Vortex No 2 by lukas marcus

Numﾄビul 2 - Noiembrie 2012

Editorial Henri Coandă, cetățean al lumii Ne-am obișnuit să aflăm, aproape în fiecare zi, faptul că românii plecați din țară sunt doar niște infractori odioși care, în foarte multe cazuri, ajung „locatari” ai pușcăriilor străine. Și o bună parte dintre ei chiar asta și sunt. Dar nu toți. România nu a trimis „la export” doar tâlhari, hoți, curve și proxeneți. Și nici doar maneliști deochiați sau fotbaliști a căror glorie se stinge mai rapid decât o lumânare bătută de vânt. Chiar dacă până și noi înșine i-am uitat, ori nici măcar nu am auzit vreodată de numele lor, tot de pe meleagurile noastre au plecat o mulțime de oameni cu totul deosebiți care, odată ajunși în străinătate, s-au instalat în vârful elitei mondiale. Fără să facem nici un fel de paradă fals-patriotardă, acum știm foarte bine că, fără George Enescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Emil Cioran ori Sergiu Celibidache, sufletul lumii ar fi fost mai uscat și cu mult mai sărac în simțire și frumusețe. Iar fără genialii ingineri și tehnicieni români care au trăit și creat pe alte meleaguri, fața lumii moderne ar fi arătat cu totul altfel. Spre exemplu, fără avionul cu reacție inventat, la vremea unei tinereți timpurii, de Henri Coandă, căruia îi dedicăm unul dintre cele două articole de fond ale „Vortex on line”, poate că și acum am mai zbura tot în aparate greoaie, purtate prin aer de bătrânele motoare cu elice. Iar aceasta nu este singura lui contribuție la dezvoltarea științei și tehnicii mondiale. Într-o perioadă deosebit de importantă a vieții sale, Henri Coandă a

lucrat în cele mai sofisticate laboratoare ale vremii, unde a fost implicat și a participat la programe de cercetare ultrasecrete, despre care nici acum nu se vorbește cu voce tare. Ce a făcut el acolo pe la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut? Abia acum a ieșit la iveală faptul că a lucrat la proiectul unui vehicul aerian care seamănă, ca două picături de apă, cu misterioasele OZN-uri. Motiv pentru care am ridicat, pentru voi, un colț al cortinei de taină și mister care acoperă cea mai puțin cunoscută parte a vieții și activității acestui român „Top secret”. Și tot pentru voi, cititorii noștri am pătruns în vălul de umbră tainică și mister, care acoperă istoria poporului Maya, creatorul uneia dintre cele mai exotice și stranii dintre civilizațiile care au existat vreodată. Un popor care, deși dispărut de multe secole din istoria lumii, mai are încă puterea de a ne îngrozi cu amenințarea unei distrugeri iminente: „Apocalipsa 21.12.2012”. Un viitor cataclism planetar despre care se crede că marii preoți mayași l-au anunțat cu aproape două milenii în urmă. Se va confirma această stranie și dramatică prevestire? Vom trăi și vom vedea: până la confirmarea sau infirmarea ei a mai rămas doar o lună și jumătate.

Vasile Surcel, Editor Coordonator Vortex on-line 4

Istoria secretă:

onform istoriei pe care noi toţi o învăţăm încă de pe băncile şcolii, descoperitorul Americii este Cristofor Columb, cel pe care contemporanii săi îl numeau, cu respect, „Amiralul Mării-ocean“. Paralel cu această istorie oﬁcială există, însă, şi o

istorie ocultă, aflată la graniţa dintre secretele unor vechi documente ferecate prin arhive şi o serie de vestigii istorice „neomologate“ încă de oamenii de ştiinţă oficiali, cei care-şi spun academişti. Conform acestei istorii neconvenţionale, Columb nu ar fi făcut nimic altceva decât

Grecii „precolumbieni“

se „redescopere“ o Lume Nouă, în care alţi exploratori călcaseră deja, cu secole, ba chiar cu milenii înaintea lui. Cercetătorul grec Minas Tsikritsis a anunţat, de curând, că în conformitate cu datele

rezultate din câteva studii recente, efectuate cu ajutorul unor programe speciale de calculator, asupra textelor istoricului antic Plutarch rezultă că grecii ar ﬁ ajuns în America încă din perioada minoică şi în cea

elenistică timpurie, cu mii de ani înaintea lui Cristofor Columb. Într-una dintre lucrările lui Plutarh se menţionează că „la vest de insulele Marii Britanii a existat un mare continent“.

Cupru pentru regele Minos Un alt academician grec, profesorul Ianis Mariolakos, a identiﬁcat marele continent ca ﬁind ceea ce noi numim, acum, America de Nord. În urma studiilor sale, Tsikritsis a anunţat: „Chiar înainte de epoca lui Cristofor Columb, au existat călătorii maritime, care au început în timpul erei minoice şi au continuat în perioada elenistă timpurie. Scopul acestor călătorii, care au avut loc încă din Epoca bronzului, a fost unul strict economic şi anume procurarea unor mari cantităţi de cupru din regiunea Lacului Superior din Canada“. Potrivit cercetătorului grec, primii care s-au aventurat în ţinuturi atât de îndepărtate au fost negustorii minoici, reprezentanţii strălucitei civilizaţii care, apărută în insula Creta, a dominat, timp de peste un mileniu, întreaga lume mediteraniană. O civilizatie extraordinară patronată, conform legendelor antice, de miticul rege Minos. După dispariţia, în condiţii încă neelucidate complet, a civilizaţiei cretane, „ştafeta“ explorărilor transatlantice a fost preluată de micenieni, succesorii civiliaţiei minoice. La fel ca înaintaşii

lor, aceştia au fost atraşi tot de cuprul provenit din zona canadiană a continentului amerian. Conform cercetărilor moderne, între anii 2400 şi 1200 î.Chr., din zăcămintele de acolo s-au extras circa 50.000 de tone de cupru. Dar, câteva secole mai târziu după această perioadă, în Epoca Fierului, arama n-a mai avut aceeiaşi importanţă tehnolo gică şi economică, iar expediţiile transatlantice și-au pierdut justiﬁcarea economică. Motiv pentru care, cu timpul, rutele spre continentul vestic au început să ﬁe ignorate de Europa antică. Ignorate dar nu uitate complet. Următorii navigatori porniţi din zona bazinului mediteranian, au fost

cartaginezii. Conform unuia dintre vechile texte ale lui Plutarh, autorul antic menţionează o călătorie efectuată în anul 86 d.Hr. care, pornită din Cartagina a ajuns tot în Canada. Din analiza datelor oferite de autorul antic, rezultă că cei din vechime ştiau că distanţa dintre Marea Britanie şi insula Ogygia, măsurată în unităţile noastre metrice, este de circa 880 km. Tot acolo se menţionează că în acea regiune există un mare continent în afară de cele trei insule deja cunoscute, şi anume Groenlanda, Baffin şi Terra Nova. În plus, se mai specifică faptul că Marea Caspică şi intrarea în Golful St. Lawrence se află la aceeași latitudine.

De asemenea se mai afirmă, în mod la fel de corect, că Golful St.Lawrence este cu puţin mai mare decat Lacul Maeotis, cel căruia noi îi spunem, acum, Marea Azov. Ori toate aceste cunoştiinţe geografice, identificate, în zilele noastre de savantul grec Minas Tsikritsis nu-i puteau fi comunicate lui Plutarh decât de navigatori contemporani lui, care mai cunoşteau încă elementele acestei geografii secrete. Este interesant de menţioat că, în urmă cu aproape o jumătate de secol, un român care a analizat şi el ivoarele antice dar şi datele arheologice accesibile în vremea sa, i-a inclus pe cretanii minoici în rîndul posibililor predecesori ai lui Cristofor Columb. Este vorba despre cercetătorul Dumitru Todericiu care în lucrarea „Spre America înainte de Columb“, apărută în anul 1966, la Bucureşti, a dedicat un capitol întreg unor informaţii care par să confirme o serie de influenţe culturale pe care vechea Cretă minoică le-ar fi exercitat asupra unor culturi precolumbiene. Analiza lui se referă însă la civilizaţiile precolumbiene din America de sud, locuri mult mai în-

depărtate decât cele menţionte în scrierile lui Plutarh. În legătură cu acest aspect autorul român menţionează: „Din punct de vedere cronologic - lucrurile sar potrivi. Pretinsa aducere a prelucrării bronzului pe pământul american, la prima cultură a bronzului de aici, ar fi putut avea loc doar în perioada în care acasă la cei care a adus-o, fierul nu înlocuise încă bronzul în cadrul culturilor mediteraneene - şi aici ne referim la Creta, unde debutul prelucrării şi utilizării fierului se situează undeva, spre 1200 îChr“. Este vorba deci, de aceeaşi influenţă minoică pe care grecul Minas

Tsikritsis susţine că a identificat-o în scrierile istoricului antic. În plus, Todericiu mai menţiona şi anumite inscripţii răspândite prin cele două Americi care seamănă în mod flagrant cu scrierile „Linear A“ şi „Liniar B“, specifice culturilor cretane şi a celor miceniene. Datele identificate de curând în lucrările lui Plutarh de către cercetătorul grec Tsikritsis confirmă, deci, ceea ce se bănuia de mult timp: Columb doar a redescoperit o lume pe care piciorul omului alb călcase cu mult înaintea lui. Vasile Surcel

Henri Coandă, românul „Top secret“

„Farfuria zburătoare… eu am construit-o!“. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obişnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declaraţia de asumare a unei neştiute „paternităţi“, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ştiinţifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă şi ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuşi numea, „farfuria zburătoare“, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret.

nterviul în care Coandă îşi aﬁrma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare“ i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un

articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ zece ani, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă şi-a întărit aﬁrmaţia desenând pe o foaie de hârtie schiţa de principiu a acelui aparat ex-

cepţional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenţie jurnalistică, menită să atragă atenţia publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât faţă de memoria unui mare savant, cât şi faţă de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră ştiinţifică. Adevărul este că schiţele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planşe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autorităţile americane lau clasificat în categoria „Top Secret“. De fapt, o bună parte

a vieţii marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se ştie este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spaţiale strict-secrete. De fapt, prin viaţa şi mai ales prin aspectele neştiute ale carierei lui ştiinţiﬁce, Henri Coandă este unul dintre foarte puţinii noştri conaţinali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret“.

sale. Abia spre sfârşitul anilor `60, pe vremea când Ceauşescu se zbătea să apară în faţa lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului şi oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să ﬁe „curtat“ de elita regimului comunist din România socialistă. Iniţial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967, i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa“ al Institutului

Politehnic din Bucureşti. Iar în 1970 s-a stabilit deﬁnitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În acelaşi an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredinţat conducerea noucreatului Institut pentru Creaţie Ştiinţiﬁcă şi Tehnică Bucureşti, celebrul “Increst“. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi

Tezaurul din arhiv` Azi, când se împlinesc exact 40 de ani de la moartea genialului savant şi inventator român, foarte puţini dintre noi mai ştiu că Henri Coandă şi-a petrecut anii cei mai creativi ai vieţii sale în străinătate. Şi nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franţa, dar și alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia, ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Şi peste tot, el s-a dovedit a ﬁ un geniu care, adeseori, a depăşit nivelul ştiinţiﬁc al vremurilor

ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenaţii tehnice, adunate într-o viaţă de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorităţi mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst“. Și acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo şi nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviaţiei. A fost un moment de graţie fără de care, cu ghinionul care ne paşte de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevăraţi, specia-

lizaţi în istoria aviaţiei. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat şi momente când chiar şi sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol. Vreme îndelungată în care, atâta timp cât s-au aflat acasă la Henri Coandă, documentele au fost păstrate în ordine şi bine protejate. Din păcate, cei aproape 25 de ani pe de „exil“ petrecuţi în beciurile de la INCREST au avut un cuvânt greu de spus: miile de pagini, unele tipărite, iar altele scrise de mâna savantului au fost infestate de bacterii, acarieni şi tot soiul de ciuperci microscopice, toate la un loc, şi fiecare în parte, purtători ori măcar transmiţători ale unor boli deosebit de periculoase. Boli de care, în ciuda măsurilor de protecţie de care au beneficiat, câţiva cercetători au şi fost afectaţi. Iar asta nu a fost tot: devenită casantă din cauza condiţiilor proaste de păstrare, la cea mai mică greşală tehnică, hârtia documentelor, cu tot ceea ce era înscris pe ea, s-ar fi putut distruge definitiv. Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârţoage, adunate într-o viaţă de om. Pentru specialiştii care au lucrat la sortarea, clasarea şi, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviaţiei mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea şi priceperea spcialiştilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentaţiile câtorva sute de invenţii, brevetate în ţări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planşe tehnice dar şi diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepţional. Toate acestea, împreună cu recunoaşterea internaţională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor“ şi savant vizionar, pun în evidenţă o relitate

tulburătoare: fără Henri Coandă, aviaţia modernă ar ﬁ fost cu mult mai săracă şi, cu siguranţă, n-ar ﬁ ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine ştim, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informaţiile secrete. Cu toate astea, prin nu se ştie ce miracol in-

formativ, în arhiva Coandă au fost descoperite şi o serie de documente care au fost clasiﬁcate, chiar în SUA, în categoria „Top secret“. Este vorba despre o serie de schiţe şi desene tehnice detaliate a ceea ce Coandă însuşi a botezat „Aerodina lenticulară“. Sunt desenele

de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar ﬁ trebuit să atingă performanţe tehnice şi posibilităţi de maniabilitate întâlnite

doar de ce publicul larg denumeşte „farfurii zburătoare“. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar ﬁ exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizaţii non-terestre, să ﬁ „decolat“ în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, şi anume din mintea unui român genial, savantul şi inventatorul Henri Coandă.

Efectul Coand` Fenomenul ﬁzic pe care se bazează funcţionarea „Aerodinei lenticulare“ a fost intuit de Henri Coandă încă din primul deceniu secolului XX, în cursul unui eveniment deosebit de important, care a marcat evoluţia ulterioară a aviaţiei mondiale. Octombrie 1910: Parisul găzduia al doilea Salon Aeronautic Internaţional. În articolul „Am inventat şi am lucrat pentru progresul omenirii“, publicat cu câţiva ani în urmă, articol dedicat lui Henri Coandă, prof. Valeriu Avram, cercetător-şef de secţie la Muzeul Aviaţiei, descrie, succint, un „ﬁlm“ care s-a petrecut cu peste un secol în urmă: „Între exponate (…) se găsea un avion biplan, cu aripile inegale, de culoare roşu închis, echipat cu un motor turbopropulsor. Pe plăcuţa de prezentare a caracteristicilor aparatului scria: «Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă». În catalogul Salonului Aeronautic Internaţional, acel aparat a fost consemnat sub numele «Coandă 1910». Aparatul era o adevărată ciudăţenie pentru acele vremuri, căci el nu avea elice. Motiv pentru care, vizitatorii

prezenţi acolo se opreau miraţi în faţa ciudăţeniei şi îl întrebau pe Coandă dacă maşinăria aia a lui putea să zboare. Iar atunci nimeni nu l-a crezut când spunea că aşa ceva era posibil. Din păcate, se părea că inventatorul român se născuse cu peste trei decenii mai devreme“. Pentru că, de fapt, absenţa elicei clasice era doar una dintre numeroasele invenţii încluse în acel aparat revoluţionar. Într-o perioadă de început a ştiinţei zborului, în care avioanele păreau mai curând nişte păsări monstruoase, ridicate în aer de aripi asemănătoare celor de liliac, „Coandă 1910“ avea o formă ultramodernă, aerodinamică, suplă şi elegantă. În premieră mondială, ciudatul avion avea rezervoarele de carburant amplasate în aripi, iar dispozitivele de comandă cu mult mai simple şi mai eficiente decât cele contemporane lui. Motorul fără elice, era de tip Clériget, atingea o turaţie de 4.000 rot./min. şi reuşea să dezvolte 50 CP. Coandă a numit acel tip de motor „Turbopropulsor“, nume care s-a păstrat până în zilele noastre. În 1910, când a participat la cel de al doilea Salon Aeronautic Internaţional de la Paris, Henri Coandă avea 24 de ani. Iar revoluţionarul avion adus de el acolo, nu era doar o jucărie, machetă menită să stârnească doar un val de curiozitate. Nu, în nici un caz. „Coandă 1910“ era un avion funcţional care, atunci, a şi reuşit să se desprindă de la sol. Concret, inventatorul roman s-a aflat la manşa aparatului inventat şi construit de el însuşi. A fost un zbor scurt, care a confirmat corectitudinea noilor lui soluţii tehnice şi constructive. Desfăşurat pe câmpia de la Issi-les-Mulineaux, zborul a durat foarte puţin şi a fost la doar un pas de a se încheia tragic. Dar, se pare că totuși există şi un Dumnezeu al inventatorilor care l-a protejat atunci pe tânărul temerar. După foarte mulţi ani de la acele momente glorios-dramatice, Coandă avea să descrie, el însuşi, evenimentul: “Nu mi-am dat de fel seama ce se petrece în jurul meu. Dar am ridicat capul şi am văzut că nu mai eram pe pământ. În acelaşi timp mi-au apărut zidurile Parisului – da, Parisul avea în acea vreme ziduri împrejmuitoare – zidurile cetăţii Paris, care veneau cu o viteză enormă asupra mea“. A fost un zbor care a durat doar câteva secunde, încheiat cu un accident în urma căruia Coandă s-a ales doar cu vreo câteva fracturi minore. Deosebit de atent cu tot ceea ce se întâmpla în acele momente excepţionale, el a observat un fenomen neașteptat: în loc să se plece spre exterior, flăcăra ieşită prin ajutajul motorului era deviată şi se lipea de fuselajul avionului. Ciudatul fenomen s-a fixat în minte lui Coandă care, în anii care au urmat, l-a studiat pe toate feţele. Cercetările au durat aproape două decenii, la capătul cărora, în 1933, l-a descris şi l-a brevetat: este ceea ce mediile academice numesc, de atunci şi până în zilele noastre „Efectul Coandă“.

O carier` sclipitoare În anii care au urmat, tânărul Henri Coandă a urcat, pas cu pas, treptele unei cariere spectaculoase care l-au dus în vârful ierarhiei aeronautice europene. Astfel, în 1911, a prezentat, la Reims, un avion dublu motor pus în mișcare de o singură elice. Iar la nici 25 de ani, el s-a bucurat de colaborarea celebrului inginer francez Gustave Eﬀel. Ajuns în Anglia, a fost numit director tehnic al Uzinelor Bristol, unde a demonstrat rapid că este ceea ce, azi, numim “un bun ma nager“. Acolo a proiectat câteva avioane cu propulsie "clasică" - deci cu elice, omologate sub numele „Bristol-Coandă“. Iar în 1912, unul dintre acestea a câştigat, în Anglia, premiul întâi la „Concursul internaţional de aviaţie militară“. Plecat apoi în Franţa, Coandă a lucrat, între 1914 şi 1916 la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Deosebit de creativ, a proiectat și acolo încă trei avioane, dintre care cel mai cunoscut a fost „Coandă-1916“, propulsat de două motoare cu elice, plasate aproape de coada aparatului. Principial „Coandă-1916“ seamănă foarte mult cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia avea să participe, și el, peste câteva decenii. Tot Coandă a inventat ceea ce mai târziu avea să se numească „tunelul aerodinamic“, un instrument de cercetare indispensabil în activitatea de proiectare aeronautică. Ba chiar și în cea aerospaţială. Iniţial, noua invenţie s-a numit „Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice“. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză

de 90 km/h, pe linia Paris -Saint Quentin. Practic, cu ajutorul acestei „platforme“, se puteau face măsurători speciﬁce domeniului aeronautic cu ajutorul unui „tunel de vânt“ - al cărui agent de vizualizare era fumul, plus o balanţă aerodinamică şi o cameră fotograﬁcă specială, de concepţie proprie. Asemeni unui geniu renascentist, Henri Coandă a abordat cele mai diverse domenii de cercetare. În anii şi deceniile care au urmat, el s-a ocupat şi a brevetat tot soiul de invenţii, multe dintre ele bazate pe „Efectul“ care-i poartă numele. El a aplicat acest fenomen atât în aviaţie cât şi în realizarea unor amortizoare de zgomot care sunt folosite chiar şi în ziua de azi. La un moment dat, a abordat domeniul construcţiilor şi a realizat un depozit submersibil de petrol care este încă utilizat. Pasionat de istoria aviaţiei, domnul inginer Dan Antoniu şi-a petrecut mulţi ani cercetând arhivele de specialitate. Iar rodul studiilor sale este adunat într-un raft de cărţi, publicate de mulţi ani încoace. Domnia sa este cel care ne-a oferit majoritatea ilustraţiilor prezente în aceste pagini. Motiv pentru care-i mulţumim şi pe acestă cale.

„Vremuri de tain`“ Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemţi. Există informaţii conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacţie intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviaţiei, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informaţii ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privinţa poroiectării şi realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când şi-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoştiinţe tehnico-ştiinţifice pe care românul îl avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, Henri

Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieţii sale. Tot ce se ştie este că între 1945 şi 1969 s-a aﬂat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force“. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte şi la anumite programe spaţiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete“, încât nici până în ziua de azi nu se ştie, concret, care a fost contribuţia sa la succesele obţinute în acei ani de programele aerospaţiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, „Efectul Coandă“ a stat la baza altor brevete, omologate în Franţa, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidenţă pe 19 mai 1958, brevet al

cărui obiect îl constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit „Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe faţa superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franţa, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN“-uri. În documantaţia

chiar pe cel care descoperise şi brevetase aplicaţiile practice ale “efectului Coandă“. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămaşi singuri pe „baricade“ oamenii lui Frost au reuşit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcţionat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă“ nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanţ întreg de situaţii ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenţionale“. Şi anume că, anunţată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în linişte şi departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar şi deosebit de “discrete“. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviaţiei au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanţele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare“.

O aeronav` revolu]ionar` În ultimii săi ani de viaţă Henri Coandă a lăsat impresia că nu mai ţine prea mult la păstrarea secretului total asupra creaţiilor sale tehnice. Cu ocazia primei sale vizite în România socialistă, în anul 1967, a acordat un interviu ziaristului şi scriitorului V. Firoiu. Iar când acesta l-a chestionat în legătură

anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălţime, având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului „Aerodina Coandă“ putea decola şi ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de aşezare a aparatului“. Din puţinele informaţii care au trecut de graniţele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aerospaţiale americane a avut legătură tot cu „Efectul Coandă“ şi cu aplicarea lui la strania „Aerodină lenticulară“. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puţin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspiraţiei“: un consorţiu canadian, finanţat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare“. Atunci, şef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăţi de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor

cu un vehicul de formă circulară, savantul a declarat: “Îl am chiar gata, e în plin lucru şi urmează să facă o probă de zbor în 1969“. Cu aceeiaşi ocazie el a oferit şi anumite detalii de natură tehnică. Conform spuselor sale, motoarele „Aerodinei“ ar fi utilizat drept combustibil propanul. Dar el considera că, la fel de bine s-ar fi putut utiliza şi un sistem de propulsie energo-nucleară. Alte surse de informaţii, ce-i drept neoficiale, au afirmat că după revenirea sa în ţară, Coandă ar fi continuat să se ocupe de realizarea unui aparat de zbor de tipul “Aerodină“. Iar anumiţi oaspeţi care i-au călcat pragul casei au povestit că acolo au văzut desene tehnice,dar şi o machetă funcţională a unui astfel de aparat zburător. Într-un interviu acordat, după 1990, de către Gheorghe Brătescu, ziaristul care a discutat cu Henri Coandă în 1969, acesta a relatat: „Îmi amintesc că savantul m-a invitat, câţiva ani mai târziu, să iau parte la inaugurarea muzeului care-i purta numele, deschis în casa părintească din Bucureşti, în holul căreia trona chiar macheta aerodinei lenticulare, cum a numit savantul noul aparat de zbor. A doua zi doar, după vernisajul expoziţiei muzeale, macheta aerodinei lenticulare a dispărut. S-a spus ca ea a fost luata de Securitate din motive de protejare a invenţiei. Adevărul este ca secretul a fost atât de bine păstrat, încât el a ajuns la ... Moscova“. De fapt, pe vremea când Coandă încă mai trăia, s-a mai spus că Intreprinderea -“Turbomecanica“ ar fi fost implicată în realizarea unui asemenea vehicul aerian. Poate că sunt doar zvonuri. Cert este însă că, odată cu sfârşitul anilor ’60, dar şi în deceniile care au urmat, şi pe cerul României au fost semnalate, din ce în ce mai des, apariţia unor OZN-uri care aveau caracteristici de zbor şi manevrabilitate similare celor pe care Henri Coandă le prevedea pentru “Aerodina Lenticulară“. Vasile Surcel

Teoria conspirației?

matorii pasionaţi de „teoria conspiraţiei“ susţin că planurile lui Coandă au fost preluate rapid de Moscova, aparând ca din senin „Proiectul EKIP L“. Aparatul rusesc iniţial avea o structura partial simetrica, lenticulara, cu un diametru de 15 metri. Aerodina ruseasca a fost experimentata la Centrul Aeronautic de la Saratov, cu modele dirijate automat. În anul 1995 a fost creat un model de aerodina fără pilot, având scopuri militare. După 1995, rușii au realizat un proiect de aerodină cu anvergură de 36 de metri, încărcătură utilă de 40 de tone, viteza de croazieră de 65 km pe ora, la o altitudine de 10.000 de metri si raza de actiune de 8000 de km. Consumul de carburant era cifrat la 8 grame pe pasager si kilometru! Proiectele rusești au sensibilizat pe americani, ﬁrma Sikorski construind pentru „U.S Air Force“ aerodine cu un diametru de 2 metri, dirijate automat pentru necesităţi militare. Un aparat militar care utilizează principiile lui Coandă a fost recent omologat în USA, supranumit „avionul secolului 21“, considerat invincibil.

Specialiştii recunosc: prezicerea cutremurelor nu este o ştiinţă exactă

eriodic micile noastre ecrane sunt luate cu asalt de tot soiul de indivizi care, niutam-nisam, ne tot povestesc despre marele cutremur care acum, acum o să ne spulbere definitiv de pa faţa Pământului. În urmă cu peste un deceniu, şi-a făcut apariţia un soi de „Mama Omida“ a seismologiei, „cutremurologul“ Hâncu, un moşulică senil care ne-a speriat cu un mare seism a cărui venire o ghicise el, în pilitură de fier. Cutremurul lui Hâncu nu a avut loc, iar el a intrat în cel mai adânc anonimat, cu tot cu bazaconiile lui pseudo-ştiinţifice. A dispărut Hâncu? Nu contează, are balta peşte: locul lui a fost luat de alţi profeţi ai dezastrelor, care se laudă că ei sunt cei care au prevestit cineştie ce mare seism din lumea largă. Isteria reâncepe, periodic, ori de câte ori primarii Capitalei vor să mai capete nişte bani pentru consolidarea blocurilor „cu bulină“ care nu a început, de adevăratelea, nici până în uiua de azi. Aşa s-a întâmplat, de curând, când Sorin Oprescu

ne-a băgat groaza în oase, aﬁrmând că ştie el bine, că la viitorul cutremur, care stă să ne lovească, vor muri zeci de mii de bucureşteni. Pe ce se baza? El ştie, căci adevăraţii seismologi sunt cu mult mai reţinuţi în declaraţii. Iar toate aceste prevestiri care mai de care mai dramatice ne iau cu asalt într-o vreme în care lumea ştiinţiﬁcă internaţională re-

cunoaşte, cinstit că, cel puţin deocamdată, prezicerea cutremurelor este departe de a ﬁ o ştiinţă cât de cât exactă. De fapt ceea ce se recunoaşte este faptul că în nici un alt domeniu, ştiinţa n-a făcut progrese atât de lente, precum cele din domeniul seismologiei.

St`m bine cu teoria La ora actuală, cercetătorii sunt unanim de acord că, din punct de vedere strict teoretic, seismologia a reuşit să clariﬁce anumite aspecte, atât în ceea ce priveşte cauzele cutremurelor, care îşi au originea în mişcările plăcilor tectonice, cât şi aspectele legate de modul de propagare a undelor seismice, inclusiv a modului în care acţionează forţele care provoacă distrugerilor asociate, de obicei, marilor cutremure. Din păcate, asta nu înseamăă mare lucru pentru populaţia afectată de un seism. De fapt, omenirea aşteaptă de la savanţi nu evitarea seismului, căci asta este cu ade-

vrat imposibil ci doar anunţarea populaţiei într-un timp util care le-ar putea permite să se salveze. În acest sens, cumplitul seism de anul trecut nici măcar sofisticata Japonie, ţara cu cea mai performantă aparatură şi cu cele mai elaborate studii în acest domeniu, n-a putut acţiona decât prin măsuri tehnice şi organizatorice care s-au aplicat doar după producerea cutremurului. Abia de curând, Societatea de Seismologie a Americii a anunţat că este pe cale să perfecţioneze atât aparatura, cât şi metodologia, pentru ca, în jurul anului 2015, măcar instalaţiile periculoase vor putea fi protejate în timp util. Este vorba atât despre centralele nucleare, combinatele chimice cât şi despre reţelele de gaze, care vor putea fi oprite într-un timp util, înainte de a provoca vreo catastrofă similară celei care a fost la un pas de a se produce anul trecut la Fukuşima, ori a unor incendii devastatoare, provocate de reţelele de distribuţie a gazelor. Specialiştii anunţă că acest tip de previziune se va baza pe informaţiile preluate de aparatura „Global Positioning System“, mult mai cunoscute sub numele de GPS.

Magnitudinea În acest context,Yehuda Bock, specialist la Institutul Oceanografic din La Jolia, California, a afirmat că deşi Japonia dispune deja de GPS, aparatura care ofera informaţii cheie privitoare la amploarea reala a celor mai puternice cutremure, în 2011 a fost totuşi luată prin surprindere şi nu a utilizat acest tip de aparatură pentru avertizarea populaţiei. Concret, tehnica modernă permite instalarea, chiar în zona epicentrului, a unor seismometre, capabile sa sesizeze energia ce va fi eliberată şi să transmită la distanţă informaţii în timp util. Iar pentru că seismometrele nu mai sunt sensibile în cazul unor cutremure de peste 7 grade, în ajutorul lor intrevine

sistemul GPS. Iar acesta poate sesiza amplitudinea cutremurului, indiferent de gradul acestuia şi poate să transmită la suprafaţă modul de propagare a undelor seismice. În martie 2011, seismografele japoneze au averizat asupra unui cutremur de 8 grade, ceea ce înseamna unul deosebit de puternic, dar abia ulterior aparatura GPS a arătat că adevărata magnitudine a fost de 9 grade, iar dife renţa de un grad s-a dovedit a ﬁ de 30 de ori mai devastatoare în cazul cutremurului de 8 grade estimat de seismografe, diferenţă care a fost clar ilustrată de amploarea consecinţelor. În acest moment, specialiștii de la Societatea Americană de Seismologie studiază modalităţile de avertizare ale unui cutremur iminent măcar cu câteva minute înainte ca el să aibă loc. Acesta este maximum de precizie la care poate

spera omenirea pe baza actualelor programe de cercetare. Bineînţeles că acest timp este insuficient pentru a se avertiza toată populaţia şi a o pune la adapost. Dar este util pentru protejarea instalatiilor a căror distrugere din cauza unui seism devastator. Centrala nucleară de la Fukushima este cel mai recent exemplu. Recent, Societatea de Seismologie a Americii şi-a propus finalizarea primei etape a acestui sistem până în anul 2015, când aparatura va fi pusă la dispoziţia seismologilor de pe coasta vestică a SUA, zona cea mai sensibilă în ceea ce priveşte posibilitatea producerii unui seism puternic. Odată cu instalarea acestui nou sistem se vor putea organiza cele mai eficiente măsuri operative care vor avea drept scop protejarea instalaţiilor dar şi a populaţiei în măsura în care acest lucru va fi posibil. Cu toate acestea, experţii americani au reafirmat imposibilitatea prezicerii unui seism cu un avans mai mare de câteva minute. Deocamdată, acesta este stadiul cercetărilor. Iar în acest context, specialiştii reafirmă faptul că orice alte tipuri de prediciţii, indiferent dacă se bazează pe statistici sau ori pe diverse tipuri de semnale subterane, „sunt de genul celor care prezic că va ploua în baza faptului că n-a mai plouat de mult. Sunt bune cu titlu de inventar“. Vasile Surcel

Ci vilizația Maya:

misteriosul popor al „Apocalipsei 21.12.2012“

„Apocalipsa“, „Armaghedon“, „Sfârșitul lumii“, monstrul fără chip dar cu o mulţime de nume care ne bântuie istoria și, de o veșnicie, ne ameninţă cu unul și același spectru teriﬁant: distrugerea violentă a noastră și a întregii umanităţi. Abia scăpată cu bine din teroarea fatidicului an 2000, omenirea se lasă, din nou, dominată de un alt episod de isterie colectivă, ale cărei gheare nevăzute s-au întins, deja, la scară planetară: „Apocalipsa 21.12.2012“.

ceastă nouă ameninţare planetară va lua chipul unui dezastru global, prevestit, după cum ne tot spun marii pontifi ai viitorului „ucigaș mondial“, de ziua în care se va termina calendarul Maya. Este o ameninţare stranie, venită din negurile vremurilor, despre care lumea discută, din ce în ce mai aprins, începând de prin anul 2004. Motiv pentru care strania cultură Maya a pătruns, abrupt, în atenţia tuturor. Un interes generalizat, pe care ni-l alimentăm prin lectura unor cărţi senzaţiona liste care i-au fost dedicate. Ori prin vizionarea unor filme comerciale în care mayaşii ne sunt prezentaţi doar ca un popor de luptători sângeroşi, veşnic angrenaţi în războaie cumplite. Războiaie care aveau un singur scop şi o singură justificare: capturarea de prizonieri, cât mai mulţi prizonieri care să fie, apoi, sacrificaţi pe altarele unor zei nemiloşi veșnic însetaţi de sânge uman. Așa se face că, de o vreme încoace, toată lumea se pricepe

și vorbește despre Maya. Dar, concret, luaţi la bani mărunţi, puţini sunt cei care chiar au o imagine, ﬁe ea și aproximativ corectă, despre acest popor nemaivăzut. Un popor exotic și straniu care, cu toate că a părăsit de mult timp scena istoriei, mai are încă puterea de a ne îngrozi cu unul dintre cele mai soﬁsticate produse ale minţii sale: calendarul.

Crucea [i sabia Şi totuşi cine sunt aceşti mayaşi care, dispăruţi de multe secole, ne terorizează, chiar şi dincolo de moarte, cu amenin ţarea unei noi „Apocalipse“?

Un popor exotic despre care, dacă n-ar fi existat cercetările arheologice din ultimul secol, n-am fi ştiut mare lucru. Iar ei ar fi trăit ascunși, în continuare, doar în legendele primilor albi care le-au călcat meleagurile.

Anno Domini 1517: dornică să exploreze „Lumea Nouă“, mica flotă condusă de aventurierul Francisco Hernandez de Cordoba a acostat, în ziua de 3 martie, pe un ţărm necunoscut, neprimitor și sterp. Călăuzită prin acele mări încă necunoscute de către Antonio de Alaminos, un marinar experimentat care navigase, cândva, sub comanda lui Cristofor Columb, flota lui Hernandez pornise din Cuba în căutarea unui uscat misterios, în care legendele spuneau că ar fi existat numeroase palate încărcate cu podoabe din aur. Parţial, acele legende au și fost confirmate: de departe, spaniolii au zărit, întradevăr, o serie întreagă de construcţii cu forme ciudate, cum nu mai văzuseră niciodată. Dar, spre dezamăgirea lor, acele edificii stranii păreau vechi și părăsite de foarte multă vreme.

De fapt erau doar nişte ruine, ce-i drept, deosebit de impresionante. Dar nici urmă de comori sau de aurul mult visat. Tradiţia spune că, la scurt timp după ce au debarcat, marinarii au întâlnit un băştinaş pe care l-au întrebat, în limba lor, bineînţeles, cum se numeşte acel ţinut. Omul le-a răspuns „Yukatan“. Neînţelegând ce zice, spaniolii l-au întrebat cum îl cheamă. Dar, spre nedumerirea lor, răspunsul primit a fost tot „Yukatan“. În realitate, omul încerca să le spună că nu-i înţelege. Fiind primul

cuvânt pe care l-au auzit acolo, spaniolii au botezat acel meleag, fără să ştie de ce, Yukatan. Ceva mai târziu, geograﬁi au constatat că noul teritoriu era, de fapt, o peninsulă. Şi pentru că nimic nu i-a împiedicat, i-au păstrat, şi ei, numele, până în ziua de azi: Peninsula Yukatan. În anii care au urmat, spaniolii au aﬂat că măreţele ruine de acolo aparţin unui popor pe care ei l-au numit Maya. De fapt, acest nume este și prima enigmă legată de poporul care ne ameninţă cu „Apocalipsa 2012“.

Maya este numele pe care spaniolii l-au dat porumbului, alimental de bază al tuturor băștinașilor din America Centrală. Dar nici până în ziua de azi nu am aflat care era numele autohton al acestui popor, nu am aflat cum își ziceau, ei înşişi, „Mayaşii“. În deceniile care au urmat, spaniolii au luat în stăpânire cea mai mare parte a teritoriilor „de peste mări“. Ulterior, tot ei au intrat într-un contat deosebit de dur cu urmașii acestei stranii civilizaţii care, deşi aflată într-un declin accentuat mai păstrau încă în memorie amintirea unei glorii străvechi. Și cu toate că dispuneau de arme de foc

şi armuri solide, cucerirea întregii peninsule Yucatan a fost diﬁcilă și a durat aproape douăzeci de ani. Ani lungi în care semianalfabeţii conquistadori spanioli au făcut şi acolo ceea ce au făcut peste tot: au ucis, au jefuit şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale. Umblând cu crucea într-o mână şi cu sabia în cealaltă, aﬁrmau că tot ceea ce doresc este să-i aducă pe băştinaşi pe calea dreaptă a credinţei catolice. De fapt, singurul lucru care-i interesa cu adevărat, la fel ca pe toţi ceilalţi conquistadori, era aurul. Aur în numele căruia au comis cele mai cumplite atrocităţi şi, până la urmă, au şters de pe faţa pământului o serie de culturi care le erau net superioare. Aşa au fost decimate splendida civilizaţi aztecă de pe teritoriul actual al Mexicului dar şi imensul Imperiu Inca, din America de Sud.

Poporul „[arpelui cu pene“ În deceniile care au urmat, spaniolii au intrat într-un contact extrem de dur și violent cu urmaşii decăzuţi ai vechii civilizaţii Maya. Urmaşi care îşi mai aminteau vag istoria mitică a unor strămoşi pe care aproape că nici ei nu-i mai înţelegeau. Dar cu toate astea, le venerau încă relicvele spectaculoase, deja cotropite de junglă. Junglă care ascundea în inima ei temple stranii, clădite abrupt în formă de piramidă trunchiată, palate cu zidurile acoperite de sculpturi şi picturi zugrăvite în culori vii, statui nemaivăzute în care cuceritorii albi, fanatici ai credinţei catolice, vedeau oștiri

demonice de idoli păgâni, sisteme de irigaţii deosebit de complexe şi drumuri care se sfârșeau, abrupt, tot în hăţișurile junglei. Și mai ales multe, foarte multe legende. Legendele care vorbeau despre zei ciudaţi, strămoși exemplari, dinastii care s-au succedat încă din vremuri străvechi, războaie dure ori doar mărunte lupte locale. Dar mai ales despre o adevărată obsesie privitoare la curgerea timpului și la calcularea lui, cât mai exactă cu putinţă. Peste tot unde au ajuns, „armadele“ sălbatice de conquistadori au fost însoţite de preoţi fanatici care, atunci când nu mânuiau sabia, luau crucea în mână și, sub pretext că-i aduc pe băștinașii păgâni pe calea mântuirii, distrugeau fără noimă și la grămadă, orice urmă de civilizaţie. La fel s-a întâmplat și pe meleagurile popoarelor Maya. Cel care și-a făcut de cap acolo a fost călugărul franciscan Diego de Landa, cel care la un moment dat se lăuda că a distrus zilnic sute de „idoli“, că a dat dărâmat zeci de temple vechi, găsite în junglă, și mai ales că a ars sute, poate mii de „cărţi“ scrise în limba „păgânilor eretici“. De fapt, a distrus arhive vechi de secole căci, mayașii au fost unul dintre puţinele popoare precolumbiene care au cunoscut și folosit scrierea. Astfel se face că din miile, poate zecile de mii de manuscrise maya, au supravieţuit doar trei, care au și ajuns până în zilele noastre. La bătrâneţe, după ce vârsta și „activitatea“ de până atunci i-au adus rangul de episcop, Diego de Landa, pare a ﬁ fost cuprins de remușcări. Poate pentru

că, până la urmă, el o fi înţeles că, în tinereţea lui, a participat la distrugerea unei vechi și extrem de rafinate civilizaţii. Ori poate că, decimaţi deja, urmașii mayașilor nu mai reprezentau un pericol pentru albii invadatori. Dar, indiferent care a fost motivul, episcopul de Landa s-a apucat să consemneze în scris tot ceea ce a aflat în toţi acei ani de jafuri, ascunse sub masca misionariatului. Vre me de câţiva ani, a discutat cu suprevie ţuitorii „holocaustului“ Maya, la care el însuși participase în cel mai activ mod cu putinţă. Le-a ascultat poveștile, pe care și le-a notat apoi meticulos. În plus, a copiat, cât mai fidel cu putinţă, hieroglifele care făceau parte din moștenirea culturală rămasă în urma unuia dintre cele mai uluitore popoare ale lumii. La final, munca lui s-a concretizat în „Relacion de las cosas de Yucatan“, cartea cea mai importantă și mai complexă din acele vremuri, privitoare la istoria și civilizaţia mayaşilor. Acolo, franciscanul de Landa spune, printre multe altele, că poporoarele Maya îl venerau pe Kukul kan, un ciudat nume sacru care, tradus în limbile europene, înseamnă „Șarpele cu pene“. În timp, această alăturare ciudată de cuvinte s-a lipit de mayași care, încă de atunci au fost numiţi, adeseori „poporul Șarpelui cu pene“.

Milenii de istorie Slăbite de războaie interne, ruinate de calmităţi naturale periodice, decimate de foamete şi de molimele aduse cu ei de conquistatori, ultimele urme ale gloriosului popor Maya au dispărut deﬁnitiv după ce spaniolii au cucerit Guatemala, în anul 1525 şi Yucatan, în 1541. Retrase pe o mică insulă a unui lac din centrul Guatemalei, ultimele puncte de rezistenţă ale urmașilor Maya au rezistat cu disperare până în 1697, când Tayasal, ultima lor citadelă a fost cucerită şi distrusă de invadatorii albi, veniţi de peste mări și ţări. Apoi, timpul a curs inexorabil peste vechii Mayași pe care i-a trimis, încet, încet, în uitare. Păstrată în documentele din sec. XVI, amintirea lor s-a retras, discret, în arhive. Scrise cândva de mâna preoţilor Maya, cele trei „Codexuri“ scăpate ca prin minune de furia conquistadorilor au zăcut și ele prin cotloane ascunse, uitate de bibliotecarii ce n-au știut ce ar putea face cu ele. Apoi, cu timpul, în Guatemala și Yukatan, străvechile citadele Maya, templele și palatele lor au fost înghiţite, pas cu pas, de junglă. Astfel, viaţa sălbatică a pus, din nou, stăpânire peste locurile care-i aparţinuseră cu milenii în urmă, înainte de a-i ﬁ fost smulse de popoarele „Șarpelui cu

pene“. Doar rareori, vreun aventurier scăpat cu viaţă din hăţișurile junglei, mai apuca să povestească despre straniile ziduri, croite parcă de niște giganţi, pe care le întâlniseră prin pădurile încă virgine. În plus, despre mayași s-au mai apucat să bată câmpii și câţiva savanţi din sec. XIX. Miraculoasa revenire la viaţă a străvechii civilizaţii a început, cu adevărat, abia în primele decenii ale sec. XX, odată cu declanșarea unor campanii sistematice de săpături arhelologice. În paralel cu acestea, alţi specialiști au început să scormonească prin arhive, în căutarea unor informaţii, oricare ar fi fost ele, privitoare la acest popor misterios. Ulterior, savanţii au reușit să descifreze, pas cu pas istoria Maya. Primul, și cel mai important pas făcut, a fost descifrarea cronologiei celor mai importante evenimente care i-au marcat multimilenara existenţă. Conform arheologilor, strămoșii poporului Maya, ar fi originari din Podişul Guatemalei, unde au locuit, cândva, în mileniile III-II î.Chr. Dar primele repere coronologice certe datează din sec. IV en, când civilizaţia Maya atinsese, deja, un nivel remarcabil. Ulterior, prin sec. IX-X d.Chr, o serie de invazii ale unor triburi venite din Mexic le-au modificat caracteristicile originale ale civilizaţiei. Savanţii au alcătuit o cronologie a civilizaţiei Maya, care a par-

curs o serie de faze distincte de evoluţie. Cea mai veche dintre acestea, cea zisă preistorică, sau timpurie, s-a întins între anii 2500 î.Chr și 317 d.Ch. Perioadă în care Maya a fost o civilizaţie agricolă relativ omogenă. Tot atunci au apărut și niște meșteri ceramiști, deosebit de îndemânatici, specializaţi în producerea unor vase din lut de diverse forme dar perfect adaptate nevoilor zilnice ale populaţiei. Spre sfârşitul acestei prime epoci, mayașii au construit platforme de mari dimensiuni pe care și-au zidit primele temple. În plus, tot atunci au început să apară și primele piramide, probabil tot lăcașe de cult dedicate atotputernicilor zei. Specialiștii spun că din această perioadă provine templul-piramidă de la Uaxactum. Aceasta a fost și vremea în care s-a structurat casta marilor preoţi care, dincolo de obilgaţiile rituale, se dedicau și unor activităţi cultural-știinţiﬁce. Spre sfârșitul acestei prime epoci a apărut scrierea Maya, rămasă încă nedescifrată complet. Și tot cam în acea perioadă a apărut și primul calendar maya, strămoș al celui care ne ameninţă, acum, cu viitoarea „Apocalipsă“. Numită „Epoca clasică“, cea de a doua etapă a istoriei Maya începe în anul 317 d. Chr, an înscris cu hieroglife Maya pe un obiect ritual, veritabil certiﬁcat de naștere al acestei civilizaţii. Savanţii zilelor noastre au împărţit „Epoca clasică“ în două subdiviziuni distincte. Prima,

cuprinsă între anii 317 și 593 d.Chr, este cea în care arta și cultura poporului Maya s-a definitivat în tipare ce vor fi păstrate în secolele următoare. Arhitectura se dezvoltă, și umple tot spaţiul disponibil cu piramide, temple și palate luxoase, în care locuiau marii lor nobili. Tot acum începe să se manifeste, mai mult decât la orice altă civilizaţie antică, o adevărată obsesie legată de trecerea timpului dar și de marcarea și păstrarea pentru viitor a celor mai importante evenimente. Acum sunt cioplite zeci și sute de „Stele“, blocuri paralelipipedice sculptate în piatră, acoperite cu imagini de zei sau personaje umane importante, toate puse în context cu date calendaristice consemnate cu multă acurateţe. Viaţa populaţiei se concentra în mari centre urbane, dintre cele mai celebre sunt Tikal, Uaxactum și Copan. În fiecare dintre ele s-au ridicat edificii complexe, pe cât de impunătoare pe atât de rafinate, toate ornamentate cu sculpturi expresive, dedicate mai ales zeilor. Toate dublate, puse în valoare și explicate prin

sute și mii de inscripţii hieroglifice. Depășindu-și caracterul strict utilitar, ceramica devine o artă de sine stătătoare, cu vase policrome, decorată cu măști antropomorfe și ornamente geometrice. Spre sfârșitul acestei perioade, în nordestul Yucatan-ului, se stabilesc triburile Itza care, deși venite, probabil, din Mexic, vorbeau tot un dialect Maya. Aceștia și-au stabilit centrul la Chichen Itza, oraş care a devenit faimos pentru reușitele sale arhitectonice și pentru monumentele sale de artă. În cea de a doua perioadă a „Epocii clasice“, între anii 593 și 889 d.Chr, ştiinţa şi arta mayașilor își ating apogeul în matematică și astronomie precum și în arhitectură, sculptură și pictură murală. În marile centre religioase crește numărul „stelelor“ rituale, acoperite cu sculpturi și inscripţii cronologice. Așadar, o perioadă de mare înflorire. Totuși, din cauze încă neleucidate, în jurul anului 700 d.Chr, superbul oraș-capitală Chichen Itza este părăsit brusc. Iar spre sfârșitul „Epocii clasice“, toate marile centre urbane și religioase Maya sunt părăsite rând pe rând. Aproape că am putea vorbi de o veritabilă „Apocalipsă“ care a afectat extrem de dur, întreaga civilizaţie a acestui vechi popor. „Epoca târzie“, cea care marchează ultima renaștere a civilizaţiei Maya începe după mai mult de un secol de blocaj politico-militar care o purtase până în pragul extincţiei. Iar „catalizatorul“ care a produs revenirea au fost Toltecii, popor de războinici care, veniţi din Mexicul actual, au cucerit rapid teritoriile din nordul și sudul teritoriului Maya. Influenţa lor s-a întins între anii 925 și 1200. Și ei

urmași ai unei alte civilizaţii foarte vechi, cuceritorii Tolteci, popor de militariști bine instruiţi și organizaţi, vor aduce cu ei, ideea așezărilor fortificate, mari orașecetăţi protejate de ziduri groase de apărare, un concept războinc nefolosit niciodată de „intelectualiștii“ Maya. Oraşul Chichen Itza, este reconstruit de cuceritorii Tolteci, care îl readuc la viaţă și îi dau o strălucire nemaiatinsă vreodată. Un trib, numit Xiu a pus bazele oraşului Uxmal, precum și a orașului-stat Mayapan, sediul central al unei uniuni de triburi aliate. Ligă care va funcţiona în următoarele două secole. Dar în 1194, marii șefi ai tribului Itza a fost alungaţi din Chichen Itza de căpeteniile războinice din Mayapan. Aceștia, ajutaţi de experţi militari azteci, și-au asigurat hegemonia asupra întregii zone, până spre anul 1441. Pentru civilizaţia Maya au fost aproape trei secole de decadenţă, în care vechea strălucire n-a mai fost atinsă niciodată. Încet, încet, arta autohtonă a fost înlocuită de importurile venite mai ales din Mexic. Treptat, orașul Chichen Itza și-a pierdut rangul de capitală politică și a rămas doar un mare centru sacru, dedicat pelerinajelor religioase. Spre sfârșit, o serie de revolte, urmate de atacuri ale unor triburi vecine, au dus la distrugerea oraşului Mayapan, în 1461. Iar în anii care au urmat, locul autorităţii centrale a fost luat de câteva state, minore, aflate mai tot timpul în conflict. Astfel că, la venirea lor, conquistadorii spanioli n-au mai găsit acolo decât o palidă fantomă a ceea ce fusese cândva superba și glorioasa civilizaţie Maya. Cam acestea ar fi, enumerate succint, principalele repere ale istoriei strainiului popor Maya. Este doar o coajă cronologică al cărui miez, accesibil numai istoricilor, este constituit din evenimente politice și miltare, aduse pe scena istoriei de personaje excepţionale care, intrate în legendă erau aproape divinizate. Popoare, triburi, neamuri, dintre care unele venite acolo de pe alte meleaguri, toate amestecate într-un amalgam politico-militar, punctat de perioade de haos și uitare. Dar

Marii preoți ai cerului înstelat

Savanţii de azi au stabilit, cu certitudine, că marii preoţi astronomi ai popoarelor Maya n-au avut la îndemână instrumentele optice specifice care au adus progresul astronomiei indiene, arabe sau europene. Nu cunoșteau lentila, așadar nici luneta astronomică, și cu atât mai puţin telescopul. Ei observau bolta cerească în mod direct, folosindu-se de repere fixe, raportate pe punctele cardinale, pe care, fără să cunoască busola, le-au stabilit cu o extrem de mare precizie. De obicei aceste puncte de observaţie erau amplasate pe terasele palatelor și templelor. Dar undeva, între vestigiile orașului Chichen Itza există, și acum, o clădire extrem de ciudată. Spaniolii i-au spus „Caracol“ adică „Melcul“. Este un postament compus dintr-o încăpere pătrată peste care se suprapune o cupolă acum parţial ruinată. Atât încăperea-postament cât și cupola sunt prevăzute cu niște fante orientate spre punctele cardinale dar și spre alte zone importante ale bolţii cerești. Atunci, în sec.XVI, niciunul dintre cuceritori n-a știut ce era cu acea clădire, și nici la ce ar fi fost ea utilă. Forme ciudată a „Caracolului“ ne-a devenit familiară abia după ce, în Europa, au apărut actualele actualele observatoare astronomice, dotate cu o cupolă, fixa ori mobilă, orientată în raport cu punctele cardinale. O asemănare deosebit de ciudată care a adus ideea că vechiul „Caracol“ de la Chichen Itza ar fi fost exact ceea ce pare: un observator astronomic din cupola căruia vechii preoţi-astronomi Maya ar fi studiat, secole la rând, evoluţia bolţii cerești.

miezul cel mai ascuns al istoriei Maya a fost cel cultural.

Civiliza]ia f`r` tehnic` Veniţi dintr-o civilizaţie deosebit de dinamică, bazată pe realizări tehnice de ultimă oră, conquistadorii spanioli sosiţi în „Lumea nouă“, cea care avea să fie numită, ceva mai târziu, America, au întâlnit acolo niște oameni ciudaţi, veniţi parcă din altă lume, care n-aveau absolut nimic în comun cu vechea Europă. Indiferent dacă au ajuns în Mexic, unde au găsit Regatul Aztecilor, în Yukatan și Guatemala, unde supravieţuiau încă urmașii decăzuţi ai regatelor Maya, ori pe teritoriile actualelor state Ecuador, Bolivia și Peru, stăpânite pe atunci de Imperiul Inca, ei au venit în contact cu niște civilizaţii deosebit de rafinate care, oricât păreau de diferite, aveau și unele caracteristici comune. Prima, și cea mai fatală dintre acestea a fost că, indiferent căreia dintre cele trei civilizaţii le-ar fi aparţint, băștinașii așteptau venirea unor vechi zei civilizatori care, promiseseră că vor reveni într-o perioadă care conform unor calcule mistice coincidea cu aceea în care au apărut conquistadorii. Iar aceștia, blindaţi în armurile lor metalice, călare pe caii nemaivăzuţi nicicând pe acele meleaguri, stăpâni peste tunetele și fulgerele pe care le aruncau spectaculoasele lor arme de foc, păreau a fi exact zeii așteptaţi. O confuzie religioasă extrem de păguboasă pe care albii au ex-

ploatat-o din plin, în primele lor contacte cu băștinașii. Iar până când aceștia și-au dat seama că nou veniţii sunt și ei doar niște oameni, care mor la fel ca ei înșiși, erau deja înfrânţi pe jumătate. Dar aspectul cel mai straniu al celor trei mari civilzaţii precolumbiene ţine de însăși esenţa lor, amestec de rafinament și aparentă înapoiere. Privite doar prin prisma celor mai uzuale materiale utilizate, ele par să fi aparţinut de Epoca pietrei: foloseau unelte și arme din piatră, ambele cioplite cu o măiestrie aproape artistică. Până la venirea albilor nu cunoșteau fierul. Dar erau niște metalurgi dăruiţi cu har excepţional în ceea ce privește extragerea și prelucrare artistică a aurului și argintului, metale preţioase din care confecţionau podoabe complexe de un straniu rafinament. Toate cele trei mari civilizaţii aveau reţele de drumuri și șosele cu la fel de preformante precum cele din Imperiul

Roman ori din Europa medievală. Drumuri al căror rost este total inexplicabil: în toată America precolumbiană nu au existat animale de povară care să tragă la vreun vehicul. Și asta pentru că, oricât ar părea de ciudat, înainte de venirea conquistadorilor, niciuna dintre ele nu cunoșteau nici măcar roata. Dar, în ciuda acestor lipsuri grave, amerindienii au fost niște arhitecţi deosebit de raﬁnaţi și subtili, cu nimic mai prejos decât cei din vechea Europă. Iar aceste deﬁcienţe și lipsuri de natură tehnică se manifestau în cadrul unor civilizaţii puse la punct de popoare extraordinar de dotate în tot ceea ce privește capacitatea de abstractizare. Un decalaj tehnic greu de înţeles, regăsit, identic, și în cazul civilizaţiei Maya. Cu o menţiune în plus: marii preoţi Maya au fost cei mai redutabili matematicieni și astronomi care au existat înaintea vremurilor moderne.

Fascina]ia secret` a numerelor Aparent, mayașii, la fel ca restul popoarelor precolumbiene, trăiau într-o Epocă a pietrei extrem de mult întârziată faţă de restul lumii. Doar aparent. Aveau o societate deosebit de complexă, structurată după principii politico-economice la fel de eficiente ca acelea din Lumea Veche. Practicau o agricultură intensivă, care le oferea o productivitate rareori atinsă pe meleagurile noastre. Urbaniștii, subtilii lor arhitecţi care lucrau în tandem cu niște constructori extraordinar de competenţi, au ridicat orașe organizate riguros după principii edilitare mai eficiente decât cele europene. Și tot ei au ridicat piramide, temple și palate, cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în vechile mari civilizaţii. Iar asta, după cum deja am spus, fără să cunoască roata, fără vehicule și animalele de povară care să le preia munca fizică. Dar cea mai remarcabilă preocupare a mayașilor, descoperită mai ales în ultimele câteva decenii, este cea legată de matematică și astronomie și mai ales de o adevărată obsesie legată de calendar și măsurarea cât mai precisă a timpului. Iar în aceste privinţe, ei chiar au fost cei mai buni. În lucrarea „Relacion de las cosas de Yucatan“,episcopul Diego de Landa a redat, pe cât i-a fost cu putinţă, o bună parte a imaginii hieroglifelor Maya. Printre aceste se aflau și semnele care marcau cifrele. Studiile savanţilor de azi au demonstrat că, în privinţa mate-

maticii, mayașii erau foarte buni la geometrie. Dar și la alte domenii mult mai abstracte, care i-au ajutat să efectueze calcule cu cifre de nivelul zecilor și sutelor de milioane de unităţi. Și tot ei au fost cei care, independent de Lumea veche, au inventat numărul zero, o abstractizare de care matematicienii europeni au fost capabili să o înţeleagă la foarte multe secole după ei. Dar marea lor obsesie a fost astronomia, domeniu în care, în anumite privinţe, i-au depășit pe cei din Lumea Veche.

Cel mai precis calendar Toate vechile civilizaţii au fost preocupate de inventarea unui calendar care să asigure o împărţire cât mai precisă a timpului. Iniţial a fost vorba despre un calendar care marcheze succesiunea anotimpurilor, succesiune conform căreia se derulau lucrările agricole. În mod cu totul ciudat, preoţii- astronomi Maya au trecut mult dincolo de această necesitate practică. Ei știau să calculeze, cu o acurateţe remarcabilă, eclipsele de Lună și de Soare. În plus, ei au alcătuit un calendar cu o precizie care n-a mai fost atinsă niciodată, nici înaintea și nici foarte multă vreme după ei. Un calendar care, calculând lungimea anului, pe stabilit-o la 365,242129 zile. Asta în condiţiile în care, durata anului astronomic, calculat de specialiștii zilelor noastre este de 365,242198 zile. Așadar, durata anului, calculată cu două milenii în urmă de

Mayași, diferă cu doar 0,000069 zile de valoarea reală, cu o eroare de puţin peste o jumătate de secundă pe an. Iar asta în condiţiile în care ei nu aveau ceasuri cu ajutorul cărora să măsoare scurgerea timpului. La ce le-a folosit această precizie uluitoare? Nu știm și probabil că nu o să aflăm niciodată. În plus, mayașii nu au avut au un singur calendar ci două. Cel de al doilea, „calendarul venusian“, numit și „calendarul scurt“ avea 260 de zile, a căror scurgere era calculată în raport cu evoluţia planetei Venus. În plus, observând evoluţia planetei vecine vechii astronomi maya au reușit să calculeze perioada ei de revoluţie în jurul Soarelui pe care au stabilit-o la 584 de zile terestre. Mult mai târziu, specialiștii noștri au stabilit că revoluţia sinodică, adică anul venusian astronomic, durează, de fapt, doar 583 de zile și 23 de ore. Calendarul „scurt“ al mayașilor avea o extrem de mare importanţă mistică: planeta Venus era identificată drept locul de baștină a „Șarpelui cu Pene“, zeului suprem Kukulkan. Cele două calendare se colaţionează și se echivalează, conform unei scheme deosebit de complicate care se repetă la fiecare 18.980 de zile solare, adică la fiecare 52 de ani „solari“ de câte 365 zile fiecare. Era un interval magic, deosebit de important: la fiecare 52 de ani, piramidele Maya erau „primenite“ fiind îm-

brăcate într-un nou înveliș de piatră cioplită. În cadrul cronologiei Maya, ciclul de 52 de ani era numit „Katun“. În ordine urma ciclul cronologic superior, de aproximativ 400 de ani, numit „Baktun“. Dar cel mai important era „Marele ciclu cosmic“ care, compus din 13 „Baktuni“ echivala o durată de 5125 de ani. Ei bine, „Apocalipsa 21.12.2012“ își are originea exact în sfârșitul actualului „Mare ciclu cosmic“.

mitologia populară românească spune că noi am ﬁ cea de a patra specie umană din istoria secretă a lumii. Dar și că, după ce și noi vom dispărea, în locul nostru vor veni „Rohmani“, cărora li se mai spune și „Blajini“, o rasă de pitici înţelepţi care acum trăiesc sub pământ și așteaptă vremea în care ei vor alcătui viitoarea omenire. Dar nici niciuna dintre mitologiile Lumii Vechi nu menţionează, cu atâta precizie, data la care va avea loc Apocalipsa. Doar vechii Mayași, trecuţi de mult timp dincolo de istorie, sunt cei care ne anunţă că lumea noastră se va sfârși violent exact în seara zilei de 21 decembrie 2012.

A cincea omenire Conform unor vechi inscripţii Maya, „Marele ciclu“ care se va încheia în curând, a început cândva, în anul 3114 î.Chr. Aceasta este cea mai veche dată înregistrată în cultura Maya, anul „zero“ al cronologiei lor. Dar asta nu este, însă, o situaţie neobișnuită. Toate calendarele și cronologiile lumii au un an al debutului, dată legată de un eveniment căruia i se acordă o importanţă cu totul deosebită. Cronologia evrească începe cu ziua de 7 octombrie 3761 î.Chr, odată cu „facerea“ primului om. Calendarul creștin începe în anul nașterii lui Iisus Christos, iar cel musulman pe 16 iulie 622 d. Chr, odată cu Hegira. Roma își marca începutul cronologiei în 753 î.Chr, anul în care legenda spune că s-a înﬁinţat „Cetatea Eternă“. Nimeni nu știe însă de care eveniment este legat anul 3114 î.Chr, și nici de ce a fost el ales de mayași ca „anul zero“ în care a început calendarul lor. Dar asta nu este tot. Reﬂectând o veche

Apocalipsa acum?

tradiţie mitologică, calendarul Maya menţionează că, până acum, au mai existat alte cinci cicluri de civilizaţie, ﬁecare dintre de câte 5.200 de ani. Ei mai erau convinși că, la încheierea ﬁecărui ciclu, vechea umanitate era distrusă. O credinţă ciudată pe care nu o aveau, însă, doar mayașii. Majoritatea vechilor mitologii vorbesc despre o evoluţie ciclică a omului, despre mai multe „lumi“ și „umanităţi“ care au existat și au fost distruse înaintea lumii în care trăim noi. Grecia antică vorbea despre „Epoci“ cu nume de metale, vechea Indie despre „Yugas“-uri care reprezentau timpul alocat unor lumi anterioare nouă. Chiar și

Cam acestea ar fi, enumerate succint, cele mai importante repere ale istoriei misteriosului popor Maya, „crainicul“ care ne anunţă că Apocalipsa va veni peste o lună și jumătate. Există specialiști care cred că jumătate din acestă profeţie s-a și împlinit, deja. Iar asta nu acum, ci cu foarte mut timp în urmă, acum 5200 de ani. Intrigat de precizia acestui prim reper cronologic, despre care legendele spun că ar coincide și cu sfârșitul lumii antrerioare, geofizicianul Adam Maloof, de la Universitatea Princeton a început să caute mărturiile unor catastrofe din acea perioadă. Catastrofe care, extinse cel puţin la scara unui continent, ar fi provocat dispariţia unor civilizaţii acum uitate. Vechile texte Maya ajunse pînă în zilele noastre spun că anul 3114 î.Chr a fost marcat de o serie de catastrofe de natură meteorologică ce au provocat distrugerea unei alte omeniri, care a existat înaintea noastră. În vederea acestor studii Maloof a apelat la colaborarea lui Lonnie Thompson, specialist paleoclimatolog de la Universitatea din Ohio. În dorinţa de a elucida acest mister, ambii savanţi s-au dus în Munţii Anzi, în zona Quelccaya, unde există cel mai mare gheţar tropical. Afectat de încălzirirea globală, acesta a început să se topească, scoţând astfel la iveală urme care datează din perioada formării sale. Acolo, savanţii au des-

coperit că în urmă cu 5200 de ani, deci pe vremea „anului zero“ al calendarului Maya, platoul din Quelccaya a trecut printr-o cumplită „eră glaicară“ locală. Până atunci acolo existase o zonă mlăștinoasă, cu vegetaţie speciﬁcă climei calde. Brusc, locul a fost acoperit de zăpadă și gheţuri care n-au mai apucat să se topească și au format actualul gheţar Quelccaya. La baza acestuia savanţii au descoperit plante intacte, conservate perfect în gheaţa care le-a cuprins cândva într-un timp foarte scurt. Datările cu radiocarbon au dezvăluit că vârsta lor este de circa 5200 de ani. Iar prezenţa lor acolo arată că în acea perioadă, teritoriul actual al statului Peru a fost lovit,catastrofal, de o răcire extrem de bruscă. Un fenomen întins la scară continentală care

fi afectat atît Peninsula Yukatan cît și actualul stat Guatemela. De fapt, este foarte posibil ca atunci, în urmă cu 5200 de ani, toată planeta să fi fost afectată de o serie catastrofe, la a căror origine s-ar fi aflat niște anomalii climaterice, extrem de severe. Specialiștii care studiază Biblia au calculat că Potopul lui Noe ar fi avut loc tot în jurul anilor 3100-3200 î.Chr. Conform mitologiei indiene, Kali Yuga actuala „Epocă de fier“ ar fi început, tot printr-o serie de catastrofe planetare, cam în aceași perioadă. Mitologia Greciei antice menţionează și ea un potop care ar fi avut loc tot cam în acea perioadă. Și tot cam pe atunci s-a produs și inundarea finală a bazinului Mării Negre care a ajuns la dimensiunile actuale după ce a inundat porţiuni vaste de uscat, locuit de vechi populaţii neolitice. Pe ce cale ar putea veni distrugerea lumii noastre pe care ne-o prevestește „Apocalipsa 21.12.2012“? Ei, aici părerile sunt împărţite. Minţile cele mai înfierbântate ne ameninţă cu revenirea planetei Nibiru care, în realitate ar fi imensă navă cosmică care-i poartă la bordul ei pe zeii Anunaky, cei care ne-ar fi creat pe noi prin inginerie genetică. Alte opinii, oarecum mai rezonabile spun că viitoarea „apocalipsă“ va fi provocată de niște cauze cosmice, pe care noi nu avem cum le preântâmpina. Și anume că, la solstiţiul de iarnă din 21 decembrie Pământul se va alinia cu Soarele care, exact în

acel moment se va afla în mijlocul cercului ecuatorial al Căii Lactee alcătuind, astfel, ceea ce tot mayașii numeau „Copacul sfânt“. Dar oricum ar fi, vom trăi și vom vedea dacă Apocalipsa chiar va veni pe 21 decembrie 2012. Iar dacă solstiţiul de iarnă al acestui an va trece la fel ca toate cele de până acum, nu trebuie să ne impacientăm. Marii „pontifi“ ai dezastrelor planetare au și câteva „variante de rezervă“. Prin anul 2036, este foarte posibil ca Pământul nostru să fie lovit de asteroidul Apophis, care ar putea provoca un dezastru similar celui care a dus la dispariţia dinozaurilor. Iar dacă și atunci scăpăm cu bine, urmează 8 septembrie 2040, cînd va avea loc o aliniere a celor mai importante planete ale sistemului nostru solar, aliniere care va provoca, pe Pământ, o adevărată avalanșă de erupţii vulcanice și de cutremure devastatoare. Iar dacă nici această „aliniere“ planetară nu ne va distruge, nu trebuie să răsuflăm ușuraţi. Anul 2076 marchează sfârșitul calendarului musulman, iar anul 2240 sfârșitul calendarului evreiesc. Dar, acestea din urmă îi vor îngrijora pe urmașii noștrii de peste decenii și secole. Asta în cazul în care actuala „Apocalipsă“ economică mondială nu ne va duce într-un haos planetar pe lângă care prevestirile calendarului Maya nu sunt decât un banal foc de artificii. Vasile Surcel

Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de

Muzeul Național de Geologie

oarte aproape de Piaţa Victoriei, în vecinătatea sediului în care, mai bine sau mai rău, funcţionează Guvernul României, se aﬂă „triunghiul” de spirit format din trei dintre cele mai importante dar și spectaculoase muzee ale Capitalei. Acolo, la mică distanţă unul de altul, sunt adunate la un loc precum într-o „horă” a inteligenţei, Muzeul Naţional de Știinţe Naturale „Grigore Antipa”, Muzeul Țăranului Român și, peste drum de ele, Muzeul Naţional de Geologie. Acesta din urmă, pe care vi-l prezentăm astăzi, funcţionează într-un sediu impunător, unul dintre

e muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu l Bilet de muzeu le-au aparţinut cândva, au intrat pe scena vieţii terestre. Aici, pasionaţii de paleontologie pot vedea și atinge relicvele străvechi ale unora dintre dinozaurii „pitici” descoperiţi de-a lungul vremii în Haţeg. Dar și multe alte fosile, ceva mai noi, rămase de pe urma unor mamuţi, mastodonţi sau rinoceri lânoși. Tuturor acestora li se adaugă o colecţie impresionantă de fosile vegetale, vestigii ale unor păduri străvechi, care au existat pe meleagurile noastre cândva, în urmă cu multe milioane de ani. Toate la un loc alcătuiesc un patrimoniu știinţific deosebit de bogat dar și cu o mare imcele mai frumoase edificii ale vechiului București. Motiv temeinic pentru care a și fost inclus pe lista celor mai importante monumente arhitecto nice ale Capitalei. Clădirea, construită în stil neo-brâncovenesc, a fost ridicată în primii ani ai secolului XX, când s-a decis că acolo va funcţiona Institutul Geologic Naţional. Decretul regal, semnat, în anul 1906, chiar de mâna lui Carol I, poate fi văzut, și azi, în original, în holul principal al instituţiei. Muzeul Naţional de Geologie este cu adevărat, un unicat printre muzeele din ţara noastră, atât prin

bogăţia exponatelor cât și prin modul în care sunt ele expuse. Întinse pe trei niveluri, colecţiile muzeului reflectă, grafic, elvoluţia planetei în ultimii 4,5 miliarde de ani. Dar conţin și eșantioane reale din cele mai „bătrâne” roci identificate pe meleagurile noastre, vechi de circa 1,9 miliarde de ani. Acestora li se mai adaugă și cele mai vechi urme de viaţă, de acum 600 de milioane de ani, descoperite aici. Firul evolutiv al vieţii terestre este prezentat prin intermediul unor colecţii de fosile expuse în ordinea în care vechile vieţuitoare, cărora acestea

portanţă știinţifică, care adună la un loc, peste 85.000 de specimene. Tot acolo există și cea mai mare colecţie de flori de mină, dintre care foarte multe sunt piese unice, de o valoare inestimabilă, înregistrate în patrimoniul știinţific naţional. Iar periodic, Muzeul Naţional de Geologie găzduiește și expoziţii cu vîzare, dedicate atât pietrelor semipreţioase cât și unor cristale despre care se crede că ar avea puteri tămăduitoare. Un muzeu cu totul deosebit care merită, cu prisosinţă, câteva ore de călătorie prin lumea fabuloasă a rocilor, mineralelor și fosilelor. Vasile Surcel

Din numãrul viitor

Vânător de „stele cãzãtoare”

☛ Neanderthal - fratele uman care a ratat cursa evoluției ☛ Teoria conspirației: Extratereștrii de pe Lună Editor: SC Dramiral Media Group București Str. Dr. Iacob Felix nr. 28, et. 5, sector 1, București

DIRectoR geneRal: ReDactoR-ȘeF: eDItoR cooRDonatoR:

MIRELA IACOB IULIA NUELEANU VASILE SURCEL

DIRectoR VÂnZĂRI: It manageR: gRaFIcĂ&laYoUt:

SILVIA MELNIC CRISTIAN ANTON PARMAC LUCIAN

Internet: www.curentul.ro; Telefon: 320.13.75, 320.13.76, 320.13.82, 320.13.84; Fax: 320.99.47 Responsabilitatea juridică pentru materialele apărute în paginile revistei

aparține exclusiv autorilor