Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018 by Ioan Muntean

Iacob Negruzzi În dulce luna mai În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare, Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Vasile Alecsandri Din istoria uitată a unei nații...

10 Mai

A venit din munţi un vultur Şi ne-a zis: „Români Eroi, Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr Ce-ar veni cu drag la voi. Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”. Noi cu toţii: „Să ni-l dai”. Şi ne-a dat pe Vodă Carol, Într-o zi de 10 Mai. Şi-a venit vulturul iară, Şi ne-a zis: „Popor Român, Eşti viteaz, de ce mai suferi Jugul unui neam păgân? Fă-te liber, dezrobeşte-ţi Mândra ţară care-o ai”. Şi noi liberi ne făcurăm Într-o zi de 10 Mai. Vulturul venit-a iarăşi Şi ne-a spus: „Popor Român, Aţi luptat cumplit la Plevna Duşi în foc de-al vostru Domn. Vrednic e să-l faceţi Rege, Într-o ţară ca în rai”. Şi noi rege îl făcurăm Tot în zi de 10 Mai. Zece Mai ne-a fi de-a pururi Sfântă zi, căci ea ne-a dat Domn puternic ţării noastre Libertate şi Regat. Ridicaţi cu toţii glasul De prin şesuri, de prin plai, Să trăiască România Ura! pentru 10 Mai!

În dulcea lună Mai când tainic luna plină Şi mii de mii de stele pământul însenină Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori. În dulcea lună Mai când păsările cântă Şi armonii divine natura toată-ncântă În mine-un glas de jale se plânge disperat Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat. În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze Din soare se coboară şi totul înviază Eu palid, în tăcere, plec fruntea la pământ Şi-ndrept a mele gânduri spre recele mormânt.

George Bacovia Arminden Profil de burg gigant Și atmosferă rară, Amar parfum de liliac Și bonduri de ghitară. Plăceri De–o zi de sărbătoare, Voioase, vechi moravuri... Spre câmp se duce Și dumbrave Eroua lume muncitoare. Și după altă zi, Post festum – Îndemnări de cruci Pe străzi Și în tramvaie, Spre necesarul randament Din monotona Muncă. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Victor Rusu O realitate tristă, îngrijorătoare

Situația difuzării presei de cultură, literatură și artă este trasă la indigo cu aceea din municipiul Craiova, adică incredibilă, dezolantă inacceptabilă: nici în cele 6-7 chioșcuri, câte au mai supraviețuit, din zecile de chioșchiuri de ziare, de altădată, nu se mai găsesc reviste de cultură și literatură, ci numai presa cotidiană, locală și centrală. Reviste de cultură, literatură și artă mai pot fi achiziționate, la fel ca în municipiul Craiova, doar din două modeste mici spații amenajate în incinta supermarketurilor „Cora” și „Carrefour”, situate tot la periferia municipiului, la kilometri distanță de centrul lui.

Cu toate că în ultimii ani, s-au tras tot mai dese și tot mai îngrijorătoare semnale de alarmă, în legătură cu situația deconcertantă, dezastruoasă, a difuzării cărții și a revistelor de cultură, literatură și artă, nimeni nu a întreprins nimic, dar absolut nimic, în Nu avem niciun dubiu că atât situația difuzării vederea ameliorării acestei stări de lucruri cărții, cât și aceea a revistelor de cultură și literatură, deplorabile, inacceptabile, revoltătoare, cu cu mici, inerente deosebiri, este peste tot consecințe dintre cele mai grave asupra literaturii și asemănătoare aceleia relevată de cele două publicisticii contemporane, a întregii noastre culturi. exemple concrete, la care am apelat. Am luat contact direct, recurent, cu realitățile Pe plan național, deci, se manifestă, din păcate, dezolante stupefiante, ale acestui domeniu și, în loc aceeași nepăsare inexplicabilă, revoltătoare,față de de orice comentarii, voi recurge la datele cele mai destinul cărții și al tipăriturilor de cultură și literatură, semnificative și revelatoare ale câtorva exemple fapt ce va avea, indubitabil,consecințe nebănuit de concrete, edificatoare și cu o mai mare forță de grave pentru întreaga activitate și atmosferă convingere. spirituală și cultural-artistică a țării. În municipiul Craiova, de pildă, care numără peste 400000 de locuitori, important centru cultural al țării, cu vechi și strălucite tradiții, nu mai ființează nici o librărie și nici un chioșc de ziare. Presa și revistele de cultură și literatură, pe lângă abonamentele iubitorilor de frumos și informații, nu mai pot fi cumpărate decât de la cele câteva „puncte de desfacere a presei” din incinta unor supermarketuri „Cora” și „Carrefour”, situate la 3-4km, la marginea orașului. În municipiul Drobeta Turnu Severin, înainte de 1989, funcționa cu o apreciabilă eficiență economică o „rețea de unități de desfacere a cărții”, cum mai erau numite librăriile, în termeni economici, în epocă, „rețea” care cuprindea până și cartierele mai depărtate ale orașului („Schela Cladovei, Gura-Văii, etc.) și număra peste 20 de librării, foarte bine, ritmic aprovizionate cu cărți noi, din toate domeniile științei, tehnicii, culturii, literaturii și artei, tipărite în tiraje mari, de neimaginat în zilele noastre, de către toate cele 37 de edituri de stat.

Acum, în municipiul Drobeta Turnu Severin, mai poți intra să cumperi o carte nouă în doar două mici librării, ce-i drept, foarte judicios, cu pricepere și bungust aprovizionate cu cărți de reală valoare, apărute la cele mai importante edituri din țară. Doar două mici librării, într-un municipiu cu peste 100000 de locuitori și capitală a unui județ cu aproape 300000 de locuitori, în care nu mai există nicio altă librărie, dar învață zeci de mii de elevi și căteva mii de studenți. Ca să nu mai vorbim de miile de cadre didactice, de alte categorii de intelectuali, de nenumărații prieteni și iubitori ai cărții. anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

neîncetat și nu își mai găseau mângâiere.

Rodica Bogdan Legenda florii de liliac „Sub liliac Sunt păsări dulci ce nu mai tac, Concert de voci mângâietoare Sărmani cu inimi gemătoare, Uitaţi, dormiţi sub liliac.” (Primăvara – Alexandru Macedonski)

S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei, s-a dus zi de zi, până când, într-o altă zi, nu s-a mai putut ridica de pe mormântul lui. Legenda spune că în locul acela, în urma fetei a răsărit un arbust cu flori movalbastre care miroseau ireal de frumos. „Dacă în Rai miroase a dragoste, pesemne că și floarea dragostei noastre trebuie că are un parfum divin”, îi spunea adesea fata tânărului pe care-l iubea tare. Oamenii din acele locuri au numit floarea parfumată Liliac, de la numele fetei: Lili, căci culoarea ei le amintea de ochii violet-albaștri ai frumoasei Lili. De asemenea, legenda mai spune că cei care își fac mărturisiri sincere de dragoste sub un copac de liliac înflorit sunt meniți să rămână împreună. O altă legendă, de data aceasta desprinsă din mitologia greacă, ne povestește despre sentimentele puternice pe care tânărul Pân, zeul pădurilor și a câmpiilor, le-a nutrit pentru nimfa Syringă. Pe când aceasta se plimbă într-o zi prin pădure, vorbind cu florile și cu animalele, tânărul i-a ieșit în cale și a rămas uimit de frumusețea și grația răpitoare ale nimfei.

Dacă ați iubit vreodată cu adevărat, este imposibil să uitați mirosul florilor de liliac care inundă văzduhul nopților de primăvară cu lună plină. „Floarea memoriei” i se mai spune florii de liliac și se crede că este înzestrată cu puterea de a trezi amintiri în Fascinat și îndrăgostit pe veci, a încercat să îi suflet… oricine o miroase retrăiește amintiri dragi, de vorbească Syringei, dar nimfa s-a speriat de iubire, oricât de îngropate ar fi ele de negura uitării și înfățișarea zeului pe jumătate om, pe jumătate a timpului. animal, și a fugit. Dorind să scape de urmărirea Liliacul simbolizează primăvara însăși, reînnoirea tânărului și să-și păstreze jurământul de castitate, exterioară și interioară, dar și încrederea. Liliacul alb nimfa s-a transformat într-un copac cu flori plăcut vorbește despre puritate și inocență, poate chiar mirositoare. Când a încercat să o cuprindă în brațe, despre perioada copilăriei și a tinereții, liliacul violet Pan a îmbrățișat un mic copăcel cu flori albe de liliac. poartă umbre de mister cu sine și simbolizează Dezamăgit și trist, a oftat adânc, iar vântul a suflat spiritualitatea, cel albastru – fericirea, pacea și printre florile liliacului, împrăștiind cel mai frumos liniștea, liliacul în culoarea magenta – iubirea, miros din lume. Întristarea lui Pan nu a cunoscut pasiunea, bucuria de a trăi (și de a fi în viață), măsura și de atunci a încercat să își schimbe și bucuria de a învinge încercările vieții, cel liliachiu caracterul năbădăios și aprig, făcând bine oriunde se (violet deschis) – prima iubire sau emoțiile primei ducea și vindecând pădurile și ființele care îi ieșeau iubiri, liliacul roz – dragostea pură și prieteniile în cale.

puternice. Poate că nu întâmplător o floare care este atât de mult asociată cu iubirea și loialitatea este O legenda nordică spune că florile de liliac apar floarea reprezentativă pentru celebrarea celei de a 8- când primăvara alungă zăpada de pe câmpuri, iar a aniversări a căsniciei. soarele se înalță pe cer, alături de curcubeu. În vremuri de demult, spune legenda, trăiau doi Primăvara împletește razele soarelui cu cele ale tineri care se iubeau nespus de mult. Atât de mult curcubeului și le îndreaptă spre pământ. Până când încât își doreau să fie împreună pentru tot restul vieții ajunge în ținuturile Nordului, toată paleta de culori se și după, dacă Dumnezeu îngăduia. Dar boala nu epuizează, în afară de culorile alb și violet, pe care le iartă pe nimeni și, după o perioadă de timp, tânărul presară deasupra unor tufișuri cu flori mici, florile de s-a îmbolnăvit crunt și nu a mai trăit mult timp. Plină liliac. de durere și de iubire, frumoasă fată se ducea în fiecare zi la mormântul lui și varsă lacrimi amare, de dor și întristare. Ochii ei albaștri-violeți plângeau TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie 5-18

din iubire

Lenuș Lungu Mă dizolv Viața mea pare să se oprească acolo unde nu pot vedea nimic m-ai absorbit și mă dizolv un sărut pe ușa nopții umbra mi se plimbă pe apă nu se scufundă sunetul vântului adie prin fire invizibile îmi unesc valurile părul și gândurile caut un refugiu într-un decor abandonat.

Sărut himer Aș vrea să fiu gândul tău să fiu umbra ce te urmărește să ard în suflarea respirației tale sărută-mă cu îmbrățișarea ta mângâie-mi corpul cu dorul tău aprinde-mi aripile spre orizont să zbor pe culmi înalte unde cerul plânge și suspină în cenușa sufletului meu întind mâna să-ți ating căldura inimii tale ca o himeră mă strecor în parfumul tău privesc la stelele în care te ascunzi când închid ușa nopții sărut optic în iluzii deșarte.

Voi curge lin prin venele tale în strai țesut din iubire voi fi dans și foc la tine-n trup te îmbăt de mine și te voi plimba prin sfere de extaz.

Stare În fiecare zi este ziua speranței, În fiecare dimineață este dimineața petrecerii, În fiecare seară este seara unei tristeți reînnoite...

Lasă-mă Vise spulberate de vânt purtate lasă-mă să te iubesc fără să te abandonez tăcerea mea în sărutul tău dorul meu un sicriu pentru sufletul meu gânduri dureroase în furtuni se zbat între bucurie și tristețe în cele mai uscate arome în inima inimii mele. anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Toccata

Maria-Ileana Tănase Luna florilor Întâia zi de Mai s-a desprins de calendar, Dar colindă anotimpul în șăgălnicie mare, Primăvara o-ntâmpină cu alaiul ei de flori Și-aleasă a fost să defileze ca sărbătoare. Luna Mai a deschis larg porțile primăverii, Iar frigul s-a-mbătat cu miresmele florale, Soarele strălucește, chiar de nu-i arzător, Dar va zâmbi lacom în lunile succesorale. Codrul și-a încheiat toți nasturii înfrunzirii Și păsările au zidit cuiburile, de mult timp, Pe șevaletul naturii pânza are altă culoare Căci Florar îi luna ce tivește noul anotimp. Mai sau Luna Florilor e un rai înmiresmat, Iar Zeița Primăverii l-a ales reședință-palat, De unde exaltă mirifice simfonii parfumate, Fără de care Florar ar putea fi ușor egalat.

Periplul unui destin

Gânduri multe au cochetat cu pălăria timpului, dar cu câteva dintre ele, defel, nu s-a asortat și totuși, unul rebel s-a gătit cu jobenul răbdării, întotdeauna, am simțit că destinul l-a escortat. Pașii mi s-au încurcat prin deceniile fulgerate, iar o putere ancestrală, necontenit, i-a protejat, sufletul mi-a fost învăluit de un ecou-exortație, un îndemn, ce-n clipe de răstriște m-a-ncurajat. Într-un târziu, pașii au ajuns pe drumul hărăzit, steaua călăuză m-a pătruns cu lumina-i divină, un cânt de harpă a dezmierdat sufletul neostoit și lumina a hrănit poemele-flori pe-a vieții colină. Am crezut, totdeauna, că drumul se va schimba, periplul unui destin și-a găsit odihna prin cuvânt; lăuta din suflet, fereastră spre lume... chiar altar, iar un pareu din poeme-mi va fi ultimul veșmânt.

Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină Și-n pași de horă s-au încins pe cer, Tunetele-n rafale parcă-s strigături, Iar ploaia se destramă ca un lăicer. Picurii înnoadă cerul cu pământul, Umezeala pătrunde până și-n vers, Scamele din hârtie îmbracă penița, Iar rimele jilăvite se așează invers. Vaporii-nmoaie, chiar foaia de hârtie Poemu-i în pericol, de-a fi suprimat, Dar prins în rama unei licențe poetice, Va respira, din nou, făr' a fi deformat. Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină, Curând fulgerul va dezlănțui toccata, Picurii pătrund printre versuri și rimă, Doar că poemul și-a înnodat cravata.

Marele confluent Alerg, din greu, pe pista unui gând, târziu am înţeles că timpul nu dă rest, peste duritatea tăcerilor am presărat rozmarin până s-au destrămat în versuri însetate de buzele amintirilor... un revers al medaliei, fără de care tăcerea ar fi ajuns năucă, iar foșnetul gândului nu s-ar fi condensat, în boabe de rouă, sub podul palmei. Apele emoțiilor au spart digul adâncurilor şi cuvântul spirală şerpuieşte, între malurile poeziei, până la întâlnirea cu marele confluent, cititorul!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ioan Muntean

15 castane 11 plăceri

am o plăcere deosebită să pot zbura dedesupt şi să împrăştii caii ţăranului ce protejează viitorul fără să scoată dintr-însul bucurii şi noi felinare să rătăcească pe degetul ce mă iubea

12 degete degetele mele frumos se mântuie noaptea când stau pe stânci cu timpul

castaniul în comoara lumii şi creaţia lui putem să n-o fi auzit din cauza motorului cresc milioane de spânzurători pe palma ta vândută pe degetul retezat de poezii din Beethoven precum bezna se pricepea la sărutat fără oprire poţi fi auzită din domuri uriaşă te desprinzi cu spirit incandescent

şi-ţi mai număr şi atunci matematic din cupolele uriaşe ce te alcătuiesc în cuvinte de culoare câteodată rugăciunea curge inspirată şi scriu în penumbre cum împiedică credinţa oarbă care abia o fredonez şi autorii vremii trecute mânuiesc un troc

13 amintiri amintiri peregrine cine ca tine e așa atâta vreme cât stă degeaba un timp zăcând

înfrigurarea ce străluceşte pe pleoapă vreau să-mi citească poveşti de furat lucruri ciudate să ştii că toată lumea merge către sine cu plăcere deosebită vreau să-mi contabilizez propria-mi înfierare în fumul pieziş al laşităţii anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

și te tac cum tace lava sub coaja pământului așteptând dezlegarea

Nostalgiile cuvintelor (5) Gabriela Mimi Boroianu Nostalgiile cuvintelor (3) şi mor, și învii și mor, și învii și mor, și învii de-atâtea ori cât va fi nevoie până timpul tău se va așeza în mine și clipele mele vor trăi în tine ca o bătaie de inimă

sau poate Moartea a fost mai întâi iar viața e doar un capriciu al Creatorului ca o evadare din monotonie... ca o vizită la Grădina zoologică în care noi suntem cei din spatele gratiilor și ne primim zilele în rații sau ca la o piesă de teatru în care Moartea e regizorul ce poate modifica oricând scenariul după starea-i de spirit.

și zilele mele se vor înmulți cu zilele tale până vom deveni cei mai bogați de pe pământ și nici măcar moartea nu va putea să ne despartă

Nostalgiile cuvintelor (4) m-am rezemat de noapte... îți purta slovele prinse la tâmplă iar pletele ei înzorzonate cu stele mă înlănțuiau în moliciunea lor a șoaptelor 8

aș fi vrut să ai niște degete lungi cât un meridian să mă străbați cu ele peste suflet și până dincolo de mine să mă aduci înapoi în starea aceea de beatitudune în care rămâneam agățată după ce buzele tale își scriau poemul pe interiorul pielii mele.

mă întreb când a făcut Dumnezeu Moartea Viața pare doar un popas în lunga călătorie în care-i suntem însoțitori...

Nostalgiile cuvintelor (6) un aer rece vine așa dinspre cuvinte iar tu ești mai posac ca o zi de toamnă ceva mai aproape ca moartea și mai departe ca viața... şi mă dezbrac de mângâierile tale ca de o haină prea largă și mă încalț cu papucii pe care mi i-ai dat și pornesc prin viața asta ca un fum ce-a părăsit focul și mi-e rece din ce în ce mai rece cu cât ajung la cuprinsul acestei cărți pe care nu știu cine a numit-o atât de absurd „noi”…

m-am rezemat de noapte ca de tine TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cornelia Dița

Eşti! Scriu pentru tine Ești... dar câte nu poți fi, și seară caldă, nopți târzii, rimele mele-n poezii, și macii toți de pe câmpii!

Scriu pentru tine, Mamă Țară și tot alaiul florilor de vară cu gândul meu frumos, ți-l dăruiesc, căci unul mi-este gândul, românesc!

Te văd aevea-n muzică, în vers, în flori de liliac, și în întregul univers, ca o nălucă în tot ce mă-nconjoară, ești... rana mea ce n-o să mă mai doară!

Am încercat s-aleg un vers anume, dar ce cuvinte despre tine ar spune că ești pământul ce m-a hrănit mereu, tu, poezie a sufletului meu? Spre inima ta, încerc să-mi fac o cale bătătorind cu gândul plaiurile tale, culori de curcubeu în orice colț o să-ți sădesc, unde cavalul cântă cu suflet românesc! Scriu pentru tine, Mamă Țară, rotundă ca o pâine și dulce și amară, cunună-ți împletesc din spice, maci albăstrele, Ție, pământ de dor al gândurilor mele!

Și dacă ești în gândul bun ce mă îmbată, și în culorile sfârșitului de Mai, poate îmi spui ce eu îți sunt, vreodată, tu... ce mi-ai zis că-s stropul tău de Rai!

și

Colţ de Românie Aici, în colț de Românie pe malul Dunării bătrâne, e un oraș mirific, colțul meu de glie, și fiecare stradă, povestea lui îmi spune! Ce stradă nu mi-ar povesti despre un pod, ce peste Dunăre o veșnicie a dăinuit, că la trecut odată mulțimea de norod, cu gânduri necurate l-au râvnit!

La mal de fluviu, mai străjuie cetatea, cu ale cărei ziduri astăzi ne mândrim, cu-naintașii dar și cu libertatea ce-o prețuim în suflet, și-o iubim. Aici, în colț de Românie, chiar dacă mâine ar suna trompeta, ne-am strânge în unire pentru glie, și pentru un oraș, numit Drobeta! anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nu e loc și de părerea ta. Regăsește-te pe culmi de noapte! Poartă curcubeie de granit! Dincolo de vise și de șoapte, Se confundă tot ce ai iubit.

Paul Rotaru Amamus amatis amant Mulți îndrăgostiți își validează Axiomele pe-un colț de rai, Contestând iubirii, cât durează, Soarta cărăbușilor de mai. Pasiunile mistuitoare Care-i sorb atunci când îi ating, Ca un foc de paie sunt: ușoare. Tot atât de repede se sting! Unii, mai constrânși decât arată În principii ce și-au însuşit, Nu pricep că dragostea curată Are și-nceput, dar și sfârșit. Inima palpită la icoane Într-un ritm frivol, dar anodin Și adoră soclul unei stane Prin elogiul fals și cabotin. Alții, cei mai mulți, văd ca prin ceață Umbra unui zvon de infinit Și, de-atunci, nădăjduiesc o viață Împlinirea când vor fi murit. Dragostea de-un ce infim le spune Că-n vacarmul lumii e-un mister: Orice suflet are, când apune, 10 Partea lui de astru și de cer!? Corul de iubiri liliputane Vine dintr-un hău necunoscut, Însoțind instinctele umane Până când rezerva și-au pierdut. Și apoi, elanul tinereții Se consumă într-un dor incert De savoarea candidă a vieții Care piere iute în deșert. Paradisul e-un decor schismatic, Accesibil numai câtorva. În demersul ăsta problematic,

Poți să semeni unor siluete Fără fond și chip, oricât ai vrea. Forma dezgolită de regrete Să te țină viu, nu va putea. Dă iubirii tale trecătoare Orice sens pe care îl dorești. Toate astea nu sunt noi sub soare, Ci perpetuează vechi povești. Clipa cea infinitezimală, Rezervată ție pe pământ, E la fel de aspră și banală Ca orice se spulberă în vânt. Tot ca dragostea ce te ridică, Aparent, deasupra tuturor, Nu-i nimic în lumea asta mică Nici mai nobil, nici strălucitor. Vrei să dai iubirilor gregare Rațiuni absurde ce s-au scris În răstimpuri vitrege și care Multă vreme ți s-au interzis? N-am să neg că-n lupta ce persistă Doar în fuga oarbă de sfârșit Nicio împlinire nu există Ca să mori și tu mai fericit. Vieții tale crude și anoste Dă-i splendoarea unei poezii. Amăgirea asta o să coste Marele-ntuneric într-o zi. Evadarea din realitate Se arată, la un ceas tardiv, Mai periculoasă decât toate Plângerile tale de captiv. Poate că acum îmi vei opune Perimate legi și dumnezei – Dacă tu pe toate le vezi bune Și te fac mai bun, rămâi cum vrei! Însă ele nici nu validează Dragostea expusă-n evantai, Căci iubirea are, cât durează, Soarta cărăbușilor de mai.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ovidiu Dinică optimist învăț greu să mă mint știu bine acest lucru lupt să mă înțeleg să-mi surâd dimineața în oglindă zugrăvesc timpul cu focul iubirii nu bag în seamă ridurile nici crampele ce-mi fură nopțile cu inima repet gânduri într-o sănătate teribilă desfac mantia morții din capcanele minții

transparența uneori visul devine greu aripile îi sunt tăiate nesomnul minții așternutul mototolit transpirația nervoasă trupul lovit de neuronii inimii o inimă cu pulsul mărit în aorte cuprinde stelele gata de explozia ce va tăia respirația secundelor totul devine alb intens capătă fragilitatea ploii

acrobatic dragostea nu are efecte adverse umple sufletul cerului ea plânge sătulă de amurg în ambalaj de plastic

insomnii insomnia topește amintirile din creuzetul de imagini dispuse să joace în colaje realitatea culorile se erijează într-o imensă ipostază a erorilor stând la rând să-ți prindă nervii în bucla emoțiilor sub mâna timpului mintea înfierbântă creierul ești o faclă arzi dioptri în metafore sânii calzi ai destinului pe fruntea încinsă de vanitatea autorului smulge efemerității zâmbetul

farmacista

printre rafturi și flacoane cu parfumul amiezii ochi cât răsăritul împung lumina cu teamă să nu sfarme tăcerea sânii două petale de crin pătrund prin halatul alb așteaptă vocile gri ale zilei recomandă zilnic pacienților tratamentul cu iubire le zâmbește anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În neam Rădăcina mea-i amară, Însă roadele sunt dulci, Mă gândesc cum te mai culci

Constantin Mîndruţă

Fără mine, fără seară.

În trecut am şi prezent

Nu mă dau banii afară, Nu trăiesc printre năluci,

Unii caută ce-am fost, Că nu pot vedea ce sunt,

Nu mă uit printre uluci,

Un rod în pumn de pământ

Nu-s om simplu de la ţară.

De la Duhul Sfânt cu rost. Dar mai am decât un tată

Rău îmi pare că nu-s prost,

Şi o soră căpiată,

Să nu scriu, să nu cuvânt,

Cumnat, nepot nesimţiţi,

Unii caută ce-am fost, Că nu pot vedea ce sunt.

O mătuşă, ceva veri, Degeaba ajung cărunt,

Însă toţi neaveniţi,

Tot mai am un preţ de cost,

Ăsta sunt, ce poţi să-mi ceri?

Eu nu pot să fiu anost Şi nu umblu cu mărunt,

Cu unii părinţi

Unii caută ce-am fost,

Când stau cu unii părinţi,

Că nu pot vedea ce sunt.

Simt că am trăit degeaba,

„Cuget, deci exist”

Moşul, dacă făcea laba, Baba nu năştea-ntre dinţi.

Cugetarea, de-i adâncă, Cu ea pot să mă alin, Chiar dacă mai şi suspin, 12 Vreau să fiu ca şi o stâncă.

Căci copiii lor cuminţi, Nu-s născuţi să-şi facă treaba… Când stau cu unii părinţi,

Că minciuna îmi mănâncă Sufletul rămas senin,

Simt că am trăit degeaba.

Cugetarea, de-i adâncă, Cu ea pot să mă alin.

Când e moşul, e şi baba,

Doamne, Ţie mă închin, Nu mă depărta de muncă, Că nu umblu după şuncă Şi nu beau din pumn străin...

Nici măcar nu sunt la sfinţi, Nu vezi, bre, că mereu minţi! El e robul, ea e roaba… Drag mi-e cu aşa părinţi!

Cugetarea, de-i adâncă. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dorina Pop Creativitate amânată Gust din cafeaua cu lapte Și tastez, cu mâna dreaptă, Gânduri transformate-n șoapte Chiar de slova-mi e inaptă. Am scris versuri, cred că șapte, Însă-s lipsite de „faptă”. Gust din cafeaua cu lapte Și tastez, cu mâna dreaptă, Cuvinte seci și necoapte Ce stau blocate pe-o treaptă, Căci pe coală-i încă noapte Și metafora așteaptă Să gust din cafeaua cu lapte.

Pulsul valurilor matinale Tăcutele răni nu mor, ci mistuie, În taină, ca o toamnă obosită Care-a pierdut aroma de gutuie Și plânge, de tristețe molipsită.

Rup umbra ideilor, chiar dacă doare Și-nlătur praful în surdină. ACŢIUNE Cu sufletul scăldat în natură Aleg personaje din flori, Le mut în ființă (fără ură) Oare polenul va creiona comori? El, Hamlet, face festinul Shakespeare e doar musafir, Cu spada-și croiește destinul Se mută-n polenul din trandafir. Dumas doar zâmbește-n condei Când D'Artagnan fuge-n crin, Iar Tolstoi rămâne holtei Căci Anna-i mușcată cu venin. În satul fără bibliotecă Plânge-n salcâm Moromete, Căci Goe cade pe potecă. Din ghiocel devine... burete. EPILOG Polenul din personaje s-a-ncurcat Solicită ajutor unui cuvânt, Acțiunea în alergie s-a mutat Și zboară spre editură pe-o creangă de vânt.

Tăcutele răni ni se-nfig în carne Plimbându-se-n artere zâmbărețe Și se adăpostesc ca niște goarne În pulsul ce refuză să înghețe. Tăcutele răni se cicatrizează? Posibil, însă-ntr-un timp îndelungat. Până atunci în clipă difuzează – Nesiguranță-ntr-un destin promulgat. 13

Tăcutele răni, ia-le așa cum sunt, Cu fire albe, lacrimi, poate... greață, Însă nu uita un singur amănunt: Cuprinde iubirea, în dimineață!

Manuscrisul polenului PROLOG Din goana cuvintelor demodate Au rămas doar ideile și-un gând Care-mi impune să le așez într-o carte Și-ncep cizelându-le rând pe rând. Îmi plimb sentimentele-n soare Și gândul îl scald în lumină anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Acel loc în care intri cu sufletul desculţ

Aurelia AlbAtros Trecutele zvâcniri Au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, au înflorit castanii în parcuri cu-amintiri căutând în zări albastre trecutele zvâcniri, au înflorit castanii, flăcări arginti, sfidând vremelnicia în freamăt de poveste în primăvara plină cu iubiri... Au înflorit castanii, policandre verzi în care ard chemări firești, au înflorit castanii ca în fiecare an în lumea asta mare, încărunțiți de floare au un singur gând, vor sta înfipți acolo privind nedumeriți cum mișună perechi, perechi de îndrăgostiți.

Au înflorit castanii în primăvară ca freamătul unei mari iubiri ce înflorește-n fiecare an, au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, hai vino, mână-n mână, la nunta lor cea mare pe care ne-o dorim.

Poezia mea răsare odată cu soarele și-mi încălzește sufletul în primăvară, acel loc în care intri cu sufletul desculț iar gândul se desfată într-o oază de linişte şi reculegere… Simt, foarte curând poezia îmi va scrie poemul zborului printre cuvinte și fraze ca un miraj pe care îl îmblânzeşte sufletul în îndepărtatele țărmuri unde poți zbura precum o pasăre și trebuie să te opreşti privind mai profund, tot mai profund, până vei reuși să-ți desprinzi sufletul de adâncuri.

Univers fără de margini Univers fără de margini vis tandru de iubire flori de tei și margarete fluturi în sarabandă ce zboară-n universul viselor. Univers fără de margini prinzi în plasa ta vise, îngeri, clipe efemere, colorând al timpului fir cu frumusețea ta. Univers fără de margini cerni praf de stele peste vise și poeme ca un voal de transcendență să unească veșnicii praf de stele-n armonii.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

apoi un pantof scâlciat o mănușă ruptă câteva litere găsite pe pietre.

Anişoara Iordache experienţe 1 copilul a pus o sămânță în pământ a doua zi un lujer i-a atins călcâiul după un timp o floare galbenă i-a dat binețe oamenii au grefat floarea pe un cer înnorat plin de spaime și confuzii treptat floarea și-a pierdut strălucirea exuberanța deveni movilie cadaverică vreau floarea înapoi-a spus plângând copilul oamenii i-au adus mai întâi o bucată dintr-un meteorit apoi un pantof scâlciat o mănușă ruptă câteva litere găsite pe pietre.

3 în tindă copilul se juca cu mașinuțele iar părinții în câmp adunau porumbul oamenii au făcut o manevră greșită: o rachetă balistică explodă aproape de țarină. – vreau să vorbesc cu tata și mama-a șoptit copilul pe ale copilului palme printre lacrimi erau: o bucată dintr-un meteorit un pantof scâlciat o mănușă ruptă câteva litere găsite pe pietre.

2 copilul a găsit pe prispă rătăcit un puișor de mierlă i-a adus repede câteva grăunțe de grâu și o cănuță cu apă proaspătă de la izvor

oamenii au luat micuța zburătoare și au grefat-o pe trunchiul unui copac spinos pasărea și-a pierdut strălucirea deveni movilie cadaverică unde-i mierla? – a țipat copilul oamenii i-au dat mai întâi o bucată dintr-un meteorit anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pendulul Să deşirăm al nopţii noastre mare ghem, Pendulul ticăie mereu cu un aer boem. Ne sărutăm fericiţi printre ramurile cerului, Iubirea noastră se agaţă de razele visului.

Nicoleta Mija

Ghemul se deşiră încet întreaga noapte,

O scoică… Ia-mă de mână şi priveşte-mi ochii, În zorii un asfinţit, la venirea serii, Despleteşte-mi părul, să te acopăr, Simt în mine numai neastâmpăr.

Pendulul ani mulţi cuprinde în şoapte. Zâmbim frumos, îmbrăţişaţi ne sărutăm, Visători boemi în versurile iubirii cântăm. Fericiţi strângem multe fire în ghem iubite, Pendulul ani cuprinde, clipele îndrăgostite. Un fir adună în el florile colorate şi stele, Când îl deşirăm, adunăm toate amintirile. Se agaţă mereu de mine doar o roză albă,

Iubeşte-mă cu zâmbetul tău cald,

Pendulul adună clipele iubirii într-o salbă.

Vin peste noi nopţi de smarald,

Acum bate noaptea, este frumos luminată,

Atinge-mi inima cu un trandafir,

Ghemul dispare atunci când ziua o să vină.

Să nu mă zbat şi iubire să respir.

Strângem în suflet ghemul iubirii şi fiorul, Pendulul iar cântă şi caută în clipe dorul.

Şterge-mi cu iubire prima lacrimă,

Într-un amurg ce trece din iarnă spre vară,

În liniştea iubirii, niciodată spaimă,

Deşir ghemul iubirii din toamnă în primăvară.

Nu te speria, este lacrima fericirii Inima-mi bate acum multe armonii.

Petale de trandafir Sărutul tău... petale de trandafir,

Iubeşte-mă cum pasărea iubeşte cerul,

Închid ochii numai iubirea ta respir.

Cum poetul iubeşte mereu condeiul.

Cu petale albe şi roşii mă mângâi,

Mai priveşte-mă odată cu ochii tăi,

Ai fost şi eşti iubirea mea dintâi.

Ascultă-mi ale inimii repezi bătăi.

Sorbim din nectarul iubirii noastre, Un zbor de stele prin zările albastre.

Să alergăm de mână în marea albastră,

Adesea mă ascundeam prin petale,

Două trupuri calde şi iubirea noastră

Mă găsea mereu vraja iubirii tale.

Culege o scoică numai pentru mine, Păstrez în ea dragostea pentru tine. Nu mă grăbesc să cresc, rămân copil, Câteodată alintat şi de multe ori dificil, Parcă mă cunoşti bine, de o veşnicie, Iubite zâmbetul meu numai de tine ştie.

Acoperiţi de multe miresme şi culori, Ne ascundeam în adâncul mării deseori. Printre scoici, corali şi spuma mării, Adormeam îmbrăţişaţi la venirea serii. Multe petale se scurg acum prin amintiri, Ascundem în mare bine ale noaste iubiri. Valul mării peste noi adesea venea, Ne ascundeam bine sub… petala mea.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniță În mişcarea neantului...

după colț, misterul îngroapă în unda albastră.

Rânduri pierdute În mișcarea neantului, diplomația își punea mânușile de catifea să protejeze pumnul la lovitura adevărului... Numai așa se putea cumpăra din târguri, duzini de minciuni și suflete moarte. Praf dat în fața oricui și dintre toate, acoperiți cu o banderolă sunt ochii. S-a putut întâmpla că pe calea plină a mărăcinilor, tranzacția aceea stupidă era alta fiindcă ea nu putea fi mințită niciodată

Cai verzi

Stăpânul timp e străin pe câmpul plin de flori, vrăjitorii se jucau cu înălțimea și vântul mătura orice urmă. Întâmplârile reveneau într-un cerc și glasul apostolilor urna dinspre catedrală un fel ce nu putea fi oprit Însemnările continuau pe foi pe lanurile pierdute... Veneau în lanț alte primăveri împreună cu iernile și verile ca într-un cerc.

Caii și-au pierdut copitele fiindcă se scăldaseră în apa smaraldului, rinocerii și-au uitat coarnele de frica țânțarilor... În umilința zilelor, zările deșertului se uneau în chipuri în beteala aerului. Uite, în somn aveau loc jurămintele își făcea loc un strop de poezie de dragul așteptărilor. 17

Uluire Se agățau de turn părți de lună într-un miraj pe care sulfina se apleca tăcută și sfioasă. Pe piscuri mâinile nopții se împreunau a rugă. Capătul lumii, anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugen Dulbaba Deceneu Sfântul Tu, preotul meu Sfinte Deceneu Vino să-mi mângăi Sufletul dintâi . Căci acum iată Inima mi-e moartă Şi la tine strigă Nu vrea să se stingă: . Pune în trupul lui Raza Duhului Şi să fie iară Ca odinioară . Astfel ea ţi-a zis Iar tu i-ai promis Că mă faci să fiu Cu spiritul (sufletul) viu . Cei de jos, privească Fapta preoţească De la cel Mereu Sfântul Deceneu.

Prin insomnii, visuri şi vise Mărturii despre nesomnul Care a fost Sunt visele rămase În grele plictiseli După prea lunge nevisări Acum e dimineaţă Poate o noapte Va veni În care visele Destoinice sub lună Vor desfăta pe nedormitul Ce poartă visuri mari Despre uitatul somn.

Echimoză

Catren Este o blasfemie Să n-aibă în buzunar o mie Căci cu folos îi risipeşte Nu în zadar îi investeşte.

După ce întreaga viaţă pământească te-ai lovit pretutindeni de aceeaşi Idee MonolitDumnezeu – cât de plictisitoare, râncedă şi lipsită de conţinut îţi va fi întâlnirea cu Ideea „Pipăibilă” şi Definitivă din Lumea în care numai Aceasta contează şi se întâmplă.

Capriciu – Echimoză

Celui cum va fi Din toate Să vă fie începutul Pe drumuri

Ce nu sunt Văzute încă Spre acelaşi scaun Pe care se va odihni În zilele ştiute Cel ce va ajunge primul Pentru întronarea Fără sceptru Şi alai Unică Definitivă.

Mă reprezinţi în faţa celor Predispuşi din lumea măsluită unde concesiile se află în gene, trădările în epidermă şi circumvoluţiuni iar faptele măreţe se întâmplă mincinoase la vedere doar ochilor dispuşi spre recunoaştere, camuflaţi de pleoapele ce nu trădează bezna unde Falsul este Rege.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Costel Avrămescu Rondelul dorului Mă las purtat de-un gingaș fior Când mă cuprinde dorul de tine; Pe aripi de-amintiri, mă scobor În trecutul cu luciri adamantine. Mă-ncinge-ades ceva ispititor Cu-nțelesuri adâncite-n mine, Mă las purtat de-un gingaș fior Când mă cuprinde dorul de tine. Când luna se-oglindește-n pridvor, Visul se chinuie dorul să-mi aline, Și-mi pune-n ochi al lacrimii izvor. Păstrând speranța vremii care vine, Mă las purtat de-un gingaș fior.

În această lume de miraj. Fericirea însăși e-un ecleraj Pe ecranul vieții limitativ Ce se proiectează imaginativ Într-un simplu scurtmetraj, Chiar dacă totu-i relativ.

Dialog mineral - tristih – De ce unele inimi sunt diamante şlefuite În timp ce altele, simple pietre rostogolite? – Pentru că bat efemerul în cadenţe diferite.

Inima este mai educată – distih Numai cu cerneala inimii şi tocul pătimaş Poţi scrie cuvinte frumoase pentru urmaş.

Rondelul casei părinteşti În Șesuri, pe limanul Tazlăului Sărat, Mai dăinuie timpului casa părintească; Vântul nostalgiei, cu duioșie, presărat, Iute, mă-ntoarnă, de ea să-mi amintească, Peste bariere de timp, cu pasul scăpărat, Unde copilăria avea să-mi înflorească, În Șesuri, pe limanul Tazlăului Sărat, Mai dăinuie timpului casa părintească; Chiar dincolo de viața pământească, Dorul meu se va-nfrupta înflăcărat Cu-această hrană dulce sufletească De care nu voi fi niciodată dezbărat, În Șesuri, pe malul Tazlăului Sărat.

Rondelul mirajului Chiar dacă totu-i relativ În această lume de miraj, A triumfa presupune curaj Și-un feedback confirmativ. Iluzii, în al vieții anturaj, Se vând în mod speculativ, Chiar dacă totu-i relativ anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

și mai abitir specificul încăperii. Ospătarul, jovial, chel, cu obrajii înroșiți, le puse urgent pe masă meniurile. Se comporta de parcă îi cunoștea de-o viață întreagă și îi dădea atenție mai ales Buldozerului, care se grăbi să îl anunțe că nu aveau nevoie de ele, însă ospătarul care era și chelner și patron al locației, se prefăcu că nu îl aude. Fostul șofer și actualul client își studia meniul cu indiferență și mimică tâmpă:

proză 19-32

Adrian Scriminț Repugnare șşi extaz (capitol din romanul Răpănoşii – a doua parte)

– Eu n-am niciun ban la mine, doar ceva mărunțiș ce mi-a rămas pentru parcare.

– Eu n-am venit să cheltui! trecu de la glumă la profundă seriozitate și Sabin Nebunu. Orice venit, orice sumă, trebuie să dau aproape totul ca să mă pun bine și să deschid anumite uși, că-i greu la – Nu mă lăsa aici, Buldozere! Lasă-mă oriunde, răcoare, i-un sistem și mai corupt decât statul… numai în pădure să nu mă lași! Tăcu. Nu era cazul de lamentare. Cei care își Mașina se opri, lăsând-o să se apropie, însă nu exprimaseră neputința își întoarseră capetele spre prea mult, doar atât cât șoferul să se facă auzit: Godean, în zadar și cu timiditate, căci o uniformă – Lasă Prințeso, că aici o să-ți găsești prințul. Nu spălăcită de militar nu le inspira avuție. așa pățesc prințesele adormite, își așteaptă prinții ca – La noi soldele se ridică atât cât să îți ajungă desă vină în pădurea fioroasă și să le sărute? o perie, o pastă de dinți și trei pachete de țigări pe Mașina scrâșni din nou, cu răutate, de teamă ca lună. În rest… bagi muncă, militărie și arest de te ia nu cumva ponderabila domnișoară să îi pună mâna dracu… pe mânerul portierei din spate și să năvălească cu – Nici nu ne așteptam ca tocmai tu să contribui cu forța înăuntru. ceva, stai liniștit! îl împăciui Buldozerul, cu un glas – Buldozere, nu fă prostii, Buldozere! Nu mă lăsa plângăcios, ce-i drept. singură în frig! Își scrută pe rând tovarășii, trăgând din răsputeri Mașina opri din nou, dându-i parcă a înțelege că de timp cu studiatul amănunțit al meniului. Își totul fusese doar o glumă. Angelica se porni pe controlă apoi toate buzunarele și le cercetă zâmbete, îi iertase pe toți trei. Gâfâia, pe când venea conținutul pe sub muchia mesei. repejor dintr-o oarecare depărtare. De pe geamul din – După cum vă spuneam, mi-au mai rămas ceva spate zbură și cojocul îmblănit al fetei. Șoferul privea bănuți prin buzunare, puși cu intenție ca să îmi apoi prin lunetă cum o înghițea cu lăcomie ajungă de parcare… întunericul. Râdeau pe urmă copios de glumele pe – Câți ai? scânteiară cu interes ochii Nebunului. care le făcuseră pe spatele fetei. – De-ajuns cât să ne facem de râs! îi repanică – Așa-i trebuie dacă se pune cu mafia! grăsanul. Voi chiar nu aveți nimic? concluzionă Sabin Nebunu… Moara de vânt se străduia din greu să imite tradiționala și democratica Olandă. Și nu se putea spune că ar fi avut vreun oarecare succes în această străduință de imitare: roata nu i se mișca, era pusă doar de decor, iar din interior nu răzbăteau ritmurile muzicii flamande, ci influențele turcești, grecești, sârbești și arabe, luând cu succes naștere din ele oarecum și cele actuale, românești. Când pătrunseră înăuntru se loviră strident de canapelele de pluș roșu și fețele de masă de catifea roșie. Aceleași lumini roșii emanate de jeturile reflectoarelor, personalizau

După o căutare amănunțită, Nebunul îl anunță panicat: – Eu am puțini, doar un leu și cincizeci de bani! – Dă-i încoace! Buldozerul îi strânse cu sârg și îi alătură celorlalți, după ce îi cântări pe toți cu drag, înroșindu-și cu rușine obrajii. – Eu nu am niciun ban! se grăbi și Andrei Godean să se scoată din încurcătură, fără să i-o ceară nimeni. Virgil Simion, zis și Buldozerul, își scruta cu niște ochi bulbucați căușul palmei în care ținea mărunțișul. Rămase cu ea suspendată în semiîntunericul străjuit

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

de subtilele reflectoare roșii pentru un timp cam comportă-te ca atare! De unde vrei să îi pui taxă de îndelungat. Închise pe urmă pumnul și îi vârâ grijuliu protecție? Din pârnaie?! în buzunar. Oftă a necaz și le zise: – Înțelepte vorbe îți grăiește gura, Godene! i se – Tâmpita aia de Angelica avea bani. E una simți recunoscător Buldozerul, mulțumit că nu trebuia dintre mult prea fericitele care au privilegiul să mă să fie el cel care trebuia să îi facă educație. mă întrețină, o proprie plătitoare de taxe și impozite. Într-adevăr, cei care se desfătau în brațele Uite că la bani nu m-am gândit, că n-aș fi lăsat-o tinerelor balerine și își mângâiau urechile cu muzică singurică în mijlocul codrului nici în ruptul capului, bună erau din clasele sociale net superioare. Unii sărăcuța. În felul ăsta… am făcut un fel de pana aveau la gât lanțurile de platină sau de aur atât de prostului. groase, încât de-abia mai puteau să își ridice – Hai să mergem după ea! îi sfătui omenește Godean, prinzând brusc sentiment în momentul de față, când află că voluptoasa creatură poseda o sumă importantă. Buldozerul râse, a panaramă: – Prea târziu, or fi mâncat-o lupii. Pentru câteva clipe râsul îi fu estompat, deoarece dădu de la depărtare ochii cu patronul. – Hai să inventăm ceva, să ne sustragem de aici cu diplomație! încerca din răsputeri să își apere onoarea. – Ai înebunit? îl luă la rost Sabin Nebunu. Eu nu mă mișc de aici nici mort. E atât de frig afară…

căpățânele, alții aveau ghiulurile de la degete mari cât nucile, iar dacă nu aveau aceste accesorii, se puteau liniștiți afirma prin rafinata vestimentație: pantofi de piele decorați cu ciucurei, sau șalvari rari întâlniți pe piață, de culori diferite: verde kaki, vinișiu sau roșii, de proveniență turcească. Fetișcanele amintiților aristocrați, sau nevestele, erau deosebit de frumoase, împodobite până la eleganță, conform cu moda vremurilor, cu părul lăsat să curgă sau strâns în coc, cu colierele de rigoare și rochiile eclatante de seară, cu brățări de aur la încheieturile picioarelor, sau rochii atât de scurte, cât să atragă cu intenție privirile dușmanilor. Își țineau ochii ațintiți în pământ, căci înalții prelați pedepseau pe loc orice

Buldozerul se ridică pe jumătate în picioare, agățând cu pulpele muchia mesei și făcând să se zguduie scrumiera și serviciul galant cu lumânări aprinse, lucru care atrase atenția patronului. Îl opri din bunăvoință printr-un gest al palmei să îi mai dea răgaz să consulte meniul, chipurile. Printr-un zâmbet binevoitor cât toată încăperea, șeful de sală i se supuse. Îl cunoștea de mult, de-ajuns cât să îi înțeleagă semnificația gesturilor și a comunicării nonverbale, și deși nu îl agreea pe Buldozer, se străduia să îl înghită, căci de-a lungul deselor sale peregrinări făcuse bani foarte frumoși de pe urma grăsanului, și de altfel și de pe urma altor namile asemănătoare dânsului, unii dintre ei fiind chiar și atunci de față. Îi întoarse spatele ca să se ocupe de avuția altui client, neștiind că cel pe care se străduia să îl respecte nu avea la dânsul bani nici măcar pentru o bere, și îi mai și ținea ocupată una dintre mesele cele mai centrale.

– Poate se enervează șefu’ sălii. Ne dă naibii afară cu caguliștii! li se destăinui Buldozerul, din spatele unui zâmbet întunecat. – Poate vrea să las vorbă să i se dubleze taxa de protecție!!! înnebuni Nebunu, trântind cu pumnul în masă. – Stai cuminte, bă! îl certă Godean. Ce boala, te crezi pe maidan, la piață? Ai dat de lume bună, anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cochetare imaginară, pălmoacele domniilor lor puteau fi scoase cu ușurință din teaca pantalonilor și pocnite cu ușurință peste cefele superbelor însoțitoare. Erau însă și unele frumuseți pe chipul cărora predominau șiretenia și inteligența, mai puține ce-i drept, egale fiind cu consorții lor, sau chiar deasupra. Luate la nivel general, în afara câtorva cârciumărese, sublimele doamne sau domnișoare, după caz, excelau în finețe și frumusețe, făpturi plăpânde, privilegiate de natură, care, privite din spectrul tăinuit al unui intelectual, trezeau foarte multe dileme nedeslușite și multe semne de întrebare: „Ce-or fi găsit aceste gingașe făpturi la aceste matahale??” La lungile și interminabilele discuții ținute în tagma acestor intelectuali, de preferință tot la un păhărel, ar fi intervenit cu explicații psihologii: „Omul, fie el bărbat sau femeie, în exemplul de față femeie, este înzestrat cu două instincte, unul inconștient, dăruit de natură, pe care nu și-l poate controla, și altul conștient, pe care și-l dezvoltă de-a lungul vieții. Unul din instinctele inconștiente dăruite cu generozitate de natură ar fi și cel animalic. Cerbii se luptă pentru femelele lor, motanii, taurii, morsele… la fel, iar cel mai puternic, câștigătorul, le fericește cârdul. La fel se întâmplă și la latura umană, femeia simte care este bruta cea mai puternică, matahala care dă cel mai bine cu parul, cel care are minunatul har să spargă mesele, scaunele și ferestrele pașnicelor baruri. Cel care are acest talent, tot dat de la natură, să se facă remarcat, este premiat de fina făptură cu punerea premeditată sub aripa lui, căci femeia vrea să fie ocrotită, vrea siguranță, viitor, protecție, fiind harnică în cheltuirea veniturilor celui sub care s-a pus la adăpost. Aici este meritul inconștienței animalice, care a dirijat-o cu mărinimie către incontestabilul rege al junglei. O perioadă se simte superioară celorlalte făpturi, în sinea ei este sigură că are un statut, un viitor, un protectorat, mai ales când răspunsul vine cu invidia surprinsă în ochii altor consoarte din anturajul ei, sau cu care copilărise și se jucase cândva în trecut, ori prin dispariția subită de prin farmacii a dozelor de medicamente destinate ulcerelor și gastritelor. Și uite că ușor-ușor în decursul anilor li se

dezvoltau și instinctul conștient, plăpândele făpturi începeau să își dezvolte pofta după lucrurile romantice, să fie scoase la teatru, să li se dedice poeme, să își dorească cu aviditate să primească în dar măcar o floare de ziua femeii, erau marcate să li se dea maximă importanță, și nu o așteptau de această dată de la societate, ci de la bărbații care le ceruseră cândva de neveste, le trântiseră plozi pe creștetul capului, le trimiseră la cratițe, voiau să își vadă în ele consoartele, mamele și amantele ideale, iar singurele serate organizate de aceștia fiind cele la care participau în momentul de față. Dacă personalitatea lor predomina—ceea ce nu se întâmpla la toate—puteau controla aceste brute, și pe unele reușeau chiar să le facă să le respecte, însă majoritatea dintre ele intrau în mrejele supunerii, a neieșirii de sub cuvânt, a primirii cu resemnare a amenințărilor, sau cum spuneau masculii cei romanticii: „a promisiunilor”, că dacă îi înșală le omoară, și în felul acesta grațioasele făpturi primeau cu predilecție educațiile corporale—unora chiar făcându-le plăcere să le primească; curgeau plângerile de molestare depuse pe la secțiile de poliție, și tot pe atât de repede erau retrase… Binevoitorul patron, cu rol de barman, ospătar și chelner își pierduse până la urmă răbdarea și se puse în mișcare către masa lor. Se opri însă la jumătatea drumului, căci cei trei mușchetari pe care îi considera ca fiind de perspectivă, se ridicară cu toții deodată și se îndreptară către toaletă ca să se sfătuiască, fapt care îl făcu să îi cam piară zâmbetul, însă și-l recăpătă când pe ușă își făcură intrarea triumfală doi consilieri îmbujorați și un primar al comunei învecinate, în superba companie a plăpândelor soții, încărcate cu personalități similare, însă vopseli ale părului diferite: nuanțe elegante de roșcat, blond și șaten. Spre disperarea celor chemați de natură, râsetele celor trei protagoniști care se retraseră pentru consfătuire, sincere, răsunătoare, barbare, carpatice, mai ales ale celui care purta un superb costum de ocazie și a celuilat ce-și expunea cu mândrie o uniformă de militar ponosită, decorau cu hidoșenie atmosfera pașnică de adineauri. Râsul celui din urmă dispăru subit și repede, și lucrul acesta îl constatară și cei doi amici. Îl băteau bărbătește peste umeri și îl încurajau ca niște destoinici tovarăși: – Haide, relaxează-te. Am ieșit în lume ca să ne distrăm. – Ce vă pasă vouă! le zise abătut grăsanul. Eu

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sunt aici un vechi client, practic spus, de-al casei. Nați văzut cum forfotește în jurul meu personalul? Ați fi pupat voi canapeaua din față, căptușită-n piele, dacă n-aș fi fost eu de față? Ce credeți voi, că e ușor să penetrezi în lumea bună? Nu neică. Mai întâi trebuie să frecventezi locarule de lux cu anii, să le faci consumație.

Dintr-un individ smerit, marcat de îngrijorări și gânduri, Buldozerul se transformă pe loc într-o persoană impunătoare. Spuse cu un timbru autoritar al vocii, destul de tare, ca să îl audă și ceilalți doi tovarăși, așa, ca să îi ia spusele drept mărturie:

De necaz, dădu un pumn în ușa unuia dintre compartimentele impresionantei toalete, de-i tremurară balamalele. Vizitatorii întâmplători, chemați de ciclul firesc al naturii, părăsiră – nu neapărat de frică, ci dintr-o măsură obligatorie de vigilență – pisuarele, cu calm, trăgând încă de timp, ca să îl observe mai bine cu coada ochiului pe cel care se străduise printr-un efort atât de considerabil ca să penetreze într-o societate atât de bună.

Hohotul necizelat al lui Sabin Nebunu alertă și mai mult nedumerirea supusului chelner, care, rămas tot în aceeași poziție, ușor aplecată, desemnată serviabilității, se codea împreună cu celălalt coleg al său să se conformeze cu comanda clientului meritoriu, mințindu-se că nu auziră bine ceea ce li se spuse. Zâmbeau ușor, neștiind cum să reacționeze, învățați fiind la cursuri că una dintre modalitățile de a satisface clientul ar fi fost și aceea de a i te contopi cu energia, manifestându-te ca atare, mai bine spus jucându-i jocul, însă problema era că aveau trei clienți în fața ochilor, cu stări diferite, dintre care unul râdea ca prostul și reușea să stârnească cu succes atenția întregii distinse clientele, altul rânjea cu subînțeles și își ascundea privirea în palmă, și cel mai important mușteriu al casei se afla cufundat în stânjeneala înroșirii

Cei doi tovarăși de încredere nu mai râdeau, ci îi ascultau pledoariile doar într-un zâmbet, pe când rotofeiul mai bubuia din când în când câte-o ușă, doar așa, ca să îi atenționeze că nu mai era deloc momentul pentru glumă. –…să te faci remarcat, să sari în evidență. Păi câtă consumație le-am făcut ăstora… n-au făcut-o înalții demnitari ai orașului.

– Trei pahare și… o sticlă de apă minerală!!!

Nervii grăsanului reușiră să îl calmeze pe Andrei Godean, care se uita în altă parte, iar privirea lui voia să pară nepăsătoare, însă Sabin râdea cu nerușinare. – Nu râde Nebunule – trânti încă un pumn, de răsunară toate compartimentele toaletelor – nu râde! Eu spre deosebire de tine sunt un om cu liberă trecere prin locația asta distinsă, îmi tremură chelnerii de emoție când își așteaptă bacșișul, se uită cu ciudă peste umăr dușmanii când văd până unde mă poate duce uneori dezmățul. Prin mine a venit și altă clientelă în motelul ăsta, sunt considerat practic de-al casei, ce dracu, așa că nu râde, că nu ție o să-ți crape în curând obrazul de rușine și nu o să mai știi cum să o scoți la capăt. În noaptea asta, ce-i clar, e că nu vreau să mă fac de râs, și țin morțiș la asta!

Atunci când părăsiră closetele erau cu mult mai sobrii. Gura Buldozerului fu aurită: înclinați cu servialitate, cu pumnul stâng strâns la spate, iar cu celălat braț ținând ștergare alb imaculate, doi chelneri avură înalta onoare ca să fie însărcinați cu luarea comandei. Cel care părea mai marcat de timp și de amprenta experienței se apropie de liderul incontestabil al grupului și îi șopti în ureche: – Am putea să luăm comanda? anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anemic să i se retragă. Partenerul la care ședea în brațe era considerabil de îndrăzneț, și sărea peste toate treptele de negociere. Îi râse gingaș, cu o feminină nevinovăție. Sări peste introduceri și porni din proprie inițiativă prima clauză și primul pas al negocierii, ciupindu-l mai întâi cu finețe de obraji: – Nu mă servești și pe mine cu un campari? propriilor obraji, și era gata-gata să se înegrească de Râsul barbar și carpatic al Nebunului, necunoscut supărare. Chelnerul cu experineță mai mare se întregii locații prestigioase, răsuna cu cea mai mare gândi să reacționeze, și sparse tăcerea: necontrolare. De la el se molipsi și Godean, care – În afara celor trei pahare și a sticlei de apă începu să facă același lucru, fără nicio jenă, uitând minerală, cu siguranță că mai doriți să comandați și subit de discuțiile privitoare la temperarea altceva, nu-i așa? Poate un antreu, poate ceva de entuziasmului pe care le avuse în toaletă cu câteva mâncare… minute în urmă. – Nu-i așa! îl cam repezi grăsunul, străduindu-se – Aoleeeu domnișoară, vrei să pună tăticu bâta să nu tragă un pumn, de răsune blatul lucios al de baseball pe mine? încerca Nebunul să se salveze mesei. printr-o glumă. Din experiența sa, chelnerul observă acest lucru, Fetișcana nu se pierdu cu firea, din contră, le mai ales încleștarea pumnilor metalici ai celui care îl gusta umorul. Își duse degetul în dreptul buzelor și contrazise, și îi făcu urgent subalternului un semn cu de acolo pe cele ale Nebunului: coada ochului ca să îl urmeze. Nu se grăbeau, se – Și ăsta e numai preludiul!!! așteptau ca pe nervosul de la masa lucioasă să îl Sesizându-le zâmbetele false, cei doi chelneri apuce râsul cu bruschețe, să îi cheme înapoi, să îi împreună cu patronul se pregăteau să intervină, însă arate cu degetul, și să le spună: „Ha, ha, ha, v-am făcut-o!” Însă nu se întâmplă acest lucru. Mai mult ca pumnul autoritar al Buldozerului, care făcu să sigur că importantul client ar fi abordat o a doua zăngăne paharele umplute ochi cu apă minerală, îi variantă: să sfarme masa. Mai trecuseră prin astfel făcură urgent să se răzgândească pe la jumătatea de experiențe, și înțelepciunea sau cumpătarea lor drumului. Îl văzură jubilând și, își puneau întrebarea care o fi fost exteriorizarea grăsunului, din moment creșteau odată cu anii. Pe când cei doi chelneri școliți își arătau ce nu erau inițiați încă cu cititul de pe buze.

– Gata cu cumpătarea, la naiba, să înceapă nemulțumirea patronului, cele trei fătuce, înalte, sumar îmbrăcate, încălțate pe tocuri și parfumate petrecerea! până la Dumnezeu, ședeau cu cumințenie în brațele Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul celor trei clienți distinși care tocmai dăduseră citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă comanda. văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare Doi dintre clienții destoinici, cel care purta finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea uniforma militară și cel cu costum de ocazie, nu își în brațe. permiteau ca să piardă vremea, așa că se porniseră – Fetelor, sunteți invitatele noastre în această să acționeze, îmbrățișând cu sârg balerinele. La fel seară! proceda și Buldozerul, însă îmbrățișarea lui era mai Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul domoală, și nu cumva din grijă ca să nu își îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o strivească superbitatea blondă la piept, ci din adâncă nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, îngrijorare, punându-și întrebarea despre ce puteau care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse vorbi cu atâta seriozitate cei doi chelneri împreună numai într-o tristețe. cu patronul locației, înroșiți la chip cu bruschețe, și – A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de de ce le tot trimiteau atâtea ocheade dușmănoase. această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală… Sabin Nebunu, puțin mai experimentat și mai umblat prin lume, nu ca alții, mâncați de mucegaiul cantonamentelor și al antrenamentelor de prin loturile naționale, trecu la romantisme, își săruta cu patimă supla făptură, care îi zâmbea forțat și dădea TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu Cireşe de mai Somnul stăruie îndărătnic pe pleoape, contrariat de lumina inoportună a dimineții, care se strecoară victorioasă printr-o crăpătură indiscretă a jaluzelei, rămasă neidentificată de ochiul meu exigent de obicei, când îmi pregătesc odaia pentru somn. În cireșul uriaș de lângă fereastră se ceartă arțăgoase un cârd de ciori atrase de rubinele dulci care scânteiază poznașe printre crengile îngreunate de rodul acestui an. Iritată, îmi ascund capul sub pernă, bombănind un protest inutil la adresa neobrăzatelor înaripate, atât de matinale. Zadarnice, tentativele mele de a redeschide portița viselor! Cu un gest repezit arunc cearceafurile mototolite în cealaltă jumătate de pat și mă ridic hotărâtă să fac niște victime, dintr-o anumită specie de zburătoare pofticioase și neobrăzate. Am deschis fereastra din capătul coridorului pentru a-mi elibera mintea din ceața persistentă a somnului neterminat, dar orizontul care se vopsise cu toate culorile curcubeului se dezvălui privirilor mele fascinate, asemeni unui mire îndrăgostit, care își așteaptă mireasa nerăbdător și vibrând de emoție. Un răsărit magnific se producea sub ochii mei fermecați, transformându-mi pornirile războinice într-un extaz, pur și total. Am rămas așa minute în șir, înotând cu privirea într-un infinit de frumusețe, în care m-am dezintegrat, am renăscut și am crescut odată cu ziua care se ridica pe cerul de sineală, de mână cu soarele ce îmbrățișa dealurile și câmpiile înverzite, ascunzându-se jucăuș printre copacii din livadă. Atâta frumusețe...

alungasem ceva mai înainte, dar entuziasmul cu care înghițeau fructele cu sâmburi cu tot și pofta cu care admirau crengile înalte la care nu puteau ajunge m-a înduioșat și m-a amuzat în egală măsură, trezindu-mi o mulțime de amintiri. Am intrat în casă în vârful picioarelor ca să nu-i sperii, căci dacă m-ar fi zărit s-ar fi împrăștiat ca iepurii prin livadă, de teamă să nu atentez la urechile lor greu încercate, în cine știe ce alte împrejurări dubioase. Am continuat să-i privesc din spatele perdelei, râzând cu poftă de neputința lor și de îngrijorarea cu care își rostogoleau ochișorii către ferestrele casei mele. Erau nevoiți să accepte și fructele aproape verzi, odată ce au isprăvit pe cele coapte și dacă vreunul mai norocos mai găsea câte una, ceilalți năvăleau peste el tăvălindu-l prin iarbă, cu intenția să-i scoată și dinții odată cu cireașa prețioasă, dacă nu s-ar fi grăbit s-o înghită întreagă. M-am distrat copios pe seama micilor hoți de cireșe și mi-au venit în minte amintiri foarte asemănătoare, când copil fiind, eram și euiremediabil atrasă de cireșii vecinilor, întotdeauna mai dulci și mai încărcați decât ai noștri, pe care îi jefuiam în grup sau singură, riscând de foarte multe ori teribile urecheli sau păruieli din partea furioșilor proprietari, care nu erau nici pe departe atât de toleranți și generoși ca mine, acum.

Cearta ciorilor încetase de tot, dar neîncrederea m-a călăuzit oricum către balconul dinspre grădină, ca să alung hoții gălăgioși care atentau la cireșele noastre. Erau acolo și se înfruptau de mama focului cu minunile dulci, absorbite total de plăcerea lor. Nu mi-a convenit deloc invazia aceea inoportună și leam alungat fără prea multe menajamente. Au fugit speriate și contrariate, țipându-și nemulțumirea în văzduhul străveziu al dimineții. Am rămas de veghe alte câteva minute ca să mă încredințez că nu se întorc, dar se pare că s-au săturat, căci nu le-am mai auzit pliscul toată ziua.

În schimb, aproape de orele prânzului am auzit din nou hărmălaie sub cireș și când am ieșit în balcon, câțiva copilași mărunței stăteau agățați de poalele generoase ale gigantului meu, care atingeau uneori iarba proaspăt tăiată din cauza greutății poamelor și care facilitau de minune asaltul mititeilor invadatori. Ciripeau mai abitir decât ciorile pe care le anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pulbere de stele (2) Tăcerea acoperi complet valea transformată întrun mormânt alb, de unde nu se mai auzi niciun murmur al vieții care pulsase intens până în urmă cu numai câteva minute. Avalanșa înghițise lacomă tot ce întâlnise în calea ei, dar nici chiar ea nu prevăzuse că soarta își are regulile sale de la care nu admite abatere. Astfel că, patru suflete rămaseră afară din hotelul morții, trimise în întâmpinarea vieții de un destin misterios. Trei oameni care lucrau în cadrul stațiunii turistice, ca electrician, instalator și ajutor la bucătărie trebăluiau încă de dimineață prin curte, asigurând buna funcționare a stabilimentului, ignorând total pericolul. Un al patrulea bărbat, era chiar oaspete al hotelului și ieșise în parcare, ca să caute în mașina personală trusa de prim ajutor, în care avea calmante pentru migrenele soției.

spatele clădirii distruse. Cineva striga din răsputeri după ajutor și după claritatea vocii, Matteo înțelese că persoana se afla undeva afară în curte, ceea ce-i dădu speranțe și un plus nebănuit de curaj. Strigând la rândul lui pentru a se face auzit, începu să își croiască cu dârzenie cărare prin omătul care se subția pe măsură ce se apropia de curtea principală, de unde se auzeau vocile. Curând ajunse la cabina electrică a cărei intrare fusese blocată de aripa zdrobită a unuia dintre balcoane, dar persoana dinăuntru era nevătămată. Se apucă să îndepărteze cărămizile cu mâinile goale și după o eternitate reuși să extragă dintre dărâmături un bărbat de vreo 50 de ani, pe jumătate înghețat dar destul de calm și lucid, care îi mulțumi pentru ajutor și împreună se puseră imediat în mișcare, pentru salvarea celorlalți. Destul de ușor i-au descoperit pe ceilalți doi muncitori care se luptau să sape un tunel pentru a ajunge la intrarea cea mai la îndemână a hotelului, care era prin bucătărie, rămasă ca prin minune aproape întreagă.

– Massimo, Ricardo, sunteți teferi? Slavă Domnului! Nu mai speram să văd pe cineva viu în prăpădul ăsta! Noroc cu băiatul acesta care m-a scos de sub balconul acela nenorocit! Mulțumesc bătrâne! Nici măcar nu te-am întrebat cum te Nenorocirea îi surprinsese pe toți izolați unul de numești! celălalt în diferite colțuri ale complexului, fără cale de – Matteo! bombăni tânărul posomorât. Am face ieșire din mormanul de omăt care aproape că-i mai bine să lasăm prezentările pe mai târziu și să ne îngropase. Disperarea cu care au luptat să apucăm de treabă! Acolo dedesubt sunt vreo optzeci îndepărteze zăpada ce-i sufoca le-au asigurat de oameni care așteaptă să tragă o gură de aer, așa supraviețuirea lor și a celor care au putut fi extrași vii cum facem noi acum! Soția și copii mei sunt pe dintre ruinele amestecate cu zăpadă și gheață de undeva pe aici! către echipele de salvare, în următoarele ore și zile. – Doamne, bătrâne! Îmi pare rău! Sper să fie cu Primul care s-a eliberat din capcana ucigașă a toții teferi! La treabă atunci! fost Matteo, cel cu pastilele pentru migrenă. Se afla – Davide, ai deconectat generatorul de la curent? în mașină în momentul dezastrului și impactul cu furia naturii a fost diminuat de rezistența acesteia. A întrebă Ricardo îngrijorat. Ar mai lipsi un scurtcircuit reușit să îndepărteze nămeții cu ajutorul uneltelor pe în tot haosul acesta! care le purta mai mereu în portbagajul mașinii, – Păi de ce crezi că mă aflam în cabină când s-a printre care se afla și o lopată, o pereche de cizme și prăbușit peste mine balconul acela blestemat? Sigur un levier cu care s-a apucat să spargă bucățile de că l-am deconectat! Hai, dăi bătaie și nu mai trăncăni gheață ascunse în mormanele de zăpadă. Din că trebuie să ajungem la prietenii noștri cât mai fericire avea telefonul cu sine și a putut să anunțe repede. Pun pariu că ne așteaptă cu cafeaua deja dezastrul forțelor de ordine adunate la baza aburindă în cești. Nu simțiți și voi aroma asta muntelui, care deja puseseră în funcțiune turbinele amețitoare? încă din zori pentru a deszăpezi strada care ducea la Niciunul nu răspunse dar fură recunoscători popas. Avalanșa era prevăzută dar nu se putea pentru optimismul forțat al celui numit Davide, care interveni decât foarte încet, din cauza străzii complet încerca să insufle curaj camarazilor săi ale căror impracticabile. mâini începuseră să sângereze în lupta cu ruinele În timp ce încerca disperat să ia legătura la înghețate. telefon cu cei din hotel, a auzit voci undeva în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Giurgiu Petrecere nefastă – episodul I (roman în lucru partea I) Era perioada vacanței de vară. De curând Desire absolvise facultatea și obținuse licența în medicină veterinară. În seara aceea dădea o petrecere la unul din localurile de pe riviera, pentru a sărbători evenimentul cu prietenii. Cu o săptămână în urmă părinții îi organizaseră o petrecere selectă, la Belvedere, unul dintre localurile cele mai luxoase de pe Riviera, pentru același motiv. Deși fusese protagonista și atunci, se simțise destul de frustrată, cum de altfel se simțise la majoritatea petrecerilor organizate pentru ea de către părinți, în ultimii ani.

înalt de doi metri dintr-o împletitură deasă ca de bambus. Atfel discreția era asigurată. Ca meniu optase pentru platouri bine garnisite, cu variate gustări asortate, cu fructe de mare, brânzeturi, legume la grătar, frigărui și alte bunătăți alese cu grijă. Băuturile erau la alegerea invitaților și printre altele, lichioruri șampanie cafea și desert. Aranjase totul cu discreție, ajutată de două prietene și foste colege de liceu, Diana și Maria Carla și de Marco, un fost prieten din anii de liceu cu care de curând reluase vechea prietenie în mod discret, pentru că tatălui ei nu i-ar fi făcut deloc plăcere această veche prietenie.

Demult, când ei erau foarte tineri și erau îndrăgostiți, Marco Sabațini fusese cel ce o însoțise la acea petrecere nefastă, unde pentru prima oară încercase alcoolul depășind măsura și el, Marco îi Atunci, fuseseră invitați rudele și un număr oferise și primul „spinello”, iar mai târziu o încurajase restrâns dintre prietenii săi, lista fiind cenzurată să încerce și droguri mai tari. drastic de tatăl ei, doctorul Bruno Belmonte. De atunci, el se maturizase învățând din propriile Opțiunile sale în invitarea prietenilor trebuiau să fie necazuri și se schimbase în bine. Cel puțin asta îi mai întâi supuse aprobării sale și acest lucru îi spusese ei. Când cu câteva luni în urmă se provoca de fiecare dată un sentiment de lezare a regăsiseră întâmplător la sala de gimnastică, s-au propriei demnități. Se simțea ca o pasăre dornică de bucurat mult. Ulterior el a convins-o că o iubește a zbura liberă, închisă într-o colivie de aur. mult și îi lipsise enorm prezența ei în viața lui, în toți Ea alesese de această dată, să facă petrecerea acești ani ce s-au scurs de atunci. Ea îl plăcuse după bunul său plac. Alesese unul din localurile obișnuite existente pe riviera, unde venise în multe rânduri cu prietenii, la o pizza, sau la câte o serată de dans și în acele ocazii se împrietenise cu Vilma Marone, patroana localului. Era un restaurant cu piscină, avea plajă bine întreținută și sezlonguri, ca de altfel toate localurile de-a lungul plajei pescarese. Serviciul era bun iar bucătăria la fel. Localul se preta de minune pentru perteceri private. Se afla situat nu departe de portul turistic al orașului, plaja era curată și mereu bine întreținută. Fiind cald și timp frumos și foarte cald alesese, să facă petrecerea lângă piscină, pe terasă, în aer liber. Locul era frumos amenajat, cu ring de dans. Mesele erau frumos aranjate și tot ce compunea ambianța, strălucea de curățenie, încânta ochiul și vorbea de bunul gust și profesionalismul proprietarilor. Grădina era încântătoare și vegetația în jurul micilor fântâni țâșnitoare era luxuriantă. În preajma fiecărei fântâni arteziene, erau bolte umbroase din trandafiri cățărători în culori vii, galben roșu și roz. La umbra tufișurilor ce răspândeau un parfum delicat amestecat cu mirosul salin specific mării. Erau așezate bănci pe gazon și flori de-a lungul aleilor asfaltate. Grupurile de câte două mese erau împrejmuite cu perdele verzi de palmieri, eucalipți și trandafiri cățărători ce formau un fel de separeuri naturale și toată acea arie era împrejmuită cu gard

anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

veche, reciprocă și fățișă.

întotdeauna, în ciuda opoziției tatălui său și era fericită să reînceapă relația cu el. Era un om de lume, carismatic inteligent și sigur de sine, lucruri pe care ea le admira mult la un bărbat. El era conducătorul unei trupe de muzicanți, care în prezent dădeau spectacole prin localurile de-a lungul plajelor din Pescara și Montesilvano, sau pe unde se mai iveau clienți, în așteptarea marii ocazii care trebuia să-l propulseze pe culmile succesului și care spera el, să nu mai întârzie mult. Formația sa își crease un renume pe plan local, datorită talentului său de cântăreț și de bun manager. Aveau un repertoriu apreciat și priză la publicul de prin localuri unde erau angajați. Cântau și pe la diverse petreceri ale cunoștințelor și prietenilor și în seara aceasta erau invitații ei, însă nu ca trupă ci în calitate de prieteni, Marco fiind invitatul de onoare, la petrecerea ei.

Tatăl și mama ei erau plecați pentru câteva zile în Croația, în vacanță și tocmai de aceea reușise Desire să organizeze totul după placul său și să-și invite prietenii doriți. În sinea ei știa că această petrecere era mai mult un act de răzvrătire, contra autorității tatălui său, față de ea. Avea 30 de ani și dorea să-și ia viața în propriile mâini, acum că terminase universitatea. Reușise să treacă examenul de licență cu brio și spera să obțină un ajutor de la papa(tata) până își va găsi un serviciu, pentru procurarea unui apartament, să poată locui singură. Se săturase de condițiile pe care el mereu i le impunea, amenințând că o lipsește de susținerea financiară dacă nu-i dă ascultare. Nu-i vorbă, tatăl său avea și dreptate în unele privințe iar Desire era destul de onestă să recunoască, că fără acea mână forte a lui, foarte posibil ar fi ajuns destul de rău. Cu ani în urmă el făcuse eforturi mari, pentru a o ajuta să iasă de sub dependența de droguri, când nimerise într-un anturaj dubios de tineri consumatori de droguri, unde o atrăsese chiar Marco.

Bruno Belmonte era un medic cunoscut și stimat în oraș. mama ei Adeline, era o femeie încântătoare, de o mare bunătate, era farmacistă de profesie iar Desire era unica lor fiică. Le cam dăduse de furcă încă de când era o adolescentă de șaptesprezece ani, când în acel anturaj dubios, atrasă de amicul ei,(același Marco Sabatini cu care ea reluase prietenia azi) cu vreo câțiva ani mai mare ca ea, o făcuse să consume alcool și să ia droguri. Norocul a fost că doctorul fiind un om meticulos și trecut prin multe în viața sa care nu făcea niciodată lucrurile pe jumătate, observase repede pericolul spre care fiica lui se îndrepta cu inconștiența tinereții, fără măcar să-i perceapă gravitatea. Devenise el deja bănuitor, în ce privește cercul de prieteni pe care începuse să-i frecventeze fiica lui și când într-o noapte târziu ea s-a întors de la o petrecere mirosind puternic a alcool și fiindu-i foarte de rău, el s-a decis să intervină. A luat măsuri drastice, în ciuda protestelor fetei și chiar ale mamei care spera să-și recupereze fiica pe căi mai blânde și mai tolerante. Doctorul Bruno însă a fost radical în deciziile sale de a nu mai permite fiicei, să frecventeze pe Marco (în special) și alți amici care în prealabil nu i-au fost prezentați lui și trebuia să știe la orice oră unde era ea și cu cine, altfel Desire nu avea permisiunea de a se mișca de acasă. În final ea trebuise să accepte neavând alternative și doctorul a perseverat în acest mod destui ani, ținându-și din scurt fiica, tocmai pentru că o iubea foarte mult fiind unicul lor copil. Papa, după părerea lui Desire a întins cam mult coarda, când în urma acelei nefericite întâmplări angajase o persoană, care trebuia să o ducă și să o aducă pe ea acasă și să nu o lase singură la petreceri, un fel de gardă de corp. Doctorul Bruno Bemonte avusese motivele sale pentru a proceda astfel, pe care tânăra și neexperimentata Desire nu le putea înțelege și nu le agrea în ruptul capului. În munca sa vedea adesea tineri care ajungeau la spital drogați și de multe ori în comă. El știa cât de greu se mai poate recupera un astfel de om, ce a devenit dependent de droguri sau alcool. De cele mai multe ori recădeau și era un coșmar nesfârșit viața lor și a părinților sau rudelor din cauza fiului sau fiicei care căpătaseră dependență. Extrem de rar ieșea câte unul din acest cerc vicios și fatal cu adevărat, oricâtă bunăvoință ar fi avut. Pericolul de recădere era mereu în apropiere și cât se poate de real, pentru că cei ce vând droguri, nu lasă să le mai scape prada, odată ce le-a căzut în gheare.

Acum totul era schimbat. Se simțea stăpână pe sine, se reabilitase și visa să facă carieră în medicină veterinară și cercetare. Era mândră de progresele făcute și de faptul că reușise să obțină doctoratul. Visa ca în viitor să-și construiască o familie a sa cu un om potrivit. care să o iubească pentru sine însăși. Marco era ocrotitor și afectuos cu El era decis să facă imposibilul, ca unica sa fiică ea deși pe tatăl ei, îi mărturisise la un moment dat că să nu ajungă astfel, o sclavă a drogurilor și a avut nu-l putea suferi. Antipatia dintre cei doi era de dată

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ocazia să înțeleagă repede, că nu-i lucru ușor. Ei erau o familie înstărită și Desire intrase fără să aibă habar într-un cerc foarte periculos, cum el aflase de la un prieten al său, șef la chestură care îl informase despre acel Marco Sabatini. Băiatul era dependent de droguri și o atrăsese premeditat pe Desire a lui pe calea acestui viciu, având această misiune de la cei care-l aprovizionau cu drogurile pe care le consuma. Fusese arestat de câteva ori pentru că vindea droguri elevilor de școală și se știa că era dependent de ele. Părinții lui trăiau un continuu coșmar din pricina băiatului, care pe lângă dependență, mai și intrase pe mâna unui cerc de traficanți periculoși punând în pericol pe sine și propria familie, dintre care sora lui pe care în inconștiența lui era cât pe ce să o tragă după sine, dacă tatăl lor nu ar fi luat măsuri drastice să o îndepărteze, trimițând-o departe în nord la o școală de asistente sanitare ca să nu o mai știe în pericol. Desire era o fire sensibilă și ușor influențabilă. Tăria de caracter a tatălui său nu o moștenise ea, cel puțin în aparență. Avea 30 de ani, era o făptură înaltă și bine clădită făcea sport pentru menținerea condiției fizice, în privința aceasta existând multă asemănare între ea și tată. De la mama sa, doamna Adelina Montefiore moștenise un caracter dulce, încrederea în oameni și fiind bună din fire, era incapabilă să creadă că printre cei ce-i considera prieteni putea exista răutate. Avea ochii mari căprui, adumbriți de gene lungi, negre un chip cu trăsături plăcute și linii unduioase, nu colțuroase și puternic conturate ca ale tatălui său, al cărui chip era parcă dăltuit în stâncă având contururi puternice, foarte proieminente, emanând prin toți porii o voință de nestăvilit și un caracter făcut să domine și să nu se plece în fața intemperiilor vieții.

Desire avea părul lung buclat, de culoarea aramei, buclele arămii încadrându-i fața prelungă cu oase delicate, o gură un pic cam mare, cu buze cărnoase, partea de jos răsfrântă în jos, îi conferea o expresie copilărească de bosumflare, atunci când era nemulțumită. Era o făptură fermecătoare fără a fi deosebit de frumoasă și când zâmbea, i se oglindea pe chip, spiritu-i deschis și bunătatea, atunci devenea cu adevărat frumoasă. De la tatăl său, Desire moștenise înclinația pentru medicină, însă ea preferase să urmeze de medicină veterinară, având multă compasiune și iubire pentru animale. Era totuși un caracter slab și cam delăsător și trebuise să fie mereu împinsă de la spate, ca să se țină de școală și de alte lucruri, pe care avea tendința să le înceapă, însă nu le ducea la capăt, decât dacă era într-un fel obligată de severitatea și criticile părintești. Era capricioasă și nesigură pe sine și ușor de a fi manipulată de alții, fapt pentru care doctorul era mereu neliniștit pentru ea. Era copil unic și doctorului Bruno i se strângea inima la gândul că mai devreme sau mai târziu, va trebui să o lase să zboare cu propriile aripi iar el nu era deloc convins, că e pregătită pentru acest lucru.

Adeline era exact contrariu firii aprige și determinate a soțului și era o femeie de o frumusețe remarcabilă. În tinerețe câștigase titlul de miss ca reprezentantă a regiunii de proveniență și când ajunsese în finale pentru miss Italia, a avut ocazia de al cunoaște pe soțul său, care se îndrăgostise nebunește de ea. El făcea parte din prezidiul concursului pe atunci. Desire moștenise mult de la mama sa și de la bunicul din patern moștenise o pasiune pentru animale și această pasiune o împinsese să se înscrie la facultatea de medicină veterinară. Chiar și acel altruism și încredere prea mare în oamenii pe care abia dacă îi cunoștea, o moliciune de pisicuță languroasă și dornică de mângâiere, ce îi dăruia mult farmec personal o moștenise de la bunicul său. Contrar fiicei sale, Bruno semăna mult cu mama sa care fusese o femeie energică și cu un caracter puternic, fusese și ea un medic cu renume și fiul îi călcase pe urme.

anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

târziu isprava lui Jean. Daisy: Chiar, ce e cu Berenger!? Auzi la el, imaginaţie bolnavă! Pretenţie neruşinată! Să fie el eroul din piesă şi să se simtă, vezi Doamne, jignit! Mă mir cum de-a mai avut îndrăzneala să vă treacă pragul! Ah, ce le-aş face eu reptilelor ăstora! Le-aş atârna-n ştreang în Piaţa Publică !

Elena Agiu-Neacșu Scrisoare către „Sfântul Scaun”

Eugene: Dar ştii că eşti revoluţionară!? Uite, de oameni ca tine avem nevoie ca să putem doborî jivinele ce s-au împuiezât ca ciupercile!

Daisy: Vise... Dacă m-ar auzi autorităţile, m-ar acuza de instigare la revoltă şi-aş ajunge, Doamne fere’, eu în ştreang! E mult peste puterile noastre ca să ne facem iluzii! Ceea ce mă doare este însă faptul (dramă în trei acte) că am pus chiar noi umărul la instaurarea acestui (fragmente) regim aşa-zis democrat, fără a realiza că suntem In memoriam Eugène Ionesco manipulaţi din umbră. Cu siguranţă, există un plan la care au acces numai Iluminaţii. Sunt conştientă de acest lucru, dar ce folos!? Noi, plebea, avem rolul Motto: „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă nostru bine determinat, şi anume acela de purta de frica de moarte, groaza de vid şi de dorinţa crucea şi de a nutri şi convingerea că suntem şi eroi fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi” purtând-o. Ce machiavelici, domnule! Să te facă să (Eugène Ionesco) crezi că tu eşti cel care doreşti ceea ce este, de fapt, prestabilit. Nu, nu, în ritmul ăsta... Personajele: Eugene: Te rog să fii sinceră cu mine şi să-mi spui de câte nopţi nu ai dormit! Eşti atât de Eugene Ionesco, 93 de ani surescitată, încât nu te văd bine! Ştii doar că eşti Marta, menajera sa, 55 de ani foarte labilă psihic, nu intra în jocul murdar al unei Berenger, 63 de ani lumi care nu merită nici măcar să fie scuipată în Daisy, 45 de ani obraz! Vecinul, 35 de ani Daisy: Aşa îmi zic şi eu, dar pot fi aşa, că nu pot!? Doar mă cunoşti foarte bine! Vecina, 30 de ani (...) Actul al II-lea Decor

Eugene: Poţi sau nu, trebuie! Aşa cum ai pierdut nopţi, câte? – nu mai ştii, n-are importanţă –, tot astfel trebuie să-ţi impui să dormi aşa, vreo săptămână, ca să-ţi revii, altfel nu te văd bine.

În dreapta, o canapea, în centru, un birou cu un Daisy: Uşor de zis, greu de făcut. Dacă ai ştii scaun, în stânga, o bibliotecă şi o uşă. Pe birou, cărţi câte idei am aruncat alandala în aceste nopţi!? şi manuscrise în dezordine. Un covor traversează Măcar nu sunt ordonată!? Ar fi ceva de capul lor, dar încăperea. trebuie un ochi obiectiv... (...) Eugene: Nu-ţi face probleme, pui tu ordine în ele Scena 3 atunci când vei avea ordine şi-n cap, căci acum e vraişte! Uite, mâncăm bine, căci tot nu-mi place să Eugene, Daisy mănânc singur, îmi arăţi materialele pe care le-ai (Sonerie) adus ca de obicei, iar apoi te poţi culca în dormitor. Eugene: Deschis! Eu oricum lucrez în sufragerie! Daisy (radioasă): Bonjour! Am ajuns la ţanc. Daisy: Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar de Poftiţi, ultimul exemplar. Am avut noroc. astă dată chiar nu am adus nimic. Voiam pur şi Eugene (surprins): Iartă-mă că te primesc în simplu să ies, să schimb mediul, să ies din starea de halat şi papuci, dar am simţit nevoia să mă fac surescitare în care mă aflam şi unde m-aş fi putut comod. Sincer să fiu, nu credeam că mai revii azi! duce altundeva decât la tutorele meu, mai ales că vDaisy: Aşa mă cunoaşteţi, maestre!?Eu când am găsit revista. promit... Eugene: Foarte bine ai făcut. Scuză-mă că am Eugene: Foarte bine! Atunci am să citesc mai uitat că trebuie să vii, dar nici eu nu stau prea bine TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cu nervii în perioada asta. Daisy: E lună plină şi toţi lunaticii sunt tulburaţi, au insomnii, inspiraţie, scriu mai mult. Chiar, este adevărat că pregăteşti o surpriză editorială sau mai nou editurile îţi folosesc numele ca să-şi sporească popularitatea? Doar se poartă, nu!? Eugene: Mi-a zis şi Berenger. Interesant! Adică eu nu ştiu nimic, iar lumea fierbe. Dar asta întrece orice logică! Ştii doar că scriu la inspiraţie şi atunci când m-apucă, d-apoi ţin’te, drace! Scot până şi telefonul din priză. Rămân doar eu şi o voce interioară care mă subjugă, pur şi simplu nu mai sunt eu .

Eugene: Precum vezi, sunt bătrân şi bolnav. Dar ceea ce mă frământă cel mai mult este această incertitudine. O întreagă viaţă m-am rugat „Doamne, fă-mă să cred!”, fără să pot avea tăria de a mă ridica deasupra a ceea ce sunt – un umil muritor. Daisy: Te înţeleg foarte bine, dar ar trebui să nu-ţi mai pui asemenea întrebări. Îţi faci rău singur, invoci într-un fel Satana din tine, în loc să-L invoci pe Domnul, creatorul... Eugene: Creatorul!? Tu te-auzi ce vorbeşti!? Daisy: Gândurile negative atrag după sine trăiri negative cu repercursiuni nocive pentru sănătatea trupului şi a spiritului.

Daisy: Credeam că numai eu simt nevoia de Eugene: Înţelepte vorbe, dar haide să mai şi izolare atunci când scriu, dar văd că e o regulă mâncăm. S-o fi şi răcit. Mănânc când mi-aduc general-valabilă. aminte! Nu am ore fixe. Şi să ţi-o spun pe-a dreaptă Eugene: Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar oricum nici nu am poftă. Mănânc mai mult în silă şi fiindcă liniştea dinafară dă frâu liber glasului din interior. M- trebuie. am străduit pe cât posibil să-mi dozez efortul şi, mai Daisy: Nu e bine, nu e bine deloc. ales, să nu pierd nopţile. Cum am pierdut o noapte, Eugene: Iacă lupul moralist. Tu vorbeşti!? Sincer, cum gata se dezlănţuie furtuna, şi chiar nu aş vrea ai mâncat ceva azi? să am de-a face acum cu un uragan. Şi aşa se Daisy: Un covrig. apropie un taifun, care se va dezlănţui cu voia sau Eugene: Şi eu o cafea, adică o cacao cu lapte! fără voia mea. Daisy: Deci până la urmă nu e o alarmă falsă surpriza care se anunţă?

Daisy: Atunci suntem chit..

Eugene: Ştii doar că sunt imprevizibil. Aştept răspunsul Papei şi abia apoi voi vedea ce voi face. În orice caz, voi încerca să fiu cumpătat, deşi anxietatea, obsesia morţii nu-mi dă pace. Iată un fragment din epistolă! Daisy (îi ia scrisoarea din mână): Lăsaţi că citesc eu! „Pentru ce îmbătrânim? Este asta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme!“ Interesant... Eugene: Şi, precum vezi, se încheie cu un Post Scriptum: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios“. Esenţa este aceea că: „Lumea fiindu-mi de neînţeles, aştept să-mi fie explicată“.

Daisy: M-aş bucura să găseşti răspuns la această eternă întrebare şi să te linişteşti, dar după umila mea părere, cred că lumea este, precum a profeţit genialul Eminescu „o enigmă neesplicată”, „sfinx pătrunsă de-nţeles”. Eugene: Tocmai aici e buba! Aşa cum el n-a înţeles-o, tot astfel n-o-nţeleg nici eu, dar nutresc încrederea ca măcar acum, într-al doisprezecelea ceas, să aflu răspuns! Daisy: Ce vorbe sunt astea!? Eugene: Daisy, omul simte când i se apropie sfârşitul. Eu simt că al meu este aproape ! Daisy: Te rog! anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cercetarea personalităţii şi operei lui Eminescu devine mod de existenţă, un modus vivendi cu toate calităţile morale şi intelectuale deosebite pe care le presupune acesta”.

eseu 33-40

Dan Lupescu despre… Victor Crăciun şi capodopera sa: „Brâncuşi – de la iniţiere la revelaţie” 1. A fost sau nu Brâncuşi un mare Iniţiat?

Aceleaşi dimensiuni remarcabile ale personalităţii lui Victor Crăciun le întâlnim în cele 17 volume, antologii, albume, pe care le-a realizat în ultimul deceniu şi jumătate (din 2001 până în 2015), dintre care amintim: Convorbiri cu Miliţa Petraşcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog (cu un eseu de Petru Comarnescu şi prefaţa de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI – în căutarea formelor. Noi orizonturi ale cercetării (în colaborare cu Lucian Radu Stanciu), Procesul „Pasărea Măiastră” sau BRÂNCUŞI împotriva Statelor Unite (Poveste pentru film, cu documente şi evocări semnate de zece personalităţi), Mica Măiastră (eseu în română, franceză şi engleză), BRÂNCUŞI – 10 desene necunoscute (cu un Cuvânt omagial de Barbu Brezianu şi o prefaţă de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI şi Biserica Ortodoxă Română din Paris (în colaborare cu Constantin Târziu), Estesisul teologal brâncuşian (2008), BRÂNCUŞI, împăratul Măiestrelor (piesă de teatru în două acte), BRÂNCUŞI – „Pasărea” din 1913 (2009), Măiestrele şi BRÂNCUŞI. 1910-2010; Portretul-autoportret BRÂNCUŞI de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi (2011), Monumentul Rugăciunea (2011), BRÂNCUŞI – Capodopera capodoperelor (2013), Cocoşul – Le Coq (2014), Mihai Eminescu – Constantin Brâncuşi – Lucian Blaga (2014), BRÂNCUŞI în România (2015).

Personalitate culturală polivalentă, personaj de referinţă în varii domenii, energic şi sigur pe sine, scormonitor şi neastâmpărat reporter şi om de radio cvasi-total, cu o teză de doctorat pe cât de insolită, pe atât de incitantă; O istorie a literaturii române la microfon (1973, rod al bogatei activităţi de editorcoordonator al programelor şi emisiunilor culturale de la Radiodifuziunea Română) –, Victor Crăciun avea să se dedice, din anii ’75-’80, în paralel, carierei universitare (la Iaşi, Bucureşti, Bacău), dar şi unei admirabile, titanice munci de documentare, de analiză şi sinteză materializate în mai bine de 80 de lucrări cu profil ştiinţific, monografic, în albume, dar şi în sute de eseuri, studii şi articole, dedicate unor personalităţi aurorale ale spiritului românesc, european şi universal, precum Mihai Eminescu, Stabilindu-şi, din capul locului, depistarea a noi Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, semnificaţii şi conexiuni, formularea de judecăţi de Nicolae Titulescu, Aurel Vlaicu… valoare bine cumpănite, dar inedite şi ţintind cât mai Dincolo de vocaţiile de om de radio, jurnalist sus, într-o minuţioasă operaţiune de desţelenire, profesionist, profesor şi om al cetăţii – pe care Victor decantare şi lămurire a unui subiect pe cât de Crăciun le-a ilustrat cu cadenţă indiscutabilă –, acad. aburos, pe atât de fierbinte şi delicat, aspirând, fără Nicolae Dabija îi intuieşte şi îi dezvăluie vocaţia de nici cea mai mică temere, la o restituire in integrum, ziditor, afirmând cât se poate de expresiv: „L-aş pe tema asumată –, redutabilul analist Victor Crăciun compara cu Meşterul Manole, eroul uneia dintre izbuteşte, în cel mai recent volum al său: BRÂNCUŞI cărţile pe care le-a scris”. – de la iniţiere la revelaţie (Liga Culturală pentru În postfaţa monumentalului album MIHAI Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura EMINESCU. O imagine totală a omului şi operei la Semne, 2016), să realizeze o veritabilă capodoperă 125 de ani de nemurire (2014), acad. Mihai Cimpoi – despre una dintre cele mai provocatoare interogaţii singurul critic şi istoric literar român cu statură de privindu-l pe părintele sculpturii mondiale moderne, zimbru al spiritului nostru zamolxian şi zalmoxian – îi născut la Hobiţa, în Gorj, şcolit la Craiova, Bucureşti, conturează un portret în linii tranşante: „Victor Viena, Paris… Crăciun nu pune în studiul eminescian doar pasiune, A fost sau nu BRÂNCUŞI un Mare Iniţiat? A fost acribie şi probitate, nefiind doar un arhivist exemplar, mason? Dacă da: de când până când? De unde un reconstructor de esenţă pompeiană; pentru el,

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

până unde?... 2. Despărţirea de Rodin, în termeni roditori… Aproape o treime (prima treime) din densul, extrem de concentratul studiu – aidoma unui filon de aur dacic: 24 de carate, unic în lume, cu o „genă” ce nu există nicăieri altundeva pe Terra – constituie o rafinată şi răbdurie înscriere în context cultural românesc, francez, american… Mottoul ales de Victor Crăciun – „Viaţa mea a fost o succesiune de miracole” (n.n. personal aş fi optat pentru versiunea: „Viaţa mea a fost un lung şir de miracole… Primul dintre ele? – Craiova…”) – deschide perspectiva din care va fi analizată tema enunţată, cu exemplar spirit al echilibrului şi fără nicio lunecare, cât de măruntă, într-un partizanat ori altul. Prima pagină a superbului studiu – cu virtuţi academice incontestabile – este grea de tâlcuri ca un basorelief din bronz, de rezonanţe impresionate, „fluturând” în deplină libertate la gâtul urieşesc al Sfinxului – din Bucegi, dar şi de pe platoul Gizeh, din sprânceana de nisip celest, de purpură, a Capitalei multora dintre cele 33 de dinastii de faraoni egipteni: Cairo.

Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola GiedionWelcker, Sidney Geist, Athena T. Spear… Precizând că: „această listă nu este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu mii de nume, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus mai întâi”. Tonul eseului gândit, trăit şi scris de acad. Victor Crăciun: „BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” e cât se poate de calm, echilibrat, plin de încredere şi serenitate. Este tonul molcom, al basmelor noastre multimilenare, al călătoriilor de taină pe lama de brici a fulgerului ce desparte fragila graniţă dintre rugăciunea abia murmurată şi litania săpată, pentru vecie, în piatră. Sau al unei călătorii de iniţiere –, în care cel ce pleacă la drum este obligatoriu să poarte, la vedere (deoarece au şi rol de recunoaştere, nu doar de împlinire a unui anume ritual), toiagul lung/thyrsul (eventual, împodobit cu frunze de viţă de vie ori de iederă – plante sacre la agatârşii/agathyrsi/dacii din Transilvania şi din Moldova, la cei ce practicau cultul lui Dionysos) şi traista (straiţa).

Propoziţia dintâi are şuierul ascuţit al unui verdict irevocabil: „Constantin Brâncuşi este considerat, cu o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea, deschizătorul unei noi etape în această artă milenară”. Care-i argumentul irefutabil? „Istoriile artelor, dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de marile personalităţi ale culturii vremii sale”. Dintre cei care l-au consacrat pe BRÂNCUŞI – Victor Crăciun alege doar 15 dintre numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor plastice, literaturii, ca şi de colecţionari, muzeografi, îndrumători ai fenomenului artistic: de la Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lassaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey…

Lângă aceştia, adaugă personalităţi reprezentative din România, precum Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pe alocuri, de cireaşa fragedă ori confiată a câte unui neologism bine găsit, bine strunit.

Pe de altă parte, simplitatea veşmintelor trebuia să fie aidoma celor a străbunilor (în cauza de faţă, părinţii şi bunicii săi din Hobiţa, de sub Parâng) şi, mult mai înapoi în timp, geto-dacii. Şi, tot ca la aceştia, să ilustreze interzicerea de a purta podoabe din aur, respectând, concomitent, ritualul tăcerii. În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai de aceea BRÂNCUŞI a plecat singur/solitar la drum – pentru a putea respecta cu stricteţe ritualul tăcerii şi a-şi facilita meditaţia/cugetarea, în deplină linişte/armonie/pace lăuntrică şi în libertate nebruiată de nimic străin Sinelui său. Are şi ceva din sfătoşenia anilor din urmă ai genialului sculptor, când fusese recunoscut, la scară planetară, drept părinte şi patriarh al sculpturii moderne mondiale: „Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de al determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l primească ucenic şi pe compatriotul lor.” – notează sobru, însă limpede ca apa de izvor, Victor Crăciun, mandarin la Curţile Văz-Duh-ului insondabil, sondat, totuşi, cu temeritate de BRÂNCUŞI şi sculptat cu virtuozitatea Sa de Ingenium.

Numai că „ucenicul” – temeinic şcolit la Craiova şi Bucureşti, unde fusese şef de promoţie, şi în Bănie, şi în Capitală, după ce supsese zdravăn la ţâţa datinilor şi tradiţiilor, a eresurilor, proverbelor şi zicătorilor strămoşeşti – n-a agreat ideea de a-i fi discipol lui Rodin. Peste o jumătate de veac, Brâncuşi avea să mărturisească, însă: „El (n.n. Rodin) a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor copaci”. Brâncuşi avea, pe atunci, vârsta de 21 de ani – relevă Victor Crăciun –, emiţând, după această conexiune, că alegerea (şocantă, desigur, pentru susţinătorii recent sositului la Paris) probează faptul că „Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având limpede conturată direcţia (s.n.) în care se îndrepta creaţia sa”. Fără a nega locul şi rolul lui Rodin în sculptura lumii, pe care îl considera mare/falnic copac, tânărul creator român dovedeşte, clar, că a intuit pericolul de a fi copleşit de acesta, ceea ce i-ar fi anulat libertatea de a-şi alege şi defini propriul loc sub Soare. De altfel, înţelegându-i opţiunea, chiar Rodin ar fi afirmat: „Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi mine”. Victor Crăciun are inspiraţia de a nu trece deloc grăbit peste acest episod, precizând că Auguste Rodin nu şi-a uitat discipolul avut pentru scurtă vreme, „iar când acesta (n.n. Brâncuşi) a expus la Saloanele al căror preşedinte al comisiilor artistice era chiar Rodin, l-a acceptat fără rezerve, înţelegându-i cutezanţa şi viitorul (s.n.). Vizionar în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar să nu se grăbească tare. Ca preşedinte de juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris, contribuind, astfel, la promovarea sa.”.

Zelul şi insistenţele conjugate ale acestor români de pe malurile Senei au inclus-o pe însăşi consoarta regelui Carol I: „Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, Pe baza acestor detalii, acad Victor Crăciun după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi reconsideră şi din cealaltă perspectivă, aceea a avea Atelierul-Şcoală.”. Frazele au amploare şi amplitudine, ca în vechile tânărului Brâncuşi, legăturile acestuia cu Rodin, noastre cazanii, ca în povestirile inegalabile ale lui apreciind că acestea s-au dovedit mult mai profunde Mihail Sadoveanu ori ca în excursurile minunate ale decât au fost prezentate de cercetătorii de până autorului primelor trei cărţi despre BRÂNCUŞI: V.G. acum. Criticul şi istoricul de artă din zorii secolului Paleolog, artizan surâzător al perioadelor lungi, de XXI, Victor Crăciun, subliniază că majoritatea sorginte latină, aparent înflorate, dar numai acestora au survolat (am zice noi, cu superficialitate) arborescente, rămânând, în fond, de o limpiditate momentul, aceştia lăsând a se înţelege că plecarea stră-stră-românească, punctate de arhaisme, dar şi, lui Brâncuşi din Atelierul-Şcoală de la Meudon a

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

însemnat, automat, şi o „despărţire” de Rodin. De aici pornind, autorul studiului fundamental „BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” consideră că s-ar cuveni să medităm cu atenţie sporită asupra mărturiei lui Henri Coandă, din cadrul convorbirilor incluse de V. Firoiu în volumul Din nou acasă. Marele inginer şi fizician este autorul unei descoperiri epocale ce-i poartă numele: „Efectul Coandă”, după ce, cu 20 de ani înainte, inventase primul avion cu reacţie, denumit convenţional Coandă-1910, proiectase primul tren aerodinamic din lume, prima sanie-automobil (de asemenea cu propulsie reactivă), proiectase şi construise, în Anglia, avioane clasice/cu elice Bristol-Coandă ( în anii 1911-1914), iar în Franţa: modelul Coandă-1916 (cu două elice apropiate de coadă). Inventator al aerodinei lenticulare –, Henri Coandă, pasionat de sculptură, a ucenicit pe lângă Rodin. Savantul de notorietate internaţională, de peste decenii, avea să-i arate marelui sculptor francez, în acei ani de la cumpăna primelor două decenii ale secolului XX, o lucrare concepută de el, solicitându-i o sugestie, eventual o apreciere, o opinie... Rodin îi recomandă cu blândeţe: „Aici să-l consulţi şi pe Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie care merge mai bine în ceea ce vrei să faci. El îţi va arăta drumul cel bun”.

Camelia Ardelean Lucian Blaga – poetul filozof şi creaţia sa Nu e deloc uşor de scris un eseu despre inestimabila operă a marelui poet Lucian Blaga, supranumit „poetul luminii”, fiindcă mulţi alţii au surprins, de-a lungul timpului, cu acurateţe, punctelecheie ale creaţiei sale. Universul său interior nu este uşor de descifrat, fiind o lume plină de mister, în care nu oricine poate pătrunde. Personalitate marcantă a perioadei interbelice, el a lăsat o amprentă de netăgăduit în cultura românească a secolului XX, prin bogăţie metaforică şi originalitate, calităţi care iau propulsat numele, peste ani, făcându-l să se distingă printre autorii din generaţia sa, până în zilele noastre. Lucian Blaga nu a fost numai un poet desăvârşit, ci şi un filozof de excepţie, eseist, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi diplomat român. Născut în anul 1895 în Lancrăm (sat aflat pe atunci în comitatul Sibiu), lângă Sebeş, în judeţul Alba, în cei doar 66 de ani de viaţă, nu şi-a epuizat rezervele creatoare. Şi-a trasat un stil poetic propriu, care a deschis calea şi a hrănit curajul autorilor de mai târziu, de a experimenta

Victor Crăciun conchide, referitor la aceste detalii, extrem de semnificative: „Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât aceasta?” – apreciere a lui Rodin faţă de Brâncuşi, ţinem să subliniem. Apoi nuanţează convingător: „Descoperind tocmai pericolul de a fi influenţat fără a o dori –, Brâncuşi a hotărât să evite o prea mare apropiere de maestru, preşedinte al secţiei de sculptură de la Societe Nationale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită, conturul ferm al personalităţii sale unice (s.n.)”.

Decupând succinta caracterizare, atât de limpede şi profundă, pe care, în anul 1952, cu prilejul Expoziţiei Omagiu lui Rodin, BRÂNCUŞI i-o face acestuia –, Victor Crăciun glosează molcom, asemenea unui român născut la Chişinău: „Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de nobleţe specifică doar marilor creatori. Toiagul măreţiei lui Rodin (n.n. din secolul XIX) avea să-i revină, în secolul XX, lui Brâncuşi.”. va continua anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

figuri de stil inedite şi expresive. El a creat poezia modernă, realizând concordanţa, prin formă şi conţinut, cu poezia expresionistă, europeană. Blaga şi-a făcut debutul literar în anul 1910, în ziarul „Tribuna”, de la Arad, cu poezia „Pe ţărm”, ce trădează natura meditativă a poetului încă de la frageda vârstă de 15 ani, o poezie compusă din trei strofe, în care utilizează rima (al doilea cu al patrulea vers), dar a preferat, ulterior, să scrie în special poezie în vers liber, cu o structură a strofelor de tip polimorf, care să nu-i îngrădească libertatea de exprimare, aşa cum se întâmplă în versul clasic (cu rimă). Poate că descendenţa sa dintr-o familie de preoţi şi, ulterior, studiile teologice şi filozofice, explică aplecarea către spiritualitate a poetului, dorinţa lui de înţelegere a sufletului, a universului, a misterelor vieţii, în general, afinitate resimţită şi în creaţiile ce-i poartă numele. Pasionat de filozofie, ştiinţă, istorie şi religie, el împleteşte toate acestea în arta cuvântului, rezultând poezii de o uluitoare profunzime şi măreţie. S-a dedicat Cuvântului întreaga viaţă, poate ca o recompensă a faptului că, în frageda copilărie, până la vârsta de patru ani, Blaga nu a putut vorbi.

În eseul de faţă mă voi referi, cu predilecţie, la poezia lui Lucian Blaga, într-un periplu aleatoriu prin versurile unora din volumele sale. În primul rând, trebuie subliniat faptul că unul din simbolurile ce domină întreaga creaţie blagiană este lumina. De ce lumina? Deoarece ea constituie o metaforă-simbol pentru modul de cunoaştere a lumii. Acest simbol este foarte bine surprins în primul său volum de versuri, intitulat chiar „Poemele luminii”, apărut în anul 1919 şi dedicat soţiei sale, Cornelia Brediceanu, cea care avea să-l sprijine în cariera sa diplomatică de mai târziu. Poemele din acest volum se rotesc în jurul luminii primordiale, care se confundă cu lumina iubirii.

nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „taine”. Abundenţa metaforelor dă culoare poeziei, într-o imagine modernă, inovatoare: „florile” reprezintă viaţa sau frumuseţea neprihănită, „ochii” semnifică cunoaşterea, „buzele” sunt un simbol pentru comunicare, iar „mormintele” sugerează moartea şi misterul acesteia. Niciun termen nu este folosit la întâmplare, Blaga îşi pictează „tabloul” cu minuţiozitate, având însă grijă să nu-şi dezvăluie în întregime eul creator. Se realizează, astfel, un echilibru între raportul eului cu sine însuşi, pe de o parte, şi cu lumea înconjurătoare, pe de altă parte, rezultând un act poetic de mare rafinament. A doua poezie din volum, „Lumina”, are, de asemenea, conotaţii filozofice, prin corelarea luminii primordiale cu lumina izvorâtă din cel mai înălţător simţământ uman, iubirea: „Lumina ce-o simt/năvălindu-mi în piept când te văd/oare nu e un strop din lumina/creată în ziua dintâi/din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”. În poezia „Vreau să joc!”, din acelaşi volum, Blaga surprinde divinul din om, faptul că fiecare dintre noi este o fărâmă de Dumnezeu sau că El sălăşluieşte înăuntrul nostru, trebuind doar să-L lăsăm să se manifeste. Este o viziune idealistă a libertăţii spiritului zburdând liber, fără graniţe sau oprelişti, acolo unde îl poartă imaginaţia: „…vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/Să nu se simtă Dumnezeu/în mine/un rob în temniţă – încătuşat!”. În poezia „Amurg de toamnă”, din cel de-al doilea volum al lui Blaga, „Paşii profetului”, apărut în anul 1921, transpare apropierea poetului de spaţiul rustic, natura conferindu-i acestuia, ca de fiecare dată, o bucurie nemărginită. Poezia face analogia între descrierea amurgului într-o zi de toamnă şi starea interioară a poetului, când sufletul îi vibrează de melancolie. Predomină metaforele sugestive şi îndrăzneţe, lumina amurgului sugerând, de fapt, apusul din sufletul zbuciumat al autorului, suflet care a urcat, cândva, pe culmile extazului: „Din vârf de munţi amurgul suflă/cu buze roşii/în spuza unor nori…”. „Jeraticul ascuns” semnifică pasiunile din trecutul său, din care a mai rămas, în prezent, doar „cenuşa”.

„Frunza” din strofa a doua sugerează foarte bine „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia fragilitatea sufletului poetului, pentru care povara ce deschide volumul, este o dovadă în plus a faptului iubirii este prea mare: „O rază/ce vine goană din că, prin poezie şi iubire, poţi ajunge la adâncurile apus/şi-adună aripile şi se lasă tremurând/pe-o sufletului („căci eu iubesc/şi flori, şi ochi, şi buze, şi frunză:/dar e prea grea povara şi frunza cade”. morminte”), deoarece, atunci când iubeşti tot, poţi „Raza” reprezintă, aşa cum era de aşteptat, cunoaşte/pătrunde totul. Autorul preferă să se pasiunea, o „apăsare” plăcută, dar dificil de suportat exprime la persoana I, eul poetic fiind centrul de către un suflet extrem de sensibil ca al său. discursului său liric, al lumii sale interioare, în Ultima strofă dezvăluie teama autorului de tot analogie cu universul; „corola de minuni a lumii” ceea ce i-ar putea răni şi mai mult inima cu înveliş de reprezintă, de fapt, tainele universului cel atât de mătase: „O, sufletul/Să mi-l ascund mai bine-n îndrăgit de Blaga, pe care acesta vrea să îl protejeze piept/şi mai adânc/să nu-l ajungă nicio rază de şi cu care eul se contopeşte. Ideea de mister este lumină:/s-ar prăbuşi…”. amplificată de anumiţi termeni, ca: „întunecata zare”, Poezia „În marea trecere”, care dă titlul celui de„taina nopţii”, „largi fiori de sfânt mister”, „vraja TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

al treilea volum, apărut în anul 1924, este o meditaţie asupra sensurilor veşnice ale existenţei, de care poetul se simte legat pentru totdeauna: „Nimic nu vrea să fie altfel decât este.” Este descrisă foarte sugestiv prăpastia dintre armonia unei lumi de poveste („Soarele-n zenit ţine cântarul zilei./Cerul se dăruieşte apelor de jos./Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere/îşi privesc fără de spaimă umbra în albii…”) şi frământarea din sufletul poetului, răvăşit de nostalgia copilăriei pierdute definitiv: „Numai sângele meu strigă prin păduri/după îndepărtata-i copilărie/ca un cerb bătrân/după ciuta lui pierdută în moarte…”. Poezia „Psalm”, din acelaşi volum, este un strigăt disperat al solitudinii din sufletul autorului, care se simte abandonat de Creator în vâltoarea unei vieţi incerte. Teama de neant predomină pe tot parcursul confesiunii lirice, poetul conştientizând adâncimea abisului dintre el şi Dumnezeu: „fără să-mi fi fost vreodată aproape/te-am pierdut pentru totdeauna”. Autorul îi reproşează „Marelui Anonim” că i-a întors spatele atunci când a avut nevoie de El: „În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug/…de n-ai fi mai înrudit cu moartea/decât cu viaţa,/mi-ai vorbi.” „Sunt numai tină şi rană” sugerează dimensiunea dezastrului pe care absenţa lui Dumnezeu l-a produs în sufletul poetului. Incertitudinea relaţiei dintre poet (om) şi divinitate naşte întrebări fără răspuns: „… arată-te, Doamne,/să ştiu ce-aştepţi de la mine!/Să prind din văzduh suliţa veninoasă/din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?/Ori nu doreşti nimic?...” Finalul aduce noi incertitudini, căci fricii şi neliniştii li se adaugă tristeţea revelaţiei unui drum fără întoarcere, departe de speranţa în salvarea sufletului: „Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ca de-o haină pe care-o laşi în drum.” Poetul conştientizează că înălţarea sufletului se poate produce doar prin renunţarea la fiinţa materială, la ego şi la plăcerile lumeşti, ca scop esenţial al existenţei.

planul terestru, consecutiv. Poezia se termină tot într-o notă pesimistă, demoralizatoare: „odată vor putrezi şi îngerii sub glie/ ţărâna va seca poveştile/din trupul trist”. Volumele „La cumpăna apelor” (1933) şi „La curţile dorului” (1938) sunt inspirate din folclor şi mitologie, completând imaginea de mare poet a lui Blaga. Fiorul liric este prezent, la fel şi autenticitatea metaforelor, versurile remarcându-se însă prin simplitate şi clasicitate. Neliniştile din sufletul autorului şi teama de moarte sunt, de asemenea, prezente. Începe, pentru poet, o nouă etapă, de acceptare, de resemnare cu destinul adesea potrivnic, care nu i-a oferit şansa de a găsi toate răspunsurile. Poezii mai reprezentative din aceste volume sunt: „Din adânc”, „Stă în codru fără slavă”, „La curţile dorului”, „Ciocârlia”, „Ursul cu crin” etc. În poezia „Autoportret”, din volumul „Nebănuitele trepte” (titlu extrem de sugestiv pentru reliefarea treptelor cunoaşterii, în drumul spinos al omului spre evoluţia spirituală), apărut în anul 1943, autorul nu se sfieşte să îşi „etaleze”, cu sinceritate – vorbind despre sine la persoana a III-a – zbuciumul sufletesc şi dorinţa de aflare a liniştii, a păcii mult râvnite, întro căutare perpetuă: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./În patria sa/zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./Sufletul lui e în căutare,/în mută, seculară căutare/de totdeauna…”. „Patria sa” reprezintă universul său interior, iar „zăpada făpturii”, spiritul,

Volumul „Lauda somnului”, apărut în anul 1929, extinde marile teme lirice dezbătute de Blaga în cartea anterioară, continuând atmosfera de neputinţă (şi) a comunicării, de tristeţe metafizică. Peisajul devine apocaliptic, în contradicţie totală cu primele două volume ale sale; apare şi mai pregnant conştiinţa efemerităţii, disperarea, imaginea constantă a morţii. Poezia „Paradis în destrămare”, din acest volum, după cum sugerează şi titlul, relevă o imagine înspăimântătoare a universului aflat în pericolul de a se autodistruge, din cauza îndepărtării de credinţa adevărată: „…serafimi cu păr nins/însetează după adevăr,/dar apele din fântâni/refuză găleţile lor…” În timp ce “arhanghelii se plâng/de greutatea aripelor”, „porumbelul sfântului duh/cu pliscul stinge cele din urmă lumini”, iar “îngeri goi/zgribulind se culcă în fân:/vai mie, vai ţie…”. Aceste fragmente surprind desacralizarea lumii transcendente şi a celei din

anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florin T. Roman Şedinţă în iad

Undeva a fost găsită stenograma (înregistrarea) unei şedinţe pe care Scaraoţchi a ţinut-o cu care se află într-o perenă navigare prin(tre) tainele subalternii lui în iad. Era strict secretă, dar i-o furase universului, dincolo de graniţele invizibile, impuse de un înger al Domnului. Citiţi-o şi Domniile voastre şi Creatorul nostru. trageţi concluziile necesare. Ultima strofă sugerează căutarea vieţii de dincolo de moarte, speranţa poetului că totul nu se sfârşeşte Iat-o: aici şi acum, ci are continuitate, undeva, într-o lume imaterială, paradisiacă, departe de forţele răului: „El caută apa/din care curcubeul/îşi bea frumuseţea şi „Nu putem să-i oprim pe creştini să meargă la nefiinţa”. „Apa” simbolizează viaţa, care, în viziunea biserică. Nu putem să-i împiedicăm să citească blagiană, are, într-o altă lume (de după moarte), Biblia lor şi să cunoască adevărul. Nu putem nici frumuseţea curcubeului. Întregul volum este încărcat de speranţă şi încredere, simţăminte transmise acut măcar să-i împiedicăm să-şi dezvolte o relaţie umană cu Mântuitorul lor. Odată ce au câştigat şi cititorului. Toate volumele de versuri, antume („Poemele legătura aceea cu Iisus, puterea noastră asupra lor luminii”, „Paşii profetului”, „În marea trecere”, „Lauda este sfărâmată. Aşadar lăsaţi-i să meargă la somnului”, „La cumpăna apelor”, „La curţile dorului”, bisericile lor, lăsaţi-i să aibă icoane în casă, dar „Poezii” – ediţie definitivă, „Nebănuitele trepte”) şi furaţi-le timpul, astfel încât să nu le rămână nici o postume, precum şi întreaga operă a lui Blaga, sunt clipă să-şi dezvolte relaţia cu Iisus Hristos. Asta e subordonate meditaţiei, misterului, viziunilor metafizice ale poetului. De la caracterul bucolic al ceea ce vreau să faceţi!”a spus Diavolul. „Distrageţiprimelor două volume, el trece la temerile le atenţia de la părtăşia cu Mântuitorul lor şi de existenţiale şi tristeţea din următoarele două, păstrarea acestei legături vitale pe timpul zilei.” „Şi ajungând la redescoperirea armoniei cu natura şi la cum vom face asta?” au strigat demonii. „Ţineţi-i acea linişte interioară, dobândită odată cu instalarea ocupaţi în lucrurile neesenţiale ale vieţii şi inventaţi senectuţii, în celelalte volume. scheme nenumărate să le ocupaţi minţile”, a răspuns Blaga deţine un sistem propriu de filozofie, pe el. „Ispitiţi-i să cheltuie, să cheltuie, să împrumute, să care îl aplică şi în poeziile sale, situându-se deseori împrumute, să împrumute. Convingeţi-le soţiile să la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism, contemporanii săi neştiind exact unde să îl meargă la muncă pentru multe ore şi soţii să lucreze încadreze. După criticul literar Eugen Simion, el avea 6-7 zile pe săptămână, 10-12 ore pe zi, astfel încât capacitatea de a fi, concomitent, şi modern, şi să nu-şi poată trăi viaţa. Ţineţi-i atât de ocupaţi încât tradiţionalist, cu un talent de a-şi exprima trăirile în să nu aibă timp de petrecut cu copiii lor. Pe măsură mod metaforic, demn de invidiat. Versurile poetului ce familiile lor se destramă, casele lor nu vor mai filozof, „poetul neliniştilor”, sunt indubitabil atinse (şi) oferi nici o scăpare de presiunile muncii! Schimbaţide bagheta creaţiei populare, care-şi va pune amprenta pe mare parte din poeziile sale. Legătura le minţile astfel încât să nu audă Vocea lăuntrică atât sa puternică cu satul natal, cu părinţii, îl de liniştitoare a divinităţii. Momiţi-i să asculte metamorfozează în omul-poet de mai târziu. radiourile şi CD-urile şi stick-urile non-stop, când Poezia blagiană este un subiect imposibil de sunt la volan. Să aibă televizoare în toate camerele, epuizat, deoarece conţine universul interior al inclusiv în bucătărie şi în dormitor, să ţină poetului, o lume imaginativă fără limite. Bazată pe televizoarele, calculatoarele, tabletele deschise nonantagonismul lumină-întuneric, individ-cosmos, viaţă stop acasă, precum şi telefoanele mobile în (iubire)-moarte, ea aduce un suflu proaspăt inegalabil în poezia din perioada interbelică, funcţiune permanent, şi să-şi petreacă cât mai mult prospeţime pe care şi-a păstrat-o până astăzi. Este o timp în orice magazin şi restaurant din lume care fântână cu apă vie, din care poeţii din zilele noastre difuzează muzică nereligioasă în mod continuu. se pot adăpa continuu cu seva cuvântului adevărat, Aceasta va păta minţile lor şi le va rupe tainica încărcat de sensuri… legătură cu Hristos. Umpleţi-le mesele din cafenele cu reviste şi ziare. Pisaţi-le minţile prin aceste reviste şi ziare, prin televiziune şi internet, 24 de ore pe zi, cu cei 4 de S: sex, sânge, scandal, subcultură. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Invadaţi-i din toate părţile cu reclame. Umpleţi-le cutiile poştale cu corespondenţă nefolositoare; trimiteţi-le cataloage, reclame şi orice fel de scrisori şi oferte promoţionale la produse gratuite, servicii şi speranţe false! Păstraţi fotomodelele slabe şi frumoase în reviste şi la TV, astfel încât soţii lor să creadă că frumuseţea fizică este, fără îndoială, cea mai importantă, şi să devină nesatisfăcuţi de soţiile lor. Păstraţi-le soţiile prea obosite ca să-şi mai iubească soţii noaptea. Daţi-le dureri de cap, de asemenea!

creştinii de pretutindeni să devină mai ocupaţi, mai grăbiţi, mai agitaţi, şi să se „dezvinovăţească” ascunzându-se după expresia „Sunt stresat!” Să aibă timp cât mai puţin pentru Dumnezeu şi pentru familiile lor. Să nu mai aibă timp să-şi viziteze vecinii, prietenii, duşmanii bolnavi sau aflaţi la închisoare, să nu mai aibă dragoste pentru a face milostenie bisericilor şi oamenilor săraci, să nu mai aibă dorinţa de a răspândi şi altora cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Iisus de a schimba vieţile în bine.

Dacă ele nu-şi vor oferi soţilor dragostea lor, aceştia vor începe să caute în altă parte. Acest lucru va dezbina rapid familiile lor! Daţi-le Moş Crăciun şi crăciuniţe, ca să le distragă atenţia de la a-şi învăţa copii despre adevăratul sens al Crăciunului – Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Daţi-le iepuraşi de Paşti şi mese încărcate cu mâncăruri alese, dar inutile, ca să nu poată vorbi despre Înviere şi despre puterea postului şi a rugăciunii asupra păcatului şi a morţii. Chiar şi în vacanţele lor trebuie să se epuizeze. Să-i faceţi să se întoarcă din concedii obosiţi. Ţineţi-i tot mai ocupaţi, ca să nu mai iasă în natură şi să reflecteze la creaţia lui Dumnezeu. În schimb trimiteţi-i în parcuri de distracţii, la festivaluri de toate felurile, la evenimente sportive, la jocuri şi concerte, unde e multă gălăgie, multă forfotă, multă lume adunată. Alimentaţi-le curiozitatea pentru filme de toate genurile, astfel încât să-şi piardă şi timpul liber degeaba şi să adoarmă obosiţi. Ţineţi-i ocupaţi, ocupaţi, ocupaţi. Şi când se întâlnesc la biserică, puneţi-i să bârfească, să şuşotească, să se înghesuie la miruit şi la anaforă, aşa încât să plece acasă fără nici un folos dobândit. Aglomeraţi-le viaţa cu atâtea cauze „bune”, încât să nu mai aibă timp să ceară şi să primească putere de la Iisus. Să nu mai poată spune: Iartă-mă!>>, <>, <>. Ţineţi-i de mâini, să nu-şi poată face cruce când se trezesc din somn, când ies afară din casă, când pornesc maşina pentru a pleca la serviciu sau altundeva, când se întorc acasă, când se aşează la masă, când se ridică de la masă, înainte de a se culca, să nu-şi poată face cruce niciodată. Nici nu va mai fi nevoie să-i facem să se certe între ei, iar dacă se vor şi certa, cu atât mai bine! Nu le va mai rămâne decât să muncească, să muncească, să muncească, epuizându-şi toată puterea, sacrificându-şi sănătatea şi familiile pentru <>. Va funcţiona! Va funcţiona!”

Dragă prietene, oare a reuşit diavolul să-şi pună în aplicare planurile sale în ceea ce te priveşte? Gândeşte-te bine la asta! Dacă ajungi la concluzia că a reuşit, părăseşte calea largă a răului şi treci pe poteca îngustă a lui Hristos. Momentele în care omul e cel mai puternic nu sunt atunci când toate îi merg din plin, ci atunci când, după ce a căzut, se ridică de la pământ, cu hotărârea fermă de a-şi continua drumul înainte, spre Împărăţia Cerurilor! – Culeasă, completată şi cizelată de Florin T. Roman -

Era un plan pe cinste! Demonii au plecat nerăbdători la îndatoririle lor, determinându-i pe anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

călugărit sub numele de Xenia.

Ion Ioanescu-Bucovu Eminescu şi Agaftonul Într-o discuție cu Domnul Dorel Gaftoneanu, un înflăcărat cercetător al lui Eminescu, scriitor, din Botoșani a venit vorba despre numele dumnealui de Gaftoneanu. Nu cumva Gaftoneanu vine de la Agafton? Istoria acelor locuri ne spune că a fost un călugăr, Gafton care „au mers în codrul ce este pe locul domnesc al Ocolului Botoșenenilor și au curățat pădurea și și-au făcut mânăstioară cu chilii și s-au pus pomeți pe lângă chilii” (Cartea domnească din 13 oct. 7262(1753) din vremea lui Matei Ghică). La început era cunoscută ca Sihăstria Agafton. Veniamin Costache (1803-1842) a mutat acolo maicile de la Agapia și de la Văratic „unde au strălucit prin evlavie fiicele și văduvele boierilor de altădată, precum și acele fiice din popor ce au căutat o viață de liniște și reculegere.” Chiliile s-au înmulțit prin ajutorul boierilor care își aduceu fetele sau văduvele aici și astfel Mânăstirea a luat un mare avânt până în 1966 când comuniștii au transformat-o în cămin de bătrâni cu handicap.

Domnul Dorel Gaftoneanu m-a informat că există multe familii Gaftoneanu și, nu ne îndoim, că sunt urmașii călugărului Gafton, rude sau prieteni care șiau însușit numele. La începuturi s-a spus „o chilie a Gaftonului”, cu articolul invariabil moldovenesc a (a, al, ai, ale), de aici și A+gafton, sau sihăstrie a Gaftonului. Deabia prin 1996 s-a revenit la vechile chilii și la mânăstire ca schit de maici. Din familia Iuraşcu se trag Olimbiada, Fevronia şi Sofia, pe care le menţionează „Condica Mănăstirii Agafton din 1872“, arată istoricul Ionel Bejenaru în lucrarea „Trei mătuşi Iuraşcu ale lui Mihai Eminescu, în condica Mănăstirii Agafton din 1872“ .

Cum erau descrise mătuşile lui Eminescu ? Istoricul botoşănean face o descriere a celor trei mătuşi, aşa cum este făcută în documentul menţionat: „Pe Olimbiada Iuraşcu o întâlnim menţionată în Condică astfel: fără îndatorire; născută la Dumbrăveni, judeţul Botoşani; 45 de ani; călugăriţă la Mănăstirea Agafton-Botoşani, în anul 1840; cu părul capului sur, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu nasul şi gura mari, cu faţa smeadă, având un semn de fript la piciorul drept; pe Fevronia Iuraşcu, „Iurăscioaia cea nebună”, o femeie cam ciudată, o întâlnim menţionată în condică astfel: fără îndatorire; născută la Corni – judeţul Botoşani; 60 de ani; călugărită la Agafton-Botoşani, în 1828; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu gura mare, cu faţa albineaţă, fără a avea un semn deosebit; pe Sofia Iuraşcu: fără îndatorire, născută în Ruşii BalşBucovina Mare; 49 de ani; călugărită la AgaftonBotoşani, în 1840; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul gros, cu gura mare, cu faţa smeadă şi cu negel pe obrazul drept“. Mama lui Eminescu, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift). Cei doi călugări erau cam ciudați, după cum îi descrie Matei, fratele lui Eminescu. Unchiul Iachift se dădea libațiilor, consumând vinațul podgoriei pe care o stăpânea în preajma mânăstirii Socola. Iubea vânătoarea cu prepelicari, fuma mult, se purta mai mult civil, vorbea franțuzește și nemțește. Surorile lui îl dezaprobau pentru că se depărtase de biserică. Calinic, al doilea frate, bea peste măsură în chilia lui, se refugiase în misoginism și-și lăsase barba neîngrijită, era cam arțăgos din fire și existența lui se pierde în banal. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim/Iachint/Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde sau nevoit și unde sunt înmormântați. Se spune că Eminescu, la vârsta copilăriei, îi iubea mult, mergea cu ei la vânătoare prin codrii Botoșanilor, dar a învățat de la ei și să bea sau să fumeze.

Fevronia Iurașcu (1812-1895) s-a călugărit în 1828, Sofia Iurașcu (1823-1897) a urmat-o în 1840 împreună cu sora ei Olimpiada Iurașcu (1827-1902), La rândul lui și Gheorghe Eminovici și Raluca, care a devenit și Stareța mânăstirii. Fevronia și Sofia tatăl și mama lui Eminescu, având experența au mai adus și o nepoată, Safta Velisarie, care s-a TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

surorilor, au adus cele două fiice, pe Aglaia și Henrieta, la mânăstire. Aglaia era o fire mai libertină, ea o însoțea mai mult pe Henrieta care era oloagă și nu se putea descurca singură. Venind într-o vizită prin mânăstire profesorul de psihologie Drogli, a cunoscut-o pe Aglaia, i-a plăcut, și a fost cerută de nevastă, având pretenție la o zestre care l-a destabilizat pe Gheorghe Eminovici, de 2000 de lei austrieci, fiind nevoit până la urmă să vândă Ipoteștii, pentru a-i plăti zestrea. Pe atunci familiile numeroase, care aveau mai ales fete, și nu puteau să le facă zestre, le dădea la călugărie. Iurașcu avea nouă copii, dintre care patru fete și cinci băiețí. Pe Raluca a cerut-o de nevastă Gheorghe Eminovici, încreopindu-i o zestre care aproape l-a ruinat. Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, sa atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim/Iachint/ Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

credincios Mihăiță și cu dragoste de cele sfinte. Nu-i plăcea să se joace cu alți copii și nici nu râdea. Singuratic și tăcut, cu părul mereu ciufulit și hainele cam șifonate, poetul se cufunda în codrul arămiu al toamnei discutând cu Dumnezeu și cu vietățile pădurii”, își amintesc viețuitoarele mănăstirii. Împreună cu mătușile sale stătea la pravilă nemișcat și nu scotea o vorbă zile întregi. „M-am străduit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt prea mare pentru mine”, spunea mătușa sa, maica Olimpiada (viitoarea stareță a mănăstirii), își amintește maica Adriana de la stareța ei Agafia Moise, care l-a văzut și cunoscut pe Eminescu. În chilia ei mai supraviețuiește o fotografie a lui Eminescu cu maica Olimpiada ( vezi Sorin Preda, „Mănăstirea copilăriei lui Eminescu”, în Formula AS din 8 iulie 2016). De la aserțiunea că „și istoria lumii cugetă – deși încet, însă sigur și just, istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” („Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în Românul, 15 august 1871), până la afirmații că „fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e un cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu,

Deși nu există mărturii scrise, tradiția Mănăstirii Agafton păstrează câteva crâmpeie din copilăria lui Eminescu în perioada când își petrecea vacanțele aici. Mihăiță – căci acesta era numele de alint pentru mătușile sale – era întâmpinat întotdeauna cu căldură și afecțiune, se strecura frecvent prin livadă către pădurea Baisa din împrejurimi (codrii de aramă de mai târziu), unde pleca cu o traistă cu ceva merinde pregătite de măicuțe și invariabil cu vreo carte din care citea la umbra codrului. „Era anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

lucruri care-l interesau în mod deosebit, așa cum de fapt va face în toată perioada devenirii sale. Aici mătușile sale îl așteptau cu drag pe Mihăiță al lor, care nu le ieșea din vorbă, participa la ritualurile vieții monahale, întipărindu-i-se în suflet și în inimă „lumina lină” cântată la Vecernie de corul măicuțelor, admirabil reprodusă mai târziu în poezia citată mai națiunea mea e lumea” (Mihai Eminescu - Cugetări, sus. Editura Vos, 1997), Eminescu dovedește că De aici și respectul pentru spiritualitatea și stăpânește dogma creștină în esența ei, cum altfel credința strămoșească pe care poetul îl va arăta în decât trăind în spiritul ei. scrierile sale ori de câte ori va fi cazul. De aici și În 1878 publică într-un articol – prilejuit de probabilitatea ca perioada 1863-1864, atât de tulbure solicitarea starețului Chiriac (păstorul mănăstirii în biografia poetului, să aparțină de fapt epocii atonite Cutlumuș) pentru ajutor în cărți și bunuri - Agafton. detalii privind viața monahală, cu acuratețea celui Atmosfera religioasă a copilăriei în care el care ar fi viețuit într-o mănăstire. Mai mult, face un pătrunde taina scrierilor vechi își va găsi împlinirea adevărat istoric al relației româno-atonite, unde unul mai târziu în activitatea sa de bibliotecar, când nu din 10 călugări la vremea aceea era român – numai că se adâncește în studiul acestora, dar face aproximativ 1.000 din cei 10.000 de viețuitori (Mihai eforturi deosebite de a îmbogăți fondul bibliotecii cu Eminescu, Timpul, 10 august 1878). carte veche. Mai mult, din această prețuire opera sa Scârbit de viață, Eminescu îi scrie colegului său, ajunge să fie străbătută de un adevărat fior religios Zamfir C. Arbore de la Românul de a merge ca dovadă a atașa¬mentului, respectului și împreună „la mănăstire, în chiliile solitare, să scriem admirației pentru instituția Bisericii atât de strâns letopisețe în care să înșirăm tot ce îndură nenorocitul legată de istoria acestui popor și dăinuirea lui. neam românesc pentru ca să se știe cât amar a Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, suferit românul, cât a trăit pe acest pământ” (Stelian Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța Gomboș, „Mihai Eminescu în viziunea Bisericii”) acestei așezări monastice în devenirea spirituală a Va repeta aceeași dorință și în 1884, etichetată lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de data aceasta ca o glumă de către prieteni și chiar de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, ca un semn de alienație de către Titu Maiorescu. întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi În toamna anului 1887, internat fiind la şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să Mănăstirea Neamț, primește - la cererea sa – Sfânta cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Cu din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile această ocazie, cere: „Să mă îngropați la țărmurile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu). Iată un Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi răspuns elocvent la faptul că viața monahală îi era pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”. foarte bine cunoscută poetului încă din perioada . Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul copilăriei, amintirile ei urmărindu-l toată viața. eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Relațiile poetului cu cele trei mătuși călugărițe și îndeosebi preocuparea maicii Fevronia, cu ajutorul căreia pătrunde tainele canoanelor religioase, îl ajută hotărâtor în familiarizarea sa cu rânduielile bisericești în lungile vacanțe pe care le petrece aici, cu sau fără mama sa. A afirma că viitorul poet și-a însușit chirilica din rarele lecturi jurnalistice pe care le făcea tatăl său ținându-l în brațe este o exagerare fără acoperire (Petru Rezuș „O copilărie nepereche”, pag. 11). Este mai degrabă de presupus că timpul petrecut la Agafton a însemnat, pe lângă trăirile poetice, o intensă muncă de prospectare a acelor

Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 43-46

Victor Rusu „Nostalgiile cuvintelor” sau poemele unei răvășitoare dispariţii Poeta și prozatoarea severineană Gabriela Mimi Boroianu își confirmă o dată în plus, sensibila, viguroasa evoluție ascendentă din ultimii ani și își marchează această etapă fastă, prodigioasă, a activității sale de creație, prin noul său volum de versuri „Nostalgiile cuvintelor” Poetă a iubirii, prin excelență, sentiment abordat cu predilecție în infinite ipostaze ale neîmplinirii și suferinței, autoarea își radicalizează și acutizează în noul volum registrul emoțional până la pragul de sus al unui sfâșietor lamento rostit cu autenticitate a trăirilor, forță expresivă:

suflete/chiar și ciutura era crăpată/iar apa se scurgea așa/ca viața printre degete/umbrele oricum nu beau apă rece/ele înghit doar amintiri...//Și-atâta liniște/șiatâta încremenire/se înstăpânise în ogradă/că numai umbrele își mai lăsau mângâierile/să cadă asupra ei/și nu venea nimeni să le gonească/și nici un dor nu suspina pe potecă/numai cucul cânta în părul de la drum...” sau către un interior personalizat sugestiv de trăiri de o profundă, persuasivă vibrație lirică: „Dimineața/aerul e amar/miroase a disperare/miarde plămânii/și pereții mă strâng/mă privesc ochi răi/din tablouri înegrite de hum/mă strigă hainele împrăștiate pe covor/scrumierele rânjesc către mine/cu dinții lor de chiștoace...”.

În citatele la care am apelat, se poate observa pregnanța și expresiva concretețe a notelor/elementelor imagistice ale notației regizate cu rafinament stilistic și încorporate mozaical în imaginea de ansamblu a interiorului evocat, cu o sensibilă știință a sugestiei lirice, în ale cărei taine „Numai dorul tău/roade și roade/ca un vierme/în autoarea volumului se dovedește din ce în ce mai sufletul meu/închis în el ca într-un cocon” inițiată. sau: Poeta Gabriela Mimi Boroianu bate tot mai „Mergi înaintea mea/ca într-un vis de noapte energic, cu justificare, în poarta deplinei sale lungă/și frigul ne coboară peste inimi/ca o șoaptă consacrări artistice. sinistră/îți aud zurgălăii pașilor/cum se lovesc de nămolul înghețat al drumului/uneori mai aproape/uneori mai departe/numai moartea stă/la o aruncătură de băț//și te strig cu disperare/dar numele tău e înghițit de ecou/și nici mâinile mele nu te mai găsesc/apucă doar nimicul care te înghite”... În bună măsură, discursul se plasează sub semnul lui Eros și Thanatos, al iubirii și morții, ființa dragă este evocată, precum în bocetele, „dalbul pribeag„ (superbă, frisonantă metaforă a mortului iubit!), prin notații sugestive, ce reconstituie tulburător, cu accente de autentic lirism, momentul greu, răvășitor, al ireversibilei, „marii treceri”: „Te-ai mohorât ca vremea/așa hotărât ți-ai strâns zilele/și-ai luat-o pe un drum/cu un singur sens/iar toamna își adunase fustele foșnitoare/și își târâia tristețea în urma ta//Te-am strigat.../m-am rugat să nu pleci/dar ți-ai continuat drumul nepăsător/cu ochii lipsiți de lumină”...

În actuala etapă de evoluție a scrisului său, Gabriela Mimi Boroianu cultivă realizări notabile, poezia de notație și admosferă care-i facilitează reconstituirea/evocarea, cu reală autentică vibrație emoțională, lirică, un anume moment existențial cu semnificații aparte, din biografia sa sentimentală, admosferă de un subliniat dramatism în care s-a consumat acesta și mai ales, starea de spirit a eroului liric: „Fântâna din curte anul III, nr. 5/21, 2018, mai

secase/ca

iubirea

din ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Angela Irina Ghintuială Zidirea prin cuvânt

Maria-Ileana Tănase, poetă de o sensibilitate cuceritoare, îndrăgostită de frumosul acestei lumi, reușește prin creațiile sale să se înalțe, pe calea adevăratei arte. Tot ceea ce scrie apare firesc, purtând amprenta lucidității sale. Volumul MarieiIleana Tănase, „PERIPLUL UNUI DESTIN”, stă sub semnul timpului și al tradiției ancestrale. Este a cincea din cărțile ei, o treaptă în plus, ridicată de ea, spre desăvârșire. Dintre poeziile incluse în carte, „Poem de iubire” este o creație reprezentativă și chiar deschide volumul, făcând trimitere la cuvintele lui Eminescu, aflate în motto: „Am înțeles că un om poate avea totul, neavând nimic și nimic, având totul”. Nu întâmplător, talentul său a crescut, s-a definit la început, sub influența marelui poet. Pornind de la filosofia eminesciană, poeta găsește în iubire reazemul depășirii situațiilor critice ale vieții. Dar, în timp, talentul ei poetic se conturează vizibil, viguros, mergând pe un drum propriu, cel al marii arte. Amintirea rămâne unul din motivele predilecte ale volumului. Revenirea la timpul fericirii, devine reîntoarcerea spre paradisul pierdut al dragostei. Lacrimile sunt perlele sufletului. „Odă”, de Mihai Eminescu este piatră de căpătâi. Opera eminesciană este grea de simboluri, iar versul final al poeziei „Poem de iubire” este în mod firesc, primul stih al „Odei – în metru antic”: „nu credeam să învăț a muri vreodată”. „Periplul unui destin” este poezia care dă titlul volumului. Autoarea se simte predestinată și credem că este deja o scriitoare de valoare, a cărei operă va înfrunta timpul. Ideea de destin devine dominantă. „Drumul hărăzit”, „steaua călăuză” pătrunde cu „lumina-i divină”: „sufletul neostoit/și lumina a hrănit poemele – flori, pe-a vieții colină”. Sunt doar câteva dintre ideile poeziei, ce poartă același titlu, ca și admirabilul volum. Toate anotimpurile sunt trecute în revistă, în versuri de mare expresivitate, fiecare cu farmecul său firesc. Culori strălucitoare, filosofie adâncă, îmbogățesc lirica poetei, care vede în timp un prieten. Maria-

Ileana Tănase, îndrăgostită de frumosul, ce îmbogățește universul, pictează în cuvinte și toate culorile curcubeului se răsfață simbolic, în versurile sale. „Pânză rogvaiv” este o astfel de creație. Dintre toate anotimpurile, are preferință pentru toamnă și nu întâmplător, ci fiindcă talentata poetă vede în cromatica autumnală tot ce este mai luminos („Toamna prefață”). Toamna este deci anotimpul bogăției spirituale. Cuvintele au, mânuite de ea, valoare magică, mustind de frumusețe și sensuri adânci: „S-a șters avatarul cuvintelor fără chenar” („Aripi din gânduri”). Poeta este îndrăgostită de muzică, de aici armonia versurilor, scrise cu destulă ușurință, cu un ritm interior, ca o melodie de harpă, lăută sau vioară. Sonată sau vals, muzica poeziei sale devine armonia sufletului însetat de frumos. Marea, cu puterea ei magică, se alătură tumultului sufletesc, furtunilor vieții: „Marea de tăceri frământă sonate de vers,/când sufletul tulburat e prins de vârtejuri,/iar lacrimile, ploile sufletului, ca un revers,/înfățișează marea tăcerii, prinsă-n talazuri.”(„Ploile sufletului”...). Luna este poate motivul cel mai des întâlnit al liricii sale. Orice este legat de lună (echinocțiu, solstițiu, eclipse), devine pretext literar de meditație, de zbucium lăuntric sau de calm, de liniște, de introspecție. („Luna nouă în Vărsător”, „Luna și ora legală”, „Super – Luna”, „Luna Afrodită”, „Luna plină cu Mărțișor”, „Condorul și luna”, „Luceafărul și luna”, spre a da doar câteva exemple.) Poetă a lunii, Maria-Ileana Tănase, se învăluie în misterul iluziilor, creând imagini nepieritoare. Creațiile de dragoste ocupă un loc defel neglijabil în lirica talentatei poete. Întoarcerea spre o dragoste păstrată în amintire, căutarea chipului ființei iubite, în vis, chemările romantice, sunt destul de des întâlnite, în actualul volum, în poezia „Sărută-mi...”. O iubire adâncă, pasională, împletind realitatea cu visul. Este atâta lumină și gingășie în ele... Creațiile Mariei-Ileana Tănase au stihurile grupate în strofe catrene, de obicei. În prezentul volum sunt însă și

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezii cu formă fixă: „Sonetul unui gând”, „Rondelul Puiu Răducan rozei din soartă”, gazelul „Frunză MIT”, care dau măsura talentului său artistic. Măiestria mânuirii Crângul verde-al oftatului versului, în aceste creații cu formă fixă sunt dovada unui talent ce nu mai are nevoie de nicio confirmare. Cu ocazia zilei sale de naștere, am scris o poezie, De când m-am ivit, ea mi-a sărutat călcâiul și m-a pe care i-am dedicat-o și în care am evidențiat ceea îmbrățișat cu toată vlaga, dar repede a-nceput să mă ce este atât de deosebit, de suav și armonios, în plimbe pe țărmul ei însorit. Valuri calde și reci îmi creațiile sale, marcate de un talent nepieritor, ce va bântuiau trupul din ce în ce mai mult. Eram o apă limpede de izvor crud în căușul înfrunta dintele vremii. palmelor ei. MARIEI (MIT) Poeziei tale nu-i lipsește nimic: ea are liniștea nesfârșirii albastre sau tumultul valurilor mării. În ea arde flacăra iubirii de oameni și a lui Dumnezeu. În versul tău Luna își scrie durerea, în fiecare noapte, aducând magie întunericului. Și fiecărei luni din calendar i-ai scris povestea

Mă ridica-n brațe și-mi arăta orizontul. Vedeam o linie cu multe frânturi, cu urcușuri și coborâșuri. Îmi ridica barba. Uităte-n sus! Privirea sus, înainte, lasă văile! O să ai timp și de ele, îmi spunea! Am început să dau cu capul de nori. Ba, chiar îi scuturam. Înaintam agale-n țipătul lumii, ea mă ajuta să curg drept. Treptat, treptat, am început urcușul, dar tăcerea din mine începea să urle. Ea-i punea mâna la gură. Taci! Tu, dă-i drumul, îmi spunea! Mișcă! Statul pe loc dăunează, devine pericol! Hai, mergi! Mergi! Treptat, treptat, am început să curg. Ușor și lin de

și soarelui și stelelor și zorilor. În poezia ta este credință și destin. O șoaptă de sus îți spune și tu scrii, cu sufletul deschis, dincolo de timp...

Maria-Ileana Tănase Periplul unui destin „Periplul unui destin” ce și-a găsit odihna prin cuvântul care zidește, dincolo de timp, într-o tăcere luminată de aura îngerilor și acompaniată de zefirul vântului, ploile neputințelor, durerea pietrelor, simfonia miresmelor, zâmbetul Soarelui încins de curcubeu... Dar toate în complicitate cu lampadarul celest, Luna, și prinse între scoarțe de carte pecetluite cu un titlu pe care-l păstrez de mult timp în sipetul din suflet. Un volum de versuri ce are un motto de Mihai Eminescu și prefața semnată de poeta Angela Irina Ghintuială. Cartea a apărut la Editura ANAMAROL, București și aduc deosebite mulțumiri doamnei editor, Rodica Elena Lupu, pentru implicare și colaborare!

anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Of, Doamne! Mă uit în jur și... văd răspunsul...

În Sfârşit

multe ori, volburatic nu de puține ori. Preascumpa mea mă sorbea din ochi. Cădeam, mă ridica și-mi punea norii la uscat.

Unde calcă piciorul sălbatic, bolta eternă cu mii de firide plânge-a vieții ursită pe umărul muntelui, în Sfârșit.

Când vezi grădini plantate pe sâni bosumflați – plenipotențiali, iar bruma-ți coboară cu zăpada în Tăcerea singurătății a-nceput din nou să strige la cârcă, înseamnă că ai ajuns în Sfârșit. Dacă adormi mine. Strigă și-acum! învins ori învinsă în templul tăcerii singure, ești pe-a Ea, nimic. Sus și înainte! vieții colină şi ușuratic ca un fulg supus mâniei Mă-mpingea spre orizont. Sus, sus, hai acolo îmi derbedeiască spui: Aș dori să scutur anii, tot în șoptea divin! Sfârșit ai ajuns. Mă apropii de orizont. Este-n flăcări. În Sfârșit, bagi cu migală votu-n urna sinucigașă pentru a repeta ca patefonul lui Aladin necontenit că Ea și umbra mă-mping înainte. în Sfârșit o vei duce bine, dar constați cu cocleală la Of, viață! Ține-te de mine! lingurică, tu constați, că doar nu te-o consta(ta) Bestia neagră altcineva că în Sfârșit nu este așa de bine, ba chiar rău… Și dacă firescul Sfârșit îți dă târcoale clandestin Mă, da urât mai ești, diavole bătrân! Băi, scorbura de „angelice”, concluzia ta este că fluvii adânci pupezei! Negru de ce ești, mă? zgomotoase spre al soarelui veșnic altar te vor De ce ne faci, mă, să-ți trimitem toți, da toți dejghioca în sânul pământului, în Sfârșit. politicienii, dușmanii și prietenii? Când șeful te bate zdravăn pe umăr de ți se Noi facem din punctualitate - păcat, din minciună furișează lumina printre storuri, zici singur și sigur că – virtute, ridicăm hoția și „diplomația” neagră la rang ai ajuns în grațiile lui, în Sfârșit. de cult manelist și tu aplauzi! Asta doar două, trei secunde, că aceeași voce De ce, mă, diavolul dracului? De ce-ți plac, mă, bahică se va rostogoli-n urechile-ți în care-ți respiră ție toate astea? pacea nopții în cântec și fum de tămâie (acum): Ochii de ce-i ai, mă negrii. Da, dinții de ce-i ai, – Bă, scap de tine, în Sfârșit! mă, pe toți și toți negrii? N-ai și tu măcar o... carie Ploaia va începe să-ți plângă amarnic statuia-ți „albă” pe-acolo prin gura ta spurcată și flămândă! uitată în rogojină încinsă și rostești monosilabic: Mă, de ce, mă, când te apropii de noi ne plouă cu furnici pe bulevardul spinării sau cu fluturi... pe stomacul gol?

Ai gonit binele din toate curțile și acum ne mâncăm între noi! De ce mă? Numai tu poți știi! Numai tu ne îndemni la toate relele și noi, ca niște nesătui, îți mâncăm din palmă! De ce ne iei, mă, mințile și le ascunzi? De-al dracului ce ești, de-aia! Ce țară o să lăsăm, mă, noi copiilor dacă tu pui pe-ai noștri să ne mănânce cu ardei iute? Măi, drace de diavol bătrân ce ești, că nu ți-oi zice niciodată..., dragul meu nimeni, tu ai mă, milă? N-ai, hoașcă bătrână, n-ai! Știu că n-ai!

– Ce vis frumos îmi fu, Doamne! Îți iei viața tânără și te duci! Te duci în Sfârșit! Te duci în Sfârșit unde nu este supărare nici suspin. Nu sunt bani, sensuri giratorii, milițieni, politicieni, totul este gratis și se bea numai cafea dulce cu caimacul pe stânga, iar gândurile nu te mai dor la… încheieturi și din când în când să mai auzi dintr-un Sfârșit: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”…

Ai adormit, mă, tu vreodaă pe un pat de flori? NAuzi toate acestea printre bolovani stropiți cu vin, ai dormit, bă! De-al dracului de diavol bătrân, bă, n-ai busuioc și tămâie… incandescentă, dar… ești în dormit! Sfârșit. De ce nu ne lași, mă, să dormim noi? De ce nu-mi răspunzi, nemernic bătrân? De ce? De ce ne lași în civilizația comentatorului otrăvit?

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anul III, nr. 5/21, 2018, mai ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

Zina Dorina Pancu Ultimul sărut

Fata morgana

Avusese impresia că se cunoșteau de-o viață, imaginea lui o urmărea din umbră. Nu-și putea explica, nu îl văzuse, dar simțise că era cel care o însoțea în vis, în nopțile tainice de iarnă, când viscolul șuiera amenințător împotriva celor care ar fi îndrăznit să seavânte în orașul încremenit în trecutul încărcat de amintiri care îi umpleau sufletul de o bucurie copilărească.

E duminică azi, toarnă vinul în cupe,

Au rămas o vreme îmbrățișați, buzele lui șopteau cuvinte care se pierdeau în auz: „– Să nu mă părăsești niciodată!” S-a desprins ușor, spunându-i cu glas tremurat „– De ce să întârzii, știi că îmi este rezervată plecarea?” „– Hai, liniștește-te!”, i-a răspuns el strângând-o la pieptul lui. Când a auzit asta, lacrimile i-au invadat ochii; umbrele se instalaseră de ceva vreme în sufletul ei, iar acum ieșeau la lumină, ridicând ziduri între ei, ca nicio promisiune sau mângâiere să nu o atingă.

cu tălpile goale pe muchia de cuțit,

La lumina lumânării, umbrele lor păreau uriașe, se contopeau dându-i impresia că basmul în care trăia le rezervă un final fericit. Când ceara s-a topit, flacăra s-a stins și umbra a fost înghițită de întuneric. Nicio secundă de lumină… totul a dispărut. Între buzele ei și ale lui s-a deschis abisul, iar abisul nu se-mparte la doi. A devenit prizoniera propriului corp mistuindu-se în jocul 48 care-i ținea captivă inima. La o privire atentă, a descoperit că lipsea cuvântul împreună. O stea căzătoare nu-i decât amintirea soarelui care apune. O clipă de neatenție și a dispărut pentru totdeauna – își spunea ridicând privirea spre cer, în timp ce vocea i se stingea.

să-l bem însetați de dorul mocnit ars sub ferestre-nghețate, vitralii pal-violet pe care-aștern petale satinate. Fata morgana pășește Bărăganul se pierde-n văzduhul obscur… pământul îi cere jertfă de sânge, linia vieții curge domol, un șarpe se-ascunde în grâu-ncolțit, șuieră…, aeru-i rece… e liniște-adâncă lăsată din mit… tălpile ei ciulinii-nroșesc trup fraged ți-aduce ofrandă, iasomie, cedru, zmeură, mosc parfum de vară eternă – suflet-pereche… E seară, iubite, plăcută e vina, apusul înghite lumina, nălucă ivită din norii ninsorii, gândurile devin maci sângerii. vântul smulge cuvinte-așternute pe trupul răpus al iernii trecute.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198