Taifas literar, nr. 8, iunie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ... Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea Tu nu m-ai înţeles.

Cu mâine zilele-ţi adaogi... Cu mâine zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma,

De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor. Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmărmureai măreţ, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţe capul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ. 2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Precum când soarele apune El şi răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleaşi frunze cad. Naintea nopţii noastre umblă Crăiasa dulcii dimineţi; Chiar moartea însăşi e-o părere Şi un vistiernic de vieţi. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Şi-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Şi se cufunde în trecut, Tu ai ş-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâine zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Având cu toate astea-n faţă De-a purure ziua de azi. Priveliştile sclipitoare, Ce-n repezi şiruri se diştern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului etern.

editorial 3-4

Costel Avrămescu

Pe tărâmul inocenţei Copilăria reprezintă o stare sufletească care, cu siguranţă, sălăşluieşte permanent în viaţa fiecăruia dintre noi. Acest adevăr universal, lipsit de echivoc, a fost magistral subliniat de unul dintre cei mai importanţi critici literari din toate timpurile, istoric literar, scriitor, publicist, academician, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, George Călinescu, în următoarele cuvinte: „Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre.” Sunt convins că şi voi vă aduceţi aminte cu mare drag de copilărie. Acea perioadă a vieţii în care totul era simplu, candid şi frumos. Acea lume de miracole şi uimire care trezeşte în orice suflet curat un sentiment de melancolie. Acel laborator în care muguraşul omenesc ce abia se deschide la viaţă experimentează cu gingăşie şi sfială inocenţa şi fantezia. Acea etapă a existenţei în care se desăvârşeşte matricea specială ce dă formă şi diversitate universului uman, acel univers-deziderat, unde prietenia nu e niciodată falsă, în care imaginaţia nu are limite, iar fericirea e surprinsă în cele mai neînsemnate lucruri. Acel prim cadou pe care nil face însăşi viaţa. Cu emoţie şi sinceritate involuntară, îmi amintesc diferite întâmplări ale copilăriei care mă fac să zâmbesc şi să evadez, din rutina obositoare a vieţii de zi cu zi, într-un film autobiografic, pe care îl rulează cinematograful gândurilor, şi asta mă face să experimentez trăiri speciale în momentul acesta, când scriu prezentul editorial. Nu ştiu cât de mult se bucură alţii, dar amintirile mele - flori de pe maidanul acelor clipe nepreţuite a căror semnificaţie nu mai poate fi schimbată - zâmbesc când retrăiesc bucuria primei jucării pe care am primit-o, magia bradului, a luminiţelor care-l împodobeau, frumuseţea colindelor ce răsunau de pretutindeni, emoţia primei poezii pe care am recitat-o la grădiniţă, râurile de lacrimi când se

topea omul de zăpadă care mi-a fost prieten şi mi-a zâmbit cu dinţii şi ochii lui de cărbune o iarnă întreagă, atenţia cu care îl îmbrăcam seara şi îngrijorarea pentru singurătatea lui de peste noapte, neliniştea ajunului primei zile de şcoală sau ruşinea bâlbelor de la primul meu „discurs” de la sfârşitul primul an şcolar. Cum să nu-mi amintesc, basmele spuse de bunici sau de mama, cât de curajoşi erau eroii din poveşti şi cât de mult îmi doream să fiu ca ei! Până la urmă, nu e nimic rău în a-ţi dori să fii bun, frumos, curajos, puternic şi deştept. Când suntem copii, căutăm modele în universul nostru real sau imaginar. Putem fi oricine, oricând. Toate astea mă fac şi acum să visez cu ochii deschişi. „Copilăria este inima tuturor vârstelor.” Această afirmaţie născută în microuniversul blagian al Lancrămului se referă tocmai la această vârstă a inocenţei. Perioadă care constituie nucleul originar al existenţei fiecărei persoane în parte. În definitiv, copilăria este o stare fără vârstă care ţine de infinit. Este singura etapă a vieţii care contopeşte întregul univers înconjurător. În funcţie de ea, ne comportăm într-un anumit fel când sumtem maturi. După cum spunea Gaston Bachelard, copilăria „este un foc ce se poate aprinde oricând în noi”. Este perioada în care puiul de om începe să devină conştient de existenţa lui pe lume. Sufletul său cu adevărat liber, marcat de fascinant, de bucurie şi de vis, explorează mediul înconjurator şi face eforturi pentru a-l înţelege. În acest stadiu, se conturează întregul sistem de valori, se proiectează şi, tot de aici, îşi au izvorul cele mai frumoase amintiri care îl însoţesc pe tot parcursul vieţii. Copilăria este o etapă de iniţiere, la fel ca în romanele Micul Prinţ (Antoine de SaintExupery), Alchimistul (Paulo Coelho), Marile Speranţe (Charles Dickens) sau în basmul Harap Alb (Ion Creangă), un amalgam de trăiri pure care stau la baza dezvoltării noastre. Este punctul de la care se porneşte în călătoria vieţii şi etapa care ne va decide destinul, momentul când „uşa se deschide şi lasă să intre viitorul” (Deepak Chopra). Este primul capitol din propriul roman. Stând la baza dezvoltării noastre, această perioadă este valoroasă şi

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

definitorie, fiind precum rădăcina şi trunchiul unui copac, de care, mai tărziu, se vor sprijinii coroana şi ramurile.

fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune” (Francesco Orestano).

Privită din perspectivă imaginativă, copilăria este spontană, naivă, de o mare sensilitate, jocul fiind preocuparea primordială, un adevărat univers creat, fără simţul perenităţii. Copilul se comportă naiv şi lui îi place să fie în ipostaza de subiect şi obiect al jocului. Literatura este scena pe care acest tărâm minunat al copilăriei prinde mereu viaţă, în toată splendoarea farmecului său.

Constat, însă, cu multă amărăciune că societatea modernă, prin intermediul mijloacele media, distruge copilăria copiilor, îi maturizează înainte de vreme. Din nefericire, mulţi părinţi fie din inconştienţă, fie din ignoranţă, îşi împing copiii spre o maturizare precoce văduvindu-i de cele mai frumoase clipe ale vieţii. De cele mai multe ori, „încântați” - în prostia lor (iertare de exprimare, dar alt cuvânt n-am găsit) - de maturitatea odraslelor, de felul în care imită „marile vedete moderne” a căror proprie viaţă, în proporţie de 99%, este un eşec şi un dezastru. Dacă părinţii nu veghează cu înţelepciune la felul în care copiii îşi aleg reperele şi modelele vor plânge mai târziu când lucrurile se pot îndrepta mai greu sau nu se mai pot îndrepta.

Universul copilăriei în literatura universală este oglindit de Victor Hugo - scriitor romantic francez, autorul romanului „Mizerabilii”, care a creionat primele figuri de copii: Cosette, fetiţa orfană salvată de Jean Valjean de la familia Thenardier şi crescută de acesta până la căsătoria cu Marius, Gavroche, murind pe baricade în timpul revoluţiei franceze. Alţi copii sunt schilodiţi pentru a cerşi. În acest caz, amintim pe Hector Henri Malot care a scris cartea „Singur pe lume”, pe Charles Dickens, romancierul englez, cu „David Copperfiel”, pe A.P. Cehov cu povestirea „Vanika”, pe Maxim Gorki cu trilogia sa autobiografică: „Copilăria mea”, „La stăpân”, „Universităţile mele”, pe italianul Edmondo De Amicis, cu istorioarele moral-educative, reunite sub titlul „Cuore”. În ficţiunea literară, copilăria rămâne totuşi o oază a fericirii în care copilul se joacă şi visează într-un univers al său, inconfundabil. Amintesc aici pe Alain Fournier cu romanul „Cărarea pierdută” având caracter autobiografic şi pe Mark Twain cu poemul copilăriei „Aventurile lui Tom Sawyer”. Mark Twain a dăruit literaturii o adevărată monografie a copilăriei, aşa cum sunt oglindite şi păţaniile lui Nică din „Amintiri din copilărie”, zugrăvite cu talentul povestitorului înnăscut, Ion Creangă. Din toate exemplele date şi din multe altele care s-ar putea da, e bine să învăţăm să rămânem de-a pururi copii, socotind că acest inestimabil zăcământ sufletesc e o fărâmă tainică de dragoste, un gând gata să zboare ca o buburuză ţinută în palmă, o năzuinţă, o sclipire de vis. Aceasta este cu adevărat copilăria „şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Puţini sunt aceia care, astăzi, cu discernământ, reuşesc să evite marea manipulare din parte marilor corporaţii prin intermediul mass mediei. Pe lângă faptul că ne lăsăm manipulaţi, suferim şi consecinţele acestei manipulări pe propria noastră viaţă, pe propria noastră sănătate sufletească şi trupească. Copiii sunt cei mai afectaţi şi riscă să aibă o viaţă nefericită din cauza unei sexualități precoce şi a unor eşecuri care vor zdruncina întreaga temelie a vieţii. „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13: 9) Cea mai bogată moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl şi mama lor. Acest parfum cu esenţă unică, acest caleidoscop de culori le vor înfrumuseţa şi lumina zilele care vin, îi vor păzi de ispite şi îi vor ajuta în încercările vieţii, după ce vor părăsi casa părintească. În fiecare an, în prima zi de vară, la 1 Iunie, se celebrează Ziua Internaţională a Copilului. Este ziua în care revenim cu toţii la momentele tandre şi plăcute ale copilăriei inocente, alături de generaţia în creştere. Este ziua în care încercăm încă o dată să conştientizăm, că interesul pentru copil - mesajul nostru viu pentru acele vremuri pe care nu le vom apuca - trebuie să fie unul prioritar şi că toţi copiii au nevoie de sprijinul şi atenţia noastră, zi de zi.

poezie 5-18

Mihaela Popescu

Iluzia nopții Pășește noaptea stăpână Pe alei dezgolite De hainele umbrelor Alergând agitate Pe drumuri pustiite Luminate indiscret Cu felinare înclinate Sub greutatea gândurilor. Ne pășește noaptea stăpână Visele aruncate La pământ De noi, oameni inerți Adormiți Până în trezirea Vocii sufletelor Din care se adapă Ca o fiară hăituită Liniștea lumii. Pășește noaptea stăpână In rochia ei întunecată La mijloc înconjurată de sfoara timpului Cu vălul așternut chipului de stele Ciudate atingeri Ale buzelor cerului. Ne pășește noaptea stăpână Visele, șoaptele, clipele, Când repetăm Uman Zborul nostru real Spre eternitate.

Iluzia fluturelui … să nu plângi iar M-apropii de fereastră Un gest Privesc pierdut A vremii răsuflare Pe loc rămân IAR Mut Adulmec ca o fiară Îndepărtarea crudă Deodată M- apuc-un dor de ducă! Văd IARĂŞI minunea cum Apare Din ceaţa dimineţii Din ochii mei de ceaţă Şi vine către mine Şoptind Încet Un gest Mereu firesc Mi- arată iarăşi Raiul Peste tot Privesc pierdut Pe loc Rămân IAR Mut În ochii lui văd zarea Un soare străluceşte Şi viaţa nu-i cenuşă Şi ziua nu e nor IAR zâmbetul nu-i tuşă Pictată-ntâmplător Fior Din mâinile unite Un zbor de fluturi creşte Şi râsete de înger Mereu Citesc în ochii lui adânci Că Raiul chIAR există Că Raiul e în noi COPIL!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dumitru Ichim

Psalmul aripii nebune Aripa-i nebunie, nu-i zgârci pios de labă, Dă-i dreptul de ilogic așa cum roua beu-l! Să arzi până când sperla ți-e raiul din podoabă, Furtuni, stihii, cum țese din moarte curcubeul. Nu știu ce se întâmplă că sunt în tot ce nu e Și-am întrebat iubirea: Tu știi ceva, hai, spune! Că roza-n trei de-i floare, n-a renunțat la cuie, Tristețile luminii șoptindu-le din strune. Ne-ngăduitul poartă osânda în tiară, Safirului cu vorba nu îndrăznesc să-ntinu-l, Vinde-un pogon de ceruri și cumpără-ți chitară Și ia-i beția-naltă ce n-o ajunge vinul. Pe filosofi îi lasă să taie firu-n patru, Dar află cum sărutul, păcatu-l face sacru!

Psalm de jertfă-n holocaust Din verde mireasmă, aroma înaltă! Ca jertfă de seară închipui pelinul, Nu trâmbițe, surle, ci stuhul din baltă Din mâl creşte fluier cântând hialinul. Polen mă ceri, geamăn ca frate cu scrumul, De-aceea cu stângul rostitului-i șchioapăt: De ce acatistul, mai fin decât fumul, Alături, nu-mi are-nflorirea la capăt? De-i praful de aur și moarte și treaptă, Tu știi cum se leagă stihiei talazul. Dă-mi bob dumiririi când drumul mă scap'tă, Iar slova mi-o mută, la vale, obrazul. Îmi ceri holocaust, iubirea mea toată, Dar lutul mă trage pe propria-mi roată! Kitchener, Ontario

Psalmul lui Petru

Psalmul la culesul zării

Să mă încui în piatra cu neumblatul ornic,

Departele e umbra târziului aproape,

La fluierul din urmă, Grădinii de Te-oi pierde!

Ce-amar e până-n sâmbur, cioplit ca o lădiță.

Nu mersul Tău pe ape mi-a fost ca un pistornic,

De n-ar fi răsuflarea din mersul Tău pe ape,

Ci nebăuta-Ți zare, tot altuia în verde...

Mi s-ar usca și iarba crescută din peniță.

Mă-ncolăciră spinii, că vânt am strâns cu efa!

Mereu, și zi, și noapte... Eu Te iubesc cu frică

Tu îmi cunoști adâncul, înglăsuind genunii.

Și sunt gelos pe Iuda furându-Ți sărutarea.

Mai dojenește-Ți marea urlând prin mine: Chefa!

Cămara de ni-i gata, din scris de rândunică,

Ca lupul stors de foame în chinga văgăunii.

De ce mi se cojește, ca de pe șerpi, cărarea?

Îmi putrezește duhul, trei zile-s de când plouă!

N-auzi? E plâns, ori soare, în verdele secarei?

Licheni cresc răi, la grindă, pe cuib de rândunică.

Cum de-ai ascuns în beciu-mi însemnele-Ți de rigă?

Cum Te cerșește setea-n străinătăți de rouă,

Îmbrățișării Tale dă-mi brațele Niagarei,

Nu-i nimenea acasă, sunt singur și mi-e frică!

Oceanul ce desparte dezleagă-l din verigă.

Ascult prin lemnul ușii, osândul să nu-mi scape:

Apus, covorul roșu pe dor de mări se-nșoaptă.

– Era cu Răstignitul, e pe-undeva, pe-aproape...

Fă semnul pentru nuntă, toți cedrii Tăi ne-așteaptă!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lenuş Lungu

Noaptea Noaptea îmi mângâie obrazul apari la granița transparentă a poveștii unde umbrele cresc în puterea iubirii și forța iertării Ochii tăi sunt torțe arzând sparg barierele trecutului sfredelesc rosturi și calea se deschide crescând din întuneric pășești atent printre gândurile mele așternute pe jos și izvoare argintii de lacrimi pe miez de cuvinte suișuri și coborâșuri răspândește lumină în jur învie-mi sufletul cu mireasmă de iarbă verde

Gânduri și vise Gândurile-mi pornesc împotriva curentului cerul mă ademenește se sfârșește pământul sub picioare și împrăștii vise pe toate drumurile căldura îmi topește lanțurile vântul mă aruncă dincolo de respirație călătoresc peste dureri peste viață fără să privesc înapoi mă apropii de curcubeu îmi mângâie orizontul fără limitări picură-n clepsidră iluzii trenul de noapte spre nicăieri.

Valuri albe

cutreieră-mi visele ca să-nțeleg nu e singurătate în întreg Cheamă-mă la început de zi să înmuguresc la umbra ta.

Vise închise

Ritmul valurilor albe într-un vis de așteptare apa se rotește-n sensul vieții în sublimă armonie ce aduce liniște.

Acorduri Mi-am închis în cerc visele în catedrala sufletului unde cântă orga cuvintelor clepsidra își oprește curgerea nisipul se așterne peste trup nu mai măsor clipa lumina mă îmbrățișează îmi întind aripile mari conturându-mi zborul din îmbrățișare în cerul înalt și am zâmbit căci suntem veșnici toate sufletele se pierd în explozii de stele e atâta nemărginire în iubire.

Număr cu voce tare notele pierdute între pierderi și împliniri aleg să merg mai departe indiferent de punctul de pornire în acorduri line cărămizi de suflet se prăbușesc când fragmentez viața compar bulgări de lut cu stele mă scufund în cer busola inimii mi-arată drumul spre nemărginita zare lumina crește măiestuos îmi simt gândurile stele vii o împletitură frumoasă în melodia vieții pe strune de vioară.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Neagu Vasile-Scânteianu

Remedii iluzorii... – Retroactiv de Ziua Dorului –

Primăveri... Trăim mereu o altă primăvară, Pe cea eternă poate-am trăit-o ieri, Dar inima tot cată mângâieri-

Când pieptul câte-un dor ni-l arde Trăim cu toţii -acelaşi chin,

Şi în trecut adeseori coboară!

Căci amintirile revinCa dorul vechi să ni-l mai scalde!

Răsună-n noi acorduri de vioară Ca o Baladă în ţurţuri de tăceri...

Dar uneori parcă-s petarde

Trăim mereu o altă primăvară-

Ce exploadează din senin,

Pe cea eternă poate-am trăit-o ieri!

Când pieptul câte-un dor ni-l ardeTrăim cu toţii -acelaşi chin!

E prospeţime veşnic în afară, Natura nu cerşeşte mângâieri,

Ne consolăm cu vise fade

În ciclul ei aceleaşi primăveri-

Ce nici de cald nu ne mai ţin,

În ritual străvechi se desfăşoară!

Dar par s-aducă un alin, De zugrăvim nişte faţadeCând pieptul câte-un dor ni-l arde!

Altă rugă...

Trăim mereu o altă primăvară...

Pulsarul... Un vis ciudat din când în când mă fură,

În mintea mea să pui înţelepciune

În lumea lui de taină-n nicăieri,

În stropul de iubire dăruit,

Care-mi vorbeşte parcă fără gură-

Ca-ntr-un izvor cu daruri hărăzit-

Doar cu imagini, lumină şi tăceri!

În care frumuseţea să se-adune! Dar unde-ajung nu aflu niciodată, Să-mi risipeşti orice deşertăciune

Când mă trezesc se pierde ca un fum,

Prin care uneori m-am rătăcit:

Nici amintiri nici gânduri nu-mi arată-

În mintea mea să pui înţelepciune-

Cum să refac mental ciudatul drum!

În stropul de iubire dăruit! Doar sufletul mai ştie unde merge, Trecând cu greu o noapte de tăciune,

Când somnul mă cuprinde-n plasa lui,

În care numai visul mi-a zâmbit,

Şi-n linişte ascultă şi emerge-

Eu, în tăcere, cerul l-am privit, Sperând că, într-o zi, ea va apune-

Spre un pulsar din lumea nimănui! Materia în jurul lui se strânge-

În mintea mea să pui înţelepciune!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Şi-i bea lumina de parca ar fi sânge!

Adina Ihora

Îmi spui o povestioară hazlie Eu râd de râsul tău contagios

Dă-mi o şansă Dă-mi o şansă, atȃt, nimic mai mult, Ia-mă de mȃnă s-alergăm prin vise Cu chakrele fiinţei larg deschise Lăsȃnd departe al lumii tumult

Şi te privesc cuprins de veselie Ai un profil interesant, frumos Înaintăm în ritm de bossanova Îmi povesteşti cum pe-un vapor, cândva, Ai stat o noapte de veghe la prova Dar ochii tăi... ochii-mi spun altceva

Dă-mi o şansă, de ce să mai eziţi, Eu pentru tine am fost întrupată Te-am aşteptat cu dor viaţa toată Căci unul altuia suntem sortiţi Dă-mi o şansă, te rog, doar atȃt sper, Deschide-ţi inima să vezi cum creşte Iubirea ta, din a mea se hrăneşte Şi ne ridică, extatici, spre cer Dă-mi doar o mică şansă, te implor! Priveşte-mă în ochi pȃnă-n adȃncul Fiinţei mele şi-nteţeşte focul Să ard ca para, cuprinsă de dor

Te-ascult şi vocea ta e-atât de caldă Mă-nvăluie uşor fără să ştiu Ca apele unui ocean mă scaldă Şi totu-mi pare uimitor de viu Mă-ntrebi ceva şi îmi aştepţi răspunsul Eu te ascult dar nu ştiu ce îmi spui Şi nu, nu vreau să îmi întrerup visul Ce visez nu pot spune nimănui Tu îmi atingi din întâmplare mâna Şi mă-nfior până-n străfundul meu Dacă-ai simţit sau nu îmi e totuna

Dă-mi o şansă, haide, fă un efort Şi vei vedea că şansa ţi-o dai ţie Căci fericiţi vom trăi pe vecie Înlănţuiţi pȃnă-n ultimul port

E prea târziu acum, mi-e mult prea greu Obrajii mi se înroşesc ca para Sângele-mi clocoteşte-n vine, mut, Sau poate ca sunt galbenă ca ceara

O dimineaţă E-o dimineaţă calmă şi senină Soarele blând de-abia a răsărit Noi avansăm încet într-o maşină Pe şoseaua ce urcă şerpuit

Să mă opresc la timp nu am putut De ce-a trebuit să plec la drum cu tine Cu trenul puteam să călătoresc Mi-e rău dar, Doamne, cât îmi e de bine Aş vrea să mor acum... dar să trăiesc

Şi povestim nimicuri de tot felul La radio începe-un bolero Fără să vreau mă tot joc cu inelul Adus de soţul meu din Cairo

Îmi spui pe nume şi-mi cauţi privirea

Deschid geamul ca să intre de-afară Aerul proaspăt cu parfum de tei Ţi s-a făcut poftă de o ţigară Poţi s-o aprinzi, desigur, dacă vrei

Maşina zboară pe şoseaua-ntinsă

N-am curaj ochii să ţi-i întâlnesc Mă uit pe geam în gol şi fericirea Îmi pare de un neaşteptat firesc

Un tango cântă nota de final Inima mea de-a ta e acum prinsă Tu eşti unicul meu punct cardinal Bucureşti, 5 iunie 2016

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Baciu Eugen

Iubirea mea Privesc cum ploaia Bate-n geam, Şi gândul mi-e la tine, Cum te-am lăsat În pat dormind Sub pătura subţire. Nostalgic, gândul mă cuprinde, Şi-aş vrea să fiu cu tine Să îţi şoptesc cuvinte dulci Şi să-ţi declar iubire. Şi tandru-n braţe să te strâng Cuprins de fericire, Căci Domnul, mi te-a dat în dar, Să te păstrez ca pe un har. Romantică e ploaia Iar eu visez la tine, Privind stropii cei mari Ce cad izbind pământul, Care-nsetat o soarbe Şi îl usucă vântul. Sunt singur, Dar aproape, Sunt la doi paşi de tine Şi-aştept să treacă ploaia Să mă-ntorc la iubire.

Arcuş Eşti dătător de viaţă Şi vrajă răspândeşti în jur, Când mângâi corzile suave Plimbat de mâna cea măiastră Pe corzile viorii susţinută, De barba trmurând melodioasă A unui tandru trubadur. Ce mândru salţi din coardă-n coardă Când popularul cu iuţeală, Îţi cere-o sârbă să le cânţi, Şi faci cum spune dirijorul La operă când Traviata ţi se cere, 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pe melomani ca să-i încânţi. Pe Stradivarius alergi Şi vraja ei te-a fermecat Arcuş fidel viorii tale Neobosit pe corzile-i fragile Te plimbi îndrăgostit, Le-alinţi neîncetat.

Scrisoare de dragoste Gânduri ne înţelese De-a valma, se-ngrămădesc Prin minte, Sentimente frivole Se-mplântă în suflet Rănindu-l frumos, Cuvinte nespuse Aşteaptă să fie rostite Dorinţe, aşteaptă sperând Să fie-mplinite. Că „Te iubesc” Ţi-am spus Aşa într-o doară, Să te sperii n-am vrut Nu ştiam Dacă tu Simţi ceva pentru mine, Nu-mi doream să te pierd Dintr-o simplă destăinuire, Voiam doar să ştii Că sunt rănit de iubire. Aştept răspunsul tău La sentimentul meu Să nu mă minţi Nu m-amăgi Accept şi-un „Nu” Chiar de-mi va fi greu Şi-o să mă doară, Iar de-o fi „Da” Îţi jur Că eu, Te voi iubi Şi-n inimă, Cu drag Te voi purta La infinit. august 2015

Silvia Rişnoveanu

Librăriile Astrale E-o liniște acută-n atmosferă, O muzică ți-ajunge la ureche, E-așa frumoasă, dar e-atât de veche, Cântată, undeva,-ntr-o altă eră. Ți-o amintești, o ascultai în noapte, Când culegeam noi stele căzătoare Și le-ndesam pe toate-n buzunare, Ca să le transformăm, pe rând, în șoapte. Dar vremurile te-au purtat departe, Ne-au despărțit albastre căi stelare, Căci tu ai poposit pe Carul Mare, Iar eu îmi scriu trăirile-ntr-o carte. Ai vrea să retrăiești povești trecute, Dar timpul tău a părăsit cadranul, Și-a revărsat secundele-n oceanul Luminilor din zări necunoscute. Dorințe ce-au rămas încremenite, Din clipă-n clipă pot să-nceapă mersul, Dar și-au pierdut în lumea asta sensul Și al lor rost de a mai fi trăite. Tu taci și te-adâncești în reverie, De parcă-ai vrea să mă-ntâlnești în vise, Sau poate-ntr-un volum de versuri scrise Pe fiecare stea din galaxie. Dar, ca să mă găsești, există-o cale Ce duce-nspre iubirea mea ce-așteaptă, Sus, în eter, pe cea din urmă treaptă, La Templul Librăriilor Astrale. În locu-acesta, la sfârșitul vieții, Se-adună-n ceruri paginile scrise Volume-ntregi cu amintiri și vise, Și se-ntâlnesc, la o cafea, poeții.

Vocea În clipa-n care-am renunțat la toate N-am mai fost eu, așa cum mă știam, M-aș fi-nălțat la ceruri, căci voiam Să fiu frântură de eternitate. Și mi-am oprit (dar n-aș fi vrut) pornirea, O voce-n mine se-auzea strigând: „Nu ai să poți! Să nu te legi de-un gând! Nu-i felu-n care-ți afli nemurirea! Întoarce-te-n menirea ta firească Să nu te-arunci, deodată,-n falnic zbor, Plutește-ncet și-ți va fi mai ușor S-aștepți ca aripile, mari, să-ți crească. Să le-nvelești cu propria-ți iubire, Și-apoi vei fi, din îngerul căzut, Un mesager, în cerul nevăzut, Ce s-a întors, din nou, la nemurire.” E-o voce-a eului ce mă vegheză, Mă sfătuiește și mă ține trează.

De-aș fi o floare Adie-n zori de zi o boare Și-un soare cald și-arată fața, În ochii tăi ca dimineața, Mă văd de parc-aș fi o floare Ce râde,-n vară, și când plouă. Și chiar și-atunci când bate vântul, Ea-mpodobește, fin, pământul, Scăldată-n boabele de rouă. Și știu că de-ai clipi din gene, De-ndată-aș căpăta culoare, Aș fi cea mai albastră floare, Iar tu m-ai scrie în catrene. Să fiu cântată în refrene Din melodii nemuritoare.

1 1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Daniel Vişan-Dimitriu

Cântecul nopţii

În necuprinsuri negre şi pustii.

Stins

Eram în visul meu, şi se făcea că vocea ta şi-un sunet de chitară se auzeau, în ploaia de afară, ca o chemare-a stelei ce-mi cânta.

Culoarea trandafirului s-a stins, iar furia întunecă privirea ce, până ieri, pleca spre necuprins din ochi ce o-ndemnau cu strălucirea.

Era suavă, de o duioşie cum niciodată n-am mai auzit, şi,-n visul meu, priveam îndrăgostit spre bolta ce părea că-mi cântă mie.

Era privirea zorilor de zi, a stelelor din nopţile senine, o bucurie simplă, de a fi şi de-a putea, în juru-i, să lumine.

Mi-ai urmărit privirea către stele, şi-ai fost, în visul meu, chiar tu, un cânt venit uşor, pe adieri de vânt, sau coborând pe-a norilor pavele.

E trandafirul meu? Nu este el! Cum poate-atâta roşu să dispară? Să strice, pânza mea, un alt penel

Nu te-am văzut, în visul meu, nicicând, nu mi-am plecat privirea spre afară, în bezna nopţii, unde o chitară înlocuise visul… cu un gând. Abia atunci, sub razele de lună, pe strada ce curgea sub stropii grei purtând aroma florilor de tei, am început un cântec, împreună.

Cuprinsul necuprins Tu eşti cuprinsul cel de necuprins, Atât de-aproape şi de neştiut, Eşti viitor la tot ce a trecut, Şi-aprinzi în mine focuri de nestins. Te cuibăreşti în braţe şi m-aştept Căldura ta, în suflet să-mi pătrundă, Să simt cum Universul mă inundă, Iar inima-mi nu-şi are loc în piept. Tu te prelingi uşor, ca timpul treci Prin braţele întinse-n galaxii Pierdute pe-ale timpului poteci, Lipseşti o vreme, apoi îmi revii, Amarul c-un sărut s-alungi pe veci 12

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

venit, ca o furtună, de afară? S-a stins culoarea lui, a dispărut! E alb acum, sau doar mi s-a părut?

Ultima lacrimă Ţi-a plâns trandafirul în palmă o lacrimă-a timpului său, când viaţa-i senină şi calmă era mult deasupra de rău. O lacrimă dulce-amară ascunsă-n petale, demult, pe care, s-o ştie afară, i-a fost, chiar şi astăzi, preamult. Primeşte-o şi vezi-i durerea de după sclipirea-i de jad, adusă deodat’ cu plăcerea trimisă de umbre din Iad. Primeşte-o, arunc-o şi spală cu rouă scăldată-n parfum tot ce lui îi este petală! Nu-i loc de vreo lacrimă-acum. Şi-a plâns trandafirul durerea prin lacrima timpului său, căci simte, de-un timp, adierea iubirii din sufletul tău.

Gabriela Mimi Boroianu

La margine de viață

Sămânța iubirii

Lunatic dans în muguri de alun

Prin neguri de timp

Când ochii tăi mirați îngână Luna, În lacrima unui blestem nebun

străbate spre mine,

O șoaptă stinge stele câte una. Tăcuții pescăruși sărută valul. Un verde dor vestește primăvara. O doină murmură-ntristat cavalul Căci trenul tău a rătăcit iar gara. Își râde peste umbre-o dimineață C-am pus la vise poante de cuvânt Și te aștept în margine de viață Să mă inviți la dans pe-o aripă de vânt.

un glas tremurat înecat în suspine. Rostogolire nebună ca o pală de vânt, o umbră desculță fantomatic cuvânt Străbătând din neant a tăcerilor vale... Mă cheamă duios

Prin cornul Lunii.. Ne căutăm ca orbii- nsingurați Și ne lovim de semne și-ntrebări Iar telegarii nopții-s înhămați La carul plin cu-albastrele visări...

mă cheamă cu jale. – Ai iubire să-mi dai, ori un strop de alint? fericirea din nou

Mai cade câte-o stea în amintire,

vreau s-o știu,

Se mai trezește-un dor în așteptare. Noi, rătăcim prin gânduri în neștire

vreau s-o simt.

Tot căutând răspunsul la întrebare... Și între seară și albii zori de zi Picurăm constant prin cornul Lunii

Vreau din nou să trăiesc, nu vreau doar să exist. Să învăț să zâmbesc,

Pe-a vieții coală triste poezii

să dezbrac tot ce-i trist.

Râzând de soarta asta ca nebunii...

Să mă iert de uitare,

Hai! Hai să murim puțin în către seară Să tăunim prin rai așa... hai-hui Să dăm ca vamă paraua-aceia chioară Când trecem apa mare-a cerului... Poate cântăm cu îngerii în cor Sau le luăm cu împrumut, pe-o amintire, Perechea lor de aripi, pentr-un zbor, De la-nceputuri pân' la nemurire Și să străbatem, călători în vers, Recitând în doi ce-nseamnă viață Nemărginit întregul univers Și să ne naștem iar spre dimineață!

să accept că sunt viu. Să strivesc ce mă doare și ce-am fost iar să fiu! – Ce vrei tu nu găsești nicăieri pe pământ Trebuie-ntâi să-l sădești ca pe-un sâmbure sfânt În al inimi lut, și să-l lași a-nflori... Să nu ceri împrumut ce nu poți dărui!

1 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florin T. Roman

– Ţăran român, Măria Ta, Să nu laşi câmpul tău să moară!

Rapsodia poeziei române partea I

– Ogorul meu şi mândra mea Doar Dumnezeu le poate lua. Dar eu ştiu că nu mă lasă singur să rămân,

MOTTO: „Sunt suflet din sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul –(…) Sunt inimă-n inima neamului meu Şi-i cânt şi iubirea şi ura!” (Coşbuc, din poezia „Poetul”)

I. Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă! Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! Noi vrem pământ! Ţăran român, Măria Ta, Îndreaptă căi ce se strâmbară! În zori, de-atâta ars, voi fi de raze nins Şi trecătorii se vor minuna: – Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici? Raza cerului senin, ori linu-i lin… Ce să fie? Nu-i nimic: Au înnebunit salcâmii! Primăvară, din ce rai Reînfloreşte lemnul porţii? Veniţi dragi păsări înapoi Veniţi cu bine! La noi sunt codrii verzi de brad De la Nistru pân’ la Tisa, Şi nopţile cu poezie, Şi vânturi line, calde ploi, Şi lacrimi multe, multe… Şi totuşi există iubire! Veniţi! Privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit. ... Cine sunt şi de ce cânt? Sunt un frate tânăr, care crede în dreptate, Şi în ochi am o scânteie… Pocnind din bici, pe lângă boi, Pe verdea margine de şanţ, Păşeam atent să nu mă sfarm. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Că şi Dumnezeu e-un bun român! ... Cine sunt şi de ce cânt? Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar, Colindător fără de casă. Am ochi negri, dar am mâinile curate, Răsar din codrii mari de crini. Şi însăşi natura atotştiutoare, Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare? Mă doare, Mă doare-această floare. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: NU-S VINOVAT CĂ-MI PLACE SĂ SE PRINDĂ ROTUNDĂ, CA O ŢARĂ, HORA-N PRAG, NICI C-AM PRIMIT COLINDĂDORI ÎN TINDĂ, CUM DIN BUNIC ÎN TATĂ MI-A FOST DRAG! Codrule, codruţule, Crini, trandafiri, toporaşi, Melc, melc, Cotobelc, Somnoroase păsărele, Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Şi-apusul meu e totuşi răsărit, Un răsărit ce nu se mai termină! * ÎI ROG SĂ MĂ IERTE PENTRU PLAGIAT (şi pentru unele schimbări ale semnelor de puctuaţie), ÎN ORDINEA VERSURILOR, PE URMĂTORII POEŢI: V. Alecsandri, L. Blaga, Coşbuc, Păunescu, Păunescu, Dan Verona, Dan Verona, Topîrceanu, Horia Bădescu, Topîrceanu, Arhip Ciubotariu, G. Topîrceanu, A. Păunescu, Coşbuc, Coşbuc, Goga, Eminescu, Coşbuc, Coşbuc, Goga, Păunescu, Macedonski, Florian Pittiş, Dorin Liviu Zaharia, Lorena Păvălan, Coşbuc, Macedonski, Gheorghe Azap, Blaga, Păunescu, Păunescu, Dumitru Fărcaş Dumitru Fărcaş Dumitru Fărcaş Dumitru Fărcaş, Florian Pittiş, Minulescu, Minulescu, Dorin Liviu Zaharia, Ioan Alexandru, Radu Stanca, Radu Stanca, Grigore Vieru, Grigore Vieru, Blaga, ANDREI CIURUNGA, ANDREI CIURUNGA, ANDREI CIURUNGA, ANDREI CIURUNGA, Eminescu, Păunescu, Ion Barbu, Eminescu, Eminescu, Minulescu, Ioan Alexandru.

Florica Ghigeanu

Catrene Uneori viaţa te loveşte unde te doare mai rău. Pe ce dragi nu-i poţi avea alături mereu. Oricât de lungă şi întunecată e noaptea Venirea zorilor tot nu o poate împiedica. ***

Un nomad s-a cuibărit într-un cort părăsit. Era romantic lângă lizieră, aici i-a plăcut. Peste ani omul a murit, adăpostul a căzut. Aceasta a fost viața lui. El a cui umbră va fi? ***

Este o splendoare să vezi florile în zori Împodobite cu diamante în mii de culori. Dragostea este pură ca bobul de rouă Dispare când razele soarelui le sărută. ***

Trecea un călăreț în goana murgului Peste munți, păduri și vaste pustiuri. Încotro? La ce umbră se va așeza? Nu știu, poate el va fi umbra cuiva. ***

Luna înainte de a pleca la culcare Se furişeză să şteargă urmele de pe poteci. Dragostea tot le găseşte. Ea nu doarme. Bucurie mare! Să tot fii tânar să petreci. ***

Soarta ne-a încredințat acestui pământ Cu condiția să plătim tributul la sfârșit. Tot ce-am câștigat numai lui îi vom lăsa, Iar el recunoscător în dune ne va plimba. ***

Ţarina încununată cu aurul spicelor Și azurul albăstrelelor se unduia ademenitor. Șerpuirea fulgerelor orbitoare m-au speriat. După ploaie curcubeul m-a liniştit. Era minunat. ***

Nimic nu e mai sacru decât miracolul vieții - copiii. Cât de vinovați și de slabi sunt când ajung savanți! Mărețe cuceriri! Realizează clonări și zboruri printre aștri, Dar nu înlocuiesc Soarele cu Luna și nu redau nemurirea. ***

Erau nepotriviți, atracţia irezistibilă au ascuns-o. Măreția gândirii le-a tăinuit scânteia bizară, Luminată o vreme de slăbiciunea omenească. Mai bine eteric în altă sferă decât încătușată. ***

Sub buclele dezordonate de aramă veche Pândeau surâzători doi ochi fără pereche. Desculță, în rochița de culoarea cerului, S-a furișat la joacă fetița pădurarului. ***

Era amețitor de frumoasă și nespus de capricioasă. Nehotărâtă șovăia între dorință și teamă. Refuza să fie văzută cu adevărat, era enigmatică. Își cunoștea viciile și trecea drept o fată educată. ***

Pe marginea dantelei de cleștar topit Fetița părea un înger de liniște răpit. Alături veghea cerbul, superb în gingășie, Tablou mișcător de adâncă duioșie. ***

O viață și-a dorit să-i vorbească întâmplător, Să simtă poezia amorului cuprinsă de fior, Să zboare pe covorul fermecat printre galaxii. Aşa a îmbătrânit nebunul visător. Câte iluzii! ***

Când odihnea sub nesfârșitul senin Își legăna cu blândețe micul copil. Îi ura să-l binecuvânteze Maica Sfântă, Să aibă viața curată ca floarea-nrourată. ***

Nuferii i-au bârfit aventurile tinereții, limbi ascuțite! Rog lacul să-i tăinuiască dulcea nebunie, câtă emoție! A cunoscut farmecul sub clar de lună, armonia și tăcerea. Regretă că se vor așterne peste ele bătrânețea și uitarea. ***

Copilul meu, cum aş putea să te conving Că iubirea adevărată este crinul între spini, Că săgeţile lui Cupidon sunt uneori blestem Sub care sufletele curate de multe ori gem.

1 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Căprar Florin

Poetul și poezia

Rondelul unui suflet tânăr

Eu sunt poetul, tu ești poezia,

Priveste în oglinda vieţii

Ești parte din mine cu fiece gând,

La chipul ce-a îmbătrânit

Cu fiece vers eu las fantezia

Da-i curge-n suflet nesfârşit

Să te întrupeze din rime arzând.

Un cald izvor al tinereţii

Eu sunt poetul, tu ești poezia,

Alungă-i umbrele tristeţii

Cuvintele-mbrăc-al tău suflet cu dor,

Şi-atunci când timpu'-a istovit

Recitându-le-acum îți simt frenezia,

Priveşte în oglinda vieţii

Când ele-ți șoptesc un cald „Te ador!”.

La chipul ce-a îmbătrânit

Eu sunt poetul, tu ești poezia,

Şi dă valoare frumuseţii

Iar versul liana ce leag-un mister

Acestui trup chiar gârbovit

De stelele nopții, ce-mi cântă târzia

Iar când te simţi c-ai obosit

Romanță-a iubirii pierdută-n eter.

De-atâtea visuri şi decepţii

Eu sunt poetul, tu ești poezia...

Priveşte în oglinda vieţii.

Rondelul tăcutelor iubiri

Rondelul unui rol trecător

În doi tăcerea-i mai ușoară,

M-ascund în uitare când se lasă cortina,

Când numărăm tăcute gânduri,

Cuvintele îmi mor nesfârșind al meu gând.

Citind iubirea printre rânduri

În sală?... Doar umbre de chipuri plângând.

În ochii tăi... a câta oară...

Și ele dispar când se stinge lumina.

Pierdut de tot ce mă-nconjoară

Întunericul viu îmi cuprinde retina,

Pătrund ale-ochilor adâncuri,

Reflectoare se sting, se topesc rând pe rând,

În doi tăcerea-i mai ușoară

M-ascund în uitare când se lasă cortina,

Când numărăm tăcute gânduri.

Cuvintele îmi mor nesfârșind al meu gând.

E-o liniște ce mă-nfioară

Azi scena e goală, se zărește doar mina

Ce parcă vine din străfunduri,

Unui aprig actor, rolul lui terminând,

Purtată de-ale vieții vânturi

Încă-o dublă aș vrea-n al vieții rol fulminând,

S-alunge vorbele-ntr-o doară...

Dar piesa e gata, se stinge lumina,

În doi tăcerea-i mai ușoară.

M-ascund în uitare când se lasă cortina.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Constantin Mîndruţă

Plouă-n iunie ca-n toamnă, Vorba ta mă mai îngână,

Eminescu – Soarele şi Luna Eminescu-al nostru este Poezia limbii noastre Şi colindă printre astre Făt-Frumosul de poveste. Lui, în lumile celeste, Versurile-i cresc în glastre, Toate florile albastre Despre el spre cer dau veste. Că e-n noi, în fiecare Şi în suflete altare Se înalţă spre lumină, Sfinţeşte limba străbună, Cuvintele i se-nchină, Că e Soare şi e Lună.

Nu mai ştiu timpul ce-nseamnă, Mamă, azi eşti mai bătrână. Privesc cerul şi văd îngeri, Stau cu tine pe un nor Şi în suflet îmi cresc sângeri Şi îmi e atât de dor. Pe pământ lumea-i păgână, Gândul îi e doar la bani, Mamă, azi eşti mai bătrână, Împlineşti optzeci de ani. Sufletul tău e de mamă, Sufletul meu de copil, Aici eu trăiesc o dramă, Dragostea plecând tiptil. Libertatea nu e dreaptă Şi acest popor român Eu nu ştiu ce mai aşteaptă,

Mamă, azi eşti mai bătrână Mamă, azi eşti mai bătrână, Împlineşti optzeci de ani, Hai, mai strânge-mă de mână, Suntem la fel de sărmani. Ochii mi se sparg în lacrimi, Nu mai ştiu pe unde eşti, Mamă, vreau aceleaşi patimi C-ale lui Iisus, primeşti? Viaţa mea îmi e străină, Peste tot numai duşmani, Mamă, azi eşti mai bătrână, Împlineşti optzeci de ani.

Că pe el nu e stăpân. Mamă, azi eşti mai bătrână, Împlineşti optzeci de ani, Hai, mai strânge-mă de mână, Suntem la fel de sărmani.

Pe drum Eu merg pe drum şi nu îmi număr paşii, Nu am pe altul care să o facă, Mă tot gândesc dacă-mi cunosc urmaşii Şi dacă despre ei o să îmi placă. Am coborât înspre pământ, femeie, Nu mai contează cine eşti, ce sunt, Eşti unică, dar mi-ai pierdut o cheie Şi eu spre tine nu mai am avânt.

Tu te naşti, poetul moare, Ne-a-nvăţat limba română, Peste tot doar tei în floare, Hai, mai strânge-mă de mână.

Nu poţi să fii mai singur ca o umbră, Într-o oglindă te mai regăseşti, Dar o sclipire-n minte este sumbră, Tu nu mai ştii pe cine să iubeşti.

1 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu Doftoreanu

Tangoul dimensiunilor multiple

Ne-a arătat ce s -a-ntâmplat cu-adevărat Cu clipele care ne-au măturat din anii ce-i avem în faţă , Redăruindu-ne substanţa amintirilor din viitor , care altfel s-ar fi pierdut în negurile vremii...

Motto Să trăieşti pe pământ poate fi scump dar include o călătorie gratuită în jurul soarelui în fiecare Ashleigh Ellwood Brilliant (1933 -)

EL NE-A CREEAT MEMORIA! Mesajul ei se simte… chiar dincolo de zbuciumul de teamă, Ce stă în bănuiala unei umbre ce ne cheamă Să recitim din fila vieţii tale netrăită,

A trecut azi noapte moartea pe la mine şi mi-a spus

Pe care mi-ai cedat-o-n clipa-n care m-ai născut,

– Socoate că nu prea mai ai mult timp să fii supus iubirii.

în schimbul tinereţii tale,

Aşa încât,

Aici în realitatea asta,.. MAMĂ!

atât cât mai este, nu-l risipi peste poate!

Pentru că încă n-am nici un răspuns,

Foloseşte-l cu pasiune şi... CAUTĂ...

Pentru că nu mai e nimic de spus,

Caută cu răbdare ESENŢA FERICIRII

Tot felul de senzaţii mă omoară

… Caută din toate câte sunt

În noile dimensiuni cu care lumea mă-nconjoară.

Şi poate scapi de mine în altă dimensiune.

Să nu mai pot iubi nimic... de parcă sunt bolnav

Caută răspuns în toate clipele din viaţa ta care m-au prezis!

şi nu sunt eu...?! Şi chiar de-mi spun că n-am nimica,

Şi-atunci... ACOLO,

Simt noua redimensionare a lumii cum iar ridică spre actualitate

La marginea speranţelor luminii mi-am zis : Orice moarte ar trebui să ne pună pe gânduri!!

FRICA.

Şi-atunci... ACOLO,

Departe-atunci de toţi...,

La margini de rânduri, dintrodată, uimit,

Dar şi de toate,

Mi-am dat seama

Speriate pentru că-s un pic cam separate

Că nu mai are de ce să-mi fie frică de EA... necontenit

De clipele DIMENSIUNILOR COPILĂRIEI de-altădată,

Deoarece

Când simt că toate se atrag

La marginea zorilor eu am mai murit de multe ori. UNEORI, ... Remodelat alături de urma de dor a frumuseţii, ALTEORI,

şi pot să se rezolve-n singura iubire adevărată Cea aşteptată şi sperată-n unitatea mea de dincolo cu tine, Suflet drag, Doresc să sparg dimensiunea fricii şi te chem din nou: Hai ! Vino!

... Dor zărit în cea a tristeţii, Când,

Vino în comunitate,

Încercând să-mi desprind destinul de sub influenţa trecutului ,

În... LUMEA NOASTRĂ nou creeată!

Preaplinul sentimentelor

Nu fiţi aşa speriaţi

Se lansa pe urma umbrelor apărute-n calea tinereţii,

De realitatea-n care-i o diversitate de dimensiuni multiple

Dar parcă niciodată ca acum,

De alte lumi în care gândurile ...triple sunt cununi

Când am constatat că din nebăgare de seamă,

Ce ne aşteaptă-n-prag ..şi ne atrag..

Iubirea promisă era cât pe-aci să fie ucisă pe

Hai! Vino!

drum de trecerea lui, A TIMPULUI.

Vino în comunitate... în LUMEA NOASTRĂ nou creeată!

Cred însă că ar trebui să fim corecţi cu timpul:

Nu fiţi aşa speriaţi de realitate!

Nu ne-a promis nimic în schimbul tinereţii

Ea-i o diversitate de dimensiuni

Dar şi-a ţinut cuvântul dat:

Ce ne aşteaptă cu multiple-i minuni!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 19-32

Mihail Toma

Arca doi

O îmbrățișă: „Va fi bine, va fi bine...” Privi în jur: Ceva, fraților, o idee, că de nu comand iar marșarier... – Am încercat. Geen ridică mâinile a neputință:

(sezonul doi, complet) –

Am preluat comanda... Rasinca, pulpa ta...

Vasile... Ce mă fu...! Omule, mi-e rău, abia am ieșit din „incubator”... vreau să dorm... să visez... visammm că, aaaaa... – Mă fac că n-am auzit... Scoală, n-auzi? – N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână... Ceva... Ca o șoaptă... undeva într-un fund de ureche internă, apoi din ce în ce mai pregnant, cineva îi șoptea la ureche, ba nu... mai mulți, mii de șoapte, toate încercau cu disperare să ajungă la el și să-i povestească nefericirea lor de-o clipă, un haos pe care creierul nu mai putea să-l susțină, să-l contabilizeze... Se săltă din pat și se apucă de cap. Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui. – Așa-i peste tot, spuse Vasile. – Ceilalți? – Crize de panică, axietate, câteva acte suicidare... Ana i-a sedat... am pus înapoi în sarcofage jumătate de tură... abia asigurăm necesitățile. – De ce din nou pe tura mea? Ceilalți n-au avut nici pe dracu', lini ca paserile cerului... – Cineva, undeva-cândva, ne iubește... stai așa, îi înfundă urechile cu ceva cleios și-i puse o cască pe cap apoi, îi făcu un semn. Cum Yan nu reacționa, apăsă el butonul: Laringofon cu transmisie intracraniană, mă auzi? – Da... ooo, e mult mai bine, ce mi-ai băgat în urechi?

– Cineva sau ceva a preluat comanda navei. * – Pavel mai există? – Posibil. Să încerc... „Motoarele? Pavel?” – Da. Ce faceți acolo sus? Orgii intergalactice? Nimic nu mai merge aici... – Nu simți nimic? – Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt... vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc dar lifturile nu merg... Yan apăsă pe laringofon: – Pavel. Aici Yan, Comandantul tău. Te rog să oprești ACUM, toate reactoarele. – Am primit confirmarea Comandant. Opresc tot.

parolei,

Domnule

... – Yan? – Da. – Nu pot. Toate terminalele sunt corupte. Nu vor să preia nici o comandă... ce se întâmplă? – Nu simți... așa ca și cum cineva ți-ar juca pe creier? – Nu. – Nici colegii? Pavel dădu o privire roaită: – Nu. – Pavel. Trebuie să oprim reactoarele manual. Vom veni la tine imediat și o să-ți explicăm. Se pare că sala reactoarelor este cel mai sigur loc de pe această navă. – Unde-i Fleming? – El a căzut primul...

– Ceară de albine. Gândește-te că ești Ulise și ăsta-i cântecul sirenelor. Dă bine la naturel...

Ana trăgea la cheie ca să detașeze o secțiune și păru cumva deranjată:

Ia pastila asta, te va ajuta cât de cât. Când o să ieși din „cocon” va fi mult mai rău.

– A venit la mine, era praf de beat, voia să i-o... eee. Era pulbere. M-a trântit pe jos, se holba la mine... a început să bâiguie, i-am făcut o injecție.

Pe culoar avu parte de un șoc: Sunete și imagini îi invadară conștiința, năucindu-l.

– Și?

– Ține-te tare, narcoticul o să-și facă cât de curând efectul...

– Se zbătea în draci, apoi au început ceilalți, a început nebunia... L-am băgat în sarcofag.

În sala de comandă, o mână de oameni cu priviri panicate.

– Mrrrr. hibernare.

Biiine,

foarte

bine....

Eilen își frângea mâinile:

– Dar nu se poate... îl omorâm...

– Te-a adus... oooo! Yan! Oooo...

– Ți-am zis eu ție să-l omori?

scoate-l

din

1 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ți-am zis să-l scoli. Sănătos și cu mintea întreagă. Ți-l dau pe Vasile care pare cel mai puțin afectat de ce-i pe afară. Lasă dracu' cheia aia... Acum. * Arca doi își continua drumul, inerțial, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente. Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în cca. 12 ore și cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunoșteau mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale. Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și, Eilen împreună cu fiziciana șefă Im'Buto, încercau să „dreseze” niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector. Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare: – Somn! Somn că te pierdem. Situația e stabilizată iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore. Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare din sala mașinilor unde adormi instantaneu. „Sunt iubit!” Yan se foi în coconul navetei de salvare. „Sunt iubit, tu izvorul vieții mele” Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: „Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu.” Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă... La un moment dat presiunea slăbi. „E timpul să atac”, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în costumul de suprasarcină al navetei, se apropie virtual și se examină cumva curios: „Ridică o mână.” Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau... Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt... „Acum e rândul meu”. Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice. „Fixează-te pe un amănunt mai familiar” își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele” și asta îi îngădui să extindă 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau incontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. „Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am” Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu era sus-jos, dreapta-stânga... Cu un efort shimbă sistemul de coordonate imaginânduse într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă singura care putea să-i spună că există o accelerație și în ce direcție. Imaginea se clarifică și mai mult: Era o entitate gazoasă sub formă de două bule împreunate și se deplasa printre niște nori incerți împins de la spate de către o alta. „Unde sunt dus?” ridică o voce a conștiinței. „Acasă” se auzi un răspuns, cumva ezitant. * – Fatăă, am să te belesc cu mâna mea. Fleming încearcă să iasă din cocon dar se rostogolește înapoi în gelul de nutriție. Dă-mi un stimulent. Acum! – Erai... – Eram. Și tu în loc să te întrebi ce-i cu mine... discutăm altădată. Unde-i Yan? De obicei ar fi fost aici. – Doarme. Am reușit să oprim nava pe manual, era epuizat. – Oooo, doamne. Nuuu! Ei știu... Scoate-mă de aici. Norii se solidificau lent în jurul lui. Un tunel de chihlimbar se creea iar Yan, în întruparea unei sfere de gaz, se simțea absorbit: „Mergi. Găseșteți destinul”. Cealată bulă se retrase într-o voltă largă. Yan se simți dedublat: „Sunt iubit. Sunt iubit ca un germene de către sămânța lui, așteptând să se împlinească. Sunt iubit ca cel care se sacrifică pentru viața celuilalt, sunt iubit pentru viață împotriva morții...” Își revăzu viața, secundă cu secundă, cu bune și cu rele, cu împliniri și eșecuri, cu bucurii și tristeți... tunelul se îngusta... Fleming se năpusti împleticit în sala motoarelor: – Unde-i Yan? – Doarme pe undeva... – Unde? – Habar n-am. – Ai să-ți duci vorbele astea în conștiință. Să-l găsim. Acum. Nu mai este timp.

Yan fu descoperit în chesonetul unei capsule de salvare. Devenise deja translucid. Încet, încet, formele lui păleau apoi, se evaporă ca un fum. Fleming își mușcă buzele: – Vreau să mă conectați la antena cea mare. – Ești nebun? – Nu sunt nebun. Există o undă ascunsă în altă undă, o heterodinare pe care teoreticienii n-au reușit să o priceapă dar inginerii au reușit să o fixeze. Pavel, vreau să mă cuplezi pe undele tetha. – O să-ți prăjim creierul.

– Se face Domnule General, dar... n-am destui oameni... – Scoală câți ai nevoie. – Aici, Ana. Cu regret te anunț că sarcofagele se golesc în ritm de unul la un sfert de oră. Devin translucizi iar apoi pier ca un fum... – Trezește-i pe toți. Acum. Fleming părea că face apoplexie. – Ia un pahar cu lapte. Vasile îl privea candid. Nu da pe-afară taman când ești pe val. S-o luăm calm. *

– Ce mai contează. Dacă eu nu reușesc... ce-a pățit Yan vom păți cu toții. E suficient să adormim. Hai! Nu-i timp de pierdut și... luați toți stimulente.

– Vocea rațiunii, grăi Vasile. Aduți aminte... Eilen!?

Yan simți că se dedublează. Eul lui, esența sa spirituală, se retrase, încet în celula tată iar din el, încet, încet, separându-se ca două bule de spumă în tensiune superficială, o nouă conștiință se năștea. Era firavă și simți nevoia să o ocrotească.

– Bâiguia ceva despre sacrificiul în numele vieții, nu era el... era...?

În cuibul fără timp și spațiu în care se culcușise ideatic, creă coconul protector în jurul urmașului său. Cu dragoste îl îmbrățișă și se pregăti să plece din această lume, împăcat, când... ceva îl trase înapoi: „Yan? Yan? Se auzi de undeva de departe. Yan. Sunt aici, ascultă-mă. Firul de conștiință care mai era se zbuciumă rupt între datorie și evidență. Yan! Da?! Concentrează-te la mine. Ești folosit pe post de incubator de către niște ființe... Nuuu. Eu respect sacrul vieții... Nu respecți nimic, boule. Ăștia te folosesc pe post de gazdă așa cum viespea pune oule în burta unui paianjen și-apoi larvele se hrănesc din el. Ascultămă. Opune-te! Vom veni la tine. De va fi nevoie... vom distruge toată această blestemată de lume.” * – Geen! Vreau să ne apropiem la distanță de tragere de a doua planetă gazoasă din sistemul în care am fost atrași. Ivan. Pregătește toate disponibilitățile. – Nu am destui servanți pentru comenzi manuale și... iar îți abrogi funcția de comandant... Eu răspund doar în fața unui ordin clar, oficial, înregistrat în jurnalul de bord. Nu vine un civil să-mi zică cum sămi apăr nava. – Offf! Bine am să o fac și pe asta. O consolă... Fleming tastă concentrat: E suficient pentru tine? – Da! Să trăiți Domnule General Maior! La ordinile D-voastră! – Vreau un atac concentrat și devastator. Să nu rămână nimic din planeta asta chiar de-ar fi să tragem și ultima torpilă.

– Ai discutat cu Yan. Ce-a spus?

– Dar era, deși aici, pe navă se volatilizase. Conștiința lui era intactă... Te-a recunoscut... – Voi nu știți... Au încercat mai întâi cu mine... aproape am înebunit. Să zică Ana. – Ce-au încercat? Eilen se apropie de Fleming. Ce-au încercat? Fleming se fâstâci. – Ce-au încercat? – Au vrut... vaiii, au vrut... sufletul meu. – Și tu...? – Amintirile mele, secretele mele, idealurile mele, voința mea... Niciodată! Ivan. Îți ordon! Arestează acești oameni. Pun în pericol expediția. – Am înțeles! * – Suntem la trei unități de planetă. Pe senzori nu avem decât vapori de metan. – Scanează mai adânc. – Am înțeles domnule. Pe marele ecran din sala motoarelor începură a se perinda imagini însoțite de comentarii tehnice. Planeta era ca o ceapă: sonda trecu de un nivel de abur supraîncălzit apoi o clocoteală de hidrocarburi suficiente pentru un milion de ani pentru orice s-ar fi făcut pe Terra, care devenea mai vâscoasă, mai consistentă apoi, mai grea decât roca pământeană, dar tot lichidă apoi se afla o magmă de siliciu și carbon din ce în ce mai presată sub propria greutate până când forțele moleculare cedară și restul se prezenta sub forma unor compuși în perpetuă schimbare, un nigtmare pentru chimiști. Mai jos, un ocean de hidrogen care supus la o asemenea presiune devenise metal. Sub carapacea de metalhidrogen se afla surpriza iar Fleming se cutremură:

2 1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Miezul planetei, mai mare decât Terra era un diamant pur. „Și eu am să distrug minunăția asta?” Operatorul de la scanerul de adâncime zâmbi ca unei reverii și închise ochii. – Nuuuu! Se năpusti să-l trezească dar mâinile îi trecură prin el. Deveni din ce în ce mai transucid apoi pieri ca un fum. Fleming se întoarse încrâncenat către un Ivan aflat în poziție de drepți: – Totu-i pregătit? – Da, Domnule General. – Lansați rachetele. – Am înțeles! Atențiune cod.... Introduc cheia, sincronizare la...Acum. Lansați! Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul dar coconul translucid nu-i permitea. Nu era nici mort nici viu, se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură afară și se târâ printr-un maț lung care la un moment dat deveni lunecos. Și alunecă mult, infinit, până ce căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese de copil în Singapur. Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu câțiva pași și o foame cumplit îl cuprinse. O tarabă, un coreean: – Ție foame fiule? – Da master, mă simt gol. – Asta este bine. Un gol se poate umple, un prea plin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule. – Cum să umplu golul din mine? Întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți. – Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns. – Mulțumesc,master. – Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim. * – Pur și simplu am rămas fără respirație când a apărut fluturele ăla uriaș: „Nu trageți Eu sunt fiul lui Yan!” – Iar Yan a fost omida.... – Da. pur și simplu ei se înmulțesc precum fluturii, adică... aici la capătul spiralei gama... se stingeau. Disperarea lor devine de înțeles. Dar ai văzut ce fluturi frumoși. – Daaa! Și eu am încremenit. Fleming, săracu, cred că s-a scăpat pe el, Ha! – Ce face Yan? – E bine. Încă încearcă să afle pe ce lume e... Mă pipăie, mă sărută... 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Te...? – Cică să facem un copil. Hi! Hi! E de-a dreptul obsedat. – Hai, tu... Zi-mi! Un flutur alb privi către sfera ce dispărea rapid din privire. Făcu o voltă și se îndreptă către planetă. – Au plecat? – Da. – Abia ce-am ieșit din cristalidă. Pe aici nu a mai trecut nimeni de 100 de miloane de ani, era să ne stingem. Acești... „oameni” au trezit în mine senzații vechi. Bunicule? – Da, copile. Un bătrân coreean ridică coiful de paie și se scărpină în vârful cheliei: – Da copile. Uitasem demult de ele. Dinainte de a ne ascunde aici. La capătul lumii și timpului. Iar ei vin de dincolo, de-acolo unde noi nu ne-am aventurat niciodată... – Da. Curajoși și mi-e teamă. Iar cuvântul ăsta l-am învățat de la ei. * Vasile îl reperă pe Fleming la cantină. – Un pahar cu lapte domnule General Maior? Mereu aflu lucruri noi despre tine. Fleming îl privi cu ochi febrili: – În fiecare secundă... – Easy... Șezi blând. Bea paharul cu lapte. Hai! Știi că în calitate de nuriționist poți să-ți impun. Bea. Eeee? Să nu zici că nu-i mai bine. Vezi... Ăsta e un stil de abordare al poporului meu. Negarea negației nu va fi niciodată afirmație: Ia zi lu' tata tău ce mai ai sub mânecă. Data viitoare să știu și eu. Pavel se uita la succesiunea de ecuații de pe monitor: – Frate... e prea mult pentru mine. Eu sunt doar un amărât de mecanic șef. Să rezolve ăia de pe pământ ecuațiile astea și ne-om teleporta și noi. Yan se prezentă pe punte. O cută nouă apărută pe frunte personifica ultima experiență prin care a trecut: – Raportați. – Domnule comandant, echipajul este complet. Nava este în stare operațională. – Perfect. Atunci... Geen: – Angage! Arca doi se arcui elegant și, lăsând în urmă mii de fluturi albi, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele. *** Va urma

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (5) – Tati, trezeşte-te! Hai să mâncăm. – Nu mănânc acum, mai vreau să dorm. – Nu, tati, nu! Hai acum să mâncăm, că se răceşte mâncarea. Hai c-am făcut ciorbă de perişoare şi sarmale. – Bine, hai că vin acum. Se ridică de pe saltea şi se îndreptă spre măsuţa mică de lemn cu un singur scaun. Marioara pusese farfuriile cu ciorbă de perişoare şi cu câte o lingură pe măsuţă. Apoi scoase dintr-o plasă pe care scria Billa, o pâine mare pe care o rupse în două. După aceea se puse jos şi îşi strânse picioarele sub ea. O parte din ea o puse lângă farfuria căpitanului şi pe cealaltă, alături de-a ei şi începu să mânânce. Căpitanul o privea atent, era aşa de frumoasă! Era înaltă, îmbrăcată într-o rochiţă roşie de vară, avea părul negru şi lung, prins în coc. O şuviţă îi cădea pe faţă. Privirea ochilor mari şi cafenii ca ai lui, obrajii bucălaţi, buzele roşii şi gropiţa din bărbie îl făcură pe Vasile să tresară. Imediat o întrebă: – Da Marioară, tu de unde venişi? – Ei, tati, de unde venii! Da unde crezi tu c-am fost? Din oraş, dar m-am gândit că ţi-e dor de mine, şi de aia am venit puţin pe la tine. – Şi mamă-ta, unde-i?

cumva să dai în ea! De când baţi tu femeile? Se poate? – Da de unde ştii că vreau s-o bat? E-adevărat că aşa vreau! Că mă enervează, tot timpul se ia de mine din cauza câinilor! Şi după ce că-i urâtă şi proastă, mai şi semnalizează! Auzindu-l, fata pufni în râs. Dinţii albi ca laptele, parcă străluceau o dată cu veselia din ochii ei. Căpitanul o privi cu drag, apoi îl pufni râsul şi pe el. Şi râseră un timp, privindu-se unul pe celălalt. Pe urmă, Marioara se opri şi-l privi grav. După un timp, îi vorbi tatălui său: – Tati, eu te ştiu un om bun. Ştiu, c-ai început să bântui noaptea prin oraş cu câinii după tine şi că ei nu-i place asta, dar tu nu trebuie s-o bagi în seamă. Ea este o femeie proastă şi rea de gură, dar tu eşti un om bun, nu te compari cu ea. Te rog! Ia gândeştete puţin aşa, tu eşti bărbat şi dacă-i dai o palmă sau un pumn mai tare din cauza nervilor, poate păţeşte ceva şi, Doamne fereşte!, mai ai pe urmă probleme şi cu Poliţia! – Io ştiu? Uite mă, că la Poliţie nu m-am gândit, să ştii! – Păi gândeşte-te bine! Ce Dumnezeu, că doar eşti om deştept! El o privi atent şi îşi aduse aminte de acel accident în care ea murise şi de cum i se schimbase viaţa de atunci, dar alungă repede amintirea asta din mintea lui. Era fericit că era lângă el, nu-i venea să creadă. Marioara, la rândul ei îl privea cu blândeţe şi zâmbind.

– Nu-i acasă, cred că-i pe la tanti Geta, mama lui Costel. Nu l-am mai văzut de mult. Ce mai face prietenul meu?

– Tati, îmi promiţi că nu te mai legi de vecina Dorina? Şi mai ales, că nu vei ridica mâna la ea s-o baţi? Promite-mi, te rog!

– Ce să facă, fata tatii? S-a-nsurat, are un băieţel şi vecina Geta se mai duce să aibă grijă de el, când Costel cu nevastă-sa îs la servici. Îţi dai seama că moare de dragul lui! Dar tu, fata mea, ce mai faci?

– Off, fata tatii! Ce mă pui tu pe mine să fac, off!

– Eu fac bine, tati. Sunt ocupată, am nişte treabă, învăţ, vreau să intru la facultate. Aaa! Uitai să tentreb, îţi place ciorba mea? – Da, fetiţa mea, îmi place, îi răspunse el, deşi nu o gustase încă, fiindcă o privea întruna şi nu-i venea să creadă că mănâncă alături de Marioara lui. La ce facultate dai? Şi unde stai în oraş, ca să vin şî io pe la tine? – Prin oraş, da lasă că vin io, nu trebuie să vii tu. Vreau să dau la Drept, vreau să fiu avocată. Auzi tati, cu vecina Dorina te mai cerţi? – Daaa! Şi azi-dimineaţă mă certai cu ea! Dă-o dracului de piticoată bombată, că n-am ochi s-o văd! Da să vezi tu, o prind io odată şi-i arăt io! – Tatiii! Nu mai vorbi aşa despre ea! Şi nu care

– Da, te pun să-mi promiţi asta, pentru că mi-e teamă să nu păţeşti ceva, că tu eşti singur, şi nu te iubesc mulţi pe-aci. Tati, trebuie să ai grijă de tine, înţelegi? Eşti tăticul meu şi te iubesc mult de tot! – Of, fata tatii! Că şî io te iubesc mult! Vinoncoace să te pup. Şi dădu să se întindă spre ea, dar Marioara îl îndepărtă, spunându-i: – Lasă tati, nu acum, că merg să pun şi sarmale în farfurii, pe urmă mă pupi. Dar tu ce făcuşi până acum? Că abia dacă gustaşi mâncarea! Nu-ţi plăcu? – Ba da, e bună, dar io, de drag că venişi pe la mine, mă luai cu vorba, şi de aia, îi răspunse el. Întradevăr, căpitanul nu apucase să mănânce prea mult, în timp ce ea mâncase. Dar uite, mănânc acum, mai spuse şi se apucă să mănânce. Ea se ridică în picioare şi nu ştia nici el de unde, dar veni cu alte două farfurii pline cu sarmale aburinde şi atunci, el lăsă ciorba, simţind pofta de

2 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ele. Dar când luă în mână lingura, pentru a mânca din prima sarma, apăruse un ţânţar, care îl bâzâia pe la ureche. Cu mâna stângă îl alungă, dar el sendepărta, după care revenea. Datorită lui nu putu să guste din mâncare. Mai încercă să mănânce, dar insistenţa ţânţarului îl deranjă la culme şi tot încercând să-l prindă, înjură cu foc: – Paştele mamii tale de ţânţar! Că... şi îşi trase o palmă peste obrazul stâng, cât putu de tare, că îl duru. Din cauza durerii, deschise ochii şi se ridică în şezut, continuând să spună, auu! Fi al dracului să fii tu de ţânţar! Maamă, ce mai îmi trăsăi una-n faţă, şi ce mă doare! Înjură de mama-focului, dar văzându-se în şezut şi înjurând, tăcu. Privi în jurul său, neînţelegând prima oară de ce era încă pe saltea, când adineaori era cu Marioara lui şi voia să mănânce sarmale, în timp ce vorbea cu ea. Îşi întoarse ochii spre măsuţa de lemn şi scaunul cu spătar, care erau neatinse. Pe măsuţă era un colţişor de pâine uscată, care rămăsese acolo de când fusese ultima oară, acasă. Îşi aminti brusc că voise să-l ia cu el, dar îl strigase Pepsi de afară şi-l uitase. Apoi privi spre geamul vechi şi spart într-un colţ. Era linişte în jurul lui. Marioara nu era, nici ciorba, nici sarmalele şi nici ţânţarul pe care îl prinsese, atunci când îşi pălmuise zdravăn obrazul. – Marioară! Marioarăăă! Da ascunsăşi? Şi sarmalele, şi ciorba?

unde

te-

Dar după ce strigă, înţelese. Fusese un vis, nimic nu fusese adevărat. Lacrimile începură să i se prelingă pe obraji, apoi începu să plângă tare şi să jelească: – Îîîî, îîî, îîîîî, iiiîîîîî, îîîîîî, îîîîî! Îîîî, Mar... îîîîî, Marioar.... îîîîî, Marioarăăă! Îîîîî, fata tatii, unde eşti? Îîîîî, avoc... îîîî, avocata lu' tatiii! Îîîî... şî ciorba... îîîî... şî ciorba de per... îîîî, de perişoare, şî....îîîîî şî sarmalele, îîîîî! Îîîî, fata lu' tati, cuminteee! Îîîî, Marioara meaaa! Cum ai tu grijă de mineee! Îîîî, îîîî, să nu mă ia Poliţia din cauza lu' piticoata aia bombată de Dorina! Marioarăăă! Undeee eeşti? Un timp continuă să plângă şi să jelească cu foc. Mai treceau vecini prin faţa uşii lui care îl auzeau şi li se făcea pielea de găină, după care le dădeau şi lor lacrimile. Era imposibil să nu tresari măcar puţin faţă de durerea lui. Multora le era milă de el. Toţi oamenii pe care îi cunoşti au un of, o durere care te impresionează, dar căpitanul era un caz special. Pe lângă faptul că bântuia şi ziua, şi noaptea prin oraş, cu câinii după el, puţini oameni îi mai vorbeau de când rămăsese singur. Şi în general, majoritatea prietenilor lui erau oameni ai străzii, ca şi el. Unii aveau câte un acoperiş amărât deasupra capului pe care îl vizitau rar, la fel ca şi căpitanul, alţii nu aveau deloc şi locuiau pe stradă. 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Miţă, unul din vecinii lui care locuia la etajul patru în scară cu el urca scările. Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un trening bleumarin. Sub bluza treningului purta un tricou roşu. Era tuns scurt şi cărunt, avea ochii negri şi o faţă plăcută. Avusese un accident la fotbal cu o săptămână în urmă şi mergea cu ajutorul unei cârje. Ca toată lumea, îl cunoştea bine pe căpitan şi viaţa sa, şi îi părea rău de suferinţa lui. Îl aprecia foarte mult şi de multe ori mai vorbea cu el despre una, despre alta. Auzindu-l cum făcea din spatele uşii, se opri şi ascultă un timp. Îi dădură lacrimile şi gândi în sinea lui: „Doamne, ce să fac? Să bat în uşa lui sau să-mi văd de treaba mea? Offf! Mai bine nu, îmi văd de-ale mele.” Mai stătu puţin şi se întoarse spre scări să-şi continue drumul, dar inima nu-l lăsă să facă asta. Se întoarse brusc şi bătu în uşa căpitanului cu putere, dar el nu auzi. Mai bătu de câteva ori şi la un moment dat Vasile îi deschise uşa, zbierând, dar uitându-se în jos: – Cine-i? Oricine-ai fi, lasă-măăă! – Căpitaneee! Ce-i cu tine? îl întrebă Miţă, deşi auzise că Marioara era motivul supărării lui, te rog, spune-mi! Poate te pot ajuta! – Nu mă poţi ajutaaa! Nimeni nu mă mai poate ajuta pe mine, vreodată! – Hai mă, căpitane, ce naiba! E prima oară când stăm noi de vorbă? Uită-te la mine, nu în jos, că nu-s acolo eu, sunt în faţa ta, îi spuse Miţă cu tonul puţin ridicat, dar cu blândeţe. Având privirea în jos şi tulburat cum era, căpitanul văzu cârja lui Miţă. Deşi nu-l privise, ştiu de prima dată că era el, pentru că-i cunoştea vocea. După ceo privi câteva secunde, ridică ochii lăcrimaţi spre el şi îl întrebă curios: – Da ce-ai păţit, de umbli aşa? – Aaa! Nimic grav, un mic accident la fotbal, săptămâna trecută, minţi el. Accidentul nu fusese chiar aşa de mic, dar nu vroia să-l îngrijoreze prea mult. Ştia că, deşi de multe ori suferinţa îi întuneca minţile, totuşi, nu era un om prost şi avea un suflet bun, aşa că de aia încerca să nu-l tulbure şi mai mult. Gândea în sinea sa că îi ajungea suferinţa lui, nu-i mai trebuia şi alta dinafară, ceva care nu ar fi avut o legătură directă cu viaţa lui, aşa că preferă să-l mintă. – Pă' bine mă Miţă, nu ţi-am spus eu de-atâtea ori să-l mai dai dracului de fotbal? Na, vezi dacă nu masculţi? Toată ziua, dacă nu eşti la lucru, la frontiera ta, joci fotbal, nu faci altceva! – Ei, cum nu mai fac altceva, căpitane? Nu ştii că mai beau şi câte-o bere cu dumneata sau cu alţi prieteni? Nu ştii că mă mai distrez şi eu din când în când, de când m-a lăsat singur Lina şi s-a dus cu colegul ăla al meu? L-a mai luat şi pe piciul meu

Bogdan, continuă el cu amărăciune, ce să fac? Asta-i viaţa, trebuie să merg şi eu cumva înainte, nu? Ascultându-l, Căpitanul începu iar să plângă şi Miţă îl întrebă: – Mă căpitane, iar te-a apucat? Ce-ai mă? Iar din cauza Marioarei? Offf, Doamne! Şi spunând aşa, îl luă de umeri şi îl împinse în casă, închise uşa, apoi continuă, bine mă omule, ce ţi-am zis eu de-atâtea ori? Ai uitat că ţi-am spus că dacă tot plângi după ea şi-o tot invoci cu suferinţă, cu lacrimi, nu se poate odihni pe lumea cealaltă? Nici ea, şi nici Tanţa?

în sufletul meu! – Ştiu mă, ştiu, dar fii şi tu mai atent când povesteşti! Vezi, aşa să faci şi cu alţii, cum ai făcut cu mine! Şi le spui şi altora că a fost Marioara la tine, că ţi-a gătit ciorbă de perişoare şi sarmale, nu c-ai visat!

– Îîîî, ştiuuu! Ştiu io că mi-ai zis de multe ori asta, îîîî, dar cum să nu mă doară sufletul, mă pretene? Îîîî, mai ales că acum ceva timp fu Marioara mea la mine, îîîî, îmi găti o ciorbă de perişoare şi nişte sarmale aşa de bune! Îîîî, miroseau aşa frumos, da napucai să le gust, îîî, din cauza unui ţânţar tâmpit, care mă tot bâzâi pe faţă, îîîîî!

– Nuuu, nu mai fac cu nimeni ce făcui cu tine, îi răspunse şi începu să râdă cu lacrimile care le avea încă pe obraji şi în ochi, nu mai fac. Şi după ce mai râse puţin, tăcu şi continuă, Miţă, ascultă-mă cu atenţie. Îţi spun ceva şi să ţii minte cât vei trăi tu! Îmi spusăşi mai înainte că mai bei o bere şi cu mine sau cu pretenii, şi că te mai distrezi din când în când de când te-a părăsit Lina, şi de când l-a luat şi pe copil cu ea, dar ştii ceva? Îi mai bine de o mie ori la tine, decât cum îi la mine. Măcar ai tăi îs vii! Dacă ţi-i dor de copil sau de ea, ştii unde să mergi, să-i cauţi, te duci şi-i vezi, da io... io unde să merg să le caut pe Marioara mea şi pe Tanţa?

– Ceee?! Căpitaneee, cum să fi venit Marioara la tine, să-ţi gătească? Vasileee, mă Vasile mă, chiar începi s-o iei razna, ce-ai? Mă omule, ce-ai? Mă omule, revino-ţi!

– Nu, căpitane, nu! Pe ea, nu-mi trebuie s-o văd în ochi, cât trăiesc eu, dar copilul... după copil, mi se rupe sufletul de dorul lui! Cu ea, de câte ori mă văd, trebuie să mă şi cert, că altfel nu se poate.

Miţă tremura tot şi se îngălbenise la faţă. Se sperie foarte tare, era îngrijorat pentru vecinul său. I se vedea în ochi ca într-o oglindă, tot ce simţea şi gândea în acel moment, dar văzându-l, căpitanul se mai linişti puţin şi îi spuse tare, zâmbind:

– Ooo, îi bine mă şi-aşa! Ai măcar cu cin' să te cerţi! Sau ce? Tu crezi că mie mai mi-e dragă Tanţa mea, chiar dacă-i moartă? Că ea s-a aruncat în Dunăre, şi-acum îi cu Marioara mea, de mine nu i-a păsat când s-a-necat, fi a dracu ea să fie! Da io, dacă vreau să mă cert cu ea, cu cin' să mă cert? Că n-am cu cine, în timp ce tu ai, mergi acolo unde ie şî te cerţi cu ea.

– Hooo, mă Miţă mă, ho! Că nu înnebunii de tot! Nici chiar aşa! Stai să-ţi spun, să-ţi explic mai bine! Tu n-auzişi că nu apucai să gust din sarmalele alea bune, din cauza unui ţânţar tâmpit care mă bâzâi şi eu îmi dădui o palmă tare de tot, de mă duru aşa de tare şi-atunci mă trezii din somn? – Ptiu, draceee, ptiu! Căpitaneee, du-te dracului, auzi tu? Cu vorba bună, zău aşa! Se poate să mă sperii în halul ăsta? Chiar am crezut c-ai luat-o razna de tot! Mamăăă, ce mă mai speriaşi! Şi apoi începu să plângă şi el. Plânse puţin, apoi îl luă în braţe. Îl îmbrăţişă timp de un minut, după care continuă, se poate mă căpitanu' meu nebun să-mi faci asta? Să nu-mi mai spui niciodată c-a venit Mărioara şi ţi-a gătit sau că ţi-a făcut nu ştiu ce. Să-mi spui de-acum în colo c-ai visat, nu că a fost la tine, auzi tu? Doamneee! Şi îşi făcu semnul crucii de trei ori, apoi îşi scuipă în sân. – Păi nu ţi-am zis de la-nceput că visai? – Nuuu, nu mi-ai zis c-ai visat, mi-ai zis numai că a venit Marioara la tine şi că ţi-a gătit ciorbă de perişoare şi sarmale, şi că n-ai apucat să guşti din sarmale, din cauza unui ţânţar tâmpit, că ţi-ai tras una peste faţă, că te-a durut, atâta tot! – Iartă-mă, Miţă! Iartă-mă dragul meu preten, nu am vrut să te sperii, nu am vrut asta, dar tu ştii că de multe ori nu mai judec, de-atâta durere ce am strâns

– Offf, Doamne, of! Nu-mi vine să cred, dar ai dreptate. Niciodată nu am privit lucrurile din punctul ăsta de vedere, răspunse Miţă, după care se gândi puţin şi continuă, dar ia zi-mi, cum o visaşi pe fată? Hai, îmi povesteşti? – Ei, cum o visai! Păi nu ţi-am zis mai înainte, când ai zis că te-am speriat? – Ba da, dar mi-ai povestit în mare. Zi-mi acum cu amănunte. Căpitanul îl privi şi iar începu să plângă, apoi începu să-i povestească totul, cu ciorba şi cu sarmalele, cu dorinţa fetei sale de a deveni avocată, cu tot ce-i spusese despre vecina „piticoata bombată” şi despre grija ei faţă de el. Şi cum o întrebase unde stă în oraş şi ce-i răspunsese ea, cu ţânţarul la urmă şi tânguindu-se în timp ce povestea. Miţă îl ascultă şi începu să plângă din nou, alături de el. După un timp îi spuse: – Căpitane, trebuie să fii tare, dragul meu! Nu te mai chinui atâta. Eu ştiu că poate mie mi-e uşor să te sfătuiesc aşa, dar numai tu şi bunul Dumnezeu ştiţi ce-i în sufletul tău. Dar totuşi, gândeşte-te bine, aşa-i că am dreptate? N-ai altă soluţie decât să fii tare şi să mergi înainte, pentru că oricum nu rezolvi nimic

2 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aşa. – Ştiu, ştiu c-ai dreptate, dar... tu ştii că mi-i tare greu, tu ştii... şi iarăşi începu să plângă şi să jelească. În timp ce Miţă îl consola şi îl îmbărbăta să îşi revină, îi sună telefonul. Îl căută şi dădu de el întrunul din buzunarele treningului. Îl scoase şi văzând cine sună, îi spuse căpitanului: – Mă sună soră-mea, dar o sun eu mai târziu. – Păi de ce să-i răspunzi mai târziu? Vorbeşte mă cu ea, acum! Lasă-mă tu pe mine, că dacă ai treabă, noi ne mai vedem şi altădată, ce naiba? Hai, vorbeşte cu ea! – Sigur? – Sigur că da, nu-i nicio problemă, pretene! – Bine atunci, îi răspund, şi continuă, alo? Ceau, Simona! Ce faci? – Ce să fac? Uite, bine fac, pe-aci şi eu, tu ce faci? – Uite, te sunai să te invit pe la mine, frăţioare, hai să mâncăm împreună. – Mersi, surioară, dar cred că voi veni puţin mai în colo, că acum sunt cu căpitanul, cu vecinul meu. Vin cam într-o juma' de oră, e bine? – Nu, nu-i bine aşa. Ia-l şi pe el cu tine, ce-are? – Stai să vorbesc cu el. Căpitane, soră-mea ne invită pe amândoi la masă, ce zici? Vii? – Nu vin mă Miţă, du-te liniştit! – Ba vii, cum să nu vii? Simona, uite zice că nu vrea să vină, vorbeşte tu cu el, şi apoi îi dădu telefonul să vorbească cu sora lui. Luă telefonul şi-l puse la ureche: – Ceau căpitane, auzi el în telefon, hai să vii acum cu frate-meu la masă, da? – Ceau, Simona! Mulţam de invitaţie, draga mea! Nu ştiu dacă se cade... ştiu io... – Ba se cade, cum să nu? Nu accept niciun refuz din partea matale! Invitaţia asta e plăcerea mea, mănţelegi? Dacă mă refuzi, mă supăr şi nu mai vorbesc cu mata, niciodată! Aşa că hai, te aştept să vii cu Miţă, acum! Hai, dă-mi-l pe el la telefon! Miţă începu să râdă, fiindcă auzea vocea categorică, dar simpatică a Simonei. Căpitanul îi dădu telefonul lui Miţă şi îl puse iar la ureche: – Frate-miu, hai, ia-l pe căpitan şi veniţi, că se răceşte mâncarea! Dacă nu, vin eu după voi cu o joardă, şi tot vă aduc aci! Şi piu... Închisese telefonul. Aşa era sora lui. Era o fată bună, avea un suflet mare, dăruia totul din suflet şi niciodată nu accepta vreun refuz din partea cuiva. Întodeauna îşi punea punctul ei de vedere în faţa tuturor şi lupta din răsputeri ca voinţa ei să fie lege pentru toţi apropiaţii, mai ales pentru familia ei. Era 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

căsătorită, dar nu avea copii. Acesta era singurul ei necaz, dar în rest, era fericită şi bucuroasă să aibă câţi mai mulţi oameni în jurul ei. La fel ca fratelui său, şi ei îi părea rău de căpitan, şi de câte ori avea ocazia, îl ajuta cu ceva, ca acum, deoarece considera de cuviinţă că nu-i o mare problemă să ajuţi un om ca el. Miţă îl luă pe căpitan de braţ şi îi spuse zâmbind: – Hai să mergem, că ştii prea bine că nu avem lege cu ea! – Hai atunci, hai! Dacă stau să mă gândesc bine, chiar mi-i foame, să ştii! – Păi vezi? Şi nu voiai să mergi, vezi? Hai! Şi ieşind din garsonieră, Vasile şi Miţă coborâră scările. Ajungând la parter, auziră vocea Dorinei de după uşă cum drăcuia de mama-focului pe cineva, dar nici măcar nu-şi îndreptară privirea spre uşa ei, se făcură că nu aud nimic şi-şi văzură de drumul lor. Simona locuia în blocul-turn din sud, la etajul doi, aşa că într-un minut sau două ajunseră la ea. Când intrară pe uşă, Simona îi primii cu bucurie şi îi îmbrăţişă pe amândoi. Apoi le spuse cu un zâmbet până la urechi: – Bine aţi venit, dragii mei! Haideţi la masă! Simona, de câte ori avea chef să invite pe cineva la masă, îi chema în sufragerie să mănânce. Nu conta dacă erau apropiaţi sau mai străini, ea considera întodeauna că musafirii trebuie respectaţi. Dar atât căpitanul, cât şi Miţă aveau nişte feţe... Având spirit de observaţie, ea observă feţele celor doi şi imediat îi întrebă: – Da ce-i cu voi, mă? Ce-aveţi? – Surioară, din toate mâncărurile care se gătesc în lumea asta, de ce gătişi tu tocmai ciorbă de perişoarte şi sarmale, azi? Auzind întrebarea şi văzându-l pe căpitan că-i dădeau lacrimile, rămase perplexă. S-ar fi aşteptat la orice din partea lor, dar la asta, nu! – Nu... mă tem că nu-nţeleg despre ce vorbeşti. Ce-are mâncarea mea? – N-are nimic, fată dragă, e foarte bună, îi spuse căpitanul, să-ţi dea Domnul sănătate! – Ei, nu are, cum nu are, căpitane? Îi spunem de visul tău? – Îi spunem, cum să nu? Da spune-i tu, că io nu pot! Şi după ce îi chemă în sufragerie şi îi puse la masă, Miţă începu să-i povestească visul căpitanului, cum se trezise el din somn şi tot ce trăise alături de căpitan în ziua aceea. va urma

Olguţa Trifan

Frânturi de viaţă Capitolul II – Episodul 3 ... Romelia intră în fugă pe portiţa din faţa casei, bălăngănind trăistuţa în care îşi purta cu sfinţenie tăbliţa pentru scris, cârpa pentru şters, beţişoarele pentru numărat şi celelalte ustensile trebuincioase la şcoală. Era agitată şi nerăbdătoare să-şi întâlnească părinţii să le spună ceva... – Taică, muică, unde intrarăţi? – Aici suntem mamă! Ce strigi aşa? Ce s-a întâmplat? – Tovarăşul învăţător zise să vă spun să mergeţi Duminică, după slujbă, la şedinţa cu părinţii. Era sfârşit de an şcolar şi se obişnuia a se prezenta situaţia şcolară a elevilor într-o şedinţă cu părinţii, pentru a şti fiecare ce are de făcut cu copilul în anul următor. Duminică, Nicolae împreună cu Floarea şi cu Romelia au mers la slujbă la biserica din sat. Oameni cu credinţă în suflet, cu bucurie şi aplecare în faţa lui Dumnezeu, au ascultat cu smerenie toate etapele slujbei, s-au închinat, au plătit liturghie şi au cerut binecuvântarea preotului în faţa altarului. Ca niciodată, Nicolae a tras-o pe Romelia în faţa lui şi împingându-o spre preot îi zise: – Te rog, părinte! Binecuvântează această copilă să o protejeze şi să o ajute Bunul Dumnezeu! – În numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin! Fii binecuvântată copilă, în tot ce-ţi pregăteşte Bunul Dumnezeu! Preotul o mirui pe Romelia şi îşi aşeză mâna pe căpuşorul ei, înclinând uşor din cap către părinţi, într-un semn de aprobare. Nicolae zăbovi un pic mai mult decât de obicei în faţa icoanei Maicii Domnului, rostindu-i în gând rugăciunea şi rugându-o să o protejeze pe Romelia. Plecară, toţi trei, cu sufletele uşoare, către şcoală. Curtea şcolii începuse să se aglomereze. Veniseră părinţi şi copii deopotrivă, la invitaţia învăţătorului, pentru a afla situaţia şcolară. Mai erau şi părinţi şi elevi de la alte clase. Clasa a patra, unde era George elev, avusese şedinţă cu o săptămană înainte, fiind clasă terminală, părinţii trebuind să decidă unde-i dau mai departe. – Vă rog, un pic de linişte!

Vocea baritonală a învăţătorului Gheorghe Mihăilă se auzi în mulţime, impunănd respect şi supunere. – Vă rog, să ne deplasăm în clasă! Acolo vom discuta în linişte. Intraţi în clasă, după ce toţi şi-au ocupat locurile lângă copii, în bănci, în încăpere s-a făcut linişte şi învăţătorul a început să strige catalogul. Toţi erau prezenţi, aşteptând cu emoţie să vadă ce progenituri demne de toată lauda au... sau... Acestea fiind zise, în ordine alfabetică, învăţătorul începu să spună despre fiecare în parte, apreciind obiectiv, cinstit, fără menajamente, dar cu blândeţe, situaţia şi capacitatea copiilor. Ajuns la Romelia, învăţătorul Gheorghe Mihăilă privi lung pe deasupra ochelarilor. Fetiţa simţi cum roşeşte, neştiind cum să interpreteze tăcerea prelungită a învăţătorului. Nicolae şi Floarea la fel. Aşteptau, cu sufletul în gât, să afle motivul acestei tăceri... – Eleva Romelia Ionescu. Astăzi, o să vorbesc despre un copil serios, cu rezultate bune la învăţătură, cu temele meticulos întocmite, îngrijite şi clare, deosebit de atentă în clasă. Este o elevă care promite foarte mult. Este cuminte, talentată, cu harul de a-şi tempera colegii în micile conflicte copilăreşti şi de a-i ajuta la lecţii, fiind iubită şi apreciată de aceştia. Sunt mândru să am în clasa mea o astfel de elevă! Aştept cu nerăbdare ca în septembrie, odată cu reîntoarcerea la şcoală, să o vedem progresând în continuare. Mergi aşa, înainte, Romelia! Şi, da..., Romelia a obţinut în acest an, Premiul I. Felicitări şi succes pe viitor! Mare mândrie şi mare bucurie în sufletele şi în casa familiei Ionescu. Tot satul vorbea despre îngerul de fetiţă despre care învăţătorul Gheorghe Mihăilă, foarte apreciat printre săteni, avusese atâtea cuvinte frumoase la şedinţa cu părinţii. Pentru Nicolae nu mai era cale de întoarcere, dacă până acum se gândea şi se răzgândea de la o zi la alta, acum gata. Fata va merge la şcoală la Craiova. I-o va da Lenei, în orice condiţii. Mergănd de câteva ori la Craiova, la sora sa, Lena i-a spus: – Mă, Nicolae, ştii, eu m-am tot gândit la ce mi-ai spus tu atunci, în livadă. Nici noaptea nu pot dormi. Trebuie să ne gândim să facem cum este mai bine pentru fetiţă. Ştii şi tu, copiii sunt răi. Apare cu alt nume de familie... Cine ştie ce vorbe ies, fata se supără... Mă gândeam că noi şi aşa... nu avem copii, voi aveţi trei şi, cine ştie, poate că bunul Dumnezeu o

2 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

să vă mai dea şi alţii. Sunteţi încă tineri... Dă-ne-o nouă, cu acte, cu tot. Şi noi vom avea grijă de ea, o să fie bine şi ce avem noi, o să rămână al ei. Apoi e destul de mare să ştie că-i sunteţi părinţi şi că este spre binele ei. Nicolae înţepenise pe scaun, simţind cum sângele îi părăseşte corpul. Acei fiori de gheaţă care-i simţise în ultima perioadă pe şira spinării, acum puneau stăpânire pe fiecare părticică din organism, devenise livid şi nu se mai putea mişca. Gura-i era uscată şi buzele refuzau să se mişte pentru a reuşi să articuleze sunetul ce exprima necesitatea imperioasă pentru puţină apă. Lena, care vorbise întruna fără a respira, fiind cu spatele la Nicolae, nu înţelegea cum ar trebui să interpreteze tăcerea prelungită a fratelui său. Când se întoarse, îşi observă fratele care făcea eforturi vizibile să spună ceva. – Da’ ce..., Nicolae? Ce păţişi, frăţioare? Lena luă repede un pahar de apă, îi dădu fratelui său să bea jumătate, iar cu restul îl stropi pe acesta pe faţă şi îi frecă mâinile energic. – Ce te speriaşi aşa? Eu ţi-am spus, doar, ce cred că este mai bine pentru fii-ta. Dacă vrei să rămână în Breasta, n-ai decât să faci cum vrei. Acum, Nicolae ştia că aşa este cel mai bine. O să vorbească cu Floarea, îi va spune şi ei. Trebuie să găsească un moment prielnic şi să nu fie copiii prin preajmă. Nu trebuie să afle niciunul. Momentul nu s-a lăsat aşteptat. Maria, fata lui Costică Badea, vecinul de peste drum, mai mică decât George cu doi ani şi mai mare decât Romelia cu unul, a venit să ceară învoire pentru copii, fiind ziua ei de naştere. Nicolae nu a stat pe gânduri. Dacă altă dată ar fi zăbovit, acum era bucuros că, în acest fel, o să poată discuta în voie cu Floarea. După plecarea copiilor, a apucat-o pe Floarea de mână şi a tras-o după el în casă... – Stai, bărbate! Înnebunişi? Ce mi te apucă? Fireaş să fiu, ai să-mi rupi braţul! – Taci, Floareo! Trebuie să vorbim! Cât nu-s copiii acasă. Nu avem timp mult. Este important. Ascultămă cu atenţie! Aşezând-o pe aceasta pe pat, începu să-i relateze toate gândurile lui. Cum au apărut, cum l-au chinuit, cum i-a spus soru-sii când a fost la ei, discuţia de la Craiova şi în final, hotărârea lui de la şedinţa cu părinţii. – Ai înnebuniiit, Nicolaeee! se auzi geamătul femeii, care îşi privea bărbatul îngrozită de cele ce-i fusese dat să audă... Te-ai gândit o clipă la fată? Teai gândit la ceilalţi? Cum îi vei privi în ochi când le vei 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spune? Când îi vei despărţi? Dar la mine te-ai gândit? I-am dat viaţă, e sânge din sângele meu, cum să-mi iei lumina ochilor? Nuuu! Floarea plângea în hohote, prăbuşindu-se lângă pat. Nu-i trecuse niciodată prin minte să-şi piardă vreunul din copii în acest mod. Avusese grijă de toţi, ca de ochii din cap, temându-se de boli, de fel de fel de nenorociri ce i-ar putea răpi pruncii, dar niciodată nu se gândise să-i piardă dându-i de bună voie..., săi înfieze... fie şi unei rude. Nicolae plângea şi el, rugând-o să se liniştească, să se mai gândească mai târziu cu mintea limpede, că nu trebuie să ia o hotărâre în acest moment. La Craiova, Lena merge la Autoritatea tutelară pentru a se interesa în legătură cu demersurile ce trebuiesc făcute pentru a declanşa procedura de înfiere. Primeşte informaţii în legătură cu paşii ce trebuie urmaţi, conform Codului Familiei (Legea nr. 3/1953). Nu părea deloc o procedură dificilă. Vorbise şi cu bărbat-su, Vasile, care nu zise nici da, nici nu, pentru că ştia că ar fi un consum inutil de energie. Oricum, părerea lui nu conta. Atunci când Lena lua o hotărâre, nimic nu o întorcea din drum şi vai de cel ce încerca să-i stea în cale, să i se opună. Vasile se gândea doar la biata copilă şi suferea că-i este imposibil a-i schimba destinul... Era 8 iulie a anului 1957, într-o dimineaţa de luni. Cerul părea că vrea să se împotrivească din toate puterile, cu toate energiile, celor ce aveau să se petreacă. Începuse, încă de dimineaţa, o ploaie măruntă, iar tunetele şi fulgerele despicau cerul de la apus la răsărit şi de la miazăzi spre miazănoapte. Nicolae şi Floarea plecaseră cu noaptea-n cap şi cu inima-n pumn, spre oraş. Nana Irina, bătrânica din colţ, venise să rămână cu copiii acasă. Cei doi nu spuseseră nimănui despre ce urmau să facă, nici măcar copiilor. Cu greu, Nicolae, reuşise să o convingă pe Floarea să accepte. Dar, oare acceptase cu adevărat? Oare, Nicolae chiar ştia ce face? Dorea asta cu adevărat sau era doar obsesia de a-i face un viitor fetiţei? Deşi îşi cunoştea sora atât de bine, încă îi mai acorda credit, dându-i propriul copil, lumina ochilor săi? Tot drumul, până la Craiova, cei doi nu au schimbat niciun cuvânt, nu s-au privit şi aproape că nu suportau să-şi asculte nici respiraţiile greoaie din cauza efortului depus la mers. Plecaseră pe jos, în jur de ora patru jumătate dimineaţa, pentru a ajunge, la şapte, în Craiova. Povara inimilor le îngreuna mersul, până şi vremea le plângea durerea din suflete. Cu greu, la şapte fără un sfert, au deschis

poarta din uluce, ale cărei balamale scoaseră un scârţâit ca un urlet de jale, ce o făcu pe Floarea să izbucnească în plâns. Se aşeză pe prispa casei şi eliberă tumultul ce-i chinuia sufletul, scuturându-şi hainele ude de la ploaie. Nicolae, controlându-şi durerea, încerca să o liniştească. Lena şi Vasile le-au ieşit în întâmpinare şi, vizibil îngrijoraţi, fiecare din punctul său de vedere, încercară să calmeze situaţia: – Vai, frăţioare, cumnăţică, aţi ajuns? Săracii de voi! Acum s-a găsit să plouă, fire-aş să fiu! Dar staţi liniştiţi, trebuie să fie de bun augur, o fi semn bun, pentru fată! Că doar e norocoasă. Păi, nu? Dar, vai, ce păţişi, cumnăţică? Îţi fu rău? Haidaţi în casă! Să vă uscaţi puţin, pe urmă să mergem, ştiţi, să nu întârziem şi să terminăm treaba pentru care venirăţi... Luat-aţi la voi toate cele de trebuinţă? Ştiţi şi voi, ce vă spusăi... buletine, certificatul fetei, ale voastre de naştere, de căsătorie, tot. Nicolae şi Floarea încuviinţară, epuizaţi. Ploaia stătuse, însă. Craiova era acoperită, în continuare, de nori ameninţători. În depărtare, cerul era brăzdat de arcuri electrice la diferite intervale de timp, tunetele cutremurând zarea şi liniştea aparentă de pe chipul celor patru oameni ce străbăteau străzile pline de băltoace, rămase în urma ploii, în drum spre Autoritatea tutelară. Nici unul nu spunea nimic. Se auzeau doar paşii ce-i purtau mecanic spre trasarea unui destin. – Bună ziua, sunt Lena Petrescu, avem o programare la Biroul pentru Infieri, ştiţi, cu părinţii copilului, pentru ora 08.00. Putem fi primiţi? – Voi întreba şi vă anunţ imediat, doamnă. Floarea, Nicolae şi Vasile nu-şi puteau ascunde nervozitatea şi emoţiile, plimbându-se pe holul mic în care aşteptau, frământându-şi mâinile şi gândurile. Lena, văzându-le starea şi observând că agentul cu care vorbise întârzie, se repezi nervoasă către cei trei: – Ce mama naibii, vă frământaţi ca buruienile-n ciorbă? Ce aveţi? M-aţi ameţit. Staţi locului, că acuşi intrăm! Ce-or zice oamenii ăştia, că v-am adus forţat aici? Eu vreau să vă fac un bine şi voi ce-mi faceţi? Credeţi că n-aveam treabă acasă? Şi tu, Vasile? Tu ce mama dracului mai ai? – Puteţi intra! se auzi vocea agentului, care aşteptase câteva secunde, interzis, în spatele Lenei, pentru a-şi termina aceasta monologul prin care-i punea la punct pe cei trei. – Da, mulţumim! Care birou? – Biroul cu numărul 3, a doua uşă pe dreapta,

lângă legalizări. Lena bătu la uşă şi intră urmată de ceilalţi... – Bună ziua! – Bună ziua! – Suntem... –Ştiu cine sunteţi, vă rog, nu avem timp de pierdut, daţi-mi vă rog documentele necesare şi vreau să ştiu, sunteţi aici toţi... părinţii naturali şi cei ce vor înfia copilul... da? Aha! Şi... luaţi loc! – Da, domnule, răspunse Lena! – Cunoaşteţi procedura, aţi fost informaţi? – Da..., mi-a fost explicată mie şi eu le-am spus-o şi lor. – Sunteţi toţi de acord cu această înfiere? Părinţii fetiţei? – Da domnule, răspunse Nicolae, cu glasul sugrumat. – Doamna Ionescu? – Şi eu, răspunse Floarea ca dintr-o altă lume, palidă şi tremurând din toate încheieturile. – Domnul Petrescu? – Sunt, domnule, să ne ajute Dumnezeu! – Doamna Petrescu? – Păi, mai este cazul? Nu eu venii să... – Doamna Petrescu, aceasta este procedura, vă rog nu mă mai întrerupeţi! – Da, domnule, sigur că vreau! – Acestea fiind spuse, condiţiile de încuviinţare de către ambele părţi fiind îndeplinite, după ce vă voi da citire câtorva articole din Codului Familiei (Legea nr. 3/1953), vom trece la semnarea documentului: – „Conform Art. 75, înfierea îşi produce efectele de la data încuviinţării ei. De la acestă dată, înfiatul are faţă de cel care îl înfiază drepturile şi obligaţiile pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi, iar descendenţii înfiatului au faţă de ascendentul acestuia. Înfiatul şi descendenţii săi păstrează toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora.” – Art.79... la... Floarea auzea ca prin vis vocea puternică a ofiţerului de la Autoritatea tutelară, rostind conţinutul a încă două articole din Codul familiei... „drepturi, obligaţii... cel care înfiază,...” fetiţa ei dragă..., Romelia..., draga mamei... nu..., nu mai am dreptul..., mi-am pierdut acest drept! Va urma

2 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cepeha I. Mihai

Însoţitorul 9 Singurătate Cineva şi-a uitat degetul pe soneria de la intrare. Marta, aflată în apropierea uşii, întreabă: – Deschid? – O fi vreun copil de prin vecini, mai vin din când în când să-mi propună şmotruirea maşinii pentru câţiva bănuţi. Altcineva n-are cine fi. Marta apasă clanţa. În faţa intrării, cu o mână pe buton şi cu cealaltă ocupată să ţină o umbrelă, nea Ilie, care, fericit că i sa deschis, strigă pe lângă Marta spre interior: – Hopa-mitică, nea Ilie tocmai pică! – Şi, ai venit cu mâna goală? îl mustră femeia. – Păi cum? Data trecută am cărat desaga aproape degeaba, a trebuit să umblu jumătate din oraş până să-mi amintesc unde locuieşte Cristina cu gemenii ei. Le-am dat lor ploconul. Acu’ am venit numai în prospectare. – Bine, nea Ilie! Nu ştiu cine e Cristina, dar te cred. – I-am cunoscut în piaţă, acu’ un timp... Simţindu-i ironia, Marta încearcă să-i domolească elanul. – Ţi-am spus că te cred! Ilie renunţă la atitudinea iniţială devinind serios: – N-ai să crezi altceva! o ameninţă el privind-o blând în ochi... – Zău, nea Ilie? – Pe cinstite, bănuiam că eşti şi tu pe-aici. – Da? Cum asta? – Păi, din spitalul ăla lipsesc de-o vreme două persoane, în afară de mine. Ghici care? Marta se apleacă spre el şi-l priveşte la rându-i în ochi: – Habar n-am! şopteşte ea. Apoi, făcându-i loc: – Dar intră, nea Ilie! Ilie păşeşte către fotoliul în care Cristea pare lipit: – Vă salut, domn’ doctor? – Şi eu te salut! Arăţi bine, nea Ilie, ia loc pe undeva şi spune care-i beleaua, că doar n-ai venit de dragul meu. Mie mi se pare că v-aţi sfătuit să-mi invadaţi bârlogul. – Omeni buni, adică... mai întâi, măi fato! încearcă 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ilie, uşor bâlbâit, să se justifice. Mi-au spus de la spital că am fost candidaţi la acelaşi organ şi că inima din mine trebuia să fie la tine. Nu ştiu ce şi cum vin treburile astea, dar eu nu cred că e bine să fim duşmani. – Lumea vorbeşte. Eu îţi spun că nu ai de ce să-ţi faci griji, cel puţin din partea mea. Şi, ca să nu încingă atmosfera şi-aşa destul de fierbinte după discuţia de dinainte de venirea musafirului, Marta îşi adună la repezeală lucrurile. – Eu am să vă părăsesc! mai zice ea şi porneşte spre ieşire fără a le da timp să se dezmeticească. Cristea se repede în urma ei şi în hol o prinde şovăitor de mână, apoi în braţe. – Ce faci? întreabă ea, simţind crampe fierbinţi prin pântec. – Când ai de gând să-mi spui tot? Care este planul tău? Dacă ţi-ai pus în gând să mă zăpăceşti de cap, să ştii că ai reuşit şi dacă de-acum încolo te răzgândeşti, să ştii că eu nu. – Mi-e ruşine de purtarea mea! îngână ea roşind uşor. Aş vrea să fiu cu tine, dar am greşit folosind o abordare în forţă. Acum nu mai ştiu ce să fac. Îmi pare rău, am nevoie, ca şi tine, de un răgaz. Se desprinde din îmbrăţişare şi dispare la fel cum apăruse. Buimăcit de evenimente, Cristea se opreşte în faţa lui Ilie gesticulând aiurea: – Fata asta... ce mă fac eu cu ea, nea Ilie? A intrat cu buldozerul în viaţa mea! Ilie, gură mare şi obişnuit să fie ascultat, o ia de-a dreptul: – Care buldozer? Toată lumea a văzut cum vi se scurgeau ochii ori de câte ori vă întâlneaţi prin spital şi cât te-ai frământat cui să pui inima care acum e la mine. Şi dacă eram eu doctor, nu mi-aş fi dat-o! Să ştii că am serioase mustrări de cuget şi n-am stare nicicum. De-aia umblu pe drumuri în loc să stau pe cur acasă. – Ce pot face să te liniştesc? – M-am bucurat când am văzut-o pe Marta. Numai ea mă poate domoli, dar a plecat sau a fugit. De ce? – Dacă a plecat, e din pricina mea şi a discuţiei pe care am avut-o noi, nicio legătură cu dumneata. Ca un boschetar plin de păduchi, Ilie se scarpină în dosul capului: – Nu mă minţi? – Nu mint, decât să mint, mai bine tac. Pentru mine, strict profesional, evenimentele din spital rămân acolo. – Atunci? – Pe scurt, treaba stă cam aşa... dar de ce să-ţi

spun tocmai ţie problemele mele? – Pentru că nu ai cui altcuiva. – Mă rog! Ţie, nea Ilie, sau oricui, tot trebuie să spun, că mă roade cum n-aş fi crezut vreodată. – Dă-i drumul tinere! îl îndeamnă Ilie, parcă presimţind ce urmează. – Eu sunt un burlac demodat şi trecut, pentru că aşa au fost împrejurările, nu pentru că am vrut. – Asta nu-i bine, dar nici nu-i o catastrofă. – Îmi place fata asta, dar e tânără... – Da, ştiu, treci mai departe. Ea ce zice? – M-a ameţit de cap cu nişte discursuri... – Eu întrebam dacă te place? – Nu ştiu, dar vrea să se mărite cu mine, m-a şi cerut în căsătorie. Ilie râde: – Na belea! Chiar aşa? De fapt, nu mă miră. Eu mi-am petrecut viaţa prin cazărmi, dar baza o am dintotdeauna la ţară şi am rămas un ţăran. Crezi că ştiu mai multe despre femei? Ştiu că unele se grăbesc la măritiş, ca nevastă-mea, altele aleg şiapoi culeg, iar altele rămân fete bătrâne. Cred că şi cu bărbaţii e la fel, când le vine rândul, le vine. De ce n-ar fi acum rândul tău? Eu m-am însurat cu Maricica şi basta! Crezi că mai ştiu motivele? Nici atunci nu sunt sigur că le-am ştiut. – Bine, dar femeile de la oraş sunt altfel!. – Ni se pare. Eu zic să faci casă cu Marta. Vă năşesc eu. – Şi dacă nu mă iubeşte? Mi-a spus doar că vrea un copil cu mine. Nu-i acelaşi lucru. – Domnule doctor, oi fi eu doar un ţăran crăcănat şi aproape de casare, dar tot am băgat de seamă anumite lucruri, la fel şi cei din preajma ta, numai tu ai urbul găinilor sau te prefaci. Se vede că ţii la ea şi chiar o iubeşti, de-aia nu i-ai făcut ei transplantul, ţi sa părut prea riscant, iar ea a băgat de seamă asta, că nu-i proastă, altfel n-ar fi aproape doctor şi fiindcă ţine la tine, aşa mototol cum eşti, a acţionat. Ar putea s-o facă din motive medicale sau din recunoştinţă, dar eu cred că din dragoste. Ce-ai vrea să-ţi spună? Că eşti frumos, deştept şi bine îmbrăcat? Unii le au pe toate, alţii n-au nimic, dar toţi se vaită că n-au destul. Mulţumeşte Cerului pentru ce îţi dă, că are el grijă. Cănd iubeşti, iubeşti! Motivele nu mi se par importante. – Măi nea Ilie, ce faci mata cu mine? – Gata, plec! Data viitoare când mai vin pe-aici, vreau să vă găsesc tot împreună. Ilie iese fără să fie condus, iar gazda nici nu bagă de seamă că a rămas singură.

Toată noapte a visat că urcă şi coboară din trenuri şi autobuze fără să ştie unde vrea să ajungă. Mai obosit decât s-a culcat, Cristea încearcă să revină la obiceiurile vechi. O zi de alergătură prin service-uri îi este îndeajuns ca să-şi pună rabla pe picioare pentru încă o perioadă de timp. Dimineaţa următoare iese din casă ca de obicei şi se duce spre maşină cu intenţia de a merge la muncă. Brusc îşi dă seama că mai are nişte zile de concediu. Se reazemă de capotă şi stă privindu-şi pantofii. Câţiva copii de grădiniţă, abia stăpâniţi de o educatoare cu glas de trompetă, îi atrag privirea şi-i amintesc de Marta şi de dorinţa ei. Mai pierde ceva timp dând ocol maşinii, ciocănindu-i caroseria, apoi, incomodat de agitaţia din jur, se retrage în casă pentru a-şi pune în ordine gândurile. De cum închide uşa în urma lui, o senzaţie ciudată de frig îi învăluie trupul, iar casa i se pare străină, de parcă o vede pentru prima dată abia acum. Se trânteşte în fotoliu unde lâncezeşte aşteptând să se întâmple ceva, o vizită, un telefon, dar nimeni şi nimic, doar el cu el. Singurătatea e absolută, urâtă de tot şi dureroasă. Toate astea nu ar trebui să-l deranjeze, solitudinea fiind parte a vieţii lui dintotdeauna, acum însă... Amorţit de atâta stat fără folos de vreun fel, Cristea hotărăşte să plece în căutarea Martei, aşa, ca să-şi dea seama dacă ea este cauza agitaţiei care-l face să tremure ca apucat de friguri. Abia în maşină îşi dă seama că nu ştie exact unde să o caute în afara spitalului. Îşi sună asistenta: – Studenţii sunt cumva acolo? – Da, dar nu toţi, Marta lipseşte. – Poţi să afli unde locuieşte? – Pot întreba colegii. – Întreabă-i şi sună-mă. Cum nu ştie ce altceva să facă, se îndreaptă mai mult instinctiv către complexul studenţesc, parchează în rând cu alte maşini şi începe să bată aleile cu telefonul în mână, care, în sfârşit, sună: – Domnule doctor, Mona, colega ei de cameră, spune că Marta refuză a veni la cursuri, că a făcut o prostie, nu vrea să spună ce, doar că îi e ruşine. O găsiţi în camera 206 din căminul 3, unde stă mută şi cu ochii în tavan. – Asta-i tot? – Nu. Colega mai spune că se teme pentru sănătatea ei şi că dumneavoastră trebuie că ştiţi mai bine. – Îţi mulţumesc, dragă! Ne vedem mâine. Găseşte repede căminul şi bate la uşa căutată. – E deschis! se aude dinăuntru.

3 1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cristea apasă clanţa şi deschide uşa de parcă sar teme să nu o strice. Un miros puternic de tei răzbate prin deschizătură. Împinge uşa larg. Pe masa de sub fereastră clocoteşte un vas electric din care ies aburi. Pe pat, Marta, cu mâinile sub cap, nici nu clinteşte. – Bună, Marta! – Şi-ai venit până la urmă! – Mă aşteptai? – Într-un fel. – De ce nu mai vii la cursuri, vrei să renunţi la studii, acum, când mai ai puţin şi termini? – În nici un caz. – Atunci? – Atunci ce? Se face gaură în cer de grija mea? * Umbra Albă: – Uneori se face gaură şi-n cer! * Cristea trage din priză instrumentul de făcut ceai şi se întoarce spre ea: – Pe cine şi de ce eşti aşa de pornită? – Nu ştiu. Aşa îmi vine. Poate pentru că nu am fost sinceră şi am ales calea minciunii. Am minţit, doctore! – Ştiu! Hai, împachetează-te, că avem treabă! – Aşa zici tu? – Aşa zic, tu ai vorbit destul! Ai mâncat azi? – Am mâncat un ceai. – Care ceai, că s-a uscat în fierbător. Vrei să te sinucizi prin înfometare?

Aurel Chiorean

Scrisoare din ploi La tine plouă azi, iubito? Îţi scriu din ploi, din rădăcini înţelenite, topit de neputinţă, într-o melancolie de cenuşă. Îţi scriu tăcerea care mă cuvântă. Nu ţi-am cerut niciodată să fii martorul neliniştilor mele, nici dorul pietrelor păcat şi nici să îmi explici misterul zborului de păsări peste ape. Ţi-am cerut doar atât să îmi înţelegi iubirea, aşa cum şi eu îţi iert frumuseţea, când rana mea în rana ta se pierde. Căutăm amândoi mereu cioburile orizontului strivit de tăceri pe care le râvnim ca şi pe un consemn. Copacii noştri ne duc mereu sufletul la apă, lumina ne devine palma unui gând şi călcăm peste cuvinte flămânde trudind doar vini. Visele mele au fost întotdeauna jurămintele mele, dar n-am putut să îţi scriu nicicând tăcerea şi nici numele peste ruptura întâmplată în versul meu şi în aşternuturi de păcate. Mi-a mai rămas doar pulberea brumii, un loc prins între trei guri de aer şi o apă din vâltoare. Mă plouă cu tine şi tac în mine mai mult decât ştii şi tac mereu în somnul unui zeu. Ne tace şi poarta de sărut şi vidul calm şi punctul acut de ură şi tăcem şi noi, până când zări şi ţărmuri ne vor plânge alegerea, la masa unde mă plouă trist cu poemul tău. Chipul tău mă va ploua mereu şi îmi va sfinţi icoana la care mă închin şi voi muri.

Stare

– Eu? – Bine. Mergem să mâncăm. – La restaurant? – Nu. La mine acasă, după ce facem cumpărături. – Nu vreau! – Ba vrei! Zilele următoare vom lua şi lucrurile pe care le ai pe-aici. – Aşa, deci! Cristea o ia hotărât în braţe: – Să ne ascultăm inimile! A mea bate bine. A ta? – Şi a mea. * Umbra Albă închide monitorul şi deschide altul: „Inimă de împrumut.” * Va urma

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

M-am gândit să îţi scriu, să îţi scriu de povara unor gânduri ascunse, ca un târziu al crucilor de lemn, ca un foc ce mă arde ascuns sub o brazdă de plug, ca o şoaptă dintr-un strigăt, care îmi înfiorează golul plin de amintiri. Mai existăm doar în umbra pietrei, în ploi ce ne spală abisul, iar tu în gândurile mele şi pe pereţii inimii pe care mi i-ai scrijelit cu numele tău. Povara noastră este cuvântul cel ascuns, golit de prezenţa ta, de atingerea de acum împrăştiată, ca un fel de stăpân ce îşi numără seara supuşii, căutând pământ. Nu-mi mai găsesc cuvinte, te-aş atinge, dar şi gândul acesta mă arde, ţi-aş spune pe nume, dar numele mi se opreşte în gât şi atunci tac. Doar că tăcerea mea şi a ta mă doare cel mai tare, nici nu mai ştiu, am vorbit vreodată, am fost freamăt, foşnet, ierburi, vise, nebune păsări sau doar nişte încercări obtuze. Ai construit o lume mohorâtă, una a unui suflet învins, a

cărui mâini îi atârnă în gol până în ziua în care îşi va nega tăcerea din trupul însetat de aşteptare şi îşi va vrea înapoi visul şi taina nopţii. Scriu mereu, scriu mereu prelungindu-mi gândul în speranţa că doar aşa te voi putea atinge, îţi voi atinge tăcerea cu vorba mea şi ai să îmi înţelegi iubirea, vorba mea şi plecarea. Vei pipăi cu mâna o cărare, tot cu ea ai să îmi aşterni o punte, cătând speranţa unor raze calde ca să îţi mai rămână visul meu în amintiri. Întinde mâna şi astăzi şi mâine, cu palma deschisă spre visări şi eu voi fi acolo, aici sau oriunde ca o urmă, urma mea... urma ta!

Scrisoare din gând M-am hotărât să îţi scriu, în gând, în gândul acela că voi ajunge la tine sub streşini mute, mai devreme decât târziul crucilor de lemn. Am să îţi scriu de umbra pietrei, de amestecul de stropi şi petale, despre ploile ce îmi spală abisul cu răspunsuri şi frământări, nesocotindu-mi visul, arderea, geana umezită şi gura. Aş vrea să ştii că din mine fug doar umbrele ce-s arvonite când Umbra ta încearcă să-mi cuprindă universul necuprins şi setea îmi este răspuns toamnelor trecute sub tăceri şi smerenii. Scriu ca să îmi răspunzi dincolo de scena unui gând de despărţire, de iluzii şi de noi. Părem amândoi un stol de migraţii, ce au visele praguri şi liniştea o ploaie pe buze. Rătăcim mereu tăcând în tăcerea depărtărilor sihastre într-o surdă mângâiere care ne atinge bolta trăirilor ascunse. Nu, nu iubito, iubirea nu este un rod al palmelor muncite, nici plânsul reînviat din cenuşă, nici iluzii de penel, la capăt de linii. Iubirea poate fi tăcerea din noi, fructul adus curat pe masă, cărările în care ne plângem durerea pe care o cântă sfinţii. Iubirea este dumnezeire, este cea mai frumoasă osândă, este promisiunea de ai aparţine cuiva dincolo de timp şi de realitate, de a fi un bun sufletesc pe care îl poţi doar dărui fără să îl închizi în tine. Îţi scriu în gând, aşa cum ştiu să îţi scriu, pentru că numai tu, doar tu mă poţi auzi aşa, zarea mea. Îţi scriu, iubindu-te.

Aerul tău Aerul tău nu îţi ajunge, îl vrei şi pe al meu infinitul meu din răsăritul unei adieri, pe care îl îngeamăn cu soarta mea, cu visul meu, cu asfinţitul, cu răstălmăcirea timpului în tăcere? Vrei cuvântul meu, vrei atingerile mele, zborul meu, pădurea mea de dor,

totul meu? Eşti norocoasă, ia-le sunt ale tale, al tău este tot universul meu, trăirea mea, ascultarea mea, vorba mea, pentru că tu eşti felul meu de a mă întâmpla. Mi-e dor să te iubesc. Iubirea îmi pleacă din inimă, până în palme, până în vârful degetelor cu care îţi ating chipul, fruntea, pleoapele, nasul, buzele, bărbia şi aici închid ochii, ca să pot să îţi ating, visul şi gândul, ca să mă pot răstigni în lumina ta. Frumuseţea ta îmi dă măreţia, gândul că eşti îmi este veşnicie, bucurie, iubire.Mă arunci mereu într-o poftă nebună de atingeri, de viaţă, de zbor, de fluturi şi de multă iubire. Mi-ai devenit dor, visare, măreţie, osândă, dar şi disperare şi nelinişte. Oare ţi-am spus vreodată că lacrimile mele, îmi lungesc braţele, ca să pot răspunde măreţiei vieţii de întuneric în care sunt când tu nu eşti. Şi totuşi, trebuie să ştii că de fericire îmi încolţeşti şi în lacrimi, spre nesfârşiri şi spre alergarea cărnii, ca să ne găsim în patimi. Off, ce poftă mi-este de tine, sfâşierea mea tandră. Noi doi, iubito, nu vom fi niciodată ai lumii ci toată lumea va fi a noastră şi tot ce sunt va fi al tău.

Am să îţi scriu (Scrisoare) Am să îţi scriu de momentul când am fost rupt de lumină, de păcatul care îmi umplea gândul, de ploile mele de încercare, de locul unde mă înghesuia destinul şi de dorurile toate când tu îmi erai unica făptură în fructul pus pe masă. Vreau să ştii că inima nu se opreşte când vrea mintea, sub presiunea neputinţei de a pune în cuvinte o pasiune enormă, pe care acum o strigam cu gura închisă, pentru că nu mai aveam cum să îţi dăruiesc vidul meu, din plânsa mea rugăciune sub tăcerea care îmi tortura întreaga natură. Te găseam doar în locul meu, în gândurile mele şi în durerile tale, în zilele de post şi în pulberea brumii, până am ajuns să mă întreb dacă cel din oglindă sunt eu, dacă adevărata mea existenţă mai este în mine, mă cunoaşte şi mă acceptă. Trăiam atât de înflăcărat şi îmi era teamă, îmi era teamă că nu am să te mai aud sau să te văd, deşi ştiam că dincolo de toate eşti tu, tu cea care eşti esenţa tuturor prăpăstiilor din mine, lumina mea sub bucuria ramului neînceput. Mă vindeca doar ploaia pe care o ştiam că va ajunge în curând la tine şi te va plouă cu mine, cu lipsa mea, cu dorul meu, cu durerea mea şi abia atunci mă rupeam de adâncuri deschizând ochii iubindu-te. Şi te iubeam, iubito din abis.

3 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 3 3- 42

Lilia Manole Poet, eseist, cercetator literar

Postmodernismul: între onirism şi metaliteratură Conceptul de literatură este un fapt socio-cultural, destul de vast şi multidirecţional, este o condiţie transcedentală, metafizică, simbolică şi onirică a experienţei. Studiul de faţă consemnează, în parte, una din cele trei ştiinţe, care se ocupă de literatură istoria literaturii. Alături de alte articole scrise în acest domeniu, îmi propun să deschid o nouă latură în evoluţia literaturi române, axându-mă pe perioada postmodernistă, atât de mult în vogă la ora actuală, şi elementele căreia care ne fac, uneori, să ne contrazicem. Ţin să accentuez, că între Istoria literară şi Istoria literaturii mă situez, însă am ales anume Istoria literară, pentru că voi analiza transformarea unor fapte literare, găsind anumite chei, soluţii, repercursiuni sociale ale faptului literar dat. Deşi, din capul locului, recunoaştem faptul, că istoria literară e miezul criticii literare. În anul 1994, scriam şi-mi apăram teza de diplomă (licenţă) la literatura română, ce avea ca obiect de studiu „Postmodernismul. Optzecismul”. Ţin mult la această lucrare, chiar aş îndrăzni să revin la conţinutul ei, care este destul de actual şi acum, cu o simplă cerinţă către alma-mater, să-mi ofere şi mie lucrarea, susţinută cu brio. Dacă tot literatura cu vise mă incită, fapt pentru care îi sunt acestei ştiinţe recunoscătoare, încercam în una din zile să profilez câteva idei, care m-ar incita, de ce nu, acestea din urmă să mă inspire, pentru a o iubi şi mai mult. Şi iată ce cauzalitate m-a interesat: Cum s-a produs trecerea de la modernitate spre evazionism, prin ce non-clişeu, s-a bagatelizat modernismul, ce salt s-a produs şi prin intermediul cărui alt gust estetic, criteriu literar, de dinafara, s-a ajuns la postmodernism? De ce nu s-a resuscitat în literatură curentul modernismului şi ce balanţă le-a susţinut pe ambele perioade (curente literare)? Or, mi-am propus să definesc, în termeni precişi, literatura devenită o artă a prezentului, a zilei curente, a cotidianului şi a marilor convalescenţe de ordin oniric, eteric, poetic, religios, existenţial. Uneori, ne dăm seama, că vorbim despre acest gen al artei, interesându-ne mai mult de lumea de dincolo de ea, decât de ceea ce se întâmplă şi se declanşează în interiorul acestui atom de trăiri şi simţăminte, de emoţii şi exaltări, de idei şi tangenţe etc... Am vrea să nu ne complacem în acest rol de critici prea docili, cu fraze, care să irite. Literatura este mama tuturor cărţilor, întâi de toate. Pe bună dreptate, literatura e din literatură; o carte e din alte cărţi citite, în final. 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pe măsură ce ne contrazicem, în aspect teoretic, visându-ne, că îmbrăţişăm unul sau altele din curentele literere, sau fie că îl apropiem de sufletul nostru pe Rimbaud sau Baudelaire, pe Poe, sau Lamartine, literatura e devenită o corelaţie dintre carte şi societate, datorită, mai ales, cărţilor de proză citite. De aici, mă îndoiesc, că un poet ar scrie poeme, dacă ar lectura numai poezie. Complexitatea literaturii e atât de vastă, încât trebuie să recunoaştem, nu mai avem o literatură română pură. Nici până la Eminescu nu se întâmpla acest lucru, însă clasicismul reuşise să domine întreaga Europă, inclusiv spaţiul românesc. De la „Ţiganiada” lui Budăi Deleanu, la „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale şi spre „Scrisoara a treia” de Mihai Eminescu, acest curent literar reprezintă, în fond, starea politică şi socială de atunci; se dezvoltă acele genuri literare pure, varind între ele, de la un scriitor la altul. Acest curent a avut un puternic răsunet în literatura română, dominat în mare măsură de originalitatea scriitorilor, poeţilor, de severitatea şi luciditatea lor, unii din ei erijându-se de la stările de romantism şi fantezie. În cele ce va urma, într-un alt secol, se va realiza această trecere spre neoclasicism, şi spre visare, spre vis, ca „parte injectantă” (aşa cum afirmă Corin Braga) în conţinutul unui text artistic, şi pe cât nu ni sar părea de paradoxal, creat într-un spaţiu diminuat, dar şi dominat de textualitate şi de realitate stradală, de recuperare sufletească, prin simpla acceptare a conştiinţei de sine. Între altele, clasicismul secolelor 18-19, caracterizat atât de efervescent de George Călinescu, avea să demonstreze, că dincolo de afinităţile cu poezia şi arta franceză, literatura română, din perioada clasicismului, e una lipsită de amprente străine, e originală, dominată de elemente ale esteticului, dar şi de critica vehementă a păturilor societăţii. G. Calinescu, autorul „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, a încercat să pledeze pentru ideea, că această literatură are un univers de sine stătător, fiind, şi printre altele, în relaţii de analogie cu literatura europeană. Omologarea, pe care a reuşit la acel moment să o instituţionalizeze Călinescu, pentru literatura română, nu era nicidecum depăşită, ci respecta şi îndeplinea cerinţele spirituale ale acelor timpuri. În acest context, Roland Barthes, unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze, reprezentantul de seamă al antimodernismului, în „Mitologii” scria, că literatura este un cod pe care trebuie să-l descifrezi. S-ar fi simţit şi în actualitate acea izolare a literaturii române de restul lumii literare, mai ales, prin încercările de a se trece de la modernism la postmodernism, prin negare de tot ce e modern, prin negare de tot ce a fost clasic şi romantic. Ceea ce a şi realizat George Călinescu, anihilând corelaţia existentă, parcă, dar ireală, dintre estetic şi antimodern, dintre inestetic şi modern. Or, în acest

sens, Călinescu a apreciat, ca un mare critic literar, toţi moderniştii crezuţi aşa-zişi antimoderni, precum era Tudor Argezi, Ion Barbu, etc… Să negăm ceea, ce a creat George Călinescu, negând astfel şi literatura română, ar fi cea mai periclitată lacrimă pentru creaţia şi arta, în fond, românească. O altă latură a literaturii ar fi cea ideologică, politică, dar şi filosofică. Or, statutul literaturii este definit, în mare, de părerile şi evoluţiile criticilor, scriitori şi ei, care investighează landşaftul literar în integritatea şi complexitatea acestuia. În interviul realizat de Georgiana Avram cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, Domnia Sa exclamă: „Ei bine, dintre toate, eu găsesc că simbolurile religiei creştine sunt cele mai subtile. Şi mai onirice”! Sunt decisă a crede, că de aici, de la Dumitru Ţepeneag şi grupul oniric, literatura română cunoaşte un salt prolific, din care a pornit o nouă generaţie de scriitori tineri pe atunci. (Revista Argeş, ianuarie, nr.1, 2010). Iar în Interviul realizat de istoricul şi criticul literar Eugen Simion, Membru de onoare al Academiei Române, intitulat „Ideile sunt ultimele care mor”, (Revista „Cultura”, Nr. 7 / 24 februarie 2011) Dumitru Ţepeneag spune despre scrierile lui Eugen Negrici, referindu-se la literatura română şi fenomenul oniricului: „… Că literatura româna e o literatură mică, provincială, izolată. Asa e. Dar de ce nu se iau în considerare zvâcnirile acestei literaturi de la Urmuz şi pâna la grupul oniric? …” Grupul oniric ce s-a constituit în 1964 era format din scriitorii Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov, scriitori care, frecventând cenaclul Luceafărul, condus pe atunci de Eugen Barbu, spaţiu literar în care au avut prilejul de a-i cunoaşte pe Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, şi cărora li se vor alătura ulterior și Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase ș.a. Eugen Barbu e înlocuit la conducerea cenaclului de Miron Radu Paraschivescu şi care obţine acceptul editării unui supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei). Însă Revista este interzisă rapid. Din 1968, centrul atenției oniricilor se mută spre revista „Luceafărul”, unde, pe lângă scriitorii sus menționați, vor mai publica Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daniel Turcea ș.a., iar Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov își vor preciza și poziția teoretică. Au rămas foarte multe texte teoretice, adunate în volum recent de Corin Braga, un continuator al esteticii onirismului, care se prelungește până în post-modernism prin operele lui Mircea Cărtărescu. De la Istoria literaturii a lui George Călinescu ar fi necesară abordarea, în parte, a unui alt mare critic literar Eugen Simion, pentru a percepe modul în care s-a produs europenizarea deplină a literaturii române, sincronizarea ei cu literatura europeană. E neîndoielnic faptul, că prin traduceri (Dumitru Ţepeneag fiind un prolific traducător în limbile franceză şi română), dar şi prin scrierea unor Jurnale

de călătorie, creându-se o metaliteratură cu profunde tangenţe şi referinţe la aspectul social. Am citit cu ceva timp în urmă Jurnalul parizian. Apoi citisem şi Jurnalul (2004-2010) de Mircea Cărtărescu, cărţi la care m-aş întoarce cu mare drag şi ardoare să le recitesc. Aceasta este metaliteratura, în esenţa ei, de la ţara de origine spre ţara în care călătoreşti, dar şi despre ceea ce contează mai mult în această viaţă socială a Parisului, (dacă e să-l citez pe Eugen Simion), contează cultura, literatura, scriitorii. Când publica „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, în 1977, Eugen Simion mărturisea, că ar fi vrut ca „acest Jurnal parizian să constituie o «mică vacanţă critică», după o carte grea, cu subiecte copleşitoare”. Tocmai publicase volumul II din „Scriitori români de azi”. Studiile despre Ionescu şi Eliade, altele de dinainte, nu mai sunt dublate de „mici vacanţe critice”. Dar nu e acest fapt consecinţa unei metamorfoze la nivelul scriiturii critice? Prin urmare, voi reveni la „Jurnalul parizian”, din care tocmai am citat, operă de creaţie înainte de toate, plină de idei, personaje, atmosferă şi rafinament. Este o carte scrisă în descendenţa marilor moralişti francezi, în stil balzacian, cum menţionează însuşi Eugen Simion. Dar scrisă de un român care întâlneşte Occidentul. Dezamăgit, la întâlnirea cu realul, că miturile au murit – de nu vor fi fost cumva numai proiecţia unui subiect căruia ceea ce le-a generat îi era inaccesibil –, el reuşeşte să le reinstituie prin scris. „Parisul este un mit pe care trebuie să-l meriţi”, scria Eugen Simion în Jurnalul parizian. În această carte confesivă, pe poetul Adrian Păunescu, de exemplu, venit din America, în trecere prin Paris, nimic nu-l impresionează: „O privire şiatât, şi-a făcut o impresie, nu se arată copleşit şi, cu aerul omului venit de pe un continent prosper şi puternic, păşeşte mai departe, sceptic şi încruntat, prin bătrâna capitală a Franţei. Pentru el (mi s-a părut) nu există un mit al Parisului şi nici un complex spiritual legat de el. Bătrâna mătuşă îl cam plictiseşte...”. La fel de departe de mit este, abia ajuns la Paris, Marin Preda. Vorbind despre conceptul de literatură europeană, e necesar să amintim, că această noţiune a pătruns şi s-a aclimatizat în ideologia românească, bineînţeles, datorită traducerilor, mai ales, din alte limbi, dar şi prin formula de sincronizare a literaturilor. Bunăoară, conceptul de postmodernism a fost pus în lucru de scriitorii optzecişti, în timpul în care se inhiba regimul comunist. Mai mult ca atât, prin ceea ce s-a ivit, ei au maximalizat şi mai mult distanţa de până la ei, realizând şi intuiţia acelei distanţe. Respingând modernismul învechit, desuet, caz impus din interiorul literaturii noastre, aflată pe punctul de sincronizare, de elaborare a unor structuri noi. Mircea Cărtărescu motiva îndreptarea poeţilor optzecişti spre un postmodernism vast. Unele din trăsăturile care au fost atribuite postmodernismului

3 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sunt: antropologism (Mircea Nedelciu), noi sensibilităţi - ( Ioan Bogdan Lefter), neoclassicism (Alexandru Muşina) romantism intors (Radu G. Ţeposu). Se declanşează integrismul spiritual, recuperarea spirituală, poezia coboară în stradă, printre oameni, poetul se angajează existenţial. Din acest motiv, „cartea ia locul lumii şi lumea s-a sfârşit în carte”, cum zicea Mallarme. Iar ficţiunea deliberată este un loc sigur al visului. Transcendenţa romantică se mută în retorică, în întrebări care conţin şi răspunsul existenţial, metatextual, paratextual. Contribuţia generaţiei 60, a fost remarcată şi de actualii critici literari, aceasta fiind considerabilă pentru posmodernitate. Deşi scriitorii 80 au folosit primii acest termen, deşi tot ei au avut conştiinţa, că aparţin generaţiei postmoderne. Ulterior, alţi critici au folosit un firesc decupaj de a exclude conştiinţa teoretică de sine pentru postmodernişti iar, pe de altă parte, scriitoriii anilor 70, recuperând miturile şi oniricul, vădind o maturitate sporită a spiritului creator. „… Chiar dacă generaţia ’60 n-a folosit niciodată termenul, ceea ce indică doar faptul că ea n-a avut conştiinţa că aparţine epocii postmoderne, spre deosebire de generaţia ’80, care o are, şi încă în mod acut, contribuţia celei dintâi la postmodernitate este considerabilă” (Nicolae Manolescu, în ultima istorie a literaturii apărută) În acest sens, o mare parte din actualii critici sunt de acord să vadă mai mult în Nichita Stănescu şi Marin Sorescu reprezentanţii unui postmodernism organic, structural, chiar dacă lipsit de o conştiinţă terminologică de sine. „Postmodernismul, scrie Octavian Soviany, cel mai percutant din optzecişti, cum îl numeşte D.Ţepeneag, nu începe la noi în 1980, ci odată cu grupul oniric, Şcoala de la Tîrgovişte etc. Meritul optzeciştilor (nu neînsemnat!) a fost acela de a fi transformat postmodernismul într-un fenomen popular”. (Revista Echinox, anul 2011, nr… Corin Braga 1995, publicat în data de 22 octombrie, Postmodernimul românesc, Bătălia dintre generaţii). „În linii mari, diversele accepţii, date postmodernităţii, pot fi regrupate în două clase. De o parte, se află cei, care definesc postmodernul în termeni de descentralizare, deconstrucţie, dispersie, fragmentarism, precum Ihab Hassan, Jean-François Lyotard, care a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”, Baudrillard, etc. De cealaltă parte, cei care definesc postmodernul în termeni de pluricentrism, eclectism, toleranţă, coabitare, precum John Barth, U. Eco, G. Vattimo, G. Durand, definiţie ce ar putea fi numită „noua antropologie” sau neohermetism.”(Corin Braga)Atunci să vedem unde se situează oniricii? Deci, onoricii erau cei care îmbrăţişau un postmodernism de coabitare, eclectic. Alex Ştefănescu remarca faptul, că „amestecul de ambiţie şi spirit ludic, specific unui jucător de şah, îl determină pe Dumitru Ţepeneag să „inventeze”, în colaborare cu Leonid Dimov, un nou curent literar, „onirismul”. Nu este vorba de o aventură estetică 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

reală, ci de un act de teribilism căruia i se calculează dinainte „mutările”, de un joc de-a literatura. Totuşi, prin raportare la literatura convenţională şi previzibilă promovată de regimul comunist, acest răsfăţ estetic capătă semnificaţia unei încercări de insubordonare şi găseşte adepţi: Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacşu (când va face bilanţul, Dumitru Ţepeneag îi va adăuga pe listă şi pe Sorin Titel, Virgil Tănase şi să nu-l uităm pe Emil Brumaru!, care se apropie temporar de „grupul oniric”).)” (România literară, anul 2013, nr. 51-52, Dumitru Ţepeneag, Biografie de Alex Ştefănescu) Deci, reîntorcându-mă la Dumitru Ţepeneag, remarc, că pe Domnia Sa îl preocupă să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră un început al acelei mişcări literare juvenile. Programul estetic elaborat de oniristi, conţinea doza de vis, care urma a fi inoculată în fiecare text, dupa cum spune Alex Ştefanescu. De altfel, şansa revistei Luceafărul, Revistă a Uniunii Scriitorilor din România (primul număr al căreia apare în 1958 la Bucureşti), constă în faptul că prinde consistenţă odată cu tinerii scriitori ai generaţiei ’60, mulţi dintre aceştia debutând aici sau publicându-şi în paginile Luceafărului unele din cele mai bune scrieri ale lor. Printre ei: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Nicolae Velea, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Ioan Alexandru, Leonid Dimov, D. Ţepeneag ş.a.. Această latură a dezvoltării literaturii doream să o tratez, şi anume faptul, că postmodernismul a apărut cu mult mai devreme în literatura română, susţinut de grupul onoric, avându-i pe cei doi teoreticieni, Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, dar şi pe scriitorii, enumeraţi mai sus, inclusiv şi pe Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Florin Gabrea, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel. E de menţionat şi interzicerea cuvântului – oniric, în acele timpuri, din motive politice. În „Dinamica imaginarului poetic: grupul oniric românesc”, Editura Eikon, 2012, Alina Ioana Bako, demonstrează, că interesul pentru această mişcare literară mai este încă viu. În acest volum, Alina Ioana Bako analizează creaţiile a cinci poeţi în textele cărora trăsăturile distinctive ale onirismului sunt mai mult sau mai puţin prezente: Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi Vintilă Ivănceanu. Deşi s-a vehiculat ideea tardivităţii postmodernismului românesc, totuşi sincopa ce a survenit în anii 70, deşi s-a părut pentru o scurtă perioadă, ni i-a remarcat şi apropiat de prezent pe creatorii ideii visului lucid, cu o scripturală tentă filosofică, împletită din metafizică şi intertextualitate, aşa precum spunea Heidegger despre poezia lui Holderlin „că omul locuieşte poetic”. Iar despre existenţa actuală şi proliferarea unei literaturi onirice, cât şi despre un alt current neo-, alternativ, se va demara un alt studiu literar.

Zina Dorina Pancu

Amintire cu tine din mine Vara a venit prea devreme anul acesta. Căldura sufocantă, mirosul puternic al florilor de tei care au adunat polenul universului și îl împrăștie acum pe la colțuri de străzi, pe alei stinghere, peste lume mă determină să mă retrag mai devreme în casă. Nu mai are niciun rost să rătăcesc pe străzile care îmi cunosc atât de bine pașii mici și nesiguri, singurătatea, visul împlinit cândva, sau visul alungat care azi a revenit năvalnic în inimă. Pisica, bucuroasă, se alintă la picioarele mele, încearcă să mă înveselească, toarce discret, reușește să îmi smulgă un zâmbet. Mă retrag la masa de scris, unde lucrurile sunt în dezordine, pisica mai lipsea de aici. Nici nu-mi trec prin minte gândul, că se urcă și își face loc printre foi, creioane, stilouri, parfumuri și cărți. Se-ntinde, rostogolindu-se, îmi aduce stiloul preferat aproape. Da, știu, îi răspund, nu am mai scris de ceva vreme. Și mie îmi lipsește scrisul. Muzica este aceeași pe care o ascultam împreună. Pianul se aude discret, notele sunt când grave, când jucăușe. Mă așez la masă, mă uit pe fereasă, norii cenușii împresoară soarele, lumina roșiatică răzbate, câteva raze îmi săgetează inima. Azi, cănd scriu, deja e prea târziu să mai refac o legătură pierdută. Oricât aș încerca, nu știu cum vom putea să fim din nou doi, când niciunul dintre noi nu știm unde ne-am pierdut unul pe celălalt. Am răscolit camera, am întors-o pe dos încercând să alung din ea orice amintire cu tine. Gândurile îmi revin năvalnic, aducândumi-te din amintirea care s-a revendicat în preznt. Mâinile tale trec prin părul meu răvășit, degetele îmi alintă obrazul. Te apleci discret, mă prinzi de umeri, simt cum sângele dă buzna în tâmple. Îți simt parfumul ferm, seducător ca atunci, dulceața de pe buzele tale… azi doar îmi otrăvesc mintea cu amintiri… Mă întorc cu fața la tine, mă prinzi în brațe. Ne rotim în ritmul acestui vals care umple camera, mă abandonez emoțiilor pe care le-am reprimat vreme îndelungată. Lacrimi tainice se rostogolesc, vântul care mă mângâia nu mai adie, lumina lunii care mă așezase în umbra ta, protejându-mă, a devenit

sticloasă. În minte reînvie trecutul și mă cutremur. Cum poate greși un om atât de mult într-o viață? Acum, că ești departe, îți cer iertare, Aș vrea să mă ierți, deși nu ți-am cerut-o niciodată. Iartămă că nu ți-am spus cât de mult te iubeam, iartămă că nu te-am crezut și am râs când mi-ai spus că mă iubești. Iartă-mă că nu am avut curaj și am fugit de tine, fugind de mine. Am crezut că pot masca totul așternând vălul uitării și nu voi mai auzi vreodată de tine, de mine, de noi. Până-ntr-o zi, când vântul jongler la smuls și l-a dus departe, deconspirându-mi sentimentele. Am crezut că într-o zi voi putea da timpul înapoi și voi putea relua totul de unde am rămas. M-am rostogolit în gând, m-am așternut la picioarele timpului și nu am găsit decât o inimă care sângerează. Rătăcesc în veacul acesta incert care s-a scurs printre noi. Aș da la schimb unica viață ce mi-a fost dat să o trăiesc pe pământul acesta, pe o alta împreună cu tine, mi-aș vinde sufletul la colțul universului, pentru două-trei veacuri. Am înțeles că nu voi întoarce timpul, că magia iubirii nu este decât prezent, când prezentul se-mparte la doi. Iar prezentul acesta doare în absența ta. Închid ochii, mă văd ca atunci în brațele tale, aud cântecul de dragoste în care ne regăseam într-o îmbrățișare. Arde în mine dorul de tine, ard ochii care nu văd linia orizontului împreună cu tine, arde carnea de dorința de a reface ființa care a adus cerul cu stele pe pământ și l-a transformat în mătasea așternută la picioarele mele. Îmi mușc degetele până sângerează și ele, să simt că trăiesc, atât timp cât percep durerea înseamnă că sunt în viață, că trăiesc în absența ta. Pisica toarce amintirile, se întinde, se rostogolește ajungând pe caiet. Îl închid cu teamă, ca nu cumva să mi te alunge și din poveste. Muzica a încetat să se audă, s-a făcut noapte în mine. Fumul de țigară mă învăluie șimi alină ceea ce nu mai pot numi simțuri… mi-aș dori să pot să îmi închid inima de teamă să nu nu te rătăcești în visul meu și să nu mai poți reveni. Încerc să refac amintirea fragmentată pe care aș vrea să o dau la schimb pe o eternitate cu tine.

3 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Elena Agiu-Neacşu

Reflecţii... medicale 1. Punctul de vedere al pacientului (Dacă-i musai, te şi-mbolnăveşti...) Să nu dea dracu’ să te-mbolnăveşti că ai băgat-o pe mânecă, da’ ce zic eu, ai încurcat-o rău. Păi, da, pentru că dacă, Domne fere’, n-ajungi la urgenţă unde dai sigur colţu’, deci nu se pune, şi îşi bagă coada vreun drac (iarăşi dracu’! ce să-i faci, se bagăn toate ca musca-n lapte.. ), dacă ai norocul, zic, să nu te simţi bine şi te duci la medicul de familie aşa nechemat, neprogramat, e de belea, ce mai... Şi dacă pe deasupra îndrăzneşti cumva să-i ceri trimitere pentru analize ca să vezi cum stai cu sănătatea, de exemplu, ţi-ai dat foc la valiză. Auzi mata, zice, analizele nu se recomandă la cerere şi numai în cazul în care, ştiu eu, te umfli de la ficat, de la drenaj prost, mă rog, esenţa e că dacă nu dai plicu’, atenţia, nu primeşti recomandarea. Da... E musai bolnav să fii ca să-ţi permiţi un asemenea favor. Da’ românu’ e inventiv, dom’le, şi când îşi pune-n cap ceva, reuşeşte. Aşa şi cu analizele. Găseşte el ceva, se şi-mbolnăveşte dacă-i musai. La comandă, ce mai... Dar cum este galanton din fire, dă şi şpaga. Dacă trebuie!? Adică ce om este el în faţa lui!? Fudulia asta a lui îl bagă în multe belele. De bună seamă n-a auzit sau nu vrea să audă că „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Şi nu bat câmpii cu astfel de afirmaţii, aş vrea eu, dar vă spun caz concret, în care două femei se întrebau în faţa cabinetului cât să dea medicului din policlinică pentru o semnătură şi-o ştampilă. Am încercat să le lămuresc că au diagnosticul dat de medicul unde fuseseră internate şi că specialista din policlinică nu are cum să-l schimbe, dar eu am vorbit, eu am auzit. Am văzut cu ochii mei cum cea care a intrat prima, ia făcut semn celei de-a doua că a dat o foaie, bani mari pe atunci (anii nouzeci!). Bine a zis cine-a zis că şi prostia, şi domnia se plătesc. Ce voiam să demonstrez eu este că şi noi, pacienţii, avem partea noastră de vină. Noi suntem aceia care încurajăm şpaga. Dacă nimeni nu ar mai cotiza, am fi trataţi toţi la fel, mai bine sau mai puţin bine, nu ştiu, dar a intrat în conştiinţa colectivă ideea complet eronată ca dacă dai, şi primeşti. Aşa o fi în alte privinţe, dar medicul este plătit pentru a ne consulta şi pentru a prescrie după caz analize, tratament. Asta în teorie. Şi cum toţi cunoaştem diferenţa dintre teorie şi practică, până una-alta dăm dreptul, iar doctorul ne cadoriseşte cu o boală pe măsură şi cu un tratament aşijderea. Da... Pentru că un bolnav gros la pungă se întreţine, ca să cotizeze chiar lunar dacă se poate... 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Başca şpaga, başca tratamentul, başca analizele... De un asemenea bolnav „sănătos” trebuie ţinut cu dinţii. Ba chiar trebuie trimis la specialist spre confirmarea diagnosticului ca să-l fidelizăm (sic!). Specialistul are un cuvânt greu şi dacă îţi întăreşte bănuiala, creşti în ochii pacientului. Vede cât eşti de inteligent şi-ţi va fi recunoscător. Şi apoi mănâncă şi specialistu’ o pâine. Citeşte încă o dată analizele, eventual îţi confirmă diagnosticul, nuanţând desigur aspectul problemei etc. şi sistemul funcţionează ca uns, fiind uns şi la propriu. Vezi, din punctul ăsta de vedere, al jecmănelii fără scrupule a umilului pacient, medicii sunt uniţi. Şi dacă stăm şi ne gândim bine, până la urmă medicul de familie are dreptate. Dacă, Doamne fere’, ai vreo boală pe care el ca generalist n-o poate depista, de ce ar risca, la o adică!? Aşa, mănâncă şi unul, şi altul o pâine muncită. Şi tu ca pacient eşti mulţumit că ai ce înghiţi dimineaţa, la prânz şi seara (după caz şi după nevoie sau... pe potriva pungii!) şi ei ca medici sunt mulţumiţi că au pus gheara pe un client fidel. Pentru că, da, prin optica medicului, a farmacistului din capitalism nu eşti decât un client. Ce dovadă mai vrei decât cardul de sănătate, pe care l-ai primit, precum primeşti card de la orice market ce se respectă. Şi dacă nici medicii nu se respectă, d-apoi cine!? Că-n ceea ce ne priveşte îndeplinirea datoriei, ştim cum stă treaba. Hai noroc şi sănătate! Hapciu!

2. Punctul de vedere al medicului de familie (Taci şi-nghite...!) Ei, nu s-au programat mulţi! Da’ ştiu eu că lună de lună vin duium şi neprogramaţi. Îţi convine sau nu, ai de ales!? N-ai. Îi consulţi, le iei tensiunea, îi cântăreşti, a, nu, asta fac asistentele, nici n-am început bine serviciul şi sunt ameţită... Da, îi consulţi, ce dracu’ să faci, închizi ochii, eşti amabil, tot numai un zâmbet pentru că, deh, fiecare pacient înseamnă aur, aduce bani, mulţi bani... Auzi şi ’mneata 1 500 de înscrişi!? Dacă ar lucra în sistem, guvernanţii ăştia de doi bani, altfel ar judeca lucrurile... Să lucreze numai o săptămână-două într-o chichineaţă ce se cheamă cabinet, şi medical pe deasupra, s-ar dumiri cum stă treaba... Dinafară se vede doar poleiala, fardul, masca... Dar de ce îmi fac eu sânge rău acuma...!? Ia să văd... X- invariabil cu mâna goală. Y- o obraznică, profită de faptul că sunt drăguţă... De, clientul nostru, stăpânul nostru. Z – un simandicos lipsit de bun-simţ. Sunt curioasă dacă mai aduce iarăşi ciocolatele rămase de la Crăciun. Nu am decât să chem primul pacient.

*** M-au secătuit. Vampiri de energie, ce mai... Să beau puţină apă. Şi asistentele astea sunt nişte aiurite. Se-ncurcă una pe-alta. Negreşit, una trebuie să plece. Dar care? Căci una e în prag de pensie şi nu se face s-o concediez, deşi aş putea s-o fac, am acest drept, iar pe cea tânără abia am angajat-o. Şi pe deasupra ea este cea care mă mai ajută cu introducerea datelor în computer. Ce nesocotinţă! Toţi făceau disponibilizări pe capete, eu angajare... Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit, m-aş fi descurcat eu cumva, dar boala nu alege... Aş fi făcut cursurile de operator introducere-validare date şi n-aş mai fi stat la mâna nimănui, pe când aşa, taci şi-nghite... Poftim, trecu ziua, sunt obosită peste măsură şi m-alesei cu o ciocolată şi un pachet de cafea. Noroc cu neprogramaţii până la urmă... Unii dintre ei se mai simt şi aduc câte o mică atenţie. Pe criza asta nici nu e de mirare că oamenii se limitează la strictul necesar. Am bolnavi înregistraţi pe care nu ştiu dacă i-am văzut de două-trei ori. Chiar că sunt praf... Grea zi... Abia aştept să ajung acasă şi să mă întind. A, nu, nu se poate, alt neprogramat... Ce să fac!? Am de ales? N-am! Îl cunosc, mă cunoaşte, doar eu cunosc pe toată lumea... Oare!? Îl primesc cu un rictus în locul doritului zâmbet pentru că dacă nu fac acest efort, se poate oricând transfera la alt medic şi încă foarte uşor. Dar, oricum, trebuie să le avertizez eu pe asistente. Dacă mai vine cineva, să-l programeze în altă zi. Puah...

3. Punctul de vedere al farmacistului (La calendele... greceşti) Poftim! Altul cu compensare 100%. O să mai văd eu bani de la Casă la Paştele cailor. L-am aranjat! Iam strecurat şi o melatonină. Bravos! Alt bolnav închipuit. Dacă i-aş spune că toate cele trei medicamente de pe reţeta lui sunt nişte sulfamide!?... Da’ nu! Trebuie să respectăm clientul că dacă e mulţumit, mai intră şi mâine în farmacie, iar de nu, fluierăm a pagubă. Luuuung şi bine... Baiu-i că sunt mai toate compensate. Din punctul meu de vedere. Dacă i-aş spune că există înlocuitoare, care se pot da cu compensare 100%, ar însemna să-mi fur singur căciula... Dacă ar fi toate reţetele aşa, puşchea pe limbă! Asta ce-o mai fi!? I-a recomandat-o o vecină a cărei soacră bla, bla... Ce bine că mai există şi soacre!? Poame acre, dar fac toţi banii. Pun pariu că dacă ar veni una în locul meu, ar face vânzare în draci pe când noi, farmaciştii, ştiţi, nu ne permite deontologia profesională. Mama ei de deonto... N-am decât să mă fac că merg să caut în depozit şi să-mi întreb colega despre ce să fie vorba. Auzi, Supradin!? Dar dacă şi aici scrie Supradin, eu sunt mecanic de locomotivă!? A, şi mai e ceva,

cercetătorii britanici ar fi descoperit că e bun şi pentru... Ăştia îşi cam bagă nasul peste tot! Mă întreb însă cine s-o ascunde oare în spatele acestui paravan, căci un lucru e clar ca lumina zilei: Asta e reclamă mascată. Doar ştiţi că cea la vedere costă al dracului. Deci cercetătorii ăştia ştiu cam multe, dar pe mine nu mă deranjează, dimpotrivă! Ce face Internetul, dom’le!? Uite, aşa dăm înainte! Progresăm... Oricum, trebuie să recunosc că datorită eminenţelor lor ne-au crescut vânzările la produse pe care altădată mai să le-aruncăm pentru că le expira termenul. Deci trăiască CB! Sigur sunt din sistem, dar cum de n-am aflat, dar câte nu sunt şi nu se află! Până ne dumirim noi, adio, neică, şi-un praz verde! Prinde orbu’, scoate-i ochii!... Asta ce mai e? I-a recomandat-o mama. Nu se mai fabrică. Era prea ieftin, şi românesc pe deasupra. Auzi, Ulcerotrat!? Şi uitasem de el! Acum câteva zile mi-a cerut o doamnă Hipermanganat. Zicea că îi trebuie să dea la pui, le pune în apă şi nu se mai îmbolnăvesc. Pe ce lume trăiesc ăştia? Du-te tantili la veterinar! Ei... Negreşit, trebuie să văd cu ce îl pot înlocui. Cu siguranţă, un produs scump şi străin, pentru că noi, românii, până să ne dumirim cu ce se mănâncă soiul ăsta de capitalism în care bântuim, mai punem de-o revoluţie!.. Nu, cum ajung acasă, intru pe net şi mă documentez. Ia’ să notez eu ca să ţin minte. Aşa... Sigur, vestiţii CB au mai făcut vreo descoperire şi, precum se vede, sunt la curent damele din lumea bună cu noutăţile. Noi ne trecem ziua la scârbici... Alt caz atipic. Auzi, albastru de metil!? Spun şi eu că am avut, dar ştiu bine că acum se foloseşte la produsele naturiste şi se vinde pe bani grei. Păi chiar aşa, nu e totuna să vinzi o sticluţă de albastru de metil la 3 lei şi un Uricol, de exemplu, la 6 lei pliculeţul, două pe zi, om te-ai făcut! Pui de-o cistită, te pârleşti zdravăn dacă nu te informezi. Ce am constatat eu este că omul, cu cât ştie mai multe, cu atât este mai confuz, ca să nu zic mai prost. Având atâtea opţiuni, deja nu mai ştie care e adevăratul leac până la urmă, ba chiar se îndoieşte că ar exista vreunul. Şi are perfectă dreptate. Altă reţetă. Ia să încerc ceva! Nu ţine, vrea musai genericul românesc pentru că e mai ieftin. Cele româneşti or fi ele ieftine, dar sunt şi, mă-nţelegeţi, mai puţin bune, ca să nu zic proaste. De multe ori poate fi şi viceversa, dar... gura cusută! Nu m-oi apuca acuma să bat toba-n târg!? V-am spus, deontologia ne obligă... Aşa că ciocu’ mic! Adevărat e că lumea-i tot mai săracă şi se tratează ieftin şi prost. Încearcă dar’ să-i explici şi îţi sare în cap că nu-ţi urmăreşti decât interesul. Să-ţi vinzi marfa! Şi ce e rău în asta la urma urmei!? Nu sunt eu comerciant? Şi farmacist? Şi. Păi ce-are a

3 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

face!? O tot ţineţi cu deo... La fier vechi! Pa! Altă făină macină acum la moară. Banu’ să iasă! Hopa, Omega 3! Şi Centrum. Deşteaptă femeie! Şi ţeapănă! Se vede că trăieşte pe picior mare. Poftim? Ce vrea? M-am dezumflat! Câte 10 tablete din fiecare. Vine şi mâne. Auzi, dracu’ o crede, nici atât! Să vină, cine-o ţine, farmacia nu se mută din loc. Dacă nu s-o duce la alta... Că ne omoară concurenţa. Farmacii la fiecare colţ stradă. Şi bănci, da! Concluzia!? Suntem bogaţi (sic!) şi bolnavi! No comments!... Cumpără şi omul ce-i dă mâna şi-l ţine punga. Mia venit o idee. Îi sugerez că avem Norfloxacin şi Uricol pentru problemele renale, dar fără succes. Ori nu are probleme, ori nu are bani, din două una. O lămuresc că Uricolul e praf şi se dizolvă în apă foarte uşor şi în cele din urmă cumpără o cutie. Drept că e cam scumpicică, dar astea sunt preţurile. Economie de piaţă am vrut, piaţă liberă!? Ne-au ieşit pe nas!? Asta e! Unde nu e cap, vai de picioare. Am păcălit-o şi pe-asta. Doamne iartă-mă! Mi-am vândut sufletul diavolului, dar în ritmul ăsta se-alege prafu’. Ne-a trebuit capitalism!? Să ne spălăm cu el pe cap acuma. Drept e că leşia pute, şamponu’ e... parfumat! Alt client. Pansament. Vrea tifon, pur şi simplu, dar nu se mai fabrică decât pansamente sterile, mai scumpe, e drept. Costă manopera, ambalarea... Lam lucrat şi pe ăsta! Sinceră să fiu, aş prefera să am numai clienţi bărbaţi. Nu au răbdare să se informeze, nu pun întrebări. Sunt mereu grăbiţi şi, lucrul cel mai important, nu se îndoiesc de ceea ce le spui, servesc ceea ce le oferi instant, pentru că fiind fuduli, nu se uită la ban. Parcă îi şi văd cum li se înroşesc mărgelele ca la curcan când se împăunează cu banii din portofel. Suta? Mia? La ei nu importă! Cine sunt ei în faţa lor, dar mai ales în faţa unei femei!? Ei... Să tot am asemenea clienţi! Femeile sunt mai circumspecte, te agasează cu întrebări şi de multe ori nici nu cumpără, te vlăguiesc de energie ca, în final, să rămână pe data viitoare, care poate fi foarte bine la... calendele greceşti.

4. Punctul de vedere al medicului specialist - Policlinică (Iar se strânseră ciopor...) Iar se strânseră ciopor la uşa mea! Ce dracu’ or căta pe capu’ meu cu noaptea-n cap, nu ştiu!? Bolnavi închipuiţi... Auzi la el!? I-a căzut o cărămidă-n cap. Mie câte nu-mi cad şi nu mă mai jeluiesc nimănui. Şi apoi cui m-aş confesa!? Medicului X care este un beţiv, lui Yun afemeiat!? Da’ chiar, ce-are una cu alta!? Păi da, are! Că la o adică îţi face o favoare, pe care trebuie să i-o întorci cumva. O sticlă de ceva, mai merge, dar 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cu afemeiatul, poveste grea! Şi chiar nu e niciunul curat. Cât despre femei, fă-le o confesiune şi te ştientreg spitalul, da’ ce zic eu!? tot târgul... În câteva zile eşti garantat pe prima pagină a unui cotidian de scandal. Ieşi din anonimat! Doar se poartă, nu!? Om te-ai făcut, ce mai... Altă bolnavă-nchipuită! Ce are lumea asta, dom’le!? Auzi ce o îngrijorează! Lipsa de calciu la 50 de ani trecuţi, spasmofilie, draci, laci... Păi, dacă ştii diagnosticul, cucoană, ce mai cauţi la mine!? Să se verifice, zice, n-a fost niciodată la Endo. Bine că n-ai fost, tanti, arrividerci! Ţi se face greaţă, nu alta! Să ia şi Vitamina D sau numai Calciu!? Îi recomand să le ia pe amândouă, doar e iarnă. În sfârşit, a ieşit. Nu, asta e o generaţie bolnavă. Vrea musai pilule! Nu poate trăi fără. Dimineaţa, la prânz, seara. Şi culmea, se plânge de intoxicarea cu conservanţii din alimente. Şi face cure de detoxifiere. Periodice. Supune organismul frustrărilor de tot felul şi apoi ajunge tot pe mâna noastră ca să le corectăm aiurelile. Altă ipohondră. Cu o ciocolată. Să şi-o bage-n... pardon de expresie. Auzi, eu şi ciocolata!? Nu-i deajuns că sunt cât uşa!? A, deci e vorba de referat, de ce nu spui aşa, drăguţă!? Ei, hei, ca să-ţi faci dosar de pensionare, trebuie să cotizezi, nu jucărie! Îi arăt ce acte trebuie să aducă, îi dau de înţeles că e de lucru bla, bla... O ameţesc bine şi o invit să iasă ca so aştepte, chipurile, pe asistentă. Sta-i-ar cafeaua-n gât şi ăsteia că e plecată de mai bine de-o oră. Mai aştept puţin şi dacă nu vine îi dau un beep. Dăm noi milităria jos din pod, aşa nu mai merge! Şi, colac peste pupăză, azi nu am decât patru programaţi la cabinetul privat. Dau buzna toţi aici că se fac consultaţii moca pe nervii mei. Chiar că mă scot din sărite. Parcă se vorbiră toţi ipohondrii să mă atace azi. Dacă mai intră unul, îl trimit la psihiatrie. Mai face zece metri şi-şi rezolvă şi fandacsia. Alt împricinat. Dacă nici ăsta nu cotizează serios, îl dau pe uşă afară. Găsesc eu un pretext. Ştiu ăştia cât costă o consultaţie? Da’ pe bune, nu foaie verde, ce-i aici! Nu, zău, ştiu ei că eu pierd timpul pentru un salariu de mizerie, pe când şeful ăl mare se află în Dubai!? Deh, una e să lucrezi în spital ca şef de secţie, unde omul-ajuns pe muchie de cuţit - dă şi cămaşa de pe el numai să se facă bine, da’ aici, praful de pe tobă. Nu, e musai să fac ceva ca să ajung pe secţie. În policlinică vin toţi ţăranii, toţi handicapaţii, plebea ce-şi strânge banu-n batistă cu nouă’j’nouă de noduri. Trebuie s-o sun pe asistentă, ce serviciu face asta!? Păi, da, cum să răspundă, e la cafea cu ştiu eu cine. Pateul a fost doar un pretext. În sfârşit, vine. O, ce amabilă, mi-a adus şi mie unul, rece, e drept, dar gestul contează. Două!? Ei, asta îşi

bate joc de mine!? Îmi face în ciudă sau chiar nu vede că dau osânzele pe dinafară!? Ce ironie a sorţii!? Să lucrezi la Endocrinologie şi tocmai tu să suferi de disfuncţie tiroidiană!? Asta e culmea! Mă înştiinţează că nu mai este decât un pacient la uşă, îi spun despre ce este vorba şi dau jos halatul căci vreau să plec mai devreme ca să merg la masă, findcă am timp berechet. Cu numai patru programări, se duce de râpă şandramaua. Dar mă întreabă cineva!? Fiecare pe cont propriu. Cine-am fost şi ceam ajuns!? Ce-am avut şi ce-am pierdut...

5. Punctul de vedere al medicului-UPU (Când e vorba de ţuiculiţă, grea poveste...) Alt îmbuibat... Aşa, fraţilor, băgaţi în voi şi-apoi veniţi pe capu’ nostru! Altă ţigară aruncată aiurea... Măcar de-ar fi mai ieftine! Mai pică şi-aci, da’ nu fac faţă. Bani aruncaţi! Are dreptate mama! Nu, aşa nu ajung nicăieri. Cu siguranţă, nu va trece mult şi în ritmul ăsta, voi îngroşa şi eu rândul şomerilor. Ce lume, dom’le! Negreşit trebuie să fac ceva!... Aşa nu mai merge. Dacă nu reuşesc să ajung cumva pe secţie din cauza mumiilor, care s-au momit la şpagă şi ţin cu dinţii de scaune, trebuie să plec afară! În ritmul ăsta, cu slariul la limita subzistenţei şi cu ore suplimentare neplătite sau plătite simbolic, se alege praful! Să ştii că are dreptate nevastă-mea! Mama este o egoistă. Aşa a fost dintotdeauna. Ne-a ţinut sup poalele ei, precum o cloşcă şi nu ne-a lăsat să ne luăm zborul. Dacă mă lăsa să plec imediat după absolvire, azi aş fi avut şi apartament, şi maşină, şi motocicletă... Ce-are a face motocicleta? Păi are, că un hobby am şi eu... Prietenul meu Adi are două apartamente... A riscat atunci, numai cine riscă şi câştigă, nu!? Sunt un ratat, ce mai... Nu am avut curajul lui şi nici al altor colegi... Şi tot din cauza maică-mii, care acum se împiedică de mine. Parc-o aud: „Poţi tu!? Nu poţi!” În loc să mă încurajeze şi sămi dea energie, curaj, îmi frânge aripile. Odată şi odată trebuie să-i spun că şi grija asta exagerată este tot o formă de abuz, dar explică-i asta mamei. Nu, dacă trăia tata, Dumnezeu să-l ierte, alta ar fi fost viaţa mea. Hait! Crapă urgenţa! Să crăpe... Cine-i pune să bage-n ei ca sparţii!? Auzi, ce viaţă de câine! Să lucrezi de Crăciun... Păi este drept!? Nu este! Dar asta e România. Nu cotizezi, nu primeşti. Nu dai, nu ai. Uite şi la ăsta, ce paloare, bate în verde. Sigur are hepatită cronică, dacă nu chiar ciroză. Să-i iau sânge. Aşa să faceţi, mă! Să veniţi la spital numai când daţi ochii peste cap! Ce v-ar costa să vă faceţi din când în când analizele ca să vedeţi cum staţi!? Nu... Daţi înainte cu berica, micul, sarmaua, nu vă stă mintea la prevenţie, la profilaxie... Chiar, ce-o fi aia!? Cu ce se mănâncă? Parcă-l aud pe Ion, pe Gheo... Şi

apoi, la o adică, noi ăştia de la urgenţă ne-am pierde obiectul muncii. E cu dus-întors treaba. O s-o mai analizez... Nu, ba chiar e o plăcere să veniţi pe capu’ meu toţi odată, mai cu un fursec, cu un ou roşu.. Ei... Dar nu, până la Paşti, am întins-o! Să se facă nevastă-mea luntre şi punte! La o adică, o iau şi pe ea. Cum încotro!? Italia, Spania, Franţa. Văd eu, unde au biletul mai ieftin. Ce vă miră!? Ce spuneam, ia te uită analize. Păi cum de mai este în viaţă, frăţioare, omu’ ăsta!? Hepatită alcoolică! L-am citit din prima, după ochii galbeni. Un medic adevărat cunoaşte bolnavul după semnele clinice, nu are nevoie de analizele lu’ peşte... Să-i spun că nu are voie să mai bea, să mai fumze sau să nu mai mănânce grăsimi, prăjeli!?... Aş bate apa-piuă. De ăştia nu se prinde nimic, cum nu se prinde apa de gâscă... Mi-aş răci gura de pomană. Oricum, va face tot ceea ce ştie. Tutunul îl mai lasă unii, dar când e vorba de ţuiculiţă, grea poveste. Unii bagă la cap şi respectă interdicţile, dar de cele mai multe ori este târziu. Mult prea târziu... Dar cu ce-mi bat eu capu’!? Ei!?... Mai am puţin şi ies din tură şi, poftim, mă alesei doar cu două foi... Nu, gata, m-am hotărât! Deseară îi spun nevestii că plec în Occident, văd eu, chiar şi la Londra dacă e cazul, tot ştiu limba... Aoleu, dar cum să fac să nu audă mama!? Cred că nu-i spun nici nevestii, asta bate toba-n târg de până de-a fi să plec, află mama şi iar îmi pune piedici... Dar cum să fac!? Evrika! Am găsit! Îmi rezerv bilete şi îi spun nevestii cu o seară înainte de-a pleca. O să-mi aprind paie-n cap, da’ aşa nu mai merge. Fac eu cumva, închipuiesc de-o cină romantică cu trandafiri, lumânărele, şampanie, pizza, muzică. Mă şi ce deştept eram!...Abia acuma descopăr. În timp ce dansăm, îi şoptesc la ureche la ce m-am gândit, mă prefac că-i cer părerea şi dacă face nazuri, îi spun că o voi chema şi pe ea de îndată ce voi avea bani. Şi când va auzi de bani, se va înmuia sigur, mai de la sampanie, mai de la emoţii. Va lua foc, desigur, dar o voi stinge cu sampanie, multă şampanie. Chiar, o să trec pe la frate-meu să iau două sticle de şampanie de fructe, slăbiciunea muierilor (sic!)... Iar mama va afla abia după ce am plecat. Se va bucura atunci când vom cumpăra apartamentul în care stăm cu chirie şi când ne vom lua şi maşina mult-visată. Îmi voi lua şi o motocicletă... Hait! Şefu’! Ce caută la ora asta aici? L-a găsit zelul, de inspecţia lui îmi arde mie acuma!? Ţine de scaun cu dinţii. Simte că i se clatină. Nu se poate, cred că i-a ciripit lui careva că Ştefănescu îi poartă sâmbetele! N-am decât să mă înclin, să-l salut... Mânca-te-ar buba neagră!

4 1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Pisica Ştefan

Ne vindem De dimineață și în orice moment ne vindem. Ne vindem ca prieteni și dușmani, copii și parinți, angajați și manageri, șoferi și pietoni. Ne vindem triști, veseli, mâhniți, bucuroși, fericiți. Ne vindem oricum și oricât! Exagerat sau firesc. Sunt părţi ale unor roluri pe care așteptam să le jucăm. Ni le asumăm cât putem. Ne punem haine, asortăm accesorii și atitudini, agățăm expresii faciale și mergem. Dichisim, dacă trebuie și umbra, nu e după ea. Credem că avem controlul și ziua socială poate să înceapă. Unii își pun armuri grele, alții strălucitoare și toți cu emblemele la vedere. Ar fi bine să cunoști puțină heraldică, altfel ești pierdut. Avem cavaleri cu gesturi largi și galante îndreptate spre doamne, avem eroi drepți și curajoși, cu pieptul bombat în față, avem temerari, circari, farsori și câți alții. E clar, ne vindem. La preț de matineu sau ofertă specială, chilipir sau investiție serioasă. Și fără străduință nu iese nici de o cafea. Alții sunt mai neglijenți, se vând cum pot și nu îi interesează să obțină un preț bun. Nu vor să poată mai mult și lasă în voia sorții cum se vând. Dacă am fi pictori am colora aparențe, imagini. Dacă am fi regizori am alege decorurile și luminile potrivite. Dacă am fi muzicieni am potrivi cele mai distinse sunete. Chestii complicate, oameni bănuitori. Facem un târg cu iz de reciprocitate. Mă vând ca tu să mă cumperi și tu mă cumperi ca la rândul tău să te vinzi mie. Amândoi știm cum merge această târguială și în dorința de a reuși în a ne vinde acceptăm să ne cumpărăm reciproc. În esență vindem ce nu avem, ce închipuim, vindem aparențe. Așa facem de ceva timp încoace. Nu că am vrea neaparat, ci că mai toată lumea se comportă în acest sens și noi am rămâne în offside dacă am fi normali. Am găsit patentul. Punem câte puțin din toate, punem imaginație, încredere în sine, joc de scenă sau de glezne și multe altele. Cu cât punem din mai multe, cu atât suntem mai grozavi. Uneori nimerim măsurile, alteori nu și avem rezultate pe măsură. Acum că am aflat, închid taraba! Nu mai vând nimic! Până data viitoare! Oare?

Dreptul de a uita și de a fi uitat Uităm și suntem uitați într-un veșnic proces ireversebil. Uităm oameni, evenimente, lucruri, de obicei tot ce nu ne interesează. 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Uitarea este o chestie personală. E o stare afectivă care ne aparține, influențată de subiectivismul persoanei. Un sistem de valori și credințe, convingerile și educația noastră influențează hotărâtor uitarea. Ce e în afara lor nu ne interesează și nu merită să facem efortul de a memora. Pare a fi o ușurare. Uitarea concentrează rolul de sanitar al memoriei, salvând-o de supraîncărcare nefolositoare. Uităm să nu mai cărăm tot ce am văzut și am auzit, am gândit și am spus. Să nu ne mai străpungă ghimpii strânși în ciliciul amintirilor. Uitarea are o greutate și o intensitate specifică. Uneori la sfarșitul zilei uităm cum am început-o, dar nu și gustul cafelei pe care îl vom recunoaște în toate celelalte dimineți. Nu ne amintim prima carte citită, însă ne amintim mirosul foilor învechite pe care îl vom regăsi în cărțile ulterior cumpărate. Așa merg lucrurile, cam ciudat. Plăcerea este determinantă. Întotdeauna ne vom aminti de plăcere și implicit de lucrul care este atașat de această stare afectivă. Uităm restul, în lipsa plăcerii orice lucru nu este interesant. Și dacă restul suntem noi? Înseamnă că nu ne-am făcut plăcuți, nu am stârnit în niciun fel vreo curiozitate. Putem fi uitați, așa e mersul. Din moment ce nici noi nu ne-am prea străduit, e un compromis rezonabil. Totul se schimbă când vrem noi să fim uitați. Adoptăm o poziție activă. Cerem oamenilor din jur să ne uite, ne despărțim sau rupem relații, ne ștergem numele din registre sau chiar ni-l schimbăm. Per total, vrem să ne detașăm de oameni și lucruri. Nu mai vrem să stăm în loc, nu mai avem legătura cu acei oameni, nu mai aparținem unui loc anume. Ceva ne ține pe loc, avem o ghiulea legată de picior și trebuie să scăpăm. Și uitarea este o soluție. În mediu înconjurător uitarea delimitează imaginar ce am fost de ce suntem. E o decizie radicală și singura în unele situații. Noi uităm de omul care am fost ieri și cei din jurul nostru uită de omul care am fost azi sau chiar de omul care am fost întotdeauna. E forma unei scuze nerostite față de noi înșine și semenii noștrii. Vrem să fim uitați pentru ca timpul să aibă răgazul de a vindeca, de a obloji pe acolo pe unde am trecut. E forma unei iertări pe care o acordăm celor ce merită uitați și nimic mai mult. E forma unei mulțumiri că universul nu s-a prăvălit pe noi. E forma unei smerenii pe care o căutăm să o atingem. E forma unei salvări care ne ține de la prăbușire. Uitarea e și o inexplicabilă fericire. Uităm lucruri urâte, întâmplări nefaste, oameni care ne-au rănit ca într-un galop spre fericire. E perseverenţa femeia de serviciu care șterge cu mopul în urma noastră. Uităm multe și mergem mai departe. În locul amintirilor uitate punem speranță.

taif asuri... 43- 46

Ioan Romeo Roşiianu

Despre o carte în care este torturată limba română sau despre lupta unui poet cu gramatica Vasile Dan Marchiş - Zodii de rezervă, editura Amanda Edit, Bucureşti, 2015 De parcă ar fi luat exemplu de la mai nordica poetă Doina Petrulescu Anton, care-a ţinut parcă morţiş să ne arate cât de lată e strada limbii române şi ce greu e cu semnele de punctuaţie chiar şi într-o carte pentru copii, carte apărută – culmea! - la editura unor absolvenţi de filologie („Hei, copii, vă salut din Euforia!”, Editura LIMES, Cluj – Napoca, 2013), codreanul Vasile Dan Marchiş vine să ne demonstreze încă o dată cât de grea este gramatica limbii române chiar şi pentru „creatorii de limbă”. El face asta în volumul „Zodii de rezervă”, apărut în 2015 la Editura Amanda Edit din Bucureşti o carte care, deşi are foarte multe „moaşe” trecute pe paginile de gardă abundă de greşeli de ortografie şi punctuaţie, făcând lectura astfel imposibilă, determinându-te să renunţi încă de la început din cauza acestui afront. Faptul că e trecut ca şi redactor de carte poetul Ioan Dragoş îţi dă întâi încredere şi îndemn la lectură, însă cu fiece pagină dată realizezi că e trecut pe paginile de gardă numai ca să fie şi să dea cumva autoritate şi greutate cuvintelor adunate-ntre coperţi. Ioan Dragoş, care este şi secretarul general al Consiliului Judeţean Maramureş ştie că o virgulă prost pusă poate schimba sensul unei propoziţii şi fraze întregi nu putea lăsa să treacă de el şi gira o astfel de lucrare. Nu şi-ar fi alăturat numele de cel al autorului acestei cărţi până ce aceasta nu ar fi fost măcar corect scrisă, până nu ar fi fost salvată gramatica limbii române. De altfel, SINGURUL text corect scris din acest punct de vedere este „Prefaţa” semnată de Daniel Marian, însă această prefaţă este mult prea generoasă pentru o asemenea lucrare, dovedind astfel o anumită superficialitate, făcându-ne să

luăm în calcul izul comercial, fapt deloc străin lui Vasile Dan Marchiş, om care merită salutat pentru faptul că din leafa lui de paznic de noapte îşi editează cărţile. De altfel, într-o postare la fel de incorect scrisă pe Facebook – şi unde se scuza că a scris greşit pentru că e la serviciu, pe noapte şi că nu are ochelari de vedere încă – autorul acesta ne-a convins că, de fapt, e agramat, motiv pentru care iam şi recomandat să se întoarcă la şcoala generală şi să buchisească manualul de gramatică, doar – doar o pricepe şi el, măcar la bătrâneţile deloc cuminţi că nu poţi scoate-n spaţiul public o lucrare de acest tip, una în care limba română e hăcuită rău de tot. Situaţia devine aproape hilară, de tot râsuplânsu dacă vreţi, dacă luăm în calcul faptul că acest om - despre care un hâtru a zis că ar fi „cel mai bun paznic dintre poeţii Maramureşului şi cel mai bun poet dintre paznici” – se împopoţănează cu statutul de fondator al unei revistuţe care apare într-un format B5, cât un caiet vocabular de altă dată, „Izvoare codrene”. Tot cu grave greşeli gramaticale şi tot făcând să curgă sânge din limba română a şi anunţat recent că a apărut un nou număr al acestei publicaţii. Redau cu fidelitate anunţul făcut de acest ipochimen - nu te-am înjurat domnule Dan Vasile Marchiş! – ca să puteţi încropi şi dumneavoastră portretul robot al celui care, ca-n jargon, dovedeşte că are mare boală pe limba română: „În această săptămână a ieșit de sub tipar numărul dublu 1314 al revistei „Izvoare codrene”, publicație de cultură, literatură artă, etnologie, religie, istorie și cu substrat tradițional, prima și singura publicație de acest fel din „Țara Codrului”. În spațiul celor 116 pag. a recentei publicații semnează texte: Milian Oros, Lucian Perța, Ioan Dragoș, Radu Botis, Carmena Baintan, Dragomir Ignat, Ioan Călăuz, Dragos Gelu, Emil Domuța, Oanca Aurelia, Viorel Pop, Luisa Neruţ, Mihai Ghiț, Vasile Dan Marchiș, Vasile Bele, Traian Rus, Toma G. Rocneanu, Ioan Meteș Morar Chelințanu, Mereucz Dorina Mariana, I. M. Lazăr. Semnalăm că acest număr a apărut cu sprijinul domnilor: Ioan Stegeran, primar al comunei Fărcașa și Ioan Călăuz, primar al comunei Băsești Vasile Dan codrene”.

Marchiș,

fondator

„Izvoare

Eu şi acum mă minunez cum el scrie cu

4 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

minuscule asta - „Izvoare codrene”, publicație de cultură, literatură artă, etnologie, religie, istorie și cu substrat tradițional” – câtă vreme toate sunt substantive proprii pe coperta revistei.

publică fără voia acestuia el e cel ce îi face un pustiu de bine autorului.

Şi, într-o altă ordine de idei, nu ştiu ce e ăla „substrat tradiţional”, dacă tot zice că revista lui e (şi) de... orice.

Senzaţia de amatorism din volumul supus atenţiei noastre acum e acutizată şi de cele cinci citate de aşa-zise „referinţe critice” de la final, pasaje care în loc să ne sublinieze şi să ne evidenţieze cumva personalitatea acestui obscur autor făcător şi de fiţuici literare de prin Maramureş ne determină să punem punct excursiei prin lumea lui.

Preopinentul a vrut să scrie, probabil, ETNOGRAFIE, dar a scris ETNOLOGIE, fără a cunoaşte, însă, sensul cuvântului. Ocazie cu care-i spunem acum ce înseamnă ETNOLOGIE, conform Wikipedia, ca să nu zică omul că avem ceva cu el şi-l facem incult: „Etnologie este un termen care provine din: cuvântul grec ethnos (grup uman cu trăsături comune, tagmă, societate de indivizi asemănători), tradus în epoca modernă drept etnie, grup lingvistic sau rasial, comunitate, popor, națiune Etnologia a primit astfel două accepțiuni: (1) studiu al etniilor sau grupurilor/comunităților etnice, diferite de etnia (și cultura națională a) cercetătorului; (2) studiu al propriei etnii naționale, al obiceiurilor și folclorului național, considerat a fi exprimat de grupuri sociale „privilegiate” (precum țăranii), care moștenesc trăsături culturale arhaice și astfel descriu forme culturale „autentice”. Credeţi-mă, nu e deloc vorba de aşa ceva în ce adună-ntre coperţile fiţuicii lui acest diletant! Ca să nu mai zic şi de faptul că se cam bate singur în cap cu „substratul tradiţional”, pe care nu ştiu de ce-l mai ascunde omul nostru dacă tot îl are şi de ce nu-l lasă la vedere, că şi aşa hârtia suportă absolut orice. Şi dacă tot am ajuns la ce editează şi cum paznicul nostru, miroase rău a penal faptul că poetul primar Ioan Călăuz din comuna Băseşti, Maramureş şi finanţează acest act de amatorism total, dar şi apare ca fiind redactor şef al ei.

Dar, asta e cu totul altă problemă, nu face obiectul atenţiei noastre acum.

De altfel, individul nu ştie nici măcar să îşi scrie corect numele, câtă vreme în partea superioară a fiecărei pagini apare drept „Vasile dan Marchiş” în loc de „Vasile Dan Marchiş”, de parcă ar fi vorba de doi autori distincţi, câtă vreme unul n-ar putea fi identificat în baza de date a Poliţiei. Demersul editorului albanez este scuzabil oarecum, necunoaşterea bună a limbii române nepermiţându-i să salveze însă şi demersul comercial al scriitorului codrean. Aşa aflăm, spre exemplu că Vasile al nostru are „copertină” - ca la berărie! - în loc de „copertă”, „recensent” şi te mai miri ce. Oricum, la corectură apare Patricia Lidia, ca lector Adriana Tabacu şi redactor, după cum am zis, Ioan Dragoş. Altfel spus, conform acestor nume apărute pe pagina de gardă, mai că eşti tentat să spui că putem vorbi de o treabă cu adevărat serioasă. Tot serios cică vrea să scrie despre el, lăudându-şi cumva marfa editată, Baki Ymeri: „Vasile Dan Marchiş este un poet real şi original”. Corect, întăresc eu! Da, Vasile al nostru e cât se poate de real, la fel cum este de real şi faptul că omul trebuie să se întoarcă repede pe băncile şcolii.

O revistuţă apărută-n tiraje conspirative, în condiţii grafice abia la ultimele apariţii uşor îmbunătăţite, în marea majoritate a cazurilor cu texte preluate de pe te miri unde, fără aprobarea semnatarilor, cum a făcut şi cu mine de altfel, de repetate ori, până i-am interzis individului să mai continuie.

Dintr-un pasaj decupat cu siguranţă din vreun ziar - dar poetul nu ştie cum se fac referinţele critice cu adevărat şi ce înseamnă biblioteconomia - dintr-un citat semnat de Anca Goja aflăm că Betty Kirchmaier Donca a zis: „Mesajul este transmis prin sintagme bine gândite, poetul caută să aprofundeze ideea pe care o coace în minte, dând poeziei unele figuri de stil”.

Omul nostru nu are simţul ridicolului de altfel, nu ştie ce e drept patrimonial şi drept testimonial de autor, e convins că dacă ia un text al cuiva şi-l

Am redat cu exactitate citatul şi sunt de acord că Vasile le coace în minte, dar şi că el a pus - tot în mintea lui, după mintea şi asemănarea lui mai

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

bine zis - gând rău limbii române, ca prea insistă. Aşa luăm act că el e capabil chiar să facă „unele figuri de stil”, după ce le coace bine în mintea sa. Urmând exemplul cu citatul din Anca Goja, care o citează pe traducătoarea Betty Kirchmaier Donca, suntem îndemnaţi să citim - tot la „referinţe critice”! - din Gelu Dragoş, cel cu care „a condus” revista lor ani buni, Gelu Dragoş care ar fi scris, dar nu ştim unde, aşa ca trebuie să-l credem pe cuvânt pe Vasile: „Pe marginea poemelor prezentate a vorbit printre alţii poetul Ioan Dragoş care a afirmat că poezia are sintagme reuşite, dezbate teme apropiate de socialul economic, religios şi de asemenea de universul structural”. Iar am citat cu exactitate! Mamăăăăă, ce aveţi oameni buni cu Ioan Dragoş, fratele mai mare al lui Gelu? V-aţi pus voi în minte să-l scoateţi şi pe el agramat? Tot fără să ni se spună de unde provin citatele mai sunt date cuvinte din ce ar fi scris Dragomir Ignat şi Ion Bogdan despre Vasile, însă ce a scris Ion Bogdan e chiar drăguţ: „Vasile Dan Marchiş pleacă de la o idee şi (... ) ne surprinde cu unele rezolvări. Fără prea multe zorzoane, cu simplitate dar nu cu simplism, el reuşeşte să facă una sau mai multe metafore la fiecare poem”.

măcelul îl face el limbii române şi oricât ar da vina pe limbile străine, lui îi este străină propria limbă. Nu-l mai întrebăm de ce într-o strofă începe orice vers cu majuscule, iar în cealaltă strofă nu! În poemul fără titlu de la pagina 36 Vasile se arată frământat în continuare de soarta gramaticii, deoarece în subconştientul lui a încolţit realitatea: „Ce putem face legat de/ aceste elemente gramaticale afectate? /Memorii,bocete?/ Prin aspectele menţionate,/ limba noastră va părea istorie...!”. Am redat iar cu exactitate! Premonitoriu, de altfel, chiar în poemul „Încercarea cea mai grea”, poemul de debut al cărţii sale Vasile scrie: „Toate cuvintele ard!/ Cum să mai scriu astfel...?/ Văd gramatica destinului/ ca pe un foc cu ardere completă”. Mda, aşa este, noi îţi propunem să iei o pauză şi ca să scapi de aceste spaime şi întrebări, du-te un pic şi redeschide cartea de gramatică! Spunem asta că dacă volumul semnat de Doina Petrulescu Anton („Hei, copii, vă salut din Euforia!”, Editura LIMES, Cluj – Napoca, 2013) este salvat de grafica de excepţie şi de desenele Teodorei Godgea, fiica renumitului scriitor Vasile Gogea, ei bine, Vasile dragă, cartea ta n-o mai salvează nimeni şi nimic! Ai facut din ea un adevărat exemplu de... aşa

Iar am redat!

nu!

Of, oameni buni!

Dar, ca să ne fie cu adevărat clar şi să ne intre bine în minte cam în ce constă relaţia lui cu gramatica din propoziţiune, în poemul „Meditaţie extremă III” - iar ne întrebăm de ce la unele pune enumerarea-n paranteză şi la altele nu - poetul nostru zice: „Pe când fie că scriam sau citeam/ ca şi cum eu aş fi fost/ supraveghetorul gramaticii/ (cu toate astea/ nu ajung cuvintele pentru a defini concret/ partea tăcută a lumii)”.

Înţeleg că trebuie să îl felicităm pe poetul chiorean şi uşor chior - că de aia a zis că scrie greşit, că nu are încă ochelari de vedere, cum am arătat mai sus - pentru că reuşeşte, vorba lui Ion Bogdan „una sau mai multe metafore în poem”. O facem şi-i spunem bravas, Vasile, bravas! Şi dacă tooot am vorbit de bătăile de cap pe care i le dă gramatica poetului Vasile Dan Marchiş avem în carte dovada că el a copt-o în capul lui: „Gramatica e plină de nevoi/Gramatica nu-i poveste/Între limba română şi unele limbi străine/e război/Ici cuvinte materne nimicite/Mai încolo cuvinte străine ranite... //Pe lângă miile de elemente gramaticale rănite/şi cu un pluton de silabe amputate/complementele şi verbele rămase/pe lista de rezervă/nu capătă nici un statut” spune el în poemul „Încercarea cea mai grea (III)”.

Măi dragă, Vasile! Om bun, da, se vede de la o poştă faptul că eşti paznic. Dar, ca-n bancurile cu Radio Erevan, tu nu eşti paznic al gramaticii, ci un adevărat torţionar al ei! Ca să nu mai zic de faptul că în micimea ta ai ajuns să te lauzi pe o copertă care nu are absolut nicio relevanţă pentru titlu - că nu ai cu ce altceva! - că ai publicat poezii prin ziare şi publicaţii locale. Asta da... mare literatură!

Noi îi dăm dreptate, da, e măcel mare, dar

4 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Puiu Gheorghe Răducan

Axiomele filipiene Chiar de m-oi alege cu câteva înjurături ori vorbe de ocară dulce, contrar celor „dictate” de maestrul George Filip - cel mai mare poet al exilului românesc de-acum - în cartea „Axiome”, la punctul său de vedere: „Prin definiție, axiomele nu se demonstrează.” Atunci pentru ce aș îngădui eu, pe străduința frunții mele, interpretările cititorilor mei, fideli, au ba, sau transpunerea poemelor în proză, disecții și autopsii neavenite? Iată că devin obraznic și fac „o disecție” în creația filipiană. Ce, el nu mi-a prefațat o carte neavând meseria de... „prefațator”? „Marile poeme ale timpurilor nu trebuie demonstrate”, cum spune maestrul montrealian. Da! Poemele domniei sale sunt clare, de necomentat și de necontestat. Poezia-i se deapănă frumos și elegant. Scrisul maestrului este limpede, la obiect, nu i se poate da nici o interpretare. Eu mă consider norocos că l-am cunoscut pe Filipul Montrealului și că am un teanc din cărțile sale, mică parte din opera sa. Nu vreau să fac o analiză critică a acestei cărți, ci, doar, mă adresez celor „ghinioniști”, celor care nu lau citit pe George Filip și încerc să-i pun cât de cât în temă că, în îndepărtatul Montreal, trăiește și viețuiește un român cu inimă mare, un român care scrie minunat, care nu uită de unde a plecat. În multe poezii își caută locurile natale; Marea Neagră unde deseori se scaldă, Măriile, dar și țara pe care o plânge. Poezia-i, în dulcele stil clasic, se rostogolește armonios pe coala de hârtie și de-apuci să-i citești o strofă, devorezi cu nesaț întreaga-i carte „smulg pescăruși din gândurile șchioape/ delfinii-mi ară stepa sub sprânceană/ câinii turbați îmi latră pe sub pleoape/ de-un timp nu mai pun geană peste geană„. Regina poeziei, metafora, face casă bună cu scrierea domnului George Filip „cum șed la umbra trupurilor lor/ bătrânii parcă-s sălcii plângătoare/ ceașteaptă să țâșnească un izvor/ cu o prea mult mirifică răcoare”. Cel mai activ, mai îndrăgit român din diaspora, George Filip, pe lângă faptul că scrie - și o face cu multă măiestrie - de-a lungul exilului canadian, multe lucruri bune a mai făcut: 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

A pus piatra de temelie la prima televiziune în limba română din exil - era prin 1982. Promovarea limbii române rămâne una dintre îndeletnicirile sale cele mai importante și interesante. A fondat reviste, a fost redactor radio, redactor de reviste românești, a fondat Centrul Cultural Român din Montreal. Măcinat de dorul de casă, nu a contenit să și-l manifeste prin multele-i și valoroasele-i poezii. Acum, când aici, la noi, patriotismul se vinde la tarabă, iar românismul se subțiază, George Filip devine portdrapeul lor și continuă să-l zugrăvească în culori pastelate doar, doar, ne-o veni și nouă drag și dor de el, de patriotism, de românism. Multe cărți, ale domnului Filip, am în cocheta-mi bibliotecă. Le-am citit și le-am recitit. Sunt de fapt niște manuale care trebuiesc predate în școlile unde, acum, nu se mai învață carte. Metoda clasică copy-paste - ia oamenilor cărțile din mână, iar de un George Filip, slujbaș al limbii române care trudește în exil, puțini aud „sunt filantropul cel mai exigent/ metaforele-n versul meu sunt gloanțe/ spre sperjurii - acestui contingent/ de vânzători- poeți-și cotoroanțe...”, ori „mulți flăcăi de pe la maratoane/ vin sleiți-cu flamurile-n brațe/ n-au călcat prin ghimpi de ghinioane/ însă-ar vrea pe glorii să se-agațe…”. Iată doar două exponente „marca” George Filip. Și celor care ne strică istoria, maestrul George Filip le vine de hac: „istoria aceasta milenară/ cu semizei-cu îngeri-cu porcine/ chiar dacă de un timp mă împresoară/ să gust din dânsa-mie nu-mi convine”. Poetul regretă, regretă multe, dar cine nu regretă dacă ne uităm în jurul nostru și constatăm că vorbele lui Brâncuși: „Când am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Acum vă găsesc și mai săraci, și mai proști „ devin imn, ce mai este de spus!? George Filip, un aprig luptător pentru românismul nostru, care, aici acasă și-a pierdut mult din intensitate, rămâne unul din pilonii de bază ai patriotismului pe care noi românii de-aici, îl vindem pe nimic la tarabe murdare. Doamne-ajută, maestre și stai mereu acolo! Nu acolo la Montreal, ci acolo cu barda-n mană pentru „miluirea” celor jigodiți.

Succinte păreri despre un om, George Filip, românul din Montreal și o scriere a sa.

coperta3 p47 caseta redacţională, pub licitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. R Reessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

R Reepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

4 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Lungu Lenuş

O lume plină de zâmbete E o corespondență în toate pentru că O lume cu zâmbete calde, atingeri realitatea este aceea unde ești cu gândul. liniștitoare și vorbe bune dăruite și primite. Sufletul își dorește eternitatea verbului a fi. E greu să-i înveți iubirea pe cei ce nu Caută în văzduh, în soare, în piatră și-n cunosc decât ura, e dificil să explici că stele ce e zidit dincolo de timp. Sufletul soarele apare chiar de furtuna pare fără de alege cerul îngerilor, cerul iubirii cu inocența sfârșit... Câți mai înțeleg că bunătatea e o privirii și puritatea inimii sau infernul, lumea valoare nemăsurată? Câți înțeleg că dacă îți umbrelor cu ură, conspirații, furii și demoni... ating viața, devin parte din tine? Suntem litere și simboluri în cartea cea Câți mai găsesc timp să vadă frumusețea veche a lumii. Ne scriem destinul singuri, din jurul lor și să iubească? Suntem diferiți, neștiutori de cele mai multe ori, pentru că fiecare în felul nostru, dar avem atâtea în arsura durerii ne face să închidem ochii și comun... Viitorul îl putem construi doar să nu mai vedem întinderea mare deîmpreună și este plin de posibilități. Căci albastru deasupra. Dincolo de nori e lumina, lipsurile prezentului pot fi promisiunile trăirea intensă în iubire și artă, stelele ce viitorului. E nevoie de forță interioară, atât. pulsează vraja și misterul. Sunt vremuri în Puterea de a vedea totul ca pe o experiență care oamenii au uitat de suflet, au uitat că valoroasă, punct forte pentru ziua de mâine, totul se derulează ca un vis, au uitat că au este cea care determină valoarea fiecăruia aripi și se pot ridica în zbor, vibrând de dintre noi. O viață trăită cu măsura valorii nu căutare și dorință. Mai e și altă cale în afara poate fi măcinată de timp... Este o mare celei de-a te agăța cu ghearele de pământ, întâmplare călătoria noastră pe pământ. privind în jos și nu spre fruntea muntelui. Pășim pe urme deja știute, suntem Semnificația evoluției nu stă în pământ, nu spectatorii și actorii istoriei, scriere tainică înseamnă controlul clipei și al viitorului. ce-și așteaptă descifrarea. Viața urcă și Evoluție înseamnă să simți soarele, lumina coboară în valuri și de multe ori, deși conștiinței, în jurul tău. E suficient un pas suntem bărci, tulburăm și agităm apele înapoi pentru desprindere... destinului. Și-atunci de ce ne mai întrebăm Bunătatea este prima cheie a porților unde e malul? sufletului, deschide inimile celorlalți.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198