Taifas literar nr. 4 (20), aprilie 2018 by Ioan Muntean

Octavian Goga Noi

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Alexandru Philippide Crinul Paharnic alb, Crin blând, domol îmi varsă Parfumul tău, căci inima mi-e arsă. Mireasma ta puternică şi moale Îmi dă fiorul sânurilor goale De pe vitralii, Scăldate-n adieri de evantalii. Miresme moi ca mâinile, mărunte Ca zâmbetele, lunecaţi pe frunte; În jurul meu plutiţi ca nişte ape; Lăsaţi pe ochi molatice pleoape, Pe buze albe sărutări, pe gene Odihna unui vis, şi ca un zbor Răcoritor De albe pene, Învăluiţi-mi fruntea c-un fior. Alb menestrel al lunei, sprinten Crin, Îndeamnă gândul meu spre visuri bune, De visul rău mă vindecă deplin, În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune.

Din furca ta să torc un alb fuior De moi miresme-n albă despletire, Să simt în mine ca o fulguire Cum se destramă albul tău fior. Înspre apus fereastra s-a deschis. Covorul, molcom lac de lână moale, Răsfrânge-amurgu-n cutele-i domoale. Din furca ta torc alb fuior de vis. În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune, De visul rău mă vindecă deplin, Îndeamnă gândul meu spre visuri bune, Alb menestrel al lunei, sprinten Crin.

La noi sunt codri verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; La noi atâţia fluturi sunt, Şi-atâta jale-n casă. Privighetori din alte ţări Vin doina să ne-asculte; La noi sunt cântece şi flori Şi lacrimi multe, multe... Pe boltă, sus, e mai aprins, La noi, bătrânul soare, De când pe plaiurile noastre Nu pentru noi răsare... La noi de jale povestesc A codrilor desişuri, Şi jale duce Murăşul, Şi duc tustrele Crişuri. La noi nevestele plângând Sporesc pe fus fuiorul, Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng Şi tata, şi feciorul. Sub cerul nostru-nduioşat E mai domoală hora, Căci cântecele noastre plâng În ochii tuturora. Şi fluturii sunt mai sfioşi Când zboară-n zări albastre, Doar roua de pe trandafiri E lacrimi de-ale noastre. Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi Îşi înfioară sânul Spun că din lacrimi e-mpletit Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit, Copil al suferinţii, De jalea lui ne-am răposat Şi moşii, şi părinţii... Din vremi uitate, de demult, Gemând de grele patimi, Deşertăciunea unui vis Noi o stropim cu lacrimi... TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În plină slujbă dumnezeiască, un înger cu haine rupte, se apropie de mine și mă poftește afară.

editorial 3-4

Puiu Gheorghe Răducan Lasă-l!!

– De ce, îngân eu copleșit de teamă furibundă? Am venit să mă rog!

– Degeaba te rogi, vei primi doar ceea ce De multe ori, de cele mai multe ori când meriți! greutățile apăsătoare mă sufocă, merg la – Știu, îngerule, dar eu nu mă rog pentru mânăstirea Cozia, ca și acum de altfel. mine! Mă rog să-i ierte Domnul pe ceilalți! Să-i La vecernie am adormit adânc în fața ierte și să-i ajute! altarului. Am adormit rugându-mă! Un zgomot Merge și-i spune asta moșului ce conduce liniștit mi-a „circulat” prin trup. slujba. Printre miros de smirnă, tămâie și lumânări, Lasă-l, îl aud pe Domnul! aud cum îngerii se neliniștesc în icoane. Cu Zic și eu… în gând, Doamne, de-mi asculți mâna umbră la ochi, citesc pisania bătrână și ruga, înseamnă că te uiți și la mine! pictura veche din naos și pronaos. Îngerii coborau din rame să adune praf de păcate din Of, Cozie, Cozie, casa mea! Bătrână ca florile covorului de pe dușumea. Mircea mă primești să recit cu pioșenie Adunau și se rugau. Mă rugam și eu fără să-i rugăciuni… văd. Câțiva arhangheli au adus o măsuță și au Iartă-i, Doamne! Ajută-i, Doamne! așezat-o în fața altarului. Moșul continua să se roage, sfinții și îngerii Se pregăteau să-l primească pe Domnul!

îmbrăcați în haine rupte de vremuri multe se Și, iată, Domnul, a venit! Cu barbă mare, rugau, se închinau. Văzându-i lacrimile șiroind albă, ochi albaștrii pătrunzători, haine vechi, în barbă, m-am apropiat de Domnul să i le ponosite, zdrențuite și mâinile încrucișate, privește adânc în bolta mănăstirii. Se uita spre boltă și murmura o rugăciune făcându-i pe toți sfinții de pe pereții bătrâni să coboare la slujba de seară. Și eu mă rugam! Deodată, Domnul s-a așezat la măsuța ridată de vremuri adânci, adusă de arhangheli. Citea, iar sfinții pereților și îngerii din rame, în genunchi, se rugau. Duhul lui Mircea asculta de sub piatră vecernia condusă de Domnul. Ce s-a dus timpul! De-abia au trecut 600 de ani de când marele voievod a fost adus aici.

Frumușică cifră, 600! Parcă ieri s-a-ntâmplat! Mă-nchin și mă rog, pe când afară (vorba lui Grigore Alexandrescu de deasupra muzeului… „Ale turnurilor umbre culcate:

peste unde stau

Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.”, Oltul se reazemă de zidul sfintei mănăstiri. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

O, ce zile luminoase! – colind pascal O, ce zile luminoase! O, ce Paşti mari şi frumoase!

șterg.

O, ce zile mari şi sfinte!

Cu prosop de borangic și cu mâneca ștergeam cu teamă și sfială lacrimile Domnului. În urma lor, ce credeți că am observat? Erau poeziile mele, Mama și Tata.

Primăvară cânt de flori Mi se dezbrăcă de iarnă, timpul primăverii.

În Aurora-i specifică, Prințesa Verde intră galeșă pe gura de râu cu Săptămâna Patimilor în ilicu-i verde. Își flutură liturgic rochița verdelui crud cu dinții de miel. Dinspre livada pestriță, un pâlc de muguri tocmai s-a repezit pe crengi somnoroase în mireasmă de anotimp nou. În cântece de Înviere, sosește-n toiagul de trandafir smirna și culoarea ce va învelii ouăle Sfintelor Paște.

O, ce Paşti noi şi sfinţite! Slavă Domnului! Slavă Domnului! Paştile cele de taină Paştile fără prihană Paştile Izbăvitorul Hristos Răscumpărătorul Slavă Domnului! Slavă Domnului! Paştile care-au deschisu Raiul cel ce-a fost închisu Paştile ce îi vestescu Pe creştini de le cinstescu Slavă Domnului! Slavă Domnului! O ce Paşti cu bucurie

La verdele pomilor și al ierbii încă lucrează Domnul la o acuarelă de colecție. Rândunicile își aranjează rochițele, cucii își scot din vechile scorburi ecourile lăsate la iernat, pe care le prepară apoi în cântece de vestire a Imensului verde.

Şi cu mare veselie

Nerăbdători, bobocii florilor de caiși, de cireși se zbat în așternuturi. Greu mai pot fi stăpâniți în acoperișul maternal. Soarele le mângâie genele. Ating cu sfială fereastra casei și-n rugăciune angelică, cu ochii-n roua lacrimii, întreabă somnoroși: De ce a trădat Iuda?

Noi, creştinii cei de rându,

Baba iarnă și-a lepădat blana. Zdrențe, zdrențe se mai zăresc pe la dosuri de dealuri. Bătrână, cu vremuri multe-n iarmaroace reci, se retrage-n bârlog pentru primăvărat, vărat și tomnat.

Azi, la sfânta Înviere,

Acum iezii țâștesc prin țancuri. Verdele cu dinții de miel se rostogloește-n văzul ochilor și-n aburul pământului. Multe zbateri în Săptămâna Patimilor…

Grabnic toţi săraci cu gândul ‘Naintea lor tresăltându Slavă Domnului! Slavă Domnului!

Pliniri semnelor văzându, Cu cântări ne veselimu Creştineşte prăznuimu Slavă Domnului! Slavă Domnului!

Avem mare mângâiere Şi zicem toţi împreună „Slavă Lui!”, cu voie bună, Slavă Domnului! Slavă Domnului! Doamne, Te milostiveşte, Şi pe noi ne-nvredniceşte

Va învia Hristos?

Raiul toţi să-l dobândimu

Da! Hristos a Înviat!

Şi în veci să Te mărimu Slavă Domnului! Slavă Domnului! TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie 5-17

Lenuș Lungu Viaţă şi natură Gândurile-mi rătăcesc într-un labirint întunecat singură între viaţă şi natură unde totul este alb şi plin de flori inima se pierde-n ceaţă eu doar privind în gol sufletul mi-a fugit din trup zboară prin văzduh cu degetele aş vrea să cuprind nemărginirea şi-mi apare-n faţă moartea ce-mi cere să o urmez cu buzele tăcute o clipă de răgaz să-mi dea să răsfrâng curcubee de culori şi fum să te îmbrăţişez în timp ce luna îmi acoperă lumina am gust de pământ şi miros de mare transformată-n umbră şi spumă.

să fur infinitului un grăunte de nor să-l imortalizez în culoarea ochilor tăi să te privesc şi ochii mei să-ţi spună cât TE IUBESC Dedicaţie specială

Suflet la ţărm de mare Mi-am ancorat sufletul la ţărm de mare am pictat speranţele-n culori mi-am sculptat dorurile pe tărâmul tăcerii am cules fire de nisip dintr-un buchet de amintiri străbat cărarea frunzelor de toamnă în râuri de soare printr-o simfonie în valuri de fantezie.

Mă pierd Mă pierd într-un vârtej magic ce mi-a acoperit pleoapele vise dantelate pe marginea clapelor de pian mă atrage orgasmatic în mii de bucăţele oglinda opacă pictez noaptea cu pensula umedă emoţiile din mine îmi dezlănţui inima dansez cu pasiune în pielea spatelui tău modelându-mi trupul de plastelină după forma pulsului tău să-ţi dau iubire pe sub pleoapele ca două aripi de fluture să fixez cerul

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

în doinirea valurilor şi zilele trec sau poate eu trec prin ele sau poate doar aștept

Gabriela Mimi Boroianu Nostalgiile cuvintelor (1)

să-mi vină rândul să-mi crească aripi în piept desferecând o poartă dincolo de care tu mă vei aștepta ca un anotimp al împlinirilor

a mai trecut o zi așa cum trec zilele

Nostalgiile cuvintelor (2)

cu nostalgii cu renunțări iar eu

aș vrea să uit cine sunt

un grăunte de nisip

să uit că doare

în clepsidra vieții

acea parte din mine

cad așa

ce se încălzea

în acceptare

sub umbra degetelor tale

iar și iar

și mă ascund în cărți

așteptând cu fiecare cădere

și rătăcesc printre rânduri

întâlnirea cu ultimul zbor...

furând identitatea personajelor

până mă frâng și rămân agățată

femeia cu o mie de vieți

ca un măr în copacul cunoașterii

cei drept

pe care nici o Eva nu-l culege

mă mai încurc uneori

nici un Adam nu-l acceptă

în fustele de epocă

invizibil chiar

ori simt fiorii morții

neinteresant

când aud tăișurile spadelor

și gândurile mele sunt în siguranță

încrucișându-se dar mă mut pe pagina cealaltă

numai dorul tău

sau intru în cuprinsul altei cărți

roade și roade

ca inelele sub scoarța unui copac

ca un vierme în sufletul meu

şi știu că undeva

închis în el ca într-un cocon...

între două coperți voi găsi căldura unei îmbrătișări

şi pietrele Cetății tac

și mă voi înveli

și tace și vântul

în moliciunea unei șoapte de iubire

ce-ți purta vorbele

atât cât să mă mint

numai Dunărea

că n-am murit și eu...

își leagănă ofurile TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ovidiu Dinica Şoaptele Dumnezeu a făcut lumea în șase zile și în cea de-a șaptea s-a odihnit poetul a luat stelele de pe cer una câte una până a curățat cerul de pieptul ascuțit al acestora apoi cuvintele le-a împăturit unul câte unul până ce literele au strigat în noapte ca într-un vis al nașterii visele au venit unul către altul într-un poem scris cu pleoapele dimineții

Fotograful în spatele aparatului de fotografiat parcurg timpul la pas subconștientul acoperă liniștea într-un cocon de imagini gata să inunde obiectivul culori ce transformă realitatea într-o frescă ipostaze ce stau la rând să înfierbânte emoția să-ți prindă nervii în bucla imaginarului mintea forțează creierul să viseze sunt o faclă ard dioptrii în metafore pe fruntea încrețită vanitatea semnează efemer

răgnete în apus straturi ale emoției ventilate cu mintea pervers îmbâcsită să alerg cad în glastra cu inimi răpuse

Animalul m-ai îmbogățit cu lacrimi vijelii se întrec să sugrume cordul marea mă împinge în larg ca pe o epavă asaltată de vânt lupt să ajung la suprafața cuvintelor tornade îmi mătura sufletul să-l scufunde sub vina de a te cunoaște imputabile distorsiuni servești la cina de taină sunt animalul pe care-ți verși nervii dintr-o desagă prea grea să mi-o vâri în inimă

centrifuga creierul suferă în centrifuga gândului cere un gram de oxigen hrănit cu iluzii luptă cu magia vieții să înlăture coșmarul din stradă anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

și zamă și carne și țăieței iar smalţul sfârâie de plăcere.

Veronica Șerban Sâmbăta lor, amestec de dor

Doar eu cotrobăi printre tocmaci să descopăr păunul prins în hora de flori, împodobesc vârfuri de brad cu nori, dezvelesc aripile porumbeilor lipsiţi de culoare şi zbor aşa cum făceam şi altă dată, dar acum mai îngândurată.

Prima dată când blidarul din lemn de brad Parcă vie, strângându-şi pruncul la piept, respiră ușurat dintr-o icoană cenuşie, e în sâmbăta lor de odihnă; luăm prânzul mare împreună cu stâlpul casei milostivă Maica Domnului, mă priveşte cu simpatie şi lacrimi în ochi. în capul mesei. La lumina pe jumătate galbină a lumânărilor din ceară de albină dezlegat la limbă vinul nou, plescăind înspumat, sporovăişte în căni desperecheate lovindu-se coate în coate Chipul bunicii, cel mai adesea senin cu buzele cu lutul învechit şi ars, din vas. darnice în zâmbete, s-a încruntat o singură dată, când a pus să se Încerc să-mi imaginez ce gândeşte mama văzându-mă pe mine acrească borșul, în locul ei rostind Tatăl nostru. în rest numai lumină. Cu pestelca ei nouă, cea de duminică, primită în dar de la mama, umbra bunei şterge închipuite urme de praf de pe căni, ulcele, străchini din lut şi linguri aurii din lemn de tei.

Odată cu mama toate neamurile știute și neștiute, strigate pe nume, desfăcute de ţărână, dau năvală la masă cu capetele plecate; li se iartă pe rând toate greşelile până la cele mai mici păcate iar casa toată se umple de-o mireasma aleasă, cea pe placul Lui, şi de dulci amintiri.

Râuri de sare fierbinţi mă inundă. Le las să mă frigă. Le gust să nu se răcească. Ce amestec tulbur şi îmbătător, şi ce foame de ei, dureroasă şi, ce dor!

Răbdător Dumnezeu ne numără, nu ne împarte, din doi în doi, din cinci în cinci, din şapte în Ciorba clocotește în burțile încăpătoare ale şapte, de la oraşe şi sate; suntem toţi la masa frăţească. blidelor de lut. Polonicul darnic, tăcut, umple strachina până În sfârşit, sâmbăta aceasta, pot să plâng cât în buza crâmpoţită vreau, pe săturate. înnecând porumbei, păuni, brazi şi frunze. Nu se zgârcește cu nimic cu nimeni; toţi primesc la fel TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Giurgiu Vrăjitorul tenebrelor Mă privește sceptic iar duhul sorții se preumblă umbre pe cerul nopții și șoapte sinilii se ascund în ungherele anilor tulburi se înclină amenințător balanța dezechilibrelor în lume un duh întunecat răpește zâmbetele însorite din ochii oamenilor desenând în schimb măști de clowni triști un vrăjitor nebun pe-o mătură călare trasează cărări zănatice pe cerul nopilor cu stele proferează blesteme și prevestiri rele e vrăjitorul tenebrelor, joacă la zaruri șansele oamenilor, viitorului îi stropește fața cu sânge și durere. A răsărit steaua lui din groapa lumilor apuse și întunecă soarele cu umbre adânci din păcate din gânduri negre, plânsul celor loviți de fiarele tiranilor. Pe caii albaștri din adâncul oceanului se ridică spectral umbra archanghelului scuturând supărat lanțurile ocnașilor și se avântă spre înalturi să elibereze surâsurile din tenebre fulgerând din priviri temnicerul.

în genunchi cad celebrând Învierea cu miile. De pe Golgota urcată pe cruce Rugăciunilor le cresc aripi În zbor Își întind brațele șoptind Viers de milostenie și iubire Orgoliile se-ndoaie și se topesc patimi Morântul Sfânt se deschide Îngerul Domnului coboară Mortea e înfrântă Cântările îngerilor și ale lumii Laolaltă mânile-și strâng Un lanț infinit de lumină Unește cer și pământ Întunecimile se aprind Spiritele rele se ascund Uniți în iubire de Domnul Și rugă noi toți Stele căzătoare Clipiri trecătoare Curgem Fluviu de lumină În crugul dintre cer și pământ Pe aripa Flăcării-Lebădă.

Răscumpărarea Luminii A fost răstignită Mila Pe brațele lebedei De trei zile piroanele îi țintuiesc aripile Suferința nu află îndurare Și ochii îi plâng sânge; Sacrificiul Fiului Sfânt Răscumpărate Păcatele clipelor pe pământ Cerul plânge graalul se umple Din chivot sângele s-a transformat În picături de îndurare În nopțile și zilele patimilor Cad în genunchi mii de stele albastre rătăciri trecătoare Cer iertarea păcatelor lumii Pâlpâiri de lumină se roagă-n altare Jelesc în prohoduri făcliile Picături de ceară și smirnă Mir și tămâie anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ecoul cuvintelor ce învie

Florin T. Roman Dedicaţie Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele ca o ardere de tot

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis stau şi privesc pe fereastra acestei toamne cum se deschid din nou rănile timpului, cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează frunze îngălbenite, must înroşit, melancolie, lumină crepusculară, amintiri de vară, poezie…

pe altarul veşnicei recunoştinţe. Hai, vino, poposeşte în lacrima umilei regăsiri, şterge sudoarea de pe fruntea-mi chinuită de frământări cu adierile primăvăratice ale firii, dă-mi să beau din cupele iertării dulcele nectar al binecuvântării şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că nu poţi culege poamele-învierii decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea.

Protest din flori de măr Puteţi să smulgeţi carnea din codrii ce mai sunt, să vindeţi foarte ieftin străbunii din mormânt, 10

Puteţi să rupeţi pagini din a Istoriei carte, să sugeţi încă sânge dintr-un popor pe moarte, Puteţi să zdrobiţi munţii, să prădaţi veşnic ţara, dar nu puteţi să ţineţi în lanţuri primăvara!

Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis stau şi privesc pe fereastra acestei toamne cum se deschid iarăşi rănile cerului, cum se deschid iarăşi rănile cerului şi lăcrimează ploaie rece, negură, întristare, păsări călătoare, melancolie, rugăciuni de sfinţi, raze de soare cu dinţi, poezie… Pe fereastra acestei toamne tac şi privesc cum se deschid din nou rănile timpului şi sângerează, cum se deschid iarăşi rănile cerului şi lăcrimează, precum Hristos când a murit Lazăr un pic… şi nu pot să fac nimic. Numai că din sânge de timp şi din lacrimi de cer, după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte, iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte, înmuguresc, înfloresc şi rodesc crucile mormintelor, iar eu simt cum îmi cresc aripi de primăvară când ascult cu inima ecoul cuvintelor: „Lazăre! Vino afară!” TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurelia AlbAtros Iar îmi strecori în suflet primăvara

O altfel de poveste Când razele soarelui dansau în râu ai vrut să pleci fără să simți unduirea lor, sau... n-ai vrut să crezi în ele,

Uneori îmi vine să cred că mantia de flori a primăverii crezând că-s trubaduri la vremuri rele?!... e-o intrare în lumea de la început în care toate lucrurile înfloresc împreună fără ca ele să fie conștiente. Nimic nu-i prea mult când pe cap ai iarna în plete și în suflet ai veșnic primăvara...

Am stat ascunsă-n voaluri de zefir, cu-n zâmbet în tăcere, am fredonat un cântec, Love doesn't ask why iubirea nu întreabă „de ce?”, vine dintr-o dată și pleacă la fel...

Primăvara ne înverzește până în străfundul sufletului și fiecare floare ce înflorește ne dăruiește reînflorirea

Fiind de modă veche, povestea mea

cu fascinatele ei splendori

e o altfel de poveste,

iar sufletului îi dăruim soare și zâmbete printre flori. Iar îmi strecori în suflet primăvara un anotimp de mulți visat, cu flori ce-mi dăruiesc dor, zbor,

vis lângă vis voi strânge, să fac din ele o comoară, tipărind-o în mine o voi citi în vremuri grele.

eternă primăvară.

Iubiţi, primăvara a sosit! Ai văzut, primăvara cum apare ca o taina, cu flori multe-ascunse-n haina? Când pe pleoape te alintă spre un vis, ghiocei, zambile, toporaș cu rochițe, toate numai volănaș, vor să prevestească reînflorirea și iubirea.

Zumzet și ciripit de păsări printre zarzări și cireși pe-a lor crengi de floare pline cântec nou de primăvară pentru mine, pentru tine... când iubim. Inima nebună, în zborul ei, uită de dureri și zile neînsorite căci primăvara are mii și mii de mângâieri! anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

te rog să mă iei cu tine

Ioan Muntean este dulceaţa sălbăticiei noastre aşa cum suntem întrețesuţi în firele noastre de tapiserie spartă te iau ca aleasa mea atât comoara mea cât și travestirea mea te văd în culorile păcatului nostru cum îmi scoţi hainele și intri în pielea mea eşti modul în care țin lama lemnul negru din mâinile tale din care îmi scoţi cu blândeţe numele în tot ceea ce nu pot spune și în ceea ce nu voi înțelege niciodată sunt umbre de pe fața ta iar secretul vocii tale mă leagă aici și îmi sigilează soarta știu că nu am de ales

oamenii oamenii au voie să te părăsească oamenii au voie să se destrame cu tine oamenii au voie să te iubească dar nu vor să fie cu tine 12 oamenii au voie să vorbească cu tine oamenii au voie să-și pună fericirea înaintea ta și să facă ceea ce îi face fericiți chiar dacă nu te includ pe tine oamenii au voie să plece de la tine oamenii au voie să se îndrăgostească de altcineva oamenii au voie să nu te dorească în viața lor oamenii au voie să facă tot ce vor ei înșiși și să devină versiunea lor înșiși care încearcă să fie atât de greu de iubit nu fi amar cu cineva care încearcă să fie fericit

pentru întunericul necunoscut această lume strălucitoare este neplăcută şi în lumina zilei se ascund păcatele ei nearătate nu sunteți binecuvântați sunteți pierduți și nevrednici dar v-am văzut cicatricile și nu mă înșel te rog, ia-mă cu tine acolo unde a dărui sună acasă prefer să fiu blestemat decât salvat și singur

ia ia ia ia ia

mâncărimea din piept, mișcările din suflare, amorțeala din gât, inima pe care am scris-o

ia ia ia ia ia

stutter și blushing, zdrobirea de neoprit, tremurul în glasul meu și lipsa de a alege pentru tine

azi melancolii private doar culese de crini ce se duşmaneau precum voia a ta greutate gândul mă duce departe spre ora şase seara eu scriu doar noaptea uşoare braţe purifică manastirea cea sfânta din preajmă şi tresaltă cu mine în dimineaţa în care lucrurile merseseră bine iar matematica din prisos zboară mai repede ca avioanele mă mir veşnic şi respir oxidate miresme cu sfaturi înţelepte azi mi-am vindecat gândul TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniță La o parte Nu mai sunt albăstrele ca altădată, în tenebre, bocetul clocotea fără odihnă, deasupra se întristau stelele și pe furiș picurau câte o lacrimă. Lemnul putrezise demult, clipele nu se puteau ajunge și țipătul ardea fără încetare semănând amurgul în poeme.

Atâta căldură în brațele rădăcinilor și pământul răbdător cuprindea amintirile...

Lumină Peste tufișurile de la marginea satului noaptea și-a aprins becurile. Sunetele spicelor erau hohote neauzite de lume, portrete arse de vară. Un vis sfărâmat de arcul urii pe care imperiul furtunii îl lasă în cale.

Cândva Aerul a înghețat, pulberea soarelui, vrajă nestinsă făcea vatră în mijlocul deșertului. Te pierdeai între semne și spații... Într-o ușoară umbră albastră începea sfârșitul și golul în zvâcniri sticloase de ape.

Nu a fost așa! Cuvintele neîmplinite se agățau cu disperare de melancolia ghimpilor Numai la un hotar spre dimineață în carnea plină de răni, răsărea stingher trandafirul.

Nu ere nimeni. Tăceri cioplite de timp se așezau ca statuile-n parcuri. Între țărmul de ieri și cel de astăzi plecau și veneau păsările.

Nuntă

În lutul proaspăt rădăcina stânjenelului își făcuse cuib. Pământul se cununa cu iarba, copacii sfătuindu-se în liniște pentru o casă... În ploaie, stropii ștergeau blestemele ce îndoiau genunchii. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

e noapte! Acum spun doar vezi-ți de drum, că amară ți-a fost așteptarea femeie ce te-ai hrănit cu vise, ca într-o ODISEE...!

Cornelia Diţa

Mă recunoşti? Plouăăă!

Peste partea mea de lume, plouă azi ploaie curată, peste partea ta de lume, o fi noapte întunecată? Nu știu ce-aș putea să-ți spun, despre ploaie, despre lume, despre câte au un nume, cine-i rău sau cine-i bun... Știu doar c-am rămas mirată, și tăcută ca înserarea, dar să nu mă-ntrebi vreodată, de ce-mi place mie ploaia...!

De-o vreme... Stricam și iar țeseam pănză albă de vise ca într-o Odisee... de-o vreme, doar priveam, eu... eu, nu nu te mai aștept, Ulise! Eu te-am uitat, tu te-ai pierdut, nici nu ai mai spus demult, 14 „așteaptă-mă, femeie!” Și vise întregi am destrămat, le-am făcut ghem, le-am înnecat, nici nu știam că te-ai pierdut, dacă privirea m-a durut tu, n-ai știut...! Poate pe mal, s-a rătăcit vreun vis, din toate câte le-ai ucis fără vreun zgomot, fără amare șoapte, și-e noapte, Ulise,

Bună seara, Mărită Primavară, Mă recunoști?... sunt doar o rândunică-ntârziată, Rătăcită prin gânduri, parcă am fost plecată, Dar m-am întors cu vântul, mirosind a tămâioară...! Bună seara, iubită Primavară, ca un clopot ce bate tare, inima-mi vestește sarbatoare! Hai, iartă Mărită, o rătăcită, parcă am fost o veșnicie călătoare...! Primește-mă, sunt cocorul tău întârziat, și-n zborul meu, priveam tot verdele din sat, Dar cum să fi lipsit când clopote bat? Nu vezi?... și sufletul meu, cu tine a-nviat!

Lumina Lui...! Ce ciripit și cânt e-n slăvile de sus, ce pace este-n cer și pe pământ, în ziua asta sfântă, când a înviat ISUS, se aude răsuflarea primăverii, în fiece cuvânt! Și firele de iarbă parcă rostesc cuvinte, azi fiecare suflet fruntea își coboară, s-asculte răsuflarea celor din morminte, azi, când Duhul Sfânt prin aer zboară! Azi, bate toaca și clopotele toate, azi, ziua strălucește de lumină, cuvântul LUI până la noi răzbate, și-n fiecare arde scânteia LUI divină!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Paul Rotaru Îngerii nu sunt nemuritori Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul” de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real.

Era duminică, pe la amiază, Aproape de sfârșitul lui april, Când dintre nori mă urmărea o rază Sfioasă și cu zâmbet de copil. Trăiam o primăvară timpurie, Când pomii înfloreau cununi de zori, Pământul se trezea de simfonie Sub ochii mei senini și visători. Un glas în cântec vine de afară: Copilul de vreo patru anișori, Făcându-mă să cred – a câta oară? – Că îngerii nu sunt nemuritori... Vreo trei mătuși îl ascultau uimite Ca pe-un modern și dulce menestrel,

Sub violină Faust se ascunde, De Goethe prima oară temător. Divinul Dante în salon pătrunde, Purtând pe umeri corbul Nevermore. — Va fi poet! se bucură Gherghina, Luceferii îl vor purta spre cer, Acolo unde, veșnică, lumina Va întări cuvântul efemer! O colivie goală se arată. Spre ea privește corbul croncănind. De-acolo iese Allan Poe deodată, Cu umbre care ochii îi cuprind. — Copilul are largă perspectivă, Grăi Eufrosina mai încet. În epoca aceasta fugitivă Va reuși fiind un arhitect! În colivie corbul se așază, Părând a-și face cuibul pentru somn;

Urzind cu toate planuri încâlcite Pentru atunci când fi-va măricel. Din Mozart fredona cu veselie Concertul pentru horn în Fa major; Asupra lui plutea în ironie Un straniu corb pe nume Nevermore... Odaia se lărgește dintr-o dată, Iar cântecul se scurge pe pereți, Se face o cupolă luminată

Sub care vin din depărtări poeți. Minunea crește, lumea se preschimbă – Doar ochii de copil o pot privi. Mătușile grăiesc ciudată limbă, Neînțeleasă inimilor vii. — Ia uite, spune Safta, reproduce Concertul pentru horn în Fa major Și are eleganța unui duce – Copilul se va face dirijor! anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Iar cimitirul doarme liniștit. Pământul a primit la sân speranța, Suspin de Mozart, înger muritor. O va visa poate pe Baba-Cloanța, Va fi printre luceferi zburător. De fericire însă lăcrimează, Mințindu-se că astăzi este om.

Dar nu mai e decât o amintire Concertul pentru horn în Fa major,

Copilul azvârli cu nepăsare

O primăvară fără strălucire,

Arcușul, cartea, cubul în pridvor.

Flămândul cioclu, corbul Nevermore.

Privind către fereastră, spune tare: — Eu nu vreau altceva decât să zbor! Mătușile rămân preocupate,

Trecură ani. Mătușile pioase Sub candelă așază un portret. Nepotul lor de douăzeci și șase

Aprinse toate-n dialogul lor. În colivie pasărea se zbate,

De ani, azi ar fi fost un arhitect.

Cu ciocul ține ritmul Nevermore.

Poate poet, cum își dorea Gherghina,

O mână invizibilă pe clape

Sau poate elegantul dirijor. Sub ochi li se cutremură lumina

Apasă un requiem amorțit.

Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!

Pe ziduri notele încep să sape Un drum spre universul inedit.

Cutremurate de o presimțire, Femeile se-nchină pe covor,

— În viața asta scurtă și nedreaptă, Voi învăța vreodată cum să zbor?

Grăind cuvinte pentru pomenire – Portretul le privește sfidător.

Răspunde Amadeus: — Niciodată! Iar corbul ține ritmul Nevermore.

Pianul, partiturile, vioara În urmă cu o vreme-au licitat,

Copilul dă din mâini lângă fereastră. Requiemul se schimbă în cuvânt: — Aceasta este ironia noastră, De-a nu putea fugi de pe Pământ. 16 Când bolta se făcu din nou albastră,

Iar Soarele zâmbi de după nori,

Dar sărăcia tot își prinse ghiara De visul lor odată spulberat. La ușă se arată un sinistru Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt, Trimis de către-al Cultelor ministru Ca să perceapă taxa pe mormânt.

Copilul a căzut de la fereastră, Căci îngerii nu sunt nemuritori…

Dar ele nu au nici de pomenire

Femei pioase leșinau de-a rândul Văzând sicriul gol sosit în prag –

Un ban să dea, căci Statul le-a luat Orice venit. Și doar o amintire Le-mpovărează traiul maculat.

Aproape c-a încremenit și vântul Cu trupul nepoțelului cel drag… Groparii sapă, cioclii se închină, Prelatul perorează plictisit. Un clopot tânguiește în surdină,

Oricâte raze luminează cerul, Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori, De-atunci aud în jurul meu refrenul Că îngerii nu sunt nemuritori…

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugen Dulbaba Avertisment Parfumul tău Vapori de amărăciune Răspândeşte Apropierea sinceră O alungi Căci pielea îţi e Parfumul „însăşi” (însuşi) Avertisment Pentru adevărata Îmbrăţişare.

Pentru o nouă ipoteză. * Vorbesc la aer Respirarea lui Poate-mi va inspira IDEEA.

Fără amin

Rime din Capriciu Nu îl văd pe Cioran Să scrie un roman Şi nici pe Brătianu Asemenea lui Pătrăşcanu

Pe mâna închinului Ce este închinare Jumătate doar Se scurge uneltirea De curând Ce va fi împlinită La curtea Marilor Cuceritori Veniţi cu asalt Să îi numească Pe nenumiţii Ştiuţi de mâna cu închin Fără amin.

Îl ştiu doar pe Urmuz Cum ronţăie din cucuruz Pe Eminescu care a iubit O Veronică până la sfârşit.

Vorbesc Vorbesc cu muştele Ca să mă ierte Nu le-am vrut Prin jur Prejur Contur Să îndur Existenţa cea bâzâitoare A lor Vorbesc şi le aud Vorbesc şi mă aud Vorbesc… Idei îmi vin Rămân în poposire Apoi se zboară Ca muştele Se zboară Se întorc Depun…concluzii

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

arată că lucrurile stau altfel, adică invers. – Vezi? Aşa credeţi voi. Să-ţi spun ce mi-a făcut masculul primar azi, ca să vezi că am dreptate. – Murim de curiozitate! proză 18-36

Cepeha I. Mihai

– Lasă băşcălia şi fii atent. Am terminat orele la 12 şi am ieşit la „ia-mă nene”, altfel trebuia să aştept cursa de patru. – E de înţeles, o susţine Beni.

Azi, în cartier (5)

– O dubiţă care adusese marfă la bufet, tocmai se pregătea de plecare. Şoferul m-a primit în maşină, numai că, din crâşmă apare domn’ primarele cu încă doi şi mă debarcă pe motiv că maşina este rezervată autorităţilor, ca în război...

Ilie ia, totuşi, pet-ul într-o plasă şi se înfiinţează la uşa frizeriei lui Beni. Nu-i era lui de tuns, cât nevoia de a mai schimba o vorbă cu cineva, iar „la Beni” e singurul loc unde îi poate – Nu se poate! se indignează cei trei în cor. întâlni pe cei din cartier. Tot aici mai poposesc profesori şi funcţionari răblăgiţi de naveta prin – Ba da. Mi-am promis că, la prima întâlnire satele din zonă. Gara fiind în apropiere, iar când nu va mai fi primar, am să-i trag un pumn capătul de linie al microbuzelor în spatele ei, în în bot, fără avertisment. fiecare după-amiază zona colcăia de lume. Asta – Aoleu! Exact asta-i trebuie! se declară Ilie caută Ilie. de acord. Există şi o crâşmă, dar lui nu-i plac beţivii. – Şi mai sunt şi altele, dar n-am timp acum, Unul din principiile la care ţine fiind acela de a am de dat nişte meditaţii. nu da ţigări sau băutură nimănui, mai ales celor Trecând pe lângă Colea spre uşă, îi aruncă: tineri care au mai rămas şi care, neavând alte – Şi tu, mai spală-te, că puţi! treburi, zac pe la mese cu o cafea sau o bere luată pe datorie ce urmează a fi plătită din Iese înclinându-se cu o mână pe clanţă: pensia părinţilor. – La revedere, nătângilor! Acum, în prăvălia lui Beni sunt două Beni aruncă un pieptene în urma ei şi persoane cunoscute. Colea boschetarul se rosteşte enervat: odihneşte pe banchetă. Îi despicase nişte lemne – Femeia asta detestă toţi bărbaţii! Cine se lui Beni şi intrase pentru a se încălzi. crede cucoana? Câtă desconsiderare! Nu m-ar Pe scaunul de lucru, domnişoara profesoară mira să fie lesbiană. Gina îşi reface machiajul în încercarea de a-şi Colea, afectat şi el, dar din alt motiv: ascunde cei cincizeci de ani de singurătate. Îl – Put? 18 vede pe Ilie în aglindă: – Puţi, mă, puţi! îl asigură Ilie întinzându-i o – Măi Ilie, tu n-ai treabă acasă? Aproape de cană cu bere, încălcându-şi, astfel, principiile. fiecare dată când trec pe-aici, apari şi tu. Pun Dacă vii pe la mine, am să-ţi dau un rând de pariu că ai ceva de băut în traistă. haine de-ale mele, ca să poţi să le speli pe cele – Am. Vrei? de pe tine. – Aş! De-aia n-are ursu’ coadă. Apoi către Beni: – Cum adică? – Ţie nu-ţi dau bere că mai ai treabă. Şi aşa – Toate lucrurile rele din lume vin de la voi şi te paşte un Parkinson de toată frumuseţea. de la băutură. – Nici nu-mi trebuie, îmi cumpăr singur dacă – Cu tot respectul, domnişoară, de-aia nu v- am nevoie. aţi măritat pănă acum? – Şi ce te-ai imflamat aşa? – Şi de asta, dar nu-i treaba voastră. – Că vorbeşti prostii. Acum, dacă tot sunteţi – Încă o dată, cu tot respectul, dar istoria ne aici, am o treabă cu voi. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Tu mereu ai treabă cu alţii, fiindcă nu ştii să în cur. Ştiţi voi ce înseamnă să te duci la faci nimic altceva decât să tai părul. culcare fără să ai pe nimeni şi nimic în preajmă. Te uiţi în oalele îngheţate şi goale, bei o cană – Nici nu-mi trebuie să ştiu mai mult. de apă şi te culci cu ochii în tavan până adormi – Normal. Sunt destui proşti care să de epuizare. muncească în locul tău. Spune ce treabă ai cu – Păi, ai spus că ai lampă şi radio pe baterii. noi?. – Culcaţi-vă voi cu radio, să vedem, vă ţine – Am comandat mai demult o cutie mare din de foame şi de cald? lemn şi mi-a venit azi. Trebuie s-o bag în pod. – Hai!! Unde-i? – Veniţi cu mine!

– Cine crezi că-i de vină, Colea? întreabă Ilie.

– Nu dau vina decât pe mine. Dumnezeu să-i Ies în curte. În şopron, frumos ambalat în ierte pe ceilalţi. Mă scol dimineaţa şi ce fac? plastic, un sicriu negru smoală şi frumos nevoie Nimic. De unde s-o apuc? N-am nici buletin, că mare. nu mă ia nimeni în spaţiu. Când ai mei au – Cred că a costat o groază de bani, se miră vândut tot, am rămas fără adresă şi poliţia îmi Costea. Puteam să-ţi fac şi eu unul mai ieftin. dă câte o adeverinţă de urgenţă, adată la patru – Te pomeneşti că ai stabilit şi data când ai ani, ca să pot vota. de gînd s-o mierleşti. Între timp au revenit în salon, dacă acea – Nu, dar vreau să fiu pregătit din toate încăpere de patru pe patru metri poate fi numită punctele de vedere. Doar ştii că nevasta m-a aşa. abandonat şi s-a mutat cu fiică-mea în casa din Pe scaunul de lucru aştepta, răsfoind o fundul curţii. Nici nu vor să audă de mine. revistă porno din arsenalul lui Beni, alt cadru – Am văzut eu ceva perdele mişcându-se pe- didactic întârziat, domnul Pop. acolo. – Mă spionează. – Dar de ce crezi că te-au lăsat de capul tău? – Nu ştiu. De scorpii! – Eu cred că din cauză că eşti cumplit de zgârcit. Unde ai dosit averea adunată şi din cauza căreia nu poţi dormi noaptea? – Asta nu pot să spun. – Te-ai gândit că după ce dai ortu’ popii, nevasta va demola totul ca să-ţi afle comoara? – N-o să găsească nimic.

– Găseşte sau nu, ţie la ce-ţi foloseşte? – Aşa, ca s-o pedepsesc pentru tot ce mi-a făcut o viaţă întreagă! A fost o curvă, iar fiicămea nu e a mea! – Dar la ce i-ai făcut tu, ca s-o aduci în stare de aşa ceva, te-ai gândit? – Mă, ce faci tu cu mine aici? Puneţi obiectul în picioare lângă cruce şi valea. – Uite la el! Are tot tacâmul! Eşti un bou, mare de tot! Colea: – Eu, dacă aş avea o nevastă, aş pupa-o şi anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spune că Duminica viitoare are nu ştiu ce festivitate la cămin şi că trebuie igienizată zona. Ghiciţi ce? – Habar n-avem! – Eu sunt singurul bărbat din şcoală... Ilie: – Care-i nevoia, domn’ profesor? îl ia Beni în primire.

– Aţi primit o sarcină.

– Exact! Aveam oră de chimie şi am fost – Nevoia e că trebuie să mă plâng cuiva ca trimis să analizez câcatul din jurul căminului să nu fac atac cerebral de necaz. cultural sau cum s-o fi numind el acum, că – Suntem aici să plângem împreună, domn’ nimeni nu mai ştie de nimic decât de socoteala profesor. lui. – Lasă-mă Ilie cu domn’ profesor. Sunt un – Şi? rahat cu perje, sau, mai bine, un vidanjor. – Şi ce? Înarmaţi cu lopeţi şi roabe, am – Aşa rău, domn’ profesor? executat lucrarea. Mă jur! Cănd individul ăsta – Da, măi, oameni buni, aşa rău! Noi, cadrele nu va mai fi primar şi-am să-l întâlnesc, îi trag un pumn în nas. fără avertisment. didactice, suntem ultimii oameni. – Până acum tipul şi-a arvunit doi pumni. Ne – Fă-ne să înţelegem, îl roagă Ilie. Mai devreme a fost pe aici domnişoara Gina şi avea asociem să-i înmulţim recolta. Nu-i aşa băieţi? şi dânsa nişte plângeri... – O ştiu şi o cred. Voi îl ştiţi pe Buliga, Unanimitate. Colea mai şi plusează: primarul? – De ce să vă mai obosiţt? Rezolv eu acum – Nu-l ştim. O fi acelaşi ca al domnişoarei... şi nu ştie nimeni. – Tot ăla, dă-l în mă-sa! Eu şi Gina suntem – Nu ţi-a bine, băiete? în aceeaşi comună, dar la şcoli diferite şi – N-am nimic de pierdut. primarul peste amândoi. – Asta aşa-i! se declară cei trei de acord. – Rău trebuie să fie individul dacă a reoşit să Ilie: supere două... – Măi Costea, să ştii că te invidiez. Tu mori – Ieri a fost Duminică... fără să pierzi nimic, iar noi ne dăm de ceasul – Şi mâine e marţi. morţii că ce are să se întâmple după ce o – N-am chef de glume. Dacă vreţi să mierlim. Eu vă zic: nimic! Lumea va merge mai ascultaţi, bine, dacă nu, plec! departe în prostia ei până când cineva se va hotărî să rezolve problema şi să facă să dispară – Am înţeles. Ziceţi! mizeria asta de lume. Acum eşti tânăr şi într-o – Ieri a fost nuntă la cămin. clipă te trezeşti bătrân. Eşti atât de obosit de 20 – Asta-i frumos. viaţa asta de doi bani, încât nu te mai sperie – Voi aţi fost vreodată la o petrecere la ţară? moartea. De ce s-or fi chinuind oare oamenii să adune averi când nu iau nimic cu ei? Mă auzi, Ilie: Beni? – Eu am fost, în tinereţe. – Eu n-am fost nicăieri, niciodată, se laudă Colea. – Eu nu mai ţin minte, zice şi Beni.

Beni îşi face de lucru cu sculele şi tace. Colea:

– Măi Beni, dacă lumea asta merge tot aşa, – Tu nu ţii minte decât paralele, îl taxează Ilie. Ştiu că nimeni nu se duce la budă noaptea într-o zi am să vin să-mi tai gâtul ca să scap. pe întuneric şi fiecare îşi face nevoile de jur Beni: împrejurul clădirii. – Sunteţi amândoi nişte idioţi. – Şi acum e la fel, continuă domn’ pro0fesor. Oameni buni, vine primarul la directoare şi-i TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Adrian Scriminț Răzbunarea ciudată (nuvelă în trei părţi) (tragicomedie neagră, partea întâi) Și parcă obscuritățile treptate ale zărilor îi solidarizau cu întunecimea feței. Mergea contra firii, cu capul plecat pe strada aproape pustie, și lua cu piciorul la rost toate cutiile și toate paharele de plastic pe care le întâlnea în cale, doar ca să își alunge gândurile năvalnice care îi bubuiau în creieri, a răzbunare irealizabilă și a neputință. Mâna înfiptă în piept cu promptitudine îl opri din tumultul resentimentelor adunate de peste zi. De la teneșii albi care scânteiau prin pâcla întunecimii fragile, râvniții șalvari bufanți aduși pe sub mână din Turcia, mândrul tricou al unei echipe naționale de fotbal, ca atunci când își ridică complet din pământ ochii să dea de chipul radios și rânjetul sincer al unui bun amic, pe care nu îl mai văzuse cu anii. Schiță cu greu un zâmbet anemic, care nu avu deloc puterea să îi acopere amărăciunea de pe față, și Drăgan, zis și Cimpoieșul, prietenul lui pe care nu îl mai văzuse cu anii, remarcă cu ușurință lucrul acesta. După ce îi scutură cu energia unui vechi tovarăș umerii, îl întrebă cu cel mai nedisimulat entuziasm:

crâcnire, i se întâmpla acest lucru: – Mă, Mihăiță, mă, te văd cap de afiș la teatru, team văzut chiar dând interviuri la posturile locale, săream ca apucatu’ și lăsam biliardul cât colo, răcnind la tovarășii cu care m-am obișnuit să-mi fac veacul: „Ăsta-i Mihai Soțu, cel de care râdeam ca proștii în copilărie că ne polua auzu’ cu canto clasic, de strigam după el: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do…; de îl consideram fetița școlii, și ia uitați unde a ajuns, colindă țările, cucerește teatru după teatru, țară după țară, iar din noi ce s-a ales? Stăm ca tâmpiții și inundăm speluncile, șomăm, iar preocuparea noastră principală este să ne aliniem în rând, ca fericitu’ care are semințe să ni le toarne cu porția fiecăruia în palmă. Ne-am tot obișnuit cu întrebatu’: Care mai ai, bă, semințe? Dă, bă, și mie câteva!” Dragan Cimpoieșul plângea ca atunci când era luat cu forța în armată, iar plânsul i se stingea treptat când citea printre lacrimi nefericirea celuia pe care îl avea în față. Își șterse ochii și își recăpătă același glas strident, cu care era obișnuit cartierul, glasul cu care făcea ordine și disciplină atunci când îl supăra vreun locatar, cântându-i cutezătorului la fereastră „Corul Vânătorilor” cu bâta de baseboll în mână: – Ce te supără, mă, Mihai?... că mă lasă inima, fac dracului infarct la „ăi”, treizeci de ani ai mei!

– Ce mai faci, Mihăiță, mamă??? Mă recunoști? Sunt eu, mă, Drăgan Cimpoieșu’! Se distanță cu doi pași ca să îl admire de la distanță, așa cum ar fi contemplat un tablou. – Te-ai schimbat frățică, te-ai maturizat! Se repezi din nou spre el, îmbrățișându-l din răsputeri. Îl săruta pe frunte cu atâta patos, ca și cum s-ar fi despărțit la tren de propria iubită. Deși gura îi emana o doză sănătoasă de spirtoase, Cimpoieșu nu se clătina, doar ochii îi prinseră pe loc luciul melancoliei de odinioară, de când băteau coclaurile și săreau gardurile stadioanelor la meciuri fără ca să își plătească biletul. Ce prietenie, ce relații... Îi ținea capul în cangea pălmoacelor, ca pe cel mai prețios lucru de valoare.

– Daca-i ști ce mult mă bucur să te văd, Mihăiță, mamă!... – Și eu mă bucur! îl încredință, cu un glas stins, și niște ochi care nu se străduiau să îi camufleze tristețea. De la cap, Drăgan Cimpoieșul îi trecu la umeri, și i-i scutură cu bărbăție. Îl podidi plânsul, unul deosebit de sincer, întâlnit doar la beție, și începu să îi justifice de ce tocmai lui, ca onorabil șef de galerie, de tonul căruia ascultau cu toții, fără prea multă anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

care ducea spre case ultimii călători. – Stai greu cu reacomodarea! constată Cimpoieșul, scrutându-l cu milă printre ochii senini. Timpu’, deși în cazu’ ăsta se mișcă cel mai greu, este cel mai bun doctor! – Asta a fost o paranteză, ca să mă ajute să îți fiu cât mai explicit… Ani de zile am obținut recunoștința – Lasă!… dădu a neputință din palmă. instituțiilor prin care am lucrat, plachete, medalii, Drăgan îl cuprinse și mai vârtos de umeri, laude în fața comunității… iar acum sunt de-a dreptul dispărându-i subit toată beția: șocat… – Mihai, tu nu îmi mai pari copilu’ vesel pe care îl – Cum așa? îl trăgea Drăgan de limbă. știam odinioară. Sper ca starea asta a ta să fie doar – Am răcit… Am cântat la o acțiune de binefacere de astăzi. Ce-i cu tine? Mie nu-mi ascunde nimeni a bătrânilor cu parkinson. Tratamentul lor e nimic, niciodată. Și să știi, că eu când îmi dau silința, costisitor, și m-au rugat să îi onorez cu prezența, să ajut pe toată lumea! le cânt câteva canțonete, și să vezi ce s-a

Râse de îmbărbătarea lui, și Drăgan, zis și întâmplat… Cimpoieșul, nu își dădea seama dacă acest râset În graba lui de a ajuta un prieten pe care nu îl mai era a simpatie sau a batjocură. Îl văzu pe urmă văzuse cu anii, Cimpoieșul trăgea urgent concluzii: dezaprobându-l cu un gest dat cu adâncă lehamite, – Ceee??! Nu te-au plătit?... Morții ma-mii lor. ca abia pe urmă să îl audă: Stai că le pun eu o taxă de protecție… să vezi ce-am – Nu ai cum să mă ajuți în cazul ăsta, Drăgane, să le fac! Să nu mă mai numească ei Cimpoieșu’, mamă! Cimpoieșul își umflă pieptul cu un aer dacă... încărcat de orgoliu, se înfofoli ca un păun, după care Pe Mihai Soțu îl apucă pentru prima oară râsul, și îl contrazise: își flutura cu negație degetul: – Ia să auzim de asta, uimește-mă! – Nu au nimic de-a face cu toate astea, săracii, Mihai Soțu își dezlănțuia cu greu zgârcenia le-am cerut doar un pahar cu apă rece, l-am băut, și graiului, urmărind cu neliniște fiecare autobuz care m-a lăsat gâtul, am răgușit. Problema cea mare este oprea și părăsea stația de călători, ca abia apoi să că peste câteva zile ar fi trebuit să cânt în Traviata. grăiască: M-am dus la biroul directorului ca să îi explic – Știi că am fost plecat doisprezece ani din țară. problema. Am cântat pe marile scene ale Europei Centrale. Aș – Și? începu pe Cimpoieș să îl intereseze din ce fi stat și acum, dacă nu m-aș fi aflat la buza șanțului în ce mai mult situația. victimizării sociale. Soția mea a rămas cu bună – S-a lăsat urât de tot. Mi-a chemat șeful de știință gravidă, iar cei din teatrul însoritei țări de pe compartiment, maestrul de cor, regizorul de culise, și malul Adriaticii nu au știut să aprecieze lucrul ăsta, față de dânșii m-au făcut de toată ocara. confundând sacra pepinieră culturală cu un bar – Dar stai, mă, cum adică...— glasul voluminos striptease, așa că ne-au dat pe amândoi afară, la prevestea ivirea unor momente grave — voi nu aveți pachet, că nu aveau nevoie de oameni fericiți care voie să vă îmbolnăviți??! voiau să își întemeieze o familie, să le stea prin concedii medicale, ci aveau nevoie de oameni care – E puțin mai greu... Din cauza partidului și a să le muncească. Așa că adio roluri, public, înalt conducătorului iubit, artiștii fug peste hotare statut artistic, respect… a trebuit să mă întorc pe mâncând pământul, numai și numai ca să rămână pământurile natale, ale făgăduinței, să-mi iau în piept cât mai departe de sacrele noastre meleaguri, așa viața și să mă confrunt cu sărăcia lui Dumnezeu și-a cum am făcut și eu dealtfel — îi explica Cimpoieșului lu’ Maica Dommnului. Mi s-au șters cu buretele toți în parabole, uitând pe deplin de gradul lui de anii petrecuți acolo, a trebuit să o iau cu totul de la inteligență. început, și crede-mă că e mult mai greu pe la noi – Păi și care-i neajunsul la toate astea? Să dea decât pe dincolo, trezești suspiciuni, toți au impresia Dumnezeu să plece cu toții, și să nu se mai întoarcă. că te-ai întors din străinătățuri cu aere de zeu, deși Să-i lovească necruțător puterea banului, să-i nu faci deloc strădanii ca să le demonstrezi lucrul încovoaie, să câștige de o sută de ori mai mult decât ăsta, și m-au încredințat, ca să îmi fie cu învățătură aici. Crede-mă că aș fi plecat și eu, dar... — dădu din de minte, și nu care cumva să uit lucrul ăsta, că aici palmă a lehamite — dacă nu aș fi fost numit pe județ soarele se învârte în jurul teatrelor, și nu teatrele în șeful galeriei Câinilor Negri — și zicând acestea ochii jurul soarelui… Cimpoieșului scăpărau de mândrie — m-aș fi Se lăsă tăcerea, sporadic deranjată de tramvaiul cărăbănit și eu demult!... TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Se opri ca să se uite după ce anume tot scruta psihologice!... Mihai. Văzu un ultim troleu, aproape gol, ce își Pe Cimpoieș îl apucară aceeași draci, cu un vădit fereca ușile și se îndrepta spre capătul de linie. semn de ofuscare. Pentru un scurt timp îl abandonă – Păi, și atunci vă înlocuiți, ce boala faceți? pe Mihai cât colo, și se deplasa fără niciun scop, și aștepta Cimpoieșul lămurirea. către nicio direcție. Arse un pumn în primul obiect pe – He, he... — râse a comicăreală. Nu le convine... care îl întâlni în cale, în cutia metalică, de culoare Decât să cheme vreun gast de la trei sute de galbenă, înjurând indirect în acest fel serviciile kilometri depărtare și să îl plătească cvatriplu, mai poștale. bine preferă să mă acuze de sabotarea spectacolelor, și crede-mă, nu am niciun suport, niciun ajutor, lucrez într-o instituție fără sindicat, fără regulamente de ordine interioră, pfoai de capul meu... M-a amenințat că mă mută din oraș cu tot cu familie!

– Bă, să mor eu, să îmi facă una ca asta, să se comporte în halu’ ăsta cu Mihăiță al meu, păi vin la ea și îi arunc în aer birou’, ți-o fac șomeră, să moară mama!

– Așa ceva nu se poate... Să-mi facă ei una ca asta... Mă oftic, să moară mama, să nu mă numesc eu Cimpoieșu, dacă te mint! După acest jurământ ferm, se învârtea dezorientat, dorind să își dezvăluie indignarea cuiva anume, însă nu reuși încă să și-o dezvăluie nimănui, mulțumindu-se să își îndrepte chipul spre prietenul pe care nu și-l mai văzuse cu anii, și să îi asculte mai departe păsul.

scurtez gâtu’!... brava Cimpoieșul.

Mihai râdea pe sub mustață. Îl scruta pe sub sprâncene pe cel căruia îi aduse pentru prima dată Drăgan îi întoarse spatele și, de necaz, își trase în acea zi nefastă zâmbetul pe chip. în frunte o pălmoacă atât de răsunătoare, de – Și ce ți-a mai zis, mă, Mihai? Că mă duc la ea aproape că și-o frânse. și-i fac birou’ praf. Să vezi ce pumn îi trag, de-i – Mi-a zis să trag de meseria mea și cu dinții. Ar avea ei nevoie de șoferi de carieră internațională pe autocamioane, dar pentru asta am nevoie de niște cursuri. M-a mai atenționat că voi lipsi de acasă cu săptămânile — ceea ce mi-ar fi convenit de minune — dar vezi tu care-i problema, până îmi iau brevetele îmi trec nervii și dracii pe pămpălăul ăla al meu de – Înțelegi tu, Cimpoieșule, întotdeauna pe unde director, și rămân mai mult ca sigur pe marea scenă m-am peregrinat, am fost un adevărat exemplu de muncă și seriozitate pentru toți colegii, am primit laude, recunoștințe, m-am întors în țară cu recomandare de la ministrul culturii, și uite ce pățesc aici, m-au băgat ăștia în concluzii pripite, în acuz de lene, de puturoșenie, de sabotare a bunurilor demersuri ale instituției... Dintr-o dată chipul lui Mihai Soțu luă schimonoseala unui suferind de ulcere și gastrite: – De lehamite și greață, am ieșit din teatru în plin toi al repetițiilor, și m-am dus direct la Oficiul Forțelor de Muncă. Duduia de la ghișeu m-a primit ca pe un zeu. Așa se uita la mine, cu niște ochi atât de sinceri, de ziceai că vede un extraterestru. Mi-a explicat așa, cu o față de-a dreptul senilă, cât de mult apreciază ea teatrul, că mă știe de la spectacolele de operă în care am jucat până acum și de prin interviurile date pe la televizor, că am o viață de stârnit invidie, mai că nu mi-a zis că-i de huzur, că îmi venea să o trimit de urgență în proveniența de origine, și mai că nu mi-a început să-mi plângă atunci când i-am solicitat cu un ton răstit, controlat cu greu de rafalele de mânie, să îmi caute pe loc un post de șofer, de curieriat internațional dacă se poate. M-a întrebat așa, cu un chip senin, zâmbitor, de sectantă, de martoră a lui Iehova, chiar mi-a luat mâinile într-ale sale: „Cum se poate așa ceva? Împrieteniți-vă cu urcușurile și coborâșurile dumneavoastră!” I-am zis: „Haide doamnă, mă luați acum cu consilieri

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mult mai bine să te lași de bunăvoie în forța valurilor ei. Pentru o secundă, Drăgan Cimpoieșu vru să își întindă brațul a despărțire, însă se răzgândi subit: – Mihăiță, mamă, nu te-am întrebat, ești cam departe de casă, ia zi-mi, de unde vii?

din provincie...

– De la teatru. Am avut nevoie de două ore de reculegere ca să îmi golesc din cap gândurile care îmi dădeau năvală.

Drăgan rămase visător. Țintea adânc văzduhul, și Chipul Cimpoieșului se înnegri, iar corpul aștepta ca răspunsurile să îi vină de acolo. mătăhălos al acestuia se chirci de indignare: – Păi așa să și faci! îi răspunse cu o voce cam – Adică... ai străbătut pe jos mai mult de trei gâtuită. Dă-le dracului de camioane, că m-am săturat sferturi din oraș?! și eu de ele. Le repar de mă apucă zbâții. Noroc cu Tăcerea lui Mihai îi confirma presupunerile. galeria, cu Câinii Negri, că altfel înnebuneam și mai Cimpoieșul îi întoarse a necaz spatele, își trânti tare decât am făcut-o până acum. pălmoacele în cap, de parcă tot cerul i-ar fi căzut Brusc, chipul matahalei se lumină în peste creștet. semiobscuritatea serii. Cu o mică întârziere, – Moaaa — se exterioriza a disperare — să-mi depărtările văzduhului îi trimiteau răspunsul. Cu facă ei una ca asta, să-l pună pe cel mai stimat artist aceleași mișcări, necoordonate, de titirez care își al meu, că pe altu’ nici că-l cunosc, să se deplaseze termina rotațiile, Cimpoieșul își schimba isterizat pe jos ca pe ultimu’ târtan?!! Dă-o dracului de treabă! direcțiile, căutând să i se descarce sufletește cuiva exclamă încet, ca pentru el însuși, ca pentru sufletul anume. sensibil care îi chinuia capul mătăhălos. Dă-o – Moaaa, moaaa, să vezi ce-i fac pămpălăului, să dracului de treabă, băăă!!! se puse pe răcnit, și vezi ce idee mi-a venit!! urletul care îi evada din plămâni îi dirija pumnii ce se Găsi și persoana căreia să i se descarce porniseră pe lovit cutia poștală, care scotea mugete sufletește. Când trecu pe lângă el, trase un pumn în de indignare, rămânând turtită și neputincioasă la pașnica cutie poștală, de sperie biata bătrână ghioagele ofuscatului. întârziată de pe la cumpărături sau de pe la vreo Secu se simțea oarecum stingherit de prietenul rudă. În graba cu care își accelerase pașii, bătrâna care i se întoarse din adâncurile amintirilor sale și, nu se mai încumetă să și-i înfrâneze și să își culeagă întovărășit de un zâmbet schițat cu exagerare, sincer mărul care îi sărise din plasă și se despărțise doar pe jumătate, se pregătea definitiv de despărțire, sprinten de celelalte. pe când Cimpoieșu, era preocupat de ceva anume, – Păi îi omor, mă, îi spintec, îi nimicesc, să nu mă scrutând cu niște ochi pătrunzători depărtarea mai numesc eu Cimpoieșu’ dacă te mint! Să-mi facă orizontului. ei una ca asta prietenului meu... – Stai puțin, Mihai! Atât ideile care îi bubuiau în cap, cât și boarea Își ridică brațul de-asupra capului, și pocni din răcoroasă a serii ce se așeza peste oraș, păreau să degete, așa cum era obișnuit să facă atunci când îl lniștească. Își prinse apoi ca îmbărbătare prietenul sesiza vreo ignoranță sau întârziere din partea de umeri: chelnerului: 24

– Ia zi-mi tu mie, care ți-e următoru’ tău spectacol? Nu îl surprindea întrebarea, sau se străduia să o trateze cu importanță, de îi răspunse atât de repede:

– Taxi!!! Autoturismul Tico frână cu scrâșnete nărăvașe.

– Mihai — i se adresă coordial, ca și cum, în acea seară, acelea i-ar fi fost ultimele cuvinte — e târziu, – Nabucco. Uite, e chiar acolo un afiș!... mai ai încă vreo patru stații de autobuz de făcut pe Decizia finală a Cimpoieșului veni la fel de jos până când ajungi acasă. Țin morțiș să te văd repede: ajuns cu bine până acolo... – Pentru prima dată în lunga lor viață, băieții mei Îl prinse de cot, poftindu-l cu amabalitate către se vor delecta cu teatru, cu muzică bună, de calitate. minusculul autovehicul de culoare galbenă, însă Dar o vom face în felu’ nostru!... Soțu i se opuse cu hotărâre: Mihai Soțu scoase niște schimonoseli mai – Cimpoieșule, îți apreciez sincerele demonstrații puternice decât zâmbetul, ce băteau în râsete. Oare de amabilitate, dar eu sunt artist bugetar român, la Cimpoieșul îi era forța divină ieșită în cale ca să îl boală. Dacă aș fi avut bani, mi-aș fi găsit momentele binedispună, să îl însenineze?! Lăsă această de reculegere ca să îmi alung gândurile din cap în ciudățenie la voia sorții, căci uneori considera că era TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taxi, e simplu, nu? Cimpoieșu se ofensă. Își împlântă mâinile în șolduri și îl scrută cu ofuscare. După câte momente îi spuse, cu un timbru gros și vitejesc al vocii:

posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale, ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu care stătea la taclale:

– Iar eu sunt doar un mecanic auto, care nu se lasă călcat în picioare nici de cea mai a dracului formațiune evazionistă a unei națiuni: statu’! O să vadă ei TVA... ciuciu de la mine. Hai, Mihai, hai la – Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului taxi — îi reprinse cu bruschețe, însă și cu o doză meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez proporțională de amabilitate brațul — n-aș vrea să eu!!!... mă superi! Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și Experiența vieții și intuiția nevăzută îl sfătuiră să i norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în se supună, căci știa că nu ar fi avut șanse să i se subtilizeze prin intermediul unor scuze ieftine, iar teatru, însă cel mai bine de acest lucru își dădeau Cimpoieșul, continua să îi acorde importanță, îi seama hostesele, observând față de serile obișnuite deschise el însuși portiera din față, din partea înfățișări noi, cu comportamente sau personalități dreaptă, o închise apoi cu blândețe, îi făcu pe urmă diferite. Față de grupul țintă — onorabilul public care un semn insistent cu palma în dreptul ferestrei îi frecventa de atâția ani sălile, transmițând de-a semideschise, atenționându-l că va prelua el toate lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și grijle. Vânjosul ocoli prin față taxiul care își pusese tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu motorul în funcțiune, și i se adresă șoferului prin vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu fereastra în totalitate deschisă: carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale – Domnu’, vă rog să îl transportați pe cel mai bun diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști prieten al meu pe care nu l-am mai văzut de doișpe străini sau autohtoni iubitori ai artei — hostesele ani, mare artist al teatrului „Muzicant”, până pe Aleea observau cu o oarecare undă de mirare Brazilor număru’ nouă! revoluționarea unei părți bune din public, mai Taximetristul fu destul de vigilent ca să nu despăturească bancnotele mototolite, ca nu cumva să își facă darnicul plătitor să se răzgândească, ci le îndesă la repezeală în torpedoul ordonat al mașinii. – Îmi face o mare onoare! se grăbi să îl asigure fericitul șofer. – Și încă ceva — îl opri Drăgan pe conducător din demarajul aflat în fază incipientă — să nu cumva să îmi zgâlțâiți prietenul, să îl șifonați în vreun chip, să îl rostogoliți prin taxiu, sau să îl dați cu capu’ de parbriz! Să îl conduceți cu atenție, auziți?... Că e sub protectoratu’ lumii interlope! Mihăiță, mamă — se întoarse către Secu — dacă te zguduie nea taximetriu’ doar un pic, dă un bip, da?... și rezolv eu totu’!

– N-o să-l zgudui — râse taximetristul — băieții ăștia protejați de lumea interlopă mi-au fost întotdeauna clienți importanți, darnici, cu bani, ce dracu... Autovehicolul porni lin, și i se îndepărta întocmai unei năluce. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl scrutau prin retrovizorul semiîntunecat. Îl vedeau cum cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative: „NABUCCO”, al impozantului teatru. Îl mai vedeau pe urmă cu se pornea din loc cu pași isterici, schimbându-și brusc și fără vreo coordonare direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul capului, cu o așa putere, de risca să se autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

să se conformeze fișei postului, care le indica cu o exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz de nevoie indicatul numărului rândului și a poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul situației, le erau supraîncărcate cu popcorn.

mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile sus și cu mândrie pe covorul roșu, festiv, al sacrei instituții culturale. Se străduiau să pară sobrii, și totuși din această demnă sobrietate le emanau Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele ar fi făcut lucrul acesta, căci se considerau ultimele persoane care ademeneau publicul înăuntru. ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete Și această nedumerire a bietelor domnișoare, studente, colaboratore, care își plăteau cu greu obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul accentua și mai tare observând ținutele festive ale anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică. Îi marame de culori țipătoare, din care predomina roșul lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri, parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți combinate în culori roșii și negre, ori până la decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă nuanțele cele mai pițigăiate, pantaloni lungi, sau traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din în foaier. urmă se terminau cu adidași, cu ghete, cu pantofi cu Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul ciucurei înflorați la cei mai fițoși dintre dânșii, ori la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de sandale. grup îi făcură de urgență să revină la bunele Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se chinezi. Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care cele mai bune scaune ale sălii, desemnate deunăzi erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins jurnaliștilor, consilierilor și altor elite înalte. Înaintau oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex cu piepturile răsfirate, cu siguranță și mândrie, iar sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete... puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea Ochii până mai adineaori nevigilenți — căci în tot majoritate a grupului nu mai călcase până atunci întrdecursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea un lăcaș atât de sacru.

multă vigilență — ale angajatelor de la intrare, depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, și dădeau pe dinafară de mândrie, strângeau în pumnii lor imenși firave sau gigantice vuvuzele. Singurele intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare căre străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti cu o doză înjumătățită de politețe să poftească înăuntru.

Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare.

Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci prea mult șalele i se obișnuiseră cu cele confecționate din plastic, un tinerel temerar își scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din public, indecenți costumați ca să frecventeze pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul salivei frizurile și se apucară să flirteze cu melomanele studente pe care le aveau în preajmă.

Când le întoarseră din curiozitate ca să citească locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita apogeului, căci fioroșii vizitatori nu aveau cele mai ieftine bilete, cele vizate la balcon, pe margini, unele din cele mai dezavantajoase locuri, ci cele mai scumpe, pe rândurile jumătății din față, așa că domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de comenteze nimic împotriva acestei salutare elite, ci însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea primordială din care emanau pildele principiilor de etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică, atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat din abundență cu două ace de păr lunguiețe, împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra ghișeului funcționarei care întârzie să apară. Cu bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu delicatețe și timiditate:

mărind tuturor porția nerăbdării. Hostesele călcau parcă pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară să își mai isterizeze acordările, ușile care dădeau către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar ultimii spectatori întârziați se grăbeau din răsputeri să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele verzi, inscripționate cu cuvântul... – ...”Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei, însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de urgență extazul din avânt.

– Ce dracu — îl dojenea șeful — suntem aici întrun loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în – Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’ ale literaturii! mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate Se mai distingeau doar foșnetele celor care se de galerie! propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tușet izolat impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând și, câteo sămânță spartă între dinții vreunui cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea pe reală, încetară cu orice preocupare... rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia, va urma... doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar frumos, și ocheada acesteia le trimitea atât dezaprobarea, cât și dezinteresul. Semințele începură să se spargă în danturile neîngrijite a celor din ciudatul grup, cu sunete de pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile pe jos: – Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasăți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu ești la grajduri, ce dracu! Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de respect maxim, și le dosiră în jgheburile buzunarelor, complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și fastuoase care predomina sala maestrală a teatrului, iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu neîndemânare, suflau peste dânsele cu precauție, și și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se comporte în societate. Se agitară cu mult celorlalți când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se impunea cu mai multă promptitudine și liniștea,

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mă privescă în ochi. Am făcut toate aranjamentele necesare (taxe, personal, etc!) pentru o sută de ani, cum ți-am promis!

Aurel Conţu

Pagini de jurnal (IV) Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capătul piațetei, coboară Voquin, îmbrăcat într-un costum elegant Armani, blemarin, și-mi face semne cu mâna. Ne îmbrățișăm prietenește sub privirile curioase ale lui Coulbert, care abia așteaptă să fie prezentat.

Reims este un orășel de provincie pitoresc (rămas parcă în urma timpului!), dominat de turnurile Catedralei Notre Dame de Reims, locul preferat de încoronare al regilor Franței, care nu-mi displace deloc. Aproape toate clădirile sunt construite din piatră, au ferestre largi, generoase, decorate cu vitralii frumos colorate. Château noir seamănă cu o mică fortăreață medievală, înconjurată de ziduri înalte și groase, de culoare neagră, ca și castelul, de altfel (de unde și denumirea, probabil!), concepută să adăpostească o familie, nicidecum o armată, cum îmi trecuse mie prin minte. În față ne așteptă vreo zece persoane, femei și bărbați, îmbrăcate în costume de epocă. – Cine sunt oamenii aceștia? îl întreb.

– Majordomul și tot personalul lui. Castelul are – Încântat! se formalizează el repede. De ce am vreo cincisprezece camere, saloane, dependințe și o senzația că v-am mai văzut undeva? mică fermă, de care trebuie să se îngrijească cineva. – Poate mă asociați cu altcineva, fandează I-am ales personal! Voquin, fiindcă n-am avut plăcerea să vă cunosc – Locuiesc în castel? până acum! Treci pe la mine sau mergem direct la – Da, au ceea ce francezii numesc „les Reims? mă întreabă, depărtându-se de Coulbert. domestiques”. Nu se cade ca servitorii să stea la un – Cum crezi! loc cu stăpânii!

– Igrid iese mâine din spital, așa că propun să – Iată-mă și stăpân! mergem la Reims! O jumătate de oră de mers. – Propietatea e pe numele tău, majordomul îți va Ne luăm rămas bun de la Coulbert și urcăm în înmâna de îndată actele, contractele cu furnizorii și mașină. Ne deplasăm greoi prin traficul de coșmar tot ce doreșri! Deja ești stăpân! din centru, dar Voquin pare obișnuit cu asemenea Generozitatea lui mi s-a părut dintodeauna lucruri. suspectă. – Cum ai călătorit? – Poți să-mi spui ce-am făcut ca să merit toate – Bine, mulțumesc. În orice caz, mai bine decât acestea? îl întreb direct, știind că n-am să mai am cu „Princess”! prea curând ocazia să-l întreb. Zâmbește. – N-am avut niciodată un prieten adevărat, îmi – Nu-i duci dorul? răspunde spontan, de parcă s-ar fi așteptat, iar tu îmi ești cel mai bun și apropiat prieten! De asta! – Ca să fiu sincer, nu.

Majordomul, în frac, cu mănuși albe, țeapăn ca – Eu abia aștept să plec. Am rezervat deja trei un englez, îmi deschide cu un gest afectat portiera bilete pentru august! – Trei? exclam. Doar nu te gândești să-l iei și pe de la mașină. – Bine ați venit, sir! cel mic? Vreau să-i întind mâna, dar Voquin mă oprește. – Dacă merge Ingrid, merge și el. Al treilea era pentru tine! – Nu se dă niciodată mâna cu majordomul! Voquin mă surprinde din nou. – Nu-ți promit nimic.

- Un castel? Nu-mi permit așa ceva, crede-mă! De unde naiba atâția bani?

Acesta îmi prezintă și restul personalului: bucătăreasa, ospătăresele, șoferul, grădinarul și intendentul, apoi mă invită să intru. Livingul imens, cu pereți de 4-5 metri înălțime și tavanul din grinzi, degajă o senzație ciudată de monumentalitate, de solemnitate, ferestrele decorate cu draperii duble, în diverse culori, sunt de-a dreptul încântătoare, covoarele cu figuri geometrice și motive rustice, mobilierul de secol XVIII, tapițăriile viu colorate, mi se par desprinse din vis. Voquin, care mă însoțise în vizita de acomodare, se pregătește de plecare.

– N-ai de plătit nimic, mă liniștește el, ocolind să

– Mâine trec cu Ingrid să te vedem! îmi strigă de

– Sper să-ți placă Château noir! vorba. Nu-i ca la Paris, dar e la fel de istorie. A fost reședința celebrei Diane amanta regelui Henric II, dacă ai auzit undeva! Mă uit la el intrigat.

schimbă el încărcat de de Poitiers, sau citit pe

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

la volanul mașinii. Odihnă plăcută! Majordomul mă ia imediat în primire.

care semnează : Adélaïde de Orléans. – N-o cunosc! zic și-i înapoiez invitația.

– Îmi puteți spune David, sir! Numele meu este – Tocmai de asta vă cheamă, sir, îmi explică David Carter. Dvid. Să vă cunoașteți! E vecina dvs! – O.K. – Doriți să vă conduc în biroul dvs. de lucru, sir? – Am și așa ceva? – E la câțiva pași.

Îmi amintesc castelul alb din partea de sud a propietății. – Daaa! Și ce mă sfătuiești?

– Eu cred că ar trebui să vă duceți. Veți fi surprins. Este nepoata fostei prințese Adélaïde de Îl urmez în liniște într-o încăpere la fel de Orléans. impresionată ca și celelalte, dotată cu tot ce trebuie – Aceasta este eticheta? unui scriitor. David se retrage cu spatele, păstrând un aer ceremonios, plin de respect și demnitate, nu – Între vecini buni se fac asemenea vizite de înainte de a mai adăuga o informație. curtoazie! Nu-i nimic special! Cum este aprope ora precizată de prințesă, îl rog pe David să mă conducă – Masa se servește la douăsprezece fix! la locul cu pricina. Acesta scoate dintr-un garaj, despre care n-am habar, un Mercedes negru, foarte Pagini de jurnal (V) lung, și mă invită înăuntru. – Este mașina dv. de protocol! mă informează el, Sala de mese este cu adevărat impresionantă. văzând nedumerirea de pe fața mea. Ferestrele din cele patru părți ale încăperii, acoperite de perdele portocalii, curg până aproape la nivelul – Nu puteam merge pe jos? pardoselii, creând o admosferă caldă, familială. – Ba da, dar face impresie proastă! Masa, întinsă dintr-un capăt în altul, acoperită cu o față de masă albă, brodată, geme sub greutatea Fragmente din romanul în lucru, Drumul apelor porțelanurilor, tacâmurilor din argint, paharelor de cristal, vazelor orientale, pline cu flori, deși iau masa singur. David Carter își arată experiența de fost majordon, împingând rafinamentul la nivel de artă. – Poți să-mi spui și mie de ce ai pregătit o masă pentru o sută de persoane? îl întreb. Nu-mi amintesc să fi invitat pe cineva! – Protocolul, sir! Invitații nici nu contează! – Dar asta înseamnă pagubă! Să știi că nu mai admit asta! – Prea bine, sir! De mâine pregătim per capita. Aveți obiecții în privința meniului? – Nu, rămâne la latitudinea ta. – Am înțeles, sir. Dar ceaiul? Cum preferați ceaiul? – Prefer să fie cafea! Și nu neapărat la ora cinci! – La ora cinci este aproape obligatoriu, monsieur!

– Poate să fie și la ora cinci, dacă așa vrei tu, mai adaugă însă o ceașcă înainte de micul dejun, alta înainte de prânz și alta înainte de cină! Și fără ceai! – O.K. sir! Doriți să vedeți actele? – Neapărat. Poți să mi le aduceți chiar acum! Castelul îmi era donat cu titlu gratuit, pe viață, întreținerea revenea pe toată durata donației fostului titular, adică lui Voquin, incluzând obligațiile fiscale, utilitățile, întreținerea, aprovizionarea și personalul. Actul trebuia doar semnat, ceea ce și fac, restul căzând în sarcina lui David, care primise instrucțiunile necesare. – Mai este și aceasta, sir! Este o invitație în limba franceză de la o prințesa, anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

noi, panicat să nu fi pățit vreo fată ceva. Rânjind diabolic mă afund în apă și încep să înot subacvatic îndepărtându-mă cât mai mult de locul cu pricina. Ies de sub apă în spatele a două matroane care dizlocau echivalentul de apă al unei cisterne și iscodesc pe de după caschetele cu delfini roz pe care le aveau pe cap. Romică, înconjurat, se apără deznădăjduit, tot dând din mâini și ridicând umerii.

Mihail Toma Zbor de noapte

Îmi frec mâinile, prima etapă a acțiunii a decurs ireproșabil.

O iau, pâș, pâș și mă duc la bufetul încropit chiar Afară s-a înnoptat și plouă. Stropii de ploaie care lângă casa de bilete de la intrarea pe plajă, mă se preling pe geam îmi par, acum în amurg, lacrimi: scocior în buzunarul de la slip, și scot o bancnotă „De nu ai venit? De ce nu ai mai venit?! Eu te udă de 10 lei: aștept, ca la început.” − Patru înghețate, vă rog. Afară se încălzise binișor, mirosea a vacanță de Când mă vede, Romică se ridică cu o privire vară, și mă strigă maică-mea să vin la telefon. cruntă vrând a-mi pune pielea pe băț. Îi pun eu, mai − Hai la Putna! repede, înghețata în mână și trec la a doua etapă: − Mergem, Romică! Ne găsim la Autogară? − Hai după mine, nu sta ca un momârlan. Pe Romeo Cristian Tăbăcaru îl cunoscusem Două din fete pe un ceașaf, întinse pe burtică. Mă frecventând Casa Pionierilor la Clubul de Electronică așez, cu nesimțire, între ele și, când astea se întorc și ne-am împrietenit repede, cu atât mai mult cu cât furioase, le întind înghețata: avea acasă un garaj mare, numai al lui, pe care-l − Romică a vrut să-și ceară scuze, pentru mai transformase în atelier și sală de sport, căci Romică devreme... se îngrijea și de aspectul lui fizic. Făcea box, la Încolțit, fără replică, se așează și el, în dos, cu Clubul Voința și, inerent, m-a cărat și pe mine. Eu, puturos din fire, nu prea mă țineam de programul de slipul încă umed, în nisipul de lângă noi și mușcă din forță, compensând în ring prin agresivitate, de unde înghețată. am și primit eticheta din partea antrenorului: brânză − Hai să vă recit ultima mea poezie, le privesc bună în burduf de câine. languros pe fete, și Romică dă ochii peste cap. La Putna, lume puhoi. Găsim cu greu un petic de Poezia se pare că le-a plăcut căci fetele încep să pământ pe care să întindem cearșaful și, după ce se dezmorțească. Mai facem o îmbăiere în care eu o lenevim până ce ne-am pârpălit, ca la rotisor, sub învăț pe Camelia cum să facă pluta, iar Romică soarele de iunie, ne repezim în apă. explicându-i, doct, celeilalte fete, al cărui nume nu mi Acuma... el la semi mijlocie, eu muscă; el solid, s-a lipit de hard, cum se face polarizarea unui pătrățos; eu ca tras prin inel, el cu strungăreață și tranzistor bipolar. ochi verzi, eu cu nasul mare, rupt la box, și incisivii O las pe fătucă să se scufunde, ies din apă, și-l ușor trași în față de la un deget supt pe post de trag deoparte pe Romică: biberon, dar... el, timid și serios, eu cu papagal și − Mă! Lasă-i dracu' tranzistori că se bolunzește mereu pus pe șotii. fata! Bag-o în apă, pipăie-o și tu pe-o țâță, bagă-i Ochisem, de când am venit, grupul de fete care mîna la merinos, ce dracu! La ce-am venit aici? zburdau în apă și încep al dirija pe Romică înspre − Eu am venit să mă bronzez! declară infantil ele. Romică. − Ia, fă palmele căuș, îi zic. Nevinovat, ăsta se − Ba am venit la agățat gagici, îi tai macaroana. conformează. Treci la arbeit!

Îmi bag laba piciorului drept în treapta făcută de Le-am mai zis vreo două poezii și treaba nu mâinile lui, îmi iau avânt și sar. avansa deloc. Camelia mea după ce a înghițit un kil Pic pe spinare exact între fete, cu un plescăit de apă, pipăită și gâdilată peste tot, nu dădea semne formidabil, și creez un mic tsunami care a măturat tot de mai bună purtare, iar fătuca lui Romică ajunsese în calea lui. deja la E=MC2 și privea disperată în jur. Mă salt din apă cu spinarea roșie, dar mîndru Fetele spun că sunt așteptate acasă, că s-a făcut nevoie mare de ispravă, și sunt luat imediat în ora mesei și... le conducem stoici. primire de o gașcă de fete murate și nervoase. − Nu pe-aici îi drumul... emite Romică și eu îi − N-a fost ideea mea, Romică, prietenul meu, îl trag, scurt, una la geoale. indic pe nevinovatul nefericit care tocmai venea spre − Aici stau eu, se uită Camelia, lung, spre mine.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

O casă cochetă pe poarta căreia iese, dând galeș țâșnește prin toți porii. din coadă, un dulău flocos. Mai încerc odată de data asta un ritm: ta, ta, − Cuminte, Leu! Sunt prieteni! ta...ta! ta, ta! Întind mâna cu dosu-n sus, Leu o amușinează Înăuntru se simte foială, geamul pârâie cu un conștiincios și, declarându-se mulțumit, mă lasă să-l zgomot înfiorător de vopsele rupte, și un chip scarchim pe de după urechi. adormit apare: − Tu?! − Acolo, la geamul ăla, e camera mea, îmi șoptește fătuca. Patul ei e ca un puf în care o cufund. N-o văd, dar − La noapte am să vin la tine, șoptesc la rândul o simt și buzele mele, lacome, o sărută pe buze, pe meu, și-i văd sclipirea din privire. gât, coboară spre sâni și le soarbe aroma, ea geme, Bătrâna Skoda uruie, din lagăre neunse, iar eu insist coborând și mai jos cu palmele ei balansând din groapă-n groapă, spre drumul național frământându-mi părul... În brațe o strâng, adânc o care ne va scoate la Focșani, dar eu nu simt nimic, pătrund. Gâfâi încet, iar ea preia controlul: nici lumea care, îngrămădită până la refuz, se agită în tot felul de invective, nici răspunsul, excedat, al − Cum ai venit? Cum de n-a sărit Leu pe tine, ce șoferului, nici chiar pe Romică care mă tot bâzâie c-o facem acum? întrebare. − E doar trei de noapte, și-i singurul fapt care Tot sufletul meu e concentrat pe doi ochi căprui și contează, iubirea mea. buzele care-mi șoptesc: „Aici stau eu... și te aștept!” La vreo câteva săptămâni: E unu noaptea. Blocul a adormit. Ca o fantomă − Caterină, vezi că plec cu Mihai la Service, cred mă strecor în sufragerie. Vitrina cu porțelanuri, că am un por la rezervor... caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie. Mă strecor ca o fantomă. Vitrina cu porțelanuri, Deschid, cu mii de precauții, geamul din camera caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la mea, îl încalec și pășesc pe copertina de la intrarea Dacie... Caseta-i goală. în bloc. Balconul vecinului de la scara doi, grilajul Se aprinde lumina: celui de la parter, sunt jos și încerc să-mi liniștesc inima care-mi bate, surd, în piept. − Ia să-mi zici tu mie, pe unde te tot frăsui Mașina lui tata e tot acolo, în parcare, deschid portiera și mă așez la volan. Una e să conduci o mașină pe câteva drumuri de țară, alta e să... zgomotul făcut de pornirea motorului mi se pare infernal și deja îmi pare că toată lumea a ieșit la geamuri arătându-mă cu mâna. Mușc din buză: „Nu fi idiot!” Îmi pun pălăria de pai, a lui taică-meu, în cap, și, cu speranța că milițienii s-au dus pe la casele lor, intru pe bulevard. La o intersecție, unul rătăcit, care avea deja un pește-n plasă. Trec agale și ridic pălăria așa cum lam văzut făcând pe taică-meu.

GPS-ul intern mă duce exact în fața porții, trag mașina mai în spate, să nu bată la ochi, și mă apropii de gard: − Hău! Se aude un lătrat gros și somnoros. − Sunt eu, Leu! Șoptesc și-i întind mâna printre uluce. Ăsta amușinează și mi-o linge, iar eu nu aștept și sar pârleazul. Îl mai mângăi un pic pe sub falcă și, cu el la picior ajung la fereastră: ciocănesc ușor. Nici o mișcare De-odată mă ia cu transpirații: „Dacă fătuca și bătut joc de tine și iese mă-sa, sau mai rău, taică-su...” Nimic. Leu se gudură la piciorul meu cerând atenție, probabil simțind valul de adrenalină care-mi anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu Condamnare 24

noaptea? − Păi... eu, încep cam abrupt. − Mai încet, că se scoală maică-ta și ne-am ratat amândoi! Se scarpină încet pe chelia incipientă, de după mărturisirea mea aproape incoerentă. − Dobitoc nu ești, declară umblând la vitrina cu băuturi. Scoate sticla de Jack Daniel's, mândria lui, și două păhăruțe. Toarnă atent și-mi înmână unul din pahare. Bea! Mă privește pe deasupra paharului: − Da' tâmpit ești! − Cum, mă, continuă fixându-mă pe deasupra paharului, să iei mașina și să te duci la dracu-n praznic? Asta-i una! Dar dacă apărea taică-su și te prindea pe felie, tâmpitule!? Conducere fără permis, una la mână, violare de domiciliu, a doua la mână, act sexual cu o minoră, a treia la mână, școala de corecție te mănâncă și, după ce ieși, la majorat, te mai judecă odată... Ți-ai futut norocul și viitorul, că te-a mâncat între craci! Se face o liniște de s-a auzit cum trage unul apa la etajul trei. Oftează: − Ce n-ai băgat-o și tu în niște tufe... și înainte să răspund, așa ca pe o revelație pe care, brusc a avuto: Mai știe cineva? − Nu! Cin' să mai știe? − Nu te-ai lăudat...? − Eu?!

− Mâine pleci la unchi-tu Alex, la Timișoara. Fă-ți bagajele, stai până la toamnă. O vară, la șaisprezece ani, e ca un secol, la șaizeci... Când am revenit acasă imaginea Cameliei era deja ștearsă, și bine acoperită de vina socială ce-mi mai bântuia insomniile. Apoi, ea s-a ascuns într-un hard din ce în ce mai aglomerat și prăfuit al unei vieți haotice, până azi când lacrimi curg pe geam și ochii ei mă cheamă. Mă scutur de frisonul care m-a cuprins: „La naiba, nu fi laș, măcar acum, în ultimul ceas!” Trec în hol, îmi trag hanoracul și ies în ploaie: − Vin! Vin la tine, șoptesc cu lacrimile ei pe buze. După jumătate de secol, mă întorc la tine!

Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu încăpățânare plasma imensă din salonul în care își petrecea zilele și se străduia să se refugieze psihic în vidul mintal, pe care îl crease cu ajutorul unor elaborate și complicate tehnici psihologice, dar disperarea și furia ucigașă care o mistuia necontenit îi zădărniceau eforturile și se vedea silită să asculte explicațiile ipocrite ale Ambrei, care pretindea că muta munții din loc pentru a-i procura un alt mijloc de comunicare. Nu putea suporta expresia aceea a surorii de vinovăție și stânjeneală, care îi schimonosea chipul într-un mod atât de evident. Transparența caracterului ei, cândva, într-un trecut îndepărtat, îi provoca doctoriței duioșie și ilaritate. Îi plăcea să o provoace și se amuza copios când o punea în situații penibile pe biata Ambra, incapabilă să mintă cum trebuie. Alungă din minte iritată amintirile care amenințau să îi străpungă învelișul de oțel al inimii și să îi pună în pericol gheața din suflet, care daca s-ar fi topit sub căldura sentimentelor, ar fi înghițito ca un torent dezlănțuit. – Se pare că nimic nu mai funcționează cum trebuie în țara asta, de când ai ieșit tu din sistemul medical, Ami! Toată lumea promite câte în lună șin stele, dar totul rămâne la stadiul de promisiune și nimeni nu își mai bate capul să miște din loc angrenajul asta infernal al birocrației! M-am săturat să tot alerg în dreapta și-n stânga, să sun oameni care se descotorosesc de responsabilități, trimițându-te de la un birou la altul, să mă rog și să mă umilesc la toți incompetenții! Am și eu viața mea, ce naiba! De ce nu vrei să accepți ajutorul celorlalți? Eu nu mai pot! Gata! Faci cum vrei! „Ce dracu pot să fac eu, idioato! urlă Amneris mut, înroșindu-se de furie. Nu vezi că depind total de tine, o incapabilă și o plângăcioasă patologică? Zii mai bine că îți convine de minune situația asta și că nu vei mișca un deget în realitate, pentru a mă scoate din muțenia asta blestemată! Nu vă convine să auziți că sunteți niște sclavi, proști și ipocriți și vreți să vă umpleți burțile și buzunarele cu agoniseala mea, fără să dați în greu! Așteptați să crăp mai repede, ca să vă îmbuibați cu tot ce TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vă rămâne! Voi crăpa când îmi va sosi ora, dar tu ai să faci cum vreau eu și îmi vei aduce instrumentul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să fie ultimul lucru pe care îl vei face în mizerabila ta viață!”

Maria se luptară să-i desprindă buza din capcana de fier a dinților, martirizându-i maxilarul și reușiră să-i strecoare între dinți suzeta specială care rezista eroic acelor mușcături necontrolate, dar o bucată de carne din buza zdrențuită atârna Ambra își continua lamentările, aprinzându-se dezolant între degetele Ambrei. tot mai mult și victimizându-se cu o voce stridentă, Tentativele lor disperate reușiră să o care o sotea din minți pe invalidă. De furie și stabilizeze până la urmă și paloarea mortală luase disperare, lacrimile acesteia țâșniră din ochii gri cu acum locul cenușiului, care cobora înapoi în irizări metalice, umilind-o și mai tare. Speră ca tenebrele lacome. Istovită, înfrântă și speriată, nimeni să nu i le observe, până va reuși să-și Amneris respira din nou cu profundă recunoștință. recompună masca impasibilă și dură, pe care o Lipsa aerului era tortura cea mai cumplită pe care arăta lumii pentru a-și mimetiza frica, durerea și viața o putuse inventa pentru ființa umană. O singurătatea. Reuși fără prea mult efort, mai ales experimentase de multe ori de-a lungul anilor de că cealaltă era prea preocupată de ea însăși, ca boală, dar de fiecare dată crezuse că va fi ultima. să mai observe reacțiile surorii. Amneris își înghiți De fiecare dată își aducea aminte cine era și o amarul și bâjbâi în zadar după firida ei secretă, dar vreme se comporta cum trebuie, dar tiranul din ea se pare că fusese repudiată și de acolo. se întorcea mereu. Îl accepta cu bucurie și Televizorul nu făcea nici el față debitului verbal al mândrie, îl invoca și se abandona lui cu voluptatea Ambrei iar Maria își astupă urechile sugestiv pe la puterii pe care i-o insufla. Era ego-ul ei și lipsa lui spatele acesteia, făcând o figură complice cu o înnebunea. Amneris, care n-o băgă în seamă. Oricât ar fi călcat-o soră-sa pe nervi, niciodată nu încuraja obrăznicia altora la adresa alor săi și o puse la punct pe Maria cu o privire severă și mai lungă ca de obicei. Toată puterea ei spirituală se reflecta în privirea-i hipnotică, tăioasă și fascinantă, cu care încă își mai putea domina supușii. Maria dispăru timorată în bucătăria minusculă unde își făcea de lucru cu branulele bolnavei, pe care le steriliza minuțios, nu atât din conștiinciozitate, cât pentru a se ține departe de privirile cârcotașe ale patronilor. „Hm! bombănea ea. Las-o să o tâmpească de cap! Așa îi trebuie, că prea e trufașă! Dacă îi arăți un pic de solidaritate și compasiune, imediat de trăsnește cu ochii aia de Meduză, care te transformă în stană de piatră! Mie chiar îmi era milă de ea!...”

Plânsul refulat îi provocă bolnavei o criză respiratorie violentă, ce puse în alarmă ventilatorul și pe cele două femei care se precipitară în ajutorul nefericitei. În timp ce Ambra o ventila mecanic, Maria o aspira de zor, nereușind să facă față valului de salivă care se revărsa din glandele scăpate de sub control și care o sufocau. Lacrimile îi obturau ochii injectați, chipul îi devenise cianotic iar maxilarele se încleștaseră prinzând între dinți buza inferioară din care curgea sângele negru, prelingându-se pe bărbie și pe piept. Ambra și anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Ionescu-Bucovu Rătăcirile lui Abel (fragment de roman)

Am plecat dimineaţa şi am găsit un prieten vechi, coleg de şcoală. Domnule, îi spun, eu merg la Căprioara, vreau să mă însor cu ea. Minţeam. Hai cu mine, zice, dar mai întâi să dăm pe la mine pe acasă să bem şi să mâncăm ceva. Casa lui era undeva la marginea satului, o casă mocănească cu pridvor, plin de muşcate, cu două încăperi şi o tindă. M-a recomandat părinţilor lui, nişte oameni de toată isprava. Ne-a pus masa, am mâncat, am băut, mi-a arătat gospodăria, acolo am văzut eu pentru prima dată roata olarului, erau olari şi făceau şi butoaie mari de rachiu.

Copilul meu, zise Tobit, rătăcirile omului pe

Cum să plecaţi aşa pe jos, îi zice tatăl lui, pune pământ vin de la femeie. Dragostea este boală. caii la brişcă, pune două rânduri de clopoţei, şi Femeia pe care tu zici că o iubeşti nu este alta două scoarţe pe băncile din spate, să ştie lumea decât o sperjură. Când plecam spre dimineaţă la din sat că se peţeşte o fată. Şi aşa a făcut dragul plug, ieşea de la ea un om care se ferea să-l văd. meu prieten. Puţin chercheliţi ne-am suit pe capră, Şi acel om se delecta în plăceri cu acea fiinţă. Ştiu eu în spate, el în faţă, mânând caii, şi am plecat că frumuseţea înşală. Şi ea este frumoasă foarte. spre casa Căprioarei care era cam la vreo cinci Toţi poftesc frumuseţea, dar puţini fac casă cu ea. khilometri de mers. Se uita lumea la noi ca la urs. Aşa că te învăţ şi pe tine, ca fiu al meu, să nu te Era joia, un fel de nuntă ţigănească, glumeau rătăceşti, luîndu-ţi mintea acea femeie. sătenii. Auzi că se mărită fata lui cutare! Eu, un fel Ştiu tată, îi răspunse Abel, dar lasă-mă pe mine de visător peste zări de nesomn, mă credeam un să mă lămuresc asupra adevărului. Stând sub donjuan în căutarea fericirii. Caii cu căruţa au dat aripa ta, niciodată nu voi fi eu. Nu este în mine un buzna în curtea Căprioarei, împingând cele două spirit de aventură, aşa cum zici tu. Voi pleca în porţi în lături. lume să caut ce n-am. Am ieşit de sub aripa ta şi Doamneee- iese Căprioara închinându-se- voi vreau să fiu liber. Ai grijă, fiule, îi răspunse Tobit, aţi înnebunit, aţi speriat satul, tata şi mama au că libertatea, dacă nu ştii să te foloseşti de ea, te rămas muţi când v-au văzut la poartă. Curte mică, duce la pieire. Cum să mă ducă la pieire? strânsă, toamna fluturau frunzele pe sus luate de Libertatea este cea mai frumoasă formă de un vânt puternic, casa în vârful unui deal cu o manifestare a spiritului. Ştiu ce este femeia. Delir cameră şi o tindă. Casă de rudari. Dar cu fată de îndoieli, văzduhul meu murea, mă ameţea, frumoasă de măritat. Iese întâi maică-sa cu un seara pe praf de lună, intram la ea în casă ca întrtârn în mână cu care mătura curtea, ce e cu voi, un templu. Şi mă întâmpina ea în toată goliciunea. zice, că fata asta e dată unui vecin, să se mărite Un corp de naiadă cu ţâţele coapte, cu buze de cu el. Pe ea o mai avem şi noi, că cealaltă a fugit vişină, cu picioare de sălbăticiune de pădure, cu cu un popă peste râu, în celălalt sat. Noi nu vă braţe de meduză, asta era ea. Avea nume de luăm fata cu sila, intervin eu, am iubit-o şi am venit pădure, o chema Căprioara. Ştia să mă farmece pe la ea. Dacă nu se poate, nu se poate. cu daruri pe care nu le simţi decât odată în viaţă. Căprioara îmi face cu ochiul. Colegul meu scoate Doamneee, fată, ce dracului am văzut eu la tine?brişca din curte şi pleacă. Luase clopoţeii de la cai o întrebam. Şi ea râdea şi închidea ochii pe buzele şi o zbughise pe drumul plin de praf. Dar hai fiule mele. Iubire, asta ai văzut, dacă tot acest farmec în casă, intervine, taică-său, să vorbim şi noi ca se cheamă aşa. Dar ştii ce, zice, ştiu că iubirea oamenii. De unde eşti tu, mă întreabă el curios, de adevărată nu există, ai mei vor să mă mărite. Am pe Vlaşca, îi răspund eu. Ştiu cunosc Vlaşca şi un peţitor acolo la mine în sat, ca să-l fac să mă Teleormanul cum îmi cunosc casa, am fost cu ceară mai repede în căsătorie, vino tu şi prefă-te târne, mături şi butoaie, altădată, mai demult, că mă ceri. Şi aşa am făcut. Era un sat de munte. mergeam cu poşircă, erau alte timpuri… TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Am urcat pe prispă, apoi am intrat în casă, o cameră mică căreia îi atingeam grinzile cu capul. Voiam să mă odihnesc puţin. Mă săturasem de hurducăitul căruţei prin praf, îi fac semn Căprioarei că vreau să rămân singur cu ea. Îmi dădeam seama că sunt ultimele clipe petrecute împreună. O priveam şi mi se părea mai frumoasă. Avea dreptate tata, că frumuseţea înşală. Când iubeşti o femeie frumoasă te ia apa, vezi altfel totul. Am scormonit în mine să văd ce-a mai rămas de capul meu, simţeau că sunt într-o beznă sufletească din care nu puteam ieşi. Stai singur- mi se adresează Căprioara - eu mă duc să fac ceva mâncare cu mama. Priveam pe fereastră. Se înserase. O lună sălbatecă ieşise de după dealuri şi-mi făcea cu

deschis fecioria şi mi-ai arătat cămaşa de noapte sângerie? Apoi când ai văzut că mă prind, ai zis că aşa păcăleşte o femeie un bărbat prostuţ care mai crede în virginitate. Privind căderea galbenelor frunze, încerc tristeţea care m-a cuprins. Sunt o fire cu un suflet malformat. Hai să mai stăm câteva clipe împreună, am rugat-o eu. Aşteaptă să se culce tata şi mama şi vom petrece ultima noapte împreună, se roagă ea de mine, mângâindu-mă. Şi a venit clipa. Cerul tot era albastru, cu stele, cu lună, cu toţi munţii dinprejur şi cu tot văzduhul şi pădurile. Căprioara s-a dezbrăcat şi s-a băgat lângă mine. I-am simţit corpul rece ca de şarpe, colcăiau toţi dracii prin ea, pasiuni venite din tenebre necunoscute ne

ochiul, era un cer de sticlă, plin de un bleo spălăcit, se-azeau doar cocoşii cântând, un lătrat de câine şi vântul care cânta o melodie zglobie, bătând în tinichelele de fier ale acoperişului casei. Ce dracului era cu mine aici, mă întrebam, în glastră la fereastră o floare albastră, toamnă albastră, viaţă albastră, munţii răsfrângeau înaltul, foram pulberea de stele şi patima fiinţei mele, Căprioaro, într-o zi ne vom întâlni la răscrucea infinitului, ne vom strânge mâinile şi ne vom aminti de nebunia noastră. Era iubirea vinovată, carnală,

cuprinseseră. Un crivăț al păcatului, fulgere în pustiu, aşchii de lună dansând pe mări de lavandă, veşnicul păcat al ochilor înlăcrimaţi. Eu nu ştiu de ce n-a lăsat Dumnezeu timpul acela al începutului veşnic. Fără precepte, fără morala seacă, fără prejudecăţile acumulate de milenii. Eu subsemnatul Abel n-am cunoscut niciodată fericirea pe care am cunoscut-o în acele clipe. E o

plină de toţi diavolii din lume, din care nu puteam ieşi uşor. Prima femeie te obsedează o viaţă, îi simţi mereu pulsul, punctele slabe ale goliciunii, ochii, gâtul cu venele care se zbat, inima care se încordează sub trupul tău. Aveam atâtea amintiri cu ea pe care nu puteam să le şterg uşor. După un timp intră ea în casă, hai la masă, mă roagă. Cobor în tindă, o masă cu trei picioare cu nişte scaune de lemn mici, cu străchini pline cu

lapte, mămăliga aburea pe fundul de deasupra, bătrânul scoate sticla cu rachiu şi dăm noroc. Ai făcut drumul degeaba, zice, fata asta e singura pe care o mai am şi aş vrea s-o ţin pe lângă mine, are un vecin care-i dă ocol şi cred că o mărit cu el. Nui nicio supărare, îi răspund eu după ce trag o gură de rachiu, eu am venit c-o iubesc şi am vrut s-o mai văd. Poate pentru ultima dată. Toamnele din lucruri vin, cu iubire şi destin. Lacrima ta Căprioară, e un semn de adio. Plângea, am văzuto, plângea printre zâmbete şi înghiţea dumicăţii cu greaţă. Tâlharo, îmi venea să-i strig, îţi aduci aminte când m-ai păcălit prima dată că ţi-am anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

zorile, hai să ne sculăm, a zis ea, trebuie să pleci, poate ne vom mai întâlni vreodată în cine ştie ce lumi viitoare. Am încercat să mâncăm ceva, dar parcă mâncam gumă, ne-am îmbrăcat şi am ieşit afară. Soarele răsărise dincolo de munţi, razele lui erau parcă lasere îndreptate spre noi. Nişte frunze curvă, îmi striga tata. N-ai s-o iei niciodată de agonice bătute de vânt prevesteau o toamnă cu nevastă. Ştiam. Curvele au farmecul lor. Trupul năbădăi. acela gol de înger vagabont, lunateco, n-am să-l Mi-a zis mătuşa că vrea să te cunoască şi ea, uit niciodată. mi-a spus Căprioara, trebuie să dăm şi pe la ea. E o fire ciudată, a fost până decurând la mănăstire şi La cincisprezece ani cunoscusem dragostea a venit acasă, dar stă îmbrăcată tot cu straiele de platonică, atingeri de mâini, fără sărut sau călugăriţă. Am dat, era o femeie veştejită de îmbrăţişări. Era altfel de dragoste. Se numea Ana. vreme, avusese, ne-a povestit ea, o dragoste Ne întâlnisem la o reuniune, părul ei mirosea a neîmplinită pentru care se călugărise. O iubire parfum de mixandre. Îl simt şi astăzi. O zidisem pe tragică, maică, ne-a zis pe scurt, acel bărbat a fost Ana în memorie şi-mi rămăsese ca o relicvă a omorât de lotrii din munţi. Era legată cu cătuşele trecutului agăţată de inimă. Mult timp am crezut în singurătăţii, biciuită de amintiri stranii. Am privit-o ea, în dragostea noastră până când într-o zi am pe Căprioara, semăna cu ea. Mă gândeam că primit o scrisoare de la ea care mă anunţa că se mâine se va întâlni cu acel vecin care zice că s-o căsătoreşte. Eram în armată, a fost o zi neagră. ia de nevastă. Va avea şi ea soarta mătuşe-si?

Ce ai Abel? -- m-a întrebat comandantul de pluton văzându-mă trist la instrucţie. Mi s-a măritat iubita, domnule lent. Las-o, zice, c-ai să găseşti destule. Dar cu acel miros de mixandre n-am să mă mai întâlnesc niciodată. Fetişism, zice el,dragostea e o

Am plecat mai departe prin nişte porumburi uscate până la gară la tren. Treceam printr-un câmp pustiu. Am oprit la umbra unor salcâmi şi neam mai iubit pentru ultima dată. Bătea vântul, praful se ridica în slăvi. Câteodată aş fi vrut ca

iluzie, nimeni n-a murit din dragoste. Şi poate că avea dreptate. Dar plimbările cu ea pe bulevardul Pardon sau prin grădina publică nu vor muri niciodată. Sau scenele când luam pătura şi urcam dealul, aproape de şcoală sub pretextul că învăţăm la istorie sau la română, o aşterneam pe iarbă şi priveam unul în ochii celuilalt până ne

acestă Căprioară să aibă mai mult de paisprezece ani, să fie mai puţin inteligentă şi mai degrabă castă, să umble desculţă prin iarbă şi s-o străg vulgar „nevastă”. Dar n-a fost să fie. A venit trenul care n-a stat decât o clipă. O fluturare de mâini şi adio! De atunci am rămas suspendat în neant. Numi mai trebuie nicio femeie.

îmbătam unul de altul. Poate veţi zice: dansul Ei, te-ai lecuit, mă întreabă Tobit tatăl, de deşertăciunii! Ciudatul meu zeu Verlaine mă domnişoara? Mi-a bătut vântul la geam două pândea peste tot. Fior nou, muzică nouă, univers săptămâni întregi până m-am hotărât: voi pleca din vrăjit de tragedia unui Crist al idealului neîmplinit sânul amintirilor la Timişoara la Facultate. În cele şi al iluziei. două săptămâni mă tot întrebam ce-i viaţa, ce-i Şi acum în pat cu Căprioara priveam pe geam, femeia, ce-i fericirea şi nefericirea, ce-i dragostea, zdrenţe de nori, stele negre, lumi oloage, îmi ce-i timpul, ce-i moartea? Da, tată, m-am lecuit, strigau numele: Abel, nu există nici un zeu etern, dar tot Abel cel rătăcitor rămân. Plec undeva unde lumea îi iventează mereu, lumea nu rămâne nu va mai şti nimeni de mine. Vreau să-mi iau niciodată vie, lumea se primeneşte, oamenii se soarta în propriile mele mâini. Du-te cu duc…vin alţii, aşa e viaţa. Am rămas ca un Dumnezeu, mi-a zis. Să te întorci când ţi-o veni Dumnezeu fără cer doar cu Căprioara în braţe, mintea la cap… strângând-o ca pe un trofeu pe care simţeam că-l pierd. Parcă, deşi cu ea, rămăsesem singur între ieri şi azi, cu cerul gurii uscat de ciudă. Au venit TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 37-40

Nicoleta Mija Suflet hoinar…

anotimp și las aerul să-mi inunde sufletul. Prind în mână un fulg, un picur de ploaie sau o rază de soare. Mă bucur de cana mea de ceai, de cornul făcut după rețeta bunicii și de câteva fructe. Zâmbesc când soarele desenează pe cer un răsărit luminos sau un apus plin de culoare. Mă plimb prin zăpadă, prin ploaie și nu fug de soare.

În dimineaţa asta cineva mă aşteaptă să vin Închid ochii, de multe ori încerc să învii amintiri afară… Bate la geam încet şi dansează prin grădină. care mi-au marcat viața și pe lângă care poate de Liniştea casei îmi place dar tu nerăbdătoare mă multe ori am trecut nepăsătoare. Nici nu vreau să-mi chemi insistent. închipui cum ar fi dacă nu aș mai putea să merg prin Ieri era soare, mugurii zâmbeau frumos în lumină, pădure cu picioarele goale, la malul mării pe nisipul florile s-au deschis fluturându-şi petalele. Dar, uite ai cald departe de asfaltul care nu-mi spune nimic. Îmi venit şi cu stropii tăi mă atingi, eu te-am aştepta să place să mă plimb pe jos, să stau multe ore într-o vii. Cred că eşti deja prietena alături de care am librărie, să ascut muzica care-mi place. Am multe în plâns şi am râs. Picăturile tale mi-au mângâiat obrajii minte, cuvinte nerostite dar frumos îmbobocite în câteodată calzi, câteodată reci. Sunt o frunză ce-şi sufletul meu. oglindeşte verdele în picuri de ploaie cuminţi când Astăzi mă bucur de adierea vântului de liliacul îmi atinge cu flori obrazul. A venit pe furiş şi dimineață, de zâmbetul băiatului care-mi aduce face mult zgomot pe acoperiş.Ploaia mângâie revista, de bulevardul înverzit de altă primăvară, de crengile verzi, vântul răsucește norii pe cer. Dar fiecare clipă. Îmi fac în fiecare zi un traseu, cu ce uite… te-am ascultat, am deschis umbrela, deşi eu trebuie să fac sau cu ce nu trebuie să fac. Dimineața te plac aşa cum eşti când caldă, când rece. Mă mai odihnită verific agenda, o nouă aventură a vieții. conduci în dimineaţa asta şi mi te strecori printre Nu uit niciodată de revistă, privesc trandafirii gene, stropii tăi mă dezmiardă. Mă opresc din drum îmbobociți, zâmbesc discret când cineva mă salută. şi te las singură afară aşa cum îţi place ţie. Mă Seara bifez atentă ce am făcut și ce nu am făcut, întrebi iar, unde te ascunzi de frigul care te pătrunde. câteodată mulțumită, câteodată... Poate după un nor simt mireasma grădinii şi violetul Așa este viața, dar niciodată nu uit să privesc liliac care îmi gâdilă nările. Un strop de soare atinge gingaş mintea, sufletul, cuvintele. Sunt pagini născute din ploaia trecută pe care alte cuvinte acum le sărută. Mă bucură fiecare zâmbet printre picurii ploii, sunt și ploi minunate. Totul are sens în viața noastră. Un răsărit dimineața, o rază de soare, un apus frumos, câteva picături de ploaie. Fiecare din noi suntem câteodată o picătură pură în cascada vieții, un curcubeu viu care colorează pământul. Las ploaia să mă îmbrățișeze, să-mi mângâie tâmplele, frumos printre raze dansează. Ploaia biciuește pământul, mă ascund sub umbrelă și grăbesc pasul. Nu sunt pesimistă când plouă, după ploaie și furtună vine și vremea bună, spune un proverb românesc. Așa este... După o lacrimă, răsare soarele într-o dimineață și adaugă culoare vieții.

Călătorie printre gânduri Trec zilele atât de repede, când ninge, când plouă, când stăm la umbră. De multe ori suntem prinși în vârtejul vieții și nu vedem când înfloresc magnoliile. Gândurile câteodată obosite, câteodată stresate de diferite situații ne schimbă chipul, ne schimbă privirea. Uităm să iubim lucrurile simple, un zâmbet, o floare, un cântec. De fapt uităm să trăim... Gonim după ceva, alergăm undeva și de multe ori ne dăm seama târziu că nu merită. În fiecare dimineața deschid geamul, indiferent de anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

alergăm fericiţi în mare. Construim castele de nisip aşa ca în copilărie când m-ai învăţat să înot. Zilele trec ca valurile, câteodată mai liniştite, câteodată mai agitate. Pământul se dezgheaţă, apare alt semn de viaţă. Frunzele cad toamna, altele noi le iau locul primăvara, care vor avea aceeaşi soartă. cerul și să spun „Mulțumesc Doamne!” Chiar dacă O călătorie printre aduceri aminte spre înverzirea ninge, chiar dacă plouă în fiecare dimineață unei clipe printre scânteieri de stele la malul mării. zâmbesc, mă eliberez prin credință de false poveri.

Aduceri aminte îmbibate de mireasma copilăriei Mă odihnesc deseori hoinărind cu gândul departe. O boare de lumină îmi atinge umărul printre râurile verzi ale pădurii, aşa ca în anii copilăriei când mă atingeau pe creştetul capului. Pot să stau multe clipe cu trupul lipit de un brad, îmbrăţişându-l cu iubire. Îi ascult respiraţia, îi simt căldura care-mi linişteşte sufletul. Noaptea strălucesc frumos stelele, una cade uşor printre ramurile verzi. Încă mai cred în a fost o dată o creangă care aştepta frumos să înfrunzească, când o boare de vânt mângâie fiecare scoarţă de brad. O lampă se aprinde şi în umbrele serii pădurea respiră plecarea primăverii. Sufletul aleargă printre codrii de brad, crengile se apleacă peste amintirile copilăriei. Ploi repezi cad pe pământ peste frunzele însetate. Şi iată, după zeci de ani mă plimb printre aceeaşi brazi care odinioară mă mângâiau. Aceleaşi lumini printre ramuri, aceleaşi bucurie de viaţă. Gândul îşi desprinde cortul din amintiri când am călcat pe muşchiul moale. Culeg o floare, printre ramuri înflorite cade o ploaie caldă, splendoarea de petale inundă pădurea într-o zi frumoasă de vară.

Plouă Cerul s-a întunecat, umbra s-a întins peste pământ. Norii coboară peste amurg, peste gâdurile tăcute. Pe strada adormită luna s-a ascuns după nori.Departe se rostogolesc tunetele, câinii latră tare. Mărul din grădină aruncă pete de umbră peste pereții albi ai casei. Sunt clipe când sunt obosită, foarte obosită de aceste zile întunecate.Ieri am scris o poezie, versuri , vise adunate din alte zile ploioase. Pe fereastră nu se vede nimic, vântul nu se mai aude. Caut câteva cuvinte să le adaug într-un vers. Sunt sigură, tu ai să citești, tu știi că nu-mi plac zilele întunecate când plouă. Înverzile sunt reci, norii apasă sufletul meu. Obloanele casei coboară zgomotos, ceasul bate, plouă... Roșie înverzire printre noroiele veșnice, tremură ploaia, timpul este urât.

Nu mai este zi, nu mai este noapte, totul este năpădit de întunericul norilor. Dintr-un vișin atârnă câteva fire albe, numai picăturile reci rătăcesc printre ramuri. Sfioasă, o umbră se joacă, saltă, se zbenguie prin curte. Ziua asta mă apasă, plouă mărunt peste înfrigurarea întunericului. Un fulger taie bezna, vântul lovește cu nepăsare micile flori pe Cu ochii închişi văd plaja mângâiată de valurile crengile înverzite. mării. Zăresc pe ţărm un copil cu faţa însorită spre Când tunetele încetează, un greiere cântă, soare. Miros de alge de mare ţinând captive scoici ascuns bine sub o mică floare. Ceasornicul împarte într-un ultimă încercare. Sunt amintirile scrise de în bucăți multe zilele și nopțile. Plouă liniștit, plouă condeiul apelor în sufletul de copil sau doar marea mărunt....ploaie trecătoare, inima pământului se leagănă într-o scoică aruncată de val. Pe plaja vibrează. Scriu într-o zi mohorâtă, soarele nu l-am tăcută copilul aleargă, se scufundă în marea de mai văzut de o săptămână. O zi întunecată, frigul smarald, tălpile îi ard pe cioburi de scoici. Se aud îmi intră în oase, plutesc în aer picăturile de ploaie sunete multe în depărtare,valurile sunt de vânt care mă fac să zâmbesc Pășesc tiptil prin ploaie, sparte. Sub bolta cerului totul străluceşte, marea strâng în pumn câteva picături reci.Simt miresmele frumos acum zâmbeşte, copilul aleargă în mare să altei primăveri, văd zborul multor petale. Stropii de scape de căldura mare. Alerg pe plajă, urmele ploaie îmi ating chipul și-mi liniștesc sufletul. Frânturi paşilor sunt şterse de valuri. Iau în braţe copilul şi-l de amintiri, gesturi și cuvinte se amestecă cu apa ce rog să mai vină şi mâine să pornim spre stele. curge în jurul meu. Un vânt răzleț prelinge ploaia pe Chitara lângă el aşteaptă, când soarele apune, geamurile ferestrei mele. Fuioarele de apă alunecă povestea merge mai departe acum pe strune. peste grădina însetată, ascult sunetul picăturilor ce Copilul a crescut, păşeşte fericit lângă tine, într-o cad pe pământ ca un cântec de mine știut. Trag în zi cu un cer de cristal. Ne aruncăm fericiţi în mare piept aerul proaspăt pe care ploaia l-a curățat. printre valuri. Când soarele alunecă spre asfinţit îmi Aștept zorile altei zile să vină într-o zi mai aşezi pe umeri un şal, zâmbesc când stelele se luminoasă. Pregătesc umbrela, ghetele ca să nu mi pregătesc de carnaval. Un nor mai supărat ne sperie se ude picioarele și poate am să fac o plimbare. puţin, dar repede a plecat. Lăsăm timpul să zboare, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

distanță a vrajbei ne pot ajuta să ne vindecăm de temerile care tind să ne umbrească existența.

Pop Dorina Picături în labirint „Nu poţi fi lipsit de temeri, când tu însuţi inspiri teamă.” – Epicur O vorbă din bătrâni afirmă răspicat: „De ce ți-e frică nu scapi!”, dar putem traversa cărările existențiale clădind resemnarea? Ce este frica? Aș situa-o între incapacitatea noastră de a face față unui eveniment nedorit și emoția provocată de o imagine mentală deficitară care ne acaparează fără voia noastră. Pe fondul crizei economice generalizate, recentele atentate din occident perpetuează teroarea și ura. Îmbrăcăm fără să vrem haina fricii doar informându-ne despre evenimente negative. Însă nu putem trăi izolați într-o cutie de chibrituri. Alternativa: „Nu-mi pasă!” e perimată. Ne chinuim să supraviețuim influențați de diverse scenarii apocaliptice care ne alterează credința în Dumnezeu. În spatele perdelei de fum ființa noastră își macină sufletul căutând alternative pentru stările de neliniște generate de cotidianul îmbâcsit de temeri. Să lăsăm frica să ne controleze viața? Tânjim după o clipă de echilibru, dar ce facem pentru a o putea păstra nedegradată în noi? Din comoditate îi lăsăm pe alții să ne controleze viața și uneori uităm să trăim. Valurile tulburi ale vieții nu ne izbesc de stânca morții! Moartea? Din punctul meu de vedere este o eliberare, o eventuală trecere într-o altă existență. „Cum nu m-am temut să mă nasc, nu o să mă tem nici să mor.” susținea Federico Garcia Lorca.

„Mi-e frică de mine însumi” afirma (prin prisma personajului) Goethe în romanul Suferinţele tânărului Werther. În prezent, această teamă e îmbrăcată întro culoare umoristică: „Îi este frică de propria umbră.” Dacă am pornit pe o pantă descendentă a încrederii de sine ne e teamă să nu greșim, suferim dacă cei din jurul nostru și-au format o imagine proastă despre noi, ne e frică să nu devenim un ratat și multitudinea temerilor se poate accentua. Putem scăpa oare de frică atâta timp cât tendința socială lunecă spre transformarea noastră într-un animal docil? Din păcate însăși societatea, mass-media și chiar școala și familia ne sădesc în minte involuntar temeri. Educația și dezvoltarea personală ne-ar putea ajuta să neutralizăm temerile de tot felul. Antidotul fricii este acţiunea. Deci: „Fă lucrul de care te temi şi teama va pieri.” – Mark Twain. Temerile menționate anterior le putem controla impunându-ne câteva reguli de conduită morală. Una dintre ele ar fi să nu acceptăm bârfa și gândirea negativă. Dacă ne îndoctrinăm cu ură, sufletul nostru suferă și zbuciumul prinde culoare. Un alt aspect ar fi evitarea pe cât posibil a canalelor de știri, care ne

Societatea contemporană, pe fundalul unui ateism impus, dezvoltă în individ frica. Neîncrezători în forțele proprii și împiedicați a gândi cu mintea noastră, sufletul poate fi ușor mutilat. Și ce devine un om fără suflet? Pur și simplu un robot ușor de manipulat. Nu cred că asta ne dorim. Viitorul nu se clădește pe zbucium și neliniști, ci pe acordurile line și precise ale curajului. Umberto Eco susținea că: „Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât frica altuia.”

N-aș vrea să intrăm în cercul vicios al... „morții caprei vecinului”, însă ne putem lecui de frică luându-ne destinul în propriile mâini fără să acceptăm mila dirijată spre dezbinare a celor care ne conduc. O gândire pozitivă pentru noi și cei din imediata noastră apropiere, precum și păstrarea la anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mânie păcatul şi are putere să pedepsească pe cei care încalcă legile Lui neprihănite, atât în timpul vieţii de aici cât şi în veşnicie.

prezintă în mare parte aspecte negative ale societății în care trăim (violuri, crime, conflicte sociale, calamități naturale). Grija zilei de mâine și stresul asimilat pe fondul acestei neliniști ne pot inocula teamă până la limita degradării psihice. Și atunci nu e mai bine oare să îmbrăcăm haina curajului? Însă cu discernământ. Nu putem alunga teama cu gândul: „Fie ce-o fi, eu nu mă tem de nimeni și nimic!” Suntem ființe supreme care au capacitatea de analiză și putere de decizie. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de temeri!

Frica de Dumnezeu este mult mai mult decât o doctrină biblică. Adeseori Biblia susține: „Frica Domnului este începutul înţelepciunii”. Și oare un om înțelept nu trăiește după reguli? Respectarea celor zece porunci dumnezeiești implică o viață plină de iubire, respect față de Dumnezeu, aproapele nostru și noi înșine.

Putem concluziona că: „Teama de Domnul ne fereşte de decăderea conştiinţelor noastre şi de descompunerea noastră morală. Teama de Domnul este pură şi curăţitoare (Psalmul. 19:9), sfântă şi răscumpărătoare în efectele ei.” Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Conștiința curată îl face pe om liber”. Libertatea umană e garantul evoluției spre o lume La polul opus al fricii menționate anterior stă frica mai bună cu și prin iubire. Frica de Dumnezeu poate cuprinde mai multe de Dumnezeu. „Oricine vede strălucirea slavei lui Dumnezeu nu poate decât să se teamă” (Matei 17:1- sensuri, în funcție de persoana care are acest sentiment. Pentru un om necredincios teama de 8). Doar dacă ne temem cu adevărat de Domnul Dumnezeu înseamnă frica de judecata Lui și implicit vom fi eliberaţi din robia tuturor temerilor anormale şi teama de moarte. Un credincios înțelege prin satanice. Pentru a înțelege mai bine această frică de această frică de Creatorul Suprem: supunere, Domnul, ne imaginăm că suntem un copil (de fapt respect și teama că nu poate respecta integral cele omul fiind o creație divină, nici nu m-am abătut prea zece porunci. O descriere a acestei frici de Tatăl mult de la realitate), iar Dumnezeu este părintele Ceresc apare în Evrei 12:28-29: „Fiindcă am primit în nostru – Tatăl. Cum vom crește educați? Dacă dar o împărăție, care nu se poate clătina, să ne ascultăm de Părinte și implicit ne este teamă de el arătăm mulțumitori, și să aducem astfel Lui sau dacă facem ce dorim noi fără să trecem prin sita Dumnezeu, o închinare plăcută, cu evlavie și cu ascultării? Luat izolat, poate că sună puțin dur frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc cuvântul frică, dar privit în ansamblu conturează mistuitor.” Traducem astfel în reverență teama respectul și decizia de a nu „călca strâmb”. O viață despre care vorbim și de aici până la iubire e doar un călăuzită de reguli (cele zece porunci) este o pas.

Putem trăi fără frică? Nu s-a inventat (încă!) atât existență în liniște, pace, iubire. În antiteză lipsa fricii de Tatăl ar genera haos. Războaiele, atentatele de curaj pentru a servi la fiecare respirație adrenalină! tot felul, criza globală au fost perpetuate de oameni Care din cele trei laturi ale fricii analizate ne fără frică de Dumnezeu. copleșește mai mult: frica de ziua de mâine, teama În Pildele lui Solomon se afirmă despre frică de propria persoană sau frica de Dumnezeu? Și următorul lucru: „Frica de Dumnezeu este începutul fiindcă „cuvintele sunt cărările faptelor” cum bine înţelepciunii, dar sfârşitul este cunoaşterea şi iubirea susținea Sfântul Ioan Gură de Aur, fiecare dintre noi ar da un alt răspuns. Ți-e frică de tine? Lui.” Analizând cartea sfântă putem descoperi sensul Însămânțează curaj pe cărările propriei existențe. Îți acestei frici. Esenţial este recunoaşterea faptului că este teamă de viitor? Trăiește prezentul prin toți porii Tatăl Ceresc este un Dumnezeu sfânt, unicul în ființei tale. Ne este frică de Creatorul Suprem? Un drept să judece păcatul. Să ne temen de El e ca și punct suntem în fața Sa. Și punctul acesta L-a creat când am privi la Dumnezeu cu teamă sfântă şi cu iubire pentru noi. În fața iubirii orice temere adoraţie. Adevărata frică de Domnul îi determină pe pălește. Rămâne doar recunoștința faptului că ne-a credincioşi ca pentru mântuire să-şi pună credinţa şi zămislit și emoția noastră care simte puterea nădejdea lor doar în Tatăl Ceresc. În sfârşit, frica de supremă a lui Dumnezeu. Dumnezeu implică recunoaşterea că El priveşte cu TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 41-46

Dan Lupescu

venind, încoace, până în vremurile de purpură, libertate genuină și subtilă înrobire, ale zilelor noastre.

For public de dezbateri rodnice, Agora civică și Instituție Culturală Unică, în spațiul nostru (de prea multe ori al altora și de prea puține ori al nostru) -, Congresul Spiritualității Românești Botez în apa vie perpetuează, în spirit, dincolo de granița dintre a României celeste, panromânismului, mileniul al doilea și al treilea, inițiativa ilustrului a spiritului Nicolae Iorga și Adrian Păunescu istoric Nicolae Iorga, cel ce dăduse viață, acum mai bine de un secol, Ligii Culturale pentru Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule, pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. această nouă ediție a Congresului Spiritualității Imediat după atât de bine orchestrata Românești. tragedie națională din 1989, intelectualul de Umple-ne trupurile și sufletele – ciubere amplă deschidere umanistă Victor Crăciun divine – cu iubire și iertare… scriitor și om total de radio, profesor universitar Și dă-ne forța să împlinim voia Sfântului Tău și pasionat cercetător al vieților și operelor lui Duh! Eminescu, Brâncuși, Iorga, Blaga, Titulescu, … Sub candela de lumină a acestei Goga… -, a avut temeritatea de a se avânta pe rugăciuni, veșnic întremătoare și tămăduitoare, urmele titaniene ale neîntrecutului istoric de resimt nevoia să vă îndemn a vă primeni lamura notorietate mondială, cel ce metamorfozase, ființelor dumneavoastră nobile, frați și surori miraculos, patriarhalul târg al Vălenilor de Munte în Cetatea Soarelui, pilduitoare, a întru Românie, din patru zări ale planetei.

Congresul Spiritualităţii Româneşti

Bine ați venit Acasă! – vă întâmpină Poetul neamului românesc de secol XX și XXI, Tribunul răstignirilor noastre, prin tunelul de dictaturi nesfârșite: Adrian Păunescu, cel ce a vegheat, cu inspirație și stăpânire de sine, din postura serenisimă de președinte al Congresului nostru, buna rânduială în Curtea Domnească a reuniunii înalților demnitari/ lideri din comunitățile românești de pretutindeni. Adrian Păunescu, Omul, Profesionistul și Patriotul de o altitudine carpatin-kogaionicolimpiană, de o bunătate, generozitate și vibrație întru om și omenie mereu vii, aburinde, precum pâinea ruptă imediat în două, după ce abia am scos-o din țestul fierbinte al Istoriei noastre dată în clocot, totdeauna.

Adrian Păunescu – scânteie de aur incandescent, torță în infinire, sferă de lumină – desprins din tâmplele și din inimile de semizei ale lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, George Enescu și, desigur, ale lui Nicolae Iorga, Învățătorii Neamului Românesc, arhei între arheii venind spre noi, torențial, de la începuturile lumii, pe această vatră de opt-nouă ori milenară, de la Zamolxe și de la Zalmoxe anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Vă propun, surori și frați, să mulțumim Proniei Cerești, lui Nicolae Iorga, Adrian Păunescu și istoricului Gheorghe Zbuchea, să-l îmbrățișăm cordial, frățește, pe Victor Crăciun – fără de care nici una dintre edițiile Congresului nostru nu ar fi avut bujia, scânteia și șocul electric de a se urni, de a prinde viață și de a ne înflăcăra în Hora Dacică, Hora întruchipată de Brâncuși, la Târgu Jiu, prin enorma piatră vie, piatra de moară a timpului și de pomenire a eroilor: Masa Tăcerii, înconjurată de salba, de asemenea, vie, în veșnică rotire horală, a celor 12 scaune-clepsidră, sculptate, mângâiate îndelung, finisate – din roca de Bampotoc.

românității și românismului, tipărind reviste și mii de cărți, pe care le direcționa pe ambii versanți ai Carpaților Meridionali, cu impact irezistibil, astfel încât a stârnit pohta minunatului Badea Cârțan nu numai de a căra, pe cărări tainice din munți, cărțile imprimate de savantul Nicolae Iorga - enciclopedie vie, biserică de lemn și catedrală umblătoare a spiritului străstră-românesc -, dar și de a pleca, pe picioare/ Vă mulțumim, totodată, se înțelege, fiecăruia per pedes, din România până la Roma și dintre Domniile Voastre și tuturor laolaltă – înapoi, îmbrăcat în straiele tradiționale ale pentru eforturile pe care le faceți în locurile de strămoșilor daci. viețuire, pentru tenacitatea de a fi prezenți, an O dată ajuns în celebra piață urbanistică din de an, la Alba Iulia și, desigur, pentru credința Capitala Italiei, Badea Cârțan a provocat, nestinsă în Steaua României Divine.

involuntar, exclamația presei din Peninsulă și Cu Dumnezeu înainte pornim spre viitoarea din întregul Occident: Iată, a coborât Dacul, de ediție a Congresului Spiritualității Românești. pe Columnă!. …Până la revederea de anul viitor, din 2018, … An de an, în prag de 1 Decembrie, venim la ediția Centenarului Marii Uniri, vă propun să aici, venim parcă de două mii de ani, la Alba rostim, toți, într-un glas: Te rugăm pe Tine, Iulia-n Cetate, în Capitala Reîntregirii Neamului Doamne Dumnezeule, ajută-ne să renaștem și sub cupola de Lumină Divină a Catedralei material și spiritual. Să renaștem ca națiune Reginei Maria (cel mai tare Bărbat de Stat, fără liberă și suverană. Trezește, Doamne, în toți de care România Mare nu s-ar fi născut!) și a românii de pretutindeni, iubirea de țară și de Regelui Ferdinand, venim cu setea de lumină și neam. Trimite, Doamne, țării noastre, poporului cu foamea ancestrală, istorică, de a ne boteza, nostru, nouă și familiilor noastre, toate cele iar și iar, în havuzul de apă vie, hrănitoare și necesare, astfel încât Voia Ta să se facă prin tămăduitoare, al sufletelor noastre curate – ale noi și cu noi. Îți mulțumim, Doamne, pentru tot și celor 444 de personalități ale românismului, de pentru toate. pe Terra, prezente Aici, mistuite de Rugul Să-i închinăm imn de slavă lui Dumnezeu și 42 Aprins al Dorului de Țară-Mumă, Dorul de să-i mulțumim permanent pentru sprijinul, tainic, Acasă, Dorul de dor și Dorul de Dumnezeul pe care ni-l dăruiește ediție de ediție, zi de zi și nostru, dintotdeauna Unic și Ocrotitor. ceas de ceas. Dumnezeul românilor de pretutindeni. Încheiem, într-un glas cu Adrian Păunescu: Ne încărcăm bateriile – cu energii, vibrații, Doamne, ocrotește-i pe români! – rugăciune lumină și iertare numai de Marii Preoți ultra-concentrată, intrată deja în folclor, mândria Zamolxieni știute -, revenim în locurile noastre și mulțumirea oricărui mare poet al neamului de rezidență, rezistăm, deseori strângând din său. dinți, șoptind câte o binecuvântare ori scrâșnind Craiova, 31 octombrie 2017 câte o sudalmă fulgerătoare, grabnic trecătoare, așteptând ca, din nou, pe 28 noiembrie, să revenim în Alba, Dalba Iulia, la izvorul nesecat al românismului. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Victor Rusu Un galop liric cu „Caii Roz” ai Emanuelei Buşoi cronică literară Poeta, excelenta traducătoare și eseista Emanuela Bușoi și-a îmbogățit deja apreciabila bibliografie, cu un nou volum de versuri bilingv, „Caii Roz”/”Les Chevaux Roses”, apărut recent, la prestigioasa editură timișoreană „Brumar”. În bună măsură, discursul liric din acest volum evoluează marcat de autentice trăiri, convingător, sub semnul timpului în inexorabilă trecere: „Ce va fi va fi, glob de cristal curat,/Soarele sus va fi și fără tine,/Luna intră-n nori şi fără mine,/Nu te mira în van: ce e dat e dat.” („Ce va fi va fi”, p.4)

podurile sunt metafora-cheie, metafora generatoare a întregului discurs liric, podul fiind metafora unei anume etape, sau a unui moment aparte din viața omului, succesiunea podurilor pe care le avem „de străbătut”, simbolizând meandrele și întregul parcurs al unei vieți. „... Poduri peste ape, când leneșe, când chihlimbarii,/Când tumultoase, năvalnice,/Când întunecate, absconse”, scrie mai departe poeta conferindu-le versurilor acestea, ușor detectabile, implicații de ordin simbolic și parabolic, cu trimiteri clare la starea de spirit, la atmosfera unor diferite momente ale unei vieți, care curge ca „râurile și fluviile”, „între izvor și vărsare”, „când leneșe/Când tumultoase, năvalnice/Când întunecate, absconse...” Versurile acestea pot avea valoarea unei mici alegorii în alegoria integratoare a întregului poem. Sau, poate, valoarea unui subtil paralelism tematic? Dar metafora cea mai percutantă, cu cel mai puternic impact emoțional, este cea finală, a „râurilor și fluviilor” care „sunt/Tot un fel de pod lichid, curgător, (ca viața n.n.)/Un pod umblător/Între izvor și vărsare.”

De remarcat atitudinea mioritică a eroului liric, de liniște și superioară, impresionantă înțelegere a Finalul poeziei „Poduri” poate fi citit, din nou, ca o rosturilor și legilor nescrise ale firii, ale vieții și morții, de mică alegorie a vieții omului, ca „Un pod umblător/Între acceptare cu deplin echilibru lăuntric a destinului. izvor și vărsare”, adică între naștere și inevitabilul, O foarte originală reprezentare a trecerii anilor tineri firescul sfârșit. Celelalte motive tematice abordate de („ora de foc”) se constitue în elementul imagistic poeta Emanuela Bușoi, în volumul recenzat, vor fi dominant, în jurul căruia este construită întrega poezie identificate și evidențiate analitic în următoarele „Te duci” (titlu explicit în legătură cu conținutul ideatic al secvențe ale comentariilor noastre critice. poeziei), ale cărei versuri se îmbină, în final, într-o singură imagine amplă, sugestivă, a unei „eșarfe nesfârșite”, à la Isadora/În jurul unui uriaș gât unic, invizibil”, („gâtul” lumii întregi n.n.), eșarfă ce este alcătuită din „batistele înnodate, pe care le flutură/Cele o mie de fețe/Ale tinereții”: „Cele o mie de fețe/Ale tinereții/Își flutură una câte una batistele/Înnodând regrete acolo în tărie./Fascinată urmăresc/Zborul de acum spre unde?/Al panglicilor multicolore,/Transparente persistente./Văd cum se adună una lângă alta,/Văd cum se desfășoară acolo sus/Și apoi cum se înfășoară/Eșarfa nesfârșită à la Isadora/În jurul unui uriaș gât unic, invizibil./Te duci tinerețe cu o mie de fețe.../Adio, oră de foc!” Sensibil, substanțial epicizat, demersul liric poate fi citit și ca o remarcabilă alegorie despre curgerea implacabilă a timpului, ca o „Eșarfă nesfârșită”, ce „înfășoară” a ștrangulare „gâtul unic, uriaș, invizibil” al lumii întregi și al fiecărui muritor, în parte.

O viziune a timpului și a destinului omenesc, în raport cu el, la fel de originală și revelatoare, transcrisă și pusă în pagină tot prin apel la virtuțile expresive ale unei alegorii de un apreciabil rafinament stilistic, face ca poezia „Poduri” să se înscrie, indubitabil, printre reușitele volumului: „Între prezentul prim și prezentul ultim/Avem atâtea poduri de străbătut:/Poduri de piatră,/Romane, vechi, solide;/Poduri de lemn,/Rare, tot mai rare,/Că vine apa și le ia/Și iar vom construi.../Unul mai mare și mai frumos/Pe râu, în jos;/Poduri de fier,/Dantelării întunecate, semețe;/Poduri moderne/De fibră de sticlă... „ După câte se poate lesne înțelege, anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

inventat!? Fericirea, cum, de altfel, și nefericirea reprezintă acel cuvânt a cărui interpretare are tot atâtea înțelesuri câte ființe sunt în univers.

Costel Avrămescu Paradigme sau corespondenţe inferenţiale (aforisme) Amintirile sunt ancore adânc înfipte în reciful mărilor interioare. Nostalgiile sunt amintiri reprețuite care lăcrimează. Când viața nu mai face niciun ban, ajungi să trăiești din beneficiul amintirilor. Orice eroare începe cu geneza luminii și sfârșește cu apocalipsa umbrei. Mai mult decât orice, faptele definesc caracterul. Caracterul nu poate fi îndoielnic sau alunecos; există sau nu există. Nu inteligența și puterea determină caracterul, ci educația și respectul. Caracterul se dezvăluie pe întuneric și fără spectatori. Nici diplomele, nici funcțiile, nici bogăția nu pot substitui cea mai prețioasă avere a omului: caracterul. 44

Cuvintele sunt monede ale intelectului cu care se cumpără/vând mărgăritarele tainelor sufletești. Dacă nu s-ar fi inventat cuvântul, oare prin ce mijloace/unelte/arme s-ar fi putut comunica promisiunile, sentimentele și gândurile? Dacă imaginația te ajută, sunt îndeajuns câteva cuvinte pentru a transmite gânduri profunde. Mulți își arogă meritul de a fi avut ultimul cuvânt. Cum e posibil acest lucru din moment ce ultimul cuvânt nu a fost

În ultimul timp, am simțit nevoia să am o purtătoare de cuvinte și un purtător de cuvânt: tăcerea este purtătoarea mea de cuvinte; cuvântul este purtătorul meu de cuvânt. Cel mai complet și complex răspuns este cel dat prin tăcere sau prin încrucișarea a două priviri. Obsesia fericirii este principala sursă a nefericirii. Nu căuta fericirea dincolo de limitele văzului tău. Sediul ei se află aici, în veșmâtul tău viu, la confluența dintre minte și suflet. Fericirea nu este un scop în sine, nu se poate atinge cu mâinile și nu poate fi cumpărată cu bani. Este în afara firescului să fii nefericit. Atâta timp cât exiști și ești sănătos, fii fericit! Egoistul vede fericirea doar cu proprii ochi. Nefericirea altora îi aduce un soi de fericire interioară. Reacția de fuziune empatică se produce numai în sufletele frumoase. Nu poate fi cu adevărat fericit cineva care se gândește la câtă nefericire este în jurul său. Fidelitatea este direct proporțională cu numărul ocaziilor ratate. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, subconștientul întreține gradul de fidelitate al gândului. Infidelitate: de câte ori se uită în oglindă, se consideră trădată. E mult mai ușor să fii fidel unor defecte decât unei singure femei. Fidelitatea față de soțul decedat este un blestem pentru femeia văduvă. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cred că am fost și am să rămân fidel toată viața: în tinerețe, infidelităților, acum, viselor din tinerețe. Foarte interesantă este raportarea naturii umane la fidelitate: tinerii sunt incapabili de fidelitate, iar bătrânii, nici măcar din curiozitate, nu sunt capabili de infidelitate. Considera fidelitatea o virtute foarte profitabilă; era atât de fidelă,,dragostei” încât se dăruia fiecărui bărbat generos pe care-l întâlnea. Minciuna are picioare scurte; de aceea, mincinosul are nevoie de o memorie lungă. Memoria își depozitează arhiva într-o groapă: la tinerețe, făcută în stâncă; la maturitate, în pământ; la bătrânețe, în nisip.

nostalgie. Sunt momente în viață când anumite neîmpliniri/frustrări prelungesc în suflet un strigăt amar de credințe pierdute care își alungesc umbrele în dorințe – stări sufletești imanente firii umane. Începem să visăm și, treptat, dorințele perseverează în vis; mângâierea magică a visului le transformă în curiozitate și sfârșesc prin a deveni nostalgie. Lacrima unui zâmbet oftează în paradisul din care timpul ne-a izgonit – nostalgie. Nostalgia este obișnuința genetică, inconștientă și copleșitoare a sufletului de a fi trist, devenită necesitate. Nostalgia este o formă mai agresivă a amintirilor modulate pe speranțe neîntemeiate.

Lipsa memoriei modifică cursul istoriei. De fapt, între uitare și memorie, se (re)scrie orice istorie. memorie selectivă suportabilă.

face

viața

mai

Reînviind amintirile plăcute, o memorie bună este remediul nedreptăților trecute. Norocul înseamnă fermitatea credinței în tenacitatea dorinței. Norocul se împlinește la momentul hărăzit, când prilejul se ivește și totul este pregătit. Numai o îndrăzneală oarbă întâlnește norocul chior.

Norocul este o dobândă nesperată la dividendele transpirației. Nu cred în noroc în mod aperceptiv. Consider că totul în astă lume se-ntâmplă cu un motiv. Pentru toate neîmplinirile, norocul este primul vinovat care tulbură norma vieții. Nostalgia este prototipul unei amintiri în care ne-m fi dorit să ne regăsim și pe care nu o vom avea niciodată. Nu doar trecutul freamătă în clipe de anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

niciodată puterea și dorința de a se vindeca. Pentru că a ținut morțiș să păstreze totul așa cum este, inclusiv valizele și cutiile goale, l-am anunțat că nu ne mai vedem și să nu mă mai solicite. De-a lungul anilor petrecuți cu diferite tratamente am intrat în multe case și am observat ceva extrem de util.

Dandu Briel Ordinea sufletului Acum ceva vreme am fost în vizită la un prieten și la un moment dat am intrat în dormitorul lui. Acolo am fost frapat de mulțimea cutiilor și ambalajelor de tot felul, de grămezile de haine și de depozitul de hârtii de pe biroul lui, amestecate cu sacoșe din plastic, cu facturi și chiar perechi de ciorapi. Fiind foarte surprins de ceea ce vedeam l-am întrebat, de curiozitate, de ce dormitorul lui arată ca o magazie iar el mi-a răspuns că nu a apucat să aranjeze toate lucrurile la locul lor după ce s-au mutat. Răspunsul ar fi părut logic dacă eu nu l-aș fi întrebat în continuare : de când s-a mutat în noua casă? El mi-a răspuns că doar de cinci ani! Peietenul meu a plecat de mult dintre noi și la scurt timp și soția lui și niciodată nu au mai apucat să facă ordine în aceea casă.

Tot așa, cu doi ani în urmă, am fost rugat de un domn din Drumul Taberei să-i fac un tratament la coloană și am fost la el acasă și l-am tratat iar el a fost extrem de mulțumit. Toată treaba s-a întâmplat într-o cameră îngrozitor de plină de tot felul de lucruri în care el și dormea. Grămezi de valize, cutii peste cutii, multe complet goale, nenumărate oglinzi care amplificau dezordinea iar în fața calculatorului lui era o altă oglindă în care el se privea continuu. Această oglindă îi sugea absolut toată vlaga. Cel mai deranjant lucru, din punctul meu de vedere, erau sutele de bibelouri care stăteau peste tot și mai ales pe lada de așternut și după praful de pe ele era evident că nu a mai fost deschisă niciodată.

Dacă vrei să te cunoști pe tine însuți atunci când intri în casa ta și te așezi pe locul tău preferat și te uiți în jurul tău ceea ce vezi ești chiar tu. Dacă domină curățenia și ordinea și fiecare lucru are locul lui, fi fericit, așa ești și tu, ordonat și curat, dar dacă în jurul tău este numai jeg și praf, dezordine și lucruri la grămadă, e foarte rău, pentru că exact așa și ești. Sigur că am văzut și case pline de cărți, de exemplu, care erau peste tot, pe birou, pe scaune, pe jos, dar totul era foarte curat și se vedea doar lipsa de spațiu. De cele mai multe ori am măsurat radiestezic beneficitatea spațiului dezordonat pentru sănătatea persoanelor care îl ocupă și rezultatul a fost negativ chiar malefic. Pare și firesc, așa cum am mai scris în „Omul armonic” apa din noi reacționează brutal la dezordine și asta nu ne face decât rău și spiritual și psihic, chiar dacă ni se pare că nu e nicio problemă, că deja ne-am obișnuit. Organismul uman nu se poate obișnui cu dezordinea și se îmbolnăvește. Oamenii dezodonați și care stau în propria lor mizerie ne părăsesc mai repede deoarece se autodistrug. Dezordinea provoacă un stres inimaginabil în subconștientul uman și acesta este începutul oricăror boli. Corpul uman este creeat pentru armonie, ordine, curățenie și nu rezistă la dezordinea sistematică și la mizerie. Câte persoane care stau în cruntă mizerie ați văzut să o ducă ani lungi de zile și să fie fericiți, niciunul! Dezordinea , murdăria, mormanele de lucruri inutile distrug sănătatea indiferent de cât de bine, crede că se simte cel care beneficiază de astfel de condiții.

Faceți curat în jurul locului în care vă petreceți cele mai multe ore acasă! Apoi faceți curat și ordine în toată casa! Corpul dumneavoastră se va simții mult mai bine și veți fi mai fericiți și veți trăi Am îndrăznit să-l rog pe distinsul domn să mute mai mult. Schimbați tot ce vă stresează privirea și o parte din acele bibelouri, care erau și de foarte nu vă place. Merită să încercați! Meritați să trăiți proastă calitate, oriunde în altă parte, chiar în cât mai mult. Acest text nu reprezintă o scriere literară dar cutiile goale, iar el mi-a replicat că sunt amintire de la mama lui și că el nu este Samantha să facă l-am compus pentru prietenii mei de pe ordine cu un singur gest. Lui îi plăcea totul așa Cronopedia. cum era. Atunci m-am gândit că dacă el nu are voința de a muta un bibelou din loc nu va avea TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Colindul lui Hristos Astăzi cel prea lăudat, Îngerului mare sfat, Care s-a născut jos, Domnul Împărat peste tot omul. Vrând a mântui pre om, Pentru greșala din pom Și din iad a-l izbăvi, În rai a-l sălășlui. Când vru prin ceresc îndemn, A se răstigni pre lemn. Cină de taină făcând Pe apostoli ospătând, De la masă s-a sculat, Picioarele le-a spălat. Iuda atunci mergând la El, L-A vândut pe El zicând: „Dați- mi treizeci de arginți, Să vi- L dau să-L răstigniți!” Jidovii banii i-au dat, El în pungă i-a băgat, Oaste mare a luat Și la Hristos a plecat; Zicând: „Voi vă veți uita; Pe care-l voi săruta Pe acela puneți mâna Și prinzându-l, l' veți lega.” Astfel Iuda făcând, 48 Și ei pe Hristos prinzând, L-au dus la arhierei, Să-L judece întâi ei, Apoi de- acolo legat L-au trimis și la Pilat. Pilat dacă L-a văzut, Să-L judece a șezut.

L-a adus, L-a judecat Pe Omul nevinovat, Unde neamul jidovesc, Îndrăcit și diavolesc, Cerea fără a conteni, Pre cruce a-L răstigni. Pilat mâinile spălând, Îi stropii pe ei zicând: „Dați seama lui Dumnezeu Să n-am niciun păcat eu! Asta-i Om dumnezeiesc, Nico vină nu-i găsesc! Iară dacă-îL urâți, Luați-l de-l omorâti!” Atunci ei l-au luat de gât, L-au bătut, palme i-au dat, Cu spini l-au încununat Și pe obraz l-au scuipat. Deci neamul cel îndrăcit, Dacă l-au batjocorit, De haine l-au dezbrăcat, Cu crucea l-au încărcat, Mergând ei l-au răstignit, Cu cuie l-au pironit, Cu oțet l-au adăpt, Fierea i-au dat, de-a gustat, Și când sufletul și-a dat, Un ostaș a alergat, Cu sulița l-a împuns, Sânge și apă a curs. Aceasta cerul văzând Și pământul nerăbdând, Din temelii s-a clătinat, Soarele a înnegrit, Luna s-a întunecat, Pietrili s-au despicat. Toate-n spaimă au rămas... Pân' la al nouă- lea ceas. Dându-L de pe cruce jos, Pre Domnul nostru Hristos, În gilgiuri, cu smirnă uns, În mormânt nou, mort fu pus. Și-aînviat ca un sfânt, A treia zi din mormânt. Din vol lll Materialuri folcloristice- culeasă din zona Mehedinți

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198