St111 septembrie 2015

septembrie 2015

Mintea este ca o umbrelă. E făcută să fie deschisă.

Explorând întunericul „Și cine este aproapele meu?”

Ziua în care lumea s-a schimbat Apocalipsa nucleară R E V I S TĂ D E A N A L I Z Ă Ș I O P I N I E C R E Ș T I N Ă

SEPTEMBRIE 2015

NAUFRAGIAȚI ÎN EUROPA ABONEAZĂ-TE LA REVISTA

Iadul imigranţilor, dincolo de Mediterană MONTAJ COVERS_Irina.indd 1

27/08/15 22:10

O REVISTĂ BUNĂ ESTE CA O FABULĂ. ÎŢI IA PUŢIN LA CITIT, ÎŢI DĂ MULT DE GÂNDIT.

MONTAJ MONTAJ COVERS.indd COVERS_Irina.indd 2 2

26/03/14 27/08/15 13:29 22:10

Abonează-te la revista 60 lei: 11 ediţii lunare a 56 de pagini. 1 ediţie specială a 96 de pagini.

021 323 0020. redactie@semneletimpului.ro

01 Reclama.indd 1

19/08/15 10:35

ROMÂNIA

credincioasă Editorial

•

Norel Iacob

Ce anume trebuie să știi ca să poţi descrie natura creștinismului unui popor?

Î

n august, Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) a dat publicității un raport, sugestiv numit „România credincioasă. Percepții și comportament religios“. Ce știm în urma sondajului IRES este că românii cred în existența lui Dumnezeu, a diavolului, a sufletului și a vieții după moarte, a Raiului și a iadului. De asemenea, ei cred în importanța lui Dumnezeu pentru viața lor, în importanța religiei și a rugăciunii, a spovedaniei, a mersului la biserică și mai cred că biserica oferă răspunsuri pentru nevoile spirituale, morale și sociale ale oamenilor.

Ce nu știm însă este în ce fel e Dumnezeu important în viața românilor.

Constituie Dumnezeu un factor care catalizează transformarea caracterului și a vieții sau mai degrabă o sursă de protecție, la care e indicat să apelezi ca să-ți meargă mai bine? Nu știm, de asemenea, în ce fel este importantă rugăciunea în viața românilor sau pentru ce se roagă ei. Cu alte cuvinte, nu știm câte dintre rugăciunile românilor pot fi rezumate printr-una din sintagmele „Doamne, ferește!“ sau „Doamne-ajută!“. Nu știm nici care sunt motivele care îi determină pe români să meargă la biserică, nici așteptările lor. Nu știm nici cât de frecvent au apelat românii la biserică atunci când au avut probleme, nici care au fost cele mai eficiente și mai des întâlnite soluții ale bisericii. Ținând cont de toate aceste lipsuri, cred că, de fapt, în urma sondajului IRES nu am aflat foarte multe despre starea creștinismului sau despre nivelul de spiritualitate al românilor. În plus, IRES nu i-a întrebat nimic pe români despre Biblie și efectele ei, despre Iisus Christos și rolul Său în viața lor sau dacă simt că au o responsabilitate misionară. Cu alte cuvinte, conceperea grilei de întrebări reflectă fidel mentalitatea autohtonă care nu acordă în practica religioasă un rol proeminent Bibliei, martorul revelației de Sine a lui Dumnezeu, sau lui Iisus Christos, Mântuitorul lumii și adevăratul centru al spiritualității creștine. În schimb, IRES i-a întrebat pe oameni dacă religia înseamnă adevăr, o întrebare vagă, confuz formulată, care demonstrează o slabă înțelegere a naturii și rolului religiei. Nu religia este reperul, ci Biblia și Iisus Christos au acest rol. În România, însă, există o istorie a asimilării religiei și Bisericii cu concepte absolute.

02-03 Editorial_Irina.indd 2

27/08/15 22:03

Aproape de sfârșitul sondajului, nu mai puțin de un sfert din întrebările acestuia s-a ocupat de chestiunea pelerinajelor. IRES i-a întrebat pe români dacă și unde anume au fost în pelerinaj, cu ce ocazii specifice, dacă și unde doresc să meargă în pelerinaj și în viitor. Din moment ce 74% dintre români nu au întreprins niciodată o asemenea călătorie, rezultă că pelerinajul este departe de a fi, din punct de vedere statistic, un exercițiu spiritual semnificativ în România. Și atunci, de ce a fost important pentru IRES să sondeze în amănunt acest capitol și să ofere informații de marketing cu privire la potențialul turismului religios în România?

C

ititorii au, cu siguranță, dreptate atunci când remarcă o mare diferență între ceea ce sugerează rezultatele sondajului IRES și realitatea de care ne izbim în fiecare zi. Românii sunt un popor religios, „cu frică de Dumnezeu“ într-un sens, dar indiciile unui creștinism transformator, care să depășească nivelul ritualic al exercițiilor spirituale precum făcutul crucii, sărutatul moaștelor, pelerinajele, pomenile și alte asemenea practici, se manifestă mai rar și nimeni nu pare, oricum, interesat să le sondeze.

Aceste disonanțe sunt posibile pentru că în România avem cel puțin trei tipuri de creștinism: cel identitar sau istorico-cultural, creștinismul totemic și creștinismul asumat, trăit. Unii români sunt creștini prin naștere și nu și-au pus niciodată întrebări cu privire la motivele pentru care cred ceea ce cred.

Alții, destul de mulți din ceea ce se vede la televizor, au un creștinism totemic, îmbrățișat dintr-un soi de superficialitate amestecată cu superstiția. Și doar pentru cei puțini care au mai rămas religia are un adevărat rol transformator în viață. Ne-ar trebui un sondaj care să ne ofere procentele pentru fiecare dintre aceste categorii. Până atunci, cu un ochi la ce vedem în jur și cu un ochi la statistici, nu putem decât să tragem concluzia că majoritatea românilor se află în primele două categorii.

Există mari diferențe între percepțiile oamenilor cu privire la natura creștinismului, după cum confirmă și un sondaj al Institutului Barna, realizat în Scoția. Dintre scoțieni, 51% se declară creștini, dar doar 5% din personalul clerical mai crede că Scoția este o națiune creștină. Cu alte cuvinte, clericii scoțieni realizează că populația e departe de a mai trăi creștinismul, deși o majoritate simplă a populației susține că este creștină. Concluzia reprezintă o cheie validă de interpretare și a sondajului din România. Categorii largi de români cred în valoarea creștinismului, dar cei care definesc creștinismul pe baza fundamentelor din Biblie, întrupate în viața lui Iisus, sunt mult mai puțini.

Sigur că, dacă mentalitatea e că religia creștină presupune mai degrabă niște ritualuri decât o viață cu adevărat transformată sau mai degrabă o donație decât un angajament misionar față de aproapele, atunci foarte mulți se vor declara creștini1. În schimb, dacă s-ar insista pe definiția creștinismului ca trăire, ca asumare a valorilor morale ale Bibliei, numărul celor care s-ar mai declara creștini ar fi considerabil mai mic2.

1. Vezi articolul Corinei Matei din ediția curentă.

2. Vezi articolul lui Andrei Geantă din ediția curentă.

02-03 Editorial_Irina.indd 3

27/08/15 22:03

6

8

Retrospectiva lunii august

Naufragiați N f i ții în î Europa E

ANDREEA IRIMIA

ELIZA BERZESCU

22

CORINA MATEI

„Și cine este aproapele meu?”

Director: Marius Munteanu Redactor-şef: Norel Iacob Redactor-șef adjunct: Andrei Geantă Colegiu de redacţie: Robert Ancuceanu, Eliza Berzescu, Adrian Bocăneanu, Nicu Butoi, Laura Gavrilă, Florin Gheţu, Andreea Irimia, Alina Kartman, Florin Lăiu, Florentin Lehaci, Corina Matei, Adrian Neagu, Marius Necula Corectură: Delia Mirela Buciuman, Emanuela Jalbă-Șoimaru Traducere: Delia Mirela Buciuman Graphic designer: Cătălin Ciolca Contact: Revista Semnele timpului Str. Cernica nr. 101, Pantelimon Tel: 021 323 0020/ Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului, pentru 6 luni (30 lei) sau 12 luni (60 lei).

Tel: 021 323 0020 (interior 207) abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1224-7561 Nr. 9/2015 | Volumul 27, nr. 209.

Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 și 1942. Seria nouă a fost începută în 1990. © Semnele timpului, 2015.

Preţ: 6 lei Textele biblice sunt redate din ediţia D. Cornilescu a Bibliei în limba română.

28

DAVID TRIM

Ziua în care lumea s-a schimbat

42

ADRIAN BOCĂNEANU

4

S E M N E L E T I M P U LU I

04-05 Sumar_Irina.indd 4

Schimbări mici, efecte mari

27/08/15 22:06

ECHIPA SEMNELE TIMPULUI MARIUS MUNTEANU Director

16

ALINA KARTMAN

Explorând l â d îîntunericul i l

34

ANDREI GEANTĂ

Creștinismul ca o pradă

48

FLORENTIN LEHACI

Apocalipsa nucleară – mai mult decât o fantezie cinematografică

56

ANDREEA IRIMIA

D

acă suntem de acord că „orice mare problemă e un simptom“, atunci eu am fost născut pentru a conștientiza care este problema mea.

Privind în urmă, recunosc o copilărie atipică, marcată de aventura vârstei și de responsabilitatea fratelui mai mare și sănătos. Anii adolescenței au conturat, au dezbătut și înăbușit crize existențiale, pendulând între obediența față de părinți și explorarea necunoscutului. Tinerețea mi-a dat șansa alegerilor covârșitoare. A-I da dreptate lui Dumnezeu a devenit un exercițiu al devenirii bărbatului de mai târziu. Deși temele făcute erau nesatisfăcătoare uneori, voci materne, Paterne și erudite m-au motivat să continui căutarea de a fi un „slujitor“.

Popasurile educației pentru Christos s-au împletit cu cele personale, într-o relație de complementaritate, astfel încât slujirea de pastor hirotonit să fie o binecuvântare pentru mine și familia mea. În universul meu lăuntric și exterior, au gravitat „esențe ale spiritului “, persoane valorificate în relații și experiențe. Geometric vorbind, m-aș vedea ca un sistem de cercuri concentrice, punctul comun exprimând dorința mea continuă de a reflecta principiile lui Dumnezeu, diametrul acestora, flexibil sau inflexibil, reflectând căutările omului după sfi nțire.

Dimensiunea administrativă a existenței mele nu ține doar de emanciparea familiei, ci mai ales de ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit – Biserica Lui. Ca profesor, am descoperit binecuvântarea de a învăța la orice vârstă și de a învăța pe alții să devină oameni. Lipsit uneori de simțul umorului, m-am trezit natural și degajat, predând ce înseamnă a zâmbi când Îl cauți pe Dumnezeu.

Așadar, alături de Terențiu, susțin că „sunt un om, nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin“.

Uitându-mă în urmă, nu mai observ nimic întâmplător sau absurd în viața mea. Născut în Bacău, absolvent de învățământ superior teologic în București, al unui program de master în leadership în SUA și doctorand în teologie la Universitatea „Babeș-Bolyai “, căsătorit și fericit de 18 ani cu Loriana, profesoară de limba și literatura română, împreună, părinți pentru Cezara, născută acum 13 ani.

Ajutorul celor neajutoraţi

04-05 Sumar_Irina.indd 5

27/08/15 22:06

Pe 1 august, guvernatorul statului California a declarat stare de urgență, din cauza a 20 de incendii mari de vegetație, pe care mii de pompieri s-au luptat să le țină sub control.

RETROSPECTIVA lunii AUGUST

L

una august a fost marcată de un număr impresionant de accidente și de atacuri violente, soldate cu zeci de morți și sute de răniți. Calamitățile naturale au avut de asemenea loc într-un număr semnificativ pe parcursul acestei luni. Problema migrației în Europa devine din ce în ce mai complicată, determinând unele state să ia măsuri extraordinare. Grecia a ajuns, într-un fi nal, la un acord cu creditorii săi asupra unui plan de salvare, deși unele prevederi au fost intens discutate și rămân controversate.

Cel puțin 114 persoane au murit și alte aproximativ 700 au fost rănite în urma unor explozii devastatoare produse, pe 12 august, într-o zonă industrială a orașului chinez Tianjin. Deflagrațiile au fost foarte puternice și au eliberat gaze toxice, utilizate în cantități ilegale de o fi rmă chineză.

Exploziile și undele de șoc au distrus 17.000 de locuințe.

Un atac terorist a avut loc, pe 7 august, în Mali, într-un hotel în care erau cazați angajați ai Misiunii Națiunilor Unite. În urma atacului, au murit patru militari, doi teroriști și un cetățean străin. În

6

aceeași zi, a avut loc un atentat violent la Kabul, unul dintre cele mai violente din ultimii ani. Cel puțin 15 oameni au murit din cauza exploziei unui camion-capcană, iar alți 300 au fost răniți.

Capitala Thailandei a avut parte de un atac violent, pe 17august, când o bombă a fost detonată într-o zonă turistică. Și-au pierdut viața 22 de persoane. Purtătorul de cuvânt al poliției din Bangkok a anunțat o recompensă de 28.000 de dolari pentru informații despre autorul sau autorii atacului, care a vizat un templu hindus.

Pe 31 iulie, șase persoane care participau la o paradă gay în Ierusalim au fost înjunghiate de un evreu ultraortodox, care comisese un atac similar cu 10 ani în urmă, conform informațiilor oferite de poliție. Doar una dintre persoane a fost rănită mai grav, celelalte cinci reușind să scape cu răni minore.

Dezastre naturale de proporții Iranul s-a confruntat în ultima lună cu valuri de căldură fără precedent. Potrivit meteorologilor locali, într-o localitate situată pe litoralul Golfului

S E M N E L E T I M P U LU I

06-07 Retro.indd 6

20/08/15 09:04

Andreea Irimia

R E T R O S P E C T I VA

Problemele migrației ilegale Problema migrației ilegale a atins un punct critic luna aceasta, determinând-o pe Angela Merkel, cancelarul Germaniei, să declare, pe 16august, că problema azilului acordat imigranților poate deveni o provocare mai mare pentru Uniunea Europeană decât criza fi nanciară greacă.

Pe 28 iulie, aproximativ 2.200 de imigranți au pătruns neautorizat în tunelul care face legătura dintre Franța și Marea Britanie, iar pe 3 august alte 1.700 de persoane au încercat același lucru, fără succes însă. Mai multe persoane au fost rănite, printre ele numărându-se și membri ai forțelor de ordine.

Militari unguri au început să construiască, pe 3 august, o nouă porțiune din gardul de la frontiera cu Serbia, prin care guvernul de la Budapesta încearcă să oprească imigranţii ilegali să intre în țară.

Evenimente importante la nivel internațional Persic, în data de 4 august s-a depășit recordul mondial, temperatura maximă înregistrată fi ind de 73 de grade Celsius.

Cu valuri de căldură devastatoare s-au confruntat și Franța și statul american California, unde mai multe incendii au izbucnit din cauza căldurii. Pe 1 august, guvernatorul statului California a declarat stare de urgență, din cauza a 20 de incendii mari de vegetație, pe care mii de pompieri s-au luptat să le țină sub control.

Dacă aceste țări s-au confruntat cu valuri de căldură, altele au avut mari probleme cu ploile abundente. Țările din sud-estul Asiei au fost cele mai afectate. În Nepal, au murit cel puțin 25 de persoane, în Myanmar – cel puțin 47, iar în Pakistan au murit cel puţin 109 și alte aproximativ 700.000 au fost afectate – au anunțat autoritățile, pe 2 august. Regiuni din sud-estul Chinei au fost lovite, pe 9 august, de un taifun care a ucis cel puțin 8 oameni, forțând evacuarea a 200.000 de persoane și lăsând 2 milioane de case fără electricitate.

Rusia s-a confruntat cu un val uriaș de lăcuste, care au distrus cel puțin 10% din culturile de anul acesta. Insecte uriașe au devastat peste 800.000 de hectare de teren agricol, pe care nu a mai rămas nimic – au anunțat autoritățile, pe 5 august.

Grecia a ajuns la un acord cu creditorii internaţionali, pe 11 august, în ciuda unor dovezi că membri ai guvernului grec voiau să golească rezervele Băncii Centrale pentru a pregăti revenirea la drahmă. Condițiile impuse sunt controversate și includ creșterea vârstei de pensionare la 67 de ani, dar și privatizări către fi rme germane ale unor active de stat grecești.

Organizația Mondială a Sănătății a anunțat, pe 1 august, posibila descoperire a unui vaccin eficace contra virusului febrei hemoragice Ebola. Rezultatele testelor au fost remarcabile, iar vaccinul s-a dovedit a fi 100% eficient în timpul testelor realizate în Guineea.

Cel mai mare exercițiu aerian de la sfârșitul Războiului Rece a fost anunțat în Europa, pe 18 august, de către Statele Unite. Acesta va avea loc în Germania, Italia, România și Bulgaria, timp de patru săptămâni. La antrenamentul aerian, intitulat Swift Response 15, vor lua parte 5.000 de soldați din 11țări. În acest context, semnificativă a fost aniversarea a 70 de ani de la lansarea bombei atomice asupra orașului japonez Nagasaki. Pe 9 august, papa Francisc a îndemnat la o interzicere totală a armelor nucleare, menționând că „în războaie există numai perdanți, iar singurul mijloc de a învinge într-un război este de a nu lupta“.

7

06-07 Retro.indd 7

20/08/15 09:04

NAUFRAGIAȚI ÎN EUROPA

Iadul imigranţilor, dincolo de Mediterană Politic

•

Eliza Berzescu

Trimiteţi pe-ai voştri sărmani, oropsiţi, pe cei în genunchi suspinând „Libertate!”, pe voi, fără casă, de-acasă goniţi, săraci ce-a lor ţară nu-i mai încape.

Făclia speranţei vă cheamă, veniţi! (Emma Lazarus, „Noul Colos”)

08-15 Eliza.indd 8

20/08/15 09:46

P

oemul „Noul Colos“ a fost scris în 1883 de tânăra imigrantă evreică Emma Lazarus, după ce a văzut Statuia Libertății de pe vaporul care o aducea în America. Versurile sale au ecouri indiferent de țară, rasă, politică și timp. În secolul al XXI-lea, aceste versuri vorbesc despre un vis pe care din ce în ce mai mulți imigranți din Orientul Mijlociu și din Africa speră să și-l împlinească pe malurile Europei. În realitate însă, Europa este în prezent cea mai periculoasă destinație pentru imigranți, iar Marea Mediterană este cel mai periculos punct de trecere, conform raportului din 2014 al Organizației Internaționale pentru Migrație1.

Mai mult de 3.000 de oameni au murit anul trecut încercând să ajungă pe malurile Europei și încă 1.500, în primele patru luni ale anului 2015 (comparativ cu 94 de morți în aceeași perioadă a anului trecut). Răspunsul colectiv al Uniunii Europene la această criză a fost și continuă să fie unul haotic, spontan și concentrat mai mult pe securizarea granițelor blocului european decât pe protejarea drepturilor imigranților și ale refugiaților, apreciază fundația Open Society Initiative for Europe2. Iar odată cu ascensiunea partidelor naționaliste în mai multe state UE și cu reîntoarcerea amenințării teroriste, este din ce în ce mai improbabil ca șefi i de stat să faciliteze reforme în favoarea imigranților.

Acest dezinteres general în fața dramei a mii de oameni care își pierd viețile la porțile Europei a atras atenția globală. Activiști pentru drepturile omului și unele personalități, precum papa Francisc, cer ca UE să ofere un răspuns unitar la această problemă, în timp ce presa vorbește despre o criză umanitară nemaiîntâlnită de la războaiele mondiale. Câtă crezare ar trebui acordată presei și ce speranță există ca țările europene să rezolve împreună o problemă ce presupune ca fiecare țară în parte să pună interesele naționale pe locul doi?

O criză sau o CRIZĂ?

Migrația la scară largă are o istorie în Europa.

Diferența dintre trecut și prezent este însă diferența dintre nevoia de imigranți și absența acestei nevoi în Europa. După al Doilea Război Mondial, trecând prin anii 1960 și până la criza petrolieră din 1973, numărul muncitorilor străini în Europa de Vest s-a dublat, de la 3 la 6%,

cei mai mulți fi ind primiți cu brațele deschise în Marea Britanie și în Franța – care ofereau acces cetățenilor din fostele colonii – sau în Germania, care a făcut o înțelegere cu Turcia și a primit peste un milion de imigranți până în 19693.

După criza din 1973, migrația a scăzut, dar populația străină a continuat să crească odată cu reîntregirea familiilor în țările ce fuseseră gazde pentru muncitori. Cu toate acestea, proporția acestor rezidenți rămâne mică până în ziua de azi – 9% în Austria, Belgia și Germania și mai puțin de 2% în Spania. În anul 1984, se înregistrau doar 104.000 de cereri pentru azil în Europa vestică, dar numărul a crescut subit la 692.000 în anul 1992. A scăzut în perioada anilor 1990, urmând să crească la 400.000 în 1999, după care să scadă din nou4 . Fluctuația s-ar datora globalizării, care a înlesnit migrația și a deschis orizonturi noi pentru cei aflați în zone marcate de confl ict, cum ar fi astăzi Donbass, Ucraina. Conform statisticilor Comisiei Europene, UE a primit 626.000 de cereri pentru azil în 2014, cel mai mare număr înregistrat din 1992 încoace.

Așadar, din punct de vedere statistic, varianta apocalipsei via migrație prezentă în presă sau în discursurile inflamatoare ale unor politicieni nu are nicio susținere. De fapt, spre deosebire de Germania, care în 2014 a primit 200.000 de cereri de azil și care este printre cele mai primitoare țări din Europa din acest punct de vedere, Turcia a primit aproximativ 1,6 milioane de refugiați, iar Pakistanul – 1,5 milioane5. Libanul adăpostește și el 1,2 milioane de refugiați sirieni, deși are o populație totală de doar 4,5 milioane. Deci sunt țări a căror infrastructură socială ar putea fi în pericol, dar în niciun caz acestea nu sunt țările din Europa. Din nefericire, prin comparație cu aceste țări, Uniunea Europeană seamănă din ce în ce mai mult cu un club de baroni. Îngrijorările pe acest subiect sunt exagerate și anxietatea publică față de imigranți este un rezultat al tendințelor naționaliste care revin la modă, al goanei după senzațional a presei și al retoricii politicienilor care văd Europa asediată de oameni în căutarea bunăstării economice – cred experții de la fundația Open Society Initiative for Europe6. Cu toate acestea, există o criză, și anume cea a răspunsului Europei la această situație.

9

08-15 Eliza.indd 9

20/08/15 09:46

Înainte de a se sui în barcă Calais, Franța, este un punct de intrare pentru refugiații care vor să ajungă în Marea Britanie.

Presa supranumește acest port „Jungla“.

Imigranții locuiesc în corturi, într-o tabără improvizată, unde primesc gratuit o masă pe zi.

Creștini și musulmani deopotrivă încearcă să ridice lăcașuri de cult și să își continue ritualurile zilnice. În tabără există o singură instalație sanitară cu mai multe dușuri, dar care nu poate fi folosită în mare parte a timpului. Aici au ajuns în această vară aproximativ 5.000 de refugiați, dintre care 3.500 au încercat la un moment sau altul să meargă pe șinele de tren ale Eurotunelului, până în Marea Britanie. Unii dintre ei au murit electrocutați. Elemente de genul acesta fac din problema migrației un show mediatic, cu rezultate nocive. Oamenii nu văd decât disperarea unor amărâți de a ajunge la ei în țară pentru a le lua locurile de muncă și se întreabă, cu frică, de ce altceva ar mai fi capabili. Nu au cum să ajungă la ei poveștile de viață a mii de imigranți, care nu caută aur, ci pâine.

Mima are 29 de ani și a studiat jurnalismul și tehnologia informației în Addis Abeba, Etiopia.

După ce a absolvit facultatea, autoritățile i-au cerut să lucreze pentru postul de radio de stat, dar el a refuzat, pentru că voia să lucreze pentru presa liberă. În consecință, i s-a retras diploma și acreditarea. Într-un fi nal, a ajuns să lucreze pentru partidul Noua Opoziție, motiv pentru care a fost arestat. În închisoare, a fost bătut și electrocutat pentru a dezvălui sursele fi nanciare ale partidului. Când a făcut pneumonie, i s-a permis să meargă la spital pentru tratament, de unde a scăpat și a trecut granița în Sudan, și apoi, alături de un grup, în Libia. În Libia, a plătit 1.000 de dolari pentru a se îmbarca pe un vas cu care să traverseze Mediterana spre Europa.

Tot procesul era organizat de un polițist devenit traficant. Un loc într-o barcă mai sigură costa 2.000 de dolari, dar Mima, ca și ceilalți 120 de pasageri, nu avea atâția bani și a trebuit să își riște viața cu varianta mai puțin sigură. În prezent, așteaptă să îi iasă actele în tabăra improvizată în Calais.

Ali are 29 de ani și este din Alep, Siria. I-au trebuit trei luni de zile să treacă prin Turcia, Grecia, Macedonia și Serbia și să ajungă în Franța. În Siria, trebuia ori să se înroleze în armată, ori

10

să își petreacă următorii ani în închisoare. Din cauza luptelor intense, el și familia sa au fost nevoiți să își lase casa și să se mute într-un sat aproape de granița cu Turcia, însă satul a fost ulterior preluat de gruparea Stat Islamic. Patru ani au îndurat o viață de calvar, înainte să își ia inima în dinți și să plece. Visul său este să ajungă în Marea Britanie.

Zimako Jones s-a născut în Nigeria, însă a trăit cu familia în Togo, unde tatăl său lucra la stat.

Odată cu schimbarea regimului, în 2010, lucrurile au devenit dificile și familia a decis să plece înapoi în Nigeria. Însă autoritățile din Togo i-au urmărit și în Nigeria, așa că, în fi nal, au părăsit țara. Au stat trei luni în Libia, înainte de izbucnirea războiului civil acolo, după care, alți doi ani, în Italia. De patru luni se află în tabăra de la Calais, de unde au demarat procedurile pentru a rămâne în Franța.

Pe măsură ce refugiații au venit în număr din ce în ce mai mare, Calais a început să se asemene cu o fortăreață, autoritățile franceze trimițând forțe de securitate, iar autoritățile engleze ridicând garduri de sârmă ghimpată pentru ca imigranții să nu mai ajungă pe șinele Eurotunelului și apoi în Anglia. Deși situația este ilustrată în presă cu o disperare după rating care ar putea să o rivalizeze pe cea a imigranților, realitatea este, din nou, alta. Cei 5.000 de imigranți care au sosit în Calais nu semnifică decât între 1 și 2,5% din toți refugiații care au ajuns în Grecia și în Italia anul acesta. Criza imigranților este, printre altele, și o criză a răspunsului mediatic la această problemă.

De ce NU? „Criza migrației expune divergențele profunde care există în interiorul Uniunii Europene, lăudată atâta timp ca model de postnaționalism și cetățenie globală. În fața unei avalanșe de imigranți, un număr tot mai mare de state membre UE au decis să își pună interesele naționale deasupra ideii de solidaritate europeană“7, spun experții de la Institutul Gatestone. Desigur, discuția capătă valențe distincte în fiecare țară, însă răspunsul colectiv a fost acela de a se restricționa accesul imigranților.

Parlamentul ungar a aprobat construirea unui zid la granița cu Serbia, ca parte a noilor legi antimigrație, și a suspendat unilateral

S E M N E L E T I M P U LU I

08-15 Eliza.indd 10

20/08/15 09:46

Un grup de refugiați musulmani rugându-se afară în Patras, Grecia (sus). Refugiați în Atena. Se estimează că aproximativ 100.000-150.000 de refugiaţi intră ilegal în Grecia în fiecare an.

N AU F R A G I AŢ I Î N E U R O PA – I A D U L I M I G R A N Ţ I LO R , D I N C O LO D E M E D I T E R A N Ă

08-15 Eliza.indd 11

11

20/08/15 09:46

Manechine pe post de cadavre și bărcuțe de hârtie galbenă, la un protest împotriva politicilor europene de imigrație și a indiferenței față de scufundarea numeroaselor ambarcațiuni clandestine cu imigranți.

12

S E M N E L E T I M P U LU I

08-15 Eliza.indd 12

20/08/15 09:46

Regulamentul Dublin, prin care țările în care refugiații ajung pentru prima dată sunt cele care trebuie să se ocupe de cererile de azil și totodată devin ținte dacă alte țări, unde refugiații doresc să ajungă, îi trimit înapoi. Grecia a ridicat deja un gard de 10,5 kilometri la granița cu Turcia, o acțiune de deviere a traseului imigranților spre Bulgaria, care, în consecință, a ridicat și ea un gard de 33 de kilometri la granița cu Turcia, care este acum parțial izolată și obligată, în acest fel, să rețină cât mai mulți imigranți. Italia și-a redus programul Mare Nostrum, de căutare și salvare a imigranților pe mare, la un buget derizoriu, lăsând astfel să moară sute de oameni.

Austria a încetat pentru moment să mai proceseze cereri de azil, considerând că era un magnet pentru imigranți, care primeau răspuns în doar patru luni, iar Danemarca a anunțat că va tăia din beneficiile sociale pentru persoanele care cer azil. Marea Britanie pregătește o nouă lege antimigrație prin care să nu se ofere beneficii sociale pentru primii patru ani de muncă în țară și deja a scos în ilegalitate găzduirea contracost a imigranților care nu au actele în regulă. Franța, deși parte din spațiul Schengen, atât de important pentru identitatea proiectului european, a reintrodus în 2011 controale la granița cu Italia, pe unde sosesc imigranți din Libia și Tunisia.

Statele care sunt puncte de intrare, precum Grecia și Italia, se simt profund nedreptățite, din cauza Regulamentului Dublin, care le obligă să proceseze toate cererile de azil, și cer suspendarea cu totul a regulamentului, cerere refuzată de statele din Nord, care consideră că își fac deja partea. Acestea, fi ind mai stabile economic, continuă într-adevăr să primească cele mai multe cereri de azil. În septembrie 2013, Suedia a anunțat că va oferi rezidență temporară tuturor refugiaților sirieni. La o populație de doar 9,5 milioane de oameni, Suedia a primit în acel an 12,5% din toate cererile care au venit în Europa8.

Germania a promis și ea să ofere rezidență temporară pentru un număr de 10.000 de refugiați sirieni. Generozitatea vine însă cu prețul ei, în sensul că Suedia deja se plânge că nu mai are resurse să proceseze noile cereri care vin. „Atât povara, cât și împărțirea ei este în ochiul privitorului. Nu știu dacă vreuna dintre țările UE va găsi vreodată echitatea pe care o caută“9, spune

Heather Conley, de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale. Și mai există o problemă importantă de care să se țină cont: Cât va dura generozitatea în fața naționalismului aflat în creștere? Un studiu al Pew Research Center din anul 2014 arată că o medie de peste 50% dintre europeni vor limitarea migrației, cu procente de 86% în Grecia și 80% în Italia10. Cu partidele de extremă stângă și dreaptă care capătă un rol din ce în ce mai important pe scenele politice naționale, pare clar că naționalismul va avea un cuvânt greu de spus în modificarea legilor privind migrația. „Aceasta este o problemă care lovește în inima suveranității. Este vorba de identitate națională, de competitivitate economică, de securitate, deci nu e surprinzător că guvernele nu sunt dispuse să cedeze mult teren“11, explică Conley.

Revoluție pentru umanitate Există încă speranță, însă aceasta nu vine de la cei care ne conduc, ci de la minoritatea populației europene care crede că valorile și drepturile umane sunt valabile pentru toți și nu țin de țara de origine sau de banii din buzunar. În timp ce, anul trecut, autoritățile italiene au suspendat practic programul Mare Nostrum, după refuzul altor țări de a contribui fi nanciar, un cuplu bogat, motivat de predicile papei Francisc despre indiferența globală, a lansat la apă Phoenix, o barcă de salvare și centru medical ambulant, acreditat cu salvarea a 3.000 de vieți.

Chris și Regina Catrambone cheltuie aproape 500.000 de dolari pe lună pentru operațiunile vasului. Mare Nostrum înghițea un buget de aproape 10 milioane de dolari lunar, dar a și salvat 140.000 de vieți înainte să fie oprit. Autoritățile au sperat ca mișcarea să rezulte în descurajarea imigranților, însă numărul acestora a continuat să crească, odată cu numărul de morți. În timp ce Angela Merkel făcea o școlăriță refugiată din Palestina să plângă, în încercarea de a o lămuri că familia ei ar putea să fie deportată pentru că Germania nu poate face față miilor de imigranți care încă așteaptă în taberele de refugiați, Mareike Geiling, din Berlin, a înfi ințat Refugees Welcome (Bun venit refugiaților), un serviciu online care pune în legătură refugiați cu persoane care vor să le ofere cazare. Condițiile în care aceștia sunt primiți de autorități sunt din

N AU F R A G I AŢ I Î N E U R O PA – I A D U L I M I G R A N Ţ I LO R , D I N C O LO D E M E D I T E R A N Ă

08-15 Eliza.indd 13

13

20/08/15 09:46

ce în ce mai precare, pe măsură ce spațiul este din ce în ce mai mic. Refugiații ajung să stea în corturi și în săli de gimnastică și nu de puține ori aceste tabere sunt atacate. Soluția lui Geiling lărgește discuția și oferă o integrare mai profundă. „Întotdeauna le spun oamenilor că nu e nimic special, acești refugiați au aceleași nevoi ca fiecare dintre noi, trebuie să aibă unde să doarmă, unde să se spele și să aibă ce mânca.“12 În timp ce guvernul de la Budapesta cheltuie bugete colosale pentru campanii naționale antimigrație și se pregătește să construiască un zid la granița cu Serbia, Szeged, poate singurul oraș mare care nu este controlat de partidul lui Victor Orban, s-a transformat într-un adevărat centru pentru refugiați. Cinci prieteni au pus pe picioare Migszol Szeged, o grupare de solidaritate față de imigranți, după ce au văzut că aceștia erau dați afară din gară noaptea și trebuiau să doarmă pe străzi. De la o pagină de Facebook pentru donații, mișcarea a devenit cunoscută la nivel național și a atras înfi ințarea și a altor grupări civice. Aproape 200 de voluntari au grijă de refugiații cazați într-o construcție de lemn oferită de primărie, care plătește și facturile la apă și lumină. Câte un student de la medicină vine în control în fiecare zi. Éva Borsi lucrează de o lună pentru Migszol Budapest, câte 12 ore pe zi, și spune că e minunat să facă parte dintr-o mică revoluție13. În Franța, Italia, Grecia, Spania și chiar în Marea Britanie, răsar mișcări umanitare contrare tonului dat de autorități. Nu doar oameni de rând, ci și primari, preoți și alte figuri autoritare depun eforturi pentru a-i ajuta pe acești oameni să aibă o viață în țara în care au ajuns.

Factorul care pare să se regăsească în toate aceste cazuri este deschiderea față de oameni, dar și faptul că satele sau orașele unde iau naștere aceste mișcări nu fac parte din elita fi nanciară a țărilor respective. Cei care ar avea și ei poate nevoie de ajutor sunt cei care nu țin cu dinții de puținul pe care îl au și de stilul de viață pe care s-au chinuit să îl creeze pentru ei. Sunt cei care încă mai văd valoarea vieții umane care merită salvată cu orice cost. Aceștia sunt singurii oameni care mai pot reda încrederea în umanitate și în viitorul Europei. Aceștia sunt singurii oameni care ar mai înțelege azi cuvintele Emmei Lazarus.

14

Țările europene au soluții pentru această problemă, dar trebuie să renunțe la a-i mai cataloga pe refugiați ca pe o problemă și să dorească să profite de oportunitatea pe care o oferă aceștia. Și nu trebuie să fii geniu pentru a vedea oportunitatea cu ochiul liber. Primarul orașului Goslar, din Saxonia Inferioară, este îngrijorat că populația de 50.000 de oameni scade vertiginos și vede în refugiați o soluție. „Dacă vrem să ne păstrăm bogăția, economia, locurile de muncă, atunci avem nevoie de mai mulți oameni“, spune el, adăugând că, fără un influx de noi rezidenți, serviciile publice nu vor mai fi sustenabile: „Nu vom mai avea infrastructură, piscine, școli, biblioteci sau autobuze.“14 Același lucru îl spune și François Crépeau, raportor special pe drepturile imigranților și expert independent al ONU: Țările europene nu mai trebuie să cheltuiască resurse pentru a securiza granițele, ci trebuie să investească în soluții care să îi facă pe imigranți să opteze pentru căi legale de a veni și a sta în Europa. Dar, pentru asta, liderii europeni trebuie să recunoască un număr de lucruri: o dată, că politicile prohibitive sunt direct vinovate pentru migrația ilegală și, în al doilea rând, că au nevoie de forță de muncă ieft ină pentru anumite sectoare ale economiei. „Imigranții vor veni oricum... În loc să-i forțeze în mecanisme care nu răspund nevoilor lor, trebuie să înțelegem logica deciziilor lor și să creăm politici care să se potrivească cu abilitățile lor și cu nevoile pieței muncii“15, spune Crépeau.

Altfel, statele europene devin în mod oficial complice la exploatarea lor, iar acesta va fi unul dintre lucrurile care vor defi ni eșecul marelui experiment european.

1. „Fatal Journeys. Tracking Lives Lost During Migration“, International Organization for Migration, 2014, publications.iom.int 2. „Understanding Migration and Asylum in the European Union“, Open Society Initiative for Europe, aprilie 2015, opensocietyfoundations.org 3. Ben Hall, „Immigration in the European Union: problem or solution?“ 2000, oecdobserver.org 4. Ibidem.

5. Patrick Kingsley, „10 Truths About Europe Migrant Crisis“, 10 aug. 2015, theguardian.com 6. Vezi nota 2.

7. Soeren Kern, „Europe’s Great Migration Crisis“, 12 iun. 2015, gatestoneinstitute.org 8. „A surge from the sea“, 16 aug. 2014, economist.com 9. Jeanne Park, „Europe Migration Crisis“, 23 apr. 2015, cfr.org 10. Bruce Stokes, „Key takeaways from the European Union study“, 12 mai 2014. pewresearch.org 11. Vezi nota 9.

12. „The europeans embracing migrants“, 3 aug. 2015, theguardian.com 13. Idem.

14. Idem.

15. „Europe should make ‘mobility’ central in migration policy, UN rights expert says”, 16 iun. 2015, un.org

S E M N E L E T I M P U LU I

08-15 Eliza.indd 14

20/08/15 09:46

Lucrarea controversată a artistului Bansky în Clacton-on-sea, Essex, de pe data de 1 octombrie 2014, care a fost îndepărtată de autorități pe motive rasiste (sus). Refugiat din tabăra iordaniană de la Al Zaatari (jos).

N AU F R A G I AŢ I Î N E U R O PA – I A D U L I M I G R A N Ţ I LO R , D I N C O LO D E M E D I T E R A N Ă

08-15 Eliza.indd 15

15

20/08/15 09:46

EXPLORÂND ÎNTUNERICUL Dacă nu sunt eu de vină, atunci e Dumnezeu?

16-21 Alina-6 pag.indd 16

19/08/15 10:53

Două dintre reacţiile umane la suferinţă sunt în egală măsură comune și corozive: a te învinovăţi și a da vina pe Dumnezeu.

Psihologie

C

u patru veri în urmă, atentatul petrecut în tabăra tinerilor laburiști din Utøya a înlemnit Norvegia. Ce motiv ar fi putut avea un tânăr de 32 de ani să ucidă zeci de copii care nu îi greșiseră cu nimic? După ce ancheta a dezvăluit că omul nu era nici nebun și nici nu provenea dintr-un mediu defavorizat în vreun fel, fiorul lipsei de sens s-a strecurat în sufletele norvegienilor. Acum nu se mai vorbea despre un fanatic islamist, nici de vreun schizofrenic paranoid. Anders Breivik era unul dintre ei – nu era nici un fanatic, nici un schizofrenic.

Analistul norvegian Aslak Sira Myhre comenta într-un interviu acordat BBC1 că a fi confruntat cu situația unui act de ură pură, precum cel comis de Breivik, este dificil pentru oricine. „Însă să te confrunți cu acest act ca parte din tine însuți este cu atât mai dificil.“ Myhre sugera astfel că norvegienii au simțit obligația morală de a-și asuma atentatul ca pe un eșec al lor. Prim-ministrul Jens Stoltenberg, membru al Partidului Laburist, a insistat2 în acele zile că atentatul nu poate fi imputat altcuiva decât individului care l-a condus de unul singur și că ar fi o greșeală ca altcineva să creadă altceva. Însă unii dintre supraviețuitori simțeau contrariul.

Ca și alți tineri supraviețuitori ai masacrului, Marta Fevang Smith era urmărită de întrebarea care, orice răspuns ar fi primit, o făcea să se simtă vinovată: „De ce am scăpat tocmai eu, iar alții au murit?“ Tânăra de 20 de ani este singura supraviețuitoare dintr-un grup de 11 tineri care au fugit din calea gloanțelor pe „Poteca iubiților“, un traseu de pe insulă care păruse

•

Alina Kartman

o ascunzătoare bună. A scăpat, deși fusese împușcată în cap, doar pentru că glonțul i-a ratat creierul cu doi milimetri. Însă, deși fi zic s-a refăcut, psihic încă are de recuperat. La început, nu a putut merge la școală, fi indcă imaginile din tabără îi reveneau constant în minte și nu se putea concentra.

Zgomotele puternice o făceau să tremure necontrolat și să izbucnească în lacrimi. Astăzi, presa locală3 o arată pe drumul spre vindecare, însă tânăra mărturisește că nu se poate bucura pe deplin că este în viață, în timp ce atâția alții nu mai sunt.

De ce am scăpat eu?

Psihologii numesc această familie de gânduri sindromul vinii supraviețuitorului4 . Ei au observat că, în situații extrem de traumatice, victimele nu reușesc să se readapteze psihic imediat ce amenințarea reală a trecut.

Din contră, din pricina tulburării de stres posttraumatic, pot cădea într-o depresie severă, manifestând totodată anxietate și confruntându-se cu gânduri obsesive, ziua, și coșmaruri repetitive, noaptea. Sentimentul de vină al supraviețuitorului nu apare doar după un incident violent, ci îi urmărește și pe cei care au scăpat dintr-o calamitate care i-a ucis pe alții, ori pe veteranii de război care au fost martori neprotejați ai morții.

Timmy avea șapte ani și era în cantina școlii cu alți colegi când un cutremur puternic a dislocat acoperișul școlii și a provocat prăbușirea peretelui dinspre sud al bucătăriei. Băiatul a luat-o la goană spre ieșire, împreună cu alți colegi, însă, privind în urmă, a văzut o fetiță stând nemișcată pe o masă.

Un moment s-a gândit să se întoarcă

17

16-21 Alina-6 pag.indd 17

19/08/15 10:53

după ea, dar văzând bucățile de acoperiș și de zid care continuau să cadă, a fugit afară. Câteva secunde mai târziu, acoperișul s-a prăbușit cu totul, înghițindu-i pe cei care nu au reușit să iasă la timp. Micul Timmy s-a prăbușit și el sub povara vinovăției: De ce nu a salvat-o și pe colega lui?

Kathleen Nader, care relata cazul pe platforma GiftFromWithin.org5, spunea că fetița era moartă atunci când Timmy a văzut-o pe masă și, dacă s-ar fi întors după ea, și el ar fi fost mort acum. Însă a fost nevoie ca băiețelul să proceseze sentimentele de vină pentru a-și putea vindeca trauma. În tratarea copiilor care suferă din pricina sentimentelor de vină, psihologii folosesc adesea terapia prin joc (uneori și terapia cognitivcomportamentală), pentru a explora împreună cu ei diferite scenarii posibile în eveniment.

Procedura îi ajută pe micuți atât să realizeze că nu ar fi fost posibil să evite un eveniment, pentru că la acel moment nu știau cum anume să facă acest lucru, cât și să conștientizeze că acum au abilitățile necesare unei reacții adecvate în eventualitatea unei situații similare6.

Tratarea adulților impune o abordare diferită. Însă, ca și în cazul copiilor, este necesară o explorare (dureroasă) a evenimentului care a declanșat vina. O persoană care a supraviețuit unei tragedii se poate simți vinovată7 pentru că a

18

rămas în viață sau nu a fost rănită, în timp ce alții au murit sau au fost răniți. Alți supraviețuitori au remușcări pentru că nu au putut salva pe cineva sau au fost nevoiți să lase pe cineva să moară în dezastru. Iar alții se pot simți vinovați pentru că au lăsat ca „răul să învingă“.

Durerea destabilizează perspectiva Psihologii vorbesc doar rareori despre cauzele propriu-zise ale acestui sindrom, însă lasă să se înțeleagă că sursa acestuia este procesul prin care sentimente negative postt raumatice (frică, durere, șoc, destabilizare psihică) degenerează într-o vină falsă. Învinovățirea supraviețuitorului este o reacție a unui psihic copleșit de traumă, care încearcă să își „traducă“ destabilizarea emoțională majoră pe care o resimte, într-un complex de emoții relativ mai familiar, chiar dacă în continuare negativ. De aceea soluțiile pe care terapeuții le propun pentru anihilarea acestui sindrom (de altfel considerat un simptom al tulburării de stres postt raumatic, nu o tulburare în sine) nu se suprapun decât parțial pe soluțiile de tratare a vinii obiective.

Totuși falsa vină a supraviețuitorului are ceva în comun cu vina obiectivă (pentru un rău comis intenționat sau conștient). Amândouă tind să limiteze „vinovatul“ la o mișcare de revoluție în jurul

S E M N E L E T I M P U LU I

16-21 Alina-6 pag.indd 18

19/08/15 10:53

căpitanul. „Cuvintele ei nu descriau doar fapte – uite ce am făcut azi –, erau ca o scrisoare de la o mamă pentru fiul ei.“ Căpitanul devenise fiul pe care femeia îl pierduse. „Așa se lupta ea cu durerea, iar eu aveam responsabilitatea de a-i răspunde în același fel.“ Căpitanul simțea că greșise față de mama soldatului, așa cum mulți alții simt că au greșit față de Dumnezeu. De aceea iertarea din partea ei a avut puterea să îl îndepărteze pe căpitan de obsesia vinii. Nu mai era omul de nimic care ucisese fiul unei femei, ci omul iertat, chiar iubit, în ciudat erorii lui fatale.

Totul va fi bine

propriei persoane: „cât de rău sunt“. Aici psihologia conlucrează cu religia pentru a-l încuraja pe omul care suferă la gândul că a comis un rău, să își lărgească perspectiva astfel încât să poată canaliza în comportamente constructive energia emoțională consumată de vinovăție. În sens creștin, echilibrul sufletesc se restabilește prin legătura vindecătoare cu divinitatea. Însă o incontestabilă putere restauratoare au și relațiile iubitoare cu ceilalți.

Iubirea salvează Aceasta a fost experiența unui ofițer american bântuit de vina unui accident soldat cu moartea unui subaltern. „Așa cum se întâmplă în cazul celor mai multe accidente, nu sunt în închisoare acum“, mărturisea căpitanul. „Și, sigur, nu am fost în mod direct de vină. Însă este o înșiruire de erori. Dintre zecile de decizii luate în acea perioadă, dacă una era diferită, poate viața lui ar fi fost salvată... Mă lovesc și probabil mă voi mai lovi de vina de a-i fi luat viața... Nu cred că e zi în care să nu mă gândesc la asta, măcar fugitiv...“ Vindecarea ofițerului a venit prin intermediul a ceea ce psihologii numesc „o conexiune empatică“ cu mama soldatului ucis. El i-a scris acesteia o scrisoare. La ceva timp după, femeia i-a răspuns, trimițând și pachete de provizii întregii companii. „Oh, a fost tulburător“, mărturisea

Profesorul de fi losofie Nancy Sherman, care a spus povestea căpitanului, aprecia că vina poate fi și o cale prin care soldații reușesc să rămână totuși fideli unei ordini morale atunci când sunt înconjurați de haosul și brutalitatea războiului8. Însă nu doar războiul, ci și experiențele traumatice de orice fel ne pot răscoli cu întrebări privind sensul existenței, puterea binelui și a răului, dreptatea sau chiar existența lui Dumnezeu. Trauma îl poate convinge pe cel care a trăit-o că universul este guvernat de rău, iar această convingere îl zdrobește pe credincios și pe ateu deopotrivă9. Îi răpește siguranța aceea de bază a oricărui om că, până la urmă, totul va fi bine.

Confruntat cu moartea soției, la 20 de ani după ce publicase Problema suferinței (The Problem of Pain, orig.), C.S. Lewis, unul dintre cei mai reputați apologeți creștini, a realizat că trebuie să revină asupra modului în care tratase problema sensului tragediei. În prefața cărții Anatomia unei dureri (A Grief Observed, orig.), pe care Lewis a publicat-o ulterior, fiul lui descria agonia trăită de marele gânditor în încercarea de a se readapta, după pierderea soției, la vechea lui convingere că suferința are un sens. Cartea documentează neputința credinciosului căruia durerea îi șterge reperele și zbaterea lui de a ieși din întuneric. Mărturia emoționantă a lui Lewis arată că durerea nu îi dărâmă doar pe cei slabi sau pe cei necredincioși, ci e capabilă să zdrobească și cel mai bine înrădăcinate spirite. Lewis și mulți cititori ai lui s-au convins că „niciodată nu știi cât de mult crezi într-un lucru“, de pildă în bunătatea sau chiar în existența lui Dumnezeu, „până când de adevărul sau de falsitatea acelui lucru depinde viața ta“10.

E X P LO R Â N D Î N T U N E R I C U L – D A C Ă N U S U N T E U D E V I N Ă , AT U N C I E D U M N E Z E U ?

16-21 Alina-6 pag.indd 19

19

19/08/15 10:53

Frumoasa realitate Din păcate, când vorbesc despre implicarea lui Dumnezeu în tragedii, doar puțini reușesc să se apropie cu suficientă îndrăzneală cât să fie elocvenți, dar și cu suficientă umilință cât să fie adecvați. Cei mai vocali cad într-una dintre extreme, condamnându-se la ineficiență.

Lăsându-L pe Dumnezeu să Se apere singur, prin intermediul Bibliei, Philip Yancey, un foarte îndrăgit autor creștin contemporan, a descoperit că, în mod bizar, tocmai atunci când Dumnezeu Se implica cel mai vizibil în viața oamenilor aceștia erau cel mai puțin dispuși să Îl iubească.

Discutând episodul eliberării poporului evreu din Egipt, Yancey spune că, „pe măsură ce Dumnezeu Se apropia mai mult de poporul Lui, cu atât acesta, în mod paradoxal, se îndepărta de El. […] Dacă vrem să vedem de ce fel de «relație personală cu Dumnezeu» se bucurau israeliții, să le ascultăm propriile cuvinte: «Iată că murim, pierim, pierim cu toții! Oricine se apropie de cortul Domnului moare.» Sau: «Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.»“11 Fără să încerce să elucideze cauzele inconsecvenței oamenilor care cer ca Dumnezeu să fie vizibil, însă fug din prezența Lui atunci când o percep cu simțurile, Yancey spune totuși că această inconsecvență este un tipar istoric, ce s-ar putea repeta și astăzi dacă ar avea contextul. De

C.S. LEWIS, ONEST DESPRE DURERE „Câteodată se simte ca atunci când ești băut sau lovit la cap. E un fel de pătură invizibilă între lume și mine. Mi-e greu să absorb ce spun ceilalţi. Sau poate că mi-e greu să vreau să absorb. E așa de neinteresant [ce spun ei]. (…) Văd cum oamenii, când mă abordează, încearcă să se hotărască dacă să-mi «zică ceva despre treaba asta» sau nu. Mă supără dacă o fac și dacă nu o fac iar mă supără.“a Surprins și de manifestarea fizică a suferinţei, Lewis a realizat că „Nu mi-a zis nimeni, niciodată, că amărăciunea se simte atât de asemănător cu frica. Nu îmi este frică, dar senzaţia este ca aceea de frică. Același gol în stomac, aceeași neliniște...“b a. Clive Staples Lewis, A Grief Observed, HarperCollins E-books b. Ibidem.

20

aceea un aspect important de reținut cu privire la Dumnezeu este că, deși ne iubește și Îi pasă, adesea rămâne invizibil, nu din indiferență, ci tocmai din dragoste. În ceea ce ne privește, este important să înțelegem că suferința ne tulbură perspectiva.

Este dificil să rămâi obiectiv atunci când te doare. Însă, sugerează Yancey, în durere altceva este mai important decât a fi obiectiv și a face o evaluare cât mai realistă asupra situației.

Folosind ca material didactic biografia lui Iov, Yancey subliniază câteva idei: (1) Dumnezeu nu urmărește să devalorizeze suferința omului (cartea Iov cuprinde doar un capitol despre restaurarea binelui în viața omului și 41 de capitole despre suferința cruntă pe care a trebuit să o îndure înainte); (2) Tot El ne asigură că durerea este temporară, că nu e niciodată fi nalul drumului și (3) așază credința deasupra sensului (atunci când Iov Îi cere socoteală lui Dumnezeu, Dumnezeu îi mută atenția de la „de ce trebuie să îndur eu?“ la „cum aș putea să îndur eu? “). Yancey conchide spunând că istoria lui Iov nu este una despre sensul durerii, ci despre sensul credinței în timpul durerii.

Un al treilea element de reamintit în situațiile de criză este că, de foarte multe ori, suferința nu

S E M N E L E T I M P U LU I

16-21 Alina-6 pag.indd 20

19/08/15 10:53

este o dojană divină (Dumnezeu pedepsindu-ne pentru vreun păcat). Și nici măcar o lecție. Atunci când aparent niciun sens, nicio învățătură, niciun bine nu se desprind dintr-o tragedie, constanța încrederii omului în Dumnezeu face posibil frumosul care răsare din mizerie. Aceasta nu este o negare a dreptului celui aflat în suferință de a simți frustrare, de a se revolta, de a-și reașeza reperele, de a se răzgândi după aceea, ci doar sugerează un drum mai bun decât acesta. Dumnezeu i-a permis lui Iov, ba chiar l-a încurajat, spune Yancey, să Îi arunce în față toată durerea, tot năduful și toată confuzia. Dumnezeu i-a permis aproape orice, fiindcă, oricât de aprig ar fi luptat, Iov ducea acea bătălie în fața Lui. Nu cu spatele, nu astupându-și urechile ca să nu-L audă. În fi nal, realitatea arată că durerea, ca și frica și vinovăția, poate dărâma, dar poate și să ridice eroi. Atunci când oameni care poate ar fi îndreptățiți să se autocompătimească aleg să nu o facă, ci să creadă în Dumnezeu în ciuda a ceea ce îi îndeamnă să strige „ce fel de Domn ar permite așa ceva? “, atunci tendința de a da vina pe cine este mai la îndemână – pe mine/pe Dumnezeu – nu mai apare ca o opțiune validă.

Cunoscutul vorbitor inspirațional Nick Vujicic este un exemplu în acest sens, unul care merită

readus în atenție. Tânărul născut fără mâini și fără picioare, confruntându-se de nenumărate ori cu depresia în timpul copilăriei, a reușit să își schimbe radical perspectiva atunci când a asimilat ideea că suferința lui nu este ultima stație a vieții, ci doar un proces prin care a putut învăța că Dumnezeu îi poate oferi un sens și îi poate oferi pace, chiar și în mijlocul celei mai nedrepte dureri. Astăzi, Nick este fericit să întâmpine venirea pe lume a celui de-al doilea copil al său.

Un vis despre care, cel mai probabil, adolescentul copleșit de durere ar fi crezut că e prea cinic și prea crud este astăzi o frumoasă realitate.

1. ShowRacismTheRedCard, BBC This World - Norway’s Massacre, https:// youtu.be/GvZ8ZIWsj_4 2. Idem.

3. Caïssa Gjølberg, „Det er vanskelig å juble når så mange ikke har det jeg har“, 22 iul.2015, www.kk.no 4. Elizabeth Landau, „Surviving with the guilt of living“, CNN, 24 iul. 2012, edition.cnn.com 5. K. Nader, „Terrorism: September 11, 2001, Trauma, Grief and Recovery“, 2001, GiftfromWithin.org 6. L.C. Terr, „Play therapy and psychic trauma: A preliminary report“, în C. Schaefer & K. O’Connor, Handbook of play therapy, Wiley, New York, 1983.

7. M. A. Simpson, „Traumatic stress and the bruising of the soul: the effects of torture and coercive interrogation“ în J. P. Wilson & B. Raphael (ed), International Handbook of Traumatic Stress Syndromes, Plenum Press, New York, 1993.

8. Nancy Sherman, „The Moral Logic of Survivor Guilt“, 3 iul. 2011, http:// opinionator.blogs.nytimes.com 9. M. E. Jordan, M. E., „A spiritual perspective on trauma and treatment“, National Center for Post-Traumatic Stress Disorder Clinical Quarterly, 1995.

10. Ibidem.

11. Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu, Editura Kerigma, Oradea, 2007.

E X P LO R Â N D Î N T U N E R I C U L – D A C Ă N U S U N T E U D E V I N Ă , AT U N C I E D U M N E Z E U ?

16-21 Alina-6 pag.indd 21

21

19/08/15 10:53

22-27 Corina.indd 22

19/08/15 10:36

„Și cine este * aproapele meu?“ Nu mai puţin de 96% dintre români cred în Dumnezeu, iar 72% Îl consideră foarte important în viaţa lor, conform unui sondaj1 recent IRES. Nu mai puţin de 69% se roagă cel puţin o dată pe zi, iar 89% declară că religia era importantă pentru familie în timpul copilăriei lor.

Social

•

Corina Matei

E

fectele unei asemenea evlavii în interacțiunea unui om cu aproapele ar trebui să fie vădite.

Din păcate, realitățile ce izbesc ochiul sunt altele. Dacă românii Îl iubesc așa de mult pe Dumnezeu, atunci unde este dragostea față de aproapele? „Și cine este aproapele meu?“ întreba un iudeu, un învățător al Legii, când Iisus Christos i-a spus că viața veșnică presupune respectarea a două porunci: să-L iubești pe Dumnezeu și să-ți iubești aproapele. Răspunsul primit, prin pilda bunului samaritean, dă de gândit până astăzi; oare putem privi chiar și un inamic drept semenul nostru și îl putem iubi? Dacă standardul de umanitate propus de Iisus pare prea înalt, ce alte variante propun oamenii pentru a evalua cine sunt semenii lor?

Trepte în istorie „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!“ – iată îndemnul moral, sau doar presimțirea, care i-a ajutat în general pe oameni să supraviețuiască, mai degrabă decât să viețuiască. Aproapele este, într-o asemenea situație, un membru al familiei, apoi al ginții, apoi al tribului, în cercuri concentrice, în funcție de cât de multe lucruri ar mai păstra în comun cu membrii acestora. Aproapele e cineva cât mai asemănător cu tine. Totuși insuficiența acestui criteriu minimal s-a vădit în gestul lui Cain de a-și ucide fratele, pe Abel, sau al legendarului Romulus, care și-a ucis chiar fratele geamăn, pe Remus.

Un criteriu mai eficient, care emerge totdeauna din viața cotidiană, din practică, este că, pentru a te dezvolta și a-ți înlesni traiul, ai nevoie de colaborarea cu alții, cu o colectivitate. Acest criteriu se bazează pe observația că există scopuri comune ce trebuie urmărite în grup, spre beneficiul tuturor și al fiecăruia în parte. Așadar un calcul asupra intereselor și avantajelor de ambele părți îi îndeamnă pe oameni să adauge reguli ce presupun conlucrarea, încrederea reciprocă, * Luca 10:29

22-27 Corina.indd 23

23

19/08/15 10:36

respectarea acordurilor etc. Aproapele este, în aceste circumstanțe, oricine colaborează cu tine la ceva și beneficiază de rezultate. Construcția unei clădiri, a unei fântâni, a unui pod, a unui drum etc. reprezintă prilejuri de conlucrare și apropiere între semeni. În aceste cazuri însă, nu se poate vorbi despre o umanizare deplină a conviețuirii, dacă ea se bazează doar pe interese și pe avantaje, întrucât fie dispare odată cu ele, fie naște concurențe și dispute. Este ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă dintotdeauna în istorie, deoarece oamenii se opresc, în majoritatea lor, la aceste rațiuni ale colaborării temporare, în funcție de interese și de avantaje.

Din acest motiv s-a putut întâmpla, de pildă, ca, în secolul al VI-lea d.Chr., Conciliul de la Macon (Franța) să dezbată dilema cu privire la înzestrarea cu suflet a femeii, în comparație cu bărbatul. Taberele erau apropiate numeric și balanța a fost înclinată în favoarea deciziei că ea are, totuși, suflet, fi ind numai trei voturi în plus ale unor fețe bisericești. Din perspectiva monahilor, femeia era extrem de neasemănătoare lor și indezirabilă prin preajmă, o străină vinovată de păcatul originar, o ispită pe drumul mântuirii. În același spirit de accentuare mai degrabă a diferențelor decât de prețuire a asemănărilor, aproape un mileniu mai târziu, în 1512, monahii spanioli dezbăteau dilema dacă neeuropenii sunt oameni sau nu și acceptau, în cele din urmă, că sunt2. Interesele economice și aspirațiile de colonizare ale europenilor erau mai bine servite de perspectiva că neeuropenii sunt mai prejos ca oameni și deci merită cuceriți.

De asemenea, sclavagismul (atât cel antic, cât și cel modern) demonstrează că aspirația la umanizare pălește în fața disponibilității oamenilor de a specula diferențele dintre ei, cu scopul de a profita și a-și exploata semenii. Cu cât celălalt este mai puțin asemănător – prin clasă socială, avere, etnie, rasă, sex – cu atât este mai departe de cel care crede că reprezintă esența umanului. De-a lungul istoriei din ce în ce mai înguste, aproapele acestui tip de om era acela care prezenta aceleași caracteristici cu el. Istoria omenirii apare ca o istorie a creării și modificării ierarhiilor puterii, averii, nobilității și privilegiilor, ca o succesiune de turnuri Babel, în care cei de la vârf erau „mai oameni“ decât cei de la bază.

24

„Mai presantă ca oricând a devenit însă datoria de a învăţa să cunoaştem, în celălalt şi în caracterul diferit, ceea ce avem comun. În lumea noastră tot mai înghesuită se întâlnesc culturi, religii, moravuri şi valorizări profund deosebite.“ Hans-Georg Gadamer

Trepte în antropologia culturală Nu este de mirare că ecouri ale acestor percepții de Ev Mediu întunecat au persistat până în contemporaneitate, cu cât societățile și comunitățile mici au rămas mai închise. Xenofobia și etnocentrismul au fost caracteristicile formate tocmai pe această închidere a comunităților la interacțiuni cu restul lumii.

Marile descoperiri geografice i-au produs un adevărat șoc cultural Occidentului, schimbându-i viziunea asupra lumii și a omului. Relatările navigatorilor, ale militarilor, aventurierilor sau ale negustorilor privind lumi altfel structurate, rase noi, obiceiuri și tradiții necunoscute sunt cele care au stimulat imaginația epocii și au dus probabil la apariția utopiilor. Creaţiile lui Thomas Morus, Tommaso Campanella sau Francis Bacon dezmărgineau orizontul cunoscut, dar și pe cel conceptibil și proiectau modele ideale de organizare social-politică în locuri necunoscute și îndepărtate, sub inspiraţia născută din explorarea geografică a Pământului.

Dezamăgirile cotidiene și aspiraţiile tipic europene de îmbunătăţire a vieţii sociale și politice, dar și a spiritualităţii omului din acele timpuri își găseau un refugiu și o localizare posibilă. Pare grăitor faptul că refugiul și localizarea vizau totdeauna insule îndepărtate și... izolate. Iată un fragment ilustrativ din Noua Atlantidă, a lui Francis Bacon, în care naufragiaţii europeni sunt întâmpinaţi de către locuitorii misterioși ai unei insule necunoscute din Marea Sudului astfel: „El ne răspunse că, fi ind preot, așteaptă de la noi răsplata preotului, adică dragostea noastră frăţească și binele sufletelor și trupurilor noastre. Plecă apoi, nu fără lacrimi de duioșie în ochi și ne lăsă pătrunși de bucurie și recunoștinţă.

S E M N E L E T I M P U LU I

22-27 Corina.indd 24

19/08/15 10:36

Ne-am spus că ajunseserăm desigur într-o ţară a îngerilor, care ni se arătau zilnic și ne întâmpinau cu binefaceri la care nu ne gândiserăm și la care cu atât mai puţin ne-am fi așteptat.“3 Fragmentul ipostaziază comportamentul bunului samaritean într-o societate utopică, așa cum autorul și-ar fi dorit să fie societatea sa, dacă ar fi urmat preceptele moralei creștine.

Au existat și forme de etnocentrism, chiar de eurocentrism, venite nu din închistare, ci din infatuarea de a confunda ierarhia civilizației cu ierarhia umanizării; de a crede că prosperitatea și evoluția socială ne fac mai buni pe noi, europenii, decât sunt celelalte popoare, etnii și rase de pe glob.

Pe fondul acestei prejudecăți și ca reacție la ea, s-a dezvoltat antropologia culturală ca știință despre om4 , la începutul secolului trecut.

Conceptul ei principal este alteritatea5, adică toată diversitatea de culturi existente pe planetă, altele decât cultura de proveniență a cercetătorului. Fondatorul antropologiei culturale ca disciplină bazată pe cercetare de teren este americanul de origine germană Franz Boas. El a adoptat și a impus în metoda de cercetare principiul relativismului cultural. Acesta presupunea ca antropologul să abordeze studiul unei culturi străine raportând-o la propriile ei standarde, nu la cele ale culturii lui de origine.

De pildă, dacă se constata că eschimoșii au obiceiul ca, în perioadele grele de iarnă, în care nu mai dispun de hrană pentru întreaga familie, să-și abandoneze bătrânii pe o banchiză, acest obicei nu trebuia evaluat după regulile morale ale europenilor. În acest caz, eschimoșii ar fi fost percepuți ca adevărați criminali cu sânge rece ai propriilor membri de familie; însă în condițiile extrem de dure ale vieții la Polul Nord, obiceiul acesta dramatic, acceptat de către bătrânii în cauză și propagat de la o generație la alta, reprezenta singura soluție de supraviețuire a celor tineri și a copiilor.

Mai simplu spus, principiul relativismului cultural cerea să încercăm, pe cât posibil, să ne punem în locul celor evaluați, în contextul lor psiho-socio-cultural, și să încercăm să-i înțelegem din interior. În acest scop, rigorile muncii de teren presupuneau ca un cercetător să petreacă cel puțin un an în sânul comunității studiate, să-i învețe limba, să participe la viața acelei comunități.

Disponibilitatea aceasta nu o dovediseră autorii anteriori, care descriau, din liniștea cabinetului sau a bibliotecii, comunități îndepărtate, exotice, din perspectiva superiorității europene.

Un exemplu de asemenea autor este Sir James George Frazer, cu a sa monumentală Creanga de aur. Dar și la cercetători mai aplicați, cum ar fi polonezul Bronislaw Malinowski, se regăsește această superioritate. Iată ce nota el în 1925: „Privind de la distanţă și de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este ușor să vedem puerilitatea și irelevanţa magiei. Dar fără puterea și ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-și stăpânească dificultăţile practice așa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa la stadii mai înalte de cultură.“6 A existat în antropologie concepția greșită, fără o bază științifică, potrivit căreia omul sălbatic este un fel de strămoș contemporan al omului alb civilizat; că studiindu-i pe sălbaticii de azi vom înțelege cum am evoluat noi înșine din caverne, de la barbarie spre civilizație.

Cert este că deschiderea lumii civilizate spre acceptarea în sfera umanității și a astfel de triburi și comunități îndepărtate și atât de diferite este foarte recentă, are mai puțin de un secol.

Contribuția antropologiei culturale la această deschidere a fost hotărâtoare. În sfârșit, aproapele tinde să se refere la orice om de pe planetă, iar diversitatea culturilor devine o bogăție ce trebuie prețuită și ocrotită.

Barbaria civilizată Anticipând efectele interacțiunilor tot mai strânse și mai frecvente între culturile lumii, fi losoful contemporan Hans-Georg Gadamer avertiza: „Și în întâlnirea cu celălalt și cu ceea ce este diferit se poate realiza un fel de întâlnire cu sine. Mai presantă ca oricând a devenit însă datoria de a învăţa să cunoaștem, în celălalt și în caracterul diferit, ceea ce avem comun. În lumea noastră tot mai înghesuită se întâlnesc culturi, religii, moravuri și valorizări profund deosebite.

Ar fi o iluzie să se creadă că numai un sistem raţional al avantajelor – un soi de religie a economiei mondiale, ca să spunem așa – ar putea regla convieţuirea umană pe această planetă ce devine din ce în ce mai strâmtă. (...) Știinţa despre om, în întreaga ei diversitate, devine o sarcină morală și fi losofică pentru noi toţi.“7 „ Ș I C I N E E S T E A P R O A P E L E M E U ?”

22-27 Corina.indd 25

25

19/08/15 10:36

Numai că, în ultimele decenii, s-au schimbat criteriile de evaluare a alterității, a celuilalt, a culturii lui, deci și a ceea ce considerăm a fi aproapele. O veritabilă „religie a economiei mondiale“ pare să-i îndepărteze pe occidentali de onestitatea cercetătorilor.

Fenomenul accelerat de interpenetrare a culturilor prin migrații masive ale unor populații spre Occident a determinat o reacție de apărare din partea culturilor-gazdă. Era mult mai ușor să susții multiculturalismul atunci când acele populații se aflau la o distanță confortabilă, pe alte continente, în insule paradisiace sau în țări care se autoguvernau ori erau colonizate.

Accentul cădea pe exotismul lor, erau percepute cu o relaxare estetică. Interacțiunile presupuneau mai mult vizite, călătorii, cercetări universitare, vacanțe sau afaceri ale unor occidentali în respectivele comunități.

Dar condițiile lor sociale actuale arată frământări dramatice, unele fără precedent: explozia demografică a unor populații, crize economico-fi nanciare, confruntări intertribale, revoluții „primăvăratice“, șomaj, foamete, epidemii necunoscute etc. Membrii disperați ai acestor comunități au început să caute zări mai senine în Occidentul prosper, iar criteriile de evaluare a situației s-au schimbat radical în acest Occident neprimitor. Știrile recente anunță îngrijorător evenimente tulburi în procesul migrației spre Vest a populațiilor din teatrele de război arabe8. Am început cumva să coborâm pe scara umanizării, de la recunoașterea aproapelui în triburi îndepărtate, la recunoașterea exclusivă a vecinilor de continent?

Umanizarea individuală George Weidenfeld, un bogat evreu în vârstă de 95 de ani, care a fost salvat de la moarte de niște creștini în al Doilea Război Mondial, a decis să salveze, la rându-i, creștini din Siria și Irak. Până acum, a salvat de la persecuția ISIS peste 2.000 de creștini, oferindu-le posibilitatea de a emigra temporar în Polonia și fi nanțându-le șederea pe o perioadă de cel puțin un an9.

Weidenfeld se comportă ca un bun samaritean.

El a declarat pentru The Times că nu poate salva întreaga lume, dar că poate face ceva pentru creștini și că aceasta este o datorie față de ei. Așadar fapta în

26

sine este o răsplată peste timp a faptei creștinești a celui care i-a salvat viața lui Weidenfeld, pentru că l-a considerat aproapele său.

Un alt bun samaritean este musulmanul Mustafa, care, fără a dispune de fonduri sau de alte mijloace de ajutorare, a salvat de la moarte 72 de creștini arestați de militanți ai grupării Stat Islamic10. El a discutat pur și simplu cu militanții, convingândui că îi cunoaște pe acei creștini, că sunt vecinii lui, sunt oameni buni și merită să fie eliberați.

Soții Pehlke sunt doi germani care s-au gândit și ei să ajute refugiați irakieni, închiriindu-le din pământul lor, și care declară cât de multă bucurie le-a adus această inițiativă 11.

Din fericire, astfel de demersuri individuale sunt însoțite uneori sau inspiră unele demersuri colective: apar asociații12, voluntari13, luări de poziție ale unor oficiali14, site-uri de informare și jurnalism civic15ce militează pentru cauza semenilor în nevoie.

Aproapele nostru este orice om în nevoie pentru care putem arăta milă, căruia îi putem da un ajutor. Nu ni se cere să facem ceea ce nu putem, ci doar ceea ce ne este la îndemână, dar ține de voința noastră liberă să acționăm.

Așadar umanizarea autentică nu e dată de stadii sociale și istorice (de altfel, reversibile), nici de criterii științifice ori economice, ci de decizia conștiinței noastre, a fiecăruia în parte, de a ne de-centra, de a ieși din egoism și a ne ajuta semenii. Vom vedea în ei frați numai dacă acceptăm că avem același Tată.

1. „SONDAJ IRES. Ciudatele credințe ale românilor: 96% cred în Dumnezeu, dar numai 64% în viața de după moarte“, 16 aug. 2015, orthonews.ro 2. Victor Ionescu, „Pedeapsă și clemență, amnistie și iertare“, accesat 18 aug.

2015, http://www.clr.ro/ebuletin/4_2001/Binform4_2001_2.htm 3. Francis Bacon, Noua Atlantidă, Editura știinţifică, București, 1962, p. 42.

4. Din termenul grecesc anthropos, care înseamnă „om“.

5. Din etimonul latinesc alterus, care înseamnă „altul“.

6. Bronislaw Malinowski, Magie, religie, știință, Editura Moldova, Iași, 1993, p. 146.

7. Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, Polirom, Iași, 1999, p. 147.

8. Gh. Petre, „SUA îi discriminează pe creștini, atunci când vine vorba despre vizele pentru refugiaţi“, 8 aug. 2015, napocanews.ro 9. Carrie Dedrick, „Jewish Man Saved form Nazis Helps Christians Escape ISIS“, 17 iul. 2015, christianheadlines.com 10. „72 de creștini au fost salvați de un vecin musulman“, 14 aug. 2015, stiricrestine.ro 11. „Helping refugees: a matter of faith“ (video), 5 nov. 2014, dw.com/en 12. Ivan Pereira, „De Blasio, Chicago, L.A. mayors form initiative to help immigrants, 17 sept. 2014, amny.com David Hudson, „President Obama Launches My Brother’s Keepr, His New Initiative to Help Young Men of Color, 27 febr. 2014, whitehouse.gov/blog 13. Samaritan’s Purse International Relief, SP Volunteer Network, http:// spvolunteernetwork.samaritanspurse.org/ 14. Martin Koch, Claudia Stefan, „Ajutor pentru minoritatea creștină din Siria“, 13 nov. 2012, dw.com/ro 15. „Pope demands an end to ’genocide’ in the Middle East“, 10 iul. 2015, dw.com/en

S E M N E L E T I M P U LU I

22-27 Corina.indd 26

19/08/15 10:36

22-27 Corina.indd 27

19/08/15 10:36

ZIUA ÎN CARE LUMEA

S-A SCHIMBAT Istorie

•

David Trim

Ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001 a fost epocal și traumatic nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru lumea occidentală.

28-33 David Trim.indd 28

19/08/15 11:21

P

ractic, oricine își amintește unde se afla când a auzit că World Trade Center a fost atacat. Îmi amintesc foarte clar că abia începuse anul academic la Colegiul Newbold, din Marea Britanie, unde eram profesor în acea perioadă. Era marți după-amiază la noi și tocmai ieșeam dintr-o sală de curs când un student mi-a spus că New York-ul a fost atacat de teroriști. În câteva minute aveam un alt curs, așa că nu am avut timp decât să văd ce spune internetul. Însă la acel moment, relatările erau incerte și conțineau (după cum avea să se dovedească) și zvonuri.

Cel puțin două știri pe care le-am citit afi rmau că Turnurile Gemene ale World Trade Center se prăbușiseră, dar am presupus că nu e vorba decât de o altă exagerare sau de un zvon – or fi fost afectate (cum s-a întâmplat după atacul jihadist cu bombă din 1993), dar nu aveau cum să fie distruse.

Când am încheiat și următorul curs, erau clipuri pe internet cu turnurile prăbușindu-se. Am rămas încremenit, îngrozit și aproape nu îmi venea să cred ce vedeam cu ochii mei. Apoi, când am aflat că și Pentagonul fusese atacat, mi-am sunat soția, care este americancă, deoarece unchiul ei și unul dintre verii ei lucrează la Pentagon. Ea deja plecase mai repede de la serviciu și era acasă, uitându-se la știri profund tulburată. În cursul serii, am urmărit și alte materiale video și știri de ultimă oră despre situația din New York, din Washington, D.C., și din Pennsylvania (unde se prăbușise un al patrulea avion deturnat), privind cum crește numărul estimat al victimelor. Ceva din seara aceea a fost ca un vis: era greu de crezut că se întâmpla în realitate așa ceva.

O renaștere neașteptată Pe data de 11septembrie 2001, lumea s-a schimbat. În decursul a aproximativ zece ani după încheierea Războiului Rece, printre diplomați și comentatori era răspândită ipoteza că ideologia murise – fapt rezumat exemplar în aplaudatul articol din 1989 al lui Francis Fukuyama: „Sfârșitul istoriei“1. Abordarea dominantă în politica și în relațiile internaționale din anii 1990 a fost cea a geopoliticii, așa cum fusese, vreme de un secol și jumătate, înainte de anii 1950. În gândirea geopolitică, se pornește de la premisa că națiunile își exercită puterea, în special cea militară și navală, pur și simplu pentru a-și urmări propriul interes național; de asemenea se consideră că esențial

pentru interesul național este controlul asupra spațiilor geografice cheie (fie că e vorba de zone bogate în resurse naturale, fie de puncte strategice). Prin urmare, din perspectivă geopolitică, interesul național presupune, în esență, identificarea și apoi dominarea zonelor vitale2. Însă după 2001, ideologia a revenit ca principiu de operare în relațiile internaționale.

Dar a existat în cultura occidentală încă o ipoteză care a fost la fel de zguduită ca cele două turnuri ale World Trade Center. Secularizarea era atât de răspândită, acceptată la scară largă în Occident și în Europa Centrală, în America de Nord și în părți din America de Sud și Oceania, încât majoritatea locuitorilor din acele zone au fost convinși că și creștinismul murise. Și, fi indcă era singura religie pe care o cunoșteau, au considerat că, per ansamblu, credința religioasă era pe moarte. În anii 1960 și 1970, personalități din mediul academic anticipau cu încredere că importanța religiei în viața publică avea să se diminueze, pe măsură ce societățile aveau să se modernizeze, până când, într-un fi nal, credința va deveni un aspect pur privat, fără putere în sfera publică. Această etapă în declinul religiei era pretutindeni considerată iminentă (și, într-adevăr, în unele părți ale Europei occidentale, s-a ajuns în acest punct). O ipoteză paralelă era că societatea umană intrase în era „postreligioasă“, în care caracterul (presupus) irațional al confl ictului generat de religie era un element ce aparținea trecutului. Însă secularizarea societăților occidentale nu cadra cu trendul societății globale. În ultima jumătate a secolului al XX-lea, creștinismul și-a menținut, ba chiar și-a sporit, farmecul în fața populațiilor din Africa, Asia sau America de Sud. Grație creșterii demografice din aceste zone, astăzi există mai mulți creștini decât oricând în istorie. Între timp, și islamul s-a dezvoltat și s-a răspândit. În realitate, chiar dacă numărul celor care aderau la creștinism a scăzut în ceea ce fusese cândva inima sa în Europa, migrația spre America de Nord și spre Europa a generat, pentru prima dată, minorități semnificative, mai ales de musulmani, dar și de adepți ai altor credințe și fi losofi i.

Cu alte cuvinte, la fi nalul celui de-al doilea mileniu al erei creștine, membrii religiilor lumii

29 28-33 David Trim.indd 29

19/08/15 11:21

se intersectau unii cu alții într-o măsură mai mare și aveau mize la fel ca în orice alt moment al istoriei. Faptul că mulți dintre cetățenii țărilor bogate considerau confl ictul cu premise religioase doar o ciudăţenie a vremilor apuse, nu un factor permanent în relațiile umane, demonstra ignoranță și mulțumire de sine, în niciun caz realități istorice sau contemporane. Această mulțumire de sine a fost zguduită din temelii de evenimentele petrecute pe 11septembrie.

Cea mai curioasă combinație Deși bazat într-adevăr pe teroare, terorismul din trecut, izvorât din ideologie politică, a avut dintotdeauna limite intrinseci. Reprezenta o încercare de a convinge, prin urmare era important să nu îndepărteze prea mult societatea sau statul avut în vizor. Teroriștii încercaseră dintotdeauna să ucidă, dar nu prea mulți oameni sau în principal forțe de securitate, nu civili; încercaseră să distrugă, dar nu prea mult. Tony Blair, fost prim-ministru al Marii Britanii, afi rma în ianuarie 2010, ca parte a argumentării sale din cadrul Anchetei Chilcott (privind implicarea Marii Britanii în războiul din Irak): „Terorismul practicat de o organizație ca IRA [Armata Republicană Irlandeză] era orientat spre un scop politic, poate nejustificat, însă se desfășura într-un cadru politic pe care îl puteai înțelege.“3 Dar religia recurge la conceptul de rău cosmic, fapt care explică diferența de mijloace utilizate, precum și de scopuri, între militanții islamiști din anii 1990 și secolul al XXI-lea, pe de o parte, și teroriștii și revoluționarii din secolul al XIX-lea, pe de altă parte. Grupări ca al-Qaida, asociatele ei, analoagele ei și rivalele ei de inspirație jihadistă, cum este ISIS, au dat dovadă de un dispreț mult mai puternic față de viața umană decât orice altă grupare teroristă de până acum. Toate acestea conturează o veritabilă „nouă specie de terorism“: despre care experții spun că e formată din „fanatici religioși apocaliptici – și, prin urmare, pasibili să comită genocid“. De ce genocid? Viziunea eschatologică a jihadiștilor este aceea că necredincioșii în persoană (nu obiectele) sunt ținta atacurilor; uciderea necredincioșilor este o virtute. Uciderea este și un scop, dar și un mijloc, spre deosebire de terorismul și violența politică din trecut. Astfel că șocul din 11 septembrie a acționat pe câteva

30

planuri. Americanii și europenii s-au confruntat cu o religie refractară, pe lângă o nouă formă de terorism; Occidentul avea nevoie să se apere de „opozanți care folosesc cea mai avansată tehnologie a secolului al XXI-lea“4 ca să îndeplinească imperative din secolul al VII-lea.

Atacurile terorii din 11 septembrie au fost urmate de multe altele, inclusiv de cel din 11martie 2004, de la Madrid, și din 7 iunie 2005, de la Londra, pe lângă atacurile cu bombă și cu arme de foc din Istanbul, Bali, Amman și Bombay, printre altele. Niciunul dintre aceste atacuri nu a avut motivații geopolitice – în schimb reprezintă cea mai semnificativă recurgere la forță pe temeiuri religioase din ultimii 400 de ani. Impactul și implicațiile lor au fost mondiale5. În ultimul an, acțiunile ISIS (Stat[ul] Islamic din Irak și ash-Sham, care ar fi tradus corect ca „Irak și Levant“ sau „Irak și Siria“) au îngrozit lumea occidentală. ISIS se află în confl ict cu alQaida – o schismă religioasă comparabilă probabil cu schisma dintre catolici și protestanți, doar că ISIS condamnă al-Qaida pentru atitudinea față de violența religioasă. Această scindare totuși nu trebuie să mascheze faptul că gruparea ISIS există doar datorită al-Qaidei și ca succesoare a acesteia. Așa cum protestantismul a

S E M N E L E T I M P U LU I

28-33 David Trim.indd 30

19/08/15 11:21

apărut din catolicism, ISIS derivă din al-Qaida.

Ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001, împreună cu efectele sesizabile și în prezent, constituie fără îndoială un eveniment geopolitic, unul cu cea mai mare influență asupra istoriei lumii din ultimii 25 de ani.

Dar cu viitorul, cum rămâne?

Cum ar trebui să se comporte creștinii într-o lume polarizată de confl ictul religios? Iată câteva observații în cele ce urmează, care au menirea nu atât de mult să fie niște răspunsuri defi nitive, cât mai ales să pună pe gânduri.

Atributele și trăsăturile lui Allah exprimate în cele 99 de nume ale sale sunt frapante. Unele dintre ele arată că El se răzbună, constrânge, umilește și rănește. În același timp însă este numit sfânt, milos, iertător și ocrotitor. Evanghelia creștină promovează iubirea și acceptarea manifestate de Dumnezeu față de toți oamenii, însă în același timp o citare selectivă a unor pasaje din Vechiul Testament și din cartea Apocalipsa ar putea prezenta un Dumnezeu al răzbunării și al distrugerii arbitrare. Deci creștinii nu ar trebui să se grăbească să menționeze doar o singură latură a trăsăturilor lui Allah prezentate în Coran și să ignore faptul că mai există o latură. În plus,

creștinii ar trebui să ia notă de faptul că mulți imami din diferite țări, precum și musulmani de rând, au condamnat explicit acțiunile al-Qaida și ISIS. Mai mult decât atât, se recunoaște în general, cel puțin în lumea occidentală, caracterul divizat al creștinismului. În timp ce schisma antică dintre creștinismul latin și cel grec (catolic și ortodox) este puțin cunoscută în Vest (spre deosebire de Europa centrală și de Est), războaiele aprige de la începutul erei moderne a Europei, între protestanți și catolici, sunt destul de bine cunoscute – probabil că mulți, deși nu cunosc detalii, sunt cel puțin conștienți că s-au purtat asemenea războaie și că relația dintre catolici și protestanți a fost frecvent de-a lungul timpului marcată de violență. În ciuda acestei conștientizări cu privire la potențialul de complexitate (și de dușmănie) al religiei creștine, începând din vremurile imperialismului european până în societatea globală de astăzi a fost ceva obișnuit ca occidentalii să-i identifice pe musulmani ca fi ind toți membri ai islamului – ca și când islamul este oarecum monolitic, iar creștinismul nu.

Dincolo chiar și de distincția dintre șiiți și sunniți, islamul este răspândit geografic în aceeași măsură în care este creștinismul, prin Z I UA Î N C A R E LU M E A S - A S C H I M B AT

28-33 David Trim.indd 31

31 19/08/15 11:21

urmare este numai firesc să fie complex, cu o diversitate considerabilă în ceea ce privește teologia, stilul de viață, închinarea și ideologia. Islamul indonezian, de exemplu, diferă semnificativ de islamul irakian sau iranian, oglindind tocmai foarte diferita cultură sud-asiatică. Problema este că observatorii din exterior, în special cei din mediul creștin sau secular, tind să aibă o viziune gen „aceeași măsură pentru toată lumea“ în ce privește trăsăturile unui urmaș al lui Mahomed – pe lângă faptul că deseori sunt practic neștiutori cu privire la credința musulmană. Chiar și experții musulmani generalizează frecvent în dreptul unei anumite secte din islam sau cu privire la musulmanii dintr-o anumită zonă a lumii, ca și când ce e valabil în dreptul lor e valabil în dreptul tuturor.

Când se iau în considerare aceste realități, există câteva elemente importante de notat, mai ales în condițiile în care uneori apologeții islamiști folosesc aceeași terminologie cu comentatorii occidentali, dar se referă la lucruri diferite, fapt care îngreunează înțelegerea.

Un exemplu în acest sens este faptul că militații islamiști de la fi nalul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea fac uz de termenul și

32

conceptul de „autoapărare“. În societatea occidentală, acesta are un sens bine cunoscut, dar jihadiștii defi nesc în general agresiunea și autoapărarea într-un mod radical diferit de comentatorii din tradiția vestică. Pentru Osama bin Laden, de pildă, chiar și atacuri simbolice asupra sanctității islamului, prin benzi desenate, fi lme sau romane, au constituit acțiuni agresive care au justificat reacții militare sau teroriste, considerate, însă, defensive. Se pot purta războaie în vederea purificării statelor islamice: de exemplu pentru a curăța Arabia Saudită, protectoarea locurilor sfi nte ale islamului, de prezența străinilor, adică a creștinilor. Și un asemenea confl ict purificator ar fi, în gândirea jihadistă, de natură „defensivă“. Totuși „purificarea“ unei națiuni nu este același lucru cu autoapărarea, așa cum este înțeles conceptul în restul lumii! Mai mult chiar, islamiștii au extins și dezvoltat conceptul de autoapărare dincolo de granițele unui anumit stat „pentru a cuprinde întreaga ummah6 islamică“7, indiferent de granițe.

Un alt aspect important de subliniat este că islamul militant perpetuează conflictul religios deoarece, pentru adepții săi, compromisurile pot sta

S E M N E L E T I M P U LU I

28-33 David Trim.indd 32

19/08/15 11:21

pașnic al multor societăți islamice istorice și al multor musulmani contemporani, ar trebui de asemenea conștientizată natura celor care chiar vor să condamne Jihadul – și faptul că aceștia nu sunt deloc puțini.

Nu după ei, dar nici împotriva lor

doar la baza acordurilor de încetare a focului, nu a înțelegerilor definitive de pace. La pace se ajunge doar prin victorie. Tocmai pentru că Anwar alSadat, președintele Egiptului care a făcut pace cu Israelul în 1978, a avut o altă perspectivă, a fost asasinat de extremiști în octombrie 1981. Dar pentru Sadat, ca și pentru predecesorul său, Nasser, conflictul arabilor cu israelienii fusese mai degrabă de natură naționalistă decât religioasă. Este categoric greșit să fie înfierați toți musulmanii că sunt reticenți să facă pace cu oponenții religioși – există mulți care sunt, într-adevăr, reticenți, dar și mulți alții care consideră că islamul constă într-o luptă mai mult religioasă decât militară și resping violența, în general. Totuși, discutând despre musulmanii care fac război religios, este necesar de știut că ei nu iau în calcul acordurile de pace încheiate pe baze politice, prin compromis, așa cum se așteaptă cei din societățile occidentale – în parte, pentru că ei nu au trecut prin „iluminarea neoclasică“ (cum e cazul creștinătății, în secolul al XIX-lea) care să-i văduvească de credința religioasă. Islamofi lii și musulmanii moderați au dreptate când accentuează că islamul nu înseamnă numai Jihad, ci, apreciind caracterul civilizat,

Faptele lui Osama bin Laden și ale aliaților lui nu sunt reprezentative pentru majoritatea musulmanilor de astăzi – mai ales pentru cei care trăiesc în Occident. Este absolut greșit ca musulmanii din America de Nord și din Europa să fie judecați doar pe baza fanaticilor islamiști.

Pe de altă parte, ideologia și programa al-Qaida și a grupărilor similare sunt în concordanță cu o puternică tradiție din cadrul islamului – o tradiție confi rmată și propagată de juriști islamici proeminenți, de teologi și de politologi din curentul majoritar musulman; o tradiție privită cu simpatie de o clasă mai largă, eterogenă, din comunitatea islamică globală – inclusiv de mulți musulmani europeni. Acest lucru se întâmplă parțial din motive ce țin de dreptatea socială, economică și politică, unde pot fi incluse exploatarea unei mari părți din glob de către o lume dezvoltată, seculară cvasicreștină, precum și dislocarea și maltratarea poporului palestinian, în ciuda legislației internaționale și a celei a Națiunilor Unite. Dar parțial, se întâmplă și din motive religioase. Mulți musulmani care nu susțin toate cauzele lor, și puține sau niciuna dintre metodele lor, simpatizează totuși cu militanții islamici. Fără acest suport moral, potențialul militar jihadist ar fi mult redus. Mai mult decât atât, elementul religios face ca ei să lanseze operațiuni militare ignorând legile războiului și rafi namentele civilizației, existând posibilitatea să ducă războiul până la ultima răsuflare. Trăim încă în lumea creată de evenimentele din 11septembrie.

1. Francis Fukuyama, „The End of History“, The National Interest, summer, 1989.

2. Vezi David Trim, „Geopolitica și conturarea lumii după Războiul Rece“, Semnele timpului, vol. 26, nr. 200 (dec. 2014), p. 24-33.

3. Toate mărturiile orale din cadrul investigaţiei sunt înregistrare în funcţie de numele de familie al martorilor pe http://www.iraqinquiry.org.uk/transcripts/ oralevidence-bywitness.aspx# 4. Daniel Benjamin și Steven Simon, The Age of Sacred Terror, Random House, New York, 2002, p. 418, 445.

5. Vezi nota 2.

6. „Lume, comunitate, naţiune nedelimitată de graniţe“, în limba arabă – n.tr.

7. Alia Brahimi, „Religion in the War on Terror“, în Hew Strachan și Sibylle Scheipers (ed.), The Changing Character of War, Oxford University Press, Oxford, 2011, p. 184-201.

Z I UA Î N C A R E LU M E A S - A S C H I M B AT

28-33 David Trim.indd 33

33 19/08/15 11:21

Andrei Geantă

CREȘTINISMUL

CA O PRADĂ Cum va arăta credinţa copiilor noștri?

34

S E M N E L E T I M P U LU I

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 34

27/08/15 22:14

Andrei Geantă R E L I G I E

Statele Unite ale Americii reprezintă ţara cu cea mai mare populaţie creștină din lume. Însă aproximativ două treimi din cele aproape 247 de milioane de americani autodeclaraţi creștini1 nu mai împărtășesc valorile morale și comportamentul creștin al înaintașilor. Pentru mulţi, aceasta este dovada de necontestat că America a intrat într-o eră postcreștină, iar situaţia din SUA reprezintă o ipostază a unui proces de schimbare de paradigmă ce se va extinde, în cele din urmă, la nivel global.

CREȘTINISMUL CA O PRADĂ

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 35

35

27/08/15 22:14

1. Este vorba de 70,6% din totalul populației, conform ultimei cercetări sociologice de mari proporții cu privire la ponderea religiilor prezente în Statele Unite, dată publicității de Pew Research anul acesta. „America’s Changing Religious Landscape“, Pew Research Center, 12 mai 2015, pewforum.org 2. Frank Newport, „Americans Continue to Shift Left on Key Moral Issues“, Gallup, 26 mai 2015, gallup. com 3. Celelalte întrebări vizau: recunoașterea Bibliei ca mijloc prin care adevărul a fost revelat; perceperea diavolului ca ființă reală, nu doar ca simbol; credința că mântuirea este un dar care nu se câștigă prin fapte și că Dumnezeu este creatorul omniscient și omnipotent al universului, Cel care îl guvernează și astăzi. Mai multe detalii despre metodologie în „Barna Survey Examines Changes in Worldview Among Christians over the Past 13 Years“, Barna Group, 6 mar.

2009, barna.org 4. „2015 Sees Sharp Rise in Post-Christian Population“, Barna: Cities, http://cities. barna.org/america-more-postchristian-than-twoyears-ago 5. „Discrimination in the EU in 2012“, Eurobarometru special 393, Raport publicat în iunie 2012, http:// ec.europa.eu/ public_opinion/ archives/ebs/ ebs_393_en.pdf 6. Franța – 44%, Germania – 61%, Anglia – 60%, Spania – 73%.

36

D

upă ce, timp de mai multe decenii, cei mai mulți creștini americani credeau că relațiile sexuale extramaritale, homosexualitatea ori divorțul sunt un păcat, în prezent majorități importante ale populației creștine americane consideră a fi morale relațiile sexuale între persoane necăsătorite (68%), relațiile sexuale între persoane de orientare homosexuală (63%), divorțul (71%) și conceperea unui copil în afara căsătoriei (61%)2.

America postcreștină Pentru că tendința aceasta, identificată adesea prin termenul de „postcreștinism“, nu este una de dată recentă, iar implicațiile ei sunt importante în dinamica bisericii creștine, Institutul Barna a dema rat, în ultimele decenii, câteva studii menite să dezvăluie mai exact dimensiunile și influența fenomenului.

Astfel, între anii 1995 și 2009, o serie de patru studii identice, realizate o dată la cinci ani, au căutat să descopere în ce măsură populația americană împărtășește o perspectivă biblică asupra lumii și a vieții (biblical worldview). Sondajul cuprindea șase întrebări referitoare la câteva noțiuni creștine minimale, printre care credința în existența adevărului absolut ori în faptul că Iisus Christos a dus o viață desăvârșită pe pământ3.

Rezultatul a fost unul relativ constant în toată această perioadă, cu un procent surprinzător de mic al celor care îmbrățișau o perspectivă biblică, în medie de 9% în rândul populației generale și de 20% în rândul celor care se considerau „născuți din nou“, adică al celor care încheiaseră un legământ conștient cu Iisus Christos, pe care îl considerau valid și la momentul respectiv.

Mai recent, în 2013 și în 2015, printr-o altă serie de sondaje ample (implicând 42.855, respectiv 60.808 de respondenți), Institutul Barna a căutat și răspunsul la întrebarea: „Cât de postcreștină este America? “. De această dată, cei 15 indicatori-cheie vizau evaluarea nu doar a concepțiilor, ci și a practicilor asociate

fenomenului postcreștin 4 . Lista indicatorilor respectivi cuprindea convingeri și comportamente precum: 1) Nu cred în Dumnezeu; 2) Mă identific drept ateu sau agnostic; 3) Nu consider credința ca fi ind importantă în viața mea; 4) Nu m-am rugat lui Dumnezeu (în ultimul an); 5) Nu cred în acuratețea Bibliei; 6) Nu am donat bani niciunei biserici (în ultimul an); 7) Nu am fost prezent în nicio biserică (în ultimul an); 8) Nu simt responsabilitatea de a-mi „împărtăși credința“; 9) Nu am citit din Biblie (în ultima săptămână); 10) Nu am participat ca voluntar în nicio acțiune a bisericii (în ultima săptămână). Dacă în 2013 procentul celor care adoptaseră convingerile și stilul de viață proprii postcreștinismului era de 37%, rezultatele sondajului din 2015, date publicității la jumătatea lunii trecute, indicau o creștere semnificativă, de 7 procente (44%).

Cum era de așteptat, reacțiile în fața acestor cifre au variat, dinspre lamentațiile comunităților fundamentaliste americane, care își văd spulberate toate visurile de a transforma SUA într-o națiune creștină aleasă, binecuvântată și cu un rol providențial în istoria lumii, către satisfacția comunității seculare, care cântă „prohodul“ creștinismului nu doar în America, ci și în întreaga lume.

Drumul pe care europenii îl știu Într-adevăr, dacă privim la Europa, deși nu există un studiu dedicat exclusiv postcreștinismului similar studiului Barna din Statele Unite, indiciile prezenței fenomenului sunt mai vechi și semnificative în sondajele de pe bătrânul continent. Astfel, cu toate că la ultimul eurobarometru5, în 2012, 72% din cetățenii UE se declarau creștini, cu o medie de 60%6 în principalele țări ale Europei occidentale, la întrebarea unui sondaj Pew Research, dacă „Religia ocupă un loc important în viața dumneavoastră?“, răspunsul oferit de cetățenii vest-europeni a fost afirmativ în proporție de numai 18%7. Iar în privința abandonării valorilor morale de sorginte biblică,

S E M N E L E T I M P U LU I

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 36

27/08/15 22:14

CREȘTINISMUL CA O PRADĂ

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 37

37

27/08/15 22:14

Un aspect tulburător pentru liderii creștini este faptul că mentalitatea și comportamentele tipice postcreștinismului reprezintă uneori o etapă intermediară pe traseul unui individ de la creștinism la agnosticism sau ateism.

Dar motive serioase de îngrijorare există și dacă nu se întâmplă acest lucru, pentru că ceea ce contează în credinţa creștină nu este simpla afiliere religioasă sau declaraţia de apartenenţă la o comunitate, ci experienţa personală cu Iisus Christos, ale cărei urmări se regăsesc atât în asumarea valorilor Sale, cât și în trăirea unei vieţi asemenea Lui.

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 38

27/08/15 22:14

Europa este chiar în avangarda culturii postcreștine. Rezultatele unui alt studiu Pew Research8, din 2013, relevau faptul că numai 8%9 dintre cetățenii țărilor occidentale ale Europei considerau relațiile sexuale în afara căsătoriei drept inacceptabile din punct de vedere moral, 11%10 priveau la fel căsătoriile gay și doar 6%11, divorțul. Ținând cont că în Europa occidentală numărul de atei, de agnostici și de neafi liați religios nu depășește la un loc 30% din totalul populației12, iar în America nu trece de 23%13, rezultă că între numărul celor care se consideră creștini și numărul celor care păstrează încă valorile morale ale creștinismului, așa cum reies ele din Biblie, există deja o prăpastie mare.

Un aspect tulburător pentru liderii creștini este faptul că mentalitatea și comportamentele tipice postcreștinismului reprezintă uneori o etapă intermediară pe traseul unui individ de la creștinism la agnosticism sau ateism. Dar motive serioase de îngrijorare există și dacă nu se întâmplă acest lucru, pentru că ceea ce contează în credința creștină nu este simpla afi liere religioasă sau declarația de apartenență la o comunitate, ci ex periența personală cu Iisus Christos, ale cărei urmări se regăsesc atât în asumarea valorilor Sale, cât și în trăirea unei vieți asemenea Lui.

Postcreștinismul și relativismul moral Renunțarea la valorile morale creștine de către creștini nu este determinată, cel mai adesea, de adoptarea altor valori, ci, dimpotrivă, de pierderea credinței în însăși posibilitatea existenței unor valori morale absolute. Această viziune se manifestă concret prin relativizarea distincției dintre bine și rău, iar în termeni filosofici poartă numele de „relativism moral“. Rezultatele cercetărilor statistice confirmă că doar 34% dintre americani14 și 26% dintre europeni15 cred încă în existența unui adevăr moral absolut, neinfluențat cultural, social, personal ori circumstanțial. În acord cu procentele de mai sus, implicațiile relativismului

moral se manifestă, fi resc, și la nivelul conversațiilor. Frecvența mare cu care sunt folosite exprimări de genul: „Ceea ce consideri tu corect ori incorect este adevărul valabil pentru tine, iar ceea ce consider eu corect ori greșit are valoare de adevăr pentru mine“ sau replici menite să încheie prematur un dialog despre adevărul moral, precum: „Toți oamenii au dreptul la propria opinie“ sau „Să cădem de acord asupra dezacordului“, sunt o dovadă că relativismul moral, fie și în formele sale rudimentare, a devenit fi losofia dominantă pentru majoritatea.

Pentru cei cu o fi losofie de viață fundamentată în ateism sau agnosticism, relativismul moral face parte din același tablou cu evoluționismul, iar acceptarea lui devine un act de coerență. Însă creștinii care îmbrățișează relativismul moral își periclitează, dacă nu chiar își pierd, identitatea. Biblia declară în termeni neechivoci că Adevărul Absolut există, iar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu 16, păstrat sub formă scrisă în paginile Sfi ntelor Scripturi 17 și manifestat trupește prin venirea pe pământ a Domnului Iisus Christos18. Adevărul necesar mântuirii este, potrivit Scripturii, accesibil 19, cognoscibil 20, inteligibil 21 și de aceea omul are datoria de a-l crede22, a-l asculta 23, a-l apăra 24 și a-l proclama 25, întrucât orice faptă va fi supusă judecății fi nale, realizate tocmai în baza acestui adevăr care le-a fost descoperit oamenilor26. În același timp, transformarea binelui și a răului în simple opinii lovește credința creștină în chiar inima ei – jertfa Domnului Iisus Christos în vederea iertării păcatelor omenirii. Pentru că, dacă răul este doar o opinie, păcatul devine tot o opinie. Altfel spus, păcatul nu mai există, ceea ce transformă într-o absurditate iertarea însăși, cu tot cu prețul plătit de Dumnezeu pentru a ne-o oferi.

Elefantul din cameră Dată fi ind incompatibilitatea evidentă de substanță dintre relativismul moral și creștinism, cum se poate explica

7. Franța – 13%, Germania – 21%, Anglia – 17%, Spania – 22%; „The AmericanWestern European Values Gap“, Pew Research Center, 17 nov. 2011 (actualizat 29 febr.

2012), pewglobal. org 8. „Global Views on Morality“, Pew Research Center, accesat 25 aug.

2015, pewglobal. org 9. Franța – 6%, Germania – 6%, Anglia – 12%, Spania – 8%.

10. Franța – 14%, Germania – 8%, Anglia – 6%, Spania – 17%.

11. Franța – 5%, Germania – 7%, Anglia – 4%, Spania – 9%.

12. Vezi sursa citată la nota 5, p. 204.

13. Vezi sursa citată la nota 1.

14. Vezi sursa citată la nota 3.

15. Robert Manchin, „Inside the Anna Lindh/ Gallup Poll“, Ana Lindh Foundation, annalindhfoundation.org (Țările sondate au fost Polonia, Belgia, Irlanda, Germania, Danemarca, Italia și Spania.)

16. Ioan 17:17.

17. 2 Timotei 3:16.

18. Ioan 14:6.

19. Ioan 16:13.

20. Ioan 8:32.

21. Efeseni 5:17.

22. 2 Tesaloniceni 2:12.

23. Ioan 18:37.

24. Faptele apostolilor 18:28.

25. 2 Timotei 4:2.

26. Eclesiastul 12:13,14.

CREȘTINISMUL CA O PRADĂ

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 39

39

27/08/15 22:15

27. Justin P. McBrayer, „Why Our Children Don’t Think There Are Moral Facts“, 2 mar. 2015, The New York Times, http://opinionator. blogs.nytimes.com

40

răspândirea pe scară largă a celui dintâi tocmai în rândul creștinilor?

Probabil că un rol important este jucat și de corectitudinea politică, promovată și exemplificată de mass-media, de către politicieni, în industria de divertisment și chiar de către unele instituții educaționale, ce oferă variațiuni ale aceleiași mantre: supremația alegerilor individuale drept criteriu ultim, sentimentele și opiniile personale ca fundament al moralității, valabilitatea tuturor punctelor de vedere, precum și demonizarea celor care emit judecăți negative cu privire la concepțiile ori comportamentele altora. În unele cazuri însă, inseminarea concepției relativiste referitoare la moralitate începe chiar foarte de timpuriu, remarca, într-un articol publicat de The New York Times27, Justin P. McBrayer, profesor de fi losofie la Colegiul Fort Lewis. McBrayer consideră că a găsit într-un manual al copilului său de 12 ani sursa relativismului moral pe care îl descoperă deja bine înrădăcinat în gândirea studenților proaspăt intrați la colegiu. La lecția despre diferența dintre fapt (realitate) și opinie, copilul învață, remarcă el, că, pentru a fi fapt, nu doar opinie, o afirmație trebuie să fie 1) adevărată și 2) demonstrabilă. Ideea este foarte riscantă, pentru că există realități/fapte adevărate, dar imposibil de dovedit sau demonstrat, spune McBrayer. În plus, calitatea de fapt/ realitate, continuă el, nu este dependentă de capacitatea sau incapacitatea cuiva de a o dovedi. Elevii primesc apoi sarcina de a sorta mai multe afi rmații și de a le distribui în coloane diferite, ca fapte sau opinii, de unde copiii învață că afi rmațiile pot fi doar ori fapte, ori opinii, deși, în realitate, continuă McBrayer, există afi rmații ce pot fi socotite, deopotrivă, opinii și fapte. În fi nal și la acest punct, subliniază el, apare legătura dintre dihotomia fapte/ opinii și moralitate, în cadrul afi rmațiilor ce trebuie sortate de elevi toate judecățile de valoare, fără excepție, fi ind etichetate ca opinii. Afi rmații precum: „Copierea temei pentru acasă este un lucru greșit“

sau „A înjura în școală este un comportament inadecvat“ sau „Toți oamenii sunt egali“ sunt etichetate ca opinii, pentru că se consideră că judecățile de valoare nu pot fi fapte sau realități. Așadar orice afi rmație cu privire la ce este „corect“, „bun“, „bine“, „rău“ nu poate fi fapt, ci doar opinie. Iar dacă nu există fapte/ realități morale, nu pot exista nici adevăruri morale, conchide autorul.

Un indiciu a ceea ce ar putea urma La jumătatea lunii trecute, odată cu rezultatele studiului Barna despre postcreștinismul american, a fost dat publicității și în România un sondaj IRES intitulat „România credincioasă: Percepții și comportament religios“.

Pentru un cercetător occidental al creștinismului, cifrele oferite de acest sondaj ar fi mai mult decât entuziasmante, dacă nu chiar neverosimile. Nu mai puțin de 96% dintre români cred în Dumnezeu; 89%, în păcat; 85%, în îngeri, și 75%, în Rai. Totodată, 94% afirmă că Dumnezeu este important și foarte important pentru ei, iar pentru 74% religia înseamnă adevăr.

Pentru 86% dintre români, biserica oferă răspuns nevoilor spirituale, iar pentru 76%, și celor morale. Un procent de 69% dintre români se roagă cel puțin o dată pe zi, iar rugăciunea i-a ajutat în mare sau foarte mare măsură pe 83% dintre ei. Surprinzător sau nu, 70% au o cotizație anuală la biserică și 77% fac donații când merg la biserică.

Toți acești indicatori, mare parte dintre ei regăsindu-se și în studiul Barna, înfățișează o populație profund atașată de creștinism, pentru care fenomenul postcreștin se situează încă foarte departe. Cu toate acestea, răspunsul la una dintre întrebările sondajului IRES, cea referitoare la „bine“ și la „rău“, seamănă o îndoială semnificativă cu privire la calitatea și la claritatea concepțiilor creștine ale credincioșilor români: 42% dintre ei au răspuns că binele și răul se pot judeca doar în context, ceea ce, în urechile oricărui cercetător occidental, sună deja ca o piesă cu fi nal cunoscut.

S E M N E L E T I M P U LU I

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 40

27/08/15 22:15

Răspunsul la una dintre întrebările sondajului IRES, cea referitoare la „bine“ și la „rău“, seamănă o îndoială semnificativă cu privire la calitatea și la claritatea concepţiilor creștine ale credincioșilor români: 42% dintre ei au răspuns că binele și răul se pot judeca doar în context, ceea ce, în urechile oricărui cercetător occidental, sună deja ca o piesă cu final cunoscut.

34-41 Andrei Geanta_Irina.indd 41

27/08/15 22:15

SCHIMBĂRI MICI, EFECTE MARI De regulă, nu ne place gândul schimbării stilului de viaţă. Perseverăm în obiceiurile noastre greșite, cu un amestec de plăcere, teamă și vinovăţie. Dr. Fred Hardinge, specialist în nutriţie și educaţie pentru sănătate, abordează în acest interviu1 subiectul schimbării într-o manieră atrăgătoare, prietenoasă. Sloganul său este: „Sănătatea se câștigă prin alegeri mici, una câte una.” Dr. Fred Hardinge duce mai departe o moștenire prestigioasă. Tatăl său, prof. Mervyn Hardinge, a obţinut în 1951 un doctorat la Harvard cu prima cercetare știinţifică asupra dietei vegetariene.

Interviu

•

Adrian Bocăneanu

Imaginați-vă că trebuie să vă câștigați dreptul de a vă adresa românilor. Din statistici, vă dați seama că obiceiurile lor alimentare nu sunt tocmai bune. Cu ce ați începe, ca să le câștigați încrederea și să-i ajutați să demareze un proces de îmbunătățire a sănătății?

Am descoperit că alimentația nu e cel mai bun punct de plecare.

Nu? Nu. Mâncăm de trei ori pe zi. Unii, chiar toată ziua. Este ceva care face parte din natura noastră. Este un subiect foarte sensibil, cu legături emoționale. Suntem strâns legați de ceea ce mâncăm, de modul în care mâncăm. Nutriția este, sigur, extrem de importantă. Dar am descoperit în ultimii ani că este util să vorbesc mai întâi despre importanța alegerilor pe care le facem. Nu este vorba doar de sănătatea prezentă, ci și de cea de peste 20-30 de ani.

Tinerii nu sunt motivați să facă ceva pentru o sănătate bună în aceeași măsură în care sunt adulții sau bătrânii. Ei o iau ca pe ceva de la sine înțeles. Fac lucruri riscante. Însă ei sunt inteligenți. Mijloacele de comunicare au multe de spus despre sănătate. Dacă îi surprindem în momente potrivite, devin foarte interesați. S-ar putea să nu facă atâtea schimbări câte ne-am dori noi, dar sunt interesați. Îi putem stârni în acest sens. Unul dintre primele domenii este somnul.

Tinerii sunt interesați de succesul în viață. Dacă îi întrebăm care este ingredientul cel mai important pentru a avea succes în viață, s-ar putea să dea răspunsuri foarte originale. Însă mereu mă întreabă ce cred și eu. Este vorba de calitatea alegerilor pe care le facem. Iar somnul este extrem de important pentru funcționarea optimă și pozitivă a sistemului cognitiv. Nu facem alegeri cu degetul mare de la mâini sau de la picioare, ci cu creierul. Mintea noastră nu poate funcționa bine dacă nu dormim suficient. În lumea științifică există o mulțime de studii care susțin acest lucru, din diverse unghiuri. Este un subiect foarte bun pentru a deschide discuția despre sănătate. Sănătatea înseamnă mai mult decât odihnă. Toată lumea știe asta. Activitatea fizică este un alt domeniu. Tinerii sunt foarte interesați de

42-47 Bocaneanu.indd 42

19/08/15 10:54

42-47 Bocaneanu.indd 43

19/08/15 10:54

Patru generații din familia Hardinge. De la stânga la dreapta: Melvyn G. Hardinge (95 de ani la momentul realizării fotografiei, acum decedat), Fred Hardinge, Kyle Hardinge (nepotul), Brent Hardinge (fiul).

exercițiul fizic. Petrecem tot mai mult timp în fața ecranelor, încă de când suntem copii mici. Este o mare problemă. Auzim chiar de maladia statului pe scaun.

Cercetările arată chiar că o oră de exercițiu fi zic dimineața poate fi neutralizată dacă apoi stăm așezați toată ziua.

1. Interviul integral poate fi urmărit la http://www. sperantatv.ro/web/ punctul-de-plecare-invitat-fredhardinge07-03-2015/

44

E înspăimântător! Însă este valabil pentru foarte mulți oameni. Puține persoane mai au activități care cer efort fizic intens. Mașinile fac toată treaba. Majoritatea celor care am avut posibilitatea să beneficiem de o educație universitară avem servicii foarte sedentare. Trebuie să ne plănuim activitatea fizică nu doar dimineața. Trebuie să ne asigurăm că nu stăm așezați toată ziua. E pentru binele sănătății noastre. Riscul de a face multe boli cronice netransmisibile se mărește printr-un stil de viață sedentar. Există multe aspecte ale sănătății, nu numai alimentația. Mă îngrijorează faptul că majoritatea oamenilor consideră că cea mai importantă este alimentația.

Chiar și așa, ei se gândesc doar la anumite aspecte ale alimentației.

Ce mâncăm este într-adevăr important. Însă este ca și cum v-aș întreba: „Cum ați prefera să trăiți? Fără inimă sau fără creier? “ Avem nevoie de amândouă. Avem nevoie de o alimentație completă. Avem nevoie și de activitate fi zică. Știu multe persoane care se concentrează asupra dietei, dar care nu au nicio activitate fi zică. Trebuie să trăim o viață echilibrată. Trebuie să evităm lucrurile dăunătoare și să nu facem excese cu lucrurile bune. Trebuie să dormim suficient, să ne odihnim și să stăm la soare. Soarele este foarte important pentru sănătatea noastră, dar dăunează în exces. Sănătatea mintală este și ea foarte importantă.

Trebuie să ne eliberăm de stres, să tratăm pozitiv problemele vieții.

Cei interesați sunt derutați din pricina afluxului de informații despre nutriție. De regulă, primim informații gata digerate. Cel mai

S E M N E L E T I M P U LU I

42-47 Bocaneanu.indd 44

19/08/15 10:54

adesea, autorii unor astfel de articole nu înțeleg și nu prezintă cu acuratețe cercetarea care stă la bază. Se pune un titlu incitant, care să atragă atenția.

Ce avem de făcut?

Este o întrebare foarte bună. Nu știu dacă am tot răspunsul la ea. Răspunsul meu instinctiv este acela că oamenii au nevoie să se instruiască. Însă lucrul acesta este dificil și sfatul meu pare simplist, nesatisfăcător. Dar cu cât oamenii sunt mai dispuși să se instruiască privitor la bazele funcționării corpului uman, cu atât vor putea evalua mai bine informațiile care le sunt servite din atâtea surse – ziare, reviste, radio, tv, internet.

Sunt surse care nu sunt reglementate și nici monitorizate. Putem găsi tot ce vrem pe internet. Însă putem găsi și informații bune. Când sunt solicitat, țin prezentări despre cum să fi ltrăm informațiile.

Trebuie să evaluăm mesajul, precum și pe mesager. Contează și motivele acestuia.

Sunt și alte criterii. Nu există un răspuns simplu la această întrebare. Însă ceea ce m-a ajutat pe mine foarte mult a fost înțelegerea fi ziologiei și anatomiei. Când cineva vine și spune că, dacă facem asta și asta, se întâmplă așa și așa, pot spune, cel puțin în mintea mea, că n-are dreptate.

Corpul nu funcționează așa.

Mi-am dat seama că a fost o mare șansă să studiez câțiva ani biochimia, anatomia, fiziologia, nutriția. Cred că greșim când nu-i învățăm pe copii bazele funcționării corpului nostru. Când copiii mei erau mici, le-am ținut un curs care nu se preda la școală. I-am dat un nume care să le placă.

Am făcut disecții pe anumite animale.

Am folosit multe ilustrații și imagini. Am făcut legătura dintre aceste lucruri și corpul uman, în speranța că ei vor face alegeri mai bune în mijlocul acestei avalanșe de informații la care suntem expuși.

Pentru cei care cunosc engleza, există site-uri care reprezintă o sursă bună de informații?

Pe paginile de internet de care ne ocupăm eu și colegii mei, ne străduim să oferim informații corecte și echilibrate. Ne

găsiți pe healthministries.com. Avem și o altă pagină, positivechoices.com. Acolo postăm zilnic un sfat privitor la sănătate extras din cercetările și publicațiile recente. Avem o echipă de redactori care scriu și articole mai lungi. Este o resursă la care se poate apela. Ea oferă informații echilibrate și corecte în multe domenii ale sănătății.

Cel puțin în lumea americană, PubMed. com reprezintă etalonul pentru sursele din care ne putem informa. Acolo sunt catalogate toate articolele publicate. Se încearcă să fie cuprinsă literatura științifică mondială, cu recenzii ale cercetătorilor din domeniu. Este o resursă excelentă. Însă uneori este puțin descurajator pentru cei care nu au cunoștințe științifice.

Trebuie să reținem că oricine are un site sau ține prezentări publice este oarecum subiectiv. Toți suntem oameni și avem slăbiciunile noastre. Nu suntem întotdeauna exacți. Lucrul acesta este valabil și în dreptul meu, deși mă străduiesc să nu fiu așa. Întotdeauna vor exista diferențe. Este valabil chiar și pentru oameni de știință care merg în aceeași direcție și cred același lucru. Citim multe informații cu privire la mișcarea fi zică.

Nu toți experții în activitate fi zică sunt de acord unii cu alții. Însă toți sunt de acord că avem nevoie de mișcare. Dacă citim informații despre somn, vom vedea că părerile sunt împărțite cu privire la cât trebuie să dormim etc. Însă toți recunosc faptul că, pentru o funcționare cognitivă optimă, avem nevoie de odihnă suficientă. Același lucru este valabil și în dreptul nutriției: ce să mâncăm, ce să nu mâncăm. Unii zic că ar trebui asta, alții, că cealaltă. Lucrul acesta produce confuzie în mintea multora. În plus, e vorba de schimbări într-un domeniu sensibil. Femeile îndrăznesc mai ușor. Le place să adune rețete, fac schimbări treptat. Bărbații nu sunt la fel de dispuși să încerce lucruri noi în alimentație. Când soția pregătește ceva nou, soțul întreabă: „Ce mai e și asta? “ Când el zice așa, copiii spun la fel. E o mare provocare pentru ea.

Ce mâncăm este într-adevăr important. Însă este ca și cum v-aș întreba: „Cum ați prefera să trăiți? Fără inimă sau fără creier?“ Avem nevoie de amândouă.

Avem nevoie de o alimentație completă.

Avem nevoie și de activitate fizică.

SCHIMBĂRI MICI, EFEC TE MARI

42-47 Bocaneanu.indd 45

45

19/08/15 10:54

Frica produce schimbări doar pe termen foarte scurt.

Educația și alegerile bazate pe cunoștințe, combinate cu exemple bune, cu o motivație bună, au succes.

46

Poate că există metode mai eficiente pentru a-i educa pe copii să aleagă o hrană mai bună în perioada de formare.

Trebuie să facem pași mici, să fi m atenți.

Soțiile să fie blânde și răbdătoare cu soții și cu copiii. Dar e nevoie de eforturi comune. Școala ar trebui să ajute aici mai mult.

Exemplul combaterii fumatului este concludent. Una dintre cele mai eficiente metode a fost abordarea copiilor la școală. Copiii au fost educați cu privire la pericolele fumatului. Ei au mers acasă și au spus: „Tati, de ce vrei să te omori singur?“ Dacă un specialist i-ar fi spus asta, l-ar fi luat în râs. Însă atunci când o spune fiul sau fi ica, impactul este puternic.

Educația publică în școli despre principiile sănătoase de alimentație este foarte importantă. Copiii merg acasă și spun: „Noi de ce mâncăm așa ceva?“ Lucrul acesta îi pune pe gânduri pe părinți.

Există anumite principii ale nutriției care se aplică în toată lumea. Cea mai mare problemă constă în produsele rafinate. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să consume mai multe produse naturale, să includă mai multe fructe și legume.

Nu trebuie să se îngrijoreze prea mult de celelalte lucruri. Știm că, dacă oamenii vor mânca mai multe fructe și legume, vor mânca mai puțin din celelalte alimente. Lucrul acesta va fi în avantajul lor, ceea ce va fi un dublu câștig. Aici intră și cerealele integrale.

Este important modul în care vorbim despre schimbare. Am spus deja că investesc mult timp în cursuri de bucătărie vegetariană. Când aud de vegetarianism, unii au o reacție ciudată. Nici nu-și pot imagina așa ceva. La cursurile de gătit, multe femei vin și spun că soții și copiii lor nu vor accepta așa ceva. Le sfătuim să încerce cu o masă pe lună.

Unii cred că putem schimba totul dintr-odată. Schimbările făcute în acest mod nu sunt eficiente. Pot fi și excepții.

Sunt persoane care, peste noapte, adoptă o viață total diferită. Bravo lor! Însă majoritatea dintre noi facem schimbări treptat. Avem nevoie de

cunoștințe. De ce să mâncăm mai multe fructe și legume? De ce pâine neagră în loc de pâine albă? De ce orez brun în loc de orez alb? Dacă vă plac spaghetele cu chifteluțe, încercați spaghete integrale o dată pe lună. E un pas în direcția cea bună. Când escaladăm un munte, facem câte un pas. Când trebuie să își schimbe alimentația, stilul de viață, oamenii nu trec de la sedentarism, de la statul toată ziua pe canapea, la participarea la un maraton. Trebuie să se ridice și să se plimbe puțin. După aceea, din ce în ce mai mult. Procesul este treptat. Același principiu se aplică și la obiceiurile alimentare sănătoase.

Tacticile care fac apel la frică nu sunt eficiente.

Frica produce schimbări doar pe termen foarte scurt. Nu prea putem să-i speriem pe oameni să adopte un stil de viață mai bun. S-ar putea să facă schimbări temporare. De regulă, ele nu durează. Educația și alegerile bazate pe cunoștințe, combinate cu exemple bune, cu o motivație bună, au succes.

Să vorbim despre motivație. Tinerii nu simt niciun pericol cu privire la sănătatea lor. Cred că vor fi sănătoși pentru totdeauna. Poate că pentru tineri există și alte surse de motivație, care sunt foarte bune și mult mai atractive pentru ei. De exemplu, responsabilitatea pentru planeta noastră.

Așa este. Dintr-o perspectivă creștină, cred că Dumnezeu ne cheamă să fi m buni administratori ai resurselor din această lume. Rasa umană n-a făcut lucrul acesta întotdeauna așa cum ar fi trebuit. Există multe astfel de domenii. Gestionarea sănătății este și ea foarte importantă.

Trebuie să reușim să le arătăm tinerilor legătura dintre modul în care o tratăm și gestionarea puterii, vitalității, energiei și sănătății. Toate acestea se leagă de performanțele cognitive. Există multe dovezi științifice în acest sens. Trebuie să facem legătura și cu alegerile pe care le fac. Ei sunt interesați de succes și îl

S E M N E L E T I M P U LU I

42-47 Bocaneanu.indd 46

19/08/15 10:54

Fred și April Hardinge, în Uganda, pe borna care marchează linia Ecuatorului.

doresc. Când descoperă importanța sănătății pentru a reuși în viață, lucrurile capătă sens pentru ei.

Aș dori să discutăm despre legătura dintre credința noastră în Dumnezeul Creator și Susținător al vieții și modul în care ne trăim viața, despre responsabilitatea pentru sănătatea noastră și a semenilor.

Biblia ne învață, iar creștinii acceptă acest lucru, că suntem creați de Dumnezeu. Viața este un dar. Noi suntem doar niște administratori ai acestor binecuvântări. Dacă le irosim, nu vom mai avea parte de ele mult timp. Dacă le administrăm bine, ele vor fi o binecuvântare, și nu doar pentru noi. Nu vreau să mă gândesc doar la mine. Vreau să le fiu de folos și celorlalți – familie, societate și lumea întreagă. Pentru a face acest lucru, am nevoie de putere, vitalitate, energie. Dacă irosesc aceste resurse prin alegerile greșite pe care le fac, voi produce un efect negativ asupra tuturor.

Îmi voi micșora capacitatea de a sluji societății. Când nu mă simt bine, nu sunt dispus să vă ajut pe dumneavoastră.

Nu am puterea. Însă când mă simt bine, am acea putere.

Din punct de vedere creștin, mai există un aspect. Alegerile pe care le fac zilnic sunt influențate de alegerile supreme, de valorile morale. Ce fac cu viața mea?

Cum îmi conduc existența? Ce fel de lucruri accept în viața mea? Aspectele acestea sunt și ele influențate de alegerile sănătoase pe care le facem. Toate ne influențează mintea. Creatorul dorește să avem un trup sănătos, dar și o minte sănătoasă. Dacă reușim lucrul acesta, vom avea o viață echilibrată.

Vă mulțumesc. Ne-ați oferit o perspectivă echilibrată privind importanța alegerilor noastre și impactul pe care îl avem asupra viitorului nostru și al semenilor noștri. Sperăm ca acesta să fie un punct de plecare spre o viață mai bună pentru toți cititorii noștri.

SCHIMBĂRI MICI, EFEC TE MARI

42-47 Bocaneanu.indd 47

47

19/08/15 10:54

APOCALIPSA NUCLEARĂ

mai mult decât o fantezie cinematografică Politic

48-55 Lehaci.indd 48

•

Florentin Lehaci

19/08/15 11:21

„Erau cadavre peste tot, iar mamele își strigau copiii, dar nu îi puteau recunoaște, căci aveau chipurile distruse. Copiii erau cei care își recunoșteau mamele. Aceste imagini nu se vor şterge niciodată din mintea mea.“1 Chiyoko Kuwabara avea doar 13 ani când bomba atomică i-a distrus copilăria.

A supravieţuit, dar, după șapte decenii, scenele oribile de atunci continuă să îl marcheze.

48-55 Lehaci.indd 49

19/08/15 11:21

Bombardierul american Enola Gay a scris una dintre cele mai urâte pagini din istoria secolului trecut. În urma raidului său, în total 140.000 de oameni și-au pierdut viața, fie direct, din pricina impactului atomic, fie ulterior, din pricina radiațiilor.

E

ra ora 8:15, în însorita zi de 6 august, cu exact 70 de ani în urmă, când Hiroshima a fost zdrobită în urma primului atac nuclear din istoria omenirii. Bombardierul american Enola Gay a scris una dintre cele mai urâte pagini din istoria secolului trecut. În urma raidului său, în total 140.000 de oameni și-au pierdut viața, fie direct, din pricina impactului atomic, fie ulterior, din pricina radiațiilor. Trei zile mai târziu, și Nagasaki a fost lovit de o bombă atomică. Încă 74.000 de morți și 75.000 de răniţi au completat un scenariu mai degrabă specific peliculelor de la Hollywood.

După 70 de ani

pagină a ziarelor, iar o criză nucleară este considerată mai mult de domeniul fanteziei.

Tensiunile nu au încetat După 1989, omenirea a răsuflat ușurată.

Războiul Rece se încheiase. Dar ceea ce părea deja istorie este astăzi pus sub semnul întrebării. „Războiul Rece s-a terminat, dar nu s-a semnat pacea. Nu s-a sfârșit cu rezultate clare, acorduri privind regulile ce trebuie urmate“3, spunea anul trecut președintele rus, în unul dintre desele sale atacuri la adresa Occidentului și mai ales a Statelor Unite. Devine astfel explicabil de ce, după 25 de ani de la sfârșitul Războiului Rece, fostul ministru rus de externe, Igor Ivanov, avertiza anul acesta că pericolul unui confl ict nuclear este mai mare în prezent decât în urmă cu peste trei decenii. „În Războiul Rece, am creat mecanisme de securitate.

Un număr foarte mare de tratate și documente ne-au ajutat să evităm un accident

La împlinirea celor șapte decenii, evenimentele comemorative de la Hiroshima sugerează că traumele trecutului încă se resimt. În Parcul Memorial al Păcii, s-au adunat aproximativ 50.000 de persoane. Au luat parte la eveniment reprezentanții a circa o sută de state ale lumii.

Subsecretarul de stat al SUA pentru controlul Aceasta începe cu scrisoarea trimisă de Albert Einstein, armamentelor și securi- pe 2 august 1939, președintelui Franklin D. Roosevelt. La tate internațională, Rose scurt timp, guvernul SUA a lansat proiectul de realizare Gottemoeller, a fost oficia- a armei nucleare, cunoscut sub numele de „Proiectul lul cu cel mai înalt rang din Manhattan“. Și naziștii lucrau în paralel la propria schenucleară. În 1945, americanii au reușit să ia primlista celor pe care guvernul mă planul și să deschidă un drum cu consecinţe dintre cele american i-a delegat să mai greu de controlat. Între 1945 și 1989, cursa înarmării participe la evenimen- și Războiul Rece au ţinut lumea în tensiune cu privire tele comemorative de la la un potenţial conflict nuclear. Temerile aproape au Hiroshima. „Pentru a coe- devenit realitate în timpul crizei din Cuba, din 1962. xista, avem nevoie să abo- Timp de 13 zile fatidice, în care Kennedy s-a confruntat lim răul absolut și lipsa de cu Hruşciov, întreaga lume a trăit probabil cele mai momente din istorie. umanitate pe care o repre- încordate Au urmat apoi clipe de luciditate, așa cum a fost angazintă armele nucleare. jarea în negocieri de dezarmare a ţărilor deţinătoare de Este timpul să acționăm material nuclear (SUA, Marea Britanie, Franţa, China și acum“2, a spus la ceremo- Rusia). A fost semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor nie Kazumi Matsui, pri- Nucleare (1968). Omenirea părea să intre pe un făgaș marul orașului Hiroshima. normal, însă nu pentru mult timp. Ulterior intrării în Tonul mesajului său a fost vigoare a tratatului, alte patru state au conceput arme nucleare. India, Pakistanul, Coreea de Nord și Israelul nu menit să atragă atenția. Cu au semnat tratatul și au dezvoltat în secret arsenale nutoate acestea, amenințarea cleare. Este drept că, în prezent, stocurile nucleare s-au nucleară nu mai este de redus, dar nu neapărat din convingere, ci ca urmare a foarte mult timp pe prima încheierii Războiului Rece.

ISTORIA ARMEI NUCLEARE

1. „‘Faceless body belonged to my sister’: Hiroshima, Nagasaki nuke survivors recall horrors 70 years on“, 5 aug. 2015, rt.com 2. „Hiroshima marchează 70 de ani de la primul bombardament nuclear din istoria lumii“, 6 aug.

2015, mediafax.ro 3. „Vladimir Putin atacă Occidentul și SUA: «Războiul Rece s-a terminat, dar nu s-a semnat pacea»“, 25 oct.

2014, digi24.ro

50

S E M N E L E T I M P U LU I

48-55 Lehaci.indd 50

19/08/15 11:21

Enola Gay, bombardierul care a lansat prima bombă atomică asupra Japoniei, fotografiat pe insula Tinian, din oceanul Pacific. Fotografie realizată în toamna anului 1945.

Replică detaliată, în mărime naturală, a bombei atomice lansate la Nagasaki, pe 9 august 1945.

48-55 Lehaci.indd 51

Memorialul Păcii, Hiroshima, la origine o galerie expozițională.

19/08/15 11:21

Fost buncăr nuclear sovietic

4. „Munich Security Conference: ‘Threat of a war is higher than during the Cold War’“, 15 febr. 2015, examiner.com

52

militar mare și serios“, declara fostul oficial rus. „Acum, ameninţarea unui război este mai mare decât în timpul Războiului Rece“4 , concluziona el.

Mesajul său are susținere în datele oferite de instituțiile abilitate în monitorizarea arsenalului nuclear. La sfârșitul lunii ianuarie, oamenii de știinţă care supraveghează Ceasul Apocalipsei (un

barometru simbolic) anunțau că omenirea este din nou foarte aproape de sfârșitul lumii, dacă se iau în considerare schimbările climatice și temerile legate de folosirea armelor nucleare. În 2015, experţii au setat Ceasul Apocalipsei la ora 12 fără 3 minute. „Schimbarea de neoprit a climei și cursa înarmării nucleare, în condiţiile modernizării uriașelor

S E M N E L E T I M P U LU I

48-55 Lehaci.indd 52

19/08/15 11:21

arsenale, reprezintă ameninţări indiscutabile la adresa existenţei umanităţii.

Liderii lumii nu au reușit să acţioneze cu viteza și amploarea necesară pentru a-și proteja cetăţenii de o posibilă catastrofă“5, comenta Kennette Benedict, directorul executiv al Buletinului Oamenilor de Știinţă din Domeniul Atomic.

Ceasul Apocalipsei a fost folosit prima dată în 1947 și indica atunci 7 minute până la ora 12. Era momentul imediat următor bombardării orașelor nipone. Ultima dată când ceasul a indicat 3 minute până la ora fi xă a fost în 1983, când relaţiile sovietoamericane erau la cel mai tensionat nivel.

Momentul cel mai periculos a fost în 1953, când amenințarea bombei cu hidrogen, mai puternică decât orice armă nucleară, i-a făcut pe experți să oprească acul ceasului cu 2 minute înainte de ora 12. În 1991, când Rusia și Statele Unite începuseră să-și reducă arsenalele nucleare, acul ceasului a fost fi xat cu 17 minute înaintea orei fi xe. Diferența de 14 minute față de anul 2015 sugerează cât de departe suntem în prezent de euforia generată de terminarea Războiului Rece.

Rusia face din nou jocurile Analiștii nu mai sunt atât de siguri în prezent că omenirea merge pe un traseu ascendent. Temerea principală vine din tipul de război pe care Rusia l-a derulat până acum în Ucraina. Cu camuflaj și duble standarde, rușii au aplicat așanumitul război hibrid6, de la propagandă, război cibernetic și fi nanţarea separatiștilor, până la operaţiuni militare clandestine. „Acest tip de război face totul mult mai periculos“7, a declarat fostul senator american, Sam Nunn, un veteran al politicii internaționale de dezarmare nucleară. Când a fost întrebat dacă războiul hibrid ar putea crește pericolul folosirii armelor nucleare, diplomatul american Richard Burt – care, în rolul său de negociator-șef, a avut un rol activ în semnarea Tratatului de Reducere a Armelor Strategice (START), între Statele Unite

și Uniunea Sovietică – a răspuns afi rmativ. „Răspunsul simplu este «da». Atât armele nucleare americane, cât și cele rusești sunt montate într-un fel de stare de alertă. Ambele părți sunt pregătite astfel încât rachetele terestre să poată fi autorizate pentru utilizare în mai puțin de 15 minute.“ „Situația de război hibrid“, remarca fostul diplomat american, „este o stare periculoasă de joc.“ Același lucru este confi rmat de Raportul Global Zero, un ONG care militează pentru eliminarea armelor nucleare. În document se notează că „sute de rachete care transportă 1.800 de focoase nucleare sunt gata să-și ia zborul într-o clipă. Jumătate dintre arsenalele nucleare americane și rusești au statutul de alertă maximă.“8 Aceste opinii au o semnificație specială pe fondul tensiunilor actuale dintre Rusia și Occident, care afectează cooperarea celor două țări în domeniul securităţii. În noiembrie 2014, rușii au anunţat că vor boicota summitul de securitate nucleară din 2016, din Statele Unite ale Americii9, punând sub semnul întrebării utilitatea sa și denunțând rolul predominant al Washingtonului. În ultimele două decenii, cele două părţi au cooperat cu succes, dar acesta este acum de domeniul trecutului, scrie Markus Becker pentru Der Spiegel10. În ciuda planurilor optimiste de a scăpa de armele nucleare, ameninţarea la adresa păcii mondiale este tot mai mare de la o zi la alta, se concluziona în The Economist11. În opinia editorilor, chiar dacă există mai puţine arme nucleare decât existau în punctul maxim de fierbere al Războiului Rece, posibilitatea ca una sau mai multe ţări să folosească aceste resurse militare este tot mai ridicată.

Reducem, dar nu prea mult Este un paradox faptul că specialiștii percep starea actuală ca pe o amenințare nucleară la fel de mare (sau chiar mai mare) ca aceea din timpul Războiului Rece. Statistic, lucrurile stau mai bine acum decât în urmă cu câteva decenii.

5. „Three minutes and counting“, Bulletin of the Atomic Scientists, 19 ian. 2015, thebulletin.org 6. „Războiul hibrid – un răspuns hibrid?“, Revista NATO, accesat 13 aug. 2015, nato.int 7. „Ukraine crisis increases risk of nuclear war between NATO and Russia“, 8 febr.

2015, panteres. com 8. „Statele Unite si Rusia ar trebui sa renunte la capacitatea de a lansa rachete nucleare in cateva minute – ONG“, 1 mai 2015, hotnews.ro 9. „Rusia anunţă că nu va participa la summitul securităţii nucleare din SUA“, 6 nov. 2014, mediafax.ro 10. Markus Becker, „Nuclear Specter Returns: ’Threat of War Is Higher than in the Cold War’“, 13 febr. 2015, spiegel.de 11. „The unkicked addiction“, 7 mar.

2015, economist. com

A P O C A L I P S A N U C L E A R Ă – M A I M U LT D E C ÂT O FA N T E Z I E C I N E M ATO G R A F I C Ă

48-55 Lehaci.indd 53

53

19/08/15 11:21

„Astăzi, prea puțini mai par îngrijorați cu privire la acest aspect.

Mai degrabă atenția le este mutată spre încălzirea globală, de unde ar putea proveni principalul pericol de extincție planetară.

Totuși pericolul nuclear există.“ Hans Blix

12. Statistică extrasă din „Table of Global Nuclear Weapons Stockpiles, 1945-2002“, ce poate fi consultată pe http://www. nrdc.org 13. Hans Blix, „It’s Time to Ban the Bomb“, 29 iul 2015, projectsyndicate.org 14. „The Prophets of Oak Ridge“, 30 apr. 2012, washingtonpost.com 15. Sam Nunn, vezi nota 7.

54

De exemplu, în timpul Războiului Rece, numărul total de arme nucleare (la nivel mondial) ajunsese la peste 50.00012. În anii 1960, americanii dețineau circa 30.000 de focoase nucleare, dar sovieticii au recuperat, reușind să ajungă la paritate cu adversarii lor occidentali și chiar să îi depășească. În 1986, Uniunea Sovietică deținea 40.000 de focoase, dintr-un total de 65.000 la nivel global. În prezent, există mai puțin de 20.000 de arme nucleare la nivel mondial (dar și nouă state care și le împart), suficiente pentru extincția vieții pe planetă.

Chiar dacă asemenea statistici atestă o scădere a numărului de arme nucleare, aceasta se face într-un ritm mai lent faţă de anii anteriori, a anunţat anul trecut Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace, de la Stockholm. „Reducerea are legătură mai ales cu Rusia și cu Statele Unite, care deţin împreună, în continuare, peste 93% din întregul arsenal nuclear“, afirmă experții de la Stockholm. În plus, organizația avertiza că această scădere nu este sinonimă cu un angajament real al puterilor nucleare de a-și reduce arsenalele. „Anul acesta, din nou, statele care deţin arma nucleară au adoptat puţine măsuri pentru a-și dovedi voinţa de a-și distruge arsenalul nuclear.“ Experții sunt convinși că programele de modernizare pe termen lung, aflate în curs, arată că „armele nucleare vor rămâne elemente profund ancorate în calculele strategice“.

Dacă în timpul Războiului Rece, omenirea era îngrozită că a ajuns la capacitatea de a se sinucide prin purtarea unui război nuclear, crede Hans Blix, fost director general al Agenției Internaționale pentru Energie Nucleară, „astăzi, prea puțini mai par îngrijorați cu privire la acest aspect.

Mai degrabă atenția le este mutată spre încălzirea globală, de unde ar putea proveni principalul pericol de extincție planetară. Totuși pericolul nuclear există“, cu sau fără aprobarea maselor, consideră Blix, alăturându-se vocilor care susțin că a venit timpul unei distrugeri totale a arsenalului nuclear. „Cele cinci state

(este vorba de SUA, Marea Britanie, Franța, China și Rusia) au arătat disponibilitatea de a acționa pentru a împiedica alte state să achiziționeze arme de distrugere în masă; acum este timpul și pentru acestea să facă ceva.“13

De unde ar putea veni soluția? În anul 2013, Megan Rice, o călugăriță, a reușit să treacă de mai multe fi ltre de securitate la Y-12 National Security Complex, din Tennessee (Oak Ridge), considerată una dintre cele mai bine supravegheate centrale nucleare din Statele Unite. Însoţită de alţi doi activiști pacifi ști, a rămas timp de peste două ore în incinta centralei, după care toţi trei au fost reţinuţi de către gardieni. „Și dacă ar fi fost teroriști, înarmați cu explozibil și cu intenția de a produce o catastrofă în masă?“14 se întrebau jurnaliștii de la The Washington Post.

Este surprinzător, dar speranța unei rezolvări a problemei nucleare ar putea proveni tocmai din situații de vulnerabilitate de acest gen. Incidente ca acestea subliniază necesitatea unei cooperări la nivel mondial pentru a spori securitatea materialelor nucleare, dintre care multe se află în locuri mult mai nesigure decât Oak Ridge, scria Sam Nunn15. În opinia expertului american, Statele Unite și Rusia au un interes fundamental în domeniul securității nucleare și o responsabilitate specială de a coopera în acest domeniu. Ambele țări au fost victime ale terorismului și ambele continuă să fie ținte ale organizațiilor teroriste.

Ambele sunt conștiente că un atac terorist cu implicații nucleare ar da o lovitură devastatoare securității și economiei globale, dar și modului nostru de viață.

Acesta este motivul pentru care liderii americani și ruși nu își pot permite să treacă dincolo de discursurile acide pe care și le trimit prin intermediul presei.

Pe de altă parte, tocmai echilibrul menținut între SUA și Rusia prin deținerea de armament nuclear ar putea genera o pace sigură. „Nimeni nu recurge

S E M N E L E T I M P U LU I

48-55 Lehaci.indd 54

19/08/15 11:21

la război când știe că celălalt are o altă posibilitate – fi nală și fatală“16, spune Emil Hurezeanu. Ar fi de fapt o concluzie logică asupra motivului pentru care, deocamdată, dezarmarea atât de mult clamată se derulează lent. Iar în această privință nu este vorba doar de cele două superputeri. În jocul nuclear au intervenit de-a lungul anilor și alte entități, unele chiar mai dificil de controlat (precum Iranul sau Coreea de Nord), care nu pot fi temperate decât prin menținerea amenințării la adresa lor. Sunt state care nu au nici pe departe o armată la fel de competitivă ca armata SUA, dar tocmai de aceea nu par dispuse să renunţe la singurul avantaj de care dispun: armele nucleare.

Nimeni nu poate garanta că niciunul dintre cele câteva focoase ale coreenilor nu va fi activat. Evident, un număr de focoase de ordinul unităților nu se compară cu cele aproape 8.000 ale rușilor sau 7.300 ale americanilor17, dar sunt suficient de amenințătoare pentru a nu fi ignorate. Iar dacă se ia în calcul faptul că India, China și Pakistanul și-au sporit arsenalele18, atunci este de înțeles de ce problema este complexă și necesită timp pentru rezolvare. Barack Obama părea optimist în 2009, atunci când, aflat la Praga, a estimat că lumea ar putea scăpa de armele nucleare în decursul „unei singure generaţii“19.

Se poate, dar nu toți sunt fericiți Un exemplu în privința succesului diplomatic este cazul Iranului, cu care marile puteri din grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia, China și Germania) au ajuns, după mulți ani de tensiuni, la un acord privind programul nuclear. În schimbul anulării sancţiunilor impuse, Iranul își va limita activităţile nucleare. Acordul este rezultatul unui compromis între Washington și Teheran, care le va permite inspectorilor ONU să solicite vizite la obiective militare iraniene, însă nu vor avea dreptul de a efectua inspecţii inopinate. Această ultimă

prevedere este considerată de unii drept un compromis nociv, fi indcă facilitează continuarea programului nuclear, în condițiile în care Iranul poate să ascundă urmele experimentelor derulate.

Primii care au reacționat vehement la acest acord au fost liderii Israelului, o altă țară deținătoare de focoase nucleare, care se simte amenințată direct. „Restabilirea legăturilor dintre SUA și Iran va avea, fără îndoială, repercusiuni în Israel și Palestina“20, a observat și Javier Solana, fost secretar-general al NATO. În ciuda tensiunilor suplimentare survenite, oficialii iranieni au simțit că a sosit momentul pentru a plusa și a arăta cu degetul spre tabăra adversă. „Acum, că Iranul a fost de acord să stopeze programul nuclear“, insista ministrul de externe al Iranului, Javad Zarif, „e timpul ca Israelul să urmeze exemplul și să abandoneze arsenalul său nuclear“. Ar trebui să fie „un simbol suficient de important pentru a da startul unei schimbări de paradigmă“21, a continuat oficialul iranian.

Reacția Israelului a fost promptă, dar nu în sensul solicitat de iranieni. Netanyahu a numit acordul o „greșeală istorică“, nu numai pentru că nu va împiedica Iranul să obțină arma nucleară, dar și pentru că ridicarea sancțiunilor va permite țării să continue să fi nanțeze organizații teroriste din întregul Orient Mijlociu.

Au ripostat și partizanii americani ai Israelului, precum Mike Hukabee, care, în calitatea sa de candidat prezidențial, l-a acuzat pe Obama pentru acest acord, susținând că prin acordul nuclear iranian „îi duce pe evrei la gura crematoriilor“22.

Cel mai probabil, jocurile și declarațiile politice vor continua în nota acelorași reproșuri reciproce. Important este ca direcția de înaintare să fie cea corectă, chiar dacă drumul este sinuos și plin de dificultăți. Pentru moment, o lume obosită de prea multe tragedii colective, care încearcă să se dezvolte sub spectrul unui încă posibil război nuclear, este un scenariu care nu se potrivește prea bine cu dezideratul păcii globale.

O lume obosită de prea multe tragedii colective, care încearcă să se dezvolte sub spectrul unui încă posibil război nuclear, este un scenariu care nu se potrivește prea bine cu dezideratul păcii globale.

16. „Hurezeanu: Amenințarea cu bomba nucleară ar putea să readucă pacea“, 12 martie 2015, cotidianul.ro 17. Conform „Nuclear Arsenals“, icanw.org 18. „16 June 2014: Nuclear forces reduced while modernizations continue, says SIPRI“, sipri.org 19. „The threat of nuclear war is higher than at any time in the past 25 years“, 10 mar.

2015, businessinsider.com 20. Javier Solana, „Acordul cu Iranul, doar un pas spre pace în Orientul Mijlociu“, 3 aug.

2015, romanialibera.ro 21. Adam Lerner, „Iran’s foreign minister: Israel should disarm, too“, 31 iul. 2015, politico.com 22. „Mike Huckabee Compares President Obama To Nazis Exterminating Jews“, 27 iul.

2015, politicususa. com

A P O C A L I P S A N U C L E A R Ă – M A I M U LT D E C ÂT O FA N T E Z I E C I N E M ATO G R A F I C Ă

48-55 Lehaci.indd 55

55

19/08/15 11:21

I N S P I R AȚ I O N A L

Andreea Irimia

Ajutorul celor neajutoraţi Sunt momente în care viaţa ne pune în faţa unor schimbări radicale.

Pe Narayanan Krishnan un astfel de moment l-a determinat să își dedice viaţa hrănirii oamenilor săraci și bolnavi mintal de pe străzile Indiei.

K

rishnan s-a născut în anul 1981, în Madurai, un oraș care face parte dintr-o aglomerație urbană a Indiei. Pentru că făcea parte dintr-o castă superioară, educația primită în familie a fost una aleasă. La doar 21 de ani, era bucătar-șef la unul dintre hotelurile de 5 stele ale Grupului Taj, un lanț hotelier faimos în India, dar și la nivel internațional, iar abilitățile sale fuseseră premiate de mai multe ori.

În anul 2002, talentul i-a fost confi rmat de o ofertă de muncă de la un lanț hotelier din Elveția.

Era șansa vieții lui, acel lucru care avea să răsplătească munca intensă, dar și eforturile părinților. Înainte de plecarea în Elveția însă, s-a întors în orașul natal pentru a-și lua la revedere de la rude și de la prieteni.

Se afla în curtea unui templu aproape de casă atunci când a văzut ceva care l-a cutremurat. Un bătrân cerșetor, slab, murdar și bolnav mintal își mânca fecalele. I-a cumpărat imediat ceva de mâncare, iar viteza cu care bătrânul înghițea, dar și lacrimile de fericire pe care le-a văzut în ochii acestuia l-au determinat să-și schimbe planurile. Elveția nu mai era atât de importantă, visul lui devenise acum altul: să hrănească oameni asemenea acelui bătrân, oameni care aveau mult mai multă nevoie de el decât oamenii cu bani pe care îi hrănise până atunci. „Când i-am dat de mâncare acelui om, am decis că asta este ceea ce ar trebui să fac toată viața“, povestește Krishnan.

Cum era de așteptat, familia și-a retras ajutorul oferit până atunci, așa că nu i-a rămas altceva de făcut decât să gătească din economiile lui și din donații. În fiecare zi, Krishnan se trezea la ora 4 dimineața pentru a pregăti o mâncare simplă, apoi, cu un microbuz donat, parcurgea peste 200 de kilometri pentru a-i hrăni pe cei care flămânzeau pe străzi. Pe mulți dintre ei îi și tundea și îi bărbierea, pentru a le reda puțin din demnitatea umană pe care o pierduseră de mult.

A chemat-o și pe mama lui să vadă ce făcea el, pentru a o convinge că luase cea mai bună decizie. Impresionată de munca lui, familia a decis să îl susțină din nou fi nanciar. O mare parte din bani ajungeau de fiecare dată în alimentele necesare pentru masa cerșetorilor; el nu avea nevoie de prea multe lucruri. În anul 2010, cu ajutorul unei echipe pe care o formase în jurul organizației nonprofit Akshaya, Krishnan le oferise deja celor săraci peste un milion de mese. Vestea despre activitatea lui s-a răspândit peste hotare, iar postul de televiziune CNN l-a inclus în lista eroilor anului 2010. Cu banii veniţi în urma acestei distincții, a construit un centru, inaugurat în 2013, pentru acei cerșetori pe care nu îi mai putea lăsa în mizerie pe stradă. Cei care ajung acolo beneficiază de asistență medicală, de fi zioterapie și de hrană. Nu îi este ușor, mai ales că echipa se mărește constant și problemele nu lipsesc nici ele, dar este mulțumit. „Acum mă simt foarte bine și sunt foarte fericit. Am o pasiune, iubesc ceea ce fac. Vreau doar să trăiesc printre oamenii mei.“ Mesajul său pentru oricine îl aude este un apel de a nu lăsa compasiunea umană să piară, apel cuprins chiar în numele organizației sale, care în sanscrită înseamnă „nepieritor“.

56

S E M N E L E T I M P U LU I

56 Inspirational.indd 56

19/08/15 10:48

O REVISTĂ BUNĂ ESTE CA O FABULĂ. ÎŢI IA PUŢIN LA CITIT, ÎŢI DĂ MULT DE GÂNDIT.

MONTAJ MONTAJ COVERS.indd COVERS_Irina.indd 2 2

26/03/14 27/08/15 13:29 22:10

septembrie 2015

Mintea este ca o umbrelă. E făcută să fie deschisă.

Explorând întunericul „Și cine este aproapele meu?”

Ziua în care lumea s-a schimbat Apocalipsa nucleară R E V I S TĂ D E A N A L I Z Ă Ș I O P I N I E C R E Ș T I N Ă

SEPTEMBRIE 2015

NAUFRAGIAȚI ÎN EUROPA ABONEAZĂ-TE LA REVISTA

Iadul imigranţilor, dincolo de Mediterană MONTAJ COVERS_Irina.indd 1

27/08/15 22:10