vortex by lukas marcus

Editorial

„Votrex on line”: la un „click distanță de misterele lumii

otidianul „Curentul” lansează, începând de astăzi, „Votrex on line”, o revistă culturală care-și propune să vă introducă în cele mai diverse domenii ale cunoaşterii, de la descoperirile ştiinţifice de ultimă oră până la marile mistere ale lumii rămase, încă, nerezolvate. Este un proiect pe cât de ambiţios, pe atât de curajos. Ambiţios pentru că dorim să vă oferim, în premieră pentru publicistica românească, un produs de excepţie. Iar curajos este pentru că îl lansăm tocmai acum, când pentru mulți dintre contemporanii noștri, nobila pasiune a lecturii pare a fi devenit un soi de boală ciudată, de care trebuie să te fereşti cu grijă. Iar în cazul în care te-ai lăsat „contaminat” de ea, este mai bine să te ascunzi rușinat. În vremuri goale ca acestea, în care se pune preț doar pe „cojile” pe cât de sclipitoare, pe atât de găunoase, noi pariem, totuși, pe cei care citesc. Pariem și pe cei care au dorința, răbdarea și perseverența de a căuta „miezul” de cultură care înobilează mintea. Motiv pentru care noi, cei de la „Vortex on line”, vă vom prezenta o altă faţă a lumii. O lume în care aventura conoaşterii este la ea acasă. Căci noi vom fi „exploratorii” de serviciu care se vor pune în slujba voastră. Iar pentru asta, vom coborî în negurile timpului pentru ca, împreună cu voi, să fim martori la „facerea lumii”. Dar și ca să readucem la viaţă dinozaurii, ori să reînviem civilizaţiile preistorice. Vom pătrunde, tot împreună cu voi, în tainele universului magic moştenit de la antichitatea rafinată.` Şi vă vom face părtași la spectacolul unui viitor fabulos, încifrat în faptele prezentului. Asta vom face noi. Dar cine sunteţi voi, cealaltă parte a ecuaţiei pe care o vom „rezolva” împreună? Sunteţi tinerii născuți în fața calculatorului, care presimt că aventura nu se află doar undeva, la capătul lumii, ci poate fi chiar și aici, la îndemâna fiecăruia dintre noi. Dar și că lumea și viața astăzi înseamnă infinit mai mult decât jocurile „on line”, ori fleacurile mondene cu care suntem bombardați în fiecare zi. În același timp sunteți și voi, maturii activi care, deși sunteți implicați în propriile afaceri vă doriţi, totuși, să rămâneţi branşaţi și la „panoul de comandă” al lumii de mâine.

Și mai sunteţi şi voi, intelectualii a căror buzunare s-au „ușurat” atât de mult încât cartea tipărită a devenit, deja, un articol de lux. În plus vă așteptăm și pe voi, cei pe care vremurile tulburi de azi v-au alungat din bibliotecă şi v-au obligat să vă concentraţi doar pe problemele vieții de zi cu zi. În plus, sunteţi și voi, toţi cei care refuzaţi tentaţia fleacurilor deșănțate care vi se oferă zilnic, expuse pe toate „gardurile” mediatice. Sunteţi cititorii noştri despre care, parafrazându-i pe colegii de la o revistă „de moravuri grele”, avem credinţa că sunteţi „mult mai inteligenţi decât ai lor”. Adică ai celor care vă oferă nimicuri ambalate în „Click”-uri, „Libertăți sau „Cancan”-uri pline de măscări vopsite în culori țipătoare. De ce „Vortex”? Pentru că vortexul este vârtejul care pune în mișcare întregul Univers, de la cele mai îndepărtate galaxii până de la spirala ADN, cea fără de care viața, și noi înșine am fi rămas doar un vis frumos, ascuns în mintea lui Dumnezeu. Este vârtejul creației, pe care îl punem în mișcare pentru voi, cititorii noștri. Așadar, „Vortex on line” este o revistă pe care, așa cum îi spune şi numele, o puteţi accesa doar în format electronic. Iar după cum veți vedea, este o revistă care, deși nu poate fi atinsă cu mâna, vă va oferi plăcerea de a o răsfoi, exact ca pe una adevărată. Iar singurele lucruri care vă vor lipsi sunt atingerea satinată a hârtiei și mirosul proaspăt al cernelei tipografice. Unde ne găsiți? Vă dăm întâlnire lunar pe www.curentul.ro. Aici, un simplu „click” dat pe imaginea copertei noastre, vă va transporta, rapid, în lumea misterelor.

Vasile Surcel, Editor Coordonator Vortex on-line 3

Gazele cu efect de seră scut împotriva noii Ere glaciare?

Specialiştii ne tot avertizează, de câteva decenii bune, că lumea noastră se îndreaptă, galopant, spre un iminent dezastru planetar care va fi provocat de încălzirea globală. Un fenomen dramatic provocat mai ales de ceea ce ei numesc „gazele cu efect de seră”, rezultate în urma activităţilor industriale umane.

n subiect aﬂat pe buzele tuturor, pornind de la care s-au scris cărţi, s-au organizat conferinţe şi mitinguri. Apoi, de la un anumit punct încolo, isteria „încălzirii globale” a fost preluată şi promovată chiar şi de unii politicieni, care au câştigat bani buni,

dar şi prestigiu internaţional după ce şi-au asumat rolul de luptători pentru protecţia planetei. Dar vorbele sunt vorbe, iar faptele nu ţin întotdeauna cont de ele. De curând au apărut informaţii care demonstrează că, în realitate, modiﬁcările climatice planetare

sunt fenomene extrem de complexe, care nu își au originea doar aici, pe Pământ. Dar și că prevestita catastrofă a încălzirii globale ar putea ﬁ compensată de o „răcire temporară“, provocată nu de cauze terestre ci de unele mult mai îndepărtate de noi și de planeta noastră. De curând, oamenii de știinţă au descoperit că această ameninţare ar putea veni chiar de la Soare, astrul vieţii, în jurul căruia ne învârtim cu toţii de o eternitate. Pornind de la informa ţiile oferite de satelitul „Hinode”, care monitorizează activitatea solară, savanţii de la Observatorul Naţional Astronomic din Japonia şi Fundaţia de cercetare Riken au anunţat că există indicii solide care arată că, în perioada următoare, Soarele va intra într-o perioadă de activitate redusă, fapt care care ar aduce după sine o scădere simţitoare a temperaturilor de pe Pământ. În plus, oamenii de știinţă au descoperit și

o serie de indicii neobișnuite privitoare la modiﬁcarea polilor magnetici ai Soarelui. După cum se știe deja, activitatea Soarelui crește și descrește, de-a lungul unor cicluri de câte 11 ani. În plus, conform cunoștiinţelor actuale, câmpul magnetic solar se inversează ciclic, tot odată la 11 ani. Spre exemplu, în 2001, polul nord magnetic al Soarelui, care până atunci se aﬂase în emisfera lui nordica, a devenit polul sud magnetic. Anterior, oamenii de știinţă au estimat că următoarea inversare a polilor ar urma să înceapă în luna mai 2013. Din analiza datelor transmise de „Hinode” rezultă însă că deplasarea polului Nord solar a început deja, cu circa un an mai devreme decât era prevăzut. În plus, s-a constatat că, în mod cu totul neașteptat, doar polul nord solar și-a început „migraţia”, iar în privinţa polului sud nu s-a constatat nici un fel de schimbare. Savanţii estimează că, dacă această ten dinţă va continua, polul nord magnetic al Soarelui se va inversa în curând dar, în același timp va apare o situaţie cu totul neobișnuită în care Soarele va avea patru poli magnetici dintre care doi poli nord care se vor pozţiona în zona ecuatorului solar.

Vine Era glaciar`? Oricât ni s-ar părea de ciudat, un asemenea fenomen cosmic a mai avut loc într-o epocă relativ apropiată de zilele noastre. Savanţii estimează că un eveniment similar, care s-a manifestat și prin reducerea activităţii solare a vut loc în secolele XVII - XVIII. Atunci, mi nimul de activitate solară s-a manifestat printr-o miniglaciaţiune care a durat apro ximativ 70 de ani. A fost ceea ce specialiștii numesc perioada de „minimum Maunder”, în cursul căreia temperaturile medii au fost cu aproximativ 2,5 grade mai mici decât cele înregistrate în cea de a doua jumatate a se colului XX. Atunci, între anii 1645 și 1715, Europa și America de

Nord au avut o climă extrem de rece. În ţările occidentale iernile au fost deosebit de lungi și friguroase, iar cursul Tamisei a fost, adeseori, îngheţat chiar și în mijlocul verii. În cele șapte decenii, culturile agricole au fost adeseori compromise iar lumea întreagă s-a cofruntat cu perioade lungi de foamete. Episoade similare, în cursul cărora scăderea activităţii solare a adus după ea o răcire drastică a climei, au mai avut loc între anii 1420-1570, de-a lungul a ceea ce savanţii au numit „minimul Sporer”, dar și mult mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XIX, în cadrul „mi nimului Dalton”. De ﬁecare dată răcirea climei, care a coincis cu scăderea activităţii solare, a fost deosebit de drastică, apropiată de rigoarea unei ere glaciare.

Informaţiile oferite de satelitul „Hino de” par să indice faptul că Soarele este pe punctul de a intra într-un nou „minim”, care ne-ar cufunda, pentru nu se știe cîte decenii într-o nouă mini-eră glaciară. În mod ciudat, scutul care ne-ar putea proteja în faţa acestei „răciri globale” ar putea fi chiar mult-hulitele gaze cu efect de seră, cele despre care ni s-a tot spus că ne vor arunca în ghearele catastrofalei „încălziri globale”. Un argument în favoarea unei asemenea posibilităţi ar putea fi durata din ce în ce mai scăzută a mini-erelor glaciare corespunzătoare perioadelor de „minim solar”. Dacă cea din vremea „mimimului Sporer” da durat 150 de ani, cea din vremea „minimului Maunder”, când încă tânăra „revoluţie industială” începuse deja să aruce în atmosferă din ce în ce mai multe „gaze cu efect de seră” a provocat o „iarnă mondială” care a durat doar 70 de ani. Iar mini-era glaciară de la începutul sec. XX a durat doar cîţiva ani. Motiv pentru care nu ar fi exclus ca mult hulitela „încălzire globală” să ne protejeze de efectele climatice cauzate de minimul soar care va începe de anul viitor și să ne ferească de o posibilă mini eră glaciară.

Codul lui Zalmoxis

Dacii, enigmaticii noştri strămoşi, au fost considerați la un moment dat, cei mai periculoşi adversari ai Romei. Apoi, în primul secol al erei noastre, au pierdut două războaie cumplite, în urma cărora au dispărut, de parcă n-ar fi existat niciodată. Au amuţit pentru totdeauna, lăsând în urma lor multe taine neclarificate nici până în ziua de azi. Ce limbă vorbeau dacii? O împodobeau ei în haina vreunei scrieri? Două întrebări îngemănate într-o singură enigmă. O enigmă veche de două mii de ani.

Scrierea, pragul cultural care separă, ca un hotar inefabil, preistoria de istoria pe care o învăţăm pe băncile şcolii, acea pe care ne-am obişnuit să o considerăm „clasică”. Adică istoria despre care știm extrem de multe amănunte doar pentru că sunt conﬁrmate și prin existenţa aşa numitelor „izvoare scrise”. Adică a unor documente care, păstrate pe cele mai diverse suporturi, au avut marea şansă de a supravieţui până azi. Un

motiv solid pentru care, mulţi dintre noi, dar şi dintre savanţi, suntem convinși că ştiinţa scrierii marchează graniţa subtilă dincolo de care întâmplările, chiar şi cele mai banale, se preschimbă în evenimente istorice. Iar indivizii, până atunci anonimi, devin niște personalităţi memorabile, ale căror fapte și vorbe sunt consemnate şi repetate până când ajung să facă parte din ceea ce noi numim „patrimo-

niul universal”. Altfel spus, cineva există doar în măsura în care amintirea sa, indiferent dacă este vorba de un individ ori de un întreg popor, este consemnată ﬁe măcar şi de un singur scrib, pe orice fel de răboj pe care, adeseori doar un noroc deosebit îl ajută să ajungă până în zilele noastre.

„Mama” lumii Cu exact o jumătate de veac în urmă, în vara anului 1962, Samuel Noah Kramer publica lucrarea „Istoria începe la Sumer”. Un titlu tranşant izvorât din fascinaţia unei lumi întregi faţă de un trecut straniu, reînviat atât pe șantierele arheologice cât şi prin publicarea unui număr impresionant de traduceri ale celebrelor tăbliţe de lut. De

atunci şi până azi s-a impus teoria, general acceptată, conform căreia scrierea a apărut în Mesopotamia cândva, între sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.Hr. Concret, este vorba de scrierea pictografică descoperită la Djemdet Nasr, care aparţine fazei „el Obeid“ a culturii sumeriene. Iar apariţia acelor documente multimilenare ar fi momentul de început al istoriei de care vorbea Kramer. La fel s-au pertrecut lucrurile şi cu Egiptul, China sau India care, şi ele, au intrat oficial în istorie abia odată cu inventarea scrierii, de orice fel ar fi fost ea. Iar de atunci şi până în ziua de azi se consi deră că sunt cu adevărat civilizate şi fac parte din istoria „clasică” doar popoarele care au știut să-și conserve memoria în documente scrise. La o primă vedere, pare a fi o idee rezonabilă. Dar nu şi neapărat adevărată. Oficial, în această parte a lumii, doar Creta minoică, Grecia şi Roma cunoşteau şi foloseau scrierea. Iar asta se întâmpla în condiţiile în care, în urmă cu doar două mii de ani, în Europa antică au existat foarte multe popoare care nu scriau. Sau, mai corect spus, de la care nu ne-au rămas documente scrise. Celţii, vechile populaţii germanice, tracii din Balcani şi, alături de ei, geto-dacii, par să fi fost, o adunătură de analfabeţi. Erau cu toţii popoare preistorice? Bineînţeles că nu.

Scribii de la începutul vremurilor Cu un an înainte ca Noah Kramer să fi afirmat că „istoria începe la Sumer”, arheologul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, într-o așezare neolitică din localitatea Tărtăria - judeţul Alba, trei tăbliţe de lut pe care erau imprimate câteva imagini care semănau izbitor cu scrierea sumeriană. Straniu a fost însă faptul că respectivele tăbiliţe fuseseră găsite într-o așezare cu peste o mie de ani mai veche decât cele mai timpurii inscripţii din Mesopotamia. Iar asta nu putea să însemne decât un singur lucru: Kramer s-a înșelat în ceea ce privește „debutul” istoriei care nu s-ar fi petrecut în Sumer ci aici, pe meleagurile noastre. În cele cinci decenii trecute de la această desco perire, s-a vorbit foarte mult despre „tăbliţele de la Tărtăria”. Totuși savanţii „oficiali” nu le-au prea luat în serios. Atitudine oarecum justificată datorită unor neclarităţi privitoare la modul în care s-au desfășurat săpăturile arheologice de la Tărtăria. Contrazicând parcă această indiferenţă blazată, zona balcanică a continuat, totuși, să ofere multe alte surprize privitoare la acest aspect al civilizaţiei umane. Obiecte la fel de vechi, purtătoare, și ele, ale unor ipotetice

Memoria veacurilor

nul dintre argumentele care pledează, eficient, în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia“ este imaginea Cetăţii Sarmisegetuza, imagine clar redată pe câteva dintre ele (foto jos). Iar dacă cei care afirmă că „Tăbliţele“ ar fi fost „plastrografiate“ la sfârşitul sec. XlX, au dreptate, acele imagini nici n-ar avea cum să existe. Și asta pentru că, în perioada presupusei lor falsificări, istoricii noștrii încă nu ştiau că cetăţile din zona Orăştie sunt ale dacilor. Și nici că acolo s-a aflat cândva ultima lor capitală. La ruinele Sarmisegetuzei, primele săpături arheologice sistematice s-au făcut doar începând cu primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor de acolo, făcute abia după anii ’50, seamănă izbitor cu imaginile cetăţii redate pe „Tăbliţe“. Similitudine care aduce cu sine o întrebare tulburătoare: de unde să fi ştiut „plastografiatorul“ ce aveau să descopere arheologii abia peste câteva decenii?

Graiul strãmoșilor

ajoritatea inscripţiilor de pe „Tăbliţele de la Sinaia“ par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus. Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba română de astăzi. Dar acest fapt nu face decât să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba dacilor, chiar şi din teritoriile neocupate de romani? Cu atât mai mult cu cât, cucerirea violentă urmată de jafuri și distrugeri cumplite ar fi trebuit să aducă în mintea autohtonilor o ură pe măsură împotriva cuceritorilor romani. De ce supravieţuitorii le-ar fi preluat limba pe care ar fi continuat să o utilizeze și după retragerea trupelor și administraţiei cuceritoare? În acest context, este foarte greu de înţeles de ce influenţa romană s-a întins și peste locurile în care legiunile Romei nu au ajuns niciodată iar limba română este cam aceeiași peste tot. Poate pentru că o bună parte din ea este urmașă directă a limbii dacilor?

urme de scriere s-au găsit în Bulgaria, la Karanovo şi Gradeșniţa, dar și în Serbia, la Lepenskii Vir. Apărut la ani buni după tăbliţele de la Tărtăria, acest lanţ de noi vestigii arheologice, pare să demonstreze că, totuși, Peninsula Balcanică a fost, cu mai bine de o mie de ani înaintea Sumerului, leagănul unor civilizaţii preistorice deosebit de sofisticate. Civilizaţii care, deși inventaseră un soi de scriere, n-au lăsat în urma lor niște „arhive” bogate, cât de cât asemănătoare celor din Mesopotamia. Un motiv considerat suficient pentru care, atunci când vine vorba locul „de baștină” al scrierii specialiștii preferă să ignore zona balcanică. O indiferenţă care are o explicaţie oarecum simplă: dacă ar accepta existenţa acestor scribi de la începutul vremurilor tot ei, savanţii, ar fi cei obligaţi să refacă toate teoriile în care au crezut până acum și să rescrie cărţile de istorie. Pentru că asta ar însemna că nu Sumerul este “mama” civilizaţiei ci Peninsula Balcanică. În mileniile care au urmat, pe teritoriul ţării noastre au apărut și apoi au dispărut în negura vremii o mulţime de civilizaţii deosebit de complexe. În aceast sens, este suficient să amintim Cucuteni, rafinata cultură dezvoltată de niște pictori subtili a căror măiestrie artistică nu a fost întrecută milenii la rând. Apoi, în vremuri mai apropiate de zilele nostre, când întro bună parte a Europei antice au existat culturi și civilizaţii care ne-au lăsat moștenire „arhive” bogate, zona balcanică pare să fi fost „exmatriculată” de pe scena culturală a lumii. Iar în ultimul mileniu de dinaintea erei nostre, toate popoarele care au stăpânit acest teritoriu par să nu fi fost interesat de „alfabetizare”.

complex, legat de restul lumii antice atât prin relaţii comerciale cât și culturale. Și nu de puţine ori, prin confruntări militare. Apoi, în a doua jumătate a sec. I d.Chr. regatul dacilor a intrat într-un conflict dur cu Imperiul Romei. Conflict încheiat în anul 106 d.Chr când legiunile imperiale, conduse de împăratul Traian însuși, au zdrobit, pentru totdeauna, oastea lui Decebal, ultimul rege al dacilor. Un război cumplit, încheiat prin moartea lui Decebal și cucerirea capitalei Sarmisegetusa, ultimul bastion al rezistenţei dacilor. Odată cu acest război, lua sfârșit un alt conflict, vechi, deja, de câteva secole: confruntarea lumii mediteraneene care, încă de pe atunci, se credea „buricul lumii” şi singura purtătoare a unei civilizaţii superioare cu un popor care putea fi şi

războinic. Un popor din linia a doua care, la un moment dat, pe timpul lui Burebista, ocupase totuși, cu arma în mână, o bună parte a Europei neromanizate. A fost o înfrângere totală în urma căreia dacii, șterși parcă din istorie, au amuţit pentru totdeauna. Mult timp s-a considerat că Roma a cucerit Dacia doar pentru că, aﬂată într-o gravă criză economică avea nevoie de aurul de aici, atât cel tezaurizat de-a lungul vremurilor cât, mai ales cel aﬂat încă sub pământ. Aproape că am putea face o paralelă între destinul dramatic al dacilor şi cel pe care aveau să-l îndure, peste mai bine de un mileniu și jumătate, poporul incașilor, de la celălalt capăt al lumii. În secolul XVI, misteriosul imperiu amerindian s-a prăbuşit, strivit sub teroarea armelor de foc ale conquis-

T`cerea dacilor Cândva, prin secolul V î.Chr, Herodot, cel considerat „părintele istoriei”, scria despre strămoșii noștri: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Iar după el, toţi autorii antici care vorbesc despre ei îi descriu drept făuritorii unui regat

Ei sunt oamenii

acii au luptat cu vitejia disperării dar, până la urmă, au pierdut în faţa Romei imperiale. Columna lui Traian (sus) le-a păstrat totuși chipurile pentru eternitate. Schematizate așa cum sunt prezente și pe monezile lor, chipurile unora dintre căpeteniile istorice ale dacilor sunt redate și pe „Tăbliţele de la Sinaia”.

tadorilor. Atunci, veniţi de peste mări și ţări, o mână de aventurieri spanioli, majoritatea analfabeţi, au reușit să arunce în haos o civilizaţie superbă pe care n-au înţeles-o niciodată. Și nici o clipă nu i-a interesat s-o înţeleagă. În schimb, au făcut ceea ce știau ei mai bine: au jefuit imensele cantităţă de metale preţioase adunate în tezaurul divinilor regi Inca. Apoi, în deceniile care au urmat, albii „civilizatori” au decimat un întreg popor care nu a mai revenit niciodată la fosta lui glorie. Cam la fel s-a întâmplat şi cu regatul dacilor. La scurt timp după înfrângerea din anul 106, romanii au jefuit tot ce se putea jefui. Şi, de parcă ar fi fost victima unui genocid, dacii par să fi dispărut din istorie şi n-au mai vorbit nici odată. Acum, la două milenii de la acel ultim război habar n-avem cum suna limba acestor strămoşi cu care, totuși, ne mândrim ori de câte ori avem ocazia. O limbă enigmatică de pe urma căreia ne-au rămas doar multpomenitele „barză, viezure, brânză, mânz”. Plus încă vreo câteva vorbe care, sunând oarecum mai aspru, puteau fi atribuite, fără probleme, unui popor considerat „barbar”. Iar în ceea ce privește scrierea... savanţii contemporani sunt absolut convinşi că nu o cunoşteau absolut deloc. Singurele „însemnări” considerate a fi dacice sunt ștampila celebrei inscripţii „Decebalus per Scorilo” plus niște litere greceşti ori latine, scrijelite pe câteva cioburi găsite în ruinele unora dintre vechile lor aşezări. Chiar dacă acum este aproape generalizată, ideea că dacii erau analfabeţi este contrazisă de un argument

care ţine atât de istorie cât și de logica politico-economică. O logică elementară care, la fel ca în zilele noastre, trebuie să fi funcţionat și pe atunci: un regat cu o organizare complexă, cu nimic inferior civilizaţiilor contemporane lui, n-avea cum să funcţioneze fără o „birocraţie“ administrativă. Și fără „cancelarii“ deservite de funcţionari care să coordoneze toate activităţile curente, obligatorii într-un stat activ care, pentru scurt timp, a ocupat, pentru scurt timp, spaţiul dintre gurile Nistrului şi Munţii Pădurea Neagră din inima Europei. Un stat imens chiar și pentru acele vremuri. Un stat temporar centralizat care avea nevoie de legi aplicabile în cele mai îndepărtate colţuri ale sale. Legiuiri care nu puteau fi răspândite „din gură în gură”, ci doar într-o formă scrisă. În plus, dacii aveau relaţii economice cu restul lumii. Iar co merţul nu se făcea, nici pe atunci, în lipsa unor contracte ori a unor acte privitoare la gestionarea mărfurilor. Ca să nu mai vorbim despre activitatea diplomatică, obligatorie şi ea în acele vremuri deosebit de complexe. Cu toate acestea, specialiştii de azi spun, sus şi tare, că dacii nu ştiau să scrie. Şi asta doar pentru că, cel puţin deocamdată, nu s-au descoperit “izvoare scrise” pe care savanţii să le accepte în mod oficial.

Subtilitatea unei civiliza]ii „barbare”

Enigma unor simboluri

e una dintre „Tăbliţele de Sinaia” (foto dreapta sus) apar imaginile a două coloane ornamentate care seamănă în mod frapant cu două obeliscuri egiptene. La fel cum ﬁgura din dreapta a tăbliţei de jos, are un aer comun cu cel al unui personaj divin, tot din Egiptul antic. Asta nu ar trebui să ne mire: izvoarele antice vorbesc adeseori despre anumitre legături directe, pe care marii preoţi daci le-ar ﬁ avut cu „omologii” lor egipteni. În schimb, inscipţiile din registrul superior al plăcuţei din stânga seamăna izbitor cu niște ideograme extrem-orientale.

Acum, noi îi vedem pe daci cam la fel cum îi vedeau, probabil, şi înalţii funcţionari politici ai Romei imperiale: nişte barbari care hălăduiau prin sălbăticia munţilor. Trebuie totuşi să recunoaştem că restul

lumii antice îi trata cu mult mai mult respect. Îi aprecia Herodot, cu aproape 2500 de ani în urmă. Iar faptul că el spunea: „dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”, pare să arate că și în antichitate, la fel ca în zilele noastre, Balcanii au fost „butoiul de pulbere” al Eurpei. Dispăruţi din această lume, memoria geto-dacilor le-a supravieţuit vreme de încă vreo câteva veacuri. Astfel că, prin sec. al Vl al erei noastre, cronicarul Iordanes nu s-a simţit absolut deloc jignit atunci când ia preschimbat pe conaţionalii săi goţi în “geţi” şi, în plus, le-a atribuie glorioasa istorie a acestora din urmă. Iar din scrierile sale “Geţii”, mult idealizaţi sunt descriși ca nişte intelectuali războinici, luptători viteji care, între două războaie, se ocupau cu studiul filozofiei, medicinei sau astronomiei. Desigur că, mândrindu-se cu ipotetica înrudire cu glorioşii geţi, Iordanes a urmărit şi o anumită ţintă politică. Dar asta ne spune că, la patru secole de la dispariţia lor, amintirea glorioasă a geto-dacilor era încă vie în lumea antică. În plus, menţionarea lor ca strămoşi exemplari de cronicarul unui neam care adeseori interacţionase cu vârfurile civilizaţiei europene de atunci, ne-ar putea spune foarte multe despre gloriosul popor al

geto-dacilor. În același timp aduce cu sine o întrebare de-a dreptul tulburătoare: cum este posibil ca un popor încă faimos la câteva secole după dispariţia lui să ﬁ trăit în afara “circuitului cultural” internaţional din vremea sa?

Arhiva din inima muntelui Cândva, pe la sfârşitul sec. XIX, dacii păreau că încearcă să iasă din tăcerea lor milenară şi că vor să ne vorbească. Sau mai bine zis, să ni se adreseze în scris. Iar mesagerul lor erau niște tăbliţe metalice, acoperite cu o ceea ce par a ﬁ literele unei scrieri misterioase. Din păcate, am decis că nu trebuie să-i ascultăm şi am ales să rămânem convinși, în continuare, că iluştrii noştri strămoşi n-au fost în stare să ne lase, drept

moştenire culturală, decât „brânză, barză, viezure. mânz”. Și, în loc să extindem cercetarea acelor relicve am procedat la fel ca în multe alte cazuri: am preferat să le aruncăm în derizoriu şi, cu o superioritate plină de ifose, să le considerăm falsuri. Ce-i drept, nişte falsuri enigmatice dar… tot falsuri. Acum, la aproape un secol și jumătate de la descoperirea lor, au mai rămas doar câteva zeci de piese, aruncate de colo până colo, prin beciurile Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”. Cei câţiva savanţi care au încercat să le studieze le-au numit „Tăbliţele de la Sinaia”. Istoria orală ţesută în jurul lor spune că ar fi copii moderne, turnate în grabă, ale unor inscripţii antice. Se mai spune că, iniţial, ar fi fost câteva sute, toate turnate din aur, nobilul metal pe care lumea antică îl dedica mai ales zeilor. Din păcate, după cum am spus deja, savanţii zilelor noastre preferă să le ignore. Iar cei foarte puţini care, totuși, au îndrăznit să se apuce de studiul lor, s-au lovit de un zid de tăcere agresivă dar și de o reticenţă rudă apropiată cu ura, pe care savanţii „academiști” l-au tot ridicat în jurul lor. Un zid care, de fiecare dată, a redus la tăcere non-conformiștii care au încercat să ia în serios „Tăbliţele de la Sinaia”. Probabil că miza acestei conspiraţii a indiferenţei este cu adevărat imensă. Asta pentru că, dacă „nonconformiștii” au totuși dreptate şi dacii chiar încearcă se ne vorbească, iar aceste tăbliţe stranii sunt cu adevărat, palida icoană a unor relicve antice, o bună parte a istoriei europene de acum peste 2000 de ani ar trebui rescrisă. Iar contrazicerea flagrantă a istoriei în care credem cu toţii, dar și aducerea în prim plan a unor „barbari” este greu de acceptat. Pur și simplu, nici noi şi nici lumea știinţifică europeană, nu suntem pregătiţi pentru o asemenea „resetare” a trecutului nostru comun. Poate că, totuşi, savanţii „oficiali” au şi ei dreptatea lor: relatările privitoare la descoperirea straniilor tăbliţe par a fi o aventură pe care nici un erou de film ori de roman

poliţist n-ar rata-o nici în ruptul capului. O aventură în care sunt amestecate, dea valma, un misterios tezaur antic - dispărut apoi fără urmă, jocuri politice la nivel înalt în care s-ar putea să fi fost implicate chiar și capete încoronate, oameni de știinţă și servicii secrete, toate învârtindu-se ameţitor în jurul unei mari cantităţi de aur. Aur care, încăput parcă în mâinile unui alchimist handicapat, s-a preschimbat în plumb. Sau, ca să fim mai precişi, în plumb tipografic.

Comoara din „Poiana V`c`ria” Relatările despre „Tezaurul de la Sinaia” compun un soi de istorie apocrifă care, cunoscută doar de câţiva „iniţiaţi”, nu este acceptată oﬁcial. Strivită sub munţi de zvonuri, pendulând între acceptarea timidă și contestare vehementă, aventuroasa poveste a „Tăbliţelor de la Sinaia” începe în vremea când principele Carol I a poruncit construcţia Castelului Peleș, a cărui piatră de temelie a fost pusă pe 10 august 1875. Pe atunci, locul unde s-a ridicat această bijuterie arhitectonică se numea „Poiana Văcăriei”, un loc sălbatic aﬂat în mijlocul unor codri seculari, aproape de peștera Sfânta Ana, dar și de mănăstirea Sinaia. O zonă umedă, mlăștinoasă chiar. Motiv pentru care stabilizarea solului s-a făcut printro serie de lucrări hidrotehnice menite să

dreneze pânza freatică alimentată de micile cursuri de apă izvorâte din pește ră. Conform unor informaţii neoﬁciale care au circulat la vremea respectivă prin zonă, în cursul acelor lucrări au fost descoperite două comori, două tezaure antice compuse dintr-o mulţime de monezi de tip „Sarmis”, plus un număr impresionant de plăci din aur, acoperite cu desene și inscripţii în relief, gravate cu semnele unei scrieri enigmatice. Conform izvoarelor vremii, comoara ar ﬁ conţinut peste o sută de kilograme de metal preţios care valora, cu siguranţă, o sumă imensă chiar şi pentru acele vremuri. Una dintre ipotezele care au circu-

lat, ulterior, a fost că, într-o perioadă de criză majoră, probabil în cursul războaielor cu romanii, acele obiecte spectaculoase ar fi fost ascunse în Peştera Sfânta Ana, venerată cândva ca un spaţiu sacru. De-a lungul vremii, obiectele ascunse acolo ar fi ptut fi cărate de curenţii cursurile de apă din interiorul ei și aduse la lumina zilei, tocmai în izbucul din Poiana Văcăria, unde au şi fost găsite. Bineînţeles că descoperirea fost raportată, pe cale ierarhică, autorităţilor de la Bucureşti. Istoria apocrifă, neînscrisă în actele oficiale, susţine că guvernul condus de Lazăr Catargiu ar fi oferit întreaga comoară domnitorului Carol I.

Mărturii de epocă susţin că predarea propriuzisă s-a făcut în cadru oficial, în prezenţa unor reprezentanţi ai autorităţilor locale, dar şi ai guvernului. Drept este că, totuşi, arhivele ajunse în zilele noastre nu menţionează acest cadou făcut suveranului. Dar faptul că urmele „birocratice” ale cadoului regal nu se regăsesc, nu înseamnă absenţa lor categorică. După cum ştim, din tezurul naţional care a fost trimis în Rusie în primul război mondial, au făcut parte şi arhive de mare importanţă. Iar unele dintre acestea n-au revenit în ţară nici până în ziua de azi. Bătrânul cronicar spunea că oamenii “sunt sub vremuri”. Ceea ce el n-a mai spus este că şi comorile îşi au destinul lor care, de obicei, se află tot „sub vremuri”. Zvonuri, nicicând confirmate oficial, dar nici infirmate categoric, spun că pe la 1890 Carol I şi-a dat seama că Peleşul va costa cu mult mai mult decât crezuse el iniţial. Motiv pentru care ar fi trebuit să apeleze la darul guvernului Catargiu: zecile, poate sutele de kilograme de aur erau o „zestre” suficient de bogată, care asigura finalizarea Peleşului.

Labirintul istoriei Relatări ale urmaşilor unor oameni care s-au aflat cândva aproape de vârful societăţii româneşti din acea perioadă menţionează atât misteriosul tezaur cât și faptul că, înainte de a folosi acea cantitate importantă de metal preţios, regele a cerut părerea unor cătrurari ai vremii. Savanţi clasiciști, interesaţi doar relicvele romane prezente pe meleagurile noastre, l-au încurajat pe suveran să topească acele tăbilţe barbare şi să folosească aurul pentru finanţarea Peleşului. Totuşi, interesat de istoria poporului pe care fusese trimis să-l conducă, suveranul a dispus ca, înainte de a fi topite, misterioasele tăbliţe, de care nici măcar savanţii neamului nu erau interesaţi, să fie copiate în aliaj tipografic. Iar cele câteva zeci de ,,copii” care au ajuns până în zilele noastre sunt numite, generic, „Tăbilţele de la Sinaia”.

Tradiţia, devenită un soi de „istorie paralelă”, susţine că anumite informaţii despre tăbliţele originale, cele din aur, au fost comunicate într-un cadru neoﬁcial de câţiva dintre foştii primari ai Sinaiei: de la Gheorghe Gătej la Ioan Suvrezeanu, Ion Manoilescu și Ghiţă Ionescu. Tot despre tezaurul compus din plăcuţele din aur împodobite cu inscripţii antice a mai vorbit, cu decenii în urmă, şi inginerul silvic Vasile Al Ionescu care, începând cu anul 1912, și-a petrecut o bună parte a vieţii sale la Sinaia. Era în anii de început ai secolului trecut, când informaţiile despre tezaur mai erau încă proaspete. În lumea istoricilor se știe că acele copii ale „Tăbliţelor de la Sinaia” s-au aﬂat la Muzeul de Antichităţi încă de pe vremea când acesta era

condus de Grigore Tocilescu. Dar și că, de-a lungul vremii ele au fost văzute atât Nicolae Iorga cât și de Vasile Pârvan. Iar la un moment dat „Tăbliţele” ar fi fost studiate și de arheologul Constantin S. Nicolăescu-Plopşor. Cam aceasta ar fi povestea, prescurtată şi niciodată asumată oficial a acestor misterioase relicve. O istorie pe care savanţii preferă, de obicei, să o treacă sub tăcere. Ba chiar s-o ascundă, de parcă ar fi o taină de familie cumplit de ruşinoasă, pe care chiar şi strănepoţii refuză să o discute. Cum spuneam, singura certitudine privitoare la “Tăbliţele de la Sinaia” este că acum sunt depozitate la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, unde mai există doar 35 de bucăţi. Alte două sunt la Mănăstirea Sinaia. Dar există mărturii

care spun că atunci când originalele din aur au fost găsite erau în jur de o sută. Alte zvonuri vorbesc chiar de câteva sute. Cele mai multe dintre copii au 10x15 cm, dar există și o serie de exemplare cu mult mai mari, de circa 30x50 cm. Toate sunt acoperite cu inscripţii în relief, unele şi cu imagini stilizate. Privite cu atenţie, semnele grafice par cunoscute: multe dintre ele seamănă cu literele greceşti, unele cu cele latine, iar câteva aduc mai mult cu cele din scrierea chirilică. Acum, la peste un secol de la apariţia copiilor, cei care vor să le studieze se lovesc de un zid de tăcere și indiferenţă. Un zid compact, din spatele căruia răzbat doar zvonuri şi informaţii trunchiate și adeseori contradictorii. Conform acestor zvonuri, pe la mijolcul anilor 70 tăbliţele s-au aflat, la un moment dat, chiar şi în atenţia cercurilor ştiinţifice “coordonate” de regimul comunist. Despre Tăbliţele de la Sinaia a început să se vorbească, la lumina zilei abia după 1990. Iar publicul larg le-a văzut abia în 2003, când inginerul Dan Romalo le-a publicat, ilustrare a lucrării sale “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, reeditată în 2005 sub un titlu ceva mai complet: “Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”. Iconografia din cele două ediţii se bazează pe fotografiile făcute, pe la mijlocul anilor ’40, chiar de către Romalo însuși, care le-a văzut în depozitul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Însă nici pe atunci ele nau beneficiat de atenţia cercetătorilor, motiv pentru care n-au fost nici măcar inventariate ori menţionate în vreun act oficial. Mai aproape de zilele noastre, în 2004, ziaristul Dumitru

Manolache a auzit și el despre aceste vestigii și, pasionat de istoria veche, s-a străduit să afle cât mai multe informaţii legate de acest subiect enigmatic. Prin mijloacele caracteristice presei de investigaţii, el a scormonit prin arhive, a discutat cu puţini oameni care mai știau vreun amănunt, fie el cât de mărunt, privitor la acest subiect. Apoi, după după doi ani de muncă el a publicat o carte, al cărui titlu îndeamnă la cercetări viitoare: „Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?“. Acolo, Manolache afirmă că, deși oamenii de ştiinţă le contestă vehement, de “Tăbliţele de la Sinaia” s-au interesat și “organelor de partid” comuniste, inclusiv Securitatea. În cursul investigaţiei sale, autorul a dat peste câteva mărturii privitoare la acest interes. Un interes special de care n-ar fi fost străină nici Elena Ceauşescu, care ar fi dispus cercetarea lor. Putem fi siguri, însă că interesul „Tovarăşei” nu era de natură ştiinţifică. Mai curând este de crezut că ea spera să afle cât mai multe despre aurul dacilor, pe care şi lar fi dorit descoperit şi adus în “visteria” regimului. Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, implicat în contrabanda cu vestigii antice. În cursul cercetărilor, Manolache a mai aflat că, pe la începutul anilor ’90, în jurul “Tăbliţelor” sa mai învârtit şi Valeri Usturoi, un personaj ciudat, aproape sigur fost agent KGB care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri pe muchia legii. Motiv pentru care el s-a aflat, adeseori, în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă.

O companie select`: Wulfila, Kiril [i Metodiu Dar, după cum spuneam, savanţii pe cât de „oficiali” pe atât de plini de ifoase academice, ignoră „Tăbilţele de la Sinaia”. Iar unul dintre argumentele cel mai des invocate este că puţinii temerari care s-au ocupat de ele sunt doar nişte amatori nefamiliarizaţi cu limbile antice. Un argument care, teoretic ar putea fi considerat valabil. Sau a fost valabil până în urmă cu vreo câţiva ani când „Tăbliţele de la Sinaia” au început să fie studiate de Aurora Peţan, un cercetător cu o solidă pregătire academică, licenţiat în limbile clasice, care pe atunci era angajat al Institutului de Lingvistică Bucureşti. Ea a avut primul contact cu straniile tăbliţe citind cartea lui Dan Romalo. Apoi, în iunie 2004, a prezentat la Academia Română o conferinţă dedicată acestui subiect. Un al doilea demers l-a făcut, în ianuarie 2005, la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”. Iar în anii care au urmat, dr. Aurora Peţan s-a dedicat acestui subiect, cu rigoarea academică specifică unui lingvist de carieră. Pentru ea „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa de existenţa lor”. Un mister pe care și-l explică prin ipoteza conform cărei, deși Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu și Alexandru Vulpe au știut că „ a existat un tezaur din piese de aur care a fost dat la topit”, scoaterea la lumină a copiilor ar fi adus după sine un scandal imens în care ar fi fost târâtă Casa Regală a României. Astfel se face că,opinia general acceptată este că „Tăbilţele de la Sinaia” sunt niște falsuri create de cineva care a rămas necunoscut. O persoană care, având vaste cunoștiinţe lingvistice, s-ar fi distrat inventând o limbă şi o istorie “artificiale” pe care le-a înscris, în nu se ştie ce scop, pe cele câteva zeci de plăcuţe de plumb ajunse în depozitele

Institutului de Arheologie. Cei vizaţi ca autori ai acestui fals istoric ar ﬁ Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Densușianu. Dar ambele ipoteze sunt greu demonstrabile. Astfel încât, deși nici un „oﬁcial” nu este dispus să o accepte, tot varianta copiilor după niște originale antice pare cea mai credibilă. Într-o discuţie pe care am avut-o cândva cu domnia sa, Aurora Peţan ne-a relatat că, din studiul inscripţiilor rezultă că semnele de e ele par să aparţină unei “limbi naturale”, şi nu uneia inventată de cineva. “Faptul că «Tăbliţele de la Sinaia» nu sunt cele originalele antice nu are absolut nici o importanţă. Cu adevărat importantă este informaţia

conţinută de ele.” Iar aspectul lor pune în evidenţă evoluţia în timp a unei limbi unitare care avea însă şi nişte variante locale.” Studiul limbii “Tăbliţelor”, despre care Aurora Peţan aﬁrmă că este limba dacică pare să indice că aceasta nu făcea parte din ceea ce, nu se ştie cât de corect, numim de obicei limba “indoeuropeană”. Contrar părerilor exprimate de “tracomanii” fanatici, limba dacică nu era chiar “soră” cu latina, dar avea multe elemente comune cu aceasta. Cei care au apucat să studieze „Tăbliţele” estimează că, circa 80 la sută din semnele inscripţiilor litere antice latine și eline. O bună parte din restul lor, de origine necunoscută, amintesc oare-

cum literele alfabetului chirilic. De fapt, o situaţie oarecum similară este prezentă şi în cazul alfabetului slavon. Specialiştii care studiază vechiul alfabet chirilic ştiu că şi acesta conţine o serie de semne a căror origine nu a fost identificată. Posibil dacică? Nu se ştie cu certitudine. Dar nimic nu-i putea împiedica pe călugării filologi Chiril şi Metodiu să preia acele semne cu origine incertă chiar de la populaţia în mijlocul căreia trăiau. O populaţie care ar fi putut foarte bine să păstreze urmele vechii culturi dacice, întinsă şi în sudul Dunării. Se pare că la fel s-a întâmplat şi cu episcopul got Wulfila, cel care a inventa un alfabet special cu ajutorul căruia a tradus Biblia în limba poporului său. Astăzi se acceptă că o parte din literele cu care este transcrisă variantă gotică a Bibliei au fost preluate dintr-un sistem de scriere mai vechi, pe care episcopul got l-a întâlnit pe teritoriul fostei Daciei libere, neocupate de romani. Deocamdată, dr Aurora Peţan este preocupată doar de analiza de specialitate a textelor de pe „Tăbliţele de la Sinaia”. Traducerea lor propriu-zisă o va aborda mai târziu. La o primă vedere pare că „Tăbliţele de la Sinaia” a căror imagini vi le-am prezentat pe larg în acest articol par a fi un soi aparte de arhive care consemnează istoria veche a regatului dacic: succesiuni de dinastii, chipuri ale unora dintre regi locali precum și amintirea unor lupte. Dar şi imagini ale unora dintre cetăţile lor, cărora acum li se mai cunoaște doar numele, elenizat sau latinizat. Alte tăbliţe par a conţine informaţii religioase privitoare la prea puţin cunoscuţii zei ai strămoșilor noștrii. În acest context, este foarte posibil ca tăbliţele originale, turnate în aur, să fi reprezentat „cartea de istorie” dacilor, arborele lor genealogic care le atesta identitatea, atât cea culturală cât și pe cea istorică. Și poate că nu este chiar departe de adevăr să ne închipuim că, citite în temple de către marii preoţi ai dacilor aceste „cronici dinastice”, expunere a propriei istorii, erau, poate o importantă parte componentă a unor de mult timp uitate ritualuri religioase, destinate sacrelor urechi ale zeului suprem, Zalmoxis. Situaţie în care ele sunt „Codul lui Zalmoxis“.

Cărțile de os

ână la elucidarea misterului “Tăbliţelor de la Sinaia”, se ridică totuşi o întrebare: dacă dacii cunoşteau cu adevărat scrierea, de ce nu s-au păstrat mai multe inscripţii ale lor? Un răspuns ar fi: pentru că, în viaţa de fiecare zi, scriau pe materiale perisabile care s-au pierdut pentru totdeauna. Izvoarele antice menţionează o scrisoare trimisă de Decebal împăratului Traian. Un mesaj scris pe o “ciupercă”, probabil o iască prelucrată special pentru a putea fi utilizate pe post de “hârtie de scris”. “Tăbliţele de la Sinaia” nu sunt însă singurele urme ale scrierii dacice. În cursul mai multor campanii de săpături pe situl “Chitila-fermă” de lângă Bucureşti, arheologul Vasile Boroneanţ a adus la lumină vestigii de locuire dacică din secolele II-III d.Hr. Printre nenumăratele obiecte descoperite acolo, care vorbesc despre nişte aşezări stabile, arheologul a identificat şi urmele unei vechi scrieri, pe care el o atribuie geto-dacilor neincluşi în aria de romanizare. Inscripţiile identificate de Boroneanţ sunt “scrise” pe fragmente de oase late provenite de la diverse animale domestice. Literele erau obţinute prin împunsături consecutive, făcute cu un obiect ascuţit. Este vorba despre litere unite în cuvinte scurte, dar şi imagini de chipuri omeneşti. În mod ciudat, dar deloc neaşteptat, unele dintre acele litere par a se regăsi şi pe “Tăbliţele de la Sinaia”. Autorii antici nu aveau nici o problemă să accepte că dacii posedau un sistem propriu de scriere. Şi nu este absolut deloc exclus ca studiul făcut cu rigoare ştiinţifică al “Tăbliţelor de la Sinaia” să aducă la lumină nişte capitole noi, încă necunoscute din istoria antică a Europei.

Misterioasa busolă din creierul păsărilor S

pecialiştii au fost fascinaţi, dintotdeauna, de misterioasele capacităţi de orientare ale păsărilor. Rândunelele pleacă din cuiburile de sub streşinile noastre, parcurg vreo câteva mii de kilometri până în Africa, iernează acolo iar primăvara refac drumul îndărăt şi revin, fără greş, exact la cuiburile pe care le-au părăsit în toamna trecută. La fel de bine se orientează

berzele, raţele şi gâştele sălbatice. Iar dacă ar fi să le marcăm pe o hartă a lumii, am constata că treseele pe care păsările călătoare le parcurg anual acoperă, ca o reţea deasă, aproape toată planeta. Cum de reuşesc o asemenea performanţă, mai ales că zborul lor este la fel de precis atât ziua cât şi noptea? La un moment dat s-a crezut că ele ar fi un soi de astronomi ai instinctului care se orientează ziua după soare iar noaptea după poziţia stelelor. O ipoteză spectaculoasă, infirmată însă lejer de faptul că înaripatele zboară şi se orientează la fel de eficient şi în zilele şi nopţile înorate, când reperele astronomice nu mai sunt vizibile. O ipoteză cu mult mai credibilă pare a fi cea că păsările migratoare se orientează după liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru pe care ar reuşi să-l perceapă prin intermediul unui organ de simţ care nouă ne lipseşte. Dar nimeni nu a reuşit,

încă, să aﬂe cum funcţionează, concret, busola biologică a păsărilor. De curând, cercetătorii Le-Qing Wu şi David Dickman, de la „Baylor College of Medicine“, din Houston Texas, au anunţat că au reuşit să rezolve, în mare parte, acest mister. Conform New York Times, cei doi savanţi au reuşit să descopere în creierul porumbeilor – şi ei celebrii pentru formidabilul simţ de orientare, nişte celule speciale care primesc informaţii privitoare la undele magnetice ale Pământului, aşadar ceea ce s-ar putea numi o busolă biologică. Publicată în „Science Express”, descoperirea celor doi cercetători a stârnit entuziasmul specialiştilor interesaţi de acest domeniu. În această privinţă, David Keays de la Institutul de Patologie Moleculara din Viena a declarat, de curând: „Este uimitor ce au reuşit să realizeze. Wu şi Dickman au descoperit celule în creierul porumbeilor care sunt reglate pe anumite frecvenţe ale câmpului magnetic al Terrei”

Harta [i busola Cercetătorii Wu şi Dickman sunt convinşi ca „Orientarea cu ajutorul undelor magnetice presupune mai multe etape. Păsările trebuie sa aibă o abilitate specială de a detecta magnetismul Pământului, după care o parte a creierului trebuie să poată înregistra informaţiile. Apoi, se pare că o altă zonă a creierului compară datele înre gistrate, în aşa fel încât să realizeze un fel de hartă care va fi stocată în memorie”. Cei doi cercetători din Houston au reuşit să descifreze şi ceea ce presupune cel de-al doilea pas al acestui proces deosebit de complex. Ei au identificat în creierul porumbeilor un grup de celule care înregistrează atât direcţia, cât şi intensitatea câmpului magnetic. De asemenea, cei doi savanţi sunt convinşi că au date destul de solide că aceste informaţii sunt captate cu ajutorul urechii interioare a pasarilor.„Dar, mai avem încă de lucru asupra acestui aspect” a spus Dickman. Cercetătorii vor studia şi a treia etapă, cea în care informaţiile privitoare la magnetismul terestru sunt analizate şi stocate pentru putea fi utilizate atunci când pasărea va avea nevoie de ele. Privitor la acest aspect Dickman crede că partea responsabilă cu realizarea acestor funcţii este „hippocampusul”, zona care permite orientarea în spaţiu atât la păsări, cât şi la oameni. Deşi este clar că formidabila capacitate de orientare a păsărilor mai are încă multe taine, savanţii sunt convinşi că studiile celor doi sunt deosebit de importante: „Cu siguranţă că realizările lui Le-Qing Wu şi David Dickman vor contribui in viitor la rezolvarea deplină a acestui puzzle” a declarat Kenneth Lohmann, un alt celebru cercetător implicat în studiul modului în care păsările se orientează cu ajutorul „busolei” şi „hărţilor biologice” care funcţionează perfect în creierul lor. Vasile Surcel

Marte-următoarea frontieră D

incolo de rădăcinile mitologice, adevărata noastră „aventură” marţiană a început cândva, prin 1890 când, îndreptându-şi telescopul spre „Planeta Roşie”, astronomul italian Giovani Schiaparelli a fost convins că vede acolo o serie de dungi închise la culoare, întretăiate savant asemeni unei vaste reţele de canale. Canale pe care le-a crezut a ﬁ un sistem de irigaţii complex, întins la scară planetară. El a fost atât de convins de acestă interpretare încât a alcătuit şi o hartă a planetei vecine, pe care a înscris mări şi oceane dar şi continente cu munţi, dealuri, câmpii şi podişuri, zone întretăiate de păienjenişul de „canale”. Cine ar ﬁ putut construi acele gigantice reţele de irigaţii? Bineânţeleles că locuitorii

Marte, o steluţă care ne atrage și ne fascinează, de mii de ani, cu sclipirea sa roşiatică. Culoare pe care anticii o credeau izvorâtă din sângele revărsat peste Univers într-un cumplit război al zeilor. Apoi, după inventarea telescopului şi odată cu dezvoltarea astronomiei moderne, de acel punct de pe bolta cerească s-a legat misterul unui tărâm straniu, spre care ne-am îndreptat atât curiozitatea cât şi, de ce nu, spiritul de aventură. Dar şi speranţa că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, planeta vecină va fi „următoarea frontieră”, o altă „Lume nouă” pe care, la un moment dat, vom dori, sau vom fi nevoiţi să o colonizăm.

planetei vecine, aşadar „marţienii”. Iar după Schiaparelli, timp de câteva decenii, nimeni nu s-a îndoit de existenţa „vecinilor” noştri planetari, care au devenit „eroii” preferaţi ai autorilor SF. Unii îi considerau paşnici. Alţii îi vedeau ca pe o rasă de războinici, gata să ne invadeze. Poveştile cu „marţieni”, buni sau răi, au început să se rărească abia pe la mij locul anilor 60, la scurt timp după

debutul „Erei spaţiale”. Un prim pas spre planeta vecină a fost făcut în 1964 când, NASA a lansat sonda Mariner 4, plasată pe orbită circummarţiană. De acolo a transmis cîteva zeci de fotografii făcute din apropierea planetei. Primele obiecte umane ajunse pe Marte au fost, însă, două staţii sovietice. A urmat programul american Viking care, în 1976, a transportat pe planeta vecină două vehicule complexe care au transmis date ştiinţifice timp de câţiva ani. Iar de atunci şi până acum spre Marte au fost lansate zeci, poate chiar sute de vehicule spaţiale umane, atât sateliţi plasaţi pe orbită circum-marţiană cât şi „Rovere”, laboratoare mobile ultrasofisticate care, ajunse cu bine acolo, au efectuat cercetări din ce în ce mai complexe. Din păcate pentru „fanii” SF, „canalele” lui Schiaparelli s-au dovedit a fi doar iluzii optice, dacă nu chiar nişte invenţii ale savantului ita lian. Iar cunoaşterea tot mai aprofundată a platei vecine a infirmat clar poveştile cu „marţieni”. Dar asta n-ar trebui să ne dezamăgească: aceleaşi cercetări ne-au arătat o lume ciudată dar extrem de interesantă pe care, de câţiva ani încoace, am ajuns să o

cunoaştem aproape la fel de bine ca pe propria noastră planetă. O lume stranie care, în unele privinţe ne-ar putea părea, totuşi, familiară.

O lume ciudat` Ce se ştia până de curând despre Marte? Că are are ceva mai mult de jumătate din diametrul Terrei şi o masă de circa o zecime din ea. Că „anul marţian” durează 687 de zile terestre iar „ziua” de acolo este cu foarte puţin mai mare decât a noastră: 24 de ore, 39 de minute şi 35 de secunde. La fel ca şi Pământul, face parte din familia planetelor telurice, cu un nucleu dens, învelit într-o scoarţă solidă. Extrem de rareﬁată, atmosfera marţiană are circa o zec-

ime din densitatea celei terestre şi este compusă mai ales din bioxid de carbon. Telesoapele noastre au detectat existenţa unor calote polare ale căror dimensiuni se modiﬁcă odată cu schimbarea anotimpurilor marţiene. Ce au adus nou cercetările făcute „la faţa locului”? O mulţime de informaţii deosebit de interesante. Acum, Marte pare a ﬁ un astru letargic, pe care nimic nu s-a schimbat de milioane de ani. Dar asta nu înseamnă că a fost mereu aşa. Cercetări recente artă că, la un moment dat, cu mult timp în urmă, Marte a fost afectat de erupţii vulcanice cumplite. Mărturie a acestui trecut zbuciumat stă faptul că scuturile continentale marţiene sunt compuse mai ales din bazalt, rocă de

origine vulcanică. O altă dovadă a acestui trecut dinamic este existenţa a cel puţin trei vulcani. Acum ei sunt inactivi, dar au dimensiuni gigantice, pe lângă care Everestul nostru pare un pitc meschin: Pavonis Mons are 14 kilometri înălţime, Arsia Mons 17 kilometri iar Ascraeus Mons peste 18 kilometri. Iar asta nu este tot. Chiar dacă este atât de mic în raport cu Pământul, planeta Marte deţine câteva recorduri încă neegalate. Un exemplu este Olympus Mons care, cu cei 26.000 de metri altitudine, este cel mai înalt munte cunoscut din tot sistemul solar. De asemenea, tot acolo se află Valles Marineris care, la cei 4000 de kilomteri lungime şi 6000 de metri adâncime este unul dintre cele mai mari canioane identificat pe corpurile cereşti din jurul Soarelui. Tot acolo se află şi Hellas Planitia un imens crater de impact adînc de peste şase kilometri şi un diametru de 2000 de kilometri. Ca să înţelegem cam ce ar putea însemna un asemenea crater, reamintim că asteroidul de 10 kilometri diametru, care a lovit Terra acum 65 de milioane de ani şi a provocat dispariţia donosaurilor a lăsat în urma sa craterul de la Chicxulub cu un diametru de numai 200 de kilometri şi o adâncime de câteva sute de metri.

Meteorologie [i hidrologie mar]ian` Deosebit de rarefiată, atmosfera marţiană are o grosime de numai 11 kilometri. Acum este compusă, în proporţie de 95 % bioxid de carbon, 3% azot, 1,6% argon plus urme de oxigen şi vapori de apă. Deşi anul marţian are o lungime dublă faţă de cel terestru, acolo există patru ano timpuri care se succed în ordine, la fel ca şi ale noastre, dar de două ori mai lungi fiecare. Temperaturile variază între -140 şi +20 de grade Celsius. Cei doi poli ai planetei vecine sunt acoperiţi de calote compuse, preponderent, din gheaţă carbonică, deci bioxid de carbon solidificat din cauza temperaturii deosebit de scăzute. Am

putea crede că, din cauza atmosferei deosebit de rarefiate, meteorologia marţiană ar putea fi relativ uniformă. Nimic mai fals. Atunci când planeta se apropie de Soare, în cursul a ceea ce am putea numi primăvara marţiană, acolo au loc furtuni cumplite, în cursul cărora vântul depăşeşte 400 de kilometri pe oră. Tabloul meteorologic marţian este completat de uragane care uneori, afectează suprafaţa întregii plenete, pe care o acoperă cu nori de praf roşu sîngeriu datorită bogăţiei lui în oxid de fier. Iar în urmă cu două luni, sateliţii aflaţi pe orbite circummarţiene au identificat o tornadă uriaşă, înaltă de peste 20 de kilometri. În plus, mai multe imagini înregistrate de sonda spaţială Phoenix neau arătat nori asemăntori la aspect cu cei tereştri. Iar la un moment dat, aceeaşi sondă a înregistrat ninsori care cădeau pe solul marţian. Conform cunoştiinţelor actuale, este aproape sigur că, în acest moment, pe Marte nu există apă în stare lichidă, aşa cum o întâlnim pe Pământ. Dar există sub formă de gheaţă. În anul 2008, laboratorul mobil al sondei spaţiale „Phoenix Mars Lander” a identificat un material dur de culoare albă. Un material care a dispărut după doar patru zile marţiene. Concluzia savanţilor a fost că dispariţia lui a fost cauzată, pur şi

urmă cu aproximativ un miliard de ani. Poate că aşa este. Totuşi, în această privinţă ar trebui să ţinem cont de faptul că fenomenele meteorologice periodice, de o intensitate cu totul ieşită din comun specifice, după cum am văzut, planetei Marte ar trebui să fi erodat de mult acele albii de râuri străvechi. Pe Pământ, rareori mai pot fi văzute, la suprafaţă, roci vechi de un miliard de ani. Cu atât mai puţin forme de relief atât de complexe cum sunt albiile unor râuri care au existat în alte ere geologice. De ce ar fi altfel pe Marte unde, întrun timp cu mult mai scurt decât miliardul de ani estimat, cumplitele simplu, de topirea sa în urma expunerii la razele solare. Iar acest fenomen pare să arate că gheaţa marţiană este similară permafrostului terestru, existent în zonele geografice deosebit de reci, precum nordul extrem al Siberiei. În plus, specialiştii NASA au reuşit să descopere chiar şi nişte gheţari de mari dimensiuni. Staţia spaţială Mars Reconnaissance Orbiter, a descoperit că Polul Nord al planetei vecine este acoperit de o calotă din gheaţă cu o suprafaţă de 800.000 km. pătraţi şi o grosime de peste doi kilometri. În ultimul timp, alţi gheţari au fost identificaţi

însă şi în alte zone foarte îndeparte de poli. De asemenea, staţia „Mars Odyssey”, plasată pe orbită circummarţiană, a transmis informaţii care au permis identificarea unui fost ocean care a existat cândva în emisfera nordică a lui Marte. În plus, în foarte multe dintre imaginile oferite de staţiile spaţiale apar nişte contururi similare unor albii de râuri sau chiar fluvii. Datorită tuturor acestor informaţii specialiştii sunt convinşi că, în trecutul său, Marte a avut parte de o climă cu mult mai blândă, care a permis existenţa apei lichide. Ei plasează însă acest trecut, undeva, în uragane sezoniere ar fi trebuit să le şteargă rapid, prefăcute în praf şi pulbere. Ce ar putea însemna asta? Că albiile de râu de pe Marte sunt cu mult mai noi decât estimează acum savanţii noştri. Sau că acele contururi ciudate au o cu totul altă origine, produse de alte fenomene specifice plenetei vecine, altele decât eroziunea acvatică.

Totu[i, unde sunt mar]ienii? Se spune că acolo unde există apă sunt şanse foarte mari să existe şi viaţă. Dar dacă pe Planeta Roşie este apă, unde sunt ,,marţienii,,? Savanţii

spun că, dacă aceştia există, sunt doar nişte organisme microscopice. Cu cîţiva ani în urmă, oamenii de ştiinţă americani au anunţat că ar fi descoperit „fosile” de microorganisme aflate într-un meteorit provenit de pe Marte. Ulterior, descoperire a fost contrazisă de alţi specialiști. Iar cu mai mult timp în urmă, pe la mijlocul anilor 70, misiunea spaţială americană Viking a avut la bord aparatură special concepută pentru a permite identificarea unor substanţe organice, rezultate din metabolismul unor presupuse fiinţe vii. Iniţial s-a spus că rezultatele au fost pozitive, dar ulterior, specialiştii au contestat valabilitatea metodei de investigaţie. De curând, datele oferite de misiunea Viking au fost reanalizate iar concluzia a fost că substanţele identificate în urmă cu aproape patru decenii, au şansa foarte mari să fi fost produse de niște fiinţe vii, probabil microscopice. Cam acestea ar fi stadiul actual al cunoştiinţelor ştiinţifice acceptate oficial.

Mistere, mistere Acum, după câteva decenii de explorări spaţiale avem la dispoziţie un număr imens de imagini ale Planetei Roşii. Unele au fost luate din spaţiu, de aparatura instalată la bordul unor sateliţi plasaţi pe orbite circummarţiene. Polemicile privitoare la existenţa ,,marţienilor,, s-au reaprins în 1976, când sonda spaţială Viking 1 a transmis pe Pământ o serie fotograﬁi luate din apropierea planetei vecine. Pe câteva dintre acestea, înregistrate în zona Cydonia, apărea faţa unui umanoid, care părea a privi spre cer.

La scurt timp după ce publicul a avut acces la această imagine tulburătoare, a început să se vorbească despre „Sfinxul marţian”. Iar pentru ca lucrurile să fie şi mai ciudate, în jurul acelei ciudăţenii au fost identificate şi câteva contururi care păreau a fi nişte piramide. Iar în anii care au urmat nu a lipsit mult ca „marţienii” să fie consideraţi fraţi buni cu faraonii constructori de piramide. Sau, şi mai bine, că ei fost cei care au construit piramidele Egiptului antic. Misterul „Sfinxului marţian” a fost elucidate abia în 1998, când alte fotografii, de astă dată luate de la mică altitudine

şi din alte unghiuri de aparatura instalată la bordul staţiei „Mars Global Surveyvor” au demonstrate că, în realitate, misteriosul chip este doar o colină pe care cumplitele uragane marţiene au erodat-o dându-i această infăţişare ciudată. Alte imagini greu de explicat, care le-au dat fiori celor care cred în existenţa „marţienilor” provin chiar de la „faţa locului”, transmise de camerele video instalate pe „roverele” marţiene. Considerate unele dintre cele mai complexe realizări ale minţii umane, acestea se deplasează pe suprafaţa planetei vecine, fac tot soiul de cercetări şi analize complexe şi, în plus, îşi filmează fiecare metru pe care-l parcurg acolo, la aproape 60 de milioane de kilometri distanţă de casă. Iar unele dintre aceste imagini sunt cu adevărat ciudate. Cu toate că savanţii noştri susţin că eventualele forme de viaţă marţiene nu ar putea depăşi nivelul unor microorganisme, pe unele dintre fotografiile luate de la faţa locului, apar o serie de imagini care seamăna izbitor cu un pâlc de copaci, un soi de conifere similare celor care trăiesc în zonele terestre foarte reci. Savanţii spun că acestea ar reprezenta nişte fenomene naturale,

specifice planetei vecine. Aşa o fi, dar totuşi ele chiar seamănă cu nişte copaci. O altă ciudăţenie marţiană apare într-o fotografie care, deși a fost rea lizată de NASA în cursul unei misiuni din anul 2004, a fost prezentată abia anul trecut. Imediat ce s-a fost dată publicităţii ea a stârnit uimirea tuturor celor care au văzut-o şi le-a suflat în pânze tuturor celor pasionaţi

de „teoria conspiraţiei” care sunt convinşi că NASA ascunde adevărul despre ceea ce există pe Marte. Iar la o primă vedere s-ar părea că ei chiar au dreptate: imaginea despre care vorbim pare a fi un trunchi de copac acoperit parţial de nisip. De fapt pare mai curând o grindă fasonată din nu se ştie ce material. Speciliştii NASA afirmă că, şi în acest ca este vorba doar de o interpretare, specifică

minţii umane care, pusă în faţa unui obiect necunoscut, îl asociază cu un obiect care îi este familiar. Sau altfel spus „trunchiul” de pe Marte este doar o lespede de piatră care a căpătat această formă ciudată în urma unui proces natural de eroziune. Probabil, că aceeaşi origine are şi „Craniul de marţian”, imaginea unei pietre ciudate trimisă de sonda robot „Spirit”. Conform determinărilor făcute de specialiști este vorbadespre un mic bolovan, aproximativ rotund, cu un diametru de circa 15 cm ce pare a se fi rostogolit de pe o pantă din apropiere. Pe suprafaţa lui apar, întradevăr niște orificii și pete de culoare neobișnuite. Totuși, este doar o piatră pe care, doar dacă ţii cu tot dinadinsul, o poţi numi „Craniu”. Cu toate acestea, pornind de la acea imagine, câţiva pasionaţi au făcut chiar și un „portret robot” al marţianului care ar avea „ochi binoculari amplasaţi la 5 cm distanţă unul de celălalt, o gură mică, astfel încât creatura este cel mai probabil un carnivor, care are regiunea nazală este largă și tăioasă, așa cum te aștepţi să existe într-o climă rece cu vânturi puternice.” În ianuarie 2008, tot sonda Spirit a expediat de pe Marte alte fotografii care le-au ridicat pulsul celor care cred în „marţieni”. Imagini ciudate care par să înfăţișeze o femeie cu braţul întins de parcă ar saluta pe cineva. Și de astă dată părerile au fost împărţite: unii au vorbit despre un „marţian” surprins de aparatura staţiei terestre, pe când alţii au „pariat” pe ideea unei iluzii optice ori tot pe o stâncă erodată în această formă ciudată. Apărute de curând, ultimele noutăţi „marţiene” provin din biroul cercetătorului italian Matteo Ianneo. El folosește soft-ul „Google Earth” cu ajutorul căruia analizează imaginile trimise de pe Marte. Este un program care permite vizualizarea imaginilor

spaţiale, a fotografiilor aeriene și în format 3D capturate de sateliţii NASA. Toate sunt imagini de înaltă rezoluţie care permit folosirea tehnicii zoom, până la o distanţă de 150 de metri, păstrând calitatea imaginii. Cu această metodă de studiu, italianul a anunţat că ar fi descoperit pe Marte o serie de structuri geometrice care seamănă izbitor cu planul unui oraș. El a mai anunţat că acestea pot fi văzută de oricine folosește Google Earth, la următoarele coordonate: 1 grad 52 minute și 22 de secunde Nord și 81 de grade, 11 minute și 54 de secunde Vest. Iar pentru a demonstra că nu este un fanatic admirator al poveștilor cu marţieni, italianul recunoaște că există și posibilitatea ca imaginea structurilor marţiene descoperite de el să conţină și anumite erori provenite de la aparatura de filmare a sateliţilor. Spuneam mai sus că pentru noi pământenii, planeta Marte are șanse mari să devină următoarea „Lumea Nouă” pe care omenirea o va coloniza într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Iar în acest moment, un lucru este absolut cert: savanţii de azi dispun, acum, de infinit mai multe informaţii și cunoștiinţe decât a avut Cristofor Columb la dispoziţie atunci când a pornit să descopere America.

Curiosity Ultimul „mesager” uman ajuns pe Marte este „Curiosity” , un robot care, la cele 900 kg ale sale este de cinci ori mai greu și de două ori mai mare decât predecesorii lui, roverele „Opportunity” și „Spirit”. De fapt, este cel mai complex vehicul autonom care a ajuns vreodată pe o

altă planetă. Lansat pe 26 noiembrie 2011, de la Cape Canaveral- Florida, „Curiosity” a ajuns pe planeta vecină după un „voiaj” cosmic de 570 milioane de kilometri. La sosre, a „amartizat” în craterul Gale, aproape de muntele Sharp, înalt de circa 5.000 m. În loc să plonjeze spre sol, unde contactului să ﬁe amortzat la fel ca în cazul altor roboţi, cu deja cele-

brele „airbag”-uri spaţiale, „purtătorul” lui „Curiosity” a plutit ca un planor prin atmosfera marţiană. Alimentat de un generator nuclear, „Curiosity” se mișcă pe șase roţi și, printre altele, are și un braţ articulat, lung de 2,1 metri, capabil să foreze în roci până o adâncime de șase centimetri. Eșantioanele astfel recoltate vor fi depuse în cele două laboratoare din corpul robotului, unde vor fi analizate. În premieră, „Oportunity” dispune și de o staţie meteo. Alte instrumente vor analiza mediul înconjurător, pentru a detecta în special metanul care, pe Terra, este asociat cu prezenţa vieţii, un gaz care a fost deja identificat, în anumite anotimpuri, și pe Marte. Un motiv în plus pentru care savanţii sunt convinși că roverul „Curiosity” are cele mai mari șanse de a-i descoperi pe „marţieni”, oricine vor fi și oricum vor arăta ei.

Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de

„Muzeul Cucuteni” din Piatra Neamț

plasat în centrul orașului Piatra Neamţ, „Muzeul de artă eneolitică Cucuteni” este singurul muzeu din ţara noastră dedicat integral uneia dintre cele mai rafinate și complexe civilizaţii preistorice din vechea Europă. Inaugurat la 24 iunie 2005, acest unicat cultural este găzduit într-o clădire elegantă care, anterior, a fost sediul unei filiale a Băncii Naţionale. Dacă ar fi să ţinem cont doar de vechimea relicvelor expuse în vitrine, l-am putea considera un muzeu arheologic. Dar, privind dincolo de vârsta acestor obiecte ve nite din negura timpului, constatăm că frumuseţea lor stranie transformă acest muzeu într-o veritabilă galerie de artă. Și este normal să fie așa: Civilizaţia Cucuteni este, deja, celebră în toată lumea pentru superba ei ceramică pictată. Trăitori în negurile timpurilor creatorii acestor veritabile capodopere au fost niște artişti remarcabili pe care lumea zilelor noastre a început să o cunoască mai bine abia în ultimele câteva decenii. Iar în

ultimii ani superbele vase pictate de străvechii „Cuctenieni” au cucerit deja lumea iubitorilor de frumos, care au avut ocazia de a le admira într-o serie de expoziţii organizate în toată lumea, din Elveţia în Grecia și Anglia ba chiar și la Vatican. Anul trecut câteva dintre cele mai spectaculoase vestigii cucuteniene au traversat și Atlanticul și au fost expuse și în câteva muzee celebre din SUA.

Descoperitorii Primele vestigii ale Civilizaţiei Cucuteni au fost descoperite de savanţi la sfârşitul sec. XlX. Mai exact, în 1885 când, o serie de săpături arheologice efectuate în localitatea Cucuteni au identiﬁcat relicvele spectaculoase ale unei culturi care a existat între anii 3700 şi 2500 î.Hr. Ulterior arheologii au descoperit vestigii similare în zone din ce în ce mai îndepărtate faţă de centrul iniţial. Acum, după mai mult de un secol, știm că subtila civilizaţie Cucuteni s-a întins din sud-estul Transilvaniei până în Ucraina, aproape de Kiev, pe o suprafaţă de circa300.000 de kilometri pătraţi. În ultimele decenii, extinderea săpăturilor arheologice a scos la lumină vestigii din ce în ce mai bogate. Fapt care a adus după sine necesitatea organizării unui spaţiu special în care acestea să poată ﬁ expuse. Primul nucleu al muzeului Cucuteni a apărut prin 1934, când în Casa Naţională „Regina Maria” s-a organizat un muzeu local

28 Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de

e muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu în cadrul căruia a existat și o expoziţie dedicată vestigiilor preistorice. Au urmat decenii, în cursul cărora pasiunea pentru preistorie a crescut ori a scăzut după cum o cereau „directivele” politice ale vremii. Interesul pentru cultura Cucuteni a revenit după 1990. Iar la 15 aprilie 1995 s- înﬁinţat „Centrul de Cercetare a culturii Cucuteni”, care a funcţionat, iniţial în cadrul Muzeului de Istorie Piatra Neamţ, secţie distinctă a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.

Arti[tii preistoriei De ce este atât de specială civilizaţia Cucuteni? De ce-i spune eneolitică? Să începem cu aceată ultimă întrebare. Teoretic, ea face parte din perioada Neolitică: pe vremea ei, majoritatea uneltelor și armelor erau confecţionate din piartă şlefuită. Cu toate acestea, la fel ca alte câteva culturi preistorice contemporane, cucutenienii foloseau şi metalul. Este vorba despre cupru şi aur. Obţinute cu greu, prin tehnologii incipiente, acestea erau foarte rare. Motiv pentru care, lucrurile confecţionate din ele erau ceea ce specialiștii mumesc „însemne

de prestigiu”, menite să pună în evidenţă o poziţie cu totul deosebită, rangul înalt pe care psesorii lor îl deţineau în comunitate. De ce sunt cucutenienii speciali? Pentru că, în epoca lor de glorie, creaseră o civilizaţie extrem de complexă, cu absolut nimic inferioară celor care au avut șansa de a ﬁ popularizate în cărţile de istorie. Ei aveau aşezări de mari dimensiuni, foarte bine organizate, fapt care înscrie cultura Cucuteni în rândul civilizaţilor proto-urbane. Adică era o civilizaţie care, cu ceva mai mult

noroc, ar fi putut deveni la fel de eficientă ca mult mai celebrele centre urbane din Egiptul antic ori din Mesopotamia. Dar realizarea de vârf a acelor oameni, care este pe punctul de a le aduce acum recunoaşterea mondială, este ceramica. O ceramică cu totul deosebită, din toate punctele de vedere. Mai întâi, este vorba despre vase modalate din lut, dar dintr-un material de o calitate excepţională. Iar finisarea și coacerea lor este atât de bine realizată, încât, lovite uşor, ele scot un sunet care seamănă tulburător de mult cu al celui mai fin porţelan. Iar asta nu este totul. Ceea ce le face să fie cu adevărat superbe este pictura policromă cu care sunt ornamentate. De forme şi dimensiuni diferite, vasele cucuteniene alcătuiesc acum fondul de tezaur al Muzeului din Piatra Neamţ. Cucutenienii au fost, cu adevărat, artiștii preistoriei europene. Motiv pentru care, muzeul din Piatra Neamţ care le este dedicat, este o combinaţie subtilă între un muzeu de artă și unul de arheologie. Un muzeu care se deschide, precum o fereastră, spre trecutul îndepărtat al umanităţii. Vasile Surcel

e muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu 29

Din numãrul viitor

☛ Istoria secretã: Grecii „precolumbieni“ ☛ Henri Coand`, românul „Top secret“ ☛ Specialiștii recunosc: prezicerea cutremurelor nu este o științã exactã editor: sc dramiral media Group București Str. Dr. Iacob Felix nr. 28, et. 5, sector 1, București

DIREcTOR gENERAL: REDAcTOR-ȘEF: EDITOR cOORDONATOR:

MIRELA IACOB IULIA NUELEANU VASILE SURCEL

DIREcTOR VÂNZĂRI: IT mANAgER: gRAFIcĂ&LAYOUT:

SILVIA MELNIC CRISTIAN ANTON PARMAC LUCIAN

Internet: www.curentul.ro; Telefon: 320.13.75, 320.13.76, 320.13.82, 320.13.84; Fax: 320.99.47 Responsabilitatea juridică pentru materialele apărute în paginile revistei

aparține exclusiv autorilor