St102 nr special decembrie 2014 by Catalin Daniel Ciolca

NUMĂR SPECIAL

Dezastrul care a schimbat totul fără să schimbe nimic Geopolitica și conturarea lumii după Războiul Rece Aurora unei noi epoci R E V I S TĂ D E A N A L I Z Ă Ș I O P I N I E C R E Ș T I N Ă

DECEMBRIE 2014

1989 ȘI 25 DE ANI MAI TÂRZIU

MONTAJ COVERS.indd 1

03/12/14 13:49

O REVISTĂ BUNĂ ESTE CA O FABULĂ. ÎŢI IA PUŢIN LA CITIT, ÎŢI DĂ MULT DE GÂNDIT.

MONTAJ COVERS.indd 2

03/12/14 13:49

Abonează-te la revista 60 lei: 11 ediţii lunare a 56 de pagini. 1 ediţie specială a 96 de pagini. 021 323 0020. redactie@semneletimpului.ro

01 Reclama.indd 1

02/12/14 21:20

1989 ȘI 25 DE ANI MAI TÂRZIU

Editorial

•

Norel Iacob

Anul 1989 a schimbat nu doar ţările din fostul lagăr comunist, ci și lumea. Geopolitic și economic, cultural și religios, anul 1989 a fost un punct de inﬂexiune, care a schimbat sensul relaţiilor la nivel internaţional, cu efecte directe asupra tuturor domeniilor vieţii.

ste adevărat că, din perspectiva istoriei, 25 de ani înseamnă foarte puțin, dar din perspectiva memoriei și a vieții, 25 de ani înseamnă suficient de mult încât să dorim să tragem niște concluzii. Cât de reală este senzația că istoria își accelerează curgerea? Unde suntem acum și, mai ales, încotro mergem? Acestea sunt cele mai importante întrebări cu care se va confrunta cititorul acestei ediții, care, dacă vrea să înțeleagă bine istoria, va trebui să țină cont de câteva condiții.

Prezentul scrie istoria În 2009, Nicolas Sarkozy posta pe pagina de Facebook o fotografie a sa lângă Zidul Berlinului, despre care își amintea că a fost făcută în noaptea în care Zidul a fost dărâmat. Ulterior, însuși fotograful care a imortalizat momentul respectiv l-a corectat, amintindu-i că fotografia fusese făcută de fapt a doua zi, pe 10 noiembrie. Cazul lui Sarkozy poate fi un indiciu al faptului că trăirea intensă a unui eveniment și mai ales a consecințelor lui poate altera memoria. Indiferent care a fost adevărul în cazul fostului președinte francez, realitatea este că memoria lucrează adesea selectiv. De multe ori, istoria are mai mult de-a face cu prezentul decât cu trecutul. Cu ochii la marile teme sau la cheile de interpretare pe care le solicită prezentul, cei mai mulți dintre noi tind să simplifice narațiunea istorică, pentru că, nu-i așa, marile povești n-au detalii confuze sau divergente. Docilă, memoria devine selectivă și leagă cu subtilitate fragmente de eveniment, oferindu-ne o istorie mai

02-03 Editorial.indd 2

04/12/14 11:36

ușor de înțeles. Pentru cel care vrea să înțeleagă bine istoria, prezentul nu este cea mai bună cheie de interpretare.

Viitorul rescrie istoria După 1989, mulți au afirmat că înainte de căderea comunismului începuseră să apară indicii că se va întâmpla ceva. Este adevărat, retrospectiv se pot identifica semnele unui proces, mai ales cele din perioada imediat premergătoare momentului istoric. Totuși marile momente care au făcut istorie, și care ulterior au putut fi explicate ușor ca puncte culminante ale unor procese, nu au putut fi prezise cu siguranță. Cursul evenimentelor nu este inevitabil decât, eventual, pe termen foarte scurt. În general însă, când privim evenimentele care fac istorie, este important să ținem minte că istoria s-ar putea scrie într-o serie infinită de maniere alternative. Deși benefică și necesară, evaluarea momentelor istorice în lumina evenimentelor ulterioare va implica întotdeauna riscul de a conferi trecutului un sens care nu i-a aparținut poate niciodată cu adevărat.

Biblia circumscrie istoria Într-o abordare esențialmente diferită de cea a profețiilor oculte, Biblia oferă niște repere generale cu privire la ce anume modelează și determină istoria. În afară de câteva excepții notabile, aceste repere nu sunt suficient de specifice ca cineva să poată face previziuni istorice punctuale. Biblia arată mai degrabă direcția istoriei lumii pe termen lung, mai puțin în sens politic și istoric și mai mult în sens uman și spiritual. Biblia are ceva de spus despre istorie doar atunci când aceasta se intersectează cu dimensiunea și implicațiile spirituale ale lumii. Și tocmai pentru că nu este interesată de întreaga istorie Biblia reușește să ofere cheia de interpretare a trecutului și a viitorului – în spatele istoriei stă „istoria sfântă“ a relației dintre Dumnezeu și oameni, până la punctul ei terminus. Aceasta este cheia înțelegerii pentru cei ale căror întrebări transcend limitele temporale ale istoriei și vizează sensul ei. Prezentul și viitorul pot fi înțelese cel mai bine în lumina interacțiunii dintre Dumnezeu și oameni. O asemenea transpunere din secular în sacru are darul de a dezvălui atât tainele naturii umane, cât și, în limita revelației, pe cele ale voii prezente și viitoare a lui Dumnezeu. De aceea în această ediție privim și din perspectiva Bibliei la evenimentele și tendințele incluse în topuri sau analizate în articole. Când viitorul amorf anticipat devine prezent definit, merită să analizăm elementele asupra cărora Biblia a așezat aprioric o lumină specială. Pentru că astfel istoria devine mai mult decât o ref lexie a hazardului care a asociat anumite circumstanțe în defavoarea altora. Devine o expresie a dialogului faptic dintre Dumnezeu și om, cu eșecurile și succesele sale. Și cea mai mare realizare a unei asemenea perspective este aceea că ne ajută să vedem că istoria nu are doar o direcție, ci are un sens.

02-03 Editorial.indd 3

04/12/14 11:36

16 8

ECONOMIE

Dezastrul care a schimbat totul fără să schimbe nimic Andreea Irimia

MIȘCĂRI SOCIALE

26 POLITICĂ

Geopolitica și conturarea lumii după Războiul Rece David Trim

Miracolul

Florentin Lehaci

64 SOCIETATE

Tineri și neliniștiți Eliza Berzescu

72 CULTURĂ

De la logos la imago Când imaginea are ultimul cuvânt Corina Matei

80 ETICĂ

Postateismul și relativizarea relativismului Marius Necula

04-05 Sumar.indd 4

03/12/14 23:15

44 ȘTIINȚĂ

Redefinirea care a cucerit lumea Florin Ghețu

54 SĂNĂTATE

Mugurii genomicii Robert Ancuceanu

MEDIU

Cultura dezastrelor Alina Kartman

88 RELIGIE

Aurora unei noi epoci Lucian Cristescu

98 SPIRITUALITATE

Divorțul dintre religie și spiritualitate Nicu Butoi

Director: Marius Munteanu Redactor-şef: Norel Iacob Colegiul de redacţie: Robert Ancuceanu, Eliza Berzescu, Adrian Bocăneanu, Nicu Butoi, Alina Kartman, Andreea Irimia, Florin Gheţu, Florin Lăiu, Florentin Lehaci, Corina Matei, Adrian Neagu, Marius Necula, Denisa Stamate Corectură: Emanuela Jalbă-Șoimaru, Delia Mirela Buciuman Graphic designer: Cătălin Ciolca Contact: Revista Semnele timpului Str. Cernica nr. 101, Pantelimon Tel: 021 323 0020/Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului, pentru 6 luni (30 lei) sau 12 luni (60 lei). Tel: 021 323 0020 (interior 207) abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1224-7561 Nr. 12/2014 | Volumul 26, nr. 200. Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 și 1942. Seria nouă a fost începută în 1990. © Semnele timpului, 2014. Preţ: 10 lei Textele biblice sunt redate din ediţia D. Cornilescu a Bibliei în limba română.

04-05 Sumar.indd 5

04/12/14 13:19

MIȘCĂRI SOCIALE

FASCINAŢIA LIBERTĂŢII ETERNE Florentin Lehaci

a mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit. Colapsul acestora a survenit tot atât de repede precum s-a desfăşurat instalarea lor. Două personalităţi au avut un rol incontestabil în subminarea unui regim care părea să fie veșnic.

Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005), polonez

Istorica alegere în 1978 a unui polonez în poziţia de suveran pontif a schimbat radical datele geopolitice şi spirituale ale lumii. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 de ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, după activitatea Sfântului Petru (estimată între 34 și 37 de ani) și cea a lui Pius al IX-lea (31 de ani). Primul său pelerinaj în Polonia natală a fost punctul de cotitură – „a fost detonatorul”, avea să afirme generalul Jaruzelski, ultimul preşedinte al Poloniei comuniste. Chiar și adversarii au recunoscut că persoana lui Karol Wojtyla, deși nu a constituit niciodată o parte evidentă a rezistenţei, a generat o schimbare fundamentală odată cu mesajul adresat concetăţenilor săi. Flacăra a fost aprinsă și s-a răspândit de la un capăt la celălalt al Poloniei. Mulţi consideră azi că, fără papa Ioan Paul al II-lea, nu ar fi existat sindicatul Solidaritatea. Fără Solidaritatea, nu ar fi existat Gorbaciov. Fără Gorbaciov, nu se putea vorbi de căderea comunismului.

Mihail Sergheevici Gorbaciov (n. 1931), rus

Lider al Uniunii Sovietice între 1985 și 1991, a avut o contribuţie decisivă la prăbușirea regimului pe care aceasta se clădise. Perestroika (reconstrucţia) și glasnostul (deschiderea), pe care el le-a iniţiat și promovat, au fost elementele care au constituit o lovitură fatală pentru lagărul comunist. Încercările sale sistematice de democratizare a URSS-ului au dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist, dar și a propriei sale poziţii. Într-o întâlnire din cursul anului 1989, Gorbaciov i-a spus papei Ioan Paul al II-lea: „Apreciem misiunea dumneavoastră la acest înalt scaun, suntem convinși că va însemna mult în istorie.” În 2005, la moartea papei, Gorbaciov a afirmat despre pontif că „este un exemplu remarcabil pentru noi toţi. (…) Trebuie să fi fost voia lui Dumnezeu. El s-a comportat în mod cu adevărat curajos.” Pentru contribuţia sa la încetarea Războiului Rece, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990. În propria ţară, nu se bucură de aceeași preţuire. Mulţi nostalgici ai supremaţiei Uniunii Sovietice îl învinovăţesc pentru dezintegrarea blocului socialist. În 2014, a părut hotărât să reintre în atenţia publică, susţinând, în mod surprinzător, politica lui Vladimir Putin, care afirma, nu demult, că „dispariţia URSS-ului a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”.

06-96 Chapter Pages.indd 6

04/12/14 11:15

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

5 FEMINISMUL EXTREM Ultimele două decenii au imprimat o schimbare majoră mișcărilor feministe. Extremismul a devenit marca unor manifestări precum cele ale organizaţiei Pussy Riot (Rusia) sau ale mișcării Femen (Ucraina). Nudismul și mesajele politice radicale au depășit graniţele, devenind prezenţe obișnuite la evenimente marcante.

REVOLUŢIILE ÎN SOCIAL MEDIA PROTESTELE Istoria recentă a EUROPENE demonstrat că reANTIAUSTE- ţelele de socializare îi pot scoate RITATE pe internauţi în

Începutul deceniului doi al celui de-al treilea mileniu ar putea fi foarte bine sintetizat ca „anii furiei maselor”. Europa a fost înghiţită de valuri de proteste îndreptate împotriva repetatelor măsuri de austeritate. Sărăcia, dar și neîncrederea populaţiei faţă de politicile publice continuă să genereze ample mișcări sociale al căror efect cu greu poate fi anticipat.

stradă. O analiză Stratfor susţine că, de fapt, nu internetul îi scoate pe oameni în stradă, ci nemulţumirile, iar social media îi organizează. Poate fi explicabil atunci de ce Rusia ia în calcul decuplarea de la reţeaua globală de internet.

2 PRIMĂVARA ARABĂ Era ziua de 17 decembrie 2010 când Mohammed Bouazizi, un vânzător ambulant tunisian, s-a incendiat ca formă de protest. A fost gestul care a creat un efect de undă în ţări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Primăvara arabă s-a sfârșit însă înainte de a-și atinge pe deplin obiectivele și a amplificat opoziţia fundamentaliștilor musulmani faţă de democratizarea lumii islamice.

1 CĂDEREA COMUNISMULUI „Anul care a schimbat lumea” – titra revista Time, cu referire la anul 1989, când a avut loc cea mai amplă mișcare socială de final de mileniu şi care a „transformat planeta noastră pentru totdeauna”.

06-96 Chapter Pages.indd 7

04/12/14 11:15

S E M N E L E T I M P U LU I

08-13 Florentin Lehaci.indd 8

04/12/14 11:27

Anul 1989 a fost anul marilor schimbări sociale şi politice în Europa. A reprezentat mai mult decât ﬁnalul unui mileniu. În accepţiunea lui Francis Fukuyama1, a marcat „sfârșitul istoriei“ – lumea intra în perioada ei de maturitate deplină prin victoria democraţiei liberale.

ănuț are astăzi o viață obișnuită, dar nu normală, pentru că are un picior mai puțin. „Pentru ţara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul“, mărturisește timișoreanul care avea doar 24 de ani când un glonț răzleț i-a schimbat viața. „Dacă e nevoie, îl pun la bătaie și pe celălalt“2, continuă cu umor, încercând, asemenea multor participanți la Revoluția din 1989, să treacă peste drama personală. În anii care au precedat istoricul 1989, societatea utopică își devoalase lipsurile. Mâncarea era puţină și se găsea cu greu. Bezna se instalase în case, la propriu și la figurat. Viața devenise anostă, lipsită de culoare și de perspectivă. Supraviețuirea constituia unicul deziderat. Dar cozile la alimente și frigul din apartamente au fost doar impulsurile fi nale pentru revoltă. Adevărata problemă a fost uzura morală, delegitimarea graduală a unui sistem care rămăsese doar cu pretenția egalității. Libertatea în sine a devenit cea mai importantă țintă. Mirajul Occidentului trebuie adăugat și el pe lista factorilor motivatori. Pare o glumă, dar comunismul a fost învins ideologic de etichetele, pungile și ambalajele occidentale. Roșul sticlei de Coca-Cola s-a impus față de roșul de pe steagul comunist3.

Faptele. Comunismul în derută Căderea dictaturii comuniste a fost precedată de lupte izolate pentru recuperarea libertății pierdute. Revoluția ungară din 1956 și Primăvara de la Praga (1968) au dat semnalul. De fiecare dată, protestele au sfârșit tragic, însă nu au fost zadarnice. Au produs primele „fisuri“ într-un sistem ce păruse impenetrabil. Și totuși anul 1989 a părut un miracol. Disoluția comunismului s-a produs cu o rapiditate greu explicabilă și astăzi. Startul l-a dat Polonia, în luna martie. Totul a pornit de la negocierile pe care guvernul comunist le-a acceptat cu sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Walesa. În vară, guvernul comunist polonez avea să se prăbușească. Pe 9 noiembrie cădea Zidul Berlinului – primul pas spre reunificarea Germaniei și sfârșitul simbolic al comunismului în Europa. Kremlinul nu mai era invincibil. În ciuda eforturilor poliției Securității, și România a intrat pe acest făgaș. Revoluția română a pus capăt regimului comunist cu prețul a 5.205 victime – 1.116 morți și 4.089 de răniți4. „Toamna națiunilor“5 a sosit surprinzător. „Omul Nou“, proiectat în laboratoarele ideologiei comuniste pentru a reprezenta un individ disciplinat, învățat să gândească monocolor, în spiritul utopiei egalitariste, mulțumit cu supraviețuirea și incompatibil cu ideea de revoltă, a reușit evadarea. Deci imposibilul s-a produs.

08-13 Florentin Lehaci.indd 9

04/12/14 11:27

1. Istoricul japonez a utilizat sintagma ,,sfârșitul istoriei“ cu trimitere la maturizarea ei. Din perspectiva sa, 1989 poate constitui începutul unei ere. Una care stă sub semnul democrației autentice. 2. „24 de ani - Generaţia Revoluţiei. Dănuţ Gavra: Pentru ţara pe care o iubesc mi-am pierdut piciorul“, 16 decembrie 2013, digi24.ro 3. Matei Visniec, „Disertaţie despre rolul ambalajelor occidentale în căderea comunismului“, 18 noiembrie 2010, contributors.ro 4. Valentin Vasilescu, „Din culisele lui decembrie 1989“, 17 decembrie 2012, art-emis.ro 5. Expresie utilizată în cartea 1989. Toamna naţiunilor, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Polirom, Iași, 2013. 6. Eliana Rădulescu, Valentina Postelnicu, „Un sfert de secol de la prăbușirea dictaturilor comuniste în Europa de Est, marcat printr-un simpozion la Senat. Mesajul Regelui Mihai I“, 20 noiembrie 2014, mediafax.ro 7. Serge Schmemann, „500,000 In East Berlin Rally for change; Emigres Are Given Passage to West“, 5 noiembrie 1989, nytimes.com 8. „Prayer Services Opened Door for Peaceful Street Protests“, 22 octombrie 2009, online.wsj.com

Entuziasm de scurtă durată Cu ocazia unei conferinţe internaţionale, prilejuite de marcarea celor 25 de ani scurși de la revoluția anticomunistă, fostul președinte Emil Constantinescu a afi rmat că ceea ce a făcut ca revoluţiile din 1989 să pară un miracol nu au fost conspirațiile, ci „determinarea unor mulţimi de oameni, care au crezut în niște idealuri și au fost dispuse să moară pentru aceste idealuri. Aceste momente sunt rare la nivelul întregii istorii a lumii și ele schimbă destinul naţiunilor.“6 Pe 4 noiembrie, 500.000 de est-germani au ieșit în stradă la Berlin7. Cu câteva zile înainte, deja 300.000 de cetățeni strigau pe străzile din Leipzig „Noi suntem poporul“8. Mult mai mulți

au ieșit în stradă pe 24 noiembrie în Praga9. Alți 100.000 au participat la Budapesta 10 la funeraliile solemne ale comunistului reformator Imre Nagy, eveniment considerat de analiști factor important în prăbușirea comunismului maghiar. Alte sute de mii au ieșit pe străzile Bucureștiului strigând „Libertate“, înfruntând gloanțele și solicitând judecarea cuplului de dictatori. Evoluția evenimentelor postcomuniste însă l-a determinat pe fi losoful H.-R. Patapievici să susțină că revoluția din România a fost făcută de 1% din populație și asumată post-factum de 95%11. Aceasta justifică atât nostalgiile după comunism, care s-au intensificat odată cu trecerea anilor, cât și dificultatea asumării

S E M N E L E T I M P U LU I

08-13 Florentin Lehaci.indd 10

04/12/14 11:27

„Blues-ul posttotalitar bântuie ţările din Cealaltă Europă. Euforia căderii comunismului a fost urmată de decepţie, anomie socială, iar uneori chiar și de apariţia unor pericole noi“14, observa, încă din 1994, politologul Jacques Rupnik. Pe acest fond, au apărut noile mișcări naționaliste, care au dus la erodarea democrației, la creșterea euroscepticismului și la configurarea, în 2014, a celui mai antieuropean Parlament European din istorie15.

Implicațiile. Democrația tulburată Căderea comunismului a schimbat percepții, dar și granițe. Harta Europei a suferit mutații semnificative. Principalul perdant al noilor transformări a fost Imperiul Roșu. ,,Nu prăbușirea regimurilor din Europa de Est a antrenat prăbușirea URSS-ului – recunoaște Karoly Grosz16 –, ci invers.“17 Dar și reciproca este valabilă. Odată ce perestroika a dat un impuls decisiv fenomenului, schimbările din estul Europei au interferat cu cele din URSS. Războiul Rece a luat sfârșit, dar nu și visul imperialist al rușilor. În prezent, încrederea populației ruse în politica externă a lui Putin a ajuns la cel mai înalt nivel. Amintirea defunctei Uniuni Sovietice suscită încă multe pasiuni și dorințe revanșarde. Prin prăbușirea URSS s-au schimbat și polii de putere. Nici atacul asupra

jocului libertății. „Cine a servit prea îndelung a căpătat ticurile aservirii“, nota Patapievici cu referire la simpatia unei largi părți a populației pentru foști comuniști. Mulți români (25%) Obiectivul final al comunismului era o nouă religie, una în „Cetatea lui Dumnezeu trebuia adusă pe pământ prin consideră că Nicolae care triumful proletariatului“a. Dar în 1989, Dumnezeu a devenit Ceaușescu ar fi în pre- din nou punctul de reper al istoriei. zent cel mai potrivit „Există Dumnezeu!“b Acesta a fost strigătul care a răsunat pentru funcţia de pre- din miile de piepturi ale celor ieșiţi pe străzile Timișoarei. ședinte12. Cu ocazia „Tatăl Nostru“ s-a auzit de nenumărate ori în faţa tancurilor. sărbătoririi a 20 de ani Ateismul comunist era trecut pe lista neagră. Convingerea de la căderea Zidului, celor ieșiţi în stradă era că Divinitatea era acolo, acţionând în mod concret pentru prăbușirea totalitarismului. În spaţiul 1 din 5 est-germani libertăţii, voinţa divină şi așteptările umane s-au intersectat. considera că „RDG, Expresie utilizată în cartea 1989. Toamna naţiunilor, de Adam Burakowski, Aleksander cu socialismul lui, ar fi a.Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Polirom, Iași, 2013. fost un stat mai bun“13. b. Efrem Graham, „«God exists!» Spelled End to Communist Romania“, 16 decembrie 2010, cbn.com

CERUL COBORÂT PE PĂMÂNT

9. Andreea Lupșor, „Cehoslovacia comunistă, de la Dubček la Husák“, accesat 26 noiembrie 2014, historia.ro 10. „Good News on Hungary, Newsletter of the Embassy of Hungary in Finland“, 20 iunie 2014, www.mfa.gov.hu 11. Horia-Roman Patapievici, Politice, Humanitas, București, 2002, p. 37. 12. Mădălina Mihalache, „Sondaj INSCOP Stima noastră și mândria: Nicolae Ceaușescu“, 17 iulie 2014, adevarul.ro 13. V. M., „Sondaj: 17% dintre germanii din fosta RDG sunt nostalgici după Zidul Berlinului și regimul comunist“, 29 iunie 2009, hotnews.ro 14. Jacques Rupnik, „Le système politique à l’épreuve de la transition“, L’autre Europe, 1994, nr. 28-29, p. 37. 15. „The Eurosceptic Union. The impact of the rise of anti-establish parties, in Europe and abroad“, 31 mai 2014, economist. com 16. Grosz a fost un politician comunist maghiar, ocupând funcția de secretar general al Partidului Comunist. 17. Eusebiu Narai, „Anul 1989 în Europa Centrală și de Est“, studiu în Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, „Memorial 1989“, Centrul naţional de documentare, cercetare și informare publică despre Revoluţia din decembrie 1989, Buletin știinţiﬁc și de informare, 1(4) / 2009, Timișoara, p.14.

M I R A C O LU L

08-13 Florentin Lehaci.indd 11

04/12/14 11:27

„În politica internațională, 1989 a schimbat totul. Singurul lucru pe care nu l-a schimbat a fost natura umană.“ Timothy Garton Ash

World Trade Center (WTC) din 2011 nu a avut un rol atât de marcant în schimbarea priorităților geopolitice ale Statelor Unite cum au avut revoluțiile anticomuniste. Încetarea Războiului Rece a determinat administrația americană să neglijeze zone care înainte erau foarte importante în marele joc de șah dintre Est și Vest. Printre acestea a fost, de exemplu, și fosta republică sovietică Afganistan, unde întreruperea interesului american a creat oportunitatea apariției lui Osama ben Laden și a întregului lanț de evenimente care i-au succedat. Atacul asupra WTC, războiul din Golf, exacerbarea terorismului sunt doar câteva dintre efectele unei schimbări de optică în politica internațională. Democratizarea care a avut loc într-o parte a lumii a generat o reacție adversă în cealaltă parte. Fundamentaliștii islamici au reacționat vehement, declarând democrația occidentală inamic public.

Ce nu a schimbat 1989 Comunismul s-a străduit să creeze un Om Nou. Postcomunismul l-a reinventat în altă ipostază, reușind să îl dezrădăcineze. A devenit un consumator, un căutător furibund al bunăstării eterne. Este ceea ce Konrad Lorenz a numit „infantilizare“, unul dintre cele opt păcate ale civilizației, păcat pe care îl vede transpus în realitate prin „cerinţa fremătătoare de satisfacere imediată a simţurilor, prin

lipsa oricărei responsabilităţi și a oricărui scrupul faţă de sentimentele altora.“18 Democrația are riscurile ei. În căutarea propriei libertăți, omul și-a pierdut aproapele. „În politica internațională, 1989 a schimbat totul. Singurul lucru Observator atent, C. Karnoouh* a rezumat astfel evolupe care nu l-a schimbat ţia societăţilor postcomuniste după 20 de ani: „Totul se uniformizează, totul se clonează: oamenii, îmbrăcămina fost natura umană“19, tea, obiectele, gusturile. Imaginile se multiplică identic la este concluzia unui Varşovia, Cracovia, Bratislava, Budapesta, Bucureşti, Sofia, jurnalist britanic. Sub Moscova sau Kiev etc. Într-adevăr, totul a reintrat în noua semnul acestei conordine internaţională, cea care face din Europa de Est un fel stante, binele și răul s-au de lumea a treia la porţile Occidentului!“ Estul continuă să rămână în siajul Vestului, ceea ce îi generează o combinaţie împletit scriind o istorie la al cărei scenariu conciudată de frustrare și fascinaţie (faţă de vestici). tinuăm să participăm *. Claude Karnoouh, Postcommunisme ﬁn de siècle. Essai sur l’Europe du XXIe siècle, fiecare. L’Harmattan, 2000, p. 53-54

OCCIDENTUL INVADEAZĂ ESTUL

18. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 2006. 19. Timothy Garton Ash, „1989 changed the world. But where now for Europe?“, 4 noiembrie 2009, theguardian.com

S E M N E L E T I M P U LU I

08-13 Florentin Lehaci.indd 12

04/12/14 11:27

„Scăpat de sub controlul opiniei publice, capitalismul este boala democrației și a economiei de piață.“ David C. Korten

20. János Kornai, „Threatening Dangers“, discurs, p. 2, spp.ceu.hu/ sites/spp.ceu.hu/ ﬁles/attachment/ article/687/ janoskornailecture. pdf

Dincolo de sfârșitul istoriei Economistul János Kornai susținea într-o conferință, în prezența unor renumiți decidenți politici și a unor economiști din mediul academic, faptul că „drumul pe care am pornit în 1989 nu este neapărat cu sens unic; schimbările, de natură istorică, nu sunt ireversibile.“20 Prezentul îi dă dreptate specialistului maghiar. O demonstrează din plin Rusia lui Putin. Mișcările antiausteritate sau protestele antiglobalizare, ca fenomene sociale caracteristice ultimilor ani, au venit pe fondul unei neîncrederi masive față de politicile publice, ca o confirmare a avertismentului lui David C. Korten21: „Scăpat de sub controlul opiniei publice, capitalismul este boala democrației și a economiei

de piață.“22 Anul 1989 a devenit un laitmotiv al noilor mișcări populare. „Indignații“ au dat semnalul la scară largă că nu mai au răbdare, constituind o nouă formă de participare politică. Una neorganizată și fără revendicări comune. Ceea ce se planifica pe internet s-a manifestat în stradă23. În fi nal, din ce în ce mai mulți oameni înțeleg că democrația nu este un panaceu. Asta încerca să spună și istoricul Lucian Boia, atunci când vorbea despre „mitul democrației“ ca rezultat al unui imaginar politic. Idealizat, riscă să devină o nouă utopie, pe lângă multe altele pe care istoria le-a înregistrat. Conchidea istoricul: „Este legitim să cerem mult democrației. Dar să nu-i cerem prea mult.“24

21. David C. Korten, activist politic, membru al Clubului de la Roma, critic vehement al globalizării corporatiste. 22. David C. Korten, Viața după capitalism: lumea post-corporatistă, Editura Antet, Chișinău, 1999, p. 25. 23. „«Indignarea», o nouă formă de participare politică“, articol preluat din presseurop.eu/ ro și faz.net, 19 octombrie 2011, adevarul.ro 24. Lucian Boia, Mitul democrației, Humanitas, București, 2013, p. 151.

M I R A C O LU L

08-13 Florentin Lehaci.indd 13

04/12/14 11:27

ECONOMIE

CREDITUL TRECUTULUI ȘI MOȘTENIREA VIITORULUI Andreea Irimia

ntr-o formă sau alta, preocupări legate de economie au existat dintotdeauna. Astăzi, suntem atât de puternic influenţaţi de acest domeniu, încât ne investim o mare parte din timp pentru a ne adapta cerinţelor lui. Nu sunt puţini cei care au avut un cuvânt de spus în economie în ultimul sfert de secol, dar influenţa multora nu se poate cataloga drept bună sau rea, pentru că deciziile în economie îşi dovedesc valoarea pe termen lung. Aşadar, impactul pozitiv al celor trei personalităţi alese poate fi contestat, iar la numărul lor pot fi adăugate altele, cu influenţe pozitive în economie.

Joseph Eugene Stiglitz (n. 1943), american

Economist şi profesor la Universitatea Columbia, din New York, Stiglitz a ocupat funcţii de conducere în cadrul Băncii Mondiale. Din 2001, este deţinător al Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice. Este cunoscut pentru numeroasele cărţi scrise, dar şi pentru criticile aduse managementului globalizării şi unor instituţii internaţionale. Este printre puţinii economişti care şi-au arătat susţinerea faţă de mişcările de tip Occupy. Stiglitz este al patrulea cel mai influent economist al lumii (după numărul lucrărilor academice care îl citează). În 2011, revista Time l-a nominalizat în primii 100 cei mai influenţi oameni din lume. Începând cu anul 1995, a devenit președintele Consiliului Economic din cadrul Cabinetului Clinton. Ulterior s-a implicat profund în chestiuni care ţin de protecţia mediului, alăturânduse Comitetului Interguvernamental pentru Schimbările Climatice.

Warren Buffett (n. 1930), american

Cunoscut drept cel mai de succes investitor al secolului al XX-lea, Warren Buffett a deţinut titlul de „cel mai bogat om al lumii” în anul 2008. În ciuda averii sale impresionante, Buffett este faimos pentru stilul său de viaţă frugal. „Vrăjitorul din Omaha”, cum este supranumit, a dezmoștenit-o, în 2006, pe fiica adoptivă a fiului său Peter, după ce aceasta a participat la un documentar produs de Jamie Johnson, intitulat Primii 1%, despre cei mai bogaţi oameni ai Americii. În vara anului 2014, a stabilit un record în ceea ce priveşte activităţile filantropice, donând 2,8 miliarde de dolari. Warren Buffett se află pe lista miliardarilor care au promis că își vor dona 99% din avere.

Thomas Piketty (n. 1971), francez

Cunoscut în principal pentru cartea sa Capital in the Twenty-First Century, Piketty a adus în discuţie, la nivel academic, problema inechităţii social-economice, pe care o consideră o urmare inerentă a capitalismului. Lucrarea sa a rezonat cu statistici care relevă o prăpastie în continuă creştere între veniturile bogaţilor şi cele ale săracilor. Piketty a propus și o soluţie, materializată prin redistribuirea banilor printr-o impozitare progresivă globală a celor bogaţi. În 2013, Piketty a fost laureat al Premiul bienal „Yrjö Jahnsson”, acordat economiștilor sub 45 de ani care „au avut o contribuţie teoretică și aplicată semnificativă la studiul economiei în Europa.”

06-96 Chapter Pages.indd 14

04/12/14 13:10

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

4 5 FALIMENTUL COMPANIEI ENRON Cu doar câteva luni înainte de falimentul din 2001, Enron era considerată una dintre cele mai inovatoare şi mai bine administrate companii din Statele Unite. Falimentul rapid al companiei, urmat de colapsul faimoasei companii de audit Anderson, care contribuise la acoperirea fraudelor de miliarde de dolari ale acesteia, au devenit un simbol pentru efectele dezastruoase ale urmăririi profitului cu orice preţ.

APARIŢIA ȘI DEZVOLTAREA COMERŢULUI ELECTRONIC Anul 1994 a marcat începutul comerţului electronic, prin apariţia companiilor Amazon și eBay. Principalul factor care a contribuit la răspândirea acestui tip de comerţ a fost dezvoltarea noilor tehnologii. Astfel tranzacţiile pe internet au surprins printr-un maximum istoric de 1.000 de miliarde de dolari în anul 2012, iar creşterea este constantă şi rapidă.

3 INTRODUCEREA MONEDEI EURO Ajuns pe piaţă la șapte ani de la inaugurarea oficială din anul 1995, euro este la momentul actual a doua monedă de rezervă a lumii, după dolar. Importanţa monedei este demonstrată și de ponderea de circa 40% din tranzacţiile zilnice la nivel mondial.

1 2 ASCENSIUNEA ECONOMICĂ A CHINEI Într-un interval scurt, de aproximativ 30 de ani, China a trecut de la statutul de ţară în curs de dezvoltare la cel de superputere economică, printr-o creștere economică medie anuală de 10%. Un impact puternic asupra economiei mondiale l-a avut mutarea în China (și în restul Asiei, de altfel) a unei proporţii importante a producţiei globale.

CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ Apărută în mijlocul unei creşteri economice promiţătoare, criza financiară din Statele Unite a creat un efect de contagiune la nivelul întregii lumi. Acest efect, corelat cu alte probleme economice ignorate până atunci, a provocat o adevărată criză economică mondială, ale cărei consecinţe nefaste nu sunt nici pe departe depășite.

06-96 Chapter Pages.indd 15

04/12/14 13:10

S E M N E L E T I M P U LU I

16-23 Andreea.indd 16

04/12/14 11:28

DEZASTRUL care a schimbat totul fără să schimbe nimic Ani întregi de bunăstare înghiţiţi de câteva luni de recesiune – așa s-ar rezuma criza economică mondială care a început în anul 2007. În esenţa ei, cea mai mare recesiune de după perioada interbelică s-a dovedit a ﬁ o oglindă în care nu ne place să ne privim.

um a fost posibil ca, în interval de câteva săptămâni, întregul sistem fi nanciar american să ajungă pe marginea prăpastiei și cum s-a propagat șocul atât de rapid în întreaga lume – iată întrebări al căror răspuns complet include factori economici, politici, sociali și psihologici. Această complexitate, care s-a reflectat și în impactul de proporții, face din recenta recesiune cel mai important eveniment din punct de vedere economic al ultimului sfert de secol. Criza a oferit imaginea unui sistem economic marcat de interdependenţă, șubred în principiile lui de funcţionare.

Visul american s-a transformat... Începutul crizei a avut rădăcini în sfârșitul alteia. Criza dot-com, caracterizată de investiţii masive în companii online neprofitabile, intrate repede în faliment, destabilizase în 2001 economia americană. Soluţia Rezervei Federale (Fed) a fost scăderea ratei dobânzii pentru titlurile de stat la 1%, o decizie extrem de benefică pentru bănci, care puteau împrumuta bani cu o dobândă foarte mică, mai mică decât inflația. Excesul de capital din Japonia, China și Orientul Mijlociu, depozitat sau investit tot în Statele Unite, a contribuit și el la decizia băncilor de a da credite chiar și celor care în mod normal nu erau considerați eligibili. Americanii erau dispuși să ia credite ipotecare exorbitante, pentru că pe piaţa imobiliară prețurile caselor erau într-o creștere constantă. Iar băncile aveau bani destui și, în cazul în care clienţii nu mai puteau plăti creditul, oricum câștigau din vânzarea respectivelor locuinţe. În plus, comisioanele aferente unor astfel de împrumuturi nu erau de neglijat. Așa au apărut creditele ipotecare subprime, adică mulți bani dați unor persoane iresponsabile sau incapabile să îi dea înapoi.

16-23 Andreea.indd 17

04/12/14 11:28

Din acest punct, mecanismul de distribuire1 a riscului acestor credite ipotecare subprime a devenit atât de complex, încât nici cei implicaţi nu l-au înţeles în totalitate. Comportamentul irațional al verigilor din complicatul sistem s-a concretizat în preocuparea și, ulterior, în certitudinea fiecăreia că îndepărtase riscul, când, de fapt, doar îi pierduse urma2. Atunci când americanul de rând care luase un credit nu a mai avut cum să plătească, banca i-a luat casa. Oferta de locuinţe creștea astfel, în timp ce nu prea mai erau oameni care să le cumpere. Pentru prima dată după multă vreme, preţul caselor scădea. Și o făcea vertiginos. Băncile aveau acum o mulțime de derivate3, care nu mai valorau nici jumătate din suma cu care fuseseră achiziționate. Pentru că nu mai aveau bani de dat și pentru că erau și ele datoare (se împrumutaseră ca să dea credite sau să cumpere derivate), băncile au intrat în impas: nu mai aveau cu ce să-și plătească datoriile. Întreaga schemă le adusese în pragul colapsului4. Pe 15 septembrie 2008, vestea falimentului companiei Lehman Brothers, una dintre primele patru companii de consultanță și servicii fi nanciare din lume, a provocat panică în întregul sistem fi nanciar. Rând pe rând, instituţiile legate prin aceste instrumente fi nanciare riscante (derivatele), adică cele mai mari bănci de investiții, bănci comerciale și companii de asigurări, se îndreptau în aceeași direcţie. Erau tocmai instituţiile considerate „prea mari ca să cadă“5. De teama unui colaps al sistemului, guvernul a intervenit. Nu prea mai avea ce să facă, decât să pompeze bani în instituţiile afectate. Era însă prea târziu: șocul fusese deja transmis peste ocean.

...în coșmarul tuturor Ce a urmat este un studiu de caz perfect pentru interdependenţa din sistemul economic. Primele state afectate au fost cele europene care deţineau „active toxice“, cum au fost numite derivatele riscante: Marea Britanie, Spania, Islanda, dar și Germania sau Belgia. Paradoxul l-au reprezentat băncile care nu deţineau active toxice și care nu aveau legături semnificative cu sistemul bancar american, dar care au fost afectate. Joseph Stiglitz, deținător al Premiului Nobel pentru Știinţe Economice,

explica motivul acestui paradox: „Pieţele fi nanciare sunt dependente de încredere, iar încrederea a fost erodată. Criza fi nanciară prezentă a apărut dintr-un colaps catastrofic al încrederii.“6 Din cauza lipsei de încredere, băncile europene au refuzat să se mai împrumute sau să împrumute altor bănci. Din acel moment, criza, care până atunci fusese doar la nivel fi nanciar, s-a transformat într-una economică, pentru că nici companiile, nici persoanele fi zice nu au mai putut lua credite ușor. Producţia, consumul și tranzacţiile comerciale au fost limitate.

Momentul adevărului Și dacă tot era momentul scoaterii de sub preș a problemelor, în Europa au mai fost descoperite câteva. Emblematic este cazul Greciei, care, în anul 2009, atinsese un deficit bugetar de aproape 16% din PIB și o datorie publică de 130%. Într-o perioadă de creștere economică în care nimeni nu stă să verifice starea fi nanciară și acurateţea statisticilor, liderii greci cheltuiseră iresponsabil și falsificaseră statisticile așa încât să pară că îndeplinesc standardele impuse pentru menţinerea stabilităţii monedei euro. Când problema a fost descoperită, pentru că moneda unică risca să fie destabilizată de incapacitatea de plată a Greciei, a fost nevoie de mai multe planuri succesive de salvare. Alte ţări europene, printre care și România, creaseră înainte de criză reţeta perfectă pentru recesiune: un balon speculativ imobiliar pe modelul Statelor Unite, datorii private și publice mari, alături de măsuri economice de relaxare fiscală pe timp de creștere economică7. În ceea ce privește restul lumii, se spera că America Latină, Africa și Asia vor scăpa mai ușor de contagiune, pentru că relaţiile economice nu erau atât de strânse. În Africa8 și în America Latină9 însă, criza a fost transmisă prin bănci, care, în spaima crizei de lichidităţi, și-au retras banii din ţările în curs de dezvoltare, generând scăderea producţiei și a comerţului. În Asia10, deși a avut o intensitate mai mică pentru că piaţa asiatică era suficient de mare ca să întreţină consumul, criza a fost totuși resimțită prin scăderea producţiei. La numărătoarea fi nală, nicio ţară nu scăpase de efectele crizei, cu o excepţie: Canada. Ce făcuse Canada să fie aproape neatinsă de criza

S E M N E L E T I M P U LU I

16-23 Andreea.indd 18

04/12/14 11:28

fi nanciară? Un sistem bancar foarte bine pus la punct, reglementat cu atenţie de stat. Dar și Canada învăţase lecţia prudenţei pe pielea ei, reformarea sistemului bancar canadian, din 1985, venise ca urmare a unei crize bancare.

Optimiștii incurabili În mijlocul dezastrului, două mari întrebări au apărut pe buzele tuturor: „Cum de nu și-a dat nimeni seama ce avea să urmeze?“, dar mai ales „Cum a fost posibil un asemenea dezastru în mijlocul unei înfloritoare creșteri economice?“ Răspunsul la prima întrebare este legat de una dintre problemele de bază ale economiștilor: imposibilitatea de a crea modele care să prezică evoluţiile economiei. Deși bazate pe demonstraţii coerente, multe dintre aceste modele sunt infi rmate de realitate. Chiar și în cazul modelelor economice create ca urmare a evenimentelor trecute, complexitatea contextului economic, ce cuprinde și comportamentul social schimbător al indivizilor, poate duce la rezultate diferite în două situaţii cu aceleași variabile. De aceea economiștii și actorii pieţelor au folosit această incapacitate de prezicere ca justificare pentru luarea lor prin surprindere. Trebuie remarcat totuși faptul că au fost oameni care și-au dat seama de pericolul unei crize, dintre care cei mai faimoși sunt Nouriel

Roubini, Med Jones, Peter Schiff și Dean Baker. Acesta din urmă anunţase11 încă din anul 2002 că Statele Unite au creat un balon imobiliar. În toamna anului 2006, Nouriel Roubini explica pe puncte viitoarea criză fi nanciară și își exprima convingerea că aceasta nu va rămâne doar problema Statelor Unite12. De fapt, orice analist atent ar fi putut să vadă că preţurile creșteau necontrolat, fără o bază reală și fără să păstreze corelaţia pe care o aveau de câteva decenii cu inflaţia și cu nivelul chiriilor 13. Surprinzător, această realitate evidentă a fost neglijată chiar și de cei mai experimentaţi din sistem. Un răspuns mai amplu a fost oferit de psihologi, care au analizat comportamentul uman în perioadele antemergătoare mai multor tipuri de crize, nu doar celei economice. În faţa incertitudinii, au concluzionat aceștia14, oamenii tind să acţioneze mai mult pe baza riscului perceput decât pe baza riscului obiectiv. Riscul perceput se creează de cele mai multe ori prin extrapolarea în prezent a trecutului. Dacă trecutul este unul pozitiv, cum a fost de exemplu evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară până în anul 2007, viitorul este privit cu optimism și încredere. Acest optimism nefondat, însoţit de lăcomie, a determinat „o miopie a dezastrului“15, care a contagiat cea mai mare parte a societăţii.

D E Z A S T R U L C A R E A S C H I M B AT TOT U L FĂ R Ă S Ă S C H I M B E N I M I C

16-23 Andreea.indd 19

04/12/14 11:28

Cât despre modul în care a fost posibil ca o criză să apară chiar în timpul unei creșteri economice, răspunsul este unul mai vechi și vine ca o confi rmare a teoriei ciclului economic. Doi dintre susţinătorii de seamă ai acestei teorii au fost Karl Marx și John Maynard Keynes, care au ajuns, separat, la concluzia că economia oscilează permanent între creștere economică și recesiune, iar intervalul de timp la care cele două se schimbă nu poate fi determinat cu exactitate. Sunt însă câteva semnale care le prevestesc pe fiecare dintre ele. De exemplu, toate perioadele de criză care au făcut parte din ciclu în ultimul secol – între care și Marea Depresiune, dintre 1929 și 1933 – au avut în comun o deteriorare a simţului moral, care ducea la convingerea, argumentată de teorii economice coerente, că poţi câștiga fără a munci, că poţi să iei decizii riscante și să nu-ţi asumi consecinţele lor, că nu contează ce efect au acţiunile tale atâta timp cât ai grijă să transferi problema în ograda vecinului. Dar, mai presus de toate, prima convingere era că totul va fi bine, din moment ce toată lumea face la fel și toate merg bine. Hyman Minsky, prestigios economist american ale cărui lucrări au ajuns în centrul atenției mai mult după intrarea în criză, numea elegant această deteriorare a simţului moral „economia euforică“16.

Mai sunt și acum suficienţi economiști și oameni de rând care au aceleași „optimiste“ convingeri, poate și din cauză că nu au fost loviţi puternic de efectele crizei. Din păcate, sunt la fel de mulţi cei care au simţit pe pielea lor durerosul adevăr.

Faţa umană a crizei „Nici într-un milion de ani nu m-aș fi gândit că un om ca mine va ajunge să doarmă într-o mașină. Dar aici sunt și asta e viaţa mea din ultimii patru ani“17, le povestea cu amărăciune James Frangella jurnaliștilor de la Sky News. Din cauza crizei, nu mai are nici locul de muncă sigur și bine plătit, nici casa spaţioasă și nici posibilitatea de a găsi un loc decent de muncă. Se consideră norocos că a găsit un loc în care să parcheze fără riscul de a fi amendat. Povestea lui, înmulţită cu alte patru milioane18 de povești ale unor oameni care și-au pierdut locuinţele, doar în Statele Unite, vorbește despre pierderea unei case, a unui vis și a speranţei. Din fericire, nu toţi cei care și-au pierdut casele stau pe străzi, ca James. Dintre toate schimbările care au apărut ca urmare a crizei economice, cea socială iese cel mai tare în evidenţă. Măsurile luate de guverne pentru a limita dezastrul i-au afectat cel mai mult pe cei care purtau cea mai mică vină. Înrăutățirea situației sociale s-a văzut cel

S E M N E L E T I M P U LU I

16-23 Andreea.indd 20

04/12/14 11:28

mai clar în rata șomajului și în protestele de stradă. La nivel global, numărul șomerilor pe termen lung a crescut cu 85% de la începutul crizei, ajungând la 202 milioane, conform unei statistici a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)19. Cele mai grav afectate state sunt Spania și Grecia, unde peste un sfert din populația aptă de muncă nu își găsește slujbă. Tot în aceste state, situația este și mai gravă în ceea ce privește șomajul în rândul tinerilor. „M-am pregătit pentru o lume care nu există“20, remarca Maria Ulldemolins, proaspăt absolventă de studii superioare din Spania, unde procentul tinerilor șomeri a depășit 55% în primul trimestru al acestui an21. Rata șomajului, alături de scăderea salariilor, de creșterea prețurilor la bunurile de consum și de taxele mai mari au dus la nemulțumirea oamenilor, care au înţeles că redresarea economică se făcea pe seama lor. Nu au mai putut fi liniștiţi de guverne, în condiţiile în care instituţiile fi nanciare sau oamenii politici care au declanșat-o își vedeau liniștiţi de treabă. Protestele nu au întârziat să apară în Europa, primii fi ind islandezii, care, la începutul anului 2009, au dat jos guvernul care gestionase prost criza. „Trădarea prin neglijență este tot trădare“22, scandau atunci protestatarii nervoși strânși în fața guvernului. Dintr-o ţară cu un șomaj aproape de zero, Islanda ajunsese la o rată de cinci ori mai mare în doar patru luni 23. Grecii le-au urmat islandezilor și au fost cei mai vocali, din cauza măsurilor de austeritate foarte aspre. Eficienţa acestor măsuri s-a dovedit a fi mică sau inexistentă, în urma lor rămânând șomaj ridicat, inegalitate și sărăcie. Mecanismul European de Stabilitate (MES), un instrument de protejare a zonei euro creat de Uniunea Europeană în urma crizei, a pus și mai mare presiune pe statele din zonă. În faţa unui viitor tot mai sumbru, statele europene și-au căutat un ţap ispășitor. Germania, factor de decizie în Uniunea Europeană, a fost cea acuzată că își bazează prosperitatea pe împovărarea lor24. Fondată sau nu, această atitudine are în spate sentimentul de neîncredere și de pierdere a controlului la nivel de stat. Chiar dacă integrarea și stabilitatea sunt încă scopurile afișate ale Uniunii Europene, fiecare stat a învăţat

că e mai bine să-și păzească spatele. Grecia oferise o lecţie clară despre ce înseamnă pierderea controlului. În Statele Unite, amenzile de miliarde de dolari cu care fuseseră sancţionate băncile vinovate erau praf în ochi, în comparaţie cu sumele de șase ori mai mari folosite pentru salvarea lor25 și cu profiturile anuale ale acestor companii. Pe 17 septembrie 2011, mișcările de tip Occupy, prin care mii de oameni din toată lumea denunţau inegalitatea, care atinsese cote maxime, au fost un semnal clar al atingerii unei limite. „Noi suntem cei 99%“ era sloganul revoltei, care făcea referire la concentrarea averii și a bunăstării în mâinile a 1% din locuitorii planetei. Mișcarea însă, deși a influenţat anumite decizii politice, nu a creat acea răsturnare pe care o aștepta multă lume. La nivel individual, criza s-a manifestat printr-o pierdere a speranţei în redresarea situaţiei. Sărăciţi, ajunși la capătul puterilor, mulţi au decis să-și ia viaţa. O statistică realizată în 54 de ţări relevă o creștere cu 3% a numărului de sinucideri de la începutul crizei, cu procente mai mari în statele afectate mai mult de criză 26. „Oamenii sunt speriaţi că altceva o să meargă rău și caută siguranţa, siguranţă cu orice preţ“27, remarca Andy Haldane, economist-șef al Băncii Angliei. Va fi interesant de observat cât de mare va fi fost acel preţ, mai ales că o privire scurtă în trecut arată că perioadele de criză sunt cel mai bun mediu de dezvoltare a extremismului28.

O poveste cu final deschis Recesiunea s-a încheiat de la jumătatea anului 2009, anunţa în 2010 Biroul Naţional de Cercetare Economică (NBER) din Statele Unite29. Economiști și oameni de rând s-au agăţat de fi ravele creșteri ale economiei atât din Statele Unite, cât și din Europa. Și, pentru un timp, părea că totul merge în direcţia cea bună. Finalul lui 2014 a adus însă doar vești rele: Japonia a intrat în recesiune, creșterile economice prevăzute nu corespund cu realitatea mult mai modestă, iar rata șomajului nu are șanse să scadă în viitorul apropiat. Din ce în ce mai des, economiști și lideri vorbesc de o a doua criză, adevărata criză. Liderii europeni au repetat de atâtea ori în anul 2014 că fi nalul crizei e departe, încât e greu de crezut că toţi se înșală. Mai mult, schimbări

D E Z A S T R U L C A R E A S C H I M B AT TOT U L FĂ R Ă S Ă S C H I M B E N I M I C

16-23 Andreea.indd 21

04/12/14 11:28

reale nu au fost făcute în sistemul fi nanciar american, care are încă probleme grave la asumarea responsabilităţii și la realizarea de reforme radicale. Valoarea derivatelor la nivel mondial a ajuns la inimaginabila sumă de 700 de mii de miliarde de dolari30 (comparativ, PIB-ul Statelor Unite în anul 2013 a fost de 16 mii de miliarde de dolari), în timp ce statul american pompează necontrolat bani în economie, iar moneda euro este în permanent pericol. Dacă tragem linie, la capitolul la care trebuia să se schimbe cel mai mult lumea în urma crizei, adică la cel economic, schimbările au fost doar atâtea cât să ne menţină pe linia de plutire. Fondul problemei a rămas însă același. Nu s-a schimbat mare lucru pentru că, în defi nitiv, criza este despre noi. În ea ne-am văzut lăcomia, temerea, lipsa încrederii și neasumarea responsabilităţii. Și noi nu suntem dispuși să ne schimbăm, mai ales dacă ni se pare că pericolul a trecut. Nu trebuie uitat totuși că cine nu învaţă nimic din istorie e condamnat să o repete. 1. Pentru simplificarea explicaţiei, anumite etape, de exemplu vânzarea creditelor de către băncile de credit către băncile de investiții, au fost eliminate. 2. ***, „The origins of the financial crisis - Crash Course“, 7 septembrie 2013, economist.com 3. Băncile de investiţii, pentru a scăpa de creditele riscante, au pus toate creditele ipotecare într-un „pachet“, pe care l-au transformat în niște instrumente financiare numite derivate (instrumente financiare a căror valoare depinde sau derivă din valoarea altui activ), împărţite pe diferite categorii de risc cu ajutorul companiilor de rating. Aceste instrumente au fost cumpărate de toate tipurile de investitori și au împânzit într-o măsură atât de mare piaţa, încât de multe ori au ajuns din nou la băncile care le emiseseră, care le asigurau la mari companii de asigurări. 4. Stijn Claessens și M. Ayhan Kose, „Financial Crises: Explanations, Types, and Implications“, IMF Working Paper, WP 13/28, ianuarie 2013, http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2013/wp1328.pdf 5. Teoria instituţiilor prea mari ca să cadă a fost popularizată în anul 1984 de congresmanul Steward McKinney, care susţinea că falimentul anumitor instituţii ar avea un impact atât de mare, încât ar pune în pericol stabilitatea întregului sistem. Soluţia propusă de el era intervenţia guvernului pentru salvarea acestor instituţii. 6. Joseph Stiglitz, „The fruit of hypocrisy“, 16 septembrie 2008, theguardian.com 7. Daniel Dăianu, Răzvan Murgescu, „Which way goes Romanian capitalism?“, iunie 2013, http://library. fes.de/pdf-files/id-moe/10068.pdf 8. Anup Shah, „Global financial crisis“, 24 martie 2013, globalissues.org 9. Arturo Guillén, „The effects of the global economic crisis in Latin America“, Rev. Econ. Polit., vol. 31, nr. 2, São Paulo, aprilie-iunie 2011. 10. Vezi nota 4. 11. Dean Baker, „The run-up in houses prices: is it real or is it another bubble?“, august 2002, cepr.com 12. „EconoMonitor Flashback: Roubini’s IMF speech – 7 September 2006“, 2 septembrie 2010, economonitor.com 13. Dean Baker, „The housing bubble and the financial crisis“, Real world economics review, nr. 46, 20 martie 2008. 14. ***, „The psychology of financial decision making and economic crises“, 22 septembrie 2010, psychologicalscience.org 15. ***, „Hope, greed and fear: the psychology behind the economic crisis“, 15 aprilie 2009, knowledge. wharton.upenn.edu 16. Hersh Shefrin, Meir Statman, „Behavioral finance in the financial crisis“, Santa Clara University, noiembrie 2011, p. 25. 17. Greg Milam, „«Car sleepers»: US middle class hit by crisis“, 6 februarie 2013, news.sky.com 18. Morgan Brennan, „The foreclosure crisis isn’t over just yet“, 1 decembrie 2012, forbes.com 19. ***, „Jobs recovery to remain weak in 2015, sais OECD“, oecd.org. 20. ***, „The jobless young - left behind“, 10 septembrie 2011, economist.com 21. Spain: growth with jobs, International Labour Organization paper, 2014. 22. Omar Valdimarsson, „Icelands protests grow, premier votes to stay on“, 21 ianuarie 2009, reuters.com 23. Solveig Olafsdottir, „Financial crisis in Iceland“, redcross.int. 24. Heather Horn, „The new european political trend: Blame Germany“, mai 2012, theatlantic.com 25. Matthew O’Brien, „For Big Banks, $100bn in Government Fines is a Small Price to Pay for $590bn in Government Subsidies“, 1 aprilie 2014, obriengreen.com 26. ***, „Criza economică, «de vină pentru creșterea ratei de suicid»“, 19 septembrie 2013, semneletimpului.ro 27. „Slow economic growth to be ’prolonged’, says Bank economist“, 14 noiembrie 2014, bbc.com 28. ***, „Recession and extremism“, 17 mai 2010, economist.com 29. Phil Izzo, „Recession over in June 2009“, 20 septembrie 2010, blogs.wsj.com 30. Thomas Costigen, „The 700$ trillion elephant“, 6 martie 2009, marketwatch.com

S E M N E L E T I M P U LU I

16-23 Andreea.indd 22

04/12/14 11:28

D E Z A S T R U L C A R E A S C H I M B AT TOT U L FĂ R Ă S Ă S C H I M B E N I M I C

16-23 Andreea.indd 23

04/12/14 11:28

POLITICĂ

DUPĂ CĂDEREA CORTINEI DE FIER David Trim

xistă o serie întreagă de personalităţi care au influenţat în mare măsură lumea de după Războiul Rece. Alegerea celor mai reprezentative din punctul nostru de vedere are de-a face cu topul evenimentelor de pe pagina alăturată. Considerând că aceste cinci evenimente sunt cele mai importante, implicit trebuie să recunoaștem rolul major al actorilor lor principali.

Osama ben Laden (1957-2011), saudit (apatrid, din 1994)

Fără îndoială, Osama nu a fost implicat personal în multe dintre acţiunile revoltătoare atribuite organizaţiei Al-Qaeda. Dar prin iniţiativa de a organiza și a concepe un nou jihad, ben Laden poartă o mare răspundere pentru reizbucnirea războiului religios – o categorie de conflicte care părea să fie departe în trecut. Exemplul lui Osama a inspirat numeroși aliaţi și succesori pretutindeni în lume. Fără el, ar fi existat totuși atacuri asupra unor ţinte americane la începutul secolului al XXI-lea, însă ar fi existat semnificativ mai puţine șanse de a fi atât de reprezentative, de inspiratoare (pentru jihadiști) sau de îngrozitoare – ultima dintre trăsături justificând seria de reacţii, care au fost și etice, și neetice, și înţelepte, și neînţelepte. Nu doar evenimentele din 11 septembrie 2001, ci și războaiele civile, revoltele și campaniile teroriste din Mali, Nigeria, Somalia, Kenya, Yemen, Irak, Siria, Liban și Afganistan, precum și atacurile teroriste bine cunoscute din Indonezia, Marea Britanie, Germania și Spania pot fi toate puse pe seama lui Osama ben Laden.

Osama a fost ucis în urma unei operaţiuni speciale a unei trupe de comando americane, în luna mai 2011. Persoana sa a fost de-a dreptul „mitizată” după ce o întreagă serie de teorii ale conspiraţiei au susţinut că ben Laden ar fi fost ucis demult, că nu ar fi existat în mod real niciodată sau că ar fi fost un agent american.

George W. Bush (n. 1946), american

Încă este subiect de dezbatere măsura responsabilităţii personale a lui Bush în contextul invaziilor din Afganistan și Irak și, la nivel mai general, în politica externă americană din timpul mandatului său. Cert este însă că, așa cum spunea memorabil un alt președinte american, Bush „a fost ultima verigă din lanţ”. Chiar dacă n-a fost de acord decât într-o mică măsură cu propunerile venite din partea altora, aprobarea sa a fost necesară. Prin urmare el este categoric responsabil pentru o succesiune remarcabilă de evenimente ale căror consecinţe se fac încă resimţite din plin în Irak și Siria (și probabil și în alte părţi).

Vladimir Putin (n. 1952), rus

Diferiţi lideri de stat au fost deranjaţi de hegemonia americană din ultimul sfert de secol. Putin a acţionat decisiv pentru a o submina, pornind de la transformările economice și sociale pe care le-a produs în Rusia. Vladimir Putin a fost desemnat „Omul Anului 2007” de către revista americană Time pentru că a adus stabilitate și a creat un nou statut ţării sale.

06-96 Chapter Pages.indd 24

03/12/14 23:45

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

3 4 5 INTERVENŢIA NATO ÎN KOSOVO A fost un pas radical în lumea politicii. Prevenirea genocidului din Kosovo a reprezentat victoria unei noi atitudini: o prioritate acordată raţiunilor umanitare, o negare a ipotezelor geopolitice.

CRIZA ECONOMICĂ A constituit un moment-cheie pentru că a avariat semnificativ capacitatea naţiunilor occidentale de a-și exercita puterea, nu doar prin scăderea cheltuielilor din domeniul militar, ci şi printr-o slăbire a certitudinii că valorile democratice occidentale ar trebui să fie răspândite în întreaga lume. Prin contrast, puterilor „revizioniste“ (în special Rusiei și Chinei) le-au fost mai puţin afectate capacităţile de a-și proteja puterea. Pe scurt, criza economică a afectat echilibrul global al puterii.

ANEXAREA CRIMEEI LA RUSIA În prezent, într-o măsură neegalată de alte state, Rusia folosește o retorică și concepte din secolul al XIX-lea, făcând uz de un presupus drept care înseamnă, de fapt, expansiune imperială de felul celei la care au recurs ţarii când au cucerit Caucazul și Asia Centrală, la sfârșitul anilor 1800. Acţiuni de asemenea natură nu situează sub auspicii prea bune următorii 25 de ani.

2 CUCERIREA IRAKULUI DE CĂTRE STATELE UNITE Acesta e posibil să fi constituit cel mai substanţial și izbitor exemplu de folosire a forţei în sens geopolitic din anii 1930 încoace – SUA urmau să deţină o poziţie strategică mai puternică în raport cu Rusia și China. Avea să însemne deschiderea mai multor pieţe pentru Statele Unite și aliaţii lor și menţinerea la un nivel scăzut a preţului petrolului.

ATACUL TERORIST ASUPRA WORLD TRADE CENTER Fără 9/11 aproape sigur n-ar fi existat o invadare a Irakului în 2003 sau o ocupaţie NATO în Afganistan, din 2003 până în prezent. Atacurile au afectat comerţul, călătoriile și societatea ca întreg – acum oamenii din societăţile democratice acceptă, de obicei, ca normale invadări ale intimităţii care ar fi fost considerate revoltătoare și intolerabile cu doar 15 ani în urmă.

06-96 Chapter Pages.indd 25

03/12/14 23:45

GEOPOLITICA ȘI CONTURAREA LUMII DUPĂ RĂZBOIUL RECE Unul dintre cei mai trecuţi cu vederea factori de influenţă asupra evenimentelor globale este factorul geografic1. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, savanţii au recunoscut pentru prima oară importanţa politică a factorului geografic, ajungând să creeze termenul de „geopolitică“. 26

S E M N E L E T I M P U LU I

26-33 David Trim.indd 26

04/12/14 11:29

stăzi, acest termen se referă nu doar la confluența geografiei cu politica, ci descrie un mod de percepere a relațiilor și politicii internaționale și, da, și a istoriei. Geopolitica presupune că fundamental pentru interesul național este controlul exercitat asupra spațiilor geografice-cheie (fie zone bogate în resurse naturale, cum ar fi cele propice agriculturii sau mineritului, fie puncte strategice, cum ar fi Strâmtoarea Malacca, Capul Horn, Canalul Suez etc.). Deci, geopolitic privind lucrurile, „politica puterii“ se reduce la identificarea, și apoi la dominarea, unor zone vitale.

Geopolitica, prin urmare, consideră de la sine înțeles faptul că supraviețuirea și progresul național cer atât menținerea, cât și folosirea forțelor militare în vederea controlării obiectivelor strategice. Aici este vorba despre hard power („puterea dură“), în contrast cu soft power („puterea pașnică“): ajutor umanitar, activități culturale, grija pentru reputația națională etc. Când privește lumea prin prisma geopoliticii, omul de stat poate decide să folosească puterea pașnică, dacă aceasta îi ajută țara să domine regiuni vitale, însă geopolitica tinde să acorde întâietate exercitării puterii militare.

1. În care pot ﬁ incluse și elementele care țin de ecologie, din moment ce relieful determină mediul natural.

27 26-33 David Trim.indd 27

04/12/14 11:29

În jurul anilor 1930, Mackinder susținea că Europa de Est (generic vorbind, Balcanii și teritoriul de la est de Carpați) reprezintă cheia dominării zonei-pivot, heartland, iar controlul exercitat asupra Europei de Est era văzut ca punte de lansare pentru dominația globală.

Insula mondială și zona vitală Halford Mackinder, om de știință britanic specializat în domeniul social, a formulat în 19042 conceptul de heartland („zonă centrală vitală“), care, controlat de o anume entitate, i-ar permite acesteia dominația asupra a ceea ce tot el a numit world island („insulă mondială“), adică cele trei continente unite la nivel terestru, Europa, Asia și Africa. Acest heartland s-ar întinde din estul Europei până în vestul Chinei, spațiu la care Mackinder s-a referit și prin termenul de „zonă-pivot“: o regiune de care ar depinde soarta întregii insule mondiale. Inițial, acest teritoriu nu includea Orientul Mijlociu, dar înainte de a muri, în 1947, Mackinder l-a inclus în zona vitală de dominație a insulei mondiale. În jurul anilor 1930, Mackinder susținea că Europa de Est (generic vorbind, Balcanii și teritoriul de la est de Carpați) reprezintă cheia dominării zonei-pivot, heartland, iar controlul exercitat asupra Europei de Est era văzut ca punte de lansare pentru dominația globală. Teoria lui Mackinder a avut o influență reală și a dat naștere unei școli informale de gândire. Cei care au adoptat gândirea sa făceau parte nu doar din lumea anglofonă, ci aparțineau și sferei germane, unde experții în știință politică vorbeau despre importanța a ceea ce ei au numit Geopolitik.

Teoria lui Mackinder și cele două războaie mondiale

2. Un text-cheie în formarea conceptului de geopolitică este reprezentat de articolul lui Mackinder, „Pivotul geograﬁc al istoriei“, publicat în The Geographical Journal, în anul 1904.

Mackinder și-a lansat teoriile cu zece ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, iar evenimentele din prima jumătate a secolului al XX-lea i-au învestit ideile cu credibilitate, chiar dacă acestea nu erau în totalitate la unison cu evenimentele. În ambele războaie mondiale s-au desfășurat campanii masive în țările baltice, Polonia, România, Bielorusia, Ucraina și vestul Rusiei, adică exact în regiunea despre care Mackinder și susținătorii lui emiseseră teoria că ar crea condițiile pentru controlul asupra

zonei-pivot și, prin urmare, asupra insulei mondiale. Aceste campanii s-au desfășurat la o scară impresionantă și au avut consecințe colosale. Victoria germanilor pe Frontul de Est în Primul Război Mondial le-a oferit acestora șansa ca, în 1918, să câștige războiul în Vest, unde se aflau pe poziții defensive încă din 1914 (până la urmă, francezii și britanicii au avut un avantaj și au profitat de el). Mai important chiar, al Doilea Război Mondial a fost pierdut exact pe Frontul de Est. Hitler a fost influențat într-o mare măsură de adepții germani ai conceptului de Geopolitik, având ca obiectiv explicit câștigarea controlului asupra zoneipivot. Fără doar și poate, obsesia lui cu privire la importanța strategică și economică a Ucrainei și a zonei Caucazului,

S E M N E L E T I M P U LU I

26-33 David Trim.indd 28

04/12/14 11:29

precum și dorința de a cuceri această zonă l-au determinat să ia decizii care au fost, probabil, în detrimentul efortului german de război pe Frontul de Est. Pe de altă parte, cucerirea de către Japonia a coloniilor europene din zona insulară a Asiei de sud-est a avut ca unic scop deschiderea unei căi de acces în cadrul războiului asiatic mai amplu, care debutase în 1931, cu aproape zece ani înainte de data general acceptată de debut al celui de-al Doilea Război Mondial. Acest efort japonez masiv de război poate fi considerat o încercare, din partea unei puteri maritime și insulare, de a controla extrema estică a zonei-pivot. Totuși, din altă perspectivă, evenimentele istorice nu coincid perfect cu teoriile geopolitice ale lui Mackinder. Hitler încercase să domine atât Orientul

Mijlociu, cât și Europa de Est. După al Doilea Război Mondial, sovieticii au ocupat Europa de Est doar ca să creeze în principal o zonă-tampon și să se pună la adăpost de o a treia invazie din Vest, și nu pentru că s-ar fi gândit că dominarea estului Europei le va crea premisele pentru a controla lumea – și, într-adevăr, nu au controlat-o. Europa de Vest și o altă putere continentală, Statele Unite, au dominat comerțul maritim mondial și s-au aflat deasupra puterii care domina, de fapt, heartland-ul lui Mackinder. În cele din urmă, și Orientul Mijlociu a dobândit o importanță mai mare, datorită zăcămintelor sale de petrol și gaze. Cu toate acestea, desfășurarea celor două războaie mondiale și cursul Războiului Rece au părut să demonstreze că lumea trebuia văzută, într-adevăr, prin prisma

G E O P O L I T I C A Ș I C O N T U R A R E A LU M I I D U PĂ R Ă Z B O I U L R E C E

26-33 David Trim.indd 29

29 04/12/14 11:29

Mulți lideri politici, din toate colțurile lumii, acționează ca și când nimic nu ar conta în afară de geopolitică și foarte adesea acțiunile statelor-națiuni nu urmăresc altceva decât puterea.

3. Doi dintre promotorii notabili ai acestui „realism“ au fost Hans Morgenthau, savant germanoamerican și consilier în guvernul american, și Henry Kissinger, secretar de stat și consilier pe probleme de securitate națională.

geopoliticii. În acest cadru, religia și sistemele de convingeri erau de mică importanță. Ceea ce conta erau puterea și interesul național.

Noutățile din geopolitica prezentului Geopolitica a presupus dintotdeauna nu doar teoria precisă cu privire la insula mondială și heartland. Prin urmare, preocuparea Chinei de a domina strategic zone vitale, inclusiv insulițe nepopulate, dar cu potențial economic recunoscut, pare, într-adevăr, să îndreptățească perspectiva geopolitică asupra lumii. Mergând mai departe, este interesant faptul că președintele Obama – în încercarea de a reorienta strategia națională și politica globală a Statelor Unite prin îndepărtarea de ceea ce a constituit, aproape un secol, punctul american de interes: Europa Centrală și de Est și Orientul Mijlociu – a folosit termenul „pivot“, care face parte din terminologia lui Mackinder. Și chiar mai semnificativ este faptul că încercarea americanilor de „a pivota“ în jurul Pacificului și al Chinei a trebuit amânată ca urmare a ascensiunii bruște a așa-zisului stat islamic în Siria și Irak, pe de o parte, iar pe de altă parte, ca urmare a încercării revizioniste a Rusiei de a distruge echilibrul de putere de după Războiul Rece și de a-și reafi rma statutul de mare putere – care s-a materializat prin încercarea de a domina zona-pivot, heartland-ul lui Mackinder. Faptul că religia și-a recâștigat importanța în secolul al XXI-lea demonstrează că o perspectivă asupra lumii care ia în considerare doar puterea națională nu ține cont de realitățile internaționale. Pe de altă parte, mișcarea islamistă militantă validează parțial caracterul oportun al analizării lumii prin prisma geopolitică, deoarece nu controlul jihadist exercitat în Mali sau Mauritania ori chiar în Kenia sau Somalia constituie o amenințare pentru lume, ci controlul exercitat în Siria, Irak, Afganistan sau Asia Centrală: zone din inima Eurasiei. Fără îndoială, națiunile occidentale au

cantonat forțe militare în Africa subsahariană pentru a li se opune jihadiștilor, însă acestea par aproape insignifiante în contrast cu forțele militare comasate într-un efort masiv de a preveni controlul islamist asupra regiunilor din heartland. Așadar, geopolitica nu explică în totalitate cum funcționează lumea, din moment ce ideologiile și sistemele de gândire contează într-o măsură semnificativă pentru oameni, modelând societatea internațională în privința anumitor aspecte pe care teoreticienii geopoliticii nu le-au recunoscut niciodată. Este însă un fapt cert că mulți lideri politici, din toate colțurile lumii, acționează ca și când nimic nu ar conta în afară de geopolitică și foarte adesea acțiunile statelor-națiuni nu urmăresc altceva decât puterea.

Cum au schimbat convingerile geopolitice lumea în ultimul sfert de secol Date fi ind toate aceste elemente, privind la sfertul de secol scurs de la sfârșitul Războiului Rece, devine mult mai ușoară sarcina de a identifica momentele-cheie din punct de vedere geopolitic ce au marcat începutul de secol XXI. Evident, părerile vor fi împărțite în legătură cu gradul de importanță al unui moment sau al altuia. Intervenția NATO în Kosovo a avut o semnificație enormă. Importanța ei se datorează, în parte, faptului că acest eveniment reprezintă respingerea ipotezelor geopolitice – o repudiere a ceea ce deseori este desemnat drept „abordarea realistă“ a relațiilor internaționale și a diplomației, conform căreia politica internațională are drept principală, sau unică, miză propriul interes național, în competiție cu interesul altora3. În cea mai mare parte a Războiului Rece, politica americană a fost guvernată de ipotezele „realiste“, care s-au încadrat, de altfel, în contextul mai larg al ideologiei americane, ce promova capitalismul liberal. La fi nele Războiului Rece existau pretutindeni speranțe că va urma o

S E M N E L E T I M P U LU I

26-33 David Trim.indd 30

04/12/14 11:29

abordare nouă a conducerii globale și a securității internaționale. Războiul din Irak, din 1990-1991, a reprezentat ceea ce a putut face sistemul internațional scăpat de piedicile polarizării, ce caracterizaseră Războiul Rece. La scurt timp însă, atitudinile realiste au început să-și facă simțită prezența atât în Europa, cât și în America. Speranțele într-o nouă eră în relațiile internaționale au părut că sunt spulberate de genocidul din Rwanda (1994), când comunitatea internațională nu a făcut nimic. În schimb, în decada de după Rwanda, Statele Unite și aliații lor europeni au afi rmat importanța „intervenționismului liberal“. Trebuiau folosite atât hard power, cât și soft power, însă nu pentru a controla zone geografice-cheie, ci pentru a proteja drepturile diferitelor categorii de persoane. A fost un pas radical în lumea politicii. Nu însă unul fără precedent, întrucât și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea marile puteri se arătaseră dispuse să folosească forța pentru a opri masacrele și a menține „standardele de civilizație“, după cum se spunea în limbajul vremii. Însă acest consens al marilor puteri a dispărut pur și simplu odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Prevenirea genocidului din Kosovo a reprezentat victoria unei noi atitudini: o prioritate acordată rațiunilor umanitare (în limbajul vremii noastre), o negare a ipotezelor geopolitice și realiste. Iată, deci, unul dintre cele mai importante momente ale geopoliticii din ultimul sfert de secol. Evenimentele care au urmat pot lăsa impresia că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor inițiale: invazia în Irak condusă de Statele Unite (vezi mai sus) a constituit un triumf al geopoliticii. Însă acceptarea la scară largă a doctrinei „responsabilității de a apăra“, în virtutea căreia s-au produs reacțiile internaționale la crizele umanitare din Africa și Asia din ultima decadă, reprezintă una dintre consecințele intervenționismului liberal de la fi nalul anilor 1990 și începutul

anilor 2000. Potențialul momentului Kosovo devine, așadar, de înțeles. Criza economică ce a debutat în 2007 a constituit un moment-cheie pentru că a avariat semnificativ capacitatea națiunilor occidentale de a-și exercita puterea. Forța militară nu este doar un aspect al puterii economice – cele două sunt categoric interconectate. Criza economică mondială nu numai că a determinat țările occidentale să scadă cheltuielile din domeniul militar, ci, mai mult, a făcut ca societățile vestice să fie mai neîncrezătoare – mai puțin arogante, ar spune unii. Se manifesta o scădere a gradului de certitudine că valorile democratice occidentale ar putea fi (sau ar trebui să fie) răspândite în întreaga lume. În schimb, au existat o întoarcere spre interior, spre viața internă, și o teamă că însăși noțiunea de democrație ar putea fi în pericol și ar necesita ajustări. Prin contrast, puterile „revizioniste“ au fost mai puțin afectate de criză și, în aceeași mică, sau inexistentă, măsură, au fost afectate și capacitățile lor de a proteja puterea. Termenul „revizioniste“ li se aplică cu precădere Rusiei și Chinei, însă probabil și Braziliei și Indiei care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au fost marginalizate de ordinea mondială a anilor 1990: de aici dorința lor de „revizuire“, iar de aici termenul „revizionism“. Brazilia a manifestat puțin interes pentru puterea dură, hard power, însă celelalte trei națiuni au, toate, armate numeroase și au fost și sunt dispuse să le folosească. Pe scurt, criza economică a afectat echilibrul global al puterii. Anexarea Crimeei la Rusia. Din anumite puncte de vedere, e posibil să fie prea devreme să judecăm semnificația anexării Crimeei de către Rusia și ajutorul militar oferit insurgenților din Ucraina. Totuși acesta ar putea fi un moment-cheie. Împreună cu intervenția militară rusă în Georgia, din 2008, anexarea Crimeei demonstrează că gândirea geopolitică e vie și se simte la ea acasă la Moscova. Există, într-adevăr, o dorință

Din anumite puncte de vedere, e posibil să fie prea devreme să judecăm semnificația anexării Crimeei de către Rusia și ajutorul militar oferit insurgenților din Ucraina. Totuși acesta ar putea fi un moment-cheie.

G E O P O L I T I C A Ș I C O N T U R A R E A LU M I I D U PĂ R Ă Z B O I U L R E C E

26-33 David Trim.indd 31

31 04/12/14 11:29

În prezent, într-o măsură neegalată de alte state, Rusia folosește o retorică și concepte din secolul al XIX-lea.

evidentă de a controla teritorii-cheie din heartland. De la sfârșitul Războiului Rece până în prezent însă, chiar și atunci când au recurs la forță în scopuri ce au urmărit explicit propriul interes (vezi intervenția SUA în Irak), puterile implicate au folosit retorica intervenției umanitare și a autoapărării. În justificarea acțiunilor sale, Rusia a invocat cu puțină tragere de inimă protejarea drepturilor etnicilor ruși sau faptul că luptă împotriva mișcărilor neofasciste, susținând în schimb, pur și simplu, că are dreptul să folosească forța pentru a-și redobândi poziția de mare putere, poziție pierdută după înfrângerea Uniunii Sovietice în Războiul Rece. În prezent, într-o măsură neegalată de alte state, Rusia folosește o retorică și concepte din secolul al XIX-lea, făcând uz de un așa-zis drept care este, de fapt, expansiune imperială de felul celei la care au recurs țarii când au cucerit Caucazul și Asia Centrală, la sfârșitul anilor 1800. Acțiuni de asemenea natură nu situează sub auspicii prea bune următorii 25 de ani. Cucerirea Irakului de către Statele Unite a fost justificată de Washington în diverse moduri: a fost o lovitură dată teroriștilor jihadiști; a fost o intervenție umanitară împotriva unui tiran; o lovitură defensivă preventivă aplicată unui regim instabil și periculos; o modalitate de a ține jos prețul combustibilului în Statele Unite sau a fost o modalitate de a retrasa politica din Orientul Mijlociu și, drept urmare, din lumea întreagă. Ultimele două argumente sunt, probabil, cel mai rar citate, dar cu siguranță că se află cel mai aproape de realitate. În cadrul acestui război, ideologia a jucat într-adevăr un rol semnificativ, importante grupări din cadrul guvernului american dorind sincer să creeze un Orient Mijlociu și o Asie liberal-democratice, făcând din reformarea Orientului Mijlociu primul pas esențial în acest sens. Însă această invazie reflectă în aceeași măsură dorința Statelor Unite de a se afl a la conducerea

potențialei viitoare lumi libere și democratice. Calculul a fost următorul: faptul de a avea regimuri favorabile în Levant și Golf avea să ducă la retragerea trupelor din Arabia Saudită, dispărând, în felul acesta, principalul motiv de nemulțumire a islamicilor, pe de o parte, și creând, pe de altă parte, un efect în lanț în zonele limitrofe așa-zisului Orient Mijlociu Extins (din nordul Africii, Afganistan și Pakistan). În felul acesta, Statele Unite urmau să dețină o poziție strategică mai puternică în raport atât cu Rusia, cât și, mai important, cu China. Avea să însemne deschiderea mai multor piețe pentru Statele Unite și aliații lor și menținerea, într-adevăr, la un nivel scăzut a prețului petrolului. Acesta e posibil să fi constituit cel mai substanțial și izbitor exemplu de folosire

S E M N E L E T I M P U LU I

26-33 David Trim.indd 32

04/12/14 11:29

a forței în sens geopolitic din anii 1930 încoace – nu mai nedisimulat decât anexarea Crimeei de către Rusia, însă, de departe, cu mai multe consecințe. Atacul terorist asupra World Trade Center. Fără îndoială, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au constituit cel mai semnificativ eveniment al ultimilor 25 de ani. Nu au avut nicio motivație geopolitică – în schimb, au reprezentat cel mai important exemplu de folosire masivă a forței pe motive religioase din ultimii 400 de ani. Impactul și implicațiile sale sunt deosebit de ample. Fără 11 septembrie aproape sigur că n-ar fi existat o invadare a Irakului în 2003. Cu certitudine că nu ar exista o ocupație NATO în Afganistan din 2003 până în prezent (care ar fi fost pe locul 6 într-un top 10). Atacurile din 11 septembrie au

schimbat instantaneu atmosfera securității naționale și internaționale, făcând din islamiștii radicali și jihadiști o prioritate pe agenda oamenilor de stat vreme de, probabil, o generație. Au afectat comerțul, călătoriile și societatea ca întreg – nu în ultimul rând pentru că acum oamenii din societățile democratice acceptă, de obicei, ca normale invadări ale intimității care ar fi fost considerate revoltătoare și intolerabile cu doar 15 ani în urmă. Una dintre consecințele atacurilor, deși manifestată în plan secund, este folosirea la scară largă a dronelor, care are implicații extraordinare și încă nu pe deplin înțelese la nivelul societății internaționale. Evenimentele din 11 septembrie 2001 constituie, în mod cert, evenimentul istoric mondial cu impactul cel mai mare din ultimii 25 de ani.

G E O P O L I T I C A Ș I C O N T U R A R E A LU M I I D U PĂ R Ă Z B O I U L R E C E

26-33 David Trim.indd 33

33 04/12/14 11:29

MEDIU

ACEA PLANETĂ NUMITĂ„ACASĂ” Alina Kartman

ai mult decât un domeniu de cercetare și o industrie, mediul are ca principală caracteristică faptul că este casa noastră. Iar numărul și expertiza celor care au încercat și au reușit să facă ceva pentru protejarea ei sunt, cel mai probabil, inestimabile. Din mulţimea de activiști, cercetători și figuri publice care au luat o poziţie pentru apărarea acestei case, am selectat trei personalităţi în viaţă, care continuă să inspire cu pasiunea lor pentru mediu. Mulţi alţii fac acest lucru în afara reflectoarelor, completând semnificativ efortul celor de mai jos.

James Hansen (n. 1941), american

Mărturia lui James Edward Hansen privind schimbările climatice, prezentată în cadrul comitetelor Congresului american, în 1988, a fost fundamentală pentru ca discuţia privind încălzirea globală să ajungă de interes internaţional. Între anii 1981 și 2013, Hansen s-a aflat la conducerea Institutului Goddard pentru Studii Spaţiale din cadrul NASA. Este, de asemenea, membru al Academiei Naţionale pentru Știinţe, din Statele Unite. Profesor asociat în cadrul Departamentului de Știinţe ale Pământului și Mediului, la Universitatea Columbia, din New York, Hansen este și promotor al măsurilor de prevenire a fenomenelor provocate de schimbările climatice. Devenit activist, a fost arestat de mai multe ori în ultimii ani pentru participarea la proteste.

Al Gore (n. 1948), american

Ocupând funcţii oficiale de stat timp de 24 de ani, Albert Arnold Gore Jr. este cel

de-al 45-lea vicepreședinte al Statelor Unite, deţinând această funcţie în timpul mandatului lui Bill Clinton. În prezent, Gore este președintele postului de televiziune Current TV, unul dintre directorii companiei Apple Computer și activist împotriva încălzirii globale. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace datorită căii extrem de eficiente pe care a găsit-o pentru a concentra atenţia lumii asupra problemei încălzirii globale. Filmul său Un adevăr incomod a fost al treilea cel mai de succes documentar din istoria box office-ului și a constituit debutul unui nou tip media: documentarul-PPT.

Sir David Attenborough (n. 1926), britanic

Este considerat o comoară naţională în Marea Britanie, deși el respinge această titulatură. Sir David Frederick Attenborough este realizator TV și naturalist. Cariera lui de „faţă și voce” a știinţelor naturii durează de peste 50 de ani. Pentru publicul britanic, și nu numai, vocea lui este inseparabilă de documentarele despre viaţa animalelor și a plantelor sălbatice. Naturalistul a călătorit în lumea întreagă, inclusiv într-unele dintre cele mai izolate regiuni ale gobului, observând viaţa de zi cu zi a diverselor specii. În anul 2002, a fost clasat între primii 100 cei mai importanţi englezi, în urma unui sondaj naţional. Ceea ce l-a făcut faimos pe Attenborough a fost realizarea seriei Life, 9 episoade despre viaţa pe Pământ, difuzată de BBC Natural History Unit.

06-96 Chapter Pages.indd 34

04/12/14 12:00

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

5 CANICULA EUROPEANĂ În anul 2005, Europa a fost lovită de un val de căldură fără precedent în ultimele aproape cinci secole. Acesta a generat un val de probleme de sănătate și o secetă cu efecte dramatice asupra recoltelor din sudul continentului. Rapoartele oficiale indică circa 70.000 de persoane decedate.

4 INUNDAŢIILE DIN PAKISTAN Au fost declarate de ONU mai distructive decât tsunamiul din 2004 sau cutremurul din Haiti. Cu un bilanţ de 13,8 milioane de victime (peste 1.200 de morţi), inundaţiile din Pakistan au venit ca o manifestare acută a sezonului musonic și au alimentat temerile oamenilor privind pericolul unei epidemii de holeră.

3 KATRINA Uraganul „Katrina”, care a lovit coasta Golfului Mexic în anul 2005, rămâne în istoria americană drept cel mai scump dezastru natural și printre primele cinci uragane mortale. Pagubele materiale produse de Katrina sunt estimate la 81,2 miliarde de dolari americani (la nivelul anului 2005), iar numărul victimelor se ridică la cel puţin 1.836.

CUTREMUR ȘI TSUNAMI HAITI. CHILE. ÎN OCEANUL JAPONIA INDIAN Suita de megacutremure (Haiti – 7 grade, Chile – 8,8 grade, Japonia – 9 grade) din 2010-2011 a avut un impact major atât prin numărul de victime, cât și prin pagubele economice masive. Din punctul de vedere al pierderilor umane, seismul din Haiti a fost cel mai tragic, curmând viaţa a nu mai puţin de 160.000 de oameni. Cutremurul din Japonia a provocat cel mai mare dezastru nuclear de la Cernobîl încoace.

Cutremurul cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter a avut epicentrul în ocean și a provocat o serie de valuri gigantice care au lovit coasta a opt ţări asiatice, cauzând moartea a peste 280.000 de persoane. Acesta a fost al cincilea cel mai puternic cutremur din istoria înregistrată. Cea mai afectată a fost Indonezia, urmată de Sri Lanka, India și Thailanda.

06-96 Chapter Pages.indd 35

04/12/14 12:00

Relaţia dintre teologie și calamităţile naturale a avut, în ultimul sfert de secol, propriul bilanţ al consecinţelor, unul care a fost cu atât mai sonor, cu cât dezastrele au rămas un subiect ﬁerbinte pe agenda intereselor publice.

36-41 Alina Kartman.indd 36

04/12/14 11:58

CULTURA DEZASTRELOR Z

ach Branham are astăzi 34 de ani, însă în 2004, când s-a trezit în mijlocul tsunamiului care a lovit coasta de est a Japoniei, avea doar 24. Pe atunci, tânărul american preda limba engleză la o școală din zona Kuji. Când cutremurul petrecut în larg a declanșat valul uriaș, Zach era într-o clădire solidă, iar viața lui nu a fost în pericol. Însă despre prietena lui, care locuia la 15 minute de orășelul în care se afla el, tânărul nu a putut afla nimic. Fără telefon, fără internet, nu i-a mai rămas decât să pornească în căutarea ei, pe jos. Drumul de un sfert de oră s-a transformat într-unul de 20 de ore de escaladat rămășițele lăsate de tsunami. Cu puțina japoneză pe care o știa și având în mână cartea de vizită a prietenei lui, a întrebat de ea pe unde a putut. A găsit-o, într-un fi nal, într-o școală. Sfâșia fețe de masă pentru a acoperi trupurile celor care nu supraviețuiseră calamității. Două sute optzeci de mii. Cam atâtea trupuri a lăsat fără suflare valul ucigaș. Tsunamiul din Japonia anului 2004 este considerat cel mai devastator dintre dezastrele ultimului sfert de secol.

Om versus natură De multe ori, mâna omului pare că se află într-o întrecere cu forțele naturii în producerea de pagube, însă atunci când omul are de suferit din cauza naturii, un uragan de întrebări se naște în spațiul public și privat. O primă întrebare este: „De ce s-au înmulțit în așa măsură nenorocirile?“ Întrebarea sună mai familiar decât răspunsurile, pentru că acestea sunt atât de multe și atât de diferite, încât singurul lucru clar este că nu avem o imagine clară asupra situației. În ultimii 30 de ani, lumea a avut parte de o medie de 615 catastrofe pe an, cu 66.000 de victime și 95 de miliarde de dolari pagube anuale, conform unui raport amplu dat publicității în ianuarie 2011 de fi rma de asigurări München Rück 1. Însă, numai în 2010, Pământul a trecut prin 950 de catastrofe naturale, care au provocat aproape 295.000 de victime și pagube în valoare de 130 de miliarde de dolari. Trendul dezastrelor, proporțional cu acela al costurilor, pare să fie unul ascendent, iar unii cercetători sunt gata să confi rme acest lucru. Un raport2 din 2001 al organizației de conservare Worldwatch Institute (din Washington D.C.) denunța intervenția omului în natură drept cauza tot mai frecventelor dezastre naturale. „Am alterat atât de multe sisteme naturale și atât de dramatic, încât abilitatea lor de a ne proteja de nenorociri este cu mult diminuată“, spunea, încă din anul 2001, Janet Abramovitz, autoare a raportului. Să ținem cont de faptul că această declarație venea înainte de tsunamiul japonez, înainte de cutremurele din Haiti și Chile, de inundațiile din Pakistan și de numeroase alte dezastre cu care s-a confruntat omenirea în ultimii 25 de ani. În noiembrie 2014, un important raport al Organizației Națiunilor Unite avertiza, ca niciodată până atunci3, că riscurile cumulate de schimbările climatice sunt atât de profunde, încât ar putea stagna sau chiar inversa progresul făcut de generații în lupta cu sărăcia și foametea. Dacă nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră va continua să crească în ritmul actual, impactul asupra ecosistemelor va fi ireversibil, susține raportul. Inundarea

36-41 Alina Kartman.indd 37

04/12/14 11:58

unor orașe de importanță majoră sau chiar a unor națiuni-insulă, precum și extincția în masă a unor specii de plante și animale sunt printre numeroasele dezastre cu privire la care alertează experții ONU. Anul 1989 rămâne în istorie nu doar ca un reper final al comunismului, ci și ca anul în care concentrația globală de dioxid de carbon din atmosfera Pământului a ajuns la un volum de 350 ppm (părți per milion), adică nivelul maxim admisibil pentru evitarea consecințelor dezastruoase ale schimbărilor climatice4, conform cercetătorului James Hansen, o figură de referință în dezbaterea privind încălzirea globală.

Natură versus om Dacă despre încălzirea globală și calamitățile care îi urmează se consideră în general că sunt previzibile (și încă reversibile), despre dezastre precum cutremurele și suita lor de consecințe nu se poate spune același lucru, pentru că sunt și imprevizbile, și ireversibile. Poate și din acest motiv oamenii s-au străduit să noteze orice indiciu care le-ar putea permite să anticipeze prăpădul, pentru a se putea feri din calea lui. Unii au spus că numărul cutremurelor majore este în creștere. Iar situațiile marcante precum cutremurele din Sumatra, Haiti și Chile au alimentat această opinie. Stephen S. Gao, geofi zician la Universitatea de Știință și Tehnologie

din Missouri, afi rma că, raportat la perioada 1970-1990, scoarța Pământului a fost mai activă. „Nu știm încă motivul“, spunea cercetătorul. Declarațiile unor autorități în domeniu, fără să dezmintă informațiile anterioare, vin cu adăugiri menite să ne aprofundeze înțelegerea. Rapoarte ale United States Geological Survey (USGS) arată, alături de alte studii5, o curbă ascendentă a numărului de cutremure raportate, însă specialiștii se feresc să concluzioneze că aceasta ar demonstra o creștere în sensul acesta a numărului de cutremure. „Deși poate părea că avem mai multe cutremure, de fapt, numărul de cutremure cu magnitudine 7 sau mai mare a rămas în general constant. În ultimii 20 de ani, creșterea clară este de fapt a numărului de cutremure pe care am fost capabili să le înregistrăm în fiecare an. Aceasta se datorează creșterii uriașe a numărului de stații seismografice la nivel global și, de asemenea, îmbunătățirii comunicării globale. În 1931, erau aproximativ 350 de stații care operau în întreaga lume; astăzi, există peste 8.000 de stații și informațiile vin foarte rapid de la aceste stații prin poștă, internet sau satelit.“6 Altfel spus, posibilitatea de comparare a diverselor perioade de timp este limitată de sincopele în înregistrările istorice. În ultimele decenii, înregistrarea științifică a calamităților a cunoscut nu doar o creștere calitativă, dată de avansul tehnologic, ce a permis măsurarea mai multor

S E M N E L E T I M P U LU I

36-41 Alina Kartman.indd 38

04/12/14 11:58

variabile, ci și o creștere cantitativă, pentru că același avans a permis și o comunicare fără precedent între cercetători, precum și o popularizare uriașă a informațiilor despre dezastrele naturale. Am putea avea impresia că sunt mai multe dezastre pentru că astăzi se află mai ușor despre evenimente de acest fel decât se afla în trecut. Dar argumentul merge și în direcția opusă. Faptul că în trecut nu s-au putut monitoriza la fel de exact activitățile seismice ale scoarței terestre nu înseamnă din start că trebuie să presupunem că în trecut am avut o activitate seismică globală comparativă cu cea prezentă. Cel mai corect este să afi rmăm că nu putem ști clar dacă numărul foarte mare al cutremurelor din prezent are sau nu precedent în istorie. Realizarea acestui fapt este crucială pentru a găsi un sens printre rapoartele aparent contradictorii. În plus, lipsa unui consens sau a unei imagini unice de ansamblu cu privire la numărul, impactul și tendințele înregistrate în domeniul dezastrelor naturale are și alte cauze. Organizația belgiană CRED, Centrul pentru Cercetarea Epidemiologiei Dezastrelor, sublinia pe site-ul său existența „lipsei unui consens internațional privind cele mai bune practici pentru culegerea datelor [privind dezastrele]. Pe lângă complexitatea colectării informației de încredere, un obstacol rămâne variabilitatea uriașă a definițiilor, a metodologiilor, a instrumentelor și surselor.“7

Nu putem, așadar, ști cu certitudine dacă astăzi sunt mai multe dezastre decât în trecut, dar de ce ne-ar interesa acest lucru?

Dezastrul, translator al lui Dumnezeu În multe tradiții religioase, dezastrele au fost văzute, de-a lungul timpului, ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe creștini, unii consideră că dezastrele au rol punitiv: „Ne-a bătut Dumnezeu“ se aude în multe buletine de știri despre vreo calamitate autohtonă. Dar simțământul că dezastrul e o pedeapsă nu este tipic românesc. Cutremurul și tsunamiul care au lovit Japonia au fost interpretate tot ca o pedeapsă divină de către diverse persoane, cea mai vizibilă fi ind Shintaro Ishihara, guvernatorul orașului Tokyo (care ulterior și-a cerut scuze că a pus cutremurul pe seama judecății divine). Controversatul teleevanghelist Pat Robertson a declarat că dezastrul din Haiti a fost provocat de „pactul haitienilor cu Diavolul“. Iar când a lovit uraganul Katrina, mai mulţi politicieni conservatori au spus că orașul New Orleans a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a acceptat parade ale homosexualilor. Pentru un alt segment de credincioși creștini, puterea manifestată în dezastre are un rol anticipativ. Un sondaj recent condus de Public Religion Research Institute și de Religion News Service, din Statele Unite, a relevat că 31% dintre catolici C U LT U R A D E Z A S T R E LO R

36-41 Alina Kartman.indd 39

04/12/14 11:58

și 34% dintre reformați consideră că dezastrele sunt un semn divin. Procentul a fost aproape dublu în rândul creștinilor evanghelici. Circa 67% dintre aceștia s-au declarat convinși că dezastrele constituie dovezi că trăim zilele fi nale ale umanității. Această convingere se bazează pe interpretarea unor texte ale Scripturii, precum capitolul 24 din Evanghelia după Matei, care este poate cel mai reprezentativ pasaj care pune dezastrele naturale în relație cu Parusia (revenirea lui Christos), așteptată de întreaga creștinătate: „…Vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.“8

Pierduți în traducere Cele două interpretări menționate mai sus apelează la episoade sau pasaje din Scriptură pentru a se legitima. Însă existența altor pasaje biblice, care evidențiază aspecte aflate în contrast cu aceste interpretări, arată necesitatea unui răspuns mai amplu. De exemplu, capitolul 5 din aceeași Evanghelie după Matei Îl portretizează pe Dumnezeu foarte diferit de imaginea divinității care îi pedepsește răzbunător pe necredincioși: „…El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrăţișaţi cu dragoste numai pe fraţii voștri, ce lucru

neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiți dar desăvârșiţi, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.“9 Numeroase alte versete evidențiază caracterul divin ca pe unul plin de răbdare și milă față de nelegiuiți. Iar iubirea prin care Dumnezeul creștin Își declină personalitatea face greu de asimilat o posibilă asociere a Lui cu un zeu care își trăsnește supușii rebeli. Apoi, interpretarea dezastrelor ca un semn decisiv al revenirii lui Christos trebuie să ia în considerare că foamete, boli și cutremure existaseră și înainte de momentul la care Iisus le vorbea ucenicilor despre revenirea Lui. (Tot Biblia relatează, de exemplu, că în vremea patriarhului Iosif, Canaanul și Egiptul au trecut prin șapte ani consecutivi de foamete. Șapte ani! Aproape inimaginabil în contextul nostru de azi.) Nu este necesar să facem din Ebola o amenințare mai mare decât este, doar pentru a reuși să identificăm în ea un semn escatologic. În istorie am citit deja despre ciuma bubonică, „moartea neagră“, care, între 1346 și 1353, a ucis între 30 și 60% din populaţia Europei (75-200 de milioane de oameni), după ce făcuse deja ravagii în zonele răsăritene (Egipt). Ce a urmat a fost un val de fanatism religios, care a dus la persecuții uluitoare și care a exterminat comunități evreiești întregi: Mainz, Köln, Strassbourg (o repetiție pentru Holocaust!). Până în 1350, deja 150 de comunităţi iudaice minore și 60 de comunităţi majore fuseseră măcelărite. Fiindcă autoritățile

S E M N E L E T I M P U LU I

36-41 Alina Kartman.indd 40

04/12/14 11:58

nu cunoșteau cauzele bolii, nici tratamentul sau mijloacele de intervenție, temerile oamenilor au fost lăsate să escaladeze până la isterie. Cineva trebuia să plătească pentru apariţia ciumei. Și au plătit evreii, ţiganii, „ereticii“, până și bolnavii de psoriazis, cei care aveau acnee, cerșetorii sau alte categorii damnate, despre care se credea că ar putea fi cauza ciumei (prin contact involuntar, prin conspiraţie sau prin magie). De atunci au trecut șapte secole, iar sfârșitul nu a venit.

Ridurile umanității Unii teologi spun că fenomenele naturale nu ar trebui percepute drept semne directe ale revenirii lui Christos, întrucât singurul fenomen indicat de versete ca fi ind nu „începutul“, ci „semnul“ revenirii este Însuși Christos venind pe norii cerului. La ce să folosească, atunci, enumerarea dezastrelor? Jon Paulien, teolog specializat în studii escatologice10, vine cu un posibil răspuns: „Semnele nu au fost date pentru a stimula speculațiile cu privire la timpul sfârșitului. (…) În schimb, ele ne-au fost date pentru a stimula studierea Bibliei, pentru a trăi cu credință și (…) pentru a ne aminti să veghem în orice moment.“ „Accentul principal nu ar trebui pus pe elementele din lumea naturală, ci pe dimensiunile spirituale ale lumii“, afirmă și dr. Ekkehardt Mueller, expert în Apocalipsa, într-un interviu publicat în revista Semnele timpului, ediția tipărită din luna martie 2011.

Nimeni nu poate să conteste că semnele i-au convins pe mulți să își ia în serios viața spirituală. Pentru ei, dezastrele au fost un argument mai relevant în această direcție decât imprevizibilul care amenință clipă de clipă viețile oamenilor. Calamitățile au reușit să îi conștientizeze pe mulți cu privire la fragilitatea vieții umane și cu privire la faptul că suntem departe de a fi stăpânii naturii și ai propriei vieți. Și, așa cum se întâmplă adesea în providența lui Dumnezeu, chiar și dezastrele pot ajunge să aibă un rol benefic. Ele pot aminti de degradare ca o constantă a vieții pe care o trăim, care nu face parte din planul originar al vieții create de Dumnezeu pe Pământ. Și, în acest fel, dezastrele ajung mijloace prin care oamenii afl ă, într-unul dintre cele mai dificile moduri, că timpul pentru deciziile spirituale este întotdeauna prezentul. Azi. 1. Peter Hoeppe, „Trends of Natural Disasters, The Role of Global Warming“, Münchener Rück, oecd.org/ﬁnance/insurance/38155568.pdf 2. Alex Kirby, „Human actions «worsen natural disasters»“, 18 octombrie 2001, bbc.co.uk. 3. Justin Gillis, „U.N. Panel Issues Its Starkest Warning Yet on Global Warming“, 2 noiembrie 2014, nytimes.com 4. Bill McKibben, „Remember This: 350 Parts Per Million“, The Washington Post, 1 septembrie 2009. 5. John Roach, „Fracking and energy exploration connected to earthquakes, say studies“, 11 iulie 2013, nbcnews.com 6. Earthquakes Facts and Statistics, 12 noiembrie 2014, earthquake.usgs.gov 7. The International Disaster Database, 10 noiembrie 2014, emdat.be/about 8. Matei 24:7,8. 9. Matei 5:45-48. 10. Norel Iacob, „Crește numărul de cutremure în lume?“, 11 martie 2011, semneletimpului.ro

C U LT U R A D E Z A S T R E LO R

36-41 Alina Kartman.indd 41

04/12/14 11:58

Ș T I I N ȚĂ

ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ: COOPERARE, CONFRUNTARE, COABITARE Florin Gheţu

incolo de toate progresele remarcabile din ştiinţa ultimilor 25 de ani, dintr-o perspectivă creştină este interesantă cristalizarea a trei mari opţiuni intelectuale în venerabila dispută dintre ştiinţă şi credinţă.

John Lennox (n. 1945), britanic

Profesor de matematică la Universitatea Oxford şi un pasionat apologet creştin, a scris și a vorbit mult despre interferenţa dintre ştiinţă și credinţă şi despre filosofia ştiinţei, în general. Este cunoscut pentru numeroasele dezbateri publice cu „noii atei” reprezentativi, precum Richard Dawkins, Christopher Hitchens sau Peter Singer. Lennox folosește rigoarea matematică pentru a livra, printr-un discurs articulat şi bine fundamentat, o doză reconfortantă de reasigurare că poţi fi creştin și intelectual fără să-ţi abandonezi raţiunea pentru a crede în Dumnezeu. Lennox crede că, între ştiinţă şi credinţă, relaţia naturală este de cooperare, în care ambele trebuie să-şi cunoască limitele. Este considerat unul dintre cei mai importanţi lideri ai mișcării Intelligentsia Evanghelică (segmentul de gânditori evanghelici care au un impact semnificativ asupra culturii).

Richard Dawkins (n. 1941), britanic

Coleg de universitate cu Lennox, profesorul Richard Dawkins este poate cel mai cunoscut reprezentant al valului „noilor atei”. Specializat în biologie evoluţionistă, Richard Dawkins este etolog și autor al numeroase cărţi, cu puternic impact pe tot mapamondul, în care promovează o variantă atee a ştiinţei şi luptă cu pasiune împotriva credinţelor religioase de orice

fel. Contribuţia sa este semnificativă atât în direcţia radicalizării unui nucleu dur, ateu şi militant evoluţionist, cât şi în direcţia popularizării masive a acestuia. Pentru Richard Dawkins, între ştiinţă şi orice fel de credinţă religioasă nu poate fi decât confruntare, cele două excluzându-se reciproc. Dawkins s-a afirmat pentru prima dată în anul 1976, odată cu publicarea primei sale cărţi, Gena egoistă, care promova o concepţie despre evoluţie centrată pe genă. Tot el a introdus în vocabular termenul de „memă”, contribuind astfel la întemeierea domeniului memeticii.

Francis Collins (n. 1950), american

Doctor şi cercetător genetician, Francis Collins este renumit pentru conducerea Proiectului Genomul Uman, în cadrul căruia, în 2003, s-a publicat prima secvenţializare completă a unui genom uman. Împreună cu o intensă activitate ştiinţifică, toate acestea l-au recomandat pentru ocuparea postului de conducere al Institutului Naţional de Sănătate din SUA. Francis Collins este şi promotorul unei sinteze între ştiinţa atee, a lui Dawkins, şi credinţa tradiţională, a lui Lennox, o formă de evoluţionism teist pe care a numit-o BioLogos. Evoluţionismul teist promovat de Collins este o formă de coabitare între credinţă şi ştiinţă: ştiinţa acceptă supranaturalul, iar credinţa se supune teoriilor ştiinţifice, în special în domeniul evoluţiei. Pentru mulţi însă, linia de demarcaţie dintre coabitare şi compromis inacceptabil este foarte fină.

06-96 Chapter Pages.indd 42

03/12/14 23:48

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

AFIRMAREA ȘTIINŢELOR CLIMATICE Lupta pentru conservarea naturii a generat o nouă conștiinţă civică, în special printre tineri. Mare parte a acestei dinamici se datorează știinţelor climatice, care prezic o încălzire netă a planetei din cauza efectului de seră produs de gazele eliberate în urma activităţilor industriale umane. Subiectul nu este lipsit de controverse însă, implicând cercetători cu renume care pun la îndoială consensul știinţific și formulează chiar acuzaţii de fraudă.

4 IMPUNEREA TEORIEI EVOLUŢIEI Ultimii 25 de ani au fost martorii consolidării teoriei evoluţiei ca singură explicaţie a vieţii acceptată de comunitatea știinţifică și chiar de către oamenii de rând. Controversa pe marginea teoriei evoluţiei este bine cunoscută, însă nu există nicio controversă legată de obiectul care domină opinia majoritară: însăşi teoria evoluţiei.

TRIUMFUL COSMOLOGIEI BIG BANG Dacă în urmă cu 25 de ani existau cel puţin trei teorii cosmologice serioase în competiţie, astăzi teoria Big Bang domnește singură și fără competiţie în universul explicaţiilor cu privire la originea universului. Cosmologia Big Bang însă nu reușește să explice decât 5% din univers, cât înseamnă materia și energia vizibilă. Restul, de 95%, este format din materie întunecată și energie întunecată, despre care nu se știe nimic.

2 REVOLUŢIA ÎN BIOLOGIA MOLECULARĂ Dacă acum un sfert de secol, citirea unor fragmente mici de molecule ADN, ARN sau proteice era un proces pe baza căruia se putea face un doctorat, astăzi tehnologiile avansate, care au apărut între timp, generează teraocteţi de informaţie genetică, în mod rapid și ieftin, punând la dispoziţia cercetătorilor o avalanșă de date despre cum este codificată viaţa.

1 REDEFINIREA ŞTIINŢEI După ateismul ştiinţific comunist, suntem martorii ascensiunii unui nou tip de ateism știinţific, mai sofisticat, bazat pe naturalism metodologic, materialism și scientism. Ce au adus nou și remarcabil ultimii 25 de ani a fost succesul enorm al noilor atei în promovarea versiunii lor de știinţă în rândul oamenilor educaţi. Este un fapt extrem de important, care va avea repercusiuni serioase pe viitor.

06-96 Chapter Pages.indd 43

03/12/14 23:48

Omul vitruvian, Leonardo da Vinci, 1490.

44-51 Florin Ghetu.indd 44

04/12/14 11:31

REDEFINIREA care a cucerit lumea

Pentru Carl Sagan, renumit astronom și ateu militant, locul lui Dumnezeu în univers era cert: „Tot ce există, tot ce a existat și tot ce va exista vreodată este Cosmosul.”1 Pentru Richard Dawkins, exponent al „noului val” al ateismului, știinţa adevărată este în mod necesar atee și materialistă. Această paradigmă este astăzi predominantă în lumea știinţiﬁcă.

a un sfert de secol de la prăbușirea lagărului comunist, „ateismul științific“ trăiește, la nivel mondial, o nouă viață, într-o formă mai sofisticată, dar care a pătruns mult mai adânc în conștiința publică.

Știința, în comunism În regimurile comuniste, Puterea se baza pe un Stat, umplut și „însuflețit“ de Partid, care era expresia ultimă

a voinței Poporului. Toată această orânduire ducea inevitabil la Progres, mereu de neoprit. Iar aceasta dintr-un motiv foarte simplu: progresul era ghidat de Știință. Planificarea producției era științifică, raționalizarea alimentelor era științifică, orânduirea socială și chiar ideologia socialistă erau științifice. Știința era proclamată ca fi ind rațiunea inerantă a statului și măsura adevărului. Dacă, la prima vedere, apelurile la rațiune și obiectivitate științifică par meritorii, de multe ori știința era, de fapt, doar un paravan folosit pentru a legitima scopuri ideologice ascunse. În acea perioadă s-a realizat, e adevărat, și cercetare științifică de nivel înalt, cu rezultate notabile mai ales în științele exacte și cele aplicate, dar nu pe aceasta o viza concepția comunistă despre știință, ci o formă particulară de materialism pur și dur, numită „ateism științific“. O serie de mituri și simplificări facile despre ce înseamnă știința erau propagate în societate. În parte, acestea își însușeau unele dintre atributele Creatorului, a cărui existență era negată: oamenii de știință erau înzestrați cu viziune, bună-credință și intenții nobile, iar știința avea obiectivitate absolută, precizie și era ghidată

44-51 Florin Ghetu.indd 45

04/12/14 11:31

Nicolaus Copernicus

doar de argumente logice solide. Este ușor de înțeles că aceia cu o opinie diferită și minoritarii erau marginalizați și chiar persecutați pentru că nu urmau politicile regimului, justificate de o asemenea știință idealizată.

Știința Renașterii Dacă perspectiva totalitară asupra științei era o denaturare, deopotrivă simplistă, ridicolă și abuzivă, germenii științei moderne, care se regăsesc în renascentismul european, au fost de o cu totul altă natură. Leonardo da Vinci reușea atunci să reașeze bazele medicinei, ale anatomiei, ale ingineriei, ale geologiei, arhitecturii, artelor și nu numai. Galileo Galilei înfrunta întreaga forță a consensului vremii când verifica experimental teoria heliocentrică a lui Nicolaus Copernicus. Gottfried Leibniz descoperea analiza matematică, Isaac Newton punea temeliile fizicii clasice, iar Francis Bacon încerca să sistematizeze însăși metoda științifică de lucru. Foarte mulți alți giganți ai

științelor își aduceau fiecare contribuția la un edificiu al cunoașterii care s-a înălțat uimitor în secolele ce au urmat. Este important de remarcat că aproape toți acești părinți ai științelor au fost și oameni religioși, creștini în mare parte, care nu numai că nu au găsit o incompatibilitate între demersul științific și credința în Dumnezeu, dar mulți au avut și preocupări teologice. Acești oameni au fost în general mai preocupați de practicarea propriu-zisă a științei decât de defi nirea ei. Pentru ei, știința era demersul de investigare a legilor naturii și a posibilităților creative umane (ingineria, arhitectura, arta etc.), care folosea drept unelte observația, rațiunea, logica, matematica și imaginația. Aceasta era o defi niție suficientă în generalitatea ei și nu angaja nicio credință în existența sau inexistența unui Dumnezeu sau întrebări legate de originea omului, a vieții sau a universului. Este o primă defi niție teoretică, limitată la descrierea a „ce face“ știința, fără a emite o părere

S E M N E L E T I M P U LU I

44-51 Florin Ghetu.indd 46

04/12/14 11:31

Francis Bacon

despre limitele științei (cât de accesibil investigației științifice este tot ce există/ poate exista). Filosoful renascentist Francis Bacon s-a concentrat pe „cum se practică“ știința și a contribuit esențial la conceperea „metodei științifice“ prin formularea următorului set de pași: se pornește de la o presupunere, sau teorie, în baza căreia se fac predicții, care se pot testa experimental, repetabil; dacă cel puțin un test eșuează, atunci presupunerea inițială este demonstrată ca fi ind falsă; dacă toate testele sunt trecute cu succes, atunci presupunerea este considerată „provizoriu“ adevărată (până la proba contrarie). Aceasta este o metodă prin excelență empirică, ce presupune că o teorie nu poate fi niciodată demonstrată cu certitudine absolută, ci încrederea în ea crește cu cât rezistă la mai multe teste. Atât pentru oamenii de știință renascentiști, cât și pentru cei care i-au urmat timp de câteva secole, această defi niție, care nu e preocupată de existența sau inexistența

supranaturalului sau de limitele științei în a descrie realitatea, a fost suficientă.

Materialism și naturalism Ieșirea din neutralitate a științei s-a produs cu precădere pe fondul ascensiunii ateismului, în secolul al XIX-lea, prin intermediul a două ideologii mai vechi, dar foarte importante: materialismul și naturalismul. Pentru materialiști, nimic altceva nu există în afara materiei și a energiei. Materialismul face, deci, o afirmație puternică despre natura existenței, a naturalului și a supranaturalului: realitatea este doar fizică și complet fizică, nimic altceva nu există în afara existenței fizice. Aceasta este însă o premisă, și nu o cerință sau o demonstrație. Naturalismul este aplicarea pragmatică a ideologiei materialiste în știință: cum poate știința explica tot ce există folosindu-se de legile fizice și excluzând orice recurs la supranatural ca posibilă explicație. Adoptarea la scară largă a naturalismului metodologic în știință, începând R E D E F I N I R E A C A R E A C U C E R I T LU M E A

44-51 Florin Ghetu.indd 47

04/12/14 11:31

Charles Darwin

cu mijlocul secolului al XIX-lea, a fost puternic susținută de nașterea teoriei evoluției și a consacrat incompatibilitatea sau chiar ostilitatea dintre știință și credința în Dumnezeu. Această ostilitate s-a extins treptat de la nivelul elitelor științifice către majoritatea celor ce practicau știința și, cu totul remarcabil pentru ultimul sfert de secol, către majoritatea oamenilor educați din societățile dezvoltate ale lumii. Procesul s-a desfășurat sub argumentul naturalist că știința nu poate investiga decât cauze naturale, și nu supranaturale. Observația este validă, dar, deși a fost validă și pentru pionierii științelor din perioada Renașterii, aceștia nu au găsit în ea un motiv de a-L exclude pe Dumnezeu din sfera existenței. Diferența este dată de utilizarea ipotezei materialismului. Astăzi, nu doar investigația științifică se limitează la natural, ci realitatea însăși este considerată limitată la ceea ce este investigabil științific. Prin astfel de raționamente (sofisme, în realitate),

naturalismul metodologic conține implicit premisa materialistă asupra realității, chiar dacă materialismul nu este întotdeauna asumat explicit. Astfel, în condițiile în care orice agent supranatural este exclus de la bun început, ori de câte ori nu poate fi găsită o explicație științifică rezonabilă pentru un fenomen sau observație, știința naturalistă este constrânsă să adopte orice explicație posibilă, indiferent cât de improbabilă este. Apariția spontană a vieții, acumularea de informație nouă în cadrul evoluției speciilor și precizia uimitoare a constantelor fi zice universale, care fac posibilă viața, sunt numai câteva dintre chestiunile cu probabilități matematice atât de infi me, încât nici nu merită a fi luate în considerare. Totuși știința naturalismului metodologic nu-și declină competența în fața acestor imposibilități probabilistice, ci acceptă imposibilul ca posibil și chiar probabil, din cauza angajamentului aprioric față de materialism.

S E M N E L E T I M P U LU I

44-51 Florin Ghetu.indd 48

04/12/14 11:31

Kurt Gödel

Trebuie precizat că ipoteza materialistă nu este o necesitate ce decurge din observații sau din procesul științific, ci este o premisă în naturalismul metodologic. Profesorul ateu Richard Lewontin, o autoritate în genetică și biologia evoluționistă, surprinde prin franchețe: „Dispoziția noastră de a accepta ipoteze științifice care contravin bunului-simț constituie cheia pentru înțelegerea adevăratei lupte dintre știință și supranatural. Luăm partea științei, în ciuda evidentei absurdități a unora dintre conceptele sale, în ciuda incapacității sale de a împlini mulțimea de promisiuni extravagante formulate în dreptul sănătății și al vieții, în ciuda toleranței pe care comunitatea științifică o manifestă fată de unele povești total neîntemeiate, și toate acestea din pricina faptului că ne-am luat un angajament anterior, un angajament față de materialism. Nu este vorba de faptul că metodele și instituțiile științifice ne-ar constrânge în vreun fel să acceptăm o explicație materială a lumii

fenomenologice, ci, dimpotrivă, e vorba de faptul că suntem forțați de către adeziunea noastră apriorică la cauzele materiale să creăm un sistem de investigare și un set de concepte care să dea naștere unor explicații materiale, indiferent de cât de contraintuitive sau de neînțeles ar fi acestea pentru cel neinițiat. Mai mult decât atât, materialismul este absolut, deoarece nu putem accepta prezența unui Picior Divin în prag.“2

Evoluționism și scientism Pătrunderea ateismului, prin materialism, în defi niția populară a științei a fost decisiv impulsionată la mijlocul secolului al XIX-lea de apariția teoriei evoluției. Richard Dawkins remarca: „Deși ateismul ar fi putut fi susținut logic și înainte de Darwin, doar Darwin a creat posibilitatea să fi i un ateu pe deplin împlinit din punct de vedere intelectual.“3 Pentru ateism, originea și dezvoltarea vieții a fost mult timp cea mai mare problemă, așa că „rezolvarea“ oferită de darwinism R E D E F I N I R E A C A R E A C U C E R I T LU M E A

44-51 Florin Ghetu.indd 49

04/12/14 11:31

PROVOCAREA LUI GÖDEL În 1931, Teorema Incompletitudinii, a lui Kurt Gödel, a bulversat lumea matematicii prin demonstrarea unor limite ale logicii și matematicii cu totul nebănuite. Simplificat, Gödel a demonstrat că orice teorie bazată pe axiome și pe logică matematică este fundamental incompletă, pentru că îi lipsește puterea de a exprima „tot adevărul“ pe care îl conţine. Vor exista întotdeauna adevăruri care nu se pot exprima în termenii teoriei, iar această slăbiciune aparţine, uimitor, nu teoriei, ci chiar limbajului matematic. Teorema lui Gödel poate fi aplicată în problematica materialismului. Ateismul a redefinit știinţa plecând de la premisa materialismului pur, care înseamnă că realitatea este complet descrisă de legile fizicii exprimabile matematic. Este evident din aceasta că materialismul pur se bazează în mod necesar pe modele și teorii ale realităţii ce se pot exprima matematic și care sunt fundamental incomplete în a descrie realitatea, conform teoremei remarcabile a lui Gödel. Așadar, există întotdeauna „realităţi“ sau „adevăruri“ complet inaccesibile cunoașterii, indiferent de modelul pe care l-am adopta. Acest raţionament nu ne spune nimic despre existenţa sau inexistenţa supranaturalului, ci doar ne demonstrează că în orice teorie matematică despre realitate este întotdeauna loc pentru supranatural și Dumnezeu. Premisa materialistă, aceea că nu există nimic în afara materiei și energiei, nu poate sta în picioare.

a devenit unul dintre punctele sale principale de sprijin. Ulterior, evoluționismul a ajuns să fie larg acceptat printre oamenii de știință și, chiar dacă nu toți evoluționiștii sunt atei, evoluționismul în sine este, fără îndoială, principalul promotor al ateismului astăzi. Succesul evoluționismului în „convertirea“ oamenilor educați a creat un curent pozitivist 4 de gândire cu privire la puterea naturalismului metodologic în știință – scientismul. Este credința în aplicabilitatea și competența universală a metodei și abordării științifice în orice chestiune de cunoaștere umană, de la științe naturale la fi losofie și metafi zică. Cel mai renumit fi zician în viață, Stephen Hawking, a surprins prin adeziunea sa implicită la scientism: „De ce suntem aici? De unde venim? Acestea sunt în mod tradițional întrebări de care s-a ocupat fi losofia, dar fi losofia a murit. Filosofi i nu au ținut pasul cu descoperirile moderne în știință. [...] Oamenii de știință au devenit acum purtătorii torței cercetării în aventura cunoașterii.“5

Există și alte definiții ale scientismului, precum: „o încredere «exagerată» în eficacitatea metodelor științei naturaliste aplicate tuturor demersurilor de investigare“6. Criticii scientismului arată că metodele științei naturaliste nu ar trebui impuse unor domenii ca fi losofia, metafizica sau teologia, care se ocupă cu alt fel de întrebări decât cele accesibile naturalismului. Insistența că știința naturalistă poate răspunde la întrebări ce ies din sfera ei de acțiune nu ar fi doar o lipsă de modestie, necaracteristică originilor științei moderne, ci și o veritabilă declarație de credință în Natură.

Ateii vechi și noi Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Daniel Dennett și Sam Harris sunt patru dintre reprezentanții proeminenți ai „noilor atei“. În timpul unei dezbateri, cei patru s-au autointitulat ironic „cei patru călăreți ai non-apocalipsei“. Dincolo de ironie însă, ultimul sfert de veac a fost martorul unei puternice influențe a acestor atei ai noului val asupra științei și mai ales asupra percepției publice asupra științei. Noii atei nu au venit cu defi niții sau concepte noi, dar s-au remarcat printr-o intensă implicare în publicistică, în dezbateri, în campanii și activism de tot felul în sprijinul ateismului și în special al teoriei evoluției, ca pivot al argumentelor antiteiste. Militantismul și vehemența atacurilor asupra ideii de religie le-au fost egalate poate doar de adeziunea fermă la materialism, la naturalism metodologic și, într-o măsură destul de mare, la scientism. Succesul lor a fost atât de mare, încât astăzi majoritatea oamenilor educați cred în evoluționism. Mai mult, cei care nu aderă la această ideologie dau dovadă de

S E M N E L E T I M P U LU I

44-51 Florin Ghetu.indd 50

04/12/14 11:31

un real curaj dacă își afirmă opinia public, din cauza amenințării omniprezente cu marginalizarea și ridiculizarea din partea evoluționiștilor. Simptomatic pentru felul în care se impune noul ateism științific este dictatul fostului președinte al Asociației Americane pentru Avansarea Științei, geneticianul Francisco Ayala: „Teoria evoluționistă trebuie predată în școli, deoarece nimic din biologie nu are sens în lipsa acesteia.“7 Iată o afirmație evident falsă, deoarece înțelegem funcționarea sistemului circulator, endocrin sau imunitar foarte bine și fără să avem întrebări despre originile acestor sisteme. Dar aici avem de-a face cu efectul cumulat al unui întreg curent de gândire. Evoluționismul este deja împărtășit de o majoritate covârșitoare a oamenilor de știință. Faptul că sute de mii de oameni de știință interpretează natura în cheie evoluționistă și chiar atee, în timp ce doar foarte puțini dintre aceștia acceptă posibilitatea intervenției supranaturalului a determinat balanța opiniei științifice să favorizeze puternic concepția materialistă. Cel mai probabil, din cauza acestei paradigme de gândire a comis Francisco Ayala eroarea sa. Noul ateism științific este, fără îndoială, mult mai sofisticat decât cel comunist și nu are nimic din artificialitatea și anacronismele ideologice marxiste, reușind să câștige ceea ce propaganda comunistă nu a reușit: opinia majorității oamenilor educați. Noul ateism științific are și asemănări cu precursorul său totalitar. Avem de-a face cu același scientism bazat pe materialism: dacă în vechiul regim știința justifica orice act, de la raționalizările de alimente la planurile cincinale, acum știința naturalistă justifică scheme de control social, de globalizare sau pretinde că poate explica și înlocui orice, inclusiv fi losofia, metafizica sau teologia. Se propagă același mit al obiectivității absolute a științei sau al statutului superior al omului de știință, deși fi losoful științei Thomas Kuhn a arătat8, încă din 1962, că știința avansează în

paradigme și revoluții, de cele mai multe ori în ciuda opoziției majorității oamenilor de știință, care sunt și ei oameni, supuși greșelilor, pasiunilor și defectelor de caracter ca toți ceilalți oameni. Dar cea mai îngrijorătoare paralelă dintre noul și vechiul ateism științific este vehemența și instinctul persecuției. Noul ateism științific trăiește în atmosfera unui război sfânt între forțele binelui, reprezentate de știință și rațiune, înțelese materialist, și forțele răului, reprezentate de ignoranță, superstiții și religie. Precum comuniștii înaintea lor, noii atei par să nu aibă competitori, ci doar inamici.

Concluzii Părinții științelor din perioada Renașterii, aproape în unanimitate oameni religioși, aveau o viziune modestă asupra muncii lor, ce se rezuma la căutarea adevărului prin metode raționale. Astăzi, ideologia noilor atei despre știință este mult mai îndrăzneață și a penetrat profund lumea științifică, în ultimul sfert de secol teoria evoluției câștigând majoritatea oamenilor educați. Cu acest scop, știința a fost redefinită în chip materialist: de la căutarea adevărului, în orice formă s-ar găsi el, la căutarea a ceea ce este explicabil naturalist. Ceea ce este explicabil naturalist a devenit, prin materialism, definiția realității. Astfel, modificând definiția științei doar puțin, singurul dumnezeu care mai încape în ea este unul cel mult egal cu natura. Din fericire însă, nu acesta este Dumnezeul adevărat, la fel cum nu aceasta este știința adevărată. Respingerea lui Dumnezeu și la acest nivel este însă un semn în plus al timpului pe care îl trăim.

Noul ateism științiﬁc trăiește în atmosfera unui război sfânt între forțele binelui, reprezentate de știință și rațiune, înțelese materialist, și forțele răului, reprezentate de ignoranță, superstiții și religie. Precum comuniștii înaintea lor, noii atei par să nu aibă competitori, ci doar inamici.

1. Carl Sagan, Cosmos, Random House Inc., New York, 1985, p. 1. 2. R. Lewontin, „Billions and billions of demons“, New York Review of Books, 1997, vol. 44, nr. 1, p. 28-32. 3. Richard Dawkins, The Blindwatchmaker, Penguin Books, Londra, 1986, p. 6 (trad. autorului); în limba română, Ceasornicarul orb, Humanitas, București, 2009. 4. Pozitivismul, conform filosofiei științei, este ideea că singura cale acceptabilă de cunoaștere este prin studierea fenomenelor naturale, empiric. 5. Conferința Google Zeitgeist, Herfordshire, Marea Britanie, mai 2011. 6. merriam-webster.com/dictionary/scientism 7. F.J. Ayala, „Teaching science in the schools“, American Scientist, nr. 92, 2004, p. 298. 8. T.S. Kuhn, The structure of scientific revolutions, ediţia a treia, The University of Chicago Press, Chicago, Londra, 1996.

R E D E F I N I R E A C A R E A C U C E R I T LU M E A

44-51 Florin Ghetu.indd 51

04/12/14 11:31

S Ă N ĂTAT E

CÂND IMAGINAŢIA DEVINE REALITATE Robert Ancuceanu

n ultimii 25 de ani, descoperirile ştiinţifice din domeniul sănătăţii au fost atât de multe şi polimorfe, încât orice încercare de ierarhizare devine discutabilă, mai ales că, pentru fiecare pacient, cele mai importante realizări sunt cele care se referă la propria boală. La aceste descoperiri au contribuit mii de cercetători specializaţi în ştiinţele vieţii. Îi prezentăm aici doar pe trei dintre cei mai influenţi.

Dr. Francis Collins (n. 1950), american

Genetician, cercetător, mult timp preşedintele Centrului Naţional pentru Cercetarea Genomului Uman (din SUA). În anul 2009, a fost numit de preşedintele Barack Obama director al Institutului Naţional de Sănătate (NIH), poate cea mai prestigioasă instituţie americană din domeniul sănătăţii. În timp ce, pentru mulţi creştini, dr. Francis Collins este o ciudăţenie, afirmându-şi deschis adeziunea la teoriile evoluţioniste (după ce în tinereţe se considerase ateu), există cercetători americani care îl privesc şi ei cu scepticism, pentru că îşi afirmă deschis credinţa creştină (confesiunea creştin evanghelică). În anul 2000, în prezenţa preşedintelui Bill Clinton, a anunţat finalizarea Proiectului Genomul Uman: „Mă simt smerit şi mă cutremur când îmi dau seama că am aruncat prima privire pe manualul nostru de instrucţiuni, cunoscut înainte numai de Dumnezeu.“

Dr. J. Craig Venter (n. 1946), american

Pentru el, ca fost preşedinte al companiei Celera Genomics, cercetările genetice

nu sunt un dar dezinteresat făcut omenirii, ci o potenţială sursă de bani. Celera Genomics a fost partenerul privat în marea călătorie a Proiectului Genomul Uman. La doi ani după anunţul răsunător al finalizării proiectului, Venter părăsea Celera Genomics pentru a-şi forma propria companie şi propriul institut de cercetare în domeniul genomicii. Dr. Craig Venter este considerat una dintre cele mai influente personalităţi contemporane. A fost nominalizat în topul Time al primelor 100 cele mai importante personalităţi, în 2007 și 2008. În 2010, a ocupat poziţia a 14-a pe lista „Celor mai influente 50 de personalităţi publice ale lumii”, întocmită de revista britanică New Statesman.

Dr. James Thomson (n. 1958), american

Ocupă funcţia de profesor la o universitate din Wisconsin şi este considerat un potenţial candidat la Premiul Nobel, în semn de recunoaştere a rezultatelor sale în domeniul cercetării legate de celulele stem. Cea mai importantă realizare a sa este transformarea unor celule din pielea umană în celule stem pluripotente, o descoperire care are potenţialul de a contribui la vindecarea multor boli. Celebritatea sa în acest domeniu este egalată doar de cea a japonezului Shinya Yamanaka, laureat Nobel în anul 2012.

06-96 Chapter Pages.indd 52

03/12/14 23:48

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

4 5 CLONAREA Succesul primei clonări (oaia Dolly) a fost răsunător şi a stârnit în mintea multor oameni scenarii catastrofice referitoare la bioetică, monştri biologici şi potenţiale abuzuri, dar a generat și speranţe că ar putea fi realizate lucruri măreţe, iar specii dispărute complet ar putea fi „reînviate“ prin clonare.

SUCCESE ÎN TRATAREA BOLILOR VIRALE CRONICE Nu s-a descoperit încă un remediu care să elimine definitiv HIV/SIDA, dar progresele din ultimul sfert de veac în tratamentul pentru această temută maladie sunt remarcabile. Un studiu recent a conchis că un adult diagnosticat cu SIDA în jurul vârstei de 20 de ani se poate aştepta să trăiască până spre 70 de ani. Speranţele de vindecare a hepatitei C sunt în 2014 mai mari ca niciodată, după ce a fost lansat un nou medicament, care poate vindeca hepatita C mai rapid şi cu mai puţine efecte adverse.

2 3 ÎNŢELEGEREA FUNCŢIONĂRII CELULELOR STEM Teoretic, înţelegerea funcţionării celulelor stem ar putea oferi cheia pentru vindecarea unei lungi liste de afecţiuni în care celulele pacientului au devenit, într-un fel sau altul, defecte: toate afecţiunile în care este necesar în prezent transplantul de organe, arsurile, afecţiunile cardiace, diabetul, boala Parkinson, afecţiunile osteoarticulare, degenerescenţa maculară, scleroza multiplă etc.

DEZVOLTAREA BIOINGINERIEI ȘI A ROBOTICII Bioingineria medicală e un domeniu cu progrese considerabile: de la obţinerea în bioreactoare a unor hormoni sau a altor molecule de importanţă vitală până la formarea în laborator de ţesuturi sau organe din celule stem. Se adaugă lista de dispozitive medicale: defibrilatoare, stenturi, valve cardiace, pacemaker-e, proteze etc. Și roboţii: de la micro(ro)boţi proiectaţi să îndepărteze plăcile de aterom de pe artere până la roboţi care ajută pacienţii să mănânce, să meargă sau să comunice.

1 CARTOGRAFIEREA GENOMULUI UMAN ŞI DEZVOLTAREA BIOINFORMATICII Probabil că progresele cele mai remarcabile în domeniul sănătăţii din ultimii 25 de ani privesc cartografierea genomului uman (finalizată în anul 2003), a genomului altor specii animale şi vegetale şi dezvoltarea bioinformaticii. Cartografierea genomului uman şi bioinformatica au deschis drumul pentru ceea ce se numeşte medicină personalizată.

06-96 Chapter Pages.indd 53

03/12/14 23:48

MUGURII GENOMICII

54-61 Ancuceanu.indd 54

04/12/14 11:32

ceste progrese par doar de un interes foarte limitat, relevante pentru o mână de cercetători, nu și pentru omul obișnuit. Cei care cunosc domeniul știu însă că secvenţierea genomului uman este la fel de bogată în consecinţe – în domeniul sănătăţii și al biologiei – precum a fost cartografierea lumii după descoperirea continentului american, în secolele XVI-XVII. Ceea ce părea a fi doar un alt drum spre Indii s-a dovedit a schimba configuraţia geopolitică a planetei. În mod similar, ceea ce la prima vedere pare să fi fost doar un drum interior, o călătorie spre centrul celulei, de interes doar pentru specialiști, are

potenţialul de a schimba vieţile oamenilor și sistemele de sănătate în modalităţi la care nu ne gândim. Cartografierea genomului uman și bioinformatica, o nouă disciplină născută în acest sfert de veac la confluenţa informaticii cu genetica, au deschis drumul pentru ceea ce se numește „medicină personalizată“. Iar cuvântul „personalizată“ din această expresie are un înţeles deopotrivă foarte tehnic și foarte profund: după cum fiecare om este un unicat din perspectiva combinaţiei unice de gene care îi definește organismul, medicina personalizată se întrevede a fi realmente unică pentru acel individ, cu combinaţia lui unică de gene.

Deşi rezultatele nu par încă spectaculoase, cel puţin nu la nivelul masei largi a populaţiei, probabil că cele mai remarcabile progrese în domeniul sănătăţii din ultimii 25 de ani se leagă de cartograﬁerea genomului uman (ﬁnalizată în anul 2003), a genomului altor specii animale şi vegetale şi de dezvoltarea bioinformaticii.

54-61 Ancuceanu.indd 55

04/12/14 11:32

Cartograﬁerea genomului uman a transformat corpul omenesc dintr-un terra incognita (un pământ necunoscut) într-un teritoriu pe care îl cunoaştem tot mai bine, existând în felul acesta o probabilitate tot mai mică de a ne rătăci.

Mendel, Morgan și originile geneticii Prima lucrare publicată în domeniul noii știinţe, care avea să fie numită genetică, a fost un articol de patru pagini din anul 1866, în care călugărul augustinian Gregor Mendel își prezenta concluzia, bazată pe analiza a aproape 30.000 de plante (mazăre1), că există legi care guvernează transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta. Cu toate acestea, în următorii 35 de ani, lucrarea a fost citată de numai trei ori2. La moartea lui Mendel, un anunţ comemorativ menţiona doar că cercetările pe hibrizi ale fostului călugăr „au deschis o eră nouă“. Era însă mai degrabă o apreciere politicoasă, într-un moment în care trebuie spus numai de bine. Autorul notei comemorative pare să fi acordat mai mare importanţă faptului că Mendel „cultivase legume excelente“3. Abia spre începutul secolului al XX-lea articolul lui Mendel a fost redescoperit. Cu această ocazie, oamenii de știinţă au început să se împartă în mendelieni și antimendelieni. Printre cei din urmă, un tânăr zoolog american, Thomas Hunt Morgan, a început o serie de experimente prin care era convins că va demonstra că Gregor Mendel greșise. Morgan nu cultiva mazăre, ci creștea o mică insectă numită popular musculița-de-oțet, iar de specialiști, Drosophila melanogaster Meigen. Ca și mazărea, musculița-deoțet are trăsături clare, ușor de studiat: ochi roșii sau verzi, aripi lungi sau scurte etc. Pornit cu avânt să demonstreze că Mendel se înșelase, la sfârșitul experimentelor sale Thomas Hunt Morgan s-a văzut nevoit să admită că Mendel avusese dreptate. Până la urmă, avea să fie o înfrângere plăcută pentru Morgan, dacă 1. Alesese mazărea pentru că aceasta prezenta un set de trăsături distincte, a căror transmitere de la o generaţie la alta în urma hibridizării (împerecherii) putea fi studiată cu ușurinţă: plante înalte și pitice, plante cu flori albe și violacee, plante cu boabe netede și cu boabe zbârcite, plante cu păstăi galbene și cu păstăi verzi etc. 2. P.M. Dunn, „Gregor Mendel, OSA (1822-1884), founder of scientific genetics“, Arch Dis Child Fetal Neonatal, Ed. 2003, vol. 88, nr. 6, F537-539. 3. Edelson E., Gregor Mendel and the Roots of Genetics, Oxford University Press, New Yorl (NY), 1999, p. 75.

S E M N E L E T I M P U LU I

54-61 Ancuceanu.indd 56

04/12/14 11:32

ne gândim că, în 1933, la 67 de ani, avea să fie recompensat cu un premiu Nobel 4 „pentru descoperirile sale referitoare la rolul jucat de cromozom în ereditate“.

Proiectul Genomul Uman După Morgan, cercetările s-au acumulat într-un ritm din ce în ce mai vertiginos, iar trecerea lor în revistă, fie și pe scurt, ar excede cu mult spaţiul alocat acestui material. În 1953, James Watson și Francis Crick au descifrat structura ADN, iar în 1961, Marshall Nirenberg a „spart“ codul genetic, descifrând corelaţia dintre cele patru „litere“ care alcătuiesc textul ADN (bazele azotate) și cele 20 de „litere“ care formează proteinele (aminoacizii). Nu știm dacă le-a trecut măcar prin gând acestor pionieri, acestor deschizători de drumuri, că, în mai puţin de un secol, textul complet al ADN-ului unui om obișnuit va putea fi citit cu un cost de numai câteva mii de dolari. Proiectul Genomul Uman (The Human Genome Project) a fost un proiect american cu participare internaţională, lansat în anul 1990. În aprilie 2003, acest demers ambiţios, care a costat circa 2 miliarde de dolari, era deja fi nalizat, înainte de termenul prestabilit și în limita bugetului prevăzut. Consorţiul internaţional care gestiona proiectul a publicat o schiţă a secvenţei ADN specifice omului, ce se estimează că acoperă 99% din genomul uman și are o acurateţe (exactitate) de 99,99%5. Cartografierea genomului uman a transformat corpul omenesc dintr-un terra incognita (un pământ necunoscut) într-un teritoriu pe care îl cunoaștem tot mai bine, existând în felul acesta o probabilitate tot mai mică de a ne rătăci. Dacă până la iniţierea marelui proiect cercetătorii ezitau sau se contraziceau în privinţa numărului de gene (fi ind avansate numere între 50.000 și 140.000), astăzi știm că numărul genelor care defi nesc proiectul de construcţie al organismului uman este mult mai mic, de doar circa 21.000. Dar, într-un fel,

Proiectul Genomul Uman a fost doar o sămânţă care s-a dezvoltat vertiginos, cu numeroase ramuri. De exemplu, Atlasul Genomului Cancerului se estimează că este echivalentul a 20 de Proiecte Genomul Uman6.

Genele deţin cheia multor boli Acest demers ambiţios a condus deja la descoperirea a peste 1.800 de gene implicate în patologia unor boli, mai frecvente sau mai rare. S-a ajuns în prezent la peste 2.000 de teste genetice pentru diverse afecţiuni, teste care ajută medicii să pună un diagnostic corect și le permit pacienţilor să înţeleagă riscurile pe care boala le implică pentru ei sau potenţialii urmași. Deși unele aspecte fuseseră deja identificate înainte de anul 1989, ulterior acestui an și în special ulterior fi nalizării Proiectului Genomul Uman a devenit tot mai clar faptul că unele afecţiuni cauzate genetic sunt monogenice (determinate de alterări la nivelul unei singure gene), în timp ce altele sunt multigenice și plurifactoriale (determinate de mai multe gene, precum și de factori externi, de mediu). Primele puteau fi studiate (deși costurile erau mari) și înainte de epoca genomicii; studierea celor din urmă era aproape imposibilă înainte de noile tehnologii ale ultimului sfert de veac. Dacă, tradiţional, se analiza un număr limitat de gene pentru un anumit pacient, în prezent testele de diagnostic pot examina un mare număr de gene (de exemplu, gene potenţial relevante pentru evenimentele cardiovasculare), iar mai recent se poate scana chiar și întregul genom în legătură cu anumite afecţiuni (de exemplu, diabetul), pentru că adesea într-o boală sunt implicate mai multe gene, ale căror produse de expresie interacţionează într-o manieră pe care deocamdată o înţelegem prea puţin. Asemenea teste generează volume mari, enorme de date (desemnate în jargonul tehnic prin expresia engleză big data, „date mari“), care necesită suportul (bio)informaticii pentru identificarea

4. B. Feldman, The Nobel Prize: A History of Genius, Controversy, and Prestige, Arcade Constable & Robinson distributor, New York Londra, 2013, p. 250. 5. National Human Genome Research Institute, „2003: Human Genome Project Completed“, 6 noiembrie 2014, genome. gov/25520492 6. F. Collins, „Has the revolution arrived?“, Nature, 2010, nr. 464, p. 674, 675.

MUGURII GENOMICII

54-61 Ancuceanu.indd 57

04/12/14 11:32

datelor relevante și înţelegerea lor7. Noile tehnologii informatice fac tot mai posibil faptul ca, pentru fiecare genă alterată sau interacţiune proteică modificată, să se descopere noi medicamente care pot corecta efectele respectivei alterări. Genele noastre și mutaţiile lor (litere greșite în textul ADN) deţin cheia multora dintre afecţiunile la care suntem susceptibili. Chiar dacă genele nu înseamnă destin, uneori prezenţa anumitor gene sau mutaţii crește considerabil riscul de apariţie a unei afecţiuni, iar cunoașterea acestui fapt i-ar putea permite persoanei în cauză să se protejeze prin soluţii adecvate (în măsura în care acest lucru este fezabil, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna). De aceea, o persoană ar putea fi interesată să știe ce gene are, ce mutaţii sau versiuni atipice

sunt prezente în anumite poziţii, pentru a-și putea estima riscurile de dezvoltare a anumitor afecţiuni: nu atât un fel de ghicit în gene, cât un fel de buletin meteo al stării de sănătate. Sunt deja companii care au întrezărit interesul consumatorilor în această direcţie și oferă asemenea teste contra unor sume mai mici sau mai mari. Pe măsură ce fenomenul s-a democratizat, serviciile oferite de asemenea companii sunt chiar relativ ieftine. De exemplu, compania americană 23andMe oferă servicii de analiză a ADN-ului unei persoane pentru numai 99 de dolari (aprox. 350 de lei) și are deja circa 750.000 de clienţi. Pentru consumator, în afara preţului, totul se reduce la o probă de salivă. Compania pune apoi la dispoziţia clienţilor datele brute, neinterpretate (dar clientul are și

Chiar dacă genele nu înseamnă destin, uneori prezenţa anumitor gene sau mutaţii creşte considerabil riscul de apariţie a unei afecţiuni, iar cunoaşterea acestui fapt i-ar putea permite persoanei în cauză să se protejeze prin soluţii adecvate.

S E M N E L E T I M P U LU I

54-61 Ancuceanu.indd 58

04/12/14 11:32

posibilitatea să solicite interpretarea unui genetician sau unui medic). Astfel de date le-au permis unor copii adoptaţi (în condiţii de anonimat) să-și identifice părinţii sau rudele biologice, iar graţie serviciilor unor asemenea companii, surori și fraţi care nu se cunoscuseră niciodată s-au întâlnit la vârsta maturităţii.

Farmacogenomica O altă direcţie în care progresele realizate în ultimii 15 ani sunt impresionante, deși datele disponibile până acum mai degrabă ilustrează ce urmează să se întâmple, este farmacogenomica. Aceasta evaluează sau stabilește relaţia dintre profi lul genetic al unei persoane și efectele așteptate ale unui medicament la acea persoană. De exemplu, medicamentul antiviral

abacavir (utilizat în tratamentul HIV/ SIDA) provoacă reacţii de hipersensibilizare (alergii) la persoanele purtătoare ale unei anumite versiuni ale genei HLA-B (o proteină importantă pentru sistemul imun), numită HLA-B*5701. Un medicament recent autorizat în tratamentul melanomului avansat (o formă de cancer al pielii), vemurafenib, este indicat doar la pacienţii care prezintă o anumită mutaţie într-o proteină numită BRA F (mutaţia V600E, denumită astfel pentru că se referă la aminoacidul din poziţia 600 a acestei proteine). Informaţii de natură farmacogenomică sunt deja disponibile oficial pentru aproximativ 80 de medicamente, dar volumul acestor informaţii va crește tot mai mult în perioada următoare8.

7. C.G. van El, M.C. Cornel, P. Borry et al., „Whole-genome sequencing in health care. Recommendations of the European Society of Human Genetics“, European Journal of Human Genetics, 2013, nr. 21, p. 580–584. 8. W.G. Feero, A.E. Guttmacher, K.L. Hudson, „Genomic Medicine: Genomics, Health Care, and Society“, The New England Journal of Medicine, 2011, nr. 365, p. 1033-1041.

MUGURII GENOMICII

54-61 Ancuceanu.indd 59

04/12/14 11:32

Odată cu acumularea datelor referitoare la gene și mutaţiile care stau la baza multor afecţiuni umane, realizăm tot mai mult că nu toate bolile sunt uniforme. Cel puţin în privinţa cancerului, aceste aspecte sunt tot mai evidente. De exemplu, cu peste 10 ani în urmă, un studiu clinic a încercat să evalueze eficacitatea a două medicamente mai noi, gefitinib și erlotinib, în cancerul pulmonar fără celule mici. S-a observat atunci că doar aproximativ 10% dintre pacienţii trataţi au prezentat rezultate spectaculoase, un fapt considerat suficient de către autoritatea americană în materie de medicamente (FDA) pentru a autoriza aceste tratamente. Mai târziu însă, s-a descoperit că la tratament au răspuns doar acei pacienţi care prezentau anumite mutaţii într-o proteină implicată în reglarea creșterii și diviziunii celulare (receptorul factorului epidermic de creștere, EGFR), iar aceste mutaţii au oferit un criteriu de anticipare a răspunsului la tratament (un nou studiu a evidențiat răspunsuri obiective la circa 70% dintre pacienţii care prezentau această mutație)9. În prezent, când este vorba de cancer, devine tot mai importantă înţelegerea mutaţiilor implicite și a impactului pe care acestea îl au asupra răspunsului la tratament, precum și asupra evoluției bolii.

Spre medicina personalizată 9. Readhead B., Dudley J., „Translational Bioinformatics Approaches to Drug Development“, Advances in Skin and Wound Care, 2013, vol. 2, nr. 9, p. 470-489. 10. L.G. Tolstoi, C.L. Smith, „Human Genome Project and cystic ﬁbrosis – a symbiotic relationship“, Journal of the American Dietetic Association, 1999, vol. 99, nr. 11, p. 1421-1427.

Faptul că înţelegem acum că, de exemplu, cancerul pulmonar fără celule mici nu este uniform, ci variază în funcţie de mutaţiile survenite la nivelul anumitor gene ne apropie de înţelegerea conceptului de medicină personalizată. Și este de presupus că vechiul dicton hipocratic „nu există boli, ci bolnavi“ rămâne perfect valabil în epoca genomicii. Chiar și în cazul unui cancer pulmonar fără celule mici care prezintă aceeași mutaţie activatoare la nivelul EGFR la doi pacienţi, aceștia se vor deosebi încă între ei în privinţa altor gene, care pot face ca răspunsul la un anumit medicament să fie diferit. S-ar putea ca medicamentul să fie

deopotrivă de eficace la ambii pacienţi, dar, din cauza versiunii diferite a unei anumite gene, unul dintre ei să prezinte un efect advers grav, care la celălalt nu se va manifesta. De aceea înţelegerea bolii și determinarea tratamentului trebuie să fie cu adevărat personalizate. Aceasta permite prefigurarea medicinei viitorului ca o medicină cu adevărat personalizată, adaptată fiecărui pacient. Așa cum se întrevăd acum, lucrurile vor sta cam așa: după anamneza clasică, pacientului i se va face o analiză genomică (ale cărei costuri nu vor fi cu mult mai mari decât ale multor analize de laborator actuale), în care fiecare genă va fi identificată exact. Prin compararea rezultatelor acestei analize cu o mare bază de date, un calculator îi va oferi medicului o listă de medicamente care au o mare probabilitate să fie eficiente, precum și o listă a efectelor adverse pe care, în funcţie de genele respective, pacientul le-ar putea prezenta la fiecare dintre medicamente. Aceasta îi va permite medicului (împreună cu pacientul) să aleagă medicamentul cu cel mai bun profi l risc-beneficii (dacă toate medicamentele identificate vor avea efecte adverse, vor putea fi selectate cele cu reacţii adverse minore, nu grave).

Prea optimiști? Desigur, nu totul este atât de roz pe cât pare, cunoștinţele sunt încă limitate, iar perspectivele foarte luminoase pot părea exagerate. De exemplu, cineva ar putea să se refere la fibroza chistică (mucoviscidoza), o boală ale cărei baze genetice sunt în prezent foarte bine înţelese (gena răspunzătoare de apariţia bolii a fost identificată în anul 1989), dar pentru care nu avem încă un tratament, deși, odată cu fi nalizarea Proiectului Genomul Uman, se spera că așa va fi 10. Progresele au fost mai lente decât s-a crezut iniţial. Explicaţia oferită de una dintre persoanele cu rol major implicate în acest proiect, Francis Collins, la aniversarea a 10 ani de la fi nalizarea proiectului, ar putea

S E M N E L E T I M P U LU I

54-61 Ancuceanu.indd 60

04/12/14 11:32

constitui o explicație pentru această dezamăgire: „Cei care oarecum s-au așteptat la rezultate dramatice peste noapte ar putea să fie dezamăgiţi, dar ar trebui să ne amintim că genomica se supune Primei Legi a Tehnologiei: în mod invariabil, supraestimăm impactul pe termen scurt al noilor tehnologii și subestimăm efectele lor pe termen lung.“11 Proiectul Genomul Uman a fost cea mai curajoasă și cea mai lungă și complexă călătorie spre interiorul fi inţei umane. Aceasta îl ajută pe om să se înţeleagă mai bine pe sine și oferă cheia îmbunătăţirii sănătăţii fi zice a fiecărei persoane, precum și a prelungirii vieţii cu un an, cu 5 sau poate cu 50 de ani. Acest proiect și multele proiecte similare care generează petabyți de date12 nu oferă însă o cheie și pentru îmbunătăţirea sănătăţii morale a umanităţii. În România, în sudul ori în nordul Africii, în Orientul Mijlociu, pe continentele americane sau în orice altă părticică a globului, omul pe care îl înţelegem atât de bine astăzi din perspectivă genetică rămâne la fel de enigmatic din punct de vedere moral. Omul iubește și urăște, fură și dăruiește, înșală și se sacrifică, minte și spune adevărul, abuzează și îl respectă pe celălalt, profanează sau sanctifică. Și, dacă totuși există unele indicii despre existenţa unor gene ale altruismului sau ale iubirii (în legătură cu oxitocina), nu s-a identificat și nu se va identifica niciodată o genă a liberului-arbitru. Oamenii sunt liberi și acţionează liber înspre bine sau înspre rău (chiar dacă defi niţia binelui și cea a răului pot implica ele însele volume de text). Și pare mai probabil ca omul moral să se vindece mai degrabă prin credinţă și etică decât prin terapii genice sau chimice.

Proiectul Genomul Uman a fost cea mai curajoasă şi cea mai lungă și complexă călătorie spre interiorul fiinţei umane. Aceasta îl ajută pe om să se înţeleagă mai bine pe sine şi oferă cheia îmbunătăţirii sănătăţii fizice a fiecărei persoane.

11. F. Collins, art. cit. 12. Din anul 2003 până în prezent, s-au acumulat petabyţi de informaţii (1 petabyte = 1.000 terabyţi, 1 terabyte = 1.000 gigabyţi) referitoare la gene, la proteinele pe care le codiﬁcă genele, la interacţiunile dintre ele și la gene omoloage de la alte organisme animale și vegetale.

MUGURII GENOMICII

54-61 Ancuceanu.indd 61

04/12/14 11:32

S O C I E TAT E

FAMILIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE Eliza Berzescu

n societatea individualistă de astăzi, este un semn de responsabilitate socială și altruism dacă ne căsătorim, iar dacă facem și copii, este o minune. Dar triumful altruismului se oprește în pragul casei. Nu realizăm că societatea este familia mai mare în care trăim, pe care o definim și o schimbăm și care ne definește și ne schimbă la rândul ei. Sunt însă persoane care înţeleg și care devin gardienii acesteia.

Malala Yousafzai (n. 1997), pakistaneză

Ca elevă, Malala lupta pentru viitorul societăţii în care trăia, pentru dreptul copiilor la educaţie, în special al fetelor. A fost o luptă până la moarte, după ce a fost împușcată în cap de către talibani, în timp ce se întorcea de la școală. Dar a supravieţuit și s-a înverșunat. Adolescenta a pus bazele propriei organizaţii umanitare, „Fondul Malala”, a ţinut un discurs la sediul ONU, a câștigat multiple premii internaţionale și a fost desemnată de revista Time una dintre cele mai influente persoane în 2013. La 17 ani, Malala a devenit cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Pace și primul care s-a născut în Pakistan. Premiul i-a fost acordat deoarece, în ciuda vârstei, a arătat prin exemplu personal că și tinerii pot contribui la îmbunătăţirea propriilor condiţii, iar asta ea a făcut-o în cele mai periculoase circumstanţe. Talibanii încă încearcă să profite de orice ocazie pentru a atenta la viaţa ei.

Kailash Satyarthi (n. 1954), indian

Fondator, în 1980, al organizaţiei Bachpan Bachao Andolan (Mișcarea Salvaţi

Copilăria), militează împotriva exploatării minorilor, reușind să salveze peste 83.000 de copii din 144 de ţări. Datorită acţiunilor de lobby ale lui Satyarthi, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat Convenţia nr. 182, care constituie astăzi una dintre cele mai puternice legi care interzic sclavia copiilor, în întreaga lume. În anul 2014, Satyarthi a împărţit Premiul Nobel pentru Pace cu Malala Yousafzai.

Nicholas Tonti-Filippini (1956-2014), australian

A fost șeful Departamentului de Bioetică al Institutului „Ioan Paul al II-lea” pentru Căsătorie și Familie din Melbourne, a publicat șase volume de bioetică și a fost decorat de papa Benedict al XVI-lea cu Ordinul „Sf. Grigore cel Mare”. Consultant pentru UNESCO, pentru Congresul american și pentru guvernul german, Filippini și-a expus teoria antieutanasie și experienţa de persoană suferindă într-o scrisoare adresată Parlamentului Australiei de Sud, în anul 2010, când se discuta legalizarea eutanasiei. „Oamenii grav bolnavi nu au nevoie de eutanasie. Avem nevoie de tratamente paliative mai bune, menite să gestioneze simptomele și să maximizeze funcţiile. Decât să îi ajute pe oameni să moară, cauza demnităţii ar fi mai bine servită dacă oamenii ar fi ajutaţi să se bucure la maximum de viaţă, în ciuda faptului că sunt pe moarte”, spunea el. Propunerea legislativă a căzut. A decedat pe 7 noiembie 2014, după o luptă de 36 de ani cu o boală autoimună.

06-96 Chapter Pages.indd 62

04/12/14 11:19

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

1 3 5 AL TREILEA SEX În 2011, Anna Grodzka a devenit prima persoană transsexuală din istoria Europei care a fost aleasă eu roparlamentar după operaţia de schimbare de sex. Cazul marchează emanciparea grupului LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali). India, Nepalul și Bangladesh-ul recunosc existenţa unui al treilea sex, iar Germania a introdus certificatele de naștere cu trei căsuţe în dreptul sexului copilului: masculin, feminin și al treilea sex.

4 AVANSUL CĂSĂTORIILOR HOMOSEXUALE În anii 1980 a început lupta activiștilor pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale. După 25 de ani, experţii spun că lupta lor s-a sfârșit printr-o victorie chiar anul acesta, 2014, după cucerirea majorităţii statelor americane (32), nu doar din punct de vedere legal, ci și prin convertirea opiniei publice.

SUICIDUL CU DEMNITATE Ultimii 25 de ani au fost marcaţi de o luptă aprigă pentru drepturi, printre care și dreptul la „moarte cu demnitate”. Ţările își relaxează legile privind eutanasia, promovată ca ultim gest de omenie și iubire din partea doctorilor sau a familiei îndoliate, însă pericolul real este impactul acestor legi asupra persoanelor care nu au o viaţă „de calitate”, asupra celor bolnavi, bătrâni sau vulnerabili.

DECLINUL FAMILIEI

2 EȘECUL CĂSĂTORIEI Rata de succes a căsătoriilor a scăzut sub influenţa filosofiei carpe diem, a crizei economice din 2008 și a obiceiului economisirii prin deţinerea bunurilor în comun. În Statele Unite, peste jumătate dintre căsnicii ajung la divorţ, iar în Belgia procentul ajunge și la 70%, conform statisticilor. Trendul a început să fie acelaşi şi în cazul persoanelor de vârsta a treia, în ultimii 10 ani putând să vedem un număr dublu de bunici divorţaţi.

Începând cu anii 1960, atitudinea societăţii faţă de instituţia familiei a cunoscut o schimbare. Revoluţia sexuală, feminismul, căderea comunismului au însemnat căsătorii mai puţine, copii mai puţini și la vârste mai înaintate și apariţia altor tipuri de uniuni. Era digitală, în care am intrat în ultimul deceniu, nu a făcut altceva decât să împingă și mai mult familia în afara obiectivelor noii generaţii.

06-96 Chapter Pages.indd 63

04/12/14 11:19

64-69 Eliza Berzescu.indd 64

03/12/14 16:23

TINERI ȘI NELINIȘTIŢI Multe lucruri s-au schimbat în societate în ultimii 25 de ani, dar puţine sunt cele care au potenţialul de a altera societatea la nivelul fundamentului ei. Familia, ca piatră de temelie a societăţii, a început să ﬁe tot mai mult atacată în ultimele decenii, cu un impact pe care încă nu îl putem intui complet.

amilia tradițională, care a „hrănit“ societatea timp de milenii cu un model al iubirii pentru copii, pentru soț/soție și pentru semeni, este acum înlocuită de familia modernă, care, printre altele, presupune existența unui număr record de cupluri divorțate, de cupluri separate, de relații între parteneri care coabitează și din care rezultă copii în afara căsătoriei. „Atât de multe familii sunt despărțite, atât de multe căsnicii sunt distruse și există un așa relativism în legătură cu ideea de sacralitate a căsătoriei, încât, din punct de vedere sociologic și creștin, trăim o criză a familiei, care este lovită din toate părțile“1, este declarația papei Francisc după încheierea conciliului extraordinar din 2014, care a dezbătut problemele familiei catolice contemporane. Declarația vine într-un prezent în care aproape orice poate trece drept familie, împotriva tuturor rațiunilor care contrazic această fi losofie.

Un peisaj schimbat Teoriile demografice explică faptul că, odată cu progresul social și economic, odată cu emanciparea femeii, cu revoluția sexuală, cu popularizarea contraceptivelor moderne și costul ridicat de creștere a copilului, precum și cu reducerea contribuției sale ca adult la securitatea economică a persoanelor vârstnice, a început și reculul masiv al numărului de căsătorii, al ratei natalității și a crescut, în schimb, numărul divorțurilor în statele dezvoltate. Schimbările au început să se observe prin anii 1960-1970, iar rezultatele ajung, de acum, să devină foarte vizibile. Dacă, în 1970, rata căsătoriilor în Europa era de 7,9 căsătorii la 1.000 de locuitori, în 2008, rata scăzuse la

1. Elise Harris, „‘What is being proposed is not marriage’ – Pope calls for defense of family“, 26 octombrie 2014, catholicnews agency.com

64-69 Eliza Berzescu.indd 65

03/12/14 16:23

La întrebarea: „Ar fi societatea mai bună dacă familia și copiii ar fi o prioritate?“ doar 46% dintre americani au răspuns afirmativ, în timp ce 50% au fost de părere că societatea ar fi la fel de bună și dacă oamenii ar avea alte priorități.

2. „Marriage and divorce statistics“, epp.eurostat. ec.europa.eu 3. Loc. cit. 4. Wendi Wand și Kim Parker, „Record Share of Americans Have Never Married“, Pew Research Center, 24 septembrie 2014, pewsocialtrends. org 5. „Evoluția natalității și fertilității în România“, Institutul Național de Statistică, 12 septembrie 2012, insse.ro 6. Loc. cit. 7. Idem.

4,8, conform cifrelor Eurostat2. Aceasta înseamnă un declin cu 39% al numărului de căsătorii în ultimii 40 de ani. Totodată, căsătoriile au devenit mai instabile, lucru ce se reflectă în sporirea numărului de divorțuri, care a crescut de la 1 divorț la 1.000 de locuitori, în 1970, la 2 divorțuri la 1.000 de locuitori, în 20103. Aceleași tendințe se observă și în Statele Unite, unde cercetătorii de la Pew Research Center avertizează că, atunci când generația tânără de astăzi va ajunge la vârsta de 40-50 de ani, un procent record, de 25%, dintre adulți probabil că nu vor fi fost niciodată căsătoriți 4. Este pentru prima dată în istorie când o țară se confruntă cu un număr atât de mare de persoane singure. Modelul țărilor vest-europene, în care cuplurile își doresc un număr mic de copii, la o vârstă mai înaintată și fără să-și fi oficializat în prealabil relația prin căsătorie, a început să se propage chiar înainte de 1989 și în fostele țări comuniste, unde schimbarea sistemului politic a venit cu abrogarea legislației privind interzicerea avorturilor și a contracepției, ceea ce a însemnat că, din 1990, natalitatea a intrat pe un trend descendent, perpetuat până astăzi. În România, de exemplu, schimbarea politică a însemnat, printre altele, și scăderea natalității din 1990, de la 13,6 copii născuți la 1.000 de locuitori, la 9,9 − în 2010. „Prin scăderea natalității, România s-a aliniat tendinței generale europene“, notează raportul INSS, din 20125.

Divorț între societate și căsătorie Schimbările în rata căsătoriilor, a divorțurilor și a natalității, înregistrate în doar câteva decenii, indică faptul că oamenii au început să se detașeze de argumentul sociologic conservator, conform căruia familiile și căsătoriile sunt esențiale pentru prosperitatea comunităților, considerând mai degrabă că „nu se termină lumea aici“, ci o să meargă la fel de bine în continuare și fără instituția căsătoriei. Importanța căsătoriei ca instituție

a scăzut simțitor în opinia publică, după cum o demonstrează sondajele. La întrebarea: „Ar fi societatea mai bună dacă familia și copiii ar fi o prioritate?“ doar 46% dintre americani au răspuns afi rmativ, în timp ce 50% au fost de părere că societatea ar fi la fel de bună și dacă oamenii ar avea alte priorități6. Astăzi, familia și copiii sunt considerați ca oricare alte bunuri, pentru care poți sau nu să optezi a le integra în viața personală, care nu sunt neapărat necesare sau care nu aduc beneficii în plus societății ca întreg. Există mai multe elemente, pe lângă cele expuse în teoriile demografice, care au dus la această stare de fapt. Prima, și cea mai directă explicație, este lipsa banilor. Studiul celor de la Pew citat mai sus arată că, totuși, „căsătoria nu a căzut în dizgrație, dar constrângerile fi nanciare și dezechilibrele de pe piața căsătoriei îi rețin pe oameni de la a face marele pas“. De fapt, cercetările relevă că, astăzi, cea mai importantă calitate pe care femeile o caută la un posibil viitor soț este să aibă o slujbă stabilă, iar probabilitatea ca bărbații tineri să fie angajați este din ce în ce mai mică. „În 1960, 93% dintre bărbații cu vârste între 25 și 34 de ani activau în câmpul muncii; până în 2012, acest procent a scăzut la 82%.“7 Iar cei care reușesc să se angajeze contribuie la bugetul familiei cu un venit mai mic cu o cincime decât ar fi făcut-o în anii 1980. Ca urmare directă, o treime dintre mileniali locuiesc în prezent cu părinții lor, ceea ce le-a adus denumirea de „generația bumerang“. Întemeierea unei familii este amânată de tineri și pe alte considerente, ce țin mai degrabă de factori emoționali, de avansul tehnologic și de schimbarea rolurilor în societate. Tinerii sunt încurajați să își ia timp să își urmeze studiile și să își dezvolte cariera, să se descopere pe ei înșiși, să experimenteze viața cu multiplele ei forme de relații, iar căsătoria, care nu face decât să formalizeze o relație și să aducă responsabilități și presiuni suplimentare asupra unui

S E M N E L E T I M P U LU I

64-69 Eliza Berzescu.indd 66

03/12/14 16:23

cuplu cu 50% riscuri să ajungă la divorț, pur și simplu nu își mai merită „reclama“. Practicile de deținere în comun, de la împrumuturi de cărți, schimb de electronice, de mașini și chiar de mâncare, creează un climat în care, după cum nu are rost să cumperi o casă când poți să o închiriezi, nu are rost nici să te atașezi permanent de o persoană, mai ales când viața este atât de haotică, iar opțiunile, atât de variate. De asemenea, astăzi, femeile nu mai sunt nevoite să își întemeieze o familie pentru a avea sprijin fi nanciar, iar familia și societatea au încetat să mai pună presiune asupra lor pentru a se căsători. Unele mari companii, precum Facebook și Apple, le oferă angajatelor în pachetele de beneficii sociale proceduri în valoare de 20.000 de dolari pentru înghețarea ovulelor și amânarea sarcinii, respectiv a întemeierii unei familii, dacă acestea vor, în schimb, să își dedice tinerețea carierei. Pentru multe femei este reconfortant să știe că, prin această procedură, au mai multă flexibilitate, de la alegerea iubitului

și până la construirea unei cariere, care nu este dictată de ceasul lor biologic. Din nefericire, multitudinea de opțiuni nu sporește libertatea, așa cum s-ar intui, ci crește tensiunea de a lua decizia corectă, explică psihologul Barry Schwartz8. Confruntați cu o paletă variată de soluții la problemele lor, mulți tineri sunt confuzi și nefericiți, neștiind ce să aleagă. Și, pe măsură ce timpul trece și lucrurile nefăcute se adună, crește și presiunea resimțită, iar efectele negative încep să se cunoască în societate, în special în ceea ce privește relațiile familiale.

Efecte directe Autoarea feministă Chimamanda Ngozi Adichie povestea într-o prezentare TED despre o prietenă care, atunci când a aflat că este însărcinată, și-a amânat căsătoria. „Haide să așteptăm, pentru că nici măcar nu știm dacă o să putem să trecem prin asta“, ar fi spus femeia, îngrijorată de cum va afecta creșterea unui copil relația cu partenerul ei9. Acest fel de a gândi are consecințe directe. În generația

8. Barry Schwartz, „The paradox of choice“, iulie 2005, ted.com 9. Chimamanda Ngozi Adichie, „We should all be feminists“, aprilie 2013, ted.com

TINERI ȘI NELINIȘTIŢI

64-69 Eliza Berzescu.indd 67

03/12/14 16:23

10. Jason DeParle and Sabrina Tavernise, „For Women Under 30, Most Births Occur Outside Marriage“, 17 februarie 2012, nytimes.com 11. „America’s Families and Living Arrangements: 2013: Unmarried couples“, census. gov 12. Wendi Wang and Paul Taylor, „For Millennials, Parenthood Trumps Marriage“, Pew Research Center, 9 martie 2011, pewsocialtrends.org 13. Procentajul copiilor născuți în relații nonmaritale sau în familii monoparentale: Estonia − 58,4%, Slovenia − 57,6%,Bulgaria − 57,4%, Suedia − 54,5%, Belgia − 52,3%, Danemarca − 50,6%, Franța − 55,8%, Islanda − 66,9%

americană sub 35 de ani, aproape jumătate dintre nașteri au loc în afara căsătoriei10. Ceea ce acum 20-30 de ani se considera nelegitim, acum este normal. Tot mai multe cupluri (8 milioane, în SUA, în anul 201311) aleg să locuiască împreună pentru a reduce cheltuielile, dar sarcina primează ca importanță față de căsătorie12. Acest tip de structură a familiei, care era odată valabilă doar printre afro-americani și în păturile de jos ale societății, se întinde acum dincolo de rasă, clasă socială sau țară. Și țările Uniunii Europene lasă în spate modelul în care copiii vin ulterior căsătoriei, astfel încât, în mai multe state membre, copiii născuți în relații nonmaritale sau din mame singure îi depășesc numeric pe cei născuți în căsnicii13. În toate țările UE, numărul acestor sarcini este în creștere, cu o medie de 39,3% din totalul sarcinilor din 2011, rată care a crescut de la 27,3%, cât era în anul 2000, conform Eurostat14. Această tendință are și serioase dezavantaje economice. În schimb, cercetătorii

de la Urban Institute avertizează că a fi căsătorit este aproape un scut împotriva sărăciei. Cei căsătoriți au mai multă siguranță economică (inclusiv după divorț) pentru că au mai multe drepturi legale și beneficii sociale. Și, mai important, copiii au mai multe șanse să reușească în viață când sunt crescuți în medii stabile15. În prezent însă, cel puțin 15 milioane de copii americani, adică unul din trei, trăiesc fără tată, iar studiile arată că o consecință directă a acestui fapt este că 51% dintre aceștia vor ajunge probabil să trăiască în sărăcie16. Acestea sunt efectele individualismului ce caracterizează generația milenialilor (cei născuți în anii 1980-1990). Este generația care începe să modeleze istoria prezentă, o generație „savantă“ din punct de vedere tehnologic, crescută la TV și jocuri video, care abia acum, după vârsta de 30 de ani, începe să se maturizeze, într-o lume zguduită de criza economică. Este generația ce revine să locuiască în confortul locuinței părinților, dar care nu înțelege efortul care stă în

S E M N E L E T I M P U LU I

64-69 Eliza Berzescu.indd 68

03/12/14 16:23

spatele acelui confort și care, deocamdată, nu este dispusă emoțional să îl reproducă pentru viitoarea generație. Se poate ca această generație să se considere imună la societate, neținând cont de „sacrifi icile“ pe care aceasta le așteaptă de la ea, dar, din păcate, societatea nu poate să rămână imună la acțiunile ei.

Noi, milenialii Printre factorii-vedetă care influențează lumea (economici, politici, de-zastre naturale), impactul unui concept modificat asupra familiei poate părea, din păcate și în mod eronat, un factor prea puțin important, mai greu de cuantificat și mai puțin evident. În realitate, redefi nirea familiei și schimbarea dinamicii relațiilor din sânul ei au o influență majoră asupra societăților lumii. În prezent, există pe Pământ aproape 300 de milioane de oameni în plus față de cele 7 miliarde înregistrate în octombrie 2011 și doar anul acesta populația a crescut cu peste 72 de milioane17. Tot la nivel global, în 2013 existau aproape un miliard și jumătate de oameni cu vârste între 60 și 80 de ani, un număr-record, care arată că ne confruntăm la nivel global cu îmbătrânirea populației18. Ce se va întâmpla cu acești oameni în următoarele decenii, unde vor trăi și în ce condiții, depinde foarte mult de ce decizii iau tinerii de astăzi cu privire la dimensiunea și caracteristicile propriilor familii. Analizele demografice, trendul sociologic și chiar unele texte biblice exprimă în cuvinte diferite concluzii aproximativ asemănătoare în ce privește viitorul familiei. Astăzi, debutul precoce al pubertății și al vieții sexuale și întârzierea maturizării emoționale presupun căsnicii mai târzii, dar și sarcini neintenționate. Luând în calcul și numărul din ce în ce mai mare al persoanelor în vârstă, pe fondul creșterii speranței de viață, este previzibil că din ce în ce mai multe familii vor include la un moment dat deopotrivă bătrâni și copii. Familia însă nu mai oferă

obligatoriu acel cămin în care persoanele vulnerabile pot găsi un refugiu, ci statul trebuie să preia această funcție și să creeze medii familiale artificiale, atât pentru copiii abandonați, cât și pentru bătrânii abandonați. În cele mai multe dintre aceste situații, se oferă justificarea statutului economic precar. Alt factor joacă însă rolul principal în noua dinamică a familiei. Dacă familia a hrănit timp de secole societatea cu trei lecții de iubire (iubirea pentru copii, iubirea dintre soți și iubirea față de aproapele, prin promovarea valorilor morale), acum ne apropiem de ceea ce descrie Biblia prin „răcirea dragostei“ (Matei 24:12) sau dușmănia din sânul familiei (Matei 10:36). Este acesta momentul în care nu se mai poate pune stop și nu se mai poate da înapoi? În viitor nu putem călători pentru a verifica răspunsul cu certitudine, însă, dacă privim în prezent, în jurul nostru găsim încă motive pentru a nu renunța. Tinerii vor lua decizii responsabile cu privire la viitorul lor dacă vor fi educați în ceea ce privește efectele imediate și pe termen lung ale alegerilor și comportamentelor lor. Liderii comunităților, părinții și profesorii ar trebui să contribuie la programele pe care statul le pregătește în acest sens. Pe de altă parte, să nu uităm că abilitatea copiilor și tinerilor de a lua decizii informate, de a-și atinge potențialul și de a contribui la dezvoltarea economică și socială depinde primordial de cum răspund acești lideri ai comunităților, profesorii și părinții la nevoile specifice ale celor pe care îi formează. Așadar educația începe de la vârf. Educația începe de la capul familiei, pentru că familia are în continuare cea mai puternică influență asupra comportamentelor și deciziilor adolescenților. Părinții trebuie să învețe din nou cele trei lecții ale iubirii, iar prin acest model poate fi asigurată, într-o mare măsură, fericirea copiilor și sănătatea societății. „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“ (Proverbele 22:6)

Redeﬁnirea familiei și schimbarea dinamicii relațiilor din sânul ei au o inﬂuență majoră asupra societăților lumii.

14. Vezi nota 2. 15. Steven P. Martin, Nan Marie Astone și H. Elizabeth Peters „Fewer Marriages, More Divergence: Marriage Projections for Millennials to Age 40“, Urban Institute, aprilie 2014, urban.org 16. Luke Rosiak, „Fathers dissapear from households across America“, 25 decembrie 2012, washington times.com 17. worldometers. info 18. „World Population Ageing 2013“, United Nations, un.org/en/ development/desa/ population/publications/pdf/ageing/ WorldPopulation Ageing2013.pdf

TINERI ȘI NELINIȘTIŢI

64-69 Eliza Berzescu.indd 69

03/12/14 16:23

C U LT U R Ă

MIRAJUL CARE NE-A SCHIMBAT GÂNDIREA Corina Matei

ra imaginii digitalizate a produs o revoluţie în imaginarul omului contemporan, iar prin imaginar și imaginaţie – în gândirea, afectivitatea și voinţa sa. Evaluarea transformărilor emergente ca fiind pozitive sau negative depinde de perspectiva din care... privim. Sunt voci entuziaste care laudă performanţele tehnice, îmbogăţirea realităţilor terne cu lumi virtuale fenomenale, cu o nouă senzaţie de libertate, dar și voci care fac predicţii îngrijorătoare despre capacităţile cognitive și reflexive ale generaţiilor viitoare, în cazul în care vor deveni captive acestor lumi.

Steve Jobs (1955-2011), american

Este personalitatea care a schimbat decisiv cultura începutului nostru de secol, în mod paradoxal, întrucât nu este un om de cultură, ci cel mai genial inventator în tehnologia IT, până în prezent. Jobs a fost cofondatorul și CEO-ul companiei Apple Computer, precum și CEO al studioului de animaţie Pixar, până la achiziţionarea acestuia de către compania Disney, unde a fost acţionar majoritar și membru în consiliul de administraţie. Jobs este considerat una dintre cele mai influente personalităţi, atât din industria IT, cât și din industria de divertisment. Împreună cu Steve Wozniak, cu care a fondat Apple, Jobs a contribuit la popularizarea calculatorului personal spre sfârșitul anilor ’70. Așa cum recunosc cei din domeniile influenţate de munca lui, inclusiv specialiștii în cultură organizaţională și în leadership, „a transformat felul în care comunicăm, consumăm și ne conectăm”1.

J.R.R. Tolkien (1892-1973), englez

Profesor universitar la Oxford, filolog, este celebru nu pentru scrierile sale de specialitate, ci pentru fantezia debordantă din cărţile sale de ficţiune. Hobbitul și Stăpânul inelelor au avut o influenţă paradoxală asupra generaţiei de azi: deși Tolkien nu ne (mai) este contemporan, deși unii admiratori nici nu-i cunosc numele întreg din spatele iniţialelor (John Ronald Reuel), abia acum operele lui au făcut vâlvă și au stârnit oamenii mari să se raporteze la lectură ca niște copii – acum, când operele sale au fost ecranizate, distribuite și vizionate în întreaga lume.

J.K. Rowling (n. 1965), britanică

Admiratoarea lui Tolkien, și-a pus hotărâtor amprenta asupra culturii zilelor noastre, repurtând același succes de masă precum modelul ei. A reușit nu doar să-i întoarcă la farmecul lecturii pe copiii plictisiţi de lumea literelor, în plină eră digitală, dar și să le insufle acestora râvna și curiozitatea de a afla noi aventuri ale personajului lor îndrăgit, Harry Potter, chiar înainte ca ecranizările să le servească variante mai comode și mai spectaculoase decât buchea cărţilor. Totuși tehnologia digitală a secolului nostru pare să fi influenţat prioritatea acordată genului fantasy în preferinţele publicului. 1. Jay Elliot & William S. Simon, Steve Jobs. iLeadership pentru o nouă generație, Editura Publica, București, 2011.

06-96 Chapter Pages.indd 70

04/12/14 11:22

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

2 5 EXTINDEREA MARKETIZĂRII Este un fenomen care transformă în marfă sau accentuează aspectul de marfă al unor lucruri, evenimente, domenii, valori care nu se supuneau până de curând tiraniei mecanismelor pieţei și publicităţii, ci se subsumau unor principii superioare, etice, civice, educative etc.: presa scrisă și vorbită, arta și artiști, politica, ideologiile, campaniile electorale etc.

4 MULTICULTURALISMUL Este un tip nou de multiculturalism, venit în prelungirea postmodernismului și a relativismului cultural al secolului al XX-lea, care se dezvoltă ca o atitudine valorizatoare a societăţilor contemporane tot mai diversificate în componenţa lor etnică, rasială, de tradiţii, de religii etc. și în care nu se mai promovează integrarea, ci respectarea pluralităţii.

3 EXPLOZIA ZONEI PSI Este vorba de apariţia a diverse orientări și curente în psihologie și în psihanaliză, dar a unor concepţii mai mult sau mai puţin speculative legate de potenţialul sau înzestrările absconse ale minţii, de fenomenele paranormale, de explorarea nonraţionalului prin divinaţie, astrologie etc.

EXACERBAREA CORPORALITĂŢII Se manifestă prin diversificarea fără precedent a cultului corpului uman în ceea ce priveşte îngrijirea lui (diete, reţete, cosmetică, masaje, spa), explorarea lui (noi sporturi și tipuri de gimnastică, medicină alternativă), modificarea lui (noi estetici corporale, mode vestimentare, tendinţe privind look-ul, pictură corporală, piercing, tatuaj, chirurgie estetică etc.), exploatarea lui (concursuri de frumuseţe pentru adulţi și copii, modeling, pornografie, expunere în public a nudităţii și redefinirea intimităţii etc.).

1 TRECEREA DE LA ERA CUVÂNTULUI LA ERA IMAGINII Este un proces de scădere a relevanţei cuvântului scris, a lecturii, a discursului elaborat și a gândirii teoretice, în favoarea imaginii, a cuvântului auzit, a discursului schematizat și ilustrat, a gândirii simbolice. Atât mijloacele de comunicare tradiţionale, cât mai ales noile forme de comunicare în masă contribuie la aceasta prin lumile virtuale, bloguri, podcasturi, televiziuni interactive, jocuri video, e-mail și messenger, sms-uri etc.

06-96 Chapter Pages.indd 71

04/12/14 11:22

DE LA LOGOS LA IMAGO

Când imaginea are ultimul cuvânt Deși se pot produce schimbări în forma și în materia cărţilor, totuși, în esenţa și în funcţionalitatea sa, „cartea va rămâne ceea ce este“1. Aceasta este opinia celebrilor oameni de cultură Jean-Claude Carrière2 și Umberto Eco3, exprimată în 2009, într-o serie de dialoguri sub titlul: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi.

emarcabil este că, dincolo de pledoaria pentru cultura cărții, pentru lectură, dezbaterea îi prezintă publicului o nemaiîntâlnită eventualitate; acum 25 de ani, nimeni nu ar fi ales acest titlu pentru o carte, fi indcă nu ar fi avut noimă. Astăzi însă, oricine se poate gândi la tendințe recente care îl justifică.

Aventurile lui homo videns În domeniul cultural, cea mai pregnantă tendință a ultimelor decenii, care își lasă amprenta asupra multor fenomene ale lumii de azi și care ne poate ajuta să le înțelegem, este trecerea treptată de la o cultură tradițională a cuvântului, venită din modernitate, la o cultură a imaginii, formată odată cu era digitală. Oare este o tendință obiectivă, un nou val indiferent al istoriei, o prefacere a naturii umane? Sau un fenomen social la care contribuie mulți factori, dar cu „voia“ noastră? Indicii pentru un răspuns la această întrebare se găsesc în felul în care doi autori contemporani au reușit, la un moment dat, să resusciteze pofta pentru lectură a publicului larg, adulți și copii: J. R. R. Tolkien și J. K. Rowling. Totuși atracția și popularitatea lor au venit din posibilitatea ecranizării operelor lor – oricine aude de „Stăpânul inelelor“ sau de „Harry Potter“ își actualizează în minte imagini din fi lme, afi șe, reclame, CD-uri,

S E M N E L E T I M P U LU I

72-77 Corina Matei.indd 72

03/12/14 16:24

72-77 Corina Matei.indd 73

03/12/14 16:24

Este imposibilă „viralizarea“ unor opere profunde precum Frații Karamazov sau Singur pe lume. Ele sunt condamnate la uitare odată cu trecerea generațiilor care le considerau repere sine qua non ale culturii generale.

1. J.C. Carrière & U. Eco, Nu sperați că veți scăpa de cărți, Humanitas, București, 2010. 2. Scenarist, dramaturg și romancier. 3. Romancier, semiotician, profesor universitar, jurnalist. 4. Literatură fantastică.

benzi desenate, personaje devenite jucării, tatuaje, decorațiuni și jocuri electronice, mai degrabă decât să-și amintească detalii ale romanelor. Posibilitățile imense oferite de imaginea digitalizată au descătușat imaginația. Este ca o nouă revoluție produsă în înseși mințile oamenilor care au nostalgia lumii imaginative a copilăriei. Așa se explică tipul de romane care fac vâlvă astăzi. Mult mai puțin cunoscut și citit este un Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, decât puzderia de autori de fantasy books4 ecranizabile și transformabile în animație și jocuri. Iar accesibilitatea crescândă la aceste producții, grație progresului uluitor al tehnologiei, face ca acest gen să devină „viral“. Este imposibil același traseu mediatic pentru opere profunde precum Frații Karamazov sau Singur pe lume. Ele sunt condamnate la uitare odată cu trecerea generațiilor care le considerau repere sine qua non ale culturii generale. Din moment ce despre persoane vii se spune că, dacă nu figurează pe Facebook,

nu există, atunci ce să mai sperăm pentru Cuore, Colț Alb sau Unchiul Tom? Dincolo de beneficiile divertismentului, ale evadării din real și ale relaxării pe care ni le aduce această tendință a erei imaginii, se pot întrezări și dezavantaje. De pildă, ți se livrează o lume fantastică foarte atrăgătoare din punct de vedere tehnic, dar elaborată de alții, pe care tu o accepți pasiv și leneș. (De aici și gustul pentru o mulțime de remakeuri hollywoodiene după istorii clasice, de la Alexandru Macedon la legendele cu dragoni, de la Merlin Vrăjitorul la miturile scandinave, de la războiul stelelor la variante ale Apocalipsei.) Însă aceste desfășurări vizuale fenomenale nu te mai trimit la original, nu-ți stârnesc curiozitatea pentru conținutul autentic al poveștii, pentru profunzimile ei de idei și trăiri. Orice cititor „clasic“ poate constata că aceste remake-uri se îndepărtează de miezul înțelept și subtil al istorisirilor, de învățăturile ascunse între fi le, ce se cer iscodite cu mintea și culese cu sufletul; efectele tehnice îl cuceresc, dar

S E M N E L E T I M P U LU I

72-77 Corina Matei.indd 74

03/12/14 16:24

spectatorul nu e îmbogățit spiritual, așa cum se simțea cel care lectura cărțile. Iar presupunerea că asistăm, în genere, la o reducere a apetenței pentru lectura educativă, hrănitoare pentru spirit, ne-o pot confi rma și editorii. La ultimul târg de carte i-am auzit plângându-se: „Sunt mulți vizitatori ai standurilor, dar ei vin mai mult ca să socializeze...“

Omul devenit masă E vorba aici de un nou efect insidios al culturii de masă și al marketizării generalizate din vremurile noastre. Despre începuturile comunicării în masă specialiștii spun că a reușit performanța negativă de a transforma societatea într-un ansamblu de „publicuri“ disparate, fără coeziune civică, de clasă socială sau de sindicat; e vorba despre simplii consumatori de producții ale mijloacelor de comunicare în masă existente atunci: radioul, cinematograful, presa de masă și, mai ales, televiziunea5. Aceste efecte s-au adâncit și altele au apărut în deceniile secolului nostru, sub explozia noilor media. Și, cum totul devine marfă, se pare că cel mai bine se vând divertismentul, senzațiile tari și spiritualitatea surogat. Au apărut fenomenele societății-spectacol și statului-spectacol6, cu alaiul lor de maleficii: preocuparea mai mult pentru gestionarea imaginii de sine/ de țară/ de instituții decât pentru îmbunătățirea acestora; dezbaterile de idei devenite show-uri, adică tot spectacol, alunecând spre scandal mai mult decât spre dueluri constructive și consens; conducerea politică televizată, redusă la vorbărie obositoare; marketingul electoral amenințând democrația; starurile înlocuind modelele morale și intelectuale; periferia societății devenită centru mediatizat în mod deșănțat, iar cultura corporalității și pulsiunilor iraționale revărsându-se de pe ecrane în viața noastră. În toate acestea, impresiile sunt atotstăpânitoare și ascund esența evenimentelor. Sunt holograme ale unor realități

niciodată accesibile. Aici se constată limitele imaginii – dincolo de multitudinea cuceritoare a formelor, ea rămâne la suprafață, la o „coajă“, se rezumă la aparență. Iar aparența este, cum știm, mijlocul prin care devenim captivii iluziilor, ai utopiilor, ai manipulării, minciunii, ademenirii, amăgirii, complicității. Cum este cu putință un asemenea efect al tiraniei aparențelor în evoluatul nostru secol al XXI-lea, în care s-ar presupune că omul avansează în raționalitate? Un răspuns posibil despre fi rea omenească ni-l furnizează antropologii, care atrag atenția: „Apare o nouă dimensiune a realității prin universalitatea spectacolului, iar omul devine esențialmente privire, în detrimentul celorlalte simțuri. Imaginile devin lumea (mass-media, tehnologie de vârf, fotografie, video...).“7 Așadar, lumea noastră sărăcește, reducându-se la avalanșa de imagini din viața cotidiană? Oare de unde vine puterea acestor imagini? Dacă vrem să înaintăm mai adânc spre originile fenomenului, vom asculta ce ne spun specialiștii, dar vom observa mai atent și lumea înconjurătoare și, mai ales, ne vom analiza pe noi înșine. Sunt specialiști în imagine și imaginar care spun că scopul comunicării bazate pe acestea este să stârnească senzații tot mai tari, emoții și informații memorabile8, și nicidecum să stimuleze gândirea, luciditatea, rezonabilitatea, logica, vorbirea aleasă ori modelele intelectuale și morale. Epoca postmodernă a făcut să se dilueze ceea ce modernitatea stabilea ca valori-reper, sensuri și criterii larg acceptate, adevăr unic. În prezent, apar puzderie de minivalori și preferințe pseudomorale ale variatelor publicuri. Pentru ele, se manifestă o „inflație a imageriei“9 ce le promovează; să ne gândim la seria de emisiuni de televiziune cu format de import care acum 25 de ani ar fi șocat; astăzi, au audiența lor, care gustă certuri între soacre, trădări prinse în flagrant, căsătorii plănuite în redacții TV, păruieli, înjurături, locuințe insalubre,

„Apare o nouă dimensiune a realității prin universalitatea spectacolului, iar omul devine esențialmente privire, în detrimentul celorlalte simțuri. Imaginile devin lumea (mass-media, tehnologie de vârf, fotograﬁe, video...).“ David Le Breton

5. U. Frevert & H.-G. Haupt, Omul secolului XX, Polirom, Iași, 2002, p. 10, 11. 6. Ibidem. Vezi R. Schwartzenberg, Statul spectacol, Scripta, București, 1995. 7. David Le Breton, Antropologia corpului și modernitatea, Amarcord, Timișoara, 2002, p. 191. 8. Alain Joannès, Comunicarea prin imagini, Polirom, Iași, 2009, p. 15. 9. Gilbert Durand, „Imaginarul“, în Aventurile imaginii, București, Nemira, 1999, p. 125-126.

D E L A LO G O S L A I M A G O – C Â N D I M A G I N E A A R E U LT I M U L C U VÂ N T

72-77 Corina Matei.indd 75

03/12/14 16:24

Dar ce se va întâmpla dacă vom abdica de la rezonabilitate, argumentare, spirit critic, expertiză? Vor dispărea dialogul constructiv, acordurile, buna-cuviință, iar ﬁecare se va agăța de adevărul lui, respingând adevărurile altora.

amantlâcuri mondene, sclipici și mizerie, dezvăluiri și dezgoliri. Astfel mai primim un indiciu pentru ce se petrece cu fi rea omenească – monumentul Rațiunii, clădit în secole de tradiție occidentală, poate să sune a gol azi dacă gândirea rațională nu va mai fi cultivată și folosită acolo unde îi e locul. Nimeni nu se naște cu ea, ci poate fi educat ca să și-o dezvolte. Dar ce se va întâmpla dacă vom abdica de la rezonabilitate, argumentare, spirit critic, expertiză? Vor dispărea dialogul constructiv, acordurile, buna-cuviință, iar fiecare se va agăța de adevărul lui, respingând adevărurile altora. Se va întâmpla ce am constatat cu toții, atunci când un război pornit împotriva unei țări arabe era justificat de un puternic șef de stat ca luptă contra „axei Răului“. Se întâmplă că și multiculturalismul intră în impas în viața cotidiană, promovând diversitatea cu orice preț; de pildă, impasul Germaniei de a nu ști câtă libertate de acțiune să le acorde etnicilor turci de religie musulmană, câte concesii sociale, administrative, estetice, sanitare, comunitare să facă.

Quo vadis, homine? 10. Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Humanitas, București, 2005, p. 128. 11. Tzvetan Todorov, Viața comună. Eseu de antropologie generală, Humanitas, București, 2010, p. 192. 12. Julia Kristeva, Noile maladii ale suﬂetului, Editura Trei, București, 2005, p. 14-17. 13. ***, „S-a însurat cu el însuși... Vezi cele mai ciudate căsătorii din lume“, 10 mai 2010, stirileprotv.ro

Înțelegând de unde vine puterea periculos de mare a imaginii, cum satisface ea doar afecte, porniri și gusturi, adormind rațiunea și simțul moral, se pune întrebarea: Cum o putem controla în viața noastră? O întâmplare recentă m-a îngrijorat. În tren, în fața mea, se așază o mamă cu băiețelul ei de doi ani și jumătate, care plângea și rostea un singur cuvânt: „ganga“. Refuza orice interacțiune cu tatăl, care încerca să-și ia rămas-bun, cu bunicii, care îi făceau semne prin geam. Când a primit „ganga“, s-a liniștit și s-a cufundat în ea – era vorba de o tabletă digitală cu jocuri. Timp de două ore nu l-a preocupat altceva. Când mama îi arăta câte ceva din peisaj, el atingea geamul cu același gest destinat tabletei de a înlătura peisajul de afară, lăsând

loc altuia. Mi l-am închipuit pe acest copil crescând... Apoi mi-am amintit de cărțile mele cu literatură clasică pentru copii, pregătite pentru nepoțelul care crește, cărți pe care probabil că nu le va deschide vreodată... Oare ce se va întâmpla cu generațiile viitoare, dacă această cultură a imaginii va alunga tot mai mult din educația și din socializarea copiilor nu doar rațiunea și bunul-simț, ci chiar și realitatea? Cum va fi structurată mintea lor, dacă vor evita răgazul formator al lecturii, efortul reflecției, dezbaterea și dialogul argumentativ și vor prefera facilitățile tehnice și delectările iconosferei – lumea imaginilor? Un răspuns avizat anunță: „Dacă video-copilul se autorealizează ca un video-dependent (primul parcurs), atunci video-dependentul se traduce ulterior (al doilea parcurs) într-un rău cetățean, care sprijină prost cetatea democratică și binele colectiv.“10 Alți autori văd captivitatea în iconosferă ca pe o tragedie a condiției umane11. Omul captiv se înstrăinează nu numai de semeni, de societate, ci și de el însuși. Nu se mai cunoaște pe sine, pentru că nu-și oferă răgazul de a reflecta, de a-și explora personalitatea, de a-și dezvolta capacitățile și a-și îmbunătăți caracterul. Va avea relații superficiale cu cei din jur și se va condamna la o singurătate chinuitoare; și, pentru că nici singur nu-i va fi bine, plictisul îl va împinge spre lume, iar acolo va avea noi eșecuri. Tehnologiile avansate pot oferi plăceri, dar nu bucurii. Acest fapt duce la depresii, pe fondul necunoașterii de sine. A apărut o cazuistică nouă în psihanaliză: aceea a tinerilor care au un limbaj prea sărac pentru a descrie ceea ce simt, ce e în neregulă cu ei și cooperează greu cu terapeutul. Se refugiază în lumi alternative și în identități virtuale, „pansați de imagini“, cu o viață psihică blocată în „fluxul mediatic“12. Așa ne putem explica situațiile fără precedent în care unii indivizi se căsătoresc cu personaje din jocuri video, cu obiecte, animale sau chiar cu ei înșiși13.

S E M N E L E T I M P U LU I

72-77 Corina Matei.indd 76

03/12/14 16:24

Idealul de viață al multor oameni este autorealizarea – atingerea culmilor proprii, fructificarea tuturor înzestrărilor și inițiativelor bune de-a lungul vieții. Or, în condițiile necunoașterii de sine, autorealizarea devine imposibilă. Și, chiar dacă unii nu-și pun această problemă, tot vor fi lezați, într-un aspect general valabil, acela al șansei la fericire. Necunoscându-se pe ei înșiși, sufocându-și personalitatea și beneficiile pe care le-ar fi adus dezvoltarea ei și relaționând superficial cu semenii – nefericirea lor e previzibilă. Poate că nu întâmplător țara cu cele mai multe sinucideri în rândul copiilor și tinerilor este Japonia cea super-tehnologizată 14. Cu toate acestea, unii gânditori susțin că, deși cultura morală și fi losofică a modernității se vede acum spulberată de lumea digitală, deznodământul poate fi totuși fericit sau nefericit, în funcție de protagoniștii acestei noi tehnici15. Aici putem intui rolul nostru, al celor cantonați în diversele publicuri pasive, de a acționa benefic, (re)devenind membri proactivi ai comunității în care trăim, (re)activându-ne calitatea de membri ai societății civile, ce poate influența mass-media și cultura actuală. Putem să ne impunem valorile autentice și să

le refuzăm pe cele false sau măcar să fi m selectivi în abordarea producțiilor cu ambalaje tentante, dar cu oferte valorice, morale și intelectuale precare. Putem, de asemenea, să empatizăm mai mult cu semenii și să ne străduim să-i ajutăm. „Până la urmă, cultura este ceva ce cultivăm. Dar, atenție, fi indcă ce cultivăm, asta și devenim“16 – era avertismentul ieromonahului Rafail Noica. El pleda pentru întoarcere la cultura Duhului, la înțelepciunea de origine divină, la adevărata spiritualitate. Într-adevăr, capcana falsei spiritualități, pe fondul culturii imaginii, ar fi cea mai de temut, fiindcă ar fi ultima, capcana definitivă. Apostolul Pavel o descrie atât de grăitor: „…s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit“ (Romani 1:21,22). Din fericire, tratamentul pentru această nebunie e la îndemână și nu presupune recuperări intelectuale eroice, nici lecturi în galop ale bibliotecilor, ci pornește cu aplecarea onestă asupra unui singur îndrumar ce promite viață din belșug: Cartea cărților. Prin ea, realitatea capătă relief, culoare, miresme, căldură, lumină. Ea devine mult mai atrăgătoare decât ficțiunea, pentru că efectele ei speciale se numesc... miracole.

„Până la urmă, cultura este ceva ce cultivăm. Dar, atenție, ﬁindcă ce cultivăm, asta și devenim.“ Ieromonah Rafail Noica

14. „Japonia: peste un sfert din tineri se gândesc la sinucidere“, 2 mai 2012, ziare.com 15. Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Editura Art, București, 2008, p. 48-49. 16. Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 15.

D E L A LO G O S L A I M A G O – C Â N D I M A G I N E A A R E U LT I M U L C U VÂ N T

72-77 Corina Matei.indd 77

03/12/14 16:24

ETICĂ

ÎN UMBRA MARILOR „DE CE”-URI Marius Necula

rogresul știinţific în postcomunism a complicat marile dileme morale, aducând întrebările eticii clasice în viaţa cotidiană. Chestiuni precum legitimitatea avortului și a eutanasiei, problematica din jurul clonării și a fertilizării in vitro ori aspecte și mai prozaice ale vieţii, precum îngrijirea persoanelor cu dizabilităţi, s-au impus ca dileme practice, dând naștere, în mod necesar, unei discipline noi: etica aplicată. La întrebări vechi, în contexte noi, unii au găsit răspunsuri admirabile.

Tenzin Gyatso (n. 1935), tibetan

Este al XIV-lea Dalai Lama, cel mai înalt grad spiritual în Tibet, budiştii considerându-l una dintre multiplele reîncarnări ale lui Avalokiteśvara. În ultimii ani, multe universităţi occidentale i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa în semn de recunoaștere a importanţei scrierilor sale asupra filosofiei budiste și a rolului pe care personalitatea sa îl joacă în dialogul ecumenic și în menţinerea armoniei interreligioase. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1989, este şi autorul unei cărţi publicate în 2011, intitulată sugestiv Dincolo de religie: Etică pentru o lume întreagă, în care susţine că religia în sine nu mai poate constitui o soluţie eficientă pentru provocările lumii moderne. Astfel călugărul budist e de părere că omenirea are nevoie astăzi de o abordare morală care să nu se mai bazeze pe religie, ci să impună o așa-numită etică seculară, în care să se regăsească atât credincioșii, cât și necredincioșii și care să îmbine știinţa cu spiritualitatea ca răspuns la nevoile actuale ale oamenilor.

Dr. Ben Carson (n. 1951), american

Neurochirurg renumit și vorbitor public, în prezent evaluează posibilitatea de a se implica în politica americană, la nivel central. Această intenţie i-a fost alimentată de succesul înregistrat cu un discurs conservator susţinut în cadrul evenimentului naţional „Mic Dejun cu Rugăciune”, organizat la Casa Albă. În prezenţa președintelui Obama, Carson a atacat atunci „corectitudinea politică”, promovată de SUA în ultimii ani, despre care a declarat că reprezintă o încercare de a controla și de a ţine la un anumit nivel inteligenţa populaţiei. „Este un lucru extrem de periculos și de neacceptat într-o democraţie”, a declarat atunci Carson. „Trebuie să-i facem pe oameni să gândească din nou, să-i facem să știe cine le sunt reprezentanţii, cum votează reprezentanţii și, dacă nu votează corect, să-i schimbe.”

Sam Harris (n. 1967), american

Este un filosof american şi cercetător în domeniul neuroștiinţei, militant pentru valorile seculare. Este cunoscut pentru cărţile sale critice la adresa religiei, ca mulţi alţi militanţi ai ateismului şi umanismului secular. În 2010, a publicat The Moral Landscape, carte în care argumentează că ştiinţa poate oferi răspunsuri la probleme morale. Astfel propune o etică fără imixtiunea religiosului, unde problemele morale îşi găsesc răspunsurile (corecte) în urma unei analize inteligente asupra premiselor şi a factorilor de bunăstare (ce ţin de oameni şi mediu).

06-96 Chapter Pages.indd 78

04/12/14 11:22

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

5 ETICOLOGIA Militanţii ecologişti propun o etică orientată către bunăstarea mediului, care are ecouri chiar şi în lumea religioasă, unde comportamentele neglijente faţă de mediu sunt numite în mod explicit „păcate”. În 2001, Consiliul Naţional al Bisericilor (cea mai importantă organizaţie ecumenică din SUA) a dat publicităţii o scrisoare trimisă preşedintelui Bush, prin care se solicita guvernului să susţină un program credibil de luptă împotriva distrugerii mediului.

4 ETICA APLICATĂ Contextul știinţific postcomunist a impus necesitatea unei abordări aplicate a eticii. Dilemele asociate eutanasiei, avortului, clonării sau transplantului aveau nevoie de răspunsuri practice, la care etica clasică nu putea răspunde. Treptat, tematica s-a extins fructuos și asupra altor domenii, de pildă, mediul sau afacerile.

3 BIOETICA Noile descoperiri ale ştiinţei aduc în discuţie practici şi acţiuni controversate. În clipa de faţă, nu există răspunsuri definitive şi unanime din partea specialiştilor (fie că vorbim de eticieni, filosofi, teologi sau oameni de ştiinţă) privitoare la aspecte mai vechi (avortul, eutanasia) sau la altele relativ recente (fertilizarea in vitro, clonarea, manipularea genetică etc.).

2 CORECTITUDINEA POLITICĂ Corectitudinea politică are la bază ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să nu acţioneze într-un fel în care ar putea să ofenseze, să excludă sau să marginalizeze o anumită categorie de oameni dezavantajaţi social sau discriminaţi. Se consideră că înlocuirea unor termeni catalogaţi în genere ca jignitori cu alţi termeni, neutri, ar reduce discriminarea și ar promova buna înţelegere.

1 ETICA SECULARĂ În contextul actual, se consideră că religia (oricare ar fi ea) nu poate să ofere răspunsuri corespunzătoare în domeniul eticii. Ca urmare, se propune construirea unei noi etici, o etică universală de orientare seculară, fără interferenţe religioase.

06-96 Chapter Pages.indd 79

04/12/14 11:22

Sfârșitul secolului trecut a creat contextul perfect în care postmodernismul să-și aroge dreptul de veto în toate dilemele etice ale momentului. În consecinţă, astăzi observăm cum, pe măsură ce fertilizarea in vitro, avortul, eutanasia sau căsătoriile homosexuale intră pe agenda legislativă a tot mai multor ţări, corectitudinea politică se impune în faţa moralei religioase.

POSTATEISMUL

și relativizarea relativismului

S E M N E L E T I M P U LU I

80-85 Marius Necula.indd 80

04/12/14 11:33

bandonarea moralei religioase în același sertar al istoriei în care se țin și memoriile erorii, ale discriminării și ale abuzului instituțional a aruncat în derizoriu cel mai longeviv reper etic universal. Ce a rămas în locul lui este un paradox, pentru că, deși a suspendat apelul la religie, în temeiul corectitudinii universale, postmodernismul a conturat această corectitudine după criterii predominant umaniste, închizând ochiul relativist în fața acestui favor discriminatoriu. Dalai Lama justifica această nouă etică spunând că, „în lumea seculară de azi, religia singură nu mai poate fi o bază adecvată pentru etică. Orice răspuns bazat pe religie la problema neglijării valorilor interne nu va putea să fie niciodată universal, fi ind, astfel, inadecvat. Noi, astăzi,

avem nevoie de o abordare a eticii care să nu facă recurs la religie și care să fie acceptabilă tuturor celor cu credinţă sau fără: o etică seculară.“1 Mulţi adepţi ai religiei ar califica soluția propusă de Dalai Lama ca fi ind un nonsens, considerând că „etica este nu doar strâns legată de religie, ci și complet definită de aceasta“2. Tocmai aici apare schimbarea majoră în abordarea problematicii. În contextul eticii seculare3, în ciuda abordărilor variate, în general se consideră că omul este o fiinţă raţională și responsabilă, capabilă de empatie, compasiune, și cumva din zona acestor calităţi ar trebui să se nască și normele etice.

Șase fundamente ale moralității seculare Jonathan David Haidt este sociopsiholog, profesor și specialist în leadership etic la Școala de

80-85 Marius Necula.indd 81

04/12/14 11:33

„Omul modern, în general, oricâtă bunăvoinţă ar avea, în mod obișnuit nu este în stare să-și imagineze cât de mare a fost importanţa conţinutului religios de conștiinţă pentru modul de viaţă, pentru cultură și caracterele popoarelor...“ Max Weber Afaceri Stern din cadrul Universităţii din New York. În cărţile, articolele și discursurile sale, el propune o morală întemeiată pe principii naturale, formulate pe baza unui studiu atent al naturii (umane). În cadrul unei iniţiative mai ample, demarate în anul 2004, s-au pus bazele a ceea ce se numește „teoria fundamentelor morale“4. Aceasta propune (cel puţin) șase fundamente, piloni ai unei „morale înnăscute“5, pe baza cărora fiecare cultură ar avea libertatea să dezvolte, conform specificului, un sistem etic complex. Primul pilon ar fi grija pentru altul. Adepţii eticii seculare consideră că omul, asemenea altor mamifere, este programat cerebral și hormonal să creeze legături cu semenii săi și să aibă grijă de ei, să simtă compasiune, în special pentru cei slabi și vulnerabili. Aceasta ne face să avem sentimente puternice de respingere față de cei care le fac rău altora. Al doilea fundament este corelația corectitudine – reciprocitate. Există dovezi ambigue legate de reciprocitate la animale, dar, în ce îi privește pe oameni, dovezile sunt cât se poate de clare. Desigur că regula reciprocităţii (numită adesea și „regula de aur“) stă și la baza eticii multor religii. Al treilea fundament se bazează pe relaţia dintre libertate și opresiune. Individul caută în mod instinctiv să își asume autonomia în grup. Al patrulea fundament este loialitatea faţă de grup. În lumea animalelor se întâlnesc grupuri care, într-o formă mai simplă sau mai complexă,

colaborează (delfinii, lupii, leii, de exemplu), doar că această colaborare se limitează la grupuri mici și are loc, în mare parte, între indivizi înrudiţi. Chiar dacă printre oameni cooperarea și asocierea sunt la un alt nivel, se consideră că la bază stau aceleași mecanisme ca în cazul animalelor. Al cincilea fundament este relația respect – autoritate, care face referire la ierarhizarea naturală, întâlnită și în regnul animal, chiar dacă nu se bazează pe brutalitate, ci mai degrabă pe putere. Al șaselea fundament este legătura puritate – sanctitate. Puritatea se referă la orice fel de ideologie, orice fel de concept care îți spune că poți atinge virtutea controlând ceea ce faci cu corpul tău (fie că e vorba de alimentaţie, fie de sexualitate). În viziunea mai multor cercetători, conceptul de sanctitate este o rafi nare și o prelungire culturală a noţiunii de puritate.

De ce biologia nu poate norma moralul În acest punct devine important de notat că o etică seculară nu este în mod necesar și antireligioasă. După cum se observă, unele valori seculare sunt fie similare, fie chiar identice cu unele din învăţăturile diverselor sisteme religioase. Diferenţa e dată nu atât de principiile promovate, cât de premisele seculare, care se cramponează de o presupusă origine instinctuală, specifică lumii animale. Această origine – invocată pentru primii patru piloni enumerați mai sus – nu este deloc plauzibilă din perspectiva etologiei, știința care studiază aspectele înnăscute din comportamentul animalelor. Putem căuta oricât de multe asemănări între comportamentul uman și cel animal, dar mereu va trebui să recunoaștem, împreună cu etologia, că marea diferență dintre cele două o fac rațiunea și conștiința, care sunt numai ale omului6. Așadar, înnobilarea unor instincte de tip animal prin învestirea lor cu valori intrinseci, precum grija față de altul, compasiunea, loialitatea, apare ca un fel de darwinism social pe dos; adică se pune semnul plus în fața unei teorii negative a societății, care ar justifica în ea însăși lupta pentru existență, ceva asemănător selecției naturale din lumea animalelor. Cum se face că instinctele animalice au devenit brusc ceva bun și nobil? De fapt, ne putem întreba la care animale se face referire, pentru că și acestea sunt atât de diverse

S E M N E L E T I M P U LU I

80-85 Marius Necula.indd 82

04/12/14 11:33

încât generalizarea nu ne mai spune nimic. Una e să ai în minte o turmă de oi sau activitatea unui stup de albine, iar alta – o haită de hiene sau niște rechini, care își devorează frații în chiar burta mamei, înainte de a se naște. Pe ce ne bazăm, oare, când facem analogii cu specii mai convenabile?

Soclul monumentului Rațiunii rămâne mereu gol... Susţinătorii eticii seculare consideră că indivizii sunt agenţi responsabili din punct de vedere moral, iar binele trebuie făcut de dragul binelui. Etica seculară este caracterizată de „activităţi care sunt sănătoase, utile social și în acord cu raţiunea“7. Totuși, practica a infirmat de nenumărate ori capacitatea sau disponibilitatea omului de a se conforma acestei viziuni, urmând mai degrabă cursul surprins de celebra zicere latină Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). În plus, apare o neconcordanță între postularea originii pilonilor morali în instincte și, acolo unde analogia cu animalele e șubredă, scoaterea la iveală a naturii raționale a omului. Se ridică un semn de întrebare cu privire la caracterul înnăscut sau intuitiv al acestei morale seculare; fie este instinctuală, și atunci poate fi înnăscută (dar nu poate fi prea nobilă), fie este una rațională, și atunci presupune un proces de socializare, prin care omul să dobândească o educație morală și să asimileze conștient aceste valori. Dar nu se poate susține că omul, ca fi ință rațională, se naște deja sau manifestă de la sine acele fundamente morale. Asta ar face inutilă însăși socializarea individului; ar însemna că omul e o fi ință morală înainte chiar de a fi o fi ință socială. Se poate recunoaște aici vechea încredere iluministă în Rațiunea umană, o încredere exagerată, pe care practica socială a infi rmat-o. Psihanaliza și apoi psihologia au infi rmat-o și ele când au admis că mintea omului nu este sută la sută rațională, ci conține și zona inconștientului. Însă acest fapt trădează o nouă neconcordanță în premisele noii etici seculare: aceea între contextul cultural postmodern, relativist, și o reminiscență a modernității. Una dintre „marile povestiri de legitimare“8 la care se renunță în cultura postmodernă este tocmai aceea a rațiunii ca natură imuabilă a omului; de fapt, însuși

discursul privind natura umană este evitat, ca și cel despre un adevăr unic sau o realitate unică.

Fundamente pe nisipuri mișcătoare De la Protagoras din Abdera (487-420 î.Chr.) ne-a rămas proverbul „Omul este măsura tuturor lucrurilor“. Să se aplice această logică și în dreptul normelor etice? Adepţii eticii seculare dau un răspuns afi rmativ fără echivoc. Relativismul de la care s-a pornit în postmodernitate este un principiu conform căruia fiecare cultură este unică și, deci, nu poate fi evaluată decât în conformitate cu propriile-i standarde și valori, nu cu cele ale altei culturi sau ale uneia considerate etalon9. Prin extrapolare, orice cod etic este particularizat și fără reguli absolute; nu mai poate exista un cod-etalon, general acceptabil. Pe acest temei este respins și codul moral al religiei creștine, care aspiră la universalizare. Numai că relativismul etic este dezavuat de cei mai mulți specialiști, întrucât duce la o disoluție periculoasă a oricăror standarde și valori. Se cade de acord că trebuie ocolite centrismele, ca poziții evaluative pline de prejudecăți și discriminări față de alte poziții concurente, dar, spun unii, „oare prețul pentru asta este concepția potrivit căreia «merge orice»?“10 Pe de altă parte, ceea ce propune noua etică seculară este tot o discriminare, din moment ce respinge de la bun început ca parteneri de

Practica a inﬁrmat de nenumărate ori capacitatea sau disponibilitatea omului de a se conforma acestei viziuni, urmând mai degrabă cursul surprins de celebra zicere latină Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om).

P O S TAT E I S M U L Ș I R E L AT I V I Z A R E A R E L AT I V I S M U LU I

80-85 Marius Necula.indd 83

04/12/14 11:33

dialog pe cei ce îmbrățișează o etică având fundament religios, cu toate că unele puncte sunt comune. Iar dacă doar îi ignoră, propunând, la rândul ei, o unică povestire de legitimare morală, atunci aceasta aduce mai mult a globalizare decât a relaxare postmodernă, ceea ce îi dă fiori reci oricărui apărător al libertății de conștiință. Se încalcă tocmai acel principiu sănătos al gândirii critice care spune: „Întrucât întreaga putere și valoare a judecății omului depinde de această unică însușire, aceea de a putea fi îndreptat atunci când greșește, judecata lui este demnă de încredere numai dacă mijloacele pentru îndreptarea ei sunt păstrate mereu la îndemână.“11 În cazul nostru, e vorba de deschiderea la critici, prin argumente și fapte. Dacă noua morală umanistă se ferește de eventualitatea de a i se demonstra, dintr-o altă perspectivă, că greșește, atunci ea alunecă într-un exclusivism de care se făceau vinovate alte morale. Iar dacă vede ca imposibil dialogul cu alte tipuri de morală, atunci ea își vădește limitele și relativismul propriu și provoacă respingere. Pentru că există în cultura actuală dialoguri fertile între perspective morale diferite, chiar ateiste și religioase. De pildă, acela dintre doi oameni de cultură italieni, cardinalul Carlo Maria Martini și scriitorul și universitarul ateu Umberto Eco. Iată o concluzie la care au ajuns cei doi: „Regăsesc aici, chiar dacă prin alte modalități, o idee exprimată și de Eco, și anume că o etică naturală poate coincide cu etica susținută de revelația biblică, în măsura în care în cea dintâi este inclusă o cale sau o raportare la transcendență, nu numai la chipul celuilalt.“12

„Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis“ Prin definiţie, un sistem etic ar trebui să fie construit nu pentru a legitima sau a justifica starea de fapt, ci pentru a prefigura un model dezirabil, pentru o stare de fapt îmbunătățită cât mai mult posibil. În această ordine de idei, etica seculară pare că mai întâi trage săgeata circumstanțelor și abia apoi desenează conturul ţintei. Poate că tocmai aici etica de factură religioasă are un mare atu. Odată, prin anii 1960, profesorul evreu Abraham Heschel ţinea o conferinţă la Universitatea din California despre relaţia dintre religie și

morală. La dezbateri, unul dintre profesorii din sală l-a interpelat: „De ce-aș avea nevoie de religie? Sunt un om bun. Duc o viaţă cinstită și morală. Ce-ar putea să-mi ofere religia?“ Heschel i-a răspuns: „Aceasta este diferenţa dintre noi doi. Dumneata ești o persoană bună. Eu nu sunt. Religia mă face mai conștient de imperfecţiunile mele morale și, ridicându-mi privirea spre Dumnezeu, mă îndeamnă să progresez, să ţintesc mai sus!“13 Regula de aur a moralei seculare este mai slabă decât regula moralei creștine; prima este formulată negativ și retractil: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!“14, pe când a doua sună mult mai generos, altruist: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți-le și voi la fel.“ Originea acestei reguli creștine rezidă în iubirea de semeni și este, într-adevăr, un ideal, arată modelul cel mai îmbunătățit de conviețuire. Ori, dacă regula de aur laică poate fi un ideal pentru comunitățile care încă nu au descoperit-o sau care nu o respectă, ea nu poate fi un ideal pentru comunitățile în care morala creștină a realizat chiar mai mult.

S E M N E L E T I M P U LU I

80-85 Marius Necula.indd 84

04/12/14 11:33

Este ca și cum ni s-ar propune un McDonald’s cultural, același peste tot, cu aceleași ingrediente, egalizator și „democratic“, de dragul căruia să renunțăm la restaurantele și la gastronomia tradițională, care sunt mai bogate. Dacă acceptăm că Dumnezeu ne-a creat „după chipul și asemănarea“ Lui, atunci asemănarea aceasta presupune că ne-a împrumutat ceva din caracterul Lui; Biblia ne spune că niciun om nu poate vedea chipul Său „și să trăiască“; însă cine ajunge să vadă caracterul Lui, acela are toate șansele să trăiască. „O faptă bună, făcută pentru că e bună, poartă în ea o afi rmare a transcendenței. «Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis», remarcase Dostoievski. Vorbe goale? Și totuși, Sartre admite, din punctul de vedere al ateului: «Cu Dumnezeu dispare orice posibilitate de a găsi niște valori într-un cer inteligibil; nu mai poate exista un bine a priori, pentru că nu există conștiință infi nită și perfectă pentru a-l gândi; nu stă scris nicăieri că binele există, că trebuie să fi i cinstit, că nu trebuie să minți»

(Existențialismul este un umanism). Dacă este urmat în mod adecvat, acest itinerar al reflecției ajunge să arate că morala nu reglementează doar raporturi interpersonale, ci include o dimensiune transcendentă.“15 1. Dalai Lama, Beyond Religion: Ethics for a Whole World, Houghton Mifflin Harcourt, Boston, 2011, p. xiii. 2. Simon Blackburn, Ethics: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 9. 3. R.M. Kidder, How Good People Make Tough Choices, Harper Collins, New York City, 2009. 4. Jonathan Haidt, The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion, Pantheon Books, New York, 2012. 5. Numită uneori și „etică intuitivă“. 6. Vasile Dem. Zamfirescu, Între logica inimii și logica minții, Editura Trei, București, 2003, p. 243-255. 7. Corliss Lamont, The Philosophy of Humanism, Frederick Ungar, New York, 1982, p. 253. 8. Jean François Lyotard, Condiția postmodernă, Editura Babel, București, 1993, p. 59-74. 9. William Haviland, Cultural Anthropology, ed. a 6-a, Holt, Rinehart & Winston, Univ. of Vermont, 1990, p. 51. 10. Gary E. Kessler (ed.), Voices of Wisdom. A Multicultural Reader, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1992, p. 485. 11. John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, București, 1994, p. 30. 12. Carlo Maria Martini & Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?, Polirom, Iași, 2011, p. 154-155. 13. Lucian Cristescu, Începe să trăiești, Editura Viaţă și Sănătate, București, 2010, p. 50. 14. Thomas Nagel, Oare ce înseamnă toate astea? O foarte scurtă introducere în filosofie, Editura All, București, 1994, p. 46-47. 15. Carlo Maria Martini & Umberto Eco, loc. cit.

P O S TAT E I S M U L Ș I R E L AT I V I Z A R E A R E L AT I V I S M U LU I

80-85 Marius Necula.indd 85

04/12/14 11:33

RELIGIE

HOLDELE AURII ALE LUMII RELIGIOASE Lucian Cristescu

eligia postcomunistă a avut ceva din luxul eliberării de sub o ideologie opresivă, dar și ceva din vulnerabilitatea exuberanţei, greu de controlat, a acesteia. În câmpul libertăţii nou dobândite, mulţi s-au arătat dornici să cultive diverse ideologii. Roadele abia acum încep să se vadă, la fel cum, pe măsură ce sezonul sentimentelor trece, începe să se vadă și cine a exercitat o influenţă importantă în tot acest timp.

William Franklin Graham Jr. (n. 1918), american

Așa cum îl știe o lume întreagă, Billy Graham este cel mai renumit predicator baptist din a doua jumătate a secolului al XX-lea și una dintre personalităţile americane notorii ale aceleiași perioade. Mesajul lui privind „nașterea din nou” a adunat sute de mii de oameni pe stadioane din întreaga lume. În urma cuvântărilor sale, mulţi dintre ascultători au luat decizia de a-și asuma personal religia creștină. Invitat obișnuit al Casei Albe sub zece președinţi americani, Billy Graham este una dintre cele mai mediatizate personalităţi din Statele Unite ale Americii. S-a găsit în repetate rânduri pe lista Gallup a celor mai admiraţi bărbaţi și femei, apărând printre nominalizaţi de 55 de ori, în total, și de 49 de ori consecutiv – mai mult decât oricare altă personalitate a lumii. La mijlocul decadei ’70, era supranumit „pastorul Americii”. Potrivit organizaţiei care îi poartă numele, peste 3,2 milioane de oameni au acceptat invitaţia adresată în timpul „Cruciadelor Billy Graham” de a-L

„accepta pe Iisus Christos ca Mântuitor personal”.

Louis Farrakhan (n. 1933), american

Este liderul mișcării religioase Naţiunea Islamului, reputat pentru acţiunile sale în favoarea minorităţii afro-americane. Deopotrivă aclamat și criticat pentru viziunile sale politice controversate și pentru stilul retoric neevaziv, Farrakhan este liderul care a stat în spatele Marșului de un Milion de Bărbaţi organizat, în octombrie 1995, la Washington D.C. Cu acea ocazie, el le-a cerut bărbaţilor de culoare să își reînnoiască angajamentul faţă de familia și de comunitatea din care fac parte.

Roger Schütz (1915 –2005), elvețian

A fost cunoscut mai degrabă ca Fratele Roger, lider și monah creștin fondator al comunităţii ecumenice Taizé, care există și astăzi în Franţa. Mii de tineri pelerini din întreaga lume vizitează anual această comunitate, care a devenit un simbol al căutării personale după Dumnezeu și al înţelegerii între cultele creștine. Cu un an înainte de căderea comunismului, Roger a primit din partea UNESCO un premiu pentru promovarea păcii. A fost ucis de o româncă, în timpul unui serviciu de rugăciune de seară. Femeia a fost declarată bolnavă psihic. La înmormântare, au participat importante figuri politice, iar ceremonia a fost oficiată de un cardinal catolic, deși Fratele Roger era protestant.

06-96 Chapter Pages.indd 86

04/12/14 13:14

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

5 MUTAREA POLULUI CREȘTINISMULUI În ultimul sfert de secol am putut fi martorii unei „schimbări a gărzii”. Dacă până acum 25 de ani, Europa și America de Nord erau considerate epicentre ale creștinismului, în ultimii ani secularizarea acestor două regiuni a devenit tot mai vizibilă în statistici. În Africa și America de Sud, în schimb, efervescenţa creștinismului cunoaște noi (și diferite) culmi. Un fenomen fascinant este acela că, de-a lungul istoriei, creștinismul a pulsat cu intensitate, pe rând, aproape pe toate continentele.

3 4 INTENSIFICAREA JIHADULUI De la fondarea organizaţiei Hamas, în 1987, și până astăzi, lumea musulmană a cunoscut un veritabil reviriment al mișcărilor bazate pe principii islamice. Opinia publică occidentală, în cea mai mare parte ignorantă faţă de evenimentele care se petreceau în Orientul Mijlociu, s-a confruntat cu realitatea puterii lumii islamice odată cu atacurile din 11 septembrie 2001.

HIROTONIREA FEMEII Ecou al noului val de feminism ce a măturat societăţile occidentale după revoluţia sexuală a anilor ’70, mișcarea pentru egalitatea sexelor în biserică a reclamat necesitatea ca femeile să poată deţine aceleași funcţii ca bărbaţii în bisericile creștine. Biserica Ortodoxă și cea Catolică au rămas ferme pe poziţia de negare, însă în rândurile bisericilor protestante accesul femeilor la funcţii de conducere a fost deschis mai mult decât oricând în istorie.

2 MIȘCĂRILE ECUMENICE ȘI NOUA ORDINE MONDIALĂ Intensificarea dialogului interreligios și a colaborării între bisericile creștine a deschis, în ultimii 25 de ani, perspectiva unei unităţi, care însă nu s-a concretizat. Totuși, în contextul căderii comunismului, ateu prin definiţie, trezirea sentimentului religios sub noi coordonate, democratice, a insuflat lumii încrederea că o nouă ordine mondială este posibilă și, în opinia unora, chiar dezirabilă.

1 ALEGEREA PAPEI FRANCISC Ultimul sfert de secol a zdruncinat Biserica Catolică la o intensitate care nu își găsește termen de comparaţie decât, probabil, în perioada Reformei protestante. Scandalul privind abuzurile sexuale comise de clerici au fost o cruntă lovitură de imagine. O rană printre multe altele, despre care simpatizanţii bisericii au sperat că vor fi vindecate prin alegerea unui papă complet atipic: Francisc.

06-96 Chapter Pages.indd 87

04/12/14 13:14

După nici un an de la înscăunare, papa Francisc a câștigat simpatia întregii lumi. Pe Twitter a adunat peste 10 milioane de fani. Revista Time, în rând cu alte publicaţii, l-a numit „omul anului“. Alegerea lui Francisc s-a dovedit deja cel mai de impact eveniment religios din ultimele decade.

88-95 Lucian Cristescu.indd 88

04/12/14 13:12

AURORA

unei noi epoci E

ra fatidica zi de 13-03-13, data când conclavul și-a desemnat noul papă: argentinianul Jorge Maria Bergoglio. A fost o surpriză, chiar și pentru cei 117 cardinali electori. Sud-americani erau doar 19, prea puțini ca să-l impună. Bergoglio nici nu figura printre cei 9, 10 „papabili“. La 76 de ani, era considerat prea bătrân și șubred: are doar un plămân. Pe deasupra, este iezuit. Regulile ordinului îl excludeau din start. În ajunul conclavului, cardinalul O’Connor mărturisea: „Siamo confusi“ („Suntem confuzi“, it.). Se anunța un conclav lung, dar, a doua zi deja, mulțimea striga: „Habemus papam!“ („Avem papă“, lat.) Iar papa era chiar Bergoglio, sub numele inedit de Francisc.

Supermanul Secretul lui Francisc pare să fi fost simplitatea și smerenia. Francisc a renunțat la palatul pontifical pentru o cameră de oaspeți. În loc de papamobilul antiglonț, umblă cu un Renault din 1984. Ia masa la cantină, cu angajații. Preferă să fie numit mai degrabă „episcop al Romei“ decât „pontif suprem“. Imediat după numire, când s-a arătat mulțimii, în loc să o binecuvânteze, după protocol, papa i-a cerut mulțimii să se roage pentru el. Prima sa ieșire din Vatican a fost pentru a oficia o slujbă de pomenire pentru niște imigranți care naufragiaseră cu o zi în urmă. Francisc îi îmbrățișează pe marginalizați, vizitează închisori, spală picioarele unei deținute musulmane. Când un graffiti imens l-a zugrăvit drept Superman, Francisc a simțit nevoia să intervină: „Sunt doar un păcătos care se încrede în harul nemărginit al lui Iisus Christos.“ Francisc este vrednic de admirație.

Cutremur în Vatican Privit de la fereastra palatului pontifical, comportamentul său provoacă murmur și îngrijorare. Francisc sparge tiparele, coboară demnitatea Vicarului lui Christos. Mesajul lui face uitată perfecțiunea morală și insistă pe iertare, milă și salvare. El depășește limitele sfi nțeniei pontificale prin dispoziția de a accepta pe oricine, chiar și pe atei. Francisc este primul papă care folosește cuvântul „gay“ în loc de „homosexual“. Sensibil la

88-95 Lucian Cristescu.indd 89

04/12/14 13:12

„În Curia (curtea) papală există oameni sﬁnţi. Dar există și un ﬂuviu de corupţie... Să vedem ce putem face... Curia... este lepra papalităţii!“ Papa Francisc pulsul străzii, a decis să pună în discuție celibatul preoților. În premieră absolută, a mai oficiat căsătoria unor cupluri de concubini cu copii. „Dumnezeu nu se teme de noutăți“, afi rmă 1 Francisc. Ambiția lui este să reînvie reformele inițiate de conciliul Vatican II, uitate în timpul lui Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea. Cu dibăcie, lansează un concept nou: „gradualitate“, pe care l-a pus în practică recent, cu ocazia conciliului extraordinar despre familie, căsătorie și sexualitate, deschis în octombrie 2014. Deocamdată episcopii urmează să cerceteze subiectele fierbinți: situația divorțaților, a cuplurilor nelegitime și a homosexualilor catolici. Vor decide mai târziu. În ajunul conciliului, papa a surprins din nou când le-a distribuit catolicilor din toată lumea un chestionar, pentru a avea opinia poporului, critică față de rigiditatea dogmei.

Umbre Nemulțumirile multor prelați de la Vatican au darul să dezvăluie probleme mult mai adânci ce dăinuie de dinaintea sosirii lui Bergoglio pe scaunul lui Petru. Un indiciu major, insuficient înțeles, este abdicarea lui Benedict al XVI-lea. În toată istoria papilor, din cei 266 câți au fost, doar patru s-au retras2. De ce și Benedict? S-a spus: „A avut o experiență mistică... vârsta, sănătatea...“3 Totuși, cu doar trei luni înainte, Benedict își reconfigura biroul pentru o slujire mai eficientă. Georg Gänswein, secretarul lui, dezvăluia în cadrul unui interviu televizat4 pe Canale 5 faptul că știrea cu „experiența mistică... a fost fabricată în totalitate... Nu este nimic adevărat în toată povestea aceea.“5 La o întâlnire cu un grup de cardinali, cu două zile înainte de a-și anunța abdicarea, Benedict trăda o durere ascunsă: „Mă gândesc serios la păcatele contra unității bisericii. (…) Individualismul, rivalitatea...“6 David Gibson, biograful lui Benedict, susține: „În mod cert, retragerea sa a fost rezultatul numeroșilor

factori, mai cu seamă al celor din jurul problemelor Vaticanului.“7 Ratzinger, ca prefect al Congregației pentru Credință și Doctrină8 încă din 1981, cunoștea prea bine problemele și amploarea lor. În 2005, când a urcat pe tron, le-ar fi zis apropiaților: „Rugați-vă să nu fug de teama lupilor.“9 Probabil că nu se referea doar la cei avizi de putere, ci și la promotorii curentelor interne devastatoare care aveau să transpară la conciliul extraordinar despre familie.

Mutații seismice Tensiunea s-a instalat în conciliu încă de la referatul de debut al ultraliberalului Walter Kasper, prieten apropiat și invitat special al lui Francisc. Furtuna a izbucnit odată cu publicarea unui raport preliminar privind schimbarea de atitudine față de diferitele categorii de „cupluri“. Documentul afi rma: „Homosexualii au daruri și capacități demne de oferit comunității creștine. (…) Uneori ei își doresc să găsească o biserică unde să se simtă bine-veniți, ca acasă. Sunt comunitățile noastre în stare de așa ceva (...), acceptând sau apreciind fără a compromite doctrina…? (...) Sunt cazuri (cupluri homosexuale) în care ajutorul reciproc până la sacrificiu constituie un suport prețios în viața partenerilor.“10 Îndemnat la dialog de jovialul Francisc, el însuși apărător al familiei, conciliul s-a polarizat. Liberalii pledau pentru soluții flexibile în conformitate cu trendul cultural. Conservatorii apărau standardele tradiționale. A doua zi, mass-media se întreba dacă a sosit momentul în care Biserica Catolică, pe care mulți o consideră ultimul bastion important împotriva revoluției sexuale, „își va admite eroarea și se va muta în țara făgăduită a eliberării sexuale“11. Reacțiile publicului larg au îndârjit și mai mult partizanatul. Cardinalii conservatori, precum Raymond Burke, prefectul Tribunalului suprem al Vaticanului, l-au atacat pe ilustrul autor al „schismei“ – papa Francisc. „Există un puternic simțământ că biserica este ca o corabie fără cârmă.“12 Cardinalul George Pell comenta cu subînțeles: „Până acum au fost 266 de papi, dintre care... 37 de falși papi.“13 Pentru alții, cârmuirea lui Francisc produce confuzie. „Iar confuzia este de la Diavolul.“14 „Raportul este rușinos, cu totul greșit.“15 Singura șansă, după Ross Douthat, ca „acest papă să fie ferit de eroare este doar ca

S E M N E L E T I M P U LU I

88-95 Lucian Cristescu.indd 90

04/12/14 13:12

biserica să îi reziste“16. Și unii ar putea spune că biserica i-a rezistat. Raportul ulterior a schimbat semnificativ textul în dreptul problematicii homosexuale. Din „autoexil“, Benedict urmărea vâltoarea evenimentelor. Timp de 35 de ani s-a luptat să țină biserica pe linie, în fața presiunii culturii seculare. De multe ori i s-a imputat rigorismul dogmatic, ba chiar și imaginea negativă a bisericii. Prins între corzi, obedient, a făcut loc altuia, mai charismatic, sub a cărui conducere se teme că va asista la demolarea edificiului apărat de el o viață.

Doi într-unul Fără îndoială, papa Francisc lucrează după un program. Convingerea lui Thomas Reese, iezuit, este că „el acționează ca un franciscan (...), dar gândește ca un iezuit!“17 Dr. Patrick Hornbeck, catolic, dezvăluia un detaliu semnificativ: „Unul dintre primele sale apeluri telefonice după numire a fost către părintele Adolfo Nicolas, superiorul general al iezuiților; și generalul a și sosit ieri, ca să-l vadă. Vizitarea noului papă este un lucru obișnuit, care se întâmplă după o lună sau mai mult. Niciodată însă în a patra sau a cincea zi!“18 Jurnalistul David Gibson nu s-a sfiit să scrie: „Ca prim papă iezuit, el trezește amintiri adânc marcate de faptul că aparține comunității iezuite, privite cu multă suspiciune de către Roma și mai ales de predecesorul său.“19 Ca tânăr lider iezuit, Bergoglio „a fost enorm de nepopular pentru subordonații săi, încercând să le anuleze judecata“20. Portretul pe care biograful său, Paul Vallely, i-l face21 îi sugerează cititorului o stare de expectativă. Charismaticul papă ne poate face destule surprize: „Francisc este abil. (...) Deseori lăuda «șiretenia sfântă» a iezuiților.“

Moștenirea secretă Ordinul iezuit a apărut într-un moment abisal al papalității, când clopotele Reformei trezeau Europa din somnul Evului Mediu. În fața mareei protestante, Ignațiu de Loyola a întemeiat „Compania lui Iisus“, un ordin călugăresc cvasimilitar, comandat de un general superior cu autoritate absolută. Iezuiții au servit Contrareforma, fi ind agentul-cheie. Misiunea lor unică era anihilarea protestantismului și aducerea lumii întregi sub autoritatea papei. Cu timpul, puterea generalului a ajuns să sufoce autoritatea

regilor și a papilor, fapt pentru care papa Clement al XIV-lea a desfi ințat acest ordin în 1774. Pius al VII-lea l-a reabilitat în 1814. Astăzi, formează cel mai numeros ordin, cu 17.300 de călugări. Ei beneficiază de oarecare autonomie față de normele Vaticanului. Generalul, din pricina culorii veșmintelor și a imensei sale influențe, a fost numit „papa cel negru“. Pentru a-și împlini misiunea, iezuiții se simt liberi să „încalce hotarele impuse de Roma“, comentează National Catholic Reporter. „Publicația iezuită America lansează frecvent critici la adresa ierarhiei Vaticanului. Ca atare, unul dintre primele acte ale papei Benedict a fost să-l elimine pe editorul revistei.“22 „Iezuiții au divergențe cu Vaticanul, susținând adaptarea ritului catolic la culturile locale.“23 „Ei au renume de liber-cugetători.“24 Mulți dintre ei sunt „liberali, chiar foarte liberali“25. Ca să pătrundă toate nivelurile societății, promovează o evanghelie a justiției sociale și „teologia liberării“, care îi angajează chiar și politic26. Trăsătura eminamente specifică și spectaculoasă a ideologiei iezuite este însă alta: mistica lor, explorată și sistematizată de Loyola. Prin exerciții de vidare a minții de orice gând, iezuitul plonjează în „contemplare“, care îi oferă o stare de extaz, stări emoționale extreme, viziuni, chiar levitație. Mistica iezuită este soră cu mistica orientală, după unii chiar cu ocultismul 27. Sadhana28, scrisă de iezuitul Anthony De Mello, îmbrățișează deschis mistica hindusă. Despre această carte Ray Yungen, expert în mișcări religioase, afi rmă: „Sadhana este foarte explicită în recunoașterea misticismului oriental ca o îmbogățire a spiritualității creștine.“29 Părintele iezuit Jacques Dupuis, în cartea Toward a Christian Theology of Religious Pluralism (Spre o Teologie Creștină a Pluralismului Religios), scria: „Religia viitorului va fi o convergere generală a tuturor religiilor într-un Christos universal, care le va satisface pe toate. Tradițiile religioase sunt toate doar părți ale planului lui Dumnezeu pentru omenire, iar Duhul Sfânt operează în mod real în budism, în hinduism și în toate celelalte scrieri sacre necreștine. Universalitatea Împărăției lui Dumnezeu permite acest lucru, iar aceasta nu e nimic mai mult decât o formă diversificată a împărtășirii aceluiași mister al mântuirii.“30 AU R O R A U N E I N O I E P O C I

88-95 Lucian Cristescu.indd 91

04/12/14 13:12

Iată de ce aducerea arhiepiscopului de formație iezuită Jorge Mario Bergoglio în vârful piramidei ecleziastice îmbogățește strategia Vaticanului cu mistica lui Loyola, singura „punte largă spre toate celelalte religii“31.

Pontifex Maximus32 În luna noiembrie 2013, papa Francisc a emis bula Evangelii Gaudium, declarația sa de misiune. Expresia-cheie a documentului este „noua evanghelizare“. Ce trebuie înțeles prin această sintagmă explică însuși papa: „E ecumenism spiritual! Noi nu suntem luterani, ortodocși, evanghelici, catolici. Noi suntem una. Uniformitatea nu este creștină. Unitatea nu este uniformitate. Uniformitatea ține de oamenii atașați de literă. Unitatea stă în acceptarea diferențelor. Nu vă temeți de diferențe. Unitate în diversitate. Cel ce produce diversitate este același care produce unitate: Duhul Sfânt. Acesta este ecumenismul spiritual.“33 „Ecumenism religios înseamnă a fi deschis față de cultura modernă. (…) O scânteie din lumina divină există în fiecare dintre noi. Toată lumina va fi în toate sufletele.“34

S E M N E L E T I M P U LU I

88-95 Lucian Cristescu.indd 92

04/12/14 13:12

Pentru Benedict, creștin „atașat de literă“, cuvintele papei Francisc sună a trădare. În octombrie 2014, a trimis mai multe mesaje de contracarare, inclusiv Universității Pontificale Gregoriene, avertizându-i pe cei de acolo de „pericolele relativismului“35. Pentru el, „cultura“ înseamnă „lumea fără Dumnezeu“ și a fi deschis la fuziunea cu lumea înseamnă apostazie. Anterior acestui gest, îi transmisese și lui Francisc o critică pe patru pagini36. Ca iezuit însă, Francisc nu este un culture warrior („războinic contra culturii“, engl.). El o integrează. „Am ambiția să vreau să fac ceva“37, spunea Francisc. Și ceea ce se vede deja este realizarea visului iezuit de a strânge toate „diversitățile“, creștine și necreștine, în staulul Romei.

„Poduri.“ Cât mai multe. Experiența a dovedit că metoda veche, de a-i întoarce pe „frații rătăciți“ la staulul „învățăturii apostolice“, este zadarnică. „Noua evanghelizare“ lucrează altfel – nu dogmatic, ci charismatic38. Francisc însuși este charismatic, unul dintre cei 160 de milioane de catolici. El însuși participă la vorbirea „în limbi“39. Cu acest atu, și-a lansat proiectul prioritar de

AU R O R A U N E I N O I E P O C I

88-95 Lucian Cristescu.indd 93

04/12/14 13:12

Experienţa a dovedit că metoda veche, de a-i întoarce pe „fraţii rătăciţi“ la staulul „învăţăturii apostolice“, este zadarnică. „Noua evanghelizare“ lucrează altfel – nu dogmatic, ci charismatic. „integrare“ mai întâi a celor 500 de milioane de evanghelici charismatici. Când Tony Palmer, lider episcopalian, i-a mărturisit dorul „de a se întoarce acasă, în Biserica Catolică“, Francisc l-a corectat: „Nu mai folosi acest termen. Nimeni nu vine acasă. Ci voi porniți spre noi, noi pornim spre voi și ne întâlnim la jumătatea drumului.“40 Prin intermedierea acestuia, Francisc a câștigat tot mai multă adeziune din partea liderilor charismatici 41. Perspectiva e promițătoare. Apoi, papa mai negociază cu liderii Alianței Evanghelice Mondiale. Abia în subsidiar, papa păstrează relații amiabile cu lideri din categoria „atașați de literă“. Ortodocșilor, le întinde și mâna, și obrazul. La recenta întâlnire (30 nov.) cu Patriarhul ecumenic, în Istanbul, Francisc și-a reiterat crezul: „...să ne grăbim pe calea reconcilierii și comuniunii între catolici și ortodocși“.42 Ateii au și ei loc în strategie. Ca un bun iezuit, Francisc integrează culturi, inclusiv ateismul și scientismul: „Dumnezeu ne-a mântuit pe toți, cu sângele lui Christos. Chiar și pe atei. Fă binele și ne vom întâlni acolo.“43 „Cei care nu cred în Dumnezeu să asculte de propria lor conștiință. «Păcat» înseamnă să mergi împotriva conștiinței. (...) Dumnezeu îi iartă pe cei care ascultă de conștiință.“44 „Oare Francisc chiar «reformează» nereformabila dogmă catolică Extra Ecclesiam Nulla Salus („în afara bisericii nu există mântuire“, lat.)?“45 Pentru elita academică, papa a legitimat coabitarea creaționismului cu darwinismul: „Când citim raportul creației din Geneza, riscăm să ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca pe un magician cu o baghetă magică, în stare să facă orice. Dar nu este așa. El a creat fi ințele și le-a lăsat să evolueze.“ Cât despre teoria Big Bang, „ea nu contrazice actul divin al creației, ci mai degrabă îl cere!“46 Afi rmația papei a cules aplauze, pentru

că sună bine. În gura urmașului lui Petru însă, este foarte riscantă: de ani buni, mulți savanți de talie mondială o contrazic47. Pentru evrei, papa Francisc – în contrast cu atitudinea istorică extrem de negativă a Romei – are cuvinte de înaltă cinstire: „Noi prețuim în mod special poporul evreu“, scrie în Evangelii Gaudem. „Dumnezeu continuă să lucreze printre oamenii Vechiului Legământ și să producă noi comori de înțelepciune. (…) Biserica este îmbogățită atunci când primește valorile iudaismului.“ Musulmanii – și ei – sunt salutați cordial: „Dragi credincioși musulmani, frați dragi (...), vă trimit expresia prețuirii și prieteniei ce le-o port tuturor musulmanilor, în special liderilor religioși.“48 Niciun papă n-a fost capabil de atâta generozitate, fapt ce captează simpatia milioanelor de musulmani. Hinduismul, abordat din perspectiva misticii iezuite, este privit de papa cu simpatie. El resuscitează poziția afi rmată la conciliul Vatican II, în Nostra Aetate: „Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este sfânt și adevărat în religiile necatolice. Ea apreciază cu reverență sinceră acele căi de viață și învățături care reflectă acea Lumină care luminează pe toți oamenii.“ Pragmatismul iezuit i-a deschis actualului papă culoarul „noii evanghelizări“, născute prin „detașarea de literă“ și difuzate pe unda „charismei fără doctrine“, care șterge identitățile. În confuzia cauzată de pierderea reperelor absolute, masele caută disperate o călăuză pricepută, iar Francisc apare ca un lider pregătit să conducă culturi eterogene și contradictorii la „unitate în diversitate“.

Enigme și dileme Fără îndoială, proiectul care îl animă pe liderul de la Vatican – o împărăție a păcii și a prieteniei – este un proiect grandios și vrednic de dorit. Orice om care susține un asemenea proiect merită toată cinstea. Regretabil este că tot efortul său tinde să fie descalificat de însăși rațiunea de a fi a bisericii. Biserica, reprezentantă și continuatoare a lucrării lui Christos, are o misiune unică, aceea de a-l convinge pe omul păcătos de nevoia schimbării. Pentru aceasta, ea trebuie să înfățișeze lumii neprihănirea și sfințenia lui Iisus, ca astfel să demaște păcatul din oameni și să-i conducă la eliberarea

S E M N E L E T I M P U LU I

88-95 Lucian Cristescu.indd 94

04/12/14 13:12

de păcat. Fără definirea clară a conceptului de „păcat“ nu poate avea loc procesul mântuirii. Iar păcatul nu este definit decât de Sfânta Scriptură, de litera și spiritul ei. În cazul „detașării de literă“, biserica își pierde și identitatea, și misiunea și se transformă din „miel“ în ceva groaznic. Dacă Jorge Bergoglio ar fi secretar general ONU sau fi lantrop, sau un politician utopist, n-ar fi nicio confuzie. Biserica însă nu este un organism social sau politic. Nu au întemeiat-o nici apostolii și nici papii. Iisus Christos îi este Fondator și El i-a dat mandatul pe care nicio altă instituție de pe Terra nu-l poate împlini. Puțini sunt cei ca Benedict, care au sesizat „virusul“ din strategia lui Francisc. Presa a identificat o singură reacție, cea a Alianței Evanghelice italiene. Aceasta a convocat, la 19 iulie 2014, o conferință generală, în cadrul căreia bisericile evanghelice în cvasitotalitate au tras un semnal de alarmă față de „presiunea ecumenică crescândă din partea Bisericii Catolice, în intenția de a-și extinde catolicitatea cu prețul adevărului biblic“.

Declarația alianței chema creștinii evanghelici la prudență în relația cu Biserica Catolică, pe considerentul că „este incompatibil cu învățătura Scripturii ca o biserică să aibă un alt mediator sau salvator în afară de Christos“49, „este incompatibil ca o biserică să-și ia libertatea să adauge dogme“; iar aderarea la o biserică ce încorporează „un stat cu agendă și puteri politice“ – statul Vatican – este absolut inacceptabilă. În concluzie, pe temeiul „diferențelor teologice și etice, semnatarii nu pot da curs inițiativelor ecumenice ale Bisericii Romano-Catolice“50. Mesajul a detonat în lumea creștină. Este însă admirabilă reacția papei Francisc. La aproximativ o săptămână distanță, s-a dus personal să viziteze protestatarii evanghelici din Biserica Reconcilierii, din Caserta, ca să prezinte scuze pentru persecuțiile îndurate în trecut din partea regimului fascist italian51. Frumos. Dar fondul problemei, revelat în declarația citată, rămâne același.

1. Marco della Cava, „Pope Francis again demotes hard-line U.S. cardinal“, 9 nov. 2014, ustoday.com 2. Pe lângă cei patru, au mai fost șase care au fost demiși sau siliți să abdice. 3. Alessandro Speciale, „Secretary denies God told Benedict XVI to resign“, 26 aug. 2013, washingtonpost.com 4. TV Canale 5, 19 aug. 2013. 5. Estefania Aguirre, „Benedict XVI’s personal secretary debunks «mystical experience»“ 27 aug. 2013, catholicnewsagency.com 6. Elisabetta Povoledo și Alan Cowell, „Pope Ushers In Lent, Making Its Message of Sacriﬁce Personal This Year“, 13 febr. 2013, nytimes.com 7. Bill Hutchinson, „Pope Benedict’s resignation linked to gay conclave“, 22 febr. 2013, nydailynews.com 8. Cunoscută în istorie ca Inchiziția. 9. Dr. Kelly Bowring, „Open Letter to Pope Francis“, 1 oct. 2014, TwoHeartsPress.com 10. „Synod 14 - Eleventh General Assembly: «Relatio post disceptationem» of the General Rapporteur, Card. Péter Erdő, 13.10.2014“, Buletinul din 13 octombrie 2014, nr. BO751, Arhiva Vatican Press, press.vatican.va 11. George Weigell, „An extraordinary Synod, indeed“, 22 oct. 2014, ﬁrstthings.com 12. Marco della Cava, art. cit. 13. Andrew Brown, „A Catholic church schism under Pope Francis isn’t out of the question“, 30 oct. 2014, theguardian.com 14. Rick Hampson, „Pope Francis agitates conservative U.S. Catholics“, 2 nov. 2014, usatoday.com 15. Dr. Kelly Bowring, 13 oct. 2014, TwoHeartsPress.com 16. Andrew Brown, art. cit. 17. David Gibson, „To understand Pope Francis, look to the Jesuits“, 12 mar. 2014, ncronline.org 18. Erik Campano, „What Do The Jesuits REALLY Think About Pope Francis?“ 19 martie 2013, patheos.com 19. David Gibson, art. cit. 20. Andrew Brown, „Pope Francis knows his Vatican revolution must outlast him“, accesat 24 nov. 2014, theguardian.com 21. Paul Vallely, Pope Francis. Untying the Knots, Bloomsbury Publishing, 2013, citat de David Gibson, art. cit. 22. Thomas Reese, „Pope Benedict’s legacy made of shades of gray“, 21 febr. 2014, ncronline.org 23. Chris Francis, „Why Jewish, Muslim, and Hindu Leaders Have High Hopes for Pope Francis, 9 apr. 2013, yesmagazine.org 24. Caroline Linton, „Pope Francis is a Jesuit: Seven Things You Need to Know About the Society of Jesus“, 14 martie 2013, thedailybeast.com 25. Erik Campano, art. cit. 26. Vezi și W. Barry și R. Doherty, Contemplatives in Action: The Jesuit Way,

Paulist Press, 2002. 27. Kurt E. Koch, Occult ABC, Kregel Publications, 1978, p. 29. 28. Anthony De Mello, Sadhana, a Way to God: Christian Exercises in Eastern Form, Doubleday, 1978, p. 28. 29. R. Yungen, A Time of Departing, Lighthouse Trails Publishing Company, 2006, p. 75. 30. Jacques Dupuis, Toward a Christian Theology of Religious Pluralism, Orbis Books, 2002, p. 338-359. 31. Tilden Edwards, Spiritual Friend, Paulist Press, 1980, p. 18. 32. „Marele constructor al podului“ – titlul marelui-preot păgân care asigura legătura cu zeii. 33. ***, „Pope Explains How Spiritual Life Is Like Breathing, with 2 stages“, 31 oct. 2014, zenit.org 34. Eugenio Scalfari, „The Pope: How the Church will Change“, 1 oct. 2013, repubblica.it 35. Damian Thompson, „Watch out Pope Francis: the Catholic civil war has begun“, 8 nov. 2014, spectator.co.uk 36. John-Henry Westen, „Revelation: Pope Benedict wrote 4-page critique of Pope Francis’ Jesuit magazine interview“, 18 martie 2014, lifesitenews.com 37. Eugenio Scalfari, art. cit. 38. Alessandra Nucci, „Francis, Ecumenism, and the Common Witness to Christ“, 5 sept. 2014, catholicworldreport. com 39. Fr. Dwight Longenecker, „Is Pope Francis an Evangelical, Charismatic Catholic“, 5 nov. 2014, catholicworldreport. com 40. Alessandra Nucci, art. cit. 41. Fr. Dwight Longenecker, art. cit. 42. John Allen, 30 nov. 2014, Crux, „Francis rolls out ‘social gospel’ case for Catholic/Orthodox Unity“, http://www.cruxnow.com/church/2014/11/30/ francis-rolls-out-social-gospel-case-for-catholicorthodox-unity/ 43. Richard W. Kropf, „Atheists: Saved or Damned?“ 6 iun. 2013, hufﬁngtonpost.com 44. Eugenio Scalfari, art. cit. 45. Michael Day, „Pope Francis assures atheists: You don’t have to believe in God to go to heaven“, 11 sept. 2013, independent.co.uk 46. Lizzy Davies, „Pope Francis: evolution and creation both right“, 29 oct. 2014, theguardian.com 47. 33 de savanți de vârf contestă teoria Big Bang, vezi „Open Letter“, New Scientist, 22-28 mai 2004, p. 20. Vezi și „Big Bang Theory Busted By 33 Top Scientists“, rense.com/general53/bbng.htm 48. Radio Vatican, 26 mai 2014. 49. Se face referire la mijlocirea salvatoare a Mariei și a sﬁnților. 50. Vatican Files, Monthly Archives, 24 iun. 2014. 51. Sarah E. Zylstra, „Pope Francis Apologizes for Pentecostal Persecution, But Italy’s Evangelicals Remain Wary“, 30 iul. 2014, christianitytoday.com

AU R O R A U N E I N O I E P O C I

88-95 Lucian Cristescu.indd 95

04/12/14 13:12

S P I R I T U A L I TAT E

SPIRITUALITATEA, FIICA RELIGIEI VITREGITE Nicu Butoi

tunci când s-a rupt Cortina de Fier, s-a rupt ceva și în sufletele oamenilor: încrederea în instituţii. Comunismul a făcut colectivitatea să pară un jug nepotrivit pentru individ, care s-a întors către propria persoană ca reper de orice fel. Iar lucrul acesta i-a reconturat viaţa sufletească, fără drept de apel. Lideri care să le vorbească oamenilor neîncrezători în sisteme s-au găsit în număr mare. Dintre aceștia, câţiva care și-au lăsat amprenta asupra viziunii privind spiritualitatea umană sunt prezentaţi, pe scurt, în cele ce urmează.

Max Lucado, Rick Warren și Joel Osteen, pastori americani

Acești pastori au multe în comun. Toţi trei sunt americani, autori de bestselleruri, având în portofoliu zeci de cărţi pentru diverse tipologii de public (adulţi, copii, tineri). Sunt citiţi în America, dar și peste tot în lume. Păstoresc biserici cu mii de membri și milioane de creștini sunt gata să îi declare pastorii lor preferaţi. Însă, mai important decât toate acestea, este faptul că toţi cei trei abordează creștinismul ca pe o religie care satisface pe deplin nevoile emoţionale ale credincioșilor. Din acest motiv, unii i-au acuzat că ar fi promotori ai mișcării „harului ieftin” și că predică o „evanghelie a prosperităţii”, care este neconformă cu teologia creștină. În ciuda controverselor iscate de mesajele lor, ei rămân o triadă definitorie pentru identitatea ramurii evanghelice a creștinismului american. Iar influenţa lor a reverberat internaţional în ultimul sfert de secol, mai ales prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Shirley MacLean Beaty (n. 1934), americancă

Cunoscută publicului ca Shirley MacLaine, este o actriţă plurivalentă, activă atât în industria de divertisment ca actriţă, cântăreaţă și dansatoare, cât și în activismul social. MacLaine a scris un număr impresionant de lucrări autobiografice în care explică interesul ei pentru credinţele New Age, spiritualitate și reîncarnare, domenii în care actriţa a avut un cuvânt influent de spus. Aderarea ei la acest curent spiritual s-a reflectat și în cariera pe care a urmat-o la Hollywood, MacLaine jucând în numeroase filme cu conţinut spiritist. În anul 2012, a primit Premiul pentru Întreaga Activitate, cea mai înaltă distincţie din cinematografia americană, acordată de Institutul American de Film.

Oprah Gail Winfrey (n. 1954), americancă

Oprah a atras atenţia ca lider spiritual care a îmbrăţișat spiritualitatea New Age. Născută și crescută într-o familie de baptiști, Oprah încă se declară creștină, dar mărturisește că înţelegerea ei spirituală a evoluat. Puterea de influenţă a realizatoarei de culoare a fost comparată de unii cu aceea a unui lider religios care gestionează o „sectă” de milioane de telespectatori, din cele 145 de ţări în care a fost difuzată emisiunea ei. În prezent, conform revistei Forbes, Oprah este cea mai bogată femeie de culoare din lume, averea personală fiindu-i estimată la 1,5 miliarde de dolari.

06-96 Chapter Pages.indd 96

04/12/14 11:25

T O P U L U LT I M I L O R 2 5 D E A N I

5 EXPLOZIA SPIRITUALITĂŢII DE TIP CHARISMATIC Peste 100 de confesiuni se regăsesc astăzi sub umbrela penticostalismului. Ca mișcare religioasă, penticostalismul are un potenţial transformator și dinamic atât de puternic, încât i-a fascinat chiar și pe cercetătorii academici. Fundaţia Templeton a alocat 3,5 milioane de dolari studierii dinamicii acestei mișcări relativ tinere. Uniunea Penticostală este a patra biserică din România din punctul de vedere al numărului de membri, după Biserica Ortodoxă, Catolică și Reformată.

4 COMERCIALIZAREA SPIRITUALITĂŢII După vidul de utilitate a religiei pe care a încercat să îl impună comunismul, spiritualitatea care vinde a luat locul religiei care asigura, în istorie, puterea. Marketingul religios a încercat, uneori cu succes, să ia locul misionarismului, generând un val uriaș de interes pentru spiritualitate.

3 REDESCOPERIREA SPIRITUALITĂŢII LIDERILOR POLITICI Pentru comunismul închinat productivităţii, orice impuls spiritual era o deturnare nelegitimă a forţei de muncă, prin urmare trebuia inhibat. De aceea, liderii politici, care oglindeau idealurile doctrinei comuniste, erau veritabili misionari ai ateismului. Apusul comunismului a întors faţa politicienilor către popor, iar liderii au început să reflecte idealurile oamenilor, nu ale partidelor, realizând că, în democraţie, credinţa poate mișca politica.

EXPANSIUNEA RĂSPÂNDIREA MISTI- SPIRITUACISMULUI LITĂŢII FĂRĂ Căutarea după RELIGIE transcendent a omului evadat din comunism nu s-a oprit la graniţa cu ocultul, ci, deseori în ultimii 25 de ani, l-a depășit. Creșterea interesului pentru fenomenele paranormale, pentru practica divinaţiei (ghicitul viitorului) și pentru obiceiurile spiritiste a înviat o cultură pe care bisericile și știinţa au luptat secole la rând să o dezrădăcineze.

Creșterea, la nivel mondial, a numărului de persoane neafiliate religios a conturat în ultimii 25 de ani o tendinţă tot mai evidentă: din ce în ce mai mulţi oameni se îndepărtează de biserici, deși continuă să se considere spirituali în mod autentic.

06-96 Chapter Pages.indd 97

04/12/14 11:25

„Privatizare“ este un cuvânt care i-a urmărit pe românii evadaţi din comunism, mai întâi ca o promisiune, apoi ca un blestem. Curios, se pare că asistăm la un fenomen similar și într-un univers mai restrâns, cel al vieţii noastre spirituale. Un fenomen care se vede, de departe, drept cea mai mare mutaţie spirituală a ultimului sfert de secol.

98-103 Nicu Butoi.indd 98

03/12/14 16:28

DIVORTUL

DINTRE RELIGIE ȘI SPIRITUALITATE

eisajul religios mondial a intrat într-o nouă eră. Persoanele neafi liate religios (atei, agnostici și cei care declară că nu aparţin niciunei forme de religie organizată) alcătuiesc astăzi al treilea cel mai numeros grup din lume, după creștini și musulmani, potrivit unui sondaj de opinie condus de Pew Forum on Religion and Public Life și dat publicităţii în anul 2012. Asemenea unui atac de cord fatal, care este urmarea mai multor atacuri minore, schimbarea aceasta radicală nu s-a produs în urma unui seism cu impact internațional, ci este, mai degrabă, rezultatul unor microseisme, care au zguduit viața mai multor indivizi decât am fi putut intui, însă în moduri mai asemănătoare decât am avea impresia.

Deziluzia cu privire la integritate Fiii lui Eli erau preoți ai Domnului, dar nu Îl cunoșteau pe Domnul1. Ei respectau religia, erau salariații respectivei forme a religiei, dar nu Îl cunoșteau pe Acela despre care mărturisea religia lor. Viața lor era martoră vie a tragediei pe care o trăiau oamenii lui Dumnezeu care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu. „…Se culcau cu femeile care slujeau afară, la ușa cortului întâlnirii“2 și înfigeau furculița sfidător și batjocoritor în jertfă3. Nu este nevoie de niciun fel de cercetare specială pentru a constata că o faptă negativă este etichetată diferit, în funcție de statutul celui care a comis-o. Dacă autorul este cineva care poartă o emblemă religioasă, efectul este mult mai puternic, iar indignarea este însoțită de un șoc. Cum de „adevărul s-a poticnit în piața de obște“4? Cum de a ajuns lumina să fie întuneric și totuși să fie percepută ca lumină?

1. 1 Samuel 2:12. 2. 1 Samuel 2:22. 3. Vezi 1 Samuel 2:13,14. 4. Isaia 59:14.

98-103 Nicu Butoi.indd 99

03/12/14 16:28

Oamenii tind să se dezică de o astfel de formă fără Conținut, dar „spațiul are oroare de vid“ − de aceea, există o „foame umană de Dumnezeu“, după cum o numește Jon Dybdahl.

„…Cât de mare trebuie să fie întunericul acesta“, Se lamentează Iisus5. Undeva pe traseu, se pare că s-a rupt legătura dintre spiritualitate și viață. Undeva, cumva, sarea și-a pierdut puterea de a săra și acum se găsește aruncată pe drum și călcată în picioare de oameni6. Chiar dacă „sarea“ și-a pierdut gustul, așteptările oamenilor nu s-au pierdut. Chiar și ateii cer o diferență vizibilă între „cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește“7. Deziluzia cu privire la integritate face ca generația noastră să fie marcată de o aversiune tot mai mare față de ideea de religie, deși dorește totuși să rămână spirituală.

Afirmarea credinței prin negare

5. Matei 6:23. 6. Matei 5:13. 7. Maleahi 3:18. 8. 2 Timotei 3:5. 9. Jon Dybdahl, Hunger: Satisfying the Longing of Your Soul, Autumn House Publishing, 2007. 10. Norel Iacob, „Aceeași foame, alt meniu... și altă notă de plată“, Semnele timpului, iunie 2010. 11. „68% – Most of the Religiously Unafﬁliated Still Keep Belief in God“, Pew Research Center, 26 nov. 2012, pewresearch.org

100

Bernard Shaw ne sfătuia să nu îl întrebăm pe vecinul la ce biserică merge, ci să-i observăm viața și apoi vom ști sigur care îi este religia. Cu trecerea timpului însă, asistăm și participăm efectiv la un fenomen dramatic: religia a devenit tot mai vizibilă și efectele ei tot mai invizibile, până când uneori dispar cu totul. Pavel descrie această clasă de oameni ca „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“. Apoi îndeamnă: „Depărtează-te de oamenii aceștia“8, adică îndepărtează-te de acest mod de viață. Nu cumva exact asta fac cei care părăsesc bisericile creștine, în care integritatea nu mai este la ea acasă? Mulți oameni își construiesc în prezent convingerile religioase identificându-se mai degrabă cu ceea ce nu admiră la practica religioasă, decât cu ceea ce admiră. Foarte recent, am stat de vorbă cu o mamă care suspina adânc pentru cei trei fi i ai ei, acum adulți realizați, care „nu vor să mai vină la biserică“. „Ce fel de viață trăiesc copiii tăi?“ am întrebat-o. Mi-a spus că sunt oameni ireproșabili, care nu ar fi capabili să facă niciun rău nimănui. După o noapte petrecută într-un grup creștin, unul dintre fi ii ei i-a dat telefon: „Mamă, în noaptea asta, în care s-au petrecut multe lucruri de nepovestit, sunt șocat să îți spun că am

fost cel mai creștin din tot grupul acela «creștin».“ O altă mamă, din sudul Californiei, își deplânge fi ica pentru același lucru: refuză total să mai vină la biserică. Am întrebat-o dacă fi ica ei vorbește de rău pe cineva. Am primit un răspuns negativ ferm. „Este angajată în vreun fel de activitate distructivă sau autodistructivă?“ Nu, departe de ea așa ceva, se comportă ca un înger. Dar îngerul acesta refuză să vină la biserică, în timp ce trăiește o viață care rămâne de dorit pentru mulți dintre cei care merg acolo unde ea nu mai vine. Se ivesc cumva zorii unei noi ere a omenirii, era spiritualității fără religie? Epoca unei credințe fără biserică urmează cumva epocii bisericii fără credință?

Răul de preferat Când religia se erijează în Dumnezeu, rușinea goliciunii ei de Conținut devine evidentă. Cine caută o explicație a prezenței fărădelegii printre creștini ar face bine să o caute aici, în acest nefericit pustiu al sufletului omenesc, definit de forma fără Conținut a unei credințe moarte. Oamenii tind să se dezică de o astfel de formă fără Conținut, dar „spațiul are oroare de vid“ − de aceea, există o „foame umană de Dumnezeu“, după cum o numește Jon Dybdahl. El constată că aceasta este „intensă și universală“ și, chiar dacă este „reprimată sau negată, ea strigă tăcut din adâncuri“9. Această foame nu se rezumă doar la cunoașterea despre Dumnezeu, ci ea dorește să-L cunoască pe Dumnezeu10. Astfel apare, ca o alternativă, curentul puternic al celor care vor Conținut liber de formă. Mai mult de două treimi (68%) dintr-un eșantion reprezentativ pentru cei 46 de milioane de neafi liați americani declară că au credință în Dumnezeu, în timp ce mai mult de o treime se declară religioși în ciuda neafi lierii lor, iar una din cinci persoane declară că se roagă în fiecare zi, conform Pew Research Center11. Se spune, pe drept cuvânt, că Occidentul în general a respins creștinismul, dar

S E M N E L E T I M P U LU I

98-103 Nicu Butoi.indd 100

03/12/14 16:28

se constată că nu L-a respins pe Christos. Tot mai mulți oameni cer să primească botezul creștin, însă nu vor și să fie afi liați unei biserici. Deși nu este obligatorie, nici universală, alegerea Conținutului fără formă rămâne răul de preferat al generației noastre. Nu-l descurajați! Nici nu îi negați valoarea sau sinceritatea!

În derivă Răul mai mare constă în faptul că o bună parte a generației actuale nu se mai oprește nici la formă, nici la Conținut. Oamenii consideră că Dumnezeu este la fel de compromis ca religia care pretinde că-L reprezintă, așa cum gândea și Karl Marx. De aceea, ei vor abandona simultan și Conținutul, și forma, deși nu vor putea abandona „foamea“. Atunci, conduși de „duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor“12, se vor cufunda în oferta seducătoare a misticismului, spiritismului și a altor practici distrugătoare pentru ei înșiși și pentru cei din jurul lor. În articolul „Pe creasta valului metrospiritual“13, Ariana Speyer defi nește acest cocktail de „spiritualitate“ drept o combinație de valori taoiste, budiste și hinduse, amestecate astfel încât să fie „ușor de digerat și vandabile“. Mase mari de tineri au fost atrase de promisiunea fără acoperire a unei vieți spirituale care să satisfacă „foamea“. Ei au sfârșit însă în țara nimănui, pierzând tot ce au avut și neprimind nimic din ceea ce au sperat. Numărul în creștere al sinuciderilor, al naufragiului moral și social și, nu în ultimul rând, al acțiunilor extremiste are de-a face cu această ofertă care a luat ochii multora. Cu puțin timp înainte să scriu acest articol am vizitat o casă de bătrâni. Le-am vorbit rezidenților adunați în sala de primire. Cei mai mulți mărturiseau o religie, dar niciun fel de spiritualitate, care să se manifeste prin cunoașterea lui Dumnezeu în cadrul unei experiențe personale. Conceptul le era cu totul străin, iar ideea de cunoaștere personală a lui

Dumnezeu, așa de distantă, încât nici nu intra în discuția noastră. Parcă îi auzeam pe ucenicii lui Ioan: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat vreun Duh Sfânt.“14 Până la urmă, o doamnă ne-a familiarizat cu ceea ce ea considera a fi suprema experiență spirituală: a cumpărat un kilogram de mere și, după ce le-a dus în camera ei, pe coaja unuia dintre ele, a doua zi dimineața, apăruse o pată maro cu chipul Fecioarei Maria și alte forme interpretate ca fi ind chipuri de sfi nți. Pe loc, ne spune ea, a început să se închine la acel măr și apoi l-a predat duhovnicului, care l-a declarat o minune. E de necrezut, și totuși real, că, după 21 de secole de credință creștină, omul nu s-a îndepărtat prea mult de închinarea la pietre cioplite, oase sau lemne lustruite. Ce trebuie subliniat este că, în aceeași măsură în care spațiul are oroare de vid, nimeni nu va putea să stea vreodată pe un locus neutru în ceea ce privește închinarea la Dumnezeu. Așa ceva nu există. Îndată ce vom părăsi locul unde ar trebui „să ne scoatem încălțămintea din picioare“15, vom păși pe terenul fermecat al iluziilor și imaginației, sub influența unor duhuri de rătăcire: „Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satana, cu tot felul de minuni, de semne și de puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite (la cerere, prin alegere – n.a.) o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.“16

Cine a văzut un mort înviind? În timp ce bisericile creștine istorice sunt în declin, progresul observat în rândul Bisericii Mormone sau al religiei islamice este strâns legat de concepția acestora cu privire la relația dintre spiritualitate

Răul mai mare constă în faptul că o bună parte a generației actuale nu se mai oprește nici la formă, nici la Conținut. Oamenii consideră că Dumnezeu este la fel de compromis ca religia care pretinde că-L reprezintă, așa cum gândea și Karl Marx.

12. 1 Timotei 4:1. 13. Ariana Speyer, „Riding the Metrospiritual Wave“, beliefnet. com 14. Faptele apostolilor 19:2. 15. Vezi Exodul 3:5. 16. 2 Tesaloniceni 2:8-12.

D I V O R Ţ U L D I N T R E R E L I G I E Ș I S P I R I T UA L I TAT E

98-103 Nicu Butoi.indd 101

101

03/12/14 16:28

și religie, mai exact cu privire la participarea membrilor la viața și activitățile religiei lor. „O persoană poate fi spirituală în adevăratul sens al cuvântului“, comenta Naasem Mahdi, vicepreședinte la nivel naţional al Comunității Musulmane Ahmadia, din SUA, „doar atunci când, așa cum înțelegem noi, musulmanii, din Sfântul Coran, Îl iubește pe Dumnezeu și creația Lui, ascultând de poruncile Lui. Când privim la creația lui Dumnezeu și o studiem ca să învățăm despre Dumnezeu, primul lucru care izbește privirea este ordinea, structura, principiile, regulile și legile, alături de frumos și adevăr. Aceasta este ceea ce religia ne prezintă nouă. Ea aduce structură, frumusețe și ordine în viețile noastre și ne ajută să ne împlinim scopul vieții pe pământ. A fi spiritual înseamnă neapărat că persoana trebuie să fie religioasă, căci, unul fără altul, aceste două aspecte nu pot exista în adevăratul sens al cuvântului.“17 Adevărata religie creștină, așa cum a trăit-o și a lansat-o Iisus, are, de asemenea, menirea de a traduce spiritualitatea în viața de fiecare zi, cu toate aspectele și manifestările ei personale sau sociale. Aceasta este singura ei funcție validată de Iisus. Tot ceea ce trece peste aceasta – instituționalizare, profit, agendă sau interes – nu vine de la Cel Bun. Asemenea curentului electric, în viziunea christică religia urma să fie vizibilă nu în sine, ci, în exclusivitate, în și prin efectele ei, ca oamenii „să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.18“ Fără îndoială, creștinismul nu este lipsit de valori autentice. Nu a fost nicio vreme în care Dumnezeu să fie lipsit de martori credincioși care să poată fi recunoscuți ca atare. Dar, tragic, în numeroase cazuri, ultima putere de a mai crede s-a stins odată cu ultima poticnire, iar omul stă neputincios și inert chiar și în fața celor mai puternice evidențe. Încrederea i-a fost extirpată din suflet. Va mai putea fi ea vreodată renăscută? „La oameni, lucrul acesta este cu neputință“, pentru că tot omul este cel ce a distrus-o, dar „la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință.“19 Această operă nu poate fi înfăptuită decât prin predarea înaintea lui Iisus, pe căi și mijloace pe care numai Duhul Sfânt le poate alege. Am văzut Duhul lui Christos dându-le viață unor oameni morți spiritual. Te întrebi dacă omul, ateul sau imoralul, care se îndepărtează de Dumnezeu tot mai mult se va mai întoarce vreodată. Cu cât cineva se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât mai aproape este de El, și atunci când crede că este cel mai departe, atunci este cel mai aproape, fi indcă Domnul stă pe cercul Pământului și al omenirii și, pe un cerc, cu cât te depărtezi de Punctul fi x, cu atât mai aproape ești de El. Această minune nu poate avea loc decât pe Cercul acesta Sfânt și ea are loc chiar acum, pe când citești. 17. Tazeen Ahmad, „Religios Trends in America – Spiritual but not Religious“, The Review of Religions, august 2013, reviewofreligions.org 18. Matei 5:16. 19. Matei 19:26.

102

98-103 Nicu Butoi.indd 102

03/12/14 16:28

D I V O R ลข U L D I N T R E R E L I G I E ศ I S P I R I T UA L I TAT E

98-103 Nicu Butoi.indd 103

103

03/12/14 16:28

Rotativa guvernamentală Marius Munteanu

Aţi fost vreodată măcinaţi de gândul că propria existenţă, pe lângă faptul că este efemeră, este, poate, ori o întâmplătoare și neîntreruptă pendulare între Bine și Rău, o dovadă a deranjantei neputinţe a Binelui, ori rezultatul unui scenariu prestabilit și care nu poate ﬁ schimbat defel?

asemenea scindare lăuntrică a ființei umane determină reacții contradictorii și, în cel mai fericit caz, complementare, conform modelului „rotativei guvernamentale“1. Totuși decizia lui Oedip de a-și scoate ochii, în finalul tragediei antice, învinge bariera timpului și situează ființa umană într-un plan superior, prin alegerea puterii spiritului în detrimentul fizicului. Gestul său evocă astfel capacitatea individului de a găsi soluții în raport cu problematicul. Credința creștină ne așază în fața unei dileme. Pe de o parte, credem că Dumnezeu ne-a creat ființe capabile să ia decizii morale. Pe de altă parte, credem că Dumnezeu deține controlul suveran peste toate afacerile pământești. El este, în egală măsură, Domnul istoriei și Domnul vieții noastre. Ar putea, oare, aceste două credințe creștine fundamentale să fie concomitent adevărate? Dacă oamenii sunt liberi, cum poate Dumnezeu să fie suveran? Iar dacă Dumnezeu controlează totul, mai au oamenii opțiuni reale? În ce sens putem fi socotiți responsabili pentru ceea de facem, dacă Dumnezeu este răspunzător pentru toate? 2 Dilema deja evidentă se adâncește, dacă acestor frământări suf letești li se alătură concepte insuficient înțelese despre Dumnezeu: preștiința (ce știe Dumnezeu), predestinația (ce hotărăște Dumnezeu) și providența (ce face Dumnezeu). Într-un asemenea cadru lărgit, nu ne rămâne decât să întrebăm dacă alegerea noastră liberă mai poate fi reală în vreo circumstanță. De fapt, derularea istoriei pe Pământ nu ne limitează libertatea, dar nici nu diminuează suveranitatea lui Dumnezeu. Ceea ce trăim nu ne micșorează răspunderea, dar nici nu-I răpește lui Dumnezeu controlul. Cele două realități nu sunt în conf lict, dar nici echivalente. Voința lui Dumnezeu folosește toate acțiunile oamenilor, dar voința și deciziile niciunuia dintre noi nu limitează voința lui Dumnezeu. Atât în istoria lumii, cât și în cea a vieții fiecăruia dintre noi, Dumnezeu lucrează liber pentru a-Și atinge scopurile Sale înalte în pofida, prin sau împotriva oricărui efort omenesc. În cele din urmă, cei dispuși vor descoperi de ce lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel. Iar pentru cei care vor să capete asemenea înțelegere, adăparea din trei mari izvoare, curate și testate, este esențială: Dumnezeu este dragoste, voința Lui este din aceeași esență cu natura Lui și nu va acționa altfel decât așa cum este El; Dumnezeu este atotcunoscător, deci nu poate fi surprins de istorie, și este atotputernic, deci realizează tot ce Își propune. Viitorul poate fi întâmpinat cu încredere tocmai datorită bunelor intenții ale lui Dumnezeu. Așa cum spunea Corrie ten Boom, olandeza supraviețuitoare a lagărului de concentrare Ravensbrück: „Nu te teme să-ți încredințezi viitorul necunoscut, unui Dumnezeu cunoscut!“ 1. Pentru a preveni radicalizarea scenei politice românești prin guvernări prelungite și pentru a asigura stabilitatea, în 1895 regele Carol I a impus „rotativa guvernamentală“. Cele două mari partide politice din perioada modernă a României (PNL și PC) au guvernat alternativ, o dată la patru ani, până în decembrie 1916. 2. David Basinger și Randall Basinger (ed.), Predestination and Free Will: Four Views of Divine Sovereignty & Human Freedom, InterVarsitypress, Downers Grove (Ill.), 1986, p. 7.

104 Ultima pagina.indd 104

04/12/14 11:38

O REVISTĂ BUNĂ ESTE CA O FABULĂ. ÎŢI IA PUŢIN LA CITIT, ÎŢI DĂ MULT DE GÂNDIT.

MONTAJ COVERS.indd 2

03/12/14 13:49

NUMĂR SPECIAL

DECEMBRIE 2014

1989 ȘI 25 DE ANI MAI TÂRZIU

MONTAJ COVERS.indd 1

03/12/14 13:49