexele unor personaje, traumele lor, copii fiind și încercarea lor de a le depășii. Grasu, complexat datorită aspectului său fizic, dar și pentru faptul că rămâne mereu ultimul la joc, se ascude în spatele unei sobe pentru a nu fi găsit. În spatele sobei adoarme și este căutat de personaje precum „Dragostea“, „Timpul“ și chiar „Death“, moartea, de care se ascunde, le evită, până ce „Death“ îi șoptește că a murit și el se trezește din vis datorită colegilor ce-l găsesc în spatele sobei. Visul acesta îl va ajuta să se schimbe. Alte piese de teatru au ca punct de plecare unele povești ale copilăriei ca de exemplu „Fata babei se mărită“, respectând tradițiile și obiceiurile populare de nuntă, dar totodată încercând să vindece personajul anunțat încă din titlu de lăcomie. Sunt și piese de teatru ce prezintă momente din viața unor sfinți ca de exemplu „Sfântul Mare Mucenic Mina, ocrotitorul celor păgubiți“, secvențe din Sfânta Scriptură „Cândva, în noaptea sfântă“, „Magii“, „De Paște“, „Înfricoșata judecată“, încărcate de învățături. Frumusețea limbii române este elogiată în piese de teatru precum „Să iubim limba strămoșească“, piesă în care un personaj se lovește la tot pasul de englezisme sau în „Balul verbelor“ sau chiar „Fazan“, piesă de teatru ce pornește de la un joc al copilăriei și ajunge să arate frumusețea, melodicitatea cuvintelor limbii române. Se poate observa că piesele de teatru, cu toate că sunt destinate copiilor și tinerilor, sunt încărcate de simboluri. În piesa de teatru „Călător printre umbre“, simbolul central este o imagine cromatică, verdele. Femeia cu ochii verzi este cea care urmărește un personaj toată viața. După moartea acestei femei, personajul principal al piesei se călugărește, însă nu scapă de această obsesie a verdelui. Când bătrânețea îl încearcă întâlnește o altă femeie cu ochii verzi ce îl tulbură, dar care se dovedește a fi fiica lui de care nu a știut nimic, fiica lui cu prima femeie ce i-a atins sufletul, cea cu ochii verzi, dar pe care a pierdut-o când a adus pe lume om. Apar și alte simboluri în această piesă, târâtoarele ce reprezină temerile personajului principal. La final personajul scapă de umbrele ce l-au urmărit mereu, de întuneric și găsește verdeața, speranța aceea de liniște, regăsindu-se pe el, anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

identitatea, familia pierdută și se apropie și mai mult de Dumnezeu, de dragostea absolută. „Alternanță“ este o piesă de teatru ce pune în opoziție virtuțiile și viciile. Înțeleptul este personajul care de la masa lui încărcată de cărți aduce în scenă o mulțime de personaje cu scopul de a critica defecte și a le afla leacul. Aduce în scenă Bețivul, Omul lacom, Mincinosul, Invidiosul dar și Adevărul, Cumpătarea sau chiar Moartea. Prezintă secvențe din Sfânta Scriptură precum cea a bogatului ce i-a rodit țarina spre a le raporta unor vicii în cazul de față, lăcomiei, sau secvențe din poveștiile copilărie ca de exemplu Pinocchio spre a ajunge la un alt personaj, Mincinosul. Încărcată de simbolism este și monodrama „Orbul“, dar și piesele de teatru „Paradigme“, „În colivie“, „Sinusoide“ și „Reuniune“ ce reunește după cum spune chiar titlul volumului cele patru titluri ale volumelor de teatru publicate de Ana-Cristina Popescu „Paradigme“ în 2014, „În colivie“ în 2016, „Sinusoide“ în 2016 și „Reuniune“ în 2017. Chiar dacă au ca punct de plecare ceva specific copilăriei, un cadou primit de un copil, de exemplu, o colivie cu doi porumbei, piesa de teatru „În colivie“, ajunge să omagieze frumusețea libertății. Ana-Cristina Popescu în volumul „Reuniune“ a reușit să trateze între simbol și joacă frământările omului, încercările lui, încă din fragedă copilărie.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Constantin Stana DRAGO – BETE (hoinăreală onirică a Făurarului)

Un sfânt şturlubatic şi de pripas, adus aiurea de aluviunile democraţiei debordante din Occidentul cea inundat cu de toate porţile Orientului Levantin, a luat sub patronajul său, fără să mai întrebe pe nimeni (dar abuzând hiclean de debusolarea programată a junei generaţiuni române pentru care prioritatea absolută este distracţia, şi de goana după senzaţionalul gregar al televiziunilor comercialpublicitare) sărbătoarea Erosului carpato– danubiano-pontic, sub zâmbetul îngăduitor (aşa-s copiii!) al fascinantului şi mitologicului Dragobete (zeul băştinaş şi arhetipal al ciudatelor seisme interioare ce zdruncină la greu alcătuirile fiinţiale ale Mândrei şi ale Bădiţei de pe paralela 45 românească ). Zeitatea, regurgitată de nevoile tribale ale fostelor scursori europene, repede fasonate şi ştaifuite democratic, este fratele geamăn al Hallowen-ului spăimos, avortat în lumea dornică de petreceri, de senzaţii tari, de invazii hormonale şi de multă, multă … adrenalină, asezonată cu feromoni. Aţi ghicit, este vorba de Valentin('s Day). Nu mai lungesc vorba despre sfinţia-sa ipochimenul, condamnat la moarte de romanii imperiali civilizatori. Cine l-a sfinţit, e treaba lui! Să se-nchine la el şi să-l pupe, glazurându-l după gust, cu preacuvioase manele. Fiind o afacere catolică, pe mine nu mă interesează. Pe când Dragobetele …! Aici se schimbă povestea, cu toată calimera ei. Pentru cohortele de neştiutori, am să-i fac dimonului traco–geto–dacic o prezentare după cuviinţă. Pentru că i se cuvine. Mai întâi, un preambul. Oricine-şi beleşte ochii la un calendar, fie el chiar ortodox, în căutarea crucii roşii care să-l izbăvească de muncă în ziua respectivă şi să-l dedulcească la slăvita lene, poate constata că, sub rasele şi odăjdiile sfinţilor creştini, unii mai martiri decât alţii, mişună sărbătorile păgâne, ale pământului cu toate ale sale, şi care nu s-au putut şterge din memoria colectivă ancestrală, cunoscut fiind faptul că, la toate popoarele lumii, orice Tradiţie e mai puternică decât orice Sfântă Scriptură. Fiind mai veche, mai verificată, mai sănătoasă şi mai...agreabilă. Dragobetele bântuie peren, fără cumpăt şi fără

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

clintire, mentalitatea folclorică românească (de areal cultural sud–est-european) din illo tempore (deşi Dicţionarul academic (MDA) îi dă o atestare pe la 1774, vechimea mitologică a Dragobetelui nu este afectată de asemenea determinare cronologică) până azi. Sărbătoarea lui (zi calendaristică în care se oficiază, pe altare de duh, cel mai frumos cult senzorial, de o olimpiană seninătate, şi cu înfiorări/transfigurări ce ţin de sufletul unui popor unic în Univers, legitimat de Doină şi de Dor – indicibile şi graţioase dimensiuni ale sufletului mitic) pică în 24 ale lui Făurar. Romulus Vulcănescu îl popreşte la respectuoasa păstrare întru cele-fărăde-uitare, în a sa Mitologie Română, scoţându-l definitiv de sub persecuţia Amneziei, la care se uzmesc din greu contemporanii neinformaţi, comutatori de accent valoric de pe messă (masă, slujbă) pe tomberon. S.Fl. Marian îl menţionează (în Sărbătorile la români) ca mit viu cu riteme ludicsimbolice în Oltenia şi în vestul Munteniei, cu o sumară descriere a ceremonialului, iar Rodica Zafin îl priveşte pieziş (într-un nr. al revistei România literară de prin 2004), cu escamotate simpatii valentiniene, înnodând câlţi de cercetare…folclorică şi de prestidigitaţie etimologică, deşi nu fără oarecare temei… Îl probozesc dicţionarele mitologice şi demonologice de tot felul, şi-l resuscitează, la vremea potrivită (data de mai sus), memoria lumii dacoromane. Cu vreo patru zile înainte ca ghiocelul să-şi zbenguiască timidul clopoţel de puritate cromatică vestind trezirea Primăverii, şi înţepând cu mireasmă diafană nările Babelor rămase încă în somnia Iernii, Dragobetele îşi comite zborul său impetuos peste Natura zioreilor de anotimp, peste case (palate sau cocioabe) şi chipuri tinere, şi mai ales prin sufletele pubere (şi nu numai), declanşând sangvinare oximoroane, după superbia sentimentului eminescian (dureros de dulce), Poetul-Nepereche fiind tălmaci absolut al consecinţelor dragobeţiene trăite. De calificare egală cu Eros şi Cupidon (tizii săi elini şi romani; unii zâmbesc, cu preţioasă maliţiozitate la această omologare, desconsiderând deopotrivă analogia, paralelismul şi influenţa, vectori de producţie şi de contact (confluenţă) ai oricărei culturi), decăzuţi în antropomorfism şi cătălinizaţi prin budoare şi alcovuri de muieret mofturos, Dragobetele îşi păstrează statutul lui astral, de primogenitură a Genezei. Abordând cu atributele sale pe toată lumea, fără discriminare, el se lasă foarte greu abordat. Nu se prezintă în nume propriu, şi nu se perverteşte în…galanterii. Nu dă spaţiile nemărginite pe strâmtorarea salonului. Fiind tainic, misterios, nu face vâlvă şi nu-i place zgomotul. Deci nu-l veţi găsi nici în clab, nici în discotecă. Poate, cel mult, prin vreo cârciumioară cochetă şi discretă, dând imbold imberbilor timizi cu elixirul bestialului său confrate (Dionysos-Bacchus), îndemnându-i săşi ia inima-n dinţi şi să purceadă fără zăbavă la îmblânzirea dracilor de amiază (ţintele osebite ale TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

Dragobetelui). Domiciliind cu acte-n regulă în Mythos, el vine, cum am spus, din bestiarul sacru. E o jivină terifiantă; o bestie (lat.bestis, fr. bête, rom.bestie ); un balaur, cu atribute daimonice intacte. Suratele din balada lui Heliade îşi făceau cuce şi-şi scuipau în sân cu înfricoşată şi codoaşă curiozitate, jinduindu-i, în fond, frecvenţa (de altădată) şi schimbarea de direcţie (de acum), ori afurisindu-l, fiindcă nu-i plac…ridurile. Ponegrit de babe, nu se mânie de vrăjmaşele şi ofuscatele lor insinuări diabolizante (draconice – ştiu ele ce ştiu, dar fac pe...năsfiroasele) şi-şi poartă cu fală împeliţarea, ca pe o tâlcuitoare distincţie. Recunoaşte el însuşi că e drac, dar nu se recunoaşte ca atare în zugrăvelile din iconoplastia creştină: e luciferic, dar nu infernal. N-are nicio frăţie cu încornoraţii şi copitaţii din pronaosul bisericii ortodoxe, şi nici fochist la cazanele nesfârşitelor cazne nu poate fi închipuit. Naşterea sa e însemnată într-un catastif păgân de lexicograful G. Guţu (Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.371) cu o parte din…congenerii săi lexico-semantici. Dragobetele este, aşadar, în documentaţia hermeneutică, un drago-bete; este bestia Dragon, cu reprezentare constelată pe Uranisc. Sufixul bestial (-bete, -bestis) nu are nimic peiorativ. E doar un determinant cu aceeaşi legitimitate ca şi celelalte jivine zodiacale (Leul, Racul, Scorpionul, Fecioara, Gemenii, Capricornul, Berbecul, Taurul, Peştii). Manifestarea sa miezonoptică este funciară şi principală, autentificată de Mister, de Taină. După statul funcţiei sale, este şi el o zeitate a Facerii, perpetuându-şi fenomenologia în infinitul proces mundan…procreativ. Fertilitatea sa este altruistă, generatoare de lume, care este beneficiara energiilor sale virile. Sub spaima omeneşte caricată a efectelor sale malefice, Dragobetele regentează centrul senzorial, inima, fiind generatorul celui mai înălţător sentiment uman (drago-stea, dragoste), pe care el îl pune în mişcare. Luceafărul eminescian, e o stea-cu-noroc pentru preafrumoasa fată de împărat. Este, în pofita dublei sale epifanii, ori poate tocmai de aceea, drago-stea, cum spuneam, Steaua Dragonului, sau măcar ochiul său lucind tainic şi melancolic pe boltă, determinând răsuflări înăbuşite şi zbateri aritmice fără leac în pieptul tânăr, trezind nurii, pe care-i obligă să farmece lumea de jos, şi semănând peste tot fericirea dragostei. Oficianţii Dragonului-Draco, învestiţi cu autoritate administrativă pe pământul pe care el îl tutelează, sunt Drăculeştii, Drăguşinii şi Drăguţii (nume proprii), întemeietori, descălecători, ctitori, făptuitori. Din burta Dragonului, din centrul său vital (proiecţia constelaţiei Dragonului pe Pământ este lanţul muntos Alpino-Carpatic, cu numitul centru vital în Munţii Apuseni), adică din Ardeal porneşte Dragonul–Dragoş, mândru ca un soare, să întemeieze Principatul Moldav. Baştina Dragobetelui, carevasăzică, ar fi tot cam pe acolo. anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

Ordinul militar nobiliar al Dragonului (omologat cu Ordinul Cavalerilor de Malta şi cu Ordinul Cavalerilor Teutoni), cu care Sigismund de Luxemburg îl învesteşte (la 1431, la Nurenberg, centru al mişcării luterane, fief al maeştrilor cântăreţi din basmele fraţilor Grimm şi locaţie a celebrului proces postbelic) pe princepele Vlad (DraculDrago), tatăl lui Vlad Ţepeş, e un transfer de substanţă şi de manifestare principală, de identificare şi de recunoaştere, de impunere şi de stăpânire, având semnificaţia extensiei energiilor acestei Constelaţii, a latenţelor şi potenţelor dragonice în toată lumea carpatină, prin zborul înalt de aerisire cosmică al Dragobetelui. Gest şi ceremonial de faimoasă investitură. Putem bănui că o licărire astrală, dragobeţiană, l-ar fi pus pe gânduri şi pe divinul Dante Alighieri, obligându-l la tripla constatare că dragostea mişcă stelele pe cer, pulsaţie evidentă a Dragobetelui. Existenţa şi manifestările sale miezonoptice, la ceas dedus, caută complementaritate şi echivalenţă în mezzogiorno (echivalent cronologic dragobeţian al determinării temporale danteşti cu care începe Divina Comedie), în miezul-zilei, într-un straniu incest virtual, la surioarele lui pământene, la dracii de amiază, care sunt, conform aceleiaşi mentalităţi arhaice, fetele de măritat, a căror criză puberală, panicată şi febrilitată, tot el o stârneşte, rostuindu-şi nemurirea. Găsiţi ceva din toate acestea la nefericitul Valentin? Pardon!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nemaiputând să-l cheme la ele, anumite babe îl cheamă la…altele, prin vrăji de dragoste, prin incantaţii de descântec. Numai aşa poate primi blagoslovire, satisfacţii şi împlinire şuia domnişoară Hus. Risc să cred că şi Domnişoarei Pogany îi crescuseră ochii mari, de mirată/uimită beladonă, la povestea Dragobetelui, povestită din daltă de Brâncuşi, în tihna referenţială a Hobiţei sale, de unde s-a bejenit, de–hobindu–se prin Parisul cotcodăcelilor (uro-) galice. Ce mai poveste…! În treacăt, fie spus, acea cotcodăceală din elegantele poiate de pe Loara a tăcut o clipă, ca să asculte viersul altei păsări rare, Maria Tănase, care şi-a intersectat destinul cu acela al fidiasului gorjean. Locomoţia Dragobetelui este zborul. Ca atare, echivalenţa Dragobete– Zburător nu este nici forţată, nici ridicolă. De aici putem deduce, nepărăsind logica bunului-simţ, că Dragobetele este un morfism zonal al Zburătorului, cu atât mai mult cu cât, în arealul atestării sale, în ziua sărbătorii respective, este şi un obicei al zburătoritului. Băieţii şi fetele în criză puberală merg în pădure să culeagă flori, apoi, după simpatii, după româneşti afinităţi elective consimţite tacit, se aleagă până în sat. Dacă băiatul reuşeşte să prindă fata pe care a pus ochii, o sărută public, dând prilej comunităţii să bănuiască ce nunţi e posibil să se petreacă în anul acela, şi care fete îşi vor lua zborul de la casa părintească. Pentru că Dragobetele a sărutat fetele, certificând un sentiment de netăgăduit şi provocând febrilitatele pregătiri prenupţiale. Zburătorirea este încă vie în practica mitologică din Mehedinţi şi, după cum am menţionat, are semnificaţia unei protologodne , cu fuga rituală, îmbrăţişarea şi sărutarea în văzul lumii, marcând momentul tulburător al trecerii de la simpatia puerilă la dragostea juvenilă. Se înţelege că Dragobetele şi-a vârât coada… Antropomorfismul Dragobetelui îl înfăţişează ca pe un tânăr frumos, la modul canonic, la suprafaţă, epifanie conjuncturală proprie şi Zburătorului, care deţine o garderobă metamorfică mai complexă, şi are şi alte opţiuni de travesti. Descoperiri romantice (chiar preromantice), Dragobetele şi Zburătorul împărtăşesc aceeaşi legitimitate fantastică, cu unele asemănări şi deosebiri de … viziune. La nivelul afectelor, simbolizează dorul de ducă după fiinţa iubită, ca urmare a trezirii sentimentului iubirii pasionale. Ca orice plăsmuire din sectorul daimonologic, întruchipează spiritul rău ce se furişează, nocturn, în sufletul fetelor sau al femeilor de curând măritate, provocând cunoscutele nelinişti. Nu sunt, însă, malefici, nefiind nici vampiri, nici demoni ucigaşi

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

(cine mai moare din iubire?!), nici strigoi, deşi într-o accepţiune marginală, Zburătorul ar fi fost un bărbat respins în viaţă de o femeie, pe care o bântuie după moarte, dacă femeia mai trăieşte, ca răzbunare pentru iubirea neîmpărtăşită antum. Daimonismul lor arhaic malefic este şi suportabil, şi discutabil. Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic. Ambii sunt divinitaţi erotice de tip incub: Dragobetele simbolizează sinteza formelor de sexualitate puberă, Zburătorul – şi formele sexualităţii isterice, acţionând asupra fiinţelor hipersexuale şi dornice de aventuri erotice. Dragobetele nu are corespondent feminin, dublet. Zburătorul are corespondent Zburătoroaica, daimon feminin foarte urât şi hipermalefic. Oficiul amândurora durează de la miezul nopţii până la cântători. Dragobetele este maestrul iniţierilor sexuale, activitatea erotogenică a Zburătorului implică pe deasupra provocarea şi întreţinerea apetitului sexual. Niveluri diferite ale aceloraşi manifestări senzoriale. Cu nuanţarea că, am putea spune, Dragobetele a rămas pastoral, de tradiţie rurală, rareori încumetându-se să treacă bariera târgului tumultuos, pe când Zburătorul a devenit, prin uzanţă şi străluminare cultă, aproape…universitar. Impactul lor cu lumea umană, întâlnirea se petrece în somn, în visul erotic, ideaţia lor ţinând de oniric. Nu-şi posedă victimele, ca alţi demoni, ci doar le produc tulburări psihofizice, care sunt şi momente ale crizei de creştere, marchează hipersexualitatea obsesivă, conducând spre orgasmul iluzoriu, spre frământarea onirică. Dacă La vida es sueño (pre palabra sentenţioasă a Cavalerului Tristei Figuri), de ce reciproca tezei, antiteza, să fie văduvită de valabilitate? Şi mai există un impact…metafizic: credinţa oamenilor din popor că participarea la Sărbătoarea Dragobetelui are efecte apotropaice, ferindu-i pe participanţi de boli, mai ales de febră. De reţinut că, de Dragobete, nu se sacrifică animale, nici păsări, spre a nu le strica, tragic, logodna. Când zburătoriştii au luat-o la goană către sat, fiecare urmând fata pe care a pus ochii, şi în pădure se aşterne liniştea, cu un mormăit vag iese ursul din bârlog spre a culege ultimele prognoze meteo, ca să ştie ce are de făcut: se întoarce la culcuş, unde nu pătrunde nici coada Dragobetelui – Zburător, ci doar mireasma lui de rut, sau se pregăteşte de viaţa din afară?! Fetele adună ultimele petice de zăpada zânelor păstrând-o la loc ferit, pentru sulimanuri de frumuseţe, sau pentru descântece şi vrăji, iar femeile ating bărbat străin, din alt sat, spre a fi drăgăstoase tot anul. Atingi, şi câştigi! Legenda spune că Dragobetele ar fi sărit odată calul exuberanţei juvenile, pentru care Sf. Fecioară l-ar fi transformat în buruiana numită popular Năvalnic (polypodiaceul Phylitis scolopendrium), după firea acelei vârste şi după viteza sângelui ei. – continuare la p. 48 –

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR

AGAFIA DRĂGAN 6, ANA-CRISTINA POPESCU 38, ANTON PANN 2, AUREL CONŢU 21, AURELIA ALBATROS 15, CARMEN DRUŢU ONICA 5, CEPEHA I. MIHAI 23, CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 18, CONSTANTIN STANA 44, 48, COSTEL ZĂGAN 19, DAN LUPESCU 41, DANDU BRIEL 28, GABRIELA MIMI BOROIANU 8, IOAN MUNTEAN 3, 20, LENUŞ LUNGU 13, MARIA GIURGIU 26, MARIA-ILEANA TĂNASE 11, MIHAI ȘTEFAN ARSENE 17, NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU 9, NICOLETA MIJA 39, NICU DOFTOREANU 16, OVIDIU DINICA 14, PAUL ROTARU 10, RADU BOTIȘ 43, ROMAN T. FLORIN 34, SILVIA GIURGIU 36, VLAD BADRAJAN 12, ZADIC IOANA 7 47

anul III, nr. 2/18, 2018, ianuarie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– continuare de la p. 46 –

Constantin Stana DRAGO – BETE (hoinăreală onirică a Făurarului) […]

Sigur că, la vremea aceea, actele de naştere şi de identitate ale Năvalnicului Dragobete s-au fost scris de vlădici buni cunoscători de slavonie, şi aşa i-a rămas dragul său nume în draga de lume. Şi de la numele lui s-a aprins şi dragostea ca să se nască îndrăgostiţii, nebuni de ambe sexe, în jocul, în elanul şi în zborul Dragonului. Anumite împleticiri de limbă, ca să lipească altoiul tânăr al Scripturii, justificând cu motive ortodoxe odăjdia întinsă peste păgânismul precreştin, au tradus (trădat!) tot în slavoneşte o întâmplare din mitul iudeo-creştin: taman în ziua Dragobetelui aflară şi creştinii capul Sf. Ioan Botezătorul, glavobreatenia, bâlbâind, sub această influenţă fonetică şi numele Dragobetelui. Căci ce mai e de la Dragobete pân-la glavobrete? Cât de la Zlathaust la Gură-de-Aur... Şi uite-aşa, căutătorii de noduri în sufixe mototoliră ştiinţific componenta -bete şi făcură să se uite, prin iuţeală de gură şi nebăgare de minte, tălmăcirea noastră hermeneutică. Sufixata bestie astrală (bete) se mai strânse o dată în sine, după porunci lingvistice de ştiinţă a vorbirii, în... -ete, sufix peiorativ cu care înţeleg savanţii să poreclească pe limba lor făpturile sacre, coborându-le din azur în mocirle: nătăflete, boblete, carcalete, ciumete, tăete, dovlete, ciuciulete, juvete, scaiete, oblete, puiete, săculeţe, Rogobete, Moromete , şi Dracu mai ştie câte…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dacă!... Dar Dragobetele tot Dragobete rămâne, şi nu poate deveni nici Valentinete, nici Dayete… Şi ferească Dumnezeu de zburătoritul lui mânios (isteria erotică!), de psihoerotogonia supărării sale! Că trebuie să cauţi mult, şi multe, ca să-ţi afli leacul. Mai întâi cele 9 buruieni magice, de vindec: avrămeasa, iarba-ciută, iarba zburătorului, leurda, leuşteanul şi mătrăguna, muma-pădurii, odoleanul şi sângerul. Pe care să le fierbi, descântându-le, şi să te botezi cu apa lor, precum glavobretenul Ioan. Altminteri, rişti să aluneci în delir lingvistic şi să bălmăjeşti ca duşiide-pe-lume: …fapt de femeie, soarele în piept, luna în spate, doi luceferi în cei umeri, între sprâncene - chită de micşunele, pe buze 2 faguri de miere, pe poale–mprejur stele mărunţele, ca soarele să răsară pe trupul ei, pe hainele ei, pe braţele ei, iar până ce o veni, iubitul... să se bată a crăpa, ca capul de om,tăiat, ca peştele pe uscat, ca untul în putinei, ca undca de mare, ca ochiul de sare, de cuvântul meu, de chipul meu, de sprâncenele mele, de vorbele mele, să nu poată răbda, să vie călare pe nuia de alun, să fugă ca un nebun, să vie călare pe nuia de sânger, să fugă ca un înger, să vie pe nuia de nuc, să fugă ca un haiduc, pe nuia de arţar, să fugă ca un armăsar, să nu-i fie a bea, să nu-i fie a mânca, să nu-i fie a sta, pân' la mine n-o veni, şi cu mine n-o vorbi, şi până nu m-o iubi, să se zbată a plesni”. Descendenţa sa e confirmată autohton, ca fiu al Babei Dochia, mater dolorosa noastră etnogenetică, dominantă a începutului de Primăvară, din prima jumătate a idelor lui Martie. Fiinţa sa mitologică trebuie să-şi găsească jumătatea în proiecţie terestră, în mitul românesc, ca echivalenţa simbolică cu Zburătorul să fie perfectată în actele simbolice şi în...registrul hermeneutic. Dragobeţica lui nu se află uşor, dar, dacă tot el l-a învăţat pe Harap-Alb să deosebească realitatea de aparenţă, suntem convinşi că, supervizat de Hermes, o va alege pe fata moşneagului, din mitul românesc al lui Creangă, şi nu pe fata babei, al cărei...demonism caracterologic o demască drept soră a sa. Este şi o învăţătură însuşită de la cei vechi, spre a evita incestul sacru, fie el chiar virtual, pe care etica folclorică o sancţionează fără îndurare. Transcendenţa Dragobetelui pune în rânduială exemplară căminul conjugal. Alegerea fetei moşneagului reface perfecţiunea tulburată a celulei anthtopice (de bază! - marxistă) reunind ce este sus cu ce este jos, după imperativul divin: precum în cer, aşa şi pe pământ.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERAR