Mileniul iii pe portativ vol III Olnefonismul

PREFAŢĂ LA „GAMA LUI SOL..INFINIT”

„Opriţi Planeta, vreau să cobor”...

Opriţi Planeta de-a fi numai ea, sursă de inspiraţie la toate Artele, dominate de viaţa, de zi cu zi, a Terrei.

Opriţi Planeta de a se absolutiza, ca fiind singura purtătoare de teme pentru Arte, constituindu-se, astfel, un nou „geocentrism”.

Opriţi Planeta de a tot nega că dincolo de ea nu mai pot fi şi alte geneze inspiratoare.

Opriţi Planeta de a fi indiferentă la infinitul cosmic, spaţial şi temporal, crezând că o altă parte a Lumii nu ar putea inspira nimic.

Opriţi Planeta şi pe Oamenii ei de a-şi mai trage „obloanele” intimităţii lor şi de a reda în Arte, numai trăiri telurice, terminate, ori cu tragism, ori cu repetatul „happy-end”.

Lăsaţi Planeta să scruteze Infinitul şi să şi-l imagineze, fie ştiinţă, fie nu, acea Lume plecată spre zări, cu explozii sau geneze stelare, cu absolutism de rocă sau cu zbateri polibiotice, cu Universuri ce-şi au alte ordonări şi alte fiinţări, toate putând fi pentru „Homo” izvoare de cunoaştere şi artă.

Lăsaţi Planeta să facă din fiinţa umană telurică şi o „universalis”, care să-şi înaripeze imaginaţia şi creativitatea.

Lăsaţi Planeta să adauge Artelor, dimensiuni noi, ca: infinitul, necunoscutul şi altfel-ul existenţei.

Lăsaţi Planeta să lase să existe pentru ea şi nu ca de pe ea să fugă Omul, vibraţiile senzoriale ale Creaţiei, care să fie, nu după chipul ei prea cunoscut, ci după altul, ascuns nouă.

Lăsaţi Planeta să-şi făurească, în incinta fiinţării ei, multiple alte feluri de „a fi” ale firii finite şi ale infinitului cel neştiut.

Staţi pe Planetă şi nu coborâţi, lăsaţi doar gândul să se ducă mult, oriunde vrea, dar numai creativ să fie.

Staţi pe Planetă şi-ascultaţi, nu acea „Muzică a Sferelor”, ci Muzica de ele inspirată, prin creatorii de frumos, de pe frumoasa noastră Terra.

Staţi pe Planetă, pe o planetă cu cerul deschis, prin care să admirăm cu privirea, infinitul, iar cu sensibilitatea audierii, să ne lăsăm cuprinşi de o Muzică telurică, despre el.

Staţi pe Planetă şi alăturaţi-vă la aceşti creatori care, în compoziţiile lor astrale, ne lasă şi nouă spaţii deschise de tăcere, în care şi noi putem fi, o clipă, demiurgi.

Staţi pe Planetă şi alăturaţi-vă la constelaţia muzicii noastre tradiţionale, pe acea a infinitului, pentru ca astfel, prin paralelism, să preţuim şi mai mult inegalabila frumuseţe a creaţiilor noastre pământene. În aceste trei volume ale lucrării noastre, despre care, poate, se va auzi, peste câteva secole, că există şi ele pe Planetă şi pe un raft retras, noi vă propunem o evadare artistică, prin 2

care, fără să ne părăsim concret lăcaşul cosmic, putem să ne imaginăm necunoscutul galactic, să ne înfiorăm de prea multul „alter” al acestuia şi să zămislim apoi, nu în cuminţenia existenţială a Terrei, ci sub influenţa fiorilor de mai sus, succesiuni de Artă inedite.

„Cu cât Universul pare mai cognoscibil, cu atât pare a fi şi mai lipsit de sens”.

Relativitatea haosului cosmic se constituie şi ea haotică şi fără sens, deoarece, pentru că noi cei „Homo”, nu vom stăpâni niciodată, la scara infinitului, certitudinea unui Σ=Σ. De aceea e necesar, imperativ de necesar, să îmbrăcăm incertul cu un „Cert” şi nonsensul cu un „Sens”Creaţia artistică umană, chiar dacă cele două de mai sus, alăturate Totului, au imponderabilitate de „Zaïmph”.

Imaginaţia şi Creativitatea umană vor fi tocmai acele Vestale, care vor menţine mereu vie, această năzuinţă umană. Dacă Ştiinţele aleargă, asimptotic, după un astfel de „Sens”, Artele şi mai ales Muzica, pornesc spre zborul lor de altitudine, tocmai de la acest „Sens”. Şi se pare că „Tuttifonismele” şi „~calismele” noastre, îşi au, la „Zaïmphul” de mai sus, cele mai largi şi concrete voaluri.

Avem acum, în faţă, o altă variantă de creativitate, mai cosmică decât evadările din volumele anterioare. O altă propunere de zbor, nu numai stratosferic, ci şi astro-ontic. Dacă volumul prim „evada” creativitatea umană în Universul apropiat, iar cel de-al doilea ne oferea, imaginar şi el, nesfârşitul îndepărtat al Universului „nostru”, acesta de acum ne „strecoară” pe noi în Necunoscutul şi veşnic şi cosmic, pe care să-l prefigurăm, apoi, în intimitatea Planetei Terra, unde să conturăm succesiuni sonore, similare cu „dincolo” şi receptate – nu şi aplaudate – „dincoace”.

O „lansare vizionară”, înfăptuită firesc cu două Astronave de mare viteză: „Imaginarul” şi „Demiurgul”. De la Terra, pe Terra, ne va conduce, pas cu pas, acest al treilea volum.

Dinamica uluitoare a Universului se resimte şi pe Terra în multiple feluri. Astfel, noi, de la volumul 1, la acesta, ultimul, am mai adus unele schimbări – succesiuni, terminologie,

3

viziuni – lucru pentru care vă cerem înţelegere şi vă sfătuim ca unele metamorfoze pe care le surprindeţi, să le luaţi, ca atare, aşa cum apar ele în volumul de faţă.

Fiţi gata pentru „Îmbarcare”, sau, altfel spus, pentru „Creare”... „Opriţi Planeta, vrem...şi-alte Lumi”...

4

1. PRELUDIU LA ARTA CREATĂ TELURIC

La orizont, doar orizontul...

Un ultim popas ontic, lângă Frumosul artistic de pe Terra.

Un Frumos creat de oameni – autori, interpreţi, receptori – dar, de data aceasta, inspirat de infiniturile aflate dincolo de Universul nostru, pentru noi şi el, un alt Infinit.

Un Infinit, gândit pe Terra, cum ar putea fi şi „dincolo”, acolo unde nu vom putea pătrunde niciodată, decât imaginar.

Un prea finit, inspirat aici, de către un prea Infinit, rămas, pentru noi, ca un neştiut etern.

Miliardele de spaţii şi de timpi ale unicului Univers, pe care ni-l închipuim doar de aici, pot deveni, numai prin Om, temele de Arte, existente lângă noi.

Treptat, am îndrăznit ca aceste teme, aceşti epsiloni de inspiraţie, să îi raportăm la un „dincolo” de Terra, din ce în ce mai „dincolo”, cu credinţa că ne-am însumat în infinitul Universului nostru.

Dar, conştienţi şi, nu şi cunoscători, că Lumea este, poate, un infinit de infinituri, am pornit de la fiinţarea unui „dincolo” de Universul „nostru”, diferit, nu numai ca „tabu”, sau ca distanţă, ci – şi aceasta ne impresionează mult – şi ca structură sau sistem, ca forme sau prin compoziţie calitativă, ca legi repetabile şi ca evoluţie, adică, altfel spus, şi ca „ a fi, sau a nu fi”.

Să fie universuri lângă alte universuri, sau doar o Lume unică, zămislită dintr-o pluralitate – finită sau infinită – de alte Universuri? Inaccesibilitatea sa, sau a lor, ne va determina să rămânem, pentru totdeauna, cu „picioarele pe pamânt” şi cu imaginările, creatoare de infinituri, de infinit.

Dacă în primele două volume ale acestei lucrări ne-am permis acest zbor muzical – dar tot aşa de valabil şi pentru toate domeniile frumosului – doar în nesfârşitul „astronomic” al Universului, spus „al nostru”, „de aici” , şi „obesrvabil”, acum, în acesta ultim, ne propunem o „aventură spirituală” inedită şi anume, să creionăm, sub formă de presupuneri, modalităţile „meta-univesalice”, „polivalente”, „inedite”, de a ne imagina, umanic, acest „meta” şi să conturăm teme creatoare „adecvate” acestui „necunoscut” absolut şi diferit, de unde, apoi, să se genereze creaţii telurice de artă.

5

Se pare că din toate Artele, prezente şi viitoare, Muzica se poate „strecura” cel mai mult în „marele necunoscut meta-univers”, ceea ce ne-a determinat să raportăm aceste trei studii, la „expa-cosmic”, mai înaintea altora care, în infinitul lui „mâine”, vor evada şi ele, mai mult şi tot umanic, spre acel „ultra-dincolo” teluric. „Alterfonismul” nostru poate fi, metaforic, alăturat şi unui posibil „Nonfonism”. De aici triadismul demiurgic a acestei viziuni, a acestui volum, care îndrăzneşte să creeze ceva despre un non-existent, creat şi el acum ca sursă de inspiraţie, de către – a se ierta repetarea – „Homo teluricus”.

Compozitorii de azi şi de mâine vor apela la viziuni „alterfonisme”, fără a se îndepărta de fonismul tradiţional şi profund omenesc, tonalul. Din când în când, după creaţii tonale sau metatonale, va deschide „ferestrele” pământeşti şi va apela la un zbor cutezător, în lumile necunoscute, dincolo de „cunoscutul” univers de astăzi – deocamdată. Îşi va imagina, demiurgic, fiecare în felul său, la început, astrofizic, cum ar putea „arăta” un astfel de alterunivers, pentru noi fantastic, şi după această întruchipare necunoscută şi total inedită de către noi oamenii, ei vor crea succesiuni sonore, mai mult descriptive – sau, cum le spunem noi pământenii, „poeme simfonice” – sau alte nesfârşite succesiuni, care să evoce acea lume.

Astfel, în faţa compozitorilor telurici, le stau în faţă, infinite imaginări şi modalităţi creatoare, care îi vor contura, şi în acest fel, stilul său propriu. Va fi o „creionare sonoră” spontană, inedită şi de mici dimensiuni, după care, în program, se vor perinda lucrări mai aproape de infinitul nostru, de metateluricul, de planeta şi oamenii ce o locuiesc.

Vor fi evadări deosebite, multe neobişnuite, ciudate, „neumane”, create de noi şi aducătoare a unui „alter” maximal, care, alăturat artei muzicale telurice, va scoate în relief şi mai mult omenescul total al Artelor sale. Aceste doar câteva momente, care vor reda o lume de la miliarde şi miliarde de ani lumină. O lume şi mai îndepărtată, de „apropiatul” nostru univers.

Se pare că această evadare, în „cheia muzicală, a Necunoscutului”, va fi singura posibilă şi îndrăzneaţă, o altfel de „Fugă”, a creativităţii umane.

O evadare apreciată de toate vârstele, de adolescenţi, ştiind că e o muzică „argonautică”, de „peste mări şi ţări”, de maturi, care vor fi în faţa unor creaţii de avangardism şi de „finalişti”, bucuroşi că au ajuns să prindă şi o muzică a Cerurilor şi nu numai acea Pământului, bogată în „rock” şi „discoteci”, aceste „arene” unde nu au ce căuta vârstele pluralice. Înseamnă că O5 poate fi comparat cu un „Esperanto” muzical.

6

De la cuvântul pur al limbajului, ca sonoritate, s-a trecut la sonorul mixt al cuvântului cântat, apoi la sonorul teluric pur, care, la rândul lui, a trecut prin cele cinci distilări anterioare: O1 O2 O3 O4 şi O5 Şi acest O5 e pornit, prin om, de la acel „dincolo” al Infinitului. Mai poate fi un alt „dincolo”, dincolo de acesta? Şi dacă O1. O2 şi mai puţim, acum O3, au parcurs secole şi milenii anterioare, acum, o dată cu fuga omului în spaţiu, şi Arta muzicală s-a lansat, de îndată, pe verticala lui O4, pentru ca acum, prin gândurile noastre şi prin acest ultim volum, ajunsă la un infinit verticalic, să aibă curajul unui infinit, din nou, orizontalic. La care să mai adăugăm şi un al treilea infinit, acel al capacităţii de a le alătura, apartenent neuronului şi sensibilităţii umane.

Să reamintim că noi, oamenii, suntem izolaţi aici, pe o palnetă neînsemnată, mai mult „Acva”, decât „Terra”, Oameni care posedă, însă, o impresionantă imaginaţie şi creativitate, a căror viteză de a făuri un Univers, depăşeşte enorm viteza luminii. Dezvoltându-ne, accelerat, cunoaşterea, e firesc să ajungem „departe”, dar, material vorbind, a merge acolo, ne-ar trebui miliarde de ani. Atunci, preocedăm invers. Rămânem, material, pe pământ şi cu imaginaţia şi creativitatea, aducem universul şi alte Universuri, într-o clipită, lângă noi. Dar, cum dorim ca Existenţa de acolo să fie. Cât de cât, ca „acolo”, ne imaginăm infinitul şi-l simţim , cam ca acolo, chiar lângă noi. Iar prin formulele metatonice pe care le folosim, ne simţim că am fi, pentru puţin timp, la acel „dincolo”, după care ne reîntâlnim cu „Muzica telurică, cea de toate zilele”. Şi astfel, fără a părăsi fărâma noastră planetară de Univers, pendulăm, în a simţi Artele – acum cea muzicală – când în prea finitul de lângă noi, când în prea infinitul de „dincolo”, sau, şi mai mult, din acel „dincolo al necunoscutului”. „A fugi”, pe ma ideparte, în „Necunoscutul” de „Dincolo”, a devenit, în ultima vreme şi mai ales de la evadările „sputnice” încoace, o necesitate a civilizaţiei umane de pe Terra, ceea ce motivează, deocamdată „insularic”, preocuparea în a cunoaşte, din ce în ce mai mult, cosmosul, pornind de la cel apropiat, îndepărtat şi pătrunzând, cu gândul, şi în celălalt „Dincolo”.

Se crede că mai mult decât singularitatea Universului, în care ne aflăm şi noi, ar mai exista o pluralitate de alte Universuri, în număr mic sau infinite ca fiinţare, formând acel necunoscut în care, imaginar, prin acest nou volum al lucrării noastre, vom pătrunde cu 7

imaginaţia şi creativitatea, spre a face din el o nesfârşită sursă de inspiraţie, prin care, teluricii compozitori să realizeze noi „scânteieri” muzicale şi prin care să se constituie, umano-teluric, acea „Lume astrală”, aflată dincolo de cognoscibilitatea umană.

Se pare că acest Necunoscut e cu totul absolut, pe când Cunoscutul de lângă noi, e plin de relativitate. De aici uriaşa deschidere ce ne-o oferă acel „dincolo”, în a crea, artistic, de la autori la interpreţi şi de aici, la cei care ascultă. Când, într-un capitol ulterior, ne vom opri, fugar şi la arta plastică – artă care şi ea poate fi evadativă spre alte zări – atunci vom analiza specificul la ea şi la terminologia ce i se conferă. Tot la acel capitol vom zăbovi şi la parametrul Timp, alături de acesta spaţial, şi el putând fi un proces de evadare artistică, mai ales pentru Muzică şi Plastică.

Infinitul Universului nostru sau cel al Necunoscutului de către noi, îşi au acum, pentru Arte şi mai ales la Muzică şi Plastică, un inegalabil avantaj, deoarece, nefiind supuse categoricului a=b, ci incertului a=n, ele putând constitui astfel o sursă, infinită şi ea, de motive inspiratoare pentru creativităţi de acest gen. Prin aceasta, Alterfonismul de care ne ocupăm în acest ultim volum, nu cunoaşte limite.

Prin toate cele de mai sus spuse, partea ultimă a Triadei noastre – parte şi mai bogată în deschideri libere ţi în „ad libitum” – va constitui cea din urmă evadare a creatorilor de Muzică – şi de Plastică – de pe Terra şi anume în Necunoscut. Luna astrală care, acum, să fie luată, imaginar, dar, mai aproape de realitatea cosmică, drept sursă de inspiraţie, pentru cei de pe Terra, dar nu despre Terra. În capitolele următoare, o mică revenire la Universul nostru, aşa infinit şi puţin cunoscut cum este el şi la teluricii care se vor inspira de la el, realizând o muzicalitate de gen O3 şi O4. Apoi, imaginar şi creativ, mai mult ca oricând, vom bate la porţile Necunoscutului şi vom „pătrunde” în el, prefigurând nesfârşite „portrete” ale acestuia, unul din ele fiind, în sinea lui, o sursă de inspiraţie, la un evantai de lucrări, cu „aromă” de dincolo, dar create şi ascultate „dincoace”. Vom înşirui un „pachet” ajutător de criterii, care să ne conducă, mai repede, la acel multiplu Necunoscut, prefigurând vreo câteva „modele” de astfel de Universuri „alter”, pornind de la ipoteza că acestea sunt diferite. Acestea sunt, repetăm: „modele” ale noastre, ceilalţi, actuali şi viitori, creatori, gândindu-se la cu totul altele.

Aceste „modele” vor conduce la prefigurarea unui algoritm al „locului” şi „timpului” dorit, de unde se vor genera modele şi creaţii, de tip O5, alterfonice. Apoi interpreţii şi receptorii, vor continua cu alte creativităţi. În volum se va finaliza şi cu acele „forme muzicale” adecvate lui O5, precum şi cu scriitura acestui „univers sonor”, sau plastic.

8

O suită de semnificaţii vor prezenta lui Homo telluricus, perspectivele cosmice ale Spiritualităţii acestuia.

Ne-am propus, de asemenea, să încheiem acest serial, deschis a se alătura şi el la efervescenţa avalanşelor de pulverizări, experimentale sau nu, ale Artelor, un grupaj, mult didactic, de lucrări muzicale ilustrative, ca un neînsemnat ABC al galaxiei componistice, pornit de la trei noi „O”-uri ale „Muzicii Sferei telurice”.

Aflându-ne, de la O3 în spaţiul cosmic şi perimetrul cotidian-teluric, ca şi acel ştiinţificoartistic-Astronomic, matematic, Estetic, Filosofic – conceptul de Spaţiu care, neapărat, a fi lângă el şi cu acel de Timp. O dualitate coexistenţială, reprezentând de secole şi milenii, cele două dimensiuni cardinale ale Existării. Matematicile şi Astrofizica au delimitat, pe parcursul istoriei şi alte dimensiuni, dar, „primo tempo”, viziunea umană se opreşte, în mod deosebit, la primele două. Iar preocuparea noastră raportându-se la Arte, e firesc să zăbovim, un „timp”, şi la această faţetă, optimo-tragică pentru om, a devenirii.

Daca Spaţiul ne-a fost concordant, în toate evadările noastre cosmice, depăşind teluricul O2 şi ajungând, prin imaginaţia noastră, până la Necunoscutul O5 din acest volum, cu Timpul, acest zbor e mai dificil. Aşa cum, de jumătate de veac, căutăm pe satelitul „Luna” şi pe planeta vecină. „Marte”, dacă acolo este apă, azot, carbon sau, în final, viaţă, acum încercăm să concretizăm dacă acestea două şi infinitul, pot deveni surse de inspiraţie după „chipul şi asemănarea” acestor finituri şi infinituri existenţiale.

Deşi teluric, ocupă un rol important în anatomiile sonore – duratele sonore, tempo-ul sonor, evoluţiile istorice ale Artei muzicale, etc. – în intenţia noastră imaginarea sa poate fi, dar mai restrâns, sursă de inspiraţie. Timpul teluric nu e acelaşi cu timpul cosmic. El rămâne a fi, metaforic, „acel motoraş, tăcut şi invizibil, ce nu posedă o cutie de viteze”. Chiar şi teluric, oamenii i-au constituit câteva formule operaţionale, de la clepsidră şi pendule, la arc mecanic şi electroni. În viziunea noastră, chiar atunci când ne raportăm, la el, acesta se metamorfozează tot în ceva spaţial, şi devenind, astfel, sursă de inspiraţie. Nu putem vorbi, la nivel cosmic, de o „istorie” a muzicii, a stilurilor, a compozitorilor, a perspectivelor de viitor. Cunoscutul şi necunoscutul pot fi imaginate, chiar „azi” şi metamorfozate, prin O3, O4 sau O5, în surse de inspiraţie, pe când imaginea „anilor lumină” şi a „miliardelor de ani”, de la „Big-bang” încoace e un clişeu „existent spaţial” al lumii, deci nu un Tn, ci tot un On. Şi Infinitul şi Timpul cosmic, spre a constitui surse de „inspiraţie”, trebuie să „existe undeva”, iar noi, dacă sunt 9

aproape, le sesizăm senzaţional, iar dacă sunt pierdute în depărtări, sau în necunoscut, ni le imaginăm liniar şi, pentru om, devin imediat surse de inspiraţie.

Ne oprim la faptul că „este”, şi nu în cât timp au ajuns la acel „este”.

Prin aceasta, viziunea noastră despre acest „meta” al muzicii, rămâne a fi „monoexistenţial”, spaţialitate şi indirect, temporalitate, chiar dacă muzica inspirată de acel „dincolo”, se desfăşoară, în faţa noastră, clepsidric, prin „bagheta temporală” a devenirii ei.

Asemeni imaginaţiei umane, el evadează în spaţiu, dar are o rădăcină fiziologică, metabolică.

Aşa cum, de jumătate de veac, căutăm pe satelitul „Luna” şi pe planeta vecină „Marte”, dacă acolo sunt componentele necesare vieţii – apă, carbon, azot şi altele – acum încercăm să concretizăm dacă aceste două corpuri cereşti şi infinitul, pot deveni surse inedite de inspiraţie pentru creaţii, întruchipate după „chipul şi asemănarea acestor finitori şi infinituri existenţiale.

10

2. ASTRALUL ÎN CARE SE AFLĂ UMANUL

Şi acum, din „grădina” planetei noastre, să pornim, din nou, la drum, la un „drum lung” de data asta, pe infinite drumuri, alături de acele ale Universului nostru, căi pe care, până acum, nu s-a putut merge, decât cu imaginaţia şi creativitatea unor vieţuitoare superioare, printre care, hai, să fim şi noi, oamenii de pe Terra.

Până „mai ieri”, ne-am „aventurat”, deductiv şi inductiv, numai în Universul „nostru”, pentru noi, aşa cum ne-am obişnuit ca fiind singurul, dar acum, cu certitudine, e însumat, sau alăturat, sau, poate, co-existent, la mega-distanţe, cu alte şi altfel de Universuri.

Un epsilon de fiinţă umană, imaginându-şi că „a ajuns” în infinit, spre a se inspira de acolo cu ciudatele feluri de a fi şi existente „acolo”, spre a compune ca „acolo”, dar pentru „aici”.

Putem spune că diferenţa dintre muzica telurică şi acea care se va inspira din acel „necunoscut”, va fi, pentru om, metaforic vorbind, la fel de mare, ca şi miliardele de ani lumină, care ne despart de acele alte miliarde de Universuri. De aici ineditul imaginar al creaţiilor din acest volum, numite „Alter-fonice” şi purtând, ca succesiune, simbolul teluric de O5, după care se pare că un „O6” spaţialic nu ar mai putea exista. Prin aceasta să ne obişnuim cu faptul că un alt viitor volum al acestei lucrări, pentru noi pământenii, nu mai poate fi. Infinit sau plurifinit, Universurile lumii rămân, pe mai departe, „alter”, iar nouă, teluricii, ca un „metabolism” muzical permanent şi co-existenţial cu noi, vom „respira”, exclusiv chiar, tot pe tradiţionalul şi permanentul O2, adică pe scumpa noastră „cheie Sol”.

Celelalte cu care am făcut cunoştinţă, O3-ul, O4-ul şi O5-ul de acum rămân ca „cele de dincolo”, ca nişte excepţii alăturate, sporadic, la teluricul nostru „strămoşesc”.

Evoluţia cunoaşterii umane şi pătrunderea gnoseologică tot mai profundă în Universul nostru – să-i dăm, din obişnuinţă, numărul de ordine „zero” – va influenţa şi deja a influenţat considerabil, pe acest O2, apropiindu-l mult de O3, amândouă rămânând, pe mai departe cu „Buletin de Terra”. Cu O4 din volumul anterior, am evadat mai mult, spre infinitul lui Un, audierea lui fiind mai mult, parcă, imaginea muzicală a unui Telescop electronic, decât a unui portativ. Prin ele, ascultă, de la O1 la O5, „feţele văzute şi nevăzute” ale semnificaţiilor muzicale universale, surprinse de teluricul Om, pentru a fi audiate de acelaşi Om teluric.

11

Spre a ajunge la celelalte Universuri, să ne mai oprim şi să trecem, prin acel al nostru, căruia îi aparţinem şi pentru care avem cei patru de „O” a-l reda. Va fi un univers, exprimat mai puţin matematic-fizic şi mai mult filosofico-estetic. Să ne oprim, într-o „astro-tecă” şi cu trimiteri fugare şi la celelalte „astro-arte”, şi să reţinem de la acest „astro-zero”, unele atribute noi, concordante cu intenţia noastră de a ajunge la „alter”. Şi o spunem, nu ştim pentru a câta oară, că intenţia noastră nu e aceea de a absolutiza ultimele trei „O”, ci ele se alătură la ceea ce, de secole, e al nostru, la acele prime două „O”, spre a merge împreună, iar diversitatea receptării umane să ofere oricui, libertatea de a-şi alege un „de gustibus” pe sensibilitatea sa.

Deci gradul de „ars aperta” atinge acum, la O5, o dimensiune „cosmică” şi ea.

Universul prim, acel Univers Uo cum îi tot vom spune, este o realitate certă, imensă, infinită, aşa cum le place universurilor să fie. Ele sunt gigantice, raportate, umanic, la proporţiile noastre „micronice”. Dar pentru universuri, ele sunt nişte „mărunte de mega”. Spre a veni în sprijinul compozitorilor, interpreţilor şi receptorilor telurici, vom comenta pe care, credem noi, că le mai are universul nostru, spre a veni în sprijinul demiurgilor sonorici.

Creaţiile muzicale de tip O3 şi O4, cer, din partea noastră, să ne cunoaştem spaţiul, nu doar planeta sau de sistem solar, ci mult mai mult, în mare, ce e cu infinitul lui, nu numai spaţial, ci şi existenţial.

Se pare că acest capitol va mai privi o dată, de pe Terra, această „solemnă existenţă” a primului Univers cosmic.

Atenţiune, vă facem cunoştinţă cu universul „nostru”, aşa cum ne-am obişnuit să-i spunem în intimitate. Un Univers din care cunoaştem foarte puţin şi acest puţin e generalizat ipotetic şi redus la „cerul înstelat”. O revărsare imensă de „picuri de lumină şi atât. Doar astronomii, cei puţin la număr şi tăcuţi la vorbă, mai mult nocturni, cu ochii lipiţi de „lentile” şi cu calculatoare sofisticate alături, dacă cunosc mai mult şi acestea încărcate de relaţii matematice şi de semne de întrebare. În rest, doar „silence”. Noi toţi cei mulţi ca „Homo”, ori trecem pe lângă ele, ori le tratăm ca pe nişte „mituri”. Noi, cei ce am avut, deocamdată, „norocul” de a aparţine unei planete „vii”, dar cuminţi, cu un „La mulţi ani” considerabil, şi foarte rar „necăjită” cu ceva cosmic, aşa cum a fost „pozna” cu „meteoritul Tungusk”. Şi astfel am ajuns, prometeic, de la „piatra necioplită” a „bunicilor”, la „acceleratorul de particule”, amplasat, nu de mult, de către „nepoţi”, în Elveţia, denumit „LHC” şi considerat ca fiind un unicat al istoriei umane.

12

Dar, în „restul Lumii”, doar U-ul nostru, numai zbucium şi mişcare, numai revărsări uriaşe de energii şi evenimente ce opresc pe loc, cele mai atotputernice deveniri.

Ne gândim să mai alăturăm şi noi, ca astrofili şi nu astronomi, câteva păreri despre ce se mai petrece în Universul nostru, ipotetic şi nu atot-certe, ceea ce caracterizează întotdeauna spusele umane despre „Cer”.

Se vorbeşte mult, asemeni comentariilor pământene despre „sport”, că fenomenul central al Universului nostru ar fi acel „Big-Bang”, sau prescurtat doar „bang”, sau pe limbajul cotidian, „Marea Expansiune” a lui U, ar fi ceva posibil şi că chiar se desfăşoară de multe miliarde de ani, cu o viteză în crescendo. „Discreta „deplasare spre roşu” observată pe spectrul optic. Credem în această „expansiune”, începută primitiv în „primele 3 minute” umane şi continuată pe mai departe mereu, dar nu ştim până când. Noi credem că, în acelaşi timp, dar şi într-un viitor, ea va fi contracarată de o „retracţiune”, care uneori, se egalează, dând naştere la acel „echilibru”, rar în Univers, la acel „loc de mijloc, geometric”, ce ar permite să se constituie posibilitatea potenţială de viaţă în „realitate biotică” – exemplu pe terra noastră – din care şi Homo face parte. Dar, o prea mare Expa, perturbă „locul geometric” şi desfiinţează bioticul ca realitate. La retracţiunea universului, va avea loc o nouă echilibrare, o nouă formă de bio, apoi o retra prea mare, care va anula şi pe acest „pro-bio”. O pendulare la intervale de zeci de miliarde de ani, pendulare pe care, sub alte forme, materiale sau energetice, o întâlnim mereu, multiplu şi papalelic, în Univers. „Big-Bang”-ul şi opusul lui, „Big Crunch”, pulsează alternativ, fiind, parcă, „inima”, Universului, de la atomi, la galaxii.

E o polarizare simultană şi dinamică, manifestată şi la binomul: „Substanţă – Energie”, ceea ce dă Universului şi diversitate şi eternitate.

Să mai amintim, apoi, de o altă polarizare, despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult, aceea dintre Materie şi Antimaterie, Energie şi Antienergie. O pereche, care, uneori, e paralelă – Materie/Energie, sau Antimaterie/Antienergie, iar alteori, diagonalică; Materie/Antienergie, iar alteori Antimaterie/Antienergie. Patru ipostaze, rezultate aleatoric din dinamica existenţei. „Panbionicul” e o „anticameră” a vieţii, care, atunci când devine reală pe un corp ceresc, poate îmbrăca una din cele patru ipostaze de mai sus.

S-a vorbit de secole despre alcătuirea „ortogonalică” a universului, că totul în jur este pus pe „rafturi” perpendiculare. Mai târziu se afirmă „relativismul”, iar, nu de mult, „vedeta” geometriei cosmice e „fractalismul”: Se pare că universul e aşa cum e, de la noi la infinit, dar Homo de pe Terra îl vede diferit, totul de lângă el fiind, şi din raţiuni utilitariste, ortogonalic, 13

apoi, cu cât realitatea se îndepărtează de el, sau nu mai e materială, acelaşi om o consideră relativă, iar şi mai dincolo, viziunea sa este fractaliană. Iarăşi, un „homocentrism”, care însumează în el tot mai multe viziuni. Şi gândul că teluricii noştri umani se preocupă tot mai mult de „evadările” cosmice, se impune imperativul ca omul viitorului să se formeze cu două reflexe, unul ortogonal şi altul, relativist. Deocamdată, fractalicul e doar ca o aventură a cunoaşterii.

Cosmicul exterior nouă, pare a se metamorfoza în „haos”, din care, ca „loc geometric” se desprinde un biotic, bazat pe repetabilitate, pe cartezianism. De aici şi profunda năzuinţă a eminescianului Hyperion, care roagă pe „Superlativul Lumii” să-l reîntoarcă în „haosul” din care s-a născut, ca o întruchipare „quasibiotică”, asemeni „Frumoasei fără corp”.

Sunt imagini surprinse de noi, pe când dădeam lucrării noastre, realitatea unui „a fi” livresc. Sunt păreri, ce se alătură la atâtea altele anterioare şi la acelea pe care, compozitorii de „azi” şi de „mâine”, le vor adăuga, la nesfârşit, viziunilor noastre. Coeficientul de „deschidere” este din ce în ce mai mare, cu cât se „afundă” spre infinit. Probabil că răscrucea lui Umberto Eco cu a sa „Ars aperta”, duce la operarea cu un concept mai larg, mai „cosmic”, de „Ars apertissima”. În acest volum, ne vom opri, de câteva ori, la necesitatea ca Artele viitorului – la noi, Muzica – să-şi ia un însufleţitor firesc, cu cât cunoaşterea umană e din ce în ce mai cosmică şi anume: „Astronomia”.

Pentru „cheia sol”, s-o denomina „Astrofonie”. Nu o operare cu multă mate-fizică, descriptivă şi trecută prin calculator, ci o viziune „astrală”, cu care să colaboreze artistic.

Aflându-ne în perimetrul conceptului de „Astrofonie”, să reamintim ceea ce am spus mai mult în volumul anterior că universul nostru, cu tot infinitul său şi prezenţa noastră minusculă, nu se poate vorbi, estetic şi uman, despre o aşa numită „Muzică a sferelor”. E o metaforă minunată, cu multă poezie în ea, dar e departe de conţinutul teluric al conceptului de „Muzică”.

Pentru creaţia artistică, muzicală, nu e rău, dacă autorii ei au o cunoaştere generală despre viziunile astronomice ajunse la zi, de la Kant şi Kopernic, la „Modelul standard”, „Modelul Inflaţionar”, „Materia întunecată”, „Stringurile cosmice”, „Teoria nimicului” sau „Universul antropic”. Dar Artele îşi au statut diferit de creativitate şi anume: imaginaţia. De la ea pornesc ţi ipotezele, ca şi „noul” din lume. Aminteam, adineaori, de „panbionism”, pe care l-am adus să stea alături de cele două clasice ipoteze: „Generaţia spontană” şi „Panspermismul. Ei bine,

14

„panbionismul”, chiar dacă le duce mai departe pe primele două, totuşi ea rămâne a fi o imaginară creaţie umană, ce nu va putea fi verificată şi ea, ca şi pe celelalte, niciodată..

Poate tocmai de aceea, Muzica, faţă de toate artele, în câteva clipe se poate apropia de Infinit. Deja volumul de faţă, recomandă ca, alături de alte domenii ale frumosului, dar, mai mult decât altele, muzica, să batem la „Porţile necunoscutului, care, pentru noi oamenii, cât vom mai fi, va rămâne mereu necunoscut. Şi totuşi, O5 de acum, va oferi teluricului om, trăiri sufleteşti, ca şi cum acesta s-ar afla, pentru un scurt timp, tocmai în zonele necunoscute ale „necunoscutului cosmic”.

Asupra universului, există, se pare, două viziuni: - una reală, necunoscută de noi, ipotetică, restrânsă la 2-3% cât ştim; - o alta, creată de om prin imaginaţia sa, plecată de la puţinele cunoştinţe despre el, variind de om la om, o viziune Egomultivers, pe care se bazează şi Artele, acum, muzica cu „O”-urile ei.

Tot despre Universul nostru se poate spune, ca o ipoteză, că „bioticul” ar repeta, la un nivel foarte restrâns şi complex, existenţa şi funcţionalitatea acelor „Găuri negre”, care predomină cantitativ. Ele sunt nişte mase circulare superdense, circulare, colacoforme, având la mijloc o gaură absorbantă pe o parte şi în partea opusă, o gaură exorbantă. O atracţie şi o respingere, coexistente, simultane şi predominante în Univers. (Oare şi în Meta-Univers?). O dualitate, ce se repetă similar, în Anabolism şi Catabolism, în Intrările şi Eliminările fiziologice. Şi vieţuitoarele şi „găurile negre”, pot fi considerate ca nişte „Sisteme absoreductive”.

De aici şi Teoria noastră a „Colacului ontic dual”. O masă cosmică, cu două atracţii inverse spre interior, un spaţiu circular omniconcentric. Poate că şi circularitatea cosmică, sau geneza mişcării în Univers, derivă de la acest fenomen, puţin cunoscut de noi, pe care l-am adus să stea alături de cele două clasice ipoteze: „generaţia spontană” şi „Panspermismul”. Ei bine, „Panbionismul”, chiar dacă le duce ma ideparte pe primele două, totuşi ea rămâne a fi o imaginară creaţie umană, ce nu va putea fi verificată şi ea, ca şi celelalte, niciodată.

Poate tocmai de aceea, Muzica, faţă de toate artele, în câteva clipe se poate apropia de Infinit. Deja volumul de faţă, recomandă ca, alături de alte domenii ale frumosului, Muzica, bate la „Porţile Necunoscutului”, care, pentru noi oamenii, cât vom mai fi, va rămâne mereu Necunoscut. Şi totuşi, O5 de acum, va oferi teluricului om, trăiri sufleteşti, ca şi cum acesta s-ar afla, pentru un scurt timp, tocmai în zonele necunoscute ale „Necunoscutului cosmic”.

15

Oricât de puţin cunoaştem universul nostru şi acest puţin, exprimat mai mult cifric, matematic, ipotetic, totuşi, acest „puţin”, ne oferă posibilităţi nelimitate de creativitate muzicală. Cu atât mai mult, necunoscutul, ca ultimă existare a existenţei lumii, ne va deschide în faţă, un alt infinit, acel al zămislirii de înţelepciune sonoră, inspirată, asemeni „Teoriei Nimicului”, din nimic.

Din „nimic”, dar totuşi imaginaţia şi creativitatea umană, pot prefigura şi la această abstractă ipostază, viziuni multiple. Numai noi, din fugă, ne gândim, în continuare, la douăsprezece variante ale necuprinsului cosmic: - subiectiv, ca o imaginare vagă a acestuia, oprită totuşi la o limită îndepărtată şi imposibilă de a se contopi cu nemărginirea, lucru pe care îl facem doar raţional; - tendenţial, când, tot prin raţiunea noastră, acceptăm că şi spaţiul şi timpul nu au limite, ele fiind receptate astfel, ca pe o tendinţă a lor; - existenţial în sine, cu acest atribut, acceptat logic de către noi – aşa cum, de altfel, o facem în mod obişnuit fără a-l mai gândi imaginativ; - dinamic, expansiv, ca pe un atribut al lumii, care se tot îndepărtează de noi, spre infinitul mare pe care îl are, în sine, spaţiul în care se petrece această evadare centrifugă; - endocentric, o restrângere a Universului, cu adevărat infinită, totul retrăgându-se, din ce în ce mai profund, în puncte existenţiale tot mai mici, micşorându-se şi ele spre infinit; - mixt, şi expa şi retra, având loc simultan, una spre infinitul Mare şi cealaltă spre infinitul Mic, două infinituri simetrice şi rezultate din dinamica Universurilor; - temporalic, cele de mai sus fiind împletite şi cu două infinituri de timp, simultane şi polarizate şi ele; - pluriinfinit, nu numai spaţio-temporal, ci însumat, în această dinamică şi cu alte existenţe ale Universului, într-un proces unitar, a căror sumă conduce la Infinitul Absolut, total, integral; - eterogen, un pluriinfinit sau o infinitate de finituri, a căror dinamică este complexă, diferită, suprapusă peste Infinitul general al Lumii; - indefinibil, un atribut al Lumii departe de logica noastră, ceea ce îl face, pentru noi oamenii, indefinibil şi pe care îl acceptăm doar lingvistic şi literar; - pulsatil, ca o rezultantă complexă a unui complex de dinamici, ceea ce îl face, când să se manifeste, când nu, ceea ce îi conferă o anumită „pulsatilitate”, şi ea imprevizibilă pentru noi şi infinită pentru Univers; 16

- noninfinit, o acceptare umană rezultată din faptul că toate în Lume, chiar şi procesele cosmice, îşi au un început şu un sfârşit, sunt deci „segmente de drepte” sau „semidrepte”, semidreapta avându-şi, în viziunea umană, punctul de oprire la sfârşit, şi nu la început.

De regulă, raţiunea umană îşi are o adecvare mai mare înspre infinitul de „timp” şi acceptă şi pe acel de „spaţiu.

Sunt doar câteva „mostre” de infinit. Creatorii de Artă, de azi şi de viitor, îşi pot prefigura şi altele, toate putând constitui surse de inspiraţie pentru O4 sau O5. Pot fi „modele” de infinit, nu atât ştiinţifice, cât maleabile în a constitui izvoare de creaţie şi nu numai din Universul nostru, aşa cum vom recomanda în capitolele următoare – ci şi din necunoscut. Astronomia, cu ultimele e idescoperiri – de la De palma şi Aspedern, la Experimentul Antigravitaţional şi Găurile Negre, culminând în acest prim deceniu al secolului nostru, cu Experimentul LHC – ne pot oferi nesfârşite surese de inspiraţie, finite, sau infinite, de „Astrofilie” sau „Astrocalie”.

Dar, Universul nostru, oricât de infinit şi complex în a fi cunoscut pe viitor – iar, mai apoi şi celelalte Universuri necunoscute – muzica şi plastica, inspirate teluric, de către ele, rămâne a fi o imagine a lui „Alter” şi nu, asemeni lui O2, a trăirilor umane. Primele se vor alătura la acea a noastră, spre a contura zbaterile omeneşti interioare şi a prefigura, din ce în ce mai profund, diferenţa dintre Terra şi Univers.

17

3. PLANETA CU OAMENI SENSIBILI LA ARTE

Să „revenim acasă”, la „garsoniera cosmică” a Universului nostru, la care „baia apelor” e mai mare decât „spaţiul locuibil” şi care totuşi, nu se numeşte „Aqua”, ci „Terra”. Arta muzicii, are marea calitate de a fi înconjurată de această „Sală de Concert” planetară, care e Atmosfera, sensibilă inegalabil la vibraţiile muzicale de pe portativ, ceea ce a făcut-o participantă la lumea creativităţilor umane, cu blazonul ei de „cheia Sol”. Prin aceasta, planeta Pământ e, pe lângă multe altele, şi o „Terra artistica musicalia”, cu o atmosferă care, la baza ei, vibrează zi şi noapte. E un „geofonism” continuu, care ar trebui să-i acorde şi numele de „Vibratilia”.

Cum arătam şi în capitolul anterior, Terra noastră pare a fi constituită şi ea, ca şi întregul nostru Univers, din cele patru existenţe posibile: Materie, Antimaterie, Energie şi Antienergie, care, la rândul lor, aşa cum o cere fiinţarea lumii, se combină în binoame paralelice şi diagonale, rezultând astfel patru perechi cosmice: Materie cu Energie, Antimaterie şi Antienergie, Materie cu Antienergie, precum şi Antimaterie cu Energie. Se pare că Terra noastră – nu ne raportăm şi la alte corpuri cereşti, ele fiind lipsite de Om şi de Muzică – ar aparţine formulei a treia: materia şi Antienergia. De aici antitetismul şi abiotic şi biotic, cu care ne întâlnim pe Terra. De aici ideea, ca o meditaţie filosofică, precum că şi Omul teluric este un „Homo diagonalicus”. De la structura atomului şi până la adâncimile sufleteşti ale fiinţei umane, ne întâlnim cu această bivalenţă contradictorie, fie că e vorba de perechea electronproton, fie că ne desfăşurăm viaţa într-o „galaxie” de dualităţi contrare, ca: binele şi răul, Dumnezeu şi Diavolul, Paradisul şi Infernul, ş.a. E un total „a fi, sau a nu fi”, ce stă, teluric, la baza lui „Vita telurica” şi „Vita humana”. Ne aflăm, astfel, pe o „Terra dualica”, locuită de un biotic dual, cărora şi noi oamenii le aparţinem ca „Homo diagonalicus”.

Homo, un „bion” ce a ajuns la suprema treaptă posibilă a raţiunii, devenit astfel dotat cu imaginaţie şi creativitate, aşa diagonalică precum îi este fiinţarea sa. Se pare că tocmai având lângă el şi cu el, această dualitate conlucrativă, capacitatea de raţionalitate şi de creativitate îi sunt de dimensiuni foarte largi. E astfel un „Homo sapiens creatissimusque”.

Datorită acestor atribute şi-a făurit clasicele forme de spiritualitate: trei normative – eticul, juridicul, politicul – trei de creativitate – religia, ştiinţa şi arta – şi ultima, ca o sinteză – 18

filosofia. La rândul lor şi Artele proliferează, trecându-se de la patru la şapte şi acum extinzându-se dincolo de zece. „Big Bang-ul” nespiritual, dar gigantic ca proporţii, îşi are, astfel, o rivalitate mignonă, în „expansiunea” spirituală a măruntului neuron uman. În lucrarea noastră ne-am oprit mai mult la „decalogul Artelor”, şi mai ales, la acea pe portativ. E o Terra care, prin această Artă, intră în rezonanţă cu două „spaţii” vibratile: cu acel al atmosferei planetei, materialic şi, mai ales, cu acel spiritualic „al creativităţii” umane. O îmbinare armonioasă, în care, însă, ca „princeps”, rămâne „Musica humana”. Evadările, deocamdată modeste, ale omului, dincolo de Terra, duc „în perspectivă”, la evadări specifice şi progresive, ale tuturor creativităţilor umane, fie materiale, fie spirituale, omul rămânând. Însă, încă foarte multă vreme, cu „legitimaţie” telurică, încât raportat la imensitatea universului, chiar dacă aici e „zoofil”, metaforic şi megacosmic vorbind, el se constituie, totuşi, ca un „stejar” puternic, înfipt cu „picioarele” profund în planetă. Altfel spus, Terra posedă o „biosferă unică” extinsă pe un spectru foarte larg de diversitate, de la bion la neuron, cu toate „adierile” de „concorde” ale celor din urmă.

Revenind la diagonalismul spiritual al fiinţei umane, se constată că universul ştiinţei are un destin reductiv, o formulă generalizată de N→1, sau, geometric, e similar cu un trunchi de con, aşezat orizontalic şi evoluând de la baza mare spre baza mică. Invers, artele prefigurează relaţia 1→N, iar geometric, e un acelaşi trunchi de con, având o dinamică întoarsă. Se poate asemăna, oarecum, cu Expansiunea şi Retracţiunea Universului nostru, locul de interferenţă al celor două sensuri inverse fiind „bioticul uman”, cu religiile sale, ce se zbat să aducă între cele două dinamici, „Pace vouă”...

Noi, teluricii, bucurându-ne de o cuminţenie mai pronunţată a universului, le avem pe toate trei de mai sus, aflându-ne la un „loc geometric” în care, zămisliţi de el, năzuim şi Expansiune – Artă, şi retraacţiune – Ştiinţă, dar, mai ales, echilibrul religios, care ne poartă, prin rugăciune, spre o lume a ordonărilor veşnice.

Deocamdată suntem telurici – O1 şi O2 – şi, acum, năzuim spre un metatelurism – O3 – pentru ca, treptat, să ne imaginăm infinitul şi să-l luăm ca sursă de inspiraţie – O4 şi O5.

Sunt evadări fireşti, care, la Muzica în sine, se desfăşoară mai elastic şi ajung, cu mai multă uşurinţă, la frontierele lui „meta”. E un „meta” favorizat şi prin alte atribute, care o fac să dialogheze, de îndată şi cu „mega”, sau, aşa cum vom vedea mai departe în acest volum şi cu „alter” cel acognoscibil.

19

E o „expediţie” a omului teluric, căutător acum. Nu de alte continente reale sau de prea realul „aur”, ci de data aceasta, prin imaginaţie, se evadează spre „dincolo”, spre „infinit”.

După sute de ani de artă muzicală dezvoltată aici, pe Terra, ca o orizontală – sferică ce o înconjoară, acum se alătură la ea, ca o existare şi nu ca o existenţă uman-metabolică, o primă expandare verticalică, spre infinitul Universului, unde, ajungându-se acolo, se desfăşoară din nou orizontalic, un mega-orizontalic, care, prin evantaiul său în părţi, ajunge la limitele universului nostru şi „trece” şi dincolo, în lumea infinită a „altor universuri”.

Iată ce drum lung şi imaginar, de miliarde de ani lumină, au de parcurs compozitorii de lângă noi, care, tot imaginar, îşi creează Universuri necunoscute, cu infinite feluri de a fi, feluri ce vor fi cu ei într-o seară de inspiraţie, vor crea lucrări muzicale de „acolo” şi bune pentru „acolo”, totul într-un apartament teluric şi de către creatori, la fel de „telurici”. O „Alterfonie”, grea de imaginat, greu e realizat, greu e interpretat şi la fel de greu de receptat, aici, într-o lume prea cunoscută, despre o alta, total necunoscută.

Prin aceasta, omul evadează şi prin acest volum, spre alte universuri infinite şi spre infinite forme. Astfel, Omul e „mai infinit” decât „infinitul”, e un „Homo superinfinitus”, şi realizează acea evadare complex spaţială: orizontalică, verticalică şi orizontal-verticalică.

De aici, Artele, şi în special, Arta Muzicii, fiind generate numai de „Homo”, iar acesta este, tendenţial un „super-infinit”, toate năzuiesc astfel, prin complexul lor imaginativo-creativ, să ajungă şi ele, cât mai departe, pe „Via infinita”.

Protoplasma umană e şi limitată ca şi fragilă, e ca un prototip complex de finitate, pe când creativitatea, ca o funcţie a acestuia, prin abstractul său funcţional, nu mai cunoaşte „atracţie” telurică sau universală. În raport cu anumiţi „algoritmi sociali”, pare şi ea limitată, dar, prin „aripile” imponderabile ale creativităţii, se transformă în „spaţiul” infinitului. E o frontieră, pe care „diagonalismul” lui „Homo” o amplifică. Dar, în acelaşi timp, cele două „Big-uri”, o limitează la succesiuni, limitate şi ele, de „generaţii cosmice”, cu început şi cu sfârşit, cu „segmente de dreaptă”, aflate la o fragilă interferenţă. Prea multe „Big Bang”, ca şi prea multul „Big Crunch”, nu se pot interfera în acel „loc geometric” trecător al lui „Bio”, deci şi al lui „Homo”, deci şi al lui”Homo superspiritualis”. O pendulare între cele „două infinituri”, a unei”infinite” tendinţe spre „infinit”, dar reduse, prin aceasta, la un „infinit de finituri”, metaforic numit de noi, ca un „perpetuum mobile pendulatoriu”, alcătuit din tendinţe alternative spre finit spre infinit.

20

O uşoară meditaţie filosofică a neuronului uman, raportată la Univers şi Universuri, o însumare de finituri şi de infinit, ceea ce pare a explica, ipotetic, Universul nostru de acum, Universurile de ieri şi mâine, infinitele altor universuri necunoscute, despre care vom încerca, imaginar, creativ, deci uman, să vorbim în acest volum – adică despre un „a fi infinit” – urmat de infinite răspunsuri, dar şi de un infinit nerăspuns. Un infinit, ce pare a avea două tendinţe, prin cele două dinamici: Bang şi Crunch, amândouă întâlnindu-se, la cele două „du-te/vino”, în două „forme” de „loc geomatric”, un „biotic-expansiv” şi un „biotic-retractiv”. Dar, fiind rezultante de echilibru, acest „du-te/vino” se conturează mai evident la începutul lui „vino şi du-te” şi deloc la etapa de centru, care e neutră. Se pare că „Homo creator”, fiind şi „diagonalicus”, evoluează acum în zona medie, apropiindu-se de frontiera ei de „du-te”.

E, deci, un „Homo sapiens creator diagonalicus antefinalis noninfinitus”.

Bio-urile şi anterioare şi ulterioare, ale zonei cosmice de lângă noi, oricare a fost, sau va fi originea lor – generaţie spontană, panspermică, sau panbiotică – au ajuns, sau vor ajunge, datorită diagonalismului lor existenţial, la o succesiune a fenomenului care le-a generat – imaginaţia şi creativitatea – ceea ce ne permite acum să creăm Arte, din care două, Muzica şi Plastica, le putem imediat, prin imaginaţie, să le corelăm cu Infinitul şi cunoscut şi necognoscibil.

Acest diagonalism spiritual, se produce şi el dualic şi cu loc geometric median, manifestând o creativitate ce poartă în ea tendinţa pluralului – Arta – o alta a singularului – Ştiinţa – şi median, un loc geometric – Religia. Imaginate grafic, ar fi două trunchiuri de con, aşezate liniar cu bazele mic/mare şi mare/mic, succesive, având la mijloc, cilindrul Religiilor.

Totul, cât ştim şi realizăm noi, pe sfera telurică şi prin generatorul neuron. Din nou revenim la metafora nereală de „Muzica Sferelor”, care, corect, ar trebui să se numească „Muzica Sferei Umane Telurice”, dar astfel, nu mai este poetică. Muzica – Artă, spre a fi, trebuie să plecăm de la planeta solarică Terra şi de la superlativa creaţie biotică de pe suprafaţa ei – Homo.

21

4. PROBABILE ALTE PREGÂNDURI ASTRALE

Aşa mărunţi cum suntem, mai mărunţi decât „Micul Pământ”, am reuşit cu şi mai „micuţul neuron” să aducem infinitul Universului nostru lângă noi şi, prin neegalata creativitate umană, să devină Artă, la noi, în Cheia Sol. S-au făcut primii paşi în afară – „Ontifonismul” – apoi ne-am contopi cu Universul nostru, sinonim cu infinitul – „Omnifonismul” – şi am simţit vag, cu sensibilitatea noastră telurică, o indescifrabilă fiinţare a unui Necunoscut nou, deocamdată pentru totdeauna...

Să ne oprim aici, la ceea ce am numit, ca pe un „finish” al „aventurii” noastre umane, O4?

Doi „O” telurici şi alţii doi, spaţio-infinibili? Şi, prin asta, să ne supunem logicii noastre pământeşti, că, dincolo de necunoscut, adică în Universurile U2, U3...Un..U, nu se mai poate înainta cognoscibil?

Numai că cu neuronul uman, nu e „de glumă”. Se simte, pe mai departe, că el, după ce a simţit infinitul spaţial, vrea să se „împrietenească” şi cu acel existenţial şi chiar şi cu cel temporal.

Da, ca tot ce e neuronic, viziunile prefigurate variază de la una la alta. Deci, abia acum, în lumea neştiutului, infinit şi acesta, el se găseşte din plin în lumea lui. De aceea, „vulcanismul” creativităţii umane şi, cum am mai spus, mai ales acea artistică, se constituie, la rândul ei, într-un alt infinit. Dar, de data aceasta, un „infinit total necunoscut”. „Un infinit al infinitului” şi „un necunoscut al veşnicului necunoscut”.

Aflându-ne la aceste „frontiere nefrontierice”, să încercăm să batem cu „neuronul” în ele, fără a părăsi micuţa Terra. Dar, cum e şi firesc, la început să ne-ntrebăm: Dar „dincolo”, cum o fi? Şi dacă nu vom reuşi vreodată să aflăm, atunci va trebui ca noi să conturăm câte variante putem. Şi astfel, „la orizont”, o „ars apertissima”.

Nepotolita noastră imaginaţie – aici, în acest volum al nostru, iar, în rest, al Dvs. E neînchipuit de mult, ca un alt infinit – ne putem închipui mai multe variante de „dincolo”, de „alter”, de „meta”, de „nec.”.

Astfel, putem admite o lume, cea a Universului nostru şi atunci e un singur infinit, despre care tot am vorbit. Sau, dacă admitem alte Universuri diferite, ne putem imagina fără sfârşit, noi, îndrăznind a ne „preagândi” la ele, deci, o serie de acest fel: U1...U5. Apoi, noi într-un fel, 22

alţii, altfel, ne vom imagina Lumea de pe acolo şi ne vom formula un „model fonic” adecvat lor, de la care va pleca procesul creator artistic, pe care să-l numim „Alterfonism sau „Olneofonism”, şi să-l cifrăm, cu O5. Şi astfel se vor putea crea opere de artă, acum, la noi, muzicale, „Alterfonice”, sau de tip „O5”, fiecare autor după imaginea pe care şi-a zămislit-o despre acel mereu Necunoscut. Un „infinit” artistic, teluric, despre un alt „infinit”, „Necunoscutul”. Deci, procesul triadic de la început, bazat pe un superlativ imago-creativ, alcătuir din trei forme germinative – ontic, onti-muzical şi muzical – urmează a fi succedat de alte două creativităţi: interpretarea şi receptarea, cu care se finalizează acel îndepărtat O5.

Dar, pentru a ne imagina acele universuri necunoscute, fiecare în felul său, sunt necesare anumite – câteva şi nu totale – criterii, după care să ne prefigurăm acele „Nec-Univesuri”, fiecare autor în felul său şi într-un „număr” personal. Noi, deşi muzicofili şi nu muzicieni, propunem, în acest volum, câteva modele, cu care vom opera şi în celelalte capitole ale volumului. Şi noi, ca şi alţi autori ulteriori, ne întrebăm care să fie acele criterii principale, adică de natură „cosmică”. Noi ne-am gîndit, aici, mai mult experimental, să considerăm pe fiecare din cele 30 de criterii, într-o triplă ipostază, Universalică, Meta-Universalică şi Necunoscută. Dacă la prima, posedăm unele informaţii despre ea, la următoarele două, intervine imaginaţia creativă, sau, parţială, sau totală, şi atunci, cele 30 de criterii ale noastre, le vom imagina pe fiecare, triadic: (Cele trei, le-am putea numi şi: Cognoscibile, Ipotetice şi Necunoscute). În continuare, vom înşirui cele 30 de puncte de vedere, liniar, în formă de trinom. La rândul lor, le vom considera în trei grupe, existenţial-cosmice, într-o ordine proprie: - Ontice - Structural-Sistemice - Material-Energetice fiecare conţinând – după formula noastră, câte zece triade, astfel: 1. - Grupul „Ontice”: - existent/alterexistent/nonexistent - necreat/creat/altercreat 23

- legic/aleatoric/alterexistentic - similar cu U nostru/similar cu alteU/total alter - cognoscibilitate umană similară/cognoscibilitate limitată/necognoscibil prin fiinţa umană - ponderabil/neponderabil/alterponderabilitate - biotizat/abiotizat/alterbiotizat - haotic/repetabil/alterordonic - finit/infinit/incert - sacrogen/nonsacrogen/altergen 2. – Grupul structuralo-sistemic: - curbilinism concentric cu n Universuri incluse concentric/curbilinism tangent sau distanţat liniaric/curbilinism aleatoric agnostic - spiralic/nespiralic/alter-spiralic - simetric/asimetric/altersimetric - mixt/cristalin/amorf - structură „mendeleeviană”/structură similară generală /structură diferită, necunoscută - stări plurale de agregare/stări de nonagregare sau una singură/stări de alteragregări - stări satelitice/singulare/pluralice aleatorice - corelaţii sistemice/noncorelaţii/altercorelaţii - structuri sub sau superdense/structuri izolate pluridense/structuri alterdense - structură de „loc geometric”/structuri inverse polarizate/structuri nule 3. Grupul materialo-Energetic sau Statico-Dinamic: - materie sau antimaterie/altermaterie/nonmaterie - energie sau antienergie/alterenergie/nonenergie - atracţie şi respingere/nonatraţie/alteratracţie şi respingere - expansiune singulară/retracţiune singulară sau duală/”loc geometric” median, dual, superior, sensibil - cauzalitate/aleatorism/alterdinamism - distanţare/monodinamică/alterdinamic 24

- densitate dinamică/nondensitate/alterdensitate - relaţie diagonală/relaţie paralelică/relaţie infinit-circulară - cu spiritualitate umană/ cu spiritualitate imposibilă / cu alterspiritualitate - cu finalitatea dată/cu alterfinalitate/cu non finalitate Am prefigurat în cele trei grupe de mai sus un număr destul de restrâns – nouăzeci – cu care se poate constitui o Lume şi Necunoscută şi Diferită şi Infinită. E doar un mărunt exemplu, mai mult didactic, aşa precum e toată această lucrare şi nu atât „didactico-logos”, cât, „didactico-filos”. În mod similar, se pot constitui nesfârşit de multe alte grupe, cu care să se poată imagina şi crea, de către noi, oamenii, multitudini de universuri ipotetice. Iar nota de muzică astrală a formulei noastre, o va da măsura de desprindere de O1 şi O2, a temelor de gen O3, O4 şi, în perspectiva acestui volum ş ide gen O5. Dar aceste ultime două O-uri, nu trebuie să aibă nimic din cotidianul şi dominantul O2. De aici măsura de genialitate a acelor compozitori, care îşi vor imagina acele Universuri Necunoscute, cum ar putea fi redată, prin sunete, neteluric alăturate, în succesiuni, la fel de îndepărtate, ca şi Galaxiile şi Universurile de care vorbim.

Imaginaţie, Astrofilie şi Creativitate, vor trebui să dovedească, deocamdată, compozitorii, interpreţii şi receptorii şi poate, în viitor, toată omenirea.. Până atunci, fragmente mici, înserate în succesiunile clasice de Ortofonism.

Muzicienii, care se vor specializa, sau vor apela şi la formula noastră, îşi vor imagina o variantă pentru o anumită lucrare, sau, de ce nu, pentru creaţii mai complexe, sau pot apela la modele multiple de Universuri. Muzica viitorului va ajunge, prin această modalitate, să redea – iertare pentru optimism – într-un „micron” sonoric, „tot” infinitul Lumii. În paginile de faţă, noi am preferat un grup de cinci U-uri - la teoretic, dar nu şi la exemplele date – deoarece, în cele făcute în viaţa noastră, ne-a plăcut, întotdeauna, să ne pregătim „cinci rafturi ortogonale”, pe care să înşiruim fragmente din infinitul „haotic”. Şi, în acelaşi timp, ne mai întrebăm, care o fi oare, „ordinea” Lumii, „rafturile”, sau „haosul”? dar noi, fiind telurieni, am reuşit să împânzim, în curbilinitatea Terrei, „catedrale” ortogonale. E un „a fi” al nostru şi nu al Lumii, al acelei Lumi „altercosmică”, inspiratoare pentru o „Altermuzică”. Îndrăzneala noastră, a oamenilor telurici, de a prefigura, în capitolul următor, alte, Universuri, existente, probabil, în Necunoscut, care să fie susţinută de cât mai multe criterii, în 25

esenţă ontologice şi, ca geneză, pornite din imaginaţia şi creativitatea telurico-umană. Astfel, după criteriile „generale” de mai sus, să mai apelăm şi la câteva „grupale”, ce conduc, în plus, la conturarea unor noi semnificaţii, fie astralic, fie uman. Noi ne oprim la câteva din ele, lăsând pe compozitorii „alterfonişti” să abordeze suite diferite de aşa ceva. Astfel: - unicate, pluralice, pulsatile; - substanţiale, energetice, mixte; - expansive, retractive, mediane; - în formare, formate, în deformare; - probiotice, biotice, alterbiotice.

Meditând asupra lor, creativitatea noastră spirituală prefigurează, „fugatto”, constelaţii de ide şi semnificaţii, care poartă în ele şi „aroma teluricului”, ca şi „misterul Necunoscutului” infinit. Într-un acelaşi „fugatto”, să ne oprim „zborul” imaginativ la câteva din ele, elaborate „azi” şi nu „ieri”, în momentul experimentului lui Newton: - se presupune, astfel, că „Lumea necunoscută” ar fi o prelungire „infinită sau nu”, a universului în care ne aflăm, avându-se acolo şi pe noi şi creaţiile noastre; - alternativa ipotezei de mai sus e acea a unui Necunoscut, alcătuit, la dimensiuni infinitice, din o mulţime, mai restrânsă, mare sau infinită, de Universuri, similare, diferite, sau total diferite în comparaţie cu al nostru; - existenţialic, aceste universuri ar putea fi, Kepleriene, sau după efectele Scarl, Kozurov, Fizica imploziei, sau multe alte fenomene, total diferite, evoluând după alte legităţi mecanice, sau alte legităţi ale mişcării; - Fizica telurică, fiind rod al gândirii uman, redă oare oralitate cosmică, sau e parţială, adecvată, ad-hoc, minusculei noastre planete? Cât de centralic abordează ea Teoria Haosului şi a punctului zero, sau analizează fenomenul „String”, al corzilor şi al rezultatului de finalizare?

- sau incredibila problemă a spaţiilor goale, energetice total?

- Poate şi Spaţiul şi Timpul există acolo diferit de cum le cunoaştem în universul nostru, ca „alterspaţiu” şi „altertimp”; - multitudinea imensă de atribute fizico-existenţiale pulsează, acolo ca „alter”, ca „meta”, ca „nonontic”: nerepetabilitate, nedualitate, viteza şi procesele fotonice, spiralitatea, anitmaterie, enrgie, relativitatea şi fractalismul, implicate în Efectul Ginsburg şi multe altele;

26

- acolo poate şi „Efectul Piramidei”, „Simetria cristalelor” ar putea fi altfel în procesualitatea lor, iar materia să nu mai fie, aşa cum e metaforizată pe Terra, o „vibraţie îngheţată” În capitolul următor vom prefigura şi noi câteva imaginări asupra lui acel „necunoscut Dincolo”, prefigurări care, cum e şi firesc, mai poartă cu ele unele amprente telurice şi care se alătură la nesfârşitele imaginări, toate constituind surse de inspiraţie, prin telurice şi pentru telurieni. Acele „modele” din capitolul următor încheie seria noastră de clasificări, ultima fiind şi ea triadică: după cele universale şi grupale, acum „eventuale” şi „singulare”. „Singulare”, însă, şi ca idei ipotetice.

Ipoteze, ipoteze, despre un Necunoscut, care, prin inaccesibilitatea sa, va face ca acestea să rămână, o eternitate, Ipoteze la o Ipoteză.

27

5. PROBABILE ALTE ABISURI ASTRALE

Mai imaginar ca oricând, acum să părăsim, „psihic”, arhaica noastră Terra, galaxia de apartenenţă şi – acum urmează imposibilul maximal – să ne gândim – nu e deloc uşor, e „arhitectura superlativă a neuronului „umano-teluric” – că „ne-am afla”, într-un alt univers al Luminii, a părţii necunoscute a acestei Lumi. Deşi „cu picioarele pe pământ”, să fim, nereal, „cu capul în...Necunoscutul Cosmic”. Plecând de la cele – ale noastre – 90 de faţete, posibile ţi imposibile, ale necunoscutului, de unde, printr-o „metamorfoză” extraordinară a „eu”-lui nostru, să trăim absolut, totalic, câtva timp, în acest „punct” al neştiutului, după propria noastră imaginaţie. Şi în această ipostază fugară, să creăm ceva artistic – la noi, muzical – care să concorde cu „infiniturile”, neştiute de om, niciodată.

Să ne gândim teluric – altfel nu putem – că celelalte Universuri ale Lumii sunt - dar câte şi unde şi cum sunt, nu vom putea şti vreodată - sub aspect ştiinţific, adică n=1. Doar imaginativ şi acesta, umano-teluric, şi făurit de oameni. Oare, gândirea noastră şi-a făurit, de sute şi mii de ani, un anumit grup de algoritmi şi ei tot telurici. De aici necesitatea de a ne elibera, puţin, de unele imagini astronomice, mai mult, cum am mai spus, matematice sau fizice, ţi să fie ca nişte insule „de vacanţă” ale Lumii ce vin lângă noi.

Ar fi o viziune astronomică a Universului nostru, extrapolată acum, din raţiuni artistice, la toate celelalte Universuri. Nu concordă cu realul de „dincolo”, dar, atenţie, suntem în perimetrul artisticului. Nu e vorba de un S.F, ci un „AF”, de la care să pornească şi altfel, artele planetei noastre, sau, de ce nu, bazându-ne şi pe unele elemente ştiinţifice, să folosim expresia SAF. De aici şi „super-relativitatea” viziunilor noastre artistico-muzicale, ca şi umano-filismul de esenţă al creaţiilor de artă. Nu interesează o anumită „ordine” a acestor Alteruniversuri.

Poate de aceea şi noi le vom vota, pe cele propuse de noi, cu: U1,...U2,...U3,...Un...”Infinitul cel Mare”, surprins şi redat prin „infinitul cel mic” de pe Terra. În continuare, vom considera câteva Universuri – primul e cel al nostru şi singurul pe care, cât de cât, îl mai ştim – iar celelalte, alese de noi, după ideea noastră de cum ar mai putea fi – concentrice, tangente, secante, liniare, aleatorice, numai substanţiale, numai energetice, pulsatile, etc.

28

Compozitorii de profesie, cunoscând cele 90 de criterii, la care se mai pot adăuga încă alte multe, îşi vor contura propriul sau propriile lor Universuri – acestea ar fi, pentru noi, principalul avantaj al Necunoscutului: să-ţi imaginezi şi să-ţi creezi alte infinituri de infinituri de gândire. Apoi, de aici, infiniturile de Arte, de Muzică. Deci infinitul nu e numai un „dat”, ci şi o „perspectivă”.

Apoi, odată acest „opus ineditus”, notat acum, de către noi, cu O5, rămâne să-l trăim, să fie al nostru. Deocamdată, se pare că acest O5, fie înaintea, sau după crearea sa, fie după interceptarea şi receptarea sa – aceasta fiind metamorfoza Artelor pe Terra – trebuie însumat în sensibilitatea noastră, sub trei coordonate: - măsura descriptivismului său; - reacţia psiho-umană la o audiere a acestuia; - comportarea firească cu străbunul nostru şi foarte mult al nostru, O2.

Pentru ultimul punct, se include, probabil, lângă fragmentul O5, câte un pasaj O2, spre a se opera o comparare, spontană, sau invers, în Programul unui Concert de sală. Şi acum, să ne strecurăm în lumea Necunoscutului Cosmic, lăsând în urmă, pe cât putem, toate cele ce am ştiut şi cu care „ne-am obişnuit”, în „prea străbunul” nostru Univers. Va fi un necunoscut pe care noi, vieţuitoarele inteligente de pe Terra, cu imaginaţia şi creativitatea noastră, avem „curajul” să-l prefigurăm în infinite şi probabile sisteme şi structuri, dinamici sau finalităţi. Deocamdată, în acest volum noi am fost „demiurgii” a câteva astfel de închipuiri, fiecare din ele fiind, la rândul ei, o fertilă sursă de inspiraţie pentru nesfârşitele creaţii muzicale, apartenente „stilului” O5. La fiecare univers din cele imaginate de noi şi alese ca modele întâmplătoare, am înşiruit câteva zeci de atribute, din care numai unul din ele poate constitui o sursă de inspiraţie pentru nesfârşite creaţii muzicale sau, în general, artistice, creaţii care – iertare pentru faptul că repetăm – sunt făurite pe Terra, de câtre un om al ei. Şi acum, „Drum bun”, la aceste expediţii ciudate, poate cele mai ciudate, făcute vreodată în istoria „călătoriilor”, fiind pornite spre o Lume a unui Necunoscut veşnic.

- U...1. Un prin alter Univers ce face parte din neştiuta „dinastie” a lui „Dincolo”. Ni l-am închipuit ca fiind „circumcentric” celui căruia îi aparţinem astronomic şi biologic, având, astfel, dimensiuni şi mai mari, fiind supersferic şi înconjurându-l pe al nostru, de jur împrejur.

E un prim model. Acest U1 e animat de o Expansiune mult mai puternică, având o rază de evadare, gigantică. Ar putea fi, în circumscrierea sa faţă de al nostru, singularic, sau să se continue, evadativ, cu multe altele. De aici, magnitudinea distanţelor, a spaţiilor goale, ca şi 29

existenţa unor energii de mari proporţii, nu atât liniare, cât circulare. O lume mult aerată, care ar putea limita panbionismul, sau materia întunecată. E firesc ca uriaşa Expa să fie contracarată de o Retracţiune la fel de puternică, făcând ca învelişul sau învelişurile sferice ale Universului nostru să fie permanente, de unde şi repetabilitatea , aproape periodică, a fenomenelor celui central. Poate că şi forţele de atracţie sunt, în interior, periferice, încât eventuale mijloace dinamice ar trebui să aibă mecanisme cu totul altfel, departe de „principiul roţii” telurice. Dacă acceptăm şi fenomenul bionic, el s-ar manifesta în partea inferioară, apropiată de universul nostru. Poate că de acolo sunt pornite şi ajunse la noi, puţinele OZN-uri. În schimb, spre exterior, natura de infinit e mai puternică. Contrarietatea forţelor circulare duce la o creştere a structurilor spiralate sau cristalice şi o diminuare a simetrismului. Îndepărtându-ne de lumea noastră, descresc fenomenele „mendeleeviene” şi stările de agregare, acolo amândouă luând forme în plus, corelaţiile dintre daturile existente, manifestându-se în forme inedite şi aleatorice, afirmându-se tot mai mult o „Fizică a gazelor” sau a stărilor coloidale. De aici scăderea frecvenţei aşa numitelor de noi „locuri geometrice”, cele existente având, în acelaşi timp şi o stare polarizată. Periferic, s-a situat concordant antimateria şi antienergia, amândouă formând o zonă sferică finala a acestui Univers, urmată sa nu de un altul, tot circumsferic, cu o rază uriaşă, egală, metaforic, cu infinitul. Tot în acele spaţii presupunem şi o confruntare de o mare dinamicitate, între o Expa şi Retra, prima reuşind s-o depăşească pe cealaltă.

Cauzalitatea pare a fi o trăsătură legică a tuturor universurilor, dar acolo, în universul ultra pe care ni-l imaginăm, ea se manifestă foarte probabilistic.

Pe măsură ce distanţările devin tot mai mari, fără a se afecta, însă, sfericitatea cosmică, densităţile, credem noi, descresc, putându-se, astfel, constitui un aeraj, vid sau nu, considerabil.

Din această cauză relaţiile de interferenţă dintre antimaterie şi antienergie sunt foarte probabile, acoperind, cu umbră, delicata problemă a unui biotic inferior, şi mai ales, a unuia superior.

O finalitate dualică domină în acest Univers, o tendinţă uriaşă de expansiune, împletită cu acea a arcuirii întregului şi a rămânerii, astfel, a unei sfericităţi uriaşe. Starea aerată a densităţilor duce la un număr restrâns, cosmic vorbind, de „găuri negre” şi de „materie întunecată”. „Bang”-ul şi „Crunch”-ul stau într-un echilibru pendulatoriu, ceea ce ne duce cu gândul, metaforic din nou, că acolo şi-ar plasa, Religiile lumii, „paraclisurile cereşti”.

Spiralitatea cosmică ar putea avea aici condiţii stelare favorabile, precedând, probabil, structurile dinamice de mai târziu, sau formele şi de mai târziu. Mase atmosferice de gaze 30

înconjoară, în majoritatea cazurilor, planetele acestui Univers de „lângă noi”, planete care par a fi mai reduse, sau absente înspre periferie.

Un Univers, vecin dar, totuşi, Necunoscut, generat, parcă, de o serie repetată de Expansiuni, pornit de „frontierele limită” ale Universului nostru.

Rezonanţele acestui prim Univers necunoscut, în Muzica noastră telurică, pare a se concretiza în evadări prelungi de altitudine, urmate de pauze la fel de prelungi, mai mult paralelisme sonore, decât suprapuneri, multe descrescendouri şi repetate succesiuni în glissando.

- U...2. Un alt univers imaginat de către noi, şi el cu amprenta dominantă a „casei noastre pământeşti” o imaginare pornită de la unele date severe ale Astronomiei clasice, dar gândită a fi, mai mult, o sursă de inspiraţie în creativitatea umană a Muzicii, a Artelor în general.

Modelul de faţă e prefigurat ca fiind vorba de două Universuri, parţial întrepătrunse, sau de unul singur ce îşi are o „mică” parte din el, interferată cu Universul nostru. Imaginările noastre se vor raporta, acum, tocmai la acel spaţiu de „logodire cosmică”. Imensităţile îndepărtate vor fi imaginate la un alt model, cel următorul.

Această întrepătrundere parţială, în creştere sau nu, ar fi putut fi generată de existenţa ancestrală a două Universuri apropiate, aflate apoi într-o prelungă expansiune „bangiană” şi urmărindu-se o probabilă însumare a lor. Faţă de materie şi antimaterie, predomină o uriaşă energie cu anti al ei, determinând această expansiune, „fără frontiere”.

A fost o interferenţă care, abia acum, dacă s-ar fi desfăşurat în Universul nostru, ar fi ajuns pe retine contemporane, şi care, la vremea lor şi poate şi acum, a generat modificări de forme şi de traiectorii, de sisteme şi de structuri, conducând la alte legităţi, decât cele ale fizicii moderne de la „noi”. Probabil că amândouă componentele galactice au, sau au avut, un biotic avansat, aflat acum dincolo de acel echilibrat loc geometric al maturităţii existenţiale.

Interferenţa celor două Universuri a condus la constituirea unei lumi foarte complexe, antitetice, ceea ce, credem noi, a cerut şi apariţia unor determinisme ad hoc, să le numim legice, dar alcătuite după „chipul şi asemănarea” acelui „mini”-spaţiu. Ajunşi, imaginar, acolo, ne-am confrunta cu o ponderabilitate de Quasar, zbuciumată de trecerea acestei lumi, spre o alta, mai „aerată” şi mai puţin dominată de o repetabilitate, acolo „tragică”. E o „evadare” lentă, care avansează „braţ la braţ” cu infinitul temporal. O devenire în care linearismul se împleteşte cu spiralitatea. Rezultatele acestei confruntări dintre cele „două Roze” cosmice sunt,

31

pentru noi teluricii, stranii, venite, în adevăr, dintr-o „altă lume”, amintind, de multe ori, de acel „unde dai şi unde crapă” al scamatoriilor de la circurile pământene.

Cristalitatea pare a fi efemeră, iar simetriile, „călcate în picioare”. Peste tot, structuri şi sisteme inedite, duale, dar şi, spontan, pendulatorii. Corelaţiile sunt, mai bine zis, „desrelaţii”, pendulând, „fără grabă”, între două extreme tendenţiale şi între compunere şi descompunere.

Pe scurt, o lume „sfâşiată” de revărsări uriaşe, simultane, şi de materie şi de energie, amândouă fiind structurate, când de „pro” când de „anti”. De aceea, poate, acolo, o cauză duce la mai multe efecte, iar un acelaşi efect, îşi are un evantai de cauze.

O dualitate de procese, o parte de Univers agitat de „două Arcadii” şi de „ero” şi de „ego”. O dualitate şi o densitate, care tentează, pe noi pământenii, a crede că acest „biunivers”, ar fi putut genera, o formă tonică de spiritualitate, plină de relativitate şi mai puţin absolută. O spiritualitate, nu „ca să fie”, ci că „trebuie să fie”.

Luată ca „sursă de inspiraţie”, la o Muzică „Ultrafonică”, ea ar cere o suită de sunete întrepătrunse, cu note din arealul de mijloc, disonanţe prelungi, întrerupte de câteva rare consonanţe, precum şi multiple salturi abrupte, când deasupra portativului, când sub acesta.

O sonoritate „geologică”, expresionistă, repetând, la nivel cosmic, acel „allegro de sonată” pământean.

- U...3. Să pornim, acum, la fel de imaginar şi creativ, la un alt model de univers din Lumea Necunoscută. Am ales pe unul singuratic, insularic, aflat la o distanţă foarte mare de un altul, la fel de solitar. Un Univers „robinsonic”, care în Infinitul Lumii, îşi duce singur Viaţa, încărcată de zbuciumări şi de popasuri, având şi el, poate, o „Cale lactee” a sa. Un Univers, necunoscut şi el. O „Ţară fără nume” a Lumii neştiute, existent, la miliarde de ani lumină departe de un altul, sau de altele, aflate, toate, într-o foarte îndelungată stare de retracţiune.

E un „model”, nu numai pentru intenţia noastră artistică, ci chiar şi pentru Astronomi. Aş vrea să fiu înţeles şi iertat, de către aceşti „monarhi” singuratici ai Cerului înstelat, dacă uneori comentariile noastre, slujind Artele, se îndepărtează de Ştiinţa lor supradistilată prin lentile, şi mânuitoare a unor „galaxii de cifre”. La ei, Astronomie, la noi, Astrofilie.

Cu viziunea noastră telurică, formată în tiparul Euclidian al orotgonalismului, ne-am şi imaginat modelul reprezentativ al universului de mai sus, al treilea din cele cinci, prefigurate de noi ca exemplicative. Un Univers cuminte, echilibrat, „geocentric”, paradisiac, lipsit de „seisme cosmice”. Rămâne doar să-l descoperim – păcat că aparţine Necunoscutului – şi când

32

micuţa noastră planetă solarică îşi „va scrie testamentul”, noi să facem „schimb de locuinţe” cu acest ideal Univers... Dar, vorba cotidiană:”este, dar nu chiar aşa”. „Singuraticul” nostru e, mai presus de orice, o creaţie imaginară a Omului, şi aparţine „Feţei nevăzute a.. Lumii”. Considerându-l a fi o unicitate existenţială, înconjurat de haosul cosmic, îi putem induce doar, tot imaginar, ce întruchipare astronomică ar putea avea, pentru a putea fi, muzicienilor şi altor creatori de artă de pe Terra, o inepuizabilă sursă de inspiraţie.

Inepuizabilă, deoarece, acest Univers, ne este „Necunoscut”..

Ca „model” pentru noi, nu şi Întregul cosmic, credem că ar avea o unitate a componentelor sale şi, aşa cum e cert pentru orice univers, această unicitate i-ar fi proprie şi în integralitatea lui. De aici prezenţa celor două fenomene antitetice: expansiune şi retracţiune, la toate dimensiunile. Complexele materiale au ajuns să se însumeze în sisteme care, de acum, evoluează înspre desăvârşire. E o lume a unor statornicii aproape infinite, ale cărei „populaţii cosmice” sunt distanţate mult între ele, ca o uriaşă „insualrizare cosmică”. E o existenţă, altfel, de tip „alter” şi bazată pe numeroase imperative legice specifice. Noi credem că Universul de faţă ar fi similar cu majoritatea acestora, existente în finita sau infinita Lume. „Simpaticul” nostru solitar bogat în simetrii, care, nu depăşesc obişnuitul aleatorism neregulat. Fiind singuratic şi-a împărţit, fără „zgârcenie” ponderabilitatea proprie, plăcându-i, însă, foarte mult şi spaţiile „pline cu Nimic”, toate având la bază, după logica noastră pământească, o aceeaşi existenţă legică,sau alterlegică. Şi infinitul lui, ca tot ce este fără „fine”, e nedeterminat.

Fiind din „Neamul..Universurilor”, şi el e dăruit cu o dinamică multiplă, extinsă pe un spectru foarte larg, de la linearism la profilele curbe „elegante”, totul derulându-se după o Fizică şi o Mecanică complexe, dotate cu un statut de „Alter” şi de unicat; având, cum am mai spus, o ponderabilitate, surprinsă cu al ei „a fi”, doar prin imaginaţia umană. O imaginaţie care, mai adineaori, şi-a făurit alte modele pentru „Expa” şi „Retra”, şi care, „reîntoarsă”pe Terra, însufleţeşte, tot astfel şi portativul muzical.

Deşi, mai sus, admiram frumuseţea acelor simetrii, fie natural, fie făurite de „cineva”, acolo amorful este deplin „la el, acasă”. Un comentariu făcut şi asupra unei alte „bijuterii cosmice”, care este „spirala”, şi pe care le „poartă” cu naturaleţe, toate universurile Lumii, acolo fiind, e sigur şi altfel. Ne vine greu a le imagina geometria lor, dar e de ajuns că suntem convinşi, că ele sunt şi altfel. De aceea, mai credem noi, că „Tabelul lui Mendeleev” a ajuns şi pe acolo. Credem, dar nu ştim. Necunoscutul e necunoscut.

33

Să mai zăbovim, ireal, în acel „colţ” de lume şi să-i mai atribuim, tot „de la noi” şi alte „altfel” de feluri în „a fi”, pentru ca prin ele să avem trăiri sufleteşti deosebite, care să se inspire în a crea o Artă şi ea „altfel”. Un „altfel”, ce este, de altfel, „legea de bronz” a evoluţiei esteticului.

S-ar putea ca acolo să existe mai multe şi mai diverse stări de agregare, ceea ce ar determina ca „peisajul” să difere, de la o „planetă”, a lui, la alta şi de acesta de la noi. Să ni le imaginăm, că tot suntem, de „trei volume” încoace, în lumea creaţiei şi a artelor. Şi tot acolo, fiind obişnuiţi cu Astronomia, slujită şi ea de Om, să avem un Univers bogat, nu numai în „Sisteme galactice”, ci şi în erupţii bogate de sateliţi. Un Univers cu de toate, asemeni „gospodarului” teluric, ce-şi are casa mai în afara satului: micro şi macro sisteme, micro şi macro durate, micro şi macro complexităţi structurale.

Ne putem întâlni acolo, nu numai cu antimaterie şi antienergii, cu altermaterie şi alterenergii, ci şi cu antidinamici şi alterconexiuni, ultimele două fiind „generate” de altercauze şi altercondiţii, toate fiind concordante cu acel „acolo” şi discordante cu acest „aici”.

La un aşa Univers, constituit de noi ca pe un „model” – deşi Necunoscutul şi Nefinitul nu cunosc „modele” – îi putem atribui, pornind de la „Panbionismul universal” şi multiple „locuri geometrice”, purtătoare de forme de viaţă şi de „etaje” superioare de spiritualitate, de roade ale acesteia, numite , la noi, Cultură şi Civilizaţie, iar acolo, niciodată ştiute de noi. Operând cu „Ecuaţia Existenţei”: (Aici+Dincolo)+(Astfel+Altfel)+(Cunoscut+Necunoscut)=Existenţă, se pare că acolo s-au succedat mulţimi de bioze, multe ajunse la altitudinea spiritualităţii, care, la rândul lor, au operat cu logici deosebite şi au elaborat Adevăruri multiple şi schimbabile, asemeni dinamicii Lumii. Complexitatea materiilor şi a Energiilor a generat conştiinţe de altitudine, şi paralelice, dar şi diagonalice, fără a le putea ierarhiza ca „super” sau „infer”. Totul adecvat cu acest Univers imaginar, la acest model cosmic, „făurit” de noi ca echilibrat şi total, care să ne inspire la o altă „constelaţie” de creaţii „Ultrafonice”, ca o Arcadă pornită de la Terra şi ajunsă, imaginar, într-o altă „alveolă” infinită a Lumii.

Un model care, în mare, ne poartă cu gândul la succesiuni sonore extrapolate, la motive sonore şi în paralel şi cu concordanţe, cu pauze lungi sau cu acele glissandouri duale, suprapuse la un „neoclasicism cosmic”, prin noi, deveniţi telurici.

- U...4. De data aceasta ne oprim la un Univers şi mai diferit de al nostru, care, din când în când, un „când” de miliarde de ani cosmici, dispare, nu în varianta hamletiană a lui „a nu fi”, 34

ci într-o alta, netelurică, cu stări de agregare ciudate şi cu reveniri neadecvate logicii noastre. E o pulsatilitate, pe care nu o putem include în dicţionarele pământene, ci doar în „acele” ale imaginaţiei umane care, abia prin ea şi cu ea, ne dăm seama, palpabil chiar, de ceea ce înseamnă infinitul. Se poate crede că o astfel de „minune” s-a format din alăturarea a două energii inimaginabile, egale între ele ca gigantism, sau, ca să vorbim pe limba Astronomiei noastre, e o pendulare radicală între un „Bang” şi un „Crunch”, reuşindu-se, din când în când, evadări şi absorbiri succesive şi totale, ale acelui Univers.

E un „cotlon” de Lume, în care domină o legitate proprie, pe care, parafrazând din nou pe „Prinţul Danemarcii”, am putea-o exprima: „a fi altfel, sau altfel a nu fi”. O pulsatilitate şi totală şi polarizată, rezultată din negările spontane ale celor două „extremisme” ale existării: Expansiunea şi Retracţiunea. O pendulare între două „integrale”, care te face să gândeşti, dacă acest fenomen e caracteristic fazei de „adolescenţă”, sau de „senectute” a unui Univers, ori e un caz în sine, desfăşurat de la A la Z, la astfel de componente ale Necunoscutului. Dar, „socoteala de acasă, nu se potriveşte de loc, cu acea din…Necunoscut”.

Spontaneitatea de acolo, transformă şi „Răsăriturile”, ca şi „Apusurile” acestor Universuri, în pulsaţii şi nu în eclipse, în două fiinţări succesive de Univers şi Non-Univers, în două alte infinituri, acum antitetice. Ne pare ciudat cum poate o dinamică infinită şi aleatorică, să conducă la o rezultantă periodică, pulsatilă, pendulatorie. Un fenomen aflat dincolo de logica noastră de zi cu zi, la care oceanele de spumă să devină, spontan, roci, şi la nivel de corp ceresc şi la acel suprem, de Univers.

Repetabilitatea Întregului se întâlneşte până la „moleculă”. „Ce e valabil Totului, e valabil şi părţilor”. O raţiune prezentă şi la noi. Sau, poate, noi suntem acei, ce o transferăm, imaginar şi acolo. Dar, cum la noi nu e „acolo”, în acel „colţ” de Lume, pendularea trece „elegant” de la un infinit ontic, la un finit existenţial. O pendulare, parcă, între cele două dimensiuni ale Timpului: Infinitul şi Finitul. Amintind de Poetul nostru de la Ipoteşti, am spune, parafrazându-l: „Infinitul şi Finitul, sunt a Lumii două feţe”. Dar, într-un fel „Dincoace”, şi într-un altul, „Dincolo”.

Probabil că Spiralismul e acolo identic cu Simetria, amândouă aflându-se într-un Univers, foarte adecvat lor. Sunt, doar, discontinue şi una şi alta, ca şi dinamice, „sinusoidal”. Fiind, altfel, periodice, ele stau la baza unei noi şi dominante stări de agregare: Spuma, a cărei existenţă tinde spre zero. O aceeaşi „este şi nu este”, o are şi succesiunea lui Mendeleev, poate integrală, poate parţială, în cazul ultim redând mai mult „elementele” uşoare. Ipoteza cu 35

„Mendeleev” se poate regăsi şi la grupul stărilor de agregare, densităţile majore fiind supuse şi ele la o „leg a gravitaţiei”, diferită mult.

Gândind la alterponderabilitatea deosebită de pe „Pulsar”. Credem că şi corelaţiile dintre componente sunt diferite, după alte legi locale, deoarece, fără aceste legături, un Univers nu poate exista. Sunt corelaţii mai „adolescentine”, dar, în esenţă, ele sunt. De aici, presupunem noi, că şi existenţa satliţilor – nici vorbă, naturali – e o problemă asemănătoare. De la o pulsaţie la alta, se schimbă „cotingentul” lor. Pendularea între „superdens” şi „superzero” perturbă sau determină multe din echilibrele lumii.

Ne-am obişnuit de mult cu starea de „antimaterie”. De ce să nu ne imaginăm şi pe aceea de „antispumă”? Sau chiar şi multe alte „anti”, de îşi permite un imens Univers să „danseze” într-un cosmic zbuciumat, „tangoul pulsatil”. Şi nu numai „ea”, ci şi „voiajera” materie, sau mereu „evadativa” energie, credem că şi ele „au intrat în horă”, într-un „carnaval”, mult necunoscut nouă.

O gravitaţie şi ea duală, dar şi diferită, precum spuneam mai sus, conferă acestui Univers un „Blazon cosmic” deosebit. Ceva diferit, care reverbează şi în mecanismul celor „două surori vitrege”: Expa şi Retra. Nu numai ele două, ci şi fratele lor apropiat, cauzalitatea – iertaţi terminologia telurică – îşi are un statut propriu. Noroc că „Spoutnik”-ul şi „Apollo” ale noastre, nu au ajuns şi nu vor ajunge, acolo, niciodată.

La fel de relative şi „de moment” sunt, pentru noi, şi densităţile diferite, şi distanţările variabile, precum variabile sunt şi mişcările „acordeonului” de lângă noi, ceea ce determină un iureş grăbit de corelaţii, sau de anti relaţii, necunoscute nouă. E greu de gândit la un „loc geometric” biogen, sau chiar homogen, pe acest „du-te, vino” cosmic. Starea de bio, ştiută de noi, atunci când o raportăm la acel U pulsatil, rămâne neştiută. Sau ca să „ne împăcăm cu gândul”, o lăsăm pe seama imaginaţiei. La o protoplasmă atât de înceată în evoluţia ei, „pauzele de spumă” sunt o mare piedică. Dar dacă acolo e o altă „plasmă”?. Şi se para că „da”. Şi atunci, s-ar putea vorbi şi despre o „spiritualitate pulsatilă”?

Un Univers al lumii, cu o finalitate stranie, dar pare a fi tocmai finalitatea acestei Lumi.

Ca rezonanţă în Artele creatoare ale lumii noastre, ne-am gândit la alternanţe de pasaje, unele în forte, altele în pianissimo. Din când în când, pauze prelungi, atacate brusc de un forte, o suită sonoră în mezzo forte, urmată, apoi, de tăcerea unei alte pauze. Partea în mf poate fi, câteodată, tremolată.

36

-U...n. Ultima „aventură” a imaginaţiei noastre îşi ia zborul, nu numai spre necunoscut, ci, mai profund, spre un Univers Necunoscut al Necunoscutului. Spre un oarecare Para Univers, neştiut de nimeni dintre noi oamenii, împlinindu-se astfel, o Triadă a lor: Necunoscut în Universul nostru, din care mai ştim noi câte ceva, dar în proporţie de sub 5 la sută, apartenent apoi, Necunoscutului în sine şi, în cele din urmă, aflat, undeva, şi mai necunoscut, în marele Necunoscut al Lumii. Pentru cineva raţional, aflat în Necunoscutul propriu-zis, nu ar şti şi el toată „biosfera” acestuia, despre acest alt Necunoscut, existent în cel mare. O triadă, deci, de Necunoscuturi.

Parafrazând prefixele de la molecula de benzen, am numi aceste trei Necunoscuturi cu Orto (Universul nostru), Meta (Universurile şi mai ales unul, aflate în Necunoscut) şi Para (Universul pe infinitul căruia se preumblă, acum, imaginaţia noastră, spre a constitui şi el un „buchet” infinit de „surse de inspiraţie” la alte mulţimi de creaţii muzical-artistice.

Fiind un Necunoscut de Ordinul Trei, Para-Universul de acum îşi dezvăluie foarte puţin, aproape de loc, geneza sa. Noi doar ne închipuim că, poate, a fost vorba, cu miliarde de ani în urmă, de nişte procese astrofizice, integral necunoscute, care au declanşat, ca o reacţie la ele, la constituirea acestui Para-Univers, ca un proces şi genetic şi reactiv, toate fiind cu totul diferite, de ceea ce cunoaştem noi despre Universul nostru. Să nu judecaţi „astronomic”, ipoteza noastră de mai sus, ci lăsaţi-o aşa cum e ea, ca pe un ”rod astronomic” al acestei imaginaţii umane.

Dacă e unicat, sau e pluralic, se pare că acolo criteriile de succesiune numerică sunt altele. Se pare că cele două concepte, materie şi energie, cu sau fără „anti”, acolo ar fi înlocuite cu altele, altfel decât în jurul nostru, cărora nu le putem da o denumire, neavând nici un indiciu de cum ar putea fi. Poate un „dat pluralic”, mai mult „energetic”, s-ar putea să le substituie. Să admitem, totuşi, trăsătura – regulă a tuturor Universurilor – dinamica – ce ar putea să se desfăşoare mai mult decât relativist. Traiectoriile acesteia nu pot avea nici un geometrism la ele. Şi geneze interioare, ca şi deformări violente, trebuie să se petreacă în acest „Para”, dar să credem că amândouă nu conduc la ceva stabil. Totul e o „alterexistenţă” probabilistică, fără nici o cauzalitate legică. E chiar un „alter” şi faţă de Necunoscutul cosmic, căruia îi aparţine.

Imaginaţia noastră ne mai poartă şi la ipoteza, că în acel Univers tricognoscibil, pseudomateria ar fi imponderabilă, pe când pseudoenergia e inversă, are masă. Totul e altfel, iar legile după care se desfăşoară existarea pe un corp cosmic, sunt foarte diferite, dar concordante cu ambientul din jur. Şi astfel, la o infinită suită de „localizări”, corespunde şi o infinitate de 37

corelaţii legice. Pe Terra noastră, ţesătura lor e firească şi adecvată planetei, dar şi diferită de alte fiinţări cosmice, care sunt în Lume, „câtă frunză şi iarbă”. Şi în Para Universul nostru de acum, domneşte o foarte ordonată dezordine, iar haosul, îi este legitate. Şi aşa cum e acolo, infinitul e cert. Dinamici şi alte dinamici, toate derulându-se după traiectorii aleatorice, dar şi repetabile, probabile, dar şi macroregulate. Prin aceasta, spiralele sunt rezultate din probabilitate, iar simetria există, are şi ea predominanţă, ordonări neordonate. Şi una şi alta îşi au o pendulare cu frecvenţe variabile, când liniară, când circulară, când amorfă, când cristalină, de la sine şi spontane.

Ordoanre mendeleeviană nu mai există, sau poate, nu încă. E, mai altfel zis, un „haosleev”-ism pronunţat, cu tendinţă de permanenţă şi statornicie. Un haos, ca la „el acasă”, care refuză şi triada stărilor de agregare. Să fie şi acestea, altele, sau deloc? Triada de Necunoscut închide multe porţi, îndrăzneţei noastre imaginaţii. Şi consecvenţii noştri sateliţi, au, se pare, o metamorfoză ciudată, transformându-se probabil, fie în pseudo-comete, fie în numeroase „găuri negre”.

Structurări sistematice ce nu pot persista într-un astfel de haos. Sau dacă sunt, structurile sunt, probabil nesistemice, iar sistemele, fără structură. În schimb, se pare, tot imaginar, că acolo s-ar desfăşura o nepotolită pendulare între Quarkuri şi Quasari. Nu „materie”, în sensul teluric al cuvântului, nici „anitmaterie”, ci o stare intermediară a acestora, pe care nu o putem compara cu altceva, animată fiind de o „alterfizică”, ce include în ea o „gravitaţie expansivă” şi „expansiuni gravitaţionale”.

Suita de energii, neexistente în Universul nostru, sunt şi ele ciudate, „alter” şi necauzale.

Peste tot, o stare suspensivă, tendenţială şi pendulatorie între „câteva „dincolo”-uri. Mai credem, deductic, că acolo, triada acelor „fenomene cardinale” în Lume – Expa, Retra şi Telga – nu s-ar manifesta. E un Necunoscut, mai diferit cu mult, decât Necunoscutul „clasic” al Lumii. Probabil, şi numai probabil O „ceaţă” nonfizică, anulează distanţele. Doar credem că „acolo” domină finalităţi confuze, interşanjabile şi fără rezultante. E greu de crezut că acolo ar fiinţa o stare biotică, asemeni nouă. Doar un „multialter biotic”, cu un metabolism ciudat şi cu o durată doritoare de supravieţuire. Sau evoluţii paralelice şi diagonalice. Dar acolo, oare, care e sensul ipostazelor de paralelism, sau diagonalism? Succesiunea, la noi închisă hexagonal, de orto-meta-para, va avea, acolo, o prelungire spre o stare „alter-para” ? Dacă da, atunci Universul imaginat acum, ar putea fi de minune, un „acolo”. Poate şi mai mult.

38

Aşa „Para” cum e, are rezonanţe puternice şi multiple asupra izvorului surselor de inspiraţie, ducând la cele mai probabile şi mai ciudate creaţii de Muzică şi de alte Arte evadative. Treceri abrupte sau discrete de la pasaje armonice, la altele, contrapunctice, schimburi spontane de înălţime prin octave, percuţie multă neordonată şi pauze prelungi. Se foloseşte o scriitură incertă, pe un portativ eteroliniar. Pe scurt, o Muzică „super-alter”.

Am desfăşurat „evadarea noastră cosmică”, imaginar, la distanţe infinite şi la infinituri noi Necunoscute. Şi totul numai de a lărgi, tot spre infinit, revărsarea oceanică a surselor de inspiraţie creativă. Am mai prefigurat, la fel de imaginar şi alte Universuri „meta”, apartenente uriaşului Necunoscut de lângă noi, dar nu le-am mai dezvoltat. Ca un exerciţiu didactic pentru muzicienii de mâine, le enumerăm pe câteva din aceste modele, arătându-le doar esenţa existenţială a acestora, urmând ca „inspiraţii de cosmos” ai viitorului să le îmbrace într-o multitudine de trăsături, fiecare din ele constituind „înfiorări inspiratoare” pentru „Ultrason”, sau şi la alte Arte.

Astfel după ce am conturat, la început, Universul nostru, (Orto-Univers), apoi am oferit oamenilor patru Meta-Universuri, (Circum, Inter, Uno şi Pulso), plus şi un para-Univers, schiţăm, mai jos, fără a le dezvolta, încă şase probabile metamodele de Univers, încât numai aceste 12 prefigurări de U pot constitui o sursă imensă de inspiraţie, pentru Ultrafonism.

- Retro U, pe care abia acum i-am putea observa, dacă nu ar aparţine Necunoscutului, zbuciumul şi apocaliptica sa retragere de Big-Crounoch, aşteptându-l, poate, o Gaură Neagră; - Medi U, un spaţiu, deocamdată echilibrat, în care expansiunile şi retracţiunile, local, s-au echilibrat în ipostaza de „loc geometric”, oferind probabil condiţii celulei biologie de a evolua acolo; - Anti U, o componentă stranie dar, probabil şi mai puţin frământată, posedând într-o egală măsură şi antimaterie şi antienergie, fie în stare de Expa, de Retra, sau de Telgo, astfel având contradicţii diagonalice mai puţine şi mai restrânse, ca o probabilă viaţă, ici, colo; - Duo U, o stare de mare dinamicitate şi zbucium nefinalizat, acum fiind vorba, probabil, de două Universuri, fiecare cu dinamica lui, ce s-au contopit în unul singur, coexistând în el şi cel două dinamici proprii ale celor două U, ca şi rezultantele acestora, totul ducând, poate, la cea mai mare confruntare cosmică din lume; Pluri U, de data aceasta iarăşi o oază de echilibru, vorbind imaginar de două sau mai multe universuri vecine, alăturate, „tangent” între ele, constituind un spaţiu galactic uriaş, întro lume tot uriaşă şi unde confruntările materialo-energetice sunt foarte aleatorice, când Expa, 39

când Retra, când din loc în loc, o insulă Telgo, unde legile Fizicii de acolo – legi care sunt caracteristice şi concordante, după cum este şi Universul în cauză – sunt mult diferite de cele ale Universului nostru; - Eto U, asemănător cu cel dinainte, numai că acum sunt Universuri distanţate între ele, formând, parcă, un „Arhipelag de Universuri”, fiecare cu viaţa şi evoluţia sa cosmică, uneori în corelaţie, alteori nu, fie că posedă altfel de „insule” cu Expa, Retra şi Telga supremul. (Am prefigurat, în acest capitol, peste zece modele de Universuri, probabile sau posibile, cunoscute sau necunoscute, imaginate şi create mental de Omul de pe Terra. Ele nu au fost conturate, ştiinţific cu rigoare astronomică, dar, în mare, s-a pornit de la viziunile ultime ale acestui Studiu al Cerului, pe care, apoi, am adăugat imaginar, prin creativitate, plusul nostru, spre a se impulsiona Artele şi, mai ales, Muzica, să înainteze, alături de alte curente, spre viitor. Deci, „modelele” de mai sus posedă, în principal, o funcţionalitate artistică, muzicală şi parţial mult, ştiinţifică).

Se mai pot imagina nesfârşite alte meta sau para Universuri, fiecare cu alte infinite trăsături, fiecare constituind şi el o multitudine de posibilităţi de creaţii artistice, inspirate din infinitul cosmic, cunoscut sau necunoscut şi metamorfozate aici, pe Terra, în creaţii, telurice, dar reflectând pe acel, tot teluric, „Dincolo”.

40

6. PROBABILE FORME ÎN ARTA ASTRALĂ

Iată-ne ajunşi şi la „Scripta manet”.

Universul necunoscut, ca sursă de inspiraţie, ridică probleme mai complexe de scriitură, instrumentaţie şi de componistică, iar, mai târziu şi de interpretare şi receptare. Noi am căutat ca în grafica acestei, pare-se, ultime formule muzicale, artistice în general, să includem şi corelaţii-simbol, gândindu-ne că operăm cu Infinitul necunoscut al Lumii, aceasta putând constitui, în acelaşi timp şi un „aide-mémoire” la cele trei „ritualuri” creative, înşiruite mai sus.

Să ne obişnuim, de la început, cu faptul, că ne găsim în spaţiul şi timpul, total necunoscute, ale infinitului. Deci, o sursă de inspiraţie, complet purificată, dar şi imaginată, subiectiv, de către fiinţa umană. Nimic din desciptivismul şi dialogarea, contradictorie sau nu, a muzicii telurice.

O scriitură telurică, destinată telurienilor, a unor creaţii muzicale, inspirate, imaginar, de o Lume netelurică şi necunoscută.

Să schiţăm, în continuare, un fragment O5, pe care, apoi, să-l comentăm.

41

- suportul de bază, portativul clasic, este abstractizat acum, la Necunoscutul cosmic, simbolizat, la noi, prin O5 – amintim că, din cauza includerii şi a „fredonării” spontane simbolizată, cu O1, în suita noastră de „O”-isme, acum, la cosmicul necunoscut, operăm cu O5 – este o linie punctată, iluzorie, ca „metaforă” a Universurilor neştiute; - drept cheie, e acea linie curbată, care nu e altceva decât forma stilizată a „semnului de întrebare”, pus acum în faţa Necunoscutului; cheia am numit-o SOF. - „Olnefonismul” nu e nici modal, nici tonal, ci operează cu cinci sunete, fără o regulă de succesiune, unul din ele –„SI” central – e permanent pe linia noastră ca un reper, iar celelalte patru – două peste linia punctată şi două, sub, se mai schimbă din când în când, ca nişte modulaţii, ceea ce autorul indică, la începutul pasajelor, scriind denumirea lor – două supra şi două unter, sunete ce nu sunt prea depărtate de centrala SI; de aici şi faptul că muzica O5 are o întindere cam de o gamă şi jumătate, clasică; - la O5, pot fi folosite operaţiile cu diez, bemol şi becar, chiar şi la mediana SI; - în desfăşurarea partiturii, unele formule clasice pot fi folosite, altele nu; - se preferă ca sunetele-note să fie redate prin „note albe” fără codiţe, amintind, tot simbolic, de infinitele constelaţii ale Lumii, de regulă spiralate; - se apelează la legato la tremolo la coroană la : - unele, însă, nu se notează clasic, ca percuţia

x

, glissando ascendent

sau

descendent ; - uneori se foloseşte şi staccatto, chiar şi pe Si, cu acel punct pus peste notă; - ca intensitate, avem cele trei clasice, însemnate prin: p, mf, şi f; - finalul se marchează cu două linii verticale , similar cu indicarea celor cinci note iniţiale, sau de pe parcurs; - de remarcat acele pauze de „receptare creativă”, care, aici, se folosesc şi mai mult, redate printr-o orizontală intimă, cuprinsă între două liniuţe verticale ; - la această formulă muzicală, foarte lineară ca „ars aperta”, nu se apelează la bare de măsură, ritm, texte sub scriitură, alte nuanţări; - se evită succesiunile melodioase, intervale majore, minore, perfecte, terţe, cvinte sau octave; 42

Ca Instrumentaţie, „Olnefonismul” presupune iarăşi, o libertate largă, dar cât mai metatelurică, metaumană şi metapsihică. În principal, regula „numărul unu”, de loc umanul ca voce – vocal, coral, text vorbit, cor mut, scenic şi tot ce este „vox humana”. Infinitul şi cosmic şi necunoscut, nu cunosc aşa ceva. Noi, doar, le luăm acum, ca surse de inspiraţie, emanate de noi şi imaginându-le pe ele, de aici.

Doar o anumită instrumentaţie, pe primul plan acea electronică, de percuţie, talgerele, unele alămuri, muzică concretă neumană şi netelurică. Sau viitoare aparate ce vor emite sonorităţi galactice. Tematica, creaţia lor, rămâne , desigur, mereu telurico-umană.

Uneori, se poate apela şi la cele clasice – corzi, suflători de lemn, orgi, epurate, însă de încărcătura lor lirică, epică, sau dramatică social. Din nou ne oprim la timbrul electronic şi de percuţie şi la folosirea lor frecventă.

Timbrul instrumentalo-orchestral e o dominantă caracteristică pentru muzica O5. „Olnefonismul” e „departe” de noi şi ca Formă, tematică, sau Componistică. El pare a fi, cum am mai spus, o „Arcadă” între Terra şi Necunoscut, căruia îi lipseşte pilonul de la celălalt capăt, Arcada fiind infinită spre Necunoscut.

Nimic din formele telurice – de la cele populare şi spectacologice şi până la cele clasice – sonata, simfonia, rapsodia sau poem simfonic. Se poate spune că muzica „O5” e comparată cu o „Suită neutră”, aspaţială şi atemporală, redând, nu ceva astrofizic, ci doar reacţia sensibilă a spiritualităţii umane, gândind, imaginar, la imensitatea şi diversitatea Lumii necunoscute. Şi totul, trăit de oameni, aici pe Terra, dar nu ca „trăire” de Terra. Nu ne deplasăm în Cosmos, dar, ne „îndepărtăm”, imaginar şi creativ, de „Planeta natală”. Dialogurile şi Pseudodialogurile anterioare, aici nu-şi mai au raţiune. Vocalul fiind absent, formele cu dialog prelung, chiar şi cu Cerul – Muzica religioasă, Opera, Cantata şi altele – nu se pot regăsi aici. Indirect, prima trimitere la Necunoscut, dar sub o formă mult telurică, ea operând mai mult cu oamenii şi, simbolic, cu o parte a Cerului, umanizată spiritual.

Nici un posibil dialog între două linii paralele, apartenente lui O5 şi anteriorul O4, O5.

E un O5 în sine, aşa cum şi creaţia noastră despre el, e o creaţie în sine. De aici, spontaneitatea lucrărilor rezultate, aleatorismul lui, infinitul spectru pentru om, de a-l putea zămisli. Şi tot de aici, fuga acestei formule de ordine, de ritm, de armonie şi preferinţa ei pentru disonanţe, contrapunct şi pentafonism deschis. În exemplul de O5 de mai sus, am ales, ca scriitură, tot desfăşurarea liniară şi nu pe cea poligonală pluridirecţională, deoarece Muzica, oricât de complexă ar fi – armonică, polifonică, 43

orchestrală, aleatorică – ea se desfăşoară, prin natura ei, numai liniar, de unde şi existenţa baghetei, cu funcţia ei de „sens unic”.

Fragmentul citat, oricât de cosmic şi de Olneofonist ar fi el, are, în „anatomia” lui, suficiente elemente telurice, fiind o creaţie geo-umană. Ca sursă de inspiraţie, însă, e acel Univers necunoscut, de unde şi o sintaxă mai „alter”, fără apartenenţă la tonalism modal, la melodie sau armonie, la text uman sau coral. E o succesiune sonoră, imaginată de compozitor, care redă o existenţă necunoscută a Lumii, pe care ne-o închipuim zbuciumată, aşa cât mai ştim din puţinul astronomic al Universului. De aceea ne permitem a spune că „Olnefonismul” nostru, parţial, are în el şi puţină „cosmofilie” apropiată. Puţină, restul rămânând a aparţine creativităţii umane, care e capabilă, uneori, să depăşească alter-ontismul Lumii. Ne aflăm, astfel, în prezenţa unei Muzici şi a câtorva Art, ”alter”, care, receptate alături de frumosul artistic din „grădina noastră”, ne sugerează infinitul şi necunoscutul, dar ne şi convinge de „frăţeasca” muzică de pe pământ, încât ne vine a spune altfel decât Lelouche: „Opriţi Planeta…dar, eu rămân”.

Spuneam şi mai sus că aceste „alter” provoacă în noi, nu imagini îndepărtate, sau superfenomene cosmice, ci ne dăruieşte, pentru câteva clipe, stări sufleteşti „alter” şi ele, o evadare a „eu”-lui nostru, exotică şi de scurtă durată, după care, Muzica noastră autohtonă, ne aduce, ca pe „Fiul risipitor”, acasă. O „Bojdeucă” a lui Creangă, aflată într-un super-urbanism cosmic.

Repere de care am ţinut seamă, când am prefigurat pe O5 şi la Scriitură şi Instrumentaţie şi la Forme, la toate, însă, ridicând „bagheta” în sus, nu în sene dirijoral numai, ci mai mult de „cale deschisă” înspre „ad libitum”. Poate de aceea, metaforic şi nu didactic, „Olnefonismul” e o Artă a lui „eu” mai întâi, şi apoi, a noastră.

Dacă, totuşi, O5 va fi inclus, alături de O3 şi O4, într-un Regal concertistic, aceste fragmente „de ultimă oră” se vor intercala în succesiunea lucrărilor habituale, cu „acte de naştere” terestre şi „între” ele, ca nişte „intermezzo”-uri de proporţii mai mici, sau ca „memento”-uri: atenţie, la orizont infinitul, cu altfel de lumi. Prin aceasta, ne vom convinge, dual, că suntem şi telurici, dar şi galactici. Un plus actual de a gândi că ne aflăm într-un sistem heliocentric, dar şi în unul infinit şi alter-centric, dar nu aşa cum ne-am obişnuit, în unul „geocentric” metaforic.

Formula noastră olneofonistă are şi un profund caracter estetic, etic, dar şi social.

Indirect, oamenii Terrei, se ataşează, în crescendo, de Astro-fonie şi, mai mult şi de Astronomie.

44

Olnefonismul se receptează de minune într-o ambianţă singulară, de cameră, fie la căşti, fie liber, fie de către un singur ascultător, fie de un grup restrâns, când aplauzele şi toată solemnitatea de „Sală” nu mai sunt prezente. Reducând la un singur receptor – chiar dacă face parte dintr-un grup mai mic, sau dintr-o ambianţă de „Ateneu” – atunci acesta, aşa cum se va revedea mai târziu, are şi el posibila ipostază – dacă vrea – să participe, în intimitatea sa, la o prelungire a procesului creator, fie „pe loc”, fie mai pe larg, apelând, poate şi la reţinerea creaţiei sale, în scris. Va fi atunci o dublă creativitate, oarecum simetrică, conjugându-se amândouă prin bagheta interpretării.

De aceea noi am introdus pe parcursul desfăşurării lui O3, O4 şi O5, acele pauze,nu prea lungi, de care spuneam şi mai sus, că sunt de „creativitate personală”, pauze care pot fi nelimitate ca timp – dar numai în ipostază singulară – atunci când partitura se desfăşoară sau sa terminat. Deci un „ars aperta” şi mai larg, pe parcursul unei receptări active, creative.

O creativitate duală, similară cu o semidreaptă, posesoare de un început cert, dar fără a avea un final conturat. Un proces demiurgic, operabil şi la alte Arte, ce-şi pot permite o evadare spre nesfârşit.

Evoluţia viitoare a omului e promiţătoare mult, în ceea ce priveşte capacitatea de creativitate a lui. Şi de demiurgism şi de nota de personalitate a sa. Deci, pe viitor, „masa” de creaţii şi de individualitate a omenirii va creşte, va creşte dincolo de „progresia geometrică”. Şi toate vor fi, atât teluro-centrice, cât şi cosmo-centrice, şi cu privire la Universul apropiat şi la cel îndepărtat. Nu mai spunem şi de revărsarea de ipoteze, raportate la partea „nevăzută”, necunoscută a Lumii.

De aici şi crescenţa uluitoare artistică a domeniilor O4 şi O5, a formelor de „ars aperta” ale Muzicii şi ale altor Arte. Pentru O5 al nostru de acum, se poate adăuga o dinamică exponenţială, apelând la simbolul O5. O perspectivă ce corespunde, firesc, cu posibilitatea fiinţei umane, ca imaginaţie şi creativitate.

Sunt atribute care, de altfel, se vor face resimţite şi la alte formule experimentale, cu privire la evoluţia Artelor, fie că ele vizează multitudinea de viziuni telurice, fie că se avântă expansiv în cosmos, precum încercarea noastră, de a aduce din infinit, nu fapte sau imagini, ci doar surse de inspiraţie, care, apoi, se vor metamorfoza teluric, după „chipul şi asemănarea” noastră creativă. Aceasta rămâne a fi „Actul de naştere” al „Olneofonismului” nostru, ca o aventură estetică a tuturor „O”-ismelor telurico-umane.

45

7. POSIBIL „FUGATTO” ÎN ARTA UMANĂ

Frumosul artistic e o pluralitate de manifestări creative, de la câteva, odinioară, la peste zece, acum şi variante noi stau şi aşteaptă să fie şi ele primite pe acest Olimp necotidian. De la esteticul Acropolic şi cel Catedralic, de la Simfonismul beethovenian şi Poetica eminesciană, s-a ajuns acum la Frumuseţea parcurilor şi la Designul industrial, fiecare din ele având atributele specifice, inclusiv pe acela de a transmite, sau de a declanşa la receptor, un gând. Şi mai putem enumera şi multe alte „estetici”, de la bijuterie şi până la urbanism, la care se vor adăuga, în perspectivă, multe altele, încât planeta noastră va fi domnită, de strănepoţii noştri, cu apelativul de „Estoterra”.

Arta cunoaşte o proliferare de „păpădie”, pe când Ştiinţa, de „baobab”.Aceasta din urmă e reductivă, tinde ideal să ajungă la relaţia: ∞→1, după care şi lui „1” i se caută noi subdiviziuni epsilonice. În schimb, cea de a treia formă de Spiritualitate, aşa cum tot am spus, urmăreşte un echilibru, limitat şi el, un „loc geometric” al unei mulţimi de lumi, ca o însumare mediană între eflorescenţă şi epsilonul de mai sus. De aici şi „renunţarea la orice”, combinată cu „eternitatea Cerului”.

Expansiunea progresivă a Artelor şi chiar a unei Arte în sine, le conferă, la toate, aripi de zbor, pe Ceruri mai restrânse sau mai deschise, către Infinit, în cazul nostru de acum, către Necunoscut. Se pare că unele Arte au o inerţie pasivă mai mare – Arhitectura, Sculptura, Baletul sau Teatrul – altele, din contră, pot evada oriunde, cu iuţeli, aşa cum am mai spus, mai mari decât viteza luminii, precum: Muzica, Literatura, Plastica şi Filmul. Dintre toate, Muzica îşi are cele mai largi aripi. Muzica, ce este în Trilogia noastră, „personajul” principal. Şi spre a-i da orizont deschis, am descătuşat-o de cele cinci linii contemporane ale „portativului” şi am lăsat-o, ca pe o rândunică, pe un singur fir şi acela imponderabil, prin liniatura sa punctiformă.

Ea îşi permite acest aeraj pur, fiind Arta cea mai imaterială din toate, ţesută din gând şi tremur de aer. Trecând la celelalte trei, evadative şi ele, Literatura e mai volatilă, pe când celelalte două – Plastica şi Filmul – îşi au aripile mai materiale, una din traseuri de penel şi cealaltă, din kilometraje de peliculă. Dar, urma gândurilor lor, poate ajunge departe şi ea.

De aceea se cuvine să zăbovim şi la aceste „sorbitoare” de spaţiu şi timp şi a le recunoaşte şi lor, curajul evadărilor spre infinit. Iar îndrăzneala lor, dăruieşte şi acestora 46

posibilitatea „cosmonautică” de a-şi aduce pe Terra, surse de inspiraţie de „dincolo”. Noi considerăm că cele spuse „vedetei” cu portativ, se pot adapta şi la celelalte trei „surori gemene”. Spunem acest lucru, găsindu-ne, de acum, la ultimul volum al Trilogiei noastre, cu iz de infinit. Doar, câte puţin, la fiecare. „Evadativul” literar e doar gândire şi creion, ultimul fiind total subordonat celei de la început. Limbajul vorbit tentează la descriptiv, la reportaj, la epic, la S.F. Şi aici trebuie ca scriitorul, profilat pe acest gen, să redea, mai mult liric sau estetic, starea sa sufletească, după ce şi-a imaginat, rupt cât mai mult de teluric, un „dincolo”, cognoscibil sau necunoscut.

Spuneam şi mai sus că trebuie să se ferească de formula S.F, care e supra-epică şi să rămână pe conturarea trăirilor psihice, după ce şi el, ca şi muzicianul, şi-a imaginat, întâi ineditul, apoi, a prefigurat caracteristica unor „trăiri” acolo şi, în final, propria sa „trăire”, în faţa acestui neteluric. Se pare că poezia, poemul sau meditaţia – eseu, ar fi cea mai potrivită „destăinuire”.

Dacă se încearcă o dublură – un descriptiv imaginar, cum ar fi „acolo”, urmat de reducţia imaginată a autorului – un S.F descriptiv, urmat de un SAF(A=apartenenţă qusi –reală, provocatoare de starea sufletească scrisă şi descrisă) – atunci se urmăreşte filiera, propusă în paranteză. Şi Plastica – ulei, grafică, colaj – poate reda stări ale autorului, din această categorie. Să fim atenţi că subiectul lucrării plastice, nu trebuie considerat ca redând, aşa imaginar, un „foto”-reportaj de „acolo”, ci acesta să prefigureze, plastic, starea sufletească, ce o trăieşte autorul, în timpul creaţiei, stare provocată ca un rezultat al trecerii sale prin cele trei ipostaze, despre care am tot scris în acest volum. E o procedură mai complexă, care cere ca artistul să nu redea, plastic, ceva ce nu e „aici”, ci o stare pe care o trăieşte, stare care nu o „are”, „aici”, în mod obişnuit. E o confruntare între prea concretul plastic şi prea psihismul stării, amândouă simultane. E bine, poate, ca autorul să ajungă la acea stare sufletească „meta”, să o trăiască întâi şi, în continuare, să o schiţeze, nu ca „în atelier”, ci pe o „ciornă”, după care, atunci, sau mai târziu,, să o transfere în forma plastică propriu-zisă.

E o distanţare necesară şi în timp şi între „etajele” sufleteşti. Iar dacă doreşte să dea o denumire lucrării, ea va fi raportată la trăirea psihică şi nu la plastica realizată. De reţinut şi faptul că unele plastici contemporane – Mondrian, Kandinsky – redau, în subiectele lor, iraţionale, stările sufleteşti ale autorilor, generate de existenţa lor telurică şi nu astrală. Pentru a fi în sfera lui O4 şi O5, se pare că trebuie redată trăirea plasticului, cauzată de adâncimile

47

cosmice, pe care, apoi, le materializează pe „şevalet”. Şi unele creaţii cinematografice pot reda trăiri, inspirate de cosmos.

La film, acest lucru e mai greu. De regulă filmul e şi o artă polistructurală, imagistodesriptivă, concret-vizualică, epico-dramatică, purtătoare a unui „end” monovalent. Cum să redea el, haosul cosmic în ipostază psiho-cauzală, sau starea sufletească a unui personaj şi nu şi personajul. Ca şi la plastică, recomandăm şi filmului, acele imagini-metaforă, departe de epicul teluric, imprimate pe peliculă, ca o reverberaţie a stărilor sufleteşti ale unui om, care e impresionat de imagine şi, mai ales, de existenţa cosmică a universurilor Lumii. E un travaliu pornit de la scenarist şi regizor, transpus pe film, cu ajutorul multor altora. Sunt imaginifilmice eseu, rezultate din interferenţe spontane, alb-negru sau cromatice, cu saturaţii diferite şi fără contururi obiectuale, ducătoare la epic. Un film fără subiect, dedicat mirajului optic. El poate fi însoţit de un uşor fond sonor, realizat şi el după cerinţele Olneofonismului, sau Omnifonismului. Spaţiul cosmic e un „a fi” şi nu „cum este”. De aici primatul Muzicii de a se contopi cu infinitul, amândouă în sine. De aici spontaneitatea ei sonoră, în evadarea în Universuri, ştiute sau neştiute. Se pare că urmează imprecisul plastic şi imaginile-miraj ale filmului. Poezia, oricât de aleatorică ar fi, ea, trădează prin limbajul vorbit şi apartenenţa acestuia la teluric şi că poate el reda cosmicul, dar totuşi, rămâne al Terrei.

Creatorii de arte desăvârşesc trăirile cosmice, reţinându-le pe portativ, pe caietele de poezii, pe paletă, sau pe peliculă. Noi, ceilalţi, rămaşi încă la obişnuit, ne putem imagina haosul şi trăind, psihic, infinitul său. E şi aceasta o stare sufletească, pornită de „dincolo” şi trăită, spontan, „dincoace”.

Am spus mereu că Universul, să fie luat ca o „sursă de inspiraţie”, dar creaţia rezultată să nu fie descriptivă, sau documentară. Abia acum se conturează şi mai bine sensul acestei expresii, când au mai venit lângă noi şi alte Arte. În faţa infinitului, noi, mica fiinţă umană, nu putem avea decât o trăire sufletească abstractă. Trebuia de „ieşit” şi în Cosmosul fără capăt şi astfel, să avem şi altfel de stări, deosebite de acelea ce le avem în faţa lui „Nefertiti”, a „Capelei Sixtine”, sau audiem „Pastorala beethoveniană”.

Dar aceasta implică şi o altă cerinţă, despre care am tot spus de numeroase ori şi anume, creatorii din cele patru Arte de mai sus, să stăpânească, în mare, noţiuni de „Astronomie generală” ca existenţă, structură, diversitatea legilor, biotică cosmică, geneză, dispariţii, dimensiunile Universurilor, ipoteze şi alte viziuni globale. Şi toate acestea, să fie filosofice,

48

ontologice, conceptuale şi nu concrete, fizice, cifrice, utilitare, la fel şi trăirile umane, avute în faţa Lumii, imaginativ şi creativ.

Din această cauză, să nu însumăm, barocian, cele patru Arte „evadante”, spre a trăi imensitatea, ci doar câte una. „Singularitatea” receptării anumitor arte şi raportarea acestora la Existenţa cosmică, să fie ca o recomandare principală, nu absolută, ci doar o „recomandare”.

Mai ales că în viitorul omenirii, se vor mai adăuga şi alte Arte, unele din ele, poate şi mai „evadative”. Plus cunoaşterea mai largă a Universurilor. Plus evoluţia spirituală a omului şi a culturii umane şi, mai ales, a tehnicii aferente. Plus alte „Plusuri”. Îmi amintesc de o expresie populară, dar şi de „laborator”, „ce-a fost ieri, nu mai este, dar nici ce este azi, nu va mai fi!”.

O singură „constantă”: Omul, Lumea cu Universurile ei şi reacţiile ştiinţifice, religioase şi artistice, în faţa acestuia.

49

8. POSIBILI CA „FAURI” ÎN ARTA UMANĂ

„Evadarea” imag-creativă în universul nostru, sau în infinite alte universuri – s-o numim, în Muzică: „Cosmofonism”, iar în toate celelalte Arte: „Cosmokalism” – se desăvârşeşte prin Receptare, asemeni şi la toate creaţiile artistice telurice. Orice creaţie artistică umană, reverberează, reciproc, tot la om şi autodirect – autorul şi propria sa creaţie – şi indirect – autorul şi receptorul. De aici duala încărcătură creativă a ei, fie, la primul, creaţie şi receptocreaţie, fie, la al doilea, recepto-creaţie şi creaţie. E o simetrie creato-receptică, numai dacă şi „termenul” ei de al doilea are capacitatea acestora două. Deocamdată, nu toţi oamenii au aşa ceva, „azi”; doar „mâine”.

De aici se poate contura şi relaţia matematică a Receptării ideale(n→1)(1→n). Spus ideal, deoarece de regulă, mai ales la receptarea Muzicii de Spectacol, de petrecere, de Sală de concert, sau la O1. Creaţia lasă Ascultarea, mult în urmă. Prea multul teluric îl include pe ascultător în cotidian.

Din contră, muzica metatelurică îi oferă receptorului ceva inedit, deschis către a-l completa, a-l crea şi altfel. Mai ales, acele „pauze autocreative”, care fac pe auditori, să creeze, nu numai o viziune, ca autorul, ci câte pot şi vor ei. În general, receptarea poate fi ştiinţifică, monovalentă, apoi religioasă, ca o medie şi artistică, cu tendinţe de evadare şi proliferare. Pe noi ne interesează, în comentariul nostru, acea artistică. Şi aici, spuneam mai sus, că unele din ele – arhitectura, sculptura, pictura clasică realistă, coregrafia şi teatrul, sunt fără aripi de evadare. La ele, receptarea e obiectuală, cu sensuri telurice, apartenente unor coordonate monovalente, repetabile, cu tendinţă de eternitate.

La toate se încearcă, acum, ieşiri din inerţie, dar acestea se opresc la formal şi mai puţin la categoria estetică. Statica lor permite o „ars aperta” mai restrânsă, iar receptarea lor, conduce la „model”, la „stil”, la „epocă”, la „ars chiusa”. Cu atât mai mult, la ele „evadarea” e mai mult metartă, sau S.F, măreţia unei Catedrale constând în „a fi aceeaşi” şi „ a fi acolo”.

Aici, receptarea e obiectuală, măsura măiestriei şi impactul cu istoria. La ele se poate afirma „vedetismul”, „singularitatea” şi ritualul „aplauzelor”. Revenirea şi Repetarea sunt atribute închise, dar cerute. La aceste Arte, în Estetica lor ,atributul e „chiusa”, de stabilitate în timp, constituie criteriul „princeps” de valorizare a lor. Chiar şi la cele fluente – Muzica 50

clasică, teatrul istoric – ele revin mereu, periodic sau nu şi de câte ori se petrece aşa ceva, pentru ele e o monumentalizare în plus. „Cosmofonismul” aduce mutaţii, ce par a concorda cu evoluţia viitoare a spiritualităţii umane pe terra. O caracteristică a Artelor, în general, este noutatea adusă, ineditul lor şi ca formă. Oare suita celor trei formule – O3, O4 şi O5 – este mult purtătoare de „prime audiţii”, ca şi celelalte arte evadative, comentate mai sus. Dar, cel mai mult, fluida Muzică. De aici, cum tot am repetat, dar cu intenţie necesară şi Receptarea acestor trei „o”-uri ultime, ridică cerinţe noi, o receptare la fel de complexă, ca şi Creaţia lor. După triada primă a Creativităţii, telurică, dar şi mult netelurică, se transmite substanţa artistică la receptori, care apoi, se metamorfozează şi ei, ca şi autorul, şi tot teluric, dar mult neteluric, parcurgând şi ei o triadă receptoare inversă, simetrică cu prima.

Preocuparea lucrării noastre este spaţiul cosmic, pe care muzicienii îl redau de aici, de pe Terra, nu ca pe un „spaţiu”, ci ca pe o existenţă „cosmică”. Aşa cum suntem impresionaţi de Universurile cosmice, gândind la existenţa lor, imensă şi ocultă, ne mai rămâne ca acestor trăiri să le dăm un contur muzical, concordant cu galaxiile şi să-l aşternem pe „portativ”. Dar nu ca o stare concretă, ca şi cum ar fi lângă noi, ci ca o înfiorare, imaginată, cu privire la infinit. Şi fiecare receptor, cu înfiorarea lui. Compozitorul, starea lui la un moment dat şi creaţia sa despre Univers. Repetăm, nu e u n”reportaj”, ci un „miraj”.

Fiind un „miraj” şi Receptarea lui e caracteristică. Fiecare receptor e şi un creator personal, după cum îi este personalitatea sa spirituală, starea sa de moment. Şi astfel, avem un alt miraj, sugerat de mirajul compozitorului. De aici, ineditul receptărilor la „Cosmofonism”. De la un miraj la altul, ceea ce deschide un spaţiu foarte larg şi creaţiei şi receptării umane. E o creaţie şi o receptare metatelurică, metaspaţială şi metatemporală şi, de ce nu metaumană?

Găsindu-ne, acum, în cadrul fenomenului receptării, constatăm că şi ea, mai ales ea, are o deschidere nelimitată de creativitate individuală, fie că e reţinută pe portativ, fie că nu.

Mai că suntem tentaţi a le acorda celor două fenomene creative metatelurice, dar teluriene, ipostaza de a fi considerate ca două „Arte noi”, sau „Arte morganatice cosmice”, unde se includ, ca stări metatelurice, dar în ambient teluric, deocamdată: Muzica, parţial Plastica, Lirica literară şi mult parţial, Filmul.

Daca, teluric, receptarea e o componentă a tuturor acţiunilor spirituale umane şi, mai ales, la Arte, aici fiind, în mod deosebit, motivaţia creaţiei artistice, în lumea metateluricului, la 51

Arte, aşa cum e şi profilul lucrării noastre, e aceeaşi Receptare, are o funcţionalitate deosebită, primând creativitatea şi, mai puţin, funcţia de comunicare.

La Arta Muzicală, considerată ca fiind făurită sub imaginarea universului, aici receptarea duce mai departe demiurgismul, mai complex decât ABC-ul lucrării. Nemai fiind sub „dictatura” autorului, a interpreţilor şi a spiritului sălii de concert, acum, la metateluric, Receptorul are în faţă infinitul şi indefinitul, libertatea nelimitată de a se corola cu sonorotatea inedită, precum şi cu acele pauze de autocreativitate, toate nemaifiind „obsedate” de momentul aplauzelor.

O Receptare, ce nu se încheie cu aplauze, ci cu creativitate şi tăcere. O Receptare, care nu se termină cu bară dublă, ceremonialic, ci intina şi, pe mai departe, demiurgic. Şi asta, pentru că în lumea astralului, pot fiinţa şi altfel de Arte, „morganatice&cosmice” . Mirajul se creează, se redă, se receptează şi se finalizează altfel poate, decât pe Terra. Dar, deşi ne referim la Mirajul cosmic, le aparţine, ca geneză, tot Omului, deci, tot teluric.

Suntem abia la început de mileniu, cu o omenire ce trăieşte, majoritar, sub incidenţa secolului anterior. Numai „mareea” de Civilizaţie, nu e de ajuns. Până să avem un „ Mileniu Trei” cu adevărat, o receptare duală – telurică şi cosmică – ideală, mai e de aşteptat. Nici „Cosmofonismul” nu e inclus, încă, în Programele „Ateneului”. Programe care sunt, pe mai departe, preclasice, clasice şi romantice, cu câte un supliment contemporan, cu interpreţi de excepţie, cu aplauze „taifunice” şi „bis”-uri până la epuizare. Nu mai vorbesc de acele concerte tinere în aer liber sau în discoteci, la care decibelajul depăşeşte acustica unei mari uzine. Până se vor intercala acele pasaje scurte de o3, o4 sau o5, sau acele pauze demiurgice, sau acele nonaplauze, reduse la preţuiri în tăcere, ma ieste încă multă vreme de trecut. Dar, aşa multă, acestea par a fi perspectivele de viitor ale vieţii muzicale telurice. Dacă nu în Mileniul Trei, în celelalte, care vor urma.

O Receptare ideală, va fi atunci când tradiţionalul-teluric îşi va alătura şi o alta, inovatoare, cosmică. Efecte noi, apărute prin cauze noi. Şi cauza universală a fost, tot este şi mereu va fi, doar Omul. Prin metamorfozele sale, vom ajunge şi la o Receptare cosmică ideală.

Va fi atunci, când creativitatea artistică, muzicală, va deveni şi ea bipolară: incipientă şi terminală, amândouă redând, geo-umanic, „începutul şi sfârşitul” Lumii, aici, la noi, în „galaxia” cheii Sol. Mărunta Terra, cu al ei Uman, alături de un Univers şi-o Lume, trecute toate prin Umanul cel Teluric.

52

9. POSIBILE SENSURI PRIN ARTA UMANĂ Dup ce am „cunoscut” şi Necunoscutul, să ne întoarcem, tot imaginar, spre „casă” şi astfel, aflându-ne la „finele infinitului” prefigurat pe Terra, şi să răsfoim cele două meleaguri, pe care, în aceste trei volume, le-am tot „bătut”, nu cu piciorul, ci cu gândul. În acest capitol, vom rămâne aici, cu „Buletin de Terra”, iar ultimul va fi un „paşaport” închipuit, pentru „Dincolo”. Câteva Scheme finale, ne vor uşura şi mai mult acest complex „Mers al trenurilor”.

Prima, pentru toate cele patru „Arte evadative”:

Osponcalism (Osponfonism) TELURICE (Geocalism) (Geofonism) CREAŢII ARTISTICE UMANE EVADATIVE (TUTTICALISM) (TUTTIFONISM)

Ortocalism (Ortofonism)

Univers apropiat Onticalism (Ontifonism) METATELURICE (Cosmocalism) (Cosmofonism)

Univers îndepărtat Omnicalism (Omnifonism) Univers necunoscut Olnecanism (Olnefonism)

53

după geografic Telurică după etnic SPAŢIALĂ Univers apropiat Univers îndepărtat Universuri necunoscute

Metatelurică CREAŢIA UMANOARTISTICĂ

Alter Contemporană Ulter

Telurică TEMPORALĂ Metatelurică

Spaţiu

spontan (O1) creat (O2)

TELURIC Timp SURSE DE INSPIRAŢIE LA ARTE

Alter (azi) Ulter (viitor)

prezentic Cognoscibil

Spaţiu Necunoscutul ASTRALIC Timp

54

Alter Poster

Ca o repetare, reamintim că în cadrul spiritualităţii umane, avem cele trei nivele cardinale: Ştiinţa, (reduce infinitul la monovalenţă), Arta, (amplifică singularul spre infinit) şi Religia, (realizează o medie între aceste două tendinţe, sacralizând-o). Trilogia noastră, acum încheiată, fără a eclipsa două din ele, se opreşte la Arte, teluric la toate, iar astralic, pentru patru, care, prin imaginaţia noastră, îşi permit o „evadare” spontană, către alte părţi ale Lumii.

De aici, parţial şi „estetizarea” liberă a Artelor, ele putând avea în jurul lor, o sensibilă aură de miraj. Evadările spre necunoscut acum sunt foarte flexibile, epurate fiind de rigoarea reducţiilor ştiinţifice.

Caracteristica principală a Artelor e aceea de a oferi tuturor celor ce participă la vieţuirea ei, o libertate subiectivă şi, uneori, socială, în a crea ineditul şi irepetabilul, din care, „în premieră”, să fie şi ideile emanate de ele. Un”evantai” cu o deschidere variabilă, de la o zi la alta, şi de la un autor, la alt autor. Deci caracteristica complexă şi atrăgătoare a Artelor rămâne nota de singularitate, de unicat. Oare acest „unu” este, de cele mai multe ori, pentru oricare receptor, ceva „prea distilat”, prea o „strictă proprietate” a unui autor – „evantaiul” nostru acţionând, mai ales, la Artă, vastă în spaţiu şi timp – şi, de aceea, şa „monopolul” demiurgic, adăugându-se şi frumosul senzorial, mai ales acel vizualo-sonoro-tactil. Sunt semnificaţii de lângă noi, create de noi. Şi astfel, Artele distilează „tone imense” de cotidian şi le toarnă, apoi, în „vasul de cristal” al Artei telurice. Şi când gândim că acest „cotidian” e imens, e schimbător, e subiectiv, atunci rămânem convinşi că Artistul teluric poate prolifera creaţii de Artă, fără d e sfârşit. Doar să schimbă,, din când în când, limbajul, forma. Până aici totul le bine. „Stai acasă…creator...”.

Numai că „creatorul”, datorită vecinei cu Arta – Ştiinţa – a ridicat ochii spre Cer, ceea ce l-a invitat să caute şi altfel de surse de trăiri artistice – Cosmosul – despre care vom comenta în capitolul următor.

Să mai zăbovim puţin în lumea Artelor – ce bine, fie cât de mult – şi să o alăturăm preocupărilor noastre: „Muzica”. De altfel ea e personajul principal al „Trilogiei” noastre.

Poate în acest capitol e şi ea „mai cuminte”, mai „la ea, acasă”. Dar am văzut, în cele trei volume, că ea e cea mai „marathonistă” dintre Arte, azi înveselind nişte nuntaşi, iar peste câteva clipe, evadând, imaginar, în „Andromeda”. Încă destul de aproape...

Acum, suntem pe Terra. Şi aici şi mai ales aici, „zânele” frumosului, cu „evantai” în mână – pe câte ştim, „bune” pentru studiul nostru, vreo opt – se „înfrăţesc” prin multe puncte comune, din care să amintim doar câteva piscuri – „nu suntem la ora de muzică”: 55

- muzica telurică emană, „in tutto”, apartenenţa, şi străveche şi globală, la Terra şi la istoria umană a trecutului ei, evoluţia omenirii suprapunându-se cu metamorfozele în timp, ale acestui „canto”; - nu numai fiinţa umană îşi are o raţiune a ontologiei sale, ci şi toate Artele, inclusiv Muzica, ce a demonstrat că şi ea, după două milenii şi ceva de „neoevoluţie”, şi-a avut o „cărăruie” asemănătoare; - ca şi „surorile” ei întru frumos şi Muzica redă realul, reducând multipla realitate, doar la o esenţă, uneori chiar la câteva note, în privinţa aceasta ea având, se pare, o capacitate maximă reductivă; -noi, telurienii apreciem mult deschiderea Muzicii de a efectua, atât sondaje sufleteşti interioare – beethoveniana „Sonata Lunii”, sau „Balada” lui Porumbescu - cât şi a „ecraniza”, în „auzul tuturora”, fragmente din exteriorul, atât de divers, al Planetei – „Simfonia Alpilor” de Richard Strauss, sau perechea „Rapsodiilor” lui Enescu – în realitate, cele două valenţe de mai sus ale Muzicii, ea fiind doar o vibraţie variabilă, se interferează, când simultan, când succesiv; - pe măsura dezvoltării tehnicii teluriene, infrastructura generatoare , suportul acusticomaterial al Muzicii, ca şi al tuturor celorlalte Arte, cunoaşte o „aducere la zi”, o „avangardizare” chiar, a componentelor tehnice ale ei, încât, uneori, ne tentează să luăm ca simbol al Artei sonore, nu „bagheta”, ci „clapeta electronică” – instrumente eoliene, variaţii de frecvenţe, procese magnetofonice, orgi electrice multivalente şi altele. Întrucât şi Muzica astrală se compune şi se valorifică tot aici, în „culturosfera” Terrei, comentariile de mai sus sunt operabile şi pentru ea, ca acustică în general. Diferenţierea apare atunci când ne referim la metodologia creaţiei ei, la conţinutul ei estetic. Sunt aspecte „alter”, care se conturează şi mai bine, atunci când, la execuţia în concert pluriprogramatic, fragmentele „meta” sunt alăturate la lucrările clasice din Program, cu care ascultătorii de pe Terra sunt obişnuiţi, le îndrăgesc şi le „gustă” şi mai mult, când le compară cu „Muzica hăului cosmic”. Chiar dacă aceasta din urmă redă, prin om, o altă Lume, ea e tot o „creaţie” omenească şi se adresează, artistic, tot nouă. În acest domeniu, „contrastele” sunt „acasă, lângă noi” şi scot în evidenţă şi mai convingător, mesajul destinat nouă.

Poate şi de asta ne-am imaginat şi am dus până la capăt, prin trilogia de faţă, această „formulă” a Cosmofonismului, fie pentru „acidularea” cerută de Arta contemporană, de la Romantism încoace, fie ca Artele, în general, şi mai ales Muzica, să fie „în pas cu lumea”, acum când şi gnoseologic şi astronautic, ne desfacem aripile, tot mai mult, înspre „Cer”.

56

Nu putem concepe o Terra, fără Om, o Omenire, fără Artă, şi o Artă ne la zi, aşa cum au fost toate, de-a lungul istoriei şi care, pe mai departe, ne însoţesc în devenirea şi a noastră şi a lui. „Terra, Omul, Spiritualitatea, Artele şi Azi”, o succesiune imperativă, din care nu poate evada nimic. Un „Cvintet” firesc şi conlucrativ cu „Ieri” şi anticipativ al lui „Mâine” şi homoteluric pentru „Azi” şi pentru totdeauna. Fără a absolutiza, metaforic, conceptul folosit de noi în continuare, ne permitem a spune că aşa ceva, ar constitui „Modelul”, nu ideal, sau total, ci, numai „tendenţial”. Un „Ahile şi Broasca ţestoasă”, în devenirea telurică a oamenilor şi a creaţiilor lor artistice.

Aşa, „asimptotică” cum vedem noi problema, acel „Azi” din Cvintetul de mai sus, ne învaţă a ne gândi şi la perspectivele posibile când destinul ne fuge, la o „curbă# complexă, neregulată şi ascendentă. „Ubi Homo, ubi curba”. Suntem, astfel, tentaţi a „visa” la „Teoria Ondulaţiei Universale” a filosofului Vasile Conta şi a o numi, acum, ajunsă şi în cel de-al treilea Mileniu, „Teoria Ondulaţiei Neregulate şi Augmentativ – Universale”. Şi aceasta pe Terra şi pe Peri-Terra. Astralic, Universul e prea „Inter-distanţat”, ori prea „Supernecunoscut”. Toate „Cheile” muzicale, întreaga „legătură de Chei” ale Artei sunetelor, rămân, „puse în cui”, aici, pe Planeta noastră. Mileniul Trei, pe Terra, e tot pe Portativ. De la „Căluşari”, la „Oedipul” enescian şi de la Vivaldi, la Mahler şi Stravinski, îşi păstrează cu consecvenţă, întregul grup de „Chei telurice”, asemeni celor mici, ce şi le au, pe cele date de părinţi, la gât. Fiind micuţii Terrei nu de mult şi urmărind, cu pasiune, la Televizor, şi pe Gagarin şi pe „Apollo”, să le dăruim să aibă, pentru chei, o panglicuţă mult mai largă. Să le mai dăm, apoi, ca şă-şi răspundă la oceanul lor de întrebări, şi „cheia” gândurilor noastre, cuprinse în această Trilogie.

Voi, oameni buni, la Orizont, „Astralul”!.

57

10. UN „ASTFEL”, UN „ALTFEL” ŞI-APOI UN ALT „ALTUL”

Pe tot parcursul celor trei volume, am tot dat modele – cunoscute sau necunoscute – cu fărâme de viziuni creatoare, fiecare din ele deschizând, în perspectivă, constelaţii, cu adevărat „infinite”, de creaţii muzicale, sau de alte arte. Noi ne-am oprit la câteva, dar creatorii viitorului pot „amplifica” acest „infinit”, spre un „megainfinit” de „celule germinative” artistice. În încheierea acestui ultim volum, mai poposim o dată, în a da altfel de „modele” primare, mai bine zis imagini imaginare, asupra Lumii, care, la rândul lor, vor declanşa, prin inspiraţie, „mezonii” de creativitate ulterioară. Capitolul de faţă aruncă o ultimă privire „Existentului cosmic” în sine, ca geneză. Variante de Universuri şi probabile Scopuri, Lumea în sine ca un „a fi” existenţial. Ne vom permite să apelăm, cât mai mult, la imaginaţie şi creativitate, spre a contura mai diverse de astfel de modele, ceea ce va fi un „pas foarte mic”, într-o „Lume atât de mare”. Şi încă o dată reamintim, că lucrarea noastră, bazându-se pe fundamentele ştiinţifice existente, a privit Finitul şi Infinitul, Cunoscutul şi Necunoscutul, Motivaţia şi Finalitatea, nu exclusiv, prin viziunea „Laboratoarelor” ei, dominante, ci prin acea a „Întruchipărilor” artistice, telurice şi umane. Dacă ne veţi citi, să nu puneţi alături „Table de logaritmi”, ci „Principii de Estetică”, fără a nega că cele două „nivele”, se vor interfera mereu.

Ne-am obişnuit ca totul să înceapă cu „Geneza”. Nu numai a Sistemului solar, ci a Lumii.

(Ce creaţii O3, O4 şi O5, profunde şi inedite, ar putea pleca, numai de la acest „A” al lui „A fi”!). E un aspect care abordează, în primul rând, Crearea şi Creatorul. Ne-am tot obişnuit de câteva secole, cu două viziuni polarizate, trecute prin sanctificare: a fost /nu a fost, ori mai este, sau nu, acest « Demiurg ». Mai e şi o ipoteză prudentă – deismul – o poziţie duală, uneori deziderativă – « ce bine ar fi prins un Dumnezeu ; păcat că nu este ». Istoria omenirii e şi această „baricadă teologică”, de foarte multe ori cu jertfe.

S-ar mai putea crede că Creaţia e acelaşi lucru cu „Bangul”, conştient sau nu, un „Bang pornit de la o „a-tot” densă aglomerare de materie şi energie. Sau poate, acel punct „supra” s-a metamorfozat, sau dualizat, sau neantizat. Şi, iarăşi, ne întrebăm, Demiurgul a existat numai la „ab originem” (a Lumii), sau e determinant în continuare? Dar dacă materia originară, ca şi 58

energia, au fost „super” şi se îndreaptă spre un foarte îndepărtat „infer”, devenit mai târziu, „nimic”.

S-ar putea prefigura o suită de spectre, pe care să se extindă serii crescătoare, de la zero la infinit, care ar fi condus la o/sau la mai multe Geneze, spectre pe care să se suprapună şi variantele cu privire la (da/nu/altfel) Creator, Generator, Geneză, Apariţie, Creaţie etc. Cu toate variantele de viziune ale numeroaselor religii, care susţin „sacrosanct”, ipoteza lor –decicreaţiile artistice religioase sunt ascultătoare - totuşi lucrări pe această temă, de gen O4 şi O5, ar fi extrem de audiate. Cu „Geneza” se porneşte la drum în a gândi modele nesfârşite, fără a se ajunge la „modelul absolut şi unic”, chiar dacă acest lucru se petrece pe o planetă atât de „a-tot-ştiutoare” a multe.

Geneza şi Creaţia laică şi mai mult, oferă infinituri de „modele” inspiratoare, în artele noastre telurice. Acestea două - fie sacre, fie nu – conduc, credem noi, la cele mai profunde deschideri spre creaţii „meta”. La fel şi feţele – văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, ale „temeliei materiale” a Lumii, chiar dacă, uneori e senzorială, dar, în cea mai mare parte, nu, şi ele deschid nesfârşite viziuni în creativitate. Mai ales aici unde, palpabilul surprins de către fiziologia umană, este dominant. „Ce-i în mână, nu-i minciună”. Dar această „miciună” necunoscută, poate genera minuni demiurgice. Fie că pe Terra îi spunem substanţă sau materie – orto, meta, anti, alter, etc. – ea nu e decât un pretext spiritual de imaginare şi creaţie artistică.

Deci şi „osatura” simţită de Om, a Universului, are în ea din plin, „cheia Sol”. Şi fiind, pentru senzorialitata umană, o „neminciună”, ea ne sugerează, mult imaginar, infinitele structuri şi sisteme, spaţialitate şi dimensiuni, ordonări infinite sau un Haos unic, toate şi ele, fiind apte de trecere pe masa „Uniunii compozitorilor de pe Terra”. Cu cât aceste „rafturi sunt mai pierdute în Necunoscut, cu atât imaginaţia umană e în „Sărbătoare”. Numai „spaţialităţile” în sine, considerate static, la un moment dat, se constituie în aşa de multe forme, încât îţi vine să accepţi ideea, că varietatea lor se mai poate numi şi infinit.

Ce frumos spune poporul: „câte bordeie, atâtea obiceie”. Ei bine, acum şi mai mult, o putem zice, că multitudinea de creiere umane îşi poate imagina o maree fără sfârşit de legităţi specifice, din care nici una nu este cea „pură”, cea „kantiană”.

Iar distanţele, pentru noi măsurabile cu viteza luminii, măresc şi mai mult această specificitate. Iar când te gândeşti că sunt miliarde de miliarde de „bordeie”, cele mai multe, necunoscute.

59

Din nou o „explozie”, similară cu „Bang”-ul, de ipostaze inspiratoare, premergătoare de O4 şi O5: E vorba de tulburătoare – poate cea mai tulburătoare – meditaţie., că o putem avea noi, oamenii de pe Terra, deşi suntem prea convinşi şi ca gând şi ca acţiune, întrebându-ne obsedant: „care este esenţa existenţei, de ce a apărut sau există şi de ce este sau va fi.?”

E o „fereastră” pe care, de la un infinit la altul, o „lăsăm deschisă”. Un „I” ce cere, insistent să aibă peste el un „punct”, dar acesta, se pare, că nu va fi niciodată… Doar verbul „este” şi acesta ca un „mini-insistent” .Nici la micuţul nostru sistem solaric nu s-a spus un „aşa”, categoric, de la Kant, Herschell sau Laplace şi până la Gamow, Schmidt sau Fesenkov.

Apoi mai sunt şi numeroasele Religii, fiecare cu „scenariul” ei existenţial.

Ne-am obişnuit cu ipostaza „oficială” consolidată, în secolul trecut şi de presupusul – că aşa e în Cosmogonie – fenomen de „Bang”. E raportat la ora actuală, doar numai la Universul „nostru”, apropiat sau dus la infinit, ştiut, doar prea puţin ştiut. Dar despre Universul/ -urile necunoscute, ce mai spune „plimbăreţul Bang”?

Să fi fost poate, un „Nimic” super-mic ca materie şi super-mare ca energie, ce au determinat dividerea microparticulei „limită” în 2, 4, 8…în foarte mari, care reţineau o uriaşă capacitate energetică, ceea ce a dus la „Expa”.

Dar dacă Lumea în „totul” ei infinit, nu a cunoscut „primele clipe” ale creaţiei din „afară”, adică ea s-a „autocreat”, se va „auto-anula”, iar de aici, esenţa ei principală: aleatorismul?

Sau, puţin „lirism cosmic” şi să presupunem că acel „Nimic generator”, la început a fost „ceva”, ca o spumă „suis-generis”, devenită apoi, aer, apă, rocă, energie, deci o spumă complexă, ale cărei componente de mai sus s-au însumat şi densificat, ducând, deocamdată parţial la miracolul „biotic”, miraculos , dar şi sensibil, destrămându-se cu uşurinţă, ca şi o „pânză de păianjen.

Să mai gândim şi la varianta unor Genze şi Universuri paralele, total diferite între ele, chiar şi ca bio, fiecare cu finitul sau infinitul ei, fiecare cu „biografia” ei cosmică şi proprie şi indeductibilă şi necognescibilă, de Om, vreodată. Un pluri-Univers, o pluri-Lume, sau o pluriExistenţă, un acest pluri, care poate varia între „doi” şi „infinit” sau „infinituri”.

Să fie oare vreo finalitate a Lumii sau de loc, o Lume cu/fără scop, sau un scop, cu/fără Lumea aferentă?

Ne tentează să ne apropiem de conceptul „Haos”, dar oare şi acest „Haos” de ce e „Haos”? Apoi, gândind la ce spuneam mai sus –finalitate- filosofii ar spune, ideatic, că 60

„Finalitatea” e mai cauzală, decât „Geneza”. Iarăşi „nerezolvata” metaforă a primatului, ori pentru „găină”, ori pentru „om”, această Triadă, la început, statico-sferică, devenită, apoi, „dinamico-ovoidală”. „Omenesc…ex Ovo?” Deci, o Lume, miliardică, ce s-a constituit –sau era constituită- de dragul unui „tras de cortină” finalic. Şi atunci, să părăsim „Geneza” şi să ne „chinuim” doar cu „Finalitatea”?

Foarte bine, dar „Finalitatea” ce-i cu ea? Am înlocuit un „Necunoscut”, cu altul. Adică, vorba piesei: „Sus Tudorache, jos Tudorache”. Dar, se pare , că nu vom ajunge la nici un „Tudorache”, iar o altă piesă – „Aşteptându-l pe Godot” se va numi acum, pentru noi, „Aşteptându-l pe….Tudorache”. Şi iarăşi „tragem perdelele” la întrebarea: „Ce e, cu verbul lui „a fi?.”

Dar dacă tot am vorbit de Geneză ca o „Cauză” pentru un Final, ca un „Scop”, hai să conturăm şi un alt Univers, existent pentru noi ca efectul să fie tot una cu cauza, o existenţă monomică, tendenţială, dar închisă, ceea ce ar fi un acelaşi lucru cu „Infinitul”.

Vorbeam, în alt capitol, despre „Homo diagonalis”. Ura!...Se pare că am găsit un „Aşa”, de natură ontocosmică. Pe scurt, deci, au existat, odată (?) două Universuri inverse: +U şi –U, care, prin acest „ba este, ba nu este” ale lor, s-au „logodit” – nu vă gândiţi la clasica „Teorie a Logodnei” – a rezultat, mai târziu, o singură „Familie cosmică.” Dar, aceste „două”, cum au apărut? Unde se îndreaptă? Ne-am bucurat prea repede…”Diagonala” rămâne, pe mai departe în Cărţile de Geometrie, de unde am împrumutat-o pentru a discuta şi altfel despre „Homo”. „La început a fost…Bioza”!

Ce mândrie pentru noi!...Şi, treptat, de la acest „bios”, prin creştere şi descreştere, cantitativă şi calitativă, s-au constituit materia şi energia Lumii, cu al lor „pro” şi „anti”.

Frumos, dar şi acest „Bios” trebuie să fi avut o „Geneză” şi va avea, sau are chiar o „Finalitate”. Şi iarăşi „lăsăm o fereastră deschisă”!…

Să revenim la perechea de mai sus a celor două Lumi, care, cu mult în urmă, mergeau invers, fiecare spre infinitul lor, dar, în mersul lor s-au suprapus, s-au echilibrat, s-au compensat –sau compensarea continuă încă şi va mai fi, multe miliarde de epoci înainte – când totul va fi: „Raiul în Univers!”…Dar iarăşi ne iese în cale, acel „Sfinx dual”, cu privire la Geneză şi Finalitate… „Nimicul te lasă, nimicul te ia”, se spune undeva, într-un vers. Un „nimic” care, având acel principiu că „plinul umple golul”, o avalanşă de „umplere” care să fie „Bang-ul” nostru „strămoşesc”. Dar „Bang-ul” rarefiază existenţa, tot mai mult, până se ajunge iarăşi la „gol”. Şi 61

atunci un alt „Bang” şi tot aşa, până la infinit. O pendulare care, nu poate găzdui în ea nici fenomenul de retro (dar oare, există?), nici fenomenul de bio, (dar oare, bio, nu e tot un altfel de „a fi”?). S-ar putea şi aşa dar nu avem certitudinea. „Punct şi virgulă”, un „punct” ancestral, din care se prefigurează, prin confruntări uriaşe „universul-virgulă” de mai târziu tot mai uriaş, mai complex şi mai infinit. Şi astfel de la punct la un Univers, apoi la altul, apoi la infinite, fiecare cu „fizionomia” şi cu legităţile lor specifice.

O infinitate de Universuri, pe mai departe şi mai multe, fiecare „după chipul şi asemănarea lor”: „chip care, la noi, înseamnă, necunoscutul”. Şi, „micul Catalog” al ipostazelor noastre se va continua cu „marele Lexicon” al viitorului: Infinitul! Şi, fiecare din ele, poate cauza alte infinite surse de inspiraţi, generatoare a unei Muzici ulterioare, despre Existenţă. Ca şi Geneza sau Finalitatea, de mai înainte, „infinitul” rămâne a fi un rezultat raţional al creierului uman, aflat însă, în afara acestuia. Aparţine aceluiaşi „Necunoscut”, prim care „călătorim” imaginar în acest ultim volum, în căutare de „izvoare sonore”.

Trăim pe o planetă, a unui Univers, pe care toate îşi au două capete, mai apropiate, sau foarte îndepărtate –începutul şi sfârşitul - fiinţa umană a extrapolat acest lucru şi se complace în a trăi, real, finitul şi a opera, doar mintal, cu infinitul. E cât se poate de comod, să nu ne mai încurcăm cu „Infinitul”. Numai că nu ne lasă „el” în pace, ca noi să spunem că el e doar „fantezie”. Nu-l simţim, dar totuşi, e…Şi-atunci părăsim „liniştea” de adineauri şi-ncepem a gândi. Dar ce ne putem imagina despre „el”, pentru ca apoi să îl încredinţăm „portativului”?.

Să înşiruim, în continuare, fără a părăsi intenţia noastră de „artisticitate” câteva „modele” probabile şi de „Infinit”. Începem cu „A”, „Infinitul în sine”, o „nemărginire” a „nemărginirilor”, fie că e vorba de o Lume unitarică, (Infinit singularic), fie de una „decupată” în miliarde de Universuri (Infinit pluralic). Astfel spus, ori o „garsonieră”, ori un „bloc turn”, ambele fără „pereţi”. Complicat mai e şi Cosmosul acesta, dar şi noi, cu imaginaţia noastră, îi „venim de hac”.

Ne mai putem gândi şi la Infinituri, nu „certate” între ele şi stându-şi „spate în spate”, ci la un grup „colectiv”, imaginate de noi ca fiind, pe undeva, „interferente”, la care „bucăţele” de dimensiuni „miliardice” stau la o „sezătoare” a Infinitului, sau „paralele”, din materie, antimaterie sau altermaterie, dar „infinite”. Un „dialog existenţial” care, desigur, se duce pe

62

tema Infinitului, dialog care, acolo, departe, declanşează zbateri şi prăbuşiri, de dimensiuni apropiate de „Infiniul” nostru, pe care, acum, tot imaginar, îl „bârfim”.

Doritoare de „simetrie” pot fi, „acolo” şi nu la noi, Universuri ce l-au citit pe Hamlet şi care repetă dinamica, în reluare continuă, a lui „a fi…şi a nu fi” şi tot aşa mereu, prefigurânduse, astfel un „Infinit pulsatil”, sau, nu departe de acest „model” să ne închipuim un „Infinit” compus din interminabile „finituri repetabile”. O „diversitate” galactică, fără a se „trage cortina” vreodată.

Dacă suntem ajunşi în „lumea unui dute/vino”, să ne prefigurăm şi Infinituri, generate de alternanţa continuă –nu de la o zi la alta, ci de la miliarde de „ani-lumină” la altele- dintre Expansiuni şi Retracţiuni, fie apartenente sau unui aceluiaşi Univers, fie la două, sau mai multe. Sunt viziuni, care ne sugerează ideea liniştitoare că aşa cu „Bang”-uri sau cu „Materia neagră”, totuşi, în „totalitatea” ei, Lumea cosmică poate fi şi „Cuminte”. În limbajul nostru teluric , putem vorbi şi de probabile „Infinituri asimetrice”, monovalente” sau cum obişnuim a ne exprima în zicerea noastră populară, „ori fără cap, ori fără coadă”. Ne imaginăm Universuri, care au avut, cu foarte mult în urmă, o Geneză, iar acum şi în perspectivă, vor fiinţa la nesfârşit, sau invers, vin din Infinit şi tind, ca într-un viitor foarte îndepărtat, nu vor mai exista.

Sunt lumi cu un „destin” ciudat, la care „ziua vieţuirii” lor, ori e fără „apus”, oro fără „răsărit”. Ar fi doar „semiexistenţe”, hărăzite a nu avea decât un „sens în Infinit”.

De ce să nu admitem că în Cosmos ne-am putea „întâlni” şi cu Lumi, care, sistematic, emană Infinitul, dar structural, „anatomia” lor, imensă, e compusă numai din Fenituri. „Din Codru rupi o rămurea Ce-i pasă Codrului de ea?”…Şi pentru că „stăm de vorbă” prin acest volum „dăruit” Necunoscutului, să ne imaginăm chiar un astfel de Infinit, alcătuit din daturi, finite sau infinite, generat de raţiuni, total deferite de acelea ce aparţin viziunilor umane, asupra Existenţei cosmice, ştiute sau imaginate de Om. Iată un număr finit, de „modele infinite”, făurite de creativitatea umană.

Fiţi calmi şi nu intraţi în panică, gândindu-vă că vom vorbi la infinit, despre Infinituri.

Mai departe, o veţi face dumneavoastră şi alţii după dumneavoastră, din care modele se vor genera Universuri, a căror multitudine va tinde şi ea spre un alt Infinit: Creaţia.

63

11. „A FI” ŞI PRIN EL, DEVENIRE TOT FI-VA Toată Trilogia noastră, dar mai ales acest ultim volum, fiind o lucrare „cu capu-n nori”, ridică unele probleme specifice noi, diferite de Muzica şi unele Arte telurice, care sunt „supă chipul şi….sensibilitatea” noastră, noi cei „cu picioarele pe pământ” şi contopiţi armonic, „trup şi suflet” de spaţiul de lângă noi, al Planetei.

Pornind (imaginar) pe „verticala” infinită a Universului, spre a lărgi acel „crescendo” al surselor de inspiraţie, se produc mutaţii largi, din ce în ce mai largi şi în lumea acestor izvoare, a însumării lor, a creativităţii artistice derivate şi interpretării acestor lucrări, ca şi a neo-receptării noului sonor muzical.

De aceea, pe cât putem, mai mult ca entuziaşti şi mai puţin ca demiurgi, zăbovim la acest „alter” al nostru, am repetat, până la obsesie viziunea noastră şi ne-am străduit să sugerăm conţinutul „formulei” prin cât mai multe exemple, directe sau corelative şi să apelăm mai puţin la severitatea teoriei. Şi în acest capitol din grupajul „finalelor”, ne referim la suma „dinamică” a acelor „ceva” din Univers, de unde să se pornească înspre mirajul creaţiei artistice. Şi componenta dinamică a Lumii e generată, sau uneori, identică au Energia. Spre deosebire de „materie”, fluxurile energetice „îţi scapă printre degete”, cunosc metamorfoze inedite, iar noi, pe ele, nu le prea cunoaştem. Un alt „Necunoscut” ce poate trimite la infinite şi inedite valori estetice.

Gândindu-ne că astăzi ştim atât de multe „familii” de energii, la care imaginaţia noastră poate „alătura” şi mai numeroase altele, ne dăm seama ce „constelaţii” şi ele în „expansiune”, de creaţii de artă putem constitui, noi pământenii.

Repetăm că ele nu vor avea conţinut epic, dramatic sau pictural, dar audierea lor va reverbera la ascultătorii „mici recreaţii” de „altceva”.

Fiind şi cu trimitere la spaţiul energetic, nu al camerei de locuit, ci al infinitului cosmic, audierea lor va rezona, şocant şi ca ceva nou, la oricare ascultător, alăturându-se la ea şi profunde valenţe „psihoterapeutice”. La dinamica funciară din noi, se mai alătură şi acea cosmică, amplificându-se optim, componenta de „carburant vital”, care e Energia. Şi cum, prin reflex, ne-am desprins, prin această lucrare, să năzuim către „altceva”, vom întrezări, chiar şi în lumea energiilor, pe acel „alt ceva”, generat de o „genă”, niciodată cunoscută.

64

Clasic, cunoaştem faptul că Energiile Universului, declanşează „cascade” de Deveniri. Se pare că conceptul de Devenire, e sinonim cu cel de Existenţă. Fiinţa umană, „oriunde ar fi ea”, nu remarcă Universul, ci universurile de devenire din el.

La unele din ele se păstrează continuitate, la altele, creşteri sau descreşteri. Şi, când acestea mai sunt şi imaginate, creaţiile ce vor rezulta, vor produce, la ascultători, nu farmecul unor amintiri, ci ineditul unei alte lumi.

Să ne gândim, că aceste deveniri, declanşează şi prevăzute şi nu, o multitudine de corelări, care se constituie mai mult ca „patrimoniu” al ştiinţei, dar care şi la Arte, pot oferi infinite „reflexe”. Ca o altfel de „pulsaţie”, parcă, aceste corelări pot determina, clasic, comentarii sau pulverizări, iar artistic, variante „mozaicuri” poziţionale, vizualizate senzorial, sau,acum la noi, imaginar şi creaţional.

Dacă, în capitolul anterior, dedicat Existenţei în sine, accentul a căzut pe un „strop” static, în acesta de acum, zăbovind în lumea devenirii lor, un acelaşi accent cade pe un „fugatto” dinamic. Deci o succesiune binară, pornită de la „spaţii” şi oprită acum, la factorul „timp”. Obişnuiţi cu temporalitatea de „sens unic”, de „tot înainte”, acest factor ni se prezintă ca o „autostradă” continental-cosmică, pe parcursul infinit al căreia se înşiruiesc, irepetabil, infinite „daturi” unele cunoscute, altele imaginate. Şi, astfel, de la „un pas la altul”, pot porni „semnalizatoare” de creativitate, inedite şi tot mai inedite. Şi, când mai considerăm şi „anatomia” Lumii, ea fiind alcătuită din miliarde de miliarde de astfel de „autostrăzi” lungi şi ele cât alte miliarde de „parsecuri”, ne imaginăm ce univers uriaş de creativitate, oferă Temporalitatea.

Miracolul „princeps” al Devenirii şi al Organizării în Timp şi în Spaţiu – cu care, dorim şi aşa, trebuie, să încheiem – îl constituie „Bionismul”. Pentru noi, Telurienii, e un „Superlativ”, dar pentru Univers, e un „Relativ”. Materia şi Energia, îngemănate echilibrat, în acel perfect, dar şi fragil, „Loc geometric”, de care am tot comentat, au generat „Însufleţirea”, începută cu viruşii şi ajunsă la Shakespeare, sau, în muzică, un nume doar, Enescu.

Bioticul, ajuns la altitudinea umană, e posesorul acelor trei piscuri spirituale ale Existenţei: Corelarea, Imaginaţia şi Creativitatea, toate, trei şi ele, sinonime cu Infinitul. Şi astfel, Infinitul uman, are în faţă, Infinitul Cosmic, pe care îl „recreează” în infinite multicreaţii. Acest Om, aflat într-un Univers nesfârşit, realizează creativ, nesfârşituri de alte „Universuri”.

65

Ajunşi la Om, ca Principe al Artelor, se cuvine o meditaţie mai „la obiect”, întâlnind aici o „geometrie” mai complexă, derivată din „Diagonialismul” său ontic. Sunt, astfel, ca şi în Univers, „ridicări de baghetă”, fie „orto”, fie „anti”.

Trebuie să delimităm, de asemenea, ceea „ce se dă”, de ceea „cui se dă” o astfel de „Olnefonie” La început, popasul „Pro”.

Arta de gen O4 şi O5 mai ales, trebuie să treacă prin vreo şase „vame creatice”, despre care, pe parcursul volumului de faţă am tot comentat: - aderenţă estetică pentru „metafonic”; - prefigurarea imaginară a acelui infinit existenţial de „alter”; - transferarea stărilor sufleteşti ale acestor prefigurări, pe un „algoritm artistic”; - crearea, de îndată, a unei lucrări de gen O4 sau O5; - interpretarea partiturii, care astfel devine creaţie receptată; - acel act de „egocreare” subiectivă, din partea receptorilor, în acele mici pauze demiurgice; După „de la”, să adăugăm, complementaric, cerinţele spaţiului receptor în sine, deci acel „cui i se dă”. E un spaţiu fragil, mereu mutabil, care şi el, va trebui să posede câteva valenţe; spre a primi un „ce i se dă” prin receptare: - starea de a se crede într-o „alterexistenţă”; - să fie cuprins, sincer, de „altertrăiri”; - deschiderea de a opera comparatisme, între Arta telurică şi acea „meta”; - starea de a aprecia şi mai convingător, valenţele Artei pământene; - să fie cuprins în acelaşi timp, de o sinceră „astrofilie”; - starea trăită de a se afla, „braţ la braţ” cu contemporaneitatea”; Şi acum, popasul „Nu”, unde vom înşirui cum nu trebuie şi cui nu trebuie de creat şi de dat acest „dincolo” artistic. Pleiada demiurgilor să nu le fie intime şi permanente, unele profunzimi sufleteşti, precum: - apartenenţa radicală la un telurism alienant, faţă de Universul infinit; - să nu „pedaleze” documentaric, pe un istorism, fie el şi universal, ca planetă; - de asemenea, să nu se entuziasmeze de repere calendaristice, de la secol la ere, atât de departe de nemărginitul temporal;

66

- departe de a dărui ascultătorilor „olnefonişti”, creaţii emanate în numele unor instituţii pământene, fie că ar fi statal-religioase, fie că s-ar referi la sacrosanta şi tradiţionala familie umană; - lucrările lor, oricât de cuprinse de „Ode ale Bucuriei”, să nu trădeze prezenţa, minunată la O2, a fiinţei umane; - oricât de aplaudate sunt lucrările ce redau biografii atrăgătoare - Cleopatre, Violete sau Karrenine - în lumea lui O4 şi O5 predomină „viaţa eternă” şi nu „celebră” a Universurilor.

Compartimentul receptorilor planetei, neentuziasmaţi, încă, de „Infinitul necunoscut”, ci de ceea ce e lângă noi, trebuie să nu considere o audiere „meta”, ca fiind: - o „informare ştiinţifică”, atât de prezentă azi în viaţa culturală a omenirii, omenire atât de înconjurată de tehnică; - să nu pară că se asistă la o sonorizare a Astronomiei, ajunsă şi ea la „ipoteze” ciudate; - plecându-se de la tematică sau de la interpretare, să nu se creadă că se oferă publicului un moment de divertisment; - mai privind şi scriitura, sau „respirându-se uşor” la acele „pauze creative”, să nu se alunece a se crede că e un spectacol excentric şi „hai să părăsim Sala”, sau „să închidem aparatura în cauză”; - pot fi ascultători entuziaşti pentru Dante sau „Niebelungi” dar care să nu admire niciodată cerul cu stele, sau Universul cu Galaxii, adică să manifeste o anumită „Astralofobie”; - aşa precum se tot spune, „dizolvantul” total al entuziasmului şi al trăirilor pentru Frumosul nou-aici, acum, pentru O4 şi O5 – rămâne a fi „indiferenţa”.

Deci, pentru toate Artele şi la noi, acum pentru Muzică, nu e de ajuns să ne dăruim lui „Homo sapiens”, sau un „sapiens” de „n” ori, ci, ca un superlativ spiritual, ne trebuie şi un „Homo sapiens creator”.

O Muzică inspirată de Infinit.

Dar, oare, cum ar fi, dacă acest Infinit, şi-ar ordona nesfârşita sa existenţă, după cerinţele vizionare ale teluricelor Arte?

67

12. POSTLUDIU LA ARTE CREATE ASTRALIC Voi, Oameni buni, gândim, acum Astralul...

L-am tot comentat pe atâtea pagini, toate însă finite. Vă reamintesc de Universul apropiat şi îndepărtat şi, în final – aici, în viziunea noastră existenţială: „Vrei, nu vrei, bei Grigore..”finalul” – Universurile(?) Necunoscute. „Ambasadorul” nostru trimis la acele neştiute depărtări, rămâne a fi „Imaginaţia”, care îşi are – Bravo ei – cea mai rapidă „navă zburătoare”. Plus că e docilă, în totalitate, la năzuinţele noastre creative.

Cunoaştem procedura zămislitoare de O5. Sunt momente de creativitate deplină, mai ales la punctele 1,3 şi 5, unde acţionează, superlativ, metoda: „Furtună în Creier”(Brain Storming).

Din cele 3+1+1 momente zămislitoare de Muzică şi de alte Arte, cele numite de noi, evadative), cel mai demiurg, dar şi mai solicitant de imaginaţie şi de creativitate, rămâne a fi primul, pe care, pentru uzul nostru, să-l numim „Alter-Existenţă de Imaginare” Pornind de la acele prefigurări, schiţate de noi în capitolul cinci al acestui volum, sau de la numeroase altele, conturate de către eventuali compozitori de acest gen, viziuni asupra Universului nostru, dar mai ales a Necunoscutului cosmic, se conturează o vagă, (binevenită, că e vagă) imagine de contur vizualic, asupra lui „Dincolo”, (nu e nevoie de coordonate astronomice, sau de acel „Nu” din faţa Necunoscutului, un Nu total negativizant).

E o imagine, de loc telurică, idilică, umano-centrică, ci e astrală, de expansiuni sau retracţiune, de Big-Bang sau Big-Crunch, de biotic sau de abiotic. Se poate ca autorul unor astfel de „Alter”, să fie cunoscător şi al altor ultime teorii asupra Lumii,(vezi capitolul 2 al acestui volum), în general, o imagine surprinsă, în premieră, de către un „Marco Polo cosmic”.

Se mai zăboveşte la această imagine-reportaj, se mai adaugă sau se scot cuvinte prefigurări şi, la un moment dat, autorul se opreşte, gata, parcă să declanşeze un semnal imaginar.

După aceasta, fără a se părăsi această „croazieră” inedită, apelându-se la expresia „prinde clipa”, autorul se rupe uşor de partea vizuală şi e interiorizat mult, spre a-şi putea „citi” starea sufletească ce o trăieşte acum, ca o reacţie inedită, în faţa acelui „inedit”. E momentul al doilea, pe care să-l numim: „Duo-reflectare alter-umană”, clipe deosebite, irepetabile poate, pe care le poate atunci nota pe o foaie pregătită, fie de muzică, fie simplă, dacă e vorba şi de celelalte evadări posibile: plastica, literatura şi filmul. Notările sunt luate repede, ca o

68

„stenografie” personală şi raportată, sincer şi multiplu, la cauzele acesteia, acel Alter-imaginar, prefigurat cu câteva momente mai înainte.

Ar fi bine ca tot atunci, dar, dacă nu se poate, altă dată, autorul să pornească de la aceste ultime „stenograme” şi să realizeze o lucrare artistică, mult suprapusă cu starea sufletească, avută la momentul secund.

Acesta de acum, de creativitate, al treilea, pe care să-l numim: „Creativitate de O3, O4 sau O5, (scriitură, forme, modul, instrumente, compoziţie). La această lucrare, se poate reveni, finisa, modifica, oricând şi oricum, păstrându-se, pe mai departe, nota de „alter”. Noi, în toate aceste trei volume, am pus la dispoziţie autorilor, succesiuni modale, de instrumentaţie, forme de scriitură, pe care alţi autori şi le pot adecva în deplină libertate. În adevăr, această Triadă primă e hotărâtoare. E şi singura, ce vine, imaginar, în „contact” cu „partea nevăzută a Lumii”. Ceea ce am spus la Muzică, e operabil şi la celelalte Arte evadative, fiecare cu specificul ei creativ. Cea mai maleabilă tot Muzica.

După ce „am stat în Cer” un timp, „revenim” „la noi”. Autorii dau un ultim „lustru”, Creaţiei lor de „Interferenţă”, după care, aşa cum se obişnuieşte pe Terra, se dă Partitura în circulaţie, în repetiţie, în audiere universală; (la ultima, repetăm, lipsind „aplauzele”), acum Creativitatea fiind „în largul ei”. Prin „baghetă”, lucrarea îşi adaugă o „Creativitate de Interpretare”, iar prin noi, ascultătorii, o „Creativitate compo-receptivă”. (Ne cerem iertare la cititori pentru „omogenitatea structurilor silabice şi de accent, folosită de noi la succesiunile – grup, ca aceasta de adineaori, dar, prin ele, voim a le oferi un „aide.memoire”, fiind vorba de termeni noi, contemporani şi în continuă metamorfozare).

Operând acum cu acel „du-te vino” Cosmofonic, de la Pământ, spre Ceruri şi-napoi”, în numele acelui „aide” de adineaori, să-i dăm şi lui o „arhitectură” spaţială: ALTER EXISTENŢĂ DE IMAGINARE QUASI-COSMIC DUOREFLECTARE ALTERO-UMANĂ ETAPE LA O5

INTER TELURO COSMIC

CREATIVITATE DE INTERFERENŢĂ CREATIVITATE DE INTERPRETARE

TELURIC CREATIVITATE COMPO-RECEPTIVĂ

69

Şi astfel, avem fie pe un raft învechit, de bibliotecă, fie pe suportul de partituri şi de baghetă – „les siècles sont morts, vive le siècle” – o partitură, codificată cu O5-, (nimic chimic la mijloc). E o partitură deosebită, cu portativ monoliniar şi o scriitură inedită, fără un text, ca „Ave Maria”, dedesubt, pe scurt, total neutră. E un O5, realizat după metamorfoza de mai sus şi nu de dimensiunile de la Mahler sau Bruckner. El va fi intercalat între două „clasice”, arhiaudiate şi arhiiubite de melomani. Un fragment, pe care să-l audiem – tot imaginar, aşa cum i-a fost şi geneza – şi, deocamdată, să-l medităm, noi mai puţin, dar viitorul, cât va vrea el.

Câteva meditaţii: - acum, nu mai e geocentric, umano-centric, cotidiano-centric, ci e astral, galactic, cosmocentric, redând o reflectare psiho-omenească, trăită, imaginar, în faţa superhăului existenţei, un hău cu sisteme deloc singuratice, superarzătoare, ducându-ne cu gândul la o cameră-salon de mari dimensiuni, din care de curând, fostul locatar şi-a scos mobila şi au mai rămas pe jos, câteva ghemuri de hârtie, cărora le-a dat foc; e un text care are în el profunzimi de singurătate de tristeţea „răscrucilor ontice” oedipiene, de aşteptare infinită, de prăbuşiri stelare sau de tăcerile unui nimic; nimic din revărsările de viaţă de pe Terra, de romantismele oricărui gând, de frumuseţea, chiar şi a durerii şi mai ales, de sclipirile, fără oprire, ale gândului uman; - ca peste tot, un dualism mai dur, din energii şi din materii, ciocnindu-se astralic şi ducând la o „celesto-chimie” cutremurătoare, o dualitate, care, pe terra, e redusă la „atomi” abiotici şi neuroni umani, exploziile cosmice fiind, la noi, doar sufleteşti sau sociale.

- existenţa fiinţei umane e un „mare”, dar teluric semn de întrebare, cu acele etaje psihice, dar „locco”, cu un Homo numai cu „Buletin de Terra”, dar, prin imaginaţia sa, ajuns, cum am mai spus, să aibă”Paşaport de Univers”; dar, Terra cea măruntă, aparţine infinitului, unde, „the Rest is silence”; - în Lumea se „dincolo”, ştiută sau necunoscută, am semnalat marile reacţii, mai ales, energetice, calorice, care duc la fărâmiţarea compuşilor şi reducerea lor la simplu, de la pluraluri, către singularuri, în vreme ce pe Terra, aşa cum am comentat în capitolul anterior, e invers, e o condensare continuă, ce a culminat cu „neuronul”; de aceea viaţa în Univers e numai o posibilitate, e „panbionică” şi mai greu în a fi şi o realitate; poate şi infinitul, de aceea e infinit, el reprezentând nesfârşitul unor daturi foarte simple, deoarece un ”epsilon” poate râvni acest „a fi” fără sfârşit, pe când complexele „sigma”, vor fi întotdeauna modele de fragilitate; o astfel de structură „sigma”, o posedăm noi, ca „regi ai naturii”; dacă notăm cu 70

K

coeficientul devenirii asimptotice spre infinit şi cu Σ, gradul de complexitate al unui Tot

dat, se obţine relaţia: - tot ce e simplu, este şi spontan, aleatoric, brownian, pe când complexul se ordonează şi-şi generează legităţi. Şi fragmentul sonor al Formulei noastre, aparţine unor lumi fără reper, ca şi viziunea muzicală, inspirată de ea, e fără tonal sau modal, fără ritmicitate sau text; audiată, e stranie, e străină de Terra, dar e un „Memento” că dincolo de „Grande Operas” e Universul, e Infinitul, e Necunoscutul.

De aceea spuneam, de atâtea ori, în Trilogia noastră, că expresia de „Muzica sferelor” e o metaforă nepereche ,dar nu are pereche cu realitatea; Muzica, mai prozaic spus acum, e a lui „Homo” aflat pe Terra şi iubitor de ele amândouă. Se poate spune, în schimb: „Muzica sferei terestre” şi atunci nu mai supărăm pe nimeni. Şi tot o altă revenire, cu funcţie de „memento”, e repetata invitaţie ce o adresăm compozitorilor, muzicienilor şi tuturor iubitorilor de frumos, de a avea o vedere globală asupra întregului. Univers, o vedere structurală, principială, existenţială şi nu cu încărcătură matematică, astrofizică sau „zodiacală”. Nu ar fi rău dacă în programa şcolară a Învăţământului postprimar, s-ar introduce, peste un an, un curs de „Astronomie generală”, un ABC atrăgător, înspre Necunoscutul şi relativ, şi absolut. Să se ştie ce este „haosul cosmic” şi nu ce cuprinde, inventaric în el. Ar prinde bine şi la lumea alter Arte, fie evadative, fie nu.

Semnificaţiile Artelor evadative, deocamdată al celor patru amintite mereu, sunt, homocentrist vorbind, multiple şi externe şi interne. Se constituie, din ce în ce mai pronunţat, un „panhominism” spiritual, o demolare a „Zidului Berlinului” cosmic, care absolutiza „tabu”urile nefireşti, pentru evoluţia speciei umane. Un „Ubi Hommo, ibi Conscienza”, de acum cerut de evoluţia culturii şi tehnicii umane. Păstrând proporţiile, acum „Super”, de ce să nu concordăm şi noi, cu megaprocesele „marelui Tot”, căruia îi aparţinem – mai ales ca „loc geometric” – şi să repetăm, la „mini-scara” omenirii, acel „Big-Bang”, sau numai „Bang” spus, despre care avem un grad mai mare de certitudine? „Ceea ce e valabil Întregului e valabil şi părţilor lor”; Nu o „expansiune” S.F, ci una de viziune spirituală, aici, în trilogia noastră.

71

Ca un rezultat intern, al proiectării imaginare a Artelor, spre Infinit,, sunt acele mutaţii psihice, petrecute cu o repeziciune impresionantă, schimbându-se multe, ca: filosofia vieţii, accentuarea personalităţii,dinamica structurilor sociale, mentalitate nouă asupra globului nostru planetar, orientări inedite culturalo-telurice, mutaţii binevenite pe plan etico-religios, concepţii mai realiste cu privire la viaţă şi la moarte, raporturile dintre generaţii, popoare, naţiuni şi state, şi multe alte deveniri, nici pro, nici contra, ci concordante cu un „azi”, mereu alt „azi”. În privinţa unui Model de stil, pentru O5, deocamdată mai dificil. Să aşteptăm un timp mai îndelungat, cu un număr mai mare de muzicieni şi atunci,în viitor, se vor putea constitui curente, stiluri, şcoli. Încă nu s-a afirmat Cosmofonismul. Doar Trilogia noastră, cu funcţie de „Propunere”. Un „deocamdată”, pe care, din motive de prudenţă şi incertitudine, am raportat Formula noastră, la dimensiunea unui „Mileniu”. Trebuia, poate, mai mult? Sau, să fi renunţat la „formulă”? Viitorul, şi cel de „lângă noi” şi cel de „mâine”, va hotărî. Dar, oricare va fi destinul ei, va fi mereu însoţită de mirajul unei asimptote, elansată tot mai sus, năzuind să se ajungă – iertare pentru metaforă – „dincolo de Infinit”...

Perspective? Deocamdată nu s-a tras cortina pentru „Formula O”. Doar să ne imaginăm – din nou, o imaginare, ce pare a fi ultima – că dacă va primi „atestatul”, atunci vom vorbi firesc, despre „Apollo”, atât la propriu, cât şi la figurat. Şi tot atunci, nu vom absolutiza, atât de mult, „Olimpul” unor Zei neînduplecaţi, ci vom avea la „bănci”, un „cont”, constituit din „argintul imaginaţiei” şi „aurul Creaţiei”, pe care le vom folosi cu-n singur cod: „Homo”.

Până atunci, o tipăritură în plus, pe această „Planetă” a tipăriturilor. Zicem şi noi, asemeni Cronicarului: „Carte, cinste cui…te-a răsfoit”. În ea se spune despre o grădină înflorată, vatra strămoşească a Muzicii umane, o grădină ce a deschis încuietoarea porţii, lăsând-o pe mai departe, trasă. Cândva, poate că cineva o va „deschide”, putând astfel, să ne mai uităm o dată, în urmă, spre a admira florile „sonore” ale ei, după care să plecăm, imaginar, în Lumea Lumilor Lumii.

(10.02.2010)

72

GLOSAR

- Expa (Expansiunea Universului) - Retra ( Retracţia Universului) - Telga (Tronsonul de interferenţă a primelor două, ca „loc geometric” rezultând de aici ipostaza biotică, panbiotică) - Metatonic (Netonal) - Geofonism, Geocalism (Frumosul artistic teluric) - Cosmofonism, Cosmocalism (idem cosmic) - Tuttifonism, Tutticalism (Artele în totalitate, telurice şi cosmice) - Ospofonism (Fredoanre, O1) - Ortofonism (O2) – Muzica telurică - Ontifonism (O3) - Omnifonism (O4) - Olnefonism (O5) - Metafonism (O3, O4) - Parafonism (O5) - Astrofonism (Creaţie muzicală telurică, inspirată din Univers)

73

GRAFIAR Acum, după atâta sonor, să facem un popas vizual, prin cele cinci grafuri de mai jos, din care, patru din ele, ne-au ajutat şi la cele spuse în volumele anterioare.

- Graf 1, o reprezentare integrală a Lumii, cu raportare principală la Existenţă şi Antiexistenţă.

EXISTENŢA

ANTIMACRO

EXPA

MACRO

MACRO

O3

-O3

O2

-O2 MACROANTIMATERIE O1

MACRO-

O1 MATERIE ANTITELGO MACRO BIO

BIO MICRO ANTITELGO

ANTIMATERIEMICRO -O’1

RETRA

MACRO

RETRA

MICRO

TELGO MACRO BIO

BIO MICRO TELGO

MATERIE-

O’1 MICRO

O’2

-O’2 O’3

-O’3 ANTIMICRO

MICRO EXPA

74

MICRO

- Graf 2, imaginea succesiunilor Universurilor.

Univers inaccesibil

Creaţii ulter M Expa-Elga-Retra

Univers îndepărtat MT

MT Univers apropiat

Creaţii exter

M T

Univers alăturat T

Univers interior

Creaţii alter

Creaţii inter

75

- Graf 3, o reprezentare a succesiunii Universurilor Lumii, care depărtări conduc la formulele noastre de creativitate, de la O1 la O5.

-Omul şi Metaexistenţa

C -Postontifonism

B -Ontifonism

A -Anteontifonism

C C

B B

A

A

OM

76

-Omul şi Existenţa

-Omul şi Existentul

- Graf 4: o imagine geometrizată a interferenţei dintre Expa şi Retra cosmice, cu zona comună de mijloc, unde s-a putut constitui, credem noi, procesul complet al lui Bio. EXISTENTUL

MEDA EXPA

EXPA

RETRA

RETRA

BIGCRUNCH

BIGCRUNCH

BIG-BANG

BIG-BANG BIO-HOMO

B IT R O N C O C IL O ID

77

Graf 5, o esenţializare a succesiunii celor 5 „O”, în funcţie de spaţiul teluric, şi acel infinit şi necunoscut.

O5

O5 O5

O5 O4

UNIVERS NECUNOSCUT

UNIVERS NECUNOSCUT

O5

O5

UNIVERS ÎNDEPĂRTAT

O4 O4 O4

O4

O3

O3

O3

O3

UNIVERS APROPIAT

O2

78

O1

T E RRA

O1

O2

SONIAR Iată-ne ajunşi la sfârşitul întâlnirii cu nesfârşitul şi necunoscutul, de unde, prin imaginaţie şi creativitate, am putut expanda sfera de inspiraţie, de la „Simfonia Alpilor” la „Simfonismul” cosmic, prefigurându-se, în mare, cinci formule de creaţie muzicală, primele două, telurice şi ultimele, cosmice.

Se cuvine, astfel, să alăturăm o succintă „Antologie” pentaedrică, urmată de o Suită, recapitulativă, precizând că „răspunderea” pentru ele o purtăm noi, cei ce a zămislit această Triadă inedită de volume. La o viziune proprie şi lucrările, modeste şi nu de Atheneu, trebuie să fie tot proprii, ale noastre.

La început succesiunea celor cinci „O”: - Un fragment Ospofonic (O1) - Sonatina pentru pian în Mi bemol major, partea a II-a largo (integral) (O2) - Sonata în Re pentru vioară solo (fragment) (O3) - Un fragment Omnifonic (O4) - Un fragment Olneofonic (O5) În continuare, o „Suită Tuttifonică” o „evadare” în crescendo, de la Terra, spre infinit, care cuprinde cinci părţi: - Serenada pentru vioară şi pian, în si bemol major (fragment) - Fragment Omnifonic - Sonata în Re pentru vioară solo (fragment) - Fragment Olneofonic - Sonatina pentru pian în Mi bemol major, partea I Vă urăm o audiţie plină de îngăduinţă şi năzuinţă pentru „mâine”, fără să ridicaţi baricade muzicii dinaintea noastră, ci trebuie să ne alăturăm lângă ea.

Prin toate cele cinci „O”, să trăim profunzimea Gânditorului de la Hamangia. „Toate ..Artele, sus!”

79

OSPONFONISM

O1

2010

80

SONATINA PENTRU PIAN ÎN MI BEMOL MAJOR partea a II-a largo (integral)

O2

81

82

SONATA ÎN RE pentru vioară solo (fragment)

O3

83

84

O4 UN FRAGMENT OMNIFONIC

85

O5 UN FRAGMENT OLNEOFONIC

86

SUIĂ TUTTIFONICĂ SERENADA pentru vioară şi pian, în Si bemol major (fragment)

87

88

UN FRAGMENT OMNIFONIC

89

90

SONATA ÎN RE PENTRU VIOARĂ SOLO (fragment)

91

92

UN FRAGMENT OLNEOFONIC

93

94

SONATINA pentru pian ĂŽn Mi bemol major (partea I)

95

96

Il terzo millenio sul Pentagramma III „Olneofonismo”

Siamo arrivati, con moltissima imagginazione, nella „Da quella Parte” de lMondo, per ispirare a comporre quelle creazione musicale, terreni, e umani.

Se le prime due volume della nostra „Trilogia”, hanno avutto lo „coraggio” du penetrare nel Universo appropiato e, poi, lontano cel cosmo, piú conosciuti di noi, ora, il terzo, si avventura di „andare” nel Mondo totalitario sconosciuto per la Umanitá. E sconosciuto e incognito, dove si puo andare, tuttavia, con una grande vélocitá, piú se non, quella della luce – il immaginazione e la creazione – una maxima modalitá di „ars-apertissima”.

Questa forma demiurgica che opera nel „Eterna Sconosciuta”, noi l’hanno denominata: „Olneofonismo”.

Etanda venutto dal „Altro-Porte”, noi hanno imaginatto, in questo lavoro, loro „essenze”, „legislazioni” e „prospettive”, in corealzione con la misteriosa „problema biologica”. Cosi, é la necessité delle Arte, metatellurica. Di conlavorare, generalmente e con, L’Astronomia descrittiva.

Lo sconosciuto chiedere una massima prefigurante del semplicità e cosi e della modalità composizionale di „Olenofonismo”.

E una visione musicale, che dove essere creato e sentita spontaneo e non solamente per una modalità „mathematica” Una formula creatore, non solitario, potende essere, naturalmente, eventuale e probabile, passata in seria futtura del altre modalite musicale. Una formulare di „Altro”, dové Arta umana incontrarera, sempre, la stesso „Altro”.

97

Le troisième Millénaire sur la portée OLNEOPHONISME

Nous voilà, le plus imaginaire ment possible, „au-delà” de l’infini du Monde, pour nous inspirer de la création musicale, tellurique et humaine.

Si les deux premiers volumes de la Trilogie se sont hasardé à pénétrer dans l’Univers proche et celui lointain du Cosmos que nous connaissons en quelque sorte, voilà que ce troisième volume „s’aventure” dans l’ „Espace”, qui ne peut pas être défini par le langage humain inconnu et in cognoscible où „se glissent”, à une vitesse plus grande que celle de la lumière, l’imagination et la créativité qui y ont une ouverture illimitée d’ars apertissima.

Cette formule démiurgique, opérable dans cet Inconnu, se rapportant à un monde totalement méconnu, je l’ai nommée „Olnéphonisme”.

Emanant de cet „Au-delà de” nous nous sommes imaginés, dans l’ouvrage, quelques visions de „méta existances” cosmique avec leurs essences hypothétiques, leurs lois et leurs perspectives finales, tout en corrélant, à chaque „modèle” la mystérieuse existance du phénomène biologique. D’ou la nécessité des Arts de type méta telluriques de s’associer, en général, à l’Astronomie descriptive aussi. « L’inconnu” suppose sa préfiguration maxime, les compositions musicales se réduisant beaucoup du point de vue de leur structure. „L’Olnéphonisme” doit être créé et vécu spontanément et non pas évalué(mesuré) formellement. Dans son Esthétique vaut tout ce que nous vivons en pensant et en imaginant cet Inconnu.

C’est une formule de créativité artistique qui n’a rien de singulier, mais qui va rejoindre, naturellement et „probablement”, la multitude, toujours croissante, des visions esthétiques de l’avenir. Ce serait une manière de regarder tellurique ment et démiurgique ment „au-delà de”.

Un „au-delà de” au-delà duquel on rencontrera, toujours, un autre „au-delà”.

98

„THE THIRD MILLENIUM ON THE STAVE” Vol. III- „THE OLNEPHONISM”

Here we are, even in a more imaginary world, „beyond” the infinte of The World, so as to get our inspiration for our musical creation, earthly and humanly at the same time.

If the first two volumes of our Trilogy ventured in the close and distant Universe of the Cosmos, somehow known by us, now, this third one, is „launching” in the, impossible to name it in our words, „Space”, entirely unknown by mankind. Unknown and unperceivable, in which it can „sneak in”, with a speed higher than that of the light, the imagination and creatuvity, these also having there an unlimited „opening” of „ars apertissima”.

I named the demiurgic formula, operating in that „Unknown”, referring to an entirely unknown World, as „Olnephonism”.

Coming from „Beyond”, we imaginated, in this paper, several visions of cosmic „meta existences” with thier underlying appearances, ultimate perspectives and entities, asscociating for each „pattern” the mysterious being of the biologic phenomenon. Thus there is also the urge of meta earthly kind of Arts to associate, generally speaking, with desriptive Astronomy.

The unknown also implies its ultimate embodiment, its adjacent musical parts being, as a structure, greatly reduced.

The „Olnephonism” must be spontaneously created and lived, and not mathematicallz calculated. In its Aesthetics a primordial role is played byour human feelings, thinking about creativity, which has nothing singular in itself, but which will „probably” and naturally join the ever growing multitude of the aesthetic visions of the future. It would also be a way of perceiving, earthly and demiurgically, the „Beyond”. A „Beyond” above which we will also „encounter” another „Beyond”.

99

SUMAR

Prefaţă la „Gama lui Sol infinit”…1 Cap.1. Preludiu la Arta creată teluric…5 Cap.2. Astralul în care se află umanul…11 Cap.3. Planeta cu Oameni sensibili la Arte…18 Cap.4. Probabile alte pregânduri astrale…22 Cap.5. Probabile alte Abisuri astrale…28 Cap.6. Probabile forme în Arte astrale…41 Cap.7. Posibil „Fugatto” în Arta umană…46 Cap.8. Posibili ca „Fauri” în Arta umană…50 Cap.9. Posibile Sensuri prin Arta umană…53 Cap.10. Un „Astfel, un „Altfel” şi-apoi un alt „Altul”…58 Cap.11. A fi, şi prin el, devenirea tot fi-va…64 Cap.12. Postludiu la Arte create Astralic…68 Glosar…73 Grafiar…74 Soniar…79 O1………….80 O2………….81 O3………….83 O4………….85 O5………….86 Suita – Serenada…87-88 Omnifonism…89 Sonata în Re…91-92 100

Olnefonist…93 Sonatina pian…95-96 Textiar: italiană…97 franceză …98 engleză…99

101