Revista Art Out nr. 29 by Laura Mihalca

Reclama ta poate fi aici Pentru detalii, scrie-ne: laura@artout.ro

NR.29

ARTĂ. ARHITECTURĂ. PATRIMONIU. RESTAURARE

CUPRINS / Summary EDITORIAL Art(a) Out este art-terapie, Mihai Ivaşcu

Art Out is art-therapy, by Mihai Ivaşcu

Art (Out) therapia. Către un alt mod de a trăi şi înţelege viaţa, Laura Lucia Mihalca PROIECTE / PROJECTS Teatru in aer liber, Valer Ciuşnel

Open Air Theatre, by Valer Ciuşnel

Ansamblu rezidenţial cu locuire asistată pentru persoane vârstnice (proiect de diplomă iulie 2014), Cristina Emilia Poparad

Residential Development with Assisted Habitation for Elder Persons (diploma Project July 2014), by Cristina Emilia Poparad 16 Extinderea muzeului de istorie, Giurgiu (proiect de diplomă iulie 2013), Ruxandra Diaconu

The Giurgiu`s Museum of History Expansion, by Ruxandra Diaconu

18 25

RECENZII / CHRONICLES Banatul la 2014. Chipuri / potrele / molaraiuri, Andreea Foanene

The Banat of 2014. Faces / portraits / molăraiuri, by Andreea Foanene

28 36

Expoziția “My Romanians” - autor Fred Rohde. Leiden, Olanda -, Cezara Miclea

‘My Romanians‘, a photo exhibition of Fred Rohde., by Cezara Miclea

Interviu cu Fred Rohde, Cezara Miclea

Fred Rohde Inverview, by Cezara Miclea Salonul Național de Artă Decorativă Cotroceni 2014

ediţia a XV-a, Mihai Moldoveanu

NR.29

ARTĂ. ARHITECTURĂ. PATRIMONIU. RESTAURARE

CUPRINS / Summary INTERVIURI / INTERVIEWS

Despre reuşita proiectelor cultural-artistice în România. Dialog cu Mihai Stan, Preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură, Laura Lucia Mihalca Despre Bucureşti, cu bune şi rele Interviu cu istoric dr. Anita Sterea, Laura Lucia Mihalca Art Out is art-therapy, by Mihai Ivaşcu / THEMATIC FOLDER DOSAR TEMATIC Art-terapia, forma ludică de exprimare. De vorbă cu Anna Ivaşcu., Mihai Ivaşcu Art-therapy, ludic form of expression. Talking to Ana Ivaşcu., Mihai Ivaşcu Nori albi. Un drum spre căutarea timpului pierdut, Maria Roxana Bischin Despre o nouă viziune în programele socio-culturale. Interviu cu reprezentantele Fundatiei Pretuieste Clipa, Laura Lucia Mihalca Instrucţiuni de folosire a dansului, Andreea Novac PREMIUM BONUS Privire comparativă asupra reconversiei arhitectonice, Raluca E. Golesteanu Gian Lorenzo Bernini - Baroc sau Manierism?, Vasile V. Răşcanu Gian Lorenzo Bernini - Baroque or Mannerism?, Vasile V. Rascanu E.A. Poe: terapia iubirii şi romantismul întunecat, Ioan Iacob E. A. POE: love therapy and dark romanticism, by Ioan Iacob Louis Derbré. Descoperirea unei vocaţii şi împlinirea visului creator, Sonia Elvireanu Louis Derbré. Propensity and accoplishment of a dream ,by Sonia Elvireanu

58 68

74 78 81 88 96 100 106 116 124 127 130 135

NR.28

ARTĂ. ARHITECTURĂ. PATRIMONIU. RESTAURARE

ECHIPA EDITORIALĂ / Editorial team ECHIPA PERMANENTĂ / PERMANENT TEAM

Director & redactor-şef: Director adjunct: Redactor-şef adjunct: Designer grafic:

Laura Lucia Mihalca Alexandru Gavan Mihai Ivaşcu Ruxandra Diaconu

ECHIPA REDACŢIONALĂ / REDACTIONAL TEAM

Redactori permanenţi/ Permanent editors:

Mihai Ivaşcu, Cezara Miclea, Laura Lucia Mihalca

Redactori colaboratiori / Associated editors:

Maria Roxana Bischin, Sonia Elvireanu, Andreea Foanene, Raluca Goleşteanu, Ioan Iacob, Mihai Moldoveanu, Andreea Novac, Vasile V.Raşcanu

Grafica coperta / Graphic cover:

Traducatori / Translators:

Mail: Site: Facebook:

Ruxandra Diaconu

Alina Burtan, Alina-Raluca Pipirigianu, Andreea Claudia Popa, Andreea Iulia Popescu

redactie@artout.ro www.artout.ro www.facebook.com /ArtOutMagazine

Editorial | 1

Art(a) Out este art-terapie Editorial de Mihai Ivaşcu Redactor-Sef adjunct

Numărul nostru iernatic aduce cu sine o suită de afirmații la care să reflectăm. Fie ele citate din interviurile realizate de redactori, sau argumente personale în cadrul expunerii eseurilor pentru dosarul tematic, respirăm mult spirit artistic. Artistic-artistic cum v-am obișnuit, dar de data aceasta nișat spre o direcție foarte în trend-și pe bună dreptate-terapia prin artă. De la ghișeul exprimării emoțiilor prin creație artistică luăm trenul dus-întors într-un tărâm feeric, ludic, o lume minunată în care vom găsi numai copii, numai oameni mari, numai toate categoriile de vârstă. Nu ne întoarcem prea curând, poate doar după ce fiecare cititor se delectează un pic cu ceea ce propunem număr de număr-expressing the Art Lounge. Ce este și ce nu este terapia prin artă, cum se mulează tema Art therapy pe domenii precum Modă, arhitectură și design, dar și ce pretenții am putea avea de la o ședință de art-terapie, aflăm în filele ce urmează. Dar înainte să citim, să scoatem toți o foaie de hârtie și să desenăm un copac. Glumesc. Nu desenăm doar copaci, ci mai degrabă evocăm stări, emoții, conflicte, aspecte pe care simțim că trebuie să le exprimăm prin artă-de orice fel ar fi ea-, momente pe care am vrea să le retrăim, și de care ne aducem aminte prin intermediul unui desen, unui joc de rol, unei măști. O mască a unei clipe pe care am concretizat-o în culori, materiale și voință. Lăsând explicațiile la o parte, vă invit să degustați din feluritele articole artsy cu scop curativ.Sperăm că și pentru voi, Art(a) Out este art-terapie. (și nu, acum serios, al vostru... cum are crengile pe foaie?)

Mihai Ivaşcu

2 | Editorial

Art Out is art-therapy Mihai Ivaşcu, deputy editor

Gustav Klimt - Tree of Life Translated by Andreea Iulia Popescu Our winter number brings out a bunch of statements to think of. Either quotes from the editors’ interviews, either personal arguments in the exposure of the essays for the theme file, we are breathing a lot of artistic spirit. So artistic like we use to be, this time we tend to be very in trend – and rightly – art therapy. From the expressing motions of the artistic creation desk, we take the round-trip train into enchanting and ludic realm, a wonderful world where we can find only children, only adults, only all age categories. We’re not coming back so quickly, maybe when all our readers delight theirselves with all we offer to them, number after number – expressing the Art Lounge. What is and what is not art therapy, how fits the art therapy in areas like fashion, design and architecture, but what we also want from a session of art therapy… we’ll find out in the next tabs.

But before we read, let’s get a paper and draw a tree. Just kidding…

We don’t draw only trees, we evoke moods, conflicts, aspects that we feel like we should express from art – any kind of art – moments that we want to relive and that we remember from a drawing, a role-playing game, a mask. A mask that we delivered into colors, materials and will. Leaving the explanations behind, I invite you to taste the artsy curative articles. We hope that Art Out is art-therapy too. (and really… yours have the branches on the road?)

Editorial | 3

Art (Out) therapia Către un alt mod de a trăi şi înţelege viaţa Editorial de Laura Lucia Mihalca

Redactor-Şef Art Out Artă a avut întâi un rol informativ şi apoi, cu timpul şi o dată cu apariţia anumitor nevoi estetice, a căpătat şi un rol curativ. Am putea spune că începuturile artei au ţinut mult de instinct, de apărare şi de transmiterea unor cunoştinţe legate de siguranţa fizică a individului. De aici s-au dezvoltat concepte şi, o dată cu evoluţia societăţii, arta a evoluat şi ea. În numărul acesta dezbatem rolul terapiei prin artă, atât de util vieţii zilelor noastre. Şi totuşi atât de puţin acceptat de fiecare dintre noi ca punct de sprijin. Descoperim cum frumuseţea ne face viaţa mai liniştită, sufletul mai calm şi starea de spirit mai bună. Arta vindecă suferinţa, fiind ca un jurnal…de inimă. Ca un pansament. Tema nu este întâmplătoare, întrucât şi Art Out poate fi o formă alternativă de terapie, de mai bine, de viaţă mai frumoasă. Drumul Art Out este unul lin, presărat cu evenimente care ne fac să ne simţim (mai) bine: concerte, expoziţii, tururi ghidate de oraş, lansări de carte, ateliere şi cursuri de artă sau pur şi simplu petreceri. Vă mulţumim că ne sunteţi alături de atât de mult timp şi vă provocăm să răspândiţi cât mai mult şi mai departe (în cele şapte colţuri ale lumii) lansarea fiecărui număr al revistei sau noutăţile legate de evenimentele noastre. Împreună am crescut frumos, am evoluat, ne-am maturizat, am devenit ceea ce ne-am propus. Iată-ne în apropierea Crăciunului. Ne dorim cu toţii linişte în suflet şi… guvernare în pace.

4 | Editorial Iar în anul care vine, ne dorim sincer să ne fie mai bine şi povestea Art Out să continue. Pentru că Art Out este terapia de care avem nevoie pentru săptămâni obositoare, zile grele şi cer înnorat. În 2015 vom sărbători cu voi 4 ani de existenţă, 4 ani de când împreună scriem o frumoasă poveste a artei şi vom trece în al cincilea an de activitate cu planuri şi mai ambiţioase, cu proiecte internaţionale în derulare, cu obiective strategice pentru fiecare. Începem anul 2015 încrezători, curajoşi şi cu o viziune pe termen lung pentru Art Out terapia pe care dorim să o practicăm constant. Alături de voi, suntem mai puternici. Cu Art Out, viaţa e mai frumoasă!

Laura Lucia Mihalca

PROIECTE Projects

6 | Proiecte / Projects

Teatru in aer liber Proiect de Valer Ciușnel

Obiectul proiectului Tema proiectului de față face parte din studiul complex pentru remodelarea și amenajarea malurilor râului Dâmboviţa, în vederea realizării unei zone de loisir cultural. Date ale amplasamentului Zona de studiu are cca. 68.030 mp., este situată în Parcul Izvor, mărginit de Splaiul Independenţei la nord, str. Mihai Vodă la sud, str. B. P. Hașdeu la vest şi b-dul Libertăţii la est. Folosindu-se o suprafaţă de aprox. 3 ha din acest sit, s-a amplasat teatrul în aer liber, cu anexele și dotările aferente, dorindu-se ca forma sa în plan să reprezinte o scoică pe mal.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ARHITECTURA Ciclul : II (secundar)/ semestrul 11 GRUPA 605 NUME SI PRENUME STUDENT Ciusnel Valer PROFESOR Caffe Mihail ASISTENT Calinescu Irina, Niculae Raluca

PROIECT SEMNATURA STUDENT SCARA DATA 18.10.2013

TITLU PROIECT Teatru in aer liber TITLU PLANSA

FAZA NR. PLANSA

Proiecte / Projects | 7

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ARHITECTURA Ciclul : II (secundar)/ semestrul 11 GRUPA 605 NUME SI PRENUME STUDENT Ciusnel Valer PROFESOR Caffe Mihail ASISTENT Calinescu Irina, Niculae Raluca

PROIECT SEMNATURA STUDENT SCARA DATA

TITLU PROIECT Teatru in aer liber TITLU PLANSA

FAZA NR. PLANSA

18.10.2013

Spații și amenajări

Teatrul în aer liber cu o capacitate de 2000 de locuri, având ca destinație reprezentații de teatru sau /și dans, concerte. Acesta este pus în legătură cu un teatru de păpuşi secundar via foyer-ului. Zona publicului cuprinde în afara spațiului ocupat de gradene, spaţii de detentă şi acces, grupuri sanitare şi bufet. Scena, care este acoperită de o copertină ce glisează pe cadre metalice, în caz de vreme nefavorabilă (se extinde, cuprinzând şi zona publicului), cabinele actorilor cu grupuri sanitare, spațiu de regrupare actori /repaus, depozite decor și recuzită și birouri, având acces secundar. Alte spaţii ce includ locuri de alimentaţie publică (cafenele şi pavilioane de ceai), spaţii de expoziţii florale şi zona de parcare cu 180 de locuri. Intrarea publicului în cadrul holului de acces se face de pe ambele laturi, atât pe la nivelul inferior cât şi pe la cel superior, care este mărginit de treptele monumentale, pentru a oferi o perspectivă de ansamblu asupra amenajării peisagere, generată de amplasarea acestui obiectiv. Se folosesc plăci de marmură de coloare deschisă, iar cadrele de susţinere sunt metalice, de nuanţă mai întunecată, pentru a intra cu contrast cu restul materialelor folosite. Amenajarea florală a amplasamentului este diversificată, iar teatrul este delimitat de aleile de acces, care se subţiază către extremităţi, pentru a da în perspectivă impresia de dimensiune sporită.

Valer Ciusnel

8 | Proiecte / Projects

Fatade sc. 1:200

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ARHITECTURA Ciclul : II (secundar)/ semestrul 11 GRUPA 605 NUME SI PRENUME STUDENT Ciusnel Valer PROFESOR Caffe Mihail ASISTENT Calinescu Irina, Niculae Raluca

Spatiu Expozitii Florale

Acces

Teatru

Teatru Papusi

Cafenea

Acces

Pavilion Ceai

Plan de situatie Sc. 1:500

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ARHITECTURA Ciclul : II (secundar)/ semestrul 11 GRUPA 605 NUME SI PRENUME STUDENT Ciusnel Valer PROFESOR Caffe Mihail ASISTENT Calinescu Irina, Niculae Raluca

PROIECT SEMNATURA STUDENT SCARA DATA 18.10.2013

TITLU PROIECT Teatru in aer liber TITLU PLANSA

FAZA NR. PLANSA

PROIECT SEMNATURA STUDENT SCARA DATA 18.10.2013

TITLU PROIECT Teatru in aer liber TITLU PLANSA

FAZA NR. PLANSA

Proiecte / Projects | 9

The Open Air Theatre by Valer Ciuşnel

Translated by Alina-Raluca Pipirigianu

The purpose of the project

The theme of this project is to rebuild the shores of Dambovita River, in order to create a so called ‘cultural loisir’.

Information related to this project

The area of this project has almost 68.030 square meters and is located in the Izvor Park; on the North you can find Independentei Avenue, at the South Mihai Voda Street, on the west B.P Hasdeu Street and Libertatii Boulevard at the east. Using almost 3 hectares and imagining it as a sort of shell on the shores of Dambovita, an open air theatre with all necessary facilities was built here.

Space and set-up

• The open air theatre has 2000 seats and here you can enjoy theatre, dance or concerts. Through the foyer ,it is connected with a second stage, the puppets theatre • The public’s area has facilities of a relaxing area, of a buffet and toilets • In case of bad weather, the scene has an extendable curtain, (it can also cover the public’s area), the actors ‘cabin, or the performers’ rest area; there are also spaces for the set up, for props and also offices. • Coffee or tea places, floral exhibitions, and a parking area with 180 places were also built In order to have a general view, the public has access to the theatre’s lobby on both ways, on the high or low level, defined by its imposing stairs. To create contrasts, white marble plaques are used, while the sustaining pillars are metallic. There is a great variety of floral decorations; the theatre is limited by its access paths, which tapper at the end, in order to create a greater perspective.

10 | Proiecte / Projects

Ansamblu rezidenţial cu locuire asistată pentru persoane vârstnice (proiect de diplomă iulie 2014) Proiect de Cristina Emilia Poparad

Pe măsură ce calitatea nivelului de trai creşte, societatea contemporană se confruntă cu un fenomen alarmant: îmbătrânirea populaţiei. Pe parcursul ultimelor decenii, structura populaţiei s-a schimbat, balanţa înclinând spre un număr mai mare de persoane vârstnice. Odată cu deteriorarea psihică şi fizică a trupului, în mod eronat bătrâneţea a fost percepută ca un factor ce anulează capacităţile individului şi rolul său în societate, vârstnicul fiind considerat o povară. Degradarea stării de sănătate, încetarea activităţii profesionale, copiii care îşi creează propria familie, distanţa dintre generaţii, sunt factori ce duc la izolarea de comunitate a persoanelor vârstnice. Cu toate acestea, efectele negative ale îmbătrânirii pot fi ameliorate prin intermediul spaţiului fizic şi al mediului construit. Arhitectura capătă astfel un rol important, manifestându-se discret în viaţa de zi cu zi a utilizatorilor săi. Lucrarea de diplomă are ca obiectiv realizarea unui centru rezidenţial cu locuire atât independentă, cât şi asistată. Amplasamentul propus pentru acest program se află într-o zonă suburbană, în localitatea Cumpăna, ce face parte din zona metropolitană a oraşului Constanţa. Datorită localizării sale, ansamblul se va putea bucura de avantajele unui cadru natural, precum şi de liniştea oferită de acesta, iar în acelaşi timp va beneficia de avantajele apropierii de oraş: activităţi sociale, zone comerciale şi asistenţă medicală. Proiectul de faţă reuneşte o serie de funcţiuni destinate persoanelor vârstnice: - centru de zi accesibil nu numai rezidenţilor, dar şi întregii comunităţi; - unităţi cu locuire asistată pentru vârstnici ce întâmpină dificultăţi în a duce la capăt sarcini de zi cu zi, vârstnici care nu beneficiază de grija familiei şi care necesită ajutor în a duce un trai normal şi decent; - locuinţe dedicate vârstnicilor independenţi.

Proiecte / Projects | 11 Pe parcursul proiectului, scopul principal a fost de a asigura senzaţia de intimitate şi dobândire a unui domiciliu. Pentru a realiza acest lucru, locuinţele sunt realizate cu acoperire în şarpantă, iar materialele folosite sunt calde şi familiare rezidenţilor: lemnul, ţigla, tencuiala albă. Camerele se deschid către un portic ce aminteşte de casele tradiţionale dobrogene, iar în acelaşi timp asigură rezidenţilor un loc de a socializa şi a comunica într-un cadru natural. La nivel de volumetrie, ansamblul va fi dezvoltat pe un singur nivel pentru a putea fi uşor de utilizat de către persoanele cu probleme motorii. Excepţie face centrul de zi, care va fi realizat pe două niveluri, P+1. În cadrul ansamblului vor fi utilizate vitraje generoase: în camerele rezidenţilor, în spaţiile comune destinate relaxării şi recreerii, de-a lungul circulaţiilor orizontale. De asemenea, circulaţiile orizontale se va încerca a fi realizate de aşa natură încât să reprezinte repere pentru persoanele cu probleme de orientare. La nivel cromatic vor fi utilizate culori ce vor avea rol de reper şi de asemenea, culori ce vor fi adecvate problemelor vizuale specifice persoanelor vârstnice.

Materiale publicate cu acordul autoarei.

Cristina Poparad

12 | Proiecte / Projects

Proiecte / Projects | 13

14 | Proiecte / Projects

Proiecte / Projects | 15

16 | Proiecte / Projects

Residential Development with Assisted Habitation for Elder Persons -Diploma Project July 2014by Cristina Emilia Poparad

Translated by Alina Burtan

The more the standard of living’s quality increases, the contemporary society faces an alarming phenomenon: the aging of the population. Over the last decades, the population’s structure has changed, leaning to a higher number of elderly people. Along with the bodily/physical and mental body changes, the old age has been fallaciously perceived as an annihilating factor for the individual’s capacities and his role in society, the aged/advanced being considered a burden. The ill-being, ceasing all professional activity, children raising their own families, the generation gap, they are all factors leading to the elderly’s community isolation. Nevertheless, the aging fallouts can be ameliorated through physical space and built-up environment. And so architecture earns an important part, manifesting discreetly in its users’ everyday life. The aim of the diploma essay is creating a residential centre with an independent habitation, but with an assisted one also. The program framed emplacement is in a suburban area, in Cumpăna locality situated in the metropolitan area of Constanta city. Due to its emplacement, the development will bear the advantages of a natural frame as well as its serenity and, at the same time, it will benefit from the adanvantages of city proximity: social activities, comercial areas and medical assistance. The present project reunites a series of functions for the elderly: -a day care center not only for the residents, but for the entire community -units with assisted habitation for the elderly who face difficulties in finishing daily activities, whose families do not attend them and who need help in living a normal and decent life.

Proiecte / Projects | 17 -accommodations for the intependent elders Throughout the project, the main purpose was to provide with familiarity and the feeling of belonging somewhere. In order to accomplish this, the accommodations are being done in roof framing and the used materials are cosy and homely to residents: wood, brick and white coating. The rooms open up to a porch reminding of Dobrogeaâ&#x20AC;&#x2122;s conventional houses, but at the same time provides the residents with a place to socialize and communicate in a natural frame. Regarding the volumetric analysis, the development will be have only one floor in order to be easily used by all the persons with motive difficulties. The one breaking the record is the daily centre that will be built on two floors. Within the development will be used large awnings: in the residentsâ&#x20AC;&#x2122; rooms, in the sitting rooms intended for relaxing and refreshing and alongside the horizontal circulating mediums. Furthermore, the circulating mediums wll be done as much as possible to represent clues for the people facing sense of direction problems. As to the colours, will be used the ones that will function as clues and colors which will be suited for the sight problems specific to the elder persons.

18 | Proiecte / Projects

Extinderea muzeului de istorie, Giurgiu (proiect de diplomă iulie 2013) Proiect de Ruxandra Diaconu

Perspectiva dispre parcul Alei (str. Mircea cel Batran)

Proiectul “Extinderea muzeului de istorie din Giurgiu” își propune întregirea traseului cultural și revitalizarea zonei curpinse între Turnul Ceasornicului și Cetatea lui Mircea cel Bătrân. Terenul se află în centrul orașului, în zona istorică a acestuia. Ideea proiectului a fost influențată de dimensiunea redusă a muzeului actual,de discuțiile cu directorul muzeului legate de necesitatea unor spații suplimentare, de lipsa spațiilor destinate publicului, dar și a altor spații specifice unui muzeu. Având în vedere faptul că Giurgiu este port la Dunăre și că nu deține un muzeu naval, am propus extinderea muzeului de istorie cu expoziții dedicate navigației pe Dunăre. Am propus reluarea circulației carosabile pe strada Mircea cel Bătrân, strada principală a orașului, ce leagă intrarea în oraș dinspre București de port și realizarea traseului pietonal pe strada Mareșal Foch (actualmente stradă carosabilă cu sens unic)

Proiecte / Projects | 19 Traseul este marcat de importante clădiri culturale, puncte de referință și de reper ale orașului. Traseul pornește de la Turnul Ceasornicului și se continuă cu Teatrul Ion Vinea, Școala de muzică Victor Karpis, Casa de cultură, apoi cu muzeul de istorie. După vizitarea muzeului traseul continuă către parcul Alei, parc ce se află pe lista de monumente istorice a orașului, ca de altfel toate clădirile menționate mai sus și se încheie la Cetatea lui Mircea cel Bătrân. În vecinătatea muzeului se află fosta casă a pionierilor, imobil în stil neoromânesc, construit în jurul anilor `30. Casa a fost naționalizata și apoi retrocedata foștilor proprietari. În momentul de față, clădirea este pusă în vânzare. În aceste condiții și în cazul în care aceasta ar aparține muzeului, propunerea mea vizează integrarea acesteia în ansamblul cultural, prin crearea de spații destinate publicului în interiorul acesteia (ceainărie-parter, librărie-etaj). Extinderea muzeului de istorie cuprinde și amenajarea curții interioare a acestuia la cota -4.14m cu expoziții de istorie, spații comerciale și zone amenajate cu verdeață și ochiuri de apă. Circuitul în muzeu cuprinde zonele de expoziții astfel:

Susbol :

Expoziție istorie medievală, istorie modernă, istorie locală, istorie memorială și expoziție etnografie. Acestea le completează pe cele din muzeul actual.

Parter :

Expoziție istoria corabiei Marița Giurgiu, Expoziție istoria șantierului naval și a navelor, expoziție temporară.

Etaj 1 și 2:

Cuprind în principal expoziții cu machete de nave și obiecte navale. În ceea ce privește spațiile destinate publicului, proiectul propune o sală multifuncțională cu o capacitate de 252 locuri cu acces atât din exteriorul, cât și din interiorul muzeului, printr-o pasarelă de legătură, un restaurant cu 160 locuri, brasserie, bar, toate deschise către pietonală prin terase și zone amenajate cu spații verzi și ochiuri de apă.

Ruxandra Diaconu

20 | Proiecte / Projects

Str.Mircea cel Ba

Proiecte / Projects | 21

atran

Str.Maresal Foch

Plan Parter

22 | Proiecte / Projects

Perspectiva dispre parcul Alei (str. Mircea cel Batran)

Proiecte / Projects | 23

Perspectiva de pe str. Maresal Foch

Macheta sc. 1:500

24 | Proiecte / Projects

Perspective interioare

Proiecte / Projects | 25

The Giurgiu`s Museum of History Expansion by Ruxandra Diaconu

Translated by Alina Burtan

The “Giurgiu’s Museum of History expansion” project proposes integrating the cultural layout and revitalizing the area between the Clock Tower and Mircea cel Batran Statue. The area is situated in the centre of the city, in its historical area. The project’s idea was altered by the small size of the present-day museum, by the debates held with the museum’s manager about the necessity of additional areas, the lack of spaces for the public, but also about other areas specific to a museum. Considering that Giurgiu is a Danube harbor and it does not have a Marine Museum, I’ve proposed the Museum of History’s expansion through exhibits dedicated to Danube navigation. I framed the reopening of the Mircea cel Batran street’s driveway, the town’s main street which bounds the town’s entry from Bucharest to the harbor and creating a pedestrian lay-out on Maresal Foch Street ( actually a one way drive street). The lay-out is marked by the city’s important cultural buildings, benchmarks and guide marks. It starts at the Clock Tower and continues to Ion Vinea Theatre, Victor Karpis Music School, House of Culture, then to the Museun of History. After visiting the museum, the lay-out leads to the Alei Park which is mentioned on the list of city’s historical monuments as all of the above and it ends at the Mircea cel Batran Statue. Near to the museum lies the former Pioneer’s Palace, a bulding in neoromanian style, built in the 30s. The house was nationalized and then retroceded to the previous owners. At the present speaking, the building is put up to sale. Under these conditions and in case it would belong to the museum, my resolution targets its integration in the cultural assembly by means of paces or the public in its interior (tea room-1st floor, bookstore-2nd floor). The Museum of History expansion also covers landscaping its interior backyard at the elevation of -414 by history exhibits, commercial spaces and landscaped areas

26 | Proiecte / Projects with grass and waterholes.So the museumâ&#x20AC;&#x2122;s circuit accommodates the following exhibit areas:

The basement:

Exhibit of medieval history modern history, local history, memorial history and etnography history. These complete the ones from the actual museum.

1rst floor:

The Marita Giurgiu Ship exhibit, the dockyard and ships exhibit, a temporary exhibit.

2nd and 3rd floor:

Mainly cover exhibits of scale model ships and marine objects. Concerning the areas for the public, the project suggests a multi-purpose salon having a capacity of 252 access points from the exterior, but also from the interior, all open unto the pedestrian area by spaces arranged with grass plots and waterholes. Student architect: Pandele V. Ruxandra

RECENZII Chronicles

28 | Recenzii / Chronicles

Banatul la 2014. Chipuri / potrele / molaraiuri Recenzie de Andreea Foanene

Vernisajul expoziției Banatul la 2014. Chipuri / potrele / molaraiuri a avut loc în spațiul Bibliotecii Central Universitare din Timișoara, unde am avut ocazia să înțeleg mai bine instantaneele expuse, alături de studenții implicați, de localnicii din satele explorate și de echipa acestui interesant proiect cultural. Demersul vizual documentar, parte integrantă a proiectului Living Heritage - an Unlimited Resource for Tourism Development, se concretizează în expoziția menționată sub forma a 5 pachete tematice. Proiectul Living Heritage – an unlimited resource for tourism development - MIS code 1324 a avut o serie de parteneri foarte importanți, dintre care: Universitatea de Vest din Timişoara – partener lider; Camera de Comerţ. Industrie şi Agricultură Timiş; Institutul Intercultural Timişoara sau Municipalitatea Kikinda. Partea adiministrativă a echipei de proiect a UVT, formată din: managerul proiectului, Prof. Univ. Dr. Otilia Hedeşan, responsabilul financiar, Lect. Univ. Dr. Andrei Pelin, Dr. Diana Mihuţ, Ec. Adriana Moldovan a fost completată de echipa de cercetare. Coordonatorii activităților de cercetare, Asist. Dr. Nicoleta Muşat, Prof. univ dr. Nicolae Popa, Asist. Dr. Andreea Arba, Dr. Corina Popa, Dr. Eliana Popeţi, Drd. Andreea Lişiţă, alături de translatorul proiectului, Asist Univ. Dr. Miliana Uscatu și de studenții selectați, au completat prin efort și performanță, alcătuind o echipă echilibrată, care a reușit să funcționeze asemenea unui organism autonom. Sentimentul unei echipe rotunde, al unei organizări armonioase, al performanței poetice, este cuprins și în expoziția de fotografie, care joacă rolul de oglindă al demersului conceptual din spatele realității pusă în scenă de activitățile proiectului. Fotografiile prezentate în expoziție au fost realizate în localități apropiate de garnița româno-sârbă, la întâlnirea munților cu dealurile și a Begăi cu pusta. Aceste locuri sut percepute ca spații ale descoperirii unor forțe identitare profunde, a unor particularități zonale exprimate atât în culorile peisajelor naturale, cât și în frumusețea obiceiurilor, bogăția costumelor populare sau eleganța arhitecturii. Imaginile fotografiate au fost surprinse de către studenţii ai Facultăţii de Litere,

Recenzii / Chronicles | 29 Istorie şi Teologie, care s-au deplasat în teren în timpul derulării activităţilor de cercetare din proiect. Studenţii participanţi sunt în principal de la secţia de Studii Culturale a Universității de Vest din Timișoara. Prezentarea imaginilor s-a realizat prin expunerea unui număr impresionant de panouri, care au acoperit, asemenea unor cortine, pereții sălii de expoziții a Bibliotecii Central Universitare a Universității de Vest din Timișoara. Concepţia grafică şi selecția imaginilor conținute de aceste cadre au fost realizate de către Andrei Condoroş și de către responsabilul echipei Living Heritage, Nicoleta Muşat. Temele în jurul cărora s-a cristalizat expoziția, „Peisaje pitorești”, „Oamenii de la graniță”, „Tradiții uitate”, „Case” și „Locuri legendare” propun un discurs constatativ al unor realități care definesc starea de fapt ce caracterizează Banatul de astăzi. Expoziția se desfășoară precum paginile unei cărți, în care dialogul dintre trecut și prezent pare a conține potențialitatea și intenția schimbării viitorului. Vocea acestui spațiu idilic conține imagini care amintesc de structura sinusoidală a istoriei unui loc al abundenței și înțelegerii fracturat de episoade politice și sociale nefaste. Se impun în discursul vizual aspecte legate de etica și limitele învecinării, de comunicarea dintre culturi și cutume, de prezervare a identității locale, de valorizare a unui patrimoniu viu. Se naște astfel necesitatea imperativă a definirii unor standarde privind limitele de acceptare a schimbării din perspectiva fiecăruia dintre noi. Regăsim în aceste fotografii peisajele idilice, care recompun nostalgic o frântură din strălucirea Grădinii celei dintâi, imagini situate în proximitatea intimă a spațiului nostru: din zona Caraș Severin spre Timișoara, trecând prin Tomești, Bătești, Buzad, Herculane, Herneacova, Stanciova, până în Voivodina, la Kikinda. Tradițiile uitate și casele oamenilor de graniță constituie astăzi subiectul unei realități sensibile, realitate obiectuală și spirituală aflată atât în pericolul degradării fizice, cum putem observa la o serie de edificii private sau publice din zona chestionată, cât și sub amenințarea contaminării cu diferite forme ale kitschului.

30 | Recenzii / Chronicles În societatea contemporană, caracterizată de pierderea limitelor diversității și liberalizarea asumării oricărei structuri identitare, proiectele de istorie vizuală vie, asemenea lui Living Hertiage, conțin multe alte direcții conceptuale, pe lângă dimensiunea științifică și poetică, specifice acestuia. Rolul terapeutic al unui demers de această natură, ascuns dincolo de evaluări și afișe, vine în ajutorul unei generații bolnave de neștiință și nepăsare. Această frumoasă expoziție de fotografie ne situează în fața propriei istorii. Imaginile pot fi admirate, ele pot deveni obiect de reflecție, subiect al criticii sau motiv de evoluție perspectivală. Care sunt soluțiile potrivite ce se impun în urma cercetării de teren realizate cu mult profesionalism, dar și cu familiaritate și afecțiune pentru acest spațiu ?

Andreea Foanene

Recenzii / Chronicles | 31

32 | Recenzii / Chronicles

Recenzii / Chronicles | 33

34 | Recenzii / Chronicles

Recenzii / Chronicles | 35

36 | Recenzii / Chronicles

The Banat of 2014. Faces / portraits / molăraiuri * * Some kind of photo or painting, specific on Banat region

by Andreea Foanene Translated by Andreea Iulia Popescu

The Banat of 2014. Faces / portraits / molăraiuri exhibition took place in The Central University Library of Timişoara where I had the chance to understand better the exposed snapshots, along the involved students, people from the explored villages and this interesting cultural project team. Visual approach documentary, part of the Living Heritage – an Unlimited Resource of Tourism Development project, gather itself in the exhibition mentioned as five thematic packages. The Living Heritage – an Unlimited Resource of Tourism Development – MIS code 1324 project, had a number of very important partners, mentioning: West University of Timişoara – leader partner; Chamber of Commerce and Agriculture Timiş; Intercultural Institute Timişoara or Kikinda Municipality. Administrative part of the team project of WUT consisting of: the project manager, Professor PhD Otilia Hedeşan, financial Officer, lecturer Andrei Pelin, PhD Diana Mihuţ and economist Adriana Moldovan were completed by the research team. Coordinators of the research activities, PhD assistant Nicoleta Muşat, Professor PhD Nicolae Popa, PhD assistant Andreea Arba, PhD Corina Popa, PhD Eliana Popeţi, PhD Andreea Lişiţă, alongside the translator of the project, PhD assistant Mihaela Uscatu and the selected students, completed everything by effort and performance, forming a balanced team that managed to work like an autonomus body. The feeling of a round team, of an harmonic organisation, of the poetic performance, it’s trapped in the photography exhibition, which plays the mirror role of the conceptual approach behind the stage reality of project activities. Photographs in the exhibition were made in adjacent locations of the RomanianSerbian frontier, meeting with hills and mountains to the plains of Bega. These places percent perceived as spaces of identity profound discovery of forces, of regional particularities expressed in both colors of natural landscapes and the beauty customs, costumes and elegance wealth of architecture. Images shot were captured by students from the Faculty of Letters, History and Theology, who went on the field during the conduct of the research project. Participants are mainly students from the Department of Cultural Studies, West University of Timişoara. Slideshow was achieved by exposing an impressive number of panels that covered like some curtain walls exhibition hall of the Central University Library,

Recenzii / Chronicles | 37 West University of Timişoara. Graphic design and selection of images contained in these frames were made by Andrei Condoroş and the team responsible of Living Heritage, Nicoleta Muşat.

The themes around which crystallized exhibition Picturesque Landscapes, Frontiere People, Forgotten Traditions, Houses and Legendary places propose an ascertaining speech of some realities that define the facts which describe The Banat nowadays. The exhibition is held as pages of a book, the dialogue between past and present intention appears to contain potentiality and the intention to change the future. The voice of this idyllic area contains glimpses of sinusoidal structure of history of a place of abundance and understanding fractured by political episodes and social effects. In the visual speech, it requires ethics issues and limitations proximity of communication between cultures and customs, to preserve the local identity of a living heritage valorisation. This brings it to the urgent need of defining standards for acceptance limits of change from the perspective of each of us. In these photos, we can find idyllic landscapes that nostalgic recompose glow a glimpse of the Garden of the former, images placed near our intimate space: Caraş Severin area to Timişoara, through Tomeşti, Băteşti, Buzad, Herculane, Herneacova, Stanciova until Vojvodina in Kikinda. Forgotten traditions and frontier’s people houses are today the subject of a sensitive reality objectual reality both in spiritual and physical degradation danger, as we can see a number of public and private buildings in the surveyed area and the threat of contamination with various forms of kitsch. In contemporary society, characterized by loss limits liberalization taking any structure diversity and identity, vivid visual history projects, like Living Hertiage contain many conceptual directions, in addition to scientific and poetic dimension, its own specific. Therapeutic role of an approach of this nature, hidden beyond the assessment and posters, helps a generation suffering from ignorance and carelessness. This beautiful photo exhibition puts us in front of our own history. Images can be seen, they can become the object of reflection, criticism or reason of topic evolutionary perspective. What are the right solutions that can be drawn from field research professionaly managed, but also familiarity and affection for this area?

38 | Recenzii / Chronicles

Expoziția “My Romanians”- autor Fred Rohde. Leiden, Olanda Recenzie de Cezara Miclea

Carpe Diem În toamna aceasta, am aflat de o expoziție a cărui protagonist este fotograful olandez Fred Rohde. Tematica acesteia a fost ușor de aflat, întrucât fotografiile înrămate se aflau expuse pe pereții din holurile universității care poartă numele orașului în care a fost fondată, Universitatea Leiden. Autorul fotografiilor, Fred Rohde (website personal http://www.fredrohde.nl/), a călătorit la începutul anilor 2000 timp de trei veri la rând în regiunea Maramureș împreună cu grupul fotografic „7 zile” (http://www.7zile.ro/), prin intermediul căruia a făcut cunoștință cu tradițiile populare moștenite, sătenii devotați acestora, peisajele neatinse de ciment. Valorile promovate de către membrii grupului fotografic „7 zile” respectă stilul individual de exprimare vizuală al fiecăruia, iar acest lucru se

Recenzii / Chronicles | 39 observă în diversitatea fotografiilor rezultate în urma acestor pătrunderi în lumea etno-culturală bine conservată a Maramureșului. Pe holurile facultății, portretele cu maramureșeni urmăreau cu privirea studenții, și eram curioasă cine era în spatele acestui proiect. S-a anunțat organizarea expoziției “My Romanians”, și, după o scurtă dispută cu asistenta curator, care sper să mă ierte pentru metoda mea neprofesionistă de abordare, am menționat ocupația mea și am propus o frumoasă colaborare între două instituții culturale, revista noastră și galeria de artă Kunstgang. În cele din urmă, am fost invitată într-o după-amiază la aterierul de creație al fotografului Fred Rohde și am purtat o discuție amicală despre impresiile din călătoriile acestuia cu soția sa, pictorița Molly Ackerman (ale cărei picturi i le-am ochit și despre care sper să îmi povestească mai multe în numărul următor), din nord-vestul României și sudul Ungariei. Descrierea principală în ceea ce privește Maramureșul, a celor doi soți, roiește în jurul timpului, care pare înghețat în acele meleaguri. E de la sine înțeles, având în vedere că Maramureș și-ar fi păstrat în mod accentuat tradițiile datorită munților care l-ar fi ferit de influența regimului politic comunist. Fost profesor de matematică, Fred Rohde a preferat dintotdeauna în locul catedrei comunicarea cu oamenii și libertatea oferită din partea aparatului de fotografiat, portretele devenind o alegere evidentă.

Four Girls

40 | Recenzii / Chronicles

Boy of Maramures Organizarea expoziției “My Romanians” la data de 14 noiembrie în sala 227 de la corpul universitar Lipsius (sursa http://hum.leidenuniv.nl/nieuws-1/kunstgang. html) a inclus discuții deschise cu autorul proiectului care a vorbit cu drag despre fotografiile făcute în Munții Rodnei și experiența din cadrul proiectului. Am fost de asemenea invitată cordial la recitarea unui poem în limba română, cu traducerea în engleză a acestuia afișată la retropoiector pentru o experiență auditivă autentică dedicată participanților. Poemul selectat și tradus cizelat din Google translate a fost „Crai-nou” de Vasile Alecsandri, adaptat în limba engleză drept „The new seducer”. Cât despre porturile populare, ținuta modestă, dar cu rădăcinile bine fixate în valorile spirituale ale maramureșenilor, obiceiurile acestora, am rămas datoare cu explicații în ceea ce privește simbolismul din spatele acestora. Doresc să cer iertare de la cititori pentru lipsa de surse bibliografice scurtă din care îmi extrăgeam informațiile în articolele semnate de mine, însă, la fel ca folclorul, dezvăluirile pentru această recenzie au fost transmise și aflate tot pe cale orală (mulțumesc, Laura Mihalca, redactorul-șef Art Out). După observațiile cuplului de artiști, sătenii erau mândri să fie fotografiați, copiii fiind trimiși de membri adulți ai familiei să își schimbe ținuta de curte cu cea a costumului popular pentru a fi fotografiați, fiecare maramureșean deținându-l în odăile familiei. Toți erau mândri când se aflau în cadrul aparatului, creând o atmosferă prietenească, iar de-a lungul șederii, membrii grupului „7 zile” au fost

Recenzii / Chronicles | 41

martori la ceea ce se numea Sărbătoarea Măsurișului Laptelui, practicată la sfârșit de iunie, când păstorii se adună pe câmp și stabilesc cota de lapte și brânza ce urmează să o predea sătenilor care le încredințează vacile sau oile la turmă. Producția de lapte se însumează pe răboj în prezența ciobanilor și a proprietarilor animalelor, iar după ce măsuratul se încheie, are loc o mare sărbătoare câmpenească cu muzică, horă, mâncare, băutură. A fost o experiență de neuitat, întrucât lui Fred i-a oferit oportunitatea de observant care captează momentele necunoscute în mediul urban, care respectă datinile, care nu este nici văzut, nici simțit. Un alt detaliu observat constă în florile de câmp sau florile luate de la pomii din livezi. Aceastea erau ținute adesea de săteni, bărbați, femei, copii deopotrivă. Florile culese din livezi ar putea simboliza bogăția și prosperitatea naturii adusă la viață în anotimpurile calde, fiind o plăcere să le culegi din pomii personali. Florile de câmp pot indica puritatea sufletului, simplitatea, nobilitatea. În incheiere, doresc să le mulțumesc fotografului Fred Rohde, soției acestuia, Molly Ackerman, asistentei curator Eleonora Cantini, echipei galeriei de artă Kunstgang, și administrației universității Leiden pentru oferirea spațiului necesar unei expoziții care îți amintește de țara natală. Vă invit la citirea interviului pentru care doresc să-i mulțumesc pe această cale celui care a adus în lumina publicului olandez dovezi ale spiritului arhaic încă prezent pe teritoriul european.

Cezara Miclea

Colourfull Girls Group

42 | Recenzii / Chronicles

7 Days Group 2002

Fred Working 2001

Recenzii / Chronicles | 43

Family 001

Man of Sapanta 1

44 | Recenzii / Chronicles

Red, Yellow and Blue

Two Musicians

Recenzii / Chronicles | 45

Man of Sapanta 1

Girl of Sighet

Woman of Sapanta

Woman of Negresti

Young Girl

46 | Recenzii / Chronicles

‘My Romanians‘, a photo exhibition of Fred Rohde. Leiden, the Netherlands Review by Cezara Miclea

Translated by Alina-Raluca Pipirigianu & Cezara Miclea

This autumn, I discovered an exhibition made by the Dutch photographer Fred Rohde. It was easy to understand the main theme of this exhibition because the pictures could be admired on the walls of the university, which has the name of the town where it was built, Leiden University. The author of these photos, Fred Rohde (personal website http://www.fredrohde.nl/), has travelled at the beginning of 2000 for 3 years, together with the group called ‘7 days’ (http://www.7zile.ro/), in the Maramureş area, with whom he saw old inherited traditions, devoted peasants and landscapes untouched by modernity. The values promoted by the members of ‘7 days’ respect the style of expression of each person; this can be noticed from the diversity of photos of this ethno-cultural world, so well preserved in this area of Maramureş. On the lobby of the university, different portraits of peasants could ‘follow’ with their regards the students and I was curious to know who could have had the idea of such a project. When they announced the exhibition ‘My Romanians’, and after a short dispute with the art critic assistant, whom I hope can forgive me for my unprofessional method of approaching her, I mentioned my work for the Art Out magazine, and I proposed a beautiful collaboration between two cultural institutions, our magazine and the art gallery Kunstgang. In the end, I was also invited to Fred Rohde’s art studio; here we had a friendly conversation about his and his wife’s journeys, the painter Molly Ackerman (whose paintings drew my attention and whom I hope will share more with me in the near future) in the north west of Romania and the south of Hungary. The discussions carried by the two husbands turn around the fact that they felt as if time has stopped in the county of Maramureş. It is a logical fact actually, since this area was protected from the political communist regime by its great mountains. A former mathematics teacher, Fred Rohde has always preferred instead of his work, the direct communication with people and the freedom given by the camera, his photographies becoming thus an obvious choice.

Recenzii / Chronicles | 47

‘My Romanians’ took place on the 14 th of November in the 227 hall of the Lipsius corpus of the university (http://hum.leidenuniv.nl/nieuws-1/kunstgang.html) and included also open discussions with the direct author of this exhibition, who spoke with pleasure about his photos made in Rodnei mountains and the experience he gained through this project. I was also cordially invited to recite a Romanian poem, with an English translation on the video projector, which was an authetic experience for the audience. The poem ‘Crai Nou’ by Vasile Alecsandri, with a polished translation from Google translate , was translated by myself as ‚The new seducer’. I owe the readers some explanations regarding the symbolism which lies beyond the popular costumes, the modest attitude of people of Maramureș, with their healthy spiritual roots , and their traditions. I must also apologize for my short sources of bibliography, but, just as in the case of folklore, the information for this review was discovered and transmitted through verbal means (I must thank Laura Mihalca, the editor in chief of ‘Art Out’). The couple remembers that peasents from Maramureş were proud to be on camera, children being sent by their family members to change their usual clothes with popular costumes, which were kept with dignity in a special room of the house. In front of the camera, they were creating a friendly atmosphere; during the visit, the members of ‘7 days’ were witnesses to the ‘Milk measurement’, celebrated at the end of June, when shepherds meet to set the price for milk and cheese. The peasants entrust the shepherds with their cows and sheeps, in order to form the herds. The milk production is set up on a tally, in the presence of shepherds and of peasants, and after this, a great celebration with music, dances, food and drink takes places. It was an unforgettable experience, because Fred had the opportunity to capture very special moments, unknown when living in a city; he could see people who respect traditions and aspects of life which he cannot see or feel anytime. Another observed detail were the wild flowers or those taken from the orchard. These flowers were treasured by peasants, men, women, and children. The flowers taken from orchards may have been a symbol of richness and prosperity of nature, being a true pleasure to take them from your own trees. Wild flowers may be a symbol for the soul, which has simplicity and nobility. In the end, I would like to thank the photographer Fred Rohde, his wife,Molly Ackerman, the art critic assistant Eleonora Cantini, the team of the art gallery Kunstgang, and the administrative people of Leiden University for organizing the exhibition. It reminded me of my country. I invite you to read on the interview for whom I wish to thank the person who presented to the Dutch people proofs of the still living archaic spirit, present on the European continent.

Article written by Cezara Miclea

48 | Recenzii / Chronicles

Interviu cu Fred Rohde de Cezara Miclea Vă rog să ne vorbiţi despre debutul dumneavoastră în domeniul artei fotografice. Care a fost motivul care v-a determinat să alegeţi fotografia? Interesul meu pentru fotografie a început din copilărie, când l-am văzut pe tatăl meu făcând fotografii. Îmi amintesc de o fotografie cu noi doi într-o oglindă care deforma şi de alta într-o carte în casa părinţilor mei, cu cu om care ridică într-o mână o vacă. Şi astfel am devenit atras de artă fotografică. La vârsta de 14 ani, mi-am cumpărat primul meu aparat foto un 6x6 Adox Golf 63S şi am început să citesc cărţi despre arta fotografică. Dar la acel moment nu m-am gândit vreodată că voi avea o carieră în domeniul fotografiei. Am studiat matematică la universitatea Leiden şi am devenit profesor. Din întâmplare, am întâlnit o persoană care studia fotografia şi m-a învăţat cum să developez un film şi să imprim pozele. De atunci, sunt ocupat în fiecare zi cu fotografia; am lucrat pentru ziare, reviste, am predat fotrografia la centrul de artă în cadrul universităţii şi am avut şi vreo 100 de expoziţii individuale sau cu alte grupuri, în special axate pe teme sociale. De când am întâlnit-o pe soţia mea, Molly Ackerman, sunt implicat în lumea artei, dar am şi propriile expoziţii în studioul meu, EAE. În prezent, activaţi ca editor al revistei olandeze ’Tatoo Planet’, dar sunteţi şi membru al altor grupuri de fotografi din Olanda. Ne puteţi spune cum aţi integrat şi grupul românesc ‚7 zile’? La o expoziţie din Leiden cu expozanti de etnie romă din Ungaria, eu şi soţia mea am fost invitaţi,că primii cetăţeni din vest prezenţi într-un câmp de artişti est europeni în Tallya, în regiunea Tokaj, din estul Ungariei. Mi-am luat aparatul cu mine în valiză şi am realizat o expoziţie foto cu ţărani întâlniţi în timpul zilei, cât mă plimbam prin sat. Aici am întâlnit un fotograf australian interesat de peisaje care m-a invitat să mă alătur grupului ‚7 zile’, în care era şi el implicat. Cu acest grup, am realizat fotrografii din zona Maramureşului, în timpul sărbătorii de Paşte şi apoi, am vizitat şi o expoziţie de artă la un muzeu din Baia Mare. Actualmente, susţineţi o expoziţie în Leiden, Olanda intitulata’ Românii mei’. Care a fost abordarea artistică în cazul fotografiilor realizate în ţinutul Maramureşului, din România? Cum credeţi că au fost percepute lucrările de către diaspora româna din Leiden?

Recenzii / Chronicles | 49 Aşa cum am mai spus, eu sunt interesat şi de partea socială ; ca şi în Ungaria, toţi oamenii care mi-au atras atenţia, dintr-un oarecare motiv, au părut în pozele mele. Am fotografiat evenimente sociale, printre care o nuntă, o înmormântare, călăritul, piaţa de est din Sighet, Măsurătoarea laptelui. Am surprins şi ‚ritmul vietii’. La expoziţia pe care am susţinut-o la galeria de artă LAK de la universitatea Leiden, am prezentat fotografii care chiar mi-au plăcut mie. Aceste fotografii sunt cu şi despre oameni obişnuiţi, pe care i-am întâlnit de-a lungul celor trei excursii cu grupul ‚7 zile’. Unele fotografii nu prea au fost apreciate de Romani, căci ei se aşteptau la ceva diferit. Poate că ei credeau că voi realiza cadre în care să revadă frumuseţea României şi a Românilor. Totuşi, am primit multe aprecieri, în privinţa transparenţei şi a mesajului transmis de fotografii. Ca artist, consider că nu trebuie să fac neapărat pe plac publicului, ci să exprim ceea ce consider a fi de valoare. Îmi amintesc de toate persoanele care apar în fotografiile mele, le respect şi am sentimente plăcute, căci mi-au permis să pătrund pentru o clipă, în intimitatea lor. Cum aţi ales ce anume să fotografiaţi din toate aspectele culturale din România? Nu m-am hotărât singur unde aveam să fac cadrele. După ce am luat micul dejun în câmp, toţi membrii grupului s-au urcat în 2, 3 maşini şi au mers într-o direcţie. Apoi fiecare şi-a realizat propriile fotografii. Unii din ei nu au făcut deloc, căci se tot uitau la diferite aspecte şi la lumină. Un fotograf a fost interesat, de exemplu, în special de crucile cu Iisus, pe care le vedeai la tot pasul, altul doar de peisaje, altcineva interesat de aspectele vieţii, iar eu i-am luat prin surprindere. Şi mai bine: am tot făcut fotografii ca un nebun, cadru după cadru. Vă puteţi considera un fel de mediator între sentimentele trăite ca şi fotograf în România şi reacţia publicului? Ca fotograf dedicat societăţii, îmi place să exprim atât frumuseţea, cât şi umanitatea pe care am găsit-o în toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi sper ca publicul să simtă asta din perspectiva mea, nu drept ceea ce ar dori de fapt să vadă. Cum aţi descrie România, în câteva cuvinte? Am considerat Maramureşul ca un fel de Vest Salbatic’ al Europei dar asta în sensul bun. Am descoperit că oamenii sunt foarte deschişi şi prietenoşi, iar peisajele sunt frumoase. Nu pot spune nimic despre alte locuri din România, nici despre oraşele mari, căci nu am fost acolo.

50 | Recenzii / Chronicles S-a schimbat percepţia despre România şi despre oameni, cât timp aţi lucrat la proiectul ‚Românii mei’? Da, sunt din ce în ce mai convins că oamenii sunt oameni oriunde trăiesc şi că în general, au intenţii bune către ceilalţi. Şi de asemenea că oamenii mai săraci, sunt mai darnici, pentru că ştiu să împartă cu ceilalţi. În plus, mi-a plăcut Maramureşul pentru casele acelea din lemn şi costumele tradiţionale de o mare frumuseţe. Uneori aveam impresia că eram într-un ţinut de poveste.

Intenţionaţi să mai lucraţi şi în alte ţări? Dacă da, care ar fi acelea?

Acum nu am planuri dar ‚retraiesc’ o retrospectivă a celor 50 de ani de artă fotografică. Şi e timpul să explorez toate oportunităţile, astfel încât să realizez şi câteva cărţi.

Cum vedeţi şi simţiţi actualul stil de artă fotografică?

Nu pot spune dacă în prezent este o anumită tendinţă. Ştiu doar că există fotografii bune, mediocre sau de proastă calitate, iar eu am cam văzut toate aceste genuri în diferite reviste, expoziţii sau pe internet. Sunt atâtea aspecte, încât îmi e greu să realizez ceea ce mă interesează de fapt. Pentru mine, fotografia e despre oameni, iar eu simt că în ziua de astăzi ea nu include o parte socială, căci fotrografiile digitale au făcut din toţi forografi. Din ceea ce pot vedea până acum (revista Tatoo Planet, expoziţia ‚Fred Rohde-50 de ani de fotografie’) portretele sunt în mare parte ceea ce v-a stârnit interesul. Oare sunt acestea genul de fotografii care vă definesc? Da, mă consider un fotograf stradal mai degrabă decât unul de studio. Surprind momentul. Aş putea spune, fără modestie, că nu m-ar putea învinge cineva care a realizat aceleaşi fotografii pe stradă, căci, de când eram tânăr, mă simt bine în pielea mea oriunde pe stradă. Traducere de: Alina Pipirigeanu

Recenzii / Chronicles | 51

Fred Rohde Interview by Cezara Miclea Cezara Miclea (C.M.): Please tell us about your beginning in the photography career. What was your motive in choosing the photography as the main career path? Fred Rohde (F.R.): My interest in photography started in my childhood when I saw my father taking pictures with his box-camera hanging before his belly. I remember the photograph of us taken in a distorting mirror and I remember a photograph in a book at my parents’ house of a man lifting with one hand a cow above his head. This is how I became interested in the power of photographs. When I was fourteen I bought my first camera, a 6 x 6 Adox Golf 63S folding camera, and started reading books about photography. By that time I never thought about having a career in photography. I studied mathematics at the Leiden University and became a teacher for teenagers. By accident I met a guy who studied photography and he taught me how to develop a film and print photographs. Ever since I’m daily occupied with photography, worked for newspapers and magazines, taught photography at the university art center and had over a hundred group and solo-exhibitions mainly focused on socially committed subjects. Since I met my wife, the American painter Molly Ackerman, I’m involved in the art world as an exhibiting artist and as a gallery owner of (nowadays) the EAE Studio.

C.M.: You are currently an editor for the Dutch magazine Tattoo Planet, among being a member of other photography groups in Netherlands. Can you please tell us how did you also become a member for the Romanian photo group “7 Days”?

F.R.: At an exhibition in Leiden with gipsy artists from Hungary my wife and

I were invited to participate as the first westerners in an Eastern European Artist Camp in Tallya in the Tokaj region in East Hungary. I took my darkroom with me in a suitcase and made an exhibition with photographs of the villagers I encountered by my daily walks through the village. There I met an Austrian landscape photographer who invited me to become part of “7 Days” or in Romanian “7 Zile” which whom he was involved. With the group we photographed one week in the Maramures region during Eastern Time and after that we made an exhibition in a museum in the region or an art gallery in Baia Mare.

52 | Recenzii / Chronicles

C.M.: You are recently holding an exhibition in Leiden, Netherlands, enti-

F.R.: As I said before I’m a socially committed photographer, so I photogra-

C.M.: How did you choose what to photograph from all the aspects of the

F.R.: I didn’t decide myself where to photograph. After the morning breakfast

C.M.: Would you consider yourself as a mediator between the outcome of

F.R.: As a socially committed photographer I like to show the beauty and

tled “My Romanians”. What was your artistic approach to the portraits captured in the county of Maramureș, Romania? How do you think they were perceived by the Romanian expats from Leiden?

phed, just like I did in Hungary, all the people who draw my attention for whatever reason. I also photographed social events like a wedding, a funeral, horse shoeing, the Easter market in Sighet, “Measuring of the milk” etc. Besides that I also photographed still-lives. In the exhibition in the former LAK Gallery of the Leiden University I presented the photographs that I really liked myself. They’re about the normal people that I met during my three trips as a member of “7 Days”. Some of my photographs were not appreciated by some Romanians because they expected something different. Maybe some more touristic photographs about the beauty of Romania and the Romanians. Nevertheless I got many positive comments about the honesty and intensity of the photographs. And as an artist I’m not there to please the people but to express what I found of value. I remember all my subjects and have great respect and warm feelings for them because they let me in for a moment how small in their privacy. Romanian culture?

at our camp all the members got in two or three cars and drove somewhere. Everyone did then his own thing. Some didn’t photograph at all because the Romanian photographers only started to work as they liked the circumstances and especially the light. One photographer was only interested in the crosses with Jesus that you see everywhere, another only in landscapes, another only in stilllives and I did it all to their surprise. Better: I shot as a madman with my three analog camera, roll after roll. the feelings you had while photographing the portraits in Romania, and the reaction of the public opinion? humanity I found in all the people I’ve met and I hope the public will see it from my view and not what they expect.

Recenzii / Chronicles | 53

C.M.: How would you describe Romania in a few words?

F.R.: I considered the Maramureş as the ‘Wild West’ of Europe and that in a

C.M.: Has your general perception on Romanian people and culture chan-

F.R.: Yes, I’m more convinced of the fact that people are people wherever

C.M.: Do you intend to work in other countries too? If the answer is yes,

F.R.: At the moment I have no plans and I’m working on my retrospective of

C.M.: How do you view and sense the contemporary photography style?

F.R.: I can’t tell if there is a contemporary style. I only know good, mediocre

C.M.: From what I see in your previous photo shoots (e.g. Tattoo Planet ma-

F.R.: Yes, I consider myself as a street and not as a studio photographer.

positive way. I found the people very open and friendly and the landscape beautiful. I can’t tell anything about the other parts of Romania nor about the big cities because I haven’t been there. ged while working on the project “My Romanians”?

they live and in general that they have good intentions towards other people. And also that: the poorer people are, the more they give to others, because they know how to share. Besides that I loved the Maramures for his wooden carved houses and traditional costumes of extreme beauty. I sometimes thought that I was in a fairy tale land. then in which one?

fifty years of photography. And it’s time to explore the possibilities to make some books.

and bad photography and I have seen it all in magazines and exhibitions and on the internet. There is so much that it is difficult to find what really interests me. For me photography is about people and I feel as if socially photography is not the thing nowadays, although the digitally photography has made of everyone a photographer. gazine, “Fred Rohde – 50 Years of Photography” exhibition) portraits are mostly taken. Are they the type of photography which would define your style the best?

I capture the moment. I would even say without being arrogant that you can’t beat me with your photographs taken on the streets on the same place under the same circumstances, because the streets is where I belong since I was young.

54 | Recenzii / Chronicles

Salonul Național de Artă Decorativă Cotroceni 2014 ediţia a XV-a Recenzie de Mihai Moldoveanu

Ca în fiecare an, Muzeul Național Cotroceni vine în întâmpinarea iubitorilor de artă decorativă cu cel mai amplu proiect de acest gen din țară: Salonul Național de Artă Decorativă. Un adevărat regal, salonul adună între zidurile sale din vechi cărămizi regale nu mai puțin de 81 de artiști din toate colțurile țării, din Bucureşti până la Cluj-Napoca, din Curtea de Argeș până la Iași, din Timișoara până la Suceava. Pe simezele expoziției sunt prezenți cei mai cunoscuți artiști din domeniul artelor plastice precum Daniela Frumușeanu, Miruna Hașegan, Traian Ştefan Boicescu, Cela Neamţu, Mihai Țopescu, Elena Amariei, Iordanka Cioti și mulți alți maeștri care au lucrat în toate tehnicile artelor decorative: tapiserii, imprimeuri, colaje textile și forme artistice decorative din metal, ceramică și sticlă, foarte apreciate în ultimele decenii în spațiul artistic românesc. Dacă în trecut Salonul Național de Artă Decorativă a fost itinerat la Chișinău, anul viitor, expoziția va putea bucura ochii și sufletele iubitorilor de artă din Düsseldorf, în Germania. Vizitatorul care va trece de poarta expoziției va fi plăcut surprins de explozia de culori și de forme care îl vor purta în lumea magică a unui vis suprarealist. Diversitatea tehnicilor este așezată parcă sub comanda unei baghete magice a unui mesaj estetic unitar, de reverie estetică. Monotonia este evitată prin spargerea mesajului din când în când de către lucrările cu tentă figurativă, care parcă vor să-ți amintească să te întorci pe pământ. O mască de inspirație populară te priveşte fix, fiind strategic așezată între un mozaic cu tentă florală și două lucrări ce amintesc, în subconștient, de un peisaj marin cu ape involburate ciocninduse de stânci de sare. Mai încolo, un triptic ce pare la prima vedere a fi un dragon

Recenzii / Chronicles | 55 bizantin, încearcă să trezească la viață o lucrare plină de linii abstracte, la baza căreia pare că se află un ochi obosit. Două statuete albe asistă netulburate la acest spectacol decorativ. Iată ceea ce puteți vedea doar la o primă vedere. Multe alte trăiri mai rămân încă de descoperit. Expoziţia va fi deschisă în perioada 13 noiembrie 2014 - 15 ianuarie 2015 şi va putea fi vizitată de marţi până duminică, între orele 9.30 - 17.00.

Mihai Moldoveanu Fotografii de la vernisaj asigurate de autor.

56 | Recenzii / Chronicles

Fotografii de la vernisaj asigurate de autor.

INTERVIU Inter view

58 | Interviuri / Interviews

Despre reuşita proiectelor cultural-artistice în România Dialog cu Mihai Stan, Preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură

Interviu realizat de Laura Lucia Mihalca

RECITAL VERDI-WAGNER Rar putem întâlni persoane atât de implicate în organizarea evenimentelor cultural-artistice care să fie atât de calme ca Mihai Stan, Preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură. Întâlnirea cu el este mereu o plăcere, pentru că este pusă sub semnul pasiunii pentru arta de calitate. Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură este una din cele mai active organizaţii româneşti în domeniu, cu evenimente de amploare naţională şi internaţională încununate de succes, cu o foarte bună promovare şi cu un public ales. Astfel, evenimentele asociaţiei rămân de neuitat, păstrate de fiecare în cufărul cu momente emoţionante.

Laura Lucia Mihalca (L.M.): Vorbim de muzică, arte şi cultura în sens

larg, toate reunite sub bagheta unei asociaţii care continua să dezvolte societatea românească, prin prisma evenimentelor organizate. Spune-mi te rog care a fost imboldul care a dat naştere Asociaţiei pentru Muzică, Artă și Cultură şi mai ales… de ce acest nume?

Interviuri / Interviews | 59

Mihai Stan (M.S.): Pentru a răspunde întrebării tale, trebuie să menționez

de la bun început faptul că înființarea Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură a fost posibilă datorită activității mele desfășurate în cadrul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, deoarece experiența pe care am acumulat-o aici prin coordonarea de evenimente, în special cele din domeniul muzical, m-a făcut să înțeleg mai bine ceea ce trebuie și mi-ar plăcea să fac mai departe. Am fost, sunt și voi fi pe deplin mulțumit de tot ceea ce am realizat și voi realiza la institut, însă mi-am dorit să pot organiza și acasă, în România, lucruri la fel de frumoase. Din acest motiv am înființat, în 2013, Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură. Acum, la capătul a un an de activitate, pot spune că mă simt împlinit pentru că am reușit să completez activitatea mea de la Institut (o activitate pentru care voi fi recunoscător toată viața instituției și celor ce mi-au fost aproape, pentru că m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi) cu activitatea de la Asociație (care îmi împlinește dorința de a realiza lucruri frumoase și acasă). Numele Asociației l-am ales astfel deoarece am dorit să acopăr cât mai multe domnii culturale, astfel încât, pe viitor, să încerc să organizez evenimente din domenii diferite, însă am pus pe primul loc marea mea iubire: muzica. Astfel a luat naștere Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură.

L.M.: Asociaţia pe care o reprezinţi a împlinit doi ani în octombrie a.c.. Ce

M.S.: Adevărat că Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, din punct de vedere

înseamnă tot acest timp pentru organizaţie şi pentru tine?

al înființării, ar împlini aproape doi ani, dar eu socotesc că împlinim doar un an de activitate de la primul eveniment pe care Asociația l-a sprijinit, și anume lansarea pe piață a volumului CORTEZ de Marius Constantinescu, eveniment organizat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu 2013 (18 septembrie 2013) sau am putea socoti un an de activitate de la organizarea integrală a primului nostru eveniment, și anume recitalul omagial Verdi – Wagner: Corespondențe susținut de soprană Leontina Văduva, actrița Medeea Marinescu, pianistul Masakatsu Nakano și jurnalistul Marius Constantinescu la Ateneul Român (27 octombrie 2013). Deci, pot spune că împlinim un an de activitate intensă, care s-a materializat prin realizarea unor evenimente de suflet, cum îmi place mie să spun, deoarece de la primul eveniment pe care Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură l-a sprijinit și până la ultimul eveniment organizat în luna octombrie a acestui an, fiecare eveniment a fost gândit cu sufletul.

60 | Interviuri / Interviews În privința acestui an de activitate, activitate pe care o realizez în timpul meu liber și cu ajutorul unui grup mic de prieteni, pot spune că sunt mulțumit, mai ales că pentru o asociație tânără, care împlinește doar un an activitate, dar care a realizat o lansare de carte, patru concerte și o lansare de CD (o surpriză de final de an despre care vom vorbi puțin mai târziu), cred că asociația s-a dezvoltat bine și va continua să o facă și în anii ce urmează. Trebuie să menționez că prefer să realizez evenimente puține, dar de înaltă ținută, astfel încât, pe viitor, când spui Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură să spui cultură de calitate.

L.M.: În timp, s-a schimbat configuraţia acţiunilor şi activităţilor asociaţiei?

M.S.: De la înființarea Asociației și până în prezent, ținând cont de faptul

L.M.: Cum aţi caracteriza publicul asociaţiei?

M.S.: Asociația, prin evenimentele pe care le organizează, încearcă să se

L.M.: Exista anumite proiecte din toată istoria asociaţiei care vă sunt mai

că, în principal, am creat această asociație din dorința de a organiza evenimente muzicale și, după cum putem vedea, marea majoritate a evenimentelor organizate până acum au fost în domeniul muzical, consider că, pentru moment, configurația acțiunilor și activităților asociației nu s-a schimbat. Însă, pe viitor, îmi doresc foarte mult să ating și restul domeniilor culturale (teatru, film, arte vizuale etc.), astfel încât Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură să devină un punct de reper pe piața culturală românească.

adreseze, în general, publicului larg, dar de multe ori, prin prisma evenimentelor organizate, se adresează și unui public avizat, adică melomanilor. Pe viitor ne dorim să ne adresăm publicului larg în toate sensurile, prin realizarea de proiecte culturale în spații neconvenționale, astfel încât să fim cât mai aproape de public și, de ce nu, să-l atragem către evenimente de calitate și pe cel care, pentru moment, nu dă importanță acestui gen de activitate culturală. dragi? De ce? M.S.: Așa cum am răspuns la una dintre întrebările anterioare, fiecare eveniment realizat până acum a fost creat, conceput și organizat cu sufletul, luând naștere evenimentele pe care vi le voi prezenta în câteva rânduri: - 18 septembrie 2013, Galeriile Artmark, lansarea volumului CORTEZ de Marius

Interviuri / Interviews | 61 Constantinescu în cadrul Festivalului Internațional George Enescu (la eveniment au participat: criticul Dan C. MIHĂILESCU, mezzosoprana Viorica CORTEZ și jurnalistul Marius CONSTANTINESCU – volumul CORTEZ a apărut cu sprijinul Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură); - 27 octombrie 2013, Ateneul Român, recitalul omagial Verdi – Wagner: Corespondențe susținut de soprană Leontina VĂDUVA, actrița Medeea MARINESCU, pianistul Masakatsu NAKANO și jurnalistul Marius CONSTANTINESCU. Evenimentul a fost organizat de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură în parteneriat cu Filarmonica George Enescu și sub patronajul Ambasadei Republicii Italiene în România;

SUFLET IN CULORI 2 - 3 aprilie 2014, Sala Radio, “SUFLET ÎN CULORI“ – Concert caritabil în beneficiul copiilor cu autism susținut de patru tineri artiști: soprana Rodica VICĂ, tenorul Ștefan POP, violonistul Vlad MAISTOROVICI și pianistul Ștefan DONIGA. Evenimentul, prezentat de actrița Manuela HĂRĂBOR și jurnalistul Marius CONSTANTINESCU, a fost organizat de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură și Asociația Help Autism, în parteneriat cu Societatea Română de Radiodifuziune, Centrul InfoEuropa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Kaufland România, Tarom, Floria.ro și Wagner Arte Frumoase și Povești. - 1 octombrie 2014, Ateneul Român, Recital extraordinar susținut de violonistul italian Uto UGHI și pianistul italian BRUNO CANINO, cu ocazia Președenției Italiene a Consiliului Uniunii Europene, deschiderii stagiunii camerale a Filarmonicii George Enescu și Zilei Internaţionale a Muzicii. Eveniment organizat de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, Ambasada Italiei în România și Filarmonica George Enescu. - 10 octombrie 2014, Sala Radio, Gala Aniversară Viorica Cortez și Prietenii susținută de mezzosoprana Viorica CORTEZ, soprana Leontina VĂDUVA, tenorul Calin BRĂTESCU, baritonul Florin ESTEFAN și violonistul Remus AZOIȚEI, acompaniați de Orchestra

62 | Interviuri / Interviews Națională Radio, dirijor Tiberiu SOARE. Evenimentul a fost prezentat de jurnalistul Marius CONSTANTINESCU. Gala Aniversară a fost organizată de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, Orchestrele și Corurile Radio România, în parteneriat cu CreArt – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Primăriei Municipiului București și Kaufland România. Luându-le pe rând, fiecare dintre evenimentele enumerate mai sus au fost gândite cu sufletul, deoarece o componentă importantă a asociației este aceea de a aduce în fața publicului din România nume importante ale scenei culturale naționale și internaționale, să readucem în atenția publicului personalități ale culturii române de peste hotare, care nu sunt atât de prezenţe pe piața culturală românească, să aducem în fața publicului personalități consacrate ale scenei internaționale, care au avut sau nu legături cu România. De asemenea, ne dorim ca în viitor să sprijinim și tinerele talente, să devenim pentru aceștia o rampă de lansare prin oferirea de burse la instituții de prestigiu din străinătate. Revenind la întrebare, vă pot spune că fiecare dintre aceste evenimente mi le-am dorit din suflet, iar conjuctura a făcut să găsesc persoanele potrivite la locul potrivit și astfel să se concretizeze fiecare dintre proiectele culturale enumerate mai sus. Am întâlnit persoane care au crezut în proiectele propuse de mine și care mi-au acordat cu generozitate tot sprijinul. Pe această cale, țin să le mulțumesc din suflet pentru toată încrederea acordată mie și proiectelor propuse. Încercând și mai mult să răspund întrebării tale, este imposibil să nu-ți dorești să realizezi aceste evenimente când ai posibilitatea să strângi lângă tine și în jurul Asociației personalități de marcă, dar și oameni frumoși din punct de vedere uman, și aici te-aș ruga să-mi îngădui să menționez numele unor artiști speciali: sopranele Leontina Văduva și Rodica Vică, mezzosoprana Viorica Cortez, tenorii Ștefan Pop și Călin Brătescu, baritonul Florin Estefan, violoniștii Remus Azoiței și Vlad Maistorovici, pianiștii Diana Ionescu și Ștefan Doniga, dar și al unor prieteni dragi care au fost alături de mine în realizarea acestor proiecte minunate: Marius Constantinescu, Roxana Moisescu Ambrozie, Dorina Neagu, Andreea Koch, Jenica Pop, Gabriel Bebeșelea, Adina Nanu, Doris Mircea, Simona Lazăr, Valentin Țigău, Daniela Bololoi, Andrea Unceanu, Claudia Popă, Ema Stoica, Liliana Dima, Diana Preda, Anne Katherina Scheidereiter, Bogdana Diaconu, Adina Mărculescu, Cristina Dobrin, etc.

L.M.: În acest număr al revistei discutăm despre terapia prin artă. Crezi că

arta funcţionează şi ca remediu? Muzica şi arta în general poate vindeca/ purifica? M.S.: Cu siguranță muzica și arta reprezintă un element important în viața fiecăruia dintre noi și consider că un om nu poate fi complet fără muzică, artă,

Interviuri / Interviews | 63 cultură. Acum, răspunzându-ți strict din punct de vedere personal, ţinând cont de faptul că atunci când sunt vesel, dar și atunci când sunt trist, terapia mea este muzica, în special opera, consider că da, într-adevăr se poate face terapie prin muzică, artă etc.

L.M.: Cum situezi Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură în Romania

L.M.: Anul care urmează aduce noi provocări, de la sferă politică, la cea

contemporană? M.S.: Aș vrea să răspund aici cu un mesaj transmis Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură de către ilustra doamnă prof. univ. dr. Adina Nanu: “Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură își propune să aducă aminte contemporanilor, mereu grăbiți, că numai prin artă simţi că trăiești cu adevărat, cu toată ființa, atât a creatorului cât și a celui care primește darul. Și că toate imaginile, nu numai ale operelor din muzee, dar și cele ale vieții zilnice se pot ridica la nivel artistic, bucurându-ne sufletele”. Deci, consider că Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură își va găsi locul binemeritat în această lume modernă, care tinde să se întoarcă, din ce în ce mai mult, către valorile tradiționale. socială şi economică, cu efecte clare şi asupra culturii. Crezi într-un viitor mai bun? M.S.: Chiar dacă anul care vine aduce noi provocări pe toate planurile, cred că este bine să fim pregătiți a le face față, dar cel mai important este să luăm ce e mai bun din ceea ce vine și să încercăm să construim lucruri frumoase, atât pentru generația noastră, dar mai ales pentru generațiile viitoare. În ceea ce privește cultura, consider că este de o importanță capitală ca acest domeniu să fie cât mai mult susținut, cât mai mult promovat, cât mai vizibil. Cred că anul care vine o să aducă noutăți pe toate planurile, dar important este, așa cum am subliniat și mai sus, să realizăm lucruri frumoase, să fim uniți, să dăm o mână de ajutor celor aflați în nevoi, să susținem tinerele talente și tinerii în general … După cum am putut vedea în ultimii ani, societatea civilă s-a dezvoltat foarte mult și au început să apară proiecte sociale de susținere a diferitelor pături sociale, și aici pot menționa activitățile Asociației Help Autism – asociație care se ocupă cu sprijinirea copiilor diagnosticați cu autism și pentru care Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură a creat, în anul în curs, un eveniment muzical special menit să strângă fonduri pentru susținerea activităților acesteia. Pot spune că am întâmpinat dificultăți în organizarea acestei prime ediții a concertului caritabil, însă important este să nu te dai bătut și să continui să construiești lucruri frumoase, care la un moment dat se vor dezvolta și-ți vor aduce satisfacții imense. Acum, gândindu-mă mai bine, e

64 | Interviuri / Interviews neapărat necesar să menționez o fundație importantă care de ani de zile desfășoară o activitate intensă în sfera socială, dar și culturală, susținând atât pe cei aflați în nevoi, cât și tinerele talente, și anume Fundația Principesa Margareta a României. Și pentru a răspunde pe deplin întrebării tale, în mod personal, cred că ne așteaptă un viitor mai bun, cu condiția de a ne uni forțele și de a construi lucruri frumoase, de a nu da înapoi atunci când întâmpinăm greutăți, de a lupta pentru proiectele în care credem și care pot aduce o viață mai bună comunității. Deci, într-un cuvânt, să ne implicăm și atunci vom avea un viitor mai bun.

L.M.: Care sunt planurile şi proiectele asociaţiei pentru 2015? M.S.: După primul an de activitate, aș putea spune chiar intensă, ne-am

L.M.: Unde te pot întâlni cititorii Art Out cel mai des? M.S.: Este dificil să răspund acestei întrebări deoarece, mai ales în ultima

propus să ne dezvoltăm, să încercăm să acoperim și alte domenii culturale pe care până în acest moment nu le-am explorat. Cel puțin în domeniul muzical, îmi doresc să continui organizarea concertului caritabil dedicat copiilor diagnosticați cu autism, astfel încât acest eveniment să devină un punct de referință pe piața culturală a capitalei, iar publicul să conștientizeze faptul că poate participa la un eveniment muzical de înalt nivel și în același timp poate contribui la susținerea acestor copii. Deci, anul viitor, în preajma datei de 2 aprilie – Ziua Internațională de Conștientizarea a Autismului, pregătim o surpriză pentru cea de-a doua ediție a concertului caritabil dedicat copiilor cu autism. Un alt palier pe care doresc să-l dezvolt este tot în domeniul muzicii și anume readucerea în atenția publicului a unor personalități de marcă ale culturii române din țară și de peste hotare. Îmi doresc să organizez o serie de evenimente care să marcheze cei 60 de ani de la moartea marelui violonist, compozitor și dirijor George Enescu. Însă nu-mi place să dezvălui proiectele înainte de a fi sigur că se concretizează, însă pot spune că mai avem și alte planuri pe care vom încerca să le dezvoltăm, astfel încât activitatea Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură să devină o prezență constantă în viața culturală a Capitalei.

vreme, mai tot timpul am fost pe drumuri pentru organizarea unor evenimente culturale și deci nu pot preciza un loc anume unde cititorii Art Out mă pot întâlni, dar aș putea răspunde unde mi-ar plăcea să mă găsească, și aș vrea să-i îndemn să mă caute într-o sală de concerte, la teatru, într-o librărie, într-un cinematograf, într-o galerie de artă, într-un muzeu, la un festival de film, la un eveniment caritabil etc … Dacă fac acest lucru pot considera că m-au găsit, iar eu voi fi mulțumit.

Interviuri / Interviews | 65

L.M.: În încheiere, spune-mi care este cea mai frumoasă imagine pentru tine.

Dar cel mai plăcut sunet? M.S.: O imagine, pentru privitor, trebuie să însemne mult, iar pentru mine întotdeauna primordială este calitatea, deci trebuie să fie o imagine perfectă. Nu pot să precizez exact, dar aș putea să dau câteva exemple, și anume un decor al unui spectacol de opera, pentru ca spectatorul să fie transpus în epoca în care se desfășoară acțiunea, decorul trebuie să fie perfect, parcă desprins din poveste, să respecte cât mai mult povestea. În altă ordine de idei, pot spune că o imagine frumoasă poate fi și un peisaj, și-mi vine în minte acum deplasarea mea la Sibiu în preajma Revelionului, când, plecând foarte de dimineață, am adormit, iar când m-am trezit am văzut pe fereastră un peisaj parcă rupt din poveste, totul era alb și frumos, deci o imagine perfectă, unde parcă timpul se oprise în loc … pot continua și cu alte exemple de imagini frumoase, dar prefer să mă opresc aici și să răspund scurt la întrebarea Dar cel mai plăcut sunet? pentru mine pot spune că mă emoționează cel mai mult o voce de operă cristalină, care interpreteză o arie ce aproape atinge perfecțiunea și care, doar închizând ochii, mă face să vibrez.

Laura Lucia Mihalca

SUFLET IN CULORI

66 | Interviuri / Interviews

Mihai Stan

RECITAL VERDI-WAGNER 2

Interviuri / Interviews | 67

Viorica Cortez Sala Radio Bucuresti 2014 - Foto Aurel Virlan -EmailS89

RECITA Violonistul Uto Ughi Seara Concert Ateneul Roman - foto AurelVirlan Emails-39 L VERDI-WAGNER 2

Volum CORTEZ 2

Viorica Cortez Sala Radio Bucuresti 2014 - Foto Aurel Virlan -EmailS164

Violonistul Uto Ughi Muzeul Enescu - foto Aurel Virlan Emails-94

68 | Interviuri / Interviews

Despre Bucureşti, cu bune şi rele Interviu cu istoric dr. Anita Sterea Realizat de Laura Lucia Mihalca

Pe Anita Sterea am cunoscut-o absolut întâmplător, în cel mai nebănuit loc în care aş fi crezut să o întâlnesc. Îi urmăream atent activitatea, în special tururile ghidate de arhitectură, dar niciodată nu avusesem ocazia să o întâlnesc personal. Şi iată că vara aceasta, în cadrul Zilelor Culturale Adfel, desfăşurate pe terasa clubului Fabrica, Art Out a avut stand, activând timp de 3 zile cu activităţi culturalartistice inedite, printre care şi realizarea unei ediţii ALTfel a Zilelor Adfel. Concret: timp de 3 zile am intervievat publicul prezent la eveniment cu privire la poveşti ale Bucureştiului, istorii personale, pasiuni, vise şi amintiri. Au fost intervievate câteva zeci de persoane, aproape toate necunoscute nouă, redactorilor, până atunci. Momentul a însemnat descoperirea multor persoane extrem de interesante. Poate descoperirea cea mai mare a fost Anita Sterea, o persoană caldă şi calmă, blândă şi luminoasă, creativă şi foarte visătoare. Ştiam una de cealaltă, fără a ne fi întâlnit. O dată ce am întâlnit-o, am putut să o cunosc puţin mai bine, prin prisma interviului ALTfel.

Interviuri / Interviews | 69 Ce a urmat? O propunere de interviu mult mai complex, care să dezbată problemele şi aspectele pitoreşti ale Bucureştiului, un oraş atât de drag Anitei. Prin prisma celor ce urmează veţi putea să cunoaşteţi o parte din modul de înţelegere al Anitei cu privire la structura capitalei în sens de organism social generator de idei, conţinut, emoţie şi mesaj. Veţi avea anumite confirmări, veţi afla lucruri şi locuri noi. Laura Lucia Mihalca (L.M.): Care sunt primele tale amintiri despre Bucureşti? De când „datează” ele? Anita Sterea (A.S.): Îmi amintesc ziua de 1 decembrie 1990 când tatăl meu m-a scos în oraş. Ne-am plimbat prin centru, fluturând drapelul naţional, ca mai apoi să primesc o binemeritată prăjitură la Cofetăria Vânătorul din Piaţa Romană. Traseul a fost unul simplu, din Piaţa Unirii până în Piaţa Romană, pe o vreme ploioasă, însă cu multe poveşti. Atunci tata mi-a arătat unde e Hanul lui Manuc, de unde a fugit Ceauşescu sau unde e Universitatea. Aveam 6 ani la momentul acela. Amintiri mai vechi decât acestea sunt legate de cinematograful de vară din parcul Bazilescu, unde mergeam cu bunica mea şi vecinele ei la filme româneşti, prin 1988-1989.

L.M.: Care sunt locurile tale preferate în capitală?

A.S.: Sunt multe, depinde de starea pe care o am. Iubesc strada Dumbrava Rosie, mi se pare una dintre cele mai frumoase străzi europene: case minunate, bine întreţinute, linişte şi povesti ce merită descoperite. Îmi place să-mi beau limonada într-o zi călduroasă de vară la Hanul cu Tei şi să mananc un caşcaval pané la Cercul Militar Naţional. L.M.: Care sunt plusurile cele mai evidente ale Bucureştiului? Dar cele mai usturătoare minusuri? A.S.: Bucureştiul are nenumărate plusuri, plusuri ce le descopăr şi eu de la an la an cu ajutorul expediţiilor culturale pe care le fac la Fundaţia Calea Victoriei. Bucureştiul se schimbă, se mişcă. Acum 6 ani, când am început acest proiect, Descoperă Bucureştiul Cultural, la Fundaţie, credeam că ştiu multe despre Bucureşti. Oraşul în sine m-a contrazis, am descoperit ritmul alert cu care oraşul şi oamenii se transformă, începem să fim mai atenţi la ce ni se întâmplă, la ce ne înconjoară. Bucureştiul este un oraş dinamic, cu poveşti ştiute şi neştiute, cu arhitectură diversă, cu istorie şi cultură, dar mai ales cu oameni care, deşi par trişti

70 | Interviuri / Interviews şi abătuţi, ştiu să petreacă când e vorba de distracţie. Oraşul nu are minusuri, are poate neajunsuri care se ajustează pe parcurs şi aici aş menţiona reabilitarea clădirilor de patrimoniu, însă asta se întâmplă, uşor-uşor, nu în ritmul accelerat pe care ni l-am dori noi, dar se întâmplă, aşa că e un minus parţial, doar.

L.M.: Cum vezi tu oraşul în 5, 10 şi 25 de ani?

A.S.: Bucureştiul se va dezvolta şi va ajunge să atragă din ce în ce mai mulţi turişti, cred că în următorii 10 ani Bucureştiul va ajunge în top 10 destinaţii europene. De ce spun asta? Dintr-un motiv simplu, lumea călătoreşte mult, vrea mereu altceva, occidentalii pleacă în 5-6 city-breack-uri pe an. Vizitezi Roma, Paris, Viena, Lisabona etc., apoi uşor, uşor ajungi şi spre estul Europei. Vor să vadă şi altceva. Ajung la Praga, apoi Budapesta, merg şi la Istanbul, apoi se gândesc şi la Bucureşti ca o variantă. Turiştii încep deja să vină, însă mai trebuie să lucrăm un pic la servicii şi la turismul bucureştean. Cum spuneam, oraşul este un mix, însă mulţi vor veni să vadă şi să audă poveştile comunsimului, fie că ne place sau nu, aşa că mai devreme sau mai târziu trebuie să ne gândim şi la crearea unui Muzeul al Comunismului la Bucureşti.

L.M.: Cum ai descrie tu bucureştenii?

A.S.: Minunată întrebare, în cei 6 ani de plimbări la Fundaţie am cunoscut mii de bucureşteni de diferite vârste, originari sau oameni adoptaţi de Bucureşti după terminarea Facultăţii. Bucureştenii sunt oameni curioşi, descurcăreţi, cu bun simţ, oameni ce au realizat că atunci când pleacă în concediu vor să afle cât mai mult despre ceea ce văd acolo, însă de multe ori nu îşi cunosc oraşul. Bucureştenii în ultimi ani sunt activi, şi-au dat seama că schimbarea stă în ei şi este pentru ei.

L.M.: Există evenimente istorice de care te simţi mai ataşată?

A.S.: Da, sunt câteva! :) Nu cred în coincidenţe, ci cred că totul se întâmplă cu un motiv. :). Sunt născută pe 10 mai, de ziua Regelui, aşa că tot ce presupune perioada regală mă fascinează! Nu m-am imaginat niciodată o prinţesă, însă mi-aş fi dorit tare mult să petrec măcar o zi în preajma reginei Maria.

L.M.: Ai anumite monumente ale capitalei de care te simţi mai ataşată?

A.S.: Multe! Dacă îmi puneai întrebarea asta acum 5-6 ani, îţi spuneam sigur Mănăstirea Antim, pentru că se afla în apropierea liceului meu (Colegiul Naţional Mihai Eminescu), iar de la geamul clasei mele vedeam mereu curtea Mănăstirii. Azi sunt mult mai multe! Nu neapărat monumente ci locuri, case, pe care şi eu le-

Interviuri / Interviews | 71 am descoperit în urma cercetărilor pe care le-am făcut pentru a realiza expediţiile culturale de la Fundaţia Calea Victoriei. Aşa că azi lista conţine (enumăr doar câteva :) ) Hotelul Carol, Castelul Vlad Ţepeş din Parcul Carol, o casă minunată de pe strada Plantelor (azi sediul unei societăţi de avocatură, în trecut casa unui profesor de geografie), casa în stil Gaudi de pe strada D. Racoviţă, Biserica Mihai Vodă, Biserica Icoanei, Palatul Prinţului Moştenitor. Toate acestea sunt monumente pe care le-am descoperit prin plimbări la rândul meu, m-au fascinat şi le-am căutat povestea!

L.M.: Cat de mult se schimbă Bucureştiul? Ce determina schimbarea?

A.S.: Oraşul se schimbă în fiecare minut. Schimbările sunt provocate de oameni şi de iniţiative personale. Noi, la Fundaţie, am reuşit să aducem la viaţă, pe lângă acest proiect de expediţii culturale, un alt proiect mare ce are legătură cu oraşul. Este vorba de Luna Bucureştilor, un festival ce datează din 1935 şi s-a organizat până în 1940. Fundaţia Calea Victoriei a reînceput acest festival, care acum nu mai este organizat de municipalitate, ci de un ONG. Avem deja tradiţie, îl organizăm de 5 ani. Este un festival cultural cu multe expoziţii, conferinţe, proiecţii de filme despre Bucureşti. Iar un punct central al acestui festival este Balul Bucureştiului Interbelic organizat la Cercul Militar Naţional în fiecare an în luna mai. De anul acesta suntem mândri să spunem că acest festival se află sub înaltul patronaj al Casei Regale a României. Aşa că oraşul se schimbă şi se schimbă în bine :). L.M.: De ce anume crezi că e nevoie ca Bucureştiul să devină o veritabilă atracţie turistică? A.S.: Avem nevoie de oameni pasionaţi care să creadă în frumuseţea oraşului. Mereu le spun prietenilor mei că Bucureştiul este un oraş tare frumos, însă contează cine ţi-l arată. Avem nevoie de servicii şi de oameni profesionişti pentru ca, odată ajunşi aici, turiştii să rămână cu o impresie plăcută în totalitate. L.M.: Care e cea mai frumoasă imagine a acestui oraş, după părerea ta? Dar cel mai frumos sunet al oraşului? A.S.: Imaginea cea mai frumoasă este uimirea oamenilor atunci când le arăt un mic colţ de oraş, pe lângă care ei trec de sute de ori fără să-l observe. Fascinaţia, uimirea şi bucuria din privirile lor este cu greu descrisă în cuvinte. Iar ca sunet, este liniştea de pe strada Dumbrava Rosie într-o zi de sâmbătă dimineaţa!

72 | Interviuri / Interviews

DOSAR TEMATIC Thematic folder

74 | Dosar tematic / Thematic folder

Art-terapia, forma ludică de exprimare. De vorbă cu Anna Ivaşcu. Interviu realizat de Mihai Ivașcu

Fotografie publicată cu acordul Annei Ivaşcu. Interviul realizat în acest număr îşi propune să coloreze în nuanţe clare câte ceva despre terapia prin artă. Ce este, care este ponderea ei în metodele de lucru specifice unui cabinet psihoterapeutic şi câteva recomandări asupra acestui tip de terapie, aflăm mulţumită psihologului clinician şi logopedului Anna Ivaşcu.

Mihai Ivaşcu (redactor şef-adjunct): Sărut mâna! Îmi face mare plăcere

că aţi primit invitaţia noastră, într-un context aşa de..familiar..familial? Anna Ivaşcu (psiholog clinician şi logoped): Sunt extrem de onorată şi mai presus de asta, mândră de realizările fiului meu, care astăzi este cel ce mă invită la un interviu profesional. Nu poate fi ceva mai sublim decât o astfel de întâlnire mamă-fiu. Îţi mulţumesc ţie, redactorului şef-adjunct, Mihai Ivaşcu.

Dosar tematic / Thematic folder | 75 M.I.: Pentru început, cum aţi explica conceptul de terapie prin artă pacienţilor dumneavoastră, respectiv cititorilor noştri, ţinând cont că aceste două mari grupe cunosc, fiecare în parte, câte ceva despre terapie, respectiv noţiuni de artă. A.I.: Paternitatea art-terapiei este atribuită pictorului englez Adrian Hill, care a experimentat-o în 1940. Fiind tuberculos şi internat în sanatoriu, în timpul convalescenţei sale, face desene şi tapiserii care, spre marea mirare a medicilor, îi ameliorează starea de sănătate. Este o metodă psihoterapeutică ce ţine de terapia ocupaţională şi foloseşte joaca şi creativitatea artistică drept mijloc de recuperare. Terapia prin artă îl ajută pe copil să se înţeleagă pe sine, să se elibereze de anxietăţile şi tensiunile acumulate, să dezvolte abilităţi de comunicare şi să exerseze şi optimizeze propriile capacităţi de relaţionare cu ceilalţi copii şi cu adulţii, ajutând, în final, la elaborarea unor strategii de rezolvare a conflictelor. M.I.: În acest sens, consideraţi rolul terapiei prin artă fundamental în cadrul unei şedinţe de consiliere? Sau mai degrabă alternativ? A.I.: În cadrul şedinţelor de evaluare şi diagnostic nu se aplică, deşi există artterapie clinică. Art-terapia este o terapie de grup, unde subiectul are ocazia de a se exprima, ceea ce duce la scăderea nivelului tensional - stabileşte relaţii cu grupul (intră în dinamica grupului) şi cu psihoterapeutul - îşi remodelează atitudinea faţă de el însuşi şi faţă de ceilalţi. Copilul învaţă într-un mediu atractiv şi distractiv despre/ şi cum să gestioneze diferite situaţii de viaţă. Terapeutul are întotdeauna grijă să ofere sarcini provocatoare care să favorizeze învăţarea, fără însă să suprasolicite copilul. Sunt folosite jocuri şi activităţi motrice şi senzoriale prin care se încearcă favorizarea iniţiativei, căutarea unei soluţii, exprimarea unei dorinţe, conştientizarea propriului corp. M.I.: Care sunt metodele din cadrul terapiei prin artă pe care le-aţi îmbrăţişa în cadrul unei şedinţe şi pe care le consideraţi şi eficiente? A.I.: Art-terapia utilizează toate formele expresive: pictura, sculptura, muzica, literatura, poezia, teatrul şi dansul ca mijloace de punere în valoare şi îmbogăţire a personalităţii fiecăruia, ajutându-l să exprime emoţiile profunde şi dificultăţile pe care le întâmpină sau pur şi simplu să se dezvolte armonios. Copiii au rareori limbajul şi dezvoltarea cognitivă necesare procesării şi redării experienţelor lor numai prin intermediul cuvintelor, astfel încât ei îşi completează comunicările în mod spontan cu ajutorul formelor simbolice de expresie şi comunicare, cum ar fi joaca, metaforele şi o varietate de imagini vizuale, auditive şi chinestezice.

76 | Dosar tematic / Thematic folder M.I.: Către care categorie de vârstă se îndreaptă mai mult acestea? Sau se pretează oricui? A.I.: Art-terapia este un proces terapeutic benefic persoanelor de toate vârstele: copii, adolescenţi, adulţi şi vârstnici, persoane cărora art-terapia le va oferi sprijinul de care au nevoie. Dar, există şi situaţii în care această formă de terapie este indicată în mod special. Şi vorbim aici despre copii cu dificultăţi de comunicare, cu stima şi respectul de sine reduse, cu probleme de integrare şi adaptare, cu randament şcolar slab, hiperactivitate, timiditate, nervozitate, autism. M.I.: Luând cazul unui individ care nu posedă talent artistic şi nicio plăcere în acest sens, ce alte metode ar putea rezolva, de pildă, o tulburare minoră, precum o perioadă mai stresantă în viaţa unui adult? A.I.: Sunt foarte mulţi terapeuţi care utilizează art-terapia pentru persoanele care doresc să se dezvolte personal, pentru persoane cu tulburări alimentare. Acest tip de terapie îi ajută să găsească o cale potrivită pentru ei de a renunţa la tulburările cu care se confruntă. Talentul nativ nu este implicat în art-terapie. M.I.: Plecând de la premisa că nu există exprimare corectă sau greşită în redarea emoţiilor prin art-terapie, atunci în ce sens ajută o şedinţă de acest tip? Se diferenţiază exprimarea unui copil printr-un desen, în propria locuinţă, cu cea dintr-un cabinet? A.I.: Nu există modalitate corectă sau greşită în exprimarea emoţiilor prin art-terapie. Nu trebuie să excelezi în pictură sau sculptură. Trebuie doar să te simţi liber şi să te exprimi liber. Desenele nu sunt interpretate din această perspectivă; ele devin tehnici proiective şi sunt analizate în cadrul psihanalizei. M.I.: Care este, aşadar, limita dintr-un desen şi o lucrare ce îşi câştigă dreptul de a fi analizată, printr-o şedinţă de art-terapie? A.I.: Nu există o limită. Terapia prin artă reprezintă practica artelor plastice pentru facilitarea autoexprimării. Scopul este de a stimula şi produce dezvoltarea personală sau de a neutraliza anxietatea şi îndruma practicantul spre pozitivism, deschidere, comunicare. M.I.: O recomandare pe care aţi face-o pacienţilor ce vor să abordeze acest tip de terapie, vă rog! A.I.: Este o metodă extrem de eficientă care oferă un spectru larg de exprimare a emoţiilor. Acest lucru le dă un sentiment revigorant şi le conferă un simţ al realizării şi încrederii în sine, contribuind la structurarea statutului şi rolului persoanei.

Dosar tematic / Thematic folder | 77 M.I.: Există numeroase publicaţii de specialitate ce afirmă rolul strâns dintre terapia prin artă şi inteligenţa emoţională. Există şi alte metode abordate în dezvoltarea celei din urmă? A.I.: În numeroase centre de cercetare şi educaţie artistice din Europa şi SUA, educaţia artistică ce foloseşte şi aplicaţiile terapeutice ale artei este denumită prin sintagma „artă adaptativă”. În cazul practicării art-terapiei, artistul şi beneficiarul nu pun problema dacă ”sunt suficient de bun”; se elimină judecăţile de valoare, importantă fiind plenitudinea exprimării spontane. M.I.: Un mesaj pentru cititorii noştri, care vor fi plăcut surprinşi de acest interviu. A.I.: Mesajul meu pentru cititorii revistei nu vine ca un mesaj al specialistului, ci mai mult ca o invitaţie la automeditaţie şi autocunoaştere, care să-i ajute pe toţi cei care au nevoie de o altă comunicare, pe un alt palier, fără a avea teamă de judecăţile celorlalţi sau mai de grabă de prejudecăţi.

Mihai Ivascu

78 | Dosar tematic / Thematic folder

Art-therapy, ludic form of expression. Talking to Ana Ivaşcu.

by Mihai Ivaşcu, chief editor Translated by Andreea Iulia Popescu

The interview from this number aims to colour shades as clear as it can something about art therapy. What it is art therapy, which is the share in a psychological practice methods and some recommendations on this therapy method, we’ll find out thanks to clinical psychologist and speech therapist, Anna Ivaşcu.

Mihai Ivaşcu, deputy-editor: Hello! I’m so pleased that you have received

our invitation, in such a familiar… familial context?

Anna Ivaşcu, clinical psychologist and speech therapist: I’m extremely honored and besides that, proud of my son who invites me today to such a professional interview! It cannot be something more sublime than such a mother-son meeting. Thank you too, chief-editor, Mihai Ivaşcu! M.I.: First… how can you explain the art therapy concept to your patients, including our readers, considering that these two large groups know each one of them something about art therapy, including art notions? A.I.: The paternity of the art therapy is the property of the English Adrian Hill painter, who experienced it in 1940. Being hectic and admitted in a sanatorium, during his convalescence, draws and paints tapestries which of the amazement of doctors, improve his health. It’s a psychotherapeutic method and belongs to occupational therapy which uses playing and creativity as a healing method. Art therapy helps the kid to understand himself, to relieve himself from the anxious moods and tensions, to develop communications skills and to practice and improve his own abilities to relate with other children or adults and finally getting a strategy of solving the conflicts. M.I.: In this case, do you consider the therapy of fundamental art important in a counseling session? Or maybe alternative?

Dosar tematic / Thematic folder | 79 A.I.: In the assessment and diagnosis sessions it’s not available, but clinical art therapy does exist. Art therapy is a group therapy where the main subject has the occasion to express himself, which results in lowing the tensional level – establish relationships with the group (enter the dynamic of the group) and with the therapist – remodel the attitude against himself and against others. The child learns in an attractive and funny environment to face different situations in life. The therapist always care to bring challenging tasks to promote learning, but not to overburden the child. Motor and sensorial activities are used which attempts to encourage initiative, searching for a solution, expressing a wish, awareness the own body. M.I.: What are the methods from art therapy which you embrace in a session and also being useful? A.I.: Art therapy uses all the expressive forms: painting, sculpture, music, literature, poetry, theater and dancing as a mean of enhancing and enriching everyone’s personality, helping to express the deep feelings or as simple as that, to develop harmoniously. Children rarely have the language and cognitive develop, needed in their process of playback experience through words so they spontaneously complete their communications with the help of symbolic forms of expression and communication, such as plays, metaphors and a variety of visual images, auditory and kinesthetic.

M.I.: To which age are they turning more? Or are they suitable for everyone?

A.I.: Art therapy is a therapeutic process suitable for all ages: children, teenagers, adults and old people, which art therapy will offer them the help they need. Yes, there are situations when this kind of therapy is specially needed. And here we talk about children with speech difficulties, with low self esteem, with integration and adaptation problems, poor school performance, hyperactivity, shyness, nervousness, autism. M.I.: Taking an individual case that does not possess artistic talent and no pleasure in this, what other methods could solve, for example, a minor disorder, such as a stressful period in life of an adult? A.I.: There are so many therapists who use art therapy on persons for personal develop and on persons with eating disorder. This type of therapy helps them to find a suitable way to quit the disorders they are into. Native talent isn’t involved in art therapy.

80 | Dosar tematic / Thematic folder M.I.: Assuming that there is no right or wrong in playing the expression of emotions through art therapy, then in what way does a help meeting work? Is it different when a child draws something at home, than drawing in a cabinet? A.I.: There is no such thing as right or wrong on expressing emotions in art therapy. You don’t need to succeed in painting or sculpture. All you have to do is express yourself freely. The drawings are not interpreted from this perspective; they become projective techniques and are analyzed in psychoanalysis. M.I.: What is therefore the limit in a drawing and a work that earns the right to be examined by an art therapy session? A.I.: There is no limit. Art therapy represents the practice of plastic arts to facilitate self-expression. The aim is to stimulate and produce personal development or to neutralize the anxiety and guide the student toward positivity, openness, communication. M.I.: A recommendation for the patients that you would want to address this type of therapy, please. A.I.: It is an extremely effective method which provides a wide range of emotion expression. This gives a refreshing feeling and gives them a sense of achievement and self-confidence, helping to structure the status and role of the person. M.I.: There are many specialized publications which state closely role of art therapy and emotional intelligence. There are other methods addressed in the late development? A.I.: In many artistic research and education centers in Europe and USA, arts education and therapeutic applications using art is referred to as ‘the adaptive art’. When practicing art therapy, artist and recipient do not pose if they are “good enough”; value judgments are deleted, important being the fullness of spontaneous expression. M.I.: A message for our readers who will be impressed by this interview. A.I.: My message to the readers of the magazine does not come as a specialist, but rather as an invitation to auto meditation and auto knowledge, which help everyone who need another communication, on another level, without fear of other people judgments or rather prejudices.

Dosar tematic / Thematic folder | 81

Nori albi. Un drum spre căutarea timpului pierdut Articol de Maria Roxana Bischin „Să-mi şterg lacrimile pentru a plânge din nou.” (Chagall)

Abstract: Ludovico Einaudi, born on 1955, is a very talented composer. He

studied at Conservatorio from Milan. He is known for soundtracks like Nuvole Bianche, Divenire, Oltremare, Una Mattina, I Giorni, Le Onde, Salgari, Stanze and for his composition for piano in films like Black Swan, I’m still here, Lucce dei mei occhi, Le parole di mio padre, Aprile, Fuori dal mondo. His songs are ingrained with reflection, beauty and peace. He built places where our inner time can rest forever. A beautiful borealis...somewhere a star is fallen, another star is shining in the green fog...The trees, drunked in this abyss, they would drink the entire elixir of the eternal time which is offered to them for free day by day. The waters combined with the mountains and some grave-silent tones, it remembers of ancestral times where our souls were journing towards the most ingenuous/innocent clouds. And, at a time is silent. And everything begins to happen cyclic, the days and the nights, the hours of the unhealthy watch, the sun and the moon, the spring and the autumn. But is silent. Keywords: Ludovico Einaudi, composer, white clouds, innocent clouds, silent, inner time, conscience flow, Bergson. O boreală, undeva o stea cade, alta străluceşte în ceaţa verzuie....Copacii, îmbătaţi de acest abis, ar vrea să bea licoarea timpului etern ce li se oferă gratis, zi de zi. Apele unite cu munţii şi câteva sunete grave, tăcute, aduc aminte de timpuri ancestrale în care sufletul călătorea spre norii cei mai nevinovaţi. Şi, dintr-o dată e tăcere. Şi totul reîncepe să se întâmple ciclic, zilele şi nopţile, orele ceasornicului bolnav, soarele şi luna, primăvara şi toamna. Dar e linişte şi trebuie să ne amintim că în orice clipă putem regăsi ataraxia. Rămânem uimiţi de multe ori de maniera în care o melodie poate să ne spună o poveste. Există timpi şi contratimpi care, prin catenele subiective ce le

82 | Dosar tematic / Thematic folder realizează, creează o poveste, iar această poveste ai impresia că o auzi ca şi cum ţi-ar fi spusă prin cuvinte, dar aceste cuvinte sunt sunete, sunt vibraţii desprinse din Psyche, această pasăre minunată ce trebuie lăsată să zboare liber. Dacă nu ar fi fost muzica, nu am fi reuşit să exprimăm cuvintele. Muzica este „forma noastră de exprimare cea mai veche, mai veche decât graiul sau arta.”1 Muzica are acel impuls astrologic care ne face să simţim mult mai mult decât cuvintele şi, prin urmare, este „împlinirea unor acte de sinteză mintală.”2 Dacă ar fi după observaţiile lui Bergson, muzica ar putea fi şi împlinirea unor acte de sinteză temporală, de catenare cadenţată a unor timpi măsuraţi prin intensiunea clipei. Durata pură nu are momente. Ea ajunge să se identifice cu Fiinţa, prin urme, durata pură fiinţează şi deschide o lume în sensul heideggerian: melodia se deschide în sensul în care ascultătorul este deschis în faţa a ceea ce primeşte din această melodie ascultată. Se deschide un cerc hermeneutic, iar apoi altul, la o a doua reascultare şi aşa mai departe. În această durată pură, clipele se suprapun. Ludovico Einaudi caută însă să separe aceste suprapuneri pentru a căuta clipa esenţială înţelegerii Fiinţei: o clipă este menţinută îndelung pe tonalităţi temporale, iar apoi îi este dat drumul, cadenţat, spre un contratimp care o trimite iarăşi spre locul de unde aceasta s-a rupt, de exemplu spre etern. Aceste relaţii temporale sunt defalcate amănunţit în melodii, precum Fly sau Ritomare. Clipele nu se suprapun. Va conta calitatea pe care ele o recreează prin emoţii şi prin trăiri, şi nu cantitatea lor. Dar, această durată interioară pură aparţine unui eu angajat. Metafora timpului rupt, defracturat, este posibilă în acest context. Muzica lui Einaudi este o muzică ce creează timpi fragmentaţi, dar unitari pe sunete trăite care, prin angajarea lui Psyche, declanşează fluxul amintirilor. Pot fi ele amintiri ancestrale? Pot fi ele simple amintiri de ieri percepute ca nostalgii? Şi pot ele să ne vindece? Căci, dacă ar exista o terapie prin amintiri, ar însemna că accedem la spaţii ale conştiinţei interioare puternic ataşate intuiţiei. La Proust, de exemplu, e doar începutul trăirilor. Melodia Nuvole bianche (Nori albi) a compozitorului contemporan Ludovico Einaudi ne este călăuză spre o lume intensivă, ireversibilă, aspaţială, în care clipele „se topesc unele în altele”3 ca pentru a acumula în ele însele durata interioară, cea care este cea mai capabilă să le genereze elanul vital. Melodia deţine un incipit calm, plăcut, asociat unor imagerii feerice desprinse din cadrul naturii. Se resimte uşoara nostalgie din spatele contratimpilor care, pe parcursul fugii, devin tristeţe 1 2 3

Yehudi Menuhin, (1984), Muzica omului, Editura Muzicală, Bucureşti, p.13. ibidem, p.13. Henri Bergson, (1992), Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, Institutul European, Iaşi, p.13.

Dosar tematic / Thematic folder | 83 profundă, spleen. Aici, Hesyhia este un actant aflat în contradicţie supremă cu ritmul allegro de pe parcursul partiturii. Este vorba despre „un impuls formativ evolutiv” ce se desfăşoară în salturi prin intermediul intuiţiei aflată la limita conştiinţei. Duratele pure prinse în acest liant allegro exprimă ideea că viaţa interioară este prinsă în intuiţie ca într-o pânză de păianjen, dar mai ales în amintire, fiindcă prin memorie Fiinţa se angajează în fluxul trăirilor. Şi, dintr-o dată, totul este lin, încetinit, ca pentru a ne desprinde uşor de tot ceea ce ne ancorează nemilos în balastul amintirilor...şi e tăcere după atâta fugă a duratelor pure pe acest portativ italienesc ce păstrează ceva din specificul sonatelor lui Bach. E ca şi cum am fi prezenţi în faţa unei situaţii care a trebuit să ia sfârşit din motive ce ţineau de conjuncturi nefavorabile. Şi apare acea linişte de-a dreptul înfiorătoare, asemănătoare balaurului verde din The Neverending Story (Povestea fără de sfârşit) a lui Michael Ende. Dar doar aparent e înfiorătoare, fiindcă ea este cea care, prin imaginaţie, ne desprinde de ceea ce suntem ancoraţi. Şi, după această linişte, sunetele încep din nou să curgă calm, plăcut, liniştit, fiindcă finalul melodiei este liniştit şi liniştitor. Nuvole bianche exprimă în cheie orfică o convingere mai veche a latinilor: Tempestos facile mutatur serenitatem (Furtuna se preschimbă uşor în vreme senină). Există viaţă interioară şi după un sfârşit, oricare ar fi acela. Când trăirile declanşează furtuni, ele trebuie mai apoi să devină fluide. Şi tocmai această fluiditate de care vorbea Bergson le face să devină frumoase şi creatoare de viaţă. Se spune că muzică însăşi se alimentează din memorie, este un fel de mnemofobă (consumatoare de memorie). Ludovico Einaudi, prin „ritmurile repetate şi succesiunea tonalităţilor, a ajutat în mod evident la stabilirea principiului recunoaşterii şi comparaţiei, alimentându-se din memorie. Toate metodele variate pe care le folosim pentru a cerceta natura lumii şi pe noi înşine pot fi găsite în muzică. Fuga, de exemplu, reprezintă chiar arhetipul gândirii”4; de aceea, clipele care fug sunt rapid unificate de tonalităţile minore şi de memorie, de aceea ne amintim şi lucruri crezute a fi uitate. Fuga aceasta muzicală este „deplina rafinare a memoriei.”5 Menuhin considera că „aceasta este lecţia pe care o oferă muzica. Căutăm să pătrundem procesul cunoaşterii pentru a dobândi controlul asupra neprevăzutului, căci în fiecare din noi există o nevoie psihologică de a nutri un sentiment de reasigurare, dacă trebuie să creăm ordine şi înţeles în evenimente, să le dăm impuls şi direcţie.”6 Direcţia este ambivalentă, fie spre neprevăzut, fie 4 5 6

Yehudi Menuhin, op. cit., p.13 ibidem, p.13. ibidem, p.14.

84 | Dosar tematic / Thematic folder spre cunoaştere. Cunoscând trăirile şi experimentându-le prin comparaţie cu date antecedente, putem să facem faţă acelor impulsuri ale duratei interioare ce ne duc spre neprevăzutul procesului de reamintire. „Dar muzica e mai mult decât oasele”7, spune acelaşi Menuhin. Toate elementele lumii naturale trebuie folosite în scopul de a crea ceva intangibil, „modelând un limbaj nou care nu mai fusese auzit înainte.”8 Muzica popoarelor din deşert este despre îndelungile căutări ale omului, despre distanţa incomensurabilă dintre sine şi timp. Piatra nu vibrează decât cu excepţia acelor bucăţi dăltuite cu intenţia de a realiza catharsis-ul eliberator şi aflarea vindecării. Există unde sonore atât de rapide încât nu le vom putea percepe nici măcar prin fuga compoziţională şi sunete la fel de lente, precum mişcările infinit ondulatorii ale unor molecule. Prin urmare, muzica vrea să ne surprindă, să ne facă să credem că suntem capabili de a percepe totul, la fel cum şi magnificii copaci ai lui Francis Ponge din Ciclul anotimpurilor, doreau să cuprindă înţelesul cuvintelor dintr-o dată, pe de-a-ntregul. Erupţia unui vulcan, manifestarea unei furtuni, trecerea unui nor de vată pe licoarea opalină a cerului - toate acestea sunt micro-compoziţii fonice. Ele se imprimă în manieră inconştientă în durata noastră interioară. Murray Schafer aduce explicaţii inedite cu privire la sunetele provenite din surse neaşteptate, de exemplu: căderea unei pietricele pe pânza apei, trosnetul unei crengi îmbinat cu sunetul unui trăsnet. De aceste efecte de decor fonic se foloseşte şi Einaudi, muzica sa fiind o căutare fără de sfârşit a acelor sunete capabile să scoată din noi înşine pe suprafaţa de plutire a sinelui, duratele/clipele interioare consumate în amintiri şi consumabile prin retrăiri, prin deja-vú-uri sonore ciclice, prin afirmarea că am mai fi auzit aceste sunete undeva. Dar sunetele, dacă leam pune pe o sârmă, dansează la întâmplare: „Asta este problema. Să fixăm un sunet şi să adăugăm un al doilea în contrapunct faţă de primul. Unul dintre sunete este o grindă în consolă şi-l va pune în mişcare pe un altul, iar acesta, la rândul lui, va porni altceva.”9 Această modalitate este „folosirea cea mai bună pe care am văzut-o la un pian şi va dura la nesfârşit, mult mai mult decât acele piane care trebuie acordate mereu.”10 Este ceea ce creează şi Havasi Balasz în compoziţii precum The Storm, The Unbending Tree sau Olafur Arnalds în compoziţia Hands be still. Dar există şi artişti dedicaţi viorii, precum Saltillo. 7 8 9 10

ibidem, p.14-15. ibidem, p.15. Murray Schafer, (1967), Ear cleaning. Notes for an experimental music course, Ottawa, p.27. ibidem.

Dosar tematic / Thematic folder | 85 Fiecare obiect are viaţă internă, spune teoria gestaltiană: „Nimeni nu ar fi putut bănui că există o viaţă în fiecare obiect, o viaţă internă, de aceea îmi place atitudinea africanilor şi a druizilor. Ei cred că fiecare obiect este locuit şi că nu putem stabili un contact cu obiectul respectiv dacă nu-l ascultăm. Fiecare lucru posedă vibraţii şi, atât timp cât nu suntem în contact, nu ne realizăm pe noi înşine.”11 Menuhin declară că îi plăceau sunetele produse de vântul ce sufla prin clopotele de sticlă japoneze agăţate pe străzi, „însă, am fost spre marea mea groază, într-o fabrică de frânghii. Aproape am asurzit. Nu ştiu cum pot suporta oamenii aceia.”12 Este ceea ce urmăreşte a înlocui această muzică fină, instrumentalminimalistă - să suspende tot ceea ce ne închide în noi înşine, tot ceea ce ne obturează gândirea şi creativitatea, să suspende autismul emotivo-cognitiv. Un sunet este menţinut pe un contratimp minor, iar apoi îi este dat drumul precipitat, în valuri fonice. Einaudi se foloseşte de tehnici pentru a crea inspiraţia, meditaţia, liniştea, un loc de refugiu, şi nu pentru a crea pe bandă ceva: „Este un antidot plăcut pentru toate vrăjitoriile electronice.”13 Deşi muzica se foloseşte adesea de scara pentatonică ce se menţine pentru a exprima cele mai înalte idealuri morale, etice, există scara heptatonică (de şapte note) „care a fost desemnată să servească muzica de curte sau cea de străzi.”14 Însă, Einaudi, aşa cum se poate citi în filele muzicale ataşate, preferă scările de 12, respectiv de 8 note. Einaudi evadează oarecum din aceste două limitări. Cvinta de sol, re, la mi, poate deveni octavă pentru că se dezvoltă prin misterogonia vieţii15. Mintea este conectată la milioanele de transformări ale apei şi ale nisipului, „este sunetul original fundamental ce se ridică deasupra transformărilor miriadice.”16 Pentru Manfred Clynes, experienţele muzicii sunt experienţe ciclice. El numeşte o asemenea organizare sentic cycle (ciclu sentic)17, în ideea că acest ciclu se derulează şi în noi înşine. Pentru Clynes, ciclul emoţional clasic începe cu supărarea şi trece prin ură, dragoste, senzualitate şi bucurie până când, în cele din urmă, ajunge la veneraţie. Muzica se poate alimenta din oricare aceste emoţii sau pasiuni. Dar numai când ne poartă prin întregul cerc, atinge culmea cu totul satisfăcătoare. Această tensiune şi relaxare sunt, de fapt, construite direct „în cultura occidentală, în alternare în major şi minor.”18 11 12 13

Yehudi Menuhin, op. cit., pp.29-30. ibidem, p.29. Murray Schafer, (1993), The Sounds cape. The Tuning of the World, chapter From Town to City, Destiny Books, Rochester, Vermont, pp.53-71. 14 Yehudi Menuhin, op. cit., p.30. 15 Murray Schafer, op. cit., chapter The Voices of the Sea, pp.15-16. 16 ibidem, p.16. 17 Manfred Clynes, Sentics. The Touch of Emotions, London, 1989, pp.4-16. 18 ibidem, p.10.

86 | Dosar tematic / Thematic folder Acordul minor este contradictoriu şi la Ludovico Einaudi: „Acordul major este unicul şi singurul pur pe care-l întâlnim în seria sunetelor armonice naturale. Acordul major este considerat în general ca având o rezonanţă veselă, în timp ce acordul minor este considerat trist.”19 Einaudi lucrează cu serii de acorduri minore, dar care sunt liniştite, uşor nostalgice pentru a insera o tonalitate gravă care să inducă starea de tristeţe. „Cred că aceasta se datorează faptului că în minor s-a pierdut un interval natural la nota din mijloc a acordului printr-un semiton artificial. În acordul do major, nota naturală din mijloc este mi, însă conflictul nu este atât de puternic ca să influenţeze rezistenţa acordului de bază de trei note, totuşi supărător pentru seria celorlalte sunete armonice naturale. Şi ce înseamnă tristeţea? O urmare, un sentiment că lucrurile nu sunt cum trebuie, că doreşti ceea ce nu poţi avea şi că te tânguieşti pentru ceea ce nu ai făcut. Jeleşti o pierdere, nu eşti împăcat cu tine sau cu lumea. În acordul minor, această pierdere este tocmai puritatea notei din mijloc care tinde să se ridice, să devină majoră, să se unească din nou cu seria ei naturală.”20 Einaudi a păstrat principiul compoziţional al fugii: „Fuga pentru mine, este asemenea procesului nostru de gândire. Gândim prin comparaţie, prin analogii, prin întoarceri, ne amintim şi gândim în viitor. Asemenea muzică pură este un exerciţiu în construcţie. Repetarea unei forme tonale oferă siguranţă, dar poate fi spontană ca la şah. Ea poate fi reprezentată într-un timp dublu, în jumătate de timp, ca nenumăratele bătăi ale inimi noastre sau ale gândului nostru.”21 „A trăi în muzică este ca şi cum ai trăi într-un mediu de relaţii temporale.”22 Un ascultător al acestei melodii declara: „Nu mă pot opri din ascultarea acestui cântec. Mă face să mă gândesc la cum ar fi sfârşitul acestei muzici după ce îl ascult de zeci de ori, şi încă o mai ascult. Sfârşitul acestei piese ne îndeamnă să ne gândim mai mult şi să ne folosim imaginaţia de a folosi sfârşitul ei ca pe un început de o altă poveste, povestea noastră de care avem nevoie să o auzim şi pe care sufletele noastre au nevoie să o cunoască. Fiecare dintre noi îşi va crea propria lui poveste dacă încearcă să îşi imagineze cum ar fi sfârşitul.” Cântecele şi creaţiile muzicale ale lui Einaudi nu sunt familiare oricui, dar odată cu filmul This is England, el a reuşit să pătrundă dincolo de realismul clasic al muzicii. Albumul său, In a Time Lapse, a captat imaginaţia multor oameni, el descriind acest album ca pe „viaţa şi pasiunea adunate amândouă în acelaşi moment, în aceeaşi clipă,”23 muzica sa având la bază principiul de 19 20 21 22 23

ibidem, p.11. Yehudi Menuhin, op. cit., p.35. ibidem, p.87. ibidem, p.123. Barbican Centre, Ludovio Einaudi , London, Live Review, 5 august 2013.

Dosar tematic / Thematic folder | 87 crescendo. „Ludovico Einaudi este doar vis. Italianul creează compoziţii atât de spectaculare care, atât de uşor ne transportă înapoi spre zilele visătoare ale adolescenţei noastre. Maniera sa serioasă de a cânta la pian se singularizează pe un singur punct ca şi cum muzica lui ar spăla mulţimea în valuri revărsate asupra ei.”24 Legătura misterioasă cu amintirile transcendentale se face prin morfeme sonore. Astfel, câmpurile melodice şi luxurianţa de clipele orfice, fragmentele de univers conţinute într-un întreg limitativ ”des-coperă” (termenul este folosit în sens heideggerian) o fiinţare a unei lumi mai aproape de ideal.

Maria Roxana Bischin Fotografie asigurată de autor.

Daily Telegraph, Sydney, 13 february 2014.

88 | Dosar tematic / Thematic folder

Despre o nouă viziune în programele socio-culturale Interviu cu reprezentantele Fundaţiei Preţuieşte Clipa

Colaborarea dintre Art Out şi Fundaţia Preţuieşte Clipa este o poveste frumoasă care înseamnă apreciere reciprocă, sprijin şi mai ales prietenie. Şi totul a început cu gândul la evenimente cultural-artistice de viitor. Am cunoscut astfel o organizaţie implicată în zona educaţiei şi a culturii, a sprijinului valorilor româneşti şi a promovării tinerilor artişti. Am cunoscut oameni care lucrează cu drag, cu implicare în zeci (sau poate chiar sute!) de proiecte desfăşurate în întreaga ţară, cu rezultate notabile. Şi cel mai important: oferă o platformă pentru dezvoltarea tinerilor, atât pentru cei supradotaţi, cât şi pentru cei din medii defavorizate. Astfel au luat naştere proiecte extraordinare de psiho-terapie şi terapie prin artă. În acest context, ne propunem să cunoaştem mai bine viziunea reprezentantelor Fundaţiei Preţuieşte Clipa cu privire la provocările actuale. Vom descoperi astfel puţin din universul doamnei Georgeta Nenciu, Preşedinta fundaţiei şi a Ioanei Andreea Niţică, specialistul în comunicare al organizaţiei.

Dosar tematic / Thematic folder | 89

Laura Lucia Mihalca (L.M.): Întâlnirea cu tot ceea ce reprezintă Fundaţia

Preţuieşte Clipa este mereu una plăcută. Aş vrea să ne întoarcem puţin în timp. Ce a determinat înfiinţarea fundaţiei şi care au fost gândurile şi planurile de început? S-au îndeplinit ele? Dacă da, în ce proporţie? Ioana Andreea Niţică, psiholog (I.N.) Atunci când pasiunea, determinarea şi ambiţia reuşesc să ofere un contur plăcut şi credibil conceptului ce te reprezintă şi pe care la rândul tău îl reprezinţi, denotă confirmarea reală că paşii tăi au ales drumul potrivit. Este drumul preţios al clipei. Şi cum Georgeta Nenciu, preşedintele fundaţiei, a ales CLIPA drept coordonată principală a acestui drum, îi las privilegiul de a vă povesti personal “povestea clipei”. Georgeta Nenciu, psihoterapeut (G.N.): Fundaţia a apărut ca o continuare a implicării mele în viaţa socială a comunităţii şi în special cu scopul de a sprijini actul educaţional în şcolile din Chitila. Planurile iniţiale s-au îndeplinit în mare parte, însă pe măsură ce căpătăm experienţa şi apar noi provocări, activităţile se diversifică şi se adresează din ce în ce mai multor persoane. L.M.: De ce tocmai Fundaţia Preţuieşte Clipa? Este, într-adevăr un nume metaforic şi reuşeşte să transmită o stare de bine. G.N.: Trecerea timpului este ireversibilă şi am convingerea că a decide şi a acţiona la momentul potrivit poate aduce schimbări majore în viaţă, la orice vârstă. De aici şi motto-ul: “Clipa e a celui care o prinde”. I.N.: Ca psiholog, în lucrul cu copiii, întrebându-i ce înseamnă pentru ei “clipa”, îmi amintesc că unul dintre ei mi-a oferit cea mai reală şi sensibilă definiţie a clipei şi anume că “noi suntem în clipă şi clipa este în noi”. Pentru mine, Fundaţia Preţuieşte Clipa zi de zi îşi scrie şi rescrie povestea numelui, prin fiecare om care alege să fie alături de noi şi să ne ofere clipe din povestea lui.

L.M.: În timp, s-a schimbat configuraţia acţiunilor şi activităţilor fundaţiei?

G.N.: Iniţial am desfăşurat numeroase ateliere de dezvoltare a creativităţii elevilor şi de dezvoltare a inteligenţei emoţionale. Nu este un demers uşor, dar este plăcut şi poate aduce beneficii şi satisfacţii profunde. În timp, am răspuns invitaţiei de a susţine şi evenimente culturale prin care să aducem în faţa publicului nostru tinere talente. I.N.: Oamenii din jurul nostru, în viaţa de zi cu zi, sunt mereu în căutare de nou şi bun. Fiindcă fără îndoială fiecare dintre noi ne dorim stabilitate, sigurantă şi fericire. Acţiunile şi activităţile fundaţiei vin în ajutorul celor ce doresc să-şi îndeplinească cu adevărat ţelurile şi visele ori celor care doresc să-şi depăşească situaţia în care se găsesc în prezent.

90 | Dosar tematic / Thematic folder L.M.: Cum aţi caracteriza publicul Fundaţiei Preţuieşte Clipa? I.N.: Fundaţia Preţuieşte Clipa întâlneşte în decursul său copii, părinţi, bunici, elevi, studenţi, profesori, psihologi, psihoterapeuţi, traineri, scriitori, artişti, pictori, sportivi, medici, oameni de cultură şi de ştiinţă. Oamenii din preajma fundaţiei sunt oameni care îşi doresc să construiască în jurul lor o lume mai bună, mai unită, mai recunoscătoare. Îl numesc un public real, complex şi motivant. G.N.: Fundaţia Preţuieşte Clipa este o organizaţie la început de drum şi prin proiectele noastre am atras un public tânăr, dornic de a se implica şi de a ne susţine. L.M.: Aveţi anumite proiecte din toată istoria organizaţiei care vă sunt mai dragi? De ce? I.N.: Fie că e vorba de expoziţiile noastre cu vânzare organizate cu ocazia Crăciunului, 1 Martie sau Paştelui, de concursurile de carte lunare, de workshopurile tematice, de activităţile educaţionale de dezvoltare personală, de premierea elevilor la concursuri şi olimpiade, de promovarea culturii şi a artelor în rândul tinerilor, orice proiect se naşte dintr-o dorinţă şi o nevoie reală. Dragi îmi sunt toate proiectele, însă şi mai dragi îmi sunt atunci când oamenii ne amintesc de ele şi le simţim satisfacţia reuşitei împreună. G.N.: Am desfăşurat nenumărate proiecte, însă cele mai dragi îmi sunt cele care s-au desfăşurat pe parcursul unui an şcolar şi în care au fost implicate cei mai mulţi elevi: “Fii voluntarul educaţiei tale” şi “Anul 2014 - Anul Brâncoveanu”.

L.M.: Care sunt principalele arii de interes pentru Fundaţia Preţuieşte Clipa?

I.N.: Fundaţia Preţuieşte Clipa este promotor al excelenţei educaţionale şi al susţinerii performanţelor copiilor şi tinerilor, dar şi sprijin educaţional şi social în mediile defavorizate. Suntem orientaţi către aceste puncte de interes, pentru că noi credem în reuşită, dar şi în răsplata copiilor şi tinerilor determinaţi şi talentaţi. G.N.: Educaţia, arta, cultura. L.M.: Sprijiniţi constant arta şi dezvoltarea culturii în România. Acordaţi premii tinerilor virtuoşi şi sunteţi sponsorii unor importante evenimente de profil. Ce înseamnă acest lucru pentru organizaţie? G.N.: Unul din obiectivele Fundaţiei Preţuieşte Clipa este de a sprijini şi a promova excelenţa. În acest sens am susţinut alături de partenerii noştri festivaluri, concursuri de interpretare, vernisaje, proiecte prin care tinerii participanţi ne-au încântat simţurile şi au arătat că talentul şi munca susţinută duc către rezultatele

Dosar tematic / Thematic folder | 91 dorite. Este vorba de concursurile Crai Nou, Aulodia, Vocea Sighisoarei, de festivalul de Folk Ploieşti, de expoziţia de icoane a Elenei Popa, de expoziţia de arte vizuale “Steaua Mării” de la Biblioteca Naţională a României şi de multe alte proiecte care au scris pagini frumoase istoriei civilizaţiei româneşti contemporane. I.N.: E onorant să poţi vedea, cunoaşte şi şti că există tineri şi oameni care duc arta şi cultura pe podium şi astfel îmbogăţesc patrimoniul ţării cu valori preţioase. E cu atât mai onorat să poţi susţine tinere talente şi să le fii părtaş în drumul lor, de cele mai multe ori sinuos, în viaţă. Iar numele acestora alăturat Fundaţiei Preţuieşte Clipa nu poate decât să aducă plus valoare lumii în care trăim şi în care ne dorim să trăim. L.M.: În acest număr al revistei discutăm despre terapia prin artă. Care sunt proiectele iniţiate de Fundaţia Preţuieşte Clipa în zona art therapy şi care sunt rezultatele şi feedback-ul pe care le-aţi înregistrat? G.N.: Cel mai emoţionant proiect din zona art therapy şi lecţie de viaţă în acelaşi timp a fost cel desfăşurat la Institutul Clinic Fundeni pentru copiii bolnavi de leucemie şi aparţinătorii lor. De asemenea, la fiecare atelier pe care îl desfăşurăm folosim tehnici creative precum desenul, modelajul, pictura, dansul, marionetele, procesul creativ ajutându-i pe copii să-şi dezvolte abilităţile personale şi interpersonale. I.N.: Terapia prin artă a început să prindă valente consistente în România, ceea ce nu poate fi decât încurajator, atât pentru specialişti, cât şi pentru cei ce se bucură de beneficiile acestei forme de terapie, fie că sunt copiii, adolescenţi, adulţi sau vârstnici. Proiectele iniţiate şi colaborative în zona art therapy au inclus pacienţi diagnosticaţi cu leucemie, elevi cu risc de abandon şcolar, dar şi un public larg creativ şi doritor să participe la atelierele şi workshop-urile tematice. Rezultatele sunt mai cu seamă ferestre deschise spre o altfel de lume, care pare perfectă la prima vedere. Însă fiecare persoană în parte alege în final dacă fereastra cu aer curat rămâne deschisă sau nu. Art terapia e o “luptă frumoasă”, în care singura armă este sufletul, care, odată deschis, are capacitatea de a crea cele mai puternice clipe. L.M.: Cum este România de azi pentru Fundaţia Preţuieşte Clipa? Dar Bucureştiul? I.N.: România de azi este România de mâine, căci România de astăzi e o ţară a noastră şi a copiilor noştri. Este o ţară care pare să promită, chiar dacă nu primeşte credibilitate de multe ori. Şi cel mai interesant e faptul că este o ţară că poate să

92 | Dosar tematic / Thematic folder demonstreze că nu doar promite. România nu e doar un joc de cuvinte pe buzele noastre, ci e un joc al vieţii noastre cu destinul de a ne naşte aici. România de azi e România clipei de acum, iar Bucureştiul este nu doar o capitală europeană, ci o capitală a oamenilor demni de spirit, cultură şi identitate. G.N.: România de azi deţine resurse umane şi intelectuale, totul e ca acestea să fie valorificate. Îmi doresc astfel ca viitorul să ofere mai multor şanse copiilor şi generaţiei de care ne ocupăm în prezent.

L.M.: Unde vă putem întâlni cel mai des?

I.N.: Fundaţia Preţuieşte Clipa activează prin proiecte şi acţiuni atât în Bucureşti şi Chitila, cât şi în ţară, în oraşe precum Cluj, Braşov, Sighişoara, Ploieşti, Câmpulung Muscel. Ne bucurăm că oamenii “prind clipa” alături de noi şi la mai bine de doi ani de la înfiinţarea fundaţiei, ne sunt alături negreşit. G.N.: Proiectele noastre se desfăşoară mai ales în şcoli din zone rurale precum Chitila, Rudeni, Mogoşoaia, Bezdead, dar avem evenimente şi în oraşele mari ale ţării care sunt centre culturale puternice. L.M.: Anul 2015 vine cu noi provocări. Ce îşi propune Fundaţia Preţuieşte Clipa în anul care bate la uşă? I.N.: De cele mai multe ori viaţa are darul de a ne surprinde atunci când ne aşteptăm mai puţin. Îndrăznesc să spun şi să cred că anul 2015 este un an al surprizelor. Cu siguranţă Fundaţia Preţuieşte Clipa va surprinde, dar se va şi lăsa la rândul său surprinsă. G.N.: Desigur că pe parcursul anului 2015 vom continua proiectele educaţionale începute, însă vom fi deschişi şi la alte provocări şi noi oportunităţi. L.M.: Înainte de a încheia, spuneţi-mi care este cea mai frumoasă imagine pentru voi. Dar cel mai plăcut sunet? G.N.: Pentru mine, cea mai frumoasă imagine este aurora boreală - o imagine plină de culoare, mişcare, sensibilitate, speranţă şi optimism. Cel mai plăcut sunet - râsul copilului fericit. I.N.: Cea mai frumoasă imagine care-mi vine în minte, împinsă poate-n gând de magia sărbătorilor de iarnă, este cea a bucuriei copiilor, sănătoşi şi fericiţi, alături de o familie care să îi iubească şi să îi ocrotească. Iar cel mai plăcut sunet este cel al bătăilor inimii lor. E tabloul pe care ştiu cumva că în tăcere cu toţii ni-l dorim pentru noi şi cei din jurul nostru.

Dosar tematic / Thematic folder | 93

L.M.: Propun să încheiem cu un gând pentru cititorii Art Out.

G.N.: Le urez cititorilor Art Out inspiraţie, bucurie în viaţă, în suflet lumina şi o nesfârşită clipa senină. I.N.: Anul 2014 a fost un an plin, intens, satisfăcător. Bucuraţi-vă de ultima sa lună ca şi cum ar fi prima şi abia vă pregătiţi să-i desluşiţi tainele. Curând 2015 vă va prinde în taina nouă a lui şi mi-aş dori să vă găsească liberi, liniştiţi şi iubind. Frumosul să vă încânte viaţa ca până acum, odată cu paginile revistei, ca apoi frumosul vostru să-i încânte pe cei care au nevoie să le fiţi exemplu.

Laura Lucia Mihalca

94 | Dosar tematic / Thematic folder

Dosar tematic / Thematic folder | 95

Ioana Niţică şi Georgeta Nenciu Fotografii realizate de: Ioana Alexandra Bica - ioanabica.ro Vestimentatia: Vintage Lux si garderoba personala Make-up: Loredana Gheorghe Locatie: Hotel Cismigiu

96 | Dosar tematic / Thematic folder

Instrucţiuni de folosire a dansului Articol de Andreea Novac

Aş începe cu un “avertisment”: nu sunt o specialistă în lucrurile despre care urmează să scriu. Îmi permit să scriu despre ele numai în măsura şi din perspectiva în care la un moment dat m-am intersectat cu ele şi au devenit o preocupare. Textul ce urmează, fără pretenţii ştiinţifice, reprezintă o reflectare cu mijloacele de acum, a experienţelor de atunci. Sunt coregraf. Nu am dansat de mică. Nici sportul nu mi-a plăcut prea tare. Singurele lucruri pe care le făceam cu plăcere erau patinajul, înotul, săritul gardurilor şi alergatul la vale din vârful dealurilor. Când părinţii mă întrebau ce vreau să fiu când am să cresc mare nu răspundeam balerină. Mi-a plăcut însă mereu să creez lucruri. Şi am o mare putere de a empatiza. Ultima m-a dus spre psihologie, prima mea facultate, cea care de altfel m-a apropiat şi apoi m-a catapultat în dans. Unde am şi ramas de atunci. Eram studentă în ultimul an la psihologie şi-mi căutam un subiect pentru licenţă, ceva care să răspundă cât de cât lucrurilor pe care îmi doream să le studiez. Aşa am ales un modul de terapie prin dans, fără să ştiu la momentul respectiv ce înseamna acel lucru. După acel modul, am renunţat la psihologie şi am dat admitere, două luni mai târziu, la coregrafie. Nu pentru că nu mi-a plăcut sau nu mi-a făcut bine terapia, ci pentru că descoperisem dansul. Terapia prin dans şi miscare sau dans - terapia este o formă de terapie expresivă şi constă în folosirea mişcării şi a dansului pentru a susţine funcţiile intelectuale, emoţionale şi motrice ale corpului în scop terapeutic. Mai simplu spus terapia prin dans pune în legatură gândul, emoţia, mişcarea şi corpul, susţinând legatura şi interacţiunea dintre acestea şi ţintind spre unitatea şi unificarea lor. Ce mi-a plăcut foarte mult atunci a fost că se adresa întregului - minte, corp, spirit. Şi că vedeam rezultate imediate. Am revenit la terapie prin dans şi mişcare după aproape 10 ani de dans. Într-o altă ipostază însă. În 2012, împreună cu psihoterapeutul Laura Aldea am creat un program de terapie prin dans, unde ea se ocupa de partea de terapie, iar eu de partea de mişcare. Mi-a fost mult mai dificil pentru că priveam dinafară, pentru ca

Dosar tematic / Thematic folder | 97 aveam de condus un proces cu grijă şi responsabilitate, pentru că, într-o anumită măsură, a fost terapeutic şi pentru mine. N-am să vorbesc despre ce s-a întamplat acolo, găsesc că aş expune lucruri care sunt şi trebuie să rămână sub girul secretului profesional. Pot însă să vorbesc despre experienţa mea, pe care o împartăşesc atât cât îmi permite acum memoria. Îmi amintesc sigur că nu mi-a fost uşor. Şi că a fost o experinţă umană majoră. Valenţele terapeutice ale mişcării sunt o evidenţă, dar terapia prin dans şi mişcare înseamnă de fapt nouă paşi mai departe. Înseamnă disponibilitate de a lucra cu tine, efort (emoţional, mental, fizic), conştientizare, pierdere a controlului şi recăpătarea lui, a sapa adânc acolo unde nu-ţi doreşti, a afla, a gestiona, a fugi, a reveni, a activa şi descoperi, a asculta, a găsi noi valenţe şi noi semnificaţii, a învaţa despre tine, despre alţii, despre tine împreună cu alţii. Toate deodată. Şi fără vorbe. Vorbele vin după. Cred că terapia din dans şi miscare se adresează tuturor, în măsura în care reuşim să trecem peste conotaţiile (încă) negative alte cuvantului “terapie”. Dans - terapia însemnă lucru cu tine şi pentru tine, asistat de un terapeut care ştie să pună întrebările potrivite în momentele potrivite. Înseamnă de fapt să faci lucruri faine şi bune pentru tine. Şi ajung astfel la cel de-al doilea subiect: programul de kinetoterapie şi dans contemporan. La un moment dat am intrat într-o sală de kinetoterapie ca să-mi repar unele problemele ale coloanei. Exerciţiile pe care trebuia să le fac nu-mi erau străine, căci vizau, ca şi în antrenamentele din dans, rezistenţa musculară, capacitatea de a susţine efortul fizic, coordonarea, controlul şi echilibrul, postura şi aliniamentului corpului, mobilitatea articulaţiilor, etc. Însă fiind repetitive şi oarecum statice, angajamentul meu în mişcare era superficial. Nimic mai rău. Uneori, ca să le execut corect şi complet, îmi imaginam secvenţe de dans create din aceste mişcări. Aşa a apărut ideea de a combina kinetoterapia şi dansul contemporan, concretizată într-un program pe care acum îl ţin împreună cu Dana Odae (kinetoterapeut) de aproape un an. Încercăm împreună să explicăm oamenilor ce se întâmplă anatomic cu corpurile lor, să-i facem conştienti de lucrurile pe care este bine să le facă şi pe care trebuie să le evite, să le întărim muşchii şi să îi ţinem în mişcare. Vizăm în principal deficienţele de coloană, “bolile moderne” generate de sedentarism, poziţii incorecte, stat prelungit la birou, cifoze, scolioze, lordoze, problemele articulare, cărora încercăm să le oprim evoluţia, să înlăturăm durerile şi să reeducăm o postură corectă. Vin în acest program tineri, persoane mature ori aflate deja la vârsta a treia laolaltă. Lucrăm diferenţiat, cu fiecare în parte, respectând ceea ce corpul lor este

98 | Dosar tematic / Thematic folder în acel moment. Şi, deşi azi este dificil spre imposibil, să te dedici unui program pentru cel puţin trei luni, rezultatele celor care au rămas cu noi sunt fantastice. O întâlnire de “kineto şi dans” are un ritm ceva mai lent şi mai aşezat, comparativ cu un curs de dans. Este aplicată şi poate ceva mai centrată pe a înţelege şi lucra cu corpul şi mai puţin pe a (te) exprima prin dans. Aici dansul trebuie să ţină participanţii implicaţi în mişcare, să-i angajeze şi să-i bucure. Ca să-şi permită să uite că uneori nu pot, că este greu sau că uneori doare. Pentru că aşa face dansul - câteodată te lasă să crezi că esti un fel de superman.

Andreea Novac

PREMIUM BONUS

100 | Premium Bonus

Privire comparativă asupra reconversiei arhitectonice a Căii Rahovei şi zonei Kamionek: studiu de caz al Centrului Cultural The Ark (Bucureşti) şi al Centrului Cultural Soho Factory (Varşovia)1 Articol de Raluca E.Goleșteanu Există, evident, o legătură strânsă între statutul (în peisajul urban, dar şi pe piaţa imobiliară) al clădirilor reconvertite din hale industriale şi profilul actualilor locatari. Astfel, semantica avangardistă a clădirilor mimează cu conţinutul şi domeniul profesional al companiilor ce îşi desfăşoară activitatea în The Ark sau în Soho Factory. Ferestrele largi, intervalele deschise, evocă transparenţa prin însuşi conceptul de spaţiu-vitrină pe care îl arborează, prin urmare proiectele de arhitectură, urbanism, design interior şi stil de viaţă alternativ ce se desfăşoară ori s-au desfăşurat în cadrul celor două centre, vin să adauge la sensul de pionierat urban al The Ark şi Soho Factory. În plus, identitatea creativă a companiilor de aici, dublată de statutul de voci autonome în spaţiul public al oraşelor lor, acea individualitate artistică de care am vorbit mai la începutul acestui articol, se dezvoltă propice pe fundalul istoric al celor două centre; cu alte cuvinte, proiectele afiliate spaţiilor locative din The Ark şi Soho Factory cultivă istorismul prin re-utilizarea (şi implicit re-conceptualizarea) unor spaţii utilizate şi locuite în alte epoci istorice. De fapt, ideea de spaţiu-studio-atelier atât de dragă artiştilor, capătă în cazurile descrise în acest articol, dimensiunile unei tendinţe sociale, conform căreia spaţiul privat de odinioară (studioul slujea de multe ori drept locuinţă artistului) se deschide către public1, devenind o instituţie de sinestătătoare şi implicit, un actor în viaţa contemporană a Bucureştiului şi a Varşoviei. Firmele ce îşi au/au avut sediul în interiorul The Ark şi Soho Factory desfăşoară activitate legată în principal de vizual. Companii din publicitate, design interior, amenajări exterioare, dar şi centre culturale, muzee, restaurante şi chiar pieţe de legume şi fructe, toate formează o coerenţă ce se ordonează conceptelor de interactivitate, de interşanjabilitate a privatului cu publicul, reinterpretare a trecutului şi nu în ultimul rând, de reconversie a industrialului în ecologic. Pe lângă cele menţionate deja (ex: 1

”What started as a small trend among artists in search of large studio space has now mushroomed into a string of conversions into different uses and scales”. In Ljiljana Jevremovic, Milanka Vasic, Marina Jordanovic, Aesthetics of industrial architecture in the context of industrial buildings conversion, p. 86.

Premium bonus | 101 ,,Aventura varşoviană”), exemple spectaculoase sunt Muzeul Neonului şi Projekt Praga din Soho Factory; primul readuce în discuţie noţiunea de marcare a spaţiului din timpul comunismului (expunând cele mai cunoscute sigle de neoane din Polonia anilor `60, `70), în timp ce al doilea, prin proiectele pilotate de arhitecţii de aici, arată figurativ parcurgerea etapelor de reconversie de la fabrică la centru cultural (ex: o fabrică devine târg pentru obiecte chilipir, apoi ”fabrică” de producere a sunetelormuzică, apoi fabrică de producere a viselor-teatru, apoi combinat Dada menit să reunească sunetul, imaginea şi dansul, în cele din urmă, platformă de reciclare, unde artiştii creează cu ajutorul deşeurilor2). După cum se vede, conexiunea dintre industrial şi cultural este făcută prin menţinerea numelor din domeniul industrial la activităţi culturale şi de protejare a mediului. Simbolistica numelor adoptate, revalorizarea spaţiilor tip periferie, re-evaluarea critică a trecutului şi revizitarea istoriei recente sunt câteva dintre obiectivele pe care cele două centre descrise în acest articol le realizează cu succes. Menirea iniţială a acestor ansambluri, una industrială, contribuie la crearea unei hărţi mentale la nivelul audienţei actuale legate de moştenirea multiplă a acestor regiuni ale Europei. Vorbim de moştenirea industrială din trecutul mai îndepărtat, din secolul al XIX-lea, când procesul de modernizare a divizat societăţi deja paupere, dar vorbim şi de moştenirea recentă, comunistă, caracterizată printr-o industrie întârziată şi prin asta, inutilă. Aceste realităţi au alterat ţesutul social şi au avut urmări sesizabile şi astăzi în planul culturii politice. Reconversia, aducând prin asta aminte de menirea iniţială a acestor ansambluri, dă posibilitatea reflectării critice a trecutului, dar mai ales revoluţionează concepţiile legate de locul şi importanţa fostelor fabrici în societatea de azi. Pe scurt, proiectele expuse aici problematizează spaţiul de ghetou care era un alt sinonim al zonelor pe care fostele hale erau construite; ele arată că periferia este un concept dinamic, viu, gata să împrumute elemente şi roluri ale centrului şi chiar să îl înlocuiască pe acesta3. În cele din urmă, aceasta traduce tendinţa generică a oraşelor ce găzduiesc centrele The Ark şi Soho Factory, tendinţă conform căreia periferia este un element intrinsec al societăţii, ce nu poate fi neglijată datorită potenţialului său creativ, dar în special datorită faptului că este simbolul unor categorii sociale ce îşi reclamă locul în societatea de astăzi.

Raluca E. Golesteanu

2 3

Proiectul pe larg la: http://www.sohofactory.pl/en/content/praga-project [accesat 27.06.2014]. ”Due to the urban growth, complexes that used to be on the outskirts of the city today are inside urban city structure (...). New business concepts, users` and citizens` demands have led to relocation of these functions in new areas, outside the city”. Citat din Ljiljana Jevremovic, Milanka Vasic, Marina Jordanovic, Aesthetics of industrial architecture in the context of industrial buildings conversion, p. 85.

102 | Premium Bonus Bibliografie orientativă a întregului studiu publicat în ultimele numere ale revistei Codruţa Cuceu, Spaţiul ghetoului în JSRI, no. 2/Summer 2002, pp. 164-175. Ljiljana Jevremovic, Milanka Vasic, Marina Jordanovic, Aesthetics of industrial architecture in the context of industrial buildings conversion, in Proceedings to the 4th International Symposium for students of doctoral studies in the fields of civil engineering, architecture, and environmental protection, pp. 80-88; text accesibil la următorul link: https://www.academia.edu/1977965/AESTHETICS_OF_INDUSTRIAL_ ARCHITECTURE_IN_THE_CONTEXT_OF_INDUSTRIAL_BUILDINGS_CONVERSION [accesat 21.06.2014]

The Ark

http://www.a10.eu/magazine/issues/31/offices_cultural_space_bucharest.html [accesat 21.06.2014] /sursă foto A. Mărgulescu-Interior The Ark; The Ark, one side http://www3.tvr.ro/decorsistil/2010/11/reabilitare-bursa-de-marfuri-bucurestiautorarh-mario-kuibus/ [accesat 21.06.2014] /sursă foto A. Mărgulescu-The Ark, front view http://www.arhiforum.ro/proiecte/reabilitare-bursa-de-marfuri-rahova [accesat 27.06.2014] http://www.adplayers.ro/articol/Conturi-5/O-noua-Bursa-de-Marfuri-pentrucomunicare-creativitate-si-vizual-340.html [accesat 27.06.2014] Arhitectură industrială în Bucureşti http://rezistenta.net/2009/06/vama-bucuresti-antrepozite.html [accesat 27.06.2014]

Soho Factory

http://www.sohofactory.pl/content/idea [accesat 09.06.2014] http://www.sztuka-architektury.pl/index.php?ID_PAGE=34706 [accesat 21.06.2014]/ sursă foto - House no 18 of Soho factory, Magazyn Praga Muzeul Republicii Populare Polone în cadrul Soho factory http://www.adventurewarsaw.pl/muzeum-prl.html [accesat 21.06.2014]/ sursă foto - Museum of People Republic of Poland (ambele fotografii)

Premium bonus | 103

Industriile creative, ansamblu Kamionek_Praga

Muzeul Neonului, ansamblu Kamionek_Praga

104 | Premium Bonus

Proiect Praga, Varsovia

Premium bonus | 105

The Ark, Bucuresti, interior, 2 sursa www.dccom.ro

106 | Premium Bonus

Gian Lorenzo Bernini - Baroc sau Manierism? Articol de Vasile V. Răşcanu

Dacă ar trebui să ne conformăm unei tradiţii specifice istoriei şi criticii de artă abordând un astfel de subiect, probabil că am abandona demersul bine intenţionat datorită haosului terminologiei aplicate categoriilor istorico-stilistice. Situaţia pare cu atât mai dificilă cu cât epoca în care şi-a dezvoltat creativitatea acest artist proteic, Gian Lorenzo Bernini, care face obiectul acestui eseu, este etichetată, la fel de bine argumentat, cu două concepte de apariţie relativ recentă, cel de ”barocă” sau cel de ”manierist”. Pentru o situare cronologică, vom preciza că este vorba de perioada postrenascentistă, mai exact de sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului următor. Conceptul de ”baroc”, fiind primul apărut în sfera terminologiei artistice diacronice (este menţionat încă din anul 1740 în Dicţionarul Academiei Franceze), şi-a lărgit enorm aria semantică până în zilele noastre, ajungând la starea de „Eon” (Eugenio D’Ors – Du baroque), considerat deci o constantă spirituală suprareală, eternă. Autorul citat găseşte, din preistorie şi până în contemporaneitatea sa, două zeci şi două de epoci baroce, barocul în viziunea acestuia fiind totdeauna complementar clasicului. Concluzia care se impune ne demonstrează că dihotomia Baroc-Clasic este specifică tuturor epocilor şi că spiritul se reduce doar la aceste două manifestări. Complexitatea şi contradicţiile eului creator s-ar vedea limitate în manifestările lor doar la eşuarea inevitabilă pe nisipurile înşelătoare ale acestei false dihotomii. Şi nu este acesta singurul inconvenient al semanticii termenului ”baroc” care, având drept sensuri etimologice cele de: „straniu”, „surprinzător”, „ciudat”, „bizar”, „imperfect”, este marcat de înţelesul său negativ şi privit în ceea ce vrea să demonstreze, cu suspiciune, am spune, „premeditată”! Să nu uităm că Hegel îl identifică cu „barbaria”, Jacob Burckardt cu „decadenţa” artei Renaşterii, iar Nietzsche cu „lipsa voinţei”. Ultimul mare estetician care se ridică vehement împotriva aceluiaşi termen, călcând pe urmele lui Francesco de Sanctis, este

Premium bonus | 107 Bendetto Croce, foarte ”moderat” în aprecieri de genul: „un mod de perversiune şi de urât artistic”, „ruină literară”, B. Croce reia accepţia neclasică a termenului, „o varietate a urâtului” încheind astfel: „...respectând riguros termenii, ceea ce este cu adevărat artistic nu e niciodată barov, nu este artă.” Să-l amintim şi pe Élie Faure (Istoria artei – vol.3) care pune semnul egal între „baroc” şi „grandilocvenţă dezarticulată”. Aceste afirmaţii nu slujesc, aşa cum s-ar putea crede, demonstrării tezei noastre, dimpotrivă, le considerăm în mare parte nişte exagerări datorate unei înţelegeri incomplete a ”frumosului” baroc. Opera de artă barocă sugerează mobilitatea, fluiditatea, mişcarea (am putea sesiza aici influenţe ale unei concepţii de tip heraclitean), aceasta are nevoie, pentru a fi înţeleasă, de o deosebită receptivitate pentru ”forma deschisă”. Dacă am defini-o printr-o comparaţie paradoxală, am spune că barocul, opera barocă este un „Ornatus” clasic, în timp ce ultima sa izbucnire, apogeul acesteia, rococo-ul este un „Ornatus” baroc. Rolul imaginaţiei şi al „fanteziei” în procesul de creaţie al operei baroce este covârşitor de important şi, pentru evidenţierea acestei observaţii, avem la dispoziţie declaraţiile lui Leonardo da Vinci (pictura este „cosa mentale”), Michelangelo (si pinge con cervello non con la mano), Zuccari (disegno interno). De menţionat că afirmaţiile anterioare se referă mai mult la un baroc ”de teorie”, încă primar. Barocul exprimă sentimentul universal al contradicţiilor vieţii, polaritatea, conflictul tendinţelor antagonice, este creator de contraste, de oscilaţii continue. Acesta „împinge la paroxism dinamismul impulsiv, tendinţă structurată spre contrast şi dezagregare” (A. Marino – Dicţionar de idei literare). Să reţinem, pentru o mai ”clasică” înţelegere a barocului, concluziile Congresului „ Retorica e Barocco” din 1954: Barocul este o CONSTANTĂ istorică ce se repetă în epoci tot atât de îndepărtate una de alta cum este Alexandrinismul faţă de Reformă. Acest fenomen interesează nu numai arta, ci întreaga civilizaţie şi chiar, conform tezelor susţinute de Eugenio d’Ors, morfologia naturii. (s.n.) Caracterul său ţine de normalitate, iar dacă putem vorbi aici de manifestări patologice, o putem face doar în sensul întrebuinţat de Michelet pentru a spune că „femeia este veşnic bolnavă”. Barocul, departe de a-şi afla originea în stilul clasic, i se opune acestuia într-un mod mai pregnant decât romantismul, care nu este, în fond, „decât un episod din dezvoltarea constantei baroce” (Estetica rococo-ului – J.Ph.Minguet). Este, deci, evident că şi la câteva decenii după „veto-ul” lui B. Croce, termenul de baroc îşi păstrează sensul major de Constantă spirituală. Mai mult, se ajunge la încadrarea sa în sfera şi mai largă a morfologiei naturii. Ne gândim la faptul că dacă ascensiunea lui plurisemantică nu va cunoaşte limite, vom putea vorbi în cele din

108 | Premium Bonus urmă de un timp baroc (la Einstein) şi de altul clasic, barocul ajungând o constantă a fenomenelor din Galaxie! În ceea ce ne priveşte, am decis, după îndelungi ezitări, să adoptăm în parte concluziile lui J. Ph. Minguet privitor la delimitarea unei epoci şi unui stil baroc, evităm astfel eventuale confuzii spaţio-temporale şi situăm convingător creaţia lui Bernini într-un context mult mai inteligibil. În primul rând, pentru că acesta numeşte baroc un stil arhitectural creat la Roma în secolul al XVII-lea, „Arhitecturii – conchide acesta în volumul citat – trebuie să i se alăture pictura şi sculptura decorativă (...). Ea se bazează pe scheme constructive şi compoziţionale absolut identice acelora puse la punct de Renaşterea matură, dar le foloseşte diferit şi în alte scopuri.” Minguet cere o definiţie de tip sindromatic pentru acest fenomen cu aspecte formale şi expresive, precum: „dezechilibrul constructiv, disocierea dintre structură şi ornament, ruperi de unitate, sugestie dinamică, înclinare spre colosal şi efect”. Această artă barocă „vrea să fie colectivă şi populară”, ea se pune în slujba unui discurs care înţelege să zguduie puternic imaginaţia comună. Tot în acest capitol al cărţii din care cităm, găsim şi următoarea specificaţie oarecum explozivă: „Între Renaştere şi barocul propriu-zis se înscrie faza manieristă caracterizată prin tensiunea paradoxală între rafinamentul formal hiperclasic şi neliniştea spirituală produsă de tulburările secolului al XVI-lea” (s.n.). „Faza manieristă”, departe de a fi o oarecare găselniţă teoretică, este clar conturată de unele caracteristici aparte, chiar şi numai dacă ne referim, evitând dilatarea alogică a „barocului”, care acoperă toate epocile post-renascentiste cu ramificaţii până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la faptul că aceasta contribuie la o delimitare justificată, mai precisă, a unor stiluri artistice. În plus, însuşi termenul de „manierism” spune ceva în ceea ce priveşte faptele artistice pe care le caracterizează. Ce este manierismul? Pentru prima oară acest concept este introdus în terminologia de artă de către savantul german Ernst Robert Curtius în volumul Literatura europeană şi Evul Mediu latin (prima ediţie – 1948). Curtius îi dezvoltă acestui concept semnificaţia opunându-l clasicismului şi transformându-l în Eon dar, de data aceasta, numai pentru literatura europeană. Argumentarea înlocuirii termenului de baroc prin cel de manierism este categorică: „Termenul de manierism este preferabil şi pentru că, în comparaţie cu cel de baroc, conţine doar un minimum de asociaţii istorice” (s.n.). Caracterizându-l în exemplificările sale, Curtius generalizează: „Manierismul nu vrea să spună lucrurile normal, ci anormal. El preferă artificialul şi alambicatul firescului. Vrea să surprindă, să uimească, să orbească” (s.n.). În volumul citat, autorul descoperă şapte variante ale manierismului formal literar. Există aici şi o pledoarie fără drept la replică a lui

Premium bonus | 109 Curtius pentru menţinerea termenului: „A despărţi manierismul secolului al XVII-lea de antecedentele sale de două ori milenare şi a-l da, împotriva tuturor mărturiilor istorice, drept un produs spontan al barocului, nu este cu putinţă decât numai din neştiinţă şi din constrângerea unui sistem împrumutat în mod eronat de la istoria artelor”. Pentru acest termen Adrian Marino face apel la noţiunea de prebaroc, noţiune nefericită dacă ne gândim la faptul că aceasta nu rezumă nici pe departe o cât de insignifiantă trăsătură a artei secolelor XVI-XVIII (spre deosebire de „manierism”, „manieră” etc.). Wylie Spencer, în noile sale cercetări asupra literaturii şi artei dintre anii 1400-1700, ne referim la lucrarea sa - Four stages of Rennaissance Style, deosebeşte patru stiluri artistice: Renaşterea, Manierismul, Barocul târziu, Rococo-ul (v. şi J.Ph.Minguet). Aşadar, ar exista un manierism, în sensul restrâns al cuvântului, în perioada post-renascentistă, iar pentru apogeul Barocului, anii 16501750, G. R. Hocke, din dorinţa unei delimitări şi mai clare în perimetrul constantei anticlasice a Europei, descoperă cinci epoci manieriste: Alexandria (aprox. 350150 A.D), epoca latinităţii de „argint” a Romei (aprox. 14-138 A.D.), Evul Mediu timpuriu şi mai ales cel târziu, epoca „conştient” manieristă dintre anii 1520-1650, romantismul dintre anii 1800-1830 şi, în sfârşit, epoca abia depăşită, dar exercitând încă o puternică influenţă, dintre anii 1880-1950. Analizând formele manierismului, Hocke le trece prin mai multe etape, la început clasiciste, apoi intensificându-şi ”obsesia de exprimare”, acestea devin ”agresive” şi în cele din urmă, „deformante”, „suprareale” şi „abstracte”. În opera sa capitală, Lumea ca labirint, Il Parmigianino este primul care pictează un autoportret într-o oglindă convexă în anul 1523, ilustrând această „artă a poantelor”, cum o numeşte Hocke. Tabloul creează „un ingenios concetti, o iscusită poantă figurativă în formă optică” (op. cit). Tipul de om creator manierist este un saturnian melancolic şi spiritual în căutarea obscurităţii, a unei plasticităţi senzuale sub forma deghizată, abstrusă, a metaforei de cele mai multe ori alogice, este pătruns de mitul suprarealului miraculos (meraviglia). Acest stil artistic încearcă surprinderea şi, uneori, generarea unor trăsături stilistice, forme de expresie, motive spirituale de bază ale epocii: enigma oglinzii, stilul serpentinata (convulsiv), „Ideea” şi natura magică, concettismul, viziunile extatice şi apocaliptice, frumuseţea şi groaza, deformările arhitectonice, natura artificială (Bomarzo), miturile insolite, labirintul, o natură antropomorfizată, visul, nebunia, inversiunea, hermafroditismul etc. Aria de motive şi teme ale manierismului se pot restrânge, după părerea noastră, la două mari principii de creaţie: anamorfoza şi discordia concors. Nimic mai ”real” în arta manieristă decât

110 | Premium Bonus tendinţa spre deformare şi transformare a orice în orice, spre unitatea contrariilor, acea „coincidentia oppositorum”. Unitatea este obţinută în două moduri: ori prin opoziţia părţilor asemănătoare într-un întreg, ori prin juxtapunerea contrariilor aceluiaşi întreg. Această ”introducere” cu un caracter sintetic, prea cuprinzătoare pentru un cititor superficial, dar absolut necesară şi apropiată în scopul explicitării unor concepte, ”etichete” aplicate subiectiv, cu toate evidentele diferenţieri, nuanţe, toate existente vizibil, aparent paradoxal, în opera unui singur artist postrenascentist de o deosebită anvergură, Gian Lorenzo BERNINI (1518- 1680), pictor, sculptor şi arhitect. Este autor al Fântânii celor Patru fluvii de la Roma, al porticului bisericii Sfântul Petru, al Fântânii Tritonului. Proiectele sale pentru faţada principală a Luvrului, prezentate în 1665 Regelui Soare, au fost refuzate. La Vatican, în Scala Regia, Bernini a dispus o colonadă care ne va reţine atenţia la momentul potrivit. Cât priveşte statuile sale, între Preafericita Albertoni, Sfânta Bibiana, Apollo şi Daphne, cea mai reuşită artistic este vestita Sfânta Tereza sau, mai exact, Extazul Sfintei Tereza, din biserica Santa Maria della Vittoria. Ne-am propus să vă prezentăm câteva opinii din diferite timpuri asupra efectului artei sale. Nu vom avansa încă o încadrare într-o şcoală sau curent artistic, nu credem că este necesar până ce nu vom arăta, în primul rând, câteva faţete ale operei sale mai dificil de sesizat în postmodernitatea noastră. Invitat să sculpteze un bust al lui Ludovic al XIV-lea, artistul face senzaţie în Franţa prin noile sale modalităţi de a privi subiectul creaţiei. Un martor ocular afirma că: „el nu privea decât înăuntru, arătând cu degetul la frunte, unde spunea el că stă ideea Majestăţii Sale, altfel el n-ar face decât o copie, nu un original”. Interesante sunt opiniile unui magistrat burgund, preşedintele De Brosses care, în 1739 face o călătorie în Italia, admirând fără rezerve opera lui Bernini. Asupra acidului său comentariu referitor la statuia Sfânta Tereza vom reveni atunci când vom privi mai îndeaproape controversatul grup statuar. Acest diletant, De Brosses, confirma spusele savantului italian Baldinucci după care numai Michelangelo se putea compara cu Bernini! În Larousse-ul universal din 1922 se preciza că: „Posteritatea nu a ratificat elogiile pompoase care i-au fost acordate în timpul vieţii (lui Bernini – n.n.)”, iar Le Brun, în 1672, îl dădea drept exemplu pe Bernini pentru a-şi sprijini teza prin care susţinea că bunii desenatori sunt şi buni arhitecţi. Un secol mai târziu se putea citi în Guillemont replica adresată abatelui Augier la critica făcută colonadei de la basilica Sf. Petru: „Dar cine nu s-a simţit purtat de entuziasm la vederea acestei admirabile colonade? Cavalerul Bernini nu avea intenţia de a întrebuinţa o figură rectilinie pentru această piaţă magnifică. Avea ochiul prea exersat pentru a folosi

Premium bonus | 111 o figură atât de prielnică pentru a-şi desfăşura întreaga căldură a geniului său.” Lafont de Saint-Yvenne, spirit foarte clasic, afirma că: „Dacă Bernini s-ar fi slujit de ea (de colonada în torsadă – n.n.) la baldachinul Sf. Petru, acest om care ştia multe, nu ar fi făcut-o decât cu discernământ şi judecată.” Însă, acelaşi Augier devine un admirator al lui Bernini atunci când se referă la cele două turnuri proiectate de acesta pentru biserica Sf. Petru, fiind de părere că: „dacă ar fi putut fi construite, ele ar fi fost de o frumuseţe desăvârşită.” Mai mult, în plină reacţie neoclasică, Pingeron îi consacră lui Bernini cincizeci de pagini din tratatul său, Vie des architectes anciens et modernes. Inutil să mai continuăm, arhitectul Bernini era pe atât de adulat pe cât era de respins, un creator de un deosebit talent nu ar fi putut provoca decât opinii controversate.

Să revenim la mistica creştină spaniolă şi italiană, recte la scrierile Sfintei Tereza de Jesus (1515 – 1582), unde aceasta povesteşte cum un înger cu o lance lungă de aur, cu vârful de foc „mă străpunge până în adâncul adâncurilor (...). Pe când o scotea, îmi spuneam că avea să-mi smulgă măruntaiele o dată cu ea şi, după ce m-a părăsit, ardeam în focul fierbinte al dragostei pentru Dumnezeu. Durerea era atât de puternică, încât a trebuit să gem de mai multe ori şi, atât de nemăsurat de mare era dulceaţa acestei dureri, încât nimeni nu-şi poate dori să o piardă vreodată”. Pornind de la aceste relatări, Bernini surprinde în grupul său statuar exact momentul descris în citatul de mai sus, Sfânta Tereza apărându-ne contopită mistic cu divinitatea mai mult sexual, căci de contact spiritual nu poate fi vorba. De Brosses sesizează această ”nuanţă” sculpturală şi exclamă: „Dacă aceasta

112 | Premium Bonus e dragostea divină, mi-e cunoscută, se pot vedea aici, pe pământ, destule copii după natură.” Ceea ce nu îl împiedică să o considere încă de atunci „minunată”. Grupul statuar nu putea fi desconsiderat decât din perspectiva unei anumite ideologii, fapt confirmat de călugărul dominican Cocagnac, care nu întârzie să declare că noua mişcare arhitectonică iniţiată de Contrareformă creează în loc de biserici „teatrul unei dezlănţuiri a libido-ului care nu ştie cum luptă corp la corp graţia şi păcatul.” Acelaşi punct de vedere, din alte raţiuni, e împărtășit şi de esteticianul din secolul XX, Christian Kellerer, în volumul Weltmacht, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei. Kellerer comite o greşeală de metodă frecvent întâlnită. Plecând de la nişte principii de desconsiderare ale non-artei ajunge, pentru a-şi demonstra cu orice preţ tezele, până la a desconsidera autentice opere de artă, el declară ritos următoarele: „sub acest raport, un exemplu intuitiv ne oferă faimoasa, şi nu fără motiv, plastică de altar de la biserica Maria della Viatoria din Roma, având ca temă pe Sfânta Tereza. Cineva nefamiliarizat cu reprezentările creştin-catolice poate surprinde în această plastică o redare formal-excelentă a orgasmului unei femei.” Jalnică ar rămâne istoria artei, afirmăm noi, ”purificată” de criteriile unei decenţe prost înţeleasă. Nu ne mai rămâne acum decât să încercăm integrarea operei lui Bernini barocului sau concurentului avizat al acestuia, manierismul. Demersul acesta ne este cu atât mai dificil cu cât vom încerca o situare argumentată, oarecum, îndrăznim a afirma decent, originală. Trebuie să adăugăm, în sfârşit, că Bernini este considerat şi astăzi, fără niciun semn de întrebare, drept un artist al „barocului complet”, aşa cum afirmă şi André Chastel în volumul L’art italien. De fapt, niciodată până la apariţia termenului de „manierism” (1948, E.R.Curtius, op.cit), Bernini nu a fost considerat decât artist baroc prin excelenţă! G.R. Hocke este primul care, delimitând clar epoca şi tehnicile manierismului, îl consideră pe Bernini, în unele dintre lucrările sale, drept artist manierist (se referă la statuile Apollo şi Daphne şi Sfânta Tereza). Noi vom insista asupra caracterului manierist al artei sale în lumina trăsăturilor artistice, a „obsesiilor de exprimare” şi a unor teme spirituale caracteristice manierismului, toate acestea precizate de G.R. Hocke în volumul Lumea ca labirint, existente şi în contemporaneitatea lui Bernini. Să nu uităm că acest artist, contradictoriu în creaţie, a trăit în perioada pusă sub semnul curentului menţionat. Manierismul acoperă epoca 1520 – 1650, iar Bernini moare în anul 1680! Înainte de Wagner, Bernini este un adept al sincretismului, fenomen principal al manierismului. El asocia scenografia, pictura, arhitectura, combina jocuri de apă, sunete şi lumini. Colonada dublă din piaţa bazilicii Sf. Petru nu e o figură rectilinie, iar coloanele sunt construite în torsadă. Eliberarea curbei, jocul ei alogic pune în

Premium bonus | 113 evidenţă o anumită deformare a spaţiului interior, răsuciri, un spasm al liniilor. Decorarea exagerată a imensei nave a bisericii Sf. Petru creează aceeaşi senzaţie. Caracteristic este felul în care a scobit la limita posibilului pilaştrii puternici ce susţin vasta cupolă, simbolizând bolta cerească. Istoria acestei biserici este extrem de interesantă, planurile în cruce greacă desenate de Bramante, păstrate de Michelangelo, sunt transformate în cruce latină de Maderna, completate cu imensa colonadă concepută de Bernini. Toate elementele de arhitectură ale lui Bernini folosite la biserica Sf. Petru sunt mai mult sau mai puţin deformate, şi mai bine spus, opuse liniilor unui clasicism arhitectural riguros. Aceeaşi situaţie poate fi întâlnită şi la altă operă arhitecturală a lui Bernini; este vorba de faimoasa Scala Regia de la Vatican. Pentru această construcţie el dispune o colonadă de secţiune descrescătoare, folosindu-se de convergenţa pereţilor. Rezultatul este acelaşi cu cel obţinut de Borromini la Palazzo Spada, o dilatare a spaţiului. Într-un caz scara, în celălalt colonada, amândouă par a fi mai lungi decât în realitate. Este evident că avem de-a face cu ilustrarea clară a procedeului anamorfozei, specific manierismului. Tot la această construcţie Bernini adaugă un arc foarte larg care pare a nu se rezema decât pe o coloană de fiecare parte, când, de fapt, ochiul se aştepta la două coloane de sprijin. Procedeul este cunoscut sub numele de „trompe l’oeil” şi, cu toate că nu aparţine exclusiv manierismului, în acest context el este inevitabil integrat, ca parte a unui sistem, acestuia. Jean Rousset susţine că: „Barocul plastic, mai exact arhitectural, poate fi redus la două caracteristici esenţiale: 1) evanescenţa formelor, de unde privilegiul curbei generatoare de mişcare şi 2) proliferarea decorului.”. Cu nimic nu este piaţa bisericii Sf. Petru ”evanescentă”. Dinamismul puternic al lui Bernini refuză integrarea acestei arhitecturi în milenarul şi diluatul curent al barocului. Bernini creează profunzimi iluzorii dincolo de profunzimile reale, fiind aici mai manierist decât oriunde. Ne întrebăm ce „labirint” al deformărilor ar fi creat Bernini dacă ar fi fost singurul arhitect al Bazilicii Sf. Petru.

114 | Premium Bonus În ceea ce priveşte sculptura lui Bernini, nu putem să nu reliefăm un alt procedeu manierist, sesizabil în grupurile lui statuare şi pe care l-am mai menţionat, acel discordia concors, pentru ceea ce în aparenţă nu se poate unifica. Să privim, pentru argumentare, grupul statuar numit Extazul Sfintei Tereza. Iubirea apare aici drept suprema discordia concors pentru ceea ce nu se poate unifica. Această „nuntă spirituală”, această „nebunie cerească”, devine în Idea o „discordia concors” cosmică. Iubirea deznădăjduirii diabolice devine unul dintre marile motivele ale manierismului. Trebuie să specificăm că în această operă manierismul stă mai mult în conţinutul de idei, decât în forma de exprimare. De menţionat că unitatea contrariilor, la modul simplist, se poate sesiza şi prin prezenţa în grupul statuar a elementului masculin, dar şi a celui feminin. Elementul masculin este echivoc, fiind de esenţă divină, de unde şi incompatibilitatea care conduce la neîmplinirea acelei „nunţi spirituale”. Pentru grupul Apollo și Daphne se impune şi precizarea că artistul deformează reprezentarea mitului de până la epoca sa. Daphne este şi fericită şi înfricoşată, iar Apollo este şi amuzat şi „zeu”. În acest grup, incompatibilitatea nu mai reiese din trăsăturile de origine diferită a celor doi „figuranţi”, ci din dualismul stărilor lor de spirit, total contrare unele altora în acelaşi personaj. Regăsim din nou, în alt registru, aceeaşi discordia concors. Şi aici observaţia făcută anterior privitor la conţinutul ideatic, inclusiv la forma de exprimare, rămâne valabilă. Cum putem concilia aceste trăsături ce atestă manierismul lui Bernini, dar acceptă şi câteva elemente baroce, mai ales în formă? Situaţia nu este stupefiantă, iar concluzia logică, ţinând cont şi de perioada în care a creat Bernini, o forma mentis ca orizont de aşteptare, este că

Premium bonus | 115 cei care separă categoric manierismul de baroc se situează pe poziţii eronate. Nu credem că e cazul să amintim că oricând şi oriunde există o continuitate, că există perioade de tranziţie mai lungi sau mai scurte? După prezentarea opiniilor de mai sus asupra conceptelor de baroc şi manierism, în speranţa că astfel vor fi mai clare şi mai uşor sesizabile în manifestările lor ca fenomene împlinite, după ce am făcut o pledoarie pentru opera lui Bernini analizând-o în unele din elemente specifice, putem afirma că acest clasic în teorie, baroc în formele de exprimare şi manierist în cea mai mare parte a operei, face trecerea de la epoca manierismului la cea a barocului! Gian Lorenzo Bernini reprezintă acea perioadă de tranziţie fiind, trebuie să o recunoaştem, un mare artist al tuturor timpurilor. Gloria i s-a închinat în timpul vieţii şi nu l-a părăsit nici astăzi. Opera lui, alături de aceea a unor giganţi ai artei, are atributul perenităţii.

Vasile V.Rascanu Fotografii asigurate de autor.

116 | Premium Bonus

Gian Lorenzo Bernini - Baroque or Mannerism

by Vasile V. Raşcanu

Translated by Popa Andreea - Claudia

If we were to conform to a tradition that is specific to history and to art critic in regard to this subject, we would probably abandon the well intentioned endeavour due to the chaos of terminology applied to historically and stilistic categories. The situation appears to be even more difficult as the period in which Gian Lorenzo Bernini, this protean artist, developed his creativity, which is the subject of this essay, is labelled, equally well argumented, with two relatively recent concepts of nascency, the “Baroque” or the “Mannerist”. For a chronological placement we should mention we are talking about a Post Renaissance period, more specifically at the end of the XVIth century and the first half of the following century. The concept of “Baroque” , which was the first in the diachronic artistic terminology sphere (was first mentioned in 1740 in the Dictionary of the French Academy) has largely extended its semantic area until now, leading to the state called “Eon” (Eugenio D’ Ors – Du baroque), thus considered an eternal and surreal spiritual constancy. The above-mentioned author found, from prehistory to his contemporaneity, twenty two Baroque periods and believed that the Baroque was always complementary to the Classical. The asserted conclusion proves us that the Baroque-Classical dichotomy is specific to every period and that the spirit is narrowed to only these two manifestations. The complexity and contradictions of the creating self would be limited in their manifestation only in the inevitable failure on the deceiving sands of this fake dichotomy. And that is not the only inconvenient of the semantics of the “Baroque” term, which has the following etymological senses: “strange”, “surprising”, “weird”, “odd”, “imperfect”, is marked by its negative meaning and regarded with a premeditated suspicion in respect to its argument! Let’s not forget that Hegel identifies it with “cruelty”, Jacob Burckardt with the “decadence” of the Renaissance art and Nietzsche with the “lack of will”. The last great aesthetician that speaks loudly about this term, following the path of Francesco de Sanctis, is Benedetto Croce, who is very “restrained” in his evaluations: “a manner of perversion and artistic ponderosity”, “literary ruin”, B. Croce takes up the unclassical acceptance of the term, “a variety of ugliness”, ending it with: “…strictly following the terms of what is indeed artistic is never Baroque, is not art.” We must also mention Élie

Premium bonus | 117 Faure (History of art – vol. 3) who parallels “Baroque” with “disarticulated grandiloquence”. These statements do no serve, as it may appear, to demonstrate our thesis; on the contrary, we consider them mostly overreactions due to an incomplete understanding of the “beautifulness” of Baroque. The Baroque work of art suggests mobility, fluidity, movement (here we could observe influences of an Heraclitean conception), in order to be understood, it needs a distinct receptivity to the “open form”. If we were to define it with a paradoxal comparison, we would say that the Baroque art is a Classical “Ornatus” while its last burst, its climax, the Rococo, is a Baroque “Ornatus”. The part of imagination and “fantasy” in the creating process of the Baroque art is overwhelmingly important and, in order to accentuate this observation, we can make use of statements by Leonardo da Vinci (painting is “cosa mentale”), Michelangelo (si pinge con cervello non con la mano), Zuccari (disegno interno). It needs to be mentioned that the abovementioned statements refer mainly to a “theoretical” Baroque, one that is still primary. Baroque expresses the universal feeling of life’s contradictions, polarity, the conflict of antagonistic tendencies, is a creator of contrasts and continuous fluctuations. It “pushes the impulsive dynamism to paroxysm, a tendency structured on contrast and disaggregation” (A. Marino – Dictionary of Literary Ideas). Let’s overview, for a “Classical” understanding of the Baroque, the conclusions of the “Retorica e Barocco” Congress in 1954: 1) Baroque is an historical CONSTANCY that repeats itself in periods of time with more and more distance from one another, such as the Alexandrine from the Reformation. 2) This phenomenon concerns not only art, but the entire civilization and even, according to the theses of Eugenio d’Ors, the morphology of nature. (s.n.) 3) Its character regards normality and if we can discuss pathological manifestations here, we can do it in the sense that Michelet wanted it, in order to say that “the woman is forever suffering”. 4) The Baroque, far from having its origin in the Classical style, opposes to it in a more conspicuous way than to romanticism, which, in fact, is “only an episode of the baroque constancy development” (the Aesthetics of Rococo – J.Ph.Minguet). It is therefore obvious that a few decades after the “veto” of B. Croce, the Baroque term keeps its major meaning of spiritual constancy. Moreover, it leads to its bordering in the even larger sphere of nature’s morphology. We are referring to the fact that if its polysemantic ascension will know no limits, we will eventually talk about a Baroque time (to Einstein) and a Classical one, Baroque turning out to be a constancy of the phenomenons in the Galaxy! As far as we are concerned, we have decided, after long hesitations, to adopt a small part of J.Ph.Minguet’s conclusion regarding the delimitation of an era and a Baroque style, thus avoiding spatio-temporal confusions and placing Bernini’s creation in a more

118 | Premium Bonus intelligible context.

First of all because he calls Baroque an architectural style that was created in Rome in the XVIIth century, “Architecture – he concludes in the quoted volume – must join painting and decorative sculpture (…). It it based on constructional and composition design nearly identical to those set by the mature Renaissance, but uses it differently and for other purposes. “Minguet demands a sindromatic definition for this phenomenon with formal and expressive aspects such as: “constructive imbalance, dissociation between structure and adornment, unit breakage, dynamic suggestion, canting towards colossal and effect”. This Baroque art “wants to be collective and popular”, it puts itself in service of a speech that succeeds in having a huge impact on common imagination. In the same chapter of the quoted book we can also find the following explosive specification: “Between the Renaissance and the proper Baroque is the mannerist phase, which is characterized with the paradoxal tension between the formal hyper classic refinement and the spiritual restlessness produced by the disturbances of the XVIth century”(s.n.). The “mannerist phase”, far from being just a theoretical brain wave, is definitively outlined by some distinctive features, even if we are only referring to the fact that it contributes to a justified delimitation, more precisely, to some artistic styles, by avoiding the illogical dilatation of the “Baroque”, which covers all the Post Renaissance periods with extensions until the end of the XVIIIth century. What is Mannerism? This concept was introduced for the first time in the art terminology by Ernst Robert Curtius, a german scientist, in the “European Literature and Latin Middle East” volume (first edition -1948). Curtius develops the meaning of this concept by contrasting it with Classicism and transforming it in Eon, but, this time, only for the European literature. The argumentation of the replacement of the Baroque term with the Mannerism one is categorical: “The term of Mannerism is preferable and contains a minimum of historical associations, in opposite to the Baroque one. (s.n.).” Describing it in its exemplifications, Curtius generalizes: “Mannerism does not want to say things in a normal manner, but in an anormal one. It prefers the artificial and the alembicated to the natural. It wants to surprise, to amaze, to blind” (s.n.). In the quoted volume, the author discovers seven variants of the formal literary Mannerism. Here we can also find a plea of Curtius’ with no right of reply for keeping the term: “Separating the XVIIth century mannerism from its twice millennial antecedents and giving it, despite every historical records, as a spontaneous product of Baroque, is only possible because of ignorance and the constraint of a system which was borrowed mistakenly from the history of arts”.

Premium bonus | 119 For this term, Adrian Marino uses the notion of pre-Baroque, an unfortunate notion if we come to think that it resumes not far enough the insignificant feature of the XVI-XVIII centuries’ arts (unlike “mannerism”, “manner”, etc.). Wylie Spencer differs between 4 artistic styles in his new researches about literature and art from 1400 to 1700, Four stages of Renaissance Style: Renaissance, Mannerism, late Baroque, Rococo (see also J.Ph.Minguet). So there would be a Mannerism in post Renaissance period, in a more restricted sense of the word and for the climax of Baroque, 1650-1750, G.R.Hocke, wanting to delimit it even more clearly in the perimeter of the anti-classical constancy of Europe, discovers 5 mannerist periods: Alexandria (aprox. 350-150 A.D.), the Rome’s “silver” Latinity period (aprox.14-138 A.D.), the early and especially the late Middle East, the “conscious” mannerist period between 1520-1650, the Romantism between 18001830 and finally, the one that just passed, but still having a strong influence, between 1880-1950. Analysing the forms of Mannerism, Hocke passes them through many steps, at first the Classical ones and after intensifying his “expression obsession”, they become “aggressive” and finally “deforming”, “surreal” and “abstract”. In “The world as a labyrinth”, his crucial work, Il Parmigianino is the first that paints a self-portrait in a convex mirror in 1523, illustrating this “art of punchlines”, as Hocke calls it. The painting creates “ingenious concetti, a figurative skilled punchline in an optical form” –quot.work)”. The Mannerist creator is a melancholic and spiritual Saturnian in search of darkness, of a sensual plasticity in a disguised form, abstruse of the metaphor which is often illogical, is permeated by the myth of miraculous surreality (meraviglia). This artistic style tries to surprise and sometimes to generate stylistic features, expression forms, basic spiritual motifs of the period: the enigma of the mirror, the serpentinata style (convulsive), “the idea” and the magical nature, the concettism, the apocalyptic and ecstatic visions, beauty and horror, architectural distortions, artificial nature (Bomarzo), the unusual myths, the labyrinth, an anthropomorphic nature, the dream, the madness, the inversion, hermaphroditism etc. The area of motifs and themes of mannerism may be restricted, in our opinion, to two main principles of creation: anamorphosis and discordia concors. Nothing more “real” than in the mannerist art than the tendency towards deformation and transformation of anything in anything, to the unity of opposites, the “coincidentia oppositorum”. Unity is achieved in two ways, either by opposition parties in a whole or by the juxtaposition of opposites of same whole. This “introduction” with a synthetic character, too wide for a superficial reader, but absolutely necessary and appropriated in order to explicit some of the concepts, “labels” applied in a subjective manner, with all the obvious differentiations, nuances, all existing visibly and apparently paradoxically, in the work of a single post-Renaissance

120 | Premium Bonus artist of a great scale, Gian Lorenzo Bernini (1518- 1680), painter, sculptor and architect. He is the author of “Fountain of the Four Rivers” in Rome, the porch of the “Saint Peter” church, the “Triton Fountain”. His projects for the main facade of the Louvre, presented in 1665 to the Sun King, were refused. At the Vatican, in the Scala Regia, Bernini ordered a colonnade which will hold our attention at the right time. As for its statues, between “Blessed Albertoni,” “St. Bibiana” “Apollo and Daphne”, the most successful one from an artistic point of view is the famous “St. Teresa” or rather, “Ecstasy of St. Teresa” from the Santa Maria della Vittoria church. We intend to present some views from different times on the effect of his art. We will not advance with yet another bordering in a school or artistic movement, we do not think that is necessary until we show in the first place some facets of his work which more difficult to notice in our post modernity. When invited to sculpt a bust of Louis XIV, the artist made a sensation in France through his new ways of looking at the subject of creation. An eyewitness said that “he was not interested only by the inside, pointing to the forehead, from where he said that came the idea of His Majesty, otherwise he would only make a copy, not an original.” Quite interesting are the opinions of a magistrate burgundy, President De Brosses who, in 1739, took a trip to Italy, admiring wholeheartedly the work of Bernini. In regard to his acid comment about the “St. Teresa” statue we will return to discuss about it once we take a closer look at the controversial statuary. This dilettante, De Brosses, confirms the words of Baldinucci, an Italian scientist, who said that only Michelangelo could compare with Bernini! In the universal Larousse from 1922 it was stated that: “Posterity has not ratified the pompous eulogies that were granted to him in his lifetime (to Bernini – s.n.)”, and Le Brun, in 1672, gave the example of Bernini to support his thesis which claimed that good designers are good architects. A century later it could be read in Guillemont the response to the abbot Augier the critique of the colonnade of the Basilica St. Peter: “Who has not felt excitement when seeing this admirable colonnade? The knight (Bernini) did not intend to use a rectilinear figure for this magnificent market. His eye was too practiced to use a figure so favorable to display the entire fieriness of his genius. “Lafont de Saint-Yvenne, a very classic spirit, said:” If Bernini would have served it (the rope-moulded colonnade - n.n.) at the St. Peter canopy, this man who knew many would not have done it without discernment and judgment.” But the same Augier becomes an admirer of Bernini when referring to the two towers designed by him for the St. Peter church believing that” if they could have been built, they would have been of sublime beauty “. Moreover, in his full neoclassical reaction, Pingeron Bernini devotes fifty pages of his treaty, Vie des architectes anciens et modernes. Needless to continue, Bernini was as revered as he was rejected, a creator with such a special

Premium bonus | 121 talent could only cause controversial opinions. Let’s return to Spanish and Italian Christian mysticism, more specifically to the writings of Saint Teresa of Jesus (1515 - 1582) where she tells how an angel with a long spear of gold, with the peak of fire “pierces me to the deep of the depths (...). While I tried to pull it out, I was saying to myself that it would pull my guts with it and after it left me, I was burning hot in the hot fire of the love for God. The pain was so strong that I had to moan several times and so immeasurably great was the sweetness of this pain that nobody can ever want to forfeit”. “Based on these reports, Bernini captures in his statuary group the exact moment described in the above quote, St. Teresa defending us while fused mystically with the divinity in a sexual manner because it could not have been a spiritual one. De Brosses notices this sculptural “nuance” and exclaims: “If this is divine love, I’m familiar with it, one can see here on earth, enough copies of nature.” What does not prevent him to consider it ever since then “wonderful “. The statuary group could have been disregarded only in terms of a certain ideology, as confirmed by Cocagnac, a Dominican monk that does not hinder from declaring that the new architectural movement initiated by the counter-Reformation creates “a libido outburst theater that does not know the battle between grace and sin” instead of churches. The same point of view from other reasons, is imparted also by the esthetician of the XXth century, Christian Kellerer in the volume titled Weltmacht, Kitsch, pseudo-art phenomenon. Kellerer commits a commonly made method mistake. Based on some principles of non-art depreciation gets to a point where, in order to demonstrate his these at any cost, to disregarding genuine works of art, he states categorically the following: “The intuitive in this report is given to us by a famous example, and not without reason, the plastics at the altar of the Maria della Viatoria church in Rome having Saint Teresa as a theme. Someone unfamiliar with the Catholic-Christian representations can capture in this plastics a formal rendering of a female orgasm. „We say that art history would remain dreary if “purified” by the criteria of misunderstood decency. All that remains now is to try integrating Bernini’s work into Baroque or endorsed by its competitor, mannerism. We approach it with even more difficulty as we will try an argued placement, somewhat, dare to say in a decent manner, original. Finally, we must add that Bernini is considered even today, without any question mark, an artist of “complete Baroque”, as stated by André Chastel in L’art italien volume. In fact, never until the entry of the term “mannerism” (1948, E.R.Curtius, quoted work), Bernini was not considered anything less than a Baroque artist par excellence! G. R. Hocke is the first one that, clearly marking the period and the techniques of mannerism, considers Bernini in some of his works a Mannerist artist (he is referring

122 | Premium Bonus to “Apollo and Daphne” and “Saint Teresa” statues). We will insist on the mannerist character of his art in light of the artistic features of the “expression obsessions” and some spiritual themes characteristic to mannerism, specified by G.R. Hocke in the volumes with the title “The world as a labyrinth”, which also exist in Bernini’s contemporaneity. Let’s not forget that this artist, contradictory in his creation, has lived during that time of the above mentioned movement. Mannerism crosses 1520 - 1650 and Bernini died in 1680! Before Wagner, Bernini is a follower of syncretism, the main phenomenon of mannerism. He associated scenography, painting, architecture, combined water games, sounds and lights. The double colonnade from the basilica market in St. Peter’s is not a rectilinear figure and the columns are rope moulded. The release of the curve, its illogical game highlights a certain deformation of interior space, twists, a spasm of lines. The exaggerated decoration the huge nave of the St. Peter church gives the same sensation. Characteristic is the way he took his time to carve the strong pillars that support the vast dome which symbolizes the celestial sphere. The history of this church is extremely interesting, the Greek-cross plan which was drawn by Bramante and kept by Michelangelo, are converted into a Latin-cross by Maderna, completed with the huge colonnade designed by Bernini. All the architectural elements of Bernini used in the St. Peter church are more or less deformed, and better said, opposite to the lines of a rigorous architectural classicism. The same situation can be found in another architectural work of Bernini’s, the famous Scala Regia in Vatican. This building has a colonnade of a decreasing section using the convergence of the walls. The result is the same as Borromini’s at Palazzo Spada, an expansion of space. Both the stair and the colonnade seem to be longer than in reality. It is clear that we are dealing with the clear illustration of the process of anamorphosis, which is specific to mannerism. In the same building Bernini added a very wide arch which seems to lean on only one column for each part, when in fact, the eye was expecting two supporting columns. The process is known as “trompe l’oeil” and, although it does not belong exclusively to mannerism, in this context, it is inevitably incorporated in it, as part of a system. Jean Rousset claims the following: “The pictorial, namely architectural Baroque can be reduced to two essential characteristics: 1) the evanescence of the forms, thus creating the privilege of the motion and generating curve 2) the proliferation of the decor.”. The church square St. Peter does not have any “evanescent” features. The strong dynamism of Bernini refuses to integrate this architecture in the millennial and dilutive Baroque movement. Bernini creates illusory depths beyond the real depths, herein more mannerist than anywhere . We are wondering what “labyrinth” of deformations would have Bernini created if he were the only architect of the St.Peter Basilica?

Premium bonus | 123 Regarding the sculptures of Bernini, we cannot point out another Mannerist process, noticeable in his statuary groups and that I have already mentioned, that discordia concorsi for what apparently cannot unify. Let us look, for the sake of argument, the statuary group called “Ecstasy of St. Teresa”. Love appears here as the ultimate discordia concors for what we cannot unify. This “spiritual wedding”, this “heavenly madness” becomes in “Idea” a cosmic “discord concorsi”. The love of evil despair becomes one of the major motifs of mannerism. We must specify that in this work mannerism is more in the content of ideas than in the form of expression. Note that the unity of opposites, in a simplistic way, may also be seen in the presence of the male element, but also in the female one. The male is ambiguous, of divine essence, hence leading to the discharge of incompatibility that steers to the unfulfillement of the”spiritual wedding”. For the “Apollo and Daphne” group is required to specify that the artist deforms the representation of the myth until his time. Daphne is both happy and fearful and Apollo is amused, and “god”. In this group the incompatibility does not come out of the features of different origin of the two “extras” but from the dualism of their moods, totally contrary to each other in the same character. We find again, in another register, the same discordia concorsi. And here, the observation made earlier regarding the content of ideas, including the form of expression, remains valid. How can we reconcile these traits confirming Bernini’s mannerism, but also accepts some Baroque elements, especially when it comes to form? The situation is not staggering, and the conclusion logical, taking into account the period in which Bernini created a mentis form as an horizon of expectation, but that those who categorically separate Mannerism of Baroque lie on erroneous positions. We do not think it’s appropriate to remember that whenever and wherever there is a continuity, there are longer or shorter transition periods. After presenting the above opinions on the concepts of Baroque and mannerism, hoping that this will be more clear and easy to notice in their manifestations as fulfilled phenomena, after we made a plea for analyzing the work of Bernini on some specific elements, we can say that this classical in theory, Baroque in its forms of expression and mannerist in the bulk of the work, makes the transition from the Baroque period to that of mannerism! We must admit that Gian Lorenzo Bernini represents this transition period by being a great artist of all time. Glory has worshiped him during his life and still stands by him today. His work, along with that of the giants of art, has the attribute of sustainability.

124 | Premium Bonus

E.A. Poe: terapia iubirii şi romantismul întunecat Articol de Ioan Iacob

Malraux afirma că un mare poet se confruntă din ce în ce mai puţin cu opera sa, din ce în ce mai mult cu mitul său. După “falia” creată de Griswold1 în conturarea unei receptări americane cvasiunitare (bazată pe viziuni critice congruente) care să-l vizeze pe E.A. Poe, asupra autorului “Corbului” au început să planeze tot felul de suspiciuni, fiind acuzat de aproape toate tarele personajelor din povestirile sale gotice, povestiri cu o contribuţie majoră la instituirea “mitului/negativ/al lui Poe”. Preşedintele unei universităţi americane, de exemplu, refuza să accepte portretul 1 Rufus W. Griswold (1815 – 1857 ), editor, poet şi critic american, care şi-a dobândit faima în mare parte datorită publicării, în 1842, a colecţiei The Poets and Poetry of America (Poeţii şi poezia Americii ), un mare succes comercial în epocă, dar care a fost “mărul discordiei“ în relaţiile dintre Poe şi Griswold, datorită criteriilor de selecţie promovate de Griswold, ce a inclus şi poeţi deveniţi în timp, obscuri. Griswold nu l-a iertat niciodată pe Poe pentru criticile sale şi a început o campanie de denigrare a acestuia chiar de la moartea sa. Demersul său negativ a afectat realizarea unei viziuni unitare asupra autorului “Corbului” dincolo de Atlantic.

Premium bonus | 125 lui Poe – în galeria destinată personalităţilor – pe considerentul că Poe fusese un mare consumator de alcool şi un prost plătitor de taxe! De ce moartea şi alte “umbre ale existenţei” (atribute ale literaturii gotice) îl preocupaseră pe Poe? De ce dădeau ele c r e d i b i l i t a t e l i t e r a r ă marelui autor american (ce îşi avea ascendenţa în romantismul întunecat)? Un răspuns l-am putea găsi în tragedia cu care Poe se confruntase încă de la o vârstă fragedă prin dispariţia mamei sale, iar o terapie împotriva acestei pierderi a putut-o încerca prin cultivarea unei tematici întunecate. Romantismul întunecat (romantismul american) fusese axat pe scriitorii Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne şi Herman Melville şi era opus adepţilor transcendentalismului, romantismul întunecat scoţând în evidenţă imperfecţiunea umană şi predilecţia spre păcat şi autodistrugere, precum şi dificultăţile inerente în încercările de reformă socială. Poe se numără printre cei mai importanţi autori ai romantismului american, dar el ajunsese aici nu datorită “alunecării“ scriitorului în “tenebrele/tentaţiile realităţii” unei societăţi americane aflate la început de drum în Lumea Nouă (care îşi dorea independenţa faţă de Vechea Europă, dar faţă de care era obligată să încerce să se relaţioneze în domeniul literaturii/culturii/şi nu numai), ci mai degrabă geniului unui autor care reuşise să valorizeze în spaţiul literaturii americane “umbrele condiţiei umane“. Autorii unei cărţi pe bază de documente despre viaţa lui Poe menţionează faptul că dascălii de engleză se referă ocazional la “dependenţa de droguri” a scriitorului american, ca şi cum aceasta ar fi un fapt demonstrat, cu toate că nu există nici o evidenţă în sprijinul acestor acuzaţii (deşi Poe a descris efectele opiului în povestirile sale, se ştie că el a citit Confesiunile unui consumator englez de opium ale lui Thomas De Quincey (1822), o sursă probabilă a acestor aluzii).2 Poe va încerca o terapie împotriva privării de universul afecţiunii materne din fragedă copilărie prin iubire, pe de o parte (şi cele mai reuşite poeme ale sale cultivă legătura dintre Eros şi Thanatos, aşa cum se întâmplă în toate marile opere ale literaturii universale), iar pe de altă parte va cultiva motivul morţii (tematică predilectă a romantismului american) în scrierile sale, el dovedind o virtuozitate de necontestat a abordării acestei tematici sumbre într-o impresionantă paletă de tehnici auctoriale. Această terapie de “contracarare a morţii prin iubire” îşi revelează probabil unul din cele mai elocvente exemple în poemul Sonnet – To My Mother (Sonet – Mamei mele) : 2 THE POE LOGA Documentary Life of Edgar Allan Poe, 1809-1849, DWIGHT THOMAS AND DAVID K. JACKSON, G. K. Hall & Co. Boston, 1987, p. IX.

126 | Premium Bonus Because I feel that, in the heaven’s above, The angels, whispering to one another, Can find, among their burning terms of love, None so devotional as that of ‘mother’ — Therefore by that sweet name I long have called you — You, who are more than mother unto me, And fill my heart of hearts, where Death installed you, In setting my Virginia’s spirit free. My mother — my own mother — who died early — Was but the mother of myself; but you Are mother to the one I loved so dearly, And thus are dearer than the mother I knew; By that infinity with which my wife Was dearer to my soul than its soul-life. Poemul, datat 1849, este destinat nu mamei sale (de a cărei dispariţie prematură Poe aminteşte), ci Mariei Clemm, mama celei pe care a iubit-o nespus, Virginia Clemm (soţia sa, care va muri şi ea prematur, în 1847). Iubirea pentru Virginia Clemm se transformă – datorită dispariţiei sale – în devoţiune, Poe preţuind-o pe cea care i-a dat viaţă chiar mai mult decât pe propria sa mamă. Am putea afirma că, în confruntarea cu “umbrele condiţiei umane”, Poe încearcă o terapie de şoc prin utilizarea ambivalentă a iubirii şi a morţii în câmpul literaturii; este ca şi cum şi-ar face din iubire un scut şi un crez împotriva morţii, dar ar accepta, în acelaşi timp, să cultive şi motivul morţii (o provocare care să-i asigure un fel de “acomodare” sfidătoare /în plan literar/ cu ceea ce nu poate fi evitat de către condiţia umană ). Utilizarea acestei “terapii de şoc“ (fundamentată pe ambivalenţa Eros – Thanatos, utilizată cu strălucire de autorii unor capodopere) fac din Edgar Allan Poe nu doar unul dintre cei mai importanţi promotori ai romantismului american, ci şi un precursor al unor direcţii noi în literatura universală. Dar asta este, evident, “altă poveste“…

Ioan Iacob Fotografie asigurată de autor.

Premium bonus | 127

E. A. POE: love therapy and dark romanticism by Ioan Iacob

Translated by Alina-Raluca Pipirigianu

Malraux used to say that a great poet confronts himself more with his own myth that with his writings. In order to target E. A. Poe, Griswold 1 launched a sort of American theory of consciousness (based on adequate critic views); thus, the author of ‘Raven’ was seen in a different light; he was ‘blamed’ about all his characters from his gothic stories, stories which represented a major contribution to the establishment of ‘Poe’s negative myth’. In this ‘global portrait’ of literature, an American university teacher, refused to accept Poe’s image, as an alcoholic and a bad tax payer. But why death and ‘shadows of the existence ‘(attributes of gothic literature), used to concern Poe? Why did these elements give literary credibility to this important American writer (who had a particular vision for dark romanticism)? An answer to these ideas could be the fact that Poe had to face from an early age the death of his mother, and as substitute for this, could have been this therapy of darkened themes. ……………………………… 1 Rufus W. Griswold (1815 – 1857), publisher, poet and American critic, gained his literary success by publishing in 1842 the collection ‚ The poets and Poetry of America’, a great commercial success at that time but which proved to be a sort of dispute between Poe and Grisswold; all this was due to Griswold’s choices, who included in his work poets who later on, proved to be quite obscure figures. Griswold did not forget Poe’s critics, and immediately after Poe’s death, started to compromise him. This sort of negative image of Poe, influnced also the readers’ view . Dark romanticism (American romanticism) was considered to be typical for Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne and Herman Melville, and opposed the theory of transcendentalism, thus dark romanticism having as main ideas human imperfection, human sin, self-destruction, but also the will for social evolution. Poe is considered to be one of most important authors of american romanticism; his success, which did not come from a temptation in an american society going

128 | Premium Bonus ahead for development (society which wanted to be independent from old Europe, but at the same time had to share with Europe the domains of literature, culture, and ohers) , but from his genius, the genius of an author who could bring in the attention of american litterature ‘the shadows of human condition’. As if this was true and despite the fact that no true evidence was brought to support such accusations ( Poe has described in his works the effects of opium and it is also known that he read Tomas De Quincey’s work ‘The confessions of an Engligh opium addict’) 1 certain literature critics focused on Poe, describe the fact that English teachers mention his ‚drug addiction’. On one hand, Poe will try the usage of a therapy of love, as a substitute of the lack of maternal protection (Poe’s most beautiful poems speak about the connection between Eros and Thanatos, as it happens in the most important universal literary works) ........................................................................................ THE POE LOG A Documentary Life of Edgar Allan Poe, 1809-1849 , DWIGHT THOMAS AND DAVID K. JACKSON , G. K. Hall & Co. Boston, 1987 , p. IX and on the other hand he will adopt the death theme (popular theme of american romanticism); in his writings, Poe proves a true virtuosity in adopting this theme, by presenting it as an impressive technique. This therapy of ‚fighting death through love’, is best represented through the poem SonnetTo My Mother : Because I feel that, in the heavens above, The angels, whispering to one another, Can find, among their burning terms of love, None so devotional as that of ‘mother’ — Therefore by that sweet name I long have called you — You, who are more than mother unto me, And fill my heart of hearts, where Death installed you, In setting my Virginia’s spirit free.

Premium bonus | 129

My mother — my own mother — who died early — Was but the mother of myself; but you Are mother to the one I loved so dearly, And thus are dearer than the mother I knew; By that infinity with which my wife Was dearer to my soul than its soul-life. Written in 1849, this poem is not dedicated to his own mother ( whom Poe mentions that died early), but to Maria Clemm, the mother of whom he loved so much, Virginia Clemm (Poe’s wife, who died also early in 1847). Due to his wife’s death, the love for Virginia Clemm, becomes duty, devotion and Poe cherished her more than his own mother. When facing human condition, Poe tries a sort of shock therapy, joining in literature, themes of love and death; it is as if Poe creates through love a sort of weapon and a belief against death , but he describes death with the same importance ( used as a sort of literary instrument, as an apposite of the inevitable of the human condition). The usage of this ‘shock therapy’, (based on the duality Eros-Thanatos, used with great success by some writers), make from Edgar Allan Poe one of the most important writers of American romanticism and a model for new directions of world literature. But this is, of course, ‘another story’. …

130 | Premium Bonus

Louis Derbré. Descoperirea unei vocaţii şi împlinirea visului creator Articol de Sonia Elvireanu

La rencontre (Întâlnirea) În 1991, sculptorul Louis Derbré, născut la Montenay în 1925, aproape de Ernée, în ţinutul Loarei, se instalează la marginea comunei Ernée, pe un teren cumpărat pentru a-şi deschide un atelier de sculptură în aer liber. Visează la un spaţiu cultural accesibil tuturor, pe care-l concepe încă din timpul vieţii pe această proprietate. De origine modestă, viitorul sculptor de renume internaţional îşi începe cariera artistică în 1944, ca lucrător într-o editură pentru opere de artă. Descoperă astfel arta şi începe să se iniţieze în sculptură ca autodidact. În 1950 îşi deschide prima expoziţie şi obţine în 1951 premiul Fénéon, iar în 1953 Premiul Naţional al Şcolii de Arte din Paris. Lucrează alături de maeştri ai sculpturii contemporane, fascinat de arta egipteană. Astfel începe afirmarea sa ca sculptor în Franţa, apoi pe plan internaţional. În 1967 expune la Montreal, în Canada, în 1972 la Tokio, în Japonia,

Premium bonus | 131 apoi în America, la New York. Devine un sculptor de reputaţie mondială. Se stinge din viaţă la 85 de ani, în 2011, la Ernée. Originea modestă, absenţa unor studii iniţiale în artă, nu au fost un impediment pentru tânărul Louis Derbré, care la 19 ani părăseşte provincia şi se stabileşte la Paris, acceptând diverse meserii, până la descoperirea sculpturii, căreia i se consacră, împlinindu-şi vocaţia. Rămâne un om modest, convivial, un spirit mereu tânăr, în ciuda celebrităţii. Iată cum descrie sculptorul începuturile sale în artă: Am luat premiul întâi pentru sculptură în 1951. Înainte am fost fermier. De ce m-am apucat de sculptură ? Pentru că nu ştiam ce să fac. De fapt, am părăsit Mayenne pentru a merge la Paris, ca s-o urmez pe fata de care m-am îndrăgostit şi care urma să devină soţia mea. Aveam 19 ani. Am fost manufacturier mai întâi pentru americani, pe urmă la editura familiei soţiei mele. Îmi amintesc încă faptul că la sosirea mea la Paris mi s-a spus: „aici poţi învăţa totul, chiar sculptura”. Căci erau acolo elevi de la Arte, care vorbeau despre artă. Pentru mine era ca şi cum ar fi vorbit în ebraică. Doi ani am auzit vorbindu-se despre artă. Am luat pământ şi am încercat să-l modelez în felul meu. Am studiat corpurile. Într-o zi, în timpul unei conversaţii, i-am spus unuia dintre tinerii artişti că aş dori să-i reproduc chipul. Am făcut o lucrare în piatră. Toată lumea venea s-o vadă fiindcă nu se asemăna cu nimic cunoscut. Mi se spunea de asemenea că i-am înţeles bine pe egipteni. Nu ştiam despre ce îmi vorbesc. Pentru acest cap am luat premiul Fénéon, decernat de Aragon. Aşa am început.1 După mărturia sculptorului, descoperirea vocaţiei pentru artă se leagă de mediul în care lucrează, de contactul cu studenţii de la Academia de Arte din Paris. Viziunea sa asupra lumii vine dintr-o percepţie interioară a lumii şi ulterior din descoperirea artei egiptene antice, pe care nu o cunoaşte în momentul în care modelează primele figuri şi corpuri umane. Nu sculptează pentru a epata, ci pentru a comunica o emoţie, după cum mărturiseşte în acelaşi interviu: Arta înseamnă emoţie. Doar asta contează. Opera trebuie să fie de ajuns, fără discurs.2 Arta sa revoluţionează sculptura contemporană. Sculpturile sale, de dimensiuni uriaşe, sunt inspirate de gigantismul faraonic egiptean. Se pare că Louis Derbré a visat la o astfel de viziune, la transpunerea lui în arta franceză contemporană. A lucrat în bronz şi marmură. Lucrările sale au fost expuse temporar în aer liber, în spaţii publice cu valoare culturală. Printre cele mai cunoscute menţionăm: Christ, în capela Saint-Sulpice din Paris, Fata cu portocală, Victoria, Memorialul Păcii la 1

Interviu cu sculptorul înainte de vernisajului expoziţiei sale Louis Derbré – Sculpture : « Le Prophète », de la Capela Saint-Libéral pe http://www.alain-lambert.org/2007/06/1118-une-exposition-louis-derbre-en-premiere-mondiale-a-alencon/ 2 Ibidem.

132 | Premium Bonus Hiroshima (6 lucrări monumentale), Pământul la Tokio, cu o replică la Paris, Profetul la Vermont, în S.U.A şi la Paris, în cartierul ultramodern La Défense. Ultima sa lucrare, Profetul, înaltă de 6,5 metri, cu o greutate de 12 tone, reprezintă, după mărturia sculptorului inscripţionată la baza lucrării, împlinirea visului său de creator de peste 50 de ani, un fel de cântec de lebădă. Am descoperit această sculptură în octombrie 2008, expusă în Grădina Luxembourg din Cartierul latin din Paris, la capătul scărilor ce coborau spre lac, aproape de Palatul Luxembourg. Veneam din sens invers, dinspre lac, urma să urc treptele pentru a intra în parcul de castani cu coroanele poleite de auriul toamnei. În spaţiul circular din mijlocul grădinii, statui albe printre straturi de flori sau în marginea aleii circulare dublează şirul din partea superioară a parcului. Personaje mitologice sau istorice, aşezate pe socluri la fel de albe, îşi poartă povestea lor în timpul nostru modern. În acest spaţiu privilegiat timpul nu aleargă bezmetic, curge lent şi fiecare îşi savurează propriul său timp în ritmul contemplaţiei sau înţelegerii lumii. Poţi să te plimbi în voie, hoinar sentimental sau intelectual, fără a avea sentimentul singurătăţii. Totul se armonizează, sacrul şi profanul, istoria şi mitologia, traiectoria existenţei tale se întâlneşte cu secole de istorie ce aşteaptă în albul strălucitor al statuilor revelaţia unei continuităţi. Prezent şi trecut dialoghează tăcut în privirile încă vii ale statuilor într-o desăvârşită armonie. Pe umerii albi ai statuilor sau pe capetele lor se odihnesc porumbei ce leagă timpurile cu aşezarea lor senină mereu în acelaşi loc, deasupra statuilor. În capul scărilor ce duc în parcul de castani dinspre palatul Luxembourg, am descoperit în 2008 capul gigantic de profet. Oamenii păreau nişte pigmei alături de el, capetele noastre abia îi ajungeau la bărbie. Chipul său enigmatic răsărise ca din pământ în calea trecătorilor. Nu puteai trece fără să te opreşti uluit în faţa lui. E asemenea unui Sfinx ce barează intrarea. Te copleşeşte gigantismul lui, fruntea ce atinge înălţimea vârfurilor castanilor seculari, chipul prelung de ascet. Ochii ce te privesc scrutător, uşor nostalgici, pecetluind parcă o taină peste întrebările lumii, poartă în ei toată înţelepciunea veacurilor apuse şi viziunea viitorului. Buzele şi bărbia, ferm săpate în bronz, revelă fermitate şi cutezanţă dincolo de durerea cunoaşterii. Buzele sale închid un secret. Soarele îi inundă fruntea, bărbia de o fermitate extremă. Atitudinea lui sfidătoare, dar înţeleaptă, te obligă să reflectezi pentru a-i descifra enigma. În colţul stâng al buzelor, un imperceptibil surâs ironic de vizionar şi profet, iar în ochii lui ce văd totul, o umbră de nostalgie. La baza sculpturii, pe

Premium bonus | 133 soclu, numele sculptorului, Louis Derbré şi mesajul său: Realizarea chipului acestui profet e o dorinţă pe care o purtam în mine de cincizeci de ani. Am transpus astfel în bronz gigantismul artei statuare egiptene. Geneza ei este împlinirea vieţii mele interioare. Profetul are o latură revoluţionară ce denunţă ipocrizia epocii noastre. În acelaşi timp, el propune o formă de înţelepciune pe care o adopt. Fiecare va vedea şi va interpreta acest profet în felul său, în mod liber, departe de orice filozofie religioasă. Întâlnirea neaşteptată cu o sculptură gigantică în bronz m-a uluit. Am privit fascinată chipul profetului de o frumuseţe aparte, privirea gravă şi pătrunzătoare ce trecea prin tine spre infinit. Aveai impresia că îţi comunică ceva din tainele veacurilor apuse, că te interoghează şi te implică într-un viitor încă necunoscut, pe care doar el, Profetul, cu privirea sa de vizionar sfidând timpurile, îl intuia. Mi se părea atât de vie, interogativă şi meditativă. L-am contemplat îndelung, cu uimire. O materie dură, bronzul, vibra în faţa mea asemenea culorii în pictură sau mişcării în coregrafie ori sunetului în muzică. Reacţionam ca spectator în faţa frumosului, trăiam ca de atâtea ori în faţa unui tablou sau statui în marmură albă de o fineţe rară, o emoţie şi percepeam prin ea sensul artei, mă eliberam de lumesc şi trăiam câteva clipe starea de extaz la care nu ajungi decât prin artă, meditaţie ori revelaţie. Fineţea bronzului îmi amintea de Domnişoara Pogany şi de Pasărea măiastră a lui Constantin Brâncuşi. Tehnica şi viziunea erau însă complet diferite de ale sculptorului român, sursa de inspiraţie de asemenea, dar efectul artei acelaşi. O parte din lucrările lui Louis Derbré au fost reunite de el însuşi în spaţiul cultural Louis Derbré de 7 hectare, proprietatea sa de la Ernée, unde agricultorul de altădată se întoarce ca sculptor celebru în 1991. Imensa grădină a devenit nu doar un muzeu în aer liber, ci şi un centru de creaţie şi formare pentru artişti, deschis tuturor, aşa cum l-a conceput sculptorul în timpul vieţii. L-a dotat cu un teatru în aer liber, o sală de expoziţii şi un centru internaţional de iniţiere în arte. Privind retrospectiv cariera sa după 60 de ani dedicaţi sculpturii, Louis Derbré îşi confesează public crezul artistic: Adevărata fericire e să aduci puţin spirit, ceva spiritual. Asta încerc să împărtăşesc pretutindeni pe unde trec.

Sonia Elvireanu

Fotografii asigurate de autor.

134 | Premium Bonus

L’épi (Spicul)

La Maternité (1995) - Boulevard Pasteur (Ernée)

Le Mythe (1995) - Espace Louis Derbré (Ernée)

L’Espoir (1996) - Espace Louis Derbré (Ernée) Speranţa

Premium bonus | 135

La tolérence (Tolerenţa) (1996) - Espace Louis Derbré (Ernée)

“L’Avenir” (Viitorul)- 1996) Espace Louis Derbré (Ernée)) Imagini preluate de pe siturile: http://www.mayenne-tourisme.com/Decouvrez/Art-et-artisanat/Espace-culturel-Louis-Derbre http://www.derbre.com/catalogue/rubrique-5.php http://www.laval53000.fr/artistes-peintres-sculpteurs/louis-derbré/

136 | Premium Bonus

Louis Derbré. Propensity and accoplishment of a dream Articol de Sonia Elvireanu

Translated by Alina-Raluca Pipirigianu

Born in Montenay in 1925, close to Ernée, in the Loire county, the sculptor Louis Derbré, buys in 1991 a property, in order for him to create an open-air sculpture center. He dreams to have a cultural space, accessible for everybody, place which he manages to create during his lifetime. Coming from a poor family, the future famous sculptor starts his career in 1944, as a helper in an art publishing house. He discovers thus the taste for art and improves through self-education. In 1950, he opens his first exhibition. In 1951 he wins the Fénéon price, while in 1953 the national price of the Paris School of Art. He works with well-known contemporay sculptors, and becomes fascinated by the egyptian art. He becomes well-known in France and then on an international level. In 1967 he has an exhibition in Montreal, Canada, in 1972 in Tokio, Japan and also in the United States, in New York. He becomes known worldwide. He dies at the age of 85, in 2011, in Ernée. Although from a poor family and with no real art studies, did not represent obstacles for the young Louis Derbré, who decides at the age of 19 years old, to leave the region of province for Paris. Here he accepts different jobs until he discovers sculpture, which will become his first passion and vocation. Despite his celebrity, he remains a modest person, convivial, a young spirit. This is how the sculptor describes his beggining in the domain of art: ”I won my first price in 1951. Before this, I used to be a farmer. Why did I start with sculpture? Because I did not know what to do. Actually, I left Mayenne to go to Paris, to follow the girl I fell in love with and who was supposed to become my wife. I was 19 years old. I used to be a manufacturer for the Americans, then I worked at the publishing house of my wife’s family. I recall that when I arrived in Paris I was told: « Here, you can learn everything, even sculpture». I could see here art students, who used to speak about the domain of art. To me it was as if they used to speak in Hebrew. Two years later I heard another discussion about art. I took some earth and tried to shape it myself. I started to study bodies. One day, during a conversation, I told one of the art students that I would like to create his image. So I made stonework. Everybody came to see it, because it did not resemble anything familiar. They used to tell me that I came to understand very well Egyptians. I did not know what they meant. For this work of art I took the Fénéon price, offered to me by Aragon. So this is how I started”1. 1

Interview with the artist before his exhibition - « The Prophet», from the cathedral Saint- Liberal

Premium bonus | 137 The sculptor admits that he discovered his passion for art from the working environment, and also from his connections with art students in Paris. When creating his first bodies and faces, the artist did not realize that his influence came from his world view and also from his interest in the Egyptian art. According to Derbré’s own conffession, an artist does not create to enrapture but to communicate an emotion: “Art means emotion. This is all that matters. The masterpiece should be enough, with no any other speech. “2 His art brings change to the contemporary sculpture. His giant works, are inspired from the Egyptian sculptures of pharaohs. It seems like Louis Derbré has dreamed to bring such influences in the contemporary French Art. He used bronze and marble. His works were exposed in open spaces, in public cultural places. Among the most popular we can remember: Christ, in the cathedral Saint-Sulpice from Paris, The orange girl, Victoria, The peace memorial from Hiroshima ( 6 monuments), The earth in Tokio, with a copy in Paris too, the Prophet in Vermont, USA and Paris, in the modern neighbourhood of La Défense. His last work of art, The Prophet, which has a height of 6, 5 meters and measures 12 tones, represents according to the sculptor’s confession, a dream come true of over 50 years; it is a sort of swan song. I discovered this sculpture in october 2008, in the Luxembourg garden from the latin neighbourhood in Paris, at the end of some stairs leading to the lake, next to the Luxembourg Palace. Coming back from the lake, I went to the chestnut park, with ‘golden’ autumn trees. In the middle of the garden, through strings of flowers, there were white statues. Mythological characters carried their own story in a modern world. In this intimate corner of the world, time is not running in a crazy way and one may take his time to reflect and understand the world. Whether a melancholic or an intellectual, you can walk freely without feeling lonely. All is in harmony, the sacred and the profane, history and mythology; your spirit meets here centuries of history, which you can picture by loooking at the white statues. Present and past time seem to connect in harmony, under the ‘living’ eyes of these statues. On their white shoulders or on their heads, pigeons are resting calmly. Walking through the chestnut park of the Luxembourg palace, I discovered in 2008 the giant head of the prophet. In comparison with this, people were very tiny, our heads could barely reach his chin. All passerby could see on their way this mysterious face. You could only stop and be amazed. It is like a sort of Sphynx. You are overwhelmed by his size; his forehead is reaching the old chestnuts and he looks like an old wise man. His eyes are sharp, nostalgic, as if hiding a world mistery, they show the wisdom of past times and the vision of future. His eyes and chin, firmly engraved in bronze, respresent symbols of solidity and cockiness, beyond pain. His eyes stand for a secret. The sun illuminates his forehead and his chin show true firmness.

His proud but wise attitude , makes you reflect upon his mystery. On the left side of his lips, one can read an ironic smile of a prophet, while in his eyes which seem to have a view for all, we can read nostalgy. On the pedestal, we can see the sculptor’s name, Louis Derbré and his message:

http://www.alain-lambert.org/2007/06/1118-une-exposition-louis-derbre-en-premiere-mondiale-a-alencon/ 2

Ibidem.

138 | Premium Bonus “ The creation of this prophet respresents a wish which I have for 50 years. Using bronze, I presented the gigantism of the Egyptian art. By exposing this work of art, I express my inner feelings. The prophet has a revolutionary nature, contrasting with the hipocrisy of our times. At the same time, this prohet imposes a wisdom which I accept. Each of us will see and imagine this prophet in his own way, free from any religious belief.” ( Louis Derbré). This giant bronze statue amazed me. I stood and looked impressed at this face of a particular beauty, at this sober and fixed look which felt as if going into another dimension. I had the feeling it transmitted me secrets of ancient times, it examines you and it involves you in an unknown future, which only he, through his wisdom can understand. It looked to me as being so alive, interrogative and thoughtful. I stood and watched him for a long time. A rough element such as bronze moved me as a colour in a painting, as an element in a dance or as sound in music. I was having the reaction of the public in front of beauty, I was living an emotion as looking at a painting or of a beautiful white marble statue and I was perceiving the sense of art, I was setting myself free from this world; I was in an excitement that only art, reflection or revelation can give you. The delicacy of bronze reminded me of Lady Pogany or the Magic Bird of Constantin Brâncuşi. The technique, the vision and the source of inspiration used were completely different from those of the Romanian sculptor, but the art effect was the same. Some of Derbré’s works are to be found at the artist’s property in Ernée ,a property of 7 acres, where in 1991, an ex-farmer returned as a famous painter. His giant garden did not only become a huge open-air museum but also an art education centre, opened actually for everybody, as the artist wished during his lifetime. He made also an open-air theatre, an exhibition hall. Looking back at his 60 years career ,dedicated to sculture, Louis Derbré makes a confession of his artistic belief: “ The true happiness is to bring some spirit, something spiritual. This is what I try to share everywhere I go“. Following his artistic faith, the sculptor created his property from Ernée as an open space of spiritual propensity. Article written by Sonia Elvireanu, The French AMI Association, Alba Iulia

Premium bonus | 139