Taifas literar, nr. 27, trim. I, 2021 by Ioan Muntean

amintiri... p. 2 editorial... p. 3 poezie... p. 6 proză... p. 19 eseu... p. 33 taifasuri... p. 39 taifasul revistelor... p. 47 culori de anotimp... p. 48

Taifasliterar nr. 27/2021

Cezar Ivănescu

Gladiator îmi pot schimba veștmintele tonsura părului şi armele pot chiar părea un ins ca orişicare mă ajută enorm şi faţa mea, comună, poate fi a oricui, nici distincţie aristocratică şi nici sigiliul acuzat al rasei: un amestec: un pumn nevolnic de țărână, îmi pot schimba şi stilul de luptă dar nu pot în nici un fel să-mi schimb Destinul: să nu mă mint pe mine însumi trăim vremuri fără ambiguităţi, la Roma, (doar în privinţa asta): fac parte dintre-acei ce-s însemnaţi să moară, să-şi dea duhul, moartea mea e programul meu zilnic, împărţită pe ore, o măsur şi-o privesc în faţă... de n-ar veni imprevizibilă cum e memoria anilor mei de tinereţe când plânsul în ungherul încăperii ca o celulă mă doboară... unii, veniţi din Orient (aceştia ştiu să facă tot ce-i fatal comerţ al minţii şi-o anume senzualitate) îmi sugerează să mă detaşez acesta-i jocul care-l joacă şi Divinul, iluminarea cugetului care vede totul şi bunătatea inimii care acceptă: accept şi eu: cu mine însumi plin de cruzime!

Turn când m-am născut, mama pe-o masă, întinsă, cumplit suferea, mama mea cea bună ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pe-o masă; dar pe cealaltă, mama mea Moartea goală, lungită, surâdea atât de frumoasă, mama mea Moartea surâdea căci copilul ei mă nășteam fără ca ea să sufere!

Agamemnon (Zile) o întâmplare la fel cu celelalte (puțin mai absurdă) e și moartea noastră pe care-o acceptăm în cele din urmă pentru că altfel viața nu ne-o putem închipui: și morții doriți într-atâta cu mâna absenței celei mai pure își încing în jurul frunții atributul imortalității: vecinic dornic să-și oglindească fața sufletul nostru cere moartea în fiece noapte! Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad - d. 24 aprilie 2008, București), a fost un poet, dramaturg, traducător și director de editură român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialității familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iași. Redactor la revista „Luceafărul”, îndrumă în anii '80 cenaclul Numele poetului, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Crețan, Mircea Șoncuteanu, Florentina Vișan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Mircea Drăgănescu, Petruț Pârvescu, Marian Constandache.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Et poesis quo? Motto: Poezia începe din titlu și nu se sfârșește niciodată. Balzac, un veritabil vizionar al intențiilor umane fără ca el însuși să pretindă asta de la sine, izbutește să construiască, în romanul Iluzii pierdute, o strălucită parabolă a destinului poeziei. Și face asta cu ușurința conferită de convingerea faptului comun, a ochiului care nu vede excepționalitate și care nu manifestă vexare în proximitatea acestui destin. Iar parabola sa rezidă în tocmai antiteza a două entități: Lucien Chardon, un maestru al cuvântului, poet prin tehnică și spontaneitate, care se compromite în mod caraghios în inima unei societăți decadente și cumnatul său, David Séchard, poet prin simțire și existență, însă lipsit de talentul nativ, spirit pitoresc, de o bonomie soră cu naivitatea. Balzac nu propune o analiză a unor arhetipuri umane plauzibile, ci le ia, pur și simplu, din modernitatea contemporană și le aduce înaintea noastră dezavuându-le identitățile de orice artificiu – și, de ce nu am crede-o, lumea acelor vremuri avea multe de oferit în sensul ăsta! La fel ca azi și ca întotdeauna, de când HomoSapiens se erijează în ceea ce pretinde a fi. Dacă, pentru unii cititori, apare drept un paradox faptul că, într-un editorial despre poezie, aducem în primul paragraf numele lui Balzac, acest exponent al prozei moderne, tot aceștia ne vor îngădui și o mică detaliere. Mulți dintre marii prozatori ai literaturii universale au debutat cu încercări poetice, versul fiind considerat un apanaj al tinereții, ca ulterior să-și afle vocația propriului lirism în monumentale opere în proză. Un exemplu anul V, nr. 27, 2020

pe placul inimii autorului acestor rânduri este însuși Caragiale care, într-un moment de precară inspirație, credem noi, ironiza poezia chiar în fața celui mai bun prieten al său, nimeni altul decât Eminescu. Dacă veți citi versurile lui Caragiale, veți înțelege lesne punctul nostru de vedere. Așadar, Poezia încotro? Asemenea unui cleric care, întrebat fiind unde este Dumnezeu în vremuri de restriște mondială, vom da același răspuns: acolo unde a fost dintotdeauna. Sigur, redundanța ce reiese din această sentință aparent evazivă, suscită oarece frustrări în chestiunea poetică, de aceea vom apela, mai departe, la dispoziția cititorului, asigurându-l de preocuparea noastră, dacă nu deplină, cel puțin satisfăcătoare asupra lirismului în sine. Căci Poesis nu înseamnă doar versificare! Versuri se scriau și la Moulin Rouge, ba chiar se savurau cu enormă larghețe. Poesis rezidă oriunde se identifică în etos, în tradiție, luându-și eponimul după continentul spiritual al simțitorului. Și iată, cu toate acestea, se scriu multe versuri, fără ca ele să fie poezie, fără să conțină miezul substanței lirice, fără să emane nici măcar cel mai firav fior de viață – iar asta este o consecință a fricii de prozodie, a tendinței de aliniere la uzanțe propuse și impuse de... niște non-poeți! De partea cealaltă, se află timizii, indecișii, adică aceia care caută cu orice preț să se ralieze unor standarde pe care nici nu le înțeleg, nici nu le vor agrea vreodată. Abia dacă poți spera să scrii poezie în pentametru iambic doar pentru că cineva spune că acest tip de vers aparține literaturii engleze! Abia dacă vrei să construiești amfibrahi și anapești doar pentru că altcineva, înaintea ta, a făcut-o – și încă cu ce măiestrie! Dragii mei, luați-l pe Eminescu! El abundă de pentametri iambici (Ai noștri tineri), de amfibrahi (Mortua est!) și s-a aventurat în jocul de ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Paul Rotaru

Taifasliterar nr. 27/2021

prozodii până într-acolo încât s-a întors la versul popular ca să ne ofere Luceafărul. El a scris Epigonii, apoi Memento mori și, mai târziu, Scrisorile urmând o prozodie ușor de regăsit la pașoptiști precum Ion Heliade Rădulescu (Sburătorul) sau Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia), dar nu numai acolo, ci în chiar literatura clasicilor latini precum Vergiliu, Horațiu, Juvenal și Ovidiu! Cum să crezi că scrii poezie de vreme ce te ferești de așa-zisele șabloane? Ai întâlnit pentametrul trohaic al lui Esenin (Toți vom fi acolo, poți să sameni/Viața ta cu râs și cu tumult!/Pentru asta trag mereu spre oameni/Și-i iubesc pe toți atât de mult.//Pentru asta inima mi-e moartă/Când privesc al anilor prăpăd./Vechea casă cu-n dulău la poartă/Parcă simt că n-am s-o mai revăd) și ai descoperit că, la vreo optzeci de ani după moartea lui, ai scris ceva în aceeași prozodie și te suspectezi singur de plagiat? Păi, dacă te uiți după fiecare nor, nu mai pleci niciodată la drum! Lasciateʼognisperanza, voi chʼintrate (tot pentametru iambic, la care se adaugă un contraiamb sublimat în ultima silabă a versului, efect al perplexității)! Încă ceva: de la Baudelaire încoace, s-a trezit un deștept să spună că Florile răului au dat naștere poeziei moderne. Apăi, dacă însuși Baudelaire ar fi auzit inepția asta, i-ar fi dat ipocritului cu cartea peste ochi! Sau, ceva mai delicat, l-ar fi orientat către Candidul lui Voltaire și numeroasele versiuni ale nașterii lui Tamuz pentru a vedea mostre de literatură modernă! Dar când a fost vreodată ceva modern în jalnica istorie a lui HomoSapiens? Oare Dante Aligheri ar mai fi scris Divina Comedie dacă ar fi crezut că modernitatea omenirii se va instaura abia după Baudelaire? Oare ar mai fi visat el la o întâlnire cu Vergiliu în Infern și cu Beatrix în Paradis dacă modernismul, postmodernismul și

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

neomodernismul nu aveau, încă, degete să bată la porțile lumii? Cum a putut Ovidiu cel trist să se metamorfozeze într-un ținut al geților care râdeau în batjocură de graiul lui latin? Modernitate?! Nu, domnii mei! Lirică. Scumpa și oropsita lirică! Modernitatea e dejecția unei gândiri eterogene care, sub aparența liberalismului, invită spiritul să își suprime individualitatea prin acces la porțile facile ale falselor democrații. Prin estompare, spiritul nu mai iese din mulțime, ci se autogenerează în standardul unui infinit de oglinzi, incapabil să discearnă sinele de ceilalți și mulțimea de diversitate. Punctul just al sentimentului nu are nicio relevanță în raport cu șabloanele propuse de falsele libertăți! În teoria contagioasă a „modernismului“ (a se citi „pseudomodernism“!), valențele converg către același perimetru eterogen, în care gândirile tipizate vehiculează nonsensuri cu valoare axiomatică, în care libertatea se rezumă la tiparul unei realități construite prin ingerința unor precepte aduse cu roaba înaintea gurii. Deci, ce modernism și de unde? Din Comuna Primitivă?! Din marmura Senatului Roman?! Din flamura înstelată a Europei?! Ori din degetul mic al lui Lincoln cel așezat pe tron?! Și, ca să dăm credit (cu aceeași plăcere!) lui Eminescu, teoriile astea „supte din deget“ înseamnă modernism?! Cine nu înțelege că poezia este modernă în eternitatea ei, că ea rezidă dintotdeauna în arealul suprastructurat al gândirii și esteticii, ei bine, aceia sunt dedați (fie-ne iertată expresia) la prostituție literară. Când sufletul ajunge la supraplin de angoase, fie cade doborât, fie își desprinde aripile și izbucnește din crupa convenționalului. Noi singuri ne creăm ziduri împrejur și tot singuri vom fi în corvoada de a le dărâma. În definitiv, spiritele noastre gemene se află dincolo de acele baricade și nu ni se vor alătura decât atunci

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Freamătul spiritului condensat în splendorile esteticii cristalizează năzuințele rațiunii, iar expresia poetică înalță făptura umană în sfera eterică fără să riște a-i mânia pe zeii artelor. Doar că desprinderea de cauzal necesită o exaltare a referențialului critic în progresie geometrică prin cultivarea intensă a acestui spirit. Desigur, nu trebuie să confundăm această întreprindere cu devalorizarea factorului substanță, materie, căci asta ar conduce la schilodirea spiritului privându-l de motorul care generează contemplarea. Materia, odată trecută prin caleidoscopul perspectivei estetice, se abstractizează, devine idee și, deci, intră în starea eterală, iar concretul rămâne extensia fixă a unui simbol. De așa manieră se comportă poezia, acest narcotic ce domolește sevrajele cotidianului, stârnește frenezii erotice prin transpunerea eului în voluptosul relief al planetei Venus și descătușează cugetul de rigiditatea rațiunii prin animarea pulsiunilor lirice. „Arzătoarea voință de creație mă aduce mereu la om, în același fel în care ciocanul este mânat spre piatră“ – scria Nietzsche cu privire la monumentala sa operă „Așa grăit-a Zarathustra“. Nu cred că există în literatura universală o sintetizare mai iscusită a menirii creatorului, întrucât ea combate teoria formelor în scopul eliberării fondului. Și ce altceva este poezia dacă nu o manifestare a fondului pur, originar, dezavuat de restricțiile pe care le îmbracă în mod amăgitor convenționalul? A crede că poezia oglindește fidel structura interioară, adică fondul creatorului, este, uneori, o deplorabilă amăgire. Cu toate acestea, cititorul resimte aleanul atavic de reîntregire ce rezidă în sevele versului. De aceea, pentru ca o poezie anul V, nr. 27, 2020

să își asigure eternizarea, autorul necesită să atingă numeroase deziderate din care vom aminti verosimilitatea și bogăția vocabularului propriu. Scopul oricărei creații lirice verosimile este, de cele mai multe ori, reflexiv-subiectiv, dar asta nu o împiedică, așa cum tradiția literară ne-o arată, să oglindească simțăminte comune, dovedinduși, astfel, mobilul tranzitiv. Poate că și de aceea mentalul colectiv dă credit majoritar prozei, alterând personalitatea poeziei prin orientare către proza scurtă, efect al tendinței de satisfacere imediată a unor nevoi sub generic intelectual. E drept că ritmul vieții comportă cadențe imprevizibile, că omul își măsoară rațiunea de a fi pe scara hazardului și el a realizat că drama îl apropie sau îl îndepărtează de alți oameni tot așa cum o face fericirea. Tocmai de aceea „ciocanul“ lui Nietzsche se apropie de „piatră“ și poezia stă aproape de spirit. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce concluzii aș trasa la acest editorial, cândva aș fi fost tentat să răspund că nu există concluzii pertinente și exhaustive în privința poeziei. Dragii mei, aș încerca, totuși, un exercițiu de imaginație și v-aș invita să vă abandonați în voia propriilor firi, să petreceți într-un dialog intim cu naturile voastre și să vă lăsați fascinați de numeroasele necunoscute și întrebări ce vă vitalizează. Acolo, în leagănul de fantasme, ați putea găsi un gol pe care poezia nu promite să îl completeze în vreun fel, iar, în acel gol, se ascunde o poveste neterminată. De aceea, puteți îmbrățișa golul, puteți să plonjați în el, să vă izbiți de valuri și să le escaladați crestele. Extenuați pe plaja de iluzii, clipiți măcar o dată pentru a regăsi cerul care vă umanizează, vă admiră, vă trimite astrele ca pe cei mai dedicați martori ai poeziei numite OM. Și, dacă nici atunci nu ați gustat o fărâmă de eternitate, povestea poeziei voastre rămâne departe de a se fi încheiat. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

când vom fi gata să le primim. Astfel, lumea asta plină de simulări precare nu va mai fi străină de ea însăși, căci este un dat al firii să cunoaștem Purgatoriul înaintea Paradisului.

Taifasliterar nr. 27/2021

Paul Rotaru

Toamnă, venerată Doamnă! Continui să număr nori, raze de soare și frunze care se întorc la matcă. Mă onorezi cu brațele tale, adorato, bogato, rubensiano! Mă onorezi că ești, Toamnă! E prea puțin că mă închin aerului tău sublim și prea frumos că în fiecare vânt al tău respir mesajul divin, Venerată Doamnă! Șoptești matern în fiecare ramură nudă, mai dulce decât harpa lui Orfeu, prea plin pentru elogiul ce-ți închin. Rizomi de dumnezeu sunt ochii portretului ideal, coroană de salcâm, în care timid privesc printre genele speranței. Vineri, Toamna este Doamna! Borealis îmi citește poezii, refren al toamnei sufletului meu – atâta iubire, atâta culoare mai vie azi pentru ochiul discromat. Copil și mamă, venerată Toamnă, mai caldă decât sufletul ce ți se înclină pe altarul vieții cu formă de buze, Doamnă cu rochie croită din amurguri, cu pliuri de mângâiere! Permite-mi să te ador mai mult, Femeie, permite-mi să mă fac pământ ca să-ți adun frunzele pe frunte, oglindit în cerul chipului tău. Toamnă, venerată Doamnă, îți mulțumesc pentru rodul înțelepciunii pârguit în celelalte anotimpuri. Mă seduci, Toamnă, venerată Doamnă!

Aveţi idee? Aveți idee dacă s-au aprins Pleiadele de stele în mormânt Și dacă universul necuprins A reușit să intre în cuvânt? Aveți idee ce lumini se sting La marginea poemului tăcut Și câte vise,-n treacăt, mai ating În dorul meu etern necunoscut? Aveți idee câte amintiri La soclul poeziei am depus Și, fără să mă pierd în străluciri, M-au învățat să le arunc în sus? Aveți idee unde a rămas Amprenta dulce-a sufletului meu Și dacă respirarea fără glas Mai poate afirma vreun apogeu? Acum, mă oglindesc în propriul vad... Pe margini de abis mă reculeg. De aș putea măcar puțin să cad Și simfonia morții să-nțeleg...! Dar ce alean de viață m-a răpit În volbura dorinței de a scrie! Aveți idee dacă am murit Sau încă respirăm în poezie?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Cornel Neagu

Octombrie răzvrătit Pe mal de râu se leagănă arinii,

Când zorii vor ajunge la fereastră eu voi pleca fără să spun ceva, vor plânge crizantemele în glastră de dorul meu și de uitarea ta.

În prag de toamnă

bătuți de vânturile toamnei, nemilos, din tufele uscate se ivesc ciulinii

Se lasă toamna încă aşteptată,

lăsându-și cupele semețe tot mai jos.

părerile de rău se-ntorc pe rând, pe-o margine de clipă-ntârziată

Vin ciorile în cârduri să se-așeze

la ușa gândului ajung dansând.

pe crengile ce plâng necontenit,

Și mă cuprind regrete nedorite,

scrâșnesc țâțânile trezite-n metereze

fără să știu de am greșit cumva

la marginea cetății-n zidul povârnit.

când dorurile-n straie de ispite visau adânc pe nori de mucava.

Și vine o tristețe dinspre munte cu mantia cernită-ntinsă peste văi,

Regretele s-așază peste gânduri

în josul râului, trecând pe punte,

cu amintiri ajunse prea târziu

ajung și brumele, în ritm de zurgălăi.

pe notele urcate dintre ziduri din partitura unui potpuriu.

Aprinde focu-n sobă mai degrabă,

Revin acum, în clipe fără miză,

așază lemnele pe stratul de tăciuni,

cu vânturi reci sosite de la nord,

sărută-mă-ndelung și fără grabă,

în prag de seară ultimă surpriză,

la pieptul tău iubito să mă-aduni!

cu amăgiri căzute-n dezacord.

Primeşte-mă!...

La poarta neuitării se destramă,

Primește-mă în casă, nu te teme, să îmi urezi în prag și bun venit, aduc cu mine dalbe crizanteme să-ți mângâie surâsul răvășit. Am regăsit poveștile uitate, ți le voi spune să adormi ușor cu gândurile toate adunate sub aripa întinsă-a unui dor. anul V, nr. 27, 2020

iar gândul le alungă în trecut, la marginea pădurii de aramă, pe umbrele din visul nevăzut. Acolo te zăresc îngândurată, cu dorurile strânse la un loc, pe chipul ce apare deîndată în ramă aurită de breloc. Așez brelocul pe o etajeră, întinsă peste spațiul infinit, privirea ta, venind din altă eră, îmi leagănă surâsul obosit.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Primește-mă în seara care vine, sunt un pribeag cu suflet rătăcit, mânat de doruri sfinte către tine precum ursitele mi-au prorocit.

Taifasliterar nr. 27/2021

Anişoara Iordache

o nouă toamnă, lumini înșelătoare

octombrie roşu în nori de agat, copacii încuibă întristarea./ o nouă ordine – în care Cronos își devorează copiii.

aprinde-n felinare./ negura obstrucționează nobilele aspirații; patriotismul are o nuanță ciudată de sindrom discordant; iubire de neam, deranjează.

e oglindită-n negre tablouri.

după draperii de catifea violet, un el și-o ea urmăresc înfrigurați știrile…

câteva flori de magnolie învăluie cerul; prin marame de ametist, soarele abia se mai vede. treaz e sufletul…/ cârtița infiltrată-n lagărul comunist, nu mai poate schimba destinul

– când se va descoperi medicamentul miraculos să ne scape de frică?/ păsări de fier brăzdează cerul; niciun gând nu tulbură antenele agățate de blocuri.

persifonei. e vânt , e ploaie… ceasul al treisprezecelea amprentează cu aleatoare căderi clipa./

frunze luate de vânt… la fel și sufletul pitit sub masca cuvintelor viclene.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

clopotele readuc în memorie marea epurare./ mâini aspre, mâini muncitecu plugul credinței, desțelenesc timpurile.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Icoanele să plângă, nu-i păcat? O, nu mai puneți lacrimi pe obraji la sfinți, Primiți au fost de la străbuni, părinți! Ne-au dăruit ce-aveau ei mai curat – Icoanele să plângă, nu-i păcat? Ne-au dat belșugul Cuvântului ceresc, Culoarea Raiului pe plaiul românesc, Din chinul aspru ce voit l-au îndurat – Icoanele să plângă, nu-i păcat? Plânge icoana Lui Iisus cu lacrimi, Noi vinovații o murdărim cu patimi, Aceleași suliți străpung pe Împărat – Icoana Lui să plângă, nu-i păcat? Șiroaie curg din ochii Maicii Sale, Mărgăritare neoprite-n cale, Pentru-al ei Fiu ce Tatăl ni l-a dat – Icoana ei să plângă, nu-i păcat? Octombrie, anu-acesta o Sfânt-a arestat, La Iași o catedrală în doliu s-a-mbrăcat, Întreb ca pân' acum, întreb neîncetat – Icoana Cuvioasei să plângă, nu-i păcat? O, eră a decadenței ce nu-ți găsești hotar, Spațiu nelimitat în minți fără habar! O, vremuri fără glorii cu timpul înfierat – Plâng sfinții în icoane, aceasta, nu-i păcat?

anul V, nr. 27, 2020

Constantin Mîndruţă

Cinci al lui ianuarie (Ajunul Bobotezei) Câte-odată o faci lată În Ajun de Bobotează, Să îţi fie mintea trează, Să nu bei nici apă plată. Ziua să o laşi curată, Postul să-ţi fie de bază, Tot creştinul ajunează, De la Domnul e lăsată. Te rogi la catapeteasmă, Se face Marea Agheasmă, Sufletul se luminează, Casa Domnului te-aşteaptă, În Ajun de Bobotează Fii curat în gând şi faptă.

Şase al lui ianuarie (Boboteaza) Este Zi de prăznuire, Astăzi, Domnul, se botează, Ceru-nalt se luminează, Sfântul Duh e-n noi, iubire. Porumbel pentru privire, Pe Mântuitor se-aşează, Este Zi de prăznuire, Astăzi, Domnul, se botează. Dumnezeu, rosteşte-o frază Pentru Fiu, binevoire, Cel mai iubit în simţire, În viaţa ce se creează, Este Zi de prăznuire.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mara Emerraldi

Taifasliterar nr. 27/2021

George Ioniţă

cad frunze bolnave cad frunze bolnave de atâta toamnă în zbor de fluturi orbi se rotesc deasupra pădurii doar cârduri de corbi cărări neumbrite acum şerpuiesc şi ciute se pierd în opalina ceaţă din roua uscată stele se-adapă înflorind dimineţii sărutul de gheaţă cad frunze bolnave de atâta toamnă.

banalul azi... azi o zi ca şi ieri ca şi cea de mâine cu-acelaşi astru revărsând lumină şi-acelaşi cer de nepătruns cu mine sau fără mine cu tine sau fără tine nestăvilit timpul curge-nspre apus păşim amândoi anost cu gândul nesupus mie ţie şi-acum şi mâine ca şi ieri pe mereu necunoscutul drum târâţi de clipa ce ne-a fost ce ne va fi să fie

ce poate fi mai trist... ce poate fi mai trist în lumea asta decât să vezi cum lumina din ochii unui copil se stinge încet încet până devine amintire că jocul a rămas neterminat iar eu am fost mut la nedumerirea lui

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

faceţi linişte o linişte atât de mare încât doar fulgii de zăpadă care cad peste pustiul alb să-mi spargă timpanele

unde eşti acum unde ești acum când am nevoie de tine și cerul s-a prăvălit peste mine ca un opac tavan când florile-au murit căci ochii mei scurși de lumină n-au mai zărit petalele-n culoare când păsările aripi n-au ca să mai zboare și în abisuri cad unde ești acum când coșmarul mă bântuie și ceasul orele îngheață pe un ruginit cadran în noaptea venită parcă din iad de ce nimeni nu m-aude când inima mi-e plină de un gol nemăsurat unde ești când am nevoie de tine si te strig neîncetat... neîncetat... chiar de-mi sunt rugile surde

La Luna „este atâta singurătate în acest aur” Jorge Luis Borges Luna ca o candelă în noapte cu raze reci însingurate în amprente de priviri furate visuri de o umbră rezemate timpul picurând destine în eternitate... spada care taie nodul sacru și surâsul de madonă într-o pânză prizonier miraje albastre plutind peste Shamo „Hai tanta soledad en eseoro”

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Gabriela Mimi Boroianu

Sâmbătă

Nici soarele nu mai avea lumină Îi cheltuise aurul, pe tot, Pentr-o cosiţă blondă. Doar puţină Păstrase la-ntuneric antidot!

E-ntoarsă toamna asta iar pe dos Varsă cu năduf din cerurile gri Sudalmele lichide şi, vârtos, Îşi scutură pulpanele fustei!

Nopţile, însă, pe brațul ei de ceară Îmi legăna oftatul timpuriu O lună blândă – sora mea de seară Şi-a nebuniilor ce le tot scriu...

Şi curg pâraiele pe drum la vale, Se lasă grele frunzele în vânt Şi peste toate se coboară-o jale A întoarcerii naturii spre pământ...

Ca să respir îmi trebuia parfumul, Dintr-un salcâm bătrân, furat de vânt Şi somnambul, de zi, căutam drumul Unde pierdusem tot ce-aveam mai sfânt...

Scaieţi agaţă ziua pe coline, Şi soarele zâmbeşte tot mai rar; Ne rătăceşte timpul printre rime Şi-i sâmbătă din nou în calendar...

Nici azi nu ştiu dacă m-am regăsit, Ori sunt doar umbra celui care-am fost, De iele parcă sunt afurisit Căci fără tine nu-mi găsesc un rost...

Umbră

Duminică

Ne-ncăpătoare îmi părea, deodată, Această lume abstractă, de nevoi, La cusături pleznea! Iubirea – iată – Cum se umfla ca vinul în butoi.

Albastru alunecă, inundă camera, somnul strâmbă din nas, lumina îmi bagă degetele în ochi, dimineața îşi scutură alarma peste urechile mele.

Şi pot să jur că îmi făcea plăcere Când ape mă treceau în aşteptări, Mă risipeam furtună prinsă-n vele Şi m-adunam ca paşii pe cărări... Înghesuit mi se părea şi cerul În lunecarea blândă a unor ochi, Albaştri şi adânci precum misterul Ce-asupra mea rostise un deochi!

anul V, nr. 27, 2020

E duminică! Strigă visul meu care îşi adună secvențele, ca pe niște draperii căzute peste scenele jucate. E duminică! Până şi îngerii au liber azi!

Şi m-ameţea, cu damful ei ciudat, Ameţitor, de suflet dat în pârg; O gură doar, din mustu-i am gustat Şi-n ham de bună voie-am tras cu sârg!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifasliterar nr. 27/2021

Iliana Cătănescu

Din toate darurile

O credeam plâns de vioară, lacrimă-n arcuș uitată, și-o visam întâia oară, și-o iubeam nesărutată.

Din toate darurile omenești, talanți sortiți întru învrednicire, nimic nu-i mai presus de-a ta iubire, nimic, în legi de lut sau legi cerești.

Peste-alintul ei trupesc macii înroșeau amurgul, gleznele să-i adumbresc, scuturam de taine burgul.

Sunt daruri, ce primindu-le, se fac iconostas altarului în care îngenunchezi, cândva, în înserare, și-n zboruri spre lumină se prefac.

Apoi o doream arzând, înflorind sub lăicere lanuri de fiori în gând, prefirate în tăcere.

De le respingi, o lacrimă devin, coboară-n tine, umpleri, se revarsă devastator, precum Nădejdea arsă pe pragul împlinirii ei divin.

Rod al minții mele, poate, strălucește și mă doare o himeră, între toate, fără de asemănare.

În șapte fire-ascunse, de-ndoiri, nu despica un dar ce-ți scrise rod, în papură nu căuta vreun nod, întuneci zarea de închipuiri...!

O aprind ca un nebun în opaiț insomniac, în lăuntru-mi o adun, în chemare, să mi-o tac.

Diarium

Plecări din noi Plecat-au strugurii din vie, dorm în licori brumate vise și-n frunza toamnei arămie ard tresăririle promise. O zbatere de duioșie, un ultim zvâcnet de alint al amurgirii ce învie când răsăriturile mint...

nu știi că-n mine râde toana de a-ți fi tot ce îmi sunt mie?

Și eu îmi plec din mine-n pripă, e iureș toamna asta toată, apoteoză de risipă ce mă încearcă, înc-o dată. De ce te miri că port coroana și sceptrul toamnei ce ne scrie,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

În fiecare zi te scriu în mine cu litere-ntregite-n emisfere, mă leg la ochi cu lacrima din tine şi te iubesc prin lanuri de tăcere. Pe file cu antetul prins în ploi scriu odiseea noastră ne-ntâmplată și fluturi ne-mpresoară, mii, în roi, pe verdele de clipă sărutată. În brațe când mă ții, scriu dimineața şi răsăritu-ntreg tresare-n noi, la prânz îți scriu cu sărutări prefața, romane-fluviu curg prin amândoi. Te scriu cu miezul tainei, interzis, desferecând imposibilități, şi urc cu tine muntele promis, în pași purtând redute de cetăți. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Frunza iubirii Crângul este atât de tăcut, e liniște, numai calde șoapte, Glasul vântului îl ascult, frunzele se plimbă-n noapte. Toamnă frumoasă ne-nvăluie, este rece atingerea ploilor, La geamuri vântul tare stăruie, simt numai mângâierea privirilor. Frunzele pe ramuri nu mai revin, una tristă se așează pe bancă, Gonită departe de vântul hain, la noi vrea să se întoarcă. Am multe frunze roșii acasă, ochii mei privesc atenți înapoi, Norii grei peste crâng se lasă, eram lângă frunză amândoi. În ea mai era un pic de viață? pe bancă se-ntoarce întristată, O frunză din copac tremurătoare, unde eram fericiți noi o dată. În liniștea miezului de noapte, lângă frunză pe bancă liniștiți Printre culorile toamnei roșcate,

Numai stelele sunt atât de departe, Printre crengi ale vântului tonuri, Mi-e sufletul învăluit iar de noapte, Port în gând numai ale tale șoapte, Strada-i mângâiată tare de vânturi. În gând am ascuns un vis de Lună, Ploaia a gonit toate stelele pe cer, Sufletul liniștit multe frunze adună,. La geamuri un supărat mesager, Departe de a timpului mare furtună În ceața deasă toate gândurile pier.

Frunze printre gânduri rondel Se tânguie mai tare Pământul, ziua spre noapte se destramă, banca noastră încet ne cheamă, strada – și schimbă veșmântul. Frunzele mi-au acoperit gândul, adun câteva frunze triste în ramă, la geamuri o galbenă maramă,

numai de iubirea frunzei ocrotiți.

șuieră în noapte supărat vântul.

Gânduri

Ascult cum ticăie încet pendulul,

sonet Când nopțile sunt mai întunecate, Adesea hoinăresc printre gânduri, Frumoase sunt ale toamnei jocuri, anul V, nr. 27, 2020

mi-e gândul în depărtate zări, acoperit de ale toamnei culori, grăbit printre frunze trece timpul. Foșnește sub pașii noștri covorul, se tânguie mai tare Pământul.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicoleta Mija

Taifasliterar nr. 27/2021

Nicu Doftoreanu

Tangou de călit cugetul Când rămân singur cu mine Mă vorbesc numai de bine, Însă mă bârfesc la greu Și atunci parcă nu-s eu, Când sunt prins într-o mulțime: Unde nu mă simt prea bine! Dar, … fiindcă nu sunt ateu, Fără nici un Dumnezeu Ce-aruncă vorbe la greu, Mă opresc și îmi doresc Cu viața să mă-ntâlnesc Pentru a gusta momentul Când apare sentimentul Pe care-o să-l folosesc Mereu … n după ce mai cresc, Fără să mă mai căiesc! Fiindcă, poate dau la spate … ‘n Cugetul călit de șoapte Ce ne denigrează visul Rămas singur cu plictisul Care mai mereu revine Când rămân singur cu mine!

Tangoul devenirii perpetue Privind în urmă constatăm Că-n sentimente cam stagnăm Când renunțăm la amintiri, Uitând trecutele iubiri. Oare dând timpul înapoi, Pentru-a rămâne doar noi doi, Vom regăsi acel moment Ce a format acest prezent?! Dezamăgirile reluate Duc la regrete repetate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Așa că …dacă evaluăm, Chiar clipa asta-n care stăm Constat că nu prea… evoluăm! A renunța la amintire N-aduce nici o fericire Deoarece ea ne-a călit Și transformat necontenit În ceea ce am devenit Din clipa-n care… AM IUBIT!

Tangou de... 100 de ani Apărând Independența ... prin cultură, simt prezența Celor a căror statură asigură permanența Rânduielii în natură! Toți ce-au fost înaintași au luptat plini de curaj Ca ostași,... stând drept baraj În calea celor ce-au vrut Să ne-arunce peste Prut! Faptul că nu spun povești Se vede la Mărășești, Dar și-n alte locuri sfinte, Despre care luăm aminte Atunci când Independența... prin cultură Este pură! Sigur că nu are rost Să ne-ndoim de ce-am fost! Toți strămoșii ne-au lăsat O țară de apărat... Dar și-o limbă dulce-avere „Ca un fagure de miere” Așa că să dăm uitării Disputele provizorii, Și să ne cinstim toți steagul Când de sută trecem pragul!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Gol Respirația în tăcere gâfâie gol pe dinafară, gol pe dinăuntru în spatele geamurilor închise. mintea mea, cu gânduri și povești trăite curg în secvențe imagini distorsionate galopează ca un cal cu căpățâna liberă, să visezi la nimic și nimicul rămâne gol cu realitatea aspră a vieții de zi cu zi.

Mă dor Mă dor metaforele într-un cuib de cuvinte versuri în ecouri pictate uitate de valuri spălate tatuate pe nisipul fierbinte topite de soare la marginea umbrei.

Şoapte Șoapte curg în linii tăcute suflet trăit în timp uitat vise luminate de lună frisonul tăcerii îmi vorbește-n versuri și viața mea va fi poezie.

anul V, nr. 27, 2020

Ballare Le mie parole ballano nei colori dell’arcobaleno le rime timide volano sullafolata di vento tra le sueali respiro i colori delcielo nell’odore di un giglio bianco ogni verso dell’amore ballare con i sospiridella luna bacial’anima in cui dorme iltuosilenzio e le tuelabbra si toccanoleggermente con un tramonto i nostripassiallostessoritmo distrutto dal tuosorriso chiudogliocchi e tuttosospesonel tempo.

Dans Îmi dansează cuvintele în culori de curcubeu zboară rimele timide pe rafala vântului între aripile sale respir culorile cerului în mirosul unui crin alb fiecare vers de dragoste dansează cu suspinele lunii sărut sufletul în care doarme tăcerea ta și buzele-ți ating ușor cu un apus de soare pașii noștri în același ritm spulberată de zâmbetul tău îmi închide privirea și totul suspendat în timp.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lenuş Lungu

Taifasliterar nr. 27/2021

Dorina Pop

Incertitudini, mucegai se ţin de mine scai, Dar şoapta mă scoate la liman: „O viaţă ai!” Sau poate nu? Mai ştiu eu oare?

Dincolo de... opoziţie

Trupu-mi tremură fiindcă-i legat de picioare. Dincolo de bine şi rău Există fiinţa ta împachetându-ţi sufletul. Pachetu-ţi pluteşte prin viaţă, nu-i greu. Apăsător e cuvântul ce-arată cu degetul. Dincolo de lumină şi întuneric Vedem lumea în care trăim. E-un amalgam ceţos sau vis feeric? Aflăm doar dacă: Ne iubim... Dincolo de cer şi pământ Se află un amfitrion suprem, Ce-ar trebui să fie într-al nost’ gând. Îl simt aproape, deasupra mea. Nu-l chem.

Să fiu în mine – finit sau infinit – Un corp solid şi brut, dar jumulit Pe cine oare ar mai interesa? Căci fiecare, azi, îşi vede de viaţa sa.

Uscăm sentimente Uscăm un sentiment În umbra altuia ce doare Nerealizând pe moment Că altul răsare. Le agăţăm cu cârlige Pe sfoara vieţii sinuoasă

Dincolo de... opoziţie Zace credinţa în pace Şi chiar dacă, prin vorbe, iau poziţie, Să zac şi eu aici nu-mi displace.

Evaporându-se ne frige

Fragilitate existenţială

Adună miere din privirea mea

Trupul, care absent iese din casă.

Hoinăreală în doi

Și pune-o în borcanul de iubire, Nu sunt ceea ce par a fi M-ascund de umbra mea în fiecare zi, Iar noaptea mă dezbrac de mine Încercând să disec răul de bine.

Din fiinţa-mi ponosită aş vrea să evadez Să fug de calea-mi ce greu mi-o schiţez. Dar mă trezesc năuc, zbârcit Şi mă întreb: „Unde-am greşit?” Nu sunt eu cel care vorbeşte Fiinţa mea doar gângureşte Şi-şi caută destinul în ţărână Visând un drum plin de lumină...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Apoi întreabă-ți persoana de vrea, Gustând cu lingurița, să fugim în nemurire. Plin de obstacole sau chiar un labirint E drumul pe care vom pluti în doi. Pasiunea mea întinde mâna, nu mint, Spre creanga dorinței să vină cu noi. Și ambalați în fericire pătrundem într-un club Unde, pe ringul dragostei, vom transpira Căci dansul benefic va fi lung, Iar muzica iubirii niciodată nu va expira.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Am spus vreodată Ți-am spus vreodată că dacă stau într-adevăr mereu tăcut, şi uneori îmi place să mă gândesc că pot auzi inima-ţi bătând în timp cu a mea? Ți-am spus vreodată că atunci când mă surprind că vorbești cu mine prin linii și corzi, și biţi și puncte, îmi imaginez vocea ta, șoptind în urechea mea? Ți-am spus vreodată că te-aștept în fiece zi şi anticipând, doresc doar o oră sau două, doar o secundă în spațiu și timpi, să te simt aproape de mine? Ți-am spus vreodată că au existat vremuri, când am fost nepotrivit pentru tine, că emoțiile mă copleșeau... și așa am stat și am plâns? Ți-am spus vreodată că uneori, voi ajunge, să-ţi atingând numele pe acest ecran rece din fața mea, şi dacă doresc aș putea să intru acolo, departe, și să te trag lângă mine? Ți-am spus vreodată că după ce-am auzit prima dată sunetul vocii tale, la mii de stele depărtare, anul V, nr. 27, 2020

m-am așezat în noapte, transformând conversația din nou și din nou în mintea mea, examinând cum ar fi unele specii noi de fractali descoperiţi? Ți-am spus vreodată că aș da totul, doar pentru o noapte pentru a putea să stau lângă tine, pentru a-ţi simți pieptul cum urcă şi coboară cu fiecare respirație pe care o aduni, doar pentru a ști că ești reală? Ți-am spus vreodată că eu visez de multe ori, visez să te întorci și atingând mâna mea, pur și simplu să mă lași să știu că eşti acolo, și totul este aievea? Ți-am spus vreodată, şi încă aş vrea să-ţi spun... că te iubesc?

vorbe pe care le scriu mulțumesc mâinilor care au pus cărămizile în aceste ziduri și șemineului care a plecat înainte de a întrezări o flacără caldă aici începe ceva cu vorbe pe care le scriu şi apoi le pliez în aripi perfecte pentru a asigura un zbor lung din mâinile mele prin fereastra doar de taverne pe neştiut unde înrolate ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ioan Muntean

Taifasliterar nr. 27/2021

Veronica Cârjeu

Frământări

Speranţă de viaţă Într-un colț de suflețel

De ce ți-e inima atât de tristă și pustie

O speranță stă pitită

Și gândurile toate doar Domnul ți le știe?

Ca un fir de ghiocel

Când sufletul se zbate de dor cumplit și greu

În zăpada nesfârșită

Tu zâmbete împarte să nu știe nimeni dorul tău

Se sfiește să mai iasă Din firida îndepărtată

A fost o himeră, poveste sau vis

Vezi tu Doamne, îi mai pasă

Ce lumea împarte în iad și paradis

C-o fi iarăși alungată

Se iscă din senin năprasnica furtună

Scoate capul uneori

Și inima se zbate în piept ca o nebună

Ca să vadă un pic de soare

Firavul suflet se-ndoaie, se frânge gemând Gândul în freamăt se chinuie urlând Și totuși este vis, este lumină

Pe obrazul plin de nori Într-o zi de sărbătoare. Speranţe şi vise se-mpletesc Țesând povești nemuritoare.

Concert de orgă în astă zi senină Ce te ademenește prin viață trecând.

Viaţa trecătoare

Rătăciri M-am rătăcit o clipă în gândul cenuşiu

Ne învăluie al vieții amurg

Totul în jur era întuneric şi pustiu

Cu haina lui de vrajă

Secase izvorul gândului frumos

Simfonie a timpului demiurg

Tenebrele-şi întind ghearele şi totul e ceţos

Ce stă în viața mea de strajă Secundă trecătoare pe întregul necuprins Curgere lină de la izvor pân” la vărsare

Viaţa-i lumină sau umbră în timpul deschis

Sau poate undă învolburată

Amurgul vieţii ce iute mă împresoară

Ce răstoarnă corăbii pe mare

Se aştern pe aleile timpului sacii cu povară

E viața noastră de destin trasată.

Revino lumină în gândul curat

Roata vieții își deapănă firul

Împrăştie ceaţa din suflet întinat

Anii trec în vârtej amețitor Scrise în suflet, amintiri ce le pierd șirul Se perindă prin vastul decor

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Redă-mi Doamne lumina în stinsele priviri Dorul de viaţă, petale de trandafiri.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

O vacanţă ratată Personaje: Vintilă neimplicat,

Ionescu,

patron

bogat,

Amalia Ionescu, soţia lui Vintilă, de asemenea, Ticu Ionescu, fiul lor, necăsătorit, activ, mai mult decât s-ar fi cuvenit, Alexandru Murgoci, prietenul lui Ticu, figurant, Natalia, iubita lui Alexandru, o docilă încasatoare, Teo Nestor , bolnav incurabil, prea sedat, Lizica, în vizită, venită din vestul ţării, încă virgină. Mă bucuram mult deoarece oamenii îmi erau necunoscuţi, nu m-ar fi agasat cu poveşti arhicunoscute şi cu lamentări privind viitorul tineretului de astăzi, ca şi cum am fi avut nevoie de ei pentru a supravieţui. Bătrâni senili şi trufaşi! Aranjamentul îmi părea bun, veneam între persoane ce nu cunoşteau nimic din mica mea dramă, aceasta dacă ruperea prieteniei cu băiatul acela drăguţ… cum îl chema? N-are importanţă!... Voia, insistent, să se culce cu mine, iar eu ezitam, sunt virgină! El nu-mi părea destul de merituos pentru un asemenea demers, prea răbdător şi fără îndrăzneală! Nici nu ştiu cum ar fi trebuit să fie scena aceea enervantă, dar se va termina, probabil, altfel decât visam în nopţile cu insomnie, dar… Odată cu sfârşitul vacanţei mă voi întoarce acasă femeie, aşa mi-am promis şi mă ţin de cuvânt, uneori! Se anul V, nr. 27, 2020

va găsi cineva… A devenit foarte incomodă fecioria! Chiar Vintilă, prietenul din copilărie al tatei m-a adus de la gară la casa lui din staţiunea plină de vile şi m-a prezentat celor de acolo, mai puţin domnului Nestor. La acea oră, am aflat mai târziu, se recupera după tratament, avea cancer în fază terminală. Amalia, soţia actuală a patronului, n-am aflat niciodată dacă era a treia sau a patra lui nevastă, a fost drăguţă cu mine. S-a convins că nu sunt genul lui Vintilă. El prefera numai grase, asemănătoare ei, iar eu, slăbănoagă cum eram, puteam fi omisă uşor dintre cei prezenţi. A chemat o fată plinuţă, ea mi-a arătat camera şi m-a ajutat la bagaje. Şi ea a fost amabilă, nu-i puteam fi concurentă, bănuiam că era preferata şefului… Ticu Ionescu, băiatul lor, urma să împrospăteze prietenia mai veche cu mine, şi, eventual, să se considere pretendent la o logodnă lungă. Avea cu cinci ani mai mult şi studia la două facultăţi particulare. Când aveam treisprezece ani a venit la noi, în vestul ţării, atunci m-am îndrăgostit de el. Este o poveste ce dura de şase ani, dar era doar povestea mea! Lui îi acordasem toate zilele, speranţele, trăirile nemărturisite şi chiar masturbările mele. Alexandru Murgoci şi Natalia, iubita lui, erau prietenii lui Ticu, şi dormeau în aceeaşi cameră, chiar vecină cu a mea. Problema lui Alexandru era coniacul Napoleon, am constatat în aceeaşi seară, când Ticu şi Natalia l-au cărat beat în camera lor, unde a adormit imediat. Cei doi au rămas împreună încă două ore. Nu aveam nicio îndoială, se înţelegeau foarte bine… Mă ghemuisem în patul larg şi dârdâiam sub plapoma groasă, era frigul disperării, al viselor din ultimii ani distruse de orgasmele Nataliei. Ticu rămăsese acelaşi Făt Frumos, ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Spiridon Râmniceanu

Taifasliterar nr. 27/2021

cu plete castanii pe umeri şi ochi strălucitori, îmi producea aceleaşi spasme ce le aveam când mă gândeam la el. Şase ani de dragoste distruşi în două ore! Sau, poate nu, depărtarea şi, cu certitudine, virginitatea îl vor făcut profitorul oricărei situaţii, aşa cum ar fi făcut oricare bărbat. Dacă ar fi refuzat-o pe Natalia… În casa aceea mare mă aflam doar eu, o singura partidă convenabilă şi nu eram disponibilă, eram virgină! Dar nu pentru mult timp, chiar mâine… De ce nu acum? Nu, nu se mai putea, se epuizase şi buna cuviinţă mă obliga să-i menajez orgoliul. Bărbaţii, am citit undeva, sunt foarte buni dimineaţa! Cred că atunci ar fi fost momentul. M-am trezit târziu, numai atunci când Amalia a intrat în cameră: – Te aşteaptă tineretul, drăguţa mea, nici n-ai mâncat şi vor să te ducă la Schit. – Sunt prea tânără şi sunt… – Nu te speria, Schitul lui Negoiţă este doar o destinaţie, un capăt de drumeţie prin pădure. Ticu, Alex şi Nat îşi beau cafeaua…

Cărarea pornea chiar de lângă vila lor urcând pieptiş prin pădure. Mergeam încet, trăgându-ne unul pe altul, sprijinindu-ne reciproc, aşa cum făceau orăşenii neobişnuiţi cu muntele. Ne odihneam deseori pe bolovani sau trunchiuri doborâte de furtună. Ticu mă ţinea familiar de talie sau de după umeri, cu gesturi naturale şi sigure. Nu ştiam dacă greutatea drumului sau bucuria de a fi îmbrăţişată mă lăsau fără aer… Rămăsesem aceeaşi îndrăgostită. Pentru o clipă m-am văzut întinsă pe iarbă, ascunsă de tufişuri şi iubindu-mă cu Ticu… aşa cum ar face-o toate femeile. Puteam face un dar pădurii, fecioria mea. O clipă m-am speriat, dar speram ca el să fie destul de îndrăzneţ, îmi promiteam să-mi refuz alintul femelei puritane ce-şi respinge,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aparent, masculul şi să trec, în sfârşit şi pentru totdeauna, peste această stupidă piedică naturală şi discriminatorie. Poiana începea să fie cotropită de pădure oferind locuri ascunse; Alex şi Nataliţa au dispărut între boscheţi: – Să nu ne căutaţi o oră, strigă băiatul. Chicotul fetei se auzi distinct, alintat, excitat. Foarte repede Ticu m-a cotropit, îmbrăţişarea deveni anestezie totală, plăcerea mă cuprindea odată cu sărutările, eram conştientă doar de catifelarea buzelor lipite pe gâtul asudat, apoi pe sânii dezgoliţi, cu sfârcurile ţanţoşe înţepând cerul… Şi degetele scormonind ascunzişurile. Mirosea plăcut a lavandă sau a flori de câmp. – Ai protecţie, unde o ţii, în buzunarul blugilor? – Nu înţeleg?... – Adică nu eşti pregătită, n-ai luat ce-ţi trebui pentru un sex curat şi sigur? Nu credeam că eşti chiar aşa de toantă! Alex, mai ai un prezervativ? Fufa asta nu s-a preocupat!... Nu ştiu din ce motiv răspândea, acum, un miros acru, de transpiraţie învechită. A plecat să obţină obiectul. Îmi venea să vomit, acest bădăran încrezut urma să se bucure de dreptul seniorilor, eram doar o parteneră căreia superbul bărbat îi făcea onoarea plimbării prin paradis. Mi-am dat seama că alergam pe cărare, către casă, abia când făcusem un sfert din drum. L-am auzit strigând în urma mea: – Şi eu ce fac acum, nenorocito! La sfârşitul mesei m-a tras deoparte şi, zâmbind pentru ceilalţi, a şuierat: – Îmi vei plăti, n-ai să-mi scapi! Norocul tău a fost Nataliţa, a înţeles!... Domnul Nestor, întremat de tratamentul luat dimineaţa, era la masă cu

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

noi, rezervat şi discret. Nu credeam că boala i-a schimbat manierele, aşa fusese întotdeauna. Fiind vecinul meu aveam alături o persoană atentă la tot ceea ce făceam, fiind mereu gata să mă ajute cu nimicuri. Zâmbea plăcut şi ochii scânteietori dovedeau că mă place. Mă simţeam bine şi i-am mulţumit atingându-l fără intenţie evidentă, oprindu-l cu strângerea mâinii mai mult decât era necesar şi, mă miram, începea să-mi placă jocul. Un gând se ivi jucăuş, putea fi el… Intensitate privirii mele l-a uimit o clipă, mirarea a apărut, evident, nedisimulată; braţul meu, după umeri, l-a fixat doar atâta timp cât i-am şoptit la ureche: „de ce nu?”

îngrijeau bolnavi în stare gravă. Nu s-a mai întors niciodată la vila domnului Vintilă Ionescu. Nici eu. Taxiul se apropia de gară şi am înţeles că vacanţa se sfârşise… o vacanţă ratată!

Odihna de după masă a liniştit casa. Am intrat în camera domnului Nestor, aştepta, îmi făcuse loc pe o jumătate a patului. Goliciunea nu m-a oripilat, îmi plăcea bucuria din privirile lui, admiraţia îi scânteia în ochi, privind trupul gol devenea fericit, justifica dezbrăcarea… Întinsă, sub cearceaful subţire, lipită de trupul ce îi ardea, simţeam năvala dorinţei, neaşteptată şi netrăită vreodată. Sărutările păreau răcoarea adusă de adierea vântului într-o zi toridă, isca tremurul trupului ce aştepta. Nu se întâmpla nimic, nimic din ceea ce aşteptam amândoi.

Priveam tinerelul ce se lamenta şi am zâmbit. Nu părea fals, dar ridicol, sigur. Înalt şi slab avea o privire îndârjită, ochii negrii străluceau. Îmi plăcea mult intensitatea lor.

– A fost plăcut, eu sunt, încă, virgină şi, altfel, m-ai fi rănit. Chiar sunt încântată, voi păstra amintirea pură a momentului acesta. La cină i-am informat: – Mâine plec acasă. Argumentările lor au fost zadarnice, nu am renunţat. Întoarsă în cameră am încuiat uşa şi am pus un scaun sub clanţă; ferestrele închise etanş făceau aerul înăbuşitor. Era preferabil unui viol. Odată cu plecarea mea şi domnul Nestor a fost internat la un spital unde se anul V, nr. 27, 2020

– Îţi pace cum apune soarele? Pe mine mă întristează, urmează o noapte chinuitoare!

– Cine sau ce te chinuieşte noaptea? Fantomele, spiritele morţilor, amintirile iubitelor? – Nimic din acestea… În fantome şi spirite rătăcitoare nu cred. Acum întocmesc scenariul cuceririi tale şi sunt convins că este bun. Gândul că timiditate mă va împiedică săl fac real este un dezastru! Totul e bine şi frumos până la confruntare, aşa mi s-a întâmplat cu toate... şi eu vreau să te cotropesc pentru noaptea acesta! Nu glumea, chiar mă dorea, am distins tremurul uşor din voce şi febrilitatea mâinilor ce nu-şi găseau locul. – E o intenţie… să zicem normală şi nu văd ce te-ar putea opri! Eu nu! Ai prezervative? Nu s-a înroşit, nici nu s-a îngălbenit, faţa i-a devenit negricioasă şi transpiraţia îi apăru la rădăcina părului de pe frunte. Am înţeles că-i lipseau, nu se aştepta la o izbândă. – Până la urmă nu contează, merită ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Durerile se liniştesc numai cu calmante puternice, ele sunt cauza…

Din Ploieşti Vest mituind un conductor am obţinut o cuşetă, vagonul de dormit era aproape gol chiar dacă era un tren de noapte. Apusul soarelui l-am surprins la Câmpina, încântător, cu razele soarelui răzbătând prin norii zdrenţuiţi, aruncând cu raze transparente.

Taifasliterar nr. 27/2021

riscul.

Cepeha I. Mihai

L-am luat de mână şi am intrat în cuşeta mea. Conductorul tocmai trecea pe culoar. – Unde mai opreşte trenul acesta, domnule? – La Sinaia, domnişoară, peste patruzeci şi cinci de minute. – Avem destul timp… De fapt nu ne poate deranja nimeni! Întins pe patul de jos, gol, băiatul se străduia să acopere bărbăţia erectă. – Nu te sfii, sper că ai mai cunoscut destule… Câte iubite ţi s-au dăruit? – Multe, dar vorbim… – Eu voi conduce, i-am spus. Păream anesteziată, m-am dezbrăcat foarte natural, mi se părea un iubit bine cunoscut cu care repetam gesturi intrate în rutină. O uşoară emoţie genera nerăbdarea bucuriei ce ar fi trebuit să urmeze. M-am trezit doar când durerea s-a impus cu un geamăt; iar suferinţa lui a părut orgasm, şi chiar a fost. Eram uimită doar de faptul că nu mă simţeam diferită de cea care fusesem mai înainte, femeia din mine apăruse firesc, fusesem aceeaşi de multă vreme. Psihicul guvernase la fel ambele stări fizice. – Nu-i nimic, vom relua, l-am liniştit împăciuitoare, fără să ştiu de unde veneau cuvintele, eu doar le spuneam.

N-am înţeles pasiunea multora pentru sex, nu mi-a adus nimic încântător, chiar dacă toată noaptea activitatea noastră s-ar fi cerut răsplătită cu ceva mai important. Citisem undeva că vor trece câteva luni… La despărţire, pe peronul gării, înainte de a mă îmbrăţişa cu mama care, prevenită, era acolo şi mă aştepta, ne-am sărutat. – Să ştii, i-am şoptit la ureche, şi pentru mine a fost prima dată. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Sandi Mă numesc Alexandra, dar mi se spune Sandi, prin asemănare cu personajul din desenele animate ale copilăriei. Am 18 ani şi, încă, nu am scăpat de acest diminutiv. Am şi un frate mai mare, Sergiu, de doi ani absolvent de facultate, acum şomer. Locuim împreună cu părinţii într-un oraş oarecare de provincie. Mama, Maria, este casnică şi are grijă de noi de când mă ştiu. Tata are o meserie de doi bani, este profesor la o şcoală dintr-o comună învecinată. Face naveta, tot de când mă ştiu. Se trezeşte la 6 dimineaţa şi pleacă nemâncat, motivând, o dată pentru totdeauna, că e prea devreme pentru stomacul lui. Se întoarce după amiaza la 5, dacă nu are vreo ședință sau inspecție. Când eram mai mică îl aşteptam la poartă. De atunci îmi amintesc costumul negru şi lustruit de vreme pe care îl poartă şi acum. Mama spune că e costumul de mire şi trebuie să o cred. Ieri a venit acasă având un pantof cu talpa prinsă în bolduri. Eu şi Sergiu am simţit că ne sfârșim de durere, iar mama s-a ascuns în dormitor. Aşa că, eu, Sandra, proaspăt bacalaureată şi fratele meu, Sergiu, absolvent de facultate, specializarea „inginer diplomat” – ce-o fi aia? – am înţeles că a venit timpul săi eliberăm de griji. Oricum, amândoi au făcut ce au putut şi ce au crezut că e mai bine pentru noi. Fără a cere încuviinţare binecuvântare, plecăm, pur şi simplu.

Acum suntem doi rătăcitori pe niciunde, dar nu călători şi nici vagabonzi,

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Coborâm din tren în oraşul pe care Sergiu îl cunoaște din vremea studenţiei. Şi eu am mai fost pe-aici, ca să-l vizitez, dar întotdeauna l-am avut ghid pe fratele meu. Eu îl consider un oraş mare, având ca termen de comparaţie doar locul din care vin, dar fără a mă extazia de măreţia lui. Mulţimea de filme văzute la televizor mi-a format o altă imagine despre cum arată un oraş modern. Totuşi, casc ochii peste tot, curioasă ca un cioban coborât de pe munte şi uitând că nu sunt singură în peisaj. Sergiu mă trage de mânecă: – Sandi, lasă priveliştea şi caută un bancomat. Vrei să dormi în gară? – Păi nu? – Tu fă ce ţi-am spus. – Ce-ţi trebuie? Noi n-avem card. – Mai vedem noi. Găsim repede automatul căutat, numai că lui Sergiu nu-i place: - Nu merge. E prea multă lume. – Ce treabă ai tu cu lumea? – Dacă vrei răspunsuri la tot şi toate cele nu ajungem nicăieri şi te trimit înapoi acasă! mă ameninţă el. Problema este că nici eu nu sunt de pe Venus şi mai ştiu câte ceva. Continui să-l sâcâi, fără a ţine seamă de ameninţare: – Mă crezi proastă? – Dacă credeam asta, nu te luam cu mine. – Atunci? – Atunci ce? – De ce nu-mi spui şi mie? – Ce? Deja ştii. anul V, nr. 27, 2020

– O să dăm de dracu’ şi e cam devreme. – N-o să se întâmple nimic. Ştiu precis ce trebuie să fac. Încă o bună bucată de timp căscăm ochii prin jur şi mă liniştesc crezând că Sergiu a renunţat la ideea de mai înainte, dar el numai o amâna. – Vom reveni mai pe seară sau găsim o zonă mai ferită. – Frate-miu, eu am obosit şi mi-e foame! Nu ştii un parc unde să ne tragem sufletul? – Tocmai ne apropiem de o grădină publică. Va trebui să te obişnuieşti să rabzi. Avem multe de făcut, îmi zice el, numai că eu habar n-am despre ce treburi avem de făcut. Ne aşezăm pe o bancă la umbra unei magnolii şi ne scoatem din rucsace pachetele cu mâncarea pregătită de acasă. Ne potolim foamea şi lenevim o vreme la umbră, aşteptând să se facă seară şi să se răcorească aerul supraîncălzit de soarele amiezii de iulie. Îi amintesc lui Sergiu: – Spuneai că dăm telefon acasă pentru a-i linişti pe-ai noştri. – Uite, chiar acum. Sergiu apelează şi-i răspunde mama: – Serg, unde eşti? Sandi e cu tine? – E cu mine, nu-ţi face griji. – La ora asta trebuia să fiţi acasă. Cât durează petrecerea aia? Mama ştie că suntem la un bairam între prieteni şi tare sunt curioasă pe unde va scoate frate-miu cămaşa. Îl aud minţind aproape să-l cred şi eu: – Am uitat să-ţi spun, mamă, că suntem la o cabană pe munte şi vom rămâne aici un timp. Nici noi n-am ştiut dinainte şi pierdeam trenul dacă mai treceam pe-acasă. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mai degrabă doi căutători. Bineînţeles că navem habar ce căutăm, mai ales eu.

Taifasliterar nr. 27/2021

– Bine, dragilor, dar să mai telefonaţi din când în când. – Pa, mama! strig să audă că sunt şi eu pe-acolo. – Mai vorbim, încheie Sergiu ascunzând mobilul. Mie, gândindu-mă la mama, mi se face milă de ea şi mi se tulbură apele. Frate-miu simte asta şi mă linişteşte: – Stai cuminte, fată, nu-i nici o tragedie! Lipsim şi noi un timp şi dacă nu ne ies ploile, ne întoarcem. Mă uit la el şi îl aprob dând din cap. El continuă: – Trebuie să încercăm, Nu putem aştepta la infinit şi... ce să aşteptăm şi de la cine? O să mai dăm câte un telefon, ca să-i liniştim. Acuma, hai, c-avem treabă! Iarăşi treabă. Se ridică şi eu îl urmez la tocit papucii pe trotuarele oraşului.

– Vrei să cred că e prima dată? Din câte ştiu eu, ai nevoie de ceva pregătire, de informaţii... – Sandra, hai s-o lăsăm baltă! E o soluţie de moment şi singura pe care o am. – Dacă îmi spuneai de-acasă, poate nu te mai însoţeam. Mă tem că felul ăsta de a face bani va deveni obişnuinţă şi sfârșitul e întotdeauna acelaşi. – Îţi promit că nu o mai fac decât în cazuri extreme, deşi nu se cunoaşte de unde iau eu. Acum, vino după mine! Ştiu unde vom dormi. – Da? Repede mai găseşti soluţii. – De-aia sunt inginer, nu-i aşa? Vom dormi o noapte-două într-un cămin studenţesc, în perioada asta sunt goale şi administratorii sunt înţelegători. Sergiu ştie bine ce spune, aranjamentul a fost simplu şi acum ne pregătim de somn.

Soarele tocmai începe a se ascunde pentru noapte când, Sergiu se opreşte brusc în faţa unui bancomat şi-mi spune: – Te-ajung din urmă. Şi mă ajunge după doar câteva minute. – Gata! zice el oarecum satisfăcut. Am rezolvat pentru un timp problema banilor. Puţin afectată îi spun: – Nu ştiu ce-ai rezolvat şi cum, dar pot să-mi închipui şi nu-mi place. Nu crezi că ar trebui să ştiu şi eu exact pe ce drum apucăm?

– Mai încolo, poate mă răzgândesc. – Dacă e ce cred eu, mă întreb de ce a trebuit să venim până aici ca să faci ce-ai făcut. – Nu ştiu ce-ai în cap, iar eu nu credeam că va trebui vreodată să fac asta. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Lelea şi Ion Vilă

Din colț de la monumentul eroilor fragil „foarte”, direct perpendicular pe șușeaua ce leagă Nordul sălbatic cu Sudul și mai sălbatic pleacă ulicioara ce duce-nspre Șasa bătrână și peste ea... dincolo... Așa zic cei de dincolo despre cei de dincoace și invers. Fiecare se duce dincolo când se viziteazomănește căci există și... Măneasa... Nici istoria, nici știința nici biserica nu știe dacă acea ulicioară, acel drum se duce... la picioarele monumentului sau pleacă de la călcâiele acestuia. Și cei de dincolo și... cei de dincolo știu însă că glumețul drum se reazemă de cocoașa cimitirului. Lumea respiră mai greu acum cu chiloții atârnați de urechi și rezemați de bucile feței. Respiră cu lacrimi când mortul este predat lui Ion Vilă. Acesta umblă în sandale fericite, fudule-n călcâie răgușite și trece ușor de la starea de urgență prilejuită de cele ospitaliere privind morții proaspeți, la starea de ebrietate de la sfârșitul pomenii. O viață-ntreagă a muncit Ion Vilă, dar acum este bogatul cimitirului. Are toți morții la picioare. Când măsoară cimitirul pe diagonalele-i șubrede, crucile claustrofobe, reumatice și bete-i dau onorul (câteva din poziția bătrână „în genunchi”). Morții, uneori furioși că rudele i-ar vrea afară... la rău îl răsfață strigând: „Nu primim recompensă” șii gâdilă sfioși (sub)tălpile. Ion Vilă n-are copii și nici pensii alimentare (acum sunt Marketuri) nu plătește, iar la consumul exagerat de fasole provenit de la pomeni arhitectonice dă un Breaking News fără să plătească taxe de anul V, nr. 27, 2020

poluare. O nouă zi-nvelită-n cerga de rouă a dimineții și Ion Vilă intră mahmur pe poarta edificiului fără de-ntors, pentru a mai așeza câteva lopeți de pământ peste recent îngropatul consătean, prilej de-o scurtă discuție ce se vrea un interviu. – Maestre, cum vă descurcați? Sunteți singurul (semi)viu din cimitir. V-ascultă crucile? – Îîîîî... aș zice că m-ascultă în general... dar unele se-mbată rău și când merg târâș (să mai stau de vorbă cu cei duși de popa), mi se pun dinainte... și când vreau să le ocolesc, mă trezesc izact în locul de unde am plecat c-o oră înainte... Multe se-așează-ntr-un picior fără să știu io de ce... – Aoleu, domnu Ion Vilă! N-ați aflat de ce se-așează-ntr-un picior? -Nu. Iau poziția asta numai după ce se face pomana mortului... când vreau să-nchid și eu fabrica să mă duc acasă. Uite... să țâ spui ceva. Ceva care țâne de munca mea cu pericol dezastruos unde nu mi se acordă spor de îngropăciune. Ceva foarte mesterios. După o beție gravă din spatele unui parastas naufragiabil de toată frumusețea, am început să strig: Trăiască Mortul! Mulți Ani trăiască! Am urcat apoi la țâța clopotniței unde am adormit sălbatic. După vreo două zile de slugărit acolo sus în penitenciarul bisericii mi s-a-nfășurat funia de la limba clopotului de piciorul ăl scurt. Niște muște nărăvașe îmi tot dădeu târcoale și am început să mă mișc iar clopotul a-nceput să ragă. Limba nu-i mai tăcea și striga la lume după cum mișcam eu piciorul. Sătenii fricoși și depresivi iau forme severe de Covid când aud clopotul cu ecoul spânzurat de gât și primele informații... de la ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Puiu Gheorghe Răducan

Taifasliterar nr. 27/2021

mine le cer. De ce trage Ion Vilă clopotul de limbă? Și fug repede prin sensibili interpuși, asistați sociali și abonați la pomeni acasă la maestrul îmbrăcării morților cu pământ, la derectorul CIMI, adică... la mine, să-i ceară răspunsuri la întrebări: Cine-a murit, maestre? Și acum limba clopotului nu mai tăcea, iar galeria deja aplauda. Neieșind nimeni la terasa clopotniței, știind cât am norocit io acum două zile la pomană, Gicu Flămându și Ion al lui Nesătulu m-au strigat de la piciorul clopotniței – organul de știri – dar văzând co io nu apar, au rupt-o la fugă pe scări în sus să vadă de ce nu mai râd io de la balcon. Printre sughițuri și-njurături eu, ministrul înhumărilor, șeful cimitirului, mă căzneam să scot funia nemernică de pe picior. Afară lumea... bucluc. Se uita-nspre monument și spre Șasa de unde se aștepta ivirea popii, dar lumea începuse să caute bucături... degustări pe după cruci, prin florile de pe morminte pe unde îi mai momeam io. Deodată... m-au desfășurat prietenii și clopotul a muțit. Mulțimea lină cu semnul mirării pe față se uita-n sus și se ruga să vină praznicul, ospățul, destrăbălarea...

– Și v-ați revenit, maestre, așa de repede? Fără grijanie? – Daaa, io-mi revin iute. Rar, cam la doi morți, mă prinde-o nemernică de beție de zac câte două zile... – Și când vă reveniți, ce faceți?

Când are loc cheful?

Cerșetorii profesioniști și bețivii meseriași s-au bosumflat până la urechi. Când au aflat cum mă chinuia sfoara de la limba de clopot, cum mă trăgea ea de picioruăl scurt, copleșit de un soare nărăvaș, le-a trecut supărarea pe mine. Tot timpul am aici, la locul de muncă, în clopotniță, niște vin și țuică la fel de bune ca ale popii. Îl pândesc când ia darul și-i mai jumulesc câte-o sticlă... I-am cinstit pe participanți până la terminarea golirii și ne-am împăcat.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cum spuneam, iluștrii asistați social, cerșetorii profesioniști, mi-au golit pardoseala clopotniței cât ai zice pomană.

– Ei... mai îndrept crucile care-mi puneau piedică, controlez cu rigurozitate agenda particulară să văd dacă apare vreo știre de la popă sau de la doctor și... jelesc. – Jeliți? – Rău de tot, adică după cum sunt plătit. – Mi-aduc aminte, maestre, când eram copil, era o tanti... lelea... care era plătită de lume să jelească. – Au îngropat-o de când eram eu junior aici. I s-a restructurat postul și acum, pe lângă spălat morți, făcut gropi, acoperit cu pământ, mai și jelesc. Am licența luată de vreo 30 de ani. – Așa este că v-a bătut gândul să candidați la primărie? – Da, m-a bătut. M-a bătut mai rău ca ăla căruia i-am aruncat pisica peste groapă... în locul găinii... La cât bine am făcut localității îngropându-le morții, câștigam 100 %. – Și? – N-au altul ca mine și cum iubesc io morții, țoiurile, coliva, prescurea, damful de tămâie, fetele cu fuste scurte cum pun flori peste morți... miloase foc, mi se face și mie milă și nu mă las de meserie pentru primărie. – Sunteți formidabil, domnule Ion Vilă! Un om de admirat care meritați un loc pe-o coală de hârtie. Mă și grăbesc să semnez... coala...

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Izolatria Văzut din spate, domnul Târtănel părea deosebit de impunător, pășind încrezător pe caldarâm cu brațele răsfirate. Câțiva pași să fi făcut și îl puteai observa și din față. Pieptul îi sfredelea provocator boarea anemică de aer, căci mergea contrar vântului, iar burta carpatică îl făcea să se cambreze nițel, ca efect de echilibru. În spatele ochilor bulbucați i se ascundea o panică vădită, ce punea de mai bine de trei luni stăpânire pe el. Cu toate acestea era un adevărat exemplu de cetățean destoinic. Urmărea cu ură trecătorii inconștienți care nu purtau mască în spațiul deschis, sau cutezau să își scoată nasul în afara acesteia. La o adică, dacă toți și-ar fi ridicat preventiv nivelul peste nas așa cum o făcea el, țara asta ar fi fost poate singura țară normală la cap pe care ar fi avut-o Europa. Vigilența asta i se trăgea de la anii de slujire a partidului. Venea la ședințe cu un sfert de oră înainte, fie că era zi, fie că era seară, secetă sau ger, împărțea cu strășnicie pliantele electorale în cutiile poștele, la sindrofiile organizației era desemnat cu aprinderea focului, cu prăjitul micilor, cu împărțitul berii, că nu de alta era chemat în fruntea petrecerilor organizate de partid, conducătorii acestuia știau că era responsabil și cinstit, nu ca ăialalți, de și-ar fi făcut pe ascuns provizii. „Târtănel în sus, Târtănel în jos, Târtănel acolo, Târtănel dincolo”! așa îl alintau șefii din organizație. Transpirase de atâta mers pe jos, prin caniculă. – Pune-ți doamnă masca aia pe nas! Vrei să ne îmbolnăvești pe toți??? s-a răstit apoi la o gospodină ce i-a ieșit în cale. Simțea că nu îi făcea bine supărarea. anul V, nr. 27, 2020

Chiar îi mărea chinul plimbării pe caldarâm. Era numai o apă. Respira aerul încins cu porția, dar nu ar fi renunțat la mască nici sub tortură. Oricum nu mai avea mult și ajungea la magazinul de materiale. Ținea morțiș să își cumpere o draperie. Se simțea spionat de familia Deșteptu, mai ales de capul acesteia. Ieșea așa, cu o nesimțire de nedescris pe terasă, fără să șteargă o clanță, cu hainele infectate, că îl vedea atunci când venea din oraș, de la birou, îmbrăcat exact în aceleași haine cu care fusese la muncă, și nu și le separa de celelalte, precum tot sfătuiau medicii populația la televizor și, (și mai și), îi stătea în aerul pe care și-l respira de pe balconul aflat periculos de aproape de terasa lui, la mai puțin de 40 de metri. „L-o fi prostit și pe ăsta cărțile! gândea cu ciudă. După ce că îmi otrăvește urechile cu muzica aia a lui, cu simfoniile lui de nebun, acum îmi iese și neprotejat în dreptul balconului”. - Auleeeu, tu-i mama mă-sii! Am trecut de magazinul de pânze. Dacă mă gândesc la toți proștii... Acum Târtănel trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum, blestemându-l în gând pe domn’ Deșteptu: să îl mănânce de să nu se vadă Covidul... ... Draperia pe care și-a achiziționat-o cântărea ceva. Special și-a ales-o, ca nu cumva să răzbată fumul de țigară până la el de pe terasa sociologului nebun. Conducea mulțumit spre casă. Zâmbea. Acum chiar că era bucuros că nu a renunțat la mașina lui veche, în folosul alteia, cu câțiva ani mai nouă. Ăstea nu erau vremuri de cheltuit pe mașini mai noi. Las’ că era bună și-a lui. De-abia i-a schimbat uleiul, plăcuțele de frână, iar piese pentru ea găseai până și-n container. Râdea. Îl disprețuia în gând pe prostul ăla de vecin al lui, pe Deșteptu. Ce i-o fi trebuit lui mașină nou-nouță? Ăstea-s vremuri de fandoseli?! ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Adrian Scriminţ

Taifasliterar nr. 27/2021

Lasă nene, că-l văd eu vânzând lucruri din casă ca să și-o întrețină. La râu o să și-o spele... Domnul Târtănel aproape că se sufoca în propria mașină. Nu avea aer condiționat înăuntru, dar acum chiar că îl bucura dezavantajul. Medicii au spus clar, virusul v-a muri la căldură. S-a înroșit nițel la față, de ofuscare. A călcat ușor frâna și și-a deschis din manivelă geamul: – Bă, sportivule, puneți, bă, masca pe față! Ia uite la el, țara arde și baba se piaptănă. Treci, bă, în casă. O grămadă de oameni mor în jurul nostru și ție îți arde de sport, nebunu’ dracului!

Efectul dojanei a fost cel scontat. Sportivul i s-a abătut din cale pe un trotuar lăturalnic... ... Domnul Târtănel s-a străduit nițel cu montatul draperiei, și asta spre marea lui satisfacție, pentru că nesimțitul ăla de Deșteptu stătea pe terasă cu picioarele încrucișate pe masă și fuma de mama focului, normal, fără ca să poarte mască, pe când el, cocoțat pe fereastră, și-o purta cu strășnicie. Se descurca destul de greu acum de unul singur, recunoștea că avea nevoie de un pic de ajutor la montatul draperiei, pentru că încă actuala lui nevastă (doar în acte) plecase de acasă. Lui i-a rămas apartamentul cu două camere, iar ea a pus laba pe casa de la țară. „Acolo să stea, dacă-i tâmpită”! o bombănea. Ce ți-era domnule, dacă punea mâna pe-o cârpă și dezinfecta clanța de la ușă? Era chiar atât de greu să pună niște Domestos pe covorul de pe prag? Să separe hainele purtate afară de cele din casă? Doar de gura lui o mai făcea din când în când tâmpita, că cică era conspiraționistă. Și la urma urmei a avut mare dreptate când le-a tras la amândouă câteo mamă de bătaie, și ei și lu fii-sa, atunci când s-a întors de la ultima lui zi de muncă.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Adică ce era dacă dezinfecta banii, așa cum le ceruse răstit? Chiar acum s-au trezit să îl părăsească neisprăvitele, la greu, când lumea trebuia să fie unită. De ce n-au făcut-o înainte, când le zvânta cu bătaia pentru lucruri mai mărunte??? Acum căscăunda mai bătrână umbla pe la tribunal ca să își schimbe numele. „Feleacu să o cheme, dacă-i proastă! nădușea Târtănel pe îngustul balcon, bătând cu ciocanul pironul ce nu voia nicicum să intre în peretele de beton. Halal nume, Feleacu, na auzit de el nici dracu! Parașute să devină amândouă, că mi-am tocit pe ele palmele și pumnii pe degeaba, că tot nu s-au trezit la realitate”! Pe când pe el... îl știau toți vecinii și localnicii din apropiere. Păi o bordură ciobită nu găseai pe cele trei străzi pe care i le dăduse în desemnare partidul, a conturat fiecăruia în parte un loc de parcare, a plantat tei în jurul pubelelor de gunoi, ca să nu mai pută, că nu degeaba îl strigau vecinii, chiar și de pe celălalt trotuar: „Târtănicăăă, hai nea Târtănică la o bere”! Și ieșea cu ei, că de aia era respectat. Nădușea, și transpirația îi ustura isteric ochii. Și-o ștergea doar cu degetele din mijloc, atent ca nu care cumva să își infecteze masca. De nervi, îl omora și inima, pentru că atunci când reușea să fixeze un capăt al draperiei deasupra ferestrei, cădea celălalt capăt. Ce chef de bătaie avea în acel moment să îi tragă încă actualei lui neveste. În gând o făcea în toate felurile, că dacă inconștienta ar fi fost în clipa de față lângă el, ar fi montat demult draperia. A coborât de pe scaun și s-a dus spre magazie ca să își aducă o scară. A străbătut sufrageria, însă s-a oprit câteva secunde și în fața televizorului, unde președintele țării tocmai își făcea cetățenii proști, pentru că nu purtau mască. De-acolo a trecut în bucătărie, unde la radio se anunța că la centrele de anestezie și terapie intensivă

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Pe drumul de înapoiere pe Târtănel l-au prins toate frisoanele. Nu mai conta că cu scara i-a fost mult mai ușor, nu mai conta că a reușit să fixeze draperia, nu se mai bucura de victorie, căci de dincolo de draperie, prin crăpăturile acesteia, îl zărea pe domn’ Deșteptu cum fuma cu nesaț de pe terasă, și asta fără să se protejeze. Parcă îi simțea mirosul fumului de țigară de la mai bine de 30 de metri (ce purta odată cu el mai mult ca sigur cantități uriașe de viruși). Îl apucară subit nebuniile. Îi și striga din spatele scutului de după care se adăpostise: – Bă, nu mai fuma, bă, fără mască, deșteptu’ naibii, că ne bagi pe toți în spitale! A înlăturat apoi puțintel colțul draperiei și îl observa cu ură. Precis că îl auzise. Deșteptu zâmbea cinic, fuma, își sorbea mai departe cafeaua, și citea o carte groasă. „Omu’ ăsta nu-i normal la cap! gândea Târtănel, și tare i-ar mai fi sărit la beregată, dar îl ținea în loc depărtarea, și mai ales îl speria că dom’ Deșteptu câștiga proces după proces împotriva lui, după ce îl tot avertizase de nenumărate ori să nu își mai bată fiica și nevasta, că se auzeau până la el în casă. Prostu, ia uite la el ce carte citește. Și-ascultă în tăcere muzică de nebuni, din aia la pian și vioară. Crede că nu-l aud dacă a dat-o mai încet? Și la o adică, de ce trebuie să citești o carte groasă?! Ce, nu-i de-ajuns să afli tot din titlul unui ziar? Că eu așa fac. Pe Facebook îmi dau seama că-i groasă treaba numai din titluri, nu mai trebuie să intru în toată postarea, să-mi bat capul cu tot felul de prostii. Așa că la o adică, Deșteptu ăsta ce vrea să demonstreze? Clipe de coșmar în acea noapte pentru anul V, nr. 27, 2020

Târtănel. Avea insomnii pe lună plină, iar de închis televizorul, nici nu voia să audă. Așa se obișnuise să doarmă, cu sonorul dat în surdină. De mai bine de trei ore se tot gândea la înțepăturile din gât ce nu-i dădeau pace și îi produceau o tuse seacă. Parcă se înnăbușea din acea cauză. Între-căscă ochii și și-i rătăci pe ecran. Un cetățean, culmea, cam de aceeași vârstă ca și el, se chinuia să respire printr-un furtun pe care îl avea înfipt adânc în gât, iar niște doctori îmbrăcați cu totul în niște celofane albe îl întorceau de pe o parte pe alta. În josul ecranului scria „România aproape că nu mai are paturi”. Pe Târtănel lau prins toate frisoanele. Își ștergea sleit straturile de sudoare de pe frunte. Își simțea gâtul iritat. Se sufoca. Avea senzația că aerul pe care îl trăgea nu îi iriga cum trebuia plămânii. Simțea că avea febră. S-a ridicat din pat și s-a îndreptat către dulăpiorul de medicamente, montat pe peretele de la baie. Cotrobăia înăuntru și își lua la rost încă actuala nevastă, că numai ea știa pe unde vâra lucrurile acolo. A găsit până la urmă termometrul. Ședea sleit cu el sub braț pe muchia patului și își plângea de milă. Avea toate simptomele firești de Covid. Și-atât de mult s-a protejat. Dar așa se întâmplă mereu, iei boala de la nesimțiții care se cred buricii pământului și care îi sfidează pe cei ce se protejează, așa cum era idiotul de Deșteptu, de fuma pe terasă fără mască, trimițându-i fumul infectat direct la el pe balcon. Termometrul îl anunța că avea 36 cu șase. Nu îl credea pe cuvânt. Atunci de ce i se cufunda fruntea în transpirație??? Cu ce chinezărie își măsura temperatura? Nu a înțeles nimic din ce i-au explicat cei de la 112. Cică avea atac de panică, să stea liniștit, că nu-i nimic. Da’ cum naiba să nu fie panicos, când îl mânca cerul gurii de ziceai că avea pureci, tușea ca un fumător înrăit deși nu fuma, și avea temperatură, că de aia tot ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nu mai erau paturi vacante din cauza victimelor pricinuite de inamicul invizibil care se numea Covid.

Taifasliterar nr. 27/2021

transpira. Cu greu i-a trecut și noaptea, rămasă pe trei sferturi nedormită. Dacă ar spune că a închis ochii două ore, ar fi mult. Își descețoșa privirea cu o angoasă teribilă. Pe ecranul televizorului se anunța triplarea cazurilor, iar președintele țării cu accent de ungur anunța că situația era ca-ta-stro-fa-lă.

Târtănel nu și-a mai băut cafeaua. Călca de zor. În cufăr și-a pus câteva măști de rezervă, două săpunuri, biscuiți, dulciuri și câteva ziare de sport (chiar și din cele vechi), ca să aibă ce citi. Și-a luat pe el costumul de nuntă. Măcar la spital să se mai prezinte la patru ace, nu numai la înfățișarea de divorț. În felul acela poate că cei din comisie l-or pune singur în vreun pat, nu cu încă cineva. Iar fi fost ghinionul de pe lume să stea în pat cu încă doi sau chiar trei pacienți, că România era plină de astfel de surprize. Dar măcar avea mari șanse să se întoarcă tratat, viu și nevătămat de acolo, că așa îl calmau știrile: numărul vindecărilor era mai mare decât cel al morților. Cu cât străbătea mai mult caldarâmul ce-l ducea spre spital, cu atât se calma mai mult. Chiar zâmbea. Își și imagina în jurul lui fetele tinerele, vesele și drăguțe ce aveau să îl primească, că doar așa le vedea la știrile de pe Facebook. Din ascunzișul combinezoanelor albe se iveau ele, cu mesajele lor nevinovate: „tu stai acasă pentru noi, noi stăm la spital pentru tine”! Mirosul covrigilor proaspăt scoși din cuptor l-au făcut să se oprească în dreptul covrigăriei „La Țățica”. Era înnebunit după ei. I-a cumpărat pe toți. Zâmbea cu seninătate la gândul că avea să le servească pe tinerele asistente. Afară începea să se încălzească. Din spate soarele era aproape dogoritor. Îl frigeau și covrigii. Târtănel și-a adus aminte de boală. I-a dispărut zâmbetul. A început

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

subit să tușească. Se înnăbușea. Îi venea să își smulgă masca de pe figură, dar din respect pentru el cât și pentru alții și-o purta cu stoicism pe figură. Cei din jur îl enervau. „Ia uite la ei, de-abia dacă unu din zece poartă mască. Tâmpiții naibii, m-au îmbolnovit cu nepăsarea lor”. Mai avea ceva de mers până la spital. Nu îndrăznea să ia taxiul, ca nu cumva să îl infecteze și pe șofer. S-a așezat pe o bancă să își mai dreagă sufletul. Îi era foame. S-a slujit de un covrig, chiar dacă era pentru doctori. La o adică... ce ți-era dacă le ducea 19 covrigi în loc de 20? Tot aia era. Nici măcar nu știa câte asistente aveau să îl întâmpine... ...Duduia grăsană de la primiri urgențe se rățoia la Târtănel ca să plece acasă, că era groasă treaba, n-aveau timp de prostii. I-a luat pulsul, iar temperatura i-a măsurat-o doar cu palma. – Se pare că dumneata n-ai înțeles încă ce înseamnă termenul „urgențe”! îl certa, pe când îl invita să părăsească spitalul. Domnul Târtănel se înnăbușea pe dogoarea drumului de întoarcere. Îl omora și gândul la kilometrii pe care îi avea din nou de parcurs. Bombănea pe drum, dându-le în sfârșit dreptate și conspiraționiștilor de pe Facebook, precum că pe unii doctorii îi triau și pe alții îi lăsau să moară. Adică ce dacă avea 56 de ani și era grăsun? Ce, grăsana de la urgențe, cam tot de aceeași vârstă, era mai slabă??? I-a mai și pocit numele, nesimțita, cică: „Domnu Târtănache, lăsați pălăvrăgeala și ieșiți urgent afară... ” Ahaaa, acum înțelegea el, ea era la loc sigur, se putea trata de Covid la orice oră, că era de-a casei, pe când el, plătitor silitor de CAS, trebuia lăsat să moară... Ca un cazan care gâfâia, Târtănel și-a descărcat neajunsurile pe tinerii ce stăteau pe scările barului „Făr de griji”. Brațele lui

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

– Plecați naibii acasă, nu mai căscați gura pe străzi, că o să crăpăm cu toții! În fete nu a dat, doar într-una, care râdea ca o capră, iritându-l și mai tare. Când a prins-o cu brațele și a smotocit-o de păr, găliganei i-a dispărut subit râsul. S-a întors apoi din drum ca să își recupereze șlapul de culoare roz cu care aruncase după ei. Măcar a reușit să îi împrăștie, și să le salveze viețile. Transpirat sloi, așa a năvălit domnul Târtănel în casă. Din mers a dat drumul la televizor, a deschis apoi și aparatul de radio din bucătărie. Și-a tras urgent pijamalele pe el și și-a pus hainele pe care le-a purtat pe raftul cu haine infectate. Le-a pulverizat rapid cu un spray de omorât gândacii. Era frânt. Se apropia ușor și înserarea. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav ar fi avut o mare bucurie ca să își trăiască viața, mai ales că se apropia momentul prielnic al cinei. Aproape că a uitat de morții de la televizor și scopul cu care l-a deschis de acea dată. Și-a pus în ambele încăperi câteo foaie și-un pix. Voia să afle numărul de telefon al celor de la televiziune și să îi raporteze pe cei de la spital acolo, să îi râdă o țară întreagă pentru că nu i-au tratat Covid-ul. Sincer vorbind, era bucuros că fiică-sa și încă actuala lui nevastă nu erau acasă, că le-ar fi putut infecta și pe ele, deși recunoștea în cel mai întunecat ungher al sufletului că îi era dor rău de căscăunde. N-a putut să facă rost de numărul de telefon al vreunui post de televiziune sau de radio, și asta spre norocul celor de la spital, că se mai calmase. În schimb și-a notat un număr de telefon prin care putea să îi denunțe pe cei care nu respectau distanțarea socială. Să fie... Își lua masa în acompaniamentul anul V, nr. 27, 2020

televizorului. Anunțau că în țară era prăpăd și că pacienții erau puși pe jos deoarece nu mai erau paturi. Târtănel își aducea aminte că n-a zărit niciun rănit și nici vreo oarecare agitație în interiorul și-n curtea spitalului, ziceai că era bântuit de pustietate. Mai bine, că se speriau naibii pacienții și o luau la fugă. Era ferm convins că muribunzii erau depozitați departe de ochii lumii, jos, la subsol, introduși printr-o intrare secretă, și-i credea pe cuvânt pe doctori. Din motive întemeiate de siguranță și-a dublat porția de țuică. La fel a procedat și cu usturoiul. Dacă medicii nu voiau să îl ajute și decideau care erau cei ce aveau sau nu dreptul să trăiască, măcar să recurgă la sfatul bătrânilor, că de aia erau bătrâni, că știau ei ce știau, cum să se apere de tot felul de inamici invizibili. Masa a făcut minuni. Îi era mult mai bine. Ca să își mențină starea s-a dus direct la dulăpiorul cu medicamente. Mai avea doar două tablete de Paracetamol. Le-a înghițit pe amândouă, cu o dușcă zdravănă de țuică. De când cu Covidul... șase cutii întregi consumase. Ce să facă? Era acum dependent de medicamentul care făcea minuni. Slavă Domnului că banii de șomaj îi ajungeau cât să-și ia mâncare, medicamente, plata facturilor și benzină. Haine noi nu îi mai trebuiau, și de vacanțe, Doamne ferește, nici nu mai voia să audă. Și-ar fi făcut obligatoriu și un test Covid, ca să le demonstreze iresponsabililor care l-au refuzat că chiar îl avea, dar nu îi mai ajungeau deloc banii. Voia doar să trăiască, pentru că avea numai 56 de ani. Chiar se detensionase total, și zâmbea atunci când a intrat pe balcon ca să își pună hainele dezinfectate pe sârmă, să prindă în ele puțin aer de noapte. Normal, și-a pus obligatoriu masca pe față. Din păcate ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

când vâjâiau pe lângă capetele celor împricinați, când li le lovea din plin.

Taifasliterar nr. 27/2021

zâmbetul i-a dispărut rapid. Dom’ Deșteptu se bărbierea pe terasă, fără să poarte mască. Și culmea, asculta muzică din aia de-a lui, de descreierați, la viori și flauturi. Târtănel și-a abandonat hainele dezinfectate cât colo. Le-a lăsat să-i cadă la întâmplare. A dat buzna înapoi în cameră și sa baricadat acolo. Și-a închis la maxim termopanul și draperia. – Stai că te-nvăț eu minte, mama mă-tii de derbedeu! S-a repezit direct la notes, s-a uitat peste numărul de telefon, și a format numărul de la denunțuri nepurtat mască. Chiar și la a zecea încercare i-a răspuns același robot (cu voce plăcută de domnișoară), precum că momentan numărul format este nealocat, rugat fiind să încerce chiar și pentru a o suta oară. – Tu-ți țara Paștelor mă-tii!... Târtănel vedea roșu în fața ochilor. Nici pomeneală să se mai uite la un serial comic cu polițiști români, și nici pomeneală să mai guste din cei 19 covrigi pe care și-i pusese deoparte pentru un serial așa de bun. Din contră, i-a izbit de dușumea cu sete, cu tot cu pungă, strivindu-i apoi în picioare, asta ca răzbunare și împotriva doctorilor care nu lau primit la vindecare.

să-l omoare. L-a apucat o tuse seacă, gâtuitoare, iar aerul din încăpere îi hrănea plămânii cu porția. Acum stătea amorf în fotoliu și părea că se uita în gol la televizor. Vorbea purtătorul de cuvânt al sănătății. Îl simpatiza și îl asculta mereu cu mare atenție, chiar dacă grăia româna cu un accent puternic în arabă. În momentul de față, printre sutele de sfaturi pe care le-a tot dat până atunci românilor, le mai dădea un ultim sfat, să își poarte masca până și în somn. Și sfatul chiar că îi pria lui Târtănel, pentru că îi era somn de tot și de toate. S-a vârât în pat și pentru prima dată și-a potrivit masca pe față și acolo. Adormea zâmbind, cu pătura trasă până peste nas. Uitase să constate că nu îl mai scărpina gâtul, iar aerul îi invada parcă mai ușor plămânii. Se așeza și somnul peste el. Visa. Se făcea că i s-a răspuns urgent la telefon. Oamenii îmbrăcați în combinezoane albe au venit rapid și l-au băgat pe prostul ăla al lui de vecin, pe dom’ Deșteptu, în izoletă, ducându-l cu ei spre un lagăr cu destinație necunoscută, în acest fel lumea putând fi salvată pe vecie de astfel de inconștienți de genul...

-Na, luați covrigi cât încape, măsluiților! Văzându-l de pe terasa de vizavi, conturat prin draperia pe care tocmai și-o montase, sociologului Deșteptu i se părea că vecinul lui isteric făcea exerciții spasmodice de aerobic, și îl mira lucrul ăsta, pentru că de atâția ani îl vedea pe Târtănel preocupânduse doar cu un singur sport: dusul paharului cu băutură la gură. Nu avea de unde să știe că acesta se ocupa cu fărâmițarea în picioare a celor 19 covrigi. Inima lui Târtănel îi bătea în piept de ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Caracas Mircea Florin

Vindecare prin scris

Vindecarea dorită de noi poate avea loc găsind: focul, nebunia, fantezia, curiozitatea scrierii, ca sens vectorial, profund al creației, dar și recreației. A începe să te vindeci poate însemna prima noastră realizare ca artist. Munca, determinarea fermă, credința fierbinte în Dumnezeu, ne vor permite să le aplicăm în toate formele creației noastre Johan Ledoux/-6/ Dorința de a birui o boală grea poate fi mai importantă ca tratamentul propriuzis care ți se prescrie. Să învingi boala, bine bine, dar cum să faci ? În mai multe din capitolele cărții Drumul inimii către lumină/9/am descris unele căi legate de pe de o parte de orientarea omului spre lumină cu lumină și din lumină, aspecte legate de rugăciune, în special rugăciunea inimii, accesul la tainele creștine, rolul acestora asupra sănătății noastre, s.a.m.d. Sunt posibile anumite priorități pe care să le punem în aplicare. Se știe că aflarea cât se poate din timp a bolii pe care o ai, are importantă în destule cazuri Ne temem să nu facem parte dintre cei care nu înving boala. Cancerul, leucemia sunt cu certitudine a unsprezecea oră a existentei noastre. Îți impun un timp specific – timpul trezirii. Avem mare nevoie să ne trezim, pentru a întări inima. Ea, inima noastră este organul decisiv prin care comunicăm cu Dumnezeu. Are un creier al ei situat în nodulii atrioventriculari stâng și drept, important, deși nu cel mai mare. El trimite semnale la creierul mare,impune luarea multor decizii – centralei telefonice cuplat – decuplat, cum anul V, nr. 27, 2020

denumea laureatul Nobel al secolului al XIXlea Henri Bergson creierul mare. Memoria celulară și memoria sistemică au rolul lor precis la nivelul întregului nostru corp. În aceeași carte „Drumul inimii către lumină” am relatat aspecte legate de sistemul imunitar, transplanturi, pornind de la cele de țesut lichid, sau cum se mai numesc cele de masă eritrocitară, până la cele de măduvă osoasă și organe importante. Am vorbit de cunoașterea de sine, nu cu mintea, ci cu duhul, de hipermnezie, de sufletul animalelor. Ulterior am discutat de fenomenul specific de chiralitate, respectiv de orientare optică, la lumina din interiorul organismului uman, favorizat și de medicamente care pot cataliza aceasta. Am amintit de mutații genetice și riscuri de alterare a informației astfel, cu interpretări inclusiv teologice. De aici am continuat cu „Chimie și viață în Adevăr Dumnezeiesc”, „vindecarea prin Providență divină”, prin educare, inclusiv autoeducarea cu inima și metode moderne de investigare . Am relatat asupra ADN-ului și ARN-ului uman. Așteptăm mai departe miracole de la știință, dar supuse Providenței Lui Dumnezeu. Ne mobilizăm să trăim frumos viața rămasă. Miracolele se pot produce astfel în orice moment, inclusiv cu sistemul nostru imunitar. Mulți medici se abțin să vorbească de speranța persoanelor atinse de o boală grea. Nimeni, aproape niciun medic nu poate prevedea cu certitudine, poate doar intui comportarea pacientului la o anumită boală. Nu îi poate garanta vindecarea. De cele mai multe ori doctorul vorbește doar de ameliorarea bolii. Medicii înțelepți nu fac niciodată previziuni. Dar… există miracole. „Nenorocirea care se abate asupra ta este tatăl tuturor ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifasliterar nr. 27/2021

miracolelor” spunea genialul Wiliam Shakespeare. Miracolul ți se poate întâmpla chiar și într-o fracțiune de secundă. Am vorbit altă dată despre câteva miracole petrecute sub ochii mei, la care am fost făcut părtaș prin puterea Lui Dumnezeu, încă din tinerețe. Nu cred în ceea ce unii cercetători numesc victorii cuantice, și alte tipuri de interpretări și alte tipuri de astfel de interpretări, conform unei literaturi care abundă în prezent. M-am referit în mai multe capitole ale cărții Drumul inimii către lumină/9/la credința în Dumnezeu, la Iubire La faptul că Legea gravitației, a atracției universale pentru tot universul este de fapt Legea iubirii universale. Însuși numele acesteia, acela de atracție, spune totul celor care ar dori să cuantifice până și iubirea!/8/ Doctor Osler, un clinician reputat, la începutul secolului al XX-lea mărturisea cu titlu explicit: „Credința te va vindeca”. Părintele Gherontie Puiu de la Mănăstirea Caraiman din Bușteni la care am ajuns prin puterea Lui Dumnezeu mai mulți ani la rând, spunea celor grav bolnavi la fel: „Credința te va vindeca.” Apoi îți propunea un ajutor semnificativ, decisiv: – Rugați-vă Maicii Domnului să vă dea mai multă răbdare și putere la rugăciune!/1/ Credința în Dumnezeu este absolut necesară pentru a avea astfel participarea proprie, cooperarea la întregul proiect de vindecare. Altfel, tratamentul medicamentos este incomplet. Vindecare, sau remisie? În oncologie acest cuvânt este unul tabu. A vorbi de învingerea cancerului, a leucemiei, în fața medicului tău poate părea hazardat. El, medicul preferă să ne vorbească de remisie. Pentru cei ce definesc remisia, aceasta

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

este: „oprirea provizorie a simptomelor bolii noastre.” Cum să vorbești însă de posibilitatea de a învinge boala, să crezi cu tărie în învingerea acesteia, luptând cu toate forțele, dacă nu pronunți cu încredere și cuvântul vindecare? Remisia implică reducerea momentană, o perioadă determinată de timp a răului din tine . „Cu cât oamenii cred mai puțin, cu atât mai puțin ei înving”, spunea Saucisse Hygrade. Este din nefericire valabilă și reciproca! „cu cât mai puțin oameni înving, cu atât mai puțin ei cred.” Se impune însă precizarea fermă: Dacă Dumnezeu dorește cu certitudine să ierte păcatele tuturor prin mărturisirea la duhovnic, căință, lacrimi, rupere de suflet, și hotărâre de îndreptare, tot El-Dumnezeu va vindeca și ierta din marea Sa iubire și boala ta și o va lua de la tine! Să fim de aceea permanent cu nădejde, să nu ezităm să ne dorim victoria, învingerea bolii, atunci când luptăm, cu argumentele faptelor noastre bune, pe care Dumnezeu ne îndeamnă să le facem. Victoria asupra bolii grele poate veni și din marea noastră certitudine interioară a necesității de a ne apropia astfel mai mult de Dumnezeu, de ceea ce vrea El de la noi. Să gândesc despre mine ca despre un om aflat spre vindecare, cu acest vector prezent, ca persoană, nu ca individ, care continuă orice ar fi cu bucurie lupta. Această este cred filosofia de reușită./10/ Să nu ne temem să utilizăm drept vector chiar cuvântul care ne permite să tindem să realizăm vindecarea, acela de vindecare . „Dacă există pe lumea această un infern, acesta este se găsește în inima unui om melancolic” spunea în secolul al XVII-lea – Robert Burton. Melancolia este locul tenebrelor, al gândurilor negre. Fie și prin simplul fapt de a

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

fi morocănoși, posaci, cu o stare de morozitate minoră și pasageră, fie cea adevărată, grea, dură, numită de psihiatri melancolie abisală, plină de demoni, de dezgust asupra vieții, de ură chiar față de tine, o stare de disperare care te îndeamnă să accelerezi boala. Marele poet englez Byron/2/numea melancolia câine negru în timp ce cunoscutul poet francez Gerard de Nerval o califica drept soare negru. Ca efecte: tristețea, supărarea, disperarea, pot deveni factori cancerigeni, mai nocivi decât grăsimile, zaharurile sau decât tutunul. Să lăsăm sufletul nostru să fie spălat de lacrimi! Lacrimile pocăinței, ale spovedaniei. Boala canceroasă poate fi o boală a sufletului. Spălarea acestuia, absolut necesară, ce are loc cu certitudine prin confesiune – mărturisire sinceră cu rupere de inimă la duhovnic, urmare a modurilor noastre de îndreptare și iertării certe, poate veni doar de la Dumnezeu. Altfel, boala poate face posibil ca un om care își consumă cu putere toată supărarea sa, să se mistuie pe el însuși, să se autodevoreze. Ne reușind niciodată să plângă, poetul Zorn/3/vedea tumoarea sa precum lacrimile întoarse, care i s-au oprit în gât și au formato acolo. Scopul lacrimilor este acela de a fi plânse, de a uda, de a spăla eficient sufletul, iar acest scop la el nu era îndeplinit. Lacrimile noastre să ajungă la destinație, la capăt, să nu ni le înfrângem! Funcția acestora este să spele, să curețe, să cauterizeze rănile. Părintele mare duhovnic Ilie Cleopa, într-un interviu urmărit de mine pe net, vorbea la acel moment, nu departe de trecerea sa la cele veșnice de Oameni ai rugăciunii permanente, întâlniți de anul V, nr. 27, 2020

acesta în Athos, care udau permanent câte cinci batiste, pe care le storceau neîncetat. Există astfel de Oameni în Grădina Maicii Domnului! Odată recunoscută cu căință suferința noastră, nu avem nevoie să aducem lângă ea altă nouă, să continuăm să ne martirizăm. Este de fapt o problemă de mare sinceritate în fața Lui Dumnezeu, aceea de recunoaștere a greșelilor, păcatelor noastre. Pentru aceasta a venit Hristos – Fiul Lui Dumnezeu acum două mii de ani. Să redevenim copii exuberanți, capabili să radă și să se joace, să trezim puternic acest sentiment de sinceritate, de puritate din noi! Să conjugăm chimio-terapia imunomodulatoarelor pe care le putem primi n dacă vom fi vreodată supuși tratamentului cu acestea, cu cuvintele sfinte, rugăciuni terapeutice, pentru a se putea pune ordine în celulele noastre, a ajuta la producerea miracolului! Pacienții excepționali își manifestă voința de a trăi cu o eficacitate remarcabilă. Ei își iau propria existență în mâini, chiar dacă nu știu ce să facă și luptă permanent pentru a își regăsi sănătatea și serenitatea spiritului. Nu se gândesc la medici ca pentru a face munca acestora, în locul lor. Se consideră doar parteneri bine informați, iar medicilor le cer asistență medicală și așteaptă de la ei implicare personală, spunea extraordinar Dr.Bernie Siegel în minunata sa carte, citită cu bucurie de mine nu demult „L'Amour, la Medecine et lesMiracles -Iubirea, medicina și miracolele”./5/ O concluzie poate apărea astfel: „Un capitol al vieții noastre de bolnav poate fi dedicat aceleia de a deveni un pacient excepțional, dacă vom fi vreodată bolnavi. Abordând vindecarea ca pe o probare a faptului că suntem pacienți speciali, vom dori ca toată viața noastră ce urmează, să fie astfel... Am dorit să fiu un artist” spunea JohAn Ledoux/6/ ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifasliterar nr. 27/2021

În mod paradoxal, boala ne aduce mari beneficii, ne trimite pe drumul important al creativității noastre, ne propune un nou mod de apărare, pentru a putea realiza propria vindecare, prin etapa remisiei. Acest fapt poate fi posibil a fi realizat real, dacă vom pune pasiune, insistență în acest proiect al nostru, vom găsi sensul profund al scrierii creative în scopul mântuirii noastre. Vom cere permanent și vom găsi chemarea prin creație care să ne scoată din moarte. Tot sufletul, cu tot corpul nostru vor participa la vindecare, inclusiv prin scris. Părăsind practic boala, scăpând inclusiv psihic de aceasta, ne putem remodela prin ajutor de la Dumnezeu viața, să ne construim imaginea noastră ca artiști, așa cum dorește în plinătate Dumnezeu să semene viața noastră: „Eu îmi ascult vocea de artist, care nu sa mai putut exprima niciodată astfel. Restabilirea vieții mele va fi prima mea operă de artă” spunea Cameron Julia, autoarea lucrării./7/ Un rendez-vous cu artistul din tine poate fi teribil, încurajator și remarcabil de productiv. După ce a fost mult timp neglijat, el, artistul din noi, seamănă cu un copil, care are nevoie de apreciere, trebuie stimulat n spunea tot Julia Cameron./7/ E vorba de frumoasa sa carte „Liberez votre creativité, Osezdireoui á la vie. Liberațivă creativitatea din voi, Spune-ți da, vieții”, citită cu bucurie nu demult la Biblioteca François Mitterand din Paris. Scriitoarea sugerează metode simple pentru creșterea creativității noastre artistice precum: necesitatea de a ne realimenta, înnoi permanent resursele, de a vedea lucrurile frumoase din viață, de a admira un peisaj al naturii, a merge la un concert, șamd. În ce voi prezenta mai departe cititorului vor urma și îndemnuri spre

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

acestea, potențial important de schimbare în fiecare activitate a noastră. Putem simți strălucirea formidabilă a schimbării, ceea ce constituie precum un filon, un canal continuu de alimentare, care se deschide din ce în ce mai din adâncul nostru. Putem prinde gustul de a scrie, de a sculpta, de a ne juca sublim cu cuvintele, de a decora un obiect de sticlă sau de a face bricolaj, de a exersa arta bucătăriei, s.a.m.d. Ne putem abandona trup și suflet unor activități dinamice. Fiecare gest creator al nostru poate favoriza cicatrizarea treptată a rănilor adânci produse de boală. Artistul din noi poate ajunge la vindecarea acestor răni, poate pregăti aceasta ca un zbor, cu tot sufletul, poate renaște. Merită să facem un pact, ca artist, cu noi înșine ! Bibliografie 1xxx . „Părintele Gherontie și minunile Maicii Domnului”,Editura Mănăstirea Sfintei Cruci Caraiman Bușteni, 2016, 2. Gordon Byron, „Opere volumul I Poezia”, Maria Pop, Editura Univers, București, 1985, 3. Zorn Fritz, „Mars Folio” French Edition, Ed. Gallimard Eduation, 1982, 4. Jean Paul Bourre, „Gerard de Nerval”, Bartillat, Paris, 2001, 5. Siegel Bernie, „L Amour, la Medecine et lesMiracles”, Ed. Robert Lafont, 1989,é 6. Johan Ledoux, „Guerirsansguerre. Accepter la maladie pourmieux la vaincre”, 199Julia, „Liberez votrecretivité”, Ed. Dangles, 1995, 8. Mircea Florin Caracaș, Rânduri arse de iubire – 33 de poeme”, 9. Mircea Florin Caracaș, „Drumul inimii către lumină”, editura ePublishers, 23 februarie 2017 editia I, ed. II-a 7 noiembrie 2017, 10. Mircea Florin Caracas, „Vindecare prin scris”, editura ePublishers, 7 noiembrie 2017

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Adrian Grauenfels

Teatru Absurd

Misterele de la Fayoum

Pe scena Absurdului, Delirul și Agonia își joacă ultimul rol în decorul luminat de tenebrele Nopții și feeria Visului.

Trecătorul interesat de arheologie sau artă poposeşte la Fayoum ca să cerceteze portrete funerare şi mumii din perioada Coptă, artă produsă cu 2000 de ani în urmă. Sunt singurele picturi colorate pe lemn care au supravieţuit timpului. Datate sec I BC până în sec II AD (Egiptul de atunci se află sub ocupaţie Romană) portretele Fayoum sunt primele exemple de artă clasică. Portretele reprezintă figurile unor onorabili locali, erau ataşate post mortem mumiilor respective. Azi sunt cunoscute circa 900 de portrete provenind din necropolele de la Fayoum. Clima uscată din nordul Africii a favorizat conservarea perfectă, culorile apar nealterate de timp sau intemperii.

Pe scenă se joacă amintiri, care au existat sau care n-au existat vreodată. Amintiri alcătuite din ceea ce-a fost și ceea ce n-a fost, ceea ce este și ceea ce nu este, ceea ce este și ceea ce nu va fi vreodată, insuflând pasiuni superficiale sau trainice, carnale sau caste, verticale sau strâmbe, false sau veridice, profunde sau de suprafață. Amintiri, foarte rar, reamintite. Amintiri uneori coerente, minunate, urâte sau banale, dar în genere inutile. Straniu de fericite, strălucitor de întunecoase sau întunecos de strălucitoare. Asta e cam tot ce pot spune despre ele, numai că scânteia ce le-o dă Ea, este și Ea, o necunoscută... Vântul suflă. Suflă în rafale, gonind tenebrele nopții și mătură pădurea... Crengile copacilor oftează. Luna va răsări în zori, dar va fi invizibilă. Albatroșii-și poartă aripile în cruce. Serafimi albi ai albastrului din înălțimi și adâncuri. Dintre înălțimi și adâncuri! Nu există liniște. Nu există odihnă. Există... Ea...

anul V, nr. 27, 2020

Pe la 1615 un explorator numit Pietro dellaValle nimerit în Memphis Egipt, descoperă portrete colorate ataşate unor vechi mumii. Aduce cu sine câteva în Europa dar picturile sunt repede uitate. Două sute de ani mai târziu, în 1820, Consulul Britaniei în Egipt Sir Henry Salt expediază portrete similare la Paris şi Londra speculând că este vorba de artefacte Tebane, iar în 1829 italianul Ippolito Rosellini trimite câteva portrete la Florenţa. În 1887 Daniel Fouquet aude de existenţa a numeroase portrete însoţind mumii găsite într-un mormânt lângă El-Rubayat. Deşi sosit în grabă, este prea târziu, 48 din cele 50 de portretele pictate pe lemn au fost folosite la foc în nopţile friguroase din deşert. Interesat de aceste descoperiri Theodor Graf, negustor vienez de artă, invită pe egiptologul Georg Ebers să le studieze, acesta asociază portretele Fayoum cu perioada Ptolemeica, bazându-se pe monede şi portrete similare, anterior găsite. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florin Alexandru Stana

Taifasliterar nr. 27/2021

În 1892 se, descoperă „Mormântul Alinei” în care trei mumii bine conservate conţin trei din cele mai faimoase portrete găsite în regiune. În paralel arheologii britanici încep excavări la Hamada, acolo se descoperă întro necropola romană 81 de portrete. Expuse la Londra aceste portrete atrag atenţia publicului. Arheologul Flinders Petrie găseşte în iarna lui 1910-1911, 70 de portrete, din păcate în stare proastă. Studiile ştiinţifice făcute de Flinders rămân singura mărturie serios documentată a săpăturilor arheologice legate de mumiile Fayoum. Portretele se aseamănă, subiectele sunt ale unor bărbaţi, femei, copii, pictaţi numai din faţă, o singură figură pe tablou, care ne priveşte, de obicei un bust plasat pe un fond monocrom, uneori decorat floral. În marea majoritate portretele sunt pictate pe lemn (pe placaje dreptunghiulare) de stejar, cedru, lămâi, sau chiparos. Portretele erau ulterior legate cu făşii de pânză de mumia respectivului, lăsând chipul pictat să privească spre exterior. Tehnic, pe lemn subțire se executa desenul în ceară (encaustic) sau era făcut cu tempera bazată pe ou. În câteva cazuri foiţe de aur simulau bijuterii sau coroane de lauri. Portretele ne arată starea artei antice, aspectele vieţii, coafurile şi veşmintele unei epoci. Jocuri de lumină- umbră produc efecte tridimensionale iar degradeurile culorilor ne indică direcţia luminii în timpul execuţiei portretului. Dar ce personaje sunt pictate în aceste misterioase portrete? Existau aşezări Greco-Romane în regiunea Alexandria, în coexistenţa cu egiptenii, trăiau veterani greci şi o elită de oficialităţi stabilită în nordul Africii încă în timpul dinastiei Ptolemeice. Doar pătura superioară, majoritatea demnitari şi clerici îşi permiteau luxul unui portret executat în viaţă. Flinders apreciază la doar 2% pe cei mumificaţi împreună cu un

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

portretul defunctului pictat pe lemn. O categorie de mijloc prefera măştile de lut, probabil mai ieftine. Un cercetător modern, Walker scanează mumiile şi găseşte concordanţă între vârstă, sex şi portretul ataşat mumiei. Numele găsite pe unele din portrete au rezonanţă romană, grecească dar şi egipteană, hainele şi coafurile sunt clar influenţate de moda romană. Foarte rar găsim informaţii despre profesia defuncţilor. Portretul unui decedat grec ne spune că era proprietarul unui vas maritim, iar o femeie cu numele Hermione cu adăugirea Gramatikon era probabil profesoară sau posesoarea unei educaţii solide. Împreună cu vasele greceşti, frescele de la Pompei şi Herculaneum, portretele din Fayoum sunt cele mai bine păstrate relicve ale vieţii de acum 2000 de ani. Realismul acestor picturi este remarcabil şi mesajul lor inevaluabil. Rămâne în discuţie dacă cei pictaţi arătau exact aşa şi în realitate. Diverşi cercetători moderni au subliniat automatismul portretelor care plecau de la o schemă fixă, alterată cu bărbii, coafuri, fără să se dea prea multă importanţă feţei subiectului cu pricina. În sec III AD Imperiul Roman intra în criză economică care duce la sărăcirea claselor. Producţia portretelor mortuare este treptat abandonată, totuşi sarcofagele rămân de larg uz. În sec IV creştinismul se răspândeşte în Egipt, templele sunt neglijate, vechile ritualuri religioase lăsate uitării. Ne rămân portretele de la Fayoum ca un ecou al artei vechi, rare exemple a portretisticii romane şi a tehnicilor plastice folosite în antichitate . AG 2020

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Ioan G. Bibicescu, în corespondenţă şi documente Apărute la Editura Didahia Severin, două volume consistente1 datorate străduinței cercetătorilor George Sorescu și Tudor Rățoi pentru valorificarea unor documente autentice reușesc să întregească profilul uneia dintre cele mai importante personalități care au marcat viața publică românească în deceniile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea. Așezat pe un loc de cinste între făuritorii României moderne și întregite, Ioan G. Bibicescu este plasat de cercetarea contemporană în rândul ,,excelențelor severineneˮ2. Un fond epistolar și de documente din arhiva lui Ioan G. Bibicescu, majoritatea descoperite și păstrate de profesorul George Sorescu, completat prin alte contribuții valorificate de Tudor Rățoi, a permis refacerea profilului acestei personalități plurivalente. Așa cum se intitulează, primul volum îl surprinde pe Ioan G. Bibicescu ca ,,folclorist și om al cetățiiˮ, în timp ce al doilea este dedicat ipostazei de ,,jurnalist și animator al culturiiˮ. Bogata arhivă reliefează însă și alte dimensiuni ale vieții și activității celui care a fost ,,economist, publicist, om politic, ctitor de așezăminte, guvernator al Băncii Naționale a Românieiˮ3, o personalitate enciclopedică distins prin numeroasele acte filantropice și de mecenat, așa cum îl prezintă Ion Rățoi, în textul introductiv al primului volum. 1

George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu – folclorist și om al cetății în corespondență și documente, Ediție alcătuită și îngrijită, note și indici de George Sorescu și Tudor Rățoi, Editura Didahia Severin, Drobeta – TurnuSeverin, 2019; George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu în alte arhivalii inedite: jurnalist și animator al culturii, Ediție alcătuită și îngrijită, note și indici de George Sorescu și Tudor Rățoi, Editura Didahia Severin, Drobeta – Turnu-Severin 2020. anul V, nr. 27, 2020

Aflate în arhiva Bibliotecii ,,Bibicescuˮ din Turnu-Severin, unde conform dorinței colecționarului, în octombrie 1921 a ajuns valorosul său fond de carte, numeroasele scrisori și documente au fost practic salvate de la pieire de către George Sorescu, tânăr profesor la Liceul severinean ,,Traianˮ în perioada 1953 – 1961. Acesta este înștiințat că la Teatrul orașului se încărca o mașină cu ,,maculaturăˮ pentru a fi dusă la topit. El reușește să ia un set de acte, constatând că provin din arhiva lui Ioan G. Bibicescu. Înțelegând importanța documentară a arhivei, prezintă la Liceul ,,Traianˮ un studiu despre o ipostază mai puțin cunoscută a omului politic, aceea de folclorist4, fondul epistolar rămânând nepublicat. Rezultate în urma unei asidue cercetări, numeroase date și informații completează în introducerea primului volum biografia lui Ioan G. Bibicescu, fiu al unui moșnean din satul mehedințean Colibași, născut la 8 noiembrie 1848, la Cerneți, unde începe și primele clase de școală, urmate de studii la Turnu-Severin și apoi la Liceul ,,Carol Iˮ din Craiova. Cu studii la Facultatea de Drept din București continuate la Paris, Ioan G. Bibicescu își începe cariera publică la Primăria capitalei, unde ajunge în curând consilier și ajutor de primar. În această 2

Vezi Ileana Roman, Tudor Rățoi, Excelențe severinene, vol. I Editura Prier, 2017. 3 Tudor Rățoi, Introducere la George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu – folclorist și om al cetății în corespondență și documente, ed. cit., p. 5 4 George Sorescu, I.G. Bibicescu – un folclorist uitat, în George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu – folclorist și om al cetății în corespondență și documente, ed. cit., p. 343-367. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ada Stuparu

Taifasliterar nr. 27/2021

perioadă se afirmă și în publicistica timpului, prin serioase cercetări de finanțe, economie, politică și cultură. În 1895 este numit director la Banca Națională, chemat de Eugeniu Carada, pentru ca din 1916 să fie guvernator al instituției, până în 1921, una dintre cele mai grele perioade din istoria statului român. La 2 mai 1924 se stinge din viață, fiind înmormântat în cimitirul orașului Turnu-Severin. Primul dintre volumele dedicate arhivei Bibicescu este masiv (413 p.) cuprinzând 291 de scrisori și documente din perioada 1881-1926, fiindu-i adresate ca persoană particulară sau în calitățile oficiale deținute. Acestea mărturisesc despre activitatea remarcabilă, implicarea în problemele de administrație a capitalei, în coordonarea Societății pentru Industria și Comerțul Petrolului, în conducerea ziarului ,,Românulˮ. Bancherul din București înțelege să acorde sprijin școlilor și bisericilor din Brașov, după cum ajută și la înființarea școlii românești din Cenadul Sârbesc. Corespondența bogată este dovada unor strânse legături cu românii din Transilvania sau din afara țării. Ajutoare de la București au ajuns la Cernăuți, pentru înființarea unei Societăți pentru Cultură și Literatură Română, la Sibiu pentru susținerea Reuniunii Meseriașilor Sibieni, la numeroase persoane particulare, români pe care a înțeles să îi sprijine, indiferent unde aceștia se aflau. Domeniul în care se distinge I.G. Bibicescu prin profesionalism și aptitudini

manageriale este, desigur, cel financiarbancar. Documentele atestă seriozitatea și exigența tânărului director al B.N.R. care inspectează neregulile de la Filiala Bacău a băncii, preocuparea pentru problema falimentelor frauduloase, pentru modernizarea și actualizarea legislației în domeniu, pentru rezolvarea problemelor uriașe ce au apărut în contextul Primului Război Mondial. Cunoscând bine problemele societății românești, I.G. Bibicescu ,,a înfăptuit o operă de mecenat care a avut ca destinatari nu numai instituțiile de presă sau publicațiile, indiferent de anvergura, tipul și programul lor, ci și persoane fizice, scriitori (de foarte multe ori obscuri, uitați de istoria noastră literară), artiști, oameni cunoscuți sau necunoscuți, rude etc., autori și expeditori de scrisori care probabil, și la vremea lor, ca și astăzi, au stârnit îndoieli, întrebări, suspiciuni, iar faptul că aceleași persoane reveneau și tot reveneau cu noi cereri nu-și poate avea explicația decât în uriașa bunătate și solicitudine a lui Bibicescu, dispus să asculte și să răspundă cu măsură fiecăruia după împrejurări, merite și posibilitățiˮ,5 după cum îl caracterizează cu căldură autorul studiului introductiv, care surprinde și latura generos umană a marelui finanțist. Cel de-al doilea volum se constituie din 144 de documente (218 p.) care privesc mai multe personalități ale timpului alături de Bibicescu, precum Teodor Costescu, Anton Carp, Constantin C. Istrati, Eugeniu Carada și Grigore Tocilescu, toate mărturii ale unei epoci istorice frământate. Primele datează din anul 1883, privind existența Bâncii Naționale și a filialelor ei, implicarea în susținerea vieții economice și financiare. Din corespondența aparținând perioadei Primului Război Mondial se distinge cea legată de pregătirea tezaurului României

Tudor Rățoi, Introducere la George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu – folclorist și om al cetății în corespondență și documente, ed. cit., p. 22 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

George Sorescu, I.G.Bibicescu – ziarist, în George Sorescu, Tudor Rățoi, Ioan G. Bibicescu în alte arhivalii inedite: jurnalist și animator al culturii, ed. cit., p. 183-191 anul V, nr. 27, 2020

Profesor Nae Georgescu

Ironii vesele şi triste Într-o povestire despre Moarte (ca personaj), personajul lui Puiu Răducanu își imaginează un „vânt nebun” ținându-se scai după ea și din curiozitate merge după el încurcând-o să-și facă treaba, încât un suflet de om scapă, iar ea izbucnește: – Ce te ții, bă, după mine? Crezi că nu ești în evidență? (...) Du-te, bă, acasă, nu mă ține din treabă! Uite,-l ratai p-ăsta acum din cauza ta și se-apucă iarăși doctorii de el.” Omul fuge acasă, se ascunde bine, dar trece iar moartea pe drum, spre biserică și cimitir, și-i strigă: „– Ieși, bă, de-acolo, io... sunt ocupată cu alte treburi!”... Mai târziu îi strigă iarăși, o alta: „Bă, vezi că a ta e mai la urmă, nu te grăbi, o mai aud.” Drept pentru care, omul ajunge la întrebarea înțeleaptă: „Doamne, fiecare om are moartea lui?” În simplitatea lui, omul a înțeles că nu există o stihie a văzduhului numită Moarte, ci morțile sunt ca un fel de îngeri gardieni, fiecare „este dotat” de la naștere cu al său... Ne atrage aici și vioiciunea narațiunii, și mentalitatea populară, care se verifică într-o oarecare măsură, dar mai ales sunt interesante adjectivele: „Trecea o moarte pe șușea la vale. Zbanghie, hâită de șale. Fuma-n draci. Ținea chiștocul în colțul gurii de când îl aprindea până ce-i pârlea mustața 7

George Sorescu, I.G. Bibicescu – animator al culturii, în George Sorescu, Tudor Rățoi, op. cit., p. 193-197. ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pentru transportul peste graniță. Evenimentele politice marchează și existența Băncii Naționale. I.G.Bibicescu este înștiințat despre apariția în 1918 a unor ,,manifeste socialisteˮ la Craiova, despre evoluția monetară în Europa după încheierea războiului, despre succesele armatei române în Ungaria, dar este interesat și de situația românilor: își manifestă și sprijinul pentru înființarea unei bănci în zona Roșia Montană. Ultimul document adresat lui I.G. Bibicescu consemnat cronologic datează din12 noiembrie 1921, când preotul dr. George Popoviciu din Lugoj îl felicită pentru decorarea de către regele Ferdinand cu Coroana României și însemnele de Mare Cruce. Nu puține sunt epistolele care dovedesc sprijinul pentru românii din afara granițelor, susținerea publicațiilor românești și a instituțiilor de cultură, precum și cele care i se adresează cu diferite solicitări de către persoane particulare din toate clasele sociale. Dimensiunea de jurnalist redutabil, politician și militant devotat se completează fericit prin studiile lui George Sorescu plasate în finalul volumului, I.G.Bibicescu – ziarist6 și I.G. Bibicescu – animator al culturii7. Riguros alcătuite, cu un conținut bine organizat conținând un bogat fond informativ de note și rezumarea fiecărui document, volumele îngrijite și editate de George Sorescu și Tudor Rățoi se constituie într-un valoros act recuperator, o contribuție însemnată la luminarea vieții și activității unei personalități marcante în epocă, în istoria noastră națională. Nu în ultimul rând, această lucrare acreditează necesitatea cercetării colecțiilor arhivistice, care conțin informații de mare însemnătate, ce pot fi introduse în circuitul public.

Taifasliterar nr. 27/2021

îngălbenită. Tușea des și scuipa. Pe ea, haine vechi rupten coate, genunchi și restul, mai, mai să crezi că-i o călugăriță (virgină) convinsă cu care te-ntâlnești pe-ntunecat.” Și mai jos: „Vorbea sâsâit printre singurii dinți pe care-i avea, unul sus, stânga, altul... jos, dreapta. Gura-i puțea a cuibar de pupăză... „Ei, da, trebuie să fii țăran și să ți se fi întâmplat, că să știi că pupăza nu-și curăță cuibul, de aceea și-l sapă adânc și în copacii de esență moale, de aceea alege teiul cu mirosul atât de puternic al florilor lui. Cât trebuie să se fi scârbit Nică al lui Ștefan a Petrii Ciobotariului din Humulești când a băgat mânuța lui de copil până în fundul scorburii să prindă „șarpele cu pene”... Iar Creangă a uitat să ne spună asta...

Așa cum noi astăzi uităm că „pupăză” nu i se spune unei fete/femei cu panglice și bibiluri – și uneia care-și acoperă mirosul de corp leneș cu parfum din comerț... Dacă mai adaug că „Moartea” umblă și în blugi și adidași, se înțelege că autorul vrea să aducă în prezent aceste forme ale arhaicului, cum ar fi mentalitățile, expresiile de limbă etc. De fapt, volumul său actual (al patrulea sau al cincilea volum de proză) îmbină pastila de ironie cu scheciul politic, chiar cu ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorialul și meditația, numai din când în când lăsând să-i „scape” asemenea povestiri sclipitoare, oarecum ca pe niște momeli puse pentru peștii din adâncuri... Maniera s-ar părea că este actuală, mulți ziariști procedând astfel cu scrierile lor, dar este pândită de o anumită viziune asupra lumii, ca să-i zic așa, și anume de pragmatism, un curent de idei care egalizează, adică nu face diferența între fenomene și chiar între valori. Multă lume acceptă că, așa cum într-un magazin sau într-un bazar, un ceas de aur stă alături de un pitic de plastic, tot la fel un poem să stea lângă o descriere sau o schiță într-un volum de autor. Personal, mi se pare cam negustoresc; admit, totuși, asta în cazul unor autori vestiți, unde orice înscris este din principiu valoros sau folosește la ceva. Iată, de pildă, lângă schița de mai sus o meditație a autorului: „În parc dârdâie o statuie la bustul gol. De la second handul cu noutăți occidentale iau o haină, haină s-o acopăr, dar… haina, de haină ce este, fuge algebric. Posteritatea mă strigă infantil de posturologic. Acum este mai mult goală și flămândă, iar noi ne consacrăm în lipsuri deși vântul mângâie încă veșnicia păpădiilor. Și ce-aveți, mă, cu mine dacă merg la înmormântarea umbrei mele? Sclavul de timp merge totdeauna înainte și răstignește cuie în palmele statuilor răgușite. La o mână am făcut și eu un semn cu pixul roșu ca ăștia să vadă unde-mi trag cuiul, dar nu știu la care mână să-nceapă grabnica lor pironire și asta... exact când timpul, ucigașul plătit, mă ia la întrebări.” Este un poem în proză, mizează pe jocuri de cuvinte

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Totuși, Puiu Răducan „scapă” de această tentație a pragmatismului (care, în sensul său, nu spune mai mult decât că toate lucrările îi aparțin, își iubește operele în mod egal etc.) într-un mod ingenios. El aduce peste tot liantul limbajului care este o construcție proprie, a lui, din jocuri de cuvinte și din expresii populare de limbă; are chiar tendința de a-și crea un argou pe baza snoavelor, a „scrântiturilor de limbă” (expresii pe care trebuie să le rostești corect ca să nu cazi în trivial), a zicătorilor, a vorbelor cu dublu înțeles etc., bătaia fiind preponderent către erotic, dar țintind și funcțiile trupului în general. Din „afară de sine” este oarecum torturat de metafora lui Fănuș Neagu și de ironia amară a lui Nicolae Velea, din acest al doilea preluând, fără voie (sunt din aceeași zonă) și atmosfera muntenească, și descrierea unor peisaje, poate comune. Toamnele lui Puiu Răducan fac însă notă aparte, sunt poeme în proză multe dintre ele, altele stări de melancolie aduse din suflet în peisaj, abia dacă ironia topîrceniană ține ochii să nu ne umezească nasul... Așteptându-l cu o construcție amplă, nu pot decât să salut acest nou volum care adaugă la cele anterioare experiența unui fragmentarism ce-l avantajează, deocamdată, dar nu trebuie să-l definească.

anul V, nr. 27, 2020

Ovidiu Dinică

Vorbind despre antologii şi traduceri Interviu cu profesorul Daniel Ioniță din Australia Ovidiu Dinică: Sunteți un autor recunoscut internațional, care v-ați implicat în viața literaturii române. Locuiți în Australia. Aveți în palmares mai multe realizări importante precum antologia Testament, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În același timp sunteți profesor de management dar și traducător. Destinul dumneavoastră literar este unul fericit, primele amintiri? Prof. Daniel Ioniță: Probabil din copilărie. Aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) de Limba și Literatura Română citeam poemul/piesa/romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual, sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reușind să sintetizez și să analizez textul destul de bine, primind și comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani. Dar dacă vă referiți la publicații, atunci destinul literar a apărut odată cu cele două volume (publicate la câteva luni unul după celălalt la Editura Minerva din București) – Testament – Antologie de Poezie Română/Testament – Anthology of Romanian Verse (o colecție de poeme traduse de mine și de colegii mei lingviști și specialiști în poetică din Sydney, Australia) și apoi Hanging Betweenthe Stars/Agățat între stele, volum bilingv de versuri proprii. Au urmat apoi încă șase ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

și pe autoironie (de fapt, încrederea de sine a autorului că e „cineva”, demn de o statuie etc.), dar, categorial, altceva decât schița strălucită care m-a atras pe mine.

Taifasliterar nr. 27/2021

volume (poezie proprie, antologii, inclusiv una a poeților de peste Prut, din Basarabia), contribuții la reviste, eseuri etc. Lista evoluează. Ovidiu Dinică: Aveți un model cultural de urmat? Prof. Daniel Ioniță: Probabil că renascentismul este modelul care mi se potrivește. Nu spun că îl urmez, ci doar că îmi este în mod natural apropiat. Sunt interesat și activ în domenii diverse, de la literatură și traducere, la dinamica socială a organizațiilor, psihologie (formarea mea academică inițială), la muzică (clasică și folk), la știință (fizică, biofizică, statistică). De fapt aceste interese foarte diverse informează și direcționează inspirația mea literară, foarte eclectică, dar și integrativă.

Ovidiu Dinică: Cu ce scriitori din România sunteți prieten și ce anume a determinat prietenia dvs? Prof. Daniel Ioniță: Alex Ștefănescu (mentor și prieten) m-a susținut mereu, prinzând bine intenția și abordarea lucrărilor mele. Îl apreciez enorm, atât pentru cunoștințele lui vaste în domeniul literar, cât și ca om. Soția lui, Domnița Ștefănescu, o eminentă scriitoare și redactor, de asemenea mă inspiră. Apoi trebuie să-l menționez pe Lucian Vasilescu, un scriitor de un enorm talent, unul din poeții de marcă ai generației curente, care a fost alături de mine mereu, la lansări de carte, scriindu-mi prefețe etc. Apoi mai sunt criticul literar Radu Voinescu, scriitorul și jurnalistul Liviu Mățăoanu, Maria Tonu (zâna bună a literaturii românești din Toronto, Canada), d-na Pușa Roth (care publică excelenta revistă de cultură Leviathan, publicație mult mai bună, mult mai dinamică, mult mai actuală, decât orice oferă multele și insipidele mucegăieli de reviste ale Uniunii Scriitorilor din România).

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dar afară de scriitori, am avut ocazia să colaborez, să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni de cultură extraordinari cu care am realizat evenimente culturale de excepție, cum ar fi actrițele Daniela Nane și Manuela Hărăbor, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurache, Marius Matache și alții. Ovidiu Dinică: Cum este văzută literatura română în Australia? Prof. Daniel Ioniță: Precum în orice țară de cultură și limbă anglo-saxonă (USA, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă), există un con de umbră în privința literaturii țărilor din centrul și estul Europei. Australienii învață despre literatura lor, apoi nord-americană, cea britanică și a țărilor din Commonwealth. Apoi câte puțin despre literatura franceză, germană, italiană și rusă. Dar despre Slovenia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, nu știe mai nimeni. Acesta este unul din motivele pentru care, în 2014, împreună cu scriitorul și redactorul George Roca din Sydney, am înființat Academia Australiano-Română pentru Cultură. Acest forum organizează în mod regulat evenimente întotdeauna bilingve (în limbile engleză și română) pentru a promova cultura, în special literatura românească în Australia. Astfel am avut evenimente de răsunet la Sydney și Melbourne – centrele cele mai mari din Australia – de promovare a poeziei și muzicii românești, în original și în traducere, pentru un public mixt, în audiență fiind întotdeauna și australieni. Ne-am bucurat aici de susținerea unor instituții cum ar fi Biblioteca Națională din Sydney, Consulatul și Ambasada României. Și mai ales a unor artiști excepționali români și australieni cum ar fi soprana Adriana Paul, cantautorul Daniel Reynaud, actorii TugDumbly, Clara Vodă, Bogdan Vodă, scriitorul George Roca,

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Ovidiu Dinică: Activitatea de traducător presupune multă muncă și responsabilitate. Aveți satisfacții? Prof. Daniel Ioniță: Desigur. Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul...), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor Testament, care a culminat cu recent publicatul Testament – 400 Years of Romanian Poetry/400 de ani de poezie românească - cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster - publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, Testament 400, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter. Ovidiu Dinică: În ce constă dificultatea traducerii poeziei române în limba engleză? Prof. Daniel Ioniță: Traducerea de poezie este mereu problematică indiferent din ce limbă și înspre ce limbă. E musai să faci compromisuri (traduttore, tradittore...) pentru a traversa această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două culturi, dintre două limbi. Specificitatea provocărilor anul V, nr. 27, 2020

traducerii poeziei din limba română înspre limba engleză nu este numai una de traducere a metaforelor, idioamelor, jocurilor de cuvinte etc (acestea sunt provocări generale, comune oricărei traduceri). În mod specific, în limba engleză cuvintele „poetice” sunt de obicei monosilabice, iar în limbile latine sunt bi sau multi silabice: moon = lună, sun = soare, heart = inimă, tree = copac, leaf = frunză, love = iubire, hate = ură, breast = piept, etc. Deci în mod natural, în special în poezia cu ritm și metru, versul din engleză va fi mai scurt decât cel din original. Arta constă în a „complementa” versul englez (pentru a putea transporta muzicalitatea, prozodia în limba engleză) într-un mod sensibil, care să nu schimbe caracterul original, dar să ajute poemul să creeze același răspuns emoțional în limba engleză. Apoi, multe din metaforele din original trebuie înlocuite cu altele din limba țintă (engleza în cazul de față) – fiindcă cele din originalul românesc nu au sens în limba țintă. Spre exemplu „... a filei două fețe” (viitorul și trecutul sunt a filei două fețe... – Eminescu), nu merge tradus exact așa în limba engleză fiindcă: a) nu are sens; și b) nu sună poetic de loc. A trebuit să înlocuiesc cu „... thetwofaces of a coin” (cele două fețe ale monedei – „Pastandfuturegotogether, thetwofaces of a coin/Youcanknowtomorrow’sweatherifyoul earnthetwotojoin”). Asemenea compromisuri sunt provocări care trebuie făcute cu atenție și simț poetic în ambele limbi. Ovidiu Dinică: Sunteți încântat de evoluția literaturii române? Are ea viitor? Prof. Daniel Ioniță: Trebuie să spun că în privința poeziei, sunt și nu sunt încântat de evoluția literară în România – dar extind acest sentiment ambiguu și la poezia australiană. Cei care controlează revistele ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

violonista Aliona Cigulea (Helen Brereton), și mulți alții. Cooperăm pe această pistă a promovării culturii românești în Australia cu alte instituții de acest fel cum ar fi Caesar Foundation din Melbourne sau grupul Unirea din Brisbane.

Taifasliterar nr. 27/2021

literare „recunoscute” (spre exemplu Uniunea Scriitorilor din România) promovează poeți „de nume” care scriu o poezie abstractă, de valoare îndoielnică, de multe ori frustată sau revanșardă, dar de și mai multe ori insipidă – și aflată sub egida „canonului lui Nicolae Manolescu” sau al mai știu eu cui. Iar poeți cu mult mai valoroși, care scriu poezie autentică, cu voci bine definite (menționez aici nume precum Camelia Radulian, Liliana Filișan, Horia Bădescu, Laurențiu Ciprian Tudor, mulți poeți mai tineri de peste Prut cum ar fi Aura Maru sau Maria Paula Erizanu sau Ion Buzu) sunt total ignorați!!! Cum am spus, aceste fenomene de scriere post-modernă, de multe ori de un nonsens bulversant-schizofren, sau fără sare și piper, sau simplu revanșard, fără alte calități – sunt comune și altor literaturi. Aceasta este à la mode în multe locuri, și motivul principal pentru care marele public NU mai cumpără cărți de poezie contemporană, ci preferă să continue să cumpere „clasicii”, spre frustrarea autorităților literare curente.

Ovidiu Dinică: Ați realizat de curând Antologia Testament. Cât timp a necesitat elaborarea sa și ce anume v-a determinat să întocmiți o asemenea lucrare, ținând cont că este o operă bilingvă scoasă la Editura Minerva, cu 1152 pagini, cea mai vastă realizare de acest gen? Urmează să realizați și o lucrare enciclopedică a autorilor români? Prof. Daniel Ioniță: Să răspund mai întâi la ultima din aceste două întrebări. Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry este ultimul meu efort în privința promovării în engleză a poeziei românești. După ce scrii o carte de 1152 de pagini, cu note criticobiografice despre fiecare din cei aproape 400 de poeți, acoperind 400 de ani ai unei culturi poetice, e momentul să te oprești!! Munca la

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

edițiile progresive ale volumelor Testament (antologii de poezie română reprezentate bilingv) a luat cam 10 ani din viața mea. Trebuie menționat că au existat edițiile precedente (prima cu doar 50 de poeți, a doua cu 100 de poeți, apoi o ediție specială americană, pentru ca în final să avem Testament 400, o ediție critică). Ovidiu Dinică: Sunteți profesor de economie, în condițiile actuale ținând cont și de evoluția gripei din China ne așteaptă o nouă criză economică gravă? Prof. Daniel Ioniță: Sper că nu. Criza cu virusul Corona (Covid – 19) mi se pare exagerată. Numărul de îmbolnăviți, caracterul bolii, numărul de decedați este relativ mic, chiar și atunci când îl comparăm cu gripa obișnuită. Dar paranoia, încurajată de media, este mare, total disproporționată. Sincer, sper să se termine repede. Nu mi se pare normal ceea ce se petrece, reacțiile media ca și ale diferitelor guverne mi se par cel puțin bizare. Sigur, o criză, chiar și una doar percepută ca atare (percepția noastră devine realitatea noastră) poate duce la o criză economică și socială foarte gravă, cu consecințe majore – ceea ce ar fi tragic. Ovidiu Dinică: Ce planuri aveți? Prof. Daniel Ioniță: Am gata de publicare un volum de eseuri (în engleză și română), un volum de poezie (dar vor fi două separate, unul în publicat în România în limba română și altul în Australia și Statele Unite în engleză). Lucrez la o nuvelă. Continui să predau part-time la universitate. Petrec timp cu nepoțeii mei. Plănuiesc o nouă drumeție/expediție (trek) în Nepal în munții Himalaya (a optsprezecea oară când voi merge acolo). Cam acestea sunt planurile. Dar, cum spune francezul „l’hommepropose, Dieudispose!” Ovidiu Dinică: Mulțumesc!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE

Taifasliterar nr. 27/2021

Director fondator: Lenuş Lungu Redactor şef: Gabriela Mimi Boroianu Secretar de redacţie: Ioan Muntean Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu, Paul Rotaru, Camelia Ardelean, Adriana Iftimie Ceroli, Puiu Răducan Grafică şi ilustrare:Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web) Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu Colaboratori: prof. Florin Smarandache – SUA, Cristian George Brebenel – Uniunea Scriitorilor Craiova, Ion Cuzuioc - Ambassador of Peace – Chișinău, prof. Smaranda (Mada) Cazan-Livescu UNIFERO & Diplomatic – USA Membru de onoare (postmortem) Constantin Stana Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în

revistaTaifas Literaraparţine

în

mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare. Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

anul V, nr. 27, 2021 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 Revista internaţională de scrieri şi opinii literare Taifas Literarpoate fi citită online pe site-urile Cronopedia (lenusa.ning.com) sau Revista Taifas literar

Email: cronostaifas@gmail.com Telefon: 0770406865

Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresa de email de mai sus.

Autori în sumar: ADA STUPARU 39, ADRIAN GRAUENFELS 37, ADRIAN SCRIMINŢ 27, ANIŞOARA IORDACHE 8, CARACAS MIRCEA FLORIN 33, CEPEHA I. MIHAI 22, CEZAR IVĂNESCU 2, CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 9, CORNEL NEAGU 7, DORINA POP 16, FLORIN ALEXANDRU STANA 37, GABRIELA MIMI BOROIANU 11, GEORGE IONIŢĂ 10, ILIANA CĂTĂNESCU 12, IOAN FRICIU 47, IOAN MUNTEAN 17, LENUŞ LUNGU 15, MARA EMERRALDI 9, MIHAI KATIN 48, NAE GEORGESCU 41, NICOLETA MIJA 13, NICU DOFTOREANU 14, OVIDIU DINICĂ 43, PAUL ROTARU 3, 6, PUIU GHEORGHE RĂDUCAN 25, SPIRIDON RÂMNICEANU 19, VERONICA CÂRJEU 18, ZENOVIE CÂRLUGEA 39

Ioan Friciu

Iarna-şi varsă tot argintul pestecodrul ruginit - rubai Iarna-și varsă tot argintul peste codrul ruginit, Peste cer întinde vălul de un alb nemărginit Și își vâră aprig colții în ce-i viu și mișcător Prin cetăți pline de viață ori cătun părăginit.

Încremenirea-nvăluită-n alba haină hibernală E adormită sub nămeții troeniți de vântul în rafală, Dar ar putea să se trezească fără a băga de seamă Și consecința care vine nu va fi deloc banală. anul V, nr. 27, 2020

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Încremenirea-n văluită-n alba haină hibernală - rubai

Taifasliterar nr. 27/2021

Mihai Katin

Nu mai strigaţi!

Nu mai strigaţi în numele fericirii Voi care vă hrăniţi cu drame şi deveniţi înţelepţi Din istoria războaielor, Nu mai faceţi jocurile foamei Ca un blockbuster sclipitor în HD Voi care închideţi uşa ghetoului în care Încă se cerşeşte firimitură de pâine, Nebunilor! Se moare atât de uşor încât scuipaţi pe veşnicie şi nu vă este milă De nici o pasăre kiwi, de nici un copil rătăcit prin dunele de plastic, Nu faceţi decât să număraţi câţi sclavi se mai vând La licitaţiile virtuale şi după aceea Vorbim despre fericire! Vorbim de dieta cu care ne subţiem conturul şi dăm epidermei Ultimul parfum ce nu anunţa viermele începând să roadă În miezul celulei explorată până la proton, Nu mai căutaţi empatii, când dincolo de zid Se împuşcă la nimereală sau la ordin, Nu mai atârnaţi steaguri în numele libertăţi alungate în ultima junglă În numele democraţiei care mă obliga să tac când sunt lovit ori scuipat De o minoritate migrând prin cultura ce se da cu capul de pereţii Unei virtuţi ce rămâne în grafitty să-şi anunţe plecarea Spre insulele unde se poate vorbi Fără cenzura culorii sau a sexului, Nu mai credeţi că nu există, că nu a existat şi nu va exista! Dumnezeu nu e o moschee, nu e o catedrală, nu este o piramidă! Nu este principiul dominoului şi al clonării 5G! Dumnezeu se simte, se aude, se speră, se tace! Când se scurtcircuitează curentul electric şi mai emitem doar Pe bateria de litiu a inimii Până la prima galaxie unde Dumnezeu se simte, se aude, se spera, se tace!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINIILITERARE