Taifas literar, nr. 9, iulie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

amintiri copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici – am in tiri

Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre Paradoxul vremurilor noastre în istorie Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi este că avem clădiri mai mari, dar suflete digestiei încete; oamenilor mari şi mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai caracterelor meschine; profiturilor rapide şi înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai relaţiilor superficiale. puţin; cumpăram mai mult, dar ne bucurăm Acestea sunt vremurile în care avem mai puţin. două venituri, dar mai multe divorţuri, case Avem case mai mari, dar familii mai mici; mai frumoase, dar cămine destrămate. avem mai multe accesorii, dar mai puţin Acestea sunt vremurile în care avem timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină excursii rapide, scutece de unică folosinţa, minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai corpuri supraponderale şi pastile care iţi multe probleme, mai multă medicina, dar induc orice stare de la bucurie la linişte şi la mai puţină sănătate. moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea Bem prea mult, fumam prea mult, multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în cheltuim prea nesăbuit, radem prea puţin, care tehnologia iţi poate aduce această conducem prea repede, ne enervam prea scrisoare şi în care poţi decide fie să tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să obosiţi, citim prea puţin, ne uitam prea mult ştergi acest mesaj. la televizor şi ne rugam prea rar. Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu Ne-am multiplicat averile, dar ne-am persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă redus valorile. tine o eternitate. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm copilului care te venerează, pentru ca acel existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă. copil va creşte curând şi va pleca de lângă Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până la lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.

tine. Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Scriem mai mult, dar învăţam mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizam mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptam. Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicam din ce în ce mai puţin.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru ca într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aminteşte-ţi să spui „TE IUBESC” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

editorial edi toria l 3- 4

Costel Avrămescu

cum calc în picioare toate barierele lumii să-mi fac cărare până la întâlnirea cu imaginea din vis, De ce iubim marea? cu glezne inundate în mărgele de rouă, alergam spre lacul transformat în mare de neliniştea Iulie. Luna în care s-a născut Iulius Cezar de visului meu, în care răţuştele păreau corăbii la care a împrumutat numele. Luna fierbinţelilor încercate iar broaştele, submarine performante. şi a coacerilor. Luna care ne trimite la aurul Când marea mi-a inundat, la propriu, sufletul spicului ce înpâineşte glia. Luna ce ne aminteşte din visul de odinioară, au înmugurit sentimente „De trei tineri ce-n cuptor/Au fost aruncaţi în contradictorii: admiraţie şi teamă, suferinţă şi flăcări/Neschimbându-şi crezul lor.” bucurie, măreţie copleşitoare şi îndrăzneală Lună predilectă pentru concediul de odihnă. sfidătoare. Am deschis larg ferestrele inimii să Când nu călătorim pentru a ajunge undeva ci, mă bucur de acest miracol. Cohorte de naiade pur şi simplu, pentru a pleca. Când gândul ne dansând teluric m-au învăluit într-o lumină zboară la plaje cu nisip fin, la vaste întinderi ireală, transcedentală, cu unduiri ameţitoare. În albastre care ne împrietenesc cu modestia încercarea de a-mi menţine echilibrul emoţional, atunci când realizăm ce loc micuţ ocupăm în mi-am ţinut respiraţia pentru un timp de care nu această lume. Când, eliberaţi de restricţiile unui mă credeam în stare. Dincolo de uimirea program riguros, nu trebuie să dăm socoteală ochiului, simţeam inima zvârcolindu-se în pieptul nimănui pentru intenţia de a face ceva. Când, timpului ce avea să vină. Vrăjit, ca de un cel mai adesea, zilele se nasc cu seara la blestem sacru, într-un absolut de viaţă, am început şi dimineaţa la sfârşit. Când un loc, în rămas sub aripa lor pentru tot restul vieţii. general, obişnuit poate căpăta semnificaţii Azi, cu greu îmi pot formula un gând din care aparte. marea să nu facă parte. După o lungă perioadă Vară în toi. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfiră din înalt, făcând „lenevia” să devină respectabilă. Aerul este încărcat de o lumină visătoare şi magică, dându-ne senzaţia că viaţa reîncepe odată cu venirea verii. Pacea universală ne inundă precum valuri de maree. În această perioadă, când toată lumea caută pretexte pentru a face – de cele mai multe ori, pentru a nu face – ceva, mi se pare interesant şi util să vorbesc despre mare, fără pretenţia de a găsi un pretext perfect. Mai mult, mă îndoiesc că ar exista aşa ceva. Nu pot să nu revăd, pe ecranul amintirilor, primele imagini despre mare, creionate în sămânţa gândului, răsărit peste verile parfumate din sătucul meu colinar. Pe baza lecturilor fascinante despre uriaşul cu riduri sculptate de vânt care macină nisip din pietre şi scoici, experimentând pe lacul cu oglinda de smarald din apropierea casei părinteşti, copil fiind, încercam să înţeleg înfăţişarea „monstrului” oglindit în albastrul cerului senin rostogolind, cu puterea imaginaţiei, cele două imagini. După nopţi de insomnii, în care îmi imaginam

petrecută în îmbrăţişarea mării, am ajuns la concluzia că omul şi marea se completează reciproc. Orice râu îşi închipuie că se revarsă în mare numai din dorinţa sinceră şi dezinteresată de a o îndulci. Realitatea este cu totul alta. O face din nevoia de împlinire, de a da sens vieţii sale, la nivel elementar. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii. În fond, de la obârşii până la vărsare, destinul nostru poate fi asemuit cursului unui râu. Complexitatea vieţii efemere se oglindeşte în manifestările apei curgătoare, pe care omul obişnuit, dar şi creatorul lui le percep, sonor şi vizual, ca pe un traseu simbolic, analog trecerii prin lume. Din aceleaşi motive, ne îndreptăm cu atâta bucurie, încredere, admiraţie şi emoţie spre locurile în care valurile mării se transformă în muzică. Gândindu-ne la multiplele ei binefaceri, în această perioadă a anului, măcar o dată pe zi, savurăm, imaginar sau senzorial, provocarea pe care ne-o întinde. Între cele două oglinzi paralele, reciproc reflectându-şi chipul la infinit, se simte sensul vieţii, necesitatea înţeleasă că viaţa trebuie trăită, că este un dar pentru care 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial trebuie să luptăm şi să demonstrăm că-l merităm prin atitudinea noastră. Ce poate fi mai frumos şi înălţător decât să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezime a simţurilor, gândurilor şi sufletului dincolo de perdeaua de azur a mării cu valuri înspumate!

Zeiţa din vis

Dimineaţă de toamnă pe faleza pustie. Rezemam cu privirea orizontul în depărtare; Bătea în flăcări de aureolă purpurie,

Se spune că un om nu este cu adevărat fericit dacă nu a văzut măcar o dată în viaţă marea şi spectacolul feeric oferit de valuri. Marea şi litoralul sunt locurile unde se nasc cele mai frumoase poveşti de dragoste, locurile în care inima bate mai intens pentru cealaltă jumătate. Cu îmbrăţişări pe nisipul fierbinte şi în apa cu străluciri de diamant sub privirile când blânde, când îngăduitoarea ale soarelui. Cu mângâieri suave şi şoapte dulci sub clar de lună. Cu nopţi de jar petrecute pe plajă, cu dragoste la prima vedere, cu clipe sublime şi iubire imposibilă, cu dragoste neîmpărtăşită, cu iubire din întâmplare şi jocuri periculoase de cuvinte, cu declaraţii spumoase şi manevre de spionaj, cu speranţe şi dezamăgiri, cu despărţiri dureroase, cu inimi frânte, cu persoane nepotrivite, cu persoane misterioase, cu amăgiri şi suflete rănite, cu şi fără prejudecăţi, neaşteptate...

Iar sângele solar se disipa din picuri rare.

Marea a inspirat cele mai frumoase creaţii literare şi artistice. Ea a imprimat şi exprimat întotdeauna respect, poezie, dar şi teamă. Simbolul mării a fost îndeobşte legat de mişcare, de o dinamică ce, în esenţă, reprezintă viaţa, dar şi de misterul adâncurilor, de lumea nevăzută, de închipuirile fabuloase.

În goana clipei, privirea mi-a zărit.

Fascinaţia mării reale sau ideale, atât în viziunea romantică a priveliştilor liniştite, a poeziei depărtărilor, a plimbărilor romantice pe ţărmul însorit, dar şi a impetuozităţii, a forţei nestăvilite pe care o degajă sunt doar câteva ipostaze ale felului în care a fost exploatat motivul mării.

La ceas de taină cu a vieţii mele înserare.

Marea este locul care a atras şi a incitat, a prilejuit un permanent exerciţiu al confruntării, prin care artiştii cuvântului sau ai culorii au pus în valoare reacţia spontană, exerciţiul vizual, observaţia. A stimulat imaginaţia în felurite chipuri astfel încât, întreaga „literatură“ din jurul acestui motiv surprinde şi azi.

De ce iubim marea? Pentru că are forţa de a ne aduce la întâmplări, sentimente, gânduri lucruri care reprezintă amintiri durabile din viaţa noastră, ne înfierbântă imaginaţia sau ne incită la exerciţiul acestora prin ataşamente şi, mai rar, refuzuri.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Totul în jur suferea de nemişcare. Curioşi, pescăruşii se învârteau în jurul meu. Chiar şi electronii leneveau în felinare După o noapte-n care-au dus-o greu. Păşeam la margine de univers, Departe de saloane strălucite, pline, Cu musafiri voioşi, cu chip divers... Dar o zeiţă se interesa de mine. Stătea-ntr-un colţ uitat de lume; Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă. N-o atrăgeau nici dans, nici glume... Mă urmărea în vis cu multă teamă.

Zâmbind, m-a conturat cu coapse de val; De-a sa răcoare, eu am tresărit... Pe loc, m-am contopit cu al său mal. Mă-ntreb: ce-i viaţa? Când judec cu răceală, Acum, sunt sigur. Mai presus de orice bănuială, Zeiţa mea din vis era chiar marea mea cea mare. Din volumul „Însemnări în jurnalul de bord”

poezie poezie 5-18

Lenuş Lungu

Privirea Privirea-mi o rotesc prin rouă chemând din neguri ce a mai rămas păsări uriașe-mi tulbură amintirea și marea-mi stă în loc de zare aștept pe stânci, chemând nemărginirea și arunc tot focul sufletului în mare din flăcări se dezleagă vise se înalță-n ceruri fericirea rămân în ape doar dureri ucise și le petrec pe toate cu privirea.

Gânduri de suflet Te aşezi ca un curcubeu într-o ceaşcă de speranţă ca o pungă mare de vise înmoi penelul în firimituri de nori pline de tine mă dezbraci de gânduri şi-mi săruţi buzele sufletului

peste temeri peste viață mă apropii de curcubeul ce mângâie orizontul fără limitări picură-n gânduri iluzii deșarte.

Fluturi albi Umbrele se colorează cerul se scutură de fluturi albi e ziua amintirii miresmelor liniștea vine lin, fântână nesecată mă îndepărtează de toate mă cufund în amintiri și pace înfloresc flori de cleștar din preaplinul sufletului miroase a munți, și-a mare totul mi se pare că a luat-o de la început E prima filă de poveste...

Ne inundă tăcerea

strânge-mă între ploape

Să aruncăm mătasea nopții

să mă sorbi

bezna dintre noi

să mă pierd în tine.

să rămână doar cerul plin de stele

Pornesc

să atârne toate ca un giuvaer mai știi... când mă îngropai

Pornesc împotriva curentului

în flori și soare?

mă ademenește cerul cu nori

mă ridicai în brațe

spre visare

deasupra norilor

sub picioarele-mi

în căldura miezului de zi

se sfârșește pământul

acum ne inundă tăcerea

și împrăștii semințele bucuriei

și ploile reci ale toamnei

căldura soarelui

ne spală sufletele

îmi topește lanțurile

te pierzi în ochii mei

vântul mă aruncă

mă pierd în gândurile tale

dincolo de respirație

mi-e frig și frică

mă legăn peste dureri

de-atâta umezeală. 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Ion Ionescu-Bucovu

cântec de dragoste

Vara asta a venit pe nesimţite Vara asta a venit pe nesimţite, În vitralii de frunze roşii, Aşteptând la poarta poemului Caii copilăriei mele, Care aveau potcoave de aur Şi coame albastre, fluturând; Stau la umbră Şi sorb lacrimi din lumina solară, Vino lângă mine Să-ţi povestesc din visele pădurii Nu mă lăsa să mă-mbăt Singur cu alcoolul buzelor tale, Te-adun mereu în mine Şi tu te risipeşti, Opreşte-mi eternul în surâsul tău Plin de mister, C-o şoaptă de dulce femeie.

în parfum de verbină omor toţi demonii din mine şi dimineaţa îi văd cum înviază, mut în legendă orele triste, dărâm şi ridic din nimic palate cu îngeri la poarta bizară, trece prin mine încă o vară… adun în palme atâta lumină, caut din vecie doar clipa, tremură frunza de seară, mi-e frig, pe cine să chem, pe cine să strig, adie răcoarea, bate un vânt, ce singur sunt pe pământ! au ruginit de-atâta iubire stelele-n cer, domnişoara Loreley a căpătat culoarea uitării, păsările zboară departe, Loreley a rămas doar în carte… mereu bat prin mine aripi de vis, precum frunzele plopilor se anină, inima mea o pleoapă şi-a-nchis în parfum de verbină 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ploi mărunte, veri albastre, zile dulci şi zile caste, traficanţi de fericire, de ură şi de iubire, parcă-s nişte heruvimi, când urâţi şi când sublimi, trec prin suflet ca năluca şi ca vântul să le fie lor mormântul şi în cântecul de liră toţi tăcură şi muriră, lira lor cânta în vis, Doamne, cine i-a ucis? pe un cer trist şi bolnav, am rămas precum un sclav tot uitându-mă la stele, printre lumile rebele, aerul de platină sufletul îmi clatină, bat cărarea norului, cu dorinţa zborului, un obraz de lună şui, parc-ar fi al nu ştiu cui, s-a lăsat pe faţa mea şi tip-til şi pe furiş, a căzut printre frunziş şi l-am sărutat cu chef, ca pe-o floare de gherghef, întind mâna după lună, ea se face că-i nebună, îmi trag mâna înapoi şi-am văzut noaptea în toi, ca o aripă de vis, cum ea ochii mi-a deschis şi era frumoasă foarte, ruptă parcă dintr-o carte, cu poveşti şi temenele plină toată de inele; şi cânta în vale cucul şi avea o umbră nucul, şi cădeau stelele-n rouă, şi era o lună nouă, şi eu, fulger peste ape, am cerut să mă adape şi cu ochii şi cu gura… Doamne, ce mai tura-vura m-am trezit ca dintr-un vis în eternul paradis, zeii toţi jucau prin rouă, îmi cântau o slavă nouă, eu eram şi nu eram ca un fluture pe ram, frunză bătută de vânt numai suflet şi pământ…

poezie Mariana Didu

Dansul privirii Topire în tine, timp al bulgărelui de eon rostogolit, nu graba, ci plutirea în marginea lumii într-o unică respiraţie a pulberilor dans între arcele sprâncenelor şi firul irizant al privirilor noastre culori dezlănţuite tainic, culori şerpuitoare, vii, înflăcărate metafore cu ochi dictatori de ce plâng râurile şi firul de nisip? la locul ei rămâne grinda neclintită susţinând tavanul solid al iubirii şi de care rămân suspendate rânduri de frânghii-spânzurători întinse pe ringul de box al lumii.

Ai alungat lumina M-a uitat şi viaţa ca pe o simplă păpuşă până când zilele străine au ieşit şi ele valsând pe uşă m-ai făcut praf în vânt, Doamne am ochii scoşi din viziune anotimurile sunt curbate nici moartea nu-şi mai aduce aminte de mine iar tu ai alungat lumina că nu ţi-a fost crez şi trup m-a uitat şi sufletul lumii şi copacii care colindă tainice culori şi muzici abisale singurătatea care-mi da târcoale şi mă iubea pândind ca un lup am pus semn fiecărui pom ca să ştii să nu ieşi din culoare în margine de fire rob al magneţilor de carne şi să-mi alungi neînţelesurile când reveneai în starea de om tu ţi-ai legat sufletul de dobitoace de arginţi, de nimicul lumesc o simfonie de lacrimi e lumea

– oameni fără iubire fără căinţă, lunaticiclădiri înalte au zăvorât soarele firul de lumină prinde fiinţă noi-călători prin vămile timpului singuratici.

Strigăt Născută dintr-un strigăt embrionar, Dintr-un strigăt barbar Aruncat pe deasupra acoperişurilor lumii, M-am rugat să rămân strigăt fără de margini Am fost martorul propriei mele naşteri, refuzată, Întâia încercare de umblet, Întâia silabă răcnită, Inimă mai mare decât trupul. Dumnezeu se odihnea pe inima mea Şi avea negrăită şi adâncă vedere, Vedere cu ochi mulţi ciclopici Duhul lui Dumnezeu se odihneşte în mine, Cu o nepăsare, cu o absenţă Cu o dulce-amară ninsoare.

Instantanee Am vârât timpul într-o sticlă de afine şi am vrut să cheltui eternitatea numai cu tine apoi m-am jucat cu vântul şi am strâns toate cuvintele înflorite în sângeroase ruguri am vrut să mă revărs în ape şi să le sorb pe toate tot cu tine doar tu erai ploaia şi-am plâns că voiam să trec prin lume prin timpul-deşertăciune tot cu tine dar tu treceai cu flori în păr ca o vibraţie ciudată, vis de pace paşii tăi - ecouri în vara care nu se mai întoarce – 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Gabriela Mimi Boroianu

Efemeride (1) Au spart cuvântul să-i smulgă înțelesul... Frumusețea lui zăcea sfărâmată sub tălpile bocancilor risipită în mii de cioburi... Le-au îngropat sub asfalt așteptând să-ncolțească. Treceau mașinile ca niște mâini

Efemeride (2) Busolă al cărui ac se învârte haotic... Anunț publicitar pe ecranul plumburiu pierdut sensul acestei existențe găsitorului recompensă se va întoarce lumină în sămânța ce va încolți în lutul altei vieți.

Efemeride (3)

ce luau pulsul străzii așteptând ca gestația drumului să-şi împlinească sorocul și să sloboadă din pântecul ei poezia. Și s-a-nălțat precum un megalit din fier aproape frumos în hidoşenia lui ocoperită de cărămiziul ruginii ce-i pregătea pieirea încă din fașă.

Îşi poartă dezamăgirile ecoul pe străzile zumzăitoare ale orașului numărându-mi clipele în cadența pașilor ce bat asfaltul... răni imaginare în cenușiul blocurilor ce se scurge peste existența unui azi îmbâcsit de noxe... Doar speranța îmi urmează pulsul refuzând să cedeze în vântul negru al schimbărilor emancipate... de sine.

Undeva la marginea satului

Efemeride (4)

un ciob a prins în lacrima lui o rază de soare poate că mâine poate că mâine ascuns în palmele lunii va prinde rădăcini și va deveni iar ceea ce a fost! 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Camere de supraveghere ochi hipnoptici ce ne veghează existența din orice colț quantificând fiecare gest făcut fiecare vorbă spusă... avanpremieră a judecății de apoi.

poezie Mugurel Puşcaş

Iubirea, vin de soi Tu cugeţi mult dar faci puţin... Iubirea nu-i pahar cu vin, Să îl deşerţi în cerebel, Să te îmbeţi niţel şi-apoi Să-ţi aminteşti ce bine-a fost (Când eram doi). Tu cugeţi mult şi fără rost, Degeaba (mănânci dulce-n post... ), De uiţi iubirii, statutari Să-i fim, dual, nu solitari, Cândva?... Doi fericiţi copii, (Din vremuri vii). Ninge cu fulgi săraţi pe plete Dinspre albume desuete... În ale vieţii cartoteci Vom fi luzi, calzi, cuprinşi pe veci, Vom retopi idile lungi, (În veri prelungi). Iubirea nu-i pahar cu vin, E-ambrozie, zeiesc festin, Se bea intens sau cumpătat... Atenţie!... Nu-i de vărsat! E-al fericirii vin de soi, (Prodigul: DOI).

Ploaia

Că ar vrea să stea mai mult... Norii negri râd a ploaie Şi-a salut... Eu visez că sunt cu tine, Trupuri calde în relaş... Ploaia, noaptea, se sărută, În oraş...

Vino mai aproape... Vino mai aproape... Pajişti de stele-ntre noi... Noapte de vară Împărăţind ancestrală. Vino mai aproape... Câmpuri cu maci şi-amintiri Mângâie clipa, Timpu-şi întinde aripa. Vino mai aproape... Păduri de verde-aburind, Spre dimineaţă Îndreaptă a noastră viaţă. Vino mai aproape... Stau licuricii covor... A mea lumină Să fii mereu, fără tihnă.

Roua Vârfuri de catedrale Verzi,

Plouă trist şi liniştit... Orăşelul obosit Reînvie... Aburi, valuri Se înalţă-n cer, subit. Seara ne îmbracă-n umbre Trupurile pe trotuar, Se aude-un dangăt sumbru... Zvon mortuar... Viaţa ritmu-ncetineşte Ne-ndreptăm uşor spre vis, Printre nori apare luna (Din abis) Doar o clipă... Nu dă semne

Pictate în albastrul divin Al cerului... Apa, timp lichid, Curgând Prin venele munţilor... Întoarcere... Lacrimile iubirii, rouă... Vis de început adumbrind Amintirea oraşului... Încheiere... Mereu o să revin... Mereu o să rămân... 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Pop Cernat Mirela Ne-om da caldă îmbrățișare

Săruturi

Printr-a cerului îndurare, A surâde chiar și soare

Ne sărută-n noapte stele

La a noastră sărbătoare.

Licărind lumânărele Stingând cețuri de-s rebele Să n-atârne-n pleoape grele.

Îngăduinţă

Ne sărută-n beznă lună

Dă-mi a cerului culoare

Urându-ne noapte bună

Ochilor pe-aripi să zboare

De departe pare alună,

Înspre zări privirea mea

Dar creștete ne-ncunună.

Oglindindu-mi fericirea.

Ne sărută blând și zori

Dă-mi nuanța norilor,

Risipind norii ușori

Păsărilor, florilor

Parfumând nectaru-n flori

Că mi-s dragii-n cugetul

Peste ochii visători.

Ce mi-l cântă sufletul.

Ne sărută galben soare

Dă-mi din tenta soarelui

Dăruind a sa culoare

Rază-n miezul sânului

Naturii-nconjurătoare -

Să-nsenine trai mereu

Căldură și luminare.

Gustul alesului meu.

Mă sărută dragul meu

Din tonurile iernii, verii

Alin(t)ându-mă mereu

Dă-mi cel dulce al iubirii

Să nu cunosc ce e greu

Ca veșmânt de trup și duh

Dezmierdând măruntu-mi eu.

Clipei survolând văzduh.

Mă sărută draga mea,

Și mai dă-mi, Doamne, mai dă-mi

Glasul ei de turturea

Vremii-mi păsuire-n vămi

Prăznuiește dragostea

Frumuseții-n a mea viață

Întinerind ani ninși de nea.

Dragostei ce mă răsfață.

Ne sărută-n dar de bine

Cât mai-mi lași verde-n ram

Și pe mine și pe tine

M-oi smeri sfântului-ți hram

Timp țesându-ne senine

Bucuroasă-n sănătate

Ocrotirile divine.

Inima a iubi că poate Mulțumindu-Ţi pentru toate,

Depărtării vamă dor dăm.

Neuitând, Doamne, de Tine.

Până-n cuib să ne-nturnăm

Dă-ne tuturora bine!

Amândoi în gând sărutăm Scumpi ce-n suflete-i purtăm. 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Gabriel Dragnea

Aşa s-au născut zeii! Aşa s-au născut zeii În largul mărilor hrănite cu iluzii, Cu speranțe inutile furate De la muribunzi Oferind în schimb mângâierea Valurilor şi liniştea adâncurilor. Aşa s-au născut zeii Sub paşii fără număr Pierduți la ore târzii, Când soarele îşi adoarme pruncii Zăvorând săgețile de lumină Pentru a doua zi, o nouă zi. Aşa s-au născut zeii, Din versurile poeților, Ziditorilor de porți cu dor Porți fără zăvor, Poeți imbrățişați de zboruri Purtate în pântecul dimineții. Aşa s-au născut zeii Din privirile pruncilor, Din ultimul glas al bătrânilor Cântând mugurii zilelor.

Mireasa din mare Aş fi vrut să mai stau... Noaptea-mi spunea să nu plec, Să rămân şi să încerc să desluşesc Mai mult să iubesc glasurile Ce pluteau deasupra adâncurilor, Şoaptele bătrânilor rechemând copilăria, Veşnicia pierdută în valuri Şi zâmbetul pe neştiute maluri. Aş fi vrut să mai stau... Noaptea mă-ncuraja să nu plec, Să mă scald în poveşti nescrise, Şi să schițez spre ceruri Noi trepte şi negândite vise, Făclii aprinse pe îngropate zboruri. Poate nu trebuia să mai stau! Deşi noaptea-mi spunea să nu plec, Să-mi înec rătăcirile, Ne-mplinirile să le-arunc În culorile răsăritului arzând, Cântând veşnicia secundei fără păcat… Dar am uitat!

Aş fi vrut să mai stau, Dar au venit zorii, Din valuri, pe mal, Tăinuitorii Furându-mi uimirea, Privirea ce biciuia străinul Fără glas şi fără urmă de pas, Adus de vânt, dintr-un zbor frânt, Doar el mai aştepta-n nemişcare Logodna cu mireasa din mare. Încă mi-e dor de valurile ei sparte Ca nişte-mbrățişări, în taină, eşuate.

Eu nu vând îngeri păzitori Eu nu vând îngeri păzitori de vis Ci doar culori în care să îți scalzi ideea, Femeia desenată din plictis. Ți-am dat un gri, pentru-nceput, Demult, când nu găseai o uşă Încet să te strecori Şi să vezi zorii Cum se dezbracă De a lor cenuşă. Apoi ți-am oferit un galben Când am văzut că sorbi iar dimineața Şi viața vrei s-o-ntinzi La soare-n luna mai. „Mai stai!”, mi-ai spus, „Nu-mi da altă culoare, În alte zări, cuvinte am tot spus Dar, pentru-acest apus Am semne de-ntrebare, E-o altă zare şi un alt nespus!” Eu nu vând îngeri păzitori de vis Ci doar culori în care să îți scalzi ideea, Femeia desenată din plictis. Şi am decis: să îți mai dau şi-un verde Iar cel care te vede Să ştie că eşti viu, O iederă lungindu-se-ntr-un gol pustiu Să-ți curgă-n palme seva, Când nimeni nu te crede! Eu nu vând îngeri păzitori de vis Ci doar culori în care să îți scalzi ideea, Femeia desenată din plictis. Şi-atunci mi-am zis: „Nu poți zbura, tu, singur prin cetate Şi doar din spate, culoarea s-o priveşti Un roşu îți voi da Să-l porți pe tâmple-n vis, Şi-n fiecare noapte să poți îmbrățişa Femeia desenată cândva, doar din plictis. 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Mioara Anastasiu

Pescăruș bolnav

Las lenjeria cu suspine Sintagma dragostei contrasă, Dau veste toamnei care vine Că nu mă va găsi acasă.

Apune încă-o zi în mine Și gândul mi-e sleit, trândav, Chiar glasul versului, gângav Se-ndepărtează cu rușine.

Parfumului stelar din tine Port prețuirea mea aleasă Pe care o transform în rime, Ca să rămână-n veci neștearsă.

Mereu ceva nu îi convine, Sunt ca un pescăruș bolnav Apune încă-o zi în mine Și gândul mi-e sleit, trândav.

Dau veste toamnei care vine.

Eu nu vorbesc, rostesc suspine, Supusă timpului hulpav, Atât mai am, un vis de bine Și-n nări parfumul tău suav... Apune încă-o zi în mine.

Culpabilitate Mizez pe sentimentul culpei A Celui ce m-a destinat Să cunosc starea de păcat Și frica morții – ghilotinei – Ce șansă ai în fața tinei Decât genunchiul jos plecat? Mizez pe sentimentul culpei A Celui ce m-a destinat. Voința mi-e dedată crimei Și orice gând e un păcat, Viața e măsura vinei Căci a prióri sunt vinovat. Mizez pe sentimentul culpei…

Parfum stelar Dau veste toamnei care vine Că nu mă va găsi acasă, Îi las un bilețel pe masă: „Eu însămi voi pleca din mine!”

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Regal Eu sunt doar umbra unui vis, Sunt un cuvânt rănit mortal, O piatră stinsă de opal, Eu îți sunt visul interzis. Ce este drept, ce mi-e permis, Când cercu-a devenit oval? Eu sunt doar umbra unui vis, Sunt un cuvânt rănit mortal. Și totuși ușa ți-am deschis, Azi te invit la un regal, Cuvintele ce ți le-am scris Au îmbrăcat rochii de bal, Eu sunt doar umbra unui vis…

Tremolo O, cât de frumoasă pădurea Și nici un copac de prisos, Trosnesc crengi uscate pe jos, Se sperie păsări aiurea. Îmi arde obrazul privirea Cu care mă învălui duios, O, cât de frumoasă pădurea Și nici un copac de prisos. Un tremolo îmi este firea, În geamătul scurt, voluptuos, Simt frunzelor lină plutirea De verde intens, luminos, O, cât de frumoasă pădurea.

poezie Ilorian Paunoiu

De-o sprânceană mi se face, De un gând adormitor,

Vibraţie de vară

S-aud irisul când tace Şi parfum de meteor!

Mă copilăresc cu tine

Mi se face de-o ecluză

Cu amurgul şi coralii

Şi de sânul tău prelung,

Verdele se luminează

De-o emoţie cu buza

Când se veşnicesc fractalii!

Înspre care nu ajung!

Tu-mi eşti geometria pură,

De-o chitară mi se face,

Matematica sublimă,

De-o creolă-n dans vibrând,

Cuanta fizicii, chimia

Mi se face de-o spirală

Şi aorta alcalină!

De la cer pân' la pâmânt!

Tu îmi eşti echidistanta,

Mi se face de-o-ntrebare,

Centrul inimii de raze,

De-o iubire, cântec sfânt,

Când din lacrimi iau vacanţa

De o dulce întâmplare,

Şi mă-ndrept spre dulci extaze!

Pogorâtă din cuvânt!

Tu-mi eşti valul, surful, yola,

Ce paradis aici

Croaziera-n Amazon Când îmi cântă barcarola Şi plec înspre Orion!

Ce paradis aici, iubito Lumina florilor ne cheamă

Tu eşti vara cea promisă,

Şi îi zic lumii, fericito,

De ursitele stelare

La câte zări să mai dau vamă?

Eşti fereastra larg deschisă Curcubeului din zare!

Ce frunze, ce corole, ramuri, Şi ce parfum de-mbrăţişare,

Mi se face

Ce mândre oşti, petale-flamuri, Ce mai rămâne din candoare?

Mi se face de un crâng,

Sufletu-n mine înfloreşte

De-o fântână clandestină

Şi trupul meu plăpând vibrează,

De Bucegi şi de Părâng,

Hai vino, strigă absolutul,

Şi de voal din crinolină!

Conștiinţa ta e veşnic trează!

De o coapsă mi se face,

E mai, sunt încă tânăr, doamnă,

De un sold şi de o gleznă,

Îţi sărut glezna şi obrazul,

De un milion de arce

Hai, cotropeşte-mă cu tine,

Să mă pierd cu tine-n beznă!

Cu infinitul, cu extazul!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Agafia Drăgan

Somnul curge vis s-adape Răstălmăcesc raze de lună când vântu-şi acordează strună pe negre întinderi de ape şi somnul curge vis s-adape. Arar un ochi de stea surâde stins, de unda unui gând se lasă prins, ţese prin nouri fir de armonie, dorul de tine dorinţa-nvie… Suri zorii cădelniţa-şi fumegă, pe cuşma nopţii uşor lunecă, pal se deschide-un ochi de cicoare, curând măturat de gri fuioare. O nouă zi se-agaţă de gene, înfloreşte din nesomn alene, şi azi ca şi ieri clipele se ţes cu acelaşi în suflet înţeles. Suntem iubite, stropi de lumină, căzuţi din a cerului grădină, cu ramul aplecat spre seară vom înflori-n altă primăvară.

Nel mezzo del cammin Când noaptea se dilată-n insomnie, disloc iluzii mână-n mână cu tăcerea şi mânia. Drumul pe care trec, umilă şi trufaşă, deopotrivă cu amăgirea, păşeşte singur; coboară, urcă, freamătă speranţe… gânduri… iubiri… iar eu lacomă adun cercuri între teluric şi lumină să mă conturez, până când o altă dimineaţă sprintenă şi sonoră se caţără în ochiul ce strigă lacom ţărâna şi lumea şi-o altă noapte îşi adânceşte rugăciunile c-un ochi prins de păsări şi altul de lut.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nu mă auzi Nu ţi-am mai scris de mult iubite, cuvintele au iz de fructe putrezite uitate undeva într-o vară amară, se leagă, se dezleagă indiferente la verdele rămas întru a fost odată Nu mă auzi… încerc să-mi adun risipa din tot ce stă ascuns în urme; sunt mai mult înapoi decât înainte. Nu mă auzi iubite… eu stau de vorbă cu păsările, păsările suflet să le înalţ sub lună; le mai respir încă cerul prin aripi şi zorii îşi ridică faţa dincolo de marmura neagră a unui gând rătăcitor prin florile de castani dintr-un a fost odată.

Tu, iubite Arată-mi drumul când visele suspină Şi eu mă reazăm de-o floare de sulfină Să-mi curăţ tălpile de păsări şi spini, Speranţe pierdute-n vânt şi mărăcini. Şi-nchide porta dintre mine şi mine Să nu mai cutreier prin umbre străine. Un pas înainte şi doi înapoi, Mă află apusul cu nări de copoi. Aşează-ţi iubirea pe umeri de frunze Când gândul m-alungă pe drumuri confuze. Nu întreba cum sunt şi cât te iubesc, Aş lăcrima tăcerile să-ţi vorbesc. Santinelă tăcută la ţărm de amurg, Cer îndurare spre răsărit să mai curg Când trecuturi bat la tâmple răscolit, Să nu-mi las visul de riduri ofilit. Că mai e încă vreme spune-mi iubite, Nu-mi fie nopţile de dor ocolite, Zilele focul să nu-mi potolească Până când doar iarba o să-mi vorbească.

poezie Aurora Luchian Apoi să-i plătesc prohodul

Popa e pricina/De s-a convertit vecina

Nici atât! Ce fac vecine? Că muri subit nărodul, Îmi vine să-l zvârl la câine!

Pamflet – Aoleu, gând cu păcate! Într-o noapte-ncenușată,

Și dușmanului cel mare,

A venit bocind la mine,

De e răstignit în moarte,

O vecină-ndoliată,

Tot îi pui o lumânare!

Gata, gata, să leșine! – Of, m-apucă nebunia! Studiind-o cu mirare,

Nu am bani, curtea e goală,

M-am gândit: „E-n văduvie!,

Mi-aș vinde și coșmelia...

Dar ce zbiară așa tare,

Oare un șpriț nu îl scoală?

Că era bețiv Ilie... „ Jur, aș suporta bătaie, Îi ridic ușor năframa,

Umiliri, înjurătură,

(Lunecase neglijentă)

M-aș culca în pod, prin paie,

Și doresc să-i aflu drama,

Și cu vitele în șură,

C-astfel cred că e dementă. Doar să-nvie, nenea Fane, – Șezi pe scaun liniștită,

Că la gradele crescute,

Și grăiește care-i baiul.

Cum era veșnic cu toane,

Nu jeli, nu sta pleoștită,

Doar de-al naibii se va-mpute!

Că te altoia cu maiul. – Brrr! Păi când vine vântoasa N-are rost îndurerarea

Prin caniculă, ia spune,

Dup-un om ce-o viață-ntreagă

Nu-mi va umple toată casa

Te numea „Proasta”, „Putoarea”...

Cu miros de mortăciune?

De la pumni ești și beteagă.

... ... ... ... ... ...

– Alta-i cauza, vecine,

A plecat văduva-n grabă,

Nu îl plâng pe răposatul,

Și prin bezna infernală,

L-aș băga-n pământ. Cu cine?

Cără mortul într-o roabă,

Popa parcă-i necuratul!

Și-i făcu la repezeală,

Nu-i face îngropăciune

O groapă cât o batistă,

Că n-am bani să cumpăr locul.

Și își buchisi nărodul,

Arză-l un tir de tăciune,

Și-acum strigă: - Sunt baptistă,

Scrum să-l facă în iad, focul!

De-aia nu-i făcuși prohodul! 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Romeo Ioan Roşiianu

Inscripţie pe-o cruce rece M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama, mâna aspră-a tatei s-o sărut, ochii bunei să-i şterg cu năframa unei pulberi negre de pământ. Am plecat să-i văd pe nevăzuţii zilei, lumea petrecută s-o salut din mers, dintr-un loc cu linişti şi-n lumina zilei să vedeţi în asta ultimul demers. Întunericul va sta de pază între nori, chipul se va şterge din fotografii, voi petrece mărginirea în noroi şi voi sta departe de cei vii. Paşii grei prin tină am să vi-i ascult, nu veţi şti când trupul îmi va fi strivit, am trecut prin viaţă, dar a fost demult, vouă vă rămâne ultimul privit. Eu am stat la rându-mi lângă crucea veche, dintr-o poză spartă mă privea un chip, nu ştiam atuncea ca cerul pereche are-n lutul morţii vreascuri de nisip. Astăzi nu-nţelegeţi efemera clipă, nu-i daţi importanţa hărăzită ei, faceţi din lumina şi trăiri risipă, sunteţi vânătorii, nu mai sunteţi miei. Vorbiţi de-nviere, dar nu ştiţi că moartea e mai grea ca ora care s-a-ncheiat, într-o lume rece nu se-ncheie noaptea, liniştea ascunde ultimul strigat. Aici n-ai prieteni, nici duşmani nu ai, e doar întuneric, cât o apăsare, nu-ţi mai trebuie haine, nici averi, nici bani, ai mai vrea doar raza unui răsărit de soare. Toate-s inutile în pustia lume de sub viermuiala unei lumi grăbite vă ofer speranţa care nu apune, ultima sclipire-a lumii prăpădite.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aici nu am soare, ca sa stau la umbră, aici însăşi umbra-i singura lumina, aici toată ziua este grea şi sumbră, nu e dimineaţă şi nici zi senină. Este doar o vreme ce nu se încheie, se măsoară-n carnea care se fărâmă, nu avem căldura de la şeminee, n-avem nici amiază, nu avem nici lună.

Scrisoare despre moartea mea Îţi mai scriu o dată despre moartea mea care stă să-mi plângă lângă veşnicie că mi-ai fost iubită neuitata mea şi-o să-mi fii iubită până la vecie şi-o să-ţi bat mătănii transparente-n ceaţă viscolul să-mi fie sigur legământ c-am iubit odată c-am iubit o viaţă că doar una are omul pe pământ şi-o să-ţi cresc în zare umbra-mbălsămată şi-un miros de viaţă o să-ţi sting în piept c-am iubit o viaţă c-am iubit odată şi-acum lângă moarte moartea mi-o aştept căci îmi ştiu păcatul vieţii pe de rost şi îmi cresc nemoartea în silaba rece c-am iubit lumina zilele de post visând la secunda ce nu vrea să plece c-am iubit blestemul plânsului în viaţă şi ca pe-o agheasmă vinu-nvolburat şi-am văzut lumina Sfântului în faţă şi-am trădat Lumina pentr-un vechi păcat tocmai de aceea în popasul rece vin să-ţi spun că somnul a murit de mult că e veche moartea care stă să-mi plece luându-mă cu sine într-un vechi mormânt de aceea astăzi despre moartea mea îţi mai scriu o dată cu silabe reci ca să ştii că-n lumea putredă şi rea ai venit la mine ca să poţi să pleci şi ca pentru stele să-ţi închin cântare să-ţi cânt o-nserare dăinuită ţie fiindcă moartea cruntă mă aşteaptă-n zare s-o iubesc în moarte şi în veşnicie.

proză proză 19-32

Olguţa Trifan

Frânturi de viaţă Capitolul II – Episodul 4 Bâiguielile nedesluşite ale femeii, albă ca varul, atrag atenţia ofiţerului care tocmai terminase de citit ultimul articol. – Dar... , oameni buni! Ce se întâmplă? Acestei femei îi este rău. Daţi-i un pahar cu apă, ceva! De ce nu mi-aţi spus mai repede? Este bolnavă? Ce are? De când se simte rău? Floarea zăcea prăbuşită pe scaun. Doar lacrimile-i alunecau fără oprire pe obraji, ca două izvoare. Incepuse să-şi revină, dar gândurile ce-o năpădeau ocupându-i mintea cu repeziciune, o readuceau la cruda realitate şi nu făceau decât să o facă să-şi dorească să fi murit, să nu se fi mai trezit niciodată. Lena se înroşise ca un rac, înţelegând starea cumnatei sale. Se vede treaba că nu-i convenea, se temea ca nu care cumva aceasta să-i strice treburile, să se răzgândească. – S-ar putea, ştiţi, să o scoatem puţin afară? Sărăcuţa de ea! Îşi va reveni imediat. Emoţiile, oboseala... – Bine, bine... ! Facem o pauză. Aveţi grijă de ea! Să fie bine. Luaţi şi nişte apă! Nicolae o luă pe Floarea pe după umeri şi ieşiră pe uşă. Ieşiră şi Lena cu Vasile, după ei. Ajunşi afară, o aşezară pe o bancă în faţa clădirii. Lena îi dădu paharul cu apă şi încercă să-i citească în privire, să vadă, nu cumva i-a încolţit ceva în minte? Răcoarea de afară a mai adus puţină culoare în obrajii acesteia, dar privirea-i era goală, inexpresivă, era a unui om care pierduse sensul vieţii, care-şi pierduse respectul faţă de sine, care simţea că nu-i mai aparţine nici nimicul pe care nu-l are. – Cumnăţică, spune-mi ce este cu tine, te doare ceva, ce ai? Hai, revino-ţi, draga mea! Ne aşteaptă ofiţerul înăuntru. Trebuie să terminăm treaba pentru care venirăm. O să fie bine. Nu-ţi face griji! Hai, poţi merge? Semnăm şi gata. Este târziu. Floarea încuviinţă din cap. Intrară în biroul ofiţerului şi, după câteva chestiuni de rutină şi proceduri obligatorii, au trecut la semnarea documentelor. Le-a fost înmânată Hotărârea Autorităţii tutelare explicânduli-se că trebuie să meargă la Sfatul popular, ca în baza acestei Hotărâri, să se facă menţiuni în Certificatul de naştere al fetiţei despre înfiere sau să le fie eliberat unul nou. – Mulţumim, domnule! Bună ziua! Lenei, de mare bucurie ce simţea, mai că îi venea să-l sărute pe funcţionarul de la „înfieri”, care

rămăsese privind-o cu milă pe Floarea, încercând să pătrundă dincolo de gândurile acestei femei, să înţeleagă ce a determinat-o să-şi înăbuşe atâta durere şi să cedeze, dându-şi copilul acestei scorpii. „Dumnezeu să vă ajute!” rosti, aşa, mai mult ca pentru el. – Da’, voi ce faceţi? Haideţi! Nu mergeţi la noi? Trebuie să sarbătorim, zise Lena, insensibilă ca de obicei. Ceilalţi trei o priviră cu dezgust şi uimire. Floarea izbucni în plâns iar lui Nicolae şi lui Vasile nu le venea să creadă că o femeie poate să fie atât insensibilă, atât de inconştientă încât să nu realizeze că acesta nu era un prilej de sărbătoare. – Nu, nu mai mergem... Vom pleca acasă, ne aşteaptă copiii, preciză Nicolae cu voce ştearsă, ce venea de departe. – Nicolae, să-mi aduci fata acasă! Când mi-o aduci pe Romelia? Floarea plângea în hohote iar Nicolae nu ştia cum să o liniştească… – O voi aduce, o voi aduce... , repetă Nicolae, cu glasul stins de tot… Cu bine! Drumul spre casă se dovedi mai lung şi mai apăsător. Cei doi nu au scos nicio vorbă. Mergeau ca muţi, cu capul plecat şi privirile-n pământ. Doar suspinele Floarei şi oftaturile prelungi, la anumite intervale de timp, ale lui Nicolae erau dovada că pe acel drum de ţară, circula cineva. În familia Ionescu prăpastia se adâncea cu fiecare zi care trecea. Ziua, făceau mari eforturi să se comporte cât de cât normal, pentru a masca în faţa copiilor îngrijorarea şi amărăciunea ce le rodeau sufletele. Noaptea, se gândeau şi căutau soluţii pentru a face despărţirea de Romelia suportabilă, înţeleasă de către biata fată şi de către ceilalţi copii, dar nu şi pentru ei, ca părinţi. În cele din urmă s-au gândit că cea mai bună soluţie ar fi să nu le spună încă nimic despre adopţie, ci doar că vor merge să-i cumpere un cadou Romeliei, pentru rezultatele bune la învăţătură şi, ca din întâmplare, la invitaţia mătuşii de la Craiova, să mai rămână la oraş. Stând acolo s-ar putea să înceapă să-i placă, să se obişnuiască cu cei doi, iar cea mică şi George, fără ea, iar despărţirea să fie mult mai uşoară. A doua zi, Floarea a făcut pâine la ţest, plăcinte cu brânză şi cu nucă, a tăiat o pasăre şi a făcut ciorbă şi friptură. S-au adunat toţi în jurul mesei, au mâncat, cei mici s-au tachinat, au râs, a fost voie bună cum nu mai fusese de multă vreme. – Romelia, draga mamei, pregăteşte-ţi rochiţa cea roşie şi săndăluţele albe, alea bune! Mâine mergem la Craiova. Trebuie să-ţi cumpărăm un cadou, ceva, că doar ai primit premiul întâi, nu? – Da, dar luăm şi la ceilalţi câte ceva, nu? 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză – Vom vedea, vom vedea! Hai, gata! La spălat şi la culcare, toată lumea! Se treziră devreme în dimineaţa ce a urmat şi plecară pe drumul care, pentru Romelia, avea să fie un drum fără întoarcere, un drum ce avea să fie începutul în fresca unei vieţi, un drum care arăta sensul unui destin scris deja, undeva, în cartea acelei vieţi... Capitolul III Era ora trei dimineaţa. Romelia deschise ochii şi privi către felinarul cu lumină slabă din colţul străzii, care-şi arunca razele-i dulci ca o binecuvântare, tocmai în cămăruţa acestei copile. Adusese, încă din seara trecută, mai multe găleţi cu apă şi umpluse cazanul pregătit pe plita de fontă, iar acum trebuia să dea foc să o încălzeasca pentru înmuiatul rufelor. Cu ochii încă mijiţi, se îmbrăcă repede şi aprinse focul, îşi aşeză patul şi sortă rufele pentru înmuiat. Privea la flăcările care ardeau lemnele trosnind în vatră şi o năpădiră amintirile. Cât trecuse, oare? Trecuseră cinci săptămâni de când venise cu mama şi tata la Craiova să-i cumpere cadouri, pe motiv că luase premiul I, ca recompensă. Mătuşa insistase să i-o lase să mai stea la ei. Când părinţii au plecat, Romelia a simţit că-i fuge pământul de sub picioare, mama şi tata aveau lacrimi în ochi şi au plecat grăbiţi, de parcă-i alerga cineva, fără a privi înapoi. Doar mama avusese o încercare, dar tata a prins-o de umeri, oprindu-i gestul. A apropiat-o uşor de el… şi au plecat. Romelia, parcă presimţind ceva, a încercat să alerge după ei, însă braţul ferm al Lenei a strâns-o, oprind-o în loc şi a împins-o în curte. La câteva zile, găsind-o pe Romelia plângând, Lena i-a strigat nervoasă copilei: – Nu are rost să te mai smiorcăi atâta! Gata! Tu nu mai eşti fata lor… Tu eşti fiica noastră… Tu eşti Romelia Petrescu. Te-am adoptat… cu acte-n regulă şi ar trebui să ne fii recunoscătoare! Bagă-ţi bine asta în cap şi treci la treabă că se face noapte! Câteva zile, Romelia nu a putut scoate un cuvânt. Uneori simţea cum gândurile-i năvălesc în minte cu o viteză năucitoare, alteori simţea că mintea ei este un imens vid. Se refugiase în muncă. Executa tot ce-i spunea Lena, mecanic, cu dibăcie şi precizie, fără a protesta, fără greşeală, deşi nu erau munci pentru un copil de vârsta ei. În această linişte aparentă, în mintea ei se ducea o luptă, o luptă infernală. Erau sentimente amestecate… Silă pentru părinţi, gândind că nu au iubit-o, că au minţit-o dorind să scape de ea, apoi întrebarea care o chinuia cel mai mult. „Dar, dacă am fost eu un copil rău, dacă i-am supărat eu, de mau dat? De ce tocmai pe mine? Trebuie să-mi accept pedeapsa... Dacă aş fi un copil bun, mătuşa nu s-ar purta frumos cu mine? Mătuşa este… mătuşă. Cum 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

să-i spun mamă? Nu este mama mea! » Lena îi ceruse în nenumărate rânduri să-i spună mamă. De câteva ori o trăsese şi de păr din această cauză. Jocul limbilor de foc din vatră mângâiau cu blândeţe lacrimile, ce-şi croiseră drum pe patru rânduri înnodându-se sub bărbia fragedă a Romeliei, prea timpuriu inundată în amarăciune. Tresări când în plită trosni un lemn de salcâm, îşi sterse repede lacrimile cu poala rochiţei şi băgă două degete în cazanul cu apă. Se încălzise. După înmuiatul rufelor, îşi şterse bine mâinile de apă, luă sacoşa cu sticle şi fugi repede la lăptăria din colţ, aşezându-se la rând. La cinci venea maşina cu lapte. Reveni repede cu sticlele cu lapte, intrând în grabă în odaia ce îndeplinea atât rol de bucătărie cât şi de cameră a ei, a Romeliei, dar şi cameră de zi. Odaia nu era deloc frumoasă: tavanul scund, ferestrele întunecoase, pereţii coşcoviţi şi înnegriţi din cauza fumului. De când venise Romelia, însă, încercă să o facă cât de cât primitoare, având grijă să o menţină curată, ordonată, să şteargă praful permanent. Puse laptele la fiert şi aşeză pe ochiul alăturat fiertura pentru porc. Privea cum arde focul, gândinduse la treburile pe care le are de făcut în acea zi, atentă să nu scape laptele în foc. Se obişnuise cu toate treburile casei şi le făcea cu toată inima. În acest fel nu mai avea timp să se mai gândească la ale ei. – Hm! Ce faci? Dormi cu ochii deschişi? Ai să scapi laptele-n foc, adormito! Nu pot avea nicio bază pe tine? Ce, mama naibii, visezi acolo, copil prost? Ce mio fi trebuind? şi capul Romeliei avu o tresărire bruscănainte sub greutatea palmei Lenei, care tocmai îşi făcu simţită trezirea şi prezenţa în bucătărie. Romelia nu-şi putea exprima emoţia, durerea, tristeţea, nici prin cuvinte, nici prin lacrimi. Doar un sentiment de repulsie nemărginită începuse să-i invadeze sufleţelul, crud încă, de câte ori Lena îi aplica aceste corecţii fizice şi verbale, zicându-i: – Să ştii că nu-ţi vreau decât binele! Te educ pentru viitor. Ca mâine te măriţi şi trebuie să ştii să învârţi toate treburile în gospodărie, să fii cuminte, supusă şi pricepută şi să nu vorbeşti prea mult. Auzi tu? Să nu vorbeşti prea mult! Mi-ai făcut cafeaua? Romelia găsea viaţa aşa de mult dezgustătoare, încât avea zile în care ar fi preferat să moară. Solidul ei echilibru triumfă, însă, iar ea îşi caută şi îşi află alinarea în muncă. Durerea îşi pierdea uşor-uşor din intensitate, potolindu-se, devenind oarecum calmă, meditativă. Avea acele momente în care se gândea: „De ce să aspir cu atâta râvnă la o fericire pe care nu o merit, pentru care nu sunt demnă? De ce să-mi doresc ceva, ce nu voi primi niciodată? Trebuie să mă mulţumesc cu ce am. Trebuie să-i uit pe cei ce nu mau vrut. Nu m-au dat ei fără să se gândească, fără să privească în urmă, fără a mă mai căuta? Uită Romelia,

proză uită fetiţo, mergi mai departe, trebuie!” Amărăciunea-i umplu ochii de lacrimi. Stătea cu coatele tremurânde pe pervaz, luându-şi capul în mâini. Ridică privirea către cer, de parcă ar fi căutat răspunsuri în imensitatea acestuia. Tresări, îşi şterse repede lacrimile, se uită în jur şi îşi reluă repede treburile. Oare nu o văzuse nimeni? Trebuie să fie mai atentă. Era unul din acele momente în care gândurile trecuseră peste puterea ei de a se controla. O copleşiră, dominând-o, deşi îşi impusese, de teama Lenei, să nu se mai lase în plasa lor… Zilele treceau cu repeziciune după acelaşi program: munca în gospodărie - mâncare, curăţenie, spălatul rufelor, animale şi şcoală. De învăţat, Romelia putea învăţa doar noaptea, după ce adormea Lena, fiind certată dacă o prindea, zicându-i că-i face pagubă consumând gazul din opaiţ. La şcoală, Romelia afişa o mină veselă, ca şi când drama ce-o purta în ea nu-i rodea sufletul, ci dispărea ca prin farmec diluându-se în exerciţiile de matematică, în lecţiile de citire, în activităţile practice la care era foarte bună şi în toate celelalte activităţi în care se remarca cu uşurinţă. Era o fetiţă foarte cuminte şi deşteaptă, iar în această privinţă Lena nu avea motive să se plângă. Ea nu mai făcea absolut nimic în gospodărie, transferând treptat toate responsabilităţile pe umerii Romeliei, iar Vasile, care era mai toată ziua plecat, chiar dacă nu-i plăceau anumite lucruri, suferea pentru neputinţa sa, laşitatea, lipsa de curaj în a lua atitudine, de a face ceva pentru biata fetiţă, care-i era chiar dragă. Îi era şi milă de ea, însă de multă vreme nu mai putea spune nimic deoarece el nu reuşise niciodată să-şi impună voinţa în faţa Lenei. Aşa au trecut anii, unul după altul... Romelia terminase clasa a noua la Şcoala de Comerţ din Craiova. Acum era o fată nu prea înaltă, bine construită, cu trăsături fine, chiar frumoase, blondă cu ochii mari verzi, gene lungi, sprâncene arcuite, gura cu buze pline, cărnoase, nasul puţin cârn şi pomeţii obrajilor ridicaţi şi cu un roşu ce-şi făcea permanent apariţia, la cea mai mică emoţie, trădând cuminţenia şi sensibilitatea fetei, subliniind şi accentuând o dată în plus frumuseţea acesteia. O fată tăcută, însă deosebit de vrednică şi foarte descurcăreaţă, care se obişnuise să rezolve toate problemele din gospodărie şi după care se uitau mulţi băieţi, dar şi multe femei din cartier, care o văzuseră crescând şi se gândeau că ar fi o partidă bună pentru băieţii lor. Anii care au trecut, trăind, suferind, amintindu-şi, încercând permanent să înţeleagă, au făcut ca durerea Romeliei să-şi piardă din intensitate, potolindu-se cu timpul, devenind egală... Va urma

Mihail Toma

Arca doi Sezonul trei, complet Coada spiralei gama era rară în stele și totuși cartografierea, atentă, făcută pe Terra, oferea câteva sisteme stelare compatibile cu o viață bazată pe oxidarea carbonului. – Din coadă-noadă... Vasili, hai să-i sculăm pe papagali: e tura lor, ha! – Nu mă fă să râd. Acum peste ce-or să dea? Ha! Ha! Ha! Yan făcu câțiva pași ezitanți pe puntea navei: – Cum e? – Totul la cheie. Am reparat naveta 17, am compensat de la doi asteroizi deficitul de cadmiu, am întărit reacțiile ionice la scutul unu cu aproape 12 la sută, după specificațiile voastre, chestia cu teleportarea... fluturii tăi... e grele, ăia de pe pământ încă se crucesc dar inginerul meu șef a mai scărchinat oleacă la ecuațiile alea. Le-am lăsat pentru Pavel. În rest... Îți las o navă la cheie. Ai grijă de ea. Cele două ture sunt aliniate pe trei rânduri, față în față. Se predă comanda: – Atențiune! Șefii de servicii din tura 03 predau serviciul către tura 04. Un pas înainte! Se predau parolele și instrucțiunile tehnice. Atențiune! Un pas la... dreapta. – Atențiune! Ofițerii de compartimente din tura 03 predau serviciul către tura 04. Ofițeri! Trei pași în față! Predați starea operativă și codurile. Un pas la... dreapta. – Atențiune! Comandanții de sectoare să facă -... ... – Atențiune! Domnul Fleming E. Mauel să facă un pas înainte. Drept ca o scândură, firav de-l bătea vântul de la climatizoare, dar un bulgăre de voință, Fleming păși în afara rândului: – Pentru merite deosebite și eroism, în semn de recunoaștere și exemplu peste ani pentru urmași, primești ordinul de cavaler. Fleming salută regulamentar apoi se turti de tot și după ce i se depuse medalia la gât, dispăru misterios. – Atențiune! 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză Se va intona imnul: ... – Atențiune! Se va preda comanda navei Arca doi: – Domnule Căpitan, virtute și curaj. Nava vă aparține. – Domnule Căpitan! Accept comanda și onoarea! Să aveți vise frumoase! Speaker-ul se retrase diplomatic iar Yan glăsui: – Atențiune! Aici, comandantul. Tura trei... fuguța la somn. Tura patru... fuguța la posturi. Deblocați pe manual... preluăm comanda! Vasile alergă după Fleming. Îl găsi în cușetă. – Ce faci boule? Plângi? – Ce draci... Nici aici nu mai scap de tine? Plâng... și ce... știi că eram să vă omor pe toți? Acolo? Noroc cu Yan, altfel... și ăștia- mi dau medalii... – Huo, dihanie! Că nu pentru prostii ți-au dat-o, dobitocule. Da' când te învârteai ca titirezu cu rahatu' ăla de navetă, în jurul drăcoveniei alea? Mai ții minte? Oi fi tu tâmpit da'... ciocu' mic și nu mai boci ca soacră-mea. Fii bărbat! * Astrid se suși pe scaun. Nimic nu se potrivea. Mai depuse un memoriu. – Numele... – Dacă credeți că dintr-ăștia... adică „teleportații” cu dedicație ca să-mi stați cu sula-n coaste... Eu am semnalat, acum tot eu sunt de vină? – Domnule... Astrid. Vă asigur că nu m-a teleportat nimeni în Arca doi. Doar eu... pe propriile picioare. Deci: Numele. – Abia ce l-ai zis. – Prefer să-l aud din gura D-voastră. – Astrid. Jorge Astrid. Virusolog III la secția de Microbiologie. – Perfect. Ați afirmat că vom muri cu toții. – Nuuu! Nu am afirmat asta. Am zis... – O secundă. În public, cu glas tare, în cantina trei, confirmat de peste o sută de colegi, ați afirmat că: „dacă coborâm pe acestă planetă vom muri cu toții”, corect? – Incorect. A fost desprins din context, eu... doamne, doar nu... credeți... nu vreu să seamăn panică... – De vreme ce vă ținem aici de trei zile, timp în care s-au făcut toate verificările posibile... eu unul nu văd altă explicație. – Dar nu e așa... să vă explic... 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

* Yan se simțea suprasolicitat. Ducea dorul vremurilor când se frecau prin cosmos. Acolo evenimentele erau largi: ore, zile, aveai timp... Acum, chestiile deveniseră foarte terestre, parcă la fel ca la acea „acasă” de care fugise. Se scârpină în hălăciuga de păr și răspunse la apel: – Da! – Domnule Comandant... Am amânat cât s-a putut dar... – Bun. Ce e? – Un biolog vrea neapărat să discute cu Dvoastră. A fost refuzat pe cale ierarhică și a apelat la o măsură extremă: a vorbit în public despre o amenințare majoră la adresa securității navei. – Și? – Și vi-l aduc, dacă-l doriți. N-a vrut să zică mai mult. – Adu-l... Astrid se bâlbâia. – Zi omule ce ai de zis, cum naiba de-ai ajuns pe nava asta? – Balega, Domnule Comandant... Balega e proaspătă. Yan se tulbură. Era deja năucit de enșpe mii de cereri de la toate compartimentele iar asta puse capac. Apăsă pe intercomunicație: – Vasile! Hai încoa. – Urgent? – Urgent. Că ăsta-mi leașină pe aici. Se uită la Astrid: – Cum dracu' de-ai avut tupeu să declanșezi o alarmă biologică pe o întreagă navă spațială și... acum, să te... te pe tine? – Sunt empatic... Domnule Comandant, mă ia cu o fierbințeală... – Vasile... Te rog să-l iei pe acest tânăr. Spune că a găsit balegă proaspătă Ai scăpat vreo vacă? Vasile se încruntă: – Ce spui copil? Dacă mă traduci... muci la carceră. – Fusăi trei zile, bade, da' mă jur, proaspătă, pă sulf... – Nu mă'nebuni? Unde? – Două cu drona de la minerlogie și... nu le știu pă dinafară, Da' calde... – Ce bâiguiți voi acolo? – Domnule Comandant. Ordonați atenție mărită. Planeta nu e chiar așa vidă cum pare. Se decelează prezenta unui, unei chestii care se cacă. Dacă se cacă înseamnă că mănâncă, dacă mănâncă oare ce mănâncă...

proză Recomand ca până ce, eu cu copilu'... dihania asta, cum îți zice, mă?... Astrid, facem ceva muncă de laborator, toți cercetașii să fie retrași de pe teren. * Carol curăța foarte aplicat o structură care răsărea din nisipul roșietic ce invadase întreaga planetă. I se păru că scrijileturile par a fi un fel de scriere dar apoi alungă gândul. În cască se auzi comanda de rechemare. Ridică brațul. Mai avea aproape jumătate de oră. Nedumerit comută pe local: – Cloud, cât îi ceasul la tine? Ăștia zic să revenim la bază... Cloud? Hei? Măăă, ce faci? Dormi pe tine? Am, aici, ceva ce seamănă cu un fel de scriere. Scanez. Semnalul de întoarcere la bază reveni cu o nuanță ultimativă. – I-auzi! Hai! Ne cheamă ăia! Cloud? Măăă... Se răsuci de jur împrejur apoi începu o căutare printre stâncile roase de vreme: – Cloud? Încremeni în fața spectacolului macabru: Din costumul sfâșiat cu sălbăticie se ițeau niște coaste însângerate. Cu capul dat pe spate, Cloud privea către cer, poate, către acea stea care fusese casa lui. – Mayday, mayday! Răcni Carol din fundul plămânilor. Ivan încremenise într-o poziție de drepți chinuită: – Permiteți să raportez... – Nu permit nimic. Yan se plimba ca un taur în arenă. Ochi un scaun care nu era aliniat perfect la masa de consiliu, și-l spulberă cu un șut violent: – De trei zile... trei zile... Un om a murit și asta pentru că tu, în loc să deschizi o anchetă, ai preferat să-l pui pe Astrid în detenție... – Dar nu eu... nu-i chiar așa. Ivan se îmbățoșă. – Cu atât mai grav. Înseamnă că nu-ți stăpânești oamenii... – Nu-s oamenii mei. – Adică cum? Adică a cui? Nu ești tu responsabil cu securitatea navei? – Domnule Comandant. Eu am în subordine servanții de la tunurile cu plasmă, de la torpile și cinci tacticieni iar sarcina mea este să apăr nava de orice amenințare externă atunci când suntem în spațiu. Nu am competențe de poliție locală și nici de pază atunci când se face prospectarea unei planete. – Nu înțeleg... – Nici eu n-am înțeles până ce am citit din scoarță-n scoarță regulamentul navei, ceea ce vă recomand și D-voastră... – Lasă șmecheriile astea... zi: – După ce am citit de trei ori am ajuns la concluzia că cei de pe Terra ne considerau niște sfinți

intangibili. Că ne vom organiza singuri, citez: „Șefii de sectoare vor delega prin rotație un număr suficient necesar de membri care să asigure desfășurarea în bune condițiuni, cursiv și eficient, a activităților de pe navă pe perioada când se face explorarea planetelor supuse teraformării. Acestă echipă va fi delegată pe lângă magazionerul șef care va decide ce membri să suplimenteze pentru a fi la dispoziția echipelor de pe teren.” Oanea de la magazie a ridicat din umeri și mi ia plasat mie. Eu ce era să fac... I-am distribuit pe acolo pe unde era nebunia mai mare, dar nu sunt profesioniști. Fiecare are o specializare de bază și nici o competență de poliție sau pază și protecție... – E peste poate... Suntem a 16-a tură de când s-a lansat nava și noi... – Nu a fost nevoie. Oamenii sunt civilizați... Am discutat și cu O'Marly de la prospectări. Planeta a fost puricată la sânge, procedurile de decontaminare au fost draconice... Nimic care să prevadă nenorocirea asta... – Doar un tânăr pe care voi l-ați băgat la carceră... Îmi încropești o echipă de profesioniști: trecut militar, oameni care să reacționeze nu să scoată lupa din buzunar. Te ocupi personal. Dacă este nevoie mai scoli de prin sarcofage... – Am înțeles. – Și de ceremonia de adio te ocupi personal. După ce avem rezultatele autopsiei, să-l trimitem în ultimul zbor... * În sala de consiliu se adunaseră majoritatea sefilor de sectoare însoțiți de asistenți. Yan ridică privirea: – Ne-am adunat aici în urma unui eveniment grav. Unul din colegii noștri, răsfoi prin hârtii: Cloud Isvan, un tânăr de doar 27 de ani, xenoarheolog, necăsătorit, și-a pierdut tragic viața, în mod violent, pe planta SPT oo12/03, ieri, în circumstanțe îngrijorătoare. Am recomandat retragerea tuturor echipelor de prospectori de pe planetă până la clarificarea acestui nefericit eveniment. Am recomandat amănunțită.

asemenea

autopsie

Ana... – O rog pe Cora, patologul nostru să prezinte concluziile autopsiei. Cora își pipăi, involuntar mărgelele de la piept, își instală atent ochelarii pe vârful nasului și începu profesional: – La data stelară 03/07/5142 ora standard 14/04 am primit spre evaluare corpul unui bărbat... – Domniță! Un rezumat. Da? Cora își drese glasul, mai privi odată hârtiile, ridică abrupt bărbia și-l privi pe Yan direct în ochii lui 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză cenușii: – N-a avut nici o șansă Domnule comandant. A simțit ceva și s-a întors din tors. Atunci, cineva sau ceva pur și simplu i-a excavat cutia toracică, într-o singură lovitură, plecând cu plămânii și inima. Decesul a avut loc instantaneu. Nu am constatat alte urme de violență. Nici un fel de urme organice, s-a lucrat curat, și după un tipar îndelung exersat: nu a existat nici o urmă de ezitare. Pur și simplu, a venit, a luat și a plecat. Dosarul complet este aici. Îl așeză încet pe masă și-l indică cu degetul arătător. Așteptăm concluziie de la biochimie dar... nu cred să adauge mai mult... Poate doar la nivel atomic.

anatomie patologică am făcut și un curs de traseologie criminalistică și am o trusă completă... Poate aș putea fi de folos. Yan se întoarse către Cora. Medită ceva timp apoi privi către Ivan: – Un fir de păr... ai înțeles? Că te leg de-o rachetă de-a ta și te trimit direct pe pământ. – Înțeles, Domnule Comandant. Atenție! La ora 20 tot personalul să se afle în cala navetelor. Ne vom lua adio de la colegul nostru Cloud Isvan. *

– Mulțumesc. Deci... un prădător versat, ființă sau mecanism, care a acționat foarte aplicat și fără ezitări, de parcă ar cunoaste foarte bine fiziologia umană... Nu vi se pare ceva straniu? Vasile!

Cora mai privi odată fotografiile de la locul tragediei. Simțea că ceva îi scapă și nu reaușea să priceapă. Pe când era să le ia din nou la puricat fu chemată la ceremonia de adio.

– Categoric, balega lui Astrid nu poate să aparțină profilului descris aici. Ea pare să aparțină mai mult prăzii, a ființelor cu care acest, această... chestie se hrănește, căci e clar că mânca și înainte să venim noi. Din păcate... în ciuda tuturor investigațiilor aeriene, scanărilor în profunzime și a cercetării cu camere termice nu am putut să descoperim aceste ființe și... cu atât mai puțin, pe acest... prădător. Am recomandat desfășurarea senzorilor de distanță care, resetați, ar putea să facă o scanare în profunzimea solului planetei.

În hangarul navetelor începură să se adune cei peste 600 de cosmonauți de pe tura lui Yan. Se strângeau, cumva stingheri, pe bisericuțe și discutau aproape în șoaptă:

- Eu nu înțeleg de ce nu ne vedem de drum. Ivan părea scos din minți: La dracu' cu ea de planetă, ieșim de pe orbită și-o fac felii cu un snop de rachete de-o sparg în trei... și ne vedem de drum... Îi plin de stele... – E și asta o opțiune, comentă Vasile. Hai să aruncăm cu rachete peste tot și să ne întoarcem acasă. Zicem că n-am găsit nimica pe aici și cerem pensii babane... – Ce-ai făcut? Îl ignoră Yan pe Vasile. – Avem o echipă din 18 tineri excelent pregătiți dar fără experiență în focul luptei. – Se vor căli... E un timp pentru toate. Nu pot lăsa neîmpăcat sufletul unui camarad de-al nostru. Vom găsi pe acest ucigaș și va plăti cu vârf și îndesat. Ana, vreau să-l scoli pe Fleming. – Flening și-a decalat tura. Acum e pe tura șase... de când cu fluturii... – N-are nik! Trece de la fluturi la bărzăuni. Executarea. – Ivan. Ia o echipă de 6 băieți și faceți o recunoaștere la fața locului. Vreau să fie cercetat fiecare fir de praf. Doar nu s-a volatizat... Trebuie să găsim o urmă. Stabilește o schemă tactică în care fiecare îl supraveghează pe celălalt. Nu vreau să aud nici măcar de-o julitură. – Domnule Comandant. Pe lângă specializarea de 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Nu poți crede ce feste îți poate juca un creier speriat, grăi un tânăr cu ecuson de tehnician mecanic. Continuă la întrebarea tăcută pe care i-o adresă o domnișoară minionă de la robiți: aș putea să jur că l-am văzut pe Cloud pe culoar acum vreo trei ore. A trecut pe lângă mine de parcă nu ne cunoșteam, și eu eram cam distrat... până ce m-am dumirit dispăruse. Am alergat în urma lui, nimeni. Dispăruse. M-a luat cu frig, bârrr, weird! Și acum simt că mă ia cu transpirații. Sună fluierul itendentului și se grăbiră fiecare către locul de adunare a compartimentul lui. Cora se întoarse răvășită de la ceremonie. Nu putu să mănânce așa că-și comandă un ceai și-l sorbea atentă să nu se frigă. Brusc, puse cana pe marginea biroului, și se năpusti la fotografii. „Desigur, cum de n-am realizat din prima?” Se uită la ceas. Trecut de 10 seara. „Mâine... „ Cumva mai liniștită se culcuși în cușetă și adormi un somn plin de vise tulburi. Mim se simțea umilit. Se plimba prin această imensă navă spațială de mai bine de 4 ore și se părea că a văzut mai nimic. Își blestemă strămoșii care nu fuseseră în stare de o asemenea realizare fără a ști că ar fi fost aproape imposibil. Micul buchet stelar se afla la marginea spiralei gama iar distanțele până la următorea concentrare stelală erau uriașe. Ar fi fost nevoie de un salt brusc în tehnologie dar acesta nu venise iar strămoșii lui abandonaseră. Societatea deveni suficientă și se stinse acum mai bine jumătate de mileniu. Doar câțiva reprezentanți sălbăticiți mai supraviețuiră iar egoismul necesar vieții îi îndepărtaseră și mai mult încât nu ar fi ezitat o

proză secundă se-și omoare și să-l sugă de energia vitală pe vreun imprudent tovarăș. Un lift îl duse pe o estradă iar de acolo văzu o priveliște care aproape-l paraliză: O lume, o lume în miniatură se deschidea în fața ochilor. Puținele înformații pe care le smulsese de la prima lui victimă îi spuseră că așa arată planeta de pe care veneau acești oameni. Scrâșni cu ciudă din măsele: ei aveau totul iar el nimic. Se îndreptă de spate și luă brusc o hotărâre: Va cuceri această navă apoi îi va aduce cumva pe ultimii tovarăși și vor pleca să-și găsească și ei o casă. Mai frumoasă decât imitația asta. Dar pentru asta trebuia mai întâi să ucidă. Se întoarse pe vârfuri și intră, hotărât, în lift. Dimineață Cora se sculă cu niște presimțiri sumbre. Sună la secretariatul comandantului și-și programă o întrevedere pentru ora zece, apoi îl sună pe Ivan: - Ivan... cred că am făcut o descoperire care ne întoarce toate concluziile pe dos. Am stabilit o întâlnire la Domnul Comandant și cred că trebuie să anulăm expediția de azi. – De ce? Adică... domnișoarăăăă, nu-mi impui mie... adică de ce? – Nu pot să vorbesc pe intercom, ne găsim la domnul comandant. – Domnișoarăăă, nu pot admite așa ceva. Vă rog să vă clarificați poziția! Consider că acest mod de abordare... Cora apăsă butonul care închise intercomul și se întoarse lent. Din ușă o privea Cloud Isvan. Se priviră estimându-se reciproc. După secunda de tăcere el vorbi: – Inteligent, dar nu știi decât o câtime din posibilitățile mele. Uite! Cora se apucă ce cap: miriade de imagini se înghesuiau să intre și simți că-i pocnește capul. Făcu pauza cortico-talamică și lăsă informația să se scurgă într-o zonă goală din creier pe care o ecrană imediat. – Asta-i ceva nou. În acest trup nu am găsit o astfel de aplicație... – Pentru că nu suntem la fel. Avem multe abilități și o tehnologie superioară celei a strămoșilor tăi. De ce nu te predai. Putem înțelege. A fost o eroare, un Close Encounters of the Third Kind ratată. Nu vei fi judecat dacă cooperezi... – Cooperare... Să devin cobaiul vostru... – De fapt ai venit la mine ca să negociezi, nu? Altfel eram moartă de mult și sosia mea se ducea la întâlnirea cu Comandantul, puteai să-l omori, puteai să preiei comanda navei așa cum văd în mintea ta că intenționai. Ce te oprește? – Am intrat în dormitoarele voastre, am încercat

să ucid cu sânge rece dar gândurile... gândurile lor, gândurile voastre... Habar nu aveți! Nu știți nimic. Sunteți așa de neajutorați, atât de... moi, și totuși atâta putere, vise, idealuri, speranțe... dorinți. Apoi team auzit. Logica ta impecabilă dar și o răceală a sufletului care-ți permite să fii detașată să-ți diseci propii semeni fără remușcări, doar în numele unei idei. Asta ne-a apropiat. Te-am căutat. Nu am venit aici ca să te omor. Am venit ca să implor milă * – Nu doresc decât ca planeta mea să renască... oooo, am avut o civilizație fabuloasă, pașnică... decadentă... doar atât vreau. Promite-mi! Spune că vei face tot ce poți... spuneeee. Ușa se dădu de perete și Ivan năvăli înăuntru. Lovitura de plasmă atinse picioarele lui Cloud. Acesta se răsuci și transformarea începu: o gură imensă dantelată cu dinți mici care luă locul capului lui Cloud iar apoi... Ivan trase a doua oară. Din fundul acelui gâtlej se auzi: – Promite-mi! – Promit! zise Cora! Ivan trase încă o dată și încă odată, spasmotic. Cora își puse mâna pe brațul lui și-l aplecă: – A murit, Ivan. A murit. L-ai omorât. * – Musai să aflăm cum reușesc reconfigurarea moleculară. Prioritate zero, am trimis informare și pe Pământ. Cora se ridică în picioare: – Poate nu ați citit atent raportul meu. Vă readuc la cunoștiință că acum toți cetățenii acestei planete au cunoștiință de noi. Orice act împotriva lor este agresiune, pedepsită conform cu codul etic al Terrei. – Ne-a omorât un om, sări Ivan – Poate nu știi ce ai făcut în cabina mea... – Te apăram, se sufocă Ivan. – Încetați! Fiecare are drept de viață și de moarte. Istoria trebuie să-și urmeze cursul. Am primit prin subeter o informare de pe Terra. Ana. Mi-l pui în formol și-l lași pe orbită. Vor veni alții... – Dar i-am promis, se tângui Cora. – Ce i-ai promis? – I-am promis că o să-i facem o casă ca a noastră. – Promisiunea rămâne valabilă, rânji Ana. Deja am lansat 14 containere cu „pițigoi”. Cam în 10 ani lucrurile se vor schimba pe aici... – Vă jucați cu focul. Sunt inteligenți... erau pe când noi eram dinozauri... e o greșeală. – Cora! Vrea cineva să o conducă pe domnișoara 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză patolog... Ana! Fleming avea o mutră de ornitoring în putrefacție: – Cine-n p..a mea m-a sculat iar? – Eu, îi șopti, fin, la ureche Vasile. Iar când ai să citești dosărelul ăsta ai să mă pupi și-n cur. –? – Am aranjat cu Petre să mai stăm vreo două--trei săptămâni pe aici, tocmai ce i s-au înfundat niște jigloare la reactorul trei. Scoală, nu dormi pe tine, și ia legătura cu fetița asta: Cora! * – Unde-i Cora? – Cora este consemnată la domiciliu. A suferit o traumă psihologică și este în recuperare. – Unde-i alienul? – Domnule Fleming... văd pe fața Dumneavoastră toate semnele unei treziri timpurii... Eu recomand... – Nu te juca cu mine, fată, că te bag într-un sarcofag și te scot peste cinci sute de ani. Unde-i alienul? Adu fata. Era frig în sala de morgă. Ana se zgribuli. Nu mai călcase într-un asemenea loc de 20 de ani. Se duse la unul din sertare și-l trase afară: – Uite-ți alienul. Mulțumit? Cora intră și ea escortată de doi băieți de-ai lui Ivan: – Am venit! El... Oooo! El! – Cum îți spuneam... a făcut un „coop” cu atacatorul. – N-am făcut nici un „coop”, sunt... sunt o profesionistă... – De ce-ai chemat-o aici? – Ana. Nu știi nimic. Uită-te. Hei! Voi doi. Armați! Trageți la comanda mea sau supralicitați. – Am înțeles Domnule General. – Cora. Zi-i să se scoale... Gata. Vrăjeala s-a terminat. Cora s-a îngălbenit: – Adevărat? Daaaa.Te simt... Mai întâi lent, apoi din ce în ce mai accelerat părți din cadavru păreau animate de o personalitate proprie. Începură să se închege într-o structură diformă, ezitantă: – Cora! Mă ierți! Ăsta sunt eu cu adevărat. Cora era aproape copleșită: – Bine. Un mic vârtej se produse deasupra tărgii și... ființă compusă dintr-o gură imensă plină de dinți ascuțiți susținută de 12 tentacule își făcu apariția. – Nu trageți, ridică Fleming mâna. Acum discuți cu mine. 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Tuuuu... M-ați înșelat, gâfâi gura, ați înșelat-o pe Cora. Văd în mintea ta. Înșelătorie, și se năpusti. Dar Fleming nu mai era acolo. – Ana? Domnișoara Cora? Băieți? Vreți să ne lăsați un minut singuri? Am o vorbă cu toarășu'. Închideți bine ușa, da? Fleming privi arătarea care se hlizea la el cu enșpe mii de dinți. Își sumetecă agale mânecile cămășii și-i zise: – Hai, tăurașule! Arată-mi ce poți! Yan împreună cu Vasile și cu restul echipei încropite de Ivan se adunară, strategic în stânga și dreapta ușii de la morgă. Sala congelatorului era numai inox, țeapăn, de 10 milimetri, așa că atunci când un perete se bombă iar nava se zgudui, toți făcură un pas înapoi. – Vasile, esti acuzat de omor din culpă, se pronunță Ivan. Eu zic să decuplăm cubul și să-l distrugem cu pa... O nouă bufnitură de data asta jos. Adică și cu secțiunea... Se mai auzi o bufnitură și se făcu liniște. Într-un târziu, pârâind din încheieturi, ușa de la congelator se deschise: Fleming, în niște rămășițe din costumul elegant cu care se prezentase, se aducea cu brațul stâng de subțioară iar în mâna dreaptă cu o mingiucă gri care pulsa încet, cu un individ mai înalt ca el, aproape translucid, fără față, o parodie de om îmbrăcat într-un halat de spital: – Vi-l prezint pe Mim! Noul nostru coleg. Vasile, ia-l că nu mai pot. Du-l la „analize” și îndoctrinează-l. Bagă fără frică căci suge ca o sugativă. Vasile îl preluă ursulește de umeri pe Mim și arătă întrebător către mingiuca care pulsa în mîna lui Fleming. – Asta e ceva ce-mi aparține. Vru să o ascundă într-un buzunar dar, cum descoperi că nu mai posedă așa ceva, o strânse în podul palmei. Cora se apropie timidă: – Ești tu? Persoana alburie cu aspect de stafie întinse un braț ca din fum: – Da. Eu sunt iar omul ăsta... colegul vostru, este extrem de convingător. * Erau adunați cu toții în sala de consiliu. Într-un colț, stingher și având în spate doi oameni înarmați, ședea Mim. Renunțase la halatul de spital, imaginea lui se îmbunătățise întrucâtva în sensul că avea ceva care părea nas, două arcade în care ar fi trebuit să fie niște ochi dar nu era decât o unduire tulbure și o parodie de gură. Corpul părea mereu a se stabiliza într-o formă definitivă pentru ca în secunda următoare să-și piardă din nou conturul ceea ce

proză provoca o stare anguasantă. Yan își smulse cu greu privirea de pe această apariție și-i făcu un semn lui Fleming. Acesta se ridică cam greu din fotoliu. Pe fața smeadă, osoasă, niște tumefieri începeau să treacă dinspre albastru spre negru: – Vi-l prezint pe Mim, noul nostru coleg și, de azi, șeful cu securitatea internă și cea a debarcărilor de pe Arca doi. Ivan se foi în fotoliu mărunțind din buze. – Tu, Ivan îți păstrezi portofoliul de... „externe” pentru care ești calificat și vreau o cooperare excelentă între voi. Îi predai corpul de voluntari pe care ai reușit să-i instruiești într-un timp atât de scurt și-i vei face o scurtă prezentare. Deja a fost la „îndoctrinare” așa că nu o să ai a-i zice prea multe. Ana. Retragi imediat „pițigoii”. Din câte am înțeles încă n-au „zburat” sunt încă în incubație. O să mergi cu Domnul Șef al Securității Interne la voi acolo la „teraformare” și împreună veți stabili un nou protocol, care să țină seama de nevoile proprietarilor de drept ai acestei planete, iar apoi o punem în carantină. Yan a trimis deja o informare detaliată pe Terra și timp de 300 de ani standard nu se va mai apropia nimeni, după care va veni o echipă de prim contact, specializată în astfel de operațiuni. Prucedeți!

suficient. Atunci atacă violent și decisiv căci are o singură șansă, unică în supraviețuire, după care intră într-un fel de hibernare. Numărați stâncile pe care le examinau Cloud și cu Carol... – Într-o poză anterioară, făcută de Carol sunt șapte stânci. În cele făcute după atac sunt doar șase. Excelent spirit de observație. Bravă fată! Situația cu care s-a confruntat a fost diferită iar după ce a atacat și a reușit să ajungă la informația genetică a victimei a realizat ce posibilități noi i se deschideau în față. Prin reconfigurare moleculară a luat aspectul lui Cloud și a intrat în navă nedetectat de senzori, pe care, vorba vine, vom trebui să-i înbunătățim, și apoi, în fața unei evidențe dureroase pentru el, ca specie, a clacat. – Nu sunt de acord că a clacat. A dovedit, atunci când a realizat pe de-antregul condiția în care se află, o conștiință superioară. Putea să facă un rău imens navei, poate chiar să preia controlul acesteia dar a preferat dialogul, negocierea. Știa că Ivan vine cu oameni înarmați... – Abia atunci devenise cu adevărat periculos. Yan, ai fost inspirat să mă scoli. Acum însă avem un aliat extraordinar și sunt sigur că pe viitor evenimentele îmi vor da dreptate. Iar tu... fătucă, ai stat cam prea mult în trena psihologică a acestei ființe. Mi-e că ai făcut un” coup de foudre”! Cora roși și-și frecă posteriorul de fotoliu.

Ana, un pic cam țâfnoasă cu un Ivan care făcu un semn discret încât ce-i doi gealați făcură să dispară armele, plecară însoțiți de arătarea de fum care imita o ființă omenească. Când ușa se închise Fleming o fixă pe Cora: – Toate-s bune și frumoase dar, totuși, n-am priceput cum de l-ai mirosit. Ți-am citit dosarul, nu ai avut un antrenament „psi”, nu ești mai empatică decât media... – Mulțumesc pentru că m-ați făcut mediocră dar a fost suficient să mă uit pe niște poze. – Ce poze? Care poze? – Cele de la locul tragediei. – Tot nu pricep... Unde-s pozele alea? Întoarse spre el un monitor și privi concentrat.

– Daaa? schimbă diplomat vorba Vasile: cu biluța aia de-ai ieșit cu ea în mână... Cu aia ce-i că nu am mai văzut așa ceva. – Nu-i de nasul tău, balaure. Tu vezi-ți de vacile tale... să zicem că acolo adun sufletele păcătoșilor. Vezi să n-ajungi și tu... – Deci... Yan se ridică în picioare. Noi pe-aici neam cam terminat treaba. Vorbi în intercom: – Geen? A terminat Pavel cu reparațiile? – Care reparații? Asta a fost o manevră de-a lui Vasile ca să ne mai țină-n loc. Nava n'are nici pe dracu'. Yan trimise o privire criminală către Vasile apoi grăi în microfon:

– Numărați stâncile...

– Geen?

– Fabulos. Brava fătucă.

– Ordin!

– Ce stânci? Yan și cu Vasile se holbau și ei la propriile monitoare. – Mă tot gândeam la ce tactică de vânătoare poate să dezvolte un prădător atunci când vânatul este extrem de puțin și suspicios. Nici până acum nați reușit să capturați ierbivora aia cu care se hrănește... Ei bine, am ajuns la concluzia că e un fel de șarpe care se ascunde în nisip și așteaptă, așteaptă, integrându-se perfect în peisaj până când, cu vigilența slăbită, una din acele făpturi se apropie

– Angage!

Arca doi tremură o zecime de secundă apoi, grațioasă ca o libelulă, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele. * Va urma 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză Mihaela Moșneanu

mănâncă, sper să-ți placă mâncarea mea. Privind și mirosind, spuse trist:

Căpitanul Vasile (6) Căpitanul își luă chipiul de pe cap și îl pusese pe jos, pe lângă picioare, cu gândul să nu murdărească fața de masă a Simonei, apoi își dădu jos și mantaua. O puse pe spătarul scaunului pe care i-l oferise femeia. Se așezase apoi pe scaun, dar nu fu atent la povestea lui Miță, pentru că o cunoștea mai bine decât povestitorul. Privea masa încărcată cu de toate, deși, dacă l-ar fi observat cineva, ai fi avut impresia că nu vede și nu aude nimic din ce era în jur. Pe masă erau așezate o față albă de mătase și înflorată, farfuriile cu lingurile, furculițele și cuțitele alături, pe un șervețel roz. Lângă ele trona elegant câte un pahar de cristal cu picior și în mijloc erau două castroane mari, de porțelan și un coș plin de pâine feliată. Unul din ele conținea ciorbă de perișoare și celălalt, sarmalele. Nu ai fi putut să-ți dai seama care dintre cele două arome ți-ar fi trezit mai abitir pofta de mâncare. Două sticle mari de bere și două de suc stăteau lângă masă, pe lângă picioarele Simonei. Avea obiceiul de-a avea grijă de fiecare dată, ca musafirii ei să mânânce bine și apoi îi servea cu băutură. Simona era o bucătăreasă desăvârșită. Întodeauna, când avea invitați la masă, făcea ea ce făcea, și se întrecea pe sine.

– Doamne, ce samănă ciorba asta cu a Marioarei mele! Să-ți dea Domnu' sănătate! – Mulțumesc, căpitane! Și ție la fel, să-ți dea Domnul! îi răspunse ea. Nu-i venea să creadă cât de repede reușise să fie receptiv la ce era în jurul său, când, mai înainte părea atât de absent. Ar fi dat oricât să afle pe unde se plimbase mintea lui adineaori, nu numai acum, dar și în alte dăți. Nu era prima dată când căpitanul, aflându-se în preajma ei, în timp ce alții vorbeau ceva sau relatau despre anumite întâmplări, era „plecat” în altă parte și imediat când ea sau altcineva îi vorbea, revenea la loc, de parcă nu ar fi existat un ascultător mai interesat în această lume ca el. Deși îl cunoștea foarte bine, și-ar fi dorit foarte mult să-l înțeleagă mai bine, pentru al putea ajuta mai mult decât o făcea, dar niciodată nu reușea. „Doamne, cât aș vrea să te înțeleg, să te cunosc mai bine! Și eu, și toți cunoaștem viața ta, dar nu reușim să te-nțelegem atât cât ar trebui pentru a putea să-ți fim un sprijin mai mare, la nevoie. De multe ori se poate vorbi cu tine mai bine decât cu un om normal, alteori, nu se poate vorbi nici măcar cât face unu plus unu. Tare ciudat mai ești, măi Vasile! Parcă ar fi în tine doi oameni la un loc, când apare unul, dispare celălalt, și invers.”

Era o femeie înaltă, brunetă și tunsă scurt, cu bretonul pe frunte. Avea tenul alb și niște buze ușor conturate cu un dermatograf roșu. Ochii mari și verzi, împrejmuiți de niște gene lungi și întoarse cu rimel, alături de sprâncenele frumos pensate îi scoteau în evidență roșeața din obraji. Era îmbrăcată într-o rochiță roz și subțire de vară, peste care își pusese un șorț bleu de bucătărie.

Miță își luase o farfurie în mână și vroia să-și pună puțină ciorbă. Nu prea se dădea în vânt după ciorbe. Dacă ar fi fost după el, și-ar fi umplut farfuria cu sarmale, dar mâncarea surorii sale era bună și mai ales, știa că nu i-ar fi permis ca măcar să nu guste puțin din ea, așa că oricum trebuia să mănânce. Dar fără să știe de gândurile Simonei, și atenția lui era îndreptată asupra căpitanului, gândind cam la fel:

Miță ajunsese la finalul povestirii, în timp ce sorăsa își ștergea lacrimile de pe lângă ochi, pentru a nuși strica machiajul. Privind spre masă, căpitanul nici nu realiză faptul că prietenul său terminase de povestit prin ce trecuseră în acea zi și când sora sa puse o mână pe unul din brațele căpitanului, acesta tresări de parcă l-ar fi trezit cineva:

„Bietul meu prieten! Of, dacă aș putea să te ajut mai mult, ce bine ar fi! Și nu numai eu, ci toți cei care suntem pe lângă tine, aproape în fiecare zi. Și mai ales, dacă am reuși să te facem să revii acel om care erai odată, înainte de moartea fetei și-a nevestei tale! Dar nu avem cum, moartea este singura care nu mai are nicio soluție, care nu mai are drum de întoarcere. Știu că această masă, alături de mine și de Simona nu poate decât să-ți mai aline puțin durerea sufletească, dar mare lucru nu rezolvă, pentru că știu că-n momentul în care te vei despărți de noi, viața ta își va relua cursul ei normal, cu singurătatea, cu bântuiala prin noapte ca stafiile și cu durerea ta, însoțită de câinii vagabonzi. Of, Doamne!”

– Doamneee! Căpitane, trebuie să-ți revii, să nu te mai gândești, a fost doar un vis. – De la ce să-mi revin, Simono? Ce mai făcui acu'? – Nimic, căpitane, nu mai făcuși nimic, îi răspunse zâmbind, pentru că își dădu seama că Vasile nu era acum cu gândul la ce povestise frate-său. Văzând așa, îi luă o farfurie din față și îi puse două polonicuri de ciorbă în ea, apoi îl îndemnă: hai, pune mâna și 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gândind așa, o observă pe soră-sa cum își ștergea lacrimile discret de pe lângă ochi. Ea, în același timp îl observase pe frate-său și amândoi se

proză priviră, înțelegându-se tacit, așa cum numai doi frați pot să se înțeleagă în anumite momente. Dar nu apucară niciunul din ei să spună nimic, că nici căpitanul nu se lăsă mai prejos. În timp ce doi frați se priveau în ochi, căpitanul îi observa și el. Îi lăsă câteva secunde în pace, apoi strigă la ei:

așa de mare la ciorba și la sarmalele astea! Hai să ne simțim bine, pretene, că doar nu venirăm la Simona să ne văicărim, ci să mâncăm, nu?

– Hei, voi! Ce v-apucă pe-amândoi? Vă faceți semne despre mine?

– Daaa, și mie! Auzi surioară, dar dacă aș sări peste ciorbă și-aș trece direct la sarmale?

– Ceee? tresări Simona, auzindu-l, cum poți crede asta, căpitane?

– Ce? Păi de ce, măi Miță? Ce-are ciorba mea? Nu-i bună? Ia zi măi căpitane, nici ție nu-ți place? Vai de mine, oi fi greșit ceva la ea, și-acu mă fac de rușine cu voi!

– Nuuu! Căpitane, ce-ai? Cum să ne facem semne despre tine, când ești prietenul nostru? sării și Miță, cum poți crede așa ceva? – Lasă mă, că știu io care-i treaba cu voi, vă pare rău de mine, le spuse, privindu-i grav, nu mă luați de prost, vă rog io! Să știți că dacă o să mă mințiți acu', mă ridic șî plec de-aci. Tăcu puțin și fiind atent la cei doi frați, continuă, Simono, tu ești femeie, nu m-aș supăra așa tare pe tine, dar tu Miță, pe tine te consider pretenu' meu, auzi tu? Șî dacă io văd că tu mă minți, atunci, aci se termină pretenia noastră, nu mai vorbesc în viața mea, cu tine! Miță și Simona erau surprinși, nu le venea să creadă. Ea se convinse încă o dată de dubla personalitate specială a căpitanului și fratele ei își dădu repede seama că nu trebuia să fie evaziv cu el, așa că-i răspunse cât putu de sincer: – Nu, căpitane, nu. Voi fi sincer cu tine, eadevărat că amândurora ne pare rău de tine și-am vrea să te putem ajuta mai mult decât o facem. Eu unul, așa simt. – Și eu la fel, căpitane, aș vrea să pot face mai mult, aș vrea să nu mai suferi atât și să nu mai râdă nimeni de tine. – Ei, surioară, cei care râd și-l batjocoresc sunt niște proști, nu au o mentalitate sănătoasă. Dă-o în colo de lume! Că ea mai râde și de alții, și despre noi poate să găsească un motiv pentru a bârfi și a râde, așa că nu lumea e importantă. Gura lumii n-o astupă decât pământul, știi asta! Dar e vorba de el, ca om. – Da, aici așa este, răspunse Simona, știu asta. Dragul meu căpitan, hai mănâncă și scuză-ne dacă te-am supărat cu ceva. – Nu tanti dragă, nu m-ați supărat și nu am de ce să vă scuz. Șî pe deasupra fuserăți sinceri cu mine, și asta-mi place mult. Și să vă zic ceva, dacă ar fi mai mulți oameni ca voi, șî lumea asta ar fi mai bună. Vă mulțumesc, din suflet! Nu mă puteți ajuta, să-mi aduceți fata și nevasta de-acolo de unde or fi ele, dar în schimb îmi faceți viața mai ușoară, și asta, înseamnă mult pentru mine. Și zâmbindu-le, continuă, hai să mâncăm, că mie mi se făcu o poftă

– Da, da, da! Așa e căpitane, cum spui tu, fu de acord Simona, hai să mâncăm, că și mie mi-e foame, zău așa!

– Nuuu, îi bună mă Simono, îi foarte bună! Mie-mi place, zău că-mi place, îi spuse căpitanul cu gura plină. – Și mie-mi place, nu pot să zic că nu-mi place, Doamne fere'! mai spuse și Miță, care încercase cumva să vadă dacă poate scăpa de ciorbă, dar văzând că nu avusese nicio șansă, începu să mănânce. Simona se uită la el, preț de câteva secunde și îi spuse: – Hoțomanule, ce ești tu! Acu-mi dau seama că ție, nu-i că nu-ți place, ci mai degrabă nu-ți prea plac ciorbele, în general. Las' că te cunosc eu. Dar știi ceva? Făcându-i cu ochiul pe furiș fratelui său să nu vadă căpitanul care zâmbea și îndreptând degetul arătător spre el, tot ai să mănânci acolo, puțin, că dacă nu, te leg și îți bag în gură cu forța, ai auzit? Înțelegând că ea vroia să-l facă pe Vasile să râdă, îi ținu isonul soră-sii: – Ce-ai măi, soră-mea? Că uite, tremură și hainele de pe mine, dar mai eu, de frică! – Ce să am? Mă disperi la culme cu chestia asta că nu-ți prea plac ciorbele! Ce-au să nu-ți placă? Tu știi că sunt mult mai sănătoase decât fripturile? Șiapoi, e o ciorbă făcută din carne, nu din legume. Și întorcându-se spre căpitan, continuă, spune tu, căpitane, nu-i așa cum zic eu? Ce, Dumnezeu! Nu se poate trăi numai cu fripturi, cu pizza și cu alte uscături pe care le mănâncă el de obicei! – Și cu bere, nu? Că uitași de ea, adăugă și Vasile în glumă. – Daaa, și cu bere! „Fir-ar mama ei” de bere, că uitasem de ea! – Căpitaneee! Ce-mi faci, măi? M-aruncai eu în gura lupului, dar tu mă-ndeși să intru mai bine, nu? Ooo, stai, că ți-arăt eu, ție! Luănd o felie de pâine din coș, o aruncă în căpitan, râzând. Acesta, râzând și el vru să repete gestul, dar se opri la timp, văzând privirea Simonei și spuse: – Mă Miță, stai mă cuminte. Hai să fim cuminți 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză amândoi, îți zic io, că se supără Simona pe noi, și oricum nu-i frumos, nu se face așa ceva!

mare ca ea cu trei ani. Iar despre prietenul său știm ce simțea, așa că nu-i mai contrazise și le spuse:

– Așa-i, ai dreptate, aprobă sora prietenului său, privindu-l cu drag, hai, gata cu glumele! Hai, puneți mâna și mâncați!

– Bine măi băieți, bine! Cum vreți voi, atunci merg și vă pun la pachet din budinca mea.

Și începură să mănânce, fără ca vreunul din ei să mai spună ceva. După ce Simona îi puse și sarmalele, Vasile le privi puțin, așa cum privise și ciorba mai înainte, dar nu mai spuse nimic de data asta. Mâncă liniștit și cu poftă, până la ultima sarma din farfurie. Când Simona îl întrebă dacă mai dorește, el îi răspunse, zâmbind:

Și îi lăsă singuri câteva minute, zâmbind și mergând la bucătărie să facă cele două pachețele. Căpitanul și Miță își făcură semn între ei și râseră încet, să nu-i audă, dar ea știa bine că cei doi prieteni erau cei mai fideli complici în prietenia lor. Nu dădea mare importanță față de astfel de momente dintre ei, pentru că se simțea bine în compania lor de fiecare dată.

– Nu, că mă săturai. „Săru'mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă!”

Când termină de împachetat budinca, auzii telefonul lui Miță și pe acesta răspunzând:

– Să-ți fie de bine, căpitane, să fii sănătos! – Și eu mă săturai, vorba căpitanului „săru'mâna pentru masă, c-a fost bună și gustoasă!” – Sigur v-ați săturat, măi? Sper că nu vă e rușine să-mi spuneți. Ție, Miță, nu-ți este, știu eu. Căpitane, hai, să nu-ți fie rușine, hai mai ia vreo două sarmale. – Nuuu, nu mi-i rușine mă Simono, pe cuvântu' meu! Îți spusei, mă săturai, că dacă mi-era mie, mai mâncam io fără jenă, Doamne! – Bine, cum vrei tu. Atunci eu merg până la bucătărie să aduc și o budincă de macaroane, ce-o am încă în cuptor. Mă scuzați dragii mei puțin, da? – Bine, surioară, nu-i nicio problemă, noi te așteptăm aici. – Nuuu, io nu mai mănânc șî budincă. Mulțam, fată dragă, pentru tot, dar nu te supăra, io, chiar mă săturai și nu mai pot mânca nimic! – Măcar o guști, nu trebuie neaparat să și mănânci. Hai, te rog, nu mă refuza, știi prea bine că nu-mi place să fiu refuzată, da? Și dacă nu mănânci, îți dau la pachet, o mănânci atunci când ți se mai face foame, da? - Bine, așa voi face, că știu io că nu am lege cu tine, fu de acord el, zâmbind. – Auzi, cred că și mie îmi vei pune budinca la pachet, că nici eu nu mai pot. – Măi, dar voi doi vă-nțelegeți telepatic? Că nu vă auzi să vorbiți numai voi, și eu să vă ascult. Ce naiba vă veni? se enervă ea, de data asta. – Nuuu! răspunseră amândoi în același timp și îi pufniră râsul. Văzându-i cum râd, începu să râdă și ea cu ei, că oricum nu avea ce face. Îi cunoștea foarte bine și știa că dacă se hotărăsc amândoi să spună sau să facă ceva la fel, nu aveai cum să-i convingi. Își iubea și își respecta fratele, în ciuda tachinărilor dintre ei, pentru că era un om extraordinar, dar și pentru că era mai 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Salut, Mircea!... sunt pe la soră-mea cu căpitanul... da... da, da, da, cum să nu! da... ajung cam în cinci sau zece minute la tine... bine, hai că vin, peste vreo două minute plec de-aci, da?... bine, bine, hai, ceau! Intrând în cameră cu cele două pachețele pe care le pusese într-o plăsuță, spuse: – Ce-i? Ce vrea Mircea? – Vrea să merg până la el, să ne organizăm pentru când intrăm în concediu, pentru campionatul de fotbal pe care îl facem. Și na, știi cum e, trebuie să mă duc, e colegul meu. – Dă-l în colo de fotbal, că uite cum ai ajuns din cauza lui! Ți-am mai spus eu, ar trebui mai bine să-l lași, decât să o pățești și mai rău, Doamne ferește! – Ei, asta i-am zis șî io, dar nu m-ascultă nici pe mine, mă Simono, poți să-i spui de-o mie de ori, nu aude nimic când îi vorba de fotbal, spuse și căpitanul. – Surioară, din câte văd eu, acum te-nțelegi tu telepatic cu „pretenu'„ ăsta al meu. Mă oameni buni, cum să vă fac să-nțelegeți că eu la fotbal nu renunț decât dacă mor? Și dacă s-o juca și pe lumea cealaltă, și-acolo voi juca! – Daaa, nu mai vorbi prostii, nu mă mai enerva, se supără sora lui. – Da ce, ce prostie am vorbit? Că așa e, toți suntem datori c-o moarte într-o zi. Na, eu plec acum. Căpitane, dacă vrei, mai rămâi, eu nu mai pot sta. – Nu mai stau nici io, că de! Omu' vine, dar mai șî pleacă, nu? – Stați așa, măi! Mai stați puțin, că mai e și berea, și sucul, să gustați puțin, încercă Simona să-i mai țină, dar Miță îi răspunse: – Lasă Simona, că eu beau o bere pe la Mircea, nu-i problemă. Dă-i repede lu' Vasile să guste ceva. – Nuuu, că nici io nu vreau, că sunt mâncat acuma. Șî beau io mai în colo pe undeva o bere, așa

proză că nici la mine nu-i problemă, fată dragă. Io îți mulțumesc încă o dată, pentru masă. Hai pretene, hai să mergem, că poate te grăbești și să nu te mai țin după mine, da? Miță îl privea cu drag și zâmbind. Cel mai mult îi plăcea promptitudinea asta a lui, atunci când era vorba despre vreo plecare sau despre o situație aparte, care necesita oameni hotărâți și categorici, fără echivoc. Ridicându-se de la masă și luându-și cârja, spuse: – Hai, atunci! Hai să mergem atunci, te conduc până la bloc. – Hai să mergem, dar nu-i nevoie să mă conduci neaparat, să știi. – Căpitane, stai așa! Eu și-așa nu beau bere, sucul era pentru mine, așa că ia tu sticla de bere cu tine, zău așa! Mă duc să caut o plasă mai mare, să o poți duce. – Nu, nu, că am io plase prin buzunare, stai așa. Și își scoase mai multe plase, care îi căzură pe jos, rămânând doar cu una în mână. Și-i le strânse repede de jos, le băgă în buzunarul mantalei. Apoi băgă sticla în plasa lăsată afară, după care puse cu grijă și plăsuța cu budincă. După care se îmbrăcă în manta, își puse chipiul pe-o parte și mai spuse: – Io îs gata, hai să plecăm acu, că te-așteaptă colegul tău. – Hai! Și o porni spre ușă, sprijinindu-se de cârjă, urmat de căpitan. După ei, Simona îi conduse și după ce îl îmbrățișă pe Miță, făcu același lucru, și cu Vasile. Și ei își luară la revedere de la ea, după care coborâră treptele scărilor, fără să-și spună nimic. Când ajunseră jos și ieșiră din scara blocului, Miță îi spuse căpitanului: – Ne oprim prima dată acasă să lăsăm astea, nu? Și după aia plecăm iar, nu? – Nuuu, io nu mă mai opresc la mine, că știi bine că io pe urmă nu mai trec pe-acolo, cine știe cât timp? Șî se strică budinca asta, că-i cald. Șî berea, la fel, așa că io merg direct prin parc acuma. – Bine, cum vrei tu, dar îmi promiți ceva? – Ce? Ce să-ți promit?

Miță zâmbind și privindu-l lung. – Nimic mă, nimic. Ce să te faci? Nimic, îi răspunse el zâmbindu-i și privindu-l la fel. Miță nu-i mai spuse nimic și nici căpitanul. Își continuară drumul spre blocul din fața Billei, unde locuiau. Când ajunseră în fața lui, își strânseră mâinile și își luară rămas-bun, după care plecară fiecare în treaba lui. Vasile mai făcu câțiva pași spre centru. La un moment dat îi ieși cățelușul cel alb în cale și bucurându-se de prezența lui, îi spuse: – Cățelușu! Cățelulul meu drag, ce faci? Acesta lătră prietenos la el, dădu din coadă și se apropie repede de el, gudurându-se. Cuțul meu drag, îl alintă și-l mângâie, cum să mă las io de parc șî de voi, câinii? Cum? Că dacă îi să mă iau după Miță sau după ceilalți, aș sta numa-n casă și n-aș mai ști de existența voastră. – Căpitaneee! Hei, omule, ce mai faci, mă? Căpitanul se întoarse cu privirea spre primărie, locul unde se întâlnise de dimineață cu vecina sa Geta. Când se uită să vadă cine îl strigă, văzu că era Tutoi, unul din amicii lui. Acesta era un tip de statură medie, puțin durduliu. Era îmbrăcat într-o cămașă pestriță de mătase, în niște pantaloni negri de piele cu o curea groasă, cu cataramă metalică pe care se vedea un cap de mort în miniatură și încălțat în ciocate cu pinteni. Fizionomia sa era plăcută, dar și comică în același timp. Era brunet cu mustață și zâmbăreț. Dar partea comică consta în niște căști la care asculta întruna muzică din anii '70, până în anii noștri, pe care le ținea pe cap și faptul că datorită muzicii, de multe ori dansa pe stradă. Apropiindu-se de căpitan, îi spuse: – Hai, salut! Ce faci mă, căpitane? – Uite, șî io pe-aci, merg prin parc. Tu, tot cu muzica ta? – Daaa! Doar mă știi că muzica-i viața mea! Dar tu, în plasă ce-ai? – O sticlă mare de bere și-o budincă de macaroane. Mi le dădu Simona, sora lu' Miță, vecinul meu, fotbalistu'. – Păi și nu-mi dai și mie de băut? Că îs lefter, nam bani. – Ba da, hai prin parc să bem amândoi.

– Promite-mi c-o să ai grijă de tine și fă tot posibilul să mai treci noaptea pe-acasă, mai lasă-i naibii de câini și de parc.

– Hai, atunci. Tu-mi dai să beau șî io îți dau sasculți muzică, da?

– Ei, dacă îi să am grijă de mine, cu treaba asta, îți promit, dar restul, cu venitul acasă, cu parcu' și cu câinii, nu. La ce să te mint? Că doar mă cunoști, mă pretene!

Se luară de după gât și o porniră spre insulă, unde ceilalți câini se auzeau lătrând, cu Cățelușul după ei.

– Of, măi căpitane, ce mă fac eu cu tine? îi spuse

va urma

– Daaa! îi răspunse căpitanul, râzând, hai, atunci!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu eseu 33-42

Lenuş Lungu

Cântecul lebedei Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața. Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur... și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.

Joc de frunze Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Neașternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină. Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce încălzește mâini și inimi în dans ce învăluie și îmbăiază sufletele. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, steaua sub care neam cunoscut, e steaua noastră ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am umplut viața de cântec și dorințe pure. Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, câte puțin ne aducem aminte de noi. Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și tine. N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei. Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu mai există nicio taină între noi. În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești.

eseu Mihaela Popescu

Istoria şi ruinele ei

Încercăm să ne prindem de un fir de nisip că să avem iluzia epocii noastre. Dar timpul ne aruncă, iarăși și iarăși, în tumultul vieții, ca pe aripile unei pasări amețite de rafale de vânt. ***

Un copil la poarta Cetăţii Priveşte cu ochii plini de uimire spre ruinele istoriei. Măsoară cu pașii lui mici secolele… Își imaginează cavaleri cu armuri, cu săbii, pe cai, intrând glorioși, în Cetate! O peliculă veche cu războinici. Cu strigăte asurzitoare! El însă tace. Așteaptă de la noi, cei mari, legendele acestor zidurilor. Povestea Cetății! În ciuda ispitelor lumii moderne, cei mici sunt foarte interesați să deslușească tainele unui neam. Privindu-l pe Petru, mă duc instinctiv cu gândul la vorbele lui Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil, care nu-şi cunoaște părinții.” „De când am ajuns aici, am rămas fără glas… Cetățile îmi par niște bătrâni cocoșați și știrbi, dar care sunt atât de înțelepți, pentru că au văzut și au trăit atâtea… Ei au învins Timpul! Noi, nici în cel mai frumos vis, nu sperăm la așa ceva! Pietrele vorbesc. Nu ne cunosc, dar cu siguranță ne vor ține minte… pe fiecare în parte! Ca și pe ei… eroii! Nu-i așa?” „Știi, Petru, cineva spunea: „Cine nu are ruine, nu are istorie”! Chiar dacă îţi va fi greu să mă înţelegi acum, eu aș spune că o istorie fără ruine, este un nonsens.” „Cetățile cred că au rezistat atât pentru voi, copiii…Voi știţi să ascultaţi altfel decât noi, oamenii mari, voi simţiţi, voi trăiţi mai intens și vă imaginaţi frumos cum a fost odată locul, unde acum zac doar niște ruine!” Istoria. O zare nemărginită. Copilul. Un punct, în depărtare. Întâlnirea dintre ei, o imagine superbă şi unică, de la care nu-ți vine să-ți iei privirea, nici măcar o clipă! Noi… am crescut și ne-am modificat! Ei își deschid sufletul, iar noi deschidem porțile chioșcurilor cu false mărturii despre ce a fost cândva! Ei caută istoria lor, iar noi vindem istoria noastră altora… cu iz asiatic, urmărind, cu atenție, ascensiunea comerțului dintre ruine. Înțelept ar fi să ascultăm cu mare atenție vorbele celor mici, căci de multe ori, Cetatea – ca un bătrân cocoșat și știrb, ne transmite prin intermediul lor, al copiilor noștri, CEVA din ființa noastră, din identitatea noastră! *** Mut de uimire, Petru a preferat să-și sprijine faţa pe crenelurile cetății minute în șir. S-a gândit și s-a tot gândit! Un ritual al regăsirii. Realizez din nou diferența dintre ei și noi. Copiii au răbdare! Și RESPECT! Noi, însă… Alergăm năuci între ieri și azi.

Râşnovul îți apare în cale ca scară în timp. Urcarea devine încet, dar sigur, o coborâre spre origini. Păcat că mulți privesc împrejurimile nepăsători, ca pe niște aglomerări întâmplătoare de roci și nisip… Aceste ruine sunt de fapt pentru noi, ca popor, un avertismet mut, dar mereu prezent, căci: „Istoria... nu se întâmplă de două ori” (sursă:Paul Valery), precum și că: „Istoria își bate joc de cei, care nu o cunosc, repetându-se” (sursă: Nicolae Iorga). Petru încă mai privește tăcut… zarea! Îmi revine deodată în minte un alt loc minunat. SASCHIZ. Am fost cu Petru acolo, în Cetate. Sălbăticia locului este fascinantă. Mai ales că la poalele ei, ai tendință să privești ilustrate cu ceea ce a fost odată aceasta – un cavaler falnic și chipeș. Când ridici privirea însă, te izbește imaginea unui alt bătrân știrb și cocoșat, ceva mai vârstnic decât Râşnovul, după cum spunea Petru. Aici nu numai timpul, ci și natura, şi-au pus amprenta. După ce am străbătut un drum destul de anevoios, printre hățișuri de ierburi, am ajuns în sfârșit la ruinele singuratice și tăcute. Ne-am căţărat pe ziduri şi, la fel ca la Râşnov, am tăcut…Am mai avut aceeași senzație în 2005, în Ibiza, când am ajuns lângă turnurile, care înconjoară insula. Au o vechime apreciabilă. Es Vedra, printre cele mai fascinante, mai ales ca traseu! Îţi este extrem de greu să ajungi la turnuri. Natura te provoacă, iar Istoria îţi oferă un trofeu! Îţi răneşti picioarele şi mâinile în rocile roşiatice şi încinse, îţi simţi ochii răpuşi de soarele torid. Când ajungi la temelia lor respiri aerul secolelor. Eşti printre învingători! Precum Saschizul nostru, și turnurile piraților, zac în singurătatea lor, în sălbăticia lor, șoptindu-și aievea legenda! Trăiesc în pustietate, departe de oameni! Iar oamenii par să le respecte identitatea. Nu același lucru pot spune despre Cetatea Dalt Villa (din capitala insulei Ibiza), care deși declarată patrimoniu Unesco din 1999, este undeva la limită dintre istoria autentică și cea fabricată, în scop turistic și comercial. *** Transformarea pur comercială am resimțit-o însă, cel mai pregnant, în locuri ca Veliko-Târnovo sau printre multe din siturile arheologice grecești. Cum te mai poate marca istoria, când găsești, întâmplător, fabrica unor superbe coloane dorice, ionice și corintice, producție recentă, după 2000… Te cam doare sufletul și te întrebi firesc, dacă merită să faci 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu efortul să ajungi până acolo să le vizitezi… Păcat! Moștenim Istoria sau facem comerț cu ea şi mai ales cu Ruinele ei? Mâna omului nu este mereu o binecuvântare asupra locului, pe care îl atinge! „… cea mai mare lecție a istoriei este că nimeni n-a învățat lecțiile istoriei.”(sursă:Aldous Huxley). UNDEVA ÎNTRE IERI ȘI AZI „coboram în cetate (tiptil) împreună cu mine-copil … mersul devenise ostil mă-ntorceam că un câine docil (renunțasem deci la exil) se miră copilul din mine (debil) cât de mult mă implic inutil eram eu (ca un fitil între mine-naiv şi mine-abil) m-am întors din cetate umil (eram dintr-o dată subtil) (sursă:Călin Hera)

Julia Henriette Kakucs

Pe terasă – Pe marginea unui poem – Dimineaţa promite multe... Un boboc de trandafir – sosit mai devreme la întâlnire – şi-a ridicat petalele strâns îmbrăţişate spre o scenă, pe care norii îşi desfăşoară dansul după o coregrafie secretă. Vara este fierbinte în oraşul meu. Vântul se odihneşte, scurt, pe câte o frunză de viţă-de-vie, pornind, apoi, plictisit, în căutarea alteia. Uneori se rătăceşte în părul meu, părăsindu-mă instantaneu pentru alte plete, probabil mai parfumate. Îmi doresc braţele tale, vocea ta… Noaptea va fi a noastră. Pierduţi pe căi necunoscute, vom respira acelaşi tact al muzicii celeste. Poate… Dimineaţa promite multe… Aşezată pe scările cenuşii de granit, deschid, 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

la întâmplare, cartea aflată pe genunchii mei. Cuprinde versurile unui poet al iubirii dramatice, al trăirilor intensive. Poezia lui Eugen Dorcescu pare să fi fost aleasă astăzi de o mână nevazută. Cuvintele ei se înşiră pe treptele ce urcă spre terasa martoră a zilelor senine. Întinsă pe pardoseala ei mimând tabla de şah a vieţii, urmăresc metamorfoza vălătucilor bulversaţi de adierea mângâietoare. Sunt figuri ieşite din spatele cortinei realului. Dimensiunea magică a fanteziei mă poartă cu ea. Formele cresc, se opresc deasupra mea. Îţi recunosc chipul… Da, te văd, acum, luând în stăpânire albastrul cerului. Ai sosit să mă asculţi recitându-ţi, să aspiri şoaptele ce vor traversa spaţiul. Citesc… Ochii ţi se închid de plăcere… Pe terasă În fiecare seară, pe terasă. În fiecare seară-n infinit. Iubita mea, cu ochi de antracit, Desprinsă din a visului mătasă, Aici ne-am întâlnit şi ne-am iubit. Terasa ne e zbor, văzduh şi casă. Terasa-i un pridvor nemărginit. Plutim din cer în cer, din mit în mit. Eu – mire metafizic. Tu – mireasă. Înţelegem amândoi drumul sentimentului încătuşat de cuvinte. Simţim aripile ce invocă o adâncă afecţiune, ce parcurg, săgetând, legendele infinitului. Terasa – deschiderea din strâmtoarea zidurilor, eliberarea de legile scrise şi nescrise – ne oferă, darnică, o rampă de decolare spre dimensiuni nebănuite, intangibile. Poezia, involvând elemente metafizice, reuneşte puritatea sentimentului cu frumuseţea expresiei lirice. Ştiu că ţi-a plăcut… Pleci, ca de atâtea ori, rătăcind, neliniştit, pe coama Zefirului. Porneşti spre depărtarea largă şi… poate… vei reveni, în bezna nopţii, la mine. Dimineaţa promite multe… Din volumul Cu tine. Solitudini, aflat în lucru

eseu Dan M. Alexandru

Personajele romanului eminescian Geniu pustiu între „Creaţie” Şi „Analiză” (I) În rândurile de mai jos, ne vom concentra asupra unui segment mai puţin cunoscut al creaţiei eminesciene: scrierea sa romanescă. Un creator complex şi multilateral, Eminescu nu a fost numai un mare poet, ci şi jurnalist, prozator şi chiar dramaturg. Din păcate, multe dintre ambiţii sale literare au rămas doar la nivelul unor schiţe, sau al unor proiecte amânate într-un viitor în care nu au putut dobândi materialitate. Pentru a întregi întrucâtva portretul marelui autor, acest articol este dedicat romanului său, început la tinereţe şi nefinalizat, Geniu pustiu. Pornind de la aspecte teoretice extrase din textul „Creaţie şi analiză” al scriitorului şi criticului Garabet Ibrăileanu, vom privi o serie de aspecte ale personajelor din Geniu pustiu, în special, modul în care acestea „trăiesc”, în termenii lui Ibrăileanu. Dintre cei doi termeni complementari, „creaţia” se referă la „înfăţişarea personagiilor şi comportarea lor, cu alte cuvinte, totalitatea reprezentărilor concrete pe care le putem avea de la ele”[1], iar „analiza”, la observarea şi redarea narativă a „sufletului” personajelor. „Creaţia” şi „analiza” nu sunt elemente în antinomie, ele putând interfera în diferite grade. Astfel, analiza poate fi independentă de creaţie, tot aşa cum poate fi „subiacentă” acesteia, funcţionând drept o „forţă motrice” a creaţiei, cu care aceasta se întrepătrunde[2]. Geniu pustiu: introducere şi contextualizare Unicul roman eminescian, nefinalizat şi publicat postum, intitulat Geniu pustiu, a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 1904, cu o introducere critică şi note de Ion Scurtu, la Editura Institutului grafic Minerva. Perioada „concepţiunii, formării şi închegării romanului [... ] [Geniu pustiu] (a avut loc în, n.n.) anii 3 1868-1870”[ ]. Un roman de dimensiuni epice reduse, cu o formă hibridă a naraţiunii în cadru, pornind de la 1

G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză” în Poetica romanului românesc, antologie, note şi repere bibliografice de Mircea Regneală, prefaţă de Radu Ţeposu, Bucureşti: Editura Eminescu, 1987, p. 311. 2 A se vedea Ibid., p. 312. 3 I. Scurtu în “Introducere la M. Eminescu: «Geniu Pustiu». Roman postum, Bucureşti, Minerva, 1904” apud. “Repere istorico-literare” în M. Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită şi antologie de Aurelia Rusu, Bucureşti: Editura Minerva, 1984, p. 344.

motivul romantic al „manuscrisului găsit” (în cazul acesta, primit), Geniu pustiu este, în ansamblul său, caracterizat de tema, tot de factură romantică, a luptei eroului „genial” pentru salvarea neamului şi instaurarea „dreptăţii”. Garabet Ibrăileanu consideră publicarea Geniului pustiu drept un deserviciu adus imaginii lui Eminescu, care a ales el însuşi să nu îl publice, ci să „salveze” ce era mai bun din el în nuvela „Sărmanul Dionis”. Ibrăileanu argumentează că publicarea „brulioanelor” lui Eminescu, precum Geniu pustiu, în contextul apariţiei naţionalismului în literatura română după 1900 şi al luptei sale cu emergenta literatură „decadentă”, scriitori ardeleni ca I. Scurtu s-au servit de această scriere eminesciană nepublicată, cu tematică naţionalistă: „Deci Geniul pustiu era foarte binevenit, ca operă cu caracter de propagandă. Dl Scurtu ne spune chiar că pricina pentru care a ținut să tipărească acel roman [... ] este caracterul lui educativ: «Cu toate acestea, zice dl Scurtu, romanul rămîne o lucrare cu valoarea ei literară prețioasă... prin faptele istorice din care se inspiră, prin tendințele 4 lui naționale sănătoase»„[ ]. În cadrul acestei naraţiuni, apropiată mai curând de o nuvelă decât de un roman, atât ca dimensiuni epice, cât şi ca grad de complexitate, se întrepătrund teme precum cea a meditaţiei filosofice şi a iubirii, cu cea a naţionalismului, a războiului şi, inevitabil, a morţii. Stilul narativ este amplu ornamentat poetic, bogat imagistic, uneori chiar hipertrofiat. Imaginile zugrăvite concretizează categorii estetice diverse, de la cea a frumosului (în portretul Sofiei, al lui Poesis, al lui Ioan şi, chiar, al lui Toma) la cea a urâtului şi grotescului (în scena uciderii preotului) etc. Violenţa luptelor dintre români şi soldaţii austro-ungari este adesea transpusă în imagini dinamice, concrete şi foarte sugestive. Firul narativ este construit în 5 sinusoidă, iar „sufletul cititorului e angajat”[ ] cu intensitate în momentele acţiunii romaneşti. Naraţiunea este redată la persoana I de două voci narative [naratori succesivi, homodiegetici şi intradiegetici], mai întâi de anonimul personaj-narator care se consideră autorul viitoarei „nuvele” şi, apoi, de personajul Toma Nour. O privire asupra individualităţii şi naturii „vii” a personajelor 4

Garabet Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, vol. I, prefaţă de Alexandru Piru, ediţie îngrijită de Ion Creţu, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968, p. 147. 5 Într-o formulare a lui Ibrăileanu care oferă acest punct drept un indiciu pozitiv, al ierarhizării faptelor prezente în roman „din punctul de vedere al productivităţii lor estetice” (Cf. G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză” în loc.cit., p. 320). 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu În povestea-cadru, personajul-narator mai mult descrie, prin filtrul unei raţiuni eticizante, peisajul uman din jurul său, decât se implică în acţiuni. Astfel, acest personaj „analist” îşi relevă dispreţul faţă de lume, pe care o consideră „pură” deşertăciune, vanitas vanitatum: „Beţivul intra [în clădirea „prostituţiunii”, n.n.] semiîntunericul devenea întuneric şi amurgul gîndirilor se prefăcea într-o miazănoapte de plumb cînd gîndeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi – trei sferturi ale lumei e aşa – şi dintr-al patrulea – Dumnezeul[e], ce puţine-s caracterele acelea care merită a se numi omeneşti”[6]. În această ipostază, naratorul anonim, dramatizat şi cu pretenţii auctoriale, adoptă rolul de „psiholog literar”, în cuvintele lui Ibrăileanu, intrând pe un făgaş al analizei exterioare generalizante, de tip 7 moralist[ ]. Această perspectivă de raportare la ceilalţi o anticipează pe cea a protagonistului naraţiunii ce va urma, Toma Nour, pe care naratorulpersonaj al povestirii-cadru îl întâlneşte la cafenea. Afinitatea dintre cele două personaje nu este numai observabilă din potrivirea concepţiilor de tip mizantropic, ci şi din explicitarea repetată a acestei afinităţi puternice: „o atracţiune instinctivă mă fermeca înspre el”[8]. Declanşatorul discuţiei protagoniştilor despre una din principalele teme ale romanului este un anunţ privind reprezentaţia operei italiene „Gli Ugonotti” de Giacomo Meyerbeer[9]. Aici începe o lungă discuţie ideologizantă de tip naţionalist, cu condamnarea influenţelor străine şi a „formelor fără fond”[10] din societatea românească: „Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie [... ] şi de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără neci un folos [... ] Cît despre inteligenţa noastră – o generaţiune de amploiaţi... de semidocţi [... ] inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franciei decît pe-aceea a României”[11]. De aici, cele două personaje ajung, sub „înflăcărarea” revoluţionară a lui Toma Nour, la întrevederea soluţiei „ultime”, a emancipării geniului naţional românesc şi „sfărîmării” monarhiei, considerate drept principala cauză a „răului”[12]. Numele de Nour îi relevă deopotrivă „natura problematică” şi idealismul 6

M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti: Editura Minerva, 1984, p. 12. 7 Acest tip de rol auctorial şi naratorial este descris de G. Ibrăileanu în „Creaţie şi analiză”, ed. cit., p. 311. 8 Ibid., p. 18. 9 A se vedea Ibid., p. 13. 10 Chiar în anul în care Eminescu îşi începea acest proiect de roman, Titu Maiorescu publica faimosul său articol: „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”. 11 Ibid., p. 14. 12 A se vedea Ibid., p. 15. 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

acestui „demon” romantic[ ]. Este interesant de observat aici că ideile eroului Nour, „romantic de cea mai pură speţă”, îşi trag seva din filosofia luminilor, cu o perspectivă social-utopică, de origine herderiană, asupra cosmopolitismului[14]. Toma Nour este zugrăvit, asemenea celorlalte personaje importante ale romanului, printr-un portret fizic detaliat, în manieră romantică: „Era frumos, d-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof. [... ] Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru [... ] Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuți [... ] un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia [... ]”[15]. Pentru a realiza o analogie cu miltonianul Paradis Pierdut, nucleul demonic al lui Nour (nume cu o conotaţie suplimentară, a întunecării sufleteşti şi raţionale sub imperiul impulsului justiţiar violent) se înfăţişează întro aparenţă a frumuseţii masculine, şi pare mândru de căderea asumată şi de statutul de „stăpân al iadului” interior, preferabil celui de „slujitor al raiului” fericirii nedescoperite. Încă din această descriere fizică reiese natura ambivalentă a personajului care va oscila de la deprimare, odată cu trădarea lui de către Poesis, spre o furie nestăpânită, în timpul atacării şi uciderii honvezilor, în special, a maghiarului care o întreţinea pe fată. Răzbunarea este un motiv puternic în comportamentul lui Nour şi este o compensare a iubirii neîmplinite. Un tip asemănător de comportament compensatoriu îl manifestă, după moartea Sofiei, şi Ioan, personaj complementar lui Toma, cu ambele nume preluate sugestiv, dar şi relevant în planul naraţiunii, din cele ale apostolilor 16 biblici[ ]. - va continua – 13

În viziunea lui Tudor Vianu, „Omul romantic, aşa cum ieşise din epoca luciferiană, sfărîmătoare de legături, a Revoluţiei franceze, din marile sinteze speculative ale idealismului postkantian, [... ] romantica fiinţă rezultată din încrucişarea tuturor acestor influenţe cuprindea în sine acel suflet complex în care un individualism excesiv putea coexista cu o înflăcărată sensibilitate naţională. Toma Nour este un exemplar din această categorie. El este arhetipul eminescian.” (Tudor Vianu, „Marii creatori. M. Eminescu în Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinun, Tudor Vianu, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944” apud. „Repere istorico-literare” în M. Eminescu, loc. cit., p. 370). 14 A se vedea “Un erou eminescian între iluminism şi romantism” în Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu. Viaţă. Creaţie. Cultură, Bucureşti: Editura Eminescu, 1989, p. 264. 15 Ibid., p. 13. 16 ] „Între Ioan şi Toma, nume dintr-un cod apostolic, se introduce distanţa dintre credinţă şi [... ] sacrificiul voit, pe de o parte [... ] şi îndoială şi scepticism şi intrare mai târzie în lupta spiritului, pe de alta.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Editura Minerva, seria «Universitas», 1978” apud. „Repere istorice” în M. Eminescu, loc. cit., pp. 392-393).

taifasuri taifasuri... 43-46

Cezar Pârlog

Cartea mea autistă Concepţia a fost frumoasă. A urmat o gestaţie prelungă în care dezvoltarea a continuat. Ar mai fi continuat cu siguranţă şi azi dacă nu s-ar fi apropiat periculos de mult, un tîrg de carte la care părinţii au fost de acord să-i facă botezul. S-au pornit motoarele suplimentare pentru a-i mări viteza de zbor. Într-adevăr, foarte eficiente; iuţeala a devenit atît de mare încît unul dintre părinţi nu a mai fost atent la detalii. Nu, nu s-a lovit de un copac ca omniprezentul Coldrea. La un moment dat a ajuns la destinaţie şi a dat comanda „ok”, pentru întreruperea vieţii intrauterine. Era şi timpul. Doar la mama elefant se poate mai mult, douăjdouă de luni, am citit recent pe undeva, într-un interviu. Apoi, cu sacii-n căruţă, a plecat mai departe; la Budapesta. A venit de-acolo cu o cupă şi felicitări pentru altele. Naşterea a fost ok, copilul, Andreea, a primit o notă foarte bună, şi toţi şi-au făcut cîte o poză cu ea. N-a fost timp de studiat atent, nici măcar pentru investigaţii superficiale. Botezul se apropia, trebuia dată sfară în ţară, aranjat cu paparazzi, sacoul dus la spălătorie şi vopsit în verde. Aşteptînd autobuzul în halta aia părăsită în care singurul tren care oprea tocmai plecase, tatăl a avut primul dialog cu propriul copil. A vrut să îl pregătească, peste două ore începea botezul, trebuia să ştie şi el să răspundă la întrebări, să spună cîteva poezii... Şocul a fost imens: el era autist! Tătînele, devastat, a luat nişte pastile uşoare şi a mers mai departe. Proiectul era distrus. Pierduse pe mîna lui. Viteza, timpul condensat, Budapesta, cupa, fetele lipsă, parfumul băut în gară. Unora le-a spus realitatea. A fost sfătuit să nu o mai facă, „poate n-o să se vadă”. Cineva i-a zis că-i „un text de perspicacitate pentru cititorii tăi”. Părintele devenise doar un contur, plutea şi vorbea în gol, o formă fără fond, de-aia de-a lui Maiorescu, şi totul mirosea a fiasco cu verde. Şi a hotărît că-i doar o varză. De Bruxelles. Da, copilul meu e autist. Iar vina doar a mea. Chiar dacă ştiu persoane care, la terapie intensivă, în vizita aia, permisă doar cinci minute, declară suspinînd ştergîndu-şi lacrimile „dă Doamne să trăiască, poate să rămînă la pat, paralizat sau inconştient pe jumate, numai să trăiască, am eu grijă de el”, şi de multe ori se întîmplă şi chiar asta fac, eu nu pot. Abia am rezistat odată, maximum vreo lună, stînd prin spital, cu bătrîna într-o anume comă şi constant inconştientă. Asta-i materialul clientului. Un fel de păcat. Nu te pot recunoaşte, copile. Eşti al meu, mă uit la tine şi n-o să-ţi mai pomenesc niciodată numele. Iar deseară, pe întuneric, cînd n-o să fie nimeni pe stradă, o să te abandonez la vreun colţ dosnic. Încă un păcat. Adio, Life stuff... Şi să nu mai vorbim despre asta. Mă scuzaţi, prieteni. Am nevoie de voi, rămîneţi-mi aproape…

Cati Urucu

Lili Crăciun, mulţumim! E joi, 16, luna a şasea a anul 2016. Câte cifre de şase! Unii cred în simbolistica cifrelor, eu nu o înţeleg şi nici nu mai am timp să studiez astfel de ştiinţe. Din păcate, fără să studiez, viaţa mă învaţă, uneori oferindu-mi lecţii dureroase, atât de multe lucruri, chiar şi fără voia mea! Azi, de la fereastra mea din dormitor, văd suferinţa păsărilor, a copacilor şi a copiilor, care sunt chinuiţi de îngrozitoarea căldură, fiară care niciodată nu a dat semne că ar avea milă de fragilitatea unei flori, de sensibilitatea unui copil sau de oricine nu rezistă în lupta cu ea. Mă pregătesc de „lupta” cu „fiara” de afară. Pornesc ca într-un război inegal, dar sunt gata să înfrunt duşmanul, pregătită cu toate mijloacele de luptă necesare. Pălăria, evantaiul, o rochie albă şi lungă până la… asfalt, îmi vor fi aliaţi de nădejde! Doamna Aura Ungureanu, m-a invitat la un eveniment cultural, la care ţin neapărat să ajung. Este vorba despre lansarea de carte a doamnei Lili Crăciun. Am stabilit să mă întâlnesc cu doamna Aura, pe undeva prin apropierea Casei de Cultură a Studenţilor. Doamna Aura Ungureanu a ajuns, ca întotdeauna, la vreme. Educaţia şi bunele maniere, nu o părăsesc niciodată pe distinsa mea prietenă. Facem câţiva paşi împreună, destul cât să-i admir din nou eleganţa, decenţa şi frumuseţea, care o caracterizează şi care o deosebeşte de foarte multe femei. Drumul pare scurt, atunci când eşti însoţit de o persoană agreabilă, aşa că, ne trezim în faţa clădirii, construită pe vremea lui Carol al II-lea al României, de către vestitul architect Petre Antonescu. Urcăm la ultimul etaj, fiind îndrumate de cei ce sunt informaţi de evenimentul ce urmează să se desfăşoare aici, unde la fiecare pas simţi o uriaşă încărcătura istorică, pe lângă bunul gust al celui ce a conceput acest monument al frumuseţii. Pe scări, simt că odată cu urcarea fizică, mă înalţ şi spiritual. Treptele acestea, au fost atinse de personalităţile care au făcut inaugurarea clădirii, de mulţi profesori, coordonatori ai studenţilor care au avut norocul să-şi petreacă aici într-un mod elevat, ore şi clipe preţioase. Am presimţirea că, acest eveniment va reprezenta pentru mine încă un strop de lumină, care îmi va binecuvânta existenţa cu o amintire demnă de păstrat în adâncul inimii. Pentru ca această intuiţie să mi se confirme, aud din ce în ce mai aproape chemarea suavă a unei chitări. Glasul ei ne aduce, asemenea unor aripi angelice, către sala în care îşi desfăşoară activitatea Cenaclul „Marin 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri Preda”. Înţelegem că acolo se va produce şi lansarea. Intrăm şi ne alegem locurile. Suntem printre primele sosite, iar asta îmi place, pentru că am vreme să mă familiarizez cu locul, să observ detaliile şi oamenii care sosesc treptat. Pe scenă descoperim „vinovatul”, care ne-a ademenit cu armoniile magice, ce ne-au crescut dorinţa de a ajunge mai repede până aici. E domnul Nicu Nicuşor, însoţit de strunele chitării domniei sale. Împreună cu harul său, ştiu că ne va răsfăţa, răsfirând florile bucuriei şi ale luminii spiritului, pe drumul acestei lansări. Sala se umple repede, iar domnul Nicu Nicuşor porneşte avalanşa de melodii, care mai de care mai valoroase. Prestaţia domniei sale, îmi aminteşte de marele nostru artist Tudor Gheorghe, care nu admite introducerea în repertoriul său, orice piesă muzicală. Domnul Nicu Nicuşor ne vorbeşte despre viaţa personală şi artistică a marelui Zavaidoc, din repertoriul căruia ne intrepretează câteva piese de o reală valoare artistică. Ne spune apoi şi despre Maria Tănase, frumoasa olteancă, gloria muzicii populare româneşti, din repertoriul căreia ne cântă, cu mare succes, câteva melodii. Domnul Mihai Bogatu, coordonatorul cenaclului care ne găzduieşte, ne-o prezintă pe Isabela Gălan, o tânără interpretă de muzică folk, timidă şi talentată, care pare că poartă pe umeri propriile emoţii, dar şi pe cele ale evenimentului principal. Apoi, Kety, un copil de doar 12 ani, elevă la liuceul „Nicolae Tonitza”, ne delectează şi ea cu câteva melodii, unele compuse chiar de ea. Ascultând aceste două copile, nu pot decât să ridic ochii spre cer şi să strig: Ce copii minunaţi ai născut în ţara mea, Doamne! Revine pe scenă Nicu Nicuşor, transmiţându-ne, împreună cu chitara sa, mesaje de iubire, de păstrare a demnităţii naţionale, în stilul său caracteristic: vesel, uşor revoluţionar, dedicat şi cu fior artistic. Urmează apoi, un moment poetic cu domnul Mihai Munteniţă, care cuprinde un mesaj filosofic, subtil şi elevat. O prezenţă deosebită a fost şi doamna Claudia Minela, conducătoarea cenaclului „Carpe Diem” Domnia sa ne vorbeşte despre activitatea acestei formaţiuni artistice, care promovează tineri artişti, creatori de poezie modernă. Am „trăit clipa”, aşa cum ne-a îndemnat Horaţiu, alături de 4 tinerii poeţi, care şiau citit poemele, de o intensitate artistică specială. Din nou strunele fermecate ale cantautorului Nicu Nicuşor, ne-au transpus în lumea perfectă a profesioniştilor muzicii folk, vorbindu-ne, între două melodii despre poveşti interesante din lumea interbelică a Bucureştiului artistic. Dar, iată că a sosit, în sfârşit, momentul pe care l-am aşteptat cu atâta înfrigurare. 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Suntem anunţaţi că domnul George Cornel Popa, ieşeanul eseist, prozator şi un extraordinar orator, ne va prezenta recenzia romanului, „Menajerele soacrei mele” al autoarei Lili Crăciun. Lipsit de infatuare şi foarte coerent în expunerea materialului propus, domnul George Cornel Popa sau Bil, cum spune că i se adresează prietenii, vede cartea „Menajerele soacrei mele” situată între un decameron şi roman, înclinând spre cea de a doua variantă. În ce priveşte structura extraordinarei lucrări literare, oratorul o vede ca pe ca pe o cutie dreptunghiulară. Într-un capăt al cutiei, există soacra, în celălat naratoarea, iar între cele două, menajerele. Aici, între cele două personaje distincte, naratoarea întredeschide uşi. Uşi prin care putem zări atât cât ni se permite, pentru că, felul în care menajera face posibil accesul, reprezintă dovada integrităţii morale şi a discreţiei povestitoarei. Personajul „Buni” – soacra, beneficiara celor 13 menajere, este văzută de către domnul George Cornel Popa, ca pe o bătrânică răsfăţată, independentă şi curioasă, care uneori se amuză de poveştile menajerelor, nerealizând pericolul în care se expune şi pe ea însăşi, acoperind unele nereguli comportamentale ale angajatelor. Poveştile spuse de cele 13 menajere, formează un întreg, devenind „un ghem viu” cum ne spune vorbitorul, ghem pe care îl desfacem curioşi şi încântaţi de modul în care autoarea ni-l deşiră. În aplauzele noastre, agreabilul dar şi pertinentul scriitor George Cornel Popa, ne părăseşte, sperăm plăcut impresionat de sinceritatea manifestărilor noastre. Doamna Claudia Minela, împreună cu domnul Mihai Bogatu, ne vesteşte că, sărbătorita noastră va veni pe scenă, ca să ne vorbească despre domnia sa, despre,,copilul” numit „Menajerele soacrei mele”. Recunosc că nu o cunosc pe doamna Lili Crăciun, aşa că nu ştiu la ce imagine să mă aştept. O privesc pe doamna Aura, de la care aştept mereu câte o explicaţie, un semn de complicitate sau de descifrare a vreunei aluzii inteligente în cine ştie ce monolog sau vers... Acum aş fi întrebat-o de felul în care arată doamna Lili Crăciun. Dar, s-a mutat de lângă mine, pentru că în faţa scaunului unde se aşezase domnia sa, stă sunetistul, care este mult mai înalt decât i-ar permite doamnei să vadă pe scenă… Aşa că, nu am decât să aştept să apară pe scenă autoarea „Menajerelor” Văd totuşi, apărând pe unul dintre scaunele din dreapta, în lateralul anterior al scenei, o doamnă cam prea tânără, ca să poată fi autoarea unei astfel de lucrări literare. Ţine în mână câteva file. Nu cred că este doamna Lili Crăciun. Privirea mi se îndreaptă către prezentatorii evenimentului. Surpriza este că, amândoi o privesc tot pe doamna din faţa scenei. Sala o urmăreşte cu privirea pe aceeaşi doamnă despre a cărei identitate încă mă mai îndoiesc. Îmi reîntorc

taifasuri privirea către eleganta doamnă, care îşi mângâie părul, strâns în două cozi professional împletite, zâmbind şterngăreşte. Pare a fi o personalitate asemenea cărţii care tocmai ne-a fost prezentată: veselă, inteligentă, condescendentă, dar şi profundă, meticuloasă. Posibil să fie autoarea… Doamna care ar putea fi Lili Crăciun, poartă o rochiţă superbă, ca un sarafan de liceu foarte stilizat, din care lasă să se vadă un trup fascinant. Chipul, în armonie cu trupul, îţi stârneşte imediat simpatia, dar emană, pe măsură şi un grăunte de strălucire de sobrietate, care mă convinge că poate fi scriitoarea noastră. Dezinvoltura, naturaleţea cu care ne priveşte, iar mă derutează, pentru că – gândesc eu – o lansare se face cu emoţii puternice. Aplauzele publicului se opresc, imediat ce doamna se aşează, iar asta mă limpezeşte. E clar, doamna aceasta calmă, frumoasă şi, după părerea mea, cam tânără pentru a fi protagonista poveştilor din cartea povestită mai devreme de scriitorul George Cornel Popa, este autoarea! Vreau să o ascult cu atenţie, ca să fac legătura între modul în care scrie şi felul în care interacţionează cu noi, cititorii. Doamna ne salută, ne mulţumeşte pentru prezenţă, apoi ne povesteşte despre o întâmplare, legată tot de soacra domniei sale, întâmplare veselă, care ne sugerează faptul că totul este efemer: curăţenia făcută cu muncă, părul coafat cu multă pricepere şi meticulozitate, toate sunt trecătoare… Aflăm de la doamna Lili Crăciun că nu se găseşte în postura de a fi debutantă cu această carte, ci a mai scris un roman, numit „Călătoria”, tradus în limba engleză, primit foarte bine în USA, unde are şansa de a fi transformat într-un film. Despre „Menajerele soacrei mele”, autoarea ne spune, că o consideră „o carte de vacanţă”. Mai adaugă un lucru pe care l-am constat şi eu, imediat ce am deschis tainele primelor pagini - şi anume că-n această carte cu un ochi se râde, iar cu celălat se plânge”. Iată, am cunoscut o prozatoare îndrăgostită de frumos, de viaţă şi de oameni. Puternică, chiar dacă modul în care abordează mesajul romanului dovedeşte o sensibilitate remarcabilă, precum şi o educaţie riguroasă, domnia sa găseşte, tăria de a relata fapte dureoase, imorale sau aproape intolerabile, cu o înţelepciune soră cu filosofia omului învăţat şi încercat de viaţă. Constat că frumoasa autoare este exact aşa cum sa destăinuit în cartea sa, iar asta înseamnă foarte mult pentru noi, cititorii, pentru că doar astfel ne putem identifica cu trăirile domniei sale, cu inteligenţa şi puritatea spiritului său. Mulţumim, stimată Lili Crăciun, noră iubitoare, familistă fără de cusur şi scriitoare minunată!

Cezarina Adamescu

Incursiune în lumea basmului Excepţională această idée de a teoretiza apariţia creaţiei folclorice, cu toate specificităţile ei. Suscită un interes maxim şi luminează unele aspecte privind acest domeniu, destul de vechi. S-a întrebat vreodată cineva, ce vârstă are basmul popular sau cel cult? Citim poveşti, ne plac, copiii nu pot trăi fără ele, dar de unde vin şi cine le-a născocit? Care Moş Scornici s-a gândit să le facă viaţa frumoasă copiilor? Ca autoare de basme culte şi poveşti poematice, m-am întrebat adeseori, care e originea acestora? Lucrarea aceasta, semnată de doi autori cunoscuţi, vine cu răspunsurile. Abordând un domeniu de interes mai puţin cunoscut şi anume, teoria creaţiei folclorice, autorii de faţă se înscriu în rândul cercetătorilor şi teoreticienilor curentelor existente din spaţiul cultural românesc, până acum, insuficient sau superficial explorat de specialişti. Este vorba de o tematică vastă şi extrem de interesantă, cum vaste şi variate sunt creaţiile însele care au stat la baza cercetării. Volumul începe cu „Noţiuni introductive” – în care se definesc termenii “Monogeneză” sau „Poligeneză”, curente care, specifică autorii, se contrazic reciproc. Fără a avea pretenţia adâncirii în acest subiect fascinant pentru cei care studiază teoria creaţiei populare, am aruncat o privire asupra cărţii, căutând să mă familiarizez cu noţiunile şi cu specificităţile care decurg din ele. Şi, ceea ce am descoperit este cu adevărat fascinant. Cartea e rodul strădaniilor unor oameni pasionaţi de creaţia artistică în acest domeniu, ca urmare a studierii documentelor unor exegeţi autorizaţi cu trimitere manifestă spre basmul popular, care, fie că e „creaţia unei persoane sau unui grup, aparţinând unui anumit spaţiu cultural” (monogeneza), fie se poate naşte în mai multe locuri simultan (poligeneză). Demontarea mecanismelor creative poate avea un impact stimulativ asupra altor autori. Trezind interesul pentru acest proces care duce la naşterea unei opere literare, fie cu caracter popular, fie cult. Autorii aduc argumente pentru înţelegerea şi cunoaşterea „arhetipului” şi a cauzelor care îl generează, dar şi transformarea în produs folcloric sau motiv popular, în cadrul procesului de creaţie. Definiţia basmului, această „specie literară a genului epic” după Cecilia Stoleru. „Operă narativă în proză, (mai rar în versuri), de întindere mică sau mijlocie, în care realitatea este transfigurată în 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri fabulos, iar personajele poartă valori simbolice.” E necesar în abordarea unui subiect atât de generos, să pornim de la definiţie, pentru cunoaşterea fenomenului, sau măcar a domeniului cercetării şi a categoriei în care este încadrat. Originea basmului se află, desigur, în creaţia populară. Şi definiţia lui Lazăr Şăineanu explică caracterul supranatural al acestei specii de literatură: „basmul, este o formă a genului narativ, al cărui caracter esenţial, este miraculosul, supranaturalul.” Sunt şi alte definiţii citate de autori: Nicolae Roşianu, George Călinescu, Ovidiu Bârlea, A. Van Gennep, B.Malinowski. Toţi aceşti exegeţi recunosc caracterul fantastic, (ficţional) al basmului, dar şi caracterul dramatic, prin înfruntarea dintre bine şi rău, precum şi definirea unor arhetipuri: Făt-Frumos, Zmeul, Zâna sau Fecioara de Împărat, Vrăjitoarea sau Muma Pădurii, uriaşii şi piticii ş.a. Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu prin studierea acestor definiţii şi exemple, vor să pătrundă până în esenţa basmului, la valorile lui de semnificaţie ca şi la mesajul istoric pe care acesta îl transmite sub formă de simboluri. Simbolistica basmului conferă conţinutul fantastic al acestuia, de transformare a realităţii în ficţiune. Se produce, aşadar, o mitologie a realităţii, pe măsură ce povestitorul/povestitorii se îndepărtează de sursa informală primară. Concluzia autorilor este că „basmul nu reflectă o realitate, ci simboluri ale realităţii, prin construcţia sa, el devenind o ficţiune în totalitate”. E interesant de ştiut pentru cei care doresc să se adâncească în studierea fenomenului creativ sau al culegerii de producţii foclorice. Se dau mereu exemple din basmul cult „Povestea lui Harap Alb”,unde fabulosul şi realitatea se împletesc. Acţiunea şi personajele acestui basm oglindesc viaţa satului şi a locuitorilor lui, într-un anume context istoric, geografic şi cultural. „Eroul principal al acestui basm, este mezinul Harap Alb, care nu este un personaj fantastic. Este însă un ţăran, cu calităţi deosebite, dar nu supranaturale, cu însuşiri morale, ș.a.m.d...” Şi, explică autorii lucrării de faţă, în basm avem de-a face cu două realităţi: „una care reflectă timpul povestitorului când acesta încearcă să transforme fantasticul basmului într-un lucru credibil, transpunând lumea fantastică în - realitatea trăită de povestitor, realitatea care prin folosirea simbolurilor a devenit criptică, fabuloasă, motivul popular gestionat de povestitor fără ca acesta să-i înţeleagă semnificaţia”. De notat că, una este realitatea în limbajul povestitorului, alta în simbolismul poveştii transmise, 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sau a perspectivei din care este istorisită povestea şi ne este transmisă informaţia. La Ion Creangă care este un autor plin de vervă, realitatea poveştii este înlocuită de realitatea autorului însuşi de farmecul cu care acesta îşi transmite povestea. În continuare, autorii de faţă aduc informaţii „Despre motivul folcloric şi arhetip”. Ce este arhetipul folcloric? ar putea întreba cititorii curioşi. În accepţiunea autorilor, este „O realitate istorică, care serveşte autorului drept model al creaţiei sale artistice, poartă numele de arhetip”. Şi vin cu o completare care lămureşte şi mai mult lucrurile: “O realitate istorică, devine motiv folcloric, atunci când este reflectată în mod virtual în creaţia artistică a autorului, sub formă de simboluri”. E limpede că pentru a se ajunge la cunoaşterea adevărului istoric, cercetătorul trebuie să cunoască atât produsul folcloric cât şi istoria naţională şi universală.”Numai pe baza acestei cunoaşteri, el poate să stabilească obiectul (arhetipul istoric) şi umbra generată de acesta (motivul folcloric).” Obiectul şi umbra lui: un arhetip creează un motiv folcloric. Ori, autorii arată că: „regula de baza a hermeneuticii, este că un motiv folcloric pleacă de la un arhetip istoric”. Structurată tematic, această lucrare exegetică despre caracterul ficţional al basmului, lămureşte unele lucruri pentru specialişti, pentru autori şi cititori. Într-unul din capitole, autorii se întreabă: „Basmul este o proză a absurdului?” “Aspectul fantastic, alunecând până la absurd, al basmului se datorează transmiterii simbolice a mesajului narativ. Motivele folclorice, ca şi personajele din basme, sunt fantastice şi absurde, deoarece realitatea este retransmisă prin simboluri specifice mentalităţii noastre omeneşti”. Nici realitatea visului nu corespunde realităţii diurne. Demontând mecanismele basmului, autorii încearcă, nu demitizarea lui, ci cum lucrează mintea cu simboluri pentru a crea un act artistic. Basmul este proiecţia unor dorinţe din subconştient, în care lumea este ideală: confruntarea dintre bine şi rău se sfârşeşte totdeauna sau aproape totdeauna cu victoria binelui. Aceea dintre frumos şi urât are drept final, răspândirea frumosului, a adevărurilor fundamentale ale omului. Nici un basm nu are un final trist, dimpotrivă. Eroul este frumos, viteaz, puternic, voinic, dominat de intenţii bune, îşi ajută semenul la nevoie, nu se dă în lături atunci când e vorba să apere sau să salveze o cauză dreaptă. Oamenii îşi pun nădejdea în el, ca într-un prieten, frate, părinte, învăţător, mentor. Virtuţile eroului sunt creştine. El nu minte, nu înşeală, nu fură, nu râvneşte bunul altuia. Este cinstit şi drept, generos, virtuţi proprii poporului român. Cu toate piedicile

taifasuri întâmpinate, nu se retrage şi merge până la capăt în slujba binelui. Şi în zilele noastre există oameni cu frumoase calităţi de eroi, corespondenţii celor din lumea de basm. El este arhetipul din lumea reală. Autorii subliniază şi un alt aspect al basmului: „…în ce priveşte originea animală a eroului, vastul material etnografic şi folcloric, ne determină să credem, că umanitatea, din care facem şi noi parte, păstrează în memoria colectivă, amintirea acelui timp dinainte de istorie, căruia Mircea Eliade i-a spus ille tempore, în care universul uman sub forma primilor hominizi, paleo-antropi şi respectiv homo sapiens, sa desprins de maimuţele arboricole, dând naştere în timp, marilor civilizaţii umane”. Aceasta privind teoria evoluţionistă şi nu pe cea creaţionistă. Un alt punct atins şi dezvoltat în această carte este „Despre naţional şi universal în basme”. Autorii iau ca prototip „Povestea lui Harap Alb” – despre care Garabet Ibrăileanu a spus fără echivoc că „este o epopee a poporului român”. Cu toate acestea, susţin autorii cărţii de faţă, unele motive din basm au putut fi aflate şi în alte spaţii culturale, fără nici o legătură cu arealul în care Ion Creangă şi-a plasat eroii. Adâncindu-se în această exegeză, autorii îl amintesc pe Ioan Slavici care a făcut precizări asupra farmecului deosebit al limbii folosite de hâtrul humuleştean, ceea ce l-a determinat să-l numească: „mare maestru în ceea ce priveşte întrebuinţarea limbii româneşti” subliniind că autorul Poveştii lui Harap Alb ne încântă, nu atât în ce ni se spune în el“ci forma românească a lui, atât ca şi concepţiune, cât şi ca limbă.” Această afirmaţie relevă faptul că „Naţionalul în basm, este dat de autorul care transmite basmul, de limbajul folosit de către acesta, câtă vreme, mesajul basmului poate să fie universal”. Autorii fac asociaţii interesante şi în ceea ce priveşte Biblia:”Biblia este universală pentru că nu aparţine poporului român, prin conţinutul ei istoric şi cultual,- dar este naţională, pentru că este scrisă în Limba Română”. Despre „Personajele fantastice din basm” – autorii adâncesc cercetarea, afirmând că Harap Alb nu este un personaj ficţional, ci este prototipul unui ţăran isteţ, cu calităţi deosebite, aşa cum l-a văzut humuleşteanul nostru. Dar, el are de-a face şi este ajutat de anumite entităţi fantastice, alături de care pornesc să îndeplinească poruncile împăratului sau încercările date acestuia de către Spân. Personajele pozitive cel mai des întâlnite în basm şi cele mai îndrăgite, sunt Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. Ei se caută şi se găsesc, dar au de înfruntat în iubirea lor, împotrivirea societăţii, a părinţilor. Siliţi să treacă nişte probe imposibile, ei îşi dovedesc credinţa şi fidelitatea în dragoste şi în cele

din urmă, iubirea învinge totul. La întrebarea „Cum se creează basmul?” – autorii au explicaţii, după unele informaţii memoriale (arhetipuri şi motive folclorice), pe care băsmuitorul le adună şi le prelucrează, le asamblează într-un tot coerent, cu o anumită unitate stilistică. Personajul feminin, Ileana Cosânzeana, „cea mai frumoasă şi mai pură reprezentare feminină din mitologia românească, identică zeiţei Venus, tipul frumuseţii idealizate, crăiasa a tuturor Zânelor. În unele basme, apare şi ca o femeie războinică, ocrotitoare a celor slabi. Destinul ei este legat de acela al lui Făt-Frumos”. Şi despre „Personajele negative din basm”, autorii au informaţii deosebite. Aceste personaje, în număr foarte mare, sunt cunoscute ca: zmei, balauri, moroi, strigoi, ştime, vâlve, zâne, vrăjitoare, solomonari, zburători, dar şi oameni răi şi animale de pradă. În Dicţionarul lui George Lăzărescu, balaurii, sunt definiti ca : animale fantastice, de proporţii uriaşe, în formă de şarpe, cu aripi, picioare şi multe capete, cu solzi mari şi capete de cal. Întruchipare a răului, răzbunător şi distrugător, personificare a cruzimii omeneşti. Balaurii sunt „animale fantastice”. Specificul basmelor: aceste personaje înţeleg şi vorbesc limba omenească ca şi unele vieţuitoare: albine, regina furnicilor, căprioare, cerbi, vulturi, ş.a. La întrebările: de ce are mai multe capete şi împrăştie foc din multiplele guri? De ce posedă aripi? întrebări legitime, născute din nevoia de înţelegere a fenomenului cultural popular băsmuitorul găseşte răspunsuri coerente. Ce valori de semnificaţie are acest simbol? Iată şi explicaţia autorilor: Pornind de la etimologie, cuvântul poate fi înţeles „prin decriptarea semnificaţiilor simbolice conţinute de text. El are aripi şi poate să zboare, acestea fiind simboluri legate de mişcare, de viteză de deplasare. Caii ca şi corăbiile, au aripi din acelaşi motiv. Dar aripile sunt, repetăm, simboluri ale iuţelii, ale mişcării, ele fiind virtuale şi nu un adaos fizic la anatomia vreunei structuri reale sauromorfe. Şarpele zburător din mitologia românească, poate să zboare, dar imaginea lui este redată cu aripi, pentru a putea înţelege atât originea divină a acestuia, cât şi faptul, că se poate deplasa prin eter. La baza acestor balauri autohtoni au stat unele fenomene astronomice, cum au fost cometele. În acelaşi timp, forma alungită, de şarpe, a balaurului, sugerează o coloană în marş. Din acelaşi motiv, Păsărilă-LaţiLungilă, se poate lungi depăşindu-şi dimensiunile sale normale, putând să se încolăcească în jurul pământului, sau să ajungă la soare, la lună sau la stele. Solzii mari ai balaurului, reprezintă scuturile purtate de luptători. Când monstrul se deplasează, el posedă capete de cal, simbol al detaşamentelor de 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri războinici călări. Capacitatea de a arunca foc pe gură şi pe nări, se referă la distrugerile făcute de cotropitori încendiind localităţile sau asediind cetăţile ce urmau să fie cucerite”. De asemenea, „Zmeii-reprezintă o formă antropomorfă, semănând cu oamenii obişnuiţi dar sunt înveliţi în solzi. Dacă citim Iliada lui Homer, putem să vedem cum luptătorii îşi îmbracă zalele specifice acelor vremi devenind în felul acesta zmei”. Ca să descoperi filonul istoric din ficţiunea unui basm, mesajul iniţial şi realităţile de la care s-a pornit, trebuie mai întâi să depăşeşti bariera limbajului, este o încercare destul de temerară pentru că la sfârşitul demersului tău, s-ar putea să constaţi că ficţiunea depăşeşte filonul realist-istoric şi te afunzi într-un hăţiş în care nu mai ştii ce este mit, si ce e adevăr istoric. Autorii aduc argumente căutând anume corespondenţe între elementele şi motivele folclorice din unele basme populare sau culte şi episoade biblice din Vechiul Testament. Se constată asemănări fără echivoc. Legăturile nevăzute dintre elementele basmelor Harap Alb, Scufiţa Roşie, Isprăvile lui Păcală, Inimă putredă (autor Ionel Oprişan), Odiseea, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din colecţia Petre Ispirescu, –toate acestea sunt considerate basme apocrife după Cărţile Biblice veterotestamentare sau care conţin elemente sacre din Biblie, transpuse în literatura profană. O atenţie deosebită acordă autorii basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi Ion Smintitu, din colecţia Ionel Oprişan, apocrife ale epopeilor Iliada şi Odiseea. Motivele comune existente în Tinereţe fără bătrâneţe şi Odiseea – sunt casa, înconjurată de pădure cu arbori înalţi, păzită de fiare sălbatice, dar şi Palatul nimfei Circe, ridicat din piatră, în preajma căruia stau „lei şi lupi sălbatici/dar îmblânziţi de farmecele zânei. O ipoteză susţine că nimfa Circe este Persefona, zeiţa morţii, soţia lui Hades. Acest loc cu animale, apare şi în Geneză, la casele unor sfinte, preluare a zeităţilor păgâne sau a preoteselor pe care creştinismul le va înlocui cu Gheonoaia şi care reprezintă Sirenele în contextul basmului, sau al Odiseei, cele care-l ademenesc pe Ulise. Şi în Mitologia românească a autorului Tudor Pamfile, apar Sirenele sub forma Femeilor-peşti sau a Faraonilor, care ies la suprafaţă sâmbăta, când marea se odihneşte şi cântă foarte frumos, atrăgând pescarii cu cântecul lor. Altă variantă în care apar Femeile-peşti, este Exodul Biblic. Un alt personaj malefic este Scorpia care îi reprezintă în mitologia greacă pe cei doi monştri ai Odiseei, Scyla şi Caribda. 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Basmul „Ion Smintitu” face parte din categoria basmelor la care Ovidiu Bârlea face referire, vorbind despre „verosimilitatea” basmelor fantastice sau despre „veridicitatea basmelor analizate”. După Ovidiu Bârlea, acţiunea basmelor fantastice s-ar întâmpla, „cândva”, „demult”, „odinioară”, plasată undeva, peste nouă mări şi ţări, „departe” – aceste categorii temporale şi spaţiale nedefinite, demonstrând totuşi, istoricitatea şi veridicitatea basmelor, în vreme ce naraţiunile fantastice au ca loc de desfăşurare realitatea nemijlocită, petrecută de curând. Ionel Oprişan îl situează în categoria basmelor superstiţioase. Şi în „Ion Smintitu” şi în „Odiseea” apar motive comune: calul, pasărea care-l ia în gheare şi-l depune pe o stâncă de unde se vede cetatea. Analizate cu discernământ şi bazate pe exegeţii care s-au ocupat de hermeneutica creaţiei populare, toate aceste asemănări şi deosebiri duc la concluzia că au avut acelaşi izvor de inspiraţie şi au evoluat în funcţie de arealul fiecăruia. „Povestea lui Harap Alb” şi alte basme ale lui Ion Creangă, sunt considerate apocrife Biblice. O serie de întâmplări se vor regăsi în pericopele biblice. În contrapondere, Garabet Ibrăileau susţine realismul poveştilor lui Creangă: „Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, Badea Ipate, etc. sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa Muntelui, din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani, Ochilă, Flămânzilă şi Păsări-Laţi-Lungilă, Gerilă şi Setilă sunt flăcăi „şugubeţi” şi „ai dracului” ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din „Amintiri...” numai cât trataţi epic.” Ca urmare a acestor afirmaţii, criticul trage două concluzii pripite (susţine autorul lucrării): 1) Opera lui Creangă este epopeea poporului român; 2) Creangă este Homer al nostru. Alţi exegeţi au dat un caracter de universalitate basmului. Aşadar, dintr-un basm cu caracter naţional, aceştia îl transformă în basm universal. Este interesantă abordarea autorului Ion Vanghele, care intră direct, ca voce auctorială, în dialog cu cititorii şi le cere părerea, ba anticipează şi răspunsul lor: „Primul lucru pe care o să-l aud de la Dumneavoastră, este că o fac pe deşteptul şi că încerc să vă seduc cu vorbele. Nu este adevărat. Şi ştiţi din ce cauză? Datorită visului lui Iosif, care îmi confirmă teoria.” Şi mai departe, ca să creeze suspansul şi să sporească atenţia cititorului: „Ce se va întâmpla cu Ahile/Dumnezeu/Moise, o să vă spunem ceva mai târziu” aici luând-o martoră şi pe cea de a doua autoare. Autorul îşi îngăduie o pauză

taifasuri de respiraţie, un moment de relache, părăseşte domeniul cercetării hermeneutice şi plonjează în realitatea imediată, relatând o întâmplare recentă, cu un limbaj aproape familiar, dar în spirit ludic: „Hai să vă povestesc în momentul acesta, altceva”.

personajele din Harap Alb şi cele biblice, nu mai sunt prototipurile unor personaje prestabilite, ci capătă noi dimensiuni şi trăsături, în funcţie de cadrul istoric în care sunt plasate, ca şi de celelalte personaje cu care vin în contact.

Nici nu are importanţă, ce va urma. Interesantă este abordarea, întreruperea subiectului şi introducerea artificială a unui eveniment, a unei ştiri, de mai puţină importanţă în economia cărţii, dar care conferă o notă de intimitate între autor şi cititor.

Făt Frumos, de pildă, îşi schimbă identitatea de la un basm la altul, sau de la un motiv folcloric la altul, are, din punct de vedere psihologic, personalitate multiplă.

O astfel de abordare nemijlocită este mai puţin obişnuită într-o lucrare ştiinţifică, de teoretizare a creaţiei populare. În acest fel, subiectul cărţii ia aspectul unei lecţii ţinute într-o aulă, în care profesorul se adresează studenţilor, ba le cere şi părerea: „Şi ştiţi unde ne vom da seama de acest lucru cel mai bine?” Căutarea de similitudini între modul cum acţionează Harap Alb când întâlneşte o nuntă de furnici care trec podul peste o apă, de la un mal la celălalt şi modul de trecere a Mării Roşii de către copiii lui Israel care se pregăteau să părăsească Egiptul, demonstrează, încă o dată izvorul de inspiraţie al basmului. Autorul chiar înaintează idei privind etimologia cuvântului furnică, din grecescul myrmex, cuvânt care va defini un popor, myrmydonii, peste care, domn şi conducător era Achile/Elohim. Achile, împreună cu myrmydonii lui se va bate cu cetatea Troia sau Ilion (după relatările lui Herodot). Asociaţiile, similitudinile sunt multe şi foarte interesante. Ele trec, dincolo de coincidenţe şi lucruri stranii şi demonstrează originea basmelor populare sau culese de diferiţi autori: Vasile Alecsandri, Petre Dulfu, Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ionel Oprişan, ş.a. Interesant este şi momentul, descris de autor în mod excepţional şi numit în carte: „Întâlnirea cu Dumnezeu”. În timpul peregrinărilor sale, Harap Alb îl întâlneşte pe Dumnezeu, deşi nu-L caută în mod special şi nici nu-L recunoaşte, ba chiar, conform vechiului obicei românesc, tinde să-L ia în derâdere: „Merge el cât merge, şi, când la poalele unui codru vede o dihanie de om (...) Harap Alb a stat de s-a uitat, (...) şi neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare: -Multe mai vede omul acesta cât trăieşte. Măi tartorule...” Şi Dumnezeu îi răspunde plin de demnitate: -Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar unde mergi, fără de mine, n-ai să poţi face nimica.” Autorul pune în corelaţie întâlnirea lui Harap Alb cu Gerilă, cu episodul biblic al întâlnirii lui Moise cu flacăra de foc care ieşea din mijlocul unui rug, episod identificat cu Întâlnirea cu Dumnezeu, care-i vorbeşte din rugul cel care nu se stinge niciodată. Analizate

din

punct

vedere

psihologic,

Mergând mai departe cu speculaţiile şi cu cercetarea, autorul subliniază că Povestea lui Harap Alb, ca şi Balada Mioriţa, sunt apocrife biblice. „Mai mult decât atât, putem afirma că poporul român şi-a scris propriile sale Biblii populare, care l-au călăuzit pe cărările aspre ale istoriei”. Autorul distinge şi ne învaţă şi pe noi să distingem aspectul mitologic al basmului ca şi aspectul lui istoric. De data aceasta, face trimiteri şi la basmul lui Ion Creangă, Ivan Turbincă: „Robia egipteană este prezentată alegoric prin intrarea lui Ivan în iad, iar începutul Exodului, prin păcălirea lui Ivan de către diavoli, cu sunetele de trâmbiţă şi alarma pe care aceştia o fac afară, ca şi cum ar fi vorba despre un război”. Autorul îşi extinde cercetarea şi la ciclul de basme fantastice, şi la cel de basme mitico-fantastice. Un motiv care se regăseşte în majoritatea basmelor este cel al femeii curioase, care încalcă interdicţiile şi-i pricinuieşte rău soţului prin atitudinea ei, dar apoi, prin penitenţă şi chinuri îndurate îşi răscumpără bărbatul (vezi Povestea porcului, Fata răpită de Soare, din colecţia lui Ionel Oprişan) ş.a., motivele trecând şi în basmele Evului Mediu, cum e legenda sapienţială creştină a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Fata de împărat este salvată de un sfânt militar din armata lui Diocleţian, care urma să fie dată drept hrană balaurului. Şi în folclorul românesc există o baladă de pe Valea Cernei, numită „Iovan Iorgovan”. Acesta o aude pe fată ţipând şi după ce râul Cerna tace, o vede încolăcită de o piatră de un balaur. Şi în foclorul german există eroul Tristan, cu iubita lui Isolda, iar în foclorul german, Siegfried şi frumoasa Brunhilda. Brâul puterii balaurului, pe care doar flăcăul îl poate răpune, apare şi în mitologia greacă, drept una din muncile lui Heracle fiind aceea de a lua brâul reginei amazoanelor, Hypolita. O atenţie şi o interpretare deosebită o dă autorul „Povestei porcului”, basm în care apar motive din Vechiul Testament, mai precis din viaţa lui Solomon. În toate basmele, instrumentele muzicale au darul de a-i vrăji pe cei care ascultă. Aşa sunt: fluierul, cimpoiul, lira lui Orfeu, lăuta lui Amphion, cornul lui Oberon, basmele unde se regăsesc, fiind variante ale aceluiaşi mit, cu arhetipuri istorice deosebite. 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri Unele expresii folosite de Ion Vanghele în susţinerea argumentaţiei sale hermeneutice, sunt rupte din limbajul comun şi nicidecum din cel al cercetătorilor şi lingviştilor care s-au ocupat de aceste subiecte. Ex. expresii neaoşe de genul: „ne bagă în ceaţă”; „care mi-a dat mult de furcă”; „abia în această clipă mi-am dat seama”; „suntem tentaţi să acordăm”; „au rămas cu buzele umflate”; „ceea ce vreau să spun”; identifică originea scriitorului. Autorul îşi adânceşte cercetarea cu scena copiilor înecaţi din „Balada vrăjitorului din Hameln”, în similitudine cu scena înecului din snoavele lui Păcală, care, dus spre a fi înecat în râu, este înlocuit în sac cu un ţăran care voia să fie primar în locul lui, apoi, sătenii toţi se aruncă în râu să găsească pietrele preţioase despre care hâtrul erou le povestise. Faptul acesta este descris (altfel!) şi în Exodul, în care Vrăjitorul din Hameln este Moise, copiii care pleacă cu el sunt copiii lui Israel, fluierul lui Moise este cometa care-i însoţeşte pe israeliţi până la Muntele Horeb. Şi desigur, râul este Marea Roşie. Reperele legendare sau istorice sunt relativ aceleaşi. În altă ordine de idei, ajutorul pe care îl primeşte Aleodor de la animalele recunoscătoare, are legătură cu ciclul solomonian. „Transformarea succesivă a eroului în corb, în cosăcel care înoată pe fundul mării, în ou de tăun, reprezintă variante ale mitului principal, legat de Exod”. Motivul bortei sau al fântânii care face legătura între lumea aceasta şi cealaltă, este, de asemenea, cunoscut în basme şi legende. El apare în „Mioriţa”, în „Povestea lui Harap Alb”, în „Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Dar motivul se regăseşte şi în fântâna biblică din Vechiul Testament, unde a fost aruncat Iosif de către fraţii săi, pentru a fi vândul apoi unor ismaeliţi care se îndreptau spre Egipt. Un alt personaj care merită atenţie sporită din partea autorilor este Ileana Simziana, basm care apare în colecţia de basme „Basmele românilor” – colecţie nemuritoare, tipărit la G. Casnale, Bucureşti, 2010. Eroina acestui basm, mai este numită şi Ileana Cosânzeana. În unele basme arată ca o războinică, ocrotitoare a celor slabi. Aşa cum se specifică în Dicţionarul de mitologie românească, destinul Ilenei Cosânzeana este legat de cel al lui Făt-Frumos. Ileana Simziana este cea de a treia fiică (mezină) a împăratului şi ea este supusă unor încercări pentru a-l mulţumi pe tatăl său care vrea s-o trimită, în chip de voinic în împărăţia vecină. Vitejia şi înţelepciunea fetei se dovedesc uimitoare. Ea trece toate încercările puse la cale de tatăl său, sfătuită, e adevărat de calul cel credincios. Similitudini între basmul românesc şi mitologia 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

greacă legată de viaţa lui Achile. În toate situaţiile dificile, fata este sfătuită de calul pe care aceasta îl pusese pe picioare şi-l hrănise cu jăratec. Dar basmul românesc, îşi află asemănări şi cu răpirea Elenei de către tânărul Paris şi jefuirea tezaurului regelui Agamemnon. Şi basmul „Greuceanu” – din colecţia lui Petre Ispirescu, reţine atenţia autorului prin câteva elemente distincte şi motive populare: Furtul astrelor, Chipul lui Greuceanu, Căruţa stricată de diavol. Şi acest basm este un apocrif veterotestamentar. Despre primul motiv popular, furtul astrelor, se pomeneşte doar că, la curtea Împăratului Roşu era mare nenorocire, fiindcă nişte zmei, furaseră soarele şi luna de pe cer. Cauzele ar fi putut fi de ordin cosmic (eclipsă, alt fenomen ceresc), sau din pricina unei furtuni de nisip, care întunecase totul. Ar mai fi putut fi urmarea unei erupţii vulcanice. Şi în Biblie, una din plăgile cu care a fost lovit Egiptul a fost întunericul care a durat trei zile. În cartea cercetătoarei prof. dr. Sabina Ispas, există o colindă, numită „Colinda preotului” care are acelaşi subiect. Pământul rămas fără aştri, cufundat în beznă este salvat de Maica Precestă care le dă cetelor de îngerei, „un corn de prescură şi un pahar cu vin” care nu sunt altceva decât Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, de care se sperie diavolii. Chipul lui Greuceanu pornit, împreună cu fratele său să scoată din mâna zmeilor soarele şi luna, are şi el corespondent în „Slava lui Moise” de pe Muntele Sinai, când coboară, după ce a stat de vorbă cu Dumnezeu. Faţa lui strălucea întratât încât Aaron şi fiii lui s-au speriat şi nu au vrut să se apropie de el. În Noul Testament, această transfigurare are loc tot pe munte şi este legată de episodul Schimbării la faţă a lui Isus Cristos. Cât despre al treilea motiv, „Stricarea căruţei” -. E vorba de întoarcerea lui Greuceanu, după ce a eliberat din mâinile zmeilor, aştrii cereşti. Aflându-se într-un car, la un moment dat, un diavol îi fură cuiul de la căruţă. În episodul Trecerii Mării Roşii, Moise atinge zidul de apă şi acesta se revarsă peste carele de luptă ale egiptenilor şi-i îneacă şi pe cai şi pe călăreţi. Stâlpul de foc care mergea înaintea israeliţilor arătându-le calea era chiar Dumnezeu care se afla în acest stâlp şi de atunci drumul s-a numit Calea Robilor sau Calea Lactee. Studiul întreprins de Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu este semnificativ pentru înţelegerea fenomenului creativ legat de basm, cu trimiterile la surse biblice, legendare ori la basme ale altor popoare. Acest studiu va continua şi cu alte teme la fel de interesante.

taifasuri Ana-Cristina POPESCU

Singurătatea Am ieşit într-o seară pe geam şi am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii îşi legănau plictisiţi frunzele şi eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viaţă. Fiecare îşi vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viaţă, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte şi ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăş, indiferent de situaţie. Am coborât în interiorul fiinţei mele şi-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate. O să privesc pentru început, preţ de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ţi înţelege sufletul

„Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.“ (Emil Cioran) Pentru a-ţi înţelege fiinţa trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să priveşti obiectiv spre abilităţile tale, să ai încredere în tine. Doar aşa vei reuşi să parcurgi drumul vieţii tale şi să-ţi vezi visul încununat de razele desăvârşirii. Până să reuşeşti a-ţi înţelege fiecare particulă a fiinţei e necesar să te detaşezi de tot ceea ce este în jurul tău, să te detaşezi nu izolându-te de oameni, ci de tot ceea ce este stereotip, mai exact să ştii a te folosi de singurătate. „Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.“ (Paulo Coelho) Atunci când te izolezi de tot ceea ce este banal vei înţelege glasul eului tău interior şi fiecare element ce alcătuieşte cercul existenţei tale va prinde glas. Rădăcinile te vor îndruma spre statornicie, oricare ar fi intemperiile. Crengile, mugurii şi frunzele vor plânge o vreme, dar când florile vor prinde rod lumina le va bucura chipul. Tăcerea stâncii îţi va grăi despre încrederea în tine, iar unda izvorului îţi va călăuzii paşii spre „Pomul Vieţii“. „Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.“ spune filosoful Emil Cioran. Dacă citim cu atenţie poezia „Singurătate“ a scriitorului George Topârceanu descoperim prin tăcerea naturii sufletul omului ce aşteaptă să vadă primăvara. „Prin luminişul crângului tăcut,/De-atâta vreme nimeni n-a trecut.“ Am putea asocia luminişul unei fiinţe tăcute, unui suflet ce aşteaptă să fie modelat, ce aşteaptă un îndemn spre muguri, spre hărnicie şi roade bogate. Iarna i-a amorţit simţurile şi aşteaptă să fie redescoperit. „Copacii goi, în lunga nemişcare./Pe umbra lor ce stănălţată în picioare./Arar ajunge până-aici/O pasăre cu aripile mici./Şi glasul ei răsună în linişte prea tare.“ Pasărea ar putea să fie simbolul înălţării, al creaţiei ce înţelege şi biruie singurătatea, ideile ce se nasc în suflet şi prind glas. Umbra e doar o filă pe care copacii, nişte cuvinte ce aşteaptă cântecul păsării, îşi imprimă chipul. Cea care înţelege singurătatea luminişului, a crengilor

fără de muguri este primăvara „Dar Primăvara, care ştie tot,/Va risipi prin iarba dimprejur/Scântei deazur/[…]/Vor creşte ciucuri albi de mărgărit.“ Primăvara e cea care dă glas mugurilor, e fiinţa descoperită după o iarnă lungă. Mihai Eminescu în poezia „Singurătate“ se izolează în cameră, o cameră ce ar putea reprezenta universul interior al scriitorului şi afirmă că omul de geniu pentru a arde are nevoie de singurătate „Ah! De câte ori voitam/Ca să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui.“ George Bacovia, poet simbolist, în lirica sa abordează sentimentul singurătăţii. În „Plumb“ stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate care păreau cândva vii, înflorite, i-au întors spatele „Dormea întors amorul meu de plumb,/Pe flori de plumb şi-am început să-l strig.“ Florile verii au devenit de plumb şi tot ceea ce-i anima sufletul cu surâsul dragostei într-o lume a deşertăciunii s-a năruit. Poetul, deşi stă lângă acea imagine a trecutului, îşi descoperă focul lăuntric „Stam singur lângă mort ... şi era frig ...“ Frigul, teama de tot ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătăţii. „Singurătatea .../Ochiul tău/Priveşte îngheţat/În ochiul gândului/Neîmpărtăşit.“ (George Bacovia, Singurătate, nu te-am voit) George Bacovia se simte prizonierul singurătăţii, într-o oarecare măsură şi aş putea afirma că împărtăşeşte aceeaşi convingere a scriitorului Mihai Eminescu ce afirmă că soarta celor care au ceva de spus e sinonimă cu singurătatea. Şi scriitoarea Gina Zaharia a observat că cel mai bine te descoperi pe tine în singurătate. Ea a fugit de singurătate, dar s-a identificat prin aceasta „Am fugit de singurătate/apoi am bătut/în propriul meu suflet/ca-ntr-o uşă închisă.“ Any Drăgoiu în „Bolnavă de singurătate“ ucide floarea de altă dată ce i-a adus durere „Rup florile/şi le calc în picioare.“ Scriitorul Vasile Voiculescu asociază singurătatea nopţii. Personificată „Singurătatea se scoalăngândurată/şi umblă, visătoare, pe streşini denălţime./[...]/Dă drumul unei pietre şi-ascultă, ncremenită/Cum bubuie-n adâncuri pân nu se mai aude,“ în timp ce Bucegii dorm „adânc“ Noaptea, singurătatea, tăcerea, pe urmă căderea pietrei în adâncuri te duc toate cu gândul la moarte. Moartea aduce după sine frica, nesiguranţa şi astfel am putea privi singurătatea nu doar ca pe o descoperire a sinelui, ci ca pe un curaj sau ca pe o teamă de nefiinţă. „Mi-e groază de singurătate, păstraţi-mi, vă rog, un loc în groapa comună.“ spune Vasile Ghica, iar Charles Caleb Colton afirmă că „Să îndrăzneşti să trăieşti singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată.“ Dacă e vorba de curajul de a trăi singur, omul din popor, ţăranul, a dat dovadă de mult curaj atunci când soarta s-a dovedit nemiloasă. Scriitorul Ion Agârbiceanu care a prezentat realist viaţa oamenilor de la ţară cu 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri toate neajunsurile ei a surprins şi tăria unor oameni de a trece peste toate amărăciunile sorţii. Fefeleaga, din povestirea cu acelaşi nume, după moartea soţului ei, înţelege că nu oamenii ce au fost prezenţi la înmormântare o vor ajuta, ci calul Bator, aşa că, Fefeleaga, Maria Dinului, singură, punându-şi nădejdea în voinţa ei, puterea ei de muncă şi „calul acela mare, 17 alb“ păşeşte înainte şi îşi creşte copiii, cinci la număr, care erau bolnăvicioşi, iar când împlineau vârsta de cincisprezece ani mureau. Odată cu moartea ultimului copil, Păuniţa, Fefeleaga îl pierde şi pe Bator, îl vinde ca să cumpere cele necesare înmormântării, rămânând să-şi petreacă ultimii ani din viaţă în singurătate şi durere. „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi şi, ca într-o fulgerare, înţălese păcatul ce-l face, despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi – da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape neomenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu 18 vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe.“ Bator, cu toate că a fost o fiinţă necuvântătoare, şi-a ajutat stăpâna până în ultimul moment, asemenea celui mai bun prieten, iar când aceasta a hotărât să se depărteze de el să aducă şi mai apăsat singurătatea peste acea prietenie de o viaţă, „calul nechează întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani.”19 În „Luminiţa“ scriitorul Ion Agârbiceanu surprinde sărăcia cruntă a oamenilor de la ţară. Baba Mâia avea în casă „o luminiţă de ceară“20 pe care o păstra pentru momentul în care „va fi să moară“21, „să aibă şi ea ce ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă.“22, să respecte obiceiurile şi tradiţiile. Momentul morţii a găsito singură pe baba Mâia, fără fata sa Salvina, dar mai mult decât atât, nu a avut parte nici de căldura lumânării ce i-ar fi alinat singurătatea morţii „Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî cât putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce-l simţise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, sajungă luminiţa de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe 23 podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.“ Moartea a venit peste bătrână ca un junghi şi nu a avut parte de singura mângâiere, luminiţa de ceară ce a păstrat-o cu atâta sfinţenie pentru clipa fatală. 17

Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele şi povestiri, Editura ALLFA, Bucureşti, 2001, pag. 280. 18 Idem, Ibidem, pag. 284. 19 Idem, op. cit., pag. 284. 20 Idem, op. cit., pag. 287. 21 Idem, op. cit., pag. 287. 22 Idem, op. cit., pag. 287. 23 Idem, op. cit., pag. 292. 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Jandarmul din nuvela cu acelaşi nume a scriitorului Ion Agârbiceanu a fost mereu un singuratic, nu-i plăcea să socializeze cu cei din jur. A avut parte şi el de o frântură din ceea ce am putea numi dragoste, momentele în care a avut-o alături pe Veronica. Neîncrederea în persoana draga, dar aici aş putea spune în propria-i fiinţă, pentru că doar când nu ai încredre în tine, nu poţi avea încredere în cei ce-ţi sunt alături, pe urmă războiul, i-au provocat nebunia. Alerga singur prin păduri şi aduna bureţi pentru ca Veronica să nu-l otrăvească şi să împărtăşească aceeaşi soartă ca soţul femeii ce a murit înveninat, o supoziţie greşită a lui. Tot în singurătate, în podul grajdului, şi-a găsit sfârşitul. Din teama de singurătate, îndrăgostiţii de razele vieţii, unii îşi caută prieteni pentru a le fi alături în momentele de cumpănă. Emil Gârleanu în opera literară „Frunza“ surprinde prietenia dintre frunză şi o pasăre, un scatiu cu aripile verzi. Frunza ocrotea pasărea de căldura solară, iar pasărea o răsplătea cu al ei cântec vesel. În toamnă, când frunza şi-a simţit sfârşitul aproape, şi-a dorit ca prietena să-i fie alături, să o ajute. Aceasta a apărut o clipă spre bucuria frunzei, dar s-a aşezat pe o altă ramură, pe urmă a lovit frunza cu vârful aripii, iar frunza care cu greu se mai ţinea de ramura vieţii, a căzut moartă. Durerea morţii a fost de un infinit de ori mai mică ca durerea ce i-a pricinuit-o prietena ei de-o vară, ca durerea singurătăţii în care s-a găsit în ultima clipă. Cea pe care a ocrotit-o punând atâta suflet, la final, când frunza nu i-a mai fost de folos, i-a întors spatele. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în opera literară

„Privighetoarea“ a scriitorului Ioan Al. Brătescu Voineşti. Privighetoarea l-a mângâiat pe Iorgu cu melodiile ei. Acesta, neglijent, a uitat o râmă în cârligul undiţei, iar cântăreaţa a sfârşit tragic, cârligul s-a înfipt în gâtul ce scotea sunete fermecate. S-a chinuit singură în clipa morţii să scape de fierul ce-i pricinuia durere şi nimeni din cei ce ar fi trebuit să-i fie recunoscători pentru concertele de odinioară nu i-a fost alături. Pentru unii singurătatea înseamnă libertate, o evadare din tumultul cotidian, o linişte interioară, meditare, răspuns la nevoile personale „Singurătatea, chiar izolarea de lume, uneori îţi dă sentimentul de libertate, de siguranţă, de linişte“ (Victor Duţă) „Cel care trăieşte în pustie îşi poate face propriile legi.“ (Publius Syrus) În cartea „Facere” Dumnezeu i-a creat bărbatului, lui Adam, pe Eva, pentru a nu fi singur. Aş mai putea spune că singurătatea înseamnă egoism, dacă în dorinţa de a-ţi împlini unele nevoi personale te izolezi de cei care ţi-au fost mereu alături, indiferent cât de greu ar fi fost momentul vieţii tale. Multe se pot spune despre singurătate, despre acea izolare a fiinţei, acea detaşare de tot ceea ce te înconjoară. Important este ca singurătatea să nu aducă cu sine amărăciune, ci fiecare s-o folosească în a-şi descoperi adevărata cale a sufletului.

taifasuri Constantin Stana

Răstălmăciri ale clasicilor La Hanul lui Mânjoală este o povestire caragialiană circumscrisă dimensiunii fantastice a prozei marelui clasic. Păstrând atmosfera locală şi culoarea vremii, ea relatează realist şi sugestiv o taină nedezlegată, un mister nerevelat cu explicaţie bogumilică: “Era dracul, ascultă-mă pe mine. O fi, am răspuns eu, dar dacă e aşa, dracul te duce, se vede, şi la bine.” Deşi realist (în momente şi schiţe, în comedii şi în unele nuvele), Caragiale, ca şi Eminescu, Creangă, Slavici şi mai toţi junimiştii abordează strălucit fantasticul folcloric. La hanul cu pricina se oficiază un ritual magic (magie neagră, descântec, vrajă) consacrat unui împământenit fanariot Aghiuţă (sic!), faţetă a Necuratului autohton. Starea de ambiguitate, enigmele, notaţiile pitoreşti capătă aspectul unor întîmplări obişnuite şi posibile. Practicile magice ale hangiţei asupra candidatului la însurătoare - un călător din partea locului sosit la hanul ei, căruia mânjoliţa nurlie îi cam mânjeşte onoarea de juneprim – afectează senzaţiile. Ele susţin îmbierile, insistenţele, sugestiile şi provocările erotice ale hangiţei-farmazoance într-un vertij senzorial incontrolabil. Este o vrajă de dragoste, de legat, o făcătură amoroasă, un descântec mut de adus, existente în creaţia orală de unde urcă transfigurate până în poezia cultă a lui Ion Barbu (Domnişoara Hus). Fiziologia este comună. Cucoana Marghioala (o ngr. isteaţă, deşteaptă, şmecheră, intrigantă, şireată şi vicleană, după cum o atestă V. Breban în al său Dicţionar General al Limbii Române, pag.598) era o femeie zdravănă, bănuită de solomonie („unii o bănuiesc…că umblă cu farmece”), bănuială întărită anecdotic, la nivelul faptelor, prin episodul călcării tâlhăreşti. Această virtute îi asigură o anumită protecţie, un anumit grad de siguranţă şi un prestigiu cvasi-absolut. Ea dispune de toată recuzita, de tot arsenalul şi de toată strategia necesare înfăptuirii ritualului de seducţie: era „frumoasă, voinică şi ochioasă”, tocmai potrivită aspiraţiilor erotice ale unui „tânăr curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”: nurlie în exces, cu „ochi straşnici” şi cu obrajii arzând,

dar cu gura rece, şi cu zulufii ca puful piersicii zburlit. Cum adesea numele spune multe despre caracterul purtătorului său, dansul erotic al hangiţei este o marghioleală în toată regula: ea se mândreşte, se fuduleşte, se fandoseşte, se ţine de glume şi de farse. Se cuvin câteva precizări. Marghioala este, neîndoielnic, o femeie-solomonar, o vrăciţă iniţiată in Arta Magilor. Calitatea ei este atestată aproape legendar, de gravuri ca şi de fapte. Odaia ei este un sanctuar iniţiatic, adecvat magiei „albe”: pereţi albi, penumbră tainică (abajur), lucruri împletite, de alcov de curtezană, căldură potrivită şi miresme afrodisiace, erotogene. Ea ştie, după arta sa, şi identitatea, şi scopul călătoriei tânărului. Pervesiunea ludică proprie „meseriei” o îndeamnă la farsă, o împinge “să-şi vâre coada”, ca şi întunecatul ei patron, în cele ale oamenilor: „–Dumneata gândeşti că, dacă teascunzi sub căciulă, nu te mai vede nimeni ce faci?... Nu te duci la pocovnicu Iordache să te logodeşti cu fata a mai mare?...” Ca şi „confraţii” ei întru fărădelegi (Lică şi Călifar, mai aproape de acesta din urmă ca încadrare în „breaslă”) Marghioala Mânjoloaia este singură şi beneficiază de pletora simbolistică a „văduvei” (mama lui Hiram Abif, constructorul templului lui Solomon, Ruth – din cartea Bibliei, Agar, Saba, Psyhe şi Demeter în mitologia greacă, Pena Corcoduşa din Craii de Curtea Veche, văduva din basmul folcloric românesc şi de aiurea, etc.) În cadrul oficiului ei, un loc aparte îl ocupă „ospăţul”, cina ca „festin de nemurire”, prin care „zeii consumă şi distilează ambrozia şi nectarul împrăştiind un circuit vital în întreg Universul, care, fără „cină”, ar pieri” (V. Lovinescu). Chintesenţa cinei este: pâine caldă, raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel prăjiţi, vin şi cafea – substituind ambrozia şi nectarul. Ea nu este o vestală, o preoteasă a focului, pentru că nu oficiază un ritual solar, diurn. Este o valpurgie, o vrăjitoare de sabat (n-are icoane pe pereţi, are în casă un cotoi – simbol malefic, ce se transformă în ied – cu acelaşi simbol, i se stinge lampa, etc.), oficiind un ceremonial nocturn, sublunar. Odaia ei, alcovul, e un sanctuar păgân al unei „lumi” panicate, o criptă aidoma celei în care domiciliau nimfele homerice (văduve şi ele) Circe şi Calypso; aici se va consuma un ritual orgiastic, dionisiac, în care văduva (vidua, golită de principiul ei solar) îşi 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri caută „jumătatea” pierdută, bărbatul, „crucea întreagă”. Ea este, în acelaşi timp, o „ospitalieră”, o pseudo-„templieră”, o minusdinivitate feminizată, o „doamnă” ce premeditează ospăţul, după care urmează delirul, desfrânarea, nebunia aparentă sub semnul lui Dionysos, prin care se descătuşează înţelepciunea ascunsă şi exteriorizată în individ. Sanctuarul ei personal şi intim este unul, „smintit”, în care panica provocată de stingerea lămpii înseamnă punerea în starea de receptivitate, de exteriorizare şi de dăruire a străfundului, a ceea ce este adânc, ascuns, ocult (ea „prelucrează” magic căciula, adresându-se „fundului” ei, în care profanului nu i se relevă nimic): „Femeia, dusă pe gânduri, şedea pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea şi răsucea… uitându-se adânc în fundul căciulii”. Hanul Mânjoloaiei este un loc de popas malefic, perturbând normalitatea existenţei şi demersurilor individului aflat în cumpăna, în criza vârstei şi a întemeierii unei căsnicii, tulburat de dorinţe şi de indecizie, lipsit de autoritatea discernământului. Nuvela este tributară mitologiei, fantasticului folcloric, şi se întemeiază pe o superstiţie, pe un eres. Oficierea unui ritual pernicios fiinţei umane antrenează dezordinea cosmică (vezi manifestarea forţelor naturii la crucificarea lui Iisus!) şi operează modificări ale timpului. În loc de o jumătate de ceas, logodnicul adăstase la hanul „blestemat” două ceasuri şi jumătate. Plecarea sa (aparentă reintrare în normalitate, căci eroul se află încă în imperiul magiei) este sabotată de forţele concurente ale întunericului: vânt de sus ce prăpădeşte, vreme vajnică, urletul nebun al vântului în înălţimi, natură buimacă, halucinantă, de coşmar, alternanţa fierbinţelii cu frigul, junghiuri (semen letale), dureri de cap (violentări ale raţiunii). „Agenţii” forţelor magice fac parte din instrumental necesar buimăcelii, aiurelii, uluirii, descumpănirii: cotoiul şi iedul, căciula, derutarea simţurilor, iluziile vizuale şi auditive. Cu conditia de a nu primejdui fatal, ireversibil fiinţa, ritualul solomonar ca şi naraţiunea lui suportă cu uşurinţă ironia şi umorul (aparente), cu care se armonizează; ceea ce „vădeşte” şi nuvela în discuţie. După ce-l învârteşte în cerc, ameninţându-l, necuratul metamorfozat în ied (variantă locală „hipocoristică” a lui Pan metamorfozat în ţap şi 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ridicat de Zeus pe uranisc, în zodia Capricornului!) îl aduce pe erou în punctul iniţial, după imperativul oricărui ritual care, odată început, se cere desăvârşit, spre a nu pune în primejdie de moarte pe oficiant şi pe actanţi. Iar „răsplata” asumării ritualului este pe măsură: „Ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi!... şi cald ca sub o aripă de cloşcă… şi un miros de mere şi de gutui…” După intempestivul Coşmar, clipocitul aromitor al lui Hypnos... Finalul nuvelei reface (în evocare) echilibrul afectat de fapte, reaşezând lucrurile în făgaş normal şi recuperând morala „fraudată”, spre „regretul” mărturisit al „păţitului”: „Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicul Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă şi m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor-nevoie să mă ginerească, a pus oamenii de m-au prins şi m-au dus legat cobză la schit în munte”. Ruperea de ispite, renunţarea la plăcere după aflarea gustului fructului oprit este anevoioasă, impunând efort, canon şi sprijin liturgic, sacerdotal: „...patruzeci de zile, post, mătănii şi molivte”. Am ieşit de-acolo pocăit: m-am logodit şi m-am însurat”. Orice mit îşi asigură perenitatea prin frumuseţe, ce se cere re-creativă (repovestită), repetată, rememorată „…la lafuri, după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin…” Maleficenţa „hanului vrăjit” se tămăduieşte prin intervenţia principiilor purificatoare: „…despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculeşti: arsese până-n pământ hanul lui Manjoală, îngropând pe biata cucoana Marghioala, acu hârbuită, sub un morman uriaş de jăratec”. Agni, focul sacru, principal, vine de hac oricăror hăculeşti ce n-au putut hăcui Hierogamia polivalentă. Identificarea „necuratului” la temelia celor nefireşti este certificată de mentalitatea folclorică mitologizantă, ca şi travestitul, metamorfoza acestuia. „Pocovnicul o ţinea întruna că… iedul şi cotoiul erau totuna… - Era dracul, ascultă-mă pe mine.” Iar „altă căciulă” – ca simbol al trăirii şi cunoaşterii unor experienţe prealabile similare ori identice traduce, pentru neiniţiaţi, identitatea aceluiaşi fenomen sub aparenţa formelor diferite, unitatea în diversitate a mitului erotic, încheind comic-optimist epicul.

copert a3 p4 7 caseta r edac ţio nal ă, p ubl icit ate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Lenuş Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. R Reessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

R Reepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

culori de iulie cu maci în fard de obraz coral copert a4 p4 8 tem a l un ii

Zina Dorina Pancu

Cerul – Un Suflet de copil S Suufflleettuull m meeuu eerraa îînnvveelliitt îînnttrr--uunn ssttrraatt ccoonnssiisstteenntt ddee nnoorrii,, ssăă nnuu ccuum mvvaa ssăă ssee pprrăăffuuiiaassccăă,, ssăă nnuu--ii ddeerraannjjeezzee cciinneevvaa ssiinngguurrăăttaatteeaa.. S S--aa îînnttiinnss îînn iiaarrbbăă șșii,, ppeennttrruu ccăă eerraa aattââttaa lliinniișșttee șșii nniim miicc nnuu ssee îînnttââm mppllaa,, ssuufflleettuull aa aaddoorrm miitt.. LLaa îînncceeppuutt eerraa ccââtt cceerruull.. FFăărrăă hhrraannăă,, ffăărrăă aappăă,, îînncceeppuussee ssăă ssee m miiccșșoorreezzee,, llaa îînncceeppuutt ccââtt nnoorriii ccaarree îîll îînnvveelleeaauu,, aappooii ccââtt oo ppllooaaiiee ddee vvaarrăă,, ccââtt pprraaffuull aașștteerrnnuutt ddee uuiittaarree ppeessttee lluum mee șșii,, îînn cceellee ddiinn uurrm măă,, ccââtt oo ppaallm măă ddee ccooppiill.. Ș Șii ddee aattuunnccii nnuu aam m m maaii ppuuttuutt ssăă m meerrgg,, rrăăttăăcceeaam m aașșaa,, pprriinn lluum mee,, ffăărrăă nniicciiuunn rroosstt.. M Meerrggeeaam m ppee ssttrrăăzzii ccaarree îînncceeppeeaauu ddee nniicciiuunnddee șșii ssee tteerrm miinnaauu oorriiuunnddee,, ppaașșiii nnuu llee aattiinnggeeaauu,, nnuu ssiim mțțeeaauu ccăălldduurraa aassffaallttuulluuii,, m măă îînnttiinnddeeaam m îînn iiaarrbbăă ddaarr nnuu ppuutteeaam m ssăă--ii ssiim mtt m miirroossuull,, vveeddeeaam m ffrruum muusseețții ccaarree ssee ppiieerrddeeaauu îînn zzaarree,, iiaarr oocchhiii nnuu m maaii ppiiccuurraauu llaaccrriim mii ddee ffrruum muusseețțee.. ZZiidduurriillee ppee llâânnggăă ccaarree ttrreecceeaam m eerraauu îînncceeppuuttee șșii nneetteerrm miinnaattee,, llee ppiippăăiiaam m îînncceerrccâânndd ssăă llee ddeeffiinneess ccoonnttuurruull ccaa uunn oorrbb,, ggeesstt ffăărrăă sseennss ppeennttrruu m miinnee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

ÎÎnnttrr--oo zzii aam m îînnggeennuunngghheeaatt ssuubb ppoovvaarraa ssuufflleettuulluuii m meeuu,, ppee ccaarree îîll țțiinneeaam m ssttrrâânnss îînn ppaallm măă.. A Attuunnccii aam m ssiim mțțiitt ccuum m cciinneevvaa m măă pprriinnddee ddee m mâânnăă,, aattiinnggâânndduu--m mii ssuufflleettuull aaddoorrm miitt.. Ș Șii ssuufflleettuull aa iinncceeppuutt ssăă ccrreeaassccăă,, îînnttââii ccââtt oo ppaallm măă ddee ccooppiill,, aappooii ccââtt ssttrraattuull ddee pprraaff aașștteerrnnuutt ddee--aa vvaallm maa ppeessttee lluum mee,, ccăătt ppllooaaiiaa ddee vvaarrăă ccaarree ccăăddeeaa nnăăvvaallnniicc ppeessttee lluum mee,, ccăătt nnoorriii,, ppeennttrruu ccaa,, îînn cceellee ddiinn uurrm măă ssăă ddeevviinnăă cceerruull.. A Attuunnccii ssuufflleettuull m meeuu ss--aa ttrreezziitt,, aa rreeîînncceeppuutt ssăă ccuuttrreeiieerree lluum meeaa,, ssăă aadduullm meeccee m miirroossuull iieerrbbiii șșii aall fflloorriilloorr,, ssăă pprriivveeaassccăă cceerruull,, ssăă aauuddăă uunn ccăănntteecc ccaarree aa ssppaarrtt ffeerreessttrreellee,, aa aalluunnggaatt nnoorriii,, aappooii ss--aa aauuzziitt ccllaarr ppllâânnssuull uunnuuii ccooppiill,, aa aalluunnggaatt ggrriim maassaa șșii aa llăăssaatt ssăă ssee vvaaddăă lliim mppeeddee zzââm mbbeettuull uunnuuii ccooppiill aa îînnttiinnss m mâânnaa șșii ll--aa pprriinnss.. A A aattiinnss cceerruull pprriinn ssuufflleettuull uunnuuii ccooppiill..