Ovidiu Cameliu Petrescu – o variantă lirică imanentă De peste trei decenii, sintagma ”om de cultură” a devenit o expresie golită de sens. Nu caut explicațiile sociologice ale acestei devalorizări terminologice, însă, categoric știu, am văzut, am pipăit, am respirat și am trăit într-un spațiu în care, cultura, cea universală – muzicală, plastică, literară etc. –, era la Casa ei (de Cultură a Sindicatelor Buzău). Ovidiu Cameliu Petrescu a fost șef direct peste câteva zeci de mii de cărți. Bibliotecar cu cenaclu literar anexat. Așa îl știm noi, vechii literați ai Buzăului. Departe de orgoliile celorlalți, Ovidiu Cameliu Petrescu scria poezie fără să facă din această îndeletnicire intimă un capăt de țară. Aceste versuri sunt scrise ”de-a lungul timpului”, nu au vârstă. Sunt versuri cu care aș putea demola câte ceva din actualul dezmăț tehno-biologic al generației facebook. Sunt adevărate cazemate sentimentale. Liniște, se citește în gând, aici sunt și tăcerile noastre, poate chiar și o parte din suflete! Marin Ifrim
Ovidiu Cameliu Petrescu - poeme
Uitare Timpul, câine hulpav, mi-a mai sfâşiat nişte amintiri. Clipele petrecute împreună se preling în neant. Într-o zi voi uita şi primul sărut, iar viscolul clipelor
îmi va risipi fiinţa spre alt tărâm.
Amintiri Lasă-mă, din când în când, să rătăcesc printre gândurile tale. Port în braţe amintirea iubirii precum nisipul umbre de valuri. Aşchia unei clipe de fericire mi-a rămas împlântată în mână şi mă doare când îţi mângâi obrazul încrustat cu regrete. Ce a mai rămas din noi în afara amintirilor ? Disoluţie Strâng în braţe, cu disperare, amintirea primului sărut. Zâmbetul tău, prizonier într-o lacrimă, mi se prelinge printre cutele sufletului. Prinde-mă de mână până când valurile timpului îmi vor risipi făptura.
Munţii Invidiem munţii. Ei stau cu frunţile printre nori şi ascultă triluri de păsări. Ei nu au mers niciodată nici la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny. Ne-au privit tăcuţi şi ruşinaţi
Când noi ne-am plecat frunţile şi au lăcrimat cu mii de izvoare de dorul lui Burebista şi al lui Mihai Viteazul. De vom fi precum munţii Poate vom simţi stropul de veşnicie rătăcit în suflet.
Sufletul meu Sufletul meu, o cetate în care luptătorii au murit în aşteptarea bătăliei ce nu a mai avut loc, s-a predat deşertului. Hienele, deja, mi-au sfâşiat speranţele.
Teama Nu simţi teama ? Nu te uiţi peste umăr când petreci cu prietenii, când faci dragoste, când îţi zideşti casa ? Te străduieşti din răsputeri să-ţi trăieşti clipele banalei tale fericiri, dar te trezeşti mereu numărând paşii către moarte de parcă asta ar avea vreun rost. De parcă ceva ar avea vreun rost! Bine şi rău
M-aş spovedi mie însumi, dar am uitat să-mi mai înnumăr păcatele sau faptele bune. Nu mai ştiu, poate păcatele au fost singurele mele fapte bune. E timpul să închid pentru inventar.
Nimicul Vine o zi când afli că nu mai însemni nimic pentru nimeni, nicicând şi nicăieri şi-atunci moare gândul şi cad stelele. Nimicul te soarbe dintr-o dată şi locul tău în lume devine locul altora. Ce să scriem pe crucea lui ? Nu ştim nimic despre el.
TOTUL CURGE Pe ţărmul mării albastre încerci să culegi înţelepciunea din freamătul veşnicelor valuri. Totul curge-spunea cândva înţeleptul dar acum gânduri de piatră îţi strivesc sufletul. Au murit pescăruşii speranţei şi valurile îţi risipesc
fiinţa prelinsă în nisip. ISTORIA ASFINŢITULUI Ating cuvintele săpate pe stânca prăbuşită in suflet şi cuvintele se năruie. Mă bântuie vina de a fi scris istoria asfinţitului fără să fi trăit bucuria blândă a dimineţilor.
ULISE ORB Nu mai ştiu să mă întorc pe ţărmul speranţelor părăsite cândva. Semnele dăltuite cu trudă în drumul de piatră s-au tocit sub bocancii unui noian de clipe. Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea, un Ulise orb care a uitat ce cauta prin lume.
Spovedanii Mă-npiedic în veşmântul vorbelor când gândurile dor rătăcind prin sufletul răvăşit de trecute furtuni. Viscolul clipelor mi-au spulberat amintirea mângâierilor tale şi cicatricea surâsului mort mă chinuie în toamnele reci. Nimeni nu vrea să asculte
spovedaniile vulturilor striviţi de stânca timpului.
Aşteptare Umbra ta îmi mângâie privirea Şoapte izgonite din vis se preling pe trup în nopţi bântuite de nelinişti şi vântul spulberă cenuşa de aripi. Zac strivit sub amintiri scorojite Vino, vino acum Să mă vindeci cu un zâmbet.
Aripi uscate Speranţa, pasăre istovită deasupra oceanului, moare în zbor, departe de mine. Zidurile pământii ale silei cresc, tot mai înalte, în jurul meu. Aripile mi s-au uscat demult şi nu mai pot zbura către cerul tot mai îndepărtat. Voi rămâne aici până când crivăţul Mă va spulbera pe alt tărâm.
Resemnare Să trântim uşa în faţa clipei, săgeată otrăvită
ţintind flămând sufletul. Am strivit bezmetic pendula, dar ea bate blând şi sinistru în fiecare gând. Zac istovit în nisipul care mă sufocă. Fuga mea s-a sfârşit.
Căutând prin cuvinte Am intrat în cuvinte ca într-o casă străină. Afară mă aştepţi tu să îţi aduc înţelesurile iubirii, vieţii şi morţii. Rătăcesc printre sensuri cuminţi, demult nerăzvrătite. Gândul, semeţ cândva, priveşte tot mai des înapoi şi ochii tăi au secat aşteptând zâmbetul meu. Pe celălalt mal foşnesc Amintiri uscate şi teama, ploaie de toamnă, se adună prin cutele sufletului. Îndoielile mi-au săpat pe chip întrebări nerostite. Oare ce mai caut, încă ? Tu m-ai uitat , aşteptând.
Visuri uitate Mirosul amar al crizantemei se prelinge printre gânduri veştede. Strigătul de bucurie al petalelor
visurilor uitate a murit demult sub bocancii anilor ce au mărşăluit sălbatec peste trupul meu. Din oglindă mă priveşte un străin, iar vorbele lui mă lovesc ca nişte pietre ascuţite. Doar când visez în nopţile de primăvară mă mai simt tânăr şi strâng sub pleoape florile speranţei. Într-o zi visul nu se va mai sfârşi.
Pulbere Încerci zadarnic să umpli cu sensuri sublime cuvintele, dar ele îţi scuipă scârbite metaforele. Vor să rămână vorbe goale, zgomote surde într-o bodegă murdară. Oricum, simţurile noastre tocite nu mai recunosc suspinele gândului din străfundul vorbelor. Mai bine te afunzi tăcut prin mizeria lumii până vei deveni, din nou, pulbere.
Gândaci bezmetici
Gândaci bezmetici, mişunăm prin mizeria lumii şi credem că descoperim sensurile existenţei : Iată adevărul ! rostim, copleşiţi de măreţia clipei, în faţa amicilor ce se desfată cu mici, cu bere şi cu vorbe goale. Mai apoi, tăcem solemni şi preocupaţi, scobindu-ne între dinţi ca un canibal care a mâncat intelectuali la cină. Fără să simţim viaţa ne digeră lent, ca o plantă carnivoră şi lumea noastră moare odată cu noi şi cu gândurile noastre Zadarnice.
Sfaturi Crede-mă prietene ! Când dai mâna cu un om, puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte, undeva, ascuns înlăuntrul lui, este un altul mic şi urât, care spumegă de furie, imaginându-şi că tu ai fi fericit. Mereu ţaţa din vecini te examinează cu avida curiozitate a unui adolescent ce priveşte la Animal Planet cum un rechin înşfacă piciorul unui om.
Când vei îmbătrâni nu vei mai vedea albastrul cerului ci norii din sufletele celorlalţi. Trageţi, din nou, peste cap, faţa de om blând şi inofensiv, dacă vrei să supravieţuieşti... Începe o nouă zi !
Inventar Gata ! Am închis pentru inventar. Două bucăţi- ochelari de văzut lumea în roz-sparţi. La casare cu ei ! Zâmbete- doar trei-patru, scorojite şi astea. Bunătate-am tot împărţit, în prostie, şi n-a mai rămas decât eticheta. Într-un colţ, un suflet trist ca o icoană scuipată de derbedei. Ce să mai fac cu el ? Oricum nu era de vânzare. Îmi pare mie sau am dat faliment ?
Amurg Ce facem astă-seară, iubito ? Simt cum sufletul tău se agaţă, cu disperare, de privirile mele flămânde. Mă scufund printre gândurile tale fremătând precum ierburile câmpiei fără sfârşit sub adierea
vântului de primăvară. Îmbrăţişează-mă precum un copac îmbrăţişează păsările cerului ! Ei, nu chiar aşa de brusc ! Vrei să anchilozezi din nou ? Mai bine îţi caut ochelarii să ne uităm, în amurgul blând al toamnei, la fotografiile unor tineri superbi, ce seamănă vag cu noi. În ţara lui Băse Vodă Motanul Gogu a inventat torsul în limba română. Acum nu ne mai trebuie nimic. Poate doar un referendum în care să fie întrebaţi caii dacă vor ovăz. Am sugrumat demult capra vecinului şi ne-am ocupat şi de stăpân. ,, Români, vi se pregăteşte ceva !” strigă unul isteric, dar nu ne mai interesează acum. Un bocănit sinistru se prelinge pe creiere netede. Fredonând ultima manea a genialului Florin Salam, mergem voios să votăm că nu trebuie să mai votăm vreodată. Poate ne dă cineva un Ferrari, să moară duşmanii de ciudă, Mânca-v-aş !
Patria mea Aş vrea să mă plimb prin pădure,
Aş vrea să miros flori de câmp, Aş vrea să beau apă de izvor, Aş vrea să mă simt Mângâiat de zâmbetul oamenilor, Aş vrea să respir aerul pur Al patriei mele. ,, Mişcă mai repede moşule !” îmi strigă un tânăr dintr-un AUDI Q7. Alunec pe-o lacrimă în adâncul sufletului şi-mi regăsesc patria Zgribulită printre amintiri. Avea dreptate vietatea aceea întunecată ! Ce mai caut eu în ţara lui ? În umbra serii mă strecor tăcut în patria mea, Printre amintiri.
În spatele pleoapei Freamătul mării, ecou nesfârşit Răsună în şoaptele tale, iubito Pe valuri de vise adorm istovit Şi zbaterea clipei acum am oprit-o. Frunze aurii mă ning obosit Corbii cei negri largi aripi deschid În spatele pleoapei un zid năruit Mi-acoperă trupul încet şi perfid. Când stropii luminii în rouă se scurg Şi păsări işi ţipă chemarea Nu vreau tristeţi să-mpart pe din două Şi zîmbete largi mi-ascund disperarea.
În labirint Viaţa mea – un labirint absurd în care Minotaurul a murit, aşteptându-mă. Aş vrea să mai rămân înăuntru de teama Nimicului de afară.
Sisif istovit Începe o nouă zi. Privesc în gol ca un Sisif istovit. Cuvintele ce trebuie să le împing prin lume par mai grele ca niciodată. Poate am murit demult şi acum trăiesc doar fărâme de amintiri din alte vieţi. aşteptând să se aştearnă Tăcerea.
CARPE DIEM Azi privirea iubitei îți mângâie sufletul. Azi mirosul crizantemei îți pătrunde în sânge Azi zâmbetul copilului tău îți vindecă rănile Azi o fărâmă din viață se spulberă într-un gând. Ieri este doar o casă năruită în care nu mai poți intra
Ieri este doar un castel de nisip clădit de un străin pe care-l uităm lăcrimând. Mâine ce pare că vine spre tine nu va fi niciodată. Mâine este doar o pasare albastră ce moare în fiecare clipă a zilei de azi. Între amintiri și speranțe trăiești de fapt o singură zi precum un fluture zburând într-o lume străină. Întoarcerea Mereu mă întorc aici. Stâlpii porților se înalță dintotdeauna a chemare îmbrățișîndu-mă. Lacrima pietrelor, mai duioase ca nicăierea, îmi mângâie Obositele picioare hoinare. Fiorul apelor de munte îmi dezmiardă privirile tocite de cenușiile miracole de beton. Vreau să văd din nou umbra de vis a neîntîlnitului mâine prinzând viață. Numai aici, între prieteni, fântânile fără cumpănă ale sufletului meu se umplu de liniște.
PEȘTERA Pe pereții peșterii sufletului tău joacă
umbre ciudate. Ai ucis gânduri rebele, iubiri netrăite ți-au încolțit printre visuri, dar ai trăit mereu întâmplări cenușii. Acum clipele care ți-au mai rămas miros trist a pământ, iar peștera te va strivi în curând.