O primăvară este gândul tău... O primăvară este gândul tău! Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite ecoul ne propagă respiraţia, unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa... Cine-mi redă acest tainic parfum, acest dar fără rădăcini? Pe drumul început din nostalgie, devenit pas, devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi şi noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de-amintire, unui timp de regăsire, unui timp de uitare... Dincolo de trup este adevărul! Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii pe pietre, pe frunze, pe petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte... ( cu pietre arunci în mare, pietre verzi, roşii, albastre, pietre lucioase, pietre rotunde, în multe cercuri concentrice undele se propagă... ) Toate pornesc de la un punct spre centru! Dincolo de marginea vieţii, orice desprindere naşte un început uluitor. Sub clarul de ceas al liniştii albe, construcţia din petale nu se poate dărâma. În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii, ( în candela timpului nu există distanţă ) pe cărări nesfârşite, prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele izvorâte din scoici de lumină. Nu te teme de vise, în aerul ce trece prin oglinzile timpului, nimic nu te poate răni acolo, nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare! Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme, iar steaua care-l însoţeşte, în aer, îi multiplică visul-evantai. Arc peste timp, prin umbrele stelelor, cu un nufăr în palme, pe cărarea albastră, te voi întâlni. - Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu! O primăvară este gândul tău!
Ca floarea de cireş în lună plină Lumina s-a născut, în templul liniştii, din pântecul Mamei Divine... Viaţa înseamnă destin în acea bulă de aer numită clipă, - mereu mai cerem un timp iar cei din jur peisajele, decorul, fragmente, amintiri, reverii, crochiuri de nostalgii, uitări, scântei de lavă vulcanică ce ies din matriţa peliculei derulate pe un fundal alb, în labirintul vieţii. Un contrast de lumini şi umbre prin care-şi vor căuta sensurile, întâmplări stârnite de adierea sorţii, în realitatea unui "nimic nu este întâmplător"! Iartă şi mergi mai departe, nu te opri, evoluţia asta înseamnă, mergi înainte, un nou cerc de lumină te-aşteaptă! Spiritul poate să accepte provocările sau, doar, să se opună lor, asemeni bujorilor roşii şi galbeni, ce ies în evidenţă, în briza vântului, din aceeaşi tulpină, rubine din picăturile inimilor însângerate ale celor care-au trecut pe-acolo. Un conflict intern prin care soarele învinge în culoarea lor. Un om şi o femeie dorită de om... O şoaptă-i iubirea lor, ca floarea de cireş în lună plină, o şoaptă din irizările începutului în sufletele ce se caută, frânturi prin care totul se contopeşte! Un diamant ce vine din moarte şi merge în lumină, o noua vedere din cântul sufletului nostru, o cheie prin care primim toate darurile lăuntrice.
Cale de lumină... Cale de lumină vezi în întuneric în timp ce imaginea mea pluteşte prin simţurile tale trezind primăvara din izvorul iubirii. Şi astăzi, şi mâine, ca-ntodeauna, un milion de îngeri ne veghează... Călătoria continuă Pentru o clipă, o stea ai devenit, o mică stea, coborâtă, aici, pe pământ. Vezi, călătorule?! Eşti tu, eşti liber, sclipire de lumină! Între două tăceri aluneci, ai traversat, rătăcitor, milenii, tărâmuri, timpuri, lung a fost drumul, mereu te-ai căutat. În liniştea imperceptibilă, mai subţire ca ploaia, capabilă să-ţi vadă-n suflet, îţi asculţi lacrimile. Ceasurile s-au oprit, viitorul e spart aici. Priveşte totul! Iată, te înalţi spre alte stele, sus, tot mai sus, departe, tot mai departe! Le-mbrăţişezi, îţi bucuri inima, unindu-ţi-o, dansezi şi urci, tot urci. Laşi semne în ceruri şi în astre. Lumină, paletă de culori, din ce în ce mai multă strălucire, te cufunzi în lumină, un tot de lumină. Porţile Cerului sunt deschise. Te-ai regăsit. Lumina te primeşte. Ţi-e bine!
O, da, îţi aminteşti! E ca atunci, cândva-demult, copil fiind, te cuibăreai în braţele calde ale mamei. Simţi mângâierea, simţi bucuria, liber te simţi şi mulţumit deplin. Iată, zâmbeşti! O, Doamne! Acum îl vezi; acum, îl simţi. E-aici, cu tine, în inimă, cu tine-a fost, mereu va fi! Doar gândurile împrăştiate-n nouri, cuvintele şi temerile create îl acopereau. Orbit ai fost. Ochii-ai deschis şi L-ai recunoscut. L-ai regăsit, fiind, dintotdeauna, întâi în tine, apoi în mine, în cântec de privighetoare, în fluturi, în floare, în munţi măreţi şi-n lacurile ascunse-n inima lor, în lava pământului, în ploi, în neguri, în adâncuri, în firul de iarbă, în susur de apă, în frunze, în pietre, în miresme, în umbre, în lumini, în soare şi în stele, în necuprins. Priveşti şi înţelegi, acum. Iertare-ţi ceri şi lacrimile, de pe obraz, le ştergi. Nu plânge! Priveşte, zâmbind, la tot ce-a fost, la tot ce-ai încercat! Hai, nu plânge, ştii bine, nu-l vei pierde! Alege următorul pas! Visul este destinaţia. În zori, prin ceaţa dimineţii, pescarii îşi aruncă năvoadele în râu, pe cer, o mică stea, sclipeşte...
Cât durează misterul clipei? Rătăcitor ca un duh noaptea, coborât în adâncul apelor, până la sânge ţi-e dor de ea, în toate visele o cauţi printre stânci, ca un faun îţi vine să strigi, s-o prinzi de mijloc, să-i cuprinzi buzele tremurătoare... Ai da toate gândurile, clipele, lumile, pe o iubire ca în vechea Eladă, între flori, pietre, copaci, cu Pan alături, cu nimfe şi bacante - un dionisiac dăruit total simţurilor -, trecător prin vastele văi către Neant, vrei să intri pe neştiute, pentru totdeauna, în mintea ei, chiar de ar fi să te alunge pe uşa memoriei. Sub mantia regală a unui fir invizibil, împleteşti trecutul cu prezentul, păstrezi aureola amintirilor visate sau trăite care te însoţesc din ce în ce mai dureros - un dans în tăcere ca sălciile ce plâng, unduindu-se peste ape -. Ridică-te, mergi şi caut-o! - auzi din adânc, din tării, nici tu nu ştii. O fărâmă de viaţă de culegi totul se schimbă, asemeni florii desprinse de tijă vei înţelege inefabilul ei! Când oglinda realităţii nu ne va mai reda magia, mai trăim, oare, sau nu?! Sub cerul albastru al nopţii, sub sclipirea astrelor, înlănţuiţi pe marginea prapastiei, respirăm nemărginitul, ascultând cântecul lunii. De ce, oare, m-ai cucerit, auroră boreală? Obsesie sau nu, “hinnac iafa enaic ionim”*, porţi mirosul nopţii şi-al viselor, ştiu ce m-a cucerit la tine,
zâmbetul tău copilăros, calmă ca o mare după furtună, te port mereu cu mine ca pe un cercel de pirat, ai o puritate care mă-nfioară, o linişte care mă nelinişteşte. Noapte bună, iubito, îţi aud respiraţia de copil! - îmi spui în felul tău grăbit să trăieşti. _______________________ “Hinnac iafa enaic ionim”* - Uite ce frumoasă eşti iubito cu ochii tăi de porumbiţe.” (ebr.) Cântarea Cântărilor (1:15) Cea mai frumoasă călătorie, desprinderea de trup Strângi versul meu în cupa din care beau zeii ambrozia iubirii. Zile şi nopţi am băut asta. O clipă în respiraţia timpului, un ocean adunat din atâtea picături de da şi de nu! Visezi la un zâmbet floral, aştepţi primăvara care să-ţi cicatrizeze gândurile. În care deltă, unde-i adevărul din trestiile zvelte? Mă viscoleşte tăcerea ta, asurzitoare tăcere, cu multe ninge, acum, între noi. Mi-e frig, iubitule! Să împărţim veşniciile, eliberează-te de tot, alungă norii, un strigăt al durerii, doar! Sunt floarea ta albă - copilul care se bucură de emoţiile ce-i curg în adânc -, floarea albă în aşteptare, mai atentă cu ea, mai senină şi pură. Ce vise îţi doreşti? Alege simfoniile ce aparţin timpului iubirii! La graniţa dintre clipă şi uitare, în aripile lor palpită sufletul etern, petale de vis ce lucesc în irizări de maci - vise-alexandrine, vise-cub, vise curgătoare, vise-curcubeu, vise-evantai, vise-adunate în amfora inimii -. Să facem câţiva paşi prin zăpadă! Simţi mângâierile soarelui? Să ne plimbăm pe câmpia albită de zăpada neatinsă de gânduri, să construim un igloo şi să dansăm printre îngerii de zăpadă care-şi continuă cântarile! Oare cum vibrează norii când sufletu-i atinge? Ce n-am putut vedea, mi-ai adus în vise,
cu tine-am trăit, în vis, cea mai frumoasă călătorie, desprinderea sufletului de trup. Aici e-o cheie, cheia partiturii cântate, atingerea de viaţă, oglindă ţi-am fost, multe ţi-am revelat, multe ţi-ai amintit. Să ne privim moartea în faţă! Ştii că nu există momente obişnuite, ştii că nu moartea e tristă, mai trist e că oamenii nu se mai apropie, ştii că un luptător nu renunţă la ceea ce iubeşte, găseşte iubirea în tot ceea ce face. Ştii că suferi şi vei suferi pentru că nu poţi păstra la infinit fericirea, şi totuşi, luptă, luptă pentru tot ceea ce iubeşti, luptă şi trăieşte cu adevărat, fii viu! Şi mai ştii că nimic nu e întâmplător, chiar şi întâlnirea noastră, până când vei înţelege că totul are un scop, depinde doar de tine să-l găseşti în zilele ce-ţi trec uluitor prin viaţă.
Cercelul pierdut Revin acum cu tine pe acelaşi drum, în lumina dură a zilei ce pare să se mistuie în curând. Prin aburii serii absente, aproape pierdută, caut, din priviri, cercelul acela pierdut prin iarbă. Şi tu, tu cauţi perechea prin iarbă şi-n pietre albe. Conturul tău, pierdut prin aerul ce ne-nconjoară, face, din frântura drumului, o luntre în derivă în care plutim împreună, acum pentru totdeauna. Uitaţi de timpul împietrit al zilei prea lungi, delta sângelui îmi pulsează prin tâmplă. A pierde, dar a pierde cu-adevarăt acum, spre a lăsa loc regăsirii în valul destinului albastru.
A pierde, dar a pierde cu-adevarăt acum, spre a găsi, într-altă viaţă, perechea pierdută...
Cu tine viaţa nu se mai sfârşeşte În lumina apusului uităm de noi, cu necunoscutul în faţă paşii ni se pierd în pădure. Asculţi fiecare sunet ce curge invers în fiecare? În căutarea celuilalt, ieşind din timp, totul se naşte. Inima mea, inima ta, inimă pădurii, clepsidre par toate prin contopirea realităţilor... Ai viaţa toată înainte! O singură inimă, un foc etern, o singură bătaie, un cântec, un vis şi foamea de iubire, o viaţă şi-un ceas solar, un zbor şi o chemare, un singur cer, un ritm în noi şi-n fiecare frunză ce-şi urcă tainic sângele verde din adâncuri. În beznă copacii-şi poartă lacrima sau zâmbetul, în clipe trecătoare argintul lunii pe ramuri se prelinge. Asculţi marea de sunete, freamătul ei înainte de furtună? E viaţa, cumva de neînţeles, cumva încătuşată prin propria alegere, atingere tandră, pulsaţie, privire, cuvinte purtate de șoapte, magie, regăsire, linişte,
contopire, surâs al simţurilor, tăceri ce lin încep să vorbească. Mereu ai simţit că undeva ( nu ştii unde şi cum) am mai trăit o viaţă împreună, trăirile mele sunt mai mult decât o parte din tine. Cu tine viaţa nu se mai sfârşeşte! Uite, îţi ofer azi viaţa, primeşte-o-n dar, taina devine parte din noi, fii steaua ce mă va conduce-n noapte! Cum vin toate acum… Cum vin toate acum! Cât de mult doare simplitatea ce nu poate fi tradusă exact! O floare aşteaptă să-nflorească, cuvântul nu a ieşit din matcă. Deşi străluceşte nu o vezi. Melodioasă ca un izvor este vocea ei, dacă nu-i prinzi firul bine se poate rupe pe emoţie! Ai învăţat-o să plângă şi o topeşti, ai învăţat-o să plângă şi-acum te bucuri. Aici este diferenţa şi marea asemănare, draga mea! Dac-am putea reţine emoţiile am fi cei mai bogaţi oameni, dar ele sunt ca penele desprinse din penajul unei păsări! Cândva i-ai spus: - Ştii ce găsesc în tine, iubito? O inocentă maturitate! Timpul trece şi tu te verşi, la fel de repede, spre râul acela mare. Sufletul tău se uită pe marginea lui cum curge. Iubesc inocenta maturitate; văd simplitatea ce n-o poate nimeni opri. Să atingi toate treptele! Nu există limite! Iubeşte, îndrăzneşte, cântă, slăveşte! Iluzile sunt ale noastre, ale tuturor! O trecere prin lume, un semn de carte, amurguri, trăiri, neastâmpăr, surplus de căutări, emoţii,
atingeri, doruri, tăceri, amintiri scăldate în lumina dată şi primită, şi-n toate găsim omul, şi-n ce poate, şi-n ce nu poate! Mă gândesc la valoarea ultimei înghiţituri dintr-un pahar ce fusese plin cândva. Oare ne grăbim? Iubirea nu are distanţe. Când îţi place licoarea, sorbi cu plăcere. Nu ştim să ne oprim! Când suntem strâmtoraţi strecurăm ultima picătură? Poezia nu trebuie să dispară! Dependenţi de mistuire Pe un grif de chitară te joci cu notele, cu fiecare respiraţie, scântei seducătoare de argint viu ne umplu spaţiile din inimi, sunetele cad din strânsoarea ta, susţinute de linia bass, iar ritmul misterios se termină aproape imperceptibil, fără început şi fără sfârşit. O ultimă notă agăţată se leagănă o clipă între noi, ca o respiraţie uşoară şi tandră, apoi cade în neant. Te uiţi în oglinda deschisă în noi, risipă de culoare în larma unui necuprins de umbre plutitoare, - două puncte unite într-un moment identic în timp ce, în zbor, tremur la fiecare atingere. Dependenţi de mistuire, fluturii clipei îşi caută lumina. - Închide ochii şi lasă-mă să mă nasc zilei prezente!
Cu o stea într-o mână, rătăcesc dezgolită la porţile cerului, renăscând miracolul din noi, în spiritul unui mal curbat printre stâncile învinse, în care sirenele înoată în fascinante golfuri.
Din rădăcini spre muguri, foşnetul stelelor Pe malul rîului se reflectă surâsul lunii, pasărea cu aripi de dragoste şi tu, cel trezit c-a-ngropat dimineţile în fântâna din care vor bea vise călătorii de pretutindeni, ca-ntre timp să devină fulger şi lacrimă, mugur şi adevăr. Petale de nufăr în ploaie, o mângâiere cu mir unsă pe pielea de aur şi smirnă, o ţiteră dintr-un colţ ciupită de-o pală de vânt. Noaptea este aşteptată de cei ce ştiu să-i desluşească lumina. Când, la fereastra mea, stelele foşnesc, vestesc că au un poem printre ele. În casa aceea este un rug ce arde în forma inimii tale. Ferice de cel ce are bucata lui de cer şi culoarea vie din aripa fluturelui! Chiar dacă viaţa te-a-ndoit un cuib de fluturi porţi în fiinţa ta. Alergi prin cărările deschise de lumină, lăcrimezi prin poveşti cu filele arse de dor, cerni nisipurile celor mai bogate ţărmuri, la piept strângi comori, apoi le dărui, din ele să-şi facă şirag de lumi. Te vei întoarce pe ţărmul cu petice de linişte de câte ori plouă cu tine pe apus, trăind în inima macilor, alergând printre vârste. În palmele tale, stânci şi lumină, scări şi comori de cenuşă, ţărmuri şi dor... Arsura din glasul ei transmite arsura trupului lui. În matca pământului se zăresc flori roşii izvorâte din piatră,
un licăr de speranţă, apropierea inimilor, o sferă luminoasă în continuă rotire, două drumuri şi două ajungeri. Delicat le e timpul! Ca o taină: deşi în văzul vieţii, în ochi, nimănui. Simţi primăvara câmpului lor plin de flori? Ca şi când ai fi îndrăgostit de-un câmp de margarete, din rădăcini spre muguri, din cer spre pământ... Ca valurile, timpul se sfarmă dinaintea acelui ţărm neştiut. Timp pierdut sau câştigat, alergările noastre sau fugi înspre niciunde? Între două vise ne derulăm, timpul deschide şi-nchide porţi, uneori prea curând. Mai avem timp să ne privim în ochi? Mai este apa izvoarelor spălată de ochii noştri? Nu există moarte, există un aici, un dincolo şi iubirea ce face puntea de legătură, dincolo de infinit! Eclipsă totală de lună Solitari ne construim catedrale, desţelenim gânduri, şoapte, trăim acut fiecare bătaie a inimii. Cât ţi-e de frig! Cu adevărul pe buzele împietrite, laşi iarna să se aşeze la locul ei pentru că toamna a trecut. În marea trecere e primăvară, o altă primăvară! Prin juxtapunere renasc sori noi, înflorirea ne-anină clipele simţite intens. În orizontul întins, o lună albă, plină, se leagănă tainic, uşor dispare în bezna nopţii apărute, cu gândul păşeşti pe linia subţire dintre cer şi pământ, cu mâna atingi bolta, picioarele teluric le simţi, continui să mergi,
cu inima luminezi orice adânc, laşi gândul să zboare în jocul împletirii unui cer de pământ. Nimic nu se repetă, bucură-te! Continui drumul răscolit - vor trece ani, poate -, în urmă plutesc ecouri, pictate umbre, amintiri, în faţă, din adâncuri mute, acolo unde inimile se deschid, tăcerile încep să vorbească, răsar noi stele, noi vise, noi doruri, noi valuri, tristeţi, bucurii -amestec restrâns de viaţă şi moarte un trup, o lumină şi-un cânt. Sufletul tău mi-a răvăşit inima, fugar sunt de-atunci, în piept crucificată mi-e luna, trăirile tale se lovesc ca apele de stânci pentru-a mai trăi. Oare cât mai rezist? Lumea e mult prea mică pentru forţa înzestrării tale! - în noapte mă cauţi, mă strigi. La capătul drumului, dincolo de lumile albastre, privind în oglinda cerului, ne regăsim. E întâlnirea cu tine şi dorul de-a fi, de-a simţi, de a-mi spune: Te iubesc pentru că eşti, pentru că aici trăieşti! Dă-mi inima şi ochii, să găsescă plăcere în căile mele, sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii! Fir roşu şi alb împletit de lumină Câţiva paşi până la primăvară... De câteva săptămâni, în acuarelă-curcubeu, zăpada a căzut peste vise. Deşi zilele sunt numărate, la jumătatea drumului, întunericul iernii pare să respire etern.
Câţiva paşi până la căldură... În faţa ferestrei, în grădina mamei, din vişinul uscat de timp, două tulpini puternice au ţâşnit spre cer, împletind, în spirală, mlădiţele de verde-crud crescute. Câţiva paşi până la vise... Prin frigul crud, razele soarelui îi înconjoară. La fiecare adiere de vânt, ocrotite de privirea copacilor din jur, ninsoare de petale, albe şi roz. La fiecare adiere de vânt, crengile celor doi vişini se-ating, se-nfioară, se mângâie, se-mbrăţişează. Un dans ameţitor! Explozie de lumină. Prin respiraţia iubirii, seva coboară-n adâncuri, spre rădăcinile lor nevăzute, urcând, apoi, prin primii boboci de floare. Câţiva paşi în călătoria inimii... Simbol al credinţei. Totul! De la un grăunte de nisip la galaxii necuprinse. Într-o lume cu bariere, fără bariere, veşnicul! Pe marginea subţire al cuvântului, din lumea tăcerii, un prim semn adie, şoapta mamei purtată în intervalul de alb: - Am plecat să-mi regăsesc firul roşu din mine! Suntem şi vom fi cu tine! De la-nceput până la ultima clipă... În înălţimi, o pasăre albă îşi desface larg aripile. Irealul din mâinile ei Singur printre rătăcirile tale, dincolo de marginea lumii, un fragment prin care reuşeşti să te strecori, pas cu pas, prin dimensiunile abstracte străpunse de realităţi paralele. Prin fiecare ciob presărat
nostalgia se reflectă în lumina acestor gânduri. Ceva te sfârtecă, un dor, o intensă durere, fiinţa ţi s-a estompat, ţi-au rămas frânturi, amprentele ei au miresme stranii, de flori sălbatice. O revezi, zâmbind diafan, trecând prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile, în liniştea eterică de care uitase, adormind câteva clipe, destul cât să viseze anterioarele vieţi. Ar fi trebuit să fie fericită. Dincolo de ea nu se afla nimic, pare a te chema acolo - vrei să zici nu şi totuşi zici da -, nu mai rămâne nimic din tine şi nu pare a-ţi părea rău. Ca-ntr-o poveste, când apărea, când dispărea, ca şi cum ar fi trecut prin timp, un petec de cer, un înger de zăpadă, mâinile ei şovăielnice strângeau irealul. O durere acută simţea în palmele ce păstrau literele căzute din pagina abia citită. Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă, perpetuă, răstignită între iluzii şi obsesii printre grădinile înflorite, cu realităţi care curg circular în izvorul de lumină ce reflectă, ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii, întâlniri, schimb de roluri, iubiri care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou. Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau pe faţa ta arsă de tristeţe. Iată paltonul cârpit al trecătorului şi lacrima tăcută a unei fete deşi absentă dar atât de prezentă, şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi care-ţi mângâiau odinioară fruntea, şi tu tânăr, şi-atât de fericit! Acum ştii, iubirea există, nu poate fi ştearsă nici de ştergerea memoriei...
Între două puncte Printre atâtea gânduri, un fluture se înalţă la cer, înbrăţişându-l. Printre atâtea rânduri, şapte culori explodează, dizolvate-n alb. Pe foaia albă de hârtie, între două puncte, o linie poate să scadă sau să crească distanţa. Totul începe acolo, în cuvântul şoptit, "dor". Te îndoieşti? Învăluită într-o tăcere de mătase Ce simplu şi ce greu crezi că este! Nu ai răspuns, nici nu vrei să cauţi, cuprins de nostalgie priveşti timpul, în jurul tău doar haos, habar nu ai cum să ieşi. Ce puţin a rămas până la orizontul care fuge bezmetic în zilele fără noimă, fără inimă, în nopţile când spiritul îţi rătăceşte ca polenul păpădiilor prin labirintul de gânduri, printre cuvinte, miresme şi doruri, în ciuda distanţelor şi-a barierelor care te sufocă! Poveste înmiresmată, sufletele sunt legate, sângele care zvâcneşte în încheietura mâinii ei pulsează şi-n tine, şi mai e ceva - mai e şi Ea, şi e tare frumoasă, şi copil, şi o iubeşti aşa cum o ştii, şi n-ai vrea s-o pierzi niciodată! Eşti Tu, fata învăluită într-o tăcere de mătase din poveştile, gândurile şi mintea mea! - îi spui inimii ei. Dantelă de sentimente,
iubirea înlăcrimează, iubirea vindecă şi te-ameţeşte până la Helios, iubirea-i mister sau nu este deloc. O parte din mine stă în lumină, altă parte în umbra stăvilarului din nori, jumătatea trupului meu pluteşte în aerul îmbibat de stropii de sare, iar altă jumătate este urma pensulei de culoare, când, spre sfârşit, revin la mal gândurile mele ridică ancora şi dispar în afara apelor teritoriale, aşa că ţie îţi rămâne să salvezi castelul de nisip construit pentru mine înainte de a veni spuma mării odată cu valul. ................................................ Iubirea eşti Tu şi Eu, iubirea este metamorfoza noastră, singuri, în dansul mut, în câmpul întins de zăpadă, când nu mai vezi început şi sfârşit, când gândul nu se mai vindecă de răni, când inima ţi-e făcută zdrenţe. Cu rănile nocturne încerci să nu o uiţi, lacrimă-rouă întârziată se va usca pe aripi de fluture, gândul tău se va întorce în sufletul meu, vântul cel nebun va semăna lumina în calea ta (ce frumos o iubeşti!), un parfum sublim îţi ameţeşte sângele, un zâmbet răsfrânt, ochii asiatici şi-atâta iubire. ..................................................... Sub un cer incert, cu nori în formă de întrebări imposibile, cu păsări care-şi pregătesc zborul din cuiburi, în toamna plină de frunze şi amintiri aurii, în anul acela în care-ai renăscut, pe această planetă albastră în care sufletul ţi-a rămas, undeva, agăţat între tine şi cer,
acum că şansele-ţi sunt tocite, iar moirele dorm, zbori şi-mi faci semne neliniştite, încet mă strigi, chemându-mă în corabia de vise ce ne pluteşte prin inimi şi râuri de lumină, poposind la mal doar dimineţile când încă mai dorm, zâmbind, visând departe, departe, tare departe. Vrei să ştii adevărul? Tu eşti cea mai mare operă a creaţiei, Tu! Lumea eşti tu, priveşte-mă! Sfidând logica, suntem mereu pe undeva, unde ne simţim dacă nu căutăm? Să eliberăm visele şi barierele lor, să deschidem ferestrele inimii, să deblocăm cuferele emoţiilor şi sertarele trăirilor demult închise! Simţeai că sunt ca tine, în adâncuri, de la început vibra, dorinţa ascunsă de regăsire, renaşterea din cenuşă, ridicare spre ceruri, aripile ţi-erau ascunse în tine, erai acel spirit călător în tot şi-n toate, nu-ţi găseai locul undeva anume, te trăgeam izbitor înspre mine, de aceea şi zbaterea de la început, îţi lipsea prezenţa celei care simte sau te simte. Continuă să mergi înspre tine, suntem una cu toţii, doar rezonanţa ne ţine la distanţe de ani-lumină, contopirea realităţilor, acea beatitudine, nebunia simţurilor, aşezarea în locul facerii, adâncirea în esenţa noastră!
Ce înseamnă să fiu iubită? Începi să mă cuprinzi tot mai mult, pătrund cu tine în mine, vreau să te aşez acolo, înlăuntrul meu, aşa mă definesc, simţind tot ce-am simţit, altfel totul e deşertăciune, o goană după vânt, vrei să mă absorbi toată în tine, prin orice formă şi gând, manifestare pură, divinul întrupat. Mă întrebi cum e sufletul meu acum, ce simt, ce este acolo, vrei să mă descoperi aşa cum sunt, undeva începi să mă simţi altfel. Te iau de mână şi-ţi arăt imaginile, întrepătrunderile şi curgerea lor, parcă rupte din poveste. Împreună am făcut paşi mulţi, frumoşi, dar, mai ales, importanţi, ai spune că nu ne-am întâlnit până acum deloc, am încercat doar să ne-atingem inima, am pornit, căutându-ne, să ne scriem, prin priviri, călătoria sufletului. Ai curajul de a fi tu, aşa cum eşti, acolo unde vrei sa ajungi! Ne-am oglindit fără bariere, pas cu pas, treaptă de treaptă, am dorit şi atras, spre înţelegere, totul. De ce mă iubeşti? Caută, vei găsi răspunsul, nimeni nu poate privi în locul tău! Lasă inima să te ghideze, nu te lupta cu focul, iubindu-te, descoperim partea din noi semănată în lume. Lumea eşti tu, priveşte-mă! Magia celor două cuvinte
Cu fiecare clipă, Cu fiecare cer atins, Cu fiecare voal ridicat, Cu fiecare strat de mătase tras, Cu fiecare sărut pe rubinul buzelor, Cu fiecare centimetru revelat privirii, Cu fiecare lacrimă desprinsă, una câte una, Cu fiecare alunecare în visul de lumină, Cu fiecare unduire de val electrizant, Cu fiecare strigăt şi adânc suspin, Cu fiecare umbră suspendată, Cu fiecare ritm desprins, Cu fiecare respiraţie, În taina nopţii, conectaţi cu cerul, prin curcubeul de culori, descoperi calea spre mine... Laşi, în final, magia celor două cuvinte, să vorbească de la sine. Te iubesc! Mărturisire Un ultim popas, la o răscruce de drumuri. Emoţiile alunecă pe contrasens. Atât de departe de casă. Dar asta e bine. Soarele se ascunde în spatele orizontului. Ori de câte ori merg pe o stradă întunecată nu mă simt singură. Aerul vibrează în jurul sunetelor fugare pentru ca să devină un imn de slavă. O pisică a trecut. O alee, o bancă, o carte, un poem. Într-o clipă sublimă, sub vălul de ceaţă, luna străluceşte prin ploaie, pe măsură ce creşte în sincope. Norii sunt în derivă. Doar amintirile unor clipe se contopesc
în lucrurile care au fost, cândva, reale. O lume pierdută pentru a te redescoperi într-un cuvânt!
Memoria culorilor noastre ~ Tutu iasti un yisu ţi chiari tu hâryi, unâ cumatâ ditu chiro, şi bana, şi omlu, şi tutu! Tuti'su sicundi! ~* Soarele este în creştere, cu cerul pur şi largul mării, cu valurile de smarald şi ritmurile lor, când aburii delicaţi se ridică peste ape, expresia unor emoţii reflectorizante, activând, într-un ocean, fiecare picătură de sentiment. Acolo iarna se termină. Suav portativ, sub pătura de frunze noi începe primăvara, totul sub picioarele tale este în creştere, te poartă-n înălţimi. Priveşti cărările făcute cândva, în pădure, acolo unde ne plimbam şi te gândeşti la mine, lângă tine, într-o îmbrăţişare pasională. Rubinul buzelor încântă plinătatea, setea ne creşte delirant, respirându-ne, culoare ce curge pe luciul lor fără a putea opri clipele, nectarul lor zdrobit în gura ta şi toată această muzică, o comandă la haos prinde rădăcini. Poţi recunoaşte lacrima iubirii? Scrisă cu litere de aur, emoţia izvorâtă din adâncuri nu poate fi împăturită, nu poate fi uitată, nici stinsă, în tine un foc aprins se repetă! Ah, dragostea mea! Ah, dragostea mea!
Pătrunzi în interiorul trăirilor criptice, mai simţi, încă, gustul sângelui viu al buzelor şi, inevitabil, ai memoria culorii lor. Nu ştii din ce motive ţi-ai dorit să-mi aduci ceva din tine din care viaţa, prin noi, să-nflorească! O linie înainte de a începe totul, orice poartă are un cer, umbra unde trupurile noastre au zâmbit la toate, verdeaţa abandonată, dezbrăcată ca însăşi mama-natură. Paralizaţi de simţiri până la transpiraţie, fiorii dragostei ne hrănesc foamea, abandonându-ne, fără restricţii, fluxului ei cromatic - un zbucium, o furtună, trăiri până se-armonizează, iar, în final, lumina şi pacea interioară. Ah, dragostea mea! Ah, dragostea mea! Atinsă de tine spaţiile se-nchid, marele val ne inundă câmpiile, luminându-le, încarcerată de braţele tale dorinţa simultană de a rămâne cu ceva în trup, împlinind clipa, gândurile ni s-au unit, simţirile s-au căutat. Nu ştii dacă a fost nebunie sau, poate, realitatea pură e ceva ce noi pământenii, încă, nu avem puterea să percepem! ________________ * Totu-i un vis ce dispare în zori, o fâşie din timp, şi viaţa, şi omul, şi totul! ( traducere din armână)
Minunata poveste din oglinda apelor vii Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu s-a răsucit în jocul combinatoriu! Vrei să deschizi partitura simfoniei universale, uşor prinde viaţă, dialogul începe, în spiritul timpului - o nouă ars combinatoria -, laşi muzica sferelor să vină ritmic, uşor, spre tine, pui semne în sunetul fundamental şi-adânc forjezi resorturile telurice. Un fir întins, în intervale perfecte, se termină la punctul de rupere. Sub cupola cerului am împărţit atâtea. O insolită alternanţă între tensiune şi relaxare! În zgomotul furtunii din travaliul durerii urmele au dispărut în intervalul exilat, neintegrabil, dar în oglinda apelor vii e-atâta linişte şi dragoste în eufonia inimilor! Grăbit, fitilul verde deschide energia de la tulpina lujerului florii, acea mică explozie de viaţă ne dăruie covorul întins de petale roşii. Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi atâta dorinţă, ce nu-nţelegem, unde ne rătăcim, e asta adevărata trăire, de ce iubirea e cea care deschide de ai impresia că zbori? Sunt surprins de putera ei nelimitată, ca un vulcan ce stă să erupă. - îmi spui. Eliberezeaza-l pe “Da!”, priveşte, îl ţii strâns încătuşat! Sărutul e poarta spre locul tainic - "Simfonia Jupiter"- , în "Armonia Lunii", cu vibrația iubirii deschidem cartea inimii. Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra! Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm. Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea
descoperi când i-am găsit sensul?! De la tine ştiu, rămâne doar trăirea, asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet! Mă-ntreb ce căutăm, de fapt, ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva? Îmi spui, mereu, că tot noi suntem, asta mă-nveţi, de-atâta vreme. Parcă sunt surd sau orb, unde suntem noi cei adevăraţi? - mă întrebi. În noi timpul dispare, suntem numai măsura iubirii, în toate şi-n tot suntem doar noi, eu, tu, acel întreg armonios, sfânta unitate desăvârşită, fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi atât de-aproape ca-n noi înşine, prin tine se naşte totul...
Misterul clipei Un moment este tot ce trebuie pentru a începe un poem, într-o clipă de fericire se vor forma primele cuvinte ce-i deschid zorii, aşa cum lumina soarelui atrage respiraţia, în timp ce natura departe îşi poartă cântecul pentru începutul unei noi zile, aşa cum izvorul nu are nevoie de apă, doar de bucuria de a fi izvor, având totul. Prin toate între ele, poeţii ar trebui să fie legaţi, iar fiecare bătaie a inimii lor s-o simtă ceilalţi. Sub pleoapele strânse aleargă imagini din vis, din adânc derulezi amintiri, risipit peste tot şi nicăieri, un fir de nisip îşi caută forma, plin de el, de apa tăcerii, până devine izvorul iubirii, stele mari pâlpâie ca nişte flăcări îngheţate, un cer înstelat oglindit într-un ochi de apă, un pustiu sfârtecat de unde vibrante şi-n aer miresme de pelin. ......................................................................... Din nou, fotografia mea departe ţi-a luat respiraţia, închizi ochii şi cauţi, pictezi cu lumină, dintr-o dată totul se mişcă,
prea curând, inima ţi se topeşte, precum mercurul se-mprăştie, confuzia ţi-e încărcată de-atâtea note de disperare, îţi aminteşti cum te uitai la mine, fără suflare, ştii că am fost visul tău din copilărie, eşti fericit acum când îmi priveşti curbura obrazului, în sus şi-n jos, în nuanţe estompate, continui traseul spre umerii divini, cobori treptat spre şolduri, distilezi chintensenţa, moment în care simţi un loc de-o frumuseţe atât de senină, respiri aerul de sub aripi, derivă fără ţintă, ca un mic vas în căutarea unui port, în cele mai întunecate locuri a oceanelor, pluteşti în acest spaţiu, umbră contopită cu stelele din galaxii. ........................................................................ Ştii că încetarea oricărui gând este marea pierdere. O altă zi trece prin viaţă Soarele reflectă lumina pe lună atunci când va înflori vizibil, marea îmbrăţişează leneş ţărmul. Printre nori, toamna trage cu ochiul. Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu, în furtună şi-n centrul ei. În miezul furtunii vei găsi un punct central de pace durabilă, dacă poţi ajunge la el, asemenea pescăruşului care zboară prin centrul liniştit, dar nu trăieşte acolo. Ne hrănim din acel spaţiu fără a respinge experienţa furtunii. Nu putem ajunge la centru fără să trecem prin furtuna care-l înconjoară. Un paradox, această profunzime de nepătruns! Există o prindere între forme, un milion de vise gata să se trezească, născute din această minune eternă, focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite şi planete care se mişcă, spiralat, în cicluri. Sunt fericită să te ştiu, aici în adâncul meu. Eşti marea mea albastră, infinitul mării mele! Atât ni s-a dat! În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă, o linişte care nu moare. Imaginea rămasă, zi de zi, aici, pentru-a rămâne veşnică, decolorează stelele pe cer. O lume în oglindă ca un întreg din puritatea sufletului! Ai simţit bucuria, ai simţit şi-o vei mai simţi! Depinde de noi! A trebuit să trecem prin furtunile lăuntrice să înţelegem imensitatea cerului interior, totul prin iubire, prin metamorfoza ei. Marea eşti tu, marea sunt eu, mister, nelinişte, necuprins, exaltare, melancolie, vibraţie, pură emoţie! Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc întregirii-n adâncuri. Lumina soarelui începe să se estompeze, dar luna strălucitoare rămâne. O altă zi trece prin viaţă, risipită de timp! O clipă dăruită cuiva Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi, prin ce sunt oamenii vii, iubitule? A fost şi contopire, şi trupuri de lumină! Vino, sufletul meu! Tu care-ai navigat pe apele viselor mele, poţi recunoaşte culoarea ce curge pe luciul apei fără a putea opri clipele? Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte, când ajungi în esenţa cuiva,
în adâncuri, un vulcan ţi-e trupul. Între obişnuinţă şi cunoaştere, doar perlele rare fac diferenţa! Prin culoarea iubirii, o întâlnire a două inimi, asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc, cu-atât mai preţioasă e lumina. De ce ne cenzurăm adevărul din noi, de ce şi faţă de cine, cui ajută? Caută-ţi adevărul profund, iubirea, o alchimie prin care puţini au acces! Cine are curajul să se uite-n ochii lui Dumnezeu? Cine iubeşte. Dumnezeu este Iubire, Lumină şi Viaţă! Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor, la o rotaţie perfectă a pământului se întâmplă, o clipă dăruită cuiva! Ca un curcubeu este viaţa, în dansul inimii câmpul de flori a-nflorit, multă dragoste risipită-n acele locuri, noi galaxii se nasc, se-ncheie ceva ce nu mai are continuitate. O fâşie din timp Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi, unâ cumatâ ditu chiro, şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti'su sicundi! * O rază de soare trece prin oglinzile timpului, dincolo de fiecare oglindă o stea multiplică visul-evantai. Un copac scuturat de vânt eşti acum, doar tu cu cerul! Indiferent de vârstă, oricum nu se ajunge nicăieri,
nimeni nu a găsit drumul dorit, toţi merg pe drumul trasat, unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar, mai devreme, numele pe o piatră... Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită, gândul tău m-a recreat, gândul şi dorinţa intensă m-au adus lânga tine, prin fiecare petală am construit şi înălţat temelia de flori, ca un magnet ne-am căutat, atrăgându-ne spre centrul din noi, inimile îngemănate au şlefuit iubirea. Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre? Să fii în tine, prin tine! Un dar binecuvântat, pură şi delicată iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră, pâna în fiecare celulă, în adâncuri. Este chiar viaţa! O emoţie îmi este trupul acum, este atât de mult drum şi-atât de mult mi-am dorit să te caut! Spre tine curentul apei m-a purtat înot, sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii, am capitulat în braţele tale, sărutări incomensurabile persistă prea mult timp pentru a mai fi numărate. M-ai trezit, eram, acolo, un gând într-un timp adormit, uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă! Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii - scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -. Un strop de magie, taina care uneşte cerul cu pământul! Fiecare floare a prins rădăcini, muguri noi au înflorit, petalele au construit fundaţia inimii. Şi iată ce comori nepretuiţe! Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi şi-acea piatră de râu cu inscripţia ta, vălurile s-au ridicat, o stea a lăsat
vagi umbre în spatele lunii, martora uniunii noastre. ________________ * Totu-i un vis ce dispare în zori, o fâşie din timp, şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde! ( traducere din armână )
O nouă dimineaţă De singurătate te ascunzi, te străbate, nu are vise să-ţi vorbească. Nu plânge! Deşi ai încercat, fugi şi ascunde-te! Dar nu plânge. Prin culoare labirintice se estompează paşi, paşi, paşi apăsaţi, paşi în exil, paşi fără întoarcere te duc în noaptea pustie, stranie, spre sunete născute din emoţii lăuntrice. În întuneric, chipuri bântuie oglinda, în spatele tău auzi voci tânguitoare, simţi răcoarea. Nu plânge! Deşi ai încercat, respiră adânc, priveşte atent! Dar nu plânge. În aburii tăcerii, paşii se ridică, acolo unde nu există cuvinte, nu există limbă, nu există trecut, vestigii. Particule strălucitoare coboară lin, amestecându-se, printre urmele adânci, grele, şi umbrele fugare ce se legănă. Numele tău e scris acolo. Pe pereţi atârnă fâşii de gânduri, voaluri cu psalmi, vechi poeme incantate. În liniştea întinsă, refugiat în vis şi uitare, un uşor fâlfâit de aripi. Dizolvându-se puţin câte puţin, ochii tăi nu mai sunt ochii tăi, gura ta nu mai e gura ta, mâinile tale nu mai sunt mâinile tale, corpul tău nu mai e corpul tău,
noaptea nu mai e noapte, frigul nu mai e frig. Candoarea respiră prin fiecare por. Ecoul unei voci curgătoare te urmează, spre adâncuri, spre tine, scăldându-ţi privirea în roua luminii şi-n muzica necuprinsului. Ţi-e sete de lumină! Sorbi cu nesaţ totul. Cu primele sunete reverberate, înaintezi în transă. Cu inima tremurândă asculţi cântecul podidit de lacrimi, cutremurat de propriile slăbiciuni relevate. “Quis es homo qui non fleret!” Cu emoţia descoperirii o recunoşti în toată splendoarea. Revii la tine însuţi. Atingi absolutul. O singură certitudine, eşti acolo! Cu fiecare pulsaţie, lumina palpită, mângâie veşnicia, dincolo de timp, dincolo de orice dimensiune. Cu privirea îmbrăţişezi întinderea nesfârşită, intangibilă, frumuseţea uluitoare, clară, limpede. Acolo ai vrea să rămâi, să respiri, să iubeşti. În aburii dimineţii, în liniştea şi armonia ce pluteşte, ţinându-te de mână, surâzi recunoscător, înţelegi misterul clipei şi fascinaţia ei, îmbrăţişezi viaţa copleşitoare, te întorci pe noi şi noi drumuri. O stea se-aprinde... O stea se-aprinde, călăuzindu-te. Suntem vis în vis şi visul îl numim viaţă! În noaptea durerilor tale, să nu te pierzi în hăuri te-am ţinut de mână. - Alungă păsările negre, îţi sfârtecă inima, ai forţa asta, nu te lăsa doborât! - mă auzi
printre vocile cerurilor. În vânt s-au risipit stihiile anilor, în vânt au zburat stolurile de gânduri presate între pleoape. Te-ntorci la tinereţea ta, poveste a începutului, în cazul în care ai fost fericit că a doua zi va fi mai mult timp, în cazul în care o altă piatră va forma un nou cerc pe firul apei, în cazul în care inima-ţi strigă cu voce tare: - Mi-e dor! E plata vieţii pentru tot ceea ce-ai tânjit. Prin uşa deschisă, nevopsită, pătrunzi în pădure, acolo unde farmecul răspândit prin vene este sălbatic. Clopotul bate luminos, clar, efectul unei poveşti de iubire ţi-a întins fiecare fibră din corp, coardele tale vocale sunt mute. Din frământări născute - allegro assai - pasional, cercul a-ntors timpul pentru a-ncepe o nouă sonată. În fuga fanteziei în alb, o singură voce strigă la lună cerând sărutările dorite. Orbită de sărutul fluturelui În liniştea nopţii, undeva, în surzină, acordurile unui saxofon, în cercuri de timp, adie briza vântului. În lumina lunii, şoapte murmurate la ureche, atingeri sacre curg în faţa infinitului, cu buzele continui drumul, urci şi cobori, conturezi teritorii, noi şi noi geografii,
arome relevate de santal, salcâm şi iasomie, în palme palpită, calde, două rândunele cuibărite, mângâieri delicate recunosc drumul visat. Un cântec necunoscut, liniştitor, comunicare reciprocă, o dăruire neîngrădită, reflectări în oglinda ochilor strălucitori, umbre, linii de trupuri se împletesc în faldurile nopţii. Prin fiecare senzaţie, într-o sărbătoare a simţurilor, surprinzătoare forme cucerite, pas cu pas. Departe a rămas lumea, doar noi şi bucuria nemaitrăită, binecuvântate atingeri, dorinţe, suspine, adânci vibraţii, ritmuri mareice suspendate în abandonul aceluiaşi sfârşit. Prin forţa torentului, o singură respiraţie, un val seismic, fluide de fericire curg şuvoi. Înlănţuiţi, trăim acelaşi vis visat, în timp ce un fluture, la pervazul fereastrei, cu aripile sale, delicat desfăcute, cade în aşteptarea celui mai scurt moment al naturii, sărutul lacrimilor dulci de hoya, înflorite în noapte. Persistenţa trecerii În ploaia caldă de lumină, pe o cărare printre mulţi pomi, mergem de mână la şcoală. Nu vreau să-ţi spun cum mă cheamă. Sub un vişin înflorit ne-oprim să te-ntreb: - Vrei să dormim? Nu spui nimic. Învăluită în ceaţa umedelor oglinzi mă aşez, îmi aplec capul la pieptul tău, iar tu îţi întinzi palmele cu podul lor spre pământ. Mă ridic, râd, îţi iau mâna, mă-ntrebi iarăşi cum mă cheamă, zâmbesc şi-ţi apăs nasul cu degetele mele fine:
- Ţi l-am spus! Într-o solemnă tăcere, suspinând, mă săruţi violent. În camera ta, singur, suav, parfumul meu persistă în fiecare celulă vie, la lumina lunii, pe geam, priveşti cu alţi ochi cum plouă invers, spre marea de lumină. Pe masă, lângă cartea-ncepută, citeşti pe-o frunză apărută de niciunde: “Te iubesc ca să te uit, te uit ca să te iubesc.”* ________________ “te quiero para olvidarte, para quererte te olvido”- Antonio Machado Poveştile păunului În amurg, în zbor, Phaon îşi poartă trena fragilă cu poveşti nepieritoare, reînnodate, tivită cu cei o mie de ochi ai inimii, în fâşii colorate, desfăşurate, de foc aprinse, cu irizările bolţii cereşti de albastru-turcoaz, cu-argintul lunii pline, galben solar şi negru contur. Dansând în cerc, un bulgăre de zăpadă mişcător, cheamă ploaia înaintea furtunii. În palmă se oglindeşte povestea eternă a vieţii ce-şi derulează, în viteză, lumi noi, stranii. Tablouri dense răsar la tot pasul, din ceaţă apar grădini luxuriante, izvoare-ascunse, şerpuite drumuri, pante abrupte, străzi pietruite, oameni grăbiţi, oraşe vechi, uitate, temple, palate, cetăţi, case, nori, munţi
şi curgătoare ape... Închide ochii, ascultă! Simţi muzica? Abandonează-te-n sunet şi intră în liniştea fiecărei poveşti renăscute!
Primăvara din ochii ei Sfârtecat de grifoni, chinuit, îngrozit, copil rătăcit în neant, închis în cercul de umbre şi spectre de gânduri reverberate, taioase ca o lamă de cuţit, mărşăluieşti printre ruine şi coloane prăbuşite, te scufunzi în abisul durerii, suspendat în suferinţă, aluneci sfredelit în prăpastia dintre două lumi şi vlăguit treci, prin moarte, pe lângă atâtea fantome şi morţi. În ploaia neagră şi rece, o ultimă petală adie împrăştiată de furtună. De undeva, cumva, un fir de lumină te susţine, primăvara din ochii ei. - Să nu mă laşi singur, iubito, ajută-mă, suflete, să nu mă pierd! - strigi zguduit. Acum ştii, pe drumul anevoios, printre lacrimi, doar lângă ea te-ai simţit liber, frumos şi-ndrăgostit, în zâmbetul ei floral ai regăsit cântecul speranţei scăldat în lumina blândă şi sacră a liniştii care
te-mbrăţişează ca un abur auriu. Mă voi gândi la tine, la vântul care-ţi mângâie ochii asiatici şi la sărutul nostru, voi adormi cu capul pe umărul tău şi voi visa raiul, din miracolul surâsului tău aştept primăvara, eliberând hiatul din templul respiraţiei unei frumoase poveşti de iubire! Aici în extazul inimii tale, fără cale de întoarcere, e sensul meu... Prin tine mă văd pe mine Unde îţi este boldul morţii? Prin înviere a fost şters acel zapis. Te port în inimă, de-acolo nu te smulge nimeni, e singurul loc unde eşti tu. Acolo sunt toate ascunse - dorinţe, căutări, trăiri -. Suntem ce e inima noastră, nu există cale de mijloc! De ce psalmistul se ruga pentru o inimă nouă şi-un duh statornic? A trăit sărutul iubirii, dar şi-al lepădării. Cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt încoace şi-ncolo. …............................................. Cu batista ţesută cu fire de dor şi flori de nu-mă-uita, noapte de noapte, îţi ştergi lacrimile. Nu eu sunt importantă, ci lumea din noi. Să crezi, să simţi, să vrei, să ai, să pluteşti! Undeva, într-o casă veche, la ţară, într-un lighean, îmi torni apa să-mi spăl părul. Te privesc şi râd bucuroasă, îmi aduci surâsul inimii. Prin tine mă văd, atât de profund, pe mine însămi. Câtă nevoie de frumos e în noi, nesecată!
Oglindiţi în oceanul iubirii, privirile se unesc în armonia absolutului, izvoare limpezi şi proaspete ţâşnesc spre încântarea sufletului - mereu ne-aplecăm spre el -, izvorul apelor vii din care răsare o nouă formă de viaţă. Să te uneşti cu el, cel care e iubire, înseamnă totul! Acolo te simţi când stai pe umărul meu şi mă priveşti, de parcă nimic nu mai e dacă nu sunt eu. Nimic fără mine şi totul cu mine! Nedesprinsă de tine mă ţii, cu gura-mi aduni fluxul şi refluxul emoţiilor, le deschizi drumul, ştii bine ce valuri aduc cu ele. Făcută sunt să trăiesc, cu tine, o clipă adânc simţită, un semn să-mi laşi, aceeaşi limbă o vorbim, a iubirii, pe treptele timpului păşim prin ţesutul simţirilor - emoţie, exaltare, înălţare şi zborul prin cercul luminii. Vreau trupul tău, iubito, sufletul este deja, aici, la mine! - îmi spui, în timp ce dispar, prin aburii zorilor, pe podul de lumină. Priveşte cu uşa deschisă Sincronic este totul! Între zâmbet şi suspin, o picătură în abisul infinitului, un cântec fără sfârşit într-o limbă străveche. O melodie amplă, curgătoare, cu semne cursive ce, încă, se scriu, mă cheamă, mă prinde, mă-mpresoară. Fiecare atingere a ta o simt. Trăiesc prin tine, respir, iubesc pentru că tu mi-ai dat viaţă! - îmi spui.
Dar ce e dragostea şi ce e realitatea? Vrei s-o priveşti acum, totul, în tine, vorbeşte despre Ea. Cu fiecare moment trăieşti revelaţia paradisului. Cuvântul se-opreşte în faţa frumuseţii. Tăcerea se dezvăluie. O pace universală se-aşterne. Te privesc o clipă şi-un ropot de-ncântare, de splendoare divină, îmi copleşeşte întreaga fiinţă. Nu mă tem, nu-nţelegeam şi căutam răspunsuri. Răspunsul? Zâmbesc. E-n tine, îl ai, fiecare clipă prezent trăită. Un dar! În tropotul hergheliei de cai ce-aleargă liberi sub razele lunii pline, iubirea înfloreşte-n inimă. Mozaic de trăiri, de lumini, de culori. Viaţa se naşte, manifestându-se ireversibil. Suntem atât cât înţelegem! M-ai crescut lângă râul vieţii tale. Ferice de cel ce-nţelege, care se-adapă din acest râu, un chiparos cu rădăcini adânc înfipte ce-şi dă rodul la vremea lui şi-ale cărui frunze nu se veştejesc. Mă străbaţi cu fiori în tot trupul, îmi umpli inima, mă faci să trăiesc, să simt fiecare respiraţie. Apele adâncurilor se ridică la suprafaţă. Timpul a-ncremenit într-o lacrimă. Ce-i trupul şi-mbrăţişarea lui? Prea frumoasă ca să o poţi atinge, păstrezi în tine dorul nestins, fiori de nepătruns. Te ţin strâns. Cum aş putea să te pierd şi unde?! Iubire înflăcărată ce mă porţi pe aripi eterne, inima mea e sfâşiată de puterea din tine! Lasă-mă să te privesc în oglinda iubirii ce nu se va stinge niciodată! În mii de forme, de simţuri ameţitoare, o săruţi. O voluptate străbate trestia în frison. Ah, mâinile noastre! Ah, mâinile noastre!
Pasăre călătoare. Pasăre călătoare. Cauţi, cauţi pierdut în singurătăţi pustii, în trecutul care se scurge la nesfârşit, o iubire în care crezi, un gând, o rebeliune ce te separă de tine, de lume, ceva ce nici tu nu-nţelegi. Te caut să mă regăsesc! Cât timp exişti, efortul nu e zadarnic. În fiecare zi te-aşezi la poalele straturilor mele lăuntrice şi urci până pe culmile cele mai înalte. În tot ce mă-nconjoară te găsesc. Sufletul tău e-o minune divină! Aş putea spune că eşti dincolo de frumos şi nu aş greşi. - îmi şopteşti, zâmbindu-mi. Privind infinitul din ochii tăi Cu prima picătură de lumină, de culoarea mierii, ciclul a început, îngerii ne veghează visul, o înviere a două iubiri, una diurnă şi una nocturnă, ispita lăstarului fermecat de aroma de neuitat a celor patru elemente, şi bucuria cunoaşterii din fiecare - foc şi briză, rouă şi pământ iubitor -. Flori dornice să urce această fuziune dansează, acum, cu salba de stele, cu luna vibrantă şi comete sfârâind trecutul, cu galaxii întregi de foc şi cerurile îngerilor luminoşi în zbor. Sunt mereu copleşit de un fior sfânt când mă atingi cu vibraţiile tale, te sărut, acum, aici, în eternitate! Martoră, luna ne va binecuvânta sărutul, aşezându-i cântecul şi liniştea serii în inimile noastre. Privind infinitul din ochii tăi, în cea de-a opta zi, totul dispare
- trecut, prezent sau viitor -, îţi simt atingerea şi naşterea, tu, fiică a cerului, locul tău este chiar în adâncul meu, adagio profund din sunetele celor o mie de viori. În adâncurile tale m-am regăsit mereu, o revelaţie a vieţii, să fii şi să ştii că se manifestă liber! Viaţa-i pustiul renăscut la o fascinantă fereastră deschisă spre descoperirea iubirii! Punţi peste punţi şi poduri peste universuri, un curcubeu răsare şi altul apare, dincolo, în celelalte dimensiuni, izvorul ce ţâşneşte în viaţa veşnică. Provocarea vieţii Pasăre cu aripile larg desfăcute, o cruce întinsă peste veacuri, un tot, un vals pe ape şi adierea lunii translucide pe umărul ei sărutat de atingerea buzelor tale, uşa deschisă spre viaţă, spre infinitul albastru, în reflexe irizante, schimbătoare ca marea, un traseu al fericirii, în bătaia razelor de soare, ce se deschide armonios în ea mai frumos că niciodată. Prin ochii ei ţi-ai văzut viaţa. Călătorind în tine, în toate direcţiile, de la un capăt la altul, vârtejuri de gânduri, de vise, de stări, de dorinţe. Un punct alungit, înfăşurat în el însuşi! Nu mai ai cuvinte. În tăcere o cauţi în spatele
fiecărei uşi închise. Un chin dulce-amărui, o piatră de temelie a inimii înmugurite, primele linii ale unui ţărm răsucit înainte de calmul zorilor nesperat a mai veni vreodată. N-ai putea să trăieşti, alături de ea, într-o linie neîntreruptă de fericire! Nu poţi trăi aşa, mereu îmbătat de frumuseţea ei! Crezi că interiorul ţi-e firav. Ca un torent, puterea ei ţi-e transmisă peste măsura ta. Îţi pierzi identitatea, simţi că te topeşti în ea, nu mai ai limite. Frumoasă aşa cum numai ea este, o priveşti şi nu te mai saturi de ea. Transformă totul în tine! E-o frică de ce poţi deveni, de ce poate naşte şi rescrie în tine. Te ştiai puternic, însă, de când ai întâlnit-o ceva din tine strigă. De-acel duh te temi! O teamă cumva ascunsă, nebănuită, iese la suprafaţă, te sfârtecă cu totul. E-o ardere intensă, te răscoleşte, simţind-o! Ridici piatra de pe inimă şi priveşti înainte. Cineva, contopit cu visele tale, te cheamă, departe, acolo, cineva care-a trecut senină prin nopţile tale albastre, prin eternitatea timpului, împletind iubirea şi dorul. Săruţi mâna şi duhul, şi mireasă, zici: - Vino! Facă-se Voia Celui Veşnic Viu!
Refugiu în lumina unui zâmbet Copilul de aur e-n tine, e-n noi, mereu te priveşte, surâde, chiar dacă valuri trec, priveşte-i zâmbetul poznaş. Întoarce-te, găseşte-i calea, deschide-ţi inima, ascultă-i tainica şoaptă, lumină caldă, candelă vie, nestinsă de niciun vârtej. Acest refugiu să-ţi fie locul când norii negri şi deznădejdea te vor lovi. Condus de el, vei înţelege că viaţa-i dar nepreţuit.
Ultima filă dintr-o viaţă E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh, fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani, maltratată şi judecată a fi executată prin spânzurătoare pentru împotrivirea întinării ei. În noaptea aceea blestemată ar fi fost moartă, după ce ar fi fost pângarită, de nu ar fi înfruntat, cu un stilou, frica şi demonul atacator. Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască. Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit. În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă, n-a vărsat lacrimi, n-a implorat, n-a plâns, nu s-a lamentat, pentru a fi absolvită de crima comisă. Încrederea i-a fost în lege şi-n forţa justiţiei în care şi-a lăsat destinul. Din prima zi de carceră a înţeles. Acolo, drepturile îi sunt călcate în picioare, acolo, frumuseţea nu are ce căuta. Aşa a lepădat orice semn din trup, din gânduri, din voce,
din scris, din priviri, din vise. Astăzi i-a venit rândul să înfrunte Qisas (legea iraniană a retribuţiei). Să nu plângi, Reyhaneh! Moartea nu este sfârşitul tău. Ai fost învăţată să te comporţi cu demnitate, ai fost învăţată că trebuie să lupţi, oricât de greu ţi-ar fi. O şcoală cu multiple lecţii şi responsabilităti este viaţa. Aşa ai fost învăţată. O singură dorinţă i-a transmis mamei, nu vrea să fie îngropată în pământ. Fără mormânt, fără lacrimi, fără jelire! Cuvântul redus la tăcere. Ochiul, inima şi tot ce-ar putea fi luat din trupul ei, oricui să fie date, fără să se ştie de unde. Îmbrăţişează liniştită moartea, iar vântul departe s-o poarte. Să nu-ţi fie ruşine pentru nimic, Reyhaneh! Nici pentru tristeţea mamei, nici pentru că nu ai apucat să mai săruţi, pentru ultima dată, mâna mamei şi-a tatălui. Tu vei cânta, asemeni păsărilor! Lumina a pătruns prin rănile tale, povestea ta nu va putrezi. Bucurie şi suferinţă umană. Tu eşti puternică, asemeni izvorului, devenit râu, devenit mare, devenit ocean, devenit nor, devenit ploaie! În miezul tăcerii vei găsi adevărul, prezent şi uitat, devenit spaţiul de amintiri. Aduşi de viscol, ca o rugăciune, fulgii de zăpadă luminează cerul dimineţii. Frumuseţe eterică. Azur. Lumină. Paşi în neant. Tăcere. Albastru de cobalt ca acuarelele, albastru ultramarin ca adâncimea şi liniştea mării, risipă de azur ca misterul cerului. Un punct fără întoarcere! Intens este totul. În lumina strălucitoare, nepământeană, lumea pare ireală, evantai de clipe, timpul se accelerează,
respiri gânduri atât de vii, uimitor de rapide, cu noi înţelesuri, cu înţelegeri străfulgerătoare, derulată în viteză, viaţa pare a fi un vis. O, Doamne, câtă iubire, câtă pace şi cât senin! Urmele din noi Până la urmă şi greşelile sunt opere... Îmi plimb mâna pe cer, ce uriaş îmi e dorul, ca pe o dorinţă te-ating uşor. E vis, e vers, e-abis, e univers? Dinspre întuneric, curge cântecul nostru peregrin. Cu ochii pe jumatate închişi, prin labirintul munţilor, nu poţi ajunge la comori fără a fi chemat. Pe cărarea Caii Lactee, în linişte, nu mai numărăm stelele, le dăruim poeme vibrante, le izvorâm prin cuvinte, le adunăm, le împărţim fără o noimă anume. În focul cosmic existăm doar noi, tu şi eu, orice altceva este doar o şoaptă celestă. Din pasaje subterane ultimul semn plin de speranţă veşnică şi trecerea de inimi
vor fi binecuvântarea finală... Va veni o zi... Va veni o zi când toate cuvintele se vor întoarce uimite din depărtările trecutului, chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul. Va veni o zi când toate cuvintele, tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate, se vor întoarce risipite în paginile albe ale clipelor noastre, printre amintirile vii, cu primul şi ultimul cuvânt, şirag de mătănii în cerul oglinzii din care şi-au luat zborul. Retrase în singurătate, rostite sau nerostite, continuă să respire, continuă să palpite, pe cerul nopţii tale. Va veni o zi, o altă uluitoare zi, când fără cuvinte, apă şi foc, sămânţă şi spirit, origine a lumilor, o nouă poveste tulburătoare de culoarea timpului va răsări în cerc şi lumină, din templul sărutului, dincolo de fiecare poveste, acolo unde încep aurorele boreale ale sufletului, într-un prezent continuu, la temelia timpului, o poveste de iubire imposibil de trăit, imposibil de oprit, imposibil de definit, imposibil de frumoasă, imposibil de a merge mai departe.