Frontiere

ALMANAH DE OPINIE ȘI ANALIZĂ CREȘTINĂ Fr ntiere

Nimeni nu poate să se întoarcă în timp și să facă un alt început, dar oricine poate începe azi să facă un alt sfârșit.

Maria Robinson

POLITIC:

Guvernarea mondial`

RELIGIE:

Delirul mistic

S~N~TATE:

Ofensiva „Farma”

Nr. 1 ianuarie - martie 2010

SOCIAL:

Mireas` la 10 ani

Fr ntiere ALMANAH DE OPINIE ȘI ANALIZĂ CREȘTINĂ

Nr. 1 ianuarie - martie 2010

Banalitatea

Ideile noi au nevoie de spaĹŁiu

www.revistafrontiere.ro

Sumar 004 Editorial

CRISTIAN MĂGURĂ

Brașoave politico-ezoterice Consumarea campaniei prezidenţiale nu a lăsat în urmă, cum ne-am fi așteptat, un relief politic ușor prozaic, jenat doar de crampe economice și sociale de anduranţă.

006 Religie

CRISTINA SĂNDULACHE

Delirul mistic În 9 septembrie 2009, un pastor a deturnat un avion ce se îndrepta către Ciudad de México.

6

018 Religie

MARIUS ANDREI

Părinții se roagă și... atât?

50

„Noi credem în Biblie. Asta e credinţa noastră”, spunea Leilani Neumann, mama Madelinei Neumann – o fetiţă de 11 ani care a murit în 23 martie 2008 după ce părinţii ei au ales doar să se roage pentru vindecare.

024 Religie

CRISTIAN MĂGURĂ

Banalitatea răului Voyager 1 este obiectul cel mai îndepărtat de Pământ pe care omul l-a construit vreodată.

Sonda spaţială a fost lansată de NASA în 1977 și traversează în prezent o regiune unde influenţa Soarelui a început să scadă.

76

036 Religie

MARIUS NECULA

Dileme morale privind pedeapsa capitală În 2004, Todd Willingham a fost executat de autorităţile din Texas după ce a fost condamnat pentru că și-a ucis cele trei fete.

36

044 Religie

LUCIAN CRISTESCU

Apocalypse zone 13 noiembrie 2009. În capitalele lumii s-a dat startul pentru o premieră mondială: „2012” „Cel mai teribil și mai spectaculos film”.

050 Social

18

ECATERINA PAVEL

Ratarea maternității Primele cuvinte adresate lui Adam și Evei au fost un îndemn la dragoste… aplicată: „Creșteţi, înmulţiţi-vă și umpleţi pământul...” ianuarie −martie 2010 Frontiere | 1

Sumar 060 Social

ANCA PORUMB

Mireasă la 10 ani Nujood avea 10 ani când a obţinut divorţul de soţul ei alcoolic și violent. La 12 ani, Fawziya a murit încercând să dea naștere copilului ei. Îngrozită de partenerul pe care părinţii i l-au ales, Mariam, 14 ani, și-a dat foc.

068 Politic

FLORIAN RISTEA

America și profeții declinului În ciuda previziunilor referitoare la pierderea poziţiei de lider mondial, Statele Unite rămân „naţiunea indispensabilă” a lumii noastre.

076 Politic

ROBERT ANDRES

60

Guvernarea mondială, visul la care unii nu vor să renunțe Herman Van Rompuy este un nume cu care va trebui să ne obișnuim. Este primul președinte al Uniunii Europene, un edificiu politic pe cale de finalizare.

082 Politic

MUGUR TOLICI

De la Tratatul de la Versailles la noua ordine mondială Există o preocupare crescândă din partea opiniei publice pentru subiectele care ascund o anumită doză de mister și care oferă posibilitatea unor construcţii bazate pe ficţiune sau imaginaţie în detrimentul, de multe ori, al raţiunii și informaţiei.

090 Sănătate

90

DORIN AITEANU

Ofensiva „Farma” Arareori ajung în presă informaţii de culise – evident, nu tocmai curate - din zona afacerilor cu petrol și armament.

102 Economic

ATTILA PELI

V, L, U, W, ...sau cine mai stie?

De când a început criza, mulţi economiști au făcut estimări pentru lunile sau anii ce urmează, fiecare lăsându-și amprenta mai mult sau mai puţin optimistă asupra previziunilor făcute.

2 | Frontiere ianuarie − martie 2010

68

24

Fr ntiere

44

Numărul 1 - ianuarie-martie 2010 Director LUCIAN CRISTESCU Redactor-șef CRISTIAN MĂGURĂ

102 82

Colegiul de redacție DORIN AITEANU, MARIUS ANDREI, FLORIAN CÂRNU, DIANA GAVAJUC, MARIUS NECULA, BENIAMIN PASCU, ECATERINA PAVEL, ATTILA PELI, CRISTINA PELI, ANCA PORUMB, FLORIAN RISTEA, MUGUR TOLICI, CRISTINA SĂNDULACHE. Corectură LUIZA GHICA Grafică și tehnoredactare CĂTĂLIN CIOLCA Secretar general de redacție CRISTINA RUŢĂ FrFrontiere ntiere apare o dată la trei luni.

Revistă editată de Editura Viaţă și Sănătate, Str. Labirint 116, Sector 3, București, Telefon: +402 (1) 323 4895, Fax: + 402 (1) 323 0040

ianuarie −martie 2010 Frontiere | 3

Editorial

Bra[oave

Consumarea campaniei preziden]iale nu a l`sat \n urm`, cum ne−am fi a[teptat, un relief politic u[or prozaic, jenat doar de crampe economice [i sociale de anduran]`.

D

upă un cantonament electoral prelungit, timp în care aleșii neamului și-au exersat până la dambla apetitul pentru gâlceava lipsită de orizont, reflexele post-electorale au prelungit în agenda publică tensiuni pe marginea configurării noului guvern, a dezertărilor unor parlamentari din PNL și PSD, dar și adversităţi intestine în PSD, PNL și, mai nou, în PD-L, pe tema reformării structurilor de vârf din cele trei partide. Bilanţul campaniei electorale a scos însă la iveală nu atât divergenţe politice mai vechi, cât mai ales abilităţi analitice post-factum de excepţie. Exemplu este liderul deputaţilor social-democraţi, Viorel Hrebenciuc, care a lansat una dintre cele mai ciudate explicaţii ale deznodământului campaniei prezidenţiale din ultimele două decenii: „flacăra violet”.

Elocvenţa mistică a domnului Hrebenciuc ar fi intrat în desuetudine în scurt timp dacă familia Geoană nu ar fi relansat subiectul cu aplomb sporit.

Din morfologia ezoterică a „flăcării violete” au ieșit în ultima vreme bancuri, aluzii spumoase și extrapolări ironice. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce discursul dominant al modernităţii este pozitivist, pattern-ul spiritual - profund secularizant, iar apetitul pentru transcendent - „sublim, dar lipsește cu desăvârșire”. Dacă totul ar fi rămas la nivelul unei superstiţii bizare în planul discursului politic, nu s-ar fi creat prea multe valuri, dar președintele social-democraţilor s-a îngropat în precizări ulterioare care au avut mai degrabă un efect cumulativ, zbârcind și mai mult imaginea politicianului dedat la ezoterisme de cafenea. Mihaela Geoană, bunăoară, susţine că soţul ei a fost „atacat energetic” în

4 | Frontiere ianuarie − martie 2010

timpul dezbaterii finale dinaintea alegerilor prezidenţiale. Atacurile vizau „anumite bucăţi, care erau probabil decizive”. De altfel, soţia președintelui PSD a simţit pe propria-i piele asaltul energetic și, din această cauză, nu se putea concentra, nu putea „face lucruri”.

Greșeala lui Mircea Geoană este că nu și-a recunoscut înfrângerea decât prin prisma unor excese/abuzuri ale adversarului: mită electorală, fraudare masivă a alegerilor, servilismul unor instituţii ale statului faţă de interesele personale ale președintelui, atacul energetic. Nimic despre greșelile personale sau ale staff-ului de campanie. Cu primele trei capete de acuzare eram cât de cât obișnuiţi, dar la cel din urmă chiar că nu s-ar fi putut gândi nici cel mai extravagant analist politic, așa că presa a prins din zbor subiectul și l-a exploatat la maximum, ignorând crâmpeiul de adevăr ce se ascunde în confesiunile familiei Geoană.

Marile tradiţii religioase au fost înclinate să dubleze universul vizibil cu unul suprasensibil, populat cu tot soiul de spirite: gnomi, silfe, salamandre, ca să nu mai vorbim de populaţiile angelice sau de cele demonice, despre care vorbește chiar Biblia. Dimensiunea „sacră” sau „spirituală” era o constantă a societăţilor tradiţionale. În faţa imprevizibilului existenţei, oamenii credeau că se pot apăra imitând acţiunile zeilor, așa că au început să-și construiască orașe și temple – cópii ale sălașurilor celeste -, iar viaţa intra astfel pe un făgaș al ordinii sacre pentru că avea la bază matricea originară, arhetipul divin. De-a lungul timpului, credinţele religioase au suferit mutaţii profunde. Unele au dispărut pur și simplu, altele au fost modificate în urma contactului cu forme noi de spiritualitate, dar certitudinea că lumea

de Cristian M`gur`

politico− ezoterice noastră fizică și materială coexistă cu o dimensiune a nevăzutului a rămas constantă.

Apelul lui Viorel Hrebenciuc la explicaţii nonraţionale pentru eșecul lui Geoană, în acest context, poate avea un sens. Dar acesta are logică doar în planul său de referinţă - ezoterismul (amestec debordant, aiuritor de învăţături desprinse din marile tradiţii religioase), altminteri, ca argument politic, este o bizarerie compromiţătoare. Există o lume suprasensibilă pe care social-democratul o invocă, și, după cum am văzut, nu fabulează. Ciudat este faptul că și la acest nivel se fac jocuri pentru actualul președinte. Îmbunat prin cine știe ce ritualuri obscure sau incantaţii lansate de la Cotroceni, supranaturalul prestează servicii electorale, se compromite cu activismul politic pro-băsescian, și este chiar mai eficient decât mobilizarea fără precedent a diasporei din al doilea tur de scrutin. Dar măcar de-ar fi vorba de o complicitate cu supranaturalul. Presa a prezentat pe larg informaţii despre un parapsiholog apropiat președintelui, specialist în psihoenergetică, biosinergetică și programare neurolingvistică, un soi de paratrăsnet prin care s-au canalizat energiile dezlănţuite ale cerului împotriva lui Mircea Geoană. Când s-a mai și aflat că deja celebrul parapsiholog colaborase în trecut cu președintele PSD, toată povestea a început să băltească și să se acopere cu ironii usturătoare, unele catapultate chiar din interiorul propriului partid.

Din confesiunile politico-ezoterice ale celor doi social-democraţi se putea ajunge, e drept, cu o minimă bunăvoinţă din partea Bisericii, la o discuţie serioasă despre autonomia istoriei în raport cu voinţa divină. În ce măsură putem vorbi până la capăt despre conceptul politic de autoguvernare, de vreme ce acceptăm în plan teologic omnipotenţa și omniscienţa lui Dumnezeu, ba chiar și existenţa unui plan de salvare pentru această lume căzută în păcat? Dacă Biserica și statul au ajuns, în cele din urmă, la concluzia că secularismul este un armistiţiu care lămurește rolul celor două puteri

adeseori prea ofensive, cum rezolvăm problema existenţei lui Dumnezeu și a prezenţei Sale în istorie? Ne reîntoarcem la teologia lui deus absconditus, a divinităţii retrase din lume?

Niciun teolog nu ar risca astăzi, în numele unei biserici, să facă asemenea afirmaţii. Și totuși, să ne reamintim o afirmaţie a lui Iisus Hristos care ar fi deschis mult mai multe capitole de discuţie decât brașoavele politico-ezoterice de care toată lumea s-a amuzat în ultimele săptămâni. În dialogul lacunar dintre Pilat din Pont și Iisus, exasperat că nu primește răspunsurile pe care voia să le audă, procuratorul roman explodează: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am puterea să Te răstignesc și am puterea să-ţi dau drumul?” Iar replica lui Iisus este cu adevărat surprinzătoare: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus.” (Evanghelia după Ioan: 19,10-11) Există așadar corespondenţe între ordinea cerească și cea profană, legături – invizibile pentru cei mai mulţi dintre noi - între voinţa suverană a divinităţii și istoria noastră „autonomă”?! În ce măsură putem vorbi despre un ghidaj al istoriei sau, dimpotrivă, despre separaţia puterilor în univers? Dacă puterea lui Pilat i-a fost „dată de sus”, putem spune că și puterea lui Băsescu, a lui Obama sau a lui Sarkozy vine tot de sus? Există un răspuns reflex al multor teologi creștini, că nimic nu se întâmplă aici jos, pe pământ, fără știinţa și îngăduinţa lui Dumnezeu. În acest context, afirmaţia lui Iisus are o suprafaţă ușor de acceptat. Dar ce vor spune adversarii lui Băsescu/Obama/Sarkozy sau, mai grav, ce vor fi spus evreii de acum două mii de ani despre puterea romană care asuprea poporul ales cu o putere „de sus”?

Poate că e puţin cam târziu ca Biserica să vină și să se pronunţe cu privire la flăcările violete sau la conspiraţii energetice care au deturnat un proces electoral în România lui 2009, dar nu e deloc târziu să facă puţină morală clasei politice care și-a pierdut respectul pentru alegători și, în special, busola spirituală. ianuarie −martie 201 2010 Frontiere | 5

Religie

6 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Cristina S`ndulache

Delirul

mistic |n 9 septembrie 2009, un pastor a deturnat un avion ce se \ndrepta c`tre Ciudad de México.

J

osé Mar Flores Pereira, pastorul bolivian, a declarat că a acţionat sub „inspiraţie divină”, spunând că „avusese o revelaţie conform căreia Mexicul avea să se confrunte cu un mare cutremur”. El a cerut chiar o întrevedere cu președintele Mexicului, cu scopul de a-i transmite această avertizare.

Ulterior, Pereira a explicat că gestul său avea legătură cu data din ziua respectivă, întrucât numărul 9/9/9 reprezenta de fapt 6/6/6, simbolul Antihristului.

Potrivit secretarului mexican al Securităţii publice, bolivianul ar fi declarat, după arestarea sa, că a fost ajutat de doi complici – „se referea la el însuși ca Tată, iar complicii erau Fiul și Sfântul Duh”. Din fericire, pastorul bolivian a fost imobilizat de forţele de securitate și niciunul din cei 104 pasageri nu a avut de suferit. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 7

Religie Acesta e unul dintre episoadele fericite. Din păcate, delirul mistic nu este întotdeauna inofensiv.

Profund convinși de „adevărul” pe care îl deţin și pătrunși de importanţa „misiunii” lor, cei atinși de acest tip de delir au un comportament care își pune o amprentă puternică asupra celor din jur. În câteva cuvinte, delirul mistic reprezintă o tulburare de gândire impenetrabilă la contraargumente logice, imposibil de confruntat în ciuda contradicţiilor evidente cu realitatea și incompatibilă cu o atitudine critică, bolnavul fiind incapabil să-i recunoască esenţa patologică; evident, are ca temă centrală idei mistice sau religioase.

Aceste idei delirante au și un puternic aspect afectiv, ceea ce le conferă forţă sporită, intensitate și durabilitate, fiind însoţite de o mare încărcătură emoţională.

Pentru José Mar Flores, Mexicul se afla, într-adevăr, într-un mare pericol, iar el era cel „trimis”

ale sau auditive, în care bolnavul aude și vede îngeri, diavoli, sfinţi, profeţi sau alte tipuri de fiinţe din sfera religioasă, cum s-a petrecut în cazul Luminiţei Solcan, tânăra de 36 de ani care l-a ucis în august 2005 pe călugărul Roger Schultz, fondatorul comunităţii ecumenice din Taizé.

Luminiţa Solcan, diagnosticată în 2003 cu schizofrenie, manifesta încă din copilărie un interes special pentru religie. De-a lungul vieţii, a întreprins numeroase călătorii către locuri unde se desfășurau întruniri de acest tip. În 14 august 2005, Luminiţa a plecat pe cont propriu cu avionul la Lyon. De acolo a ajuns la Taizé, unde avea loc un eveniment anual obișnuit – săptămâna de rugăciune și cântece religioase, adresată tinerilor, deopotrivă ortodocși și catolici. În 15 august, Luminiţa a cumpărat un cuţit marca „Laguiole” (cea mai scumpă marcă de cuţite de pe piaţa franceză). În 16 august, în jurul orei 22.00, ora României, în biserica din Taizé se DELIRUL MISTIC REPREZINT~ O TULBU− aflau la rugăciune peste 2.500 de persoane, majoRARE DE G+NDIRE INPENETRABIL~ ritatea tineri. Fratele RoLA CONTRAARGUMENTE LOGICE {I IN− ger, în vârstă de 90 de ani, COMPATIBIL~ CU O ATITUDINE CRITIC~. era așezat pe un scaun în faţa mulţimii. Luminiţa să îl salveze. Nimic nu l-ar fi putut convinge că Solcan s-a ridicat din locul în care se afla și l-a greșește și niciun mijloc nu i se părea prea peri- înjunghiat cu două lovituri de cuţit. Bătrânul căculos pentru a-și duce „misiunea” la capăt. lugăr a murit în următoarele 15 minute.

Familia ideilor delirante nu se restrânge numai În urma acestui tragic eveniment, care a produs la aspectul mistic; ele pot îmbrăca și alte forme, multă durere și consternare, conducerea Spitalului cum ar fi cele de persecuţie, hipocondriace, de Universitar de Psihiatrie Socola din Iași a întocmit gelozie și erotomanice, de megalomanie, de auto- un raport psihiatric, adresat unei echipe de experţi acuzare, de influenţă, metafizice, de reformă etc. criminaliști și psihologi din Franţa. În cadrul acesIdeile delirante nu au un caracter izolat; aces- tui raport, s-a constatat că ideile delirante ale Lutea au tendinţa de a se se combina între ele și miniţei ar fi fost alimentate și de mama ei, care era de a se sistematiza, restructurând gândirea într- convinsă că ceea ce se petrecea cu fiica sa nu era un mod particular. În delirul mistic, bolnavul are un lucru chiar atât de rău, mai ales că „vocea căluconvingerea că este purtătorul unei misiuni de gărului tibetan pe care îl auzea fiica nu o îndemna ordin spiritual. El este „menit” fie „să reinstaure- la rău, ci, din contră, o povăţuia să fie cuminte și ze armonia și pacea în lume” și „să răspândească evlavioasă”. pacea și credinţa”, fie „să-i cureţe de păcate pe „Practic, când o persoană se află la limita norsemenii săi” și „să îndepărteze demonii”. malităţii și petrece mult timp în compania unui bolnav psihic, ea ajunge să fie influenţată de Vocile „sfinte” halucinaţiile celui suferind, chiar să creadă că În cadrul acestui tip de delir, apar deseori tul- acestea nu reprezintă un pericol pentru integriburări de percepţie de tipul halucinaţiilor vizu- tatea sănătăţii mintale a celui afectat de boală”, a 8 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Chemarea apostolilor de Dominico Ghirlandaio

explicat prof. univ. dr. Petru Boișteanu, directorul Spitalului Universitar de Psihiatrie Socola.

De asemenea, neuropsihiatrii ieșeni au afirmat că delirul Luminiţei Solcan s-ar fi putut declanșa la două zile după întreruperea medicaţiei prescrise de medicii spitalului Socola. „Decompensarea putea să înceapă chiar și la 48 de ore după întreruperea medicaţiei, iar pe măsură ce timpul a trecut boala s-a agravat. Nu poţi ști cu exactitate când unor persoane cu astfel de afecţiuni le apare o halucinaţie și fac vreo ispravă. Din

această cauză, schizofrenicii se prezintă lunar la consult, și nu este exclus ca medicii să constate că boala a evoluat în alt sens, că a dispărut o obsesie, însă a apărut un delir, și se impune administrarea unei alte medicaţii”, a adăugat profesorul Boișteanu.

Vecinii familiei Solcan din cartierul ieșean Tătărași spun că Luminiţa era foarte retrasă, iar uneori susţinea că auzea voci, avea viziuni și se supăra adeseori pe ei că o persecută și îi trimit extratereștrii acasă. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 9

Religie

SINDROMUL IERUSALIM „Sindromul Ierusalim” reprezintă o tulburare psihică mai puțin obișnuită, care îi afectează pe turiștii ce fac pelerinaje în Orașul Sfânt.

Principalele manifestări ale acestui sindrom constau în resimțirea unei puternici stări de neliniște, dorința de izolare și obsesia de purificare a propriei persoane. În unele ocazii, credincioșii (în special cei creștini și evreii) ajung să se considere personaje biblice, acționând în consecință.

Din păcate, acest sindrom implică uneori aspecte tragice. Spre exemplu, în mai 2008, un turist american în vârstă de 38 de ani a sărit de la 4 metri înălțime, de pe esplanada spitalului Poria, din Israel. Bărbatul s-a ales cu câteva coaste rupte, un plămân perforat și o vertebră fracturată.

Cel mai dramatic caz asociat acestui sindrom s-a petrecut în 1969, când un turist australian – Michael Roban –, copleșit de simțământul unei misiuni divine, a dat foc moscheii Al-Aqsa. Actul său criminal s-a soldat cu revolte de stradă, pagube de milioane de dolari și cu tensionarea relațiilor dintre Israel și Australia, depășite ulterior prin eforturi deosebite.

Acestui fenomen, identificat în 1930, i-au fost căutate numeroase explicații, luându-se în calcul chiar și variante precum ideea existenței unei substanțe otrăvitoare specifice locului sau a unui vechi blestem. Explicarea fenomenului e cu atât mai dificilă, cu cât numai o mică parte din cei care manifestă aceste tulburări au fost anterior diagnosticați cu o afecțiune psihiatrică. În prezent, singura explicație plauzibilă constă în faptul că atmosfera aparte a orașului ar declanșa aceste manifestări aberante; totuși, dr. Moshe Kalian, medic psihiatru din Ierusalim, adaugă faptul că fenomenul se petrece pe fondul unei anumite debilități: „Ierusalimul e un fel de magnet pentru o anumită categorie de oameni, care își dezvoltă ideile înainte de a sosi aici și acționează în conformitate, odată ajunși la fața locului”.

10 | Frontiere ianuarie − martie 2010

În 17 august, procurorul francez Jean Louis Coste a preluat cazul și a făcut cunoscute circumstanţele atacului. Conform acestuia, Luminiţa a declarat că nu ar fi vrut să-l ucidă pe fratele Roger, ci doar să-i atragă atenţia în legătură cu dorinţei ei de a sta de vorbă cu el și de a-l avertiza asupra unui presupus complot francmason.

Identificarea cu Iisus Ca și în alte tipuri de delir, debutul delirului mistic nu este, de regulă, unul brusc. De cele mai multe ori este insidios, progresiv, putând dura săptămâni, luni sau chiar ani. În faza predelirantă, bolnavul are tendinţa de a se izola; poate deveni suspicios, iritabil, preocupat excesiv de semnificaţia unor evenimente, gesturi, simboluri, schimbându-și treptat conduita de până atunci. Este receptiv la orice ar putea să-i servească drept argument pentru susţinerea propriilor idei delirante. Treptat, ajunge inabordabil în faţa unor explicaţii logice. În debutul brusc, bolnavul are revelaţia, „intuiţia” principalei sale idei delirante în jurul căreia construiește apoi delirul. Delirul mistic poate aparea în orice tip de psihoză. Îl întâlnim în schizofrenia paranoidă, în care bolnavul are tendinţa de a se identifica cu Iisus sau chiar cu Dumnezeu.

Important de remarcat este că aceia care suferă de delir mistic nu sunt întotdeauna persoane izolate din punct de vedere social; din contră, chiar, sunt cazuri în care cei care au avut episoade de delir mistic au creat un adevărat cult în jurul personalităţii lor, beneficiind de o consistentă recunoaștere socială.

Sun Myung Moon Reverendul sud-corean Sun Myung Moon, fondatorul Bisericii Unificării, a fost încoronat cu onoruri în sala de recepţie a Senatului SUA în 23 martie 2004, cu ocazia celebrării a 100 de persoane care „au luptat pentru pace”. Înainte de a primi coroana, Sun Myung Moon a ţinut un amplu discurs în care a afirmat că a fost trimis pe pământ pentru a salva cele șase miliarde de locuitori; conform propriilor afirmaţii, el ar fi fost nimeni altcineva decât „Mântuitorul întregii

omeniri, Mesia, Dumnezeul reîntors în lume, adevăratul părinte.”1 Sun Myung Moon s-a născut în 1920, în Coreea, și a crescut într-o biserică penticostală. În adolescenţă, a pretins că a avut mai multe vedenii, în care ar fi fost anunţat că a fost ales de Dumnezeu ca „Mesia al legământului veșnic”, pentru a duce la capăt restaurarea împărăţiei Lui pe pământ, întrucât Iisus Și-a ratat misiunea.

La vârsta de 34 de ani, a înfiinţat „Asociaţia Sfântului Duh pentru Unificarea Creștinismului Mondial”, cunoscută sub numele de „Biserica Unificării”, care numără în prezent circa două milioane de adepţi în întreaga lume. În plus, con1. „The Rev. Moon Honored al Hill Reception” - Charles Babington, Alan Cooperman, The Washington Post, 23 iunie 2004

siderând că Biblia este insuficientă, a completato cu propria sa carte, „Principiul divin”.

Deși la a patra căsătorie, Moon și soţia lui pretind că formează familia ideală pe pământ, după modelul lui Adam și al Evei dinainte de căderea în păcat, fiind numiţi „Adevăraţii părinţi”. Organizează cununii religioase pe stadioane, pentru sute de cupluri simultan, multe dintre acestea cunoscându-se cu foarte scurt timp înainte de ceremonie. Gruparea religioasă promovează ascultarea absolută faţă de Moon în toate detaliile vieţii personale.

Moon este, în același timp, un prosper om de afaceri, în ciuda vârstei de 90 de ani. El conduce un adevărat imperiu financiar, clădit cu banii și forţa de muncă a membrilor. Conform unui articol din ianuarie − martie 2010 Frontiere | 11

Religie 12 octombrie 2009 publicat de MSNBC2, Moon deţine, în mai multe ţări, spitale, universităţi, publicaţii, o agenţie de publicitate, o echipă de fotbal profesionist, o trupă de balet, un complex de ski în Coreea de Sud, o firmă care distribuie sushi restaurantelor cu specific japonez din SUA. Afacerile auto-intitulatului Mesia se întind chiar și pe teritoriul nord-corean, unde relaţiile lui Moon sunt atât de puternice, încât, cu ocazia ultimei aniversări, a primit de la liderul comunist Kimg Jong Il trandafiri, crini și gingseng sălbatic.

Mesia – milionarul Un caz similar există și pe continentul american. Jose Luis de Jesus Miranda, un pastor care poartă tatuat pe braţ numărul 666, pretinde că e nimeni altul decât însuși... Dumnezeu! El susţine că și-a dat seama că e Iisus cel Reîntrupat atunci când a fost vizitat în vis de îngeri: „Profeţii au vorbit despre mine. Mi-a luat ceva timp să înţeleg acest lucru, dar sunt ceea ce ei așteptau acum 2.000 de ani”, afirmă de Jesus. De asemenea, el spune: „Spiritul care este în mine e același cu cel care era în Iisus din Nazaret”.

Conform CNN3, Biserica înfiinţată de el în Miami cu 20 de ani în urmă poartă numele de „Guvernul lui Dumnezeu pe pământ”. Printre principalele învăţături promovate de Miranda se numără faptul că nu există nici diavol, nici păcat.

Urmașii lui, susţine Miranda, nu pot comite nimic neplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Serghei Torop, alias Iisus de Siberia

depășește 100.000 $. Poartă ceasuri Rolex încrustate cu diamante și călătorește în Lexus-uri și BMW-uri blindate, din motive de securitate; toate acestea sunt daruri din partea enoriașilor. Întrebat cum de imaginea de prosperitate pe care o afișează e atât de contrastantă cu aceea a lui Iisus din Nazaret, Miranda răspunde: „La prima mea venire, misiunea mea era să sufăr și să mor.

IMPORTANT DE REMARCAT ESTE C~ Acum m-am întors ca să domnesc.”

ACEIA CARE SUFER~ DE DELIR MISTIC Referitor la tatuajul său NU SUNT |NTOTDEAUNA PERSOANE cu 666, adoptat cu entuIZOLATE SOCIAL. ziasm și de către urmașii lui, Miranda susţine că În ciuda unor contradicţii flagrante cu doc- numărul respectiv nu e corect înţeles, tot așa trina creștină și cu imaginea biblică a persona- cum nici noţiunea de Antihrist nu e înţeleasă. jului cu care se identifică – Iisus –, Miranda nu Antihristul îl reprezintă pe Iisus de după expetrezește suspiciuni miilor de membri ai bisericii rienţa Crucii – adică pe el. „Antihristul e cea mai înfiinţate de el. Salariul lui, primit de la biserică, bună persoană din lume!”, afirmă Miranda.

Delirul mistic poate aduce cu sine, așadar, și o 2. “Moon turning over Unification Church to sons” – MSNBC, 12 octombrie, anumită doză de putere, fapt ce s-ar putea dato2009 ra, în mare măsură, fermităţii convingerilor celui 3. „Pastor with 666 tatoo claims to be divine” - John Zarrella, Patrick Oppmann, CNN, 19 februarie, 2007 în cauză, care e convins de „misiunea” pe care o 12 | Frontiere ianuarie − martie 2010

are și trăiește în deplină conformitate cu imaginea de sine pe care o susţine. De cele mai multe ori, bolnavul adoptă comportamentul, dar chiar și felul de a se îmbrăca și de a vorbi al reprezentării pe care o are despre persoana cu care se identifică.

Iisus din Siberia Un exemplu în plus în acest sens este cel al lui Sergei Torop, fostul ofiţer rus însărcinat cu dirijarea traficului rutier, care se auto-intitulează „Iisus al Siberiei”. Rusul – care poartă și numele de „Visarion Învăţătorul” – a atras mii de adepţi în pustiul siberian. Adulatorii lui îl numesc chiar „Fiul Domnului”. Locuitorii satului Petropavlovka, situat în apropiere, consideră că personajul cu păr lung, asemănător imaginii iconografice a Mântuitorului, este materializarea celei de-a doua veniri a lui Hristos, reîncarnat la 2.000 de ani după crucificare. În mod surprinzător, printre miile de adepţi pe care i-a atras se găsesc numeroși intelectuali și oameni de afaceri din Occident, care au renunţat la viaţa lor pentru a-l urma în Siberia. De-a lungul anilor, secta sa – Biserica Ultimului Testament – a luat amploare, lucru uimitor ţinând cont de faptul că discipolii noului „Mesia” sunt obligaţi să ducă o viaţă spartană, într-o zonă complet neprimitoare.

Pentru a-l găsi pe Visarion, trebuie să zbori nu mai puţin de 3.700 de km, de la Moscova până în orașul siberian Abakan; după aceea, urmează șase ore de mers cu mașina pe un drum plin de hârtoape, trecând prin sate uitate de lume, și alte trei ore de ascensiune pe o cărare de munte, unde picioarele ţi se afundă în noroi până la genunchi.

Acolo întâlnești un personaj care vorbește cu o voce blajină, care-ţi va spune că pentru el e foarte dureros să-și amintească sfârșitul vieţii sale anterioare, când a trăit pe Pământ ca nimeni altul decât Iisus Hristos. Uneori, conform cotidianului Washington Post4, Visarion coboară din vârful muntelui pentru a-și vizita adepţii, care locuiesc în mai multe sate din apropiere. Aceștia, la cerinţa lui Torop, trăiesc o viaţă austeră, având o dietă strict vegetariană și evitând complet alcoolul, drogurile și tutunul; atunci când

JIHAD KAMIKAZE Termenul de „kamikaze” provine din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când aviatorii japonezi au folosit în premieră o tactică inedită de război – aceea de a se zdrobi cu avionul de obiectivele inamice.

Pe parcurs, această practică a fost adoptată și de alte armate, însă numai sporadic. Cei care au transformat-o în tactică permanentă de luptă au fost fundamentaliștii musulmani. „Debutul oficial” al epocii contemporane a atacurilor kamikaze a avut loc în 18 aprilie 1983, când un atentator sinucigaș, aparținând organizației Hezbollah, a detonat o bombă în sediul ambasadei americane din Beirut, 63 de persoane fiind ucise. Șeicul Yusuf al-Qaradhawi, un cleric musulman proeminent, este de părere că operaţiunile sinucigaşe îndreptate împotriva Israelului sunt „o practică acceptabilă”, întrucât „palestinienii au dreptul de a lupta împotriva invadatorilor cu toate mijloacele pe care le au la dispoziţie; jihadul a fost pornit din necesitate, nu din alegere.” „Aceasta este o armă de care duşmanul nostru, Statele Unite, nu dispune, chiar dacă are miliarde de dolari. Bomba umană este o armă unică, pe care Allah a plasato numai în mâinile credincioşilor. Această armă simbolizează justiţia divină pe pământ, arma celui slab şi necăjit împotriva tiranului atotputernic”, a mai declarat Yusuf al-Qaradhawi.

Clericul a respins ideea că „martirii” ar comite o sinucidere: „Oameni slabi sunt cei care îşi pun capăt zilelor pentru că au eşecuri în afaceri, dragoste sau examene. În schimb, cei care-şi atârnă bombe de mijloc şi mor aruncându-se în aer se dăruiesc lui Allah şi primesc în schimb paradisul.”

4. „Novel faiths find followers among Russia’s disillusioned” – Kevin Sullivan, The Washington Post, 17 iulie, 2007

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 13

Religie

Cazul „Tanacu” – costul arog`rii „misiunii” gre[ite Reprezentanţii mănăstirii din Tanacu au declarat că i-au aplicat aceste tratamente pentru că ei considerau că era posedată de duhuri rele. Preotul care și-a asumat „misiunea” de a o „elibera” pe Irina a fost condamnat la 14 ani de închisoare, maica Nicoleta Arcălianu la opt ani, iar celelalte măicuţe la câte cinci ani. În 15 iunie 2005, Irina Cornici, de 23 de ani, călugăriţă la Mănăstirea Sfânta Treime din comuna Tanacu, care suferea de o afecțiune psihică, a murit după ce preotul Petru Corogeanu și patru măicuțe au ținut-o sechestrată timp de mai multe zile, fără apă și mâncare. Ei au legat-o cu lanțuri pe o cruce de lemn, i-au pus un prosop drept căluș în gură și i-au ținut slujbe de exorcizare.

apare în mijlocul lor, adepţii lui i se închină cu multă reverenţă. Întreaga comunitate calculează timpul în funcţie de vârsta lui Visarion; astfel, ei consideră că se află în prezent în anul 49.

Prin 1990, pe când avea 29 de ani, Visarion a simţit că „ceva s-a trezit în el” și și-a realizat natura divină: „Atunci am simţit cum violenţa mă părăsește definitiv, ţâșnind din mine. A fost momentul în care am am descoperit că sunt Iisus Hristos”. El susţine că a înţeles atunci că Dumnezeu îl trimisese pe Pământ din cauza urii, războaielor și degradării mediului. Visarion adaugă: „Pentru a face ceea ce sunt chemat să fac, am nevoie de un trup. Trăiesc într-un corp omenesc pentru a-i putea aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu. E pentru prima oară când a fost nevoie de mine în ultimii 2.000 de ani. E un punct critic al istoriei. Porţile Universului se vor deschide omenirii numai atunci când va deveni o singură mare familie pe Pământ.”

Așadar, în multe cazuri, persoanele care suferă de un anumit tip de delir mistic pot avea un mare impact asupra modului în care cei influenţaţi de el aleg să trăiască. Totuși, există un aspect chiar mai tulburător decât acesta. Uneori, persoanele 14 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Instanţa a evidenţiat că „inculpaţii s-au substituit medicului specialist, în sensul că în locul bolii psihice au acuzat demonizarea, iar în locul tratamentului medicamentos au aplicat victimei ritualuri şi rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele.”

care suferă de delir mistic pot influenţa până și modul în care cei care îl urmează aleg să moară.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din istorie este cel al unei sinucideri în masă de proporţii. Gestul, petrecut în 18 noiembrie 1978, a venit la îndemnul unui lider religios extrem de carismatic – Jim Jones –, care declara în predicile sale că era reîncarnarea lui Iisus Hristos, a lui Mahatma Gandhi, Buddha, Vladimir Lenin și a „Părintelui Divin”.

Jim Jones fondase în anii ’50, în SUA, secta creștină numită „Templul Oamenilor”, care încuraja integrarea negrilor în comunitatea religioasă, dar și un socialism de tip apostolic. Membrii comunităţii își părăseau familiile, își vindeau bunurile și trăiau în comun, muncind împreună în scopul de a construi „Raiul pe Pământ”. Își priveau liderul cu multă adoraţie, atât pentru discursurile pe care le ţinea, cât și pentru vindecările pe care le înfăptuia în timpul serviciilor divine. În anul 1978, când comunitatea crescuse până la aproape 1.000 de membri, Jones a hotărât că era timpul să își stabilească centrul în Guyana, America de Sud, acolo unde ar fi putut să găsească pacea,

scăpând de „Babilonul” care îi ameninţa în America de Nord. La semnalul lui, aproape peste noapte, cei peste 900 de oameni și-au făcut bagajele și șiau urmat liderul în Guyana, rupându-se brusc de familii. Și totuși, cu toată promptitudinea acestui gest, ceva începea să se întâmple în interiorul sectei.

Oamenii începuseră să se teamă tot mai mult atât de Jim, cât și unii de ceilalţi; nu aveau curaj să-și exprime nemulţumirile, iar gesturile tot mai bizare ale lui Jones începuseră să-i tulbure.

Spre exemplu, într-o ocazie, le-a dat tuturor de

ceva de băut, după care le-a spus că fusese cianură; s-a creat aproape instantaneu o panică generalizată; după câteva clipe de confuzie și disperare, Jim le-a spus: „Nu a fost otravă. A fost doar un test, pentru a vedea dacă-mi sunteţi loiali.” Înainta mereu teorii conspiraţioniste – lucru specific delirului mistic –, punând accentul pe faptul că „Babilonul” încearcă să-i persecute și să-i oprească să-și ducă la capăt „misiunea”.

Acest climat straniu – aflat la graniţa dintre adoraţie și disperare mută – a început să răzbată în exteriorul grupului. Câţiva politicieni și oaianuarie − martie 2010 Frontiere | 15

Religie meni de presă din SUA au venit să investigheze ce se petrecea în Jonestown – comunitatea nouînfiinţată din Guyana –, întrucât se zvonea că ar fi vorba de încălcări ale drepturilor omului.

Delegaţia, condusă de congresmanul Leo Ryan, a identificat printre adepţii lui Jim pe câţiva care au avut curajul de a recunoaște faptul că ar fi dorit să părăsească comunitatea; după un atentat cu un cuţit împotriva lui Ryan, pus la cale de un membru în a treia zi de vizită, delegaţia a decis să plece, împreună cu cei 15 membri careși exprimaseră dorinţa de a părăsi comunitatea. În primă instanţă, acesta nu s-a împotrivit, însă, chiar înainte ca delegaţia să urce în avionul cu care venise, câţiva dintre apropiaţii lui Jones au deschis focul împotriva ei. Aproape toţi au fost uciși, inclusiv Leo Ryan.

Imediat după acest incident, Jones a afirmat că întreaga comunitate se află în pericol, întrucât „Babilonul” va veni să le tulbure liniștea și să le tortureze copiii. Întregul grup a intrat în panică, atât la gândul ca vor trebui să dea socoteală pentru cele întâmplate, cât și din cauza perspectivei eșecului de a întemeia „Edenul pe Pământ”.

Acela a fost momentul în care Jones le-a vorbit despre cea din urmă soluţie: suicidul revoluţionar! Adică să se sinucidă cu toţii ca gest de protest împotriva acestei lumi dominate de rău, cu atât mai mult cu cât moartea nu e decât trecerea către o lume mai bună. Când unii membri au început să fie agitaţi și să strige, Jones le-a spus: „Încetaţi cu isteriile! Acesta nu e un mod adecvat de a muri pentru un socialist! Trebuie să murim cu demnitate!”

Primii cărora li s-a dat cianura de băut au fost copiii. După aceea, au băut adulţii. În total, 909

morţi îngrămădiţi unii peste alţii, printre care se afla și Jim Jones.

„S` nu crede]i”

Adepţii lui Jones, dintre care foarte mulţi erau intelectuali, aveau un ideal frumos: timp de aproape 30 de ani, s-au străduit să reînvie comunitatea apostolică, așa apare ea descrisă în DISCURSURILE TUTUROR CELOR ATIN{I cum Faptele Apostolilor caDE UN TIP SAU ALTUL DE DELIR CON}IN pitolul 2. Dezamăgiţi de turnura pe care o luase MULTE ELEMENTE POZITIVE, UNELE creștinismul și de repulCHIAR PROFUND BIBLICE. sia de neînţeles pe care o avea faţă de negri, pe persoane au murit în acea ocazie. Cele aproxi- care nu-i primea în biserici, Jones și adepţii lui mativ 80 de persoane din cadrul grupului care au căutat în mod asiduu să creeze o comunitate fuseseră plecate cu treabă în pădure în momen- unită, care să trăiască în armonie, având totul în tele acelea dramatice au găsit tabăra plină cu comun.

16 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Jim Jones liderul sectei „Templul Oamenilor”

Tot așa, și urmașii lui „Iisus din Siberia” urmăresc un ideal lăudabil. Ei trăiesc într-o comunitate unită, au renunţat la alcool, tutun și carne și s-au retras din marile orașe din întreaga lume, pentru a aștepta sfârșitul lumii, care, în perspectiva lor, se apropie cu pași repezi.

Discursurile tuturor acestor persoane atinse de un tip sau altul de delir conţin multe elemente pozitive, unele chiar profund biblice.

Unde e problema acestor oameni și a adepţilor lor, într-o anumită măsură bine intenţionaţi cu toţii? Unde e fisura din raţionamentul lor? De ce ar fi greșit să-ţi dorești să reînvii comunitatea apostolică? Care ar fi problema dacă te retragi din orașe undeva în Siberia și aștepţi acolo sfârșitul lumii? De ce ar fi eronat să iei seama de o „inspiraţie divină” care te avertizează că va veni un mare cutremur? Și care e problema dacă auzi un călugăr tibetan, care te încurajează să fii

evlavios? Iar vindecările în biserică sunt un lucru rău? Sunt acești oameni bolnavi psihic? Atunci cum de nu sunt internaţi într-un ospiciu, ci sunt urmaţi, unii dintre ei, de un mare număr de credincioși, printre care se numără și mulţi intelectuali? Sunt posedaţi? Atunci de ce nu arată precum demonizaţii din Gadara, care umblau dezbrăcaţi și se tăiau cu pietre? Sau precum băiatul care era aruncat în foc de către demoni? Cum ne-am putea da seama că sunt posedaţi? Greu de spus.

Este cert însă că există criterii după care activitatea acestor oameni poate fi evaluată. Cu toate că evenimentele prezentate se petrec în secolele al XX-lea și al XXI-lea, Dumnezeul biblic S-a pronunţat cu foarte mult timp în legătură cu ele, avertizându-i pe cei care vor să fie vigilenţi. În primul rând, Dumnezeu a interzis comunicarea cu spiritele. În Lev. 20:27, este scris: „Dacă un bărbat sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletnicește cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea.” Așadar, este interzisă din start comunicarea cu spiritele, așa că orice discuţie cu un călugăr tibetan care nu se află într-adevăr în acel loc este o încălcare a normelor revelate în Biblie.

Apoi, Dumnezeu a avertizat în mod explicit că, la un moment dat, aveau să apară „Hristoși mincinoși” – adică oameni care să pretindă că sunt însuși Mesia. În Matei 24:23-27, Iisus vorbește despre revenirea Sa și despre perioada premergătoare: „Dacă vă va spune cineva – ’Iată Hristosul este aici sau acolo’ –, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoși mincinoși și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putinţă, chiar și pe cei aleși.

Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice – ’Iată-L în pustie’ –, să nu vă duceţi acolo! ’Iată-L în odăiţe ascunse’, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului omului”.

Așadar, atâta vreme cât Biblia rămâne pentru creștini singurul punct de reper în ce privește modul în care Dumnezeu evaluează realitatea, nimeni nu are cum să fie confuz în legătură cu activitatea unui lider carismatic închipuit. Singura condiţie ar fi aceea de a afla care sunt reperele după care putem evalua oferta delirurilor religioase de pe piaţă, repere statuate prin revelaţie divină cu foarte mult timp în urmă. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 17

Religie

P`rin]ii 18 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Marius Andrei

„Noi credem \n Biblie. Asta este tot. Asta e credin]a noastr`”, spunea Leilani Neumann, mama Madelinei Neumann – o feti]` de 11 ani care a murit \n 23 martie 2008 din cauza unei forme tratabile de diabet, dup` ce p`rin]ii ei au ales s` se roage pentru vindecare \n loc s` caute ajutor medical.

se[i…roag` at=t?

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 19

Religie

D

ale Neumann, în vârstă de 47 de ani, a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru uciderea prin imprudenţă a fiicei sale, Madeline. Fata a murit înconjurată de familie și de prietenii care se rugau pentru ea, dar nu acceptau să i se administreze insulina care ar fi putut s-o ţină în viaţă. Abia când fata a încetat să respire, o mătușă a sunat la Urgenţă.

Tatăl avea studii teologice și fusese ofiţer de poliţie. La proces, a declarat că a fost convins că Dumnezeu îi va vindeca fiica și nu s-a așteptat să moară. „Dumnezeu a promis în Biblie

că vindecă. Dacă mergeam la doctor, l-aș fi pus pe doctor înaintea lui Dumnezeu… Noi credem în Cuvântul lui Dumnezeu și trăim așa cum spune El.” Mama a mărturisit: „Cu o zi înainte să moară, a început să se simtă brusc rău. Ne-am rugat mai tare. Credeam că se va face bine. Am văzut semne care pentru noi arătau că se face bine… Viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu. Știm că nu am comis o crimă. Știm că am făcut tot ce era mai bine pentru fata noastră.” Imediat ce a încetat să respire, tatăl a început să-i facă respiraţie artificială.

Vindecarea prin rug`ciune Prin rugăciuni și ritualuri, credinţa poate aduce vindecarea de o boală sau un handicap.

Aceasta este convingerea declarată a celor care practică un anumit tip de vindecare ce presupune solicitarea intervenţiei divine.

De-a lungul istoriei, practica a fost destul de răspândită.

Deși, în timpurile moderne, a fost asociată în mod deosebit creștinismului, acest tip de vindecare este cunoscut și în alte religii, cu precădere în cele precreștine. Biblia și în special

Copii care sufer`

Un copil se \mboln`ve[te, p`rin]ii credincio[i refuz` interven]ia medicului [i se roag` \n schimb pentru vindecare. Copilul moare.

Astfel de cazuri nu sunt deloc pu]ine.

1967 19 1982 19 Dorothy Sheriden încearcă să trateze pneumonia fetei sale prin rugăciune.

Jessica Lybarger, în vârstă de cinci săptămâni, moare de pneumonie după ce tatăl ei insistă că „Dumnezeu este cel mai bun ajutor.”

20 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Robyn Twitchel, în vârstă de doi ani, moare de ocluzie intestinală. Vecinii povestesc că au auzit ţipetele de durere ale copilului.

Tatăl spune juriului că suferinţa fiului lui era o iluzie. “Durerea nu are dreptul să existe pentru că Dumnezeu nu a autorizat-o.”

Clayton Nixon moare din cauza unei infecţii netratate la ureche.

Noul Testament învaţă despre vindecarea prin credinţă. Sunt mărturii care atestă că aceste vindecări au loc astăzi la fel ca și în biserica din perioada apostolică. Practica vindecării prin credinţă este foarte populară în rândul bisericilor harismatice. Dar sunt și critici care contestă autenticitatea acestor vindecări și își exprimă îngrijorarea cu privire la respingerea îngrijirii medicale convenţionale. Atunci când se alege vindecarea prin credinţă în locul medicinei, deznodământul este reprezentat, cel mai adesea, de deces, dizabilităţi sau alte efecte negative. Însă, pe fondul

creșterii interesului pentru medicina alternativă, se înregistrează recrudescenţa apetitului pentru vindecarea prin credinţă. În creștinism, definiţia clasică a credinţei se găsește în Biblie, în cartea Evrei, capitolul 11, primul verset: “Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Dumnezeu este Cel care vindecă. Credinţa înseamnă să crezi în Dumnezeu, care vindecă. Credinţa adevărată nu poate fi decât cea epurată de orice formă de îndoială, o predare absolută faţă

001 008

Dean Michael Heilman, în vârstă de un Bo Philips (11 ani) moare de diabet. Părinţii se rugaseră pentru ea. an şi zece luni, s-a tăiat la picior în grădină. Părinţii l-au uns cu untdelemn şi s-au rugat. După ce a pierdut sânge şi a plâns timp de 19 ore, a murit în braţele mamei sale.

Un studiu efectuat de revista Pediatrics a descoperit 172 de decese în 20 de ani, studiul fiind efectuat în 23 de denominaţiuni din 34 de state. Acestea sunt considerate doar vârful aisbergului, pentru că multe nu sunt raportate.

Majoritatea deceselor puteau fi evitate.

Ava Worthington, în vârstă de 15 luni, moare de pneumonie şi infecţie a sângelui pentru că părinţii nu folosesc antibiotice. Aleg să se roage.

Madeline Kara Neumann, în vârstă de 11 ani, moare de diabet. Părinţii se roagă. Când fetiţa a decedat, părinţii încă mai credeau că va învia dacă se vor ruga cu mai multă credinţă.

Oricine citeşte aceste informaţii are cel puţin o reacţie de indignare. Cum poţi asista la moartea copilului tău atunci când ai suficiente metode s-o previi? Pentru unii este monstruos, pentru alţii este o experienţă a credinţei fără răspuns. Şi acestea sunt doar cele mai cunoscute cazuri. Studiile arată că există sute de cazuri similare nerelatate în presă. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 21

Religie de Dumnezeu, Cel care vindecă. Credinţa înseamnă să crezi în Dumnezeu, care poate face imposibilul.

Nu toţi cei care se roagă pentru vindecarea celorlalţi gândesc la fel. Spre exemplu, mulţi sunt conștienţi că acest tip de vindecare este departe de statutul unei axiome. Dumnezeu este suveran. De asemenea, sunt studii care au scos în evidenţă că există diferenţe semnificative de opinie între cei care cred în vindecările prin rugăciune, până și în cadrul acelorași biserici. În plus, cercetările au arătat că harismaticii au o înclinaţie vădită pentru aceste vindecări. Cei mai în vârstă cred mai puţin în ele, în timp ce persoanele cu studii superioare au o perspectivă mai amplă cu privire la vindecările miraculoase și privesc factorul uman ca fiind de mare importanţă în procesul de vindecare1.

La începutul secolului al XXlea, mișcarea penticostală a atras credincioși care credeau deja în vindecările de acest tip. Începând cu anii 1930, apar evangheliștii vindecători care electrizează mulţimi de credincioși. Circulă povești despre orbi, șchiopi sau bolnavi suferinzi de orice altă boală care sunt vindecaţi. Unii dintre acești vindecători au pretins chiar că înviaseră morţi în numele lui Iisus. William Branham a fost unul dintre cei care au perpetuat aceste vindecări și după cel de-al Doilea Război 1. Village, A. (2005). „Dimensions of belief about miraculous healing” - Mental Health, Religion and Culture , 8 (2), 97-107.

22 | Frontiere ianuarie − martie 2010

DA, NE RUG~M! DA, C~UT~M AJUTORUL MEDICAL! CELE DOU~ NU SE EXCLUD RECIPROC. Mondial. Oral Roberts este un alt nume cunoscut pentru vindecările pe care le făcea. Kathryn Kuhlman – un vindecător popular în anii 1950 – avea chiar o emisiune televizată la CBS. Folosirea cu succes a televiziunii de către Oral Roberts și Kathryn Kuhlman a dat naștere unei emulaţii printre vindecătorii care se simţeau încurajaţi de experienţa predecesorilor lor. Kenneth Copeland, Pat Robertson, Benny Hinn sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi tele-evangheliști contemporani care pretind că pot vindeca.

Vindecarea prin credinţă este o practică întâlnită și în Bise-

rica Catolică. Aceste tămăduiri au loc în urma rugăciunii de mijlocire faţă de un sfânt sau o persoană cu darul vindecării.

Potrivit U.S. Catholic, trei sferturi din catolicii americani se roagă pentru minuni de acest gen2. De altfel, Biserica Catolică a creat un oficiu specializat pentru investigarea și autentificarea actelor miraculoase de vindecare atribuite sfinţilor.

Mit sau realitate?

Unii credincioși se concentrează exclusiv asupra credinţei ca element central al vindecării. Este adevărat că Dumnezeu vindecă. Sunt însă câteva mituri care presetează anumite răspunsuri din partea credincioșilor. Un prim mit este că Dumnezeu vindecă la iniţiativa credinţei omului. Dacă omul crede și cere intervenţia divină, Dumnezeu va răspunde. Însă, din perspectivă biblică, vindecarea nu depinde exclusiv de credinţa omului, ci de voinţa suverană a lui Dumnezeu.

Al doilea mit cu privire la vindecare este că atunci când crezi

2. „It’s a miracle!” – Leslie Scanon, U.S. Catholic, 19 mai, 2009

C+ND COPILUL MOARE, CREDIN}A NU TE AP~R~! în mod absolut, vei fi vindecat imediat. Credinţa însăși nu are puterea de a vindeca și cu atât mai puţin are putere credinţa într-un om al credinţei. A crede suficient de mult, suficient de tare și pentru un timp îndelungat nu aduce în mod obligatoriu vindecarea. Gimnastica mentală a credinţei cu orice preţ că vindecarea va avea loc nu va convoca tămăduirea spontană. Credinţa înseamnă să ai încredere în Dumnezeu care are puterea de a vindeca.

Iar modalitatea, momentul și oportunitatea vindecării nu depind de cât de mult crezi, ci de voinţa lui Dumnezeu.

Al treilea mit cu privire la vindecare este că atunci când mărturisești vindecarea, vei fi vindecat imediat. Mărturisirea pozitivă nu influenţează vindecarea. Efectul Placebo nu este vindecare miraculoasă. Dacă ar fi adevărat, atunci toţi cei care cred că mintea guvernează trupul pot vindeca oameni.

Responsabili pentru s`n`tatea noastr` Cei mai mulţi suntem de acord că omul este o fiinţă morală și, prin urmare, fiecare dintre noi avem cel puţin un simţ rudimentar prin care facem deosebire între lucrurile bune și cele rele. Chiar și cei care par amorali, care trăiesc fără nicio lege sau principiu moral fac totuși diferenţă între ce este bun și ce este rău. Chiar dacă există diferenţe consistente între norme și valori, majoritatea oamenilor din cele mai multe culturi și civilizaţii care au existat vreodată cred că există principii morale.

Libertatea de conştiinţă este una dintre valorile fundamentale ale societăţii contemporane. Însă datoria părinţilor este aceea de a oferi copiilor lor hrană, adăpost, educaţie şi îngrijire medicală corespunzătoare. Dacă pe temeiul convingerilor religioase părinţii refuză satisfacerea oricăror necesităţi de bază ale copiilor lor, statul îşi va exercita dreptul de a proteja și garanta drepturile celor care nu se pot apăra singuri, intervenind în vederea rezolvării situaţiei. Fie părintele va fi decăzut din drepturile părinteşti, fie, în caz de deces, părintele va suporta consecinţele propriilor fapte în raport cu legea.

Deşi părinţii copiilor care au murit pentru că nu au primit ajutorul medical necesar au pledat nevinovaţi pe motive de conştiinţă, ei au fost condamnaţi. Unul dintre judecători și-a argumentat decizia astfel: „Primul amendament al Constituţiei protejează libertatea de conştiinţă, dar nu şi comportamentul”. Legea permite părintelui să aibă grijă de copilul său cum crede el de cuviinţă, atât timp cât nu pune în pericol viaţa copilului.

Credinţa este o virtute, dar când aceasta face ca părintele să-şi lase copilul să sufere sau chiar să moară deşi are la dispoziţie ajutor medical, credinţa devine o problemă, nu soluţia. Sub motivaţia credinţei nu pot fi admise abuzuri asupra copiilor.

Ca părinţi, fiecare dintre noi luăm decizii pentru copiii noștri. Unele sunt tragice, din păcate. Copiii sunt răniţi sau mor. Ca adulţi, avem dreptul să facem ceea ce credem noi că este corect pentru noi înșine.

Adulţii pot refuza tratamentul medical pe temeiul libertăţii de conștiinţă. Pentru regimurile democratice, libertatea religioasă este una dintre valorile fundamentale. Dar această libertate trebuie să fie absolută?

Părinţii pot refuza intervenţia medicală pentru copilul lor în

numele credinţei lor în vindecarea miraculoasă?

Să nu mai credem în puterea rugăciunii? Ba da. Dar trebuie să înţelegem și faptul că, în egală măsură, suntem responsabili pentru familiile noastre în timpul istoric în care trăim. Și din fericire, medicina poate oferi astăzi un mare ajutor pentru sănătatea omului. Medicina este unul dintre mijloacele prin care suntem vindecaţi de suferinţele noastre. Da, ne rugăm! Da, căutăm ajutorul medical! Cele două nu se exclud reciproc. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 23

Religie

r`ului Banalitatea

24 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Cristian M`gur`

Voyager 1 este obiectul cel mai \ndep`rtat de P`m=nt pe care omul l−a construit vreodat`. Sonda spa]ial` a fost lansat` de NASA \n 1977 [i traverseaz` \n prezent o regiune unde influen]a Soarelui a \nceput s` scad`. Se estimeaz` c`, \n c=]iva ani, va intra \n spa]iul interstelar.

A

parcurs până în 2008 o distanţă de aproximativ 100 de ori mai mare decât cea care ne desparte de Soare, adică peste 100 de unităţi astronomice (15 miliarde km). Cu mai bine de trei decenii în urmă, specialiștii de la NASA își imaginau că acest periplu cosmic ar putea face cunoștinţă cu civilizaţii extraterestre pe care nu le-am fi putut contacta vreodată în mod direct. În eventualitatea unei întâlniri de gradul III, comunitatea știinţifică din jurul sondelor Voyager a pregătit un preambul: câte un disc fonograf din aur - prins de pereţii sondelor - pe care erau imprimate imagini, sunete din natură și din viaţa urbană, formule de salut în 55 de limbi și dialecte, discursurile lui Jimmy Carter și al Secretarului general al ONU, Kurt Waldheim, plus câteva piese muzicale care atestau diversitatea culturală a umanităţii. Echipa însărcinată cu selecţia materialelor pentru discurile de aur a omis totuși un fapt esenţial.

Ghidul civilizaţiei pământene era incomplet din cauză că nu s-a făcut nicio trimitere câtuși de sumară la dogmele marilor tradiţii religioase cu privire la natura umană. Nu ar fi fost relevant să ne prezentăm și din unghiul căderii noastre de la statutul unei desăvârșiri originare? Sau, dacă nu putem gândi natura umană prin prisma textelor sacre, să ne fi prezentat măcar prin celebrul adagiu latin al lui Plaut, preluat și repus ulterior în circulaţie de Thomas Hobbes – „Omul este un lup pentru om” (lat. homo homini lupus est)?

Oricât de stranie și de incomprehensibilă ar fi fost alonja etică a prezumtivilor cetăţeni din cotloanele necunoscute ale universului, era esenţial

ca omul să se fi prezentat măcar așa cum se vedea pe sine: o fiinţă capabilă să facă răul.

Răul este de-a pururea prezent în afara și-n lăuntrul nostru – un lung metraj naturalist ce rulează pentru fiecare generaţie istoria omului ca fiinţă căzută. Mulţi teologi și filosofi au încercat să explice răul, să-l circumscrie unor sisteme de gândire sau prin reflecţii morale, dar prea puţini au reușit să-i atingă miezul genetic: ce este, de ce există și în ce măsură ne putem închipui condiţia umană eliberată de reziduurile a ceea ce Thomas d’Aquino numea „absenţa binelui” (lat. - malum est privatio boni). Cum nu ne stă în putere să extirpăm răul, ni se impun ca maximă exigenţă morală identificarea și delimitarea de tot ceea ce-i poartă stigmatul. Este de datoria noastră să-l confruntăm prin luciditate, prin voinţa neobosită de a-i rezista, printr-o vigilenţă ce poartă semnul unei disidenţe nobile.

Teoretic, meditaţiile asupra răului (cele mai strălucite remarcându-se prin dificultatea cu care au reușit să-i atribuie o definiţie, de aici și aureola sa neagră, echivocă și profund subiectivă) nu pot face abstracţie de frecvenţa cu care acesta recidivează în viaţa fiecăruia dintre noi. Practic, în schimb, ne place să invocăm extremele, să vorbim cu precădere despre ce este unic și ireductibil în existenţa răului, înţeles mai degrabă ca simbol al departelui, zenitul prin excelenţă. În consecinţă, osândim cu sârg numai ceea ce suntem capabili să proiectăm pe firmamentul Iadului sau pe chipul monștrilor pe care îi așezăm în sertarele (pre) judecăţilor noastre etice. Câtă precauţie, atâta zel, deci atâta înţelepciune - ar fi spus Camil Petrescu. ianuarie −martie 2010 Frontiere | 25

Religie Puţini sunt dispuși să înţeleagă faptul că, în urma acestor judecăţi sumare, răul apare mai degrabă ca excepţie (așa cum este orice superlativ absolut), iar prin această ipostaziere se dizolvă ipocrit culpa individuală, care apare mai puţin vinovată în preajma staturii impunătoare a răului. Ne-am obișnuit să credem că în iconografia omului simplu nu se regăsesc tușele apăsate ale celor mai reprezentative exemplare ale malignităţii umane. Ne măgulim cu gândul că răul contaminează doar figurile sinistre, fiinţele cele mai schilodite moral care au existat vreodată: Hitler, Stalin, Pol Pot, Mao Zedong, Kim Ir Sen, Idi Amin Dada, Papa Doc, Suharto, Franco sau Robert Mugabe, ca să-i amintim doar pe cei mai sângeroși dictatori ai secolului trecut, cu toate că panoul celor mai infame nume din istorie ar mai avea spaţiu pentru o listă de câteva pagini. Și totuși, în galeria trofeelor pe care răul le-a câștigat de-a lungul istoriei, unul singur are parte de consensul deplin: Iuda, damnatul universal, omul care întruchipează blestemul total. Nu este Iuda cel care a răspuns iubirii supreme cu o trădare? Nu este autorul moral al celei mai abominabile crime

|N GALERIA TROFEELOR PE CARE R~UL LE−A C+{TIGAT DE−A LUNGUL ISTORIEI, UNUL SINGUR ARE PARTE DE CONSENSUL DEPLIN: IUDA, DAMNATUL UNIVERSAL. din câte s-au comis vreodată? Nu a uneltit el planuri diabolice pentru anihilarea Celui care se întrupase tocmai pentru a dovedi oamenilor că binele era posibil chiar și în natura lor decăzută?

Cum de și-a găsit acest damnat un loc alături de unsprezece ucenici aleși de Iisus pentru iubirea și abnegaţia de care erau capabili? Din acest colaj de întrebări ar trebui să prindă contur chipul personajului pentru care încă nu s-a inventat nicio repulsie cu totul dezonorantă.

Cu cât avansăm în această direcţie, descoperim că tradiţia creștină ne-a livrat de-a lungul secolelor un portret sumar, un soi de rechizitoriu alcătuit în absenţa acelor informaţii care near fi constrâns să vedem în Iuda nu un accident al istoriei, ci mai degrabă ucenicul care fixează 26 | Frontiere ianuarie − martie 2010

laolaltă, asemenea unui vitraliu, păcate pe care le-am banalizat prin repetiţie și, de ce nu, printr-o cuprinzătoare îngăduinţă de sine.

Iuda nu poate fi reabilitat, ci doar înţeles, explicat, ceea ce nu echivalează nicidecum cu o justificare. Filmul trădării sale trebuie supus unui proces de reconstituire, cadru cu cadru, ca în anchetele penale în care se probează dacă scenariul pe care lucrează procurorul în faţa instanţei de judecată este sau nu verosimil. Din păcate, tribunalul istoriei ne-a obișnuit cu un fapt mai puţin echitabil: disproporţia majoră dintre anvergura obeză a discursului condamnării lui Iuda și probatoriul lacunar, expeditiv, de care dispun cei care îl trimit pe ucenic în gheena rebuturilor umanităţii. Eseul de faţă își propune

să comprime spaţiul descris de acest interval, astfel încât Iuda să trădeze cu atât mai puţin astăzi, după 2.000 de ani, cu cât ne arătăm dispuși să înţelegem că și noi suntem, adesea, replici la scară redusă ale celebrului predecesor.

Iuda, personajul istoric Legenda lui Iuda, prin forţa cu care a impus de-a lungul timpului imaginea-clișeu a ucenicului trădător, estompează o serie de informaţii obiective cu privire la Iuda, personajul istoric. Cu alte cuvinte, în cazul său, dar nu numai, suprapunem o serie de imagini – cele mai multe - pe care le-am asimilat din modul în care tradiţia îl înfăţisează pe Iuda, dar și imagini – cele mai puţine - de plan secund, care parvin din hermeneutica personală a textelor biblice sau din izvoare istorice. Mai mult, istoricul francez Ernest Renan susţine că profilul istoric al ucenicului trădător este încărcat de „culorile contrastante” ale imaginii gata făcute din rutina cu care icoana neagră a trădătorului s-a impus conștiinţei colective. „Amintirea ororii pe care prostia sau răutatea acestui om au lăsat-o în tradiţia creștină va fi introdus aici o anumită exagerare.

Până atunci, Iuda fusese un discipol ca oricare altul, avea chiar titlul de apostol. Legenda, care nu are decât culori contrastante, n-a putut admite la cina cea de taină decât unsprezece sfinţi și un condamnat. Însă realitatea nu acţionează niciodată prin categorii atât de absolute.”1 Nu este cazul totuși să ne lăsăm copleșiţi de economia datelor istorice. Putem avansa cu ce avem la îndemână, înlănţuind cu precauţie și 1. Ernest Renan – „Viaţa lui Isus”, București: Crater, 1990, pag. 151

onestitate un set de argumente din care decurge un portret care nu este nici inchizitorial într-atât încât să desfigureze ceea ce este omenește răul, dar nici un discurs superior cenușiu, amoral, în care domină tonul dubitativ al istoricilor care nu admit să se compromită cu judecăţi morale categorice. Așadar, să așezăm fundaţiile de necontestat: cunoaștem numele complet, Iuda Iscarioteanul, mai știm că era unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Iisus și că și-a trădat Învăţătorul pentru o sumă de bani. Nu sunt prea multe informaţii, dar vom încerca să recompunem personajul din crâmpeiele disponibile. Unele sunt obiective (frustrant de puţine), altele ţin mai degrabă de naraţiuni cu accent evident personal.

Cea mai la îndemână sursă de informare este mega-Evanghelia biblică. Pentru istoricul american Bart D. Ehrman, Evangheliile nu sunt simple depozite de informaţii, mărturii de la faţa locului, așadar este riscant să vedem în ele rapoarte istorice care pot furniza date pe baza cărora, ulterior, să se reconstituie o biografie autentică.

Evangheliile sunt ceea ce sunt, „produse literare care încearcă să susţină anumite concepţii teologice. De aceea poartă denumirea de Evanghelii, nu istorii. Termenul ’evanghelie’ înseamnă, la origine, ’vestea bună’. Aceste cărţi propovăduiesc vestea cea bună despre viaţa lui Iisus, despre moartea și învierea Lui. Seamănă mai degrabă cu niște predici sau mărturisiri decât cu niște informări obiective.”2 Pentru cei mai mulţi cititori, Biblia are doar o singură Evanghelie.

Exerciţiul lecturii consacră în timp o naraţiune amplă în care se amestecă relatări din toate cele patru. „Amestecul duce la distrugerea accentelor specifice ale fiecărei Evanghelii în parte, fiind creată o cu totul altă expunere – proprie nu unuia dintre autori, ci celui care citește Evangheliile.” Această mega-Evanghelie este „de negăsit în Noul Testament, ci numai în mintea noastră, ca și cum am scrie o Evanghelie personală cu care le-am înlocui pe cele neotestamentare”3 Dat fiind faptul că orice istorie a personajului Iuda se sprijină eminamente pe mărturiile celor patru Evanghelii biblice, și în eseul de faţă vom 2. Barth D. Ehrman – „Evanghelia pierdută a lui Iuda”, București: Humanitas, 2009, pag. 245 3. Barth D. Ehrman – op. cit., pag. 62, 66

ianuarie −martie 2010 Frontiere | 27

Religie reconstitui traseul lui Iuda plecând de la ceea ce este unanim acceptat în creștinism. Vom alătura, în plus, comentariile unor exegeţi care s-au aplecat asupra acestui personaj atât de blamat, și totuși, chiar astăzi, atât de puţin cunoscut.

Portretul lui Iuda Viaţa lui Iuda nu este un traseu rectiliniu pe parcursul căruia etapele intermediare decurg unele din altele, deznodământul prea bine cunoscut fiind încununarea unei voinţe în mod absolut malefice. Am putea spune chiar că între debutul experienţei sale alături de Iisus și deznodământ intervine o fractură inacceptabilă într-o logică a bunului-simţ. Iuda este un ucenic, un apostol. În această calitate, el poate „să vindece boli” și „să aibă stăpânire peste demoni”.4 Apostolatul lui Iuda este inerent credinţei lui, de vreme ce puterea de a tămădui sau de a face alte minuni este dată numai în virtutea unei credinţe autentice. „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea.”5 Iuda a fost „mișcat” de învăţătura lui Iisus, a „simţit în persoana sa dovada puterii Domnului Hristos”, „Îl iubea pe Marele Învăţător și dorea să fie cu El”, „avea dorinţa să fie schimbat în caracterul și în viaţa sa, nădăjduind să experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos”.6 Și totuși, prin ce contorsiune a minţii, prin ce acumulări de resentimente sau prin ce crepuscule sufletești să fi trecut apostolul care avea să-L „vândă” pe Iisus? „După felul în care consideri acţiunile, fie după intenţiile care le-au suscitat, fie după rezultatele la producerea cărora au contribuit ele, judecăţile pe care le formulăm despre oamenii care le-au întreprins sunt întru totul diferite”.7 Așadar, pentru că rezultatul gesturilor lui Iuda este cvasicunoscut, este mult mai indicat să ne aplecăm asupra intenţiilor. Ce anume l-a împins pe ucenic la trădarea Învăţătorului său? Banii, posedarea demonică, gelozia, complicitatea ascunsă cu planul divin pentru salvarea lumii din păcat, plan care 4. Evanghelia după Luca – 9:1 și 10:17-19 5. Evanghelia după Ioan – 14:12 6. E.G.White – „Hristos, lumina lumii”, București: Viaţă și Sănătate, 2000 pag.

598-599 7. Nicolas Grimaldi – „Cartea lui Iuda”, București: Ideea Europeană, 2008

28 | Frontiere ianuarie − martie 2010

nu s-ar fi realizat fără concursul unui trădător?

Așa cum precizăm în caseta alăturată, este larg răspândită prejudecata conform căreia vigilenţa morală a drept-credinciosului se măsoară prin inflaţia certitudinilor sale în plan teologic.

Din păcate, certitudinile celor care îl condamnă pe Iuda constituie mai degrabă materia primă a procesului său, și nicidecum rezultatul unei deliberări informate. De aceea, din capul locului, afirmăm că Iuda nu este nici pe departe atât de vinovat pe cât l-a zugrăvit tradiţia. Figura absolut malefică a ucenicului trădător este o plăsmuire de care bisericile istorice au avut nevoie, un alibi ideal pentru a disimula procesul adevărat în cazul trădării și crucificării lui Iisus.

Pentru a înţelege care sunt cele mai reprezentative exemplare ale malignităţii umane este nevoie să discernem între mărturiile celor patru evangheliști și pletora certitudinilor sau a prejudecăţilor cu care se împovărează adesea credincioșii. Lectura Evangheliilor din Noul Testament, așa cum susţine Bart D. Ehrman, consacră pentru ucenicul trădător un portret amorf, în care culpa Iscarioteanului capătă accente și

Suntem înclinaţi să credem că debutul unei experienţe religioase autentice este precedat, în mod obligatoriu, de acomodarea cu un set de adevăruri revelate, de exerciţiul asistat al luminării. În realitate, catehizarea presupune nu numai accesul inaugural la o serie de învăţături descoperite în Biblie, ci şi angajarea unor prejudecăţi specifice practicii religioase sau chiar organizaţiei religioase nou adoptate. Spre exemplu, una dintre cele mai puternice prejudecăţi este că îndeletnicirea cu sentinţe definitive este semnul unei vigilenţe etice exemplare. Nu poţi fi un credincios adevărat decât dacă aşezi cu mare lejeritate la stânga şi la dreapta ta, de-a valma, credinţe, obiceiuri, oameni. La antipod, examinarea personală, asezonată cu rejudecarea cazurilor unor personaje biblice pe care teologii le consideră deja clasate, este privită ca filosofare deşartă, tremolo inutil, dacă nu chiar labilitate spirituală. Exemplul cel mai bun este chiar personajul cu care ne îndeletnicim, Iuda.

Imaginea cel mai des întâlnită nu este a ucenicului Iuda, ci a vietăţii cu copita nedespicată. Nu vorbim despre un apostol, ci despre un îndrăcit.

Justiţiabilul Iuda este rodul unei judecăţi dihotomice, în care prevalează în mod absolut deznodământul experienţei sale religioase alături de Iisus, şi nicidecum debutul promiţător. Acest tip de judecată monocromă ratează înţelegerea corectă a vieţii lui Iuda, care nu poate fi surprinsă doar într-un singur cadru, ci mai degrabă întro desfăşurare de episoade, şi, mai ales, se ratează pilda pentru care cazul său a fost prezentat

justificări oarecum diferite. Când vorbim de aceste diferenţe, ne referim la anumite precizări particulare fiecărei Evanghelii în parte, fără a susţine că acestea sunt contradictorii sau, dimpotrivă, că sunt file dintr-un proces de acuzare mai amplu.

Pur și simplu, luăm notă de depoziţiile acestora.

Dacă imaginea-monolit a lui Iuda este mai degrabă un efect de lectură inerent studiului celor patru Evanghelii, un proces de sedimentare în care toate detaliile se suprapun pentru a construi în cele din urmă un portret coerent, atunci nu ne-am hazarda dacă am parcurge în sens invers acest proces, analizând în mod individual mărturiile Evangheliilor sinoptice.

posterităţii. Dacă Iuda era un simplu îndrăcit, atunci am fi avut nevoie doar de câteva trimiteri lacunare echivalente cu ale celorlalte cazuri de posedare demonică prezentate în Evanghelii.

Pentru José Antonio Marina, prejudecata este un „eşec al inteligenţei”, mai exact, un „eşec cognitiv”a. Acest eşec se alimentează nu numai dintr-o practică viciată a înţelegerii ca judecată anticipată, ci şi din mineralizarea aceleiaşi înţelegeri, de astă dată ca încremenire, stază a gândirii – certitudinea, care este „mult mai accesibilă decât adevărul fiindcă e psihologică, fiindcă e socială, fiindcă e compensatorie faţă de tot soiul de frustrări; face economie de spirit.”b Fără a glosa prea mult pe tema diferenţelor dintre adevăr şi certitudine, putem spune că înţelegerea faptelor lui Iuda este indisolubil legată de perspectiva aplicată în acest caz. Dacă până în prezent, procesul era gândit aproape exclusiv din unghi profeticc şi prin prisma deznodământului trădării lui Iuda, pentru această ocazie propunem un plan de analiză aparte: motivaţiile care l-au împins pe ucenic la vânzarea propriului Învăţător. a. José Antonio Marina – “Inteligenţa eșuată: teoria și practica prostiei”, Iași: Polirom, 2006, pag. 33 b. André Scrima – “Teme ecumenice”, București: Humanitas, 2004, pag.

105 c. Încă din vremea popasului la Capernaum, apostolul Ioan susţine că Iisus “știa de la început cine erau cei care nu cred și cine era cel care avea să-L vândă” (Ioan 6:54). În plus, trădarea și condamnarea lui Iisus sunt deseori prezentate ca „împlinire a Scripturilor, care zic că așa trebuie să fie.” (Matei 26:54). Aceste afirmaţii au stat la baza teologiei predestinării, dar de vreme ce omniscienţa divină a fost complice cu libertatea lui Iuda (nu avem informaţii care să-i pună sub semnul întrebării liberul arbitru), ipoteza conform căreia voinţa lui Iuda a fi fost angajată dinainte este suspendată.

În Evanghelia după Marcu, numele lui Iuda este menţionat doar de trei ori. Prima dată, când Iisus își alege ucenicii pe care-i numește „apostoli”, prietenii cei mai apropiaţi, rânduiţi „să-i aibă cu Sine și să-i trimită să predice, să aibă putere să vindece și să alunge demonii”. Ultimul ales este Iuda Iscarioteanul, „care L-a și vândut” (3:1319). Nu avem deocamdată informaţii care să ne sugereze vreo fisură în echipa celor doisprezece ucenici, nu ni se indică o evoluţie aparte a unuia dintre ei, așa încât să stăm cu ochii aţintiţi pentru a-i sesiza dezvoltarea dramatică. Iuda se integrează perfect în peisaj. Ulterior, Evanghelia ne spune că Iisus știa că unul dintre cei aleși Îl va ianuarie −martie 2010 Frontiere | 29

Religie trăda: „…vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine ar fi fost pentru omul acela să nu se fi născut”(14:21). Înaintea descrierii Cinei celei de Taină, este prezentat episodul în care o femeie îi unge cu mir scump creștetul lui Iisus.

Scena este extrem de interesantă din două puncte de vedere. În primul rând, Marcu spune că unii s-au mâhnit de această risipă8 (nu știm cine sunt; putem presupune că este vorba de ucenici, dar textul biblic nu ne oferă indicaţii exacte.)

Matei atribuie discipolilor această lipsă de înţelegere9, pe când în relatarea lui Ioan10, doar unul singur rămâne scandalizat de această risipă, Iuda. Marcu vorbește despre incapacitatea ucenicilor de a-L înţelege pe Iisus, evocarea ungerii cu mir fiind ilustrativă. Este cel puţin stranie intuiţia femeii care a uns trupul Mântuitorului „pentru îngropăciune”, timp în care ucenicii își dovediseră în mai multe rânduri opacitatea faţă de sfârșitul tragic al Învăţătorului lor. În al doilea rând, scena este de-o ambiguitate rareori sesizată de cei care au interpretat acest pasaj. „În vechiul Israel, regii unși de Dumnezeu erau miruiţi în cadrul unor ceremonii de înscăunare, în semn că Dumnezeu este cu ei. De fapt, regii erau uneori chiar denumiţi ’unșii Domnului’. În ebraică, termenul pentru ’unsul’ este mashiach, de unde provine cuvântul Mesia. În greacă, limba folosită în Noul Testament, traducerea lui mashiach este christos, de unde termenul Cristos. Pentru ucenici, dacă Iisus este Mesia (Cristos) înseamnă că ar putea fi văzut drept viitorul rege trimis de Domnul.”11 Evanghelia după Marcu nu ne aduce la cunoștinţă un motiv evident pentru care Iuda L-ar fi vândut pe Iisus. Știm doar că ucenicul s-a dus din proprie iniţiativă la arhiereii iudei din Ierusalim și că aceștia i-au făgăduit bani în schimbul trădării. A fost deci vorba de un comision, și nu de un preţ târguit de cele două părţi. În Evanghelia după Matei, mai-marii iudei sunt cu adevărat responsabili de condamnarea 8. Evanghelia după Marcu – 14: 4, „Și erau unii care s-au mâhnit adânc și ei ziceau: ‘Ce rost are risipa aceasta de parfum?’”

9. Evanghelia după Matei – 26:8, „Dar ucenicii s-au indignat când au văzut lucrul acesta și au zis: Ce rost are risipa aceasta?”

10. Evanghelia după Ioan – 12:4-5, „Unul dintre ucenicii Săi, Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L dea prins, a zis: ‘De ce nu s-a vândut acest parfum cu trei sute de dinari și să se fi dat săracilor?’”

11. Bart D. Ehrman – op.cit., pag. 45

30 | Frontiere ianuarie − martie 2010

la moarte a lui Iisus. Evocarea deznodământului tragic al Mântuitorului nu acordă nici de această dată un spaţiu generos trădării lui Iuda. Dar, spre deosebire de Evanghelia după Marcu, Matei avansează o explicaţie clară care a stat la baza gestului Iscarioteanului: cupiditatea, Iuda fiind cel care cere bani pentru vânzarea lui Iisus treizeci de arginţi. Trebuie precizat faptul că suma aceasta echivala cu despăgubirea pe care era obligat s-o plătească cineva dacă boul său ar fi împuns sclavul sau sclava vecinului.12 În plus faţă de istorisirea lui Marcu, Matei ne face cunoscut destinul lui Iuda după ce acesta va fi înţeles consecinţele trădării sale. Iuda, „plin de remușcări”, a înapoiat cei trezeci de arginţi preoţior celor mai de seamă și bătrânilor, recunoscând în mod public că „a vândut sânge nevinovat”. La același verdict ajunsese și Pilat, dar procesul era inutil de vreme ce, pe fondul mărturiei publice a celui care L-a vândut pe Iisus, la care se adaugă poziţia lui Pilat, mulţimea din Ierusalim, aţâţată 12. Exodul, 21:22, „…dacă boul împunge pe un rob, fie bărbat, fie femeie, să dea treizeci de sicli de argint stăpânului robului, și boul să fie ucis cu pietre.”

de preoţii de seamă și de bătrâni, a forţat osândirea la moarte. De-a dreptul uluitoare este replica preoţilor atunci când Iuda mărturisește vinovăţia: „Ce ne pasă nouă? […] Treaba ta.” Vom reveni asupra ei. În Evanghelia după Luca avem parte de o completare surprinzătoare. Nu există referiri cu privire la cupiditatea lui Iuda, nu aici trebuie să căutăm resortul adevărat care-l împinge pe ucenic la gestul extrem al trădării. Istoria se înscrie pe alt făgaș, mult deasupra intrigilor omenești. Odată cu gestul trădării, o acoladă amplă a conflictului dintre bine și rău se închide. După relatarea episodului ispitirilor lui Iisus, Luca face o afirmaţie uluitoare: „După ce a sfârșit orice ispită, Diavolul a plecat de la el până la un anumit timp”(4:13). Acest interval - „până la un anumit timp” - pare să se fi încheiat atunci când „Satana a intrat în Iuda, zis și Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece”(22:3). În Evanghelia după Ioan, Iuda este menţionat de opt ori, mult mai des decât în celelalte evanghelii canonice. Spre deosebire de relatările anterioare, încă de la început este știut faptul că Iuda este cel care-L va trăda pe Iisus (6:71), pentru că Diavolul pusese în inima lui acest gând (13:2). Iuda este prezent și cu ocazia vizitei lui Iisus în casa prietenilor Săi, Maria, Marta și Lazăr, când se arată mâhnit de gestul nesăbuit al risipirii mirului scump cu care fusese uns Iisus. Ioan este drastic de astă dată: „Dar el zicea acest lucru nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era hoţ și, pentru că el ţinea punga, lua el din ce se punea în ea.” Un alt pasaj surprinzător este cel de la Cina cea de Taină. Iisus vorbește despre un trădător chiar din mijlocul celor doisprezece ucenici, ba îl și indică prin bucăţica înmuiată pe care i-o întinde lui Iuda. Mai mult, i se adresează în mod direct: „Ce faci, fă repede!” (13:27) Este de-a dreptul uluitor pentru cititorul de astăzi să constate că, după toate aceste dezvăluiri destul de străvezii, ucenicii nu înţelegeau filmul care se înfiripa sub ochii lor, unii presupunând chiar că Iuda, cel responsabil cu finanţele grupului, tre-

buia să cumpere ceva pentru sărbătoare sau să dea săracilor (13:29). În ciuda faptului ca Ioan îl zugrăvește pe Iuda în culorile cele mai sumbre cu putinţă, până în ultimul ceas, în grupul celor doisprezece, chiar și atunci când vânzătorul este demascat, niciunul nu are o revelaţie a identităţii trădătorului. Ucenicii sunt buimăciţi de profeţia pe care o face Iisus. Ar trebui să acordăm mai multă atenţie acestui pasaj, și asta pentru că el ne transmite o serie de informaţii care au fost distorsionate de-a lungul timpului de tradiţia creștină, și, recent, de ecranizările vieţii lui Iisus, unde Iuda era încă de la început interpretat

drept un personaj hain, care transpira prin toţi porii viclenie și rapacitate, acel gen de om pe care nu-l bagi în casă, darmite să-l mai faci și ucenic. Imaginea este, după cum vedem, o exagerare. Din Evanghelii reiese că până la finalul istoriei lui Iisus pe pământ, chiar și în condiţiile în care Acesta a vorbit în repetate rânduri despre un trădător, Iuda nu fusese demascat. Înţelegem de aici că figura lui nu trăda absolut deloc viciul interior și că aparenţele erau conservate de minune prin mina și discursul apostolului.

Motivul adev`rat al tr`d`rii După ce am trecut în revistă informaţiile pe care ni le-au pus la dispoziţie mărturiile celor patru Evanghelii sinoptice, e numai normal să ne întrebăm de ce este Iuda prezent în imaginarul colectiv ca un îndrăcit pe care orice credincios l-ar fi demascat cu mare lejeritate? Se pare că ianuarie −martie 2010 Frontiere | 31

Religie Giovanni Papini imaginează scena convertirii lui Iuda la un tip de activism de pe urma căruia Iisus s-ar fi ales cu o izbândă în egală măsură politică şi religioasă, şi nicidecum cu un proces simulacru, de unde I se va trage moartea pe cruce. Întins la umbra unui smochin, străduindu-se să adoarmă, Iuda îşi dă seama la un moment dat că nu este singur. Lângă el se aşezase un străin „galben la faţă, o faţă ce părea îmbătrânită înainte de vreme, din pricina vreunei dureri vinovate.” Străinul intră în vorbă cu ucenicul somnolent şi-i desfăşoară înaintea ochilor un scenariu ispititor. „- ... Ascultă-mă bine, Iuda, şi nu te speria de vorbele mele... Ce sunt cuvintele? Nişte simboluri înşelătoare, nişte măşti ale adevărului...

Gândeşte-te la scop, la rezultat, la substanţă...

Dacă-L iubeşti cu adevărat pe Iisus, dacă vrei cu adevărat să te sacrifici pentru gloria Lui, ar trebui, chiar de azi, să te duci în taină la Caiafa şi să-i spui că eşti gata să-L dai pe Învăţătorul tău în mâinile lui.

- Auzind aceste cuvinte, Iuda nu putu să-şi reţină indignarea şi strigă cu o voce sugrumată de mânie: Eu să-L trădez pe Iisus? Să-L vând duşmanilor mei?

Pleacă, nu mai spune nimic, dacă ţii la viaţa ta!

Necunoscutul răspunse la ameninţarea lui Iuda cu un hohot de râs piţigăiat şi prelungit. Când se linişti, îi zise: - Bravo, Iuda! Nu vrei să fii un trădător, nici măcar prin viclenie, dar ai fi gata să devii un asasin...

Adevereşti, mai mult decât aş fi crezut, toate speranţele mele. Să continuăm, dacă vrei, micul nostru raţionament. Caiafa şovăie; dacă un discipol de-al lui Iisus i-ar propune ceea ce tu numeşti o trădare, s-ar hotărî să-L aresteze, arestarea ar provoca o răscoală şi răscoala ar face din tine şi ai tăi stăpânii oraşului. Iisus ar fi eliberat, proclamat Mesia şi Rege. Mi se pare că, pentru un scop atât de măreţ, merită să-ţi asumi preţ de o zi rolul de trădător. Eşti un om inteligent, Iuda, şi ai mai puţine prejudecăţi decât aceşti galileeni cam săraci cu duhul. Ar trebui să înţelegi şi să acţionezi.

Să nu-ţi pese de ce vor spune oamenii, de faptul că proştii s-ar putea scandaliza. Te vor numi trădător, dar trădarea prin vorbe e altceva decât trădarea prin fapte. În ceea ce fac oamenii trebuie să apreciezi intenţia, şi nu aparenţa, conţinutul

32 | Frontiere ianuarie − martie 2010

real, şi nu forma, scopul legitim, şi nu mijloacele respingătoare. Știi foarte bine, în adâncul conştiinţei tale, că n-ai putea fi un trădător. Îl vinzi pe Iisus şi îi înlesneşti arestarea doar ca să poată învinge şi domni. Sub aparenţele unui trădător, tu eşti în realitate un colaborator eroic al lui Mesia.

Nu faci decât să-i atragi pe preoţi într-o cursă care să-i ducă la înfrângere. Îl trădezi pe Iisus doar cu vorba; în realitate, pe Caiafa îl trădezi. Mă înţelegi acum, Iuda? Eşti în sfârşit pregătit să-ţi slujeşti Învăţătorul, chiar şi în felul acesta? ”

Necunoscutul îi sugerează că soluţia cea mai bună este să ceară doar 30 de arginţi. „- Tu şi numai tu eşti chemat să faci acest sacrificiu. Toată lumea ştie, chiar şi preoţii, că nu eşti galilean; de aceea te consideră mai puţin legat de El decât ceilalţi discipoli - în consecinţă, vei fi crezut mai uşor. Se mai ştie că eşti cel mai instruit dintre toţi; sau cel puţin cel mai filosof, şi nu va părea de necrezut că tu ai găsit greşelile doctrinei lui Iisus şi că doreşti să eliberezi Israelul de visele lui primejdioase. Mai mult, toată lumea ştie că eşti economul lor şi se şopteşte că atingerea banilor te-a spurcat, se insinuează că eşti lacom şi avar. De aceea, Caiafa, care e un om de afaceri şi nu crede în idealişti, va avea încredere în tine şi nu s-ar încrede în niciunul dintre tovarăşii tăi. Și te va asculta cu atât mai bucuros, cu cât îi vei cere ceva bani în schimbul trădării. Să te păzeşti să faci altfel! I-ar veni cine ştie ce bănuieli şi planul nostru ar da greş. Cere-i ceva bani, Iuda, dar fereşte-te să te arăţi prea pretenţios. Caiafa e un om cu bun-simţ, căruia îi place calea de mijloc.

Apreciază banii, pe cei care îi păstrează şi pe cei care îi câştigă. Va avea deplină încredere în tine şi în nimeni altul. Cere o sumă modestă care să nu pară nici prea meschină pentru sacrificiul pe care-l faci, nici prea mare pentru avariţia Marelui Preot. Dacă aş fi în locul tău, m-aş mulţumi cu treizeci de sicli de argint. Știi, din cartea Exodului, că acesta este preţul unui sclav. Caiafa va fi fericit să dobândească un rege cu aceeaşi sumă de bani care servea altădată pentru cumpărarea unui servitor. Urmează-mi sfatul, Iuda, mulţumeşte-te cu treizeci de arginţi. ” (Giovanni Papini – „Martorii patimilor”, Editura ZZ, 1995, pag. 12-15 )

avem nevoie de un persoaj alcătuit din excese, demonizat, în mod absolut malefic pentru că mintea noastră se împacă greu cu istoria contradictorie a ucenicului Iuda. Dar să revenim și să cântărim cu atenţie adevăratele motive care l-au împins pe Iscariotean la gestul extrem al trădării.

Sugerată cu insistenţă de către prima și cea de-a patra Evanghelie, interpretarea cea mai comună este cea care atribuie gestul lui Iuda cupidităţii sale. Ni-l reprezentăm deja pe Iuda ca pe un tip neînfrânat, împătimit de bani și de avere, omul care trăiește permanent cu neliniștea că nu are destul. Evangheliile au consemnat câteva detalii care ar trebui să ne reţină să ne lăsăm cu totul în voia unei atare interpretări. Ucenicii fuseseră preveniţi de Iisus că vor fi „ca niște oi în mijlocul lupilor” și că trebuie să se păzească de oameni, care îi „vor da în judecata sinedriilor” și-i vor „biciui în sinagogile lor” (Matei 10:1617). Misiunea de apostol nu era nici pe departe un privilegiu din care să fi nutrit speranţe deșarte unul care era ferecat în patima sa după averi pământești. Mai mult decât atât, Iuda nu călătorea singur, era permanent înconjurat de ucenici, de mulţimi, supravegheat de preoţi, pândit de farisei. Nu ar fi avut nici pe departe răgazul să se consacre afacerilor sau să-și dosească micile comisioane. În privinţa sumelor de bani pe care le-ar fi subtilizat din economiile ucenicilor, să nu ne imaginăm că era vorba de cine știe ce, de vreme ce Iisus îi avertizase să nu ceară plată pentru vindecări și nici să nu poarte bunuri materiale cu ei13. În privinţa celor treizeci de arginţi pe care îi primise ca răsplată pentru trădarea lui Iisus, nu trebuie să facem abstracţie de inteligenţa personajului și nici de valoarea reală a comisionului său. Putem apela din nou la depoziţiile celor patru evangheliști, dar fără a nădăjdui că vom putea limpezi acest cap de acuzare.

Doi dintre evangheliști susţin că Iuda a fugit să-L predea pe Iisus Marelui Consiliu al Sinagogii abia după ce Satana intrase în el. Ioan nu ne spune nimic în ceea ce privește banii, iar Marcu susţine că preoţii cei mai de seamă „i-au promis 13. Evanghelia după Matei – 10:9-10, „Să nu luați aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre, nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag;”

bani”. Numai Matei îl zugrăvește pe Iuda ca pe un târgoveţ mizerabil care se milogește pentru serviciul trădării sale: „Ce vreţi să-mi daţi și-L voi da în mâinile voastre?”(26:15) Așa cum spuneam, nu trebuie să facem abstracţie de inteligenţa lui Iuda. Nu ar fi fost mai profitabil să se mulţumească pe timp îndelungat cu o retribuţie derizorie din punga ucenicilor decât să riște atât de mult pentru o sumă infimă? În condiţiile în care Iisus era pândit permanent de clasa sacerdotală care era de mult hotărâtă să-L prindă și să-L lapideze, dar care se temea de mulţimile entuziaste, nu este de-a dreptul suspect să sta-

bilești pentru Mesia un preţ echivalent cu al mielului de sacrificiu la Paște? Sau cu o sumă de zece ori mai mică decât valoarea mirului Mariei din Magdala? Nu putem ignora lăcomia lui Iuda atât timp cât avem la dispoziţie câteva mărturii biblice care converg spre patima lui pentru bani, dar este greu de întemeiat acuzaţia că Iuda ar fi trădat exclusiv pentru treizeci de arginţi.

Una dintre cele mai surprinzătoare interpretări este cea conform căreia Iuda ar fi mizat pe două scenarii probabile, un fel de pariu al lui Pascal avant la lettre. Pentru E.G.White, „Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos trebuia să fie crucificat, atunci trebuia ca aceste evenimente să aibă loc. Partea sa în a vinde pe Mântuitorul nu putea să schimbe rezultatul. Dar dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forţeze să Se elibereze. Orice s-ar fi ianuarie −martie 2010 Frontiere | 33

Religie întâmplat, Iuda avea să câștige ceva de pe urma trădării lui.”14 Pe marginea acestei afirmaţii se poate specula enorm, mergându-se chiar până la teza conform căreia Iuda era avizat de crucificarea lui Iisus și ar fi consimţit să îngăduie istoriei să-și urmeze cursul firesc.

Motivul probabil care l-ar fi putut împinge pe Iuda să-și vândă Învăţătorul este unul mai profund, cu rădăcini adânci în universul mental și spiritual al acestuia. Universul iudaic în care evoluează Iuda se mișcă de-a lungul celor două mari coordonate care erau așteptarea lui Mesia și respectarea strictă a legilor lui Moise. Măsura unităţii poporului evreu era dată de fidelitatea conservării acestui fond identitar.

Din aceste observaţii decurge o consecinţă majoră. Iisus nu putea fi judecat decât sub incidenţa legii lui Moise. Or, din pespectiva raportării la sistemul legislativ iudaic, Iisus nu era decât un restaurator al Legii. Din acest punct de vedere, cazul Său era în afara oricărei suspiciuni. În schimb, Iuda nu avea cunoștinţă de faptul că, prin malversaţiunile abjecte ale prepţilor, deznodământul Mântuitorului avea să se decidă la discreţia procuratorului roman, după rigorile unui sistem legislativ străin, sub acuzaţia de răzvrătire împotriva Romei. Așadar, nu Mesia era deferit justiţiei, ci un agitator acuzat de compromiterea ordinii publice, un infractor care uneltea pentru răzvrătirea Palestinei și instaurarea regatului Israel. Intrate pe acest făgaș, capetele de acuzare prefigurează deja finalul dramatic al condamnării la moarte a Mântuitorului.

Vinovăţia lui Iuda este cel mai bine evidenţiată în relaţie cu bătrânii și preoţii de la templu.

Putem afirma că Iuda a căutat din capul locului să conlucreze cu sanhedrinul pentru lapidarea lui Iisus? Hotărât, nu. Avem argumente care să ne îndrume către suspiciunea că Iuda ar fi vrut să-L anihileze pe Iisus? Nici unul, ba din contră, e mult mai probabil ca Iuda să fi încercat să forţeze mâna Învăţătorului său pentru accederea pe 14. E.G.White – op.cit. pag. 602

34 | Frontiere ianuarie − martie 2010

tronul politic la care visa. Pe când mai-marii preoţi căutau să demoleze Templul-Iisus Hristos, Iuda căuta doar să-L transforme într-un polis, înălţându-și Învăţătorul la rang de rege. A fost Iuda cu totul imun la mesajul lui Iisus? Iarăși, nu putem avansa prea mult pe această pistă. Iuda a fost atins de predicile Mântuitorului, a fost un ucenic și nicidecum unul care, în ciuda tuturor evidenţelor, se încăpăţâna să rămână opac.

Epigonii lui Iuda Concluzia se profilează din acest mănunchi de întrebări: Iuda este autorul moral al condamnării lui Iisus Hristos, dar poate fi acuzat cel mult

de ucidere din culpă. În schimb, bătrânii și preoţii de la Templu sunt cei care au regizat uciderea cu premeditare a lui Iisus, ba mai mult, au și pus la cale un simulacru de proces, construit pe baza depoziţiilor mincinoase, forţând până și rigorile justiţiei păgâne pentru a-și vedea scopul împlinit. Ne-am fi așteptat la un deznodământ ceva mai complicat, mai ales după ce Iuda s-a autodenunţat în public, girând pentru sângele nevinovat al Mântuitorului. Replica preoţilor pe care o știm deja – „Ce ne pasă nouă? […] Treaba ta.” – denotă o voinţă în mod absolut malefică, dorinţa de a ucide, de a merge până la capăt, și cu orice chip. În concluzie, dacă ar fi să refacem ierarhia celor mai reprezentative exemplare ale malignităţii umane, locul din capul listei ar trebui rezervat preoţilor iudei, și nicidecum lui Iuda.

În eseul „Pilat din Pont”, pe care Roger Caillois are precauţia de a-l prezenta sub forma unui roman, Iuda este un personaj luminat care consimte la trădarea Învăţătorului său din poziţia unui „instrument al Providenţei”. Iuda compare înaintea procuratorului roman pentru a-l convinge că nu era cazul să facă paradă de simţul dreptăţii la procesul lui Iisus, şi că ar trebui să-şi accepte rolul – evident, providenţial - în condamnarea Celui care, după Scripturi, avea să fie unica şansă pentru salvarea lumii. În privinţa celor 30 de arginţi, Caillois crede că Iuda este nevoit să joace rolul insidios de vânzător al lui Iisus, avariţia bucurându-se de mai multă trecere în faţa bătrânilor de la Templu decât oricare alt idealism abstract. „Eu sunt cel care L-am arătat pe Mântuitor oamenilor lui Caiafa şi eu am mijlocit în noapte arestarea Lui asemenea unui criminal, asemenea unei căpetenii de hoţi, a unui şef de răzvrătiţi, când oraşul întreg de-abia ce întinsese un covor din frunze de palmieri sub picioarele măgarului Său, şi când toată lumea, începând să deschidă ochii, Îi săruta mâna şi Îl recunoştea drept Fiul al lui Dumnezeu. Nu mi-a fost uşor. A trebuit să-i conving pe preoţi, pe căpitanul de patrulă, a trebuit să mă prefac lacom şi să cer treizeci de

Sărmanul Iuda, mai bine nu s-ar fi născut. Fusese ales ucenic al lui Iisus, și el încă se hrănea cu utopiile unei cetăţi puternice, eliberate de sub jugul roman. Marele păcat al lui Iuda a fost încăpăţânarea de a înlocui planul Mântuitorului, de salvare a lumii din păcat cu unul mai pragmatic, de reabilitare politică a regatului lui Israel.

Trădarea lui a fost în egală măsură aplomb revoluţionar, politicianism obtuz și naivitate. Nu reușise să pătrundă dincolo de caricatura pietăţii marilor preoţi, nu înţelesese miza jocului în care se complăcea. Pe dosul frunţii sale se proiecta deja scenariul înscăunării lui Iisus ca rege al lui Israel, adulat de mulţimi, acceptat de preoţii umiliţi de atotputernicia Sa. Dar totul a fost o himeră.

Ucenicul nu avea de unde să știe că și preoţii erau posedaţi. Inima lor se ascundea prea bine în volutele predicilor atent ticluite, în grija lor nedisimu-

monede de argint pentru a face credibilă trădarea mea, punând-o pe seama avariţiei. Era felul cel mai potrivit prin care puteam să-i conving pe avarii ăia. Dar n-am nevoie de banii lor. Odată împlinită aşa-zisa trădare, le-am aruncat arginţii în faţă. Îi pretinsesem numai pentru a mă face crezut şi pentru ca ei să consimtă la acest act indispensabil: o arestare care să stârnească zarvă şi care să nu mai lase loc de dat înapoi, care să facă imposibilă camuflarea incidentului, transformarea lui în simplu fapt divers, lipsit de importanţă. Lipsit de importanţă! Salvarea lumii depinde de răstignirea lui Christos. [...]

Sunt asemenea ţie, Procuratorule, mijlocitorul Sacrificiului Divin. N-are nicio însemnătate că tu nu-nţelegi asta. E de-ajuns ca tu să porunceşti astăzi răstignirea lui Iisus, aşa cum ţi-o cere Caiafa, şi lumea va fi mântuită prin moartea de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă ştii tu oare că nu trebuie nimic altceva decât martiriul Fiului lui Dumnezeu pentru a-i salva pe oameni? Se va spune că tu ai fost un laş, iar eu un trădător. Ce însemnătate mai are asta în faţa unei asemenea mize?

Nu sunt un denunţator, nu sunt un trădator. Sunt, asemenea ţie, înfăptuitorul Voinţei divine. ” (Roger Caillois – „Pilat din Pont”, Bucureşti: Humanitas, 2005, pag. 44-47)

lată pentru siguranţa poporului pe care, prin crima împotriva Fiului lui Dumnezeu, l-ar fi salvat din calea răzbunării romane. În fapt, nu de popor se îngrijeau ei atunci, ci de un status quo, de conservarea iudaismului lor. Atât Ernest Renan în „Viaţa lui Iisus”, cât și Hegel în „Spiritul creștinismului și destinul lui” au înţeles că bătrânii de la Templu erau mai degrabă gardienii iudaismului, și mai puţin slujitorii Dumnezeului pe care-L clamau cu ipocrizie zi de zi.

Iuda nu este un accident al istoriei, cum ne-ar face plăcere să credem, ci doar o gazdă vremelnică în care răul coboară pentru a-și face lucrarea. Este un individ banal, care a devenit mare doar din cauza statutului unic al victimei sale, Iisus Hristos. Iscarioteanul trădează și astăzi și o face cu zel, din convingerea sinceră că planurile lui Dumnezeu încap sub calapodul minţii sale. ianuarie −martie 2010 Frontiere | 35

Religie

Dileme morale

pedeapsa 36 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Marius Necula

privind

capital`

T dd Willi Todd Willingham h a ffostt executat de autoritatile din Texas \n 2004, prin injec]ie letal`, dup` ce a fost condamnat pentru uciderea propriilor fete.

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 37

Religie

R

ecent, cazul a fost supus atenției publice în urma unei anchete realizate de The New Yorker1. Conform publicației citate, Todd Willinghama fost executat pe nedrept, decizia autorităților texane fundamentându-se pe o eroare judiciară.

Pe 23 decembrie, 1991, casa din Corsicana, Texas, în care se afla Todd Willingham împreună cu cele trei fete (Amber Louise - 2 ani și gemenele Karmon Diane și Kameron Marie - 1 an) a fost cuprinsă de flăcări. În incendiu au murit cei trei copii minori. Conform probelor folosite, Willingham este acuzat de incendierea cu intenție a casei și de uciderea fetițelor. Cazul este și mai dramatic, deoarece acuzatul Todd Willingham, 1. Grann David, „Trial by Fire: Did Texas execute an innocent man?”, The New Yorker, 7 septembrie 2009

38 | Frontiere ianuarie − martie 2010

susținându-și nevinovăția, refuză să pledeze vinovat, ceea ce ar fi însemnat doar întemnițare pe viață și nicidecum condamnarea la moarte.

Cu puțin timp înainte de a i se adminstra injecția letală, lui Willingham i s-a îngăduit să spună ultimele cuvinte:

„Singura afirmație pe care o fac, este că sunt un om nevinovat, acuzat de o crimă pe care nu am comis-o. Am fost persecutat timp de 12 ani pentru ceva ce nu am făcut. Din țărâna lui Dumnezeu am venit, și în țărână mă voi întoarce, așa că Pământul va deveni tronul meu.”

GHILOTINA Ghilotina (fr. guillotine) a fost inventată de Joseph I. Guillotin, (1738 – 1814), membru activ al Revoluţiei Franceze şi deputat în Adunarea Naţională.

Guillotin considera că noul dispozitiv ar fi fost mai potrivit pentru o execuţie mai „umană”, deoarece asigura o moarte rapidă și evita rateurile călăilor. Cu toatea acestea, ghilotina a rămas în memoria colectivă ca simbol al atrocităţii, însuşi Guillotin fiind marcat negativ de faptul că invenţia sa avea să-i poarte numele.

Willingham a fost acuzat de incendierea cu premeditare a reședinței sale, acuzație din care a decurs și cea de ucidere a celor trei fetițe. Numai că un raport recent, realizat de Comisia de Cercetări Legale – Texas, sub conducerea lui Craig Beyler2 - afirmă că „teoria incendierii voite nu poate fi susținută”.

După cum este ușor de bănuit, autoritățile nu se vor pronunța niciodată clar în dreptul unor astfel de cazuri deoarece s-ar recunoaște în mod indirect eroarea judiciară. Conform informațiilor oferite de Death Penalty Information Center3, în SUA, începând din 1973, 135 de persoane condamnate la moarte au fost achitate în cele din urmă datorită dovezilor care probau nevinovăția lor. Dar câte alte persoane care 2. Craig L. Beyler, „Analysis of the Fire Investigation Methods and Procedures Used in the Criminal Arson Cases Against Ernest Ray Willis and Cameron Todd Willingham”, 17 august 2009 publicat la http://www.docstoc. com/docs/document-preview.aspx?doc_ id=10401390.

3. http://deathpenaltyinfo.org

nu au putut să-și dovedească inocența nu vor fi fost condamnate? Cazul Todd Willingham a redeschis discuția privitoare la moralitatea aplicării pedepsei capitale.

Argumente pro [i contra

Sondajele realizate în Statele Unite indică faptul că majoritatea americanilor sunt în favoarea pedepsei cu moartea (conform unor anchete

unei societăți moderne bazate pe valorile morale ale altruismului și respectului față de viață (cel puțin din perspectivă secular-umanistă) mai poate fi luată în discuție pedeapsa capitală ca o soluție pentru eliminarea criminalilor? Pe de altă parte, cât de morală este pedeapsa cu moartea, chiar și în cazul unei vinovății certe?

Poate fi numită pedeapsa cu moartea o soluție acceptabilă din punct de vedere religios?

|N SUA, |NCEP+ND DIN 1973, 135 DE PERSOANE CONDAMNATE LA MOARTE AU FOST ACHITATE |N CELE DIN URM~ DATORIT~ DOVEZILOR CARE DEMONS− TRAU NEVINOV~}IA LOR. recente, circa 65% dintre americani susțin pedeapsa capitală). Cum se face ca americanii sunt mult mai dispuși să execute un criminal decât europenii, de exemplu? Putem extrage din varii spețe niște criterii clare pentru identificarea cazurilor în care să fie aplicată pedeapsa capitală? În cazul unui referendum cu privire la introducerea sau eliminarea pedepsei capitale, care ar trebui să fie poziția unui creștin?

Din punct de vederea istoric, pedeapsa cu moartea a fost prezentă în toate culturile.

La origine, rațiunea aplicării ei nu era cea de prevenție față de potențialele crime ale aceluiași individ, ci doar un instrument de „oficializare” a dorinței de răzbunare. Dar mai putem accepta practici tribale în secolul XXI? În contextul

În situația în care orice religie recunoaște sacralitatea vieții, un criminal (care a curmat la rându-i alte vieți) mai poate invoca dreptul la viață? Până la urmă în ce situații ar fi moral să se ia viața unui om, fie el și cel mai atroce criminal?

Situația este extrem de complexă, deoarece problematica pedepsei capitale nu poate fi analizată doar din perspectivă teoretică deoarece, dincolo de controversele ideologice, practica aceasta are implicații sociale directe și imediate.

Spre exemplu, poate că cel mai puternic argument este cel al situațiilor excepționale (război, revolte sociale), atunci când ordinea socială a scăpat de sub control, pedepsele aspre (printre care și pedeapsa capitală) având menirea de a restabili ordinea. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 39

Religie De asemeni, cei care susțin menținerea pedepsei capitale în cadrul unei societăți afirmă că pedeapsa are un efect inhibitor (precum amenzile pentru șoferii vitezomani), preîntâmpinând comiterea infracțiunilor. Numai că rezultatele mai multor studii făcute în acest sens sunt contradictorii și neconvingătoare.

Poate părea surprinzător, dar statisticile brute, neprelucrate, indică faptul că rata crimelor în statele care nu aplică pedeapsa cu moartea a rămas constant mai scăzută decât în statele care aplică pedeapsa capitală. Spre exemplu, în SUA, 15 state și Districtul Columbia au abolit pedeapsa cu moartea, iar opt state în care pedeapsa capitală este încă prezentă în Codul Penal nu au mai recurs la o execuție de mai bine de zece ani. În schimb, un alt exemplu este Japonia unde se păstrează pedeapsa capitală din rațiuni psihologice. Japonezii consideră că omenilor buni li se întâmplă lucruri bune iar celor răi, lucruri rele. Anularea pedepsei capitale ar crea confuzie, deoarece nu mai pot vedea ce rău li s-ar mai putea întâmpla unor criminali devreme ce ar fi anulată pedeapsa capitală. Din acest motiv, 81% dintre japonezi sunt de acord cu pedeapsa cu moartea.

Există voci care susțin că pedeapsa capitală trebuie să fie folosită doar în cazul recidiviștilor – dar și aici argumentele privitoare la o judecată incorectă pot fi folosite. Cine garantează că procesul actual sau cele anterioare au fost corect soluținate și că nu s-au 40 | Frontiere ianuarie − martie 2010

DIN CARTEA SF+NT~

Conform Bibliei, pedeapsa cu moartea era cerută în următoarele cazuri: blasfemie (Levitic 24:16), instigare la apostazie (Deuteronom 12:6), falsa pretenție de a fi profet (Deuteronom 13:5), lucrul în Sabat (Exod 31:15), vrăjitorie (Exod 22: 18, Levitic 20:27), blestemul părinților (Levitic 20:9), crimă (Exod 21:12), răpire (Exod 21:16), violență (Exod 22:19), adulter (Levitic 20:1012), homosexualitate (Levitic 20:13), prostituție, viol, sex premarital şi zoofilie (Deuteronom 22:4, 20 şi Levitic 20:15).

comis erori, astfel încât să se fi declarat recidivist un individ care de fapt nu era?

Un puternic argument adus în favoarea abolirii pedepsei cu moartea este faptul că tocmai prin faptul că se menține „în legalitate” acest fapt deschide poarta multor abuzuri. Nu este un secret că pedeapsa cu moartea este aplicată cu precădere în țările sărace și în dictaturi. Cu toate că oficial se consideră că e folosită ca un mijloc de descurajare a infracționalității, în realitate, pedeapsa cu moartea este un instrument de opresiune politică.

Meciul argumentelor continuă, luând în atenție chiar și aspectele financiare: de ce societatea să plătească pentru întemnițarea pe viață a infractorilor când e mult mai „ieftin” ca cel vinovat să fie executat?

Numai că susținătorii suspendării pedepsei capitale atrag atenția asupra unui fapt de necontestat: nu e chiar atât de ieftin să duci pe cineva la moarte. Este drept că execuția în sine nu este chiar atât de scumpă dar nu trebuie să uităm de toate cheltuielile anexe. Asta pentru că în cazul unei condamnări la moarte procesul este mult mai lung și mult mai costisitor, ceea ce face din condamnarea la moarte o soluție deloc

„ieftină”. Ambele poziții recurg la o anume logică dar fără a surprinde și un aspect esențial: cât de moral este un astfel de raționament? Valoarea vieții unei ființe umane (fie ea și criminal) poate fi evaluată în bani?

Se poate observa că argumente pot fi aduse atât pentru cât și contra. Atât susținătorii pedepsei capitale cât și aboliționiștii pot să argumneteze pozițiile lor. Numai că la o singură întrebare nu se poate răspunde: cât de moral este să iei viața cuiva (fie acesta și un criminal)?

Pedeapsa capital` din perspectiva biblic`

Gânditorul existențialist Albert Camus, considera că pedeapsa capitală ar putea fi justificată doar în cadrul acelei societăți care acceptă în mod deplin și comun credința religioasă că verdictul final al vieții unei persoane nu este dat în lumea aceasta. Asta pentru că – în viziunea lui Camus – a condamna o ființă umană la moarte implică asumarea unei responsabilități divine; individul este privat de ceva ce nu i se poate returna în cazul unei eventuale greșeli: viața.

Pe de altă parte, un astfel de verdict ar putea fi răsturnat de ianuarie − martie 2010 Frontiere | 41

Religie MAI BINE S~ GRE{E{TI ACHIT+ND 1.000 DE PERSOANE VINOVATE, DEC+T S~ DUCI UN SINGUR NEVINOVAT LA MOARTE. MOISE MAIMONIDE (1135−1204), RENUMIT G+NDITOR EVREU singurul judecător perfect – Dumnezeu. De remarcat faptul că în contextul biblic pedeapsa capitală era aplicată pentru diverse păcate și abateri, cum dealtfel practica se poate regăsi și la alte popoare antice. Să nu uită, totuși că standardele de conduită biblică sunt încadrate într-un anume cadru istoric și cultural: este adevărat că unele practici contemporane sunt doar ajustate sau cel mult „umanizate”, limitările fiind datorate nu concepției divine ci cadrului cultural. Spre exemplu, nici în Vechiul Testament dar nici în Noul Testament nu găsim pasaje care să incrimineze deținerea de sclavi sau care să militeze pentru abolirea sclaviei. Și motivul este unul foarte simplu: religia biblică nu are ca scop principal reașezarea ordinii sociale ci reformarea vieții individuale. Pe de altă parte, este recunoscută influența creștinismului asupra societății care a făcut ca multe din practicile specifice unei societăți primitive (care pot fi regăsite chiar și în contextul iudaic antic) au fost abandonate. Putem spune că societatea umană a crescut și s-a maturizat tocmai sub influența directă a religiei, fără ca religia în sine să fie ruptă de realitățile istorice și culturale imediate.

Dar ceea ce atrage atenția este maniera în care este impusă 42 | Frontiere ianuarie − martie 2010

pentru prima dată pedeapsa capitală în contextul istoriei biblice: protejarea unui criminal. Conform relatării din Scriptură (cartea Genezei, capitolul 4), Cain, primul criminal din istoria omenirii, vinovat de gravul fraticid nu este condamnat la moarte de Dumnezeu – Creatorul vieții, ci doar la izolare (Geneza 4:12). Dar poate că ceea ce este și mai uimitor este faptul că în vederea stopării unui val continuu de violențe și pentru ruperea lanțului vicios al răzbunării, Dumnezeu protejează un criminal de eventualii răzbunători tocmai cu amenințarea pedepsei capitale: Domnul i-a zis: „... dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori.” Și Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. (Geneza 4:15) Tot din această perspectivă a preîntâmpinării răzbunării exagerate trebuie văzută

SCAUNUL ELECTRIC Execuţia prin electrocutare a fost folosită prima dată de SUA în 1890, şi apoi sporadic în alte câteva state. Electrocutarea era realizată prin intermediul electrozilor fixaţi de corp. În primă fază se trimitea un şoc electric care aducea victima în stare de inconştienţă, urmat de un al doilea care afecta activitatea organelor vitale.

Moartea survine în urma suprastimulării cardiace.

și legea talionului, care nu impunea decât norma dreptății: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” - cu scopul de a preîntâmpina exagerările în privința răzbunării. Asta pentru că e o tendință inumană de exagerare în privința răzbunării. Cel de al doilea criminal (în contextul istoriei biblice), Lameh, intră în acestă categorie: „Am omorât un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătăile mele.

(Genesa 4:23) Din acest motiv, oricât de crudă ar putea părea pentru simțul sensibil al omului de azi, legea talionului (care până la urmă se regăsește și în alte culturi), era instrumentul prin care răzbunarea era ținută sub controlul unei puteri care aplica dreptatea. Pedepsirea vinovatului trecea astfel în responsabilitate autorităților legale și nicidecum a indivizilor4. Din acest motiv, singurul care putea cere luarea unei vieți era însăși Creatorul – dătătorul vieții și gardianul moral societății. Ba mai mult, Sfântul Apostol Pavel5 recunoaște că autoritatea seculară are învestirea divină în vederea păstrării ordinii sociale, biserica și statul având până la urmă instrumente diferite în vederea susținerii și promovării binelui social.

4. Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. (Romani 12:19) 5. El (reprezentantul stăpânirii, n. red.) este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău.

(Romani 13:4) Luther, asumându-și învățătura paulină, vedea călăul a fi slujitor al lui Dumnezeu în vederea aducerii dreptății în această lume.

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 43

Religie

13 noiembrie 2009. |n capitalele lumii s−a dat startul pentru o premier` mondial`: „2012” − „Cel mai teribil [i mai spectaculos film”. |n doar cinci zile (13−17 noiembrie), \n 26 de s`li de cinema din Bucure[ti s−au bulucit peste 50.000 de spectatori s` guste din prohodul lumii [i−al lor \n[i[i.

F

ilmul – o investiţie de 260 de milioane de dolari – este încă o versiune, recentă, a străvechiului laitmotiv: sfârșitul lumii.

Intriga filmului – pretextul pentru desfășurarea celor mai negre catastrofe și nenorociri – se rezumă la efortul unei familii americane dezmembrate de a se salva de iminenta catastrofă globală, prin accesarea uneia dintre cele câte44 | Frontiere ianuarie − martie 2010

va „nave-arcă”, pregătite de guvernul american pentru o elită. Fazele spectaculoase se succed în cascadă: metropole dispar înecate sub lavă; continentele sunt măturate de valuri uriașe; lumea civilizată se destructurează ireversibil. Până și invocarea lui Dumnezeu este inutilă: sfârșitul se abate de-a valma peste toţi - și buni, și răi… Chiar dacă, la rece, impresiile sunt contradictorii, două

de Lucian Cristescu

Zone

lucruri sunt certe: toţi spectatorii au plecat răvășiţi; producătorul și-a atins scopul. Cu câteva luni în avans, echipa regizorului Roland Emmerich a difuzat, prin 450 de posturi de televiziune americane, clipuri cu scene din film, la care au percutat emoţional peste 100 de milioane de telespectatori. Pe un website de marketing autoreplicant, viitorii spectatori puteau participa la o

loterie pentru un loc în lotul celor care urmau să fie salvaţi de la distrugerea globală. Sute de solicitări pentru un loz au sosit la NASA de la naivii îngroziţi. S-au înregistrat și adolescenţi care au luat în calcul suicidul: „Nu vreau să văd sfârșitul lumii…”

Oare ce resort lăuntric irezistibil motivează masele să retrăiască până la delir tema catastrofei ianuarie − martie 2010 Frontiere | 45

Religie finale? Și, mai mult decât profitul, ce urmărește geniul din culise?

Previziuni sumbre Înfrigurarea dinaintea premierei a fost agravată de o suită de studii publicate de forumuri distinse. La 25 februarie 2009, revista New Scientist1 prognoza un tablou selenar: „Ţărmurile Angliei, invadate de crocodili… O Brazilie lipsită de Amazon, devenită un imens deșert… Metropole ca New Orleans, Veneţia, Mumbai, acoperite de ape, în timp ce … 90% din populaţia lumii a dispărut.”

Scenariul devastator, presupus a avea loc până în anul 2100 (sau chiar 2050), este efectul inevitabil al creșterii temperaturii globale cu 4 C, conform celor mai echilibrate prognoze. În ultimul pătrar al anului 2009, pentru sensibilizarea conștiinţei colective în vederea succesului „Conferinţei asupra climei” de la Copenhaga (7 – 18 dec. 2009), ONU a organizat două evenimente: Summitul privind Schimbarea Climaterică de la New York (22 septembrie 2009) și Convenţia privind Schimbarea Climatică de la Barcelona (3 noiembrie 2009). În paralel, Universitatea Oxford împreună cu Biroul de Meteorologie a Centrului Hadley din Anglia au convocat o Conferinţă Internaţională asupra Climei (28-30 septembrie 2009). Cei peste 400 de savanţi participanţi au ajuns la concluzii surprinzător de consensuale. Iată-le pe cele mai grave: Pentru regiunile polare, temperatura globală de +4 ̊ C echivalează cu o creștere de 15 ̊ C. Prin urmare, cea mai mare parte a calotelor polare se vor topi. Din această cauză, nivelul oceanelor va crește cu cel puţin 2 m. Zonele de coastă vor dispărea sub ape. Ţări ca Bangladesh sau Olanda vor pierde până la jumătate din teritoriu. În China, parţial în SUA, în America Centrală, dar și în majoritatea Americii de Sud și a Australiei, temperaturile extreme vor extorca umiditatea solului. În mai puţin de 40 de ani, Sahara va înghiţi Spania, cea mai mare parte din Italia și din Franţa, și va continua să se extindă până în Europa Centrală. În emisfera sudică, „suntem pe punctul să slobozim iadul în Australia”, este 1. „How to survive the coming century” – Gaia Vince, New Scientist, 24 februarie, 2009

46 | Frontiere ianuarie − martie 2010

concluzia dr. David Karoly de la Universitatea Melbourne.

Marile fluvii ale Europei, ca Dunărea și Rinul, vor seca. La fel și râurile Anzilor Peruvieni și ai Himalaiei. Ca urmare, ţări precum Afganistan, Pakistan, China, India… în lipsa apei, vor ajunge de nelocuit.

Cea mai expusă zonă a globului va fi fâșia dintre tropice (cuprinsă între 30 latitudine sudică și nordică). Din pădurile tropicale ale Amazoniei vor rămâne doar câteva smârcuri (17%). În compensaţie, va avea loc o creștere a precipitaţiilor

apă îi izgonește pe cei din Mauritania, Sudan, Ghana și Kenya. Topirea gheţarilor veșnici îi dezrădăcinează pe cei din Alaska, în timp ce foametea îi risipește pe cei din Bangladesh și Vietnam.

Fenomenul unui exod general spre incognito ar constitui primul pas în acţiunea de sinucidere în masă. Dincolo de lipsa oricărei strategii de supravieţuire, coabitarea la grămadă în condiţiile lipsei de igienă și a unui sistem sanitar constituie cadrul optim pentru izbucnirea unor molime globale, de nestăvilit.

Teoretic, lucrurile încă ar putea fi rezolvate dacă marile puteri s-ar implica în mod real să reducă în mod semnificativ emisiile de CO2. Conferinţa de la Copenhaga, ca și cea de la Kyoto, nu consemnează decât cel mult angajamente verbale. Laureatul Nobel pentru chimie (1995), Paul Crutzen, declara: „Aș vrea să fiu optimist, dar…

A |NF~}I{A O APOCALIPS~ LIPSIT~ DE PREZEN}A DIVIN~ CONSTITUIE NU DOAR UN ACT DE AGRESIUNE CONTRA AUTO− RULUI, CI {I CONTRA OMULUI−FRATE.

în zonele extreme din nord și sud, și anume în Canada, Siberia, Scandinavia, Groenlanda, Patagonia, Tasmania, Noua Zeelandă și părţi din Antarctica.

Exodul mor]ii Și ce va face populaţia de nouă miliarde de suflete (cât se estimează pentru 2050)? Își va abandona pământurile strămoșești și va porni într-o migraţie de neînchipuit, decimându-se în mers. Încotro? Spre oazele unde mai poate exista viaţa. În prezent, notează Francois Gemenne – expert în migrări de populaţie de la Institutul de Relaţii Internaţionale din Paris –, ridicarea nivelului oceanelor îi obligă pe locuitorii ţărmurilor Pacificului (Tuvalu, Kiribati, Papua Noua Guinee, insulele Carteret) la exod, în timp ce lipsa de

n-am motive raţionale. Ca să scăpăm, am avea nevoie să reducem emisiile de CO2 cu 70% până în 2015. La ora actuală însă, adăugăm anual 3% !” În caz contrar, ultima soluţie ar fi ca omenirea să se debaraseze măcar de mentalitatea geopolitică actuală, în schimbul acceptării principiului distribuţiei echitabile a resurselor. Din nefericire, scria Peter Cox, climatolog de la Universitatea Exeter: „Suntem încastraţi în mentalitatea ca fiecare ţară să se autosusţină în privinţa hranei, energiei și apei” (New Scientist)2.

Curând „lumea va fi un pustiu cu doar câteva oaze…”. Atunci vor fi îndeplinite condiţiile creării haosului demografic global: conflictele interetnice se vor dezlănţui, ca să desăvârșească nimicirea începută de penuria apei, a hranei și de molime. (Science Daily)3

2. „No rainforest, no monsoon: get ready for a warmer world” – Shanta Barley, New Scientist, 30 septembrie 2009 3. “What Could 4 Degree Warming Mean For The World?” – editor, ScienceDaily, 1 octombrie 2009

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 47

Religie FIASCO−UL DE LA KYOTO În 1997, ONU a convocat statele membre la Kyoto, în Japonia, la o reuniune ce avea ca scop reducerea gazelor cu efect de seră cu 5,2% din totalul emisilor anului 1990. Ca să devină eficient, tratatul trebuia adoptat de cele 37 de state puternic industrializate care se fac răspunzătoare de cel puţin 55% din emisiile de gaze industriale. Succesul tratatului de la Kyoto depindea de patru puncte- cheie: (1) crearea unui fond pentru ajutarea ţărilor sărace în scopul dezvoltării de tehnologii noi, mai puțin poluante; (2) punerea în funcţiune a unui sistem global care să monitorizeze cuantumul de emisii; (3) oprirea dezpăduririlor; şi (4) stabilirea mijloacelor prin care

statele care își vor fi încălcat angajamente să fie supuse unor consecinţe legale.

La Kyoto, SUA - responsabilă pentru 36,1% din totalul emisiilor gazelor cu efect de seră - au refuzat să ratifice protocolul. În 2001, preşedintele George W. Bush a anunţat public că SUA nu-l vor semna în veci. Ca să atragă totuşi SUA şi alte state nesemnatare, în 2002, la Bonn a fost revizuit procentul agreat la Kyoto, acesta fiind coborât de la 5,2% la... 2%.

Compromisul s-a dovedit însă fără succes. Chiar şi statele semnatare nu s-au grăbit să-l ratifice, astfel că procesul intrării în vigoare a tratatului a demarat abia… în 2005.

}`rile semnatare ale Protocolului de la Kyoto

Desc`licatul lumii Una peste alta, forurile înalte apreciază că ar exista și o „veste bună”: că omenirea însăși nu va dispărea ca specie…, că tot vor rămâne în viaţă cel puţin câteva sute de perechi, „de sămânţă”…

Pentru prezumtiva rămășiţă de 10% de supravieţuitori ai speciei umane, viaţa va avea o altă înfăţișare. Loc ar putea fi suficient. Dacă socotim 20 m2 de persoană (Anglia acceptă 10 m2 per capita), ar însemna că cele nouă milioane rămase s-ar putea reloca în numai cca. 18.000 km. Canada singură are 9,1 milioane km pătraţi! În schimb, marea problemă va fi hrana.

Oceanele acide vor fi sărăcite de pește. Planctonul va absorbi carbonatul de calciu, ceea ce va conduce la distrugerea moluștelor – și așa mai departe, a lanţului trofic. Majoritatea biodiversităţii va dispărea din cauza neputinţei de adap48 | Frontiere ianuarie − martie 2010

tare. Vacile vor rămâne doar în amintire. Singurele „reprezentante” ar putea fi eventual caprele – adaptate pentru condiţii de secetă. Dar și în dreptul lor rămâne un mare semn de întrebare: foamea devoratoare nu va putea gândi pe termen lung. Deloc în glumă, ecologul britanic James Lovelock (fost expert NASA) spunea: „Adio, lei, tigri… Tot ce mișcă va fi fost mâncat.”

De nevoie, lumea va fi predominant vegetariană (Science, 9 ian. 2009), cu o dietă mult sărăcită. Spre exemplu, orezul, un mare consumator de apă și hrană de bază pentru un sfert din populaţia lumii, nu va mai exista.

Singurul lucru asupra căruia savanţii nu au căzut de acord este „când” se va atinge pragul critic: Înainte sau după 2055? Într-o criză globală de genul celei care a mai lovit cândva pământul (după creaţioniști – cu ocazia potopului lui Noe; iar după transformiști – cu cca „50 de milioane” de ani în

urmă), factorul decisiv este „cât timp vom avea la dispoziţie pentru a ne adapta”. Așadar enigma nu este „când” se va dezlănţui catastrofa, ci „cât timp” ne mai rămâne până la acel „cândva”, pentru a ne adapta din toate punctele de vedere.

Punctul de lovire Ecourile acestor ample freamăte au determinat spiritul lumii să reconstituie sui generis scenariul apocaliptic. Unii încearcă prin mijloace emoţionale. Alţii – prin mijloace știinţifice. Nimic nou – veţi zice. Și totuși…

Până în urmă cu două secole, vechiul motiv al „sfârșitului lumii” exista doar în viziunea iudeo-creștină a justiţiei divine, ca etufare a derapajului moral. Iar toate trimiterile la „sfârșit” se concentrau nu în jurul catastrofei, ci al intervenţiei divine de salvare din catastrofă a rămășiţei credincioase. În Apocalipsa biblică, „sfârșitul” însemna, la urma urmei, speranţa unui nou și fericit început.

E adevărat că viaţa pe Terra se află în cădere liberă; că, dacă va continua tot așa, sfârșitul îi va fi aneantizarea. Dar dincolo de aceste raţionamente există un alt plan, mai încărcat de semnificaţii.

Nu este de mirare că toate aceste încercări de reconstituire „apocaliptică” omit, cu consecvenţă și poate cu premeditare, germenele verde al speranţei „apocaliptice”? Din acest context nu pot deriva decât două consecinţe: fie banalizarea (vezi producţiile de entertainment marca Hollywood); fie aruncarea spiritului spre abisul fără ieșire al disperării (vezi scenariile savante) –, subtilă stratagemă de a distruge dintr-o singură mișcare orice punte spre speranţa de salvare.

Biblia – care deţine copyright-ul Apocalipsei veritabile – nu oferă niciun credit hazardului, premeditării umane sau vreunei forţe malefice în a controla destinul pământului. Deasupra tuturor intrigilor, străjuiește Ochiul omniscient care-Și păstrează ultimul cuvânt privind modul în care dreptatea va fi în final înfăptuită, după măsura îndurării.

A înfăţișa o Apocalipsă lipsită de prezenţa divină constituie nu doar un act de agresiune contra Autorului, ci și contra omului-frate. A-l lipsi de speranţă echivalează cu omuciderea. Nici nu poate fi altfel, dacă „speranţa moare ultima”.

COPENHAGA – SUCCES SAU E{EC? Lipsa de eficienţă a Protocolului de la Kyoto şi semnalale din ce în ce mai puternice venite din partea comunităţii ştiinţifice au condus ONU la organizarea între 7 şi 18 decembrie 2009 a convenţiei de la Copenhaga, considerată de Time (7 dec. 2009) drept „ultima şansă” a omenirii.

Deşi conferinţa a fost onorată de cca 20.000 de participanţi din 194 de state, negocierile au scos la iveală obstacole aparent de netrecut, precum prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace, jocul de tatonare dintre SUA, Rusia, China şi India ş.a.

Când ciorna unei propuneri secrete elaborate de Anglia, SUA şi Danemarca a ajuns în paginile cotidianului britanic The Guardian, statele lumii a treia s-au revoltat. Propunerea prevedea alocarea de cote duble ţărilor bogate faţă de cenuşăresele lumii. Țările defavorizate susţin că doar cei puternic industrializați, principalii vinovați de poluarea atmosferei, ar trebui obligați să reducă emisiile. Ba mai mult, drept compensaţie, ţările bogate să le plătească şi o „datorie ecologică”.

Nemulţumirea liderilor africani s-a transformat într-un protest ce a dus la suspendarea lucrărilor timp de o jumătate de zi (luni , 14 dec.).

China, poluatoarul nr. 1 din lume, a fost printre cele mai criticate state. Angajamentul de reducere a emisiilor CO2 cu doar 40% din nivelul anului 2005 n-ar face decât să dubleze emisiile faţă de nivelul actual! Politicile de mediu ale Chinei şi SUA sunt doar un paravan pentru toate ţările industrializate, ale căror propuneri sunt cu mult mai mici decât ar fi necesar pentru prevenirea unei catastrofe globale: pentru stabilizarea climei, concentraţia globală de CO2 ar trebui redusă cu 80% până în 2050, ceea ce este aproape imposibil.

decembrie 2009 Frontiere | 49

Social

50 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Ecaterina Pavel

Nehot`r=rea noastr`, moartea \ngerilor

Primele cuvinte adresate lui Adam [i Evei au fost un \ndemn la dragoste… aplicat`: „Cre[te]i, \nmul]i]i−v` [i umple]i p`m=ntul...” ianuarie − martie 2010 Frontiere | 51

Social

{

i a fost într-atât de luat în serios, încât oamenilor antediluvieni li s-au născut, conform Bibliei, fii și fiice cărora nu li se mai specifica numărul, ceea ce nu poate însemna decât că erau...nenumăraţi. Potopul a mai redus din acest avânt, demonstrând că frica, dar și scăderea speranţei de viaţă sau a nivelului de trai au, mai ales împreună, un impact distructiv asupra natalităţii. Și totuși, în acea perioadă, familiile erau tot mai numeroase. De fapt, au continuat să fie astfel până relativ recent – inclusiv în România.

Cuvântul „familie” sună astăzi din ce în ce mai desuet. „Celula de bază a societăţii” are un nucleu instabil și se compune, se descompune sau se reorganizează în funcţie de tot soiul de curente care promit libertatea. Familia devine, treptat, dispensabilă, chiar dacă, la nivel oficial, încă suntem încurajaţi să adoptăm varianta ei clasică. Ni se promit chiar „solidaritate și coeziune economică și socială, pentru a asigura un trai mai bun în libertate, singura bază solidă pentru a stopa 52 | Frontiere ianuarie − martie 2010

reducerea numărului populaţiei României.” Cel puţin, așa afirma președintele Traian Băsescu, în cadrul Conferinţei „Populaţia României - încotro?”, desfășurată în 2007 la Sibiu.

A avea sau... a nu avea copii?

De curând, m-am întâlnit cu un vechi coleg de școală generală. Și-a terminat masterul, iar în prezent lucrează pentru mai puţin de 300 de euro pe lună. Îl întreb dacă vrea copii. „Păi... nu pot să mă susţin pe mine, îmi răspunde, darmite o familie?...” „Solidaritate și coeziune economică” îmi răsună, îndepărtate, declaraţiile oficiale ale președintelui.

Cu altă ocazie, l-am întâlnit pe Cătălin Bucur, un potenţial tătic în vârstă de 30 de ani, a cărui calitate de părinte nu depinde atât de mult de problemele de natură financiară. Îl întreb dacă își vede viaţa fără copii. Este categoric: „De la o anumită vârstă, cred că în viaţa unui om trebuie să apară copiii.” Îl întreb care este acea vârstă.

să se răsfrângă asupra celui mic.”

Paradoxal, iubește copiii.

Roxana Cojaru nu vrea copii pentru că nu are timp și, oricum, spune ea, „abia am răbdare cu mine, dar cu un omuleţ egoist și manipulant care orăcăie când ţi-e somnul mai dulce?!” În schimb, Cristina Cristea, pe care am întâlnit-o la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie, în timp ce alăpta, s-a luminat imediat ce am întrebat-o cum se simte cu mogâldeaţa la piept. „Este al doilea copil și să știţi că nu există o realizare mai mare decât asta!”

Ambii copii au fost născuţi cu efort, fiecare după o pierdere de sarcină.

Optimismul nu−i… statistic Recurg la statistici și date concrete; măcar ele „Cam pe la 35 de ani”, îmi spune el. De ce vrea sunt impersonale, reci. Nu îţi ating nicio coardă copii? „Pentru că așa e firesc, așa a lăsat Dumne- sensibilă. Da, ne confruntăm cu o criză demozeu.” Mă întreb dacă firescul acesta este în inte- grafică latentă. Natalitatea este scăzută, morresul copilului sau omul își face copii în virtutea talitatea infantilă se menţine la cote ridicate, normalităţii, pentru a se simţi mai „așezat.” mortalitatea generală are valori crescute, miSimplul fapt de a da naștere nu te transformă graţia externă – de asemenea. Sună bine? Sună în părinte; or, dorinţa de a te „perpetua” în- FAMILIA DEVINE, TREPTAT, DISPENSABIL~, tr-o fiinţă doar pentru a intra „în rândul lu- CHIAR DAC~, LA NIVEL OFICIAL, |NC~ mii” sau din alte moti- SUNTEM |NCURAJA}I S~ ADOPT~M ve, neizvorâte din inVARIANTA EI CLASIC~. teresul copilului, are, deseori, consecinţe tragice. De aici dramele, carenţele, traumele și îngrijorător pentru „propășirea neamului”, ca să eșecurile fundamentale ale multora. De aici și mă exprim în ton cu cei care ţin discursuri.

De fapt, situaţia prezentă ne permite să vorteama unora de a avea copii: din conștientizarea suferinţelor trăite și din dorinţa de a nu le bim despre o populaţie îmbătrânită prematur.

Pentru a se asigura înlocuirea generaţiilor și stareedita.

Cel puţin aceasta este raţiunea pentru care bilitatea numărului populaţiei, o femeie trebuie Maria Paraschiv nu și-a „permis” copii: „De la doi să nască doi copii. Or, indicele fertilităţii este de ani am rămas fără tată, iar viaţa cu mama a fost 1,3 în România. În momentul de faţă, ţara noasun calvar. Abia târziu am înţeles de ce am evitat tră are o structură pe vârste deteriorată, care nu să am copii: din teama de a nu face greșeli care mai poate fi ameliorată până în 2020. Dar care ianuarie − martie 2010 Frontiere | 53

Social

MOA{A MARTIN Deocamdată, a fost făcut un pas mic pentru un haos mare! Nu poţi sta alături de odrasla ta? Nu te frământa! Locul mamei este acum luat de nişte ursuleţi de pluş, care imită mirosul matern. Aşa arată noile anexe la aparatura de ultimă generaţie pe care au primit-o secţiile de reanimare ale Spitalelor de Obstetrică şi Ginecologie, printr-un program de colaborare între guvernul român şi cel elveţian.

Dar, oare, nu poate fi inventată o păpuşă care să aibă şi glasul, şi privirea mamei? Care să simuleze mângâierea şi dojana. Sau de astea nu mai e nevoie? Şi atunci, cu o educaţie în care marele absent e tocmai părintele, să ne mai mirăm că nici autoritatea lui nu mai există? Să ne mai mirăm că progeniturile noastre sunt labile, mutilate emoţional şi

54 | Frontiere ianuarie − martie 2010

amputate sufleteşte? Psihologul Gabriela Cârstea pare din altă lume atunci când vorbeşte despre importanţa prezenţei mamei încă din primele clipe de viaţă ale copilului: „Este foarte interesant că, în toate momentele importante, mama are o relaţie faţă în faţă cu copilul său: când îl schimbă, când îl leagănă sau îl adoarme, când îl alăptează, când îi vorbeşte. Un asemenea ursuleţ poate substitui mirosul. Dar căldura mamei, atingerea ei, glasul ei şi, în cele din urmă, chipul ori zâmbetul ei, toate acestea nu pot fi înlocuite de nicio altă fiinţă şi, mai cu seamă, de niciun obiect. Sunt coarde sensibile, e un cordon ombilical invizibil care, odată rupt, provoacă traume pe care copilul devenit adult le va purta cu sine toată viaţa.”

va fi capacitatea de procreare atunci? Cred că, înainte de a vorbi despre indicele de fertilitate, ar fi mai potrivit să luăm în calcul însăși fertilitatea generaţiilor ce vin. Mai bine zis infertilitatea unor viitori tineri pentru care educaţia sexuală înseamnă doar folosirea (facultativă și chiar neinteresantă) a prezervativului, și nu norme morale și de igienă, educaţie pentru procreare, stil de viaţă etc.

Pe lângă toate aceste elemente, dr. Ioan Oprea, medic primar pediatru, șef de Secţie nou-născuţi din cadrul Spitalului de Obstetrică și Ginecologie Brașov, mai remarcă unul: stresul. Sunt, de fapt, factori care influenţează și deprimă organismul, conducând la scăderea fertilităţii. „Există, desigur, metode și soluţii, cum ar fi fertilizarea in vitro sau stimulările ovulatorii, dar ceea ce se îndepărtează de natural nu are niciodată rezultate optime,” a subliniat dr. Ioan Oprea.

Femeia−rebut Așa se face că, în primul rând, ar trebui să ne punem problema vitalităţii generaţiilor care vin.

Generaţii lipsite de vigoare, bântuite prematur de boli și, tardiv, de regrete. Și medicul, și omul se întristează: „Pentru că debutul vieţii sexuale are loc la vârste tot mai mici, la treizeci de ani o femeie ar putea fi un rebut. Un rebut cu boli grave, care renunţă la uter. Am avut fete care au devenit mame după prima menstruaţie - la 12 ani și jumătate, cred. Sarcinile adolescentelor se sfârșesc trist, cu prunci părăsiţi în maternitate.

Am avut o fată, săraca, de 13 ani, care a abandonat copilul și ne-a rugat să o lăsăm să plece pentru că mai avea o săptămână de vacanţă și voia să se bucure de timpul ăsta.”

ANUAL, |N ROM+NIA, APROAPE 4.000 DE NOU−N~SCU}I SUNT ABANDONA}I |N MATERNIT~}I, IAR PESTE 5.000 DE COPII SUNT ABANDONA}I |N SPITALE/ SEC}II DE PEDIATRIE. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 55

Social

În ceea ce privește cauza abandonului, medicul constată că nu se datorează atât sărăciei, cât nașterilor în rândul adolescentelor, elevelor, studentelor, cărora li se refuză dreptul și mai ales responsabilitatea de părinte tocmai de către familie.

Perspective sumbre, așadar, de vreme ce, anual, pe meleagurile noastre 30.000 de fetiţe devin mame, ceea ce nu înseamnă neapărat că sunt mai fericite decât cele 18.000 care își leapădă feţii.

Dintre minore, așadar, una din 50 face avort, iar una din 23 naște. Și asta de la vârste incredibil de mici, limita de jos fiind de numai 11 ani.

Un implant de moralitate?

Până în ’89, ne puteam ușura conștiinţele, lepădând vina și punând-o în seama unei politici dezumanizante, absurde și criminale. Avorturile provocate, care au ucis mii de femei, precum și părăsirea copiilor își găseau o justificare izbăvitoare. După 1989, am sperat la un corn al abundenţei, din care să se reverse lapte și miere

peste noi și peste copiii noștri. Nu a fost așa. Dar și copleșiţi de bogăţie, tot am mai fi avut nevoie de ceva: de un implant de moralitate.

După așa-zisa cădere a comunismului, s-a sperat la o scădere „naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. N-a fost să fie.

Ba dimpotrivă: abandonul a căpătat proporţii tot mai mari și aspecte din ce în ce mai complexe, care au pus opreliști în calea stopării sau diminuării acestui fenomen.

Anual, în România, aproape 4.000 de nou-născuţi sunt abandonaţi în maternităţi, iar peste 5.000 de copii sunt abandonaţi în spitale/secţii de pediatrie. Statiscită oficială, dar cifrele reale rămân ascunse. Ciudată și tristă este vorba noastră despre coborârea în animalitate a omului.

Uneori s-ar numi înălţare. Asta pentru că nu am văzut încă o necuvântătoare să își înţarce puiul înainte de vreme sau să-l părăsească împotriva programării sale biologice. Omul însă este în stare să-și arunce pruncii la tomberon, la orfelinate, la vecini pe o sticlă de secărică, îi pune la cerșit ori îi scoate pe centură, îi lasă cu mame de ocazie sau, iată – ultima găselniţă – cu urși de pluș.

Aloca]ia, cotiza]ie la birt Remarc un lucru trist: am senzaţia că tocmai cei de la care te-ai aștepta să aibă copii aleg 56 | Frontiere ianuarie − martie 2010

să nu facă. Oameni educaţi, cu situaţii bune, în plină ascensiune profesională. În schimb, segmentul cel mai deprimat (din punct de vedere financiar, educaţional, moral, fizic) înregistrează o rată mai mare a natalităţii: „Sunt oameni săraci care fac câte un copil pentru cei 25-30 de lei pe lună. Sunt familii normale care trăiesc doar din banii aceștia. Dar sunt familii în care alocaţia se dă ăluia de la birt: te duci și plătești câtă poșircă și spumă de drojdie ai băut o lună. Și copiii tot

tichetele de creșă și stimulentul lunar acordat pe lângă salariu, în cazul în care mama își reia activitatea. Nu degeaba anumite filosofii sociale au spus că elementul care condiţionează societatea este economia. Într-o oarecare măsură suntem condiţionaţi și manipulaţi: câtă vreme economia ne ocupa tot timpul, atunci trebuia să apară creșa. Atât timp cât tu muncești, trebuie să existe un sistem care să aibă grijă sau măcar să îţi supravegheze copilul. Sunt de acord cu aceste instituţii, dar orele de socializare fără părinţi au dezavantajul lor. Cel mai bine, spunea psihologul Gabriela Cârstea, „copilul se dezvoltă în familie, lângă mama lui. Se cunoaște ca dezvoltare somatică, neurologică și psihică, ca sociabilitate și performanţe școlare, dacă mama a stat cu copilul și i-a îndrumat primii pași. La creșă sau grădiniţă, copilul se robotizează din cauza programului. Acasă, sub supravegherea mamei, își dezvoltă personalitatea, creativitatea și capacitatea de judecată.”

Concurs f`r` c=[tig`tori

de izbeliște sunt lăsaţi, tot vecinii au grijă de ei,” declară medicul Maria Șerban.

Cea mai bun` mam` e… cre[a?

De altfel, indemnizaţiile lunare ceva mai substanţiale acordate în ultimii ani pentru creșterea copilului se fac simţite imediat ce te plimbi printr-un parc, într-o zi însorită: o mulţime de micuţi care se joacă, ţipă, râd sau plâng. Semn bun, dacă nu ar fi existat alternativa parșivă care o smulge pe mamă mai repede de lângă copil:

Așadar, de cealaltă parte a barierei, nici familia nu face altceva decât să-și condamne copiii la o suferinţă timpurie, prin impasibilitate. S-a încurajat creșterea natalităţii prin diverse artificii financiare și atât. O sumedenie de copii sunt lăsaţi de izbeliște. Întrebat de aceste situaţii, profesorul Dan Antohi a avut o reacţie mai mult decât grăitoare: „Vai, nu știu ce generaţii vom avea peste 20 de ani... Atât de mult vorbim de educaţia copiilor, și atâta tam-tam se face, dar nu se ocupă nimeni de educaţia părinţilor, pentru că ei au mari carenţe în această privinţă. Toată lumea spune că ne trebuie primar bun, președinte bun, șef de scară bun, dar nu aud pe nimeni să spună că este nevoie de părinţi buni.” Și totuși, cât ne vom mai ascunde în spatele sărăciei? Cât timp vom mai da vina doar pe „stat,” adică pe toţi și pe nimeni? Articolul 18 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului nu precizează de ce anume sunt pasibili cei care se dezic prea lesne de responsabilităţile lor. „Ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Aceștia trebuie să acţioneze, în primul rând, în interesul suprem al copilului.” Iar articolul următor condamnă ianuarie − martie 2010 Frontiere | 57

Social „orice formă de neglijenţă sau abuz” din partea părinţilor. Și puţini își pun problema că odrasla este crescută nu tocmai bine sau în singurătate, că stă izolată în faţa unui ecran, că intră într-un program „after-school,” schimbând cei patru pereţi străini ai clasei cu alţii, la fel de străini, că bunele maniere au rămas spânzurate într-un cuier „decrepit,” că laptele praf și hamburgerul ce înoată în maioneză și în stresul celor mari sunt de vină pentru sănătatea pierdută și multe altele. Educaţia frumoasă a unui copil nu începe la școală și nici odată cu nașterea lui, ci cu treizeci de ani înainte de a se naște. Adică odată cu educaţia părintelui. Da, e frumos să ţinem discursuri despre copilărie. Dar aceasta a încetat de mult să mai fie „vârsta cea fericită.” Iar la această tristă realitate își dau concursul, cu brio, într-o competiţie dramatică, și autorităţile, și părinţii.

Iubiri bahice Mă cutremur, încercând să îmi imaginez faţa zbârcită a unei Românii mai bătrâne cu treizeci de ani. Pe noi ne îngrijorează natalitateta, sporul natural, cifrele și înmulţirile, dar omitem un aspect fundamental: calitatea urmașilor noștri și a vieţii lor. Poate suna anecdotic, dar, după observaţiile personalului medical, rata natalităţii este mai ridicată la nouă luni după Paști, după Crăciun sau după... Festivalul berii... În urma unei perioade de post, după nouă luni se observă o scădere a natalităţii, semn că românilor le pasă de cele sfinte. Să ne bucurăm astfel de religiozitatea poporului nostru? Sau să deplângem faptul că generaţiile care vin sunt rodul aleatoriului, nu al instruirii? Că este de ajuns ca părinţii să mănânce bine și să bea mai mult pentru descărcările hormonale premergătoare unei nașteri? Și apoi, dacă este să lăsăm gluma la o parte, un copil făcut la beţie nu este un spectacol ilar, ci tragic. Cel puţin, dacă este să ţinem cont de părerea specialistului: „Dacă beţia este acută, întâmplătoare, există probabilitatea ca fătul să nu crească în greutate, să prezinte malformaţii, să aibă acel faces alcoolic. Dar această probabilitate este mai scăzută faţă de cazurile în care copilul nu este conceput la beţie, însă mama sau tatăl beau zilnic. În acest caz, sunt mult mai mari procentul malformativ, precum și riscul ca acel copil 58 | Frontiere ianuarie − martie 2010

COPIII AU SALVAT VIA}A MEDICULUI Când copilul aşteptat se zbate între viaţă şi moarte, nu ne-am dori să ne asumăm mai multe răspunderi, numai să ştim că rămânem părinţi? Medicul Ioan Oprea îmi povesteşte despre eşecuri, bucurii şi succese, despre spaima greşelilor şi a insucceselor. Acel copil mult visat, mult aşteptat, căruia i se pune un nume, se naşte cu o malformaţie sau decedează. Şi atunci reacţia este la fel la toţi; nu ţine cont de etnie, de pregătirea profesională, de scara socială. Şi, continuă el adânc mişcat, „parcă şi în noi moare ceva. Şi din noi se rupe ceva. Şi ne întrebăm dacă am făcut tot ce am putut pentru a rezolva cazul. Sigur că atunci când spui doi la sută nu ştii dacă e mult sau puţin, atât timp cât nimeni dintre cei dragi nu se înscrie în acest procent. E simplu şi mai frumos să vorbim în procente, devenim economişti. Dar cifrele se referă de fapt la drame, la oameni mutilaţi, la persoane, nu la simple numere. Atunci când am făcut infarct, era gata să plec din lumea asta – ba chiar am fost un pic dincolo. Dar eu cred că aceşti copii sunt nişte îngeri, iar îngerii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi dacă eu am avut grijă de ei, au avut şi ei grijă de mine, aşa că l-au rugat pe Dumnezeu să mă mai lase...”

să nu se dezvolte fizic ori neuro-psihic,” declară neonatologul Cristian Radea.

Na[teri ratate Mă conduce într-o sală în care se află nou-născuţii. O fetiţă are respectabila vârstă de... o oră!

Stă cu degeţelul în guriţă, doarme și se strâmbă. În momentul acesta îmi pare rău că amintirile noastre nu „bat” până în primele ore de după naștere. Mamele își hrănesc puii. E tihnă, e cald, miroase a crud. Doctorul îmi așează în braţe un bebe, cu părul ca o grenadă explodată, ca să mă înduplece spre lumea maternităţii. Plec și simt că ziua mi se înseninează. Mi-aduc aminte de chipul satisfăcut al sugarului proaspăt hrănit.

Mi-e teamă pentru viitorul copilului meu nenăs-

cut. Nu gândul sărăciei mă sperie. Ci lipsa unui „sac amiotic” moral. Aș vrea să cresc bine un copil. Dar, într-un mediu care tinde să devină unul al manelismului și telenovelismului generalizat, al beţivismului gurmand și promiscuu, al decăderii din specie cu indivizi gata să facă un copil chiar și în schimbul unui litru de ţuică..., un copil bine crescut ar deveni o victimă sau un inadaptat. Dacă l-aș deprinde parșiv, manipulant, ar rezista, dar nu m-aș suferi pe mine însămi. Brusc, mă cuprinde dulcea senzaţie a strângerii unui copil la piept. Mă înmoi. Și mă împietresc brusc, ciocnindu-mă de o trupă de școlărei care înjură și fumează pe ascuns. Mă zbat între vânturi șovăitoare. De nehotărârea mea depinde viaţa unui fiu al lui Dumnezeu. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 59

Social Nujood avea 10 ani c=nd a ob]inut divor]ul de so]ul ei alcoolic [i violent.

La 12 ani, Fawziya a murit \ncerc=nd s` dea na[tere copilului ei. |ngrozit` de partenerul pe care p`rin]ii i l−au ales, Mariam, 14 ani, [i−a dat foc. |n Ye− men, Bangladesh, Afganistan, Nepal, Pakistan, India [i \n alte 43 de ]`ri de pe glob, lista copilelor−mirese a ajuns la cifra de 51 de milioane de „victime”.

Mireas` la 10 ani

60 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Anca Porumb

L

a vârsta la care ar fi trebuit să se bucure din plin de copilărie, o fetiţă de 12 ani din Yemen, Fawziya Abdullah Youssef, s-a zbătut timp de trei zile să dea naștere propriului bebeluș. În cele din urmă, o hemoragie severă i-a provocat decesul. „Deși cauza imediată a morţii fetei a fost nivelul insuficient de îngrijiri medicale primite, cauzele reale sunt legate de lipsa de educaţie din Yemen și de fenomenul aranjării căsătoriilor dintre fete aflate la vârsta copilăriei și bărbaţi mult mai în vârstă”, a declarat Ahmed al-Qureshi, președintele organizaţiei pentru protecţia copiilor Seyaj. „Dă-mi o fată de opt ani și îţi garantez o căsătorie reușită”, spune o veche expresie tribală yemenită. Pe cât de veche, pe atât de actuală. Potrivit unui studiu iniţiat de Sana University, Yemenul este ţara cu cea mai

„D~−MI O FAT~ DE OPT ANI {I |}I GARANTEZ O C~S~TORIE REU{IT~”, SPUNE O VECHE EXPRE− SIE TRIBAL~ YEMENIT~. mare rată a mortalităţii materne, luând în calcul faptul că vârsta medie pentru căsătorie este de 12-13 ani, iar 30% din femeile între 15 și 19 ani au cel puţin un copil. În ciuda somaţiilor internaţionale, Yemenul perseverează în perpetu-

Tradi]ii nemiloase HUMAYRA ABEDIN ARE 32 DE ANI ȘI A EMIGRAT CU CINCI ANI ÎN URMĂ ÎN MAREA BRITANIE, DORIND SĂ STUDIEZE MEDICINA. Ea a decis să ducă o viață independentă, hotărăre aparent acceptată de familia ei, rămasă în Bangladesh. În vara anului 2008, Humayra a revenit în țara de origine pentru o scurtă vizită. Cel puțin asta credea ea. „În august anul trecut, m-am dus să-mi vizitez mama, care părea grav bolnavă. Cum am ajuns, am fost încuiată într-o cameră. Familia mi-a administrat cu forța somnifere, mi-a confiscat pașaportul, cărțile de credit și biletul de avion. Am reușit doar să trimit un SMS prietenului meu în Marea Britanie. El a acționat imediat”, spune Humayra. Salvarea ei a fost Forced Marriage Act, o lege adoptată în Marea Britanie, potrivit căreia Curtea Supremă a ordonat reîntoarcerea femeii în Marea Britanie și anularea căsătoriei forțate. Avocata ei, Anne-Marie Hutchinson, explică: „Legea este foarte clară: căsătoriile forțate sunt inacceptabile. Este hotărât prin lege că o femeie obligată să se mărite împotriva voinței ei are dreptul la ajutor din partea statului.

area unor obiceiuri care pun în pericol dreptul la viaţă și la educaţie al tinerelor fete. Mai mult de jumătate dintre fetele care au mai puţin de 18 ani sunt căsătorite cu bărbaţi mai în vârstă, iar unii dintre aceștia au chiar mai multe soţii, arată

Cererea poate fi depusă și de sora, fratele, învățătorul sau prietenul ei. Ajutorul este acordat nu doar în cazul în care părinții sunt inițiatorii mariajului, ci și în cazul în care căsătoria este dorită de un unchi sau oricare alt membru al familiei sau, pur și simplu, al anturajului. Legea acoperă astfel majoritatea cazurilor și statul poate interzice mariajele forțate. Iar în cazul în care o femeie domiciliată în Marea Britanie este dusă cu forța în țara de origine pentru a fi măritată acolo, guvernul britanic poate cere de la autoritățile locale readucerea ei în Anglia.

Dacă familia se opune, poate fi obligată prin confiscarea averii sau arestarea membrilor familiei.”

același studiu al Universităţii Sanaa, potrivit CNN. Obligate să renunţe la școală, fetele, în special cele din zona rurală, se trezesc însărcinate înainte chiar ca trupurile lor să fie pregătite pentru asta. Analfabete, cu mari probleme ianuarie − martie 2010 Frontiere | 61

Social de sănătate, ele devin mamele sărace și malnutrite ale unor copii cel mai adesea subnutriţi, în cazul în care au reușit să supravieţuiască nașterii. Problema nu se limitează așadar la căsătoria timpurie, ci merge mai departe la sarcina timpurie, și, în cele mai multe cazuri, la moartea timpurie a micuţelor mirese.

Fawziya e un nume ce completează lista miilor de copile din Yemen, care sunt căsătorite forţat la vârste fragede. Ea s-a născut într-o familie săracă din orașul Hodeidah. A fost forţată să renunţe la școală în urmă cu un an pentru a se căsători cu un bărbat de 24 de ani. De cele mai multe ori, motivul căsătoriei este unul de natură financiară pentru că, în tradiţia yemenită, căsătoria unei fete înseamnă că părinţii se rup

C`s`torii for]ate Mariam

Avea 14 ani când familia a căsătorit-o forțat cu un bărbat de 60 de ani. Refuzând să meargă în casa soțului ei, tatăl

a închis-o în cameră. „Am fost atât de șocată și de furioasă, încât m-am stropit cu petrol lampant și mi-am dat foc”.

fetei i-a spus că nu-i rămâne altceva de făcut decât să moară. A petrecut 14 luni în spital. Tatăl nu a vizitat-o niciodată.

Vecinii i-au auzit țipetele și i-au sărit în ajutor. Văzând-o, tatăl

Acum locuiește cu părinții, dar nu i se permite să divorțeze.

Shazia Qayum Și-a întâlnit pentru prima dată soțul în ziua nunții. Ea locuia cu familia în Birmingham, dar la 17 ani au mers în vizită la rudele din Pakistan. Au ajuns într-un sat sărac, în toiul

62 | Frontiere ianuarie − martie 2010

pregătirilor ce se făceau pentru nunta ei. „Refuzul de a te căsători cu persoana aleasă de familie e probabil cel mai teribil lucru

în ochii comunității. Aveam de ales între a trăi o minciună de dragul familiei sau de a fugi, luînd-o de la zero. Eu am ales să fug. De atunci, nu mi-am mai văzut familia.”

V=rsta legal` a c`s`toriei pe glob b`rbat -22 femeie -20

b`rbat -21 femeie -16

China Puerto Rico, Filipine, Singapore Algeria, Bangladesh, India Mississippi Hong Kong, China

b`rbat -20 femeie -20

Senegal, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan

b`rbat -21 femeie -21 b`rbat -21 femeie -18 b`rbat -21 femeie -17

b`rbat -20 femeie -17

Tunisia Tailanda Nebraska

b`rbat -20 femeie -15 b`rbat -19 femeie -17 b`rbat -18 femeie -18

Etiopia, Moroc, Chile, Peru, Nevada, New Hampshire, New Jersey, New Mexico, New York, Carolina de Nord, Dakota de Nord, Oklahoma, Oregon, Pennsylvania, Carolina de Sud, Dakota de Sud, Tennessee, Texas, Utah, Vermont, Virginia, Washington, West Virginia, Wisconsin, Wyoming, Venezuela, Irak, Kazakhstan, Sri Lanka, Austria, Belgia, Croa]ia, Republica Ceh`, Danemarca, Estonia, Finlanda, Fran]a, Germania, Ungaria, Republica Irlanda, Italia, Lituania, Olanda, Norvegia, Rom=nia, Rusia, Spania, Suedia, Elve]ia, Turcia, Ucraina

b`rbat -18 Indiana, Armenia, Azerbaidjan, Israel, Liban, Siria, Uzbekistan, Irlanda de Nord femeie -17 b`rbat -18 femeie -16 b`rbat -18 femeie -15 b`rbat -18 femeie -14 b`rbat -17 femeie -14 b`rbat -16 femeie -16 b`rbat -16 femeie -14 b`rbat -15 femeie -13

0

Pakistan, Egipt, Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Canada, Mexico, Alabama, Alaska, Arkansas, Colorado, Connecticut, Districtul Columbia, Delaware, Florida, Idaho, Illinois, Iowa, Kansas, Kentucky, Louisiana, Maine, Maryland, Michigan, Minnesota, Montana, Ohio, Indonesia, Polonia, Portugalia, Anglia [i Wales, Jersey, Australia, Noua Zeeland`

Tanzania, Georgia, Hawai, Missouri Afghanistan Madagascar Kenya, Maldive, Sco]ia, Iordania Paraguay Iran

|n Sudan [i Yemen, femeile [i b`rba]ii se pot c`s`tori atunci c=nd ajung la pubertate.

5

10

15

20

25

Sursa: http://www.muslim-marriage-guide.com/marriage-age.html ianuarie − martie 2010 Frontiere | 63

Social

de îndatoririle financiare sau morale pe care le au faţă de aceasta. La nuntă, părinţii încheie legăminte cu viitorii soţi cerându-le să aștepte momentul în care fetele sunt destul de mari pentru a putea întreţine relaţii sexuale. Totodată, există tradiţia ca fetele și băieţii să fie promiși din fragedă pruncie verișorilor lor, în speranţa că

astfel vor fi protejaţi de relaţiile ilicite. Acest pact verbal nu este însă suficient pentru a asigura protecţia unei fete.

Problematica fetiţelor-mirese din Yemen a ajuns pe prima pagină a ziarelor în momentul în care Nujood Ali1, o fată de 10 ani, a mers singură la tribunal și i-a cerut judecătorului să pună capăt căsătoriei sale cu

un bărbat de 30 de ani, după ce a fost supusă în mai multe rânduri la viol și bătăi crunte. „Când m-am căsătorit, eram foarte înspăimântată. Nu voiam să îmi părăsesc familia și fraţii”, își amintește copila de 10 ani. Pentru că a rupt tradiţia tribală și a obţinut, în justiţie, un divorţ istoric, Nujood Ali a ajuns în topul celor 10 femei ale anului, desemnate de revista americană Glamour, alături de Hilary Clinton, Condoleeza Rice sau Nicole Kidman. „Cine își imagina că voi deveni faimoasă?”, îi spune fetiţa din Yemen jurnalistei italiene de la Repubblica delle donne. „Când voi fi mare, vreau să devin avocată. Acum însă vreau să am prietene, să desenez, să învăţ. Vreau să fiu din nou ca înainte”. Cât despre ideea unui alt soţ atunci când va ajunge la vârsta potrivită pentru pentru o nouă relaţie, răspunsul lui Nujood a fost unul singur: „Să mă recăsătoresc? Niciodată!”.

Potrivit legii Sharia, soţul ei a primit 250 dolari din partea familiei fetei, ca o compensaţie pentru divorţ. Nu a fost niciodată urmărit penal.

Mayah S-a născut în Marea Britanie, dar provine dintr-o familie bogată de imigranți indieni, cu obiceiuri bine înrădăcinate, care trebuiau respectate cu strictețe.

La 17 ani a fugit de acasă cu un băiat englez, Peter. Fiind minoră, poliția a descoperit-o și a obligat-o să revină în familie.

64 | Frontiere ianuarie − martie 2010

A urmat o bătaie cruntă, apoi a fost închisă în camera ei timp de șase luni. Nu a avut voie să vorbească cu nimeni. Mâncarea i se dădea pe sub ușă. În final, i s-a permis să-și continue școala. S-a reîntâlnit cu Peter și s-au căsătorit în secret în noiembrie 1996. A urmat o

întâlnire între cele două familii, pentru că el era creștin, iar eamusulmancă. Tatăl nu a obiectat nimic cu acea ocazie. După 10 zile însă, oameni angajați de tatăl ei și deghizați în polițiști au venit și i-au arestat. Pe ea au bătut-o, au amenințat-o cu arma și i-au spus că mariajul

ei occidental s-a încheiat. Lui Peter i s-a spus că ea a murit. A fost apoi sedată și scoasă din țară. La aeroport, imobilizată într-un scaun cu rotile, a încercat să țipe, dar doctorul care o însoțea le spunea tuturor că e bolnavă mintal. Ajunsă în India, și-a dat seama că e însărcinată, iar părinții au forțat-o să înghită pastile pentru a pierde sarcina.

STATISTICI

După succesul pe care l-a avut procesul lui Nujood Ali, în tribunalele din Yemen au apărut și alte cazuri de copile care au cerut divorţul. Astfel, două fetiţe, una de 9 ani și alta de 12 ani, au reușit să divorţeze de soţii care le maltratau. Procesul lui Nujood Ali a fost ca o ușă deschisă către ameliorarea situaţiei a milioane de copile care sunt supuse la astfel de tratamente, în întreaga lume.

La fel ca Nujood, Arwa Abdu Muhammad a fugit din casa soţului ei și a cerut ajutor unui spital local, după opt luni de teroare în care soţului ei a bătuto și a violat-o. Arwa avea 9 ani când a obţinut divorţul.

Potrivit CNN, parlamentul yemenit s-a străduit în luna februarie a acestui an să promoveze o lege care prevedea ca vârstă minimă pentru căsătoria fetelor să fie de 17 ani.

Măsura nu a ajuns însă pe masa președintelui, pentru că mai mulţi parlamentari au fost de părere că aceasta ar viola legea islamică, unde nu este stipulată o vârstă minimă pentru căsătorie. Mai mult chiar, aripa conservatoare a islamului, a cărei

■ Zilnic, 3.500 de fete se căsătoresc înainte de a împlini 15 ani ; alte 21.000 de fete se căsătoresc înainte de a împlini 18 ani.

■ În următoarea decadă, se preconizează să se ajungă la 100 de milioane de mirese copile.

■ În fiecare an, 150.000 de fete adolescente mor din cauza complicațiilor survenite la naștere.

■ Cele mai tinere mirese trăiesc în Rajasthan, India, unde 15% din femei sunt căsătorite înainte de 10 ani.

Mirese de lapte

influenţă a crescut enorm în ultimele două decenii, protejează această practică a căsătoririi cu minore, luând ca exemplu căsătoria profetului Muhammed cu o fetiţă de 9 ani.

Au revenit în Marea Britanie, unde familia a căsătorit-o cu un bărbat care avea nevoie de cetățenia britanică. După nașterea primului lor copil, soțul ei, bețiv și violent, a încercat să îi asfixieze pe ea și pe copil.

La nașterea celui de-al doilea copil, a trebuit să-și cheme singură ambulanța pentru că nimeni din casă nu a vrut să o

Potrivit estimărilor, 49 de ţări din întreaga lume se confruntă cu problema copilelor-mirese.

Fetiţele forţate să se căsătorească la vârste foarte mici își pierd copilăria și orice speranţă că vor putea să își amelioreze soarta, pe viitor. Mai grav decât atât, fetiţele sunt violate, iar viaţa lor este pusă în pericol, rata mortalităţii materne pentru fete cu vârste sub 15 ani fiind foarte ridicată, arată studiile efectuate de ONU. „Dacă se va continua în același stil, în 10 ani, numărul fetiţelor obligate să se căsătorească va fi de o sută de milioane”, explică cercetătoarea Saranga Jain, de la Centrul Internaţional pentru Studii Feministe.

Acest obicei nemilos faţă de copiii de sex feminin este des ajute. Cu o altă ocazie, când se îndreptau spre locul de muncă, soțul ei a deschis portiera mașinii, încercând să o împingă afară. Atunci a intervenit poliția. Soțul a fost dat afară din casă. A urmat o perioadă de depresii și căderi nervoase. Apoi, soțul i-a luat copii. I-au trebuit doi ani ca să și-i recapete. Soțul a fost, în final, arestat.

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 65

Social întâlnit în zona Africii Subsahariene, în Orientul Mijlociu și în Asia de Sud.2 Astfel, 51 de milioane de femei cu vârste între 20 și 24 de ani au fost căsătorite înainte de 18 ani. 30 de milioane de astfel de femei trăiesc în Asia de Sud, în ţări precum Bangladesh și Nepal, unde jumătate din ele se căsătoresc înainte de vârsta majoratului. În Niger, trei soţii din patru sunt minore. În Burkina Faso, India, Etiopia și Eritrea, o fetiţă din două este obligată să devină soţie. În Ciad, Bangladesh, Mali și Guinea, sunt atinse procente puţin mai mici. În Nicaragua, fenomenul este prezent în proporţie de 40%. În Afganistan, 57% din fete se căsătoresc înainte de 16 ani. În toate aceste ţări, de cele mai multe ori, motivaţiile pentru care părinţii își mărită fetele la vârste fragede sunt de natură financiară. În Africa, de exemplu, cu cât soţia este mai tânără, cu atât părinţii ei primesc mai mulţi bani din partea viitorului soţ. În alte culturi, există credinţa că o soţie tânără îl poate ajuta pe partener să reîntinerească.

Legislaţia acestor ţări asigură, de asemenea, „normalitatea” acestor practici. În Yemen, de exemplu, vârsta legală pentru căsătorie era, în 1992, de 15 ani pentru ca mai apoi legea să permită și căsătoria la vârste mult mai fragede, cu acordul părinţilor. Aceeași lege stipulează și faptul că relaţiile sexuale între cei doi parteneri nu se pot consuma decât atunci când aceștia sunt la vârsta maturităţii.

Fenomenul nu este însă străin nici în ţările vest-europene, unde trăiesc importante comunităţi de musulmani care nu vor să renunţe la tradiţiile lor. De asemenea, și în România

se petrec des astfel de cazuri, mai ales în rândul comunităţii rrome. La mijlocul lunii februarie anul acesta, la Râmnicu Sărat, în Buzău, cea mai bogată comunitate de rromi a sărbătorit cu fast logodna fiului de 17 ani cu o fetiţă cu 11 ani mai mică. În Marea Britanie, au avut loc în 2008 între 5.000 și 8.000 de căsătorii forţate, potrivit Department for Children, Schools, and Families. Majoritatea sunt adolescente din comunităţile de imigranţi din Pakistan, Bangladesh și India. Motivele căsătoriilor sunt adesea promisiunile clanului făcute chiar la nașterea copilelor, păstrarea fetelor în

Huma S-a petrecut în Afganistan.

La 14 ani, Huma și-a cunoscut soțul ales de familie. S-au logodit, iar el continua să o viziteze.

La scurt timp, a venit murdar de sânge și a forțat-o pe Huma să mergă cu el acasă, unde a violat-o și a torturat-o timp de două luni. Saif Allan, soțul

66 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Humei, este luptător taliban, un sadic instabil. De-a lungul anilor a torturat-o în moduri inimaginabile. A spânzurat-o de păr, i-a rupt picioarele, i-a smuls unghiile. A adus pe lume doi copii și a crezut că trebuie să reziste de dragul lor.

După un alt incident violent,

Huma a fost încredințată familiei ei. Saif i-a cerut să se întoarcă la el, promițându-i că nu o va mai tortura. Fata l-a crezut, sperând într-o nouă viață. Odată ajunsă acasă, au reînceput bătăile și amenințările: „Dacă mama ta și sora ta nu vin imediat, te omor”. Le-a bătut pe toate

mijlocul comunităţii sau un pașaport britanic pentru un membru al familiei ori un prieten.

Frumoasa [i bestia Sarcina precoce, moartea timpurie și lipsa oportunităţilor educaţionale ţin capul listei problemelor cu care se confruntă miresele-copile. Nu au acces la contraceptive. Riscă să se infecteze cu boli cu transmitere sexuală și chiar cu SIDA. Devin victime ale violenţei domestice, ale abuzului sexual și chiar ale omuciderilor. Lipsa educaţiei le condamnă la sărăcie. Principala cauză a morţii fetelor între 15 și 19 ani este sarcina timpurie.

Rata morţii la naștere este de două ori mai mare pentru miresele-copile, comparativ cu femeile de 20 de ani. Cât despre copii, aceștia sunt bolnăvicioși, slabi și majoritatea nu supravieţuiesc copilăriei.

Am crede că e o problemă de mentalitate ce ţine de vechea generaţie. Însă și tânăra generaţie gândește la fel. Un musulman de 21 de ani spunea: „ Bărbatul este o monedă de aur, femeia-o monedă de argint. Dacă scapi aurul în notrei, dar mama și sora au reușit să fugă, lăsând-o pe Huma să se apere singură. Furios, Saif a bătut-o pe Huma până i-a distrus complet o pleoapă și a mușcat-o de brațe.

Cumnata ei i-a spus că Saif plănuia să o omoare și că a săpat o groapă pentru a-i îngropa trupul. Huma a înțeles că nu mai are scăpare și că trebuie să facă

roi, poate fi curăţat. Dacă scapi argintul, nu mai are valoare.”

Așadar, povestea continuă... ... se întâmpla în Afganistan. într-o noapte, doi bărbaţi jucau cărţi și prizau opium și hașiș.

Unul a pierdut. Datoria trebuia plătită și, pentru că nu avea cu ce, satul a hotărât: Majabin, fata lui de 13 ani, va intra în contul ceva. A ajuns la o organizație pentru văduve și de acolo la poliție. A fost dusă la spital și apoi la un adăpost pentru femei. A fost nevoie de doi ani ca să obțină divorțul. Saif a continuat să-i amenințe familia, în special mama, care a trebuit să fugă de acasă și să se ascundă.

Huma lucrează în Kabul, într-un adăpost pentru femeile victime

datoriei către Mohammed Fazal, 45 de ani, și-i va deveni nevastă. În Afganistan, inocenţa și păpușile sunt tot mai rare.

1 „Tiny Voices Defy Child Marriage in Yemen” – Robert F. Worth, The New York Times, 29 iunie, 2008 2 „Forced and Early Marriage” – Stop Violence Against Women, octombrie 2007

ale violenței domestice. De când a fugit, nu și-a mai văzut copiii și probabil nu îi va mai vedea niciodată. În Afganistan, tribunalele încredințează copiii tatălui.

Sursa: Abducted. Abused. Raped.

Survived Rebecca Seal and Eva Wiseman, The Observer, 11 ianuarie, 2009

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 67

Politic

|n ciuda previziunilor referitoare la pierderea pozi]iei de lider mondial, Statele Unite r`m=n „na]iunea indispensabil`” a lumii noastre.

Ameri [i profe]ii declinului 68 | Frontiere ianuarie − martie 2010

|

n ediţia din 25 mai a.c., revista americană The New Yorker publica o caricatură înfăţișând doi trecători, un bărbat și o femeie, care întâlnesc un penitent cu o pancartă pe care scria „Și totuși, vine sfârșitul!”. După ce trec de penitent, femeia îl întreabă pe însoţitorul ei: „Nu era Paul Krugman?” Ironia la adresa laureatului Premiului Nobel pentru economie, din 2008, speculează scepticismul pe care acesta l-a afișat cu privire la efectele politicilor fostei și actualei administraţii de la Casa Albă faţă de redresarea economiei Statelor Unite și ieșirea din perioada de recesiune. „Cumva Washingtonul a pierdut orice simţ pentru miza actuală – realitatea că ne putem prăbuși într-un abis economic – și că, dacă aceasta se întâmplă, va fi foarte greu să ieșim,”

de Florian Ristea

ca

a spus Krugman în 6 februarie a.c. Scepticismul economistului american nu este deloc nou și nici singular. În angoasa creată de actuala criză economică și pe fondul evoluţiei pozitive a câtorva economii asiatice, în special a Chinei, unii comentatori prevăd că Statele Unite vor pierde statutul de superputere globală sau că vom asista chiar la un transfer al puterii dinspre Occident către Asia. Acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece, în vreme de criză, vocile care prevestesc dezastrul se fac mai auzite decât cele care invocă luciditatea. Chiar dacă actuala criză este cea mai severă din câte s-au văzut de la Marea Depresiune încoace, totuși, între constatarea faptului că America este în criză și trâmbiţarea declinului său iminent este o distanţă foarte mare. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 69

Politic

Nimic nou sub soare

De−a lungul timpului, Statelor Unite nu le−au lipsit „profe]ii” declinului, care prefigurau sf=r[itul suprema]iei americane \n politica mondial`.

SPUTNIK 1

CRIZA RACHETELOR

Politicieni și politologi, istorici, analiști economici sau diferiți comentatori și-au acordat vocile de-a lungul timpului pentru a intona același refren: declinul Americii. Și lucrul acesta – așa cum remarcă Josef Joffe într-un articol din Foreign Affairs – se repetă aproape la fiecare zece ani.

Lansarea satelitului Sputnik 1 de către sovietici, în 1957, a ridicat un val de îngrijorare în rândul americanilor, care s-au văzut vulnerabili și au demarat „cursa spațială”.

Deceniul următor a fost inaugurat de „criza rachetelor”, un instrument electoral eficient pentru J.F. Kennedy. Acesta trâmbița atunci că „națiunea [americană] pierdea cursa rachetelor cu URSS”. Iar dacă cineva crede că modelul multi-polarității în politica mondială (pomenit tot mai des de unii comentatori contemporani) este o idee nouă, să întoarcă atunci filele istoriei prin anii `70 și să-i asculte pe Richard Nixon și pe Henry Kissinger, care vorbeau deja despre cântecul de lebădă al bipolarității Războiului Rece, prefigurând o lume condusă de cinci puteri.

Preven]ie sau satisfac]ie mali]ioas`?

Atunci când asemenea voci – precum aceea a lui Peer Steinbrück (foto) – se aud din afara Statelor Unite, în ele se poate întrezări dorinţa insidioasă ca o „prezicere” de acest fel să se împlinească. Este reacţia firească faţă de un „Gulliver al politicii mondiale”, care, prin forţa și statura sa, descurajează competitorii de mai mici dimensiuni ce ar îndrăzni să-i conteste poziţia. Însă, atunci când vocile profetice se aud de acasă, de pe teritoriul american, în ele se simt fie teama de a nu ajunge la statura unuia dintre pitici (și, de aici, nevoia de a-l determina pe uriaș să-și ia toate măsurile pentru a preveni un 70 | Frontiere ianuarie − martie 2010

În timpul „Crizei petrolului” din 1979, Carter le spunea americanilor că aceasta era „un pericol clar și prezent pentru națiunea noastră”, „echivalentul moral al războiului”. Istoria „l-a ținut

Coad` la o benzin`rie \n timpul crizei petrolului din anii ‘70.

R~ZBOIUL DIN GOLF

CRIZA PETROLULUI

Pe la mijlocul anilor `80, mulți analiști credeau că Japonia va depăși Statele Unite din punct de vedere tehnologic și economic și că aceasta va fi superputerea viitorului. Nu s-a întâmplat.

Lumea academică a ieșit și ea la rampă în 1987, când istoricul britanic Paul Kennedy, profesor la Yale, a publicat lucrarea „Ridicarea și prăbușirea Marilor Puteri”, în care prezicea ruina Statelor Unite. Aceasta va veni – afirma el – ca urmare a implicării americane peste măsură în afara granițelor țării, deoarece „suma totală a intereselor și obligațiilor globale ale Statelor Unite sunt, în prezent, mai mari decât capacitatea țării de a le îndeplini pe toate simultan”.

Istoria l-a contrazis și pe acesta, în mod ironic parcă, după numai trei ani. Era în 1990, când Statele Unite se implicau în Războiul din Golful Persic, cu 697.000 de soldați, 1.376 de avioane, 3.138 de tancuri, opt portavioane, două nave de război, douăzeci de crucișătoare, douăzeci de distrugătoare și cinci submarine. Singura „consecință” notabilă în plan economic a fost recesiunea scurtă și blândă din anul următor..

minte” prin „Discursul depresiv” din timpul acelei crize energetice, după care a și pierdut alegerile pentru un nou mandat de președinte, în 1981, în fața lui Ronald Reagan.

scenariu de acest gen), fie anticiparea deșartă a mândriei academice care putea să spună – în cazul în care se va fi întâmplat – „V-am avertizat eu!”. În termenii figuraţi ai politicii mondiale, se spune că este posibil ca „lupul” să devină „vânat”, iar „vânatul” să se transforme în „lup”. În cazul de faţă, rămâne de văzut dacă fundamentul profeţilor declinului este intenţia de a-l stârni pe „lup” – Statele Unite – să rămână „lup” ori satisfacţia maliţioasă că „au avut dreptate”, în eventualitatea împlinirii prezicerilor lor. Până atunci însă, în timp ce lumea îi ascultă declamând „catrenele” decăderii Americii ca superputere globală, ar trebui să ne întrebăm: câtă realitate există în asemenea scenarii?

La finalul Războiului Rece, se părea că „profeții declinului” rămăseseră fără partituri. După o perioadă de liniște oraculară (în care Statele Unite au înregistrat cea mai lungă expansiune economică din istoria lor), profeții așteptatului declin al Americii au reapărut la sfârșitul mandatului lui George W. Bush și devin tot mai vocali pe fondul actualei recesiuni economice. În situațiile de criză, oamenii caută mai degrabă „vinovații” decât soluțiile problemei. Astfel, în toamna anului 2008, când „motorul” economiei globale se gripase, s-au făcut din nou auzite voci care aruncau tot blamul pentru criza economică la ușa Statelor Unite. Una dintre aceste voci era a lui Peer Steinbrück, pe atunci ministru de finanțe al Germaniei. Cotidianul britanic The Times îl cita pe ministrul german în 26 septembrie 2008, afirmând că „Statele Unite își vor pierde statutul de superputere în sistemul financiar mondial”, care – spunea el – „va deveni multipolar”.

Cine va mo[teni p`m=ntul?

Ceea ce pare să alimenteze viziunea pesimistă cu privire la rolul de superputere globală al Statelor Unite este ridicarea pe scena mondială a unor „puteri” cum sunt Uniunea Europeană, Rusia sau China. Aceste entităţi parcurg, într-adevăr, o perioadă de progres economic, dar nu pot fi considerate nici pe departe competitori reali ai Statelor Unite pentru primul loc pe podium.

Uniunea Europeană este încă în procesul de a-și contura propria identitate și structură politică, apărute ulterior sistemului economic pe care fusese clădită. Însă o serie de probleme cum sunt multilingvismul, naţionalismul fervent al câtorva state din „familia” europeană, statutul ianuarie − martie 2010 Frontiere | 71

Politic „special” al unor membri (Marea Britanie, care încă se ţine departe de „zona euro”) sau asigurarea coeziunii economice a celor 27 de ţări membre (între care există mari diferenţe) sunt aspecte care nu pot descrie un competitor adevărat la titlul de superputere globală. În plus, Uniunea Europeană nu doar că nu reprezintă o forţă militară comparabilă cu a Statelor Unite, dar chiar și acum, la 20 de ani de la încheierea Războiului Rece, prezenţa trupelor americane pe teritoriul european reprezintă garanţia securităţii în faţa Rusiei.

Rusia, moștenitoarea fostului imperiu sovietic, este încă o umbră a U.R.S.S., străduindu-se să-și recapete locul de jucător important pe scena politicii globale și influenţa în fostele ţări componente ale imperiului. În acest scop se folosește, pe de o parte, de resursele sale energetice; pe de altă parte, încearcă să contrabalanseze influenţa Statelor Unite în zonele geo-politice de interferenţă, cum ar fi Iranul și Coreea de Nord, pe care, împreună cu China, le protejează de sancţiuni drastice din partea O.N.U. China este cel mai des menţionat exemplu de „superputere”, ce ar putea împărţi conducerea lumii cu Statele Unite și cu alte epicentre ale puterii globale. Faptul că, spre deosebire de restul ţărilor, economia Chinei pare să-și menţină tendinţa de creștere în condiţiile crizei economice actuale îi determină pe unii comentatori să afirme că „adevăratul câștigător al crizei economice globale este Beijingul” (Fareed Zakaria).

Alţii rămân însă sceptici faţă de „originalitatea” și succesul modelului chinezesc. Dincolo de faţada creșterii economice (a cărei rată a fost redusă la jumătate de actuala criză), se ascund adevărate crevase ale unui sistem politic și economic centralizat, menţinut de conducători care se încăpăţânează să creadă că socialismul este compatibil cu economia de piaţă și că acestea pot coexista fără reforme profunde în domenii ca drepturile omului și democraţia. Discrepanţele enorme dintre zonele rurale din vestul Chinei și centrele urbane de pe coasta estică constituie un subiect care scindează Partidul Comunist în două tabere. Populiștii, în frunte cu președintele Hu Jintao și premierul Wen Jibao, sunt adepţii creșterii economice lente, în pas cu zonele sărace 72 | Frontiere ianuarie − martie 2010

ale ţării, și acordă mai puţină atenţie reformelor și liberalizării pieţei, pe când elitele concentrate în marile orașe doresc o creștere economică rapidă, liberalizarea pieţei și încurajarea sectorului privat. Rămâne de văzut care anume dintre cele două viziuni se va impune până la urmă. Însă încordarea mocnită dintre cele două tabere are potenţialul de a produce surprize în plan politic, adică exact acolo de unde lumea se așteaptă cel mai puţin la o schimbare. Chiar și mult lăudata economie a Chinei, bazată – zice-se – pe export, este în realitate rezultatul supraestimării bunurilor produse în China, ale căror componente sunt fabricate în ţări precum Coreea de Sud, Taiwan și altele, importate și asamblate de muncitorii chinezi, apoi etichetate cu „Made in China”. Importurile de subansambluri ieftine și mâna de lucru ieftină asigură un preţ scăzut pentru produse similare celor apusene, însă, în realitate, valoarea netă a contribuţiei acestei ramuri de export la PIB-ul Chinei este de numai 7%. În aceeași manieră, companiile chinezești cu aspiraţii de

„STATELE UNITE VOR R~M+NE O ECONOMIE VITAL~, VIBRANT~, |N FRUNTEA VIITOAREI REVOLU}II |N {TIIN}~, TEHNOLOGIE {I INDUSTRIE.” FAREED ZAKARIA, „THE FUTURE OF AMERICAN POWER”) dominaţie globală au o „piaţă de desfacere” alcătuită preponderent din mastodonţii industriali interni, aflaţi în administrarea statului, care caută resurse ieftine în ţări din lumea a treia sau în curs de dezvoltare. Iar în lipsa unei inovaţii reale, aceste companii nu pot emite pretenţii de a deveni branduri globale.

Ceea ce trezește însă în cea mai mare măsură neîncrederea în capacitatea Chinei de a deveni lider global este însăși soliditatea sistemului său politico-economic – sistem care, așa cum s-a întâmplat și în cazul U.R.S.S. și al ţărilor est-euro-

pene, nu poate rezista la nesfârșit în faţa nevoii de schimbare. Chiar dacă în prezent Occidentul nu pare interesat cu adevărat de răsturnarea regimului comunist chinez, așa cum a fost de înlăturarea celui est-european, există factori interni care, în anumite condiţii, se pot dovedi decisivi.

Protestele din Piaţa Tienanmen (1989) sunt încă proaspete în memoria colectivă și constituie un indiciu clar cu privire la existenţa nemulţumirii faţă de regimul comunist, asociat – prin definiţie – cu ideea de îngrădire a libertăţii umane. Fiinţa umană are instinctul libertăţii și în tot ceea ce face este motivată de dorinţa de a-și atinge această nevoie fundamentală. Iar chinezii nu fac excepţie. Și pentru că, prin natura sa, regimul comunist înăbușă acest instinct uman, elita politică de la Beijing nu se poate opune la nesfârșit nevoii de libertate ce mocnește în mijlocul poporului chinez.

Nu mor caii c=nd vor c=inii Este adevărat că Statele Unite trec prin cea mai dificilă criză economică de la Marea Depresiune încoace și, în plus, sunt implicate în două războaie externe foarte costisitoare (Irak și Afganistan). Însă un lucru la fel de adevărat este că asemenea perioade de criză vin și trec în mod ciclic – cum s-a mai întâmplat – și nu prevestesc în mod necesar ruina, așa cum speculează unii comentatori. În plus, experienţa arată că, în faţa unor asemenea provocări, Statele Unite și-au mobilizat în mod exemplar energiile, formânduși un adevărat „reflex” de redresare și reinventare pe sine, rămânând de fiecare dată „the last man standing”.1 În anii Războiului Rece, Uniunea Sovietică a fost o sperietoare pentru mulţi. La fel și avântul economic extraordinar al Japoniei din anii `80. Și pe atunci se spunea – cum am remarcat deja – că balanţa puterii globale se va înclina dinspre Statele Unite către noii competitori. Realitatea – se știe – a fost alta. Ceea ce putem remarca este faptul că, în timp ce mai toate proiecţiile sumbre care au fost emise de-a lungul vremii cu privire la declinul Statelor Unite erau fundamentate, ca și cele actuale, pe realităţi obiective, ele nu luau în calcul flexibilitatea sis1. Textual, „ultimul om care rămâne în picioare” – expresie folosită în dreptul învingătorului unei competiții

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 73

Politic temului american și capacitatea sa de a se corecta din mers. Cert este că, începând cu mijlocul anilor 1880, economia Statelor Unite a devenit cea mai puternică din lume și așa a rămas până astăzi, în ciuda unor perioade dificile pe care le-a traversat de-a lungul timpului. Chiar și în prezent, cu toată încetinirea cauzată de criza economică mondială, Statele Unite sunt o adevărată „locomotivă” a economiei globale. Valoarea P.I.B.-ului american este de 14,441 de trilioane de dolari, ceea ce înseamnă de trei ori mai mult decât valoarea P.I.B.-ului Japoniei – a doua economie a lumii –, în valoare de 4,910 trilioane de dolari2, și reprezintă o valoare mai mare decât a următoarelor trei ţări luate împreună (Japonia, China și Germania). Dacă ar fi să comparăm valoarea pe cap de locuitor a P.I.B.-ului S.U.A. cu al Chinei – ţară văzută de unii comentatori drept candidată la detronarea SUA ca lider global – , diferenţa este copleșitoare: de peste paisprezece ori mai mare în favoarea S.U.A. (47.422 de dolari pe cap de locuitor, respectiv 3.259 de dolari pe cap de locuitor).

Din punct de vedere militar, bugetul S.U.A. este de 651,2 miliarde de dolari,3 ceea ce înseamnă echivalentul bugetelor tuturor celorlalte state luate împreună și de nouă ori mai mare decât cel al Chinei (70,3 miliarde de dolari4). Forţa militară a S.U.A. domină spaţiul terestru, naval și aerian, cheltuind fonduri mai mari decât următoarele paisprezece ţări clasate în acest top, în timp ce, în domeniul cercetării și dezvoltării 2. Cifre publicate de Fondul Monetar Internațional 3. Conform datelor Ministerului American al Apărării 4. Conform datelor publicate de bloomberg.com

74 | Frontiere ianuarie − martie 2010

militare, Statele Unite investesc mai mult decât toate statele lumii luate împreună. Acest lucru indică faptul că forţa militară a Statelor Unite este consecinţa, nu cauza puterii lor. Iar ceea ce alimentează această forţă este puternica bază economică și tehnologică. Dacă ţinem cont de faptul că în domeniul știinţelor exacte majoritatea laureaţilor Premiului Nobel sunt americani, atunci este explicabil de ce educaţia superioară reprezintă cea mai profitabilă „industrie” a Statelor Unite. Într-un top al celor mai bune douăzeci de universităţi din lume, șaptesprezece sunt în Statele Unite; într-un top al celor mai bune 50 de universităţi din lume, 39 se află pe teritoriul american; iar într-un top al primelor 200 de universităţi, 103 sunt americane. Prin contrast, cele mai

bune trei universităţi chineze se situează între locurile 200-300 în lista celor mai bune din lume. Aceste cifre explică de ce America rămâne cea mai mare atracţie pentru studenţii străini, pe care îi „absoarbe” în proporţie de 30% din totalul studenţilor străini de pe glob. Practic, America domină scena lumii noastre la toate capitolele: economic, militar, tehnologic, educaţional și al cercetării, câștigând prin „neprezentarea adversarilor”.

Na]iunea indispensabil` America domină scena politicii mondiale. e. În pria timp ce Rusia sau China își urmăresc propria nirea agendă, America se simte chemată la împlinirea unui mandat special pentru întreaga lume: asiovagurarea păcii și libertăţii popoarelor, promovaralirea idealurilor și valorilor democraţiei, liberaliaţiei zarea comerţului, asigurarea libertăţii navigaţiei estui și a comerţului maritim. Prin asumarea acestui rol, nimeni n-o poate acuza în mod obiectivv de rese „imperialism”, deoarece își împletește interese similare cu ale multor naţiuni de pe toate continentele. Nu este greu de imaginat cum ar fi arătat lumea în prezent, dacă Statele Unitee nu oaie ar fi decis deznodământul celor două războaie mondiale și al Războiului Rece sau unde s-ar afla astăzi Europa fără Planul Marshall. Lângă acesnală tea, se poate adăuga și structura instituţională ntru internaţională creată de America, tot pentru binele comun al statelor participante sau beN.U.), neficiare: Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.),

„STATELE UNITE R~M+N PE PRIMUL LOC AL ORIC~REI SCALE REALE A PUTERII, INDIFERENT C~ ESTE DE NATUR~ ECONOMIC~, MILITAR~, DIPLOMATIC~ SAU CULTURAL~.”

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Organizaţia Economică pentru Cooperare și Dezvoltare (O.E.C.D.). De aceea, în condiţiile în care restul ţărilor aspirante la statutul de superputere globală sunt fie puteri revizioniste (Rusia și China), fie sunt incapabile să-și asigure propria securitate (Uniunea Europeană), Statele Unite rămân, la propriu, „naţiunea indispensabilă” pentru lumea noastră. Cu toate că această situaţie nu reprezintă nici pe departe modelul perfect, credem că este cel mai bun posibil astăzi. Cine dintre cei care se bucură de privilegiile libertăţii și ale democraţiei (al căror garant mondial este America) și-ar dori să trăiască într-o lume condusă de China sau Rusia? În concluzie, perspectiva pesimistă cu privire la apusul puterii americane și orice analogie cu declinul imperiilor care au dominat lumea de-a lungul timpului sunt, la momentul acesta, forţate. Pe de o parte, pentru că nicio analogie nu este exactă, iar pe de altă parte, pentru că la începutul secolului al XXI-lea, Statele Unite ale Americii nu au o economie slabă și nici nu constituie în mod fundamental o societate decadentă – premise ale declinului-, așa cum se poate constata în cazul fostelor imperii care au dominat cândva lumea.

Câtă vreme își va conserva nevoia de a se reinventa, America nu va avea soarta imperiilor Otoman, Habsburgic, Ţarist, Britanic sau Sovietic.

JOSEF JOFFE, „THE DEFAULT POWER”, FOREIGN AFFAIRS, SEPTEMBRIE/OCTOMBRIE 2009 ianuarie − martie 2010 Frontiere | 75

Politic

GUVERNAREA MONDIAL~ VISUL LA CARE UNII NU VOR S~

76 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Robert Andres

Herman Van Rompuy este un nume cu care va trebui s` ne obi[nuim. Este primul pre[edinte al Uniunii Europene, un edificiu politic pe cale de finalizare.

L RENUN}E

a 11 noiembrie 2009, europarlamentarul italian Mario Borghezio, membru al grupului „Europa libertăţii și democraţiei” din cadrul Parlamentului European, ridica un semn de întrebare cu privire la nominalizările pentru funcţia de Președinte al Consiliului Europei și cea de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe: „Cu privire la nominalizări…, nici măcar nu știm dacă va avea loc o întrunire extraordinară la Bruxelles. Uitându-mă asupra nominalizărilor – voi aminti doar trei dintre ele: Balkenende, Miliband și Van Rompuy –, aș dori să vă întreb: este oare posibil ca nimeni să nu fi observat că toţi trei participă frecvent la întrunirile Grupului Bilderberg sau ale Comisiei Trilaterale? Cred că trebuie să aplicăm principiul transparenţei, atât de des menţionat aici în instituţiile noastre.

Trebuie să stabilim în mod clar dacă aceștia sunt candidaţii forţelor politice din propriile ţări sau dacă ei sunt pur și simplu candidaţi ai acestor grupuri oculte, care se întâlnesc în spatele ușilor închise pentru a decide chestiuni peste capetele oamenilor.” Apelul său la transparenţă a primit un răspuns cinic, o săptămână mai târziu (19 noiembrie), când Herman Van Rompuy – unul dintre cei vizaţi în interpelarea sa – a fost desemnat Președinte al Consiliului Europei, în spatele ușilor închise, de către șefii de guvern ai statelor membre. Deci, niciun fel de transparenţă sau consultare a membrilor Parlamentului European sau a publicului. Acest fapt ridică nu numai un semn de întrebare asupra veleităţii de instituţie democratică a Uniunii Europene, dar și alimentează teoriile conspiraţioniste cu privire la planul unei elite mondiale de a impune o guvernare globală. ianuarie −martie 2010 Frontiere | 77

Politic „Laboratorul” Uniunii Europene După toate aparenţele, faptul că primul președinte al Uniunii Europene este un belgian nu este tocmai întâmplător. Belgia este un stat creat în 1830 ca un compromis politic și ca experiment, după Revoluţia Belgiană, când Flandra și Wallonia au fost unite sub un singur sceptru, al regelui Leopold I, ca monarhie constituţională și democraţie parlamentară. Istoria scurtă ca stat este dominată de tensiuni politice între cele două regiuni ale ţării – Flandra, jumătatea nordică a ţării, locuită de șase milioane de olandezi, și Wallonia, jumătatea sudică, locuită de patru milioane de francezi – deoarece flamanzii (belgienii olandezi) ar prefera să facă parte din Olanda, cum erau până în 1830, iar vallonii (belgienii francezi) ar dori să se unească cu Franţa. Această realitate istorică explică de ce belgienilor le lipsește sentimentul naţional. Motivul pentru care Belgia nu există ca naţiune este explicat de Paul Belien, într-un articol din Brussels Journal, în care afirmă că „belgienilor nu le place statul lor. Îl dispreţuiesc. Ei spun că nu reprezintă nimic pentru ei. Nu există belgieni patrioţi, deoarece nimeni nu dorește să moară pentru un steag care nu reprezintă nimic. Deoarece Belgia nu reprezintă nimic, ideologii multiculturali iubesc Belgia. Ei spun că fără patriotism nu vor mai fi războaie și că lumea ar fi un loc mai bun, așa cum cânta John Lenon: «Imaginaţi-vă că nu există ţări, nu este greu de făcut, nimic pentru care să ucizi sau pentru care să mori, nici religie de vreun fel».” Orașul Bruxelles, capitala Belgiei, este și capitala de facto a Uniunii Europene, unde sunt localizate principalele instituţii ale acesteia – Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul Europei și al doilea sediu al Parlamentului European. Ţară fondatoare a Uniunii Europene, Belgia este un adevărat prototip al acesteia, așa cum și-au dorit politicienii care i-au pus bazele în 1957 – un stat fără identitate naţională și fără patriotism.

Cine este Herman Van Rompuy?

Născut în 1947, Van Rompuy este tipul de intelectual rafinat (vorbitor al limbilor germană, engleză, olandeză și franceză), capabil să cre78 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Arcul de Triumf din Bruxelles

eze consensul în cadrul unui sistem multietnic și multilingvist, având, pe deasupra, reputaţia unui catolic conservator care a studiat iniţial teologia, după care s-a dedicat economiei. Este absolvent al Universităţii Catolice din Leuven – cea mai veche universitate catolică din Europa, dedicată Fecioarei Maria, sub motoul „Tronul Înţelepciunii”, un titlu devoţional pentru ceea ce catolicii numesc „Mama lui Dumnezeu” (Sedes Sapientiae). Aici a meditat asupra filozofiei lui Toma d’Aquino, cel mai influent teolog și filozof catolic, după care s-a îndreptat spre economie.

Reputaţia sa de catolic practicant se datorează și faptului că adesea se retrage în Abaţia din Aflligem – locul unde se spune că Sfântul Bernard de Clairvaux ar fi avut o viziune a Fecioarei Binecuvântate – pentru a-și reînnoi credinţa și a medita. În 1988, când a devenit lider al Partidului Creștin Democrat Flamand, era cunoscut pentru

uin să abdice temporar de la tron. Între 2004 și 2005, Belgia s-a confruntat cu cea mai profundă criză politică din istoria sa, declanșată de o decizie din anul 2003 a Curţii Supreme cu privire la districtul electoral Brussels-Halle-Vilvoorde, pe care aceasta l-a declarat neconstituţional.

Decizia a venit în urma unei plângeri că acest district era neconstituţional și că trebuia divizat într-un district electoral bilingv – Brussels - și un district electoral vorbitor de olandeză – Halle-Vilvoorde. Autorul plângerii era nimeni altul decât… Herman Van Rompuy, aflat atunci în opoziţie. Înaintea alegerilor din 2007, divizarea districtului amintit a constituit principala temă a campaniei electorale pentru partidul lui Rompuy, care a promis că, odată ajuns în guvern, va împărţi acest district după criteriile lingvistice. Cum cetăţenii flamanzi reprezintă 60% din populaţia ţării, Partidul Creștin Democrat Flamand condus de Rompuy a câștigat alegerile. Însă, pentru că era imposibilă divizarea respectivului district, și-au retras promisiunea făcută propriilor alegători și au format guvernul cu o majoritate vorbitoare de limbă franceză. În acest

...|NAINTE DE ZIUA DESEMN~RII SALE, VAN ROMPUY A PARTICIPAT LA O CIN~ SECRET~ A GRUPULUI BILDERBERGER, LA CASTELUL VAL DUCHESSE.

cărţile și articolele sale despre importanţa valorilor tradiţionale, rolul religiei, protejarea nou-născuţilor, despre rădăcinile creștine ale Europei și nevoia de a le păstra, precum și pentru repulsia sa faţă de comportamentul nedemocratic și imoral al politicienilor belgieni. Odată cu ascensiunea sa politică (ministru de stat, președinte al Camerei Reprezentanţilor din Belgia, prim-ministru al Belgiei), imaginea sa de politician dedicat valorilor tradiţionale a suferit o metamorfoză subită, devenind un politician abil care știe întotdeauna să aleagă „răul mai mic” și să asigure funcţionarea instituţiilor statului. De exemplu, în 1990, în ciuda imaginii sale de catolic practicant și politician conservator, partidul condus de Van Rompuy a votat una dintre cele mai liberale legi ale avortului din Europa, fapt ce l-a determinat pe regele Baudo-

context politic, lui Herman Van Rompuy, ajuns purtător de cuvânt al Parlamentului, i-a revenit sarcina de a împiedica Parlamentul să voteze legea pentru divizarea districtului Brussels-Halle-Vilvoorde. Adică să lupte chiar împotriva ideii care i-a adus voturile majorităţii cetăţenilor și datorită căreia a ajuns la putere. A reușit cu succes, printr-o serie de trucuri năstrușnice. Paul Belien, jurnalistul amintit mai sus, povestește cum, într-o ocazie, Rompuy a schimbat încuietorile de la sala de ședinţe, pentru a împiedica Parlamentul să se adune și să voteze legea. Altădată a lipsit o săptămână de la birou, pentru a evita deschiderea unei scrisori ce îi cerea să rezolve problema, iar în ultimul an a reușit să amâne orice vot al Parlamentului cu privire la subiectul ianuarie −martie 2010 Frontiere | 79

Politic În 2007, la Hotelul Ritz Carlton din Istanbul a avut loc conferința anuală Bilderberg. Trebuie prezizat că Bilderberg este a treia mare organizație a Noii Ordini Mondiale după Council on Foreign Relations și Comisia Trilaterală (SUA – Europa de Vest - Japonia). Caracterul confidențial al reuniunii a fost asigurat de CIA. „Au participat invitați selectați dintre cei mai influenți oameni ai planetei. Conferințele Bilderberg au o semnificație aparte: ceea ce se discută, confidențial și amiabil, se va regăsi pe agenda oficială a G-8.

Dar asta nu e totul.

Bill Clinton a rostit o cuvântare la Conferința Bilderberg de la Baden-Baden, în 1991. În 1992, devenea președintele SUA. Tony Blair a fost la întâlnirea anuală din Grecia, din 1993. În 1994, ajungea liderul laburiștilor englezi, în 1997, prim-ministru.

Tony Blair

Lordul George Robertson devenea, în 1999, secretar general al NATO. În 1998 participase la întânirea din Scoția.

divizării districtului Brussels-Halle-Vilvoorde.

Aceste realităţi dovedesc că ţelul suprem al politicianului Herman Van Rompuy nu este acela de a-și reprezenta electoratul, ci de a se alinia rapid structurilor puterii și a asigura menţinerea establishment-ului statal. Acestea sunt „calităţile” care se pare că l-au propulsat pe Herman Van Rompuy în funcţia de președinte al Consiliului Europei, unde se așteaptă să și le pună în valoare cu același succes ca și în cazul ţării sale, Belgia.

informaţii de la cina secretă a Grupului Bilderberg au ajuns la urechile presei prin intermediul unuia dintre invitaţii de la această cină, care, în felul acesta, a dorit să-i compromită candidatura lui Rompuy la președinţia Uniunii Europene.

Cu toate acestea, Van Rompuy a fost numit (nu ales!) în această funcţie, iar presa internaţională a speculat legătura dintre această numire și participarea sa la acea reuniune secretă, numindu-l „președintele Bilderberg”.

„Pre[edintele Bilderberg”

|nc` un pas c`tre o guvernare mondial`

Presa internaţională relatează faptul că, înainte de ziua desemnării sale, Van Rompuy a participat la o cină secretă a Grupului Bilderberger, ţinută la Castelul Val Duchesse, lângă Bruxelles – locul unde în 1957 s-au pus bazele Uniunii Europene. Conform ziarului flamand De Standaard, care a prezentat informaţii în legătură cu cina Grupului Bilderberg, Van Rompuy ar fi rostit acolo un discurs cu privire la finanţarea directă a Uniunii Europene, printr-o serie de taxe impuse la nivel naţional, în opoziţie cu mecanismele de finanţare indirectă din prezent. Ziarul menţionat a comentat faptul că scurgerile de 80 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Faptul că „răutatea” presei nu constituie simplă speculaţie este dovedit de faptul că, în discursul ţinut după desemnarea sa, Herman Van Rompuy a declarat că, odată cu apariţia funcţiei de președinte al UE, s-a mai făcut un pas în procesul de formare a unei guvernări mondiale. Ceea ce denotă o legătură evidentă cu agenda acestui grup ocult. Dacă această remarcă nu ar apărea destul de frecvent în discursurile elitelor politice ale lumii, ca un „laitmotiv” cu care ne-am obișnuit deja, am spune că este de-a dreptul halucinantă. Nu numai pentru că este rostită deschis și preluată

Lui Romano Prodi i se propu- Prințul Charles al Marii Britanii, Regina Sofia a Spaniei, Regina Beatrix a nea în Portugalia, în iunie 1999, Olandei și Prințul Philippe de Belgia au dorit să nu figureze pe lista oficiapreședinția Comisiei Europene. lă. Dar au fost prezenți.

După trei luni, era instalat în funcție.

Robert Zoellick

În 2007 au fost prezenți, între alții, Jose Durao Barrosso, președintele Comisiei Europene, Timothy G. Geithner, președintele Federal Reserve Bank SUA, Paul Gitot de la The Wall Street Journal, Donald Graham de la Washington Post, Joap G. Hoop de Scheffer secretarul general NATO, Bernard Kouchner – European Bank.

Conferința Bilderberg a susținut candidatura lui Robert Zoellick, secretar de stat adjunct al SUA, la președinția Băncii Mondiale. După câteva zile, Consiliul de administrație al Băncii Mondiale s-a conformat.”

Jose Durao Barrosso

(„Bilderberg 2007: Înalţii prelaţi ai globalizării la Istanbul” – Vladimir Alexe, Ziua, 7 iunie, 2007, citat preluat din „Șah mat la România”- Doru Viorel Ursu, Editura CD Press: București, 2007)

de presă cu titluri desprinse parcă din Apocalipsă, ci pentru că ea confirmă suspiciunea opiniei publice cu privire la agenda ascunsă a liderilor lumii, reuniţi în astfel de organizaţii secrete, suspiciune căreia, în lipsa unor informaţii concrete, i se spune „teorie conspiraţionistă”. Este adevărat că asemenea teorii conspiraţioniste, care circulă cu oarecare frecvenţă, conţin destule speculaţii. Însă cine poate fi atât de naiv, încât să creadă că totul este speculaţie și că liderii lumii sunt toţi de bună credinţă, nedorind altceva decât promovarea democraţiei și binele nostru comun? De ce auzim tot mai des referiri directe, deschise, la o guvernare globală, dacă nu aceasta este agenda liderilor lumii?

Se repet` istoria?

Dincolo de culisele numirii unui Președinte al Uniunii Europene, în persoana lui Herman Van Rompuy și a unui Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe (echivalentul funcţiei de ministru de externe), în persoana doamnei Catherine Ashton, evoluţia scenei politice europene pare că se îndreaptă către un scenariu cunoscut. Urmărind comportamentul politic și declaraţiile

liderilor europeni, precum și direcţia către care se îndreaptă în prezent Uniunea Europeană (care se dorește stat federal, un fel de Statele Unite ale Europei), nu poţi să nu remarci faptul că edificiul politic pe care se străduiesc liderii europeni să-l clădească este un vis mai vechi. Cine nu își amintește că în anul 800, în chiar ziua de Crăciun, Papa Leon al III-lea îl încorona pe Carol cel Mare ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, din dorinţa de a reclădi Europa pe ruinele fostului Imperiu Roman? Cine a uitat, oare, că Napoleon, Kaiserul Wilhelm I, Hitler sau Stalin au dorit același lucru? Ce anume a întreţinut și alimentează, oare, acest vis obsedant în mintea generaţiilor de conducători ai Europei? Nu știm. Sau, mai degrabă, nu dorim să lansăm alte speculaţii. Ceea ce știm însă este că, din varii motive, acest vis a eșuat de fiecare dată și, de aceea, ne putem întreba: ce șanse are să se împlinească în prezent sau în viitorul apropiat? În acest plan, eșecul pare să fie o linie consecventă a istoriei europene, dacă nu chiar un destin. Dacă s-ar gândi cineva să pună acest subiect la casele de pariuri, am putea merge pe mâna istoriei, indiferent cât de mică sau mare ar fi cota. ianuarie −mare 2010 Frontiere | 81

Economic

82 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Mugur Tolici

De la Tratatul de la

Versailles la noua

ordine

mondial` ECONOMIC~

Exist` o preocupare cresc=nd` din partea opiniei publice pentru subiectele care ascund o anumit` doz` de mister [i care ofer` posibilitatea unor construc]ii bazate pe fic]iune sau imagina]ie \n detrimentul, de multe ori, al ra]iunii [i informa]iei.

T

ema Noii Ordini Mondiale a exercitat, în timpurile moderne, o atracţie deosebită asupra unor largi categorii de persoane, preocupate de domeniul conspiraţiilor, al scenariilor de dominare a lumii și de îngrădire a libertăţilor civile și religioase de către o elită internaţională care subjugă pârghiile puterii.

Lăsând la o parte abordarea populară a subiectului, vom încerca să descifrăm însemnătatea deciziilor luate de G-20 în cadrul reuniunilor de la Londra și Pittsburgh și modul în care acestea remodelează arhitectura economică și financiară internaţională.

Conceptul unei Ordini Economice Mondiale nu este nici pe departe unul recent. Încă

de la începutul secolului trecut, marile puteri ale vremii s-au reunit pentru a discuta un set de măsuri care să asigure pacea și prosperitatea economică a unei lumi devastate de Primul Război Mondial. Materializarea acestora s-a realizat prin Tratatul de la Versailles, încheiat în 1919, care a fost îndreptat în principal către rezolvarea problemelor legate de ianuarie − martie 2010 Frontiere | 83

Economic

reparaţiile de război și acoperirea costurilor reconstrucţiei și către evitarea impunerii unor bariere în calea comerţului internaţional sau funcţionării libere a pieţelor.

Teoria economică prevalentă în perioada respectivă, bazată pe principiul „mâinii invizibile” a lui Adam Smith, potrivit căruia pieţele sunt capabile să asigure prin ele însele echilibrele necesare funcţionării, precum și stabilitatea conferită de „etalonul aur” (cursurile de schimb ale monedelor erau fixe, bazându-se pe convertibilitatea lor în aur) nu a rezervat, la acel 84 | Frontiere ianuarie − martie 2010

moment, un rol important cooperării economice internaţionale. Rezolvarea problemelor economice prin măsuri individuale, cum ar fi renunţarea la etalonul aur și devalorizările unor monede naţionale în scopul creșterii competitivităţii economiei, sau impunerea de taxe și tarife vamale au devenit curând un numitor comun al politicilor economice ale multor ţări și au agravat problemele economiei mondiale.

Efectele acestor abordări au fost rapid evidenţiate de ratarea ambelor obiective propuse prin Tratatul de la Versailles:

după mai puţin de 10 ani, lumea a intrat în „Marea Criză” din 1929 – 1933, iar peste încă alţi zece ani, spectrul războiului a apărut la orizont, prevestind cea mai mare conflagraţie militară din istorie. Încrederea în autoguvernarea pieţei libere a fost puternic zdruncinată, iar conceptul rolului activ pe care statul trebuie să și-l asume în viaţa economică a început să câștige teren.

Recunoașterea greșelii iniţiale a fost primul pas pentru așezarea lumii într-o ordine economică mondială. În iulie 1944, delegaţiile a 44 de state

s-au reunit la Bretton Woods, New Hampshire, SUA, pentru a retrasa reperele arhitecturii economice mondiale. Introducând conceptul necesităţii apariţiei unor instituţii suprastatale, cu puteri sporite și resurse financiare impresionante, care să aibă drept atribuţii coordonarea sistemului financiar internaţional, Conferinţa de la Bretton Woods a reprezentat primul pas în desenarea unui sistem care a rezistat trei decenii și care și-a pus amprenta pe întreaga evoluţie economică a lumii de după acel moment.

Crearea Fondului Monetar Internaţional și a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie și Dezvoltare

CONFERIN}A DE LA BRETTON WOODS A REPREZENTAT PRIMUL PAS |N DESENAREA UNUI SISTEM CARE A REZISTAT TREI DECENII. a reprezentat răspunsul comunităţii globale la un pericol conștientizat cu preţul unor mari suferinţe: autarhia și protecţionismul aduc beneficii pe termen scurt și conduc, inevitabil, la o creștere economică mondială sub-optimală și la acumularea de dezechili-

bre cu potenţial disruptiv ridicat. Conferinţa de la Bretton Woods a creat și prima pârghie de coordonare a sistemului financiar internaţional, prin instituirea cursurilor fixe ale monedelor ţărilor participante în așa-numitul „Sistem de la Bretton Woods”. În cadrul acestuia, cursurile de schimb ale principalelor puteri economice de pe scena internaţională erau fixe faţă de dolar și, implicit, unele faţă de altele, iar dolarul era liber convertibil în aur. Cu alte cuvinte, monedele respective, prin intermediul dolarului, erau la rândul lor convertibile în aur, fapt de natură a conferi stabilitate cursurilor acestora.

Prin situarea celor două instituţii internaţionale la Washington, prin finanţarea acestora în proporţie covârșitoare de către trezoreria americană și în contextul unui sistem monetar dolar-centric, Statele Unite au preluat de facto controlul economiei mondiale, în detrimentul puterilor europene, ale căror economii, grav afectate de război, au redus influenţa acestora pe scena internaţională.

Renașterea Europei Occidentale și a Japoniei, precum și, câteva decenii mai târziu, intrarea pe prima scenă economică internaţională a tigrilor asiatici și a ţărilor din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au erodat hegemonia economică americană și au amplificat dificultatea coordonării politicilor economice și financiare internaţionale. În același timp, unele evenimente petrecute în anii ’70 aveau să traseze

G−20 G-20 a luat fiinţă în 1999 ca răspuns la crizele financiare de la sfârşitul anilor 1990 şi ca o recunoaştere a rolului tot mai important jucat de economiile emergente în arhitectura economică mondială. G-20 este un forum care promovează dialogul dintre ţările industrializate şi economiile emergente pe teme referitoare la stabilitatea economiei mondiale. Ţările membre ale G-20 sunt: Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea de Sud, Turcia, Marea Britanie, SUA, acestea fiind reprezentate de miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale. Al douăzecilea membru al G-20 este Uniunea Europeană. La reuniunile G-20 participă, ex-officio, directorul executiv al FMI şi preşedintele Băncii Mondiale.

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 85

CONVERTIBILITATE

Membrii conferin]ei de la Bretton Woods Conceptul de convertibilitate derivă din standardul aur (gold standard), utilizat în secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, potrivit căruia banii pot fi preschimbaţi în aur, la un curs fix, prestabilit. Sistemul a funcţionat până în 1933, cînd preşedintele Roosevelt a declarat abolirea standardului aur. Conferinţa de la Bretton Woods, din 1946, a reaşezat pe baze noi acest concept prin stabilirea unui sistem de cursuri fixe ale principalelor valute faţă de dolarul şi convertibilitatea acestuia din urmă în aur, la un curs fix de 35 dolari/uncie. Prin cursurile fixe faţă de dolar şi convertibilitatea dolarului în aur, practic principalele valute erau convertibile la rîndul lor în aur.

După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, în 1971, convertibilitatea s-a limitat la preschimbarea unei valute într-o altă valută, la cursuri de schimb stabilite de piaţă.

coordonatele sistemului economic anterior crizei demarate în 2007 în Statele Unite. Astfel, prăbușirea în august 1971 a sistemului de cursuri fixe stabilit la Bretton Woods și trecerea la cursuri flotante, șocurile petroliere și apariţia inflaţiei au erodat ancora reprezentată de dolar pentru sistemul monetar internaţional și au impus

potrivit cărora pieţele sunt capabile să asigure echilibrele necesare funcţionării economiei, au reprezentat o reîntoarcere la „laissez-faire”-ul anterior Bretton Woods și au creat premisele globalizării pieţelor financiare. Odată cu restabilirea convertibilităţii monedelor economiilor occidentale și a generării de resurse financiare

la începutul anilor ’90, acestea să reprezinte principala sursă de finanţare atât a economiilor dezvoltate, cât și a celor emergente.

Fiind în același timp cauză și efect al globalizării, transferurile de capital au condus la integrarea pieţelor financiare naţionale, transformându-se în catalizator atât al dezvoltării accelerate, cât și al apariţiei sau amplificării crizelor. Crizele înreREVOLU}IA TEHNOLOGIEI INFORMA}IEI gistrate în anii ’90 în DE LA SF+R{ITUL ANILOR ’90 A CREAT Mexic și ţările asiatice POSIBILIT~}I CU NEPUTIN}~ DE IMAGINAT (Thailanda, Indonezia, Malaezia), precum CU NUMAI ZECE ANI MAI DEVREME. și în Rusia, Brazilia, Argentina și Turcia regândirea teoriei și practicii importante de către ţările ex- au reflectat vulnerabilităţi ale economice. portatoare de petrol, importanţa economiilor respective, politici Principiile monetariste for- fluxurilor financiare private a macroeconomice nesustenamulate de Milton Friedmann, crescut permanent, ajungând ca, bile și dezechilibre acumulate, 86 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Economic care, cel puţin parţial, au fost favorizate de accesul facil la capitalul străin.

Revoluţia tehnologiei informaţiei și extinderea valului globalizării de la sfârșitul anilor ’90 au creat posibilităţi cu neputinţă de imaginat cu numai zece ani mai devreme.

Abundenţa resurselor financiare a fost acompaniată de accesul la informaţie și posibilităţi de tranzacţionare nelimitate.

Operaţiunile financiare au început să se rupă tot mai mult de orice contrapartidă materială și să devină un pariu pe probabilitatea de intrare în criză a unei ţări. Ritmul alert al apariţiei de noi produse financiare, extrem de sofisticate, a depășit capacitatea de reacţie a autorităţilor naţionale și supranaţionale, inhibate, a priori, de credinţa în valenţele pieţelor libere. Suprapunerea peste toate acestea a atacurilor teroriste din septembrie 2001, și, ca efect al politicilor monetare aplicate în SUA după acest eveniment, scăderea dramatică a randamentelor produselor financiare din categoria celor cu risc controlat au creat condiţiile a ceea ce avea să devină cea mai adâncă criză economică și financiară de după 1933 și, totodată, a celei mai ferme reacţii a autorităţilor de până în prezent.

Rezultatul: punerea bazelor unei noi ordini economice mondiale.

Începutul a fost reprezentat de reuniunea G-20 de la Londra, din aprilie 2009, în plină manifestare a crizei economice și financiare. Liderii celor mai importanţi jucători în planul economiei și finanţelor mondiale s-au pus de acord asupra a două aspecte esenţiale: (i) transmiterea crizei din SUA către alte ţări industrializate și, ulterior, către ţările emergente a scos în relief creșterea expunerii sistemului economic și financiar internaţional la riscul unei crize generalizate ca urmare a interdependenţei dintre sistemele financiare ale ţărilor dezvoltate și cele ale ţărilor emergente; (ii) instrumentele de prevenire și management al crizei s-au dovedit insuficiente, fiind necesare o întărire a acestora

și o reformare a arhitecturii financiare internaţionale. În mod concret, deciziile luate în cadrul acestei reuniuni au fost îndreptate către întărirea cooperării internaţionale în ceea ce privește reglementarea și supravegherea pieţelor financiare, adecvarea mecanismelor de prevenire a crizelor la noile condiţii de pe piaţa internaţională, creșterea rolului instituţiilor internaţionale aflate în inima arhitecturii financiare globale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, băncile regionale de dezvoltare multilaterală) și crearea unei noi instituţii supranaţionale (Consiliul de Stabilitate Financiară), care să realizeze supravegherea pieţelor financiare. De menţionat este acceptarea,

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 87

de către liderul celei mai liberale economii a lumii, SUA, a faptului că pieţele trebuie mai degrabă reglementate decât lăsate să funcţioneze libere. Un principiu pe care America nu-l acceptase niciodată înainte de apariţia crizei.

Deciziile în sine nu au nimic neobișnuit. Necesitatea coordonării eforturilor de depășire a crizelor într-o economie mondială globalizată este o condiţie sine qua non a depășirii cu succes a acestora. În același timp, instituţiile menţionate mai sus au fost înfiinţate tocmai pentru a îndeplini obiectivul menţinerii echilibrelor într-o economie globală supusă unor transformări accelerate.

Ceea ce este cu adevărat important în reuniunea G-20 se referă la obţinerea consensului și trecerea imediată la acţiune. Fără precedent sunt și resursele financiare mobilizate pentru contracararea efectelor crizei, în valoare de 1.100 de miliarde de dolari, îndreptate

88 | Frontiere ianuarie − martie 2010

către majorarea fondurilor la dispoziţia Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale

și a băncilor de dezvoltare multilaterală.

Nu în ultimul rând trebuie spus că, în noul context, ţările emergente capătă un rol mult mai important în luarea deciziilor cu rezonanţă globală. Fiind participante în G-20, China, Brazilia, India și Rusia își vor vedea interesele mai bine reprezentate în cadrul Fondului Monetar Internaţional și al altor instituţii supranaţionale.

Expresiile-cheie utilizate în declaraţiile reuniunilor G-20 de la Londra și Pittsburg reprezintă cel mai bine noua orientare luată de ordinea economică mondială: „Cel mai coordonat program de stimulente monetare și fiscale realizat vreodată”,

Economic MILTON FRIEDMANN Milton Friedman a fost economistul american care [i−a pus amprenta asupra teoriei [i practicii econo− mice a secolului XX. Friedman a reprezentat vârful de lance al capitalismului liber (laissez-faire), aducând o contribuţie majoră în domeniile microeconomiei, macroeconomiei, statisticii şi istoriei economice. Fiind cel mai important reprezentant al curentului monetarist, Friedman a susţinut principiul neutralităţii politicii monetare, pronunţânduse în favoarea expansiunii graduale a masei monetare în vederea asigurării creşterii economice pe termen lung. Pornind de la principiile teoriei cantitative a banilor, potrivit căreia nivelul preţurilor este determinat de cantitatea de bani în circulaţie, Friedman a arătat că expansiunea excesivă a masei monetare va conduce inevitabil la inflaţie. Ca urmare, autorităţile trebuie să-şi propună ca obiectiv asigurarea stabilităţii preţurilor, ca premisă a creşterii economice sănătoase.

NECESITATEA COORDON~RII EFORTURILOR DE DEP~{IRE A CRIZELOR |NTR−O ECONO− MIE MONDIAL~ GLOBALIZAT~ ESTE O CONDI}IE SINE QUA NON A DEP~{IRII CU SUCCES A ACESTORA. „acţiunea comună a dus la creșterea extraordinară a resurselor necesare stopării răspândirii crizei”, „trecem de la o eră a iresponsabilităţii la una în care prin adoptarea unui set de măsuri, reglementări și reforme întâmpinăm provocările cu care se confruntă economia mondială în secolul al XXI-lea”.

Simple declaraţii ? Sau un concept cu adevărat nou ?

Dacă măsurile îndreptate către o nouă arhitectură financiară internaţională își vor atinge obiectivele declarate, rămâne de văzut. Esenţial este faptul că reacţia liderilor lumii la o ameninţare concretă la adresa stabilităţii societăţii umane a revelat faptul că, în situaţii extreme, luarea unor decizii greu de imaginat pentru timpuri normale se poate realiza nu doar rapid, dar și consensual.

Este un eveniment care unora le dă optimism, altora frisoane. În final, poziţionarea într-o tabără sau alta ţine de filosofia de viaţă pe care fiecare a ales să se bazeze. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 89

S`n`tate Arareori ajung \n pres` informa]ii de culise – evident, nu tocmai curate − din zona afacerilor cu petrol [i armament.

Asemenea dezv`luiri scot la iveal` simbioza dintre mega− companiile implicate – aflate in proprietate privat` – [i factori de decizie guvernamentali, rela]ie ce duce la maximizarea profiturilor de ambele p`r]i.

„Far

R

ăzboaiele create și întreţinute artificial susţin industria de armament. Industria farmaceutică, în schimb, este protejată de un „scut etic”: sănătatea populaţiei. În eforturile pentru atingerea acestui deziderat nobil, actorii mondiali din industria farmaceutică etalează un exces de zel care trezește suspiciuni, exces girat de cabinetele guvernamentale și de importante canale media.

Cu mai mulţi ani în urmă, la un curs din cadrul Facultăţii de Medicină, am discutat cu un cadru universitar despre eficienţa vaccinului antigri90 | Frontiere ianuarie − martie 2010

pal. Medicul acesta, care cunoștea câţiva membri din comisia naţională de resort, susţinea că vaccinul este inutil din câteva motive. În primul rând, se poate invoca modul în care se prepară vaccinul împotriva gripei sezoniere, procedura apropiindu-se în mod straniu de cea specifică extragerii numerelor câștigătoare la loto. Experţii încearcă să alcătuiască o prognoză bazată pe date empirice, pe evoluţia istorică și pe estimări proprii, căutând să intuiască ce tulpină sau care combinaţie de tulpini e cel mai probabil să circule în sezonul respectiv. Ulterior, se elaborează

de Dorin Aiteanu

ma“ Ofensiva

un coktail de câteva tulpini din care se produce vaccinul. În al doilea rând, trebuie menţionată capacitatea organismului uman de a produce singur anticorpi și de a lupta împotriva virusului gripal, oricare ar fi combinaţia sezonieră, de unde și anecdota: „Dacă o tratezi, [gripa] durează șapte zile; dacă nu, o săptămână”. Desigur că au existat cazuri grave, unele chiar mortale. Totuși, acești pacienţi, într-o majoritate covârșitoare, sufereau de alte afecţiuni severe, iar contactul cu virusul gripal nu a făcut decât să accelereze evoluţia

afecţiunii deja existente, caz în care vaccinul oricum nu ar mai fi avut niciun efect. Astfel, justificarea producerii vaccinului antigripal poate capăta dintr-odată o altă dimensiune, strâns legată de factorul economic.

Vaccin \mpotriva crizei economice În plină criză economică, în care comenzile scad dramatic și mii de întreprinderi devin insolvente, industria farmaceutică mondială – în special cea americană – pare să fie vaccinată împotriva „virusului economic”. Într-un amplu ianuarie − martie 2010 Frontiere | 91

S`n`tate

(PRE)SCRIE}I, B~IE}I, NUMAI (PRE)SCRIE}I! Postul de ştiri bavarez B5 Aktuell publica, în vara acestui an, rezultatele unei investigaţii ample făcute în spitalele de boli cronice şi în azilele de bătrâni din Germania.

Astfel, mai multor mii de pacienţi care erau prea în vârstă sau prea puţin lucizi pentru a protesta (de pildă cei cu afecţiuni psihice), li s-au administrat o serie de medicamente deloc ieftine, care – în marea majoritate – nici măcar nu aveau legătură cu starea pacienţilor. Investigaţia dezvăluie o practică deja obişnuită nu numai în Gemania, legată de organizarea de către companiile farmaceutice a unor întâlniri aşa-zis „educative”.

De cele mai multe ori, aceste întâlniri se desfăşoară în locuri turistice atractive, cu trataţie adecvată, unde sunt invitaţi medici care – oficial – sunt informaţi despre efectele „miraculoase” ale noului medicament. Nu de puţine ori, numărul de prescrieri ale medicamentului respectiv este direct proporţional cu valoarea cadourilor informale primite de medic din partea companiei farmaceutice. Astfel, iese încă o dată la lumină un aspect incomod, care s-a acutizat în ultima vreme: concernele producătoare de medicamente sunt, în esenţă, organizaţii comerciale care urmăresc sănătatea populaţei, dar mai ales profitul şi extinderea influenţei pe piaţă.

92 | Frontiere ianuarie − martie 2010

studiu de piaţă publicat în noiembrie 2008 de către compania URCH Publishing „Pharmaceutical Market Trends”, se menţionează o creștere economică anuală aproape constantă, de 10%, începând cu 1999. În 2007, totalul vânzărilor din industria farmaceutică a fost de 712 miliarde de dolari, crescând chiar mai mult decât de obicei: 10,7% faţă de anul precedent. În condiţiile conservării trendului actual, se estimează pentru 2012 o cotă de 929 de miliarde de dolari. Revista americană Fortune publica în iulie 2009 evoluţia celor mai mari actori în industria farmaceutică în 2008, „anul crizei”.

De pildă, Johnson & Johnson, care a avut o cifră de afaceri de 63 miliarde $ în 2008, a înregistrat un profit de 12,9 miliarde, în creștere cu 22,4% faţă de anul precedent. Printre câștigători se mai numără și Roche (total vânzări – 44,2 miliarde $, profit – 8,2 miliarde $, creștere – 1,9%), AstraZeneca (cifră de afaceri – 31,6 miliarde, profit – 6,1 miliarde, în creștere cu 9% faţă de 2007) sau Merck (cu o creștere-record a profitului în 2008: 7,8 miliarde de dolari, adică 138% mai mult faţă de 2007). Pfizer își păstrează trendul, cu o ușoară scădere a profitului de doar 0,5%, însumând 8,2 miliarde $, la o cifră de afaceri de 48 miliarde $, iar GlaxoSmithKline înregistrează o scădere de 20% a profitului, însumând 8,4 miliarde de dolari, dintr-un total al vânzărilor de 44,6 miliarde.

Alături de „consumatorii casnici”, între clienţii industriei farmaceutice se numără și guvernele. Într-un raport al Băncii de Investiţii JP Morgan, în care se analizau doar comenzile de vaccin antigripal din 2009, se menţionează contractele aflate în derulare având ca obiect 600 de milioane de doze în valoare de 4,3 miliarde de dolari, precum și alte 342 milioane de doze în valoare de 2,6 miliarde aflate pe lista de așteptare. Conform raportului, câștigătorii cei mai mari sunt GlaxoSmithKline și Roche, care își rotunjesc veniturile cu 1,8 miliarde $ în ţările cu industrii puternice și cu 1,2 miliarde în ţările lumii a treia.

Tentaculele farma

în 2005 în Republica Federală. În 21 aprilie, pe Într-un documentar intitulat „Cartelul farma: fondul unei depresii, la două săptămâni după încum sunt înșelaţi pacienţii”, prezentat la postul ceperea tratamentului cu antidepresivul Zoloft, TV german de stat ZDF, realizatorii emisiunii produs de firma Pfizer, doamna Kranz se sinuciFrontal 21 – Christian Esser și Astrid Randerath de. Nemulţumit de rezultatele anchetei oficiale, – dezvăluie strategiile prin care „jucătorii far- soţul pornește o anchetă pe cont propriu, pentru ma” își pun în aplicare planurile de maximizare a elucida cauzele tragediei. În acest context, este a profitului pe seama pacienţilor, foarte puţin deosebit de interesantă declaraţia profesorului stânjeniţi de către organizaţiile guvernamentale Bruno Müller-Oberhausen din cadrul Comisiei de control. Instrumentele folosite machiavelic „JUC~TORII FARMA” |{I MAXIMIZEAZ~ sunt: secretizarea efectelor secundare ale medi- PROFITUL PE SEAMA PACIEN}ILOR, FOARTE camentelor, falsificarea PU}IN ST+NJENI}I DE C~TRE ORGANIZA− sau mituirea forumurilor de pe internet pen- }IILE GUVERNAMENTALE DE CONTROL. tru publicitate mascată, mituirea politicienilor, a persoanelor de decizie pentru Medicamente a Asociaţiei Naţionale a din comisiile de acreditare, a academicienilor și Medicilor: descrierea completă a efectelor sea medicilor. cundare exista în dosarele Comisiei de AcreditaÎn noiembrie 2009, portarul naţionalei de fot- re a Medicamentelor, dar nu (!?) și în instrucţiubal a Germaniei, care se afla de mai mulţi ani în- nile din cutia medicamentului; această descriere tr-un tratament antidepresiv, și-a pus capăt vie- specifica, printre altele, și „apariţia sau intensiţii. Acest caz readuce în prim-plan unul similar, ficarea tendinţelor suicidale”. Privind retrospeccazul Monikai Kranz, care a stârnit multă vâlvă tiv, soţul doamnei Kranz susţinea că soţia lui ar ianuarie − martie 2010 Frontiere | 93

S`n`tate

„DAC~ V~ IMAGINA}I C~ INDUSTRIA FARMACEUTIC~ ADUCE MEDICA− MENTE PE PIA}~ CA S~ V~ AJUTE, V~ |NSELA}I…” JOHN VIRAPEN, FOST CEO AL COMPANIEI ELI LILLY, SUEDIA fi refuzat administrarea medicamentului dacă ar fi cunoscut versiunea completă a listei de efecte secundare și, evident, ar fi rămas în viaţă. Iar compania Pfizer ar fi pierdut un client. În investigaţia postului ZDF, se prezintă interviul cu John Virapen, fost CEO al companiei Eli Lilly din Suedia: „Ei vând [medicamente periculoase] pentru a câștiga bani. Pentru nimic altceva. Dacă vă imaginaţi că industria farmaceutică aduce medicamente pe piaţă ca să vă ajute, vă înselaţi…” Însărcinat cu introducerea pe piaţa suedeză a produsului Prozac, Virapen mărturisește că a mituit oameni de știinţă din comisia de acreditare, pentru că era singura opţiune pentru a se „trece cu vederea“ efectele secundare periculoase. În timpul studiului pentru acreditare, la o săptămână după demararea testelor, doi pacienţi au avut tentative de suicid, moment în 94 | Frontiere ianuarie − martie 2010

care studiul a fost întrerupt și trecut sub tăcere, deoarece producătorii americani și englezi se temeau de efectele publicării rezultatelor asupra pieţelor proprii. Virapen, căutând oportunitatea de a grăbi acreditarea, a primit „soluţia“ din partea reprezentantului comisiei naţionale de acreditare: „Banii sunt întotdeauna buni!“. În cele din urmă, după încheierea unui târg oneros pentru reprezentantul comisiei, medicamentul a intrat pe piaţa suedeză fără probleme.

Același produs antidepresiv Prozac este respins de către Comisia Germană de Acreditare în 1998 din cauza „riscului suicidal crescut“. Un an mai târziu este acceptat pentru a intra pe piaţă, fără a avea această menţiune la rubrica efectelor secundare. Menţiunea apare abia începând cu 2005, probabil pe fondul investigaţiei ZDF în cazul Kranz.

LUPUL, PAZNIC LA OI

Insurec]ia total` are un nume: marketing Companiile farmaceutice publică procentele din cifra de afaceri pe care le investesc în cercetare și dezvoltare, pentru preîntâmpinarea nevoilor pacienţilor prin îmbunătăţirea produselor.

Conform unui studiu al companiei chineze RIC Information Consulting, publicat în aprilie 2009, companiile americane au investit în 2008 un total de 65,2 miliarde $, reprezentând un procent de 20,6 din totalul veniturilor anului precedent.

Din această sumă, cercetarea știinţifică propriuzisă beneficiază de un procent redus, cea mai mare parte fiind folosită pentru marketing.

Diversitatea și subtilitatea acţiunilor de publicitate mascată a producătorilor de medicamente sunt surprinzătoare. Cu sumele potrivite (infime

Doctorul John Abramson, autor al cărtii „America supramedicamentată. Promisiunea încălcată a medicinei americane”1a, atrage atenţia asupra faptului că schimbări de direcţie în politica farmaceutică au avut loc şi peste Atlantic. Acesta povesteşte că, până în 1980, cercetarea medicală americană era finanţată de Institutul Naţional de Sănătate (engl. NIH – National Institute of Health), cercetătorii neavând nicio implicare în actul medical propriu-zis. În momentul în care preşedintele Reagan a preluat mandatul, economia era în declin, iar finanţările din partea NIH au scăzut dramatic. În acel moment, companiile farmaceutice s-au oferit să dea o mână de ajutor.

Dacă până în 1991, studiile se făceau preponderent în laboratoarele marilor universităţi, ulterior, tot mai multe au fost transferate către organizaţii comerciale. Nimeni, nici măcar vreo instituţie de control, nu şi-a pus problema existenţei unui conflict de interese; în plus, studiile erau finalizate mai rapid şi mai eficient. Treptat, companiile au preluat controlul asupra efectuării studiilor: ele finanţau studiile, publicau articole, prezentau rezultatele. Actualmente, 90% din cercetarea medicală se află în mâinile companiilor farmaceutice private, susţine doctorul Abramson. a. Engl. „Overdosed America. The broken promise of the American medicine” - John Abramson, HarperCollins, 2004

ianuarie − martie 2010 Frontiere | 95

S`n`tate în comparaţie cu veniturile provenite din comercializare) este posibil ca un jurnal medical, cum este de pildă Apothekenumschau, creditat cu o poziţie obiectivă și neutră în mediul farmaceutic naţional, să prezinte articole favorabile pe baza unor studii insuficient documentate sau contrafăcute ale companiilor farmaceutice. Astfel, un articol laudativ la adresa unui produs Pfizer, redactat chiar de către o persoană din conducerea companiei, apare în revista „obiectivă“ a farmaciștilor ca fiind scris de către un redactor independent. Nenumărate sunt însă studiile executate de către profesori universitari și academicieni, în care costurile cu personalul și URM~TORUL PAS AL INDUS− costurile aparaturii sau ale materialelor TRIEI FARMACEUTICE A sunt sponsorizate de FOST M~RIREA ARTIFICIAL~ către producătorii medicamentului prode medicamente. În A NUM~RULUI DE PACIEN}I. dus de Pfizer, medicul aceste condiţii, remoderator încerca să zultatul final nu este o surpriză pentru nimeni. calmeze spiritele, motivând efectele ca pe niște Pentru că pacienţii au sesizat intensificarea apariţii episodice neglijabile, după care insista politicilor de cartel și colaborarea ilicită cu me- pe eficienţa și siguranţa medicamentului. Faptul diile de informare „neutre“, s-a dezvoltat rapid că investigatorii cazului au identificat plăţi în vaun mediu de comunicare între pacienţi prin loare de mai multe mii de euro din partea comintermediul forumurilor de pe internet, unde paniei Pfizer în conturile medicului respectiv nu consumatorii împărtășesc experienţe sau cer schimbă cu mult datele problemei. sfaturi. Deși, iniţial, părea un ghimpe greu de înDeloc liniștitoare sunt acţiunile de lobby, de lăturat, acest mediu de comunicare a fost cucerit atragere a bunăvoinţei persoanelor cu putere de către actorii farma mult mai repede decât se de decizie la nivel naţional. Același documentar credea, în principal prin „sponsorizarea“ mode- prezentat de postul ZDF prezintă „întâlniri de ratorilor și a liderilor de opinie de pe forumuri, informare” organizate de către marile concerne care în final sfârșeau în a face publicitate extrem farma, în care politicieni și personal guvernade subtilă produselor. Interesant este cazul unui mental cu responsabilitate în domeniul medical medic pediatru, președintele unui forum pe in- sunt invitaţi, de pildă, la o plimbare cu vaporul ternet ce reunea părinţi având copii hiperactivi pe râul Spree în Berlin. Echipa de filmare este (oficial numit „sindronul de atenţie deficitară și ameninţată de către poliţiștii de pe mal și sohiperactivitate“). Deoarece din ce în ce mai mulţi mată să oprească imediat înregistrarea. Oricum, părinţi se plângeau de apariţia tulburărilor obiectivele performante ale camerelor video de auz după reușesc să idenu t i l i z a r e a tifice feţele unor

96 | Frontiere ianuarie − martie 2010

persoane din conducerea marilor concerne farmaceutice, în discuţii într-o ambianţă comfortabilă alături de oamenii de stat care decid ce fel de medicamente vor ajunge pe piaţă și la ce preţuri.

Redactorii materialului prezintă în final o listă lungă de nume rezonante de foști funcţionari de stat care au preluat posturi de conducere la departamentele de promovare ale marilor concerne farmaceutice, mecanismul funcţionând desigur și invers, cu efecte ce nu au întârziat să apară. Semnificative sunt experienţele doctorului Leonhard Hansen de la Uniunea Caselor de Asigurări Medicale a landului Renania de Nord – Westfalia, care a iniţiat o campanie de scădere a preţului medicamentelor prin promovarea

produsului mai ieftin, de o calitate similară, acesta fiind nevoit să renunţe la planurile sale din cauza nenumăratelor șicane și ameninţări. În plus, chiar demersurile la cel mai înalt nivel par să nu mai aibă niciun efect. Fostul ministru al sănătăţii din guvernul german – Horst Seehofer – a iniţiat un proiect similar, care presupunea elaborarea unei liste cu cele mai ieftine produse din fiecare categorie, pentru a stimula scăderea preţurilor medicamentelor. Câteva luni mai târziu, ministrul Seehofer declara resemnat în faţa camerelor de luat vederi că renunţă la proiectul său. Seehofer și-a justificat gestul fără reţineri: „Lobby-ul din partea companiilor farmaceutice este mult prea puternic”.

„|NTREAB~−}I DOCTORUL!” Într-un documentar prezentat la mai multe posturi TV americane, jurnalista de investigaţie Amy Goodman (foto) semnalează o schimbare de optică în ceea ce priveşte modul în care industria farmaceutică cucereşte piaţa. Redactorul remarca faptul că, dintr-un total al vânzărilor de 550 miliarde $, cea mai mare parte a fost realizată prin prescrieri pe

bază de reţetă. Aceasta este, într-o bună măsură, urmarea focalizării eforturilor în direcţia medicilor şi a farmaciştilor prin metodele care au fost deja descrise. Vorbind despre strategia concernului Merck, fostul şef al departamentului de vânzări Gene Carbona declara: „Nu poţi plăti un doctor să prescrie medicamentul [pe care îl produci]. Este ilegal. Dar dacă organizezi un seminar educaţional în care un doctor prezintă colegilor săi avantajele noului produs sau îi timiţi la un seminar unde aud despre acesta, e legal. Seminarul educaţional poate conţine cazare şi masă, terenuri de golf, călătorii, cadouri etc.”

Ca şi când aceste strategii nu ar fi fost suficiente, s-a creat şi o nouă paradigmă în reclama pentru medicamente pe bază de reţetă, în care telespectatorii sunt bombardaţi cu sute de reclame pentru felurite tipuri de medicamente. Şi pentru că aceştia nu le pot cumpăra fără reţetă, fiecare spot publicitar conţine îndemnul repetat obsesiv „Întreabă-ţi doctorul!” (engl. Ask your doctor!). O bună parte din medici s-au plâns în presă de faptul că pacienţii care vin la consultaţii doresc neapărat reţete cu medicamentul din reclamă, cu toate că din punct de vedere medical nu aveau deloc nevoie, sau, mai mult, ar fi chiar contraindicat. Goodmann menţionează în documentar că reclama TV la medicamente cu prescripţie medicală a crescut cu 400% în perioada 1996-2004. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 97

S`n`tate

Bolnavi de normalitate

Următorul pas al industriei farmaceutice a fost mărirea artificială a numărului de pacienţi prin medicalizare. Jurnalista americană Katharine Greider a scris despre modul în care valorile patologice ale colesterolului au fost extinse pentru a include pe lista „bolnavilor” un număr mult mai mare de persoane, care până atunci erau diagnosticate cu valori normale. Comisia naţională a fost alcătuită din nouă experţi, dintre care șase aveau legături cu marile concerne farmaceutice prin felurite sponsorizări și finanţări de proiecte.

Mulţi dintre noi ne amintim de anii de școală sau de muncă, în care, în condiţii de tensiune, unii colegi își balansau des picioarele. Pentru comisia americană de resort, acest comportament nu mai este deloc normal. În opinia acestei comisii, ar fi vorba de o afecţiune nervoasă asemănătoare cu Parkinsonul; astfel, cei care își mișcă picioarele sunt diagnosticaţi cu „Sindromul picioarelor neliniștite” (eng. RLS – Restless Legs Syndrom)! Pacienţii afectaţi de această boală nu trebuie să dispere, pentru că există un leac: medicamentul Levodopa.

Un alt exemplu de medicalizare, cu implicaţii economice extreme, este „tratamentul” stresului. Lupta cu termenele de predare ale rapoartelor sau situaţiile tensionate la locul de muncă fac parte din viaţa de fiecare zi. Nu și în opinia comisiilor americane de specialitate. Dacă încheiaţi în mod repetat ziua de muncă sub stres, precis sunteţi afectaţi de „Tulburări de anxietate generalizată” (engl. GAD – Generalized Anxiety Disorder), și desigur aveţi nevoie de buspirone (e. g.

Buspar), benzodiazepame sau antidepresive.

Nu cu foarte mult timp în urmă, atunci când copiii erau puţin agitaţi, primeau o etichetă cvasi-banală: neastâmpăraţi. După o scurtă mustrare sau pedepsire, „afecţiunea” trecea de la sine și totul revenea la normal. Actualmente, lucrurile au atins o complexitate inimaginabilă. Copiii neastâmpăraţi suferă de fapt de o afecţiune severă, numită „Attention Disorder and Hyperactivity Syndrom, ADHS” (sindromul atenţiei deficitare și al hiperactivităţii) și necesită consult psihologic și medicaţie corespunzătoare.

98 | Frontiere ianuarie − martie 2010

Lista exemplelor privind medicalizarea comportamentului normal este, desigur, mult mai lungă, și, probabil, va fi extinsă și mai mult în viitor, astfel încât nici unul dintre noi – potrivit convenţiilor – nu va mai fi sănătos, sănătatea devenind un fel de Fata Morgana, un ideal imposibil de atins.

Corifeii gripei porcine Campania propagandistică începută în primăvara anului curent pentru avertizarea populaţiei împotriva gripei porcine este fără precedent în istoria mijloacelor de informare în masă. De vreme ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii a catalogat acest tip de gripă la nivel de „pandemie”,

Michael Brandt scria într-un articol publicat în revista online Kopp Verlag („Gripa porcină: o afacere bună”) despre eficienţa economică a difuzării informaţiilor care pot da naștere unei adevărate isterii în rândul populaţiei. Referinduse la același subiect, un articol din Financial Times (20 iulie 2009) aprecia că politica fricii din media reprezintă o afacere de miliarde pentru industria farmaceutică, câștigătorii fiind Glaxo SmithKline, Roche, Baxter, Novartis sau SanofiAventis.

Mesajele prezentau hiperpromptitudinea producătorilor care promiteau mari cantităţi de vaccin în doar câteva luni, ca pe un act de eroism global, fără a se menţiona faptul că prepararea unui vaccin eficient și cu efecte secundare minime sau absente necesită în mod normal mai mulţi ani de teste de siguranţă. În plus, mesajele inspirau ideea că vaccinul va fi produs în cantitate limitată, deci doar cei care se grăbesc pot beneficia de el. Într-o primă fază, omul de rând nu ar avea acces la el, binecuvântaţi fiind doar medicii, poliţiștii, armata etc. Pentru că pe parcursul verii numărul cazurilor de gripă s-a redus drastic,

populaţia a fost bombardată aproape zilnic cu mesaje menite să avertizeze publicul de pericolul gripei ucigașe. Făcându-se referire la cazurile mortale, populaţia a fost încă de timpuriu sensibilizată asupra necesităţii stringente a vaccinării. Un aspect pe care reprezentanţii forurilor medicale au uitat să îl prezinte este faptul că numărul victimelor gripei porcine nu prezintă o diferenţă semnificativă în raport cu numărul deceselor provocate de gripa sezonieră obișnuită din anii precedenţi. Orice medic este conștient de faptul că, pe fondul unei boli cronice sau al unei îmbolnăviri acute severe, contactarea virusului gripal poate produce decesul. Jurnalistul

CAMPANIA PROPAGANDISTI− C~ |NCEPUT~ |N PRIM~VARA ANULUI CURENT PENTRU AVERTIZAREA POPULA}IEI |MPOTRIVA GRIPEI PORCINE ESTE F~R~ PRECEDENT |N ISTORIA MIJLOACELOR DE INFORMARE |N MAS~. mesajele continuau să avertizeze populaţia că această evoluţie ar fi doar „liniștea de dinaintea furtunii”, gripa urmând să lovească puternic odată cu începerea anotimpului rece. În sfârșit, vaccinul a fost produs, în mai multe tipuri, de către mai multe companii, și cumpărat în cantităţi imense de către guverne. Titluri precum „Cea mai mare acţiune de vaccinare din istorie va începe în octombrie”/ „Camioanele cu vaccine ianuarie − martie 2010 Frontiere | 99

S`n`tate au pornit de la marile depozite către cabinetele medicale”/ „Pacienţii au luat cu asalt cabinetele medicale pentru a se vaccina” sau „Vaccinurile au fost rapid epuizate, pacienţii așteaptă noua tranșă” au fost auzite săptămâni la rând în presă. În contrast cu aceste mesaje, sondaje de opinie independente realizate în Germania estimau în octombrie 2009 că numărul celor care doresc să-și facă vaccinul se ridică la cca 11%. Cei intervievaţi își motivau scepticismul prin evoluţia lentă a îmbolnăvirilor, precum și prin lipsa testelor detaliate asupra efectelor secundare. În același timp, numeroși politicieni, reprezentanţi guvernamentali și reprezentanţi ai comisiilor medicale își reiterau stereotip convingerile privind necesitatea, eficienţa și siguranţa noului vaccin. Datorită conţinutului publicitar greu de ascuns al acestor luări de poziţie, au fost intervievaţi mai mulţi lideri de opinie independenţi, care se arătau conștienţi de controversa declanșată de noul vaccin, așadar erau capabili să înţeleagă poziţia scepticilor. În mod interesant, aceștia își încheiau declaraţiile cu menţiunea că își vor face totuși vaccinul.

Orice implicare a industriei farmaceutice în această amplă campanie mediatică rămîne deocamdată la stadiul de ipoteză.

Guvernele intr` \n hor` Trilaterala vaccinului antigripal ar fi rămas doar la stadiul de proiect comercial ambiţios dacă industriei farmaceutice și presei implicate nu li s-ar fi alăturat guvernele ţărilor dezvoltate. Acestea au achiziţionat milioane de doze de vaccin antigripal, în ciuda faptului că doar o mică parte a populaţiei ar urma să accepte vaccinarea. Dozele au fost oricum cumpărate în totalitate și plătite din banii contribuabililor.

Interesant de remarcat este și decizia ministrului american al sănănăţii – doamna Kathleen Sebelius –, din iulie anul curent, de a acorda imunitate juridică firmelor producătoare de vaccin antigripal. Această procedură le protejează în eventualitatea apariţiei unor efecte secundare grave.

100 | Frontiere ianuarie − martie 2010

În Marea Britanie, guvernul a avertizat anul acesta Serviciul Naţional de Sănătate (National Health Service) să fie pregătit pentru 65.000 de victime ale gripei porcine până în primavara lui 2010. Şi pentru că şocul asupra opiniei publice părea incomplet, într-un document al guvernului britanic se adaugă eventualitatea recurgerii la gropi comune pentru izolarea victimelor temutului virus. Într-o ştire publicată în octombrie 2009, se menţionează decizia Oficiului pentru Sănătate al statului New York de a dispune vaccinarea întregului personal medical – aproximativ 500.000 de angajaţi. Cine refuză vaccinarea este concediat. În plus, se vorbeşte despre implicarea militară a FEMA (Agenţia Federală pentru Situaţii de Urgenţă) într-o eventuală vaccinare obligatorie a populaţiei.

care o persoană a decedat la trei ore după administrarea vaccinului; o zi mai târziu, cotidianul german Bild anunţa decesul unul copil de un an, după ce a primit vaccinul Pandemrix, ridicând numărul deceselor legate de campania de vaccinare la șapte în doar trei săptămâni.

Jurnaliștii nu înţeleg de ce reprezentanţii medicali continuă cu încăpăţânare să recomande vaccinul, în ciuda evoluţiei situaţiei. Remarcabil este și cazul publicat de postul ProTV la sfârșitul lui octombrie despre tânăra Desiree în vârstă de 25 de ani, care a dezvoltat o formă rară de paralizie prin afectarea sistemului nervos, din cauza vaccinului antigripal. Tânăra nu mai poate vorbi și nu se mai poate deplasa normal. În contrast, pe multe forumuri se scriu experienţele celor care contractează virusul gripei porcine, prezintă simptomele absolut normale ale unei gripe sezoniere, iar după cinci-șapte zile de repaus sunt apţi din nou de muncă. În aceste condiţii, luările de poziţie ale multor cercetători și specialiști în imunologie, ale căror voci nu sunt auzite cu plăcere de către producătorii și promotorii vaccinurilor, par să capete o anumită greutate.

Mai mult dec=t profitul

Mai periculos dec=t gripa Subiectul efectelor secundare produse de aditivii prezenţi în vaccinurile împotriva gripei porcine este considerat incomod în principalele organizaţii media. O serie de specialiști își declară însă îngrijorarea referitoare la prezenţa aluminiului, mercurului și a substanţei squalene, cu efecte nocive asupra sănătăţii.

Presa suedeză prezenta cinci cazuri mortale și 15 spitalizări ale persoanelor la scurt timp după administrarea vaccinului. În 25 octombrie, publicaţia maghiară Budapest Times prezenta decesul unei paciente de 64 de ani la două zile după vaccinare. Canalele de știri din Germania adaugă în 16 noiembrie 2009 un caz mortal, în

O privire atentă asupra situaţiei globale în ceea ce privește „afacerile cu sănătatea” relevă faptul că industria farmaceutică a devenit, dintr-un instrument benefic, o reţea ce urmărește nu doar maximizarea profiturilor, ci și agende cu implicaţii mult mai profunde la nivel mondial.

Demersurile „puterilor farmaceutice” – legiferate cu promptitudine de guverne și susţinute de presă – rămân inexplicabile pentru o bună parte din experţii medicali.

Din acest motiv, s-au produs scenarii în care lupta s-ar duce de fapt împotriva maselor, nu doar în ideea că mai mulţi bolnavi înseamnă un câștig mai mare prin vânzarea de medicamente, cât mai ales cu scopul unei așa-numite ajustări a volumului și a trendului de dezvoltare a populaţiei.

Deși au un aer puternic conspirativ, aceste scenarii sunt din ce în ce mai vehiculate în discuţiile și materialele publicate pe internet de către jurnaliști de investigaţie, neputând fi însă nici confirmate, nici infirmate pe deplin. ianuarie − martie 2010 Frontiere | 101

Economic

...sau cine V

De c=nd a \nceput criza, mul]i economi[ti au f`cut estim`ri pentru lunile sau anii ce urmeaz`, fiecare l`s=ndu-[i amprenta mai mult sau mai pu]in optimist` asupra previziunilor f`cute.

A

stfel au apărut toate modelele mult discutate – V, U, L, W – care încearcă să descrie evoluţia crizei până în momentul redresării. Este interesant faptul că modelele s-au tot schimbat odată cu trecerea lunilor, lăsând în urmă un gust amar pentru cei care sperau ca măcar profesioniștii să aibă habar ce se întâmplă. Unul câte unul, analiștii au tot schimbat modelul, dar și estimările de redresare economică, odată ce realitatea le arăta eroarea lor evidentă. Astfel, Paul Krugman – laureat al premiului Nobel pentru economie – în articolul său intitulat „Cum de au putut economiștii să greșească atât de mult?” spune: „Este greu de crezut acum, însă nu

L 102 | Frontiere ianuarie − martie 2010

de Attila Peli

mai stie?

U

de mult economiștii i se felicitau pentru succesul domeniului lor de activitate...” După criză, fraza cea mai întâlnită este „nimeni nu ar fi putut să prevadă”. Însă câţiva economiști, cum ar fi Robert Shiller, au previzionat bula de săpun și au avertizat asupra consecinţelor dureroase în cazul în care s-ar sparge. Totuși, regulatorii au refuzat să vadă ceea ce era evident. În 2004, Alan Greenspan – la data aceea șeful Fed – a refuzat ideea unei bule imobiliare, spunând că „o distorsiune severă a preţurilor este foarte improbabilă”, iar în 2005, Ben Bernanke, actualul șef al Fed, a declarat că „creșterea preţurilor în imobiliare reflectă fundamente economice solide”. Probabil că toţi aceștia au

uitat cuvintele celui pe care l-au admirat ca unul din cei mai mari economiști ai tuturor timpurilor, John Maynard Keynes, care spunea referindu-se la Marea Criză: „Ne-am implicat într-o colosală harababură, pierzând controlul unei mașini delicate, a cărei funcţionare nu o înţelegem”.

Modele deja lep`date La începutul crizei, modelul V a fost cel mai popular pentru că previziona, după căderea bruscă, o recuperare la fel de bruscă. Practic, dacă modelul V ar fi fost cel corect, am fi tras o sperietură serioasă, și probabil toată lumea ar fi uitat criza subprime în câteva luni. Realitatea

W ianuarie −martie 2010 Frontiere | 103

Economic

V

U

V U LW

TIPOLOGIE

MODELE ECONOMICE DE REDRESARE

Modelul V

Modelul U

Modelul L

Modelul W

este caracterizat de o cădere economică bruscă, urmată imediat de o revenire rapidă și accelerată a economiei.

este caracterizat de o prăbușire economică, urmată de o stagnare la fundul curbei, după care urmează o revenire rapidă.

este caracterizat tot de o cădere bruscă, după care urmează o perioadă lungă și dureroasă de revenire.

se comportă ca și modelul V, însă undeva pe parcursul revenirii se produce o nouă cădere economică, după care se produce revenirea reală.

a infirmat însă modelul V, și analiștii au ajustat estimarea arătând către modelul U, a cărui singură diferenţă, în comparaţie cu modelul V, este că perioada în care economia stagnează la „fundul curbei” este mai lungă. Însă nici modelul U nu a fost confirmat de realitate, pentru că perioada de stagnare a fost mai lungă decât se estimase, iar recuperarea întârzia să vină. Atunci, mai multe din priviri s-au îndreptat asupra modelului L care, fiind cel mai pesimist dintre toate, nu a fost acceptat la scară largă: o recuperare lungă și dureroasă de mai mulţi ani nu este un model ușor de acceptat pentru o lume care gonește după progres.

Iarăși și iarăși, analiștii au făcut estimări bazate pe dorinţa lor ca lucrurile lucru să se îndrepte, și nu analizând realităţile pieţei. Probabil că oricât ai fi de a afaceri pregătit, atunci când ai de milioane de dolari care derev pind de o revenire raeco pidă a economiei, p poţi pierd de ușor p e rc e p ţ i a re realităţii.

Sa pe de Sau alt parte, altă atunc când știi atunci car profetică toată lumea ovaţionează pe cei care zează o revenire rapidă și „aruncă cu roșii” în oricine are curajul să spună că recuperarea e departe și că va mai fi multă vreme până atunci, este foarte probabil să-ţi dorești o cunună 104 | Frontiere ianuarie − martie 2010

ușoară, chiar dacă se vestejește repede, decât povara grea a izolării mediatice.

Interven]ii exterioare pie]ei La puţin timp după căderea spectaculoasă din septembrie 2008, guvernul american, mai din proprie iniţiativă, mai sub presiunea opiniei publice, a intervenit pe piaţă prin programe speciale de redresare: programul TARP iniţiat de administraţia Bush înainte de alegeri și programul de redresare economică al lui Obama votat de Congres imediat după învestirea lui Obama. La scurt timp toate

TARP {I OBAMA Programul TARP (engl: Toxic Assets Relief Program) – inițiat de trezorierul administrației Bush, Henry Paulsen, a constat în alcătuirea unui fond de urgență în valoare de 700 de miliarde de dolari, care aveau ca scop preluarea activelor toxice care sugrumau sistemul financiar american.

Programul de redresare economic` Inițiat de președintele Obama, imediat după instalarea la Casa Albă, a constat în alcătuirea unui fond în valoare de 787 miliarde de dolari, care aveau ca scop intervenția guvernamentală pentru a susține micile afaceri, pentru evitarea falimentelor și, în multe cazuri, oferirea de bani pentru cheltuieli care să stimuleze consumul.

guvernele ţărilor dezvoltate au avut intervenţii similare în economiile lor. Intervenţia aceasta a deturnat cursul catastrofic al economiei și a bulversat modelele economice normale. După aceste intervenţii au început ghicitoria analiștilor și pelerinajul lor către fiecare din modelele prezentate mai sus, toate acestea datorită faptului că intervenţiile guvernamentale dădeau senzaţia că economia s-ar revigora. Semnele de redresare sunt încă prezente și constau mai degrabă într-o încetinire a ritmului căderii economice decât într-o revenire a ei. Motivul principal al blocajului economic a fost blocajul fluxului financiar. Așadar, se poate spune că este normal ca economia să dea semne de revigorare atunci când astfel de sume sunt aruncate spre salvarea ei. Pe de altă parte, întrebarea normală care se pune, ca și în cazul unui pacient care suferă de o boală, este dacă programele guvernamentale tratează doar simptomele sau rezolvă cauzele.

Mergând pe acest fir logic, tot mai mulţi analiști își pun întrebarea dacă aceste programe au puterea să ne scoată din criză sau doar vor amâna o catastrofă inevitabilă. Și astfel a apărut modelul W al crizei, după cum explică Catherine Rampell în articolul ei din New York Times în data de 24 august, 2009: „În urmă cu ceva timp, cel mai mare risc aparent în redresarea economiilor noastre era acela ca în locul unei recuperări de tip V să avem o redresare de tip U sau chiar de tip L – adică o situaţie în care economia să stagneze o perioadă mai lungă după ce a atins ’fundul curbei’. Dar acum alfabetul previziunilor economice s-a lărgit. În ultimele săptămâni, o minoritate vocală de experţi au aderat modelului de redresare de tip W. Aceasta se referă la riscul de a avea o nouă cădere liberă în activitatea economică după o perioadă foarte scurtă de redresare și stabilizare.”

De ce W? Modelul W a câștigat adepţi în rândurile multor economiști cu renume, printre care

L

Martin Feldstein – fost șef al Biroului Naţional de Cercetare Economică și consilierul-șef al președintelui Reagan, Paul Krugman – profesor de economie la Princeton University și laureat al premului Nobel, Nouriel Roubini – profesor la New York University care a devenit celebru prin previziunile sale legate de criza declanșată acum doi ani, și mulţi alţii poate cu nume mai puţin sonore. Cum se face

totuși că, după mai mult de un an de măsuri guvernamentale incisive, am putea fi în pragul unei noi căderi economice?

Interesant de observat este că, trecând peste campania mediatică oficială, care dorește cu tot dinadinsul să ne convingă că practic am ieșit din criză, informaţiile de la firul ierbii ne arată că suntem departe de o revenire. Astfel, după o perioadă mai puţin dramatică în timpul verii, numărul de șomeri americani a crescut cu 263,000 în luna septembrie, aducând procentul de șomeri în Statele Unite la 10,2, valoare care nu a mai fost atinsă în ultimii 26 de ani. Relativ la cifrele anunţate, Mark Wittner, economist în cadrul Wells Fargo, a declarat într-un interviu pentru Reuters că „este foarte

W ianuarie −martie 2010 Frontiere | 105

Economic

V

U

greu să vezi ceva pentru care să fii optimist în ultimul raport dat publicităţii de Ministerul American al Muncii (US Department of Labor)”.

O altă veste îngrijorătoare pe piaţa americană este că numărul prescrierilor de ipoteci a crescut cu 5%, cu un număr de 938,000 de noi prescrieri doar în perioada iulie-septembrie, conform unei știri transmise de Associated Press.

Cu astfel de date, campania pro-optimism a guvernului american își pierde puterea și credibilitatea. Astfel, declaraţiile președintelui Obama sau ale guvernatorului Fed, Ben Bernanke, cum că suntem pe final de criză, sunt privite cu scepticism de către tot mai mulţi analiști.

C=teva pericole care ne a[teapt` dup` col]

și în multe cazuri poţi fi scutit și de plata ratei pentru o perioadă de câţiva ani, ceea ce face ca acest produs bancar să devină extrem de apetisant pentru consumatorii care nu au bani acum, dar speră că vor avea în câţiva ani. Problema apare în momentul în care încep plăţile, care cumulează în ele atît ratele din perioada de graţie cât și dobânzile reajustate. În majoritatea cazurilor, beneficiarii creditelor ARM nu pot să ducă la bun sfârșit angajamentul făcut la contractarea creditului. Încă din 2006, într-un articol din 11 septembrie al publicaţiei Business Week, se anunţa un pericol iminent: „Data scadentă a facturii se apropie. Multe din credintele ARM contractate în 2004-2005 se resetează la valori mult mai mari ale ratei lunare – adesea spre suprinderea multor oameni care credeau că ratele mici sunt fixate pentru cel puţin cinci ani din momentul

ARM

DERIVATIVELE

Pe de altă parte, veștile din sectorul bancar nu sunt deloc îmbucurătoare. O nouă ameninţare, sub forma „creditelor ARM”, pare Sunt titluri a căror valoare este dependentă de valoarea a să devină în curând marea provounuia sau mai multor bunuri. Un derivativ este de fapt un care pentru o economie care se află contract între două părți, în care valoarea lui este legată de deja în pragul colapsului. Creditele valoarea unui bun cum ar fi acțiuni, mărfuri de larg consum de tip ARM, cu dobândă ajustabilă, (petrol, produse agricole, energie etc), rata de schimb valuta„sunt gata să explodeze și repreră, dobânzi bancare, indici de piață etc. zintă o ameninţare mai mare decât creditele subprime”, este de părere Terry Goddard, procurorul general al statului Arizona, intervievat de Sunt credite cu dobândă ajustabilă, ajustarea făcându-se Reuters. Pericolul vine din faptul pe baza unor indici stabiliți de la început. Astfel, valoarea că în cazul unui astfel de credit doplăților lunare poate varia de la o perioadă la alta. bânda este mult redusă la început 106 | Frontiere ianuarie − martie 2010

contractării. Pentru că băncile nu sunt obligate să raporteze câte credite de acest fel acordă, puţine o fac, așadar nu există o statistică foarte exactă în ceea ce privește numărul lor. Cele mai bune estimări, făcute de First American Loan Performance, arată că opţiunile ARM au crescut foarte mult în popularitate: de la 0.5% din toate ipotecile semnate în 2003, la 12,3% în primele cinci luni ale anului trecut... După prelungirea creșterii preţurilor, ele pot provoca un eșec major. În același timp, acestea dezvăluie o așa mare lipsă de diligenţă din partea creditorilor și a creditaţilor, încât ridică întrebări serioase. Și durerea cea mare va fi suportată de oamenii obișnuiţi, nu de creditori, brokeri sau finanţiști, care au originat problema”.

Un alt pericol vine de pe piaţa derivativelor. Statisticile publicate de Trezoreria Americană arătau că, în trimestrul doi al anului 2009, tranzacţiile cu produse derivate au crescut cu 225% faţă de anul trecut. După septembrie 2008, jucătorii de pe piaţa financiară s-au cam speriat și au blocat toate operaţiile pe care le-au considerat riscante.

Practic, în următoarele sașe luni de la colapsul băncii de investiţii Lehman Brothers, piaţa financiară mondială a fost într-un blocaj aproape total.

Instrumentele riscante, cum ar fi derivativele, au fost mult afurisite pentru situaţia în care ne aflăm. După intervenţia statului, au fost așteptate căderi de capete, însă acestea nu prea au venit, ba dimpotrivă toată lumea a început să înţeleagă că singurul care va plăti pentru ceea ce s-a întâmplat va fi cetăţeanul de rând, prin mâna extrem de generoasă a statului. Nu știm de ce, toată lumea se aștepta ca bancherii, brokerii și alţi jucători de pe piaţa financiară să se rușineze de faptele lor și să se căiască sincer de ceea ce au făcut. Asta nu s-a întâmplat decât în câteva episoade răzleţe și penibile de falsă pocăinţă în faţa camerelor de luat vederi. Dimpotrivă, spectacolul urât mirositor al bonusurilor și al salvărilor guvernamentale din bani publici a continuat fără jenă. Și dacă nici pedeapsa și nici reglementarea mult promisă a sistemului financiar nu au venit, finanţiștii au ieșit din starea de panică și au înţeles că „băieţii deștepţi” nu vor plăti niciodată, ca de obicei, iar pofta pen-

L

tru produse derivate și alte instrumente riscante a revenit... Veștile venite din sectorul bancar arată că lecţia nu a fost învăţată. Probabil că dacă vom continua în acest fel, va trebui să inventăm o nouă literă în alfabet care să descrie criza prin care trecem, ceva de genul VVVV.

Umor negru Situaţia în care ne aflăm am putea să o încadrăm la categoria umor... umor negru binenţeles.

Urmărind peisajul economic mondial al ultimelor 12 luni, nu pot să nu îmi aduc aminte de admirabila capacitate a lui Caragiale de a vedea moravurile umane: „Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’mare, mamiţica și tanti

Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai”. Parafrazând, am putea spune: „Ca să nu mai intre în colaps și anul acesta, Barack Obama, Ben Bernanke și Timothy Geithner au făcut un cadou de aproape un triliard și jumătate sistemului financiar american”. Și dacă Goe nu părea să se fi rușinat de rezultatele lui școlare, pe deasupra fiind și obraznic, pare că și finanţiștii de azi sunt conduși de aceleași sentimente care nasc revoltă. Asta pentru că, după ce a tras semnalul de alarmă, „Mam’mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce”. Așa un copil... cum ai putea să nu-l ţii în puf?

W ianuarie −martie 2010 Frontiere | 107

Revista Fr ntiere va lansa în curând o platformă web de comentarii, bloguri, opinii și informații de interes general.

Trimiteți sugestiile dumneavoastră la adresa: Str. Erou Iancu Nicolae, 38-38A, Voluntari, Ilfov. Menționați pe plic„Frontiere”.

Ne puteți contacta și pe:contact@revistafrontiere.ro

Fr nt 108 | Frontiere ianuarie − martie 2010

iere

ALMANAH DE OPINIE ȘI ANALIZĂ CREȘTINĂ Fr ntiere

Nimeni nu poate să se întoarcă în timp și să facă un alt început, dar oricine poate începe azi să facă un alt sfârșit.

Maria Robinson

POLITIC:

Guvernarea mondial`

RELIGIE:

Delirul mistic

S~N~TATE:

Ofensiva „Farma”

Nr. 1 ianuarie - martie 2010

SOCIAL:

Mireas` la 10 ani

Fr ntiere ALMANAH DE OPINIE ȘI ANALIZĂ CREȘTINĂ

Nr. 1 ianuarie - martie 2010

Banalitatea