St66 nr special decembrie 2011 by Catalin Daniel Ciolca

Semnele timpului

SEMNELE

timpului REVISTĂ DE ANALIZĂ ȘI OPINIE CREȘTINĂ

50 de momente cruciale prin care creștinismul a schimbat istoria lumii

momente cruciale prin care creștinismul a schimbat istoria lumii Untitled-11 63

11/13/11 9:27 PM

credem ĂŽn punctul nostru de vedere

www.semneletimpului.ro | GĂ˘nde te mai departe!

C2.indd C2

11/10/11 11:13 AM

50 de momente cruciale 1200

1400

Sumar 004

1600

1800

2000

14 Norel Iacob

Plăcuta povară a istoriei

006 Perspective

Partea I – Biserica primelor secole 008

Gabriel I van

De la Ierusalim la Roma

011

Florin Lăiu

Marea persecu ie

014

Florin Bică

Constantin cel Mare: isapostolos sau oportunist?

018

Lauren iu Mo

Atanasie, apărătorul Noului Testament

020

Gheorghe Modoran

Augustin, omul mileniului

023

teologiei cu logica Florin Lăiu

Primul mare papă medieval

Partea a II-a – Biserica medievală 026

Florin Lăiu

Formarea Statului Papal

030

042 Marius Necula Summa Theologica – Dansul

Romică Sîrbu

044

Florin Bică

Chinurile Infernului în traducerea imaginară a lui Dante

046 Marius Munteanu Ad augusta, per angusta 048 Andrei Geantă

Rege, împărat, reformator

O viață sub cruce i o moarte pe rug

032

Adrian Neagu

050

Soarele creștin al rușilor

Inventarea tiparului mobil

034

Christian Sălcianu

052

Christian Sălcianu

Florin Bică

Marea Schismă, marile orgolii

Somnul rațiunii și monștrii lui Goya

037

Partea a III-a – Reforma protestantă

Norel Iacob

i-au luat crucea i au ucis

056

040

Martin Luther – Harul, Scriptura, credința

Alina Kartman

Valdenzii – săracii lui Christos

Adrian Bocăneanu

1 01-03 Sumar.indd 1

11/13/11 9:08 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

80000 800

1000 100 0 0

Sumar 060

Marius Mitrache

Mercenarul lui Christos

062

Gheorghe Modoran

Botezul de foc

064

Norel Iacob

Dominoul lui Henric

066

Lucian tefănescu

Capodopera teologică a Reformei

068

Christian Sălcianu

Iezui ii, transparen a unor secrete

070

Marius Mitrache

Reformă catolică sau contrareformă? Norel Iacob

O invita ie la masacru Christian Sălcianu

Lucian Cristescu

Odiseea Mayflower

080

091

Romică Sîrbu

Partea a V-a – Biserica modernă Florin Bică 094 Descre tinarea Fran ei: istoria unui e ec

Părintele educa iei moderne

097

081

100

Alina Kartman

Providence, adăpostul părerilor periculoase

Partea a IV-a – Iluminismul 084

Gheorghe Modoran

Uria ul mic de statură

KJV – Biblia care a schimbat lumea

078

Cristinel Sava

Rede teptarea de care America avea nevoie

073 076

090

Alina Kartman

Explozia misionarismului modern Florin Lăiu

Sfârșitul puterii seculare a papilor

102

Beniamin Ro ca

O Biblie pentru fiecare

103

Iulia Drăghici

Blaise Pascal, convertirea unui geniu

William Wilberforce, „Plevușca“ a înghițit caracatița

086

104

Sebastian Felea

Florian Ristea

Sunetele spun slava lui Dumnezeu

Un predicator neobi nuit

088

106

Totul sau nimic 2 01-03 Sumar.indd 2

Lucian Cristescu

Florin Lăiu

Cheile mileniului și parusia www.semneletimpului.ro 11/13/11 9:08 PM

50 de momente cruciale 00000 00

1200

1400

1600

1800

2000

SEMNELE

timpului

gânde te mai departe

Director: Teodor Hu anu Redactor-șef: Norel Iacob Secretar de redacție: Florin Bică

Colegiul de redacție: Adrian Bocăneanu, Geanina Constantin, Marius Cre a, Lucian Cristescu, Iulia Drăghici, Sebastian Felea, Andrei Geantă, Gabriel I van, Alina Kartman, Florin Lăiu, Marius Mitrache, Gheorghe Modoran, Lauren iu Mo , Marius Munteanu, Adrian Neagu, Marius Necula, Adrian Petre, Florian Ristea, Beniamin Ro ca, Cristinel Sava, Christian Sălcianu, Romică Sîrbu, Lucian tefănescu Corectură: Lavinia Goran

110

Geanina Constantin

Solda ii lui Christos pe frontul lumii

111

Grafică i tehnoredactare: Cătălin Ciolca Editor web: Alina Kartman

Adrian Petre

Goana după vorbirea în limbi

113

Marius Cre a

Biblioteca din pe teră

116

Gheorghe Modoran

Noua mare speranță creștină

118

Geanina Constantin

Maica Tereza – o măicuță măruntă cu idealuri înalte

119

Marius Necula

Schimbarea la față a catolicismului

122

Contact Revista Semnele timpului Str. Maica Domnului Nr. 2, Bl. T58, Sc. 2, Ap. 57, Bucure ti, Sector 2 Tel: 021 323 0020/Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului pentru 6 luni (26 lei) sau 12 luni (51 lei). Tel: 021 323 0020 (interior 107) abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1453-7060 Nr. 12/2011 | Volumul 22, nr. 165. Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 i 1942. Seria nouă a fost începută în 1990.

Florin Bică

Visul unui rege – Martin Luther King și Evanghelia eliberării

124

Christian Sălcianu

Căderea comunismului

126 Încă 50 de momente cruciale din istoria cre tinismului

✧✧✧

3 01-03 Sumar.indd 3

11/13/11 9:22 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Plăcuta povară a

istoriei

„Analiza trecutului prin lentilele prezentului poate induce în eroare; după cum se întâmplă i dacă ignorăm existența acestor lentile. Totuși povara în elegerii stă asupra noastră: noi trebuie să evaluăm lumea trecutului, nu e sarcina trecutului să ofere lumii noastre precedente facile sau povești interesante.” Cristopher Tyerman de Norel Iacob

n istoric afirmă că un incident a făcut 100.000 de victime. Altul spune 10.000. Un U istoric ia partea unuia dintre combatanți. Altul va găsi de cuviință să-l apere pe celălalt. Istoricii nu pot reda trecutul exact așa cum a fost el, dar se străduiesc – uneori mai puțin onest, alteori cu maximă sinceritate. În ceea ce ne privește, diversitatea interpretărilor are menirea să ne transforme în cititori inteligenți, critici. Înțelepciunea stă în a asculta toate vocile și a distinge adevăratele semnificații ale trecutului, care creează oportunități în prezent. storia ne oferă acces la marile minți ale trecutului, la rădăcinile noastre, resurse vitale în lupta noastră continuă de a ne feri de false ideologii ori religii sau de nedreptatea socială. În plus, cu cât ne este mai clară moștenirea, cu atât mai puternică ne este solidaritatea cu frații creștini din trecut și din prezent. Solidaritatea, cea fundamentată pe autenticitate, este o țintă a articolelor din această ediție. După cum excelent a formulat istoricul Tyerman, nu putem cita trecutul pentru a lua partea cuiva în prezent. A plagia istoria pentru a putea formula acuzaţii moderne nu serveşte niciunui scop raţional sau benefic. Adevăratele beneficii ale lecturilor istorice vin dintr-o altă abordare, în care cuvântulcheie este „dialog“. Dacă ne apropiem de istorie ca de o colecție de date și informații, ea nu va prinde viață și nu va fi relevantă. Trebuie să dialogăm cu eroii credinței, să dezbatem cu ei convingerile și teologia lor. Trebuie să aflăm în ce măsură convingerile noastre sunt, în esență, ale lor. Când cititorii vor intra în dialog cu giganții credinței și cu evenimentele cruciale din istoria creștinismului, întrebările cu privire la relevanța acestei ediții vor dispărea. inițiativă precum cea de față se va confrunta întotdeauna și cu o serie de îndoieli ale cititorului. Probabil că prima dintre ele se leagă de dilema diversității. E limpede că diversitatea sau mulțimea opiniilor este un câștig, dar poate fi și o serioasă sursă de confuzie. De aceea, unii cititori ar putea prefera o istorie scrisă dintr-o singură perspectivă. Noi însă

4 04-05 Introducere.indd 4

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:37 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

1600

1800

2000

am încercat să nu închidem ochii în fața diversității, ci am căutat, atât cât a putut cuprinde gândirea și experiența noastră, să respectăm diversitatea și să o păstrăm în articolele acestei reviste. Stilurile personale ale redactorilor contribuie la acest mozaic bine-venit – veți găsi între ei „povestitorul“, „profesorul“ și chiar „analistul“. Astfel lectura celor 50 de articole își va păstra noutatea și prospețimea. lte îndoieli ale cititorilor se pot naște din lipsa înțelegerii cu privire la ceea ce nu este această ediție. Trebuie spus că 50 de momente cruciale prin care creștinismul a schimbat istoria lumii nu reprezintă o listă completă a celor mai importante momente din istoria creștinismului și nici nu reprezintă în mod egal toate ramurile creștinismului. Am ales 50, având în vedere în primul rând limitele demersului pe care ni l-am putut asuma. Deși numărul de pagini este aproape triplu față de o ediție obișnuită, totuși 128 de pagini înseamnă puțin atunci când scrii istorie, și mai ales o istorie aplicată. Totuși, tocmai brevitatea ar putea fi atuul revistei. Dacă un articol de 2-3 pagini va reuși să ofere o deschidere reală către noi semnificații, atunci efectul nu va fi întâmplător, ci așa cum am dorit să fie. Nu am vrut să ne afundăm cititorii într-un hățiș istoric, ci să-i scoatem la locuri largi, de unde să poată privi (nu neapărat în tihnă) o imagine de ansamblu. Această ediție nu este, de asemenea, o lucrare pentru experți, ci pentru aceia care vor să găsească niște coordonate de start, un prim contact cu ceea ce ar putea deveni o nouă pasiune: istoria Bisericii creștine. În mijlocul unei civilizații secularizate, un asemenea cititor va încheia lectura ediției cu uimirea că rolul creștinismului în procesul devenirii lumii a fost pregnant, esențial chiar. Și acest sentiment va trezi un nou interes și o curiozitate benefică pentru viitor.

s-ar mai putea întreba de ce nu am început această selecție de la nașterea lui Cprinititorii Iisus Christos Însuși. În fond, acesta este cel mai important dintre momentele cruciale care creștinismul a schimbat istoria lumii. Motivele sunt simple. În primul rând, revista Semnele timpului a dedicat două ediții speciale nașterii lui Iisus (decembrie 2010) și patimilor, morții și învierii Sale (aprilie 2010)1. Nu am fi putut spune acum, în câteva pagini, mai mult decât am spus atunci cu privire la viața Mântuitorului. În al doilea rând, sper că istoria Bisericii apostolice, descrisă pe paginile Bibliei, este mult mai la îndemâna cititorilor decât istoria ulterioară a Bisericii creștine. În plus, prezența în această ediție fie și numai a personalităților principale din Noul Testament (Petru, cel în jurul căruia s-a construit conceptul primatului papal; Ioan și Apocalipsa lui, care a influențat fundamental gândirea creștină; Pavel, primul și cel mai mare teolog al creștinătății) ar fi redus spațiul oferit istoriei creștine care s-a consumat după această generație de apostoli și până astăzi. mi mai rămâne de spus că producerea acestei ediții a revistei Semnele timpului s-a dovedit o sarcină foarte plăcută (și dificilă în egală măsură). În ultimele săptămâni, redacția a fost invadată de prieteni, atât la figurat – marea galerie de personaje care au coborât din paginile cronicilor, fiecare cu atmosfera vie și captivantă a epocii sale –, dar și la propriu – nu mai puțin de 25 de redactori luându-și timp să îi „intervieveze“ atent și minuțios pe „invitații“ noștri din istorie. La finalul proiectului, sunt cu adevărat fericit să știu că sute de mii de români vor gusta din bogăția de înțelesuri, provocări și trăiri pe care le-am adunat între copertele acestei ediții.

1. Articolele ambelor edi ii speciale dedicate vie ii lui Iisus se află pe site-ul www.semneletimpului.ro

5 04-05 Introducere.indd 5

11/13/11 6:37 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

„Nu știm istoria care ne privește. Nu vrem să pricepem «cauzele», sursele, limitele existenței proprii, alcătuirea ambianței în care ne-am format. Încă și mai grav e că nu vrem să știm cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opțiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrazii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decât adevărul gol-goluț. În sfârșit, preferăm să ne purtăm, să gândim și să ne exprimăm ca și cum am ști.“ ANDREI PLEȘU, istoric al artei, fost ministru al Culturii

„Istoria… oferă teren pentru contemplație morală. Studierea istoriilor unor indivizi și situații din trecut îi permite celui sau celei care cercetează istoria să își testeze propria conștiință morală, să o ascută împotriva unora dintre situațiile complexe reale pe care indivizii le întâmpină în contexte dificile.“ PETER N. STEARNS, dr. în istorie la Harvard

„Viețile noastre sunt scurte, iar provocările sunt mari. Până când devenim bătrâni și înțelepți, oportunitatea de a lua o decizie a trecut pe lângă noi. Doar printr-o lectură a trecutului putem să devenim suficient de înțelepți, suficient de repede, pentru a face alegeri bune. Cu cât ne înțelegem mai bine trecutul, cu atât mai bine pregătiți întâmpinăm viitorul.“ JOHN V. LOMBARDI, profesor de istorie latino-americană

6 06 Citate.indd 6

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:39 PM

Biserica primelor secole

7 07-93 Pagini deschidere.indd 7

11/13/11 9:10 PM

SEMNELE TIMPULUI

200

400

600

800

1000

Francesco Hayez, Distrugerea Ierusalimului

de la

Ierusalim la roma

de Gabriel I van

„Ierusalimul L-a crucificat pe Iisus, Roma i-a martirizat pe apostolii de seamă [Petru și Pavel]. Roma a devenit, cu bune și cu rele, Ierusalimul creștinismului, iar dealul Vaticanului, Golgota vestului. Crucea a fost înlocuită cu sabia, simbolul cuceririi și al puterii.“1 rcul lui Titus de pe Via Sacra din Roma arată, ironic, că slava Romei, ca pol de putere în creştinism, nu s-ar ﬁ putut naşte fără tragedia distrugerii Ierusalimului. Dispreț şi ură reciprocă Istoria relațiilor romano-iudaice a început în secolul al VII-lea î.Ch., când Roma şi-a impus conducerea totală în Orientul Apropiat. R Romanii nu au fost niciodată capabili b să înțeleagă înț modul evreilor de a gândi, stilul sttilul lor de viață, astfel că dialogul şi ten1. Philip Schaff, History of tativele taativele dde conviețuire au eşuat mereu şi the Christian Church, vol. 1, 2000, www.ccel.org mereu. m D De-a lungul anilor, ura, disprețul şi

8 08-10 Distrugerea Ierusalimului.indd 8

resentimentul reciproc s-au acumulat şi s-au exacerbat între iudei şi puterea romană. Aspirațiile şi mişcările naționaliste ale evreilor, mai mult ca în cazul altor popoare, au fost însuﬂețite de aşteptările mesianice. Practic, miza religioasă era ingredientul principal al implicării în mişcările naționaliste. Deseori, armatele romane, alcătuite din națiunile vecine evreilor, provocau populația în special prin gesturi ce atingeau sentimentul religios. În semn de dispreț pentru www.semneletimpului.ro 11/10/11 8:57 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

vecinii lor evrei, rupeau în public suluri ale Torei2 şi le ardeau. Simpatia localnicilor s-a îndreptat tot mai mult spre radicalii mişcărilor naționaliste, zeloții şi sicarii3, care, pe lângă motivațiile sociale, economice şi politice, promovau cauza religioasă. Fanaticii ignorau puterea gigantului roman şi aşteptau intervenția miraculoasă a Divinității în favoarea cauzei lor. Începutul sfârşitului Lacomul procurator roman al Iudeei, Gesius Florus (64-66), şi-a însuşit aproape 600 de kilograme de aur din trezoreria sacră a Templului de la Ierusalim. Sacrilegiul lui Florus a declanşat revolta militară în țară. La încercările acestuia de a restabili conducerea romană prin masacre, forțele naționaliste au reacționat cu şi mai multă violență, exterminând armatele romane pe care le învingeau. În anul 65, forțele radicale iudaice controlau Ierusalimul. Doi ani mai târziu, Vespasian, unul dintre generalii de încredere ai împăratului Nero, a fost trimis să restabilească pacea în regiune, în stilul roman. Vespasian împreună de ﬁul său Titus şi o mare armată4 au început marşul spre Ierusalim. Până la jumătatea anului 68, Palestina a fost adusă sub controlul forțelor romane. Populațiile cetăților cucerite erau în mare parte exterminate, iar puținii iudei lăsați în viață au fost vânduți ca sclavi. Ierusalimul era practic izolat de restul țării. Moartea împăratului Nero, în iunie 68, a amânat atacul asupra Ierusalimului. De la moartea lui Nero până la sfârşitul anului 69 s-au succedat la conducerea imperiului Galba, apoi Otho, Vitellius şi, în ﬁnal, Vespasian, care a încredințat asaltul şi cucerirea Ierusalimului lui Titus. Tragedia pas cu pas Timpul oferit de contextul politic roman nu a fost folosit înțelept de forțele evreieşti, care controlau Ierusalimul

1600

1800

2000

cu cele patru inele de fortificații ale sale: oraşul de jos, oraşul de sus, fortăreața Antonia şi Templul. Practic, din anul 65 şi până în 70, partidele zeloților, sicarilor şi moderaților s-au luptat între ele pentru controlul Ierusalimului. În acest conflict orb şi-au ucis un important număr de soldați şi au incendiat o mare cantitate de cereale, ce ar fiputut să le asigure hrana pentru câțiva ani sub asediu. Partida moderaților a fost nimicită. Simon şi Ioan, liderii zeloților şi sicarilor, şi-au unit forțele doar atunci când berbecii romanilor au început să lovească porțile Ierusalimului. Generalii romani erau conştienți de diferendele dintre iudei şi de sărăcia rezervelor de hrană. În primăvara anului 70, i-au lăsat pe pelerinii evrei să intre în cetate pentru Paşte, dar nu i-au mai lăsat să iasă – pentru ca resursele să fie mai repede consumate. În scurt timp, foametea a început să-i chinuiască pe locuitorii cetății, care au ajuns să comită atrocități ce au bulversat conştiința colectivă.5 Distrugerea Templului După ce fortăreața Antonia a fost rasă de pe fața pământului, asaltul asupra Templului era pregătit. În luna august a anului 70, forțele romane au pătruns în incinta Templului. În timp ce soldații romani erau preocupați cu stingerea unui incendiu în curtea de afară, zeloții ieşiți din curtea interioară i-au atacat. În lupta ce a urmat, un soldat roman a aruncat foc în Templu şi astfel a 2. Tora (sau izbucnit incendiul care a nimicit clădirea. Pentateuhul): primele 5 căr i ale Conform tradiției iudaice, în aceeaşi zi, dar în în n Bibliei 586 î.Ch., fusese distrus Templul lui Solomon monn 3. Zelo ii i sicarii – grude către Nabucodonosor al II-lea. pări na ionaliste ce Despre reacțiile evreilor care şi-au văzut doreau alungarea Templul incendiat relatează Dio Cassius: domina iei romane. Foloseau orice mij„Doreau să moară, unii se aruncau în săbiile le loace pentru a- i romanilor, alții se înjunghiau reciproc, atinge scopul, inclusiv asasinatele, atât în alții îşi luau singuri viața, iar alții se aruncau au rândul romanilor, cât în flăcări. Şi tuturor li se părea că nu sunt i al evreilor ce colaborau cu du manul. învinşi, ci că aşa cunosc victoria, mântuireaa şi ş fericirea, pierind alături de Sanctuar.“6 Iosiff 4. 60.000 până la 80.000 de solda i în Flaviu, martor ocular, descrie tragedia: timpul asaltului final „Pământul nu mai era nicăieri vizibil. Totull era acoperit de cadavre (şi sânge); peste 5. Relatările vremii spun că datorită foametei aceste grămezi, soldații îi urmăreau pe teribile, o femeie i-a fugari.“ fript i mâncat propriul fiu. În zilele următoare, soldații romani au demolat toate fortificațiile Ierusalimului, 6. Eric H. Cline, Jerusalem besielăsând doar o parte din zidul de vest şi ged, University of trei turnuri pentru a aminti de puteMichigan, 2004, rea fortificației pe care au nimicit-o. p. 164

9 08-10 Distrugerea Ierusalimului.indd 9

11/10/11 8:22 PM

SEMNELE TIMPULUI

200

400

600

800

1000

Templul - esența lui Israel

În anul 65, grupe de sicari au cucerit şi i-au masacrat pe romanii din garoreau să moară, unii se aruncau în săbiile romanilor, nizoana Masada. Soldații erau în majoal ii se înjunghiau reciproc, al ii își luau singuri via a, ritate din Cezareea, unde era şi o comuiar al ii se aruncau în flăcări. Și tuturor li se părea că nu nitate numeroasă iudaică. Locuitorii din sunt învinși, ci că așa cunosc victoria, mântuirea și fericiCezareea au reacționat ucigând 20.000 rea, pierind alături de Sanctuar.“ (Dio Cassius) de iudei şi expulzându-i din oraş pe cei lăsați în viață. Situaţia s-a extins şi în Supraviețuitorii iudei, identiﬁcați ca rebeli, au fost alte oraşe. În urma unor asemenea inciexecutați alături de bătrâni şi invalizi. Copiii şi cei apți de dente, creştinii şi-au dorit mai mult să muncă au fost vânduți ca sclavi. se detaşeze de iudei, pentru că sentimentul antiiudaic era tot mai puternic Creştinismul într-o lume nouă în imperiu. Creştinii, cunoscând avertizarea lui Iisus(Matei 24:15În mod special la Roma, ca o conse21), au părăsit Ierusalimul în perioada dintre asedii şi au cință directă a acestei dorințe de îndefugit în oraşul Pella, din Decapole. După evenimentele părtare de iudei, creştinii au adoptat o din anul 70, Ierusalimul nu a mai fost niciodată un pol de zi de închinare diferită de Sabatul zilei inﬂuență în creştinism. a şaptea, moştenit de la apostolii evrei. Creştinismul fusese perceput în primele sale decenii de Peste timp, Roma avea să devină noul existență ca un curent religios din cadrul iudaismului. De Ierusalim. După cum Ierusalimul nu acum înainte, lumea păgână a recunoscut creştinismul ca o şi-a recunoscut Domnul şi L-a răstignit, grupare independentă. Evreii au fost nemulțumiți că frații tot aşa, Roma a martirizat mulți creştini lor creştinizați au părăsit Ierusalimul şi nu s-au luptat ală- în Coloseumul construit din captura turi de ei. În anul 90, în cadrul Sinodului de la Iamnia, a luată din trezoreria Templului şi mai fost introdus în serviciul religios al sinagogii, lângă „cele 18 târziu, în Evul Mediu, a persecutat creşbinecuvântări“, un blestem împotriva creştinilor, pentru a-i tinii ce păstrau credința primită de la exclude de la închinarea din sinagogă. primii apostoli.

Nicolas Poussin, Distrugerea Ierusalimului

10 08-10 Distrugerea Ierusalimului.indd 10

11/10/11 8:57 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

2000

303 Jean Leon-Gerome, Martiri cre tini - Ultima rugăciune

Marea persecuție O mișcare atât de vie și de deosebită de cultele imperiale, cum era creștinismul, nu putea să nu atragă atenția slujitorilor de la temple, a intelectualilor și a oficialităților.

de Florin Lăiu

ceştia au provocat spiritul superstiţios al mulţimilor, iar cezarii şi reprezentanţii lor interpretau subiectul în sens politic. Din mila lui Dumnezeu, persecuţiile au avut şi suﬁciente pauze. În mod obişnuit, aceste persecuţii nu au fost generale, ci locale şi zonale. În această perioadă, Biserica din anumite locuri a avut destul timp să se altereze în unele privinţe. Persecuţiile au avut şi un rol puriﬁcator (Daniel 11:35; 12:10) şi, în mod paradoxal, un rol misionar. „Sângele creştinilor este o sămânţă“, spuneau episcopii din acele vremuri. Mai jos sunt enumerate doar cele mai cunoscute dintre persecuții, în ordinea cezarilor care le-au provocat.

i-a găsit ţapi ispăşitori pe creştini. Ca urmare, i-a condamnat la moarte pe apostolii Petru (64) şi Pavel (67) şi a umplut Colosseumul cu creştini aruncaţi la lei sau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini. I-a transformat în torţe vii, care să-i lumineze grădinile, i-a ţintuit pe cruci, i-a torturat şi i-a ucis în multe feluri, ca să dea satisfacţie mulţimii. Nero a murit într-un suicid josnic în anul 68.

Nero (54-68) În urma incendiului din anul 64, Nero, a cărui soţie, Popeea, era prozelită iudeică,

Traian Decius (249-251) Decius a lansat în anul 250 prima mare persecuţie împotriva conducătorilor Bisericii. Persecuţia a fost scurtă,

Domiţian (81-96) Un alt cezar cu pretenţie oficială de „Domn şi Dumnezeu“ a instituit obligaţia de plată a vechii taxe a Templului iudaic în favoarea Templului lui Jupiter. Astfel, evreii, iudaizanţii şi iudeo-creştinii au intrat în conflict cu legea. Monstrul aştepta ca senatul să-i confirme decretul pentru ca, în 30 de zile, toţi evreii şi creştinii din imperiu să fie ucişi. În acest timp, apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos (95), unde a scris Apocalipsa. Mulţi alți creștini au fost exilaţi, jefuiţi de averi etc. Domiţian a fost asasinat în anul următor printr-un complot.

11 11-13 Persecutia lui Diocletian.indd 11

11/13/11 6:29 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

303

400

dar feroce. Preoţii păgâni erau îngrijoraţi de prozelitismul creştin şi susţineau că dacă religia aceasta nu este reprimată din timp, ea va cauza căderea statului. Apariţia unei ciumi devastatoare a fost pusă pe seama creştinilor. Împăratul a hotărât ca liderii să fie omorâţi, iar laicii să fie graţiaţi numai dacă satisfac cerinţele cultului imperial, tămâind sau jertfind în faţa statuii cezarului. A fost cea mai crâncenă şi cea mai generală persecuţie de până atunci. Mulţi episcopi au fugit, ceea ce a atras criticile facţiunilor creştine radicale. În Cartagina şi Alexandria, păgânii au lansat adevărate pogromuri împotriva creştinilor. Dintre cei care n-au reuşit să scape prin fugă, mulţi au apostat, satisfăcând cerinţele autorităţilor, în urma torturilor sau de teama lor. Unii le-au jertfit zeilor, alţii au tămâiat. Cei care-şi permiteau, şi-au „cumpărat“ libellus („cărtică“ = adeverinţă), care dovedea că au satisfăcut ordinul, deşi nu tămâiaseră. Alţii au declarat în scris că nu sunt creştini. Creştinii care evitau persecuţia pe căi necinstite sau prin apostazie se numeau lapsi („căzuţi“). Între timp, ciuma făcea ravagii în Cartagina, iar la Roma, atingând apogeul (251-266), a făcut până la 5.000 de victime pe zi. Valerian (253-260) A fost iniţial tolerant, dar a fost determinat de magul sofist Macrian din Egipt să reia măsurile de exterminare a creştinismului. Ciuma şi persecuţia au continuat în paralel. Prin edictul din 257, creştinii erau pedepsiţi cu amenzi grele şi exil, dar în anul 258 s-a revenit la pedeapsa cu moartea (prin biciuire, foc sau sabie). S-a ordonat uciderea clericilor; laicii, de asemenea, să fie executaţi dacă nu părăsesc „superstiţia“ creştină. Creştinilor li se interzicea chiar să-şi viziteze cimitirele. Dar Providenţa i-a rezervat şi lui Valerian o pregustare a dreptăţii viitoare; a fost luat ostatic de perşi şi umilit sistematic, o grea lovitură dată mândriei romane. După moartea lui Valerian, timp de cincizeci de ani, creştinii au avut linişte ca niciodată. Era însă liniştea dinaintea celei mai mari furtuni.

600

800

1000

Marea persecuţie Cea mai grea persecuţie însă, un adevărat război de exterminare a creştinismului, a avut loc pe o durată de zece ani (303-313), timp în care s-au succedat nouă împăraţi. În răgazul dintre persecuţii, Biserica se întărise mult. Chiar şi la palatul imperial erau creştini care îşi practicau liber credinţa. Mult timp, Diocleţian (284305) a fost blând cu creştinii, dar în anul 296, după exemplul persan, a lansat o persecuţie cruntă împotriva maniheilor, o sectă superﬁcial înrudită cu creştinismul. Decretul lui Diocleţian îi condamna pe conducătorii manihei la moarte prin ardere, împreună cu Scripturile lor. Decretul a făcut mulţi martiri în Egipt şi în Africa romană. Scânteia noii persecuţii anticreştine a fost aprinsă de suspiciunile lui Galeriu (devenit ulterior cezar, între 305 şi 311). Armata romană era împânzită de soldaţi şi chiar oﬁţeri creştini; ca atare, Galeriu i-a înlăturat din armată pe toţi creştinii în anul 298. A căutat să-l convingă pe Diocleţian că aceştia complotează împotriva imperiului şi a început să-i persecute pe creştinii din Răsărit. Un incendiu la palatul lui Diocleţian din Nicomedia, provocat de Galeriu, se zice, a fost pus pe seama creştinilor, ceea ce l-a convins pe Diocleţian să ia măsuri urgente. Au fost date patru edicte succesive împotriva creştinilor, începând cu anul 303. Astfel, a început cea mai vastă operaţie de exterminare a creştinismului în

Pavel Ryzhenko, Alegerea credin ei

12 11-13 Persecutia lui Diocletian.indd 12

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:29 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

imperiu, un măcel groaznic care a durat zece ani. Cele două împărătese care simpatizau cu creştinii au fost exilate, iar creştinii de la palat, care nu şi-au renegau credinţa, au fost executaţi cu cruzime. Au fost martirizaţi medici, meseriaşi, fecioare, precum şi soldaţi. Creştinii au fost răstigniţi, arşi, tăiaţi, sfâşiaţi şi torturaţi în cele mai „rafinate“ moduri. Sute de mii de creştini au pierit în acest timp. Unii dintre ei sunt cunoscuţi pe nume şi canonizaţi ca sfinţi în calendarele răsăritene şi apusene. De teamă, mulţi şi-au renegat public credinţa, în aceste împrejurări. Pe patul de moarte, lovit de o boală grea, Galeriu a acceptat să revoce edictele de persecuţie, cu condiţia ca toţi creştinii să fie buni cetăţeni şi să se roage Dumnezeului lor pentru stat şi pentru împărat. Constantin şi Licinius, împăraţi şi cumnaţi, au subscris în 312 la revocarea semnată de Galeriu, dând amândoi un edict de toleranţă. Dar abia în anul 313, în urma Edictului de la Milan, creştinii au primit o deplină libertate a cultului, deplină egalitate. De atunci înainte, creştinismul avea o bază legală pentru libera desfăşurare a existenţei şi vieţii religioase. Ultimele persecuţii romane Iulian Apostatul (361-363) a fost ultimul împărat roman necreştin, ultimul supravieţuitor din dinastia constantiniană, care a urcat pe tron cu gândul de a pune capăt „mascaradei“ creştine a lui Constantin cel Mare. A luat măsuri care să reînvie practicile vechi romane, să-i discrimineze pozitiv pe necreştini (politeişti, evrei etc.). Restabilirea păgânismului a fost aplaudată de mulţi care îmbrăţişaseră mai înainte creştinismul de formă sau de nevoie. Înţelegând că sângele martirilor este o sămânţă, Iulian n-a persecutat sângeros creştinismul, dar a încercat să-i slăbească Marea persecuție 11-13 Persecutia lui Diocletian.indd 13

1600

1800

2000

Flavitsky Konstantin, Martiri cre tini la Colosseum

puterea politică şi nu numai. I-a îndepărtat pe creştini din funcţiile publice şi le-a interzis să se îndeletnicească cu literatura şi fi losofia greco-romană, amintindu-le că „înţelepciunea omenească este nebunie“ (1Corinteni 3:19). A desfiinţat toate privilegiile acordate de Constantin Bisericii, a despuiat bisericile de podoabele lor nenaturale, dându-le templelor păgâne, justificându-se cu versetul biblic: „… bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“ Pe creştinii nedreptăţiţi de autorităţile sau gloatele păgâne îi întâmpina cu textul: „Ferice de voi când veţi fi prigoniţi.“ A murit în război împotriva perşilor, străpuns de o săgeată, despre care păgânii au suspectat că fusese lansată de un creştin. Sfârşitul său a pus capăt oricărei încercări de restaurare ofi cială a păgânismului şi a iudaismului. Consideraţii finale Persecuţiile din primele secole pun în evidenţă o problematică filosofică, religioasă, politică şi psihologică deosebit de interesantă. Puterea corupe. Politeişti, creştini şi evrei au fost, pe rând sau alternativ, persecutaţi şi persecutori, după ocazie. Toţi şi-au îmbogăţit patrimoniul spiritual cu eroi şi martiri. Providenţa a permis un loc creştinismului în imperiu şi în lume, începând cu Constantin cel Mare, pentru a se vedea că, dacă este făcut religie de stat, creştinismul nu aduce raiul pe pământ, ci dimpotrivă. Un mileniu şi jumătate de dominaţie creştină, care a urmat, a fost martorul unor grozăvii mai mari şi, spre deosebire de nebuniile lui Nero, cele ale Bisericii au fost făcute în numele lui Christos. Morala care se impune este evidentă, atât în sensul filosofiei politice, cât şi în dreptul bisericesc. În mijlocul acestor abominaţii însă, statornicia şi jertfa martirilor, care învăţaseră să privească la lucrurile de sus, mai mult decât la cele de jos, aşa cum făcuse Iisus, este singurul indicator moral.

13 11/13/11 6:30 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

313

400

La Mediolanum, în 313, Constantin a jucat la nunta surorii lui cu Licinius și a semnat împreună cu acesta Edictul de la Milan, care a legalizat creștinismul, marcând simbolic finalul persecuției lui Dioclețian și definind politica religioasă a lui Constantin.

de Florin Bică

ei treizeci de ani de domnie a împăratului Constantin i-au adus creştinismului mai multe schimbări în privinţa statutului, credinţelor şi practicilor sale decât oricare altă perioadă din primele trei secole creştine. La urcarea pe tron a tânărului Constantin, în 306, religia creştină purta urmele vizibile ale persecuţiilor sângeroase iniţiate de unii dintre predecesorii săi. Secolul al III-lea adusese pe tronul Romei o serie de împăraţi care i-au supus la cazne pe creştini, însă începutul secolului următor avea să aducă o neverosimilă răsturnare de situaţie.

O cruce pe cer şi un imperiu în schimbare Fiu al lui Constantinus Chlorus, Constantin a manifestat un interes aparte pentru religia creştină după renumita victorie împotriva rivalului său din partea apuseană a Imperiului Roman, Maxenţiu, în Bătălia de la Podul Milvius (sau Mulvius), din 312. Înaintea bătăliei, Constantin a avut ceea ce unii dintre istoricii antici au numit „o viziune“. Cea mai cunoscută este relatarea episcopului Eusebiu din Cezareea, istoric al Bisericii şi autor al unei lucrări despre viaţa lui Constantin. Eusebiu susţine că împăratul însuşi i-ar fi povestit întâmplarea, şi anume că, înaintea bătăliei, acesta ar fi văzut pe cer o cruce luminoasă no cu inscripţia: „Prin aceasta, vei cuceri!“ cuuceri!“ Istoricii I sunt împărţiţi în privinţa 1. Johannes Roldanus, autenticităţii au utenticit acestei viziuni. De pildă, H. The Church in the A. A. Drake subliniază că însuşi Eusebiu a Age of Constantine. The Theological chalscris sccris că îm împăratul i-a relatat întâmplarea lenges, Routledge, „laa mult timp t după ce s-a întâmplat“ şi 2006, p. 41 că că, ă, în per perioada aceea, circulau şi alte po2. Peter Brown, ve veşti eşti desp despre o viziune a lui Constantin în Întemeierea creștinismului occica care are ar fi fost implicat Apollo, zeu asodental, Iași, Editura cciat cult cultului solar. Cert este că, a doua Polirom, 2002, zzi după bătălie (29 octombrie), intrând p. 45

14 14-17 Constantin cel Mare.indd 14

600

800

1000

313

Edictul d

Mi l Constantin cel M isapostolos sau o

în Roma, Constantin s-a îndreptat direct spre palatul imperial, şi nu spre Capitoliu, unde erau pregătite altarele păgâne pentru sacriﬁciile în cinstea victoriei sale. Împăratul şi-a motivat gestul prin faptul că a primit un semn special din partea Dumnezeului creştinilor, iar la scurt timp după aceea a iniţiat primele măsuri pentru promovarea creştinismului. Deşi a dorit convertirea cât mai multora dintre supuşii săi la religia creştină, Constantin „nu a iniţiat niciodată o persecuţie activă împotriva păgânilor“.1 S-a străduit totuşi să descurajeze închinarea la vechii zei ai Romei. De exemplu, un edict al său, din primii ani de domnie, stipulează că adoratorii zeilor Romei pot „urma riturile unei iluzii învechite“2 – dar nu au dreptul să le ceară creştinilor să participe alături de ei la adorarea www.semneletimpului.ro 11/10/11 8:58 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

1600

1800

2000

l de la

lan

l Mare: u oportunist? zeilor. Totuşi unele temple păgâne au fost închise, pe motiv că ritualurile împlinite în aceste sanctuare contraveneau standardelor morale creştine. De asemenea, a fost interzisă susţinerea din fonduri publice a construirii de temple păgâne. Soldaţilor creştini le-a impus să participe la slujbele religioase din ziua de duminică, în timp ce soldaţii păgâni aveau obligaţia să recite o rugăciune monoteistă, chiar dacă nu era adresată Dumnezeului creştinilor. În anul 321,

„Nicio istorie a Romei antice nu poate să se încheie fără un capitol despre Constantin şi nicio istorie a Bizanţului nu poate să înceapă fără un astfel de capitol.“

Hans A. Pohlsander, istoric duminica a fost declarată zi de odihnă obligatorie pentru toţi supuşii. Constantin a încurajat convertirea evreilor la creştinism, dar a descurajat, sub ameninţarea pedepsei, convertirile creştinilor la iudaism. A interzis execuţiile prin crucificare şi luptele între gladiatori. De asemenea, au fost adoptate legi care să protejeze viaţa copiilor şi drepturile celibatarilor (discriminaţi în raport cu cei căsătoriţi), aceste legi fiind influenţate de modul în care religia creştină se raporta la om, ca individ. Roldanus observă că aceste măsuri „nu au avut un efect imediat“, dar că „rezultatul a fost totuşi o umanizare treptată a societăţii“.3 Constantin a domnit convins că este un instrument în mâna lui Dumnezeu, menit să salveze imperiul şi să-l creştineze, dar şi să păstreze unitatea Bisericii şi să o cureţe de orice erezie. Conciliul de la Niceea Sfătuit de episcopul Ossius din Córdoba, doba, Constantin a convocat, în 325, primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, la Niceea (astăzi 3.Roldanus, Op. cit., Iznik, în Turcia). De fapt, împăratul se p. 42 Rafael, Convertirea lui Constantin

14-17 Constantin cel Mare.indd 15

15 11/10/11 8:46 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

313

400

Nemulţumit de rezultatele celor două concilii, Constantin a luat personal deciziile pe care le-a considerat necesare pentru menţinerea ordinii în imperiu, chiar dacă acestea vizau Biserica. implicase şi anterior în afacerile interne ale Bisericii, atât la Conciliul de la Lateran (în 313), ocazie cu care a fost condamnată mişcarea schismatică donatistă, cât şi la Conciliul de la Arles (în 314). Nemulţumit de rezultatele celor două concilii, Constantin a luat personal deciziile pe care le-a considerat necesare pentru menţinerea ordinii în imperiu, chiar dacă acestea vizau Biserica. „Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii a fost o invenţie a primului împărat creştin şi a fost destinat să conducă la împlinirea dorinţei sale de unitate şi pace“4 – scrie Roldanus. Convocaţi la Niceea, peste 300 de episcopi creştini s-au confruntat cu erezia ariană al cărei promotor era Arie, un prezbiter din Alexandria (Egipt). Fost elev al lui Lucian din Antiohia, Arie susţinea că Iisus Christos nu există din veşnicie, fiind creat de Dumnezeu Tatăl şi, în consecinţă, inferior Acestuia. Excomunicat de Biserică, Arie a găsit totuşi susţinători importanţi printre liderii creştini ai vremii. Disensiunile interne ale Bisericii l-au nemulţumit profund pe Constantin, care le-a scris (în 324) lui Arie şi celor care îi combăteau erezia, cerându-le să găsească rapid o soluţie pentru această problemă pe care împăratul o considera de mică importanţă, dar suficient de mare încât să nască nedumeriri printre laici. „Daţi-mi nopţi liniştite şi zile lipsite de griji“5 – notează Constantin în epistola sa. Soluţia nu a apărut însă, iar tensiunile create de arianism s-au adâncit. Urmarea a fost că împăratul a hotărât convocarea liderilor creştini la Niceea, iar în discursul introductiv din ziua deschiderii Conciliului, le-a vorbit episcopilor despre nevoia de pace şi despre faptul că disensiunile sunt mai rele decât războiul sau cataclismele. Deşi nu a prezidat conciliul, Constantin a fost prezent la dezbateri, intervenind îîn repetate rânduri. Conciliul a condamn co condamnat erezia ariană şi a afirmat că na natura atura lu lui Christos este consubstanţială 4. Ibidem, p. 80 cuu natura lui Dumnezeu Tatăl. La Niceea 5. Citat în Hans a fost f form formulat Crezul care, ulterior, va fi A. Pohlsander, aju ajustat ustat la Conciliul de la Constantinopol, The Emperor pă păstrându-se ăstrând până azi. Şi tot la Niceea, Constantine, Routledge, 1996, de delegaţii elegaţii prezenţi au fixat regulile de p. 50 st stabilire tabilire a datei la care să fie celebrată 6.Brown, Op. cit., p. 34 Sărbătoa S Sărbătoarea Pascală. Istoricul Peter Brown nnotează că, prin organizarea B 7.Pohlsander, Op. cit.

600

800

1000

acestui conciliu, Constantin „a permis Bisericii creştine să se definească pentru prima oară ca deţinătoarea privilegiată a unei legi universale“.6 O figură controversată Constantin este azi o figură controversată în istoria bisericească şi cea seculară. Sfânt pentru Biserica Ortodoxă (fiind celebrat anual, în data de 21 mai), el este criticat de unii istorici care au văzut în convertirea sa mai degrabă oportunism politic decât interes real pentru creştinism. Încă din secolul al V-lea, unii istorici creştini s-au grăbit să îl numească isapostolos (adică „egal cu apostolii“) şi, în acelaşi ton, istoricul Paul Keresztes îl apreciază pe Constantin ca „un adevărat mare împărat creştin şi un apostol autentic al Bisericii creştine“.7 Imaginea luminoasă pe care i-a creionat-o şi păstrat-o Biserica explică de ce împăraţilor de mai târziu li se făcea urarea de a deveni „noi Constantini“, iar de-a lungul celor unsprezece secole de istorie bizantină au existat tot atâţia împăraţi care au purtat numele „Constantin“. Pe de altă parte, nu sunt

p. 90

16 14-17 Constantin cel Mare.indd 16

11/10/11 8:58 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

Arcul lui Constantin, Roma

puţini8 cei care îl discreditează pe Constantin ca personaj religios. Istoricul Joseph Vogt, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în istorie romană ai secolului trecut, nota că împăratul Constantin „a rămas străin de cele mai mari profunzimi ale credinţei creştine“. Alistair Kee, profesor emerit de studii religioase la Universitatea din Edinburg, era de părere că religia lui Constantin „nu a fost profundă“, chiar dacă „i-a fost devotat în chip fanatic“. Iar academicianul şi teologul britanic Henry Chadwick a observat că „înţelegerea sa [a lui Constantin] cu privire la doctrina creştină nu a fost niciodată clară“. Criticii lui Constantin notează că acesta a promovat cultul Zeului Soare în paralel cu religia creştină, monedele cu chipul acestui zeu ﬁind bătute în imperiu până în anul 322. O domnie cu bătaie lungă… Persecutată în secolele anterioare, Biserica a făcut, prin domnia lui Constantin, un pas hotărâtor în evoluţia sa. Patronajul împăratului a „transformat Biserica creştină dintr-o religie minoritară persecutată într-o religie majoritară recunoscută şi imperiul într-un stat creştin“9 – deﬁnind credinţele şi practicile sale în aşa măsură, încât, mai târziu – scrie istoricul Charles Matson Odahl –, Biserica a fost pregătită să reziste invaziilor barbare şi evoluţiilor politice ale Antichităţii târzii şi Evului Mediu.

1600

2000

Tolerant faţă de religiile păgâne (prin comparaţie cu politica dusă de predecesorii lui vizavi de creştini), Constantin nu a luat măsuri coercitive împotriva păgânilor, dar, prin politica promovată, a pavat drumul spre dispariţia păgânismului. Deşi nu au fost la fel de loiali creştinismului, succesorii lui Constantin aveau să meargă oarecum în aceeaşi direcţie până când, în anul 391, închinarea păgână a fost scoasă în afara cadrului legal. Chiar dacă părerile sunt împărţite vizavi de măsura în care interesul politic şi preocuparea religioasă s-au contopit în domnia lui Constantin, cert este că moştenirea rămasă de la el şi transmisă bisericilor din Răsărit şi Apus s-a prelungit prin intermediul acestora „până la ţările Europei moderne şi până la vlăstarele lor culturale şi politice din întreaga lume“.10 Odahl observă că ideile despre teocraţia imperială a împăraţilor bizantini şi cele despre teocraţia regală a regilor din apusul Europei au fost inﬂuenţate de rolul politico-religios asumat de Constantin.

Unsul lui Dumnezeu puterii imperiale nu există o ruptură adevăÎratulnrată:definirea utilizând de acum încolo contextul creștin, împăcontinuă să accentueze caracterul sacru al funcției sale, prezentându-se ca «episcop din afară», egalul apostolilor, isapostolos. Se elaborează astfel o teologie creștină a puterii imperiale ale cărei elemente fundamentale se regăsesc atât în imaginea împăratului bizantin, cât și în noțiunea de împărat în Occidentul medieval.“ Alain Tranoy, istoric

Intervenţia lui Constantin în iţele controversei ariene a ajutat Biserica să îşi definească doctrinele şi să formuleze o mărturisire de credinţă care s-a menţinut, în esenţă, până azi. Procesul de definire a canonului Noului Testament a fost influenţat de susţinerea oferită de împărat proiectului de multiplicare şi răspândire a manuscriselor biblice, iar proiectul larg de construire de biserici rici a statornicit o tradiţie ale cărei influenţe nţe se resimt şi azi în arhitectura bisericească. ască. 8. Citatele următoare sunt din Constantin nu trebuie evaluat prin prisma ismaa Pohlsander, Op. cit., a ceea ce nu a reuşit (sunt voci care îi p. 93 reproşează că nu a existat o ruptură comom9. Charles Matson pletă de vechile metehne imperiale), cii Odahl, Constantine mai degrabă prin ceea ce a făcut, marcând ând and the Christian Empire, Routledge, un punct de cotitură în istoria Romei şi a 2004, p. 250 Bisericii, cu efecte majore în secolele care are 10. Ibidem i-au urmat.

Constantin cel Mare: isapostolos sau oportunist? 14-17 Constantin cel Mare.indd 17

1800

17 11/10/11 8:47 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

367

400

600

800

1000

367

Atanasie

Apărătorul Noului Testament Noul Testament ar fi putut arăta altfel1, în absența lui Atanasie cel Mare, episcop de Alexandria și părinte al Bisericii creștine din secolul al IV-lea. de Lauren iu Mo tanasie a avut o viaţă tulburată şi tulburătoare. De cinci ori exilat în timpul domniilor unor împăraţi cu viziuni politice şi religioase foarte diferite (Constantin cel Mare, Constantius, Iulian Apostatul şi Valens), Atanasie a reuşit totuşi nu doar să rămână în viaţă, ci şi să reocupe poziţia de episcop de fiecare dată. Dar nu în aceasta a constat geniul său. El este cel care merită cu adevărat să poarte titlul de fi dei defensor („apărător al credinţei“ ).2 Dacă a avut probleme cu împăraţi, dacă a fost invidiat de episcopi, dacă a fost incomod, dar şi respectat în acelaşi timp, toate se datorează fidelităţii sale faţă de învăţătura Bibliei. La cuvântarea prilejuită de moartea sa, Grigore de Nazianz a declarat: „Viaţa şi conduita sa formează idealul unui episcopat, iar învăţătura sa, legea ortodoxiei.“ (Oration 21:37)3 Împotriva ereziilor Atanasie a făcut misiunea vieţii lui din lupta pentru corectitudine doctrinară. El a luptat pe două fronturi. 1. Evanghelia după Toma ar fi putut lua locul uneia dintre cele patru evanghelii actuale, Apocalipsa lui Petru putea intra în canonul cre tin, în tandem sau nu cu Apocalipsa lui Ioan, iar Epistole, precum cea către Evrei sau Iuda, ar fi putut să lase locul altora sau, pur i simplu, să nu fie

18 18-19 Atanasie.indd 18

Pe de-o parte, a înfruntat ereticii creştini (în special arianismul4), pe de altă parte, a ţinut piept infl uenţelor exterioare (păgâne, gnostice, iudaice) care, cu obstinaţie, continuau să amâne deja de câteva secole unificarea teologică a Bisericii creştine. Istoria subliniază, de obicei, lupta lui Atanasie, din interiorul Bisericii. Totuşi, în lupta sa împotriva gnosticilor, episcopul de Alexandria a realizat un act de o importanţă covârşitoare pentru viitorul Bibliei şi, implicit, al învăţăturilor Bisericii. Era anul 367. Doar cu un an în urmă, se întorsese din ultimul său exil, provocat de împăratul Valens, care ordonase ca toţi episcopii expulzaţi de Iulian şi repuşi în drepturi odată cu moartea acestuia să fie detronaţi din nou de autorităţile civile. Deşi, după acest exil, nu a mai părăsit Egiptul g

incluse între căr ile sacre ale Scripturii. 2. Titlu atribuit monarhiei britanice după desprinderea Bisericii Angliei de catolicism. 3. Khaled Anatolios, Athanasius, Londra, Routledge,

2004, p. 27 4. Doctrină care diminuează divinitatea lui Iisus. Atanasie a prevăzut efectele negative: dacă Iisus este mai pu in decât Dumnezeu, mântuirea prin El este doar o sublimă iluzie.

www.semneletimpului.ro 11/10/11 8:59 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

până la moarte, există mărturii care spun că au existat încă încercări de a-l aduce la tăcere, la propriu. Una dintre acestea, chiar în 367, din partea lui Lucius, unul dintre opozanţii săi de orientare ariană.5 Ca episcop, Atanasie le trimitea în ﬁ ecare an enoriaşilor săi aşa-numitele „scrisori de sărbătoare“, care erau generale în conţinut şi anunţau datele Postului Mare şi Paştelui. În cea de-a treizeci şi noua asemenea scrisoare (în 367), mânat de grija ca în jurisdicţia sa creştinii să folosească doar cărţi sacre autentice şi să le respingă pe cele false, a inclus în textul scrisorii numele a 27 de cărţi care în gândirea sa erau inspirate şi puteau ﬁ citite în biserici.

1600

1800

2000

concilii creştine importante (Hippo, 393, şi Cartagina, 397) adoptă lista lui Atanasie, încheind oﬁcial procesul canonizării. Se pare că impactul acestei liste asupra literaturii gnostice a fost atât de puternic, încât întregul tezaur gnostic, cunoscut sub numele de Biblioteca de la Nag Hammadi (Egiptul de sus) a stat ascuns în pământ de la ﬁnele secolului al IV-lea, mai bine de 1.500 de ani. Se presupune că manuscrisele au fost ascunse de nişte călugări egipteni la puţin timp după anul 367.8 În cuvintele scrisorii lui Atanasie din 367, importanţa celor 27 de cărţi ale Noului Testament este următoarea: „Acestea sunt fântâni ale mântuirii, care îi satură pe cei însetaţi prin cuvintele vieţii pe care le conţin. Numai în acestea este proclamată învăţătura evlaviei. Niciun om să nu adauge la acestea şi niciun om să nu scoată ceva din acestea.“9

Două concilii creştine importante (Hippo, 393, şi Cartagina, 397) adoptă lista lui Atanasie, încheind oficial procesul canonizării. O scrisoare cu greutate Deşi există autori care consideră că influenţa imediată a acestei scrisori a fost slabă chiar şi în Egipt, cu atât mai mică în regiunile mai îndepărtate ale imperiului, este vorba totuşi de o „anticipare a formei finale“ a unui canon încă în curs de finalizare la data aceea.6 Lucrul acesta este confirmat de istoria ulterioară, care consemnează şi alte „liste“ ale Noului Testament, cea a lui Atanasie fiind totuşi preferată de Biserică.7 Curând după aceea, două 5. Philip Schaff, The Nicene and Post-Nicene Fathers Second Series, vol. IV, Oak Harbor, Logos Research Systems, 1997, p. 505 6. Stanley E. Porter și Craig A. Evans, Dictionary of New Testament Background: A Compendium

of Contemporary Biblical Scholarship, Downers Grove, IL, InterVarsity Press, 2000 7. Mark Galli și Ted Olsen,131 Christians Everyone Should Know, Nashville, TN: Broadman & Holman Publishers, 2000, p. 19

8. Helmut Koester și Stephen J. Patterson, „The Gospel of Thomas: Does it contain authentic sayings of Jesus?“ , BR 06:02, Hershel Shanks Editor, Biblical Archaeology Society, 2004 9. Philip Schaff, Op. cit., p. 552

19 18-19 Atanasie.indd 19

11/10/11 8:53 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

387400

Filosofia și teologia sa au dominat gândirea umană mai bine de un mileniu. Până în secolul al XIII-lea, la Toma de Aquino, Augustin a fost fără îndoială cel mai important gânditor al perioadei medievale.

3. Justo Gonzales, The Story of Christianity, vol. 2, Harper, 1985, p. 145

20 20-22 Augustin.indd 20

800

1000

387

de Gheorghe Modoran

ulte dintre vederile sale însă au continuat să influenţeze gândirea umană chiar şi dincolo de perioada medievală. Concepţiile sale despre războiul just, despre păcatul originar, despre timp şi eternitate, despre rolul harului şi al voinţei, despre relaţia dintre credinţă şi raţiune sunt dezbătute până astăzi de filosofi şi teologi. René Descartes a fost un augustinian în abordarea multor concepte filosofice, în special, cu privire la raţiune. De asemenea, contemporanul său, filosoful Nicolas Malebranche, a recunoscut explicit îndatorirea sa faţă de filosofia augustiniană, îndeosebi cu privire la teoria cunoaşterii. H. Grotius, G. W. von Leibniz, J. S. Mill, G. Berkeley, B. Russell, într-un domeniu sau altul, au fost influenţaţi de gândirea augustiniană.1 De asemenea, Petrarca, Luther, Bellarmine, Pascal şi Kierkegaard au stat la umbra stejarului numit Augustin. Analizele sale psihologice se regăsesc în gândirea lui Freud, fiind primul care a explorat existenţa subconştientului.2 În decursul Evului Mediu, nu a existat niciun alt teolog care să fi fost citat mai mult, devenind astfel unul dintre cei patru mari doctori ai bisericii medievale apusene, Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare urmându-l însă de departe.3 Augustin a fost, de as asemenea, teologul preferat al lui Luther, Lu Z Zwingli şi Calvin. Astfel, Augustin, interpretat innterpret în mod diferit, a devenit cel mai 1. Eleonore Stumpond și Norman Ketzmonn infl innfluent tteolog în întreaga biserică occiden(edit.), Augustin, tală, taală, atât catolică, cât şi protestantă, cea mai Cambridge, 2001, p. 17 infl innfluentă personalitate a întregii istorii a 2. „Tu poți cunoaște ceva creştinismului. crreştinism de care tu nu ești conștient că știi.“ A se vedea Henry Chadwiek, Augustin, p. 34

600

Epoca lui Augustin E Augustin a trăit în perioada de declin Augus a Imperiului Imper Roman de Apus, care se va prăbuşi p în 476, la câteva decenii după

Augus omul mileniului

Augustin, interpretat în mod diferit, a devenit cel mai influent teolog în întreaga biserică occidentală, atât catolică, cât şi protestantă, cea mai influentă personalitate a întregii istorii a creştinismului. www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:31 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

ustin

Sf. Augustin, Notre Dame, Paris

moartea sa. Era un timp al ascensiunii creştinismului (după Edictul de la Milan din 313). Biserica, ieşită din focul persecuţiei, era tulburată de lupte interne şi erezii: arianismul, donatismul, maniheismul şi pelagianismul. Trăind într-un veac când vechea civilizaţie urma să se prăbuşească în faţa barbarilor, Augustin a stat între două lumi – cea clasică şi cea medievală –, îndemnându-i pe oameni să aştepte cu răbdare cetatea lui Dumnezeu.

1600

1800

2000

Augustin – omul Augustin s-a născut în anul 354, în Tagasta, în nordul Africii, în Algeria de azi, într-un cămin în care mama era creştină, iar tatăl s-a botezat înainte de a muri. Părinţii au depus toate eforturile pentru a-i asigura educaţia care să-l propulseze în elita societăţii. Astfel, Augustin a plecat să studieze retorica în Cartagina. Departe de influenţa mamei sale, la vârsta de 17 ani, a fost atras de distracţii şi plăceri şi, după modelul timpului său, a intrat într-o relaţie de concubinaj cu o tânără dintr-o clasă socială inferioară familiei sale. Tot în Cartagina s-a asociat pentru aproape 10 ani cu erezia maniheistă. Neliniştea lui era însă prea exigentă, întrebările sale despre enigmele existenţei prea importante ca să fie satisfăcut de un astfel de ezoterism. În aceste condiţii, s-a îndreptat spre filosofie, fiind cucerit de neoplatonism. Convertirea În anul 384, a ocupat, prin concurs, un post de profesor de retorică la Milan. Aici a început drumul întoarcerii lui la Dumnezeu. În Milan, a fost cucerit de personalitatea episcopului Ambrozie. Elocvent, inteligent, politicos, Ambrozie avea toate calităţile ca să-L atragă pe Augustin spre Dumnezeu. Mama lui Augustin, rămasă văduvă, a venit şi ea la Milan pentru a-şi convinge fiul să-şi predea viaţa lui Dumnezeu. De la plecarea lui Augustin de acasă, nu încetase să se roage şi să plângă pentru convertirea sa. Amintindu-şi experienţa mamei sale cu Dumnezeu, Augustin nota în Confesiuni: „Doamne, Tu ai auzit-o şi nu i-ai dispreţuit lacrimile, când curgând udau pământul sub ochii ei, în orice loc al rugăciunii, ai auzit-o.“ „Experienţa din grădină“ este etapa decisivă a convertirii sale, în 384. Fiind în grădina casei, Augustin era frământat până la lacrimi de gânduri şi întrebări cu privire la relaţia lui cu Dumnezeu. Deodată a auzit, în vecini, un glas de copil fredonând un cântec în care a distins câteva cuvinte repetate: „Tolle, lege – tolle, lege“ („Ia, citeşte“). Lacrimile i s-au oprit brusc. „Voi deschide cartea şi voi citi primul capitol peste care voi da.“ A luat cartea şi cu înfrigurare a citit Romani 13:13 – „Să trăim frumos ca-n timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrâu şi în fapte de ruşine.“ „O lumină liniştitoare mi-a aprins inima, destrămând toate urmele întunericului.“ Era lumina mina pe pe care care n-o n-o putuse descoperi nici în maniheism, nici în 4. Earle E. Cairns, neoplatonism.4 Creștinismul de-a După ce şi-a pus ordine în viaţă, renun-lungul secolelor, Oradea, Cartea ţând şi la a doua concubină, a fost boteCreștină, 2004, zat de Ambrozie, împreună cu fiul său, prin rin p. 141

21 20-22 Augustin.indd 21

11/13/11 6:31 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

387400

600

800

1000

scufundare. Era anul 387. După moartea mamei sale şi a fiului său, a fost consacrat, în 396, ca episcop de Hippona, al doilea oraş african ca mărime, după Cartagina. Aici a slujit până la sfârşitul vieţii sale, în 430. Augustin – opera Augustin surprinde atât prin vastitatea operei sale (s-au păstrat 200 de scrisori, 500 de predici şi 100 de lucrări teologice şi filosofice), cât şi prin diversitatea şi profunzimea ei. Ca polemist, a combătut cu succes marile erezii ale timpului său: maniheismul, donatismul şi pelagianismul. Cea mai cunoscută operă a sa este Confesiuni – o lucrare autobiografică, care este considerată o capodoperă a literaturii de gen. Chiar la începutul acestei cărţi se află afirmaţia sa, frecvent citată: „Tu ne-ai făcut pentru Tine, şi inima noastră nu-şi găseşte odihna până când nu se odihneşte în Tine.“ Alte fragmente din această carte au devenit maxime celebre: „Dă-mi puritate şi abstinenţă, dar nu chiar acum“; „Omul stăpânit de pasiune este tot atât de necontrolat ca şi torentul potopului sau ceara fierbinte“; „Urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos“; „Răul este absenţa binelui“; „Dacă prietenii pervertesc prin linguşirile lor, duşmanii adesea îndreaptă prin ocările lor.“ Opera căreia Augustin îi datorează în mare parte faima sa este însă De Civitate Dei („Cetatea lui Dumnezeu“). Şocaţi de jefuirea Romei de către Alaric, în 410, romanii explicaseră dezastrul ca o pedeapsă a zeilor mâniaţi de prezenţa creştinilor. Augustin a arătat însă că asupra Romei s-au abătut numeroase calamităţi şi înainte de apariţia creştinismului. Augustin vedea în lume prezenţa a două cetăţi – cetatea cerească şi cetatea pământească. „Iubirea de sine şi dispreţul faţă de Dumnezeu au făcut cetatea pământească, iubirea de Dumnezeu şi dispreţul de sine au făcut cetatea cerească.“ Cetatea care urma să dăinuiască era cetatea lui Dumnezeu. Cartea a dezvoltat prima filosofie reală a istoriei şi reprezintă contribuţia lui Augustin la înţelegerea rolului lui Dumnezeu în istorie. Dumnezeu este Creatorul istoriei şi Domn peste istorie. Alte opere bine cunoscute ale lui Augustin sunt: Retractări – o lucrare în care Augustin îşi revizuieşte concepţiile greşite pe care le-a avut de-a lungul vieţii, şi Despre Trinitate – unde argumentează teza Trinităţii.

5. P. Bernard Ștef, Sfântul Augustin, p. 1

22 20-22 Augustin.indd 22

Augustin – limitele Augus A Augustin a fost un mare teolog, dar August nuu a creat crea o teologie în totalitate biblică. Ell a cont contribuit la dezvoltarea doctrinei

Claudiu Coellio, Triumful Sfântului Augustin

Purgatoriului, cu toate consecinţele care decurg din această doctrină. A exagerat valoarea sacramentelor, susţinând doctrina regenerării prin botez. A promovat teza postmilenialistă, potrivit căreia revenirea lui Christos urma să aibă loc la o mie de ani de la întrupare. Cu toate aceste erori, el este considerat un precursor al ideilor Reformei prin sublinierea rolului harului lui Dumnezeu în mântuirea omului. A fost însă canonizat de Biserica Romei, întrucât a susţinut că Biserica împarte harul lui Dumnezeu prin mijlocirea sacramentelor. În ciuda acestor limite, astăzi se consideră că între Pavel şi Luther, creştinismul n-a avut pe altcineva de o mai înaltă statură morală şi spirituală. S-a aﬁrmat că Augustin „a fost omul cel mai complet pe care-l cunoaşte istoria, unind sﬁ nţenia cu ştiinţa, speculaţia cu credinţa, acţiunea cu contemplaţia, într-un grad, fără egal“.5 www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:31 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

2000

590

Primul mare papă medieval

Rafael Sanzio, Grigore cel Mare

Grigore I cel Mare (590-604) ar putea fi considerat primul mare papă.

de Florin Lăiu

fost considerat un mare diferitele regiuni ale Italiei, din Galia şi Africa, deoarece sfânt, unul dintre cei capul Bisericii Romane era pe atunci principala autoritate şase părinţi apuseni ai a Italiei divizate, asumându-şi funcţiile pe care organele de Bisericii, primul călugăr stat nu le îndeplineau şi având în călugări o adevărată milidevenit papă şi unul din- ţie a papalităţii. Cu adevărat, în viaţa lui s-au oglindit bine tre cei mai importanţi toate calităţile şi defectele papalităţii. A fost, de altfel, pripapi. În rest, se ştie despre el că a trimis mul papă sanctificat din această perioadă. diplomaţi (misionari) care i-au Dezvoltarea Tradiţia îi atribuie manipulat pe regi să scoată papalităţii sabia împotriva păgânilor „cântul gregorian“ sub Grigore I auster şi lipsit de şi a ereticilor din Occident. orice pasiune. În Papa Grigore cel Mare proGrigore I a lucrat din răsrealitate însă, venea dintr-o familie arisputeri la disciplina Bisericii această muzică are tocrată şi fusese prefect al şi la răspândirea autorităţii origine mai târzie. Romei, poziție din care a papale. A continuat protesîntemeiat şase mănăstiri tele lui Pelagius al II-lea cu în Sicilia. Devenit călugăr după moartea privire la folosirea titlului de „patriarh ecumenic“ de către tatălui său, Grigore a acceptat coroana Ioan Pustnicul, patriarhul de la Constantinopol. Titlul de papală după o oarecare rezistenţă, întru- „patriarh ecumenic“ era pentru Grigore „anticreştin şi diacât iubea mai degrabă viaţa monahală. volesc“. Ca atare, el a refuzat acest titlu pentru sine, intiA fost un papă autoritar, care a făcut o tulându-se în schimb „servul servilor lui Dumnezeu“. serie de reforme în cult; un teolog şi un Începând cu Grigore cel Mare, toţi papii şi-au început scriitor prolific, care a produs circa 880 documentele oficiale cu introducerea: „Noi, Papa …, de epistole şi alte scrieri. A luptat îmservul servilor lui Dumnezeu...“, adăugând ipocrizie peste potriva simoniei şi a fost un filantrop, pretenţia de ordin dogmatic potrivit căreia papa este domîngrijindu-se de săraci şi oprimaţi. nul domnilor. Grigore I a fost în acelaşi timp adminisMare campion al primatului papal şi al catolicismului, trator al marilor domenii bisericeşti din în anul 592, Grigore I a afirmat autoritatea universală a

23 23-24 Grigore cel Mare.indd 23

11/13/11 6:32 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

papei în a-i absolvi pe oameni de vină. Am fi curioşi să ştim dacă nu i-ar fi putut absolvi o dată pe toţi şi gratuit. A apărat folosirea icoanelor ca mijloace intuitive de instruire pentru cei neînvăţaţi („biblia săracilor şi analfabeţilor“), în opoziţie cu episcopul Serenus de Marsilia care vedea în ele ocazia idolatriei. Folosirea imaginilor (picturi şi statui) pătrunsese treptat în Biserică, mai întâi fără venerarea lor, dar mai târziu s-a îngăduit şi aceasta, ca o compensaţie pentru păgânii convertiţi. Păgânismul încă supravieţuia în diverse zone şi dacă formele lui erau interzise, o bună parte din esenţa sa era absorbită de creştinismul de stat. Grigore I – misionarism sau diplomaţie? Diavolul are două metode pe care le foloseşte alternativ: diplomaţia misionară şi constrângerea. Grigore era expert în cea dintâi. Astfel, îndemna, în scrierile sale, la convertirea necredincioşilor numai prin convingere şi sub domnia sa au acceptat catolicismul longobarzii, care invadaseră Italia bizantină. În anul 596, Grigore l-a trimis pe călugărul Augustin în Anglia ca să-i câştige pe anglo-saxoni. Aceşti păgâni feroce, care refu zaseră creştinismul britanic, au primit repede catolicismul roman; totuşi misionarii romani s-au izbit de rezistenţa britanicilor care nu recunoşteau supremaţia niciunui papă şi nu voiau alt cap în afară de Christos. La refuzul lor de a conlucra cu Roma, în supunere, au primit ameninţări. Apoi războiul, intriga şi înşelăciunea au fost întrebuinţate împotriva britanicilor, până când bisericile lor au fost distruse ori constrânse să se supună papei. Convertirea anglo-saxonilor a adus mai multă glorie lui Grigore decât lui Cezar, când acesta cucerise Britania. Între timp, misionarii vechiului creştinism irlandez, nesupus papalităţii, trecuseră şi în Regatul Franc (Franţa şi Germania), în campaniile lor de evanghelizare. Pe la anul 600, Grigore I, intrigat de îndrăzneala unor misionari care făceau opinie separată, a adresat o scrisoare pastorală (Epistole 13. 1) adresându-se evlavios ca „episcop prin harul lui Dumnezeu către fiii săi preaiubiţi, cetăţenii romani: Am aflat că anumiţi oameni, cu spirit pervers, au diseminat printre voi învăţături stricate şi opuse sfintei credinţe, interzicând orice lucrare în ziua sâmbetei. Cum să-i numesc pe unii ca aceştia, dacă nu predicatori ai lui Antichrist?“ În anul 602, o răscoală pornită din Peninsula Balcanică l-a răsturnat pe împăratul bizantin Maurikios, care a fost asasinat de centurionul Phokas, devenit apoi împărat. Această lovitură de stat a fost favorabilă papalităţii,

24 23-24 Grigore cel Mare.indd 24

590 600

800

1000

întrucât Maurikios fusese în bune relaţii cu patriarhul de la Constantinopol şi nu saluta pretenţiile patriarhului de la Roma. La urcarea pe tron a lui Phokas, Grigore nu mai putea de bucurie, copleşindu-l pe uzurpatorul asasin cu laude: „Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care schimbă vremile şi regii!“ La rândul său, Phokas va recunoaşte, în anul 606, primatul papal în creştinătate, repetând hotărârile lui Iustinian din anul 533: „... scaunul fericitului apostol Petru să ﬁe capul tuturor bisericilor“, iar titlul de „episcop universal“ sau „patriarh ecumenic“ să ﬁe rezervat exclusiv papei de la Roma. Francisco de Zurbarán, Papa Grigore I

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:32 PM

Biserica medievalÄ&#x192;

25 07-93 Pagini deschidere.indd 25

11/13/11 9:10 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

756800

1000

756 Formarea Statul Sursele istorice obișnuite consideră că apariția Statului Papal trebuie datată în 756, prin Donația pepiniană. Aceasta este, întradevăr, originea Statului Papal târziu, care a avut teritorii întinse pe la genunchiul „cizmei“ italice. Dar ceea ce adesea se ignoră, este că puterea seculară1 a papilor nu a început cu Donația pepiniană, ci mult mai devreme, în secolul al VI-lea.

iserica Romană avea în Italia mari latifundii care erau în continuă creştere. Constantin cel Mare (321) îi oferise Bisericii o bază legală pentru aceste posesiuni, care proveneau din donaţii şi moşii lăsate prin testament. Însuşi împăratul Constantin dăduse un exemplu, lăsându-i episcopiei romane Palatul Lateran, vechiul bârlog al cezarilor, care avea să ﬁe sediu papal până după anii 1300. Multe alte familii bogate au urmat exemplul său, dăruindu-i Bisericii mari proprietăţi până pe la anii 600, astfel încât capul Bisericii a devenit tot mai implicat în cele materiale şi în mod natural interesat să apere aceste proprietăţi ale Bisericii. Odată cu aﬁrmarea autorităţii papale pe temeiul „primatului Sfântului Petru“ (cf. Matei 16), aceste teritorii au primit numele de Patrimonium Sancti Petri (Moştenirea Sfântului Petru). Ele erau împrăştiate prin diverse locuri, dar cele mai multe în Italia şi pe insulele învecinate. Cele mai importante, în jurul Romei, s-au format în secolul al VII-lea şi erau îngrijite de diaconi speciali, sub controlul direct al papei.

Trei regate barbare şi Ducatul Papal Cât timp Imperiul Roman Ro a stat în picioare în Apus, până pe la anul 455 şi, ooﬁcial până în 476, Patrimoniul Sfântului Sf Petru se subordona de drept statului tuului roman, rom nu constituia un stat în sine. 1. Biserica Romană afirmă ca papa are Înn timpul timpu invaziilor germanice, imperiul o putere eternă, ﬁind i împânzit împ de state romano-barbare, care constă în activitatea spirituală și papii paapii nu pputeau dispune liber de aceste pastorală, dar și o moşii. m Ce Cei mai mulţi dintre aceşti barbari putere seculară și vremelnică, adică er erau rau pe deasupra d şi arieni – eretici care nu puterea pămânre recunoşteau ecunoşt dogma trinitariană, cu unele tească, politică, guvernamentală. id idei dei şi ob obiceiuri amintind de creştinismul

26 26-29 Formarea Statului Papal.indd 26

de Florin Lăiu răsăritean din secolul al III-lea (de exemplu, respectarea sâmbetei, pe lângă duminică). Trei dintre aceste state barbare au ocupat Italia şi zonele aferente chiar în perioada în care pretenţiile papale, ecleziastice şi seculare erau în maximă ascensiune. Regatul Vandal ocupa nordul Africii din anul 439, controlând tot apusul Mediteranei cu insulele. Vandalii au jefuit sistematic Roma, în anul 455 capturând mari bogăţii, printre care şi sfeşnicul Templului de la Ierusalim, care fusese adus la Roma de cezarul Titus şi aşezat în Templul Păcii. Regatul lui Odoacru ocupa peninsula Italiei din anul 476, anexând în anul 480 Sicilia şi Dalmaţia. Această stăpânire era în mod natural străină de interesele Bisericii şi ale italienilor, astfel încât o intervenţie era de aşteptat. Împăratul de Răsărit, Zeno, i-a provocat pe ostrogoţi să cucerească Italia de sub stăpânirea lui Odoacru, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 493. Dar pentru ambiţiile Bisericii şi preferinţele populare italiene, înlocuirea regatului lui Odoacru cu regatul ostrogotic nu era o soluţie. Între timp, vandalii din nordul Africii persecutau populaţia ortodoxocatolică, iar diplomaţia şi ﬁlantropia www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:33 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

ului Papal papală lua apărarea politică a populaţiei persecutate. În anul 532, Iustinian, împăratul de Răsărit, a lansat un război total împotriva vandalilor. Sub generalul Belisarius, regatul vandal a fost desﬁinţat în anul 534. Belisarius l-a luat ostatic pe regele vandal Gelimer şi a recapturat însemnele imperiale şi sfeşnicul iudaic care fuseseră prădate din Roma. În timp ce Belisarius cucerea Cartagina, Iustinian îl recunoştea printr-o scrisoare

1600

1800

2000

oficială pe episcopul Romei drept „cap al tuturor sfintelor biserici“ (533). Ambiţia împăratului era de a restaura mărimea şi gloria imperiului de altădată, iar unitatea politică a Bisericii sub un singur cap îi servea interesele. Dar capul Bisericii avea şi el interese vremelnice; prin urmare, războiul trebuia continuat în Italia, împotriva ostrogoţilor. A fost un război lung şi sângeros, care a depopulat Italia, între anii 535 şi 554, prin masacre fără precedent şi prin ciumă, soldat cu o victorie imperială scump plătită şi cu rezultate care aveau să se dovedească tot mai slabe. Odată cu eliberarea Patrimoniului Sfântului Petru de către romei („romanii“ de Răsărit), în anul 538, papa devenea mai mult decât administratorul unor întinse moşii bisericeşti, ci şi un conducător (dux) politic, care, deşi era oficial şi teoretic supus Constantinopolului, a reuşit să-şi păs păstreze o anumită autonomie.

Începutul puterii seculare a papilor storia t i papalității lității medievale di l șii a puterii t ii seculare l a paI pilor începe cu Papa Vigiliu (538-555), un adevărat antipapă. Guvernarea sa a fost contemporană cu războiul bizantino-ostrogotic din Italia, care a condus la nașterea Ducatului Papal. Acesta a fost, de altfel, evenimentul istoric cel mai semnificativ al perioadei.

Donaţia D i Pepiniană P i i ă În 727, în urma unui conflict, împăratul bizantin i-a confiscat papei teritoriile din ssudul Italiei şi Iliricul, iar în 728, longobarzii au oocupat ducatul Romei. Cu aproape toate teritoriile pie pierdute, Papa Ştefan al II-lea a apelat la ajutorul regelui fra franc Pepin cel Tânăr. Acesta a venit şi a recucerit teritoriil teritoriile fostului exarhat de Ravena în anul 756, după care, la cererea papei, le-a donat papalităţii, „de sufletul său să şi al francilor“. Donaţia Pepiniană a fost apoi confirmată de Carol Magnul, în 774. De aici înainte, papali papalitatea avea asigurat pentru mai bine de un mileniu, în Italia, un teritoriu foarte mare, care s-a numit Statel Statele Bisericii.

Donaţia Constantiniană Don Un rol important în demersul politic al papalităţii l-a avut avu faimosul fals numit Donaţia Constantiniană. Acesta este e un pretins document istoric confecţionat cândva, în ssecolele VIII-IX. În „document“, împăratul

27 26-29 Formarea Statului Papal.indd 27

11/13/11 6:34 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

756800

1000

Constantin, vindecat de lepră în mod miraculos de Papa statului, ci numai sub controlul Bisericii. Silvestru, îi ceda papei în mod solemn Imperiul de Apus (!). Grigore susţinea superioritatea papei Titlul dat papei în acest fals este Vicarivs Filii Dei (Locţii- asupra împăraţilor şi regilor, intitulântorul Fiului lui Dumnezeu). Piosul fals a fost făcut pentru du-se pe sine „Domn al regilor şi Prinţ al a apăra interesele şi a sprijini ambiţiile monarhiei papale prinţilor“ şi a confirmat, în cuvinte cateîmpotriva împăratului de Răsărit şi a împăratului gorice, primatul şi infailibilitatea Biseromano-german din Apus. ricii, care „n-a greşit niciodată Secole la rând, documentul şi nici nu poate greşi“. Aceasta Grigore susţinea a intimidat împăraţi şi regi şi presupunea că papa are drepa dictat politica Europei. În superioritatea papei tul de a-i numi şi destitui pe jurul anului 1000, împăratul împăraţi sau pe episcopi fără asupra împăraţilor Otto a ridicat suspiciuni cu să consulte un sinod. Odată privire la document. şi regilor, intitulân- ales după canoane, papa În secolul al XV-lea, cardevine automat sfânt şi infailidinalul Nicolaus Cusanus du-se pe sine „Domn bil, „cum susţinea şi fericitul şi clericul Lorenzo Valla au Papă Symmachus“ şi Ennodius al regilor şi Prinţ dovedit că documentul era de Pavia (pe la anii 502-506). al prinţilor” şi a un fals. Limba în care era Papa are autoritatea de a-i scris nu era latina din timconfirmat, în cuvinte dezlega pe supuşi de jurămânpul lui Constantin, ci conţitul de credinţă rostit faţă de categorice, primatul nea cuvinte şi expresii care suveranii neloiali papei. Şi erau mult mai târzii. Dar multe alte minunăţii similare. şi infailibilitatea Vaticanul nu s-a grăbit să Bisericii, care „n-a Canossa, ilustraţia recunoască realitatea. Abia supremaţiei papale greşit niciodată şi după 1588, istoricul şi cardinalul Baronius admitea papei au intrat nici nu poate greşi”. în Pretenţiile că Donaţia era un fals şi că conflict cu interesele prineste nelegitim să fie folosit. ţilor. Grigore i-a cerut regelui Dar unii încă l-au susţinut, chiar şi un secol mai târziu. Angliei să-i aducă omagii. I-a anatemizat Identificarea falsului a devenit o armă serioasă în mâinile pe regii Franţei, Spaniei şi Poloniei, pe protestanţilor în secolul Reformei, iar pe la anii 1600, suveranii Italiei şi pe împăratul de RăsăAndreas Helwig publica observaţia că suma numerică a rit, Nikeforos al III-lea. Filip al Franţei, titlului papal latin din acest fals este 666. William Cuceritorul al Angliei, ca să mai vorbim de împăratul Henric al Grigore al VII-lea şi supremaţia papală nu IV-lea au fost profund nemulţumiţi. Culmea autorităţii papale a fost atinsă în secolele XIHenric l-a ameninţat pe papă, iar papa XIII, în care papii au reuşit să domine şi chiar să teroril-a somat să vină la Roma. Saxonii, revolzeze puterile Europei. Primul papă din această serie a fost taţi împotriva lui Henric, erau de partea Grigore al VII-lea (1073-1085), care era un călugăr gerpapei, de aceea Henric i-a pedepsit, apoi, man, pe nume Hildebrand, unul dintre cei mai autoritari într-un sinod german, l-a declarat destişi mai luciferici papi. Nu degeaba Petrus Damianus l-a tuit pe papă. poreclit „Sfântul Satan“. A fost canonizat ca sfânt în anul Iritat, papa a vărsat toate cenzurile 1728 şi a fost considerat un model pentru papi. Hildebrand cereşti şi pământeşti asupra lui Henric, a început cu o reformă morală necesară, deoarece corupţia declarându-l detronat. Apoi a rostit clerului înflorea pretutindeni. În ce priveşte relaţiile faţă interdictul asupra lui Henric, dezlegânde puterea civilă, Grigore al VII-lea a căutat o independu-i pe supuşii acestuia de jurământul denţă a Bisericii, ceea ce, în termenii acelui timp, însemna de fidelitate şi răsculând popoarele o supraordonare faţă de stat. Clerul să nu fie sub controlul împotriva împăratului. Tot imperiul era

28 26-29 Formarea Statului Papal.indd 28

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:34 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

în foc. Puterea superstiţiei era uriaşă. Prinţii începuseră să se ridice împotriva lui Henric, şi împăratul începea să tremure. Silit de aceste împrejurări extreme, Henric a fost nevoit să apeleze la iertarea şi dezlegarea papei. În iarna anului 1077, alături de soţia sa şi de un servitor, Henric a trecut Alpii şi a venit la Castelul Canossa, unde papa se oprise, în drum spre Germania. Acolo, Henric a fost condus într-o curte exterioară, singur, şi, în gerul iernii, cu capul descoperit şi cu picioarele goale, îmbrăcat în haine de penitent, a aşteptat între 21 şi 24 ianuarie, trei zile de post, umilinţă şi mărturisiri, până când, în sfârşit, papa s-a îndurat şi l-a iertat. Dar se înţelege, în mod condiţionat. În drumul înapoi spre Germania, seniorii din Lombardia l-au stârnit din nou pe Henric împotriva papei. Revenit în Italia cu armată, Henric al IV-lea l-a asediat pe papă şi întregul imperiu s-a aprins din nou. Confuzia domnea de la Tibru şi până la Oder. În Germania, principii l-au ales împărat pe Rudolf de Suebia, cumnatul şi adversarul lui Henric şi aliatul papei. Papa a rostit din nou anatema asupra lui Henric, profetizând că în acelaşi an va cădea un rege fals. Dar cel care a căzut nu a fost Henric, ci Rudolf. Victorios, Henric a trecut din nou Alpii, ca să-i plătească după dreptate Papei Hildebrand. Ajungând la porţile Romei în 1081, Henric al IV-lea a asediat-o, până când şi-a deschis porţile. Papa s-a refugiat în Castelul Angelo, între zidurile Romei, continuând să dicteze de acolo condiţiile în care ar ﬁ dispus să-l ierte pe împărat şi să-l dezlege de anatemă. În curând, a apărut oastea normandă a lui Robert Guiscard, prietenul şi vasalul lui Hildebrand, şi Henric a fost nevoit să se retragă. Normanzii au pedepsit cetatea printr-un jaf exemplar, pentru că îşi deschisese porţile înaintea lui Henric. Ca Formarea Statului Papal 26-29 Formarea Statului Papal.indd 29

1600

1800

2000

replică însă, romanii s-au revoltat împotriva Papei Grigore, care a fost nevoit să fugă cu normanzii lui până la Salerno, unde a şi murit în acelaşi an (1085), neclintit în convingerea sa că a luptat pentru dreptate. Parafrazând textul biblic (Psalmii 45:8), ultimele lui cuvinte au fost: „Am iubit dreptatea şi am urât nelegiuirea, de aceea mor în exil.“ Următorii papi aveau să fie mai norocoşi. Dar pentru creştinătate, supremaţia papală a fost cel mai mare blestem: domnia trufiei, a blasfemiei şi a cruzimii, în numele lui Iisus Christos. Secole marcate de Inchiziţie, cruciade, sisteme de tortură, milioane de vieţi sacrificate de un sistem ecleziastic „aztec“ şi o nesfârşită lăcomie. Pe bună dreptate s-a spus că amiaza papalităţii a fost miezul nopţii omenirii.

Edward Schwoiser, Henric al IV-lea la Canossa

29 11/13/11 9:30 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

800

Rege,

400

600

800 800

1000

împărat,

reformator Renașterea carolingiană trebuie înțeleasă ca o „reformare și reconfigurare a tuturor popoarelor de sub domnia lui Carol, în vederea creării unui teritoriu creștin în structurile sale instituționale, conduita morală și convingerile personale.“1

de Romică Sîrbu

naintea tuturor, înveşmântat în straie romane, stătea Carol. O prezenţă feroce pe harta medievală..., o furtună smulgând noi colţuri ale imperiului său din mâinile vrăjmaşului... Papa a aşezat coroana imperială pe capul lui Carol, împlinind ani de plănuire printr-un singur gest scurt... Şi atunci, într-un act de smerire, care avea să persiste mult timp în minţile oamenilor, Leon a îngenuncheat în faţa lui Carol – primul împărat în Roma, după aproape 400 de ani.“2 Era anul 800.

Ascensiunea Istoria glorioasă a lui Carol cel Mare începuse însă cu 32 de ani mai devreme. După moartea tată1. Rosamond lui, Carol a împărţit Regatul Franc cu fraMcKittetick, telee său, C Carloman. Dar Carloman a murit Charlemagne. The Formation în 771 7 şi Carol a devenit unicul conducăof a European tor al Reg Regatului Franc, preluând teritoriile Identity, Cambridge lui Carloman. Carlo Din momentul acela şi până University Press, 2008, p. 305-6 în anul a 800, 8 domnia sa este caracterizată de răz războaie zboaie şi expansiune neîncetată. 2. Jeff Sypeck, Becoming La înc L încoronarea ca împărat, Carol era stăCharlemagne. pâ pânul ânul te teritoriilor cunoscute azi ca Franţa, Europe, Baghdad, and the Empires of Be Benelux, enelux Germania (fără partea nordA.D. 800, Harper esti estică), ică), A Austria, Cehia şi nordul Italiei. Collins e-books, Ob Obiectivul biectivu său nu a fost reînvierea fostului p. 10

30 30-31 Carol cel Mare.indd 30

Albrecht Dürer, Carol cel Mare

Visul lui Carol cel Mare de a crea o Europă unită avea să influențeze într-un mod marcant istoria. Imediat după încoronare, Napoleon a mers să viziteze mormântul lui Carol, ca un simbol al identificării cu marea aspirație a acestuia. www.semneletimpului.ro 11/10/11 8:55 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

Imperiu Roman, ci crearea unui imperiu creştin în Europa. Acest nou tip de atitudine faţă de creştinism, promovat de Carol şi recompensat de papă, va deveni ﬁlosoﬁa dominantă în creştinismul european, care a dus la războaiele de convertire a păgânilor şi de alungare a musulmanilor.

Renaşterea carolingiană Carol cel Mare a lăsat însă în urma sa şi o altă moştenire. Înflorirea culturală, academică şi transformările sociale din vremea sa au constituit Renaşterea carolingiană, un preambul al Renaşterii din secolele XIV-XVII. „Dacă ar fi trăit în zilele noastre“, scrie Dale Evva Gelfand, „Carol cel Mare ar fi putut foarte bine să conducă o corporaţie multinaţională – şi cu un succes enorm... De la legea educaţiei la îmbunătăţirile sociale şi lucrările publice, Carol a fost un inovator şi reformator neobosit. Un om nobil în toate sensurile cuvântului, Carol cel Mare şi-a pus intelectul şi hotărârea în slujba oamenilor săi, săraci şi bogaţi.“3

Reforma educaţiei Cea mai semnificativă iniţiativă a lui Carol cel Mare, şi cu efecte de lungă durată, a fost dezvoltarea educaţiei. Deşi el însuşi era semianalfabet, avea o admiraţie imensă pentru educaţie, fiind convins că aceasta îl pregătea pe om pentru cunoaşterea religioasă care duce la mântuirea sufletului. Astfel, printr-un decret regal din 784, a aşezat bazele înfiinţării şcolilor în catedrale şi mănăstiri, deopotrivă pentru clerici şi laici. A căutat apoi să elimine diferenţele dintre şerbi şi oamenii liberi, pentru ca toţi să poată studia împreună. Împăratul, soţia şi copiii săi au fost printre primii integraţi în sistemul educaţional. Carol studia ştiinţele, dreptul, literatura, teologia, retorica, astronomia şi alte materii.

1600

1800

2000

Lecția lui Carol e spune că, impresionat de niște elevi săraci, Carol li S„«Copiii s-a adresat astfel: mei, v-ați făcut foarte plăcuți înaintea mea pentru că ați încercat cu toată puterea voastră să-mi împliniți poruncile și să câștigați favoare..., iar eu am să vă dau episcopii și mănăstiri splendide și veți fi mereu vrednici de cinste în ochii mei.» Și a continuat către copiii nobililor: «Voi, nobililor, voi, fiii căpeteniilor mele, voi filfizoni foarte rafinați, voi v-ați încrezut în originea voastră și posesiunile voastre și miați nesocotit poruncile date... În numele Împăratului cerurilor, nu am să țin seama de nașterea voastră nobilă și înfățișarea voastră aleasă... Aflați dar că dacă nu vă răscumpărați trândăveala prin studiu viguros, niciodată nu veți primi nicio favoare de la Carol.»“a a. Dale Evva Gelfand, Charlemagne. Ancient World Leaders, Chelsea House Publishers, 2003, p. 72-74

viziunea echipei

În demersul său curajos şi vizionar, Carol cel Mare s-a bucurat de sprijinul călugărului benedictin anglo-saxon Albin Alcuin (732-804). La insistenţele lui Carol, acesta a venit la Aachen, devenind ceea ce astăzi este un ministru al educaţiei. Adoptând modelul clasic roman şi îmbogăţindu-l cu elemente preluate de la irlandezi şi saxoni, Alcuin a dat naştere unui curriculum menit să faciliteze deprinderea gândirii critice. Curriculumul lui Alcuin cuprindea cele şapte arte liberale: gramatica, retorica, logica (trivium), geometria, aritmetica, astronomia şi muzica (quadrivium). Pe lângă Alcuin, la curtea regală au venit numeroşi alţi învăţaţi ai vremii, precum: Petru din Pisa, gramatician notabil; Pavel Diaconul, istoric din Italia; Teodulf, vizigot din Spania, care nu doar că au dezvoltat predarea la toate nivelurile şi au înﬁinţat biblioteci, dar au şi îmbunătăţit sistemul juridic; şi Einhard, biograful regal, de origine francă. Alţi oameni de cultură şi intelectuali ai vremii au venit din toate părţile imperiului pentru a preda în şcolile carolingiene. Reformele lui Carol cel Mare au bus bazele dezvoltării gândirii europene în multe domenii, iar din şcolile pe care le-a fondat el 3. Dale Evva Gelfand, Charlemagne. aveau să se nască marile Ancient World Leaders, Chelsea House Publishers, p. 64 universităţi ale Europei.

31 30-31 Carol cel Mare.indd 31

11/10/11 8:56 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

9881000

800

988 Soarele creştin a

Cu pași grăbiți, doi străini trec pe străzile pline de forfotă ale Constantinopolului. Clopotele mari îngână agale chemarea la slujbă, în timp ce toaca zorește pașii credincioșilor spre locul de închinare. „Sfânta Sofia“ se ivește măreață, cu porțile larg deschise, așteptând pelerinii căutători de mântuire.

de Adrian Neagu

otul e făcut să poarte pecetea desăvârşirii, de la chipurile sﬁnţilor de pe ziduri până la cupola impunătoare pentru care, spune legenda, împăratul Iustinian a rostit celebrele cuvinte: „Solomon, te-am depăşit!“ Rezonanţa perfectă a clădirii accentuează măreţia, iar oaspeţii simt că stau, în cel mai propriu sens al cuvântului, la poarta cerului: „N-am mai ştiut dacă eram în cer sau pe pământ. Că nu se mai aﬂă pe pământ o astfel de vedere şi frumuseţe şi nici nu ştim cum să o înfăţişăm. Ştim numai că acolo, Dumnezeu sălăşluieşte printre oameni.“1 Acesta este motivul, spun vechile istorii, pentru care Vladimir, crudul cneaz al Kievului, a ales să adopte creştinismul bizantin, pentru el şi pentru poporul său, în anul 988.2 Ortodoxismul rus este de atunci un factor esenţial în analiza istorică a evenimentelor evenimen eve din Europa Euuropa dde Răsărit. 1. Momentul este redat de Cronica lui Nestor, Cuu 150 de d milinumită i Povestea oane oan ne de ccredincioşi, anilor care au fost, aproape aprroape jumătate j datând din secolul al XI-lea. dinn numărul numă creştin tinilor nilor de rit răsări2. Fotie, Patriarhul Constantinopolului, tea tean an de ppe glob, Biserica scria (în 867) că ru ii Or Ortodoxă rtodox Rusă este erau deja converti i la cre tinism în vreas astăzi stăzi cea ce mai mare mea sa, dar istoria bi biserică iserică de rit ortodox arată că era o dinn lume. lume exagerare.

32 32-33 Convertire Vladimir.indd 32

De unde a început totul Conform Cronicii lui Nestor, prima cronică a Rusiei Kievene, un vareg (aşa cum le spuneau bizantinii vikingilor) pe nume Rurik şi-a aşezat reşedinţa în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburi slavice şi finice. Era în preajma anului 860 şi, în perioada ce a urmat, varegii au reuşit să-şi extindă dominaţia şi asupra Kievului, creând astfel primul stat rus. În 955, împărăteasa Olga, rămasă văduvă după asasinarea lui Igor, a mers la Constantinopol şi a fost botezată de însuşi patriarhul ortodox. La întoarcere, a încercat să îl convertească pe fiul ei Svatoslav, dar eforturile i-au fost zadarnice. Svatoslav a avut trei fii: Yaropolk, Oleg

Monumentul „Sf. Vladimir“, Kiev

11/10/11 9:06 PM

8000

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

2000

n al ruşilor

Răsărit. Examinându-le argumentele, a considerat iudaismul de neînţeles, pentru că propovăduia un Dumnezeu care i-a alungat din ţara lor, iar islamul trist – interdicţia şi Vladimir. După moartea lui Svatoslav, de a consuma alcool i s-a părut imposibilă. Doar creştinisYaropolk l-a ucis pe Oleg, iar Vladimir mul i-a părut o explicaţie plauzibilă a existenţei, dar şi aici a fugit la rudele sale scandinave. Cu ajutrebuia să aleagă între Est şi Vest. Aşa că şi-a trimis emisatorul lor, el va recuceri Novgorodul şi va rii pentru a asista la slujbele religioase, şi aceştia l-au condeveni regele Rusiei Kievene, în anul 980. vins de superioritatea creştinismului din Răsărit, mai ales Avea aproape 20 de ani. Dorinţa de glorie că şi bunica sa, împărăteasa Olga, primise aceeaşi înţelea tânărului rege vareg îi va gere a Evangheliei. extinde supremaţia de la Cronicile arabe însă Pentru susţinerea Marea Baltică până în Polonia nuanţează circumstanţele. şi până la Marea Neagră, regaBizanţului, Basil al Bisericii, Vladimir a Împăratul tul său devenind una dintre II-lea, îi ceruse ajutor militar, cele mai importante forţe mili- instituit practica biblică iar Vladimir a fost bucuros să tare ale timpului. a zecimii – 10% din îl ofere cu condiţia de a primi Cu toate că elemente creşmâna prinţesei Ana, sora îmtine apăruseră în Rusia, iar veniturile statului erau păratului de la Constantinobunica sa fusese creştină, pol. Dar prinţesa nu se putea închinate Bisericii. Vladimir era un fervent adocăsători decât cu un prinţ rator al zeităţilor păgâne, concreştin, aşa că Vladimir ar fi struind temple şi participând, după unii îmbrăţişat creştinismul pentru a-şi asigura o importantă istorici, chiar la ritualuri cu jertfe umane. poziţie în Europa de Răsărit. Avea 7 soţii şi, după câte se pare, câteva Izvoarele istorice disponibile vorbesc totuşi despre sute de concubine. o atitudine radicală a regelui în favoarea creştinismului. Astfel, regele a renunţat la poligamie, a dărâmat idoCreştinarea lui Vladimir lii, a avut grijă de cei săraci şi a construit şcoli şi biserici. Surprinzător sau nu, Vladimir alege Pentru susţinerea Bisericii, Vladimir a instituit practica apoi să devină creştin. Motivul adevărat biblică a zecimii – 10% din veniturile statului erau închieste încă învăluit în mister. După unii, nate Bisericii. La 1 august 988, populaţia Kievului a fost frământarea sufletească profundă, gene- botezată în Nipru, într-o procesiune impunătoare. Este rată de confruntarea cu suferinţa umană însă cunoscut că, în partea de nord a regatului, mai ales şi moartea; după alţii, politica de alianţe. datorită influenţei preoţilor păgâni, creştinarea s-a făcut Cronica lui Nestor povesteşte că Vladimir de multe ori cu sabia.3 i-ar fi chemat la palat pe reprezentanAdoptarea slavonei ca limbă de cult a adus creştinismul ţii religiilor cunoscute de el, musulmani, aproape de oameni şi i-a asigurat un grad ridicat de indeiudei, creştini din Apus şi creştini din pendenţă faţă de Bizanţ şi Roma, unde cultul şi literatura erau în greacă sau latină. Totodată, aceasta a facilitat răspândirea lucrărilor lui Chiril şi Metodiu, Catedrala „Sf. Vladimir“, Kiev dintre care un loc de cinste îl avea traducee3. A se vedea Philip rea pe care aceştia o începuseră, a unei părţi rţi Schaff, History of the Christian Church, din Noul Testament în slavonă. vol. IV, cap. 37, În veacurile care au urmat, mai ales dupăă www.ccel.org destrămarea Rusiei Kievene, creştinismul 4. Isapostolos – titlu bizantin a fost un factor important de coedat celor a căror lucrare de propovăziune al naţiunii. Vladimir a fost canonizatt duire este consideabia în secolul al XIX-lea, fiind numit ade-rată asemănătoare 4 cu cea a apostolilor. sea „regele Soare“ sau „egal al apostolilor“.

33 32-33 Convertire Vladimir.indd 33

11/10/11 9:07 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1054 Marea Schism ă „Nu există în lumea de azi alte două biserici care să- i semene atât de mult i în acela i timp să fie atât de adverse precum Biserica Orientală, sau Greacă, i cea Occidentală, sau Romană.” Philip Schaff

de Christian Sălcianu

ucuroși din pricina convertirii la creștinism a împăratului păgân Constantin, liderii creștini din secolul al IV-lea nu bănuiau că una dintre măsurile luate de acesta va duce la ruperea în două a creștinismului. În anul 330, Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanț, cetate care a devenit cunoscută drept Constantinopol. Aici, în sâmbăta din 16 iulie 1054 s-au auzit cuvintele: „Dumnezeu să vadă și să judece.“ Erau ultimele rostite de legatul papal, înainte de părăsi Catedrala „Sf. Soﬁa“. Momentul a marcat Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.

Cauzele schismei

1. Fr. Yves Congar, After 900 years, Fordham University Press, 1959, p. 13

34 34-36 Schisma din 1054.indd 34

Ocazia a fost punctul culminant al secolelor de tensiuni acumulate între creștinismul din răsăritul și cel din apusul imperiului. După mutarea capitalei imperiale, Biserica creștină a avut doi poli, Roma și Constantinopol, între care au apărut diferențe de perspective, unele foarte acute. Aspectul crucial a fost identitatea și rolul Bisericii: „Roma a urmat logica unei Biserici universale (catolice) centrată pe primatul său. [...] În Răsărit, dimpotrivă, cu un creștinism dezvoltat în diferite culturi antice regionale [...] era ideea unei Biserici a imperiului, în acest sens ecumenică.“1 Marele istoric al creștinismului Philip Schaff enumeră trei cauze majore ale „secretului separării finale și antagonismului incurabil“ între cele două biserici: 1) rivalitatea politico-ecleziastică între patriarhul răsăritean, care avea sprijinul Imperiului Bizantin, și papa, care avea legături cu noul Imperiu German; 2) influența crescândă a papalității în Biserica Occidentală; 3) caracterul staționar al Bisericii Răsăritene față de cel progresiv al Bisericii Occidentale. www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:08 PM

000

1054

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

2000

m ă, marile orgolii Anateme la schimb În anul 1053, patriarhul de Constantinopol a trimis o scrisoare unei biserici din sudul Italiei, ce aparținea de Răsărit, și episcopilor franci, călugărilor din regiune, inclusivv papei. În cadrul ei, Mihail Cerularie acuza faptul că aceștia urmează practici evreiești, cum ar fi folosirea azimilor la liturghie, că postesc sâmbăta2 în Postul Mare, mănâncă dobitoace sugrumate și nu cântă „aleluia“ în timpul postului.i. La începutul anului 1054, Papa Leon al IX-lea l-a trimiss la Constantinopol pe cardinalul Humbert cu o scrisoare foarte lungă (41 de capitole). Răspunsul acesta conținea mai multe acuze, cum ar fi faptul că grecii permiteau ca preoții lor să se căsătorească sau că îi rebotezau pe latini. Aspectul central era însă autoritatea. Citând Donația Constantiniană3, papa afirma primatul scaunului papal în fața celorlalte patriarhate, în contextul în care Cerularie îșii arogase titlul de patriarh „ecumenic“. Delegația papală a ajuns la Constantinopol și a fost primită la palatul imperial. Deși a existat o dezbatere în prezența împăratului, aceasta a avut loc în absența lui Cerularie, jignit de atitudinea latinilor și de conținutul scrisorii. Într-un final (16 iulie), delegații papei au depus pe altarul Catedralei „Sf. Sofia“ bula papală și au anunțat excomunicarea. Cerularie a răspuns rapid (24 iulie) printr-o contraanatemă, acuzând la rândul său erezia Filioque4 și o serie de practici occidentale: episcopii purtau bijuterii și se implicau în războaie, botezul era făcut printr-o singură scu-fundare, icoanele și moaștele nu erau adorate. În scurt timp,, patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au aderat la poziția Constantinopolului și taberele s-au definit clar.

O istorie nesfârșită Analizând vremea în care a avut loc schisma și secolele următoare, Schaff scrie că „în această perioadă (10491294) Biserica [Romană] și papalitatea au cunoscut o ascensiune de la cel mai de jos nivel al slăbiciunii și corupției la cea mai înaltă putere și influență asupra națiunilor Europei.“5 Momente precum afirmarea infailibilității papei ei sau imposibilitatea judecării papei de către o altă autoritate (vezi detronarea și umilirea lui Henric al IV-lea) vin din aceeași perioadă. În schimb, Răsăritul s-a închis în granițele sale. Cu un mahomedanism din ce în ce mai viguros în zonă, dar excomunicați de Roma și amenințați de cruciade, „grecii au

2. Despre rolul zilei de Sabat în cadrul schismei a se vedea R. L. Odom, The Sabbath in the Great Schism of A.D. 1054, Andrews University, www.auss.info 3. Un document recunoscut ulterior ca un fals prin care se sus inea că împăratul Constantin împroprietărise masiv Biserica Occidentală i recunoscuse primatul Romei. 4. În timp ce ortodoc ii afirmă că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, catolicii cred că purcede i de la Tatăl, i de la Fiul (qui ex Patre Filioque procedit). Dacă pentru ortodoc i argumentul introducerii Filioque în crez este o gre eală majoră ce afectează doctrina Trinită ii, catolicii văd gestul drept o reafirmare a divinită ii Fiului. 5. Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. 5, The Middle Ages, A.D. 1049-1294, www. ccel.org

35 34-36 Schisma din 1054.indd 35

11/10/11 9:08 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1054 1000

Patriarhul Athenagoras I i Papa Paul al VI-lea

început să gândească: Mai bine turbanul decât tiara! Orice, dar nu Roma.“6 Schaff mai notează faptul că patriarhii răsăriteni îl priveau pe papa drept „cel mai mare eretic al zilelor de pe urmă“. Tensiunea a ajuns până la momente dramatice: „Acolo unde cele două biserici se întâlnesc în cea mai strânsă proximitate, pe probleme ce țin de locul nașterii sau al mormântului Mântuitorului, la Betleem sau Ierusalim, se urăsc una pe alta în modul cel mai profund, iar călugării lor ignoranți și bigoți trebuie să fie păziți de soldații mahomedani ca să nu se confrunte violent.“7 Cele două biserici și-au urmat cursul independent timp de sute de ani. Secolul al XIX-lea a adus alte două mari bariere: catolicii au proclamat Imaculata Concepție a Fecioarei Maria (1854) și, ulterior, infailibilitatea papală (1870). Schaff notează că, deși invitați la Conciliul Vatican I (1868), patriarhii ortodocși „au refuzat cu indignare, reînnoindu-și vechile proteste împotriva uzurpării anticriste a papalității și a ereziei Filioque“. La al doilea conciliu însă, în 1964, Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I au ridicat reciproc anatemele. Pe 7 decembrie 1965 a fost citită la Vatican și Istanbul o declarație8 ccomună, recunoscându-se excesele care aau însoțit evenimentele Schismei și consecințele coonseci neprevăzute de inițiatorii lor. 6. Congar, Op. cit., p. 26 Ceii doi lilideri au mărturisit de comun acord 7. Schaff, Op. cit. că „„regretă regret cuvintele ofensatoare, acuzele 8. Joint Catholicnefo nefondate fondate și gesturile reprobabile“. Măsura Orthodox Declaration nu a pus capăt schismei, dar a arătat dorința of His Holiness Pope de dialog și reconciliere. Paul VI and the Ecumenical Patriarch Athenagoras I, www.vatican.va 9. Mary Jo Weaver și David Brakke, Introduction to Christianity, Belmont, CA, Wadsworth, 2009, p. 53

Utopia Utopia p unității sau adevărul addevă schismatic Privind schisma, ne putem întreba legiPrivin tim m dacă la mijloc sunt orgolii personale sauu un adevăr ad suprem, pentru care merită să lupți, l ssă reziști, să mori. Fiecare dintre

Adevărul e doar la Dumnezeu n principiu important de re inut este acela că orice rere U ligie vie este caracterizată de conflict i controversă. Unii văd în proliferarea diferitelor culte ceva tragic, ca o trădare a unită ii esen iale a cre tinismului. Merită să ne întrebăm însă dacă a fost vreodată vreo unitate de felul aceleia pe care unii o proiectează în trecutul îndepărtat. În problemele importante, cre tinii întotdeauna au argumentat cu înfocare.“ Mary Jo Weaver și David Brakke

36 34-36 Schisma din 1054.indd 36

cele două tabere își susține dreptatea și regretă consecințele simțite până azi. Unificarea ar fi soluția ideală, dar, dacă aceasta s-ar face cu orice preț, atunci nu ar avea nicio valoare. „Un principiu important de reținut este acela că orice religie vie este caracterizată de conflict și controversă“, susțin doi profesori de la Universitatea Indiana, care demontează o serie de mituri și utopii cu privire la unitatea creștină: „Unii văd în proliferarea diferitelor culte ceva tragic, ca o trădare a unității esențiale a creștinismului. Merită să ne întrebăm însă dacă a fost vreodată vreo unitate de felul aceleia pe care unii o proiectează în trecutul îndepărtat. În problemele importante, creștinii întotdeauna au argumentat cu înfocare.“9 După o mie de ani de la Marea Schismă, se știe că la mijloc nu a fost vorba doar de o comunicare greșită, ci de lucruri absolut esențiale. Ar fi, evident, neprofitabil ca pentru reunificarea bisericilor să mai treacă încă o mie de ani, cu atât mai mult cu cât, atâta timp cât cele două mari biserici surori nu se împacă, nu pot pretinde același lucru nici bisericilor mai mici. Așadar, pentru împlinirea idealului „o singură turmă și un singur Păstor“, probabil că cea mai bună soluție ar fi conștientizarea însemnătății unui alt text biblic, des utilizat de istorici atunci când abordează luptele ecleziastice. Taberele doritoare de supremație ar trebui să confirme cuvintele lui Iisus Christos: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.“ www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:08 PM

1095

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

2000

crucea ucis Şi-au luat

şi au

de Norel Iacob

rimele mele 8 zile ale Conciliului de la Clermont au trecut greu. u. Deşi participanţii erauu aparent ocupaţi cu discuţiile cuţiile despre reforma cluniacă niacă sau excomunicarea regelui Filip pentru ntru adulter, adevărata preocupare de interes nteres era anunţatul discurs „de interes general“ al Papei Urban al II-lea. Prelaţii şi importanţii nobili franci prezenţi nu ştiau însă că vor ﬁ martorii unuia dintre cele mai inﬂuente discursuri ale Evului vului Mediu.

Discursul Urban al II-leaa s-a înfăţişat pe 27 noiembrie 1095 în faţa auditoriului nobil şi al mulţimii mii de rând.1 Mai întâi a făcut un apel grav av la istorie şi onoare – strămoşii erau cei ei care le cereau francilor să se ridice în ajutorul utorul fraţilor creştini din Răsărit, oprimaţi imaţi de turci. Apoi a venit rândul emoţiilor. oţiilor. Conform relatărilor, cu lacrimi, oftări, strigăte şi gesturi ample, Urban a prezentat cruzimea musulmană, suferinţa ferinţa martirilor creştini şi, mai ales, batjocorirea ocorirea şi pângărirea Ţării Sﬁnte. Apelul elul şi l-a construit în trei etape: nu poţi oţi sta deoparte când Dumnezeu este batjocorit, nu poţi 1. Discursul lui Urban nu a fost înregistrat în scris la momentul rostirii lui. Ulterior, martori oculari sau compilatori au pus în circulație 4 versiuni care, deși prezintă elemente contradictorii, evocă deopotrivă elementele indicate în acest articol.

1095 „Oricine, din devoțiune, nu pentru glorie sau bani, merge la Ierusalim pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu, va înlocui prin aceasta nevoia de orice altă penitență.“ Papa Urban al II-lea

de N de Norel orel or el Ia Iacob aco cob 37

37-39 Cruciadele.indd 37

11/10/11 9:10 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

disprețui răsplata eternă din ceruri şi nu poţi continua să lupţi cu fraţii creştini în loc să te uneşti cu ei împotriva duşmanului necredincios. Mulţimea l-a întrerupt strigând: Deus lo volt! – „Dumnezeu o vrea!“ Mii de oameni s-au aruncat la pământ cerându-şi iertare pentru păcatele lor şi s-au înghesuit să ia crucea rezervată celor ce jurau să plece la Ierusalim. Urban însuşi a fost surprins de succesul enorm al discursului său şi a încercat să domolească entuziasmul mulţimii, cerând ca preoţii să nu se alăture cruciaţilor fără acordul superiorilor, femeile fără acordul soţilor, iar copiii şi bătrânii să rămână acasă. Dar valul pus în mişcare nu mai putea ﬁ oprit. A doua zi, când a sosit vestea că Raymond de Tolouse, cel mai puternic conte franc, a luat crucea, succesul părea asigurat. Plecarea a fost stabilită pe 15 august 1096.

„Reţeta de la Clermont“ storicul i l Cristopher Ci h Tyerman T a identificat id ifi șapte teme a I căror abordare a transformat discursul de la Clermont în formula ideală de obținere a adeziunii maselor, folosită cu succes de-a lungul întregului Ev Mediu: asigurarea mântuirii, teama de dezaprobarea lui Dumnezeu, imaginea de sine, profitul material, social și supranatural, onoarea războiului, o cauză bună și un obiectiv de rezonanță maximă: Ierusalimul.

Din culisele primei cruciade Ierusalimul fusese ocupat de musulmani încă din secolul al VII-lea (638). La începutul secolului următor (711), peninsula Iberică intrase la rândul ei sub umbra ﬂamurilor verzi. În 1071, turcii selgiucizi au cucerit o parte a Palestinei după ce i-au înfrânt pe bizantini la Manzikert. Când turcii nu au mai permis pelerinajele creştinilor în Ţara Sfântă, Papa Grigore al VII-lea, protectorul viitorului Papă Urban al II-lea, a încercat să susţină cu trupe efortul militar al Bizanţului (1074), dar tentativa a eşuat. Oportunitatea a părut să-i surâdă împăratului ortodox al Bizanţului odată cu moartea sultanului selgiucid Malik Şah în 1092, urmată de moartea caliﬁlor şiit şi sunit din Egipt şi, res respectiv, Bagdad. În contextul dezintegrării zintegrăr Imperiului Selgiucid, împărazi tul tuul Alexios Alexio I al Bizanţului a cerut susţinere 2. Nikolas Jaspert, The Crusades, New militară m din d partea Papei Urban al II-lea York & London, pentru pe entru a-şi areimpune supremaţia asupra Routledge, 2006, necredincioşilor neecredinc musulmani. Oportunitatea p. 38

38 37-39 Cruciadele.indd 38

600

800

1000

se potrivea perfect dorinţei papale de supremaţie în biserică şi stat şi, de aceea, a fost întâmpinată cu mult entuziasm la Roma. Totuşi, nici împăratul de la Constantinopol şi nici papa nu realizau ce proporţii urma să aibă răspunsul la această cerere.

Nebunia unui exod

Dincolo de discursul papal din Clermont, mobilizarea s-a făcut cu ajutorul predicatorilor cruciadei. Cel mai faimos a fost Petru Ermitul, care umbla din loc în loc călare pe un măgar – precum Christos – cu o scrisoare re pe care pretindea că a primit-o direct de la Dumnezeu şi care îndemna mna la înrolare în armata cruciaților. lor. Popularitatea acestui predicator ator era atât de mare, încât se paree că oamenii adunau firele de păr ale măgarului său, ca relicve cve religioase.2 În total, 50.000 până la 70.000 .000 de soldaţi au pornit în valuri către Constantinopol. Primul val a fost constituit din germani, italieni şii francezi săraci, nedisciplinaţi şi prost coordonaţi, care au fost practic măcelăriţii în totalitate de turci. Niciun contingent gent nu a ajuns la Ierusalim – aceasta a fost „cruciada poporului“. Înainte de a fi anihilaţi, aceşti primi cruciaţi s-auu făcut vinovaţi însă de progromurile de pe Valea Rinului, o serie fără precedent nt de masacre ale evreilor. Al doilea val a fost adevărata ata armată cruciată care avea să ajungă până la Ierusalim. Asaltul final asupra ra cetăţii a fost încununat de succes pe 15 iulie 1099, dar victoria a fost umbrită brită de masacrul apocaliptic a zeci dee mii de musulmani, bărbaţi, copii şi femei, precum şi a iudeilor din cetate. Cruciaţii i-au înghesuit pe evrei în sinagoga agoga principală din Ierusalim şi le-au dat foc, dansând împrejurul sinagogiii şi ş cântând Te Deum. „În Templu şi în Porticul orticul lui www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:10 PM

000

1095

50 de momente cruciale 1200

1400

Solomon, bărbaţii călăreau în sânge până la genunchi şi la frâiele cailor“, scria cronicarul Raymond de Aguilers, martor ocular al măcelului.3

Deznodământul... Dintre cei aproximativ 100.000 de creştini (soldaţi şi oameni neînarmaţi), care plecaseră spre Ierusalim, probabil că nu mai mult de 14.000 au ajuns la destinaţie. „Urban al II-lea avusese dreptate: războiul crucii se dovedise a ﬁ cu adevărat o penitenţă foarte severă.“4 În ciuda acestor pierderi umane masive, pprima cruciadă a fost, din punct p de vedere militar, cea mai reuşită. În mod ironic, tocmai de aceea ea avea să ﬁe urmată de multe alte expediţii nefericite spre Ierusalim, dintre care a patra are o istorie aparte, pentru că armata occidentală s-a întors împotriva Papa Bizanţului, Urban al II-lea

1600

2000

Cruciadele în sumar ventura cruciadelor [[în Țara Sfântă]] s-a extins peste A două secole de războaie inutile, conduse prost și fără diplomație de către nobilimea aventurieră a apusului european... Tabloul lor general cuprinde sute, chiar mii de lupte mărunte, asedii, incursiuni și jafuri, cu pierderi exagerate în vieți omenești din ambele lumi combatante, dar mai ales din partea invadatorilor occidentali... Cruciadele dezordonate ale cruciaților, pline de înfrângeri, au deschis porțile unei jumătăți de mileniu de victorii musulmane în Europa Răsăriteană și în bazinul mediteranean.“a a. Vladimir Roșulescu, Cruciadele, Craiova, Editura Scorilo, 1999, p. ii

cucerind Constantinopolul. Pentru aceasta, opt sute de ani mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea îşi manifesta regretul în fața patriarhului de la Constantinopol. Deşi în anul 2000, acelaşi Ioan Paul a cerut scuze pentru păcatele din trecut ale Bisericii, în mod explicit, niciun papă nu a cerut vreodată scuze pentru cruciade.

... şi încă şase secole de consecinţe Începând cu 1095, istoria avea să înregistreze un lung şir de lupte religioase şi multă vărsare de sânge. În 1291, căderea cetăţii Acra a însemnat pierderea ultimului bastion creştin din Asia şi punctul ﬁnal al marilor cruciade în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, timp de încă două secole, Europa creştină a visat 3. Citat de Ira Sharkansky, la alte expediţii militare de recucerire a Governing Ierusalimului.5 Ideea unei cruciade de mari arri Jerusalem, Detroit, proporţii împotriva turcilor era încă atrăgăgăăWayne State University Press, toare pentru creştinătate chiar şi în secolul ull 1996, p. 64 al XVII-lea. 4. Christopher În plus, alături de cele 9 cruciade majore ree Tyerman, The 6 pentru Ţara Sfântă, secolele XIII-XVI auu Crusades. A Very Short Introduction, adus cruciadele împotriva păgânilor, preOxford University cum maurii, turcii, dar şi împotriva creşti-Press, 2005, p. 26 nilor schismatici, precum albigenzii, catarii, riii, 5. David Trim, valdenzii, husiţii. În vremea Reformei, cruu„Religious Wars and ciadele s-au transformat în războaiele relii-Religious Freedom: A Troubled History“, giei purtate între catolici şi anglicani, lute-Liberty, martie-aprirani sau calvinişti. Timp de secole de la naşaşlie 2010 terea conceptului de cruciadă – războiul 6. Istoricii numără care-i mântuia pe participanţi –, justiﬁca-diferit cruciadele majore pentru Țara rea războiului şi a uciderii pentru o cauzăă Sfântă. Unii se nobilă nu a încetat să-şi găsească forme noi nooi opresc la 5, alții la 7 de manifestare. sau chiar la 9.

Și-au luat crucea și au ucis 37-39 Cruciadele.indd 39

1800

39 11/10/11 9:11 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

1173

400

600

800

1000

Săracii lui C

„Săracii lui Christos“, „săracii din Lyon” sau, pur și simplu, „frații“ nu i-au spus niciodată „valdenzi“ până să se alăture Reformei. Apelativul batjocoritor le-a fost dat de persecutorii lor,1 după numele celui care a închegat doctrina comunității.

de Alina Kartman

ra anul 1173, când Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a avut o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu în timp ce studia cuvintele lui Christos către tânărul bogat: „Dacă vrei să ﬁi desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi, vino şi urmează-Mă.“ (Matei 19:21) Profund mişcat de ceea ce citise, Waldo le-a asigurat cele necesare soției și ﬁicelor sale și, înarmat cu fragmente ale Noului Testament traduse pe banii lui în dialectul provensal,2 a plecat în țară să predice. Viziunea lui Waldo se fundamenta pe interpretarea literală a Bibliei, o viaţă de sărăcie şi predicare, cu scopul întoarcerii Bisericii Catolice la standardele lui Christos. Dedicarea sa, contrastantă cu opulenţa clerului catolic, i-a adus o mulţime de adepţi.

verdictului de „schismatici“, și nu acela de „eretici“, era o nouă dovadă că ceea ce le atrăsese oprobriul clerului era nerespectarea interdicției de a predica și nu substanța predicării. După moartea lui Waldo (1202/1207), mișcarea a primit o lovitură dură din interior. Durand de Huesca, unul dintre lideri, s-a convertit la catolicism și a început să scrie împotriva catarilor, o grupare răspândită în aceleași zone geograﬁce ca și valdenzii. La scurt timp, în 1208, mulți valdenzi aveau să ﬁe uciși într-o cruciadă catolică împotriva catarilor. În cele din urmă, cel de-al Patrulea Conciliu Lateran, în 1215, a rostit „anatema“ împotriva valdenzilor.

Inchiziţia şi Reforma Odată cu înﬁinţarea Inchiziţiei (1232), valdenzii au evitat să mai predice în adunările publice ale celor din clasele

De la schismatici la anatema Autoritățile catolice nnu s-au împotrivit jurământului de austeritate al valdenzilor, valdenz însă nu au tolerat angajamentul m lor lo față de predicarea Evangheliei.3 1. Gabriel Audisio, The Izgoniți Iz zgoniți dde cler, din regiune în regiune, valWaldensian dissent: denzii deenzii au făcut discipoli persecution and survival, c. 1170-c. pee oriunde oriund au ajuns: în 1570, Cambridge: sudul suudul Fra Franţei, în nordul Cambridge University Press, Italiei, Ita aliei, în Burgundia şi 1999, p. 3 înn Lotha Lotharingia. 2. Un dialect vorbit în „Frații“ au continuat mai multe provincii săă predice predic chiar și după din sudul Fran ei. cce au fost fos excomunicați 3. Activitate de la care, pentru p „s „schismă“ în mod tradi ional, (înn 1184). 1184) Aplicarea laicii erau exclu i.

40 40-41 Valdenzii.indd 40

Peter Waldo

Gustave Dore, Masacrul valdenzilor la Mérindol

www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:12 PM

000

1173

50 de momente cruciale 1200

1400

i Christos superioare și s-au risipit în Alpi, predicând în secret în peșteri sau păduri. Unii istorici consideră că, în această perioadă, formarea claselor sociale de negustori şi bancheri i-a influențat și pe valdenzi să renunțe la jurământul de sărăcie. Aşa se explică de ce, în 1487, în timpul cruciadei împotriva valdenzilor din Dauphiné, condusă de Cattaneo, cruciaţii au luptat mai degrabă pentru proprietăţile celor persecutaţi decât pentru adevărul religios.4 Mulţi dintre valdenzi au fugit atunci în Provence (Franţa), o parte refugiindu-se în sudul Italiei. Pe de o parte, hăituți de Inchiziție şi, pe de cealaltă parte, atrași de elocvenţa predicatorilor calviniști, valdenzii au aderat la Mișcarea de Reformă în 1532. Istoricul Gabriel Audisio vede în această decizie sfârşitul mişcării valdenze, care a abandonat elemente puternice de identitate atunci când a acceptat predestinarea calvinistă, dreptul la căsătorie și proprietate al predicatorilor și a renunțat la predicarea clandestină, pe care reformatorii o considerau ipocrită. În 1558, sub influenţa Reformei, „săracii lui Christos“ au adoptat numele de „valdenzi“ şi s-au organizat oficial ca biserică.

Persecuţiile, ciuma şi masacrul

crul dol

Decimaţi de persecuţii (începând cu anul 1540), apoi de ciumă (1630), valdenzii au avut de înfruntat cel mai feroce episod din istoria lor în Italia, în regiunea Piemonte. În aprilie 1655, văile valdenze au fost luate cu asalt de o mare armată de soldaţi italieni și francezi. Conștienți că nu pot sparge blocada ridicată de valdenzi, soldații au mințit că vin cu intenții de pace. Bazându-se pe garanția de securitate pe care le-o oferise

1600

1800

2000

Locuin ă valdenză, Forterocca, Italia

ducele italian Carlo Emanuele de Savoia, valdenzii i-au găzduit liniștiți pe soldaţi.5 În dimineața Paștelui, la consemn, soldații și-au măcelărit gazdele. Atrocitatea masacrului a stârnit puternice reacții în Europa. Oliver Cromwell, de pildă, a strâns bani pentru supraviețuitori și a amenințat cu acțiuni militare dacă persecuția împotriva valdenzilor nu încetează.

Întoarcerea glorioasă În 1685, un nou val de persecuții s-a abătut asupra valdenzilor, care s-au refugiat în Elveția. Patru ani mai târziu, un grup de 900 de valdenzi refugiați au pornit „întoarcerea glorioasă“ în Italia. Drumul prin Alpi și foamea au lăsat în viață doar 300, care au fost întâmpinați, la intrarea în Italia, de soldații francezi. Providențial, ceața a împiedicat atacul și fugarii au scăpat în munți. La doar câteva zile, Italia a întors armele împotriva Franței, iar valdenzii au fost rechemați oﬁcial în Italia, pentru a apăra granița. După sfârșitul războiului însă a urmat o nouă perioadă de exil. Abia în 1848, odată cu emiterea Edictului de Emancipare, de către Carlo Alberto, valdenzilor le-au fost recunoscute drepturile politice și civile în Italia. În cinstea acelui eveniment, data de 17 februarie este sărbătorită și astăzi de valdenzi.

Moştenirea valdenzilor Valdenzii au demonstrat că aderența curată la Cuvântul lui Dumnezeu este sufificient de puternică pentru a răzbate prin focarul corupției vremii. Tot ei au realizat prima Biblie tradusă în limba franceză. ă. Expansiunea lor geografică și supraviețuirea, rea, în ciuda persecuțiilor și atrocităților care i-au urmărit de-a lungul istoriei, sunt la fel de importante precum calitatea de mișcare re protoreformatoare a valdenzilor.

4. Euan Cameron, The Reformation of the Heretics: The Waldenses of the Alps, 1480-1580, Oxford: Clarendon Press, 1984, p. 176-200 5. Joseph Visconti, The Waldensian Way to God, Xulon Press, 2003, p. 374

41 40-41 Valdenzii.indd 41

11/10/11 9:12 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1274

Summa

Theologica Dansul teologiei cu logica

Giovanni Guercino, Sf. Toma de Aquino scriind

Colegii îl porecleau „Boul taciturn“, datorită fizicului masiv și firii tăcute. Dar mintea sclipitoare i pasiunea pentru studiu l-au impresionat pe renumitul profesor Albert cel Mare, care i-a luat apărarea: „«Boul» acesta va umple întreaga lume cu mugetul său.“ Era vorba de Toma de Aquino. de Marius Necula

oma de Aquino1 (în italiană Tommaso d’Aquino) s-a născut în 1225 aproape de Napoli, fiind al şaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. Încă din copilărie, a dat dovadă de o minte pătrunzătoare şi plină de întrebări. Ca adolescent, a fost atras de tratatele logice ale lui Aristotel şi a citit cu nesaţ diversele comentarii la scrierile filosofului grec. Lucrările sale vor oferi un cadru raţional şi sistematizat pentru susţinerea credinţei creştine. A murit la doar 49 de ani, pe p 7 martie 1274.

1. Despre Toma de Aquino se poate citi mai mult în limba română în Jonathan Hill, Istoria gândirii creștine, Oradea, Casa cărții, și Colin Brown, Filosofia și credinţa creștină (cap. IV), Oradea, Cartea Creștină, 2000

42 42-43 Toma DAquino.indd 42

Credinţa şi raţiunea Credinţ C Încă din secolul al XII-lea, şcolile de pe lângă lâângă cate catedrale deveniseră cele mai înalte instituţii innstituţii de d educaţie. Alături de teologie, cursanţilor cuursanţilo avansaţi li se predau cele şapte ar arte rte libera liberale: gramatica, logica şi retorica, al alături lături de aritmetică, muzică, geometrie şi

astronomie. Deoarece sistemul aristotelian revenise în actualitate prin intermediul învăţaţilor arabi, predarea se realiza prin argumentare logică şi dialog filosofic. Acesta este scolasticismul. Preluând sistemul logic de argumentare, Toma de Aquino a folosit cu succes curentul filosofic la modă şi a transformat un potenţial vrăjmaş pentru teologie într-un aliat de nădejde. Aquino considera că raţiunea şi credinţa sunt două căi de descoperire a adevărului nicidecum paralele, ci convergente. O primă încercare de fructificare a terenului filosofic comun al credinţei şi raţiunii îl face prin Summa contra Gentiles, o scriere apologetică. Aici creştinismul este apărat în faţa islamului şi a iudaismului, utilizând instrumentele logicii. www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:13 PM

000

1200

1274

50 de momente cruciale 1400

1600

1800

2000

Dar opera pentru care Toma de Aquino În umbra lui Toma Trebuie remarcat faptul că în 1879, în cadrul a rămas în istorie este aşa-numita Summa Conciliului Vatican I, Papa Leon XIII-lea le-a cerut filosoTheologica2. Aceasta este o sistematizare a întregii teologii creştine şi constă în filor şi teologilor catolici să se inspire din modul de lucru aproape trei mii de articole organizate tomist. Asta pentru că abordarea lui Toma de Aquino în trei părţi majore. Lucrarea este comreduce tensiunea dintre raţiune şi credinţă, fiind potrivită pusă din peste 600 de întrebări la care se pentru mediul actual, dominat de ştiinţă. caută un răspuns pertinent. Pentru fieO dificultate importantă a sistemului tomist este precare problematică luată în discuţie, Toma ocuparea asiduă de a crea un sistem logic complet. Acest de Aquino prezintă autoritatea pe baza scop poate duce uşor la formularea unor concluzii teocăreia va construi răspunsul, după care logice forţate.3 Pericolul acesta persistă şi se întâlneşte la îşi prezintă teza, iar la final toţi teologii preoia în discuţie eventualele cupaţi de sistemaNu a mai scris sau dictat obiecţii ce s-ar putea aduce tică: din dorinţa de argumentaţiei sale. a pune adevărul niciodată nimic, iar când În Summa Theologica într-un recipient secretarul său l-a îndemnat se află cunoscuta con(sistemul) se poate strucţie teoretică despre ajunge la remodelasă-şi continue lucrul la Dumnezeu a lui Aquino. rea sau ciuntirea El credea că existenţa Summa, a răspuns: „Nu pot, adevărului pentru Divinităţii este o necesitate pentru că tot ceea ce am scris a se potrivi sistelogică. Folosind argumenmului. mi se pare că sunt paie.“ taţia aristoteliană, afirma Pe termen lung, că existenţa lui Dumnezeu problema cu genul poate fi demonstrată deoarece El este acesta de abordare este că o formulare specifi p că a adevăcauza primară (motorul sau „mişcătorului va cădea odată cu sistemul în care re rul nemişcat“, cum ar fi spus Aristotel). ea a fost făcută. Ca şi în cazul teologiei ei 2. Sau Summa Theologiae – un Pentru Aquino, atributele divine sunt tomiste, teologiile contemporane vor fi adevărat compenmai degrabă „deduse“ logic decât afiractuale şi relevante atâta vreme cât vorr fi diu, un amplu tratat de teologie. mate în baza revelaţiei. Dumnezeu considerate valide sistemele şi curentele ele Toma din Aquino, există prin El Însuşi şi este, deci, nedefilosofice pe care au fost construite (fie căă Summa theologica, traducere rivat şi atemporal. Ca o consecinţă, e vorba de existenţialism, nihilism, mateate-de Alexander Dumnezeu este văzut ca fiind omniscirialism sau altele). Baumgarten ent sau omnipotent tocmai pentru că El Despre Toma de Aquino se ştie că înn (coord.), vol. I, Iași, Polirom, 2009 este prin excelenţă Fiinţa (Supremă) – timp ce ţinea liturghia din 6 decembriee deci suma tuturor superlativelor. 1273 a avut o experienţă misterioasă, pe 3. Argumentarea transubstanțierii În ciuda faptului că Summa Theologica care unii au interpretat-o drept viziune, e, (doctrina catolică este o lucrare neterminată, ea rămâne iar alţii ca un atac cerebral. Un lucru este te ce susține transformarea azimei și monumentală prin sinteza creată. cert: această experienţă a pus capăt întrerevinului în trupul Tocmai aici se află geniul lui Toma de gii sale activităţi. Nu a mai scris sau dictat ctatt și sângele lui Aquino: fără să aibă dorința originaliniciodată nimic, iar când secretarul săuu l-aa Christos în cadrul liturghiei) este tăţii absolute, foloseşte tot ce s-a scris îndemnat să-şi continue lucrul la Summa, ma, a o speculație până la el și aşază totul într-un cadru răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am m bazată pe noțiunea aristoteliană coerent. Consecvent stilului didactic scris mi se pare că sunt paie.“ Nu ştim dac dacă c că de substanță. Ea scolastic, Toma impune un sistem logic, a întrevăzut limitele demersului său, dar ar a fost dezavuată de reformabine structurat, ce deschide drumul un lucru este cert: la „paiele“ lui Aquinoo tori. Spre exemplu, către ceea ce astăzi este cunoscut ca „teo- mulţi gânditori au avut şi încă mai au de Luther o numește „pseudofilosofie“. logie sistematică“. rumegat.

43 42-43 Toma DAquino.indd 43

11/10/11 9:14 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

1321

600

800

1000

Eugene Delacroix Delacroix, Luntrea lui Dante

Chinurile Infernului

în traducerea imaginară a lui Dante

La vârsta de 9 ani, micul Dante s-a îndrăgostit incurabil de Beatrice Portinari, o „domnișoară” cam de aceeași vârstă, a cărei imagine avea să-l urmărească pentru tot restul vieții, inspirând unul dintre cele mai celebre personaje feminine ale literaturii universale.

ante Alighieri şi-a finalizat capodopera – poemul epic Divina comedie – în anul morţii sale, 1321. Născut în 1265, la Florenţa, într-o familie cu rădăcini nobile, dar săracă, Dante a fost silit să aleagă zestrea generoasă a Donatilor în locul iubirii pentru Beatrice. A studiat la una dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ ale lumii medievale, Universitatea din Bologna, şi – începând din 1295 – s-a implicat în politică, fiind ales membru al Consiliului orăşenesc al Florenţei. Implicat în conflictul dintre partidul guelfilor şi cel al ghibelinilor, Dante a stat de partea celor dintâi, susţinând separarea bisericii de stat, respectiv neimplicarea papei în alte afaceri decât cele religioase. Opţiunile sale politice şi părerea sa despre implicarea pontifilor în viaţa şi deciziile politice i-au atras antipatii.

44 44-45 Dante.indd 44

de Florin Bică Aşa se face că, în 1302, a fost judecat, în Florența, pentru baratteria, adică pentru fraudă şi venituri obţinute ilicit, dar şi pentru conspiraţie împotriva Scaunului Pontifical. Condamnat la plata unei amenzi uriaşe de 5.000 de florini, Dante, care nu se afla în Florența la data aceea, s-a eschivat de la plată şi, câteva săptămâni mai târziu, pedeapsa i-a fost comutată în condamnare la moarte prin ardere pe rug și confiscarea proprietăților. Dante nu a mai revenit în Florența și astfel a scăpat de rug, trăind însă până la sfârșitul vieţii în exil, sărac şi dependent financiar de sprijinul unor nobili binevoitori. www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:15 PM

000

1200

1321

50 de momente cruciale 1400

Minunata Comedie Tema centrală a Comediei lui Dante porneşte de la una dintre întrebările fundamentale nu doar ale creştinilor, ci ale oricărei fiinţe inteligente: Ce se întâmplă după moarte? Intitulată iniţial Comedia şi apreciată ca unul dintre monumentele literare ale perioadei medievale, opera lui Dante a primit ulterior şi atributul „divina“, din partea prozatorului Giovanni Boccaccio. Cele trei părţi ale Comediei descriu călătoriile poetului în tărâmurile catolice ale vieţii de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul, Paradisul). Catolic sincer, dar antipapal, Dante nu s-a sfiit să arunce în flăcările Infernului imaginar numeroşi papi şi cardinali ai epocii sale. Un singur papă a fost inclus în Paradisul dantesc, şi anume Giovanni al XXI-lea. Divina comedie a devenit astfel un instrument prin care poetul condamnat la moarte a demascat ipocrizia şi viciile clericilor. „Aceste atacuri vehemente ale lui Dante vor da naştere unei literaturi anticlericale, care va cunoaşte în Italia o mare dezvoltare, de la Divina comedie a sa, de la Decameronul lui Giovanni Boccaccio până în actualitatea literaturii de astăzi“1 – observă unul dintre biografii lui Dante. Poet cu har şi critic sever al abuzurilor Bisericii, Dante nu a întrunit însă virtuţile unui creştin, pentru că, aşa cum observă acelaşi biograf, acesta a fost un bărbat mândru, dornic de răzbunare, crud (măcar în scriitură), admirator al păgânilor şi al poeziei lor, departe deci de smerenia creştină şi de conceptul iubirii vrăjmaşilor.

1600

2000

„versurile dantești au suflul vast, patosul teribil al unui Savonarola sau Luther, iar mulţi cercetători au vrut să vadă în opera florentinului nu pe poetul creştinătăţii catolice, ci pe un precursor al Reformei.“ Alexandru Balaci

extraordinară: geniul poetic al lui Dante Alighieri… i-a sculptat un loc trainic în memoria umană“2 – în ciuda faptului că doctrina Purgatoriului nu îşi are originea în Biblie. Ideile biblice impregnează atât de profund Divina comedie3, încât unii comentatori notează că Vechiul şi Noul Testament „au pătruns în aşa măsură limbajul lui [al poetului], încât au devenit aproape una cu acesta“.4 Totuşi tabloul Infernului ieşit din pana inspiraţiei lui Dante era departe de ceea ce spune Biblia despre moarte şi Iad, autorul însuşi neintenţionând vreodată ca literatura lui să devină o doctrină. În ciuda acestui fapt, scrie teologul Eldon Woodcock, „imaginea descrisă de Dante a devenit portretul standard al Iadului pentru autorii populari ai secolelor următoare“.5 Şi tot Woodcock observa că până şi predicatorii creştini de mai târziu, uitând de caracterul ﬁctiv al Comediei, s-au inspirat din imaginile acesteia pentru a-şi înspăimânta ascultătorii. Ironic, odată cu Iluminismul şi raţionalismul, credinţa creştină şi Dumnezeul ei aveau să ﬁe tott mai frecvent denigrate sau respinse și din pricina exaagerărilor şi imaginilor groteşti inspirate dee 1. Alexandru Balaci, Dante Alighieri, București, Comedia lui Dante. Editura Tineretului, 1966, p. 184 2. Jacques Le Goff, The Birth of Purgatory, Scolar Press, 1990, p. 334 3. Opera reunește 575 de citări din Biblie. 4. Peter S. Hawkins, „Dante and the Bible“ în The Cambridge Companion to Dante (Rachel Jacoff, edit.), Cambridge University Press, 1993, p. 125

Infernul după Dante Dante a strâns în Comedia sa concepţiile populare despre viaţa de dincolo de moarte. Universul său a fost zidit din tradiţii şi mituri antice, din legende şi superstiţii păgâne, hibridate cu elemente creştine. Nu doar Infernul, ci şi Purgatoriul „a beneﬁciat de o şansă

5. Eldon Woodcock, „Images of Hell in the Tours of Hell: Are They True?“, CTR, fall 2005, p. 24

Luca Signorelli, Dante

44-45 Dante.indd 45

1800

45 11/10/11 9:15 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1380 Ad a La mai bine de 40 ani după moartea sa, oficialii Bisericii l-au deshumat, i-au ars rămășițele și au împrăștiat cenușa în râul Swift. Dar, chiar și așa, n-au putut scăpa de influența lui. de Marius Munteanu

Profunzime de excepție

„A fost ceva special la John Wycliffe. Ceea ce l-a făcut excepțional a fost dispoziția și abilitatea de a sonda adâncimile tradiției catolice (pe care o îndrăgea), cu scopul de a găsi cele mai puternice argumente pentru reformularea poziției Bisericii în societatea creștină.“

nvăţăturile lui Wycliffe, deşi înăbuşite şi intera Ian Christopher Levy (edit.), A companion to John Wycliffe, Koninklijke Brill NV, zise, au continuat să se răsLeiden, 2006, p. 458 pândească. „Pârâul i-a dus cenuşa în Avon, Avon în Severn, Severn în mare şi de acolo în ocean. În Anglia lui Wycliffe era în circulaŞi astfel, cenuşa lui Wycliffe este un simbol al învăţăturii ţie o singură Biblie, în limba franceză, şi lui, care acum este răspândită în lumea întreagă.“2 câteva variante englezeşti pentru difeWycliffe a fost primul. Apariţia sa din negura Evului rite cărţi biblice. Poziţia dominantă era Mediu nu a fost precedată de nicio lucrare reformatoare deţinută de Biblia în limba latină, descare să-i slujească drept model sau pretext. După intrarea cendentă a Vulgatei lui Ieronim. O bună sa în scenă, lumea creştină nu a mai fost vreodată ca mai parte dintre manuscrisele biblice ale înainte: Wycliffe a fost vestitorul unui ev nou. Golul uriaş timpului cuprindeau doar Evangheliile, pe care l-a acoperit, trăinicia temeliei aşezate pentru întrucât volumele care să conţină întreReforma ulterioară, au fost înălţimi de pe care urmaşii săi gul text biblic erau uriaşe şi rar întâlnite. (Hus, Luther ş.a.) s-au putut lansa către Când Scripturile în limbile antice au 1. Proverb latin: „La avanposturile vremurilor lor. răpit atenţia lui Wycliffe, angajamentul fapte mari se ajunge său pentru cercetare aprofundată a fost pe poteci strâmte.“ Începuturi maxim. Ca şi pentru reformatorii de 2. Ellen White, Se ştie foarte puţin despre omul John mai târziu, drumul pe care pornea nu Tragedia veacurilor, București, Casa Wycliffe. Şi-a petrecut cea mai mare parte a fost previzibil. Nu intenţiona să atace de Editură Via ă a carierei la Oxford, unde a devenit faimos Biserica, dar cu cât Scriptura era mai i Sănătate, 2011, pentru erudiţia şi logica neclintită. desluşită, cu atât îi clocotea în inimă p. 85

46 46-47 Wycliffe.indd 46

www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:16 PM

000

1200

1380 1400

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

d augusta, per angusta

dorinţa de a-i reda poporului Biblia împreună cu autoritatea ecleziastică a acesteia.

Campionul conştiinţei Wycliffe a fost un zelot şi, ca toţi zeloţii, avea obiceiul „periculos“ de a spune ce gândeşte. De altfel, ar fi putut să trăiască o viaţă liniştită dacă ar fi fost dispus să-şi ţină părerile pentru el însuşi. În 1371 a părăsit universitatea ca să slujească coroanei engleze, mai întâi ca diplomat, iar apoi ca polemist. Anul 1378, care a însemnat izbucnirea scandalului de patru decenii al Marii Schisme dintre papi, a fost decisiv în cariera reformatorului. Spectacolul oferit de cei doi papi rivali, care se excomunicau reciproc (Urban de la Roma, Clement de la Avignon), venea ca o „confirmare a falimentului sistemului şi a nevoii înlocuirii lui“. „Christos singur, spunea Wycliffe este capul Bisericii. Instituţia papală este plină de otravă, este Antichristul însuşi. Wycliffe trecea de la predicator reformator la protestantism.“3 Convins că predicarea este de o valoare mai mare decât administrarea oricărui sacrament şi că fiecare creştin trebuie să beneficieze de acces la Biblie, odată cu îndepărtarea sa de la Oxford, Wycliffe a considerat că este mandatul său să le ofere Biblia şi meseriaşilor sau ţăranilor. De aceea a adunat o mână de teologi şi, cu ajutorul bunului său prieten John Purvey, i-a angrenat în traducerea Bibliei în limba engleză. Biblia lui Wycliffe era departe de perfecţiune, fiind tradusă nu după originalul ebraic sau grec, ci după traducerea latină. Biserica însă i s-a opus extrem de dur: „Prin această traducere, Biblia a devenit

Lolarzii ncăă di din timpul ti l viei Î ții lui Wycliffe, unii dintre discipolii săi au pornit să-i predice doctrinele. Nu este clar dacă acest lucru s-a întâmplat la provocarea lui și nici dacă toți cei care s-au numit lolarzi erau în fapt wyclifiți.a La început, cuvântul lolard avea conotație jignitoare, pornind chiar de la etimologia lui olandeză (lullen – „a mormăi“). Ei erau convinși că Biblia aparține oamenilor și ar trebui să le fie returnată. Acești „preoți săraci“, acoperiți cu mantii purpurii de lână, fără încălțăminte sau fonduri, cu un toiag lung în mână, dependenți de bunăvoința oamenilor pentru hrană și adăpost, au devenit foarte curând o putere în țară. a Stephen E. Lahey, John Wycliffe, Oxford University Press, 2009

vulgară şi este mult mai accesibilă pentru laici decât pentru savanţi… Aşa că mărgăritarul Evangheliei este risipit şi călcat în picioare de porci.“4 Sau într-o altă replică a Bisericii: „Bijuteria clerului a ajuns jucăria laicilor.“5 Wycliffe n-a fost niciodată condamnat pentru că a înălţat prea mult locul Bibliei, ci pentru încăpăţânarea de a nu accepta interpretarea tradiţională a textului. El n-a fost un eretic, în ciuda acestei etichete care i-a fost pusă până în zilele noastre. Nu trebuie uitat că Wycliffe a murit catolic şi niciodată n-a fost acuzat de violarea vreunei eunei dogme g de bază a credinţei creştine. 3. Justo Gonzales, The Urmaşii lui Wycliffe, deşi au fost constory of Christianity, strânşi să lucreze pentru încă 200 de ani vol. I, Harper, 1985 mai mult în taină, au constituit, împreunăă 4. www.christianitytoday. cu Biblia lui Wycliffe, „o permanentă provovoocom/wycliffe care pentru autorităţile ecleziastice engleze, zee, 5. www.greatsite.com/ până când Reforma a transformat punctele elee timeline-english6 lor de vedere în norme.“ Şi astfel se justi-bible-history/ john-wycliffe fică în dreptul lui Wycliffe expresia ce l-a consacrat în istorie: „Luceafărul de dimi6. www.christianhistorymagazine.org neaţă al Reformei.“

47 46-47 Wycliffe.indd 47

11/10/11 9:17 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

O viaţă sub cruce 1415

Pentru înlăn uit mai existau acum doar două op iuni: supunere fără rezerve în fa a conciliului sau condamnare. Retractare sau moarte. Afară, rugul era deja pregătit. de Andrei Geantă

ra sâmbătă dimineața, 6 iulie 1415. În Catedrala din Konstanz, plină până la refuz, Jacob Balardi Arrigoni, episcop de Lodi, predica pe baza textului din Romani 6:6 – „… ca să se nimicească trupul păcatului.“ Cardinali și episcopi din întregul Imperiu Roman, îmbrăcați în mantiile lor strălucitoare, formau un semicerc în jurul muribundului, ale cărui mâini slăbite erau prinse în lanțuri. Împăratul Sigismund era și el prezent împreună cu toată suita sa imperială.

Lolardul din Boemia În vârstă de numai 43 de ani, înlănțuitul Jan de Husinec (pe scurt, Jan Hus) era unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului său. Licențiat pe rând în Litere, Filosofie și Teologie și ordinat ca preot, Hus devenise, la 29 de ani, decanul Facultății de Filosofie, iar peste încă un an, rectorul Universității din Praga și preotul Capelei Betleem, o sală cu peste două mii de locuri, care avea să devină centrul mișcării reformatoare din Cehia. Scânteia reformei s-a aprins în inima lui Hus când a citit lucrările reformatorului englez John Wycliffe. În anii

Reforma în imagini ere ii Capelei Betleem proclamau i ei un mesaj de reP formă, fiind decora i cu câteva tablouri semnificative, a ezate perechi. Unul dintre ele zugrăvea un papă călare, în toată strălucirea unei procesiuni fastuoase; tabloul-pereche Îl înfă i a pe Christos purtându- i crucea. Într-o altă pereche, papa era pictat stând seme pe tronul pontifical, fiindu-i sărutate picioarele, în timp ce Christos era înfă i at în genunchi, spălând-le picioarele ucenicilor Săi.

48 48-49 Jan Hus.indd 48

Theobald Stein, Jan Hus, Copenhaga

care au urmat, Hus a ținut aproximativ trei mii de predici. I-a provocat pe laici, incluzându-i pe nobili și pe rege, precum și pe colegii săi din cler la o viață evlavioasă și curată și a denunțat simonia, pretențiile excesive ale autorității papale și indulgențele. Mulțimile erau atrase și entuziasmate de predicile sale, printre participanți numărându-se adesea nobili și chiar regina. www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:18 PM

000

1200

1415 1400

O luptă inegală Represaliile catolice au urmat rapid și conflictul a evoluat dramatic. Din pricina prezenței sale, Praga a fost pusă de două ori sub interdicție papală. Slujbele religioase au fost suspendate, bisericile închise, căsătoriile oficiate în curtea bisericii, iar morții înhumați fără slujbă, pe câmp. Nedorind să implice întregul oraș în conflict, Hus a ales să părăsească de bunăvoie Praga, pe 15 octombrie 1412. În timpul celor doi ani de exil, a continuat să predice în hambare, pe câmpuri sau în păduri și a scris 15 cărți, printre care cea mai importantă, De Ecclesia. În toamna lui 1414, Hus a primit vestea convocării la marele Conciliu de la Konstanz, pentru a-și apăra învățăturile. Deși însuși împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund, îi garantase dreptul de liberă trecere, Hus a fost arestat în Konstanz și somat să retracteze. Au urmat opt luni de detenție, timp în care sănătatea i s-a deteriorat rapid. Totuși, potrivit scrisorilor din această perioadă, cea mai mare grijă a sa era să nu se răspândească vreun zvon mincinos că a retractat. După mai multe înfățișări în care a încercat în zadar să-și susțină cauza, Hus a declarat: „Fac apel la Iisus Christos... El va judeca pe fiecare, nu pe baza martorilor mincinoși sau a conciliilor supuse greșelii, ci pe cea a adevărului și a dreptății.“1

Viața văzută de pe rug În cele din urmă, pe 6 iulie, Hus a fost dus la catedrală. După predica episcopului de Lodi, șapte episcopi l-au îmbrăcat în veșminte preoțești. Apoi a fost caterisit. Pe rând, ﬁecare dintre episcopi a rupt o bucată din veșmintele de

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

pe corpul său, spunând: „O, blestemat Iudă…, luăm de la tine paharul răscumpărării.“ La final, au fost rostite în cor cuvintele: „Încredințăm sufletul tău diavolului.“ Părul i-a fost ciopârțit cu o foarfecă, iar pe cap i s-a așezat o mitră pe care erau pictate trei chipuri îngrozitoare de demoni alături de inscripția: „Arhiereticul“. La locul execuției, pe un alt rug, Hus și-a văzut cărțile arzând. I s-a oferit o ultimă șansă de a retracta. În liniștea așternută, vocea i s-a putut auzi limpede: „Dumnezeu îmi este martor că… ținta principală... a fost doar aceea de a încerca să-i întorc pe oameni din păcat. Și, în numele adevărului Evangheliei..., sunt bucuros să-mi dau viața astăzi.“ Din mijlocul fumului și al flăcărilor, vocea lui Hus a mai fost auzită cântând: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine.“2

Și focul nu s-a mai stins Focul reformei din Boemia nu s-a stins odată cu rugul lui Hus și al prietenului său Ieronim. Aproape cinci sute de nobili s-au adunat la Praga pentru a protesta împotriva condamnării celor doi și au intrat într-un legământ solemn, angajându-se să apere reforma cehă împotriva oricăror amenințări. Șase cruciade au fost lansate împotriva lor, pentru a-i readuce în supunere față de Roma, și de șase ori atacurile au fost respinse de oștile husite, mult inferioare ca număr și pregătire. În cele din urmă, Roma a fost nevoită să propună un compromis. Absolutismul papal începea să se clatine: „Jan Hus și revoluția ce i-a purtat numele 1. Justo L. Gonzalez, au ajutat la schimbarea modului în care The Story of puterea și autoritatea aveau să fie înțelese Christianity, vol. 2, San și administrate, atât în Biserică, dar și în Francisco, Harper structurile politice.“3 Frăția Moravă, sau SanFrancisco, 1985, p. 2 Unitas Fratrum, era promisiunea schimbărilor ce urmau să vină. Peste un secol, fla2. Thomas A. Fudge, „To Build a Fire“ în căra Reformei avea să se aprindă pentru a Christian History, nr. nu mai fi stinsă niciodată. Frăția Moravă 68, 2000 urma să joace un rol decisiv în experiența 3. Thomas A. Fudge, religioasă a lui John Wesley, contribuind Jan Hus. Religious la nașterea metodismului și, de asemenea, Reform and Social Revolution in avea să fie baza primelor societăți misioBohemia, London, I. nare protestante, în timpul vieții contelui B. Tauris & Co, 2010, p. 245 Zinzendorf.

şi o moarte pe rug 49

48-49 Jan Hus.indd 49

11/10/11 9:18 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1440 Inventarea tipa „Întreaga lume admite fără ezitare sau dezacord că inven ia lui Gutenberg este, incomparabil, cel mai mare eveniment din istoria lumii profane.“ Mark Twain1

ost fierar în orașul ul german Mainz, Mainzz, convertit în pionier tipograf, raf, Johann Guten Gutenberg nberg (14001468) a inventatt în anul 1439/1440 1439/14440 tiparul mobil. De sub presele resele sale au ieșitt în 15 ani, deopotrivă: cărți,, indulgențe, broș broșuri, șuri, calendare sau bule papale, iar Gutenberg a luptat l pentru a arăta că această nova forma scribendi avea aceeași aceeeași valoare ca și scrisul de mână. Momentul ntul a reprezentatt evoluția de la cultura manuscrisului la cultura ultura tipăriturii. Dacă prima indulgență este te datată 22 octo octombrie ombrie 14542, primul produs care i-a -a adus faima a ieșit ieeșit de sub presa tiparniței sale în 1455 455 – Sfânta Scr Scriptură, riptură, versiunea Vulgata, cunoscutăă și drept Biblia lui Gutenberg. Pregătirea materialelor rialelor a durat 6 ani, acesta fiind practic idealul lui ui Gutenberg de la l bun început – acela al unei lucrări ri marcante (dinc (dincolo colo de comenzile de maculatură). ). Literele turnat turnate te în matrițe de metal erau o noutate tate față de cele de d lemn folosite anterior. Cerneala era, ra, de asemenea, ceva c nou, fiind produsă pe bază de ulei și nu de apă, appă, ca până atunci. S-au realizat aproximativ proximativ 300 de d semne diferite: litere, semne de punctuație, nctuație, abrevieri. abrevieri. O echipă de 20 de oameni au lucrat cot ot la cot, în ultim ultimele mele stadii, 6 culegători activând simultan, n, pentru că fiecar ecare re literă era pusă manual. Impactul a fost uriaș. Episcopul scopul italian Pic Piccolomini ccolomini (viitorul Papă Pius al II-lea) II îi scria prietenului prietenullui său, cardinalul spaniol di sp ol Carvajal, cerându-și cerânndu-și scuze căă nu a re reușit să-i procure o Bi Biblie iblie din 1. Din scrisoarea trimisă de acesta Fr Frankfurt: rankfur „Cumpărătorii umpărătorii stăteau stăteeau la coadă la deschiderea în înainte nainte ca aceste ste cărți să fie gat gata.“ ta.“3 Muzeului Gutenberg Tiparu Tiparul p a cucerit ucerit Europa p și ș apoi ap toate din Mainz, 1900. ce celelalte elelalte c continente. nente. În 50 de a ani, tipă2. Diana Childress, ri riturile turile aau explodat, plodat, aproape 30.000 3 Johannes Gutenberg and the printing dee titluri într-un -un tiraj de aproximativ aproxximativ press, Minneapolis, 110 milioane milio de exemplare, în domeniTwenty-First Century Books, ilile: le: religie, relig politică, olitică, gramatică gramatică, ă, texte ofip. 68 cciale, sfaturi sfa medicale, astrologie, astroloogie, lite3. Ibidem, p. 81 ra ratură. atură. L La aproximativ roximativ 60 de ani a de

de Christian Sălcianu

Johann Gutenberg, Strasburg, Fran a

50 50-51 Gutenberg.indd 50

11/10/11 9:20 PM

000

1200

1440 1400

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

parului mobil g, a

la inventarea sa, tiparul a ajuns și în Țara Românească. Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), supranumit „părintele tiparulu tiparului românesc“, a cumpărat ă o tiparniță i i ă de d la Veneția, devenită centrul industriei indus tipograﬁce. Primele trei lucrăr lucrări au fost Liturghierul lui Macarie (1508 (1508), Octoihul (1510) și Tetraevanghelull (1 (1512).

Un succes iieșit din tipare Succesul tiparul tiparului mobil a fost dat de perioada în care a apărut. Se iveau zorii științei, ai modernismului, modern ai călătoriilor în jurul lumii și ș ai marilor descoperiri. Alături de praful dde pușcă și de busolă, Francis Bacon enu enumera tiparul între „cele trei care au schimb schimbat fața și starea întregii lumi“. Iar pentru Victor V Hugo „inventarea tiparului este cel m mai mare eveniment din istorie. Este mama revoluției. Este modul de d exprimare al omenirii reînnoit reî total.“ Apreciat Ap ca „o artă divină“ sau disprețuit dis ca „ajutorul omului sărac“, să tiparul a fost o invenție privată, priv în afara controlului statului sa sau al bisericii, și astfel a fost exploatat exploata deopotrivă, beneﬁc și maleﬁc: pe lângă lâ notele de călătorie ale marilor exploratori exp au apărut și romanele cavalerești, cavalere alături de cărțile de educație, tiparul a furnizat și suportul pentru revoluțiile politice, pe lângă Biblii și ș catehisme, au ap apărut p și indulgențele. În concluzia lui Mark M Twain, tiparul „s-a întâlnit cu Adevărul, Adevăr mergând la pas pe drum, și i-a dat o pereche de aripi. S-a întâlnit și cu Minciuna Minc la trap și i-a dat două perechi de aripi.“ a Dincolo de toate acestea, „plumbul din matrițe a schimbat lumea mai mu mult decât plumbul din gloanțe“, observa oomul de știință german Christoph L Lichtenberg.

Clientul fidel, creștinismul Succesul tiparului a fost dat și de aportul excepțional al creștinismului. Tiparul a venit exact în perioada Reformei, când s-a pus accentul pe cercetarea Bibliei. Creștinismul a devenit clientul cel mai fidel al tiparniței, iar tiparul, unul dintre cele mai eficiente metode de răspândire a învățăturii creștine. Se recunoaște faptul că „Luther ar fi fost adus la tăcere dacă tiparul nu ar fi făcut posibilă răspândirea largă a scrierilor sale“. În același timp, merită știut că în prima jumătate a secolului al XVI-lea, o treime din toate cărțile ce circulau în Germania purtau semnătura reformatorului.4 Însuși Martin Luther aprecia că invenția lui Gutenberg este „darul cel mai înalt și mai de excepție al lui Dumnezeu, prin care lucrarea Evangheliei merge înainte“. Biserica Catolică a exploatat la rândul ei invenția lui Gutenberg. „Impactul calendarelor bisericești și al indulgențelor merită un studiu la fel de aprofundat precum cel acordat impactului Bibliilor“, e de părere somitatea din domeniul istoriei tiparului, Elizabeth L. Eisenstein.5 Invenția lui Gutenberg a avut supremația în gestionarea informației timp de 500 de ani. În ciuda apariției internetului, astăzi tiparul consumă încă, anual, sute de milioane de tone de hârtie. Mai mult decât atât, trecând în lumea digitală, numele inven4. Ibidem, p. 117 tatorului este cunoscut prin „Proiectul 5. Elizabeth L. Gutenberg“6 – portal cu zeci de mii de cărți ărți Eisenstein, The Printing Revolution disponibile în format electronic. in Early Modern Pentru invenția prin care a schimbat Europe, Cambridge University Press, lumea, în cartea 1 000 Years – 1 000 People, ple, 2005, p. 33, 34 Johann Gutenberg a fost declarat Omul 6. www.gutenberg.org Mileniului II al erei creștine.

51 50-51 Gutenberg.indd 51

11/10/11 9:20 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1478 Somnul raţiunii şi monştrii lui Goya

„Dacă aș fi torturat, aș mărturisi orice. Aș mărturisi că am fost sultanul Turciei“, spune Goya, într-un film al lui Milos Forman. „Nu, n-ai face-o!“ – îl contrazice părintele Lorenzo, dar Goya insistă: „Aș mărturisi orice pentru a evita chinurile.“ de Florin Bică

ombaterea ereziei cu ajutorul Inchiziţiei rămâne până azi unul dintre cele mai controversate capitole din istoria Bisericii Catolice, un capitol tenebros în care Inchiziţia spaniolă a reprezentat punctul culminant, prin duritatea interogatoriilor şi smulgerea mărturisirilor sub tortură. Helen Rawlings, profesoară la Universitatea din Leicester, afirmă că, deşi tribunalele inchizitoriale şi-au desfăşurat activitatea în Franţa, Italia şi Boemia, cea care „şi-a lăsat amprenta asupra întregii istorii a civilizaţiei medievale“1 a fost Inchiziţia spaniolă. Aceasta a acţionat într-o epocă în care dorinţa creştinului de a căuta o legătură directă cu Dumnezeu, neintermediată de Biserică, era considerată un potenţial pericol. Dacă în secolele anter anterioare, ereziile erau idei contrare dogmelo dog dogmelor oficiale, apărute în interiorul Bis Bisericii, sericii, în perioada Inchiziţiei spaniole s-a 1. Helen Rawlings, The Spanish Inquisition, produs proodus o mutaţie, eretici fiind cei care aveau Blackwell o altă alltă religie reli decât creştinismul. „Cuvântul Publishing, 2006, p. 1 «er «erezie» rezie» a avut, în funcţie de epocă, un con conţinut nţinut foarte diferit“2 – scrie istoricul 2. Bartolomé Bar Bartolomé rtolom Bennassar. Bennassar, Inchiziţia spaniolă, secolele XV-XIX, București, Editura Politică, 1983, p. 17 3. Adică de evrei convertiți la creștinism, care practicau în secret riturile specifice religiei iudaice.

52 52-54 Inchizitia.indd 52

Prietenii P riete lui Columb, inamicii innami evreilor Într-un efort politic de uniﬁcare a teritoriiÎÎntr-u lor spaniole, spanio Ferdinand de Aragon s-a căsătorit ccu Isab Isabela de Castilia în 1469, unindu-şi regatele. regaatele. Rămas R în istorie mai degrabă ca

susţinător al călătoriilor lui Cristofor Columb peste Atlantic, cuplul regal a jucat un rol hotărâtor şi în fondarea Inchiziţiei din peninsula Iberică. Aflată la Sevilla (în anii 1478-79), Isabela a fost convinsă de dominicanul Alonso de Hojeda că regatul castilian este ticsit de evrei iudaizanţi3, aşa-numiţii conversos. La insistenţele lui Hojeda şi ale altor opozanţi ai minorităţii evreieşti, Ferdinand şi Isabela s-au adresat Scaunului Pontifical, cerând instituirea unui tribunal care să-i caute şi să-i ancheteze pe suspecţii iudaizanţi. Aşa se face că, în 1478, Papa Sixtus al IV-lea (14711484) a emis o bulă papală intitulată Exigit sinceras devotionis affectus, prin care a autorizat înfiinţarea Inchiziţiei spaniole cu scopul identificării pseudoconvertiţilor la creştinism. Prima ceremonie organizată de Inchiziţie la Sevilla a avut loc în data de 6 februarie 1481. Şase eretici dovediţi de inchizitori au fost scoşi din temniţă, duşi la catedrală – unde au asistat la slujba religioasă –, iar apoi scoşi în afara oraşului şi arşi pe rug. Inchiziţia spaniolă a prins aripi odată cu numirea dominicanului Tomas de Torquemada ca www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:22 PM

000

1200

1400

1478

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

inchizitor general (în perioada 1483-1498). Supranumit „Ciocanul evreilor“, Torquemada s-a străduit să elimine cazurile de false denunţuri ale unor conversos însă, în ciuda acestui fapt, s-a aﬁrmat ca unul dintre cei mai înverşunaţi acuzatori ai evreilor şi musulmanilor, unul dintre cei care au susţinut Decretul Alhambra (1492), prin care au fost expulzaţi toţi evreii din Spania.

Har şi tortură

Pedro Berruguete, Auto-da-fe (proces al Inchizi iei) Francisco de Goya, Scenă de Inchzi ie

El Greco, Cardinalul de Guevara, (Mare inchizitor din Toledo)

Ţintele urmărite de inchizitorii spanioli au fost în primul rând evreii şi musulmanii (conversos şi moriscos). De-a lungul timpului, au căzut victime şi unii protestanţi sau diverse persoane care, în vreun fel anume, au adus atingere credinţei catolice, însă aceste cazuri au fost mai puţin numeroase. Sfântul Oﬁciu al Inchiziţiei obişnuia să organizeze razii neanunţate, care luau prin surprindere micile comunităţi locale. Mai întâi, inchizitorii anunţau o

„Nu putem uita că... în Spania, unde a fost un sprijin esenţial al monarhiei, [Inchiziţia] s-a arătat adesea necruţătoare, şi că, pe lângă lupta contra ereziei, ea voia să conserve puterea papalităţii, a pontifului – şi el un prinţ temporal. Nu putea să fie acesta adevăratul rol al Bisericii...“ Guy Testas și Jean Testas „perioadă de har“, când orice eretic avea posibilitatea să se autodenunţe. Cei care îşi mărturiseau singuri vina puteau să spere într-o pedeapsă mai uşoară, iar asprimea pedepsei se diminua pe măsură ce vinovatul demasca şi alţi eretici. Practic, oricine putea să denunţe pe oricine şi nu este de mirare că, după cum notează istoricul Michael Thomsett, „inchizitorii se trezeau înconjuraţi de eretici şi cu cât investigau mai mult, cu atât găseau mai mulţi eretici“.4 Odată denunţat, suspectul era arestat, pus sub acuzare şi încarcerat. Proprietăţile sale erau sechesstrate şi, uneori, vândute pentru a se achitaa 4. Michael C. costurile detenţiei. Au fost cazuri când Thomsett, The familiile unora dintre cei anchetaţi au rămas mas Inquisition. A History, McFarland pe drumuri din cauza acestui fapt. Între & Company, Inc., momentul arestării şi începutul anchetei Publishers, 2010, p. 155, 156 propriu-zise puteau să treacă luni de zile, în

53 52-54 Inchizitia.indd 53

11/10/11 9:22 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

condiţiile în care Spania părea să fie plină de eretici iudaizanţi. La anchetă, acuzatului i se cerea să îşi recunoască vina şi, în cazurile în care acesta refuza, se apela la diferite metode şi aparate de tortură. Întrucât legea tribunalelor inchizitoriale nu recunoştea valabilitatea mărturisirilor făcute sub tortură, anchetatorii notau pe fiecare confesiune scrisă: confessionem esse veram, non factam vi tormentorum (confesiunea a fost făcută liber, nu ca urmare a torturii). Singura şansă ca un acuzat de erezie, cu o mărturisire oferită de „bunăvoie“, să scape în urma procesului era găsirea unui martor în favoarea lui. Însă puţini ar fi luat apărarea unui acuzat, din teama de a nu deveni la rândul lor suspecţi.

A fost sau n-a fost? Istoria Inchiziţiei depinde, într-o bună măsură, de cine o scrie. Dacă istoriile scr scrise de protestanţi vorbesc despre prre zeci de d mii de oameni anchetaţi, tor5. Guy Testas și Jean turaţi tuuraţi şi aarşi pe rug sau despre condamnaţi Testas, Inchiziţia, smulşi sm mulşi de pe rug înainte de a muri, pentru București, Corint, 2002, p. 134 a lil se prelungi pre chinul, istoricii catolici cred că ă Inchiz Inchiziţia „a fost un tribunal de excep6. Bennassar, Op. cit., ţie, ţiee, stabil stabilit de Biserică pentru a ţine piept p. 13

54 52-54 Inchizitia.indd 54

600

800

1000

pericolelor care o ameninţau şi care riscau, pe viitor, să submineze întreaga societate“.5 Exagerări există cu siguranţă în ambele tabere. Bennassar propune o perspectivă mai echilibrată, vorbind despre condamnarea la ardere pe rug a câtorva mii de evrei şi a câtorva sute de musulmani, notând totodată că „cifra totală a sentinţelor pronunţate de Inchiziţie nu va fi cunoscută de nimeni, niciodată, din cauza lipsei de documente“.6 Istoricii admit că Inchiziţia spaniolă a slujit nu doar interesele papale, ci şi coroana spaniolă, fiind, într-o anumită măsură, o poliţie politică. Dincolo de grija pentru puritatea dogmei a existat invidia stârnită de succesul comunităţilor evreieşti, precum şi dorinţa de a elimina influenţa acestora din cultura şi societatea spaniolă. Inchiziţia spaniolă nu a apărut din senin. A apărut după numeroase bule şi decrete papale care au vizat comunităţile evreieşti din Europa, în cele patru secole de dinaintea sa. „Ea a fost exponentul unei societăţi“, observă Bennassar. Înfiinţată şi condusă de Biserica Catolică, Inchiziţia a beneficiat de sprijinul maselor care participau la arderile pe rug ca la nişte sărbători populare şi din rândul cărora făceau parte numeroşii denunţători ai ereticilor. Faimoasele „Capricii“ ale pictorului Francisco de Goya – interzise de Inchiziţie la data publicării lor – ilustrează nu doar viciile unui cler corupt, ci o întreagă societate în decadenţă. Dincolo de creştinii pioşi din catedrale se ascundeau adesea monştrii născuţi din somnul raţiunii. En fin, se poate spune că Inchiziţia rămâne o pată în istoria religiei creştine, o crimă împotriva umanităţii, la fel ca Holocaustul orchestrat de nazişti, ca poliţia politică a regimurilor comuniste sau ca torturile recente din centrul de detenţie de la Guantanamo. Cum ar spune Mark Twain, „istoria nu se repetă, însă rimează...“ www.semneletimpului.ro 11/10/11 9:22 PM

Reforma protestantÄ&#x192;

55 07-93 Pagini deschidere.indd 55

11/13/11 9:11 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1517 Martin Luther Harul, Scriptura, credința În 1483 s-a născut omul care avea să aducă înnoirea îndelung așteptată a înțelegerii și practicii credinței. Influența Reformei depășește cu mult bisericile care s-au format în urma ei, deschizând calea progresului și libertății pentru întreaga umanitate.

octor in Biblia – aşa s-a numit titlul acordat lui Martin Luther de Universitatea din Wittenberg în octombrie 1512, la vârsta de 29 de ani. Astăzi, acesta s-ar traduce prin doctor în Studii biblice. Luther, un călugăr augustinian care nu împlinise încă 19 ani, şi-a asumat imediat rolul de profesor la această tânără universitate. Conferinţele sale din Psalmi şi Romani au constituit platforma adecvată pentru cristalizarea principiilor teologice pe baza cărora avea să provoace autoritatea Bisericii Catolice. Preocuparea principală a lui Luther a fost să aﬂe cum poate ajunge omul păcătos să ﬁe iertat şi primit de Dumnezeu, iar răspunsul la care a ajuns a căpătat în mintea lui o forţă irezistibilă: numai prin har, numai prin credinţă!

56 56-59 Martin Luther.indd 56

de Adrian Bocăneanu În comentariul său la Epistola lui Pavel către Romani, Luther a formulat teologia iertării de păcat în termeni fără echivoc: „Numai neprihănirea [lui Christos] îi face pe oameni să ﬁe neprihăniţi. [Dumnezeu] socoteşte neprihănit, prin harul Său, pe orice om care are credinţă. În virtutea cărui principiu? Principiul faptelor? Nu, ci principiul credinţei; omul este îndreptăţit, socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin credinţă, fără faptele Legii.“

Harul sau indulgenţele?

Treptat, ascultătorii lui Luther au început să vadă diferenţa, chiar contrastul www.semneletimpului.ro 11/13/11 3:53 PM

000

1200

1400

dintre acest fel de a înţelege mântuirea şi învăţătura dominantă a Bisericii, care dezvoltase un sistem foarte ciudat pentru acordarea iertării. Păcătosul pocăit trebuia să obţină beneficiile faptelor bune ale unor mari oameni ai lui Dumnezeu, constituite într-un tezaur pe care Biserica îl administra. Acestea se obţineau prin cumpărarea aşa-numitelor indulgenţe. Credinţa în sine nu era suficientă. Chiar în timp ce Luther predica la Wittenberg, fiind tot mai convins că fiecare păcătos are acces la mântuire prin credinţă, nu departe de el se finaliza un aranjament bisericesc meschin. Electorul Albert de Hohenzollern, cunoscut pentru gusturile lui aristocratice şi costisitoare, făcuse manevrele necesare ca să cumpere pentru sine, în 1514, scaunul de episcop primat de Mainz. El obţinuse deja scaunul de episcop de Magdeburg şi administrarea profitabilei episcopii de Halberstadt. „Aranjamentul era un caz scandalos de pluralism, un caz grav de indisciplină ecleziastică, şi trebuia să fie exonerat prin plata pentru o dispensă acordată de Roma.“1 Vânzarea unui nou val de indulgenţe trebuia să finanţeze atât datoria creată de episcop cu acest scop la Banca Fugger din Augsburg, cât şi cheltuielile exorbitante pentru noua Bazilică „Sf. Petru“ din Roma. Călugărul dominican Johann Tetzel era un agent de vânzări incredibil de creativ şi fără scrupule, pretinzând că indulgenţele sale puteau să acopere chiar şi păcatul de a o silui pe Fecioara Maria. Nu mai rămânea aproape nicio urmă de răspundere morală asupra cumpărătorilor acestor certificate de absolvire.

Cele 95 de teze

Luther nu şi-a conturat împotrivirea faţă de indulgenţe dintr-odată. Se pare că el a şovăit, încercând să reconcilieze pretenţiile papei cu propria sa teologie. Când însă locuitorii din Wittenberg,

1517

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

Abuz de indulgență

n teorie, indulgențele erau oferite la cerere penitenților pocăiți și care aveau o motivație bună, iar ca semn de recunoștință, penitenții îi dădeau Bisericii o contribuție potrivit inimii lor. Astfel, din punct de vedere tehnic, indulgențele nu se cumpărau și nu se vindeau. Dar banii și indulgențele treceau dintr-o mână în alta și, în timp, transferul de indulgențe a ajuns să fie reglementat prin niște tabele cu recomandări privind suma contribuției. Sistemul oferea bune șanse de abuz.“ (Richard Marius, Martin Luther – The Christian Between God and Death, The Belknap Press of Harvard University, Cambridge, Massachusetts, 2004, p. 132)

parohia lui Luther, s-au grăbit să cumpere indulgenţele lui Tetzel, Luther s-a simţit obligat să intervină. A făcut-o respectând procedurile bisericeşti ale vremii, printr-o scrisoare umilă către arhiepiscopul său, Albert. Se ştie sigur că Luther a inclus aici şi cele 95 de teze. Ironia sorţii făcea ca plângerea să fie trimisă pentru pioasă atenţie exact celui care generase acest teribil abuz şi care profita din plin de veniturile provenite din traficul de indulgenţe. Prima teză a lui Luther suna astfel: „Domnul şi Stăpânul nostru Iisus Christos, când a spus: «Pocăiţi-vă», a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie pocăinţă.“ Următoarele trei dezvoltau învăţătura despre pocăinţă a Noului Testament; tezele 5-7 arătau caracterul limitat al Bisericii de a absolvi de păcate; tezele 8-29 se refereau la jurisdicţia papei asupra Purgatoriului şi aşa mai departe. „Protestul lui Luther a fost repede transformat într-un act de rebeliune, pentru că puternicii Bisericii au avut o reacţie brutală. El a dorit să vorbească despre har, ei doreau să vorbească despre autoritatea Bisericii. Prăpastia dintre scopuri explică de ce a fost posibil ca dezbaterea cu privire la o chestiune periferică din soteriologia medievală să ia o aşa amploare, încât să producă divizarea Europei. Europei.“2

Conştiinţa Ð supusă numai lui Dumnezeu

Reacţia ierarhiei faţă de cele 95 de teze a cunoscut mai multe etape. O dezbatere organizată între Luther și Cajetan, unul dintre cei mai admirabili lideri ai Bisericii,i, s-a terminat cu un eşec, pentru că nu se discutau subiectele propuse de Luther, ci se urmărea stingerea oricărei discuţii prin recunoaşterea autorităţii infailibile a

1. Michael A. Mullett, Martin Luther, Routledge, 2004, p. 69 2. Diarmaid McCullogh, Christianity – The First Three Thousand Years, New York, Penguin Books, 2009, p. 609, 610

57 56-59 Martin Luther.indd 57

11/13/11 3:53 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Camera unde Luther a tradus Noul Testament, Wartburg, Germania

Bisericii. Fiecare nouă confruntare i-a întărit lui Luther dorinţa de a rezista. În cele din urmă, pe 15 iunie 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula prin care învăţăturile lui Luther erau declarate eretice, scrierile lui interzise, iar el însuşi ameninţat cu excomunicarea dacă nu dădea dovezi de netăgăduit de renunţare la erezii. Principele elector Frederic a reuşit totuşi să negocieze ca Luther să nu fie arestat imediat, ci mai întâi să fie interogat înaintea Dietei din Worms, ceea ce s-a petrecut în data de 18 aprilie 1521. Aflat în faţa împăratului şi celor mai înalte autorităţi imperiale, lui Luther i s-a cerut pe un ton imperativ să renunţe la ideile sale, ceea ce a refuzat. El a declarat că nu recunoaşte nici cea mai mică obligaţie faţă de autoritatea papei, fiind în schimb cu totul îndatorat faţă de Sfânta Scriptură, şi că nu putea să retracteze atâta vreme cât învăţăturile sale nu aveau să fie dovedite greşite prin Scripturi sau prin logică. „Referindu-se la conştiinţa sa ca fiind îndatorată numai Cuvântului lui Dumnezeu, Luther le barase celor două puteri ale lumii, reprezentate prin împărat şi papă, accesul la credinţa umană.“3 Din perspectiva istoriei religioase, dar şi sociale, acest lucru a reprezentat cea mai importantă contribuţie a lui Luther – un act îndelung aşteptat de emancipare a omului, de eliberare a conştiinţei de sub oprimare şi supunere oarbă. Chiar un autor catolic, Joseph Lortz, autorul lucrării Reforma în Germania, prezintă această perspectivă: „Reforma a venit ca o împlinire a mult amânatei eliberări de sine.“4

Biblia în limba poporului

Edictul de la Worms l-a pus pe Luther sub interdicţie imperială, iar lucrările sale au fost condamnate la distrugere. Totuşi acest ordin nu l-a atins personal, pentru că Frederic a aranjat ca el să ﬁe răpit şi dus în ascuns la castelul Wartburg. Acolo, Luther şi-a asumat câteva sarcini uriaşe: înainte de toate traducerea trad Bibliei în limba germană şi organiz organizarea Reformei, care începuse să se 3. Albrecht Beutel, răspândească răăspânde în tot mai multe landuri. „Luther’s Life“ în Traduc Traducerea a fost realizată la castelul The Cambridge Wartburg Wartbur în numai unsprezece săptămâni. W Companion to Martin Luther Lucrarea Luucrarea „depăşea tot ce se făcuse până la (Donald K. McKim el prin fru frumuseţe lingvistică şi forţă, prin – edit.), Cambridge University Press, au autoritate utoritat spirituală şi precizie teologică“.5 2003, p. 11 Noul Testament N Te a început să ﬁe distribuit 4. Citat în Mullett, Op. înn septembrie septem 1522, urmat de ediţii revicit., p. 19 zzuite – nu n mai puţin de 85 până în 1533. Apoi, A Lu Luther a început lucrul la Vechiul 5. Ibidem, p. 12

58 56-59 Martin Luther.indd 58

11/13/11 3:54 PM

000

1200

1400

1517

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

Testament, pentru care a avut mai mulţi colaboratori, aşa că prima ediţie completă a Bibliei lui Luther a apărut în 1534 – acelaşi an în care, printr-un complex de factori, monarhia engleză s-a distanţat de Roma. În următorii cincizeci de ani, Tipografia „Hans Lufft“ din Wittenberg a vândut în jur de o sută de mii de exemplare. Între timp, Germania se schimbase enorm. Biblia şi Catehismul luteran, mai ales sumarul cunoscut ca Micul Catehism (1529), au trezit o dorinţă de cunoaştere şi aspiraţia spre gândire independentă, în toate clasele sociale. Viaţa de zi cu zi a oamenilor gravita acum în jurul citirii şi aplicării Scripturii la relaţiile din familie, şcoală, muncă şi biserică. Conducătorii a numeroase cetăţi şi landuri au îmbrăţişat Reforma, care a devenit religia tuturor supuşilor lor. S-a formulat o nouă liturghie, care dădea întâietate predicării Scripturii. Germania fusese, de asemenea, zguduită de aşa-numitele războaie ţărăneşti, faţă de care Luther a luat poziţia pe care a considerat-o corectă: emanciparea conştiinţei de sub oprimarea religioasă nu trebuie să ducă la contestarea ordinii sociale. Chiar dacă era de acord cu multe dintre plângerile ţăranilor revoltaţi, Luther a scris vehement împotriva revoltei lor violente şi i-a condamnat fără echivoc pe conducătorii lor, în frunte cu Thomas Müntzer. Această poziţie a generat, de-a lungul timpului, destule critici la adresa lui Luther. Dificil de înţeles este şi rolul lui Luther în păstrarea unor elemente doctrinale şi liturgice medievale, cum ar fi botezul pruncilor. În esenţă însă, cei mulţi consideră că Luther a mers atât de departe, cât a fost posibil în acel context şi că a deschis calea pentru continua reformare a Bisericii, cum înţelept au afirmat întemeietorii ei.

Cele 95 de teze - Au fost sau nu bătute în cuie?

i imp de d patru t secole l șii jumătate j ăt t s-a știti ut că, în ajunul Zilei Tuturor Sfinților din 1517 (31 octombrie), Luther a bătut în cuie un exemplar al acestor teze pe ușa bisericii din Wittenberg. Luteranii și alte confesiuni care își revendică originea în Reformă sărbătoresc pe 31 octombrie Ziua sau Sărbătoarea Reformei. Totuși, în urmă cu cinci decenii, un cercetător catolic german, Erwin Iserloh, a remarcat că istoria țintuirii tezelor pe ușa bisericii a ajuns la noi numai prin pana lui Philip Melanchton, care a scris un scurt sumar al vieții lui Luther, la câteva luni după moartea

t i îîn 1546. 1546 Melanchton M l ht î acestuia, nu era în Wittenberg în 1517. Nu există deci, spune Iserloh, dovezi directe care să ateste această acțiune a lui Luther. El atrage atenția și asupra faptului că, în scrierile sale, Luther nu menționează niciodată incidentul. Oricum, chiar dacă tezele nu ar fi fost expuse în public, ele tot au reprezentat o acțiune periculoasă. Traduse din latină în germană și răspândite pe scară largă, cu ajutorul mașinii de tipărit, în două săptămâni, exemplare ale tezelor au ajuns în toată Germania; în două luni, pretutindeni în Europa.

Martin Luther – Harul, Scriptura, credința 56-59 Martin Luther.indd 59

59 11/13/11 3:54 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Mercenarul lui C h „Într-o lume a ecumenismului, care acceptă puține dintre ideile sale, învățătura și memoria lui [Zwingli] rămân o sursă de inspirație și un fapt istoric“ 1 – apreciază istoricul emerit G. R. Potter, biograf al reformatorului elvețian.

1523

de Marius Mitrache

niţiatorul reformei din Elveţia, Ulrich Zwingli, s-a născut pe 1 ianuarie 1484, în Wildhaus. Primul său biograf, Myconius,2 sugera că Ulrich ar ﬁ fost mai receptiv faţă de viaţa spirituală datorită faptului că a crescut în munţi, atât de aproape de cer.

Un iubitor al patriei şi al umanismului

Dezvoltarea teologică timpurie a lui Zwingli a fost modelată mod de doi factori care au continuat să-ii influenţeze uen gândirea de-a lungul vieţii: 1. G. R. Potter, Zwingli, patriotismul patrriotism şi gândirea lui Erasmus. Cambridge University Press, 1976, p. 419 Din D postura pos de capelan al trupelor de mercenari mer rcenari elveţieni din Glarus, Zwingli 2. Samuel M. Jackson a fost foost martorul mar morții a peste zece mii (edit.), The Latin Works of Huldreich de ssoldaţi elveţieni, în 1515, ceea ce l-a Zwingli, New York, det determinat termina să înceapă lupta împotriva Knickerbocker 3 Press, 1912, p. 2 me mercenarismului. ercenari Umanistul Erasmus a exercitat o influUmani U 3. Exportul de bază al Confederației enţă enţă critică criti asupra lui Zwingli între anii Elvețiene erau sol1514 15514 şi 1519, 1 impresionându-l prin fuzidații – mercenarii elvețieni. Vestiți unea uneea latur laturii sale academice cu pietatea. pentru abilitatea lor Darr poate cea mai mare influenţă asuîn luptă, erau desepra reform reformatorului a avut-o ediţia din ori solicitați, în special de către papă, 1516 151 16 a Noului No Testament în limba greacă. împăratul imperiuZwingli Zw wingli g s-a s- apropiat de Scripturi ca un lui și regele Franței. uumanist manist m creştin. c Întoarcerea sa la Biblie 4. Timothy sss-a -a datorat datora unei mişcări generale în traGeorge, Teologia Reformatorilor, diţi di diţia ia uma umanistă: ad fontes (la origini). Oradea, Editura Tân Tânărul nărul eelveţian s-a îndreptat, de asemeInstitutului Biblic nea nea, a, spre sstudiul limbilor clasice, aspect „Emanuel“, 1998,

determinant în reforma pe care a realizat-o ulterior. El considera Biblia ca un pod către o biserică mai curată, mai puţin coruptă, iar studiul limbilor şi analiza lingvistică reprezentau chei eﬁciente pentru folosirea acestui pod.

De la umanism la protestantism şi reformă

Evoluţia lui Zwingli de la umanism la protestantism este o problemă disputată printre istoricii Reformei. El însuşi plasează această trecere în 1516, când, condus de Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, a văzut nevoia de a lăsa la o parte învăţăturile umaniste şi de a învăţa doctrina lui Dumnezeu direct din Cuvântul Său.4

p. 133

60 60-61 Zwingli.indd 60

www.semneletimpului.ro 11/13/11 3:55 PM

000

1200

1400

C hristos Moartea lui Zwingli

1523

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

Al treilea reformator al secolului Rolul lui Zwingli în istoria gândirii creştine nu a fost niciodată deﬁnit în mod clar. El şi-a scris lucrările despre Reformă în mai puţin de zece ani. A fost umbrit de Martin Luther şi Jean Calvin, fapt care a determinat numirea lui drept „al treilea om al Reformei“. Formarea sa ca umanist şi înclinaţia spre raţionalism i-au determinat pe unii cercetători să-l considere predecesorul teologiei liberale moderne.5 Zwingli a fost pastor, patriot, teolog, dar şi politician. El a aplicat mesajul protestant condiţiilor sociale şi politice ale vremii sale. Încă de la început, Zwingli a fost preocupat de implicaţiile sociale şi politice ale Reformei. Pentru el, trezirea religioasă implica reformă politică.6 Se pare că Zwingli nu a înţeles că tocmai unirea aceasta duce invariabil la imixtiunea statului în problemele religioase şi a bisericii în problemele legislative. Acest fapt s-a dovedit mai târziu, când Zwingli, asemenea lui Luther şi, mai târziu, Calvin, i-a persecutat pe reformatorii mai radicali, anabaptiştii. Pe 5 ianuarie 1527, Felix Mantz a devenit primul anabaptist executat prin înec în Zürich.

Dispute euharistice acă pentru Luther Euharistia era un testament, un dar oferit Bisericii – „Acest pahar este legământul cel nou D în sângele Meu“, pentru Zwingli era un memorial, serviciu

După 13 ani de preoţie în localităţile vecine, a fost ales ca Preot al Poporului în biserica Grossmünster din Zürich. În prima sa omilie, a aﬁrmat că va predica direct din Scriptură, începând cu Matei 1:1 şi până la ﬁnalul Noului Testament. Decizia lui Zwingli a trezit interesul elveţienilor, dar l-a nemulţumit pe episcopul din Konstanz. Cu toate acestea, în 1523, consiliul orăşenesc i-a dat câștig de cauză reformatorului, deși s-a opus tendinţelor radicale, care puteau crea dezordine socială. Întemeierea unei şcoli teologice, a unui tribunal de morală, traducerea Bibliei în dialectul germanei elveţiene, răspândirea Reformei în alte cantoane (Berna, Basel) au ajutat la consolidarea eforturilor reformatoare ale lui Zwingli.

de comemorare – „Să faceți aceste lucruri spre pomenirea Mea.“ Eșecul dialogului dintre Martin Luther și Zwingli în ceea ce privește Cina Domnului a însemnat un eșec al Reformei pe termen lung. Cu siguranță că un acord între cei doi reformatori i-ar fi conferit Reformei o putere greu de rezistat și, de ce nu, poate că astăzi s-ar fi vorbit de o singură biserică a Reformei.

Dintre toţi reformatorii, Zwingli este cel mai puţin înţeles. Aparenta lipsă a unui sistem în teologia sa, nepublicarea propriei teologii şi pasiunea, poate prea puternică, pentru factorul politic l-au apropiat mai degrabă de primii reformatori (din secolele XIV-XV) şi l-au distanţat ţ oarecum de imaginea celor doi mari reformatori ai secolului al XVI-lea: Martin Luther şi Jean Calvin. Moartea sa tragică, ică, 5. Paul Tillich, la vârsta de 47 de ani, pe 11 octombrie History of Christian Thought, p. 257 1531, ar fi putut fi evitată dacă nu ar fi fostt atât de preocupat de apărarea Evangheliei eliei 6. Timothy George, cu ajutorul politicii. Op. cit., p. 132

61 60-61 Zwingli.indd 61

11/13/11 7:19 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

rimii reformatori au scris despre ei ca despre nişte monştri. Şi totuşi lumea creştină a fost puternic marcată de doctrina şi practicile religioase ale mişcării anabaptiste. Anabaptiştii au militat pentru o reformă deplină, mergând mai departe în acceptarea adevărurilor biblice decât au făcut-o primii reformatori. Numele anabaptiştilor derivă de la concepţia lor despre botez – „cei rebotezaţi“ – ana însemnând „din nou“, „a doua oară“. Mişcarea anabaptistă îşi are originea în Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, constituind,

600

800

1000

pedobaptismului1. Seriozitatea şi vigoarea protestului lor împotriva botezării pruncilor constituie una dintre caracteristicile marcante ale mişcării anabaptiste. La început, au practicat botezul prin stropire, botezul prin cufundare ﬁind adoptat mai târziu.2 Ei au fost, de asemenea, prima mişcare religioasă importantă care a proclamat principiul separării bisericii de stat. Statul nu avea dreptul să intervină

1525 Botezul de foc Nu există probabil niciun grup în întreaga istorie creștină care să fi fost atât de nedrept judecat ca anabaptiștii.

Jan Luiken, Dirk Willems

de Gheorghe Modoran Dirk Willems a fost un anabaptist martirizat, faimos pentru că s-a întors să-și sal

1. Adică botezul copiilor. 2. Justo Gonzales, The Story of Christianity, vol. 2, San Francisco, Harper Colins Publisher, 1985, p. 55 3. Albert Henry Newman, A manual of church history, vol.2, Philadelphia, The American Baptist Publication Society, 1932, p. 154 4. Williston Walker, A History of The Christian Church, New York, Charles Scribner Sons, 1959, p. 331

62 62-63 Anabaptistii indd 62

de fapt, f aripa ar radicală a Reformei. Cei mai mu lţi istor mulţi istorici plasează începuturile mişcări căriiii anaba anabaptiste în Zürich, în Mişcarea Fra aţilor E Fraţilor Elveţieni condusă de Conrad Gre ebel, Fe Grebel, Felix Manz, George Blaurock şi aalţii. Ac Aceştia fuseseră nemulţumiţi de Zw wingli, pe p care îl considerau omul jumăZwingli, tăţ ilor de măsură, pentru că, deşi a introtăţilor du us Refor dus Reforma în Zürich, a refuzat să im mpună sschimbările cerute de Cuvântul impună luii Dumn Dumnezeu. Anabap A Anabaptiştii, prin învăţăturile biblice pe caree le-au răspândit, au fost deschizători de ddrumu drumuri în numeroase domenii ale vieţii religioase religioas şi sociale. Ei pot ﬁ consideraţi prec cursori tuturor mişcărilor religioase de precursorii m aii târziu care au luat poziţie împotriva mai

în probleme de conştiinţă. Doctrina libertăţii religioase, preluată şi extinsă de către numeroase Biserici de-a lungul timpului, a fost un principiu de bază al anabaptiştilor. Cei mai mulţi anabaptişti s-au declarat pacifişti, considerând războiul, chiar pentru apărarea ţării, ca fiind contrar spiritului Evangheliei şi erau dispuşi să sufere mai bine moartea decât să poarte arme. Ei refuzau jurământul public, iar pedeapsa capitală era considerată ca fiind anticreştină.3 Anumite ramuri ale mişcării anabaptiste (huteriţii – urmaşii lui Hutter) au practicat un mod de viaţă comunitar, după modelul Bisericii primare.4 www.semneletimpului.ro 11/13/11 3:56 PM

000

1200

1400

Prin învăţăturile lor, anabaptiştii au avut o inﬂuenţă puternică, în special asupra puritanilor, baptiştilor şi quakerilor. Mişcarea anabaptistă este strămoşul spiritual al bisericilor moderne menonite (urmaşii lui Meno Simon din Olanda), amişe şi huterite din întreaga lume. Învăţăturile lor radicale au atras asupra lor o întreită persecuţie: din partea Bisericii Romano-Catolice, a luteranilor şi a adepţilor lui Zwingli.5 Primul martir anabaptist a fost Felix Manz, care a fost înecat în râu, în 1527, modul de execuţie ﬁind o cruntă parodie a actului botezului.6 Jan Luiken, Înecarea Mariei van Monjou

1525

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

predat autorităţilor austriece care, în 1528, l-au ars pe rug în Viena, iar soţia sa a fost înecată în Dunăre.7 Edictul de la Speyer, din 1529, i-a scos pe anabaptişti în afara legii. El decreta obligaţia atât a catolicilor, cât şi a protestanţilor de a-i omorî oriunde i-ar fi găsit, în urma unei judecăţi cât mai sumare. Recrudescenţa persecuţiilor îndreptate împotriva anabaptiştilor poate fi explicată mai ales prin existenţa unor grupări extremiste în rândul mişcării. Tomas Müntzer, un anabaptist fanatic, a declanşat Războiul Ţărănesc German din 1525, în urma căruia au murit peste 100.000 de oameni. Jan Matis şi Johann Leyden au proclamat oraşul Münster drept noul Ierusalim şi au înfiinţat aici un stat teocratic. Luteranii şi catolicii au scăpat prin fugă. După mai bine de un an de asediu, oraşul a fost recucerit de Jan Luiken, 18 anabapti ti ar i pe rug la Salzburg

-și salveze urmăritorul.

În urma persecuţiilor, anabaptiştii din Zürich au imigrat în sudul Germaniei şi în Moravia (Cehia), unde au înﬁinţat comunităţi puternice. Reprezentantul de seamă al anabaptiştilor germani din Moravia a fost Baltazar Hubmayer, care a reuşit să transforme Biserica Luterană de la Nikolsburg într-o congregaţie anabaptistă. Mii de alţi refugiaţi anabaptişti s-au stabilit aici şi au înﬁinţat mai multe comunităţi puternice. „Patriarhul de la Nikolsburg“ a fost însă

forţele catolice, care au declanşat un adevărat masacru.8 Exista o opinie aproape generală că fanatismul din Münster era rezultatul doctrinei anabaptiste. Aceşti extremişti radicali nu reprezentau însă mişcarea anabaptistă, care a avut o contribuţie şi un impact important în creştinism. Anabaptiştii au fost dispuşi să meargă mai profund în descoperirea şi mărturisirea adevărurilor biblice decât au făcut-o Martin Luther, Zwingli sau Calvin, chiar dacă acest lucru îi conducea pe mulţi la martiraj. Acestei ramuri viguroase şi importante a gândirii creştine îi datorăm, printre altele, noţiunea de libertate religioasă, atât de importantă astăzi.

5. Kenneth Scott Latourette, History of Christianity, vol.2, New York, Harper & Row Publisher, 1975, p. 782

7. Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Cartea cre tină, 1981, p. 298

6. William Estep, The Anabaptist Story, Grand Rapids, Michigan, 1975, p. 32

8. Kenneth Scott Latourette, Op. cit., p. 783

63 62-63 Anabaptistii indd 63

11/13/11 3:56 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

Dominoul

800

1000

Holb Holbein lbein Hans cel Tânăr, Tânăr Henric al VIII-lea

Henric lui

Din dorința de a-și asigura un moștenitor la tron, Henric al VIII-lea a provocat un efect de domino care, în cele din urmă, avea să schimbe fața Americii și a lumii.

ând s-a declarat Capul Bisericii Angliei, Henric al VIII-lea devenea primul monarh european care nega cu succes supremaţia papală şi, totodată, primul care prelua şi scaunul de şef al Bisericii. O a treia noutate s-a referit la caracterul reformei sale ecleziastice. Henric al VIII-lea a fost contemporan cu Luther şi cu ceilalţi reformatori protestanţi, dar „protestantismul nici nu a cauzat, nici nu a rezultat“ din separarea Bisericii Angliei de Vatican. Totuşi, pe termen lung, „negarea autorităţii papale de către Henric al VIII-lea a fost indispensabilă pentru apariţia protestantismului englez“.1 Pentru contemporaneitate însă, mai important este că gestul lui Henric a declanşat un efect de domino cu ﬁnal remarcabil: diversitatea religioasă a Americii şi separarea bisericii de stat în Lumea Nouă. Cu alte cuvinte, libertatea religioasă ce caracterizează astăzi America şi inﬂuenţează, prin ea, întreaga lume are rădăcini istorice în evenimentele din Anglia lui Henric al VIII-lea.

Marea problemă a regelui

Henric era căsătorit cu prinţesa spaniolă Catherine de Aragon, văduva fratelui său, Arthur. Căsătoria cu iz de alianţă politică obţinuse dispensa papală2 şi nu dusese lipsă p nici de pasiune p la început. p 3 Între timpp însă,, regina g 1. David Trim, „The Break from Rome“, Liberty, ianuarie-februarie 2009

1534

de Norel Iacob

împlinise 40 de ani, pierduse 4 sarcini şi un băieţel, la doar câteva zile de la naştere. Lipsa moştenitorului devenise acută şi, deşi Catherine născuse o fată (viitoarea regină Maria Tudor), Henric nu îşi punea speranţele într-o astfel de succesiune. Între timp, alianţa cu Spania nu mai părea o idee atât de bună, iar credinciosul Henric era tot mai bântuit de ideea că lipsa unui moştenitor se datora neconformării faţă de Biblie a căsătoriei sale cu Catherine.4 Pe lângă toate acestea, Henric o iubea pe Anne Boleyn5, dar faptul că o voia cu orice preţ de soţie, când ar ﬁ putut-o avea foarte uşor ca amantă6, arată că nu pasiunea l-a determinat să caute divorţul, ci nevoia de a asigura g continuitatea dinastiei.

Reformation, Londra, Routledge, 1995, p. 22-23

2. Necesară deoarece Catherine mai fusese căsătorită o dată.

4. „Dacă un om ia pe nevasta fratelui său, este o necurăție..., nu vor avea copii.“ Leviticul 20:21

3. D. G. Newcombe, Henry VIII and the English

5. aptesprezece scrisori ale regelui către Anne

64 64-65 Henric VIII.indd 64

Boleyn se află la Vatican. Ele indică pasiunea lui Henric pentru viitoarea regină, pe care, totuși, la 3 ani după nuntă, o va executa. 6. Asemenea altor monarhi europeni, Henric al VIII-lea avusese numeroase amante, printre care și pe sora lui Anne, Mary Boleyn.

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:42 PM

000

1200

1400

Michel Sittow, Catherine de Aragon

1534

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

septembrie a născut-o pe Elisabeta Tudor (viitoarea regină Elisabeta I). În 1534, manevrele politice ale lui Henric au fost desăvârşite prin emiterea mai multor legi. Actul de Succesiune asigura transferul coroanei către ﬁul său. Actul de Supremaţie îl desemna „şef suprem“ al Bisericii, iar Actul de Trădare stabilea pedeapsa cu moartea pentru oricine îi nega supremaţia. Sub incidenţa acestei ultime legi l-a executat Henric pe Sir Thomas More, cel mai bun prieten al său. Unirea Bisericii şi a statului în persoana regelui a creat un regim represiv mai crunt decât cel medieval. S-a spus că percepţia de sine a regelui ca „arbitru“ în Biserică se putea transforma uşor în paranoia.7 În 1539, de pildă, a ars pe rug trei evanghelici şi trei catolici loiali papei, în aceeaşi zi, ca o demonstraţie de imparţialitate.

A fost Henric un reformator sau nu?

Holbein Hans cel Tânăr, Anne Boleyn

De la „Apărător al credinţei” la schismatic Loialitatea lui Henric faţă de catolicism era mai presus de suspiciune. În 1521, chiar primise din partea papei titlul de „Apărător al credinţei“ pentru replica teologică dată lui Luther. Obţinerea aprobării papei pentru divorţ ar ﬁ trebuit să vină uşor. Dar Catherine de Aragon era nepoata împăratului Carol al V-lea, iar Papa Clement al VII-lea se temea de acesta. Ca atare, Clement a respins cererea de divorţ a lui Henric şi l-a informat că va ﬁ excomunicat dacă se va recăsători. Pentru regele Angliei, nu exista însă cale de întoarcere. Thomas Cranmer, care era favorabil divorţului regal, a fost hirotonit ca arhiepiscop de Canterbury şi, în scurtă vreme, a declarat nulă căsătoria regelui cu Catherine, validând căsătoria cu Anne Boleyn, deja însărcinată. În iunie 1533, Anne a fost încoronată ca regină a Angliei, iar pe 7

Henric a fost un catolic devotat, care a dorit să conserve catolicismul în noua Biserică a Angliei, iar reformele sale minimale au fost doar un rezultat firesc al ruperii de Roma: a eliminat rugăciunile pentru papă, mănăstirile (de unde Henric a procurat vaste domenii şi averi), cultul sfinţilor (care includea pelerinajele, relicvele) şi închinarea la icoane sau obiecte sfinte. În schimb, a aşezat în fiecare biserică o copie în engleză a Bibliei, dar când englezii au dovedit un interes uriaş pentru citirea ei, regele s-a temut de efecte şi a limitat accesul la Biblie al oamenilor simpli. În privinţa doctrinei, Biserica Angliei era modelată de credinţele regelui pe care nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. În consecinţă, teologia era „fluidă şi unică... Religia idiosincrasică a lui Henric a dus la o teologie oficială ciudată“.8 Când şi-a dorit sprijinul luteranilor germani împotriva regatelor catolice care îl ameninţau cu invazia, Henric a favorizat temporar unele idei luterane, însă biserica schismatică a lui Henric nu a devenit niciodată protestantă. Protestantismul avea să-şi găsească susţinători abia în urmaşii săi, Eduard şi Elisabeta. Henric nu a fost un reformator în sine, dar lupta sa pentru un moştenitor a creat în Anglia cadrul propice schimbării profunde. În ultima parte a domniei sale, existau deja j în Anglia grupuri interesate de ideile lui 7. John Guy, The Luther, Zwingli, Clavin, Bucer sau de ale Tudors, Oxford anabaptiştilor. Diversitatea religioasă cuprinrin-University Press, 2000, p. 41 sese atât de mult Anglia, considerată pânăă atunci una dintre cele mai devotate ţări catoto8. David Trim, „The lice, încât represaliile regelui nu au mai putut tut Beginnings of the Religious Diversity“, opri răspândirea fenomenului în insulă şi, Liberty, martie-apriprin coloniştii englezi, în Lumea Nouă. lie 2009

65 64-65 Henric VIII.indd 65

11/13/11 6:42 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

1536

400

Capodopera teologică a Reformei

600

800

1000

Jean Calvin, figurină de ceară, Muzeul de Istorie i Artă din Ventura, California

emiluna otomană flu1 turând pe zidurile O carte de 516 pagini , destinul de Geneva penConstantinopolului, tru totdeauna. Lucrarea scrisă în latină, în amenințarea molilui a fost întreruptă doar mai pu in de un an, melor devastatoare, între 1538 și 1541, când de un francez de 26 criza de autoritate a fost expulzat în urma de ani. Publicată în și credibilitate a Bisericii, întoarciocnirilor dintre el și cerea către Biblie, invenția lui conciliul orașului. Elve ia i dedicată Gutenberg, nașterea protestantisExpulzarea lui Calvin regelui său francez, mului erau elementele de fond în din Geneva a părut că de care fugea. Este peisajul secolelor XV-XVI. redeschide ușa catolicisAcesta a fost timpul când s-a vorba despre cea mai mului. Primind un apel născut la Noyon, în 1509, francedin partea unui semnificativă lucrare scris zul Jean Calvin. Trimis de tatăl său reputat cardinal, conciliul la Universitatea din Paris încă de la teologică a Reformei. Genevei l-a rugat tot pe 12 ani, a studiat filosofie și drept. expulzatul Calvin să răsde Lucian tefănescu A învățat latină, greacă și ebraică, pundă. Reacția lui: „Deși s-a familiarizat cu retorica și logica. pentru moment sunt eliLa acest profil umanist s-a adăugat influența lui Erasmus și berat din sarcina Bisericii din Geneva, a lui Luther. Persecuția din Franța l-a determinat să fugă, aceasta nu mă împiedică să o îmbrățișez cu intenția de a-și dedica restul vieții studiului și scrisului. cu o afecțiune paternă –Dumnezeu, Viitorul i-a fost mult mai zbuciumat decât își dorea. când mi-a încredințat-o, m-a legat să-i fiu veșnic credincios.“ Nici nu bănuia O cetate, un destin cât de adevărate erau aceste cuvinte. Dacă în 1536, Calvin nu a văzut în Geneva Răspunsul lui Calvin la scrisoarea carde decât ecât un loc de popas pentru o noapte, dinalului a demontat ultima încercare 1. Cele 6 capitole din Geneva G a văzut, prin ochii lui Guillaume catolică de a recuceri Geneva. 1536 s-au transforFa Farel, arel, în autorul a Institutelor creștine un lider După întoarcerea la Geneva, cu mat, în urma a 4 revizuiri, în 4 căr i sp spiritual piritual de care cauza Reformei – primită o susținere crescândă, dar nu fără i 80 de capitole aic aici ci din rațiuni ra mai mult politice – avea rezistență, Calvin a urmărit perseve(ed. finală 1559, cea cunoscută astăzi). ne nevoie. evoie. D Datorită lui Farel, Calvin și-a legat rent implementarea sistemului său

66 66-67 Calvin.indd 66

www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:13 PM

000

1200

1400

civic-religios „teocratic“. Pe lângă reformele făcute în organizarea și cultul bisericii, Calvin a ținut peste 4.000 de predici (cca 170 pe an). În timpul săptămânii, dis-de-dimineață, predica din Vechiul Testament, duminica dimineața din Noul Testament, iar după-amiaza, din Psalmi. În ultimul an de viață, a predicat chiar bolnav, ﬁind adus pe brațe la amvon. Pe patul de moarte, a menționat predicile sale înaintea scrierilor.

Capodopera teologiei reformate a

O capodoperă a clasicismului francez, Institutele lui Calvin sunt un amestec complex de demonstrație, afirmație și apologetică. Fără a se limita la textul biblic, Calvin a îmbogățit această lucrare, folosindu-se de cunoașterea lucrărilor filosofiei clasice, de părinții bisericești precum și de mijloacele retorice. Retoricianul Calvin voia să fie „fierbinte, nu rece“2 – căutând impactul maxim al discursului său. Institutele sale îi vizau atât pe teologi și pe viitorii pastori, cât și pe laicii dornici de o lărgire a cunoașterii.

Calvin Ð impactul

Lucrarea lui Calvin a fost mult mai cuprinzătoare decât activitatea reformatoare din Geneva: a scris comentarii pentru 56 de cărți biblice, a corespondat cu mulți lideri protestanți, urmărind situația din Europa și Anglia. Se spune că era mai bine informat decât unii dintre monarhii vremii.3 Viziunea specială a lui Calvin pentru educație a fost transpusă în fapt prin scrierile sale, dar mai ales prin înﬁințarea 2. William J. Bouwsma, John Calvin. A Sixteenth Century Portrait, Oxford University Press, 1988, p. 126 3. Thomas J. Davis, John Calvin. Spiritual Leaders and Thinkers, Chelsea House Publishers, 2005, p. 49 4. Bouwsma, Op. cit., p. 126 5. Ibidem, p. 230-2

1536

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

Academiei din Geneva, în 1559. Prin acestea arborele calvinismului a prins rădăcini adânci și și-a întins umbra până departe în spațiu și timp. Considerată de John Knox drept „cea mai desăvârșită școală de pe pământ a lui Christos, din zilele apostolilor“4 – academia a atras studenți entuziaști din toată Europa. Prin Knox și alții ca el, semințele calvinismului au ajuns în Scoția, Franța, Țările de Jos sau Ungaria. Mai târziu, au trecut oceanul, în America, Calvin fiind recunoscut și ca unul dintre părinții puritanismului. Calvinismul trăiește și astăzi în moștenirea bisericilor reformate, incluzându-i pe prezbiterieni, Biserica Reformată Olandeză și Germană, dar și pe mulți baptiști și congregaționaliști. Rezistența lui față de exercitarea puterii arbitrare de către monarhi poate fi considerată un factor-cheie în dezvoltarea guvernelor moderne constituționale. Slăvit de unii, hulit de alții, Calvin a fost și este fără îndoială una dintre cele mai controversate personalități ale istoriei. Respectat chiar de papi, el însuși a fost numit ironic „papa protestanților“ (Voltaire) sau „crudul și neopritul dictator din Geneva“ (Oxford Dictionary of the Christian Church). Criticile aduse vizează îndeosebi teologia „dublei predestinații“ și sistemul „teocratic“ pe care Calvin s-a luptat să îl impună în Geneva – cu consecințele implicite în ignorarea libertății de conștiință, în relația controversată dintre biserică și stat sau arderea pe rug a lui Servetus. Medieval și modern, în căutarea echilibrului și intransigent, uneori nesigur de chemarea sa și totuși perseverând să se impună, Calvin însuși a fost un paradox, unii identificând în el „doi Calvini coexistând incomod în același personaj istoric“. Aparent tocmai această perpetuă pendulare interioară „explică succesul [calvinismului] în timpul său și durabilitatea lui în condițiile destul de diferite ale secolelor următoare“.5 Statuia lui Calvin, Geneva

„Puterea acelui eretic (Calvin) a constat în faptul că banii nu au avut niciodată cea mai mică atracție pentru el. Cu asemenea slujitori, dominația mea s-ar întinde de la o mare la alta.“ Papa Pius al IV-lea, la moartea lui Calvin 67

66-67 Calvin.indd 67

11/13/11 3:57 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

1540 Iezuiții,

600

800

1000

Paul Rubens, Igna iu de Loyola

transparența unor secrete

„ O elită intelectuală care educă spuma societății catolice.“

John O’Callaghan, fost asistent al Superiorului General1 de Christian Sălcianu

avalerul spaniol Ignaţiu de Loyola era grav rănit după Bătălia de la Pamplona, dusă împotriva francezilor. Aflat în convalescenţă şi lecturând cartea De Vita Christi, Loyola a trăit un moment de convertire. Un an mai târziu (1522), şi-a agăţat uniforma de cavaler în faţa unei icoane a Sf. Maria şi s-a dedicat spiritualităţii ascetice. După şapte ani de studii, finalizate la nivel de masterat, Loyola cu încă şa şase2 prieteni de la Universitatea din Paris s-au declarat „Amigos os en el Señor“ Seññor“ şi au înfiinţat „Compánia nia lui 1. Superiorul general este liderul ordinului, supraIisus“. Iisuus“. numit în mass-media „the black pope“. Publica ia Time confirma în 1981 că Superiorul General, liderul iezui ilor, este considerat în ierarhia catolică al doilea personaj ca putere după papă.

2. Între ei se numărau Francis Xavier, misionarul Indiei i Japoniei, i Diego Laínez, un teolog de marcă în cadrul Conciliului de la Trent, i succesorul lui Loyola la conducerea ordinului. 3. A se vedea articolul „The Society of Jesus“ în Catholic Encyclopedia 4. John O’Malley, „The Society of Jesus“ în A Companion to the Reformation World, R. Po-chia Hsia (edit.), Blackwell Publishing Ltd., 2004, p. 223

68 68-69 Iezuitii.indd 68

Dee la o poreclă renume la renu

Construind pe ideea Constr C refo reformei formei personale, Ignaţiu de Loyola şi-a oferit servic viciile ciile sale sal şi ale adepţilorr săi „papei, „p lui Christos pe pământ“. pămâ 3 În 1540, a primitt aprob aprobarea Papei Paul al IIIIIlea, care a transformat compania nia în „So „Societas ocietas Jesu“, membrii ei ﬁind cunoscuţii drept „iezuiţi“. Latinescul Jesuita „a apă apărut ărut în texte din secolul al XV-lea şi îînsemna, nseemna, la origine, un bun creştin, un uurmaş ur maş al llui Iisus, dar, ulterior, a început m să aaibă şi conotaţia de ipocrit religios.“4 Cele tr C trei jurăminte ale membrilor Ordinului Orrdinulu Iezuit sunt cel de sărăcie, cel de castitate castita şi cel de ascultare. Ultimul

se prelungeşte într-un al patrulea, p cu totul to special, societatea socie ﬁind singura congregaţie religioasă care are un jurământ special de ascultare a papei în ceea ce-i priveşte misiunea. Activitatea lor s-a extins pe mai multe domenii, cele mai cunoscute ﬁind educaţia, acţiunile umanitare şi apărarea credinţei catolice. Ultima dintre ele s-a manifestat pe două fronturi: lupta împotriva mahomedanilor şi, ulterior, împotriva protestanţilor. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:18 PM

000

1200

1400

Succesul ordinului a avut mai multe secrete: conducerea ilustră a lui Loyola, un model de organizare şi o disciplină de excepţie, o conducere şi o viziune internaţională.

Enciclopedia catolică menţionează faptul că „ei au devenit cele mai importante instrumente ale contrareformei“.5 Istoria confirmă în dreptul lor atât momente de culme, ca „trupe de elită ale papei“ sau întemeietori ai unor mari universităţi, cât şi momente de suprimare şi ilegalitate, în epoca modernă a revoluţiilor sau în timpul regimurilor totalitare. În cuvintele profesorului O’Malley, istoriografia ordinului s-a împărţit între cei ce i-au descris pe iezuiţi ca „personaje exemplare, sfinţi sau savanţi“ şi cei ce nu au văzut în ei altceva decât „ipocriţi religioşi“. Profesorul

1540

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

recunoaşte că istoricii serioşi nu au adoptat niciuna dintre aceste perspective.

O evoluție cu lumini și umbre Succesul ordinului a avut mai multe secrete: conducerea ilustră a lui Loyola, un model de organizare şi o disciplină de excepţie, o conducere şi o viziune internaţională. La acestea se adaugă manualul de Exerciţii spirituale şi accentul deosebit pus pe educaţie. Una dintre realizările iezuite este Calendarul gregorian. El a fost realizat de Christopher Clavius, cel pe care George Sarton îl descria drept „cel mai influent profesor al Renaşterii“. Idealurile lui Loyola nu s-au păstrat decât în parte. Iezuiţii au fost cunoscuţi şi pentru abuzurile lor. La jumătatea secolului al XVIII-lea aveau o reputaţie proastă, de implicare conspirativă în politică şi economie. Deja în mai multe ţări europene ordinul fusese desfiinţat şi scos în afara legii. Papa Clement al XVI-lea a suprimat oficial ordinul în 1773, pentru ca Papa Pius al VII-lea să-l repună în drepturi în 1814. Ordinul este recunoscut prin monograma IHS (Iesus Hominum Salvator) şi mottoul AMDG (Ad maiorem Dei gloriam). Roma a rămas centrul Ordinului Iezuit. Aici se află sediul conducerii, Universitatea Pontificală Gregoriană6 şi alte instituţii cu administrare iezuită: Institutul Biblic Pontifical, Radio Vatican, Observatorul din Vatican.7 Resursele umane, de autoritate şi influenţă ale iezuiţilor sunt subiect de controverse şi scenarii cu izz de secretomanie. Acestea variază de la infifill-5. Ideea protestantă că papa ar împlini profe iile trarea în bisericile şi instituţiile de învăţădespre antichrist a fost mânt care nu sunt catolice până la asasinaacontracarată de iezui ii Alcazar i Ribera. Ei au rea Papei Ioan Paul I. Oricum, acuzaţia promovat preterismul, că ei ar fi implicaţi în probleme seculare respectiv futurismul. mult dincolo de cerinţele călugăreşti a 6. Institu ie iezuită în care venit inclusiv din partea pontifilor romani ni au fost educa i o cincime 8 recenţi , precum Papa Paul al VI-lea sau din to i episcopii catolici. Papa Ioan Paul al II-lea. 7. Thomas Worcester, S. O serie de certitudini rămân: iezuiţii J., „Jesuits Today“ în The Cambridge Companion formează cel mai numeros ordin religios os of the Jesuits, Cambridge bărbătesc, cu aproximativ 19.000 de University Press, 2008, p. 321 membri la nivel internaţional. La univerr-sităţile lor s-au şcolit mari nume din ştii8. „John Paul Takes on the inţă şi politică, în America Latină ei au Jesuits“, www.time.com, 9 noiembrie 1981 avut o implicare masivă în teologia elibee-rării sociale, iar în Europa de Est au avut utt 9. „Richard N. Ostling și James Wilde, „Making misiunea papală9, după căderea comunisissUp With the Jesuits“, mului, de a reeduca credincioşii şi elitele le www.time.com, 3 decembrie 1990 în spiritul catolic.

69 68-69 Iezuitii.indd 69

11/13/11 4:18 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Reformă catolică s 1545

Reforma luterană i-a pricinuit Bisericii Catolice pierderi mari, de aceea autoritățile ei ecleziastice au răspuns cu o contrareformă care încerca să prevină pierderile viitoare provocate de alți potențiali reformatori.

de Marius Mitrache

eformele catolice au vizat pregătirea mai bună a preoţilor, accentul pe devoţiune şi relaţia personală cu Iisus, dar şi securizarea tradiţiilor bisericii împotriva inovaţiilor teologiei protestante. Contrareforma a constituit un pas vital pentru scoaterea Bisericii Catolice din statutul său medieval şi reactualizarea ei.

Încercări reformatoare înainte de Trent

Şi înainte de Conciliul de la Trent au existat încercări de reformă, nu doar a vieţii spirituale, ci şi la nivel instituţional, în încercarea dde a corecta abuzurile din interiorul oruul ierar ierarhiei, mai ales ale curţii papale. 1. Girolamo Unn exemplu exem din secolul al XV-lea a fost Savonarola (1452reforma refoorma ddrastică realizată de Girolamo 1498) a fost un călugăr dominican Savonarola Savvonaro în Florenţa.1 În Spania, în cunoscut pentru tim timpul mpul reginei re Isabella şi al cardinalului arderea cărților și a Fra Francisco ancisco Jimenez de Cisneros, când artei imorale și pentru previziunile sale Lut Luther ther eera numai un copil, existau încercu privire la viitorul căr cări ri de re reformă spirituală.2 Când Luther Renașterii. A predicat vehement a iniţiat inniţiat Reforma, nu toţi catolicii au pleîmpotriva corupției ca catt din bbiserica lor pentru a deveni promorale a clerului din acel timp. A tes testanţi, stanţi, ci unii au rămas, sperând în reînfost condamnat la noirea noi irea bi bisericii.3 Un factor-cheie în stagnamoarte în 1498. rea catolicismului catoli era caracterul lumesc şi 2. Justo L. Gonzales, neglijenţa neg glijenţa prelaţilor. Iar puterea şi inﬂuenţa „The Reformation lor era atâ atât de mare, încât în timpul singurei to the Present Day” în The Story of încercări înceercări papale de reformă (1451) a secoChristianity, vol. 2 llului, uluui, lega legatul papal Nicolaus Cusanus nu a 3. „1545 The Council în îndrăznit nddrăznit să-i atingă pe episcopi. of Trent Begins”, Au fos A fost înﬁinţate ordine religioase, www.christianitytoday.com Tea Teatinii atinii (1524), ( Capucinii (1525),

70 70-72 Conciliul de la Trent.indd 70

destinate evanghelizării oamenilor. Ordinul Carmelit Spaniol a iniţiat o reformă condusă de Teresa de Avila, începând cu 1562. În 1534, Paul al III-lea a devenit papă, iar Ignaţius de Loyola şi prietenii săi au depus jurământul pentru cel mai inﬂuent şi eﬁcient ordin: Societatea lui Iisus sau Ordinul Iezuit. În 1540, prin bula Regimini militantis, Paul al III-lea www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:21 PM

000

1200

1400

1545

50 de momente cruciale 1600

1800

2000

ă sau contrareformă? Anonim, Conciliul de la Trent

şi Pius al IV-lea. Sfârşitul conciliului a deschis a doua perioadă a reformei, întinzându-se până în anul 1590, cu pontiﬁcatele lui Pius al V-lea, Grigore al XIII-lea şi Sixtus al V-lea.

Prima sesiune: 1545-1547

conﬁrma existenţa noului ordin. În următoarele secole, iezuiţii ajungeau în toată lumea cunoscută.

Conciliul de la Trent

Conciliul de la Trent a debutat în 1545, ocupând un loc central în contrareforma catolică. Papii care s-au succedat pe perioada conciliului au fost Paul al III-lea, Iulius al III-lea

Prima sesiune a conciliului s-a ocupat exclusiv de probleme doctrinare. Doctrina catolică a fost definită clar pentru a evidenţia diferenţele faţă de cea protestantă. Printre cele mai importante decizii luate de conciliu merită amintite: (a) problema autorităţii – conciliul a decretat că atât Scriptura, cât şi Tradiţia au aceeaşi autoritate. Aceasta însemna negarea principiului protestant Sola Scriptura. Versiunea Vulgata4 a fost declarată traducerea oficială a Bisericii, oferindu-se astfel mai multă autoritate unei traduceri decât versiunilor ebraice şi greceşti. Canonul Scripturii a fost lărgit, deoarece Vulgata cuprindea cărţi adiţionale, apocrife, respinse de protestanţi ca fiind necanonice. Conciliul de la Trent a reafirmat autoritatea exclusivă a Bisericii de a interpreta Scripturile. Astfel, Magisterumul, sau oficiul de învăţătură al Bisericii, şi-a întărit autoritatea. Lucrul acesta era în dezacord evident cu poziţia lui Martin Luther, care susţinea că fiecare creştin are posibilitatea să interpreteze Scripturile corect, în virtutea doctrinei preoţiei tuturor credincioşilor. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă a fost poate ţinta celei mai severe condamnări. Natura îndreptăţirii a fost lărgită pentru a include reînnoirea morală şi iertarea păcatelor. Drept rezultat, îndreptăţirea era definită ca un proces în care cel botezat coopera cu îndreptăţirea infuzată din ce în ce mai mult, până când devenea reînnoit total. Biserica a făcut îndreptăţirea dependentă de sacramente, nu doar de credinţă. Poziţia adoptată la Trent a respins suficienţa lui Christos de a salva omul de păcatul lui şi a făcut salvarea un rezultat al cooperării dintre Christos şi om.

A doua sesiune: 1551-1552

La insistenţele lui Carol al V-lea, Iulius a rechemat conciliul în 1551. Carol a solicitat prezenţa protestanţilor. p ţ Aceştia i-au cerut conciliului două amendadamente nenegociabile: (1) toţi episcopii să ﬁe 4. Traducerea latină a eliberaţi de jurământul ascultării de papaliliBibliei a fost realitate şi (2) stabilirea superiorităţii conciliilor lor zată de Ieronim.

71 70-72 Conciliul de la Trent.indd 71

11/13/11 4:21 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

El Greco, Papa Pius al V-lea

înﬁinţându-se seminare, au fost reformate ordinele religioase şi viaţa clerului era atent supravegheată,5 ducând uneori chiar la suspendarea preoţilor refractari. În statele papale şi în alte câteva teritorii s-a extins Inchiziţia. Catolicismul a început ofensiva în Europa. Iezuiţii şi capucinii au ajutat la reîntoarcerea în sânul Bisericii Romano-Catolice a Austriei, Poloniei, sudului Olandei, anumite părţi din Germania, Ungaria şi Boemia. Iezuiţii au deschis calea către misiunile străine, demers ce a deschis drumul Bisericii Catolice în afara Europei.

Evaluarea conciliului

bisericii faţă de papă. Oficialii au respins aceste cereri. Au reafirmat doctrina transsubstanţiaţiunii, care considera că elementele de la Euharistie deveneau realmente trupul şi sângele lui Christos, eficienţa pelerinajelor şi a penitenţelor pentru câştigarea iertării păcatelor.

A treia sesiune: 1562-1563

Acţiunile conciliului se rezumau la reforma morală a bisericii, nu la cea teologică. Au fost reaﬁrmate celibatul preoţilor şi venerarea imaginilor. S-a accentuat, de asemenea, importanţa calităţii clerului. Conciliul i-a oferit papei autoritatea de a revizui Indexul (cărţile interzise), Missalul (carte liturgică ce conţine instrucţiuni cu privire la celebrarea Euharistiei) şi Br Breviarul (carte liturgică ce conţine ţin rugă rugăciuni canonice, imnuri şi psalmi). Conciliul Conciliul s-a închis oﬁcial în decembrie 5. „The CounterReformation and 1563. 15563. Price Revolution” în Închin Închinarea a fost standardizată, legea The New Cambridge Modern History, bisericească biisericeas şi guvernământul Sfântului vol. 3, Cambridge, Scaun Sccaun au fost reorganizate, au fost introUniversity Printing House, 2008, p. 49 du duse use noi cerinţe pentru preoţii din parohii,

72 70-72 Conciliul de la Trent.indd 72

Conciliul de la Trent a respins Reforma protestantă. Reformatorii protestanţi au dorit reformarea doctrinară a bisericii. Ei au pus accentul pe cele cinci teme majore (Sola Scriptura, Sola Fide, Solus Christus, Sola Gratia şi Soli Deo Gloria). Aceste cinci fraze cuprind Evanghelia: salvarea este revelată numai în Scripturi, realizată numai de Christos, primită numai prin credinţă, oferită numai prin har şi slava este numai a lui Dumnezeu. Această perspectivă a fost respinsă de Roma şi substituită de Evanghelia care este oferită numai de Biserică, mediată numai prin sacramente şi fundamentată pe autoritatea unui canon lărgit: Scriptura şi tradiţia. Ceea ce s-a pierdut la Conciliul de la Trent a fost tocmai Evanghelia harului. Individul a fost făcut dependent de Biserică pentru cunoaşterea şi primirea Evangheliei. Conciliul a mărit puterea papală asupra Bisericii. Puterea era acum în mod oﬁcial concentrată în mâinile unei singure persoane, care avea în exclusivitate autoritatea de a oferi răspunsurile. Declarându-l pe papă Vicarul lui Christos pe pământ, Conciliul de la Trent a oferit oﬁcial episcopului Romei autoritatea pe care Scripturile o oferă numai lui Iisus Christos. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:22 PM

1200

1400

15721600

50 de momente cruciale 1800

2000

O invitație la masacru „Nu există nicio altă imagine care să înfățișeze atât de triumfător și de proeminent și, în același timp, atât de șocant și derutant o ucidere în masă motivată religios și politic, precum seria de fresce a lui Giorgio Vasari din «Sala Regia», sala de audiențe a Palatului Vatican.“1

1572

de Norel Iacob

ie ca această zi să dispară din timp, iar posteritatea să ignore evenimentul.“ Prin aceste cuvinte, care îi aparţin poetului latin Statius, şi-ar ﬁ exprimat fostul cancelar francez Michel de L’Hôpital oroarea faţă de masacru.2 În schimb, Suveranul Pontif al vremii, Grigore al XIII-lea, i-a comandat pictorului italian Giorgio Vasari o serie de fresce care să evoce „victoria“ din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Frescele pot ﬁ văzute şi azi la Vatican.

Cea mai neagră noapte albă

Puţin după miezul nopţii, în data de 24 august 1572. Pe străzile întunecate ale Parisului era mare forfotă. Gaspard de Coligny s-a trezit din pricina larmei, dar ar a ales să nu se îndoiască de buna-credinţăă 1. Carolin Behrmann în Jessica Goethals, a regelui Carol al IX-lea, care-i garantase Valerie McGuire și siguranţa. Gaoheng Zhang Amiralul Gaspard de Coligny, era lide(edit.), Power and Image in Early rul hughenoţilor.3 Cu 2 zile în urmă, ami-Modern Europe, ralul fusese împuşcat în braţ, într-o tenCambridge Scholars Publishing, 2008, p. 1 tativă nereuşită de asasinat, comandat fie de regină-mamă, Caterina de Medici, fie 2. Reuben Parsons, Some Lies and de casa nobiliară de Guise, conducătoareaa Errors of History, taberei catolice. După 10 ani de conflict Notre Dame, Indiana, The Ave și 3 războaie catolico-hughenote, Coligny, y, Maria, 1893, p. 261 în vârstă de 55 de ani, încă le inspira teamă măă duşmanilor săi. 3.Nume dat protes-

O nuntă...

Cu doar 6 zile în urmă, pe 18 august, nobilii catolici şi protestanţi sărbătoriserăă împreună nunta lui Henric de Bourbon, prinţul protestant al Navarei4, cu Margareta taa de Valois, sora regelui Carol al IX-lea. Nunta fusese privită cu mari speranţe de pace de hughenoţii veniţi la Paris în număr mare pentru a-şi însoţi prinţul. Caterina şi ducele de Guise voiau însă moartea lui Coligny, pentru că se temeau de inﬂuenţa amiralului asupra tânărului monarh.5 Complotul eşuat pentru asasinaa-rea amiralului a acutizat starea de tensiune. nee. Hughenoţii îi cereau dreptate regelui. Giorgio Vasari, Rănirea amiralului

73-75 Noaptea Sf Bartolomeu.indd 73

tanților calviniști din Franța, de origine necunoscută. În 1562, existau circa 2.000.000 de protestanți în Franța și 1.250 de biserici. A se vedea Scott M. Manetsch, „The Saint Bartholomew’s Day Massacre“, www.christianitytoday.com 4. Mic regat între Franța și Spania. 5. Coligny îi propusese regelui să sprijine Olanda protestantă împotriva Spaniei catolice, spre furia reginei-mamă.

73 11/13/11 4:22 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

... şi câteva mii de înmormântări

Panicaţi, conspiratorii l-au convins pe rege de existenţa unui complot împotriva sa şi i-au obţinut acordul pentru executarea liderilor hughenoţi. Autorităţile oraşului au fost mobilizate şi au început execuţiile, iar vestea că e ordinul regelui a înﬁerbântat mulţimea. Catolicii au năvălit în casele hughenoţilor, în general oameni înstăriţi, ucigând fără discriminare bărbaţi, femei şi copii. În mai puţin de 24 de ore, până la trei mii de hughenoţi au fost executaţi în Paris. Trupurile erau adunate în grămezi sau aruncate în Sena. Se spune că până şi în palatul regal, Luvru, sângele curgea pe trepte.6 Cei doi protestanţi de sânge regal – Ludovic de Condé şi Henric de Bourbon – au fost cruţaţi doar pe baza renegării credinţei lor protestante. Gaspard de Coligny a fost printre primii ucişi. Amiralul şi-a întâmpinat cu demnitate călăii în dormitorul său. După ce a fost străpuns de sabie şi împuşcat în faţă, trupul i-a fost aruncat pe fereastră, la picioarele ducelui de Guise. Cadavrul a fost apoi mutilat de mulţime – capul, membrele şi organele genitale i-au fost tăiate7, şi ce a mai rămas a fost spânzurat.

„Văd limpede ce caută ei și sunt gata să sufăr statornic acea moarte de care nu m-am temut niciodată și pe care deja de mult timp mi-am imaginat-o... Pentru mine este de ajuns că Dumnezeu este aici şi bunătăţii Lui îi încredinţez sufletul meu.” Gaspard de Coligny, înainte de moarte, conform lui Jacques-Auguste de Thou, în Histoire des choses arrivees de son temps

Vânătoarea de hughenoți Masacrul a continuat în Paris timp de aproape o săptămână, în ciuda decretului regal de încetare a execuţiilor, din 25 august. Mai mult chiar, Parisul a fost copiat de celelalte provincii franceze. Masacre teribile au avut loc în Orleans, Bordeaux, Rouen şi în alte 9 oraşe. La Lyon, oﬁcialii i-au pus pe protestanţi sub protecţie într-o închisoare. Dar, două zile mai târziu, mulţimea a pătruns

74 73-75 Noaptea Sf Bartolomeu.indd 74

Giorgio Vasari, Masacrul hugheno ilor în Noaptea Sf. Bartolomeu 6. Justo L. Gonzaléz, The Story of Christianity, vol. II, HarperOne, 2010, p. 87 7. Mack P. Holt, The French Wars of Religion, Cambridge University Press, 2005, p. 88

www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:22 PM

000

1200

1400

în închisoare şi i-a măcelărit pe toţi. Numărul total al victimelor măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu şi din săptămânile care au urmat s-a ridicat, probabil, la circa 8.000 de oameni.8

Doliu şi sărbătoare

Vestea s-a răspândit în întreaga Europă. Wilhelm de Orania, care mărşăluia spre Bruxelles cu o armată organi-zată cu sprijin francez, a renunţat la campanie. În Anglia, Elisabeta I s-a îmbrăcat în haine de doliu. Se pare că în acest moment, regina Angliei a renunţat la orice gând de a stabili legături matrimoniale cu casa regală a Franţei. Împăratul Maximilian al II-lea, deşi catolic fervent, şi-a exprimat oroarea în faţa veştii. În schimb, la Roma, Papa Grigore al XIII-lea a dorit să audă un Te Deum9 pentru a sărbători evenimentul şi a cerut celebrarea acestuia în fiecare an. Cronicile spaniole afirmă că Filip al II-lea a zâmbit pentru prima dată în public când a aflat de masacru.

Noaptea care a schimbat faţa Franţei

Din punct de vedere istoric, masacrele din anul 1572 nu au dus doar la radicalizarea violenţei religioase în Europa, ci au eliminat şansa ca Franţa să devină un stat protestant. În lunile care au urmat masacrelor, mulţi hughenoţi au fugit din ţară sau au părăsit credinţa reformată. Deşi în anii următori au mai avut loc 4 războaie între cele două tabere,

Moneda jubiliară bătută de papă cu ocazia masacrului hugheno ilor.

O invitație la masacru 73-75 Noaptea Sf Bartolomeu.indd 75

15721600

50 de momente cruciale 1800

2000

Punctul de cotitură masacrelor religioase din Fran a a început pe Ifoststoria 1 martie 1561, la Vassy, când o comunitate hughenotă a exterminată de armata de nobili condusă de ducele de Guise. În opinia lui Stuart Caroll, masacrul de la Vassy „a fost unul dintre marile evenimente care au transformat istoria europeană, împingând-o în era războaielor religioase, care au durat un secol și au cuprins întreaga Europă“. a. Stuart Caroll, Martyrs and Murderers, Oxford University Press, 2009, p. 12

protestanţii aveau să rămână pentru totdeauna o minoritate în Franţa. Noaptea Sfântului Bartolomeu a schimbat, de asemenea, gândirea reformată. O viziune republicană mai radicală a apărut în interiorul calvinismului francez. Împotrivirea faţă de regi şi legi nedrepte a devenit acceptabilă teologic. Unii autori consideră că încercarea de suprimare a protestantismului francez în 1572 a oferit cadrul şi antecedentele Revoluţiei cu care Franţa s-a confruntat 300 de ani mai târziu.

Edictul de la Nantes

Cursul evenimentelor l-a adus în 1589 pe tronul Franţei pe Henric de Navara, omul a cărui nuntă precedase masacrul din 1572. Atunci a devenit catolic pentru a scăpa de moarte, doi ani mai târziu, din nou protestant, iar în 1593, presat să-și asigure loialitatea Parisului catolic, şi-a schimbat pentru ultima dată religia, renunţând pentru totdeauna la protestantism. Dar fostul hughenot nu şi-a uitat camarazii de arme. Astfel, pe 13 aprilie 1598, Henric a emis Edictul de la Nantes, prin care le oferea hughenoţilor libertate de închinare oriunde aveau deja biserici, mai puţin în Paris, securitate şi cetăţi fortiﬁcate. Ca o consecinţă a acestei atitudini favorabile hughenoţilor, Henric a fost asasinat asinat de un iezuit convins conv că regele era încă un eretic. 8. David J. B. Trim, Cu toate că şi-a schimbat religia de cinci ci „Tumults, Riots and ori or şi nu a fost un exemplu de morală Seditions“ în Liberty conjugală, c Henric al IV-lea a condus Magazine, mai-iunie 2007 naţiunea cu înţelepciune şi într-un spipirit de toleranţă religioasă greu de imama9. Un cântec de laudă intonat ca semn de ginat în acel timp. Ciclul de aproapee recunoștință față de 40 de ani de conﬂicte religioase sân-Dumnezeu după alegerea unui papă, geroase a fost întrerupt de Edictul de întronarea unui rege, la l Nantes, iar hughenoţii s-au putut semnarea unui tratat bucura bu de un scurt timp de linişte. de pace etc.

75 11/13/11 4:23 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

KJV-Biblia care a schimbat lumea1 „Cea mai influentă versiune a celei mai influente căr i din lume, în ceea ce este acum cea mai influentă limbă.“ Dr. Geddes MacGregor (profesor emerit de filosofie, membru al Royal Society of Literature) de Christian Sălcianu

e ani de zile, regele Angliei aștepta un răspuns de la papa. Întrucât regina Catherine de Aragon era stearpă, Henric al VIII-lea îi ceruse acordul papei pentru un divorț. La rândul său, Papa Clement al VII-lea era ținut în șah de Carol al V-lea, nimeni altul decât nepotul Catherinei. Ca atare, în 1534, Henric s-a lepădat lepăda de Roma și a devenit capul Bis Bisericii ericii Angliei. A Pentru a conduce Biserica rica, a, avea nevoie de o nouă Biblie, care să 1. Pe site-ul oficial al King James Bible Trust, nu ppoarte autoritatea papei. funda ie patronată de Astfel a apărut The Great Bible, în anul A Prin ul Charles al Marii Britanii, Biblia KJV este 154 1540. 40. Nu era prima Biblie engleză2, dar prezentată drept „carera prima realizată la porunca unui contea care a schimbat duc ducător cător ssecular. Revizuită în 1568, ea a lumea“. dev devenit venit The Bishop’s Bible. Revizuirea 2. Wycliffe (1380), ace acesteia esteia din urmă s-a materializat în ceea Tyndale (1525), Coverdale (1535), ce lumea avea să cunoască drept King Matthew-Tyndale Jam James mes V Version (KJV). Era anul 1611, (1537). iar tronu tronul trecuse de la dinastia Tudor la 3. De exemplu, The Stu Stuart, uart, în persoana regelui scoțian James Geneva Bible, realizată de protestan ii englezi al V VI-lea, devenit James I al Angliei. din exil, avea notat în Unaa dint dintre măsurile de excepție luate de dreptul „antichristului“ nou noul ul mon monarh a fost abolirea pedepsei cu cuvântul „papa“.

76 76-77 Biblia KJM.indd 76

moartea, care amenința până atunci pe orice traducător independent al Bibliei (Henric l-a executat pe Tyndale!).

O traducere finală

Inițiat prin poruncă regală, proiectul KJV s-a dorit a fi „o traducere care să pună capăt tuturor traducerilor“. Ambiția era justificată de faptul că versiunile aflate în circulație (aprox. 50) erau parțial complete, aveau diferențe, neconcordanțe, comentarii și note considerate de unii părtinitoare.3 „Ne-am dorit să facem dintr-o traducere bună una și mai bună sau din mai multe bune, una de bază“, afirmau la finalul lucrării membrii comitetului redacțional în scrisoarea de dedicație adresată monarhului. Tot aici își exprimau așteptarea de a fi criticați de „oamenii papei“, pentru că aceștia doreau să țină poporul „în ignoranță și întuneric“. Realizarea Bibliei KJV a durat aproximativ 6 ani. Selecția comitetului www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:24 PM

000

1200

1400

1611

1600

50 de momente cruciale 1800

2000

KJV a însemnat Biblia

redacțional a început limba poporului, într-un mod pe limba poporului, în 1604, fiind solicitați oficial, ea a circulat atât în vatra într-un mod oficial, ea creștinismului, cât și în avanposcei mai buni specialiști în Biblie și lingvistică.4 a circulat atât în vatra turi (Lumea Nouă și misiunile Prefața KJV îi prezintă Orient) și reprezintă o opecreștinismului cât și în din pe cei 47 de experți ră monumentală a literaturii avanposturi (Lumea anglicani implicați drept engleze. Nouă și misiunile din „oameni care au căuPractic, Biblia KJV a cucerit tat adevărul și nu prolumea în paralel cu limba engleză. Orient) și reprezintă o pria faimă“. Între 1605 Aceasta a devenit o limbă interoperă monumentală a națională atât prin popularea şi 1606 a avut loc parliteraturii engleze. tea de cercetare indeLumii Noi, cât și prin expansiupendentă. Cărțile Bibliei nea britanică. Publicată la au fost împărțite între cele 6 grupuri ale momentul oportun, Biblia KJV a fost dusă în SUA. La comitetului, care au lucrat în centrele mai puțin de 50 de ani de la înființare, Societatea Biblică universitare Westminster, Cambridge Americană raporta în anul 1862 un milion și Oxford. Între 1607 şi 1609 a avut loc de exemplare vândute. Biblia KJV a fost 4. Laurence M. Vance, confruntarea și revizuirea materialelor. purtată de misionarii din întreaga lume, A Brief History Conform regulii nr. 9, din cele 15 după majoritatea traducerilor realizate de aceștia of English Bible care se ghidau traducătorii, Biblia trepentru diferitele limbi vorbite pe glob, Translations, www. vancepublications. buia să fie „cercetată serios și amănunțit, având la bază această versiune. com. pentru că Maiestatea Sa este foarte preEa a fost apreciată ca reper și inspirație 5 6 5. Regele era un fin cis la punctul acesta“. de nume mari ale literaturii de limbă lingvist. Se spune În 1610 s-a dat bun de tipar, iar în engleză, precum John Milton, Alexander despre el că „vorbea greacă înaintea micu1611 au ieșit de sub presă primele exem- Pope, Emily Dickinson sau T. S. Eliot. lui dejun i latină înaplare. În format folio sau legată, KJV În decembrie 1999, Suplimentul literar intea sco ienilor“. era mare și grea cam cât o geantă diploal publicației Times a întocmit „topul 6. Vance, Op. cit. mat actuală. Destinația ei era amvonul, cărților mileniului“. Alături de lucrările pentru a fi folosită în cadrul serviciilor lui Shakespeare, Biblia KJV a fost 7. Ca o măsură a contrareforma iunii, divine. câștigătoare de departe. catolicii publicaseră În scurt timp, KJV a eclipsat orice Se estimează că mai mult de 1.000 de versiunea DouayRheims încă din 1610. versiune anterioară și a devenit Biblia de expresii din KJV sunt preluate în limba căpătâi a vorbitorilor de limbă engleză engleză curentă, vorbită actualmente de 8. Denumirea oficială pentru două secole și jumătate. A bene- 2 miliarde de oameni. Între ele se află: sub care a circulat a fost aceea de The ficiat de mai multe revizuiri, iar primele „uriaș cu picioare de lut“, „sarea pămânAuthorized Version. 7 Biblii engleze alternative au apărut abia tului“, „lumina lumii“, „oaia pierdută“ sau 9. David Crystal, The la jumătatea secolului al XX-lea. Este „semnele timpului“, expresii9 folosite de Stories of English, cea mai bine vândută carte în limba oameni care nu le-au citit și nu le-au Overlook Press, 2005, p. 317 engleză a tuturor timpurilor și singura auzit niciodată din Biblie. carte care nu s-a epuizat niciodată în 400 de ani de la prima publicare.

Pe limba întregii lumi

Specialiștii s-au întrebat ce anume i-a dat forță acestei versiuni, autorita-tea intrinsecă sau autoritatea regală?8 Argumentele vin din diferite direcții: fără îndoială, KJV a însemnat Biblia pe

77 76-77 Biblia KJM.indd 77

11/13/11 7:14 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

„Pământ! Pământ!“ Era 19 septembrie 1620, o zi aspră și ploioasă de toamnă, când vasul englez Mayflower acosta la țărmul Americii.

1620

de Lucian Cristescu

Odiseea Mayflower

in cala corabiei se revărsau nerăbdători spre punte 102 călători, livizi după 65 de zile de claustrare, însetaţi să privească cerul şi uscatul. Sosirea lor în Lumea Nouă ar fi fost cu totul ignorată, dacă aceşti imigranţi n-ar fi marcat istoria cu primul act care avea să definească democraţia modernă.

Odiseea puritană

În adunătura de pe Mayﬂower se distingea o congregaţie de puritani englezi sobri, izgoniţi din bătrâna Europă de furia persecuţiei. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, nemulţumiţi de formalismul Bisericii Anglicane, aceşti oameni simpli se regrupaseră în congregaţii subterane, hotărâţi să trăiască strict după principiile Scripturii. Prezenţa lor era o ofensă pentru coroană, care decretase o singură credinţă, cea anglicană. Faptul că puritanii din Plymouth celebrau sâmbăta în locul duminicii1 îi făcea şi mai vizibili. Amploarea crescândă a mişcării a determinat autorităţile la represalii: credincioşii erau amendaţi şi aruncaţi în închisoare, iar pastorii, biciuiţi în public, schilodiţi, chiar arşi pe frunte cu ﬁerul roşu. Spânzurarea lui John Greenwood şi Henry Barrow, în 159 1593, a dat semnalul emigrării în Olanda, ţţara libertăţii religioase. O 1. Biblia, Exodul 20:8Dar şi emigrarea era ilegală. De mai 11. A se vedea A. N. multe ori tentativele eşuaseră, iar fugarii m Dugger și C. O. Dodd, The History fu fuseseră useseră aruncaţi a în temniţă. În 1607, un of the True Religion, gr grup rup mar mare reuşeşte să evadeze şi se stabiIerusalim, 1968, leş leşte şte în ce cele din urmă la Leyden. Alte grupe p. 237-8

78 78-79 Parintii peregrini.indd 78

i s-au alăturat. An după an, puritanii resimţeau tot mai dureros inﬂuenţa negativă a societăţii liberale olandeze asupra copiilor lor. Apoi, un conﬂict teologic din sânul Bisericii Olandeze,

Prezenţa lor era o ofensă pentru coroană, care decretase o singură credinţă, cea anglicană. Faptul că puritanii din Plymouth celebrau sâmbăta în locul duminicii îi făcea şi mai vizibili. încheiat cu vărsare de sânge, i-a convins că viaţa pe pământ străin nu le oferea viitorul dorit. Aşa s-a născut visul după o patrie adevărată şi liberă.

„La drum!“

Pe 6 septembrie 1620, după mai multe încercări eşuate, peregrinii s-au îmbarcat pe Mayﬂower, o corăbioară cu totul inadecvată unei călătorii transatlantice. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:25 PM

000

1200

1400

În afara echipajului, Mayﬂower ducea 102 pasageri. Dintre ei, doar 37 erau puritani. Ceilalţi 65 erau o lume pestriţă, atrasă de mirajul Lumii Noi. Pe aceştia, puritanii îi numeau „străini“. Condiţiile călătoriei au fost greu de imaginat: 102 călători înghesuiţi printre mărfuri, sub punte, în beznă. Singura sursă de lumină era un felinar. Furtuna i-a terorizat pe tot parcursul călătoriei. Mulți sufereau de rău de mare. Copiii plângeau întruna. Mirosurile grele şi duhoarea insuportabilă agrava starea de spirit. „Străinii“, mai vulnerabili, dădeau frâu liber mâniei şi disperării. În colţul lor, puritanii cântau şi se rugau mai tot timpul, un motiv în plus de tensiuni. Călătoria a durat mai mult de 9 săptămâni. Jurnalul de bord consemnează atât moartea a doi călători, cât şi naşterea a doi băieţei puritani, Oceanos şi Peregrin. Apoi, pe la jumătatea drumului, grinda care susţinea catargul cel mare s-a rupt în două. Situaţia era disperată. Dacă nu se intervenea rapid, catargul urma să se prăbuşească, iar vasul avea să se scufunde. Marinarii se zbăteau neputincioşi. Şi, în timp ce se rugau, unul dintre puritani şi-a amintit că luase cu el un vinci. Dar unde să-l găsească în haosul din cală? Spre marea lor bucurie, vinciul era chiar lângă ei. Au reuşit să ridice grinda până la nivel, iar incidentul a schimbat atitudinea „străinilor“ faţă de puritani şi a îndulcit spiritele.

1620 1600

50 de momente cruciale 1800

2000

creat, câţiva dintre „străini“ erau pe punctul să proclame anarhia: „Gata cu autoritatea! Fiecare pe cont propriu!“ Mica grupă de peregrini se aﬂa în pragul autodistrugerii. În cel mai critic ceas al crizei, trei lideri puritani – pastorul William Brewster, învăţătorul William Bradford şi diaconul John Carver – i-au convocat pe toţi bărbaţii de bine în cabina căpitanului. Adunaţi în jurul unei mese, într-un cadru solemn, 41 de bărbaţi au semnat „Pactul de pe Mayﬂower“:

„În numele lui Dumnezeu, Amin. Noi, subsemnaţii, supuşi credincioşi ai regelui… facem prin aceasta legământ că ne unim, în prezenţa lui Dumnezeu, să constituim un corp politic şi civil pentru o ordine mai bună şi pentru propăşirea obştei, în virtutea căreia vom hotărî, din timp în timp, legi, ordonanţe, constituţii şi funcţii, drepte şi egale, pentru binele general al coloniei; întru care noi făgăduim toată supunerea şi ascultarea. Drept care semnăm, la Capul Cod, astăzi, 11 noiembrie 1620.“ Era pentru prima dată în istorie când oamenii liberi, de orientări diferite, încheiau un legământ bazat pe principiul egalităţii, pentru a-şi crea un model de guvernare bazat pe consimţământul celor guvernaţi. Documentul este considerat a ﬁ prima constituţie fondată pe principiile democraţiei, iar conducătorii votaţi, primul guvern din istoria modernă ales de către popor. Ceea ce a urmat a devenit legendă, o istorie plină de intervenţiile salvatoare ale Providenţei, din care avea să se nască „miracolul american“.2

„Mayflower Compact“

În a şaizeci şi şasea zi, Mayflower a ajuns la ţărmul american. Furtuna însă îi împinsese la 170 km nord faţă de Virginia, destinaţia planificată. Puritanii hotărâseră să rămână acolo unde i-a condus Providenţa. „Nicidecum! Plecăm în Virginia!“ vocifera majoritatea, în ciuda faptului că se aflau în pragul iernii şi o călătorie pe o mare necunoscută comporta riscuri imense. În haosul

J.L.G Ferris, Semnarea „Mayflower Compact“

2. Alexis de Tocqueville, Democracy in America, vol. 2, Londra, 1840, p. 166

79 78-79 Parintii peregrini.indd 79

11/13/11 4:25 PM

SEMNELE TIMPULUI 1200

1400

„În lucrările lui Comenius simți că vorbește un profet; a fost cu adevărat o figură colosală, dar numai în anii recenți ideile lui au primit respectul cuvenit.”1

1628 1600

1628

1800

2000

Rembrandt, Portretul lui Jan Comenius

de Romică Sîrbu

ăscut în Nivnitz, Moravia, într-o familie de urmaşi ai lui Hus, Jan Amos Komensky şi-a latinizat numele, potrivit modei timpului, în Comenius, nume sub care a rămas cunoscut până azi. În mod ironic, „primul educator modern“ şi „cel mai sistematic şi mai cuprinzător dintre educatorii din secolul al XVII-lea“2 şi-a început educaţia târziu, din cauza pierderii părinţilor la o vârstă timpurie şi a neglijenţei tutorilor. La 16 ani, a luat cursuri de limba latină, având colegi cu până la 10 ani mai mici decât el. În acest context, i s-a dezvoltat simţul pedagogic, prin observarea efectului nepotrivit al metodelor didactice ale vremii asupra colegilor săi. După studii în Germania şi la Amsterdam, centrul cultural al Europei din acea vreme, s-a întors în ţara natală, dedicându-se activităţii didactice, scrisului şi slujbei de episcop al Fraţilor Moravi. În 1618, a reizbucnit conflictul dintre catolici şi protestanţi. Cărţile considerate conside eretice au fost arse, iar clericii care c nnu erau catolici, întemniţaţi şi ucişi. În acest a ccontext, Comenius a fost nevoit să 1. F. Eby, The Development of fugă, fugăă, lăsând lăsâ în urmă o soţie însărcinată şi Modern Education, un băieţel. bbăieţe Nu avea să-i mai vadă vreodată. New York, PrenticeHall, 1955, p. 178 ŞiŞi-aa pierd pierdut posesiunile şi, mai dureros, căr cărţile ţile şi o mare parte din manuscrise. 2. J. S. Brubacher, La 10 ani după acest moment greu, a L A History of the Problems of fos fost st expu expulzat din patria natală, urmând Education, p. 202; unn lung şir de peregrinări, realizări şi eşeR. Ulich, History of Educational cu curi. uri. A m mers în Polonia, de aici în Anglia, Thought, p. 168 un unde nde i ss-a propus preşedinţia Colegiului 3. Elmer L. Towns, A Ha Harvard. arvard Apoi a locuit 6 ani în Suedia, History of Religious urm următoarea mătoar destinaţie fiind Ungaria, unde Educators, p. 127, 128 o ex experienţă xperie nefericită i-a umbrit influenţa.

80 80 Jan Comenius.indd 80

Părintele

educaţiei moderne Un anume Drabik, care pretindea că are profeţii de la Dumnezeu, l-a convins pe Comenius să-i spună contelui de Ungaria că era destinat să-i răstoarne pe habsburgi şi pe papă. Drabik a retractat aceste profeţii mai târziu, devenind catolic, iar faţă de Comenius au apărut reacţii negative. Comenius a lăsat în urmă o moştenire valoroasă în cele aproximativ 200 de cărţi scrise, dintre care 42 abordează subiectul educaţiei în diferite aspecte. Comenius credea că, prin cunoaşterea naturii, a sinelui şi a relaţiei personale cu semenii şi cu Dumnezeu, omul ajunge inevitabil la moralitate şi pietate. „Cunoaşterea, virtutea şi pietatea sunt ţinta educaţiei, cea mai elementară dintre acestea ﬁind cunoaşterea.“3 Ideile despre educaţie ale lui Comenius au fost mult înaintea timpului în care a trăit. Ele au slujit ca model pentru reformele educaţionale de mai târziu. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:26 PM

1200

1400

1636 1600

50 de momente cruciale 1800

2000

1636 Providence,

adăpostul părerilor periculoase Casa în care a copilărit era chiar în piața unde erau executați ereticii închiși la Newgate. Așa a început Roger Williams să înțeleagă ce este intoleranța și să-i dorească aprig sfârșitul.

de Alina Kartman

ând abia părăsise băncile universitare, Roger Williams avea deja reputaţia unui abil oponent în dezbateri, a unui predicator elocvent şi a unui talentat cunoscător al limbilor clasice (ebraică, greacă, latină), precum şi al germanei şi francezei. Din poziţia de secretar-stenograf al Camerei Înstelate1, a asistat la numeroase dezbateri între Sir Edward Coke, şeful justiţiei şi şeful său, şi William Laud, episcopul Londrei (devenit mai târziu arhiepiscop de Canterbury), un înverşunat oponent al calviniştilor şi al puritanilor. Alături de Sir Coke, Williams a apărat constant cauza puritanilor, fără să ştie că, peste ani, aceştia urmau să îl persecute.

La sosirea în Boston, a fost invitat să păstorească temporar biserica locală a puritanilor. Însă, spre surprinderea congregaţiei, Williams a refuzat invitaţia, pentru că biserica din Boston încă recunoştea autoritatea Bisericii Angliei. Williams, care dezaproba, de asemenea, şi implicarea magistraţilor civili în pedepsirea călcării celor Zece Porunci, urma să îşi conducă întreaga sa activitate sub imperiul acestor trei idealuri: autonomia faţă de Anglia, libertatea religioasă şi neimixtiunea statului în probleme de religie.

Pe căile Providenţei Din cauza fricţiunilor cu biserica din Boston, în 1633, Williams s-a mutat în colonia Plymouth, unde, după un studiu asupra amerindienilor, a publicat un tract în care

Un nou început Williams a decis să părăsească Anglia după ce Sir Coke a fost demis de regele Iacob din pricina vederilor sale religioase şi închis în Turnul Londrei. Williams şi soţia lui s-au îmbarcat spre Noua Anglie odată cu al doilea val de puritani care au emigrat în America la sfârşitul lui 1630. 1. Tribunalul regal englez

81 81-82 Roger Williams.indd 81

11/13/11 4:27 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

l-a acuzat pe regele Angliei şi pe colonişti că au furat astfel separarea bisericii de stat. Aplicarea pământul nativilor americani. În plus, el a îmbrăţişat misi- acestei decizii a făcut ca, într-un timp onarismul, predicându-le indienilor americani despre scurt, locul să devină un refugiu sigur al „Marele Spirit“ care îi iubeşte şi doreşte ca toţi oamenii să persoanelor persecutate pentru credinţa se poarte ca fraţii. lor, indiferent ce religie aveau. Pentru poziţia sa în favoarea amerindienilor, Williams a Ulterior, Williams şi ceilalţi bărbaţi fost trimis în judecată înaintea Curţii Generale din Boston. din conducerea coloniei au semnat un A promis atunci să nu mai disacord în care proclamau cute despre lipsa de legitimitate a imperativul libertăţii Williams urma să îşi dominaţiei engleze sau coloniste de conştiinţă. Proviconducă întreaga sa în America. Cazul a fost muşadence a devenit astfel malizat, iar tractul, cel mai probaloc din istoria activitate sub imperiul primul bil, ars. Williams şi-a încălcat însă modernă în care a acestor trei idealuri: promisiunea şi a continuat să milifuncţionat separarea teze public pentru drepturile ame- autonomia faţă de Anglia, bisericii de stat şi în rindienilor. În plus, a continuat să care se respecta liberlibertatea religioasă şi promoveze libertatea de conştiinţă, tatea religioasă. După percepută ca o „ciudăţenie“ de unii neimixtiunea statului în aproape un secol şi dintre contemporanii lui.2 jumătate, pe 4 iulie probleme de religie. În 1635, a fost condamnat la 1776, cuvintele lui exil sub acuzaţia că răspândeşte Williams, „doar în „păreri diferite, noi şi periculoase“.3 Fiind bolnav, Williams aspectele civile“, aveau să îşi găsească a primit răgaz şase luni înainte de expulzare, cu condiecoul în Declaraţia de Independenţă ţia să înceteze să-şi răspândească mesajul. Dar nici de data a celor 13 colonii americane faţă de aceasta Williams nu s-a abţinut, aşa că autorităţile s-au Anglia. hotărât să îl aresteze pentru a-l expulza. Avertizat de un La mai puţin de trei ani de la fondarea prieten cu privire la planul şerifului, Williams a fugit de coloniei, Williams a fost convins, prin acasă şi s-a refugiat la prietenii săi amerindieni, care i-au intermediul unor creştini baptişti, să vândut un teren în afara jurisdicţiei coloniale, protejându-l creadă în necesitatea botezului creştin la astfel de mâna persecutorilor. maturitate. Astfel, în 1638, biserica adunată în casa lui a format prima biserică O colonie cu adevărat liberă baptistă din America. Pe terenul cumpărat de la indieni, Williams a înfiinţat Ecourile unei convingeri în 1636 o colonie pe care a numit-o Providence (Providenţă), convins fiindd că Dumnezeu ll-aa trimis acolo. Criticat de contemporani ppentru ideÎmpreună cu câţiva câţivva bă bărbaţi care îi împărtăile sale, acuzate că produc hao haos şi anarşeau vvederile şe vedeerile cu privire la liberhie, Williams avea să fie reabilitat reabi de ta tatea atea religioasă, religgioasă, Williams a istorie ca unul dintre primii apărători 2. Edwin Gaustad, Liberty of cr creat reat un sistem s de guvernare ai dreptului fundamental la libertaConscience: Roger ba bazat azat t pe voturi, v la care particitea de conştiinţă. Iar „nebunia“ „neb sa Williams in America, pa pau au capii c de familie cu cetăţede a-şi închipui un stat Judson Press, 1999, p. 28 ni nie ie înn Providence. Proovidence. Unicitatea în care autori autorităţile nu si sistemului stem muluui o constituia oblise amestecă în reli3. Glenn W. LaFantasie (edit.), ga gaţia aţia ca ccetăţenii să resgie constituie consti astăzi The Correspondence ppecte ectee orânduirea orâânduirea conduun element elem sine of Roger Williams, vol. 1, University ccăto cătorilor orilorr civili, „numai qua non no al ordiPress of New în n aspectele as spec ctele civile“, nii în democraEngland, 1988, p. 12-23 Willi W Williams iamss legiferând ţiile lu lumii.

82 81-82 Roger Williams.indd 82

www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:27 PM

Iluminismul

83 07-93 Pagini deschidere.indd 83

11/13/11 9:11 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

1654

Pascal

Blaise , convertirea ti unuii geniu i ăscut în Clermont (centrul Franţei), în familia unui colector de taxe, Blaise Pascal a rămas orfan de mamă la 3 ani. Cel care este considerat azi un revoluţionar al ştiinţei a crescut în îngrijirea surorii sale mai mari, Gilberte.1 La 5 ani de la moartea soţiei, Etienne Pascal şi-a luat copiii şi s-au mutat la Paris. Acolo, Blaise a fost expus unui stil de viaţă complet diferit şi tot acolo a luat contact cu filosofia scepticului Michel de Montaigne.2 Societatea franceză din timpul lui Pascal cocheta vizibil cu secularismul. Scepticismul lui Montaigne, empirismul raţional al lui Descartes şi ateismul lui Vanini erau greu de ignorat. În aceeaşi perioadă, deşi regii catolici ai ţării reuşiseră să împiedice protestantismul să prindă rădăcini, conflictul dintre iezuiţi şi susţinătorii reformei măcina comunitatea creştină franceză. Dacă primii foloseau cazuistica3 pentru a-şi a şi legitima escapadele libertine, reformatorii militanţiţ luptau p pentru p o revigorare g religioasă religioas g să autentică. a tentică. au

800

1000

„Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie.“ Blaise Pascal a scris aceste cuvinte în jurnalul său, pe 23 noiembrie 1654, ca să nu uite data la care, în timp ce studia Scriptura, a avut o viziune religioasă. Deși această revelație i-a schimbat total viața, filosoful francez nu a povestit nimănui detaliile convertirii. de Alina Kartman

De vorbă cu D janseniştii

Între militanţii reformei se număra şi călugărul Jean Du Vergier de Hauranne, prieten cu teologul olandez Cornelius Jansen. Gândirea jansenistă avea să joace un rol modelator asupra lui Pascal, ca urmare a prieteniei lui cu doi medici, discipolii spirituali ai lui de Hauranne. Medicii Deslandes şi De la Bouteillerie erau cei mai buni din oraş şi singurii cărora Etienne Pascal le-a îngăduit să îl îngrijească după ce şi-a fracturat accidental şoldul.4 Atras mai întâi de talentul celor doi, Blaise a fost fascinat de abordarea riguroasă a experienţei creştine în gândirea jansenistă. În acea perioadă, tânărul matematician a început să studieze avid Scriptura p şi ş să scrie pe p teme teologice, g ,

1. Keith Devlin, The Unfinished Game: Pascal, Fermat, and the Seventeenth-Century Letter that Made the World Modern, Basic Books, 2008, p. 20

3. Parte a teologiei scolastice iezuite care încerca să rezolve problemele de conștiință și să justifice unele practici imorale printr-un sistem de norme etice abstracte și prin subtilități logice.

2. James Houston, Blaise Pascal, The Mind on Fire: Faith for the Skeptical and the Indiferent, Victor Classics, 2006

4. James A. Connor, Pascal’s wager: the man who played dice with God, HarperCollins, 2006, p. 70

84 84-85 Blaise Pascal.indd 84

www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:28 PM

000

1200

1400

Jansenismul urentul jansenismului a apărut în sânul Bisericii Catolice din Olanda și Franța, la mijlocul secolului al XVIIlea, ca urmare a opoziției unei părți a burgheziei față de iezuiți. Curentul susținea predestinația și promova o morală austeră. În anul 1730, o bulă papală împotriva jansenismului a fost preluată spre aplicare de legislativul francez și a dus la dizolvarea mișcării.

continuându-şi simultan şi cercetările ştiinţiﬁce.

Căderea

Avântul spiritual al lui Pascal s-a diminuat după moartea tatălui său (1651), când sora lui mai mică a plecat la o mănăstire jansenistă. Confuz cu privire la existenţa vieţii după moarte şi simţindu-se abandonat de Jaqueline, Pascal a căpătat repulsie faţă de jansenişti, pe care a început să îi considere sectanţi5, şi a încercat să îşi refacă viaţa în cercurile mondene pariziene.

Noaptea luptei lui Pascal

Confruntat dezaprobator de Jaqueline pentru atitudinea sa, Pascal şi-a recunoscut confuzia spirituală. În noaptea din 23 noiembrie 1654, în timp ce citea capitolul 17 din Evanghelia către Ioan, ﬁlosoful a avut o experienţă extatică, ce a durat nu mai puţin de două ore şi jumătate, timp în care a perceput prezenţa lui Dumnezeu lângă el. Cum s-a mai liniştit, a luat o bucată de hârtie pe care şi-a notat trăirile puternice: „Certitudine, bucurie în adâncul inimii, pace. (...) Lumea uitată, totul în afară de Dumnezeu. El nu poate ﬁ cunoscut decât prin căile predicate în Evanghelii. (...) Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie. (...) Renunţare completă şi dulce. Supunere totală lui Christos.“ Matematicianul şi-a cusut hârtia de

1654 1600

50 de momente cruciale 1800

2000

căptuşeala de la haină şi, în toţi cei 8 ani cât a mai trăit, a recusut textul de ﬁecare dată când îşi schimba haina. Odată cu viziunea din noiembrie, Pascal şi-a reînnoit angajamentul de a-L sluji exclusiv pe Dumnezeu, o promisiune la care nu a mai renunţat până la sfârşitul vieţii.

Influenţa unei decizii

În anii care au urmat convertirii, Pascal a scris cea mai importantă operă filosofică a sa: Pensees („Gânduri“), o lucrare apologetică creştină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde şi celebrul „pariu al lui Pascal“. Din punct de vedere istoric, „pariul lui Pascal“ a fost o piatră de hotar care a pus bazele teoriei probabilităţii şi a constituit prima utilizare formală a teoriei deciziei. Totodată, ideea lui Pascal a anticipat filosofia de tip existenţialist şi pragmatic. Gândurile lui Pascal au fost apreciate ca cele mai însem5. Jan Miel, Pascal and Theology, nate pagini scrise în limba franceză6 şi „cea Johns Hopkins 7 mai elocventă carte din proza franceză“. University Press, 1969, p. 124 Reputaţia lui Pascal de geniu al matematicii şi fizicii a fost completată de cea 6. C. A. Sainte-Beuve, de gânditor religios. Scrierile sale teoloPortraits of the Seventeenth gice, menite să legitimeze credinţa creşCentury Historic tină în faţa scepticilor sau a împotrivitoand Literary, Nabu Press, 2010, p. 174, rilor credinţei, s-au impus în istorie ca efortul reuşit al unui intelectual de marcă 7. Will și Ariel Durant, The Story of de a arăta că Dumnezeu nu este un conCivilization: Volume cept filosofic, abstract, ci este viu şi impli8, „The Age of Louis cat în viaţa oamenilor. XIV“ , p. 66

Pariul lui Pascal

„Dacă eu cred şi Dumnezeu nu exist ă, n-am pierdut nimic. Dar, dacă eu nu cred şi El exist ă, am pierdut t ot ul.“ 85

84-85 Blaise Pascal.indd 85

11/13/11 4:28 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1685 Sunetele spun s Anul 1685 a oferit lumii doi dintre cei mai mari compozitori ai ei: Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Händel. Prezența marilor subiecte biblice în capodoperele creației lor nu doar a umplut de bucurie inimile credincioșilor, ci a determinat o nouă direcție în evoluția limbajului muzical, cu impact până astăzi.

de Sebastian Felea u aproape două secole înainte de naşterea celor doi compozitori, Reforma a manifestat o vădită înrâurire asupra caracterului şi rolului limbajului muzical. Înainte de Luther, muzica bisericească fusese tot mai mult jefuită de caracterul sacru, ﬁind promovate somptuozitatea şi fastul fără limite. Se cheltuiau sume mari pentru a achiziţiona instrumente şi pentru a plăti muzicieni profesionişti. Atmosfera de petrecere şi dans invada serviciile liturgice şi nu era o surpriză ca în mănăstiri cântarea psalmilor să ﬁe „înveselită“ cu alcool. În faţa acestei situaţii, Luther, el însuşi compozitor, a promovat cântul coral caracterizat de simplitate. Bach şi Händel au avut la îndemână multe dintre aceste lucrări ale căror frumuseţe şi consistenţă au fost dezvoltate în propriile creaţii.

Crâmpeie de eternitate...

Trăind în aceeaşi epocă, Bach şi Händel au fost mereu supuşi comparaţiilor unul cu celălalt. Deşi ambii au oferit creaţii monumentale, complexitatea muzicii lui Bach pătrunde în profunzimi mai rar atinse de expansivitatea jubilatoare a lui Händel. Cel dintâi a arătat o mai mare atenţie pentru muzica bisericească, în timp ce al doilea a compus mai mult muzică laică. Desigur, ascultătorii mai puţin familiarizaţi cu gândirea componistică a lui Bach vor găsi mai accesibilă creaţia lui Händel. Unul dintre elementele cele mai profunde ale ﬁinţei umane, regăsit în creaţia lui Bach, este tensiunea permanentă

86 86-87 Bach Handel.indd 86

Elias G. Haussmann, J. Sebastian Bach

dintre „ceea ce vreau şi ceea ce trebuie“. Alternarea preludiilor şi a fugilor este un mod de a ilustra idealul năzuinţelor de împlinire deplină a voinţei divine, fără a pierde nimic din exuberanţa şi fantezia nevinovată a vieţii cotidiene. Bach este primul compozitor care transpune în muzică acest echilibru şi în această manieră este prezentat şi chipul Mântuitorului în operele sale. De pildă, în „Patimile după Matei“, agonia lui Iisus este exprimată cu o mare generozitate lirică. Însă aceste suplicii nu clintesc demnitatea Celui jertfit şi dragostea Sa pentru omenire. Pe de altă parte, Händel, fire cucerită de spiritul triumfului demn de a fi sărbătorit, Îl înfăţişează pe Iisus Christos în cel mai celebru oratoriu al său, Messia, dincolo de suferinţa îndurată pentru salvarea omului, indicând spre finalitatea fericită a împlinirii misiunii Sale. Cât timp Händel a fost în viaţă, oratoriul a www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:29 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

1600

1685

1800

2000

n slava lui Dumnezeu

n, h

Balthazar Denner, Georg Friedrich Händel

fost cântat în beneﬁciul diferitelor instituţii de caritate. Ultima ocazie de acest fel, la Londra, cu o săptămână înaintea morţii compozitorului, a fost în folosul orfanilor. Dramatismul şi forţa de expresie ale acestei opere o fac să stea alături de Pasiunile lui Bach, ca monument al creaţiei muzicale sacre.

... încredinţate muritorilor...

Înalta spiritualitate a creaţiei lui Bach este foarte adesea asociată cu credinţa puternică a celui care a fost supranumit „al cincilea evanghelist“.1 Leonard Bernstein susţine că întreaga sa creaţie este religioasă, ﬁecare notă ﬁindu-I dedicată lui Dumnezeu.2 Opera sa este în esenţă christocentrică. Biblia și cărţile de teologie cuprinse în biblioteca sa, cu însemnările şi adnotările personale, vorbesc despre setea lui de cunoaştere a divinului. Cu toate acestea, descrierile

contemporanilor nu îl zugrăvesc în haine de ascet, ci de om obişnuit, căruia îi plăcea să fie între oameni. Dar, atunci când viziunea sa muzicală a intrat în conflict cu cea a puritanilor din Arnstadt şi cu cea a pietiştilor din Mühlhausen, el a părăsit slujba în condiţii neprietenoase. Mai târziu, insistenţele sale de a pleca la Coethen i-au adus o lună de închisoare. Händel, spre deosebire de Bach, nu s-a născut într-o familie de muzicieni. Totuşi familia i-a creat condiţiile dezvoltării în mediul de la curte, unde s-a făcut remarcat atât prin talentul muzical, cât şi prin uşurinţa cu care câştiga simpatia oamenilor. Dar situaţiile conflictuale nu l-au ocolit nici pe el. La un an după ce candidase împreună cu prietenul său Mattheson pentru acelaşi post la Lübeck, s-au bătut în duel, alegându-se cu răni destul de grave. Bach şi Händel s-au născut pe teritoriu german, dar nu s-au întâlnit niciodată. Aveau amândoi o deschidere a mâinii atât de mare, încât puteau cuprinde la orgă un interval de duodecimă, au orbit amândoi spre sfârşitul vieţii, ajungând sub îngrijirea mai puţin fericită a aceluiaşi medic. Ana Magdalena Bach ne mărturiseşte că soţul ei şi-a recăpătat vederea pentru câteva momente, ca un dar divin, înainte de a-şi lua rămas-bun de la lumea de aici.3

... de atunci şi de după

Dacă opera lui Händel a fost mai uşor primită încă din timpul vieţii, Bach nu s-a bucurat de admiraţia unanimă, aşa cum se întâmplă astăzi. Chiar comunităţile protestante pe care le servea îşi arătau rezerva faţă aţă de libertatea sa improvizatorică adusă în cadrul închinăă-rii. Totuşi Bach nu a inovat dintr-o ambiţie iee 1. Paul Hofreiter, „Johann Sebastian revoluţionară, iar creaţia sa nu este confeBach and Scripture“ sională, ci poartă mesajul universal al mânnîn Concordia tuirii. Fără contribuţia lor, muzica, atât ceaa Theological Quarterly, vol. 59, p. bisericească, precum şi cea laică, ar fi cunososs1, 2, 70 cut un declin major. Tiparele împământe-2. Leonard Bernstein, nite până la ei se transformau treptat fie The Joy of Music, în formule lipsite de substanţa ritualului New York, Simon and Schuster, 1959, liturgic, fie în manifestări ale delăsării. Fără răă p. 264 Bach şi Händel, preclasicismul ar fi ampliificat tendinţele de exploatare a ceea ce estee 3. George Bălan, Misterul Bach, mult prea omenesc în om, pierzând crâmpepeeBucure ti, Editura iele de eternitate încredinţate muritorilor de d Florile Dalbe, 1997, p. 185 atunci şi din timpurile care au urmat.

87 86-87 Bach Handel.indd 87

11/13/11 4:29 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Totul sau nimic Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, protestantismul german încetase de mult să fie o torță aprinsă. Acceptat de nobili și de gloată, el devenise o instituție ecleziastică, seculară și politizată, ca toate celelalte. În noaptea înstrăinării, Dumnezeu a făcut să răsară din cenușă lumina unei noi dimineți.

de Lucian Cristescu u capul în mâini, aplecat peste măsuţa din sufragerie, Phillip Jakob Spener (1635 - 1705) era cufundat în meditaţie. Trecuseră cinci ani de când, în 1670, abia numit pastor în Frankfurt, se hotărâse să facă ceva ca să scoată luteranismul din letargie. La data aceea, înﬁinţase în sufrageria sa o grupă de studiu şi rugăciune, collegium pietatis, pentru câţiva interesaţi. De-atunci grupa a crescut mult şi a trebuit s-o mute în biserică. Acum însă, era nevoie de mai mult…

O singură pasiune

Trezit din cugetare, Spener a luat pana şi a început să scrie: Pia Desideria, sau Dorul ﬁerbinte după o reformă pe placul lui Dumnezeu (1675). Cartea a avut imediat căutare. Chemarea sa la creştinismul simţit şi trăit penetra societatea germană. Aşa s-a născut Pietismul. Printre primii adepţi ai lui Spener era şi magistratul Dresdei, August Hermann Francke. Entuziast, a iniţiat adunări de studiu biblic în limba poporului, frecventate deopotrivă de târgoveţi şi de intelectuali. Izgonit de invidia clericilor, Francke s-a mutat la Halle. Acolo a înﬁinţat Universitatea pietistă, Paedagogium (1692), unde a

88 88-89 Fratii Moravieni.indd 88

1732

Nikolaus Ludwig von Zinzendorf, gravură nedatată

încurajat traducerea Bibliei în limbile orientale. Apoi, cu sprijinul regelui Prusiei (1695) a fondat vestitul orfelinat care, până la moartea lui, recuperase peste 3.000 de orfani.

Micul conte

În 1710, Universitatea lui Francke înscria numele unui băiat de 10 ani, de origine nobilă, Nikolaus Ludwig von Zinzendorf. Foarte dotat, băiatul strălucea prin zel şi inteligenţă. În joacă, el a înﬁinţat „Ordinul seminţei de muştar“, prin care băieţii se legau să-L iubească pe Iisus şi să-şi dedice viaţa facerii de bine. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:30 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

Redeşt ept area a avut un impact atât de fericit, încât „lanţul“ rugăciunii a continuat, neîntrerupt, mai mult de 100 ani! La 21 de ani, Zinzendorf a fost chemat să-şi ia în primire latifundiile moştenite. Nici n-a ajuns bine, că la poarta castelului a şi apărut un grup de Fraţi Moravi1 cerând azil. Treptat, vestea despre bunătatea contelui a început să atragă alţi refugiaţi de credinţe diferite. Pentru ei, Zinzendorf a organizat aşezarea Herrnhut („Adăpostul Domnului“). Văzând că tensiunile teologice măcinau congregaţia, Zinzendorf a decis, în 1727, să-i provoace la creştinism practic, prin încheierea unui „legământ frăţesc“. În ﬁecare zi, în zori, toţi aveau să se unească în adorarea lui Dumnezeu prin cântare şi rugăciune. Pentru aceasta, le-a compus peste 2.000 de imnuri. Apoi a lansat „rugăciunea non-stop“, zi şi noapte: ﬁecărui credincios îi revenea o oră pentru veghere în rugăciune. Redeşteptarea a avut un impact atât de fericit, încât „lanţul“ rugăciunii a continuat, neîntrerupt, mai mult de 100 de ani!2 Viaţa în Herrnhut era înălţătoare, dar îi mai lipsea ceva.

Scânteia

În 1731, Zinzendorf a fost invitat la curtea lui Christian al VI-lea al Danemarcei. Acolo l-a întâlnit pe Antony, un sclav negru din insula Sf. Toma (în Marea Caraibelor). Acesta i-a vorbit despre condiţia inumană în care se aﬂau sclavii şi de faptul că nimănui nu i se îngăduia să le împărtăşească

1600

1732

1800

2000

Evanghelia. Răscolit de ceea ce auzise, Zinzendorf s-a întors la Herrnhut. Când a ajuns, în crucea nopţii, a găsit grupa tinerilor pe genunchi. Lor le-a descărcat povara inimii. Le-a spus însă şi preţul: nimeni nu putea ﬁ misionar în Sf. Toma fără a deveni mai întâi sclav. „Vom ﬁ sclavi de bunăvoie!“

O nouă dimineaţă

Pe 21 august 1732, moravii Leonard Dober şi David Nitschmann au pornit în necunoscut, cu doar 30 de şilingi în buzunar şi fără nicio pregătire decât inspiraţia de sus. Sﬁdând batjocurile şi opoziţia bisericii organizate, cei doi au debarcat pe insula Sf. Toma, s-au vândut ca sclavi şi le-au vestit negrilor Evanghelia. În numai 3 ani, numărul convertiţilor ajunsese la 13.000. Fără să ştie, cei doi deschideau epoca misiunii mondiale; în special, a misiunii pentru sclavi. Acesta a fost începutul. În 1733, moravii pătrund în Groenlanda, unde nu doar botează, ci îi învaţă cum să cultive pământul, să citească şi chiar să cânte la vioară. În 1734, pătrund în Surinam. În 1735, sunt printre indienii din America. În 1737, ajung în Africa de Sud şi în insula Sri Lanka. Într-un singur an, 1740, 68 de misionari au pornit în lume, spre Constantinopol, Ţara Românească, stepa Câlmâcă, Persia, Palestina, Bagdad, Etiopia, Cairo, Estonia, Lituania, Rusia... Până la moartea lui Zinzendorf (1760), 226 de bărbaţi şi femei au plecat în misiuni, mulţi plătind cu moartea. „I-am cerut Domnului doar primele roade dintre păgâni“, spunea Zinzendorf pe patul de moarte. „Dar El mi-a dat mii… Sunt gata…“3

Lumină din lumină

La 14 octombrie 1735, englezul John Wesley se îmbarca din Anglia cu destinaţia Georgia, pentru a prelua funcţia de pastor. Pe mare izbucnise o furtună puternică şi lungă. La un moment dat, uraganul a rupt catargul. gul. Groaza morţii i-a învăluit pe toţi, cu excepp-1. „Frații moravi“, un alt ţia unui grup de bărbaţi şi femei. Aceştia, nume pentru biserefugiaţi într-un colţ, cântau imnuri şi se rica husită care, după arderea pe rug a lui rugau. Uimit de calmul lor şi simţind că Jan Hus (1415), a fost ei posedă o putere lăuntrică pe care el n-oo prigonită fără încetare. avea, Wesley i-a luat la întrebări. Acolo, sub ubb 2. J. T. Hamilton și K. G. biciul furtunii, a aﬂat el despre pietismul Hamilton, The History fraţilor moravi. Evenimentul i-a schimbatt of the Moravian Church, Winstonprofund teologia, transformându-l pe Salem, 1967, anglicanul John Wesley în apostolul unui p. 206-207 nou curent, metodismul, care va mişca 3. J. E. Hutton, A History lumea încă o dată, prin Redeşteptările ce of Moravian Church, Londra, 1909, p. 321 vor urma.

89 88-89 Fratii Moravieni.indd 89

11/13/11 4:31 PM

SEMNELE TIMPULUI 1200

1400

1600

1735

1735 1800

2000

Edwards nu ar ﬁ fost de ajuns pentru a crea o „mare redeşteptare“.

George Whitefield

Abia în 1739, când George Whitefield (1714-1770) şi-a început campania de predicare de 15 luni pe continentul american, mişcarea de redeşteptare a căpătat amploare. Prieten cu John Wesley, viitorul fondator al Bisericii Metodiste, Whitefield trezise Anglia prin predicile sale în aer liber. Sosit în America, a predicat unor mulţimi de până la 25.000 de oameni. În toamna lui 1740, a ajuns în orașul Northampton. Deşi aparţineau unor În primele decenii ale secolului al biserici diferite, Edwards l-a invitat pe XVIII-lea, America se afla într-o criză de Whitefield să predice în biserica sa. Se spune că, în timp ce îl asculta, Edwards identitate. Noul stil de viață american plângea. îi atrăsese Noii Anglii supranumele de Whitefield şi-a continuat turneul, vizitând şi predicând în toate cele 13 „noua Sodomă englezească“1. colonii. Dărâmând barierele, le-a oferit de Cristinel Sava americanilor o identitate comună, bazată pe experienţa convertirii, a „naşterii ocietatea americană era fărâmiţată. Englezii, gerdin nou“. Edwards a fost geniul intelecmanii, olandezii sau francezii din cele 13 colonii tual şi purtătorul de cuvânt al teologiei erau separaţi de distanţa fizică, de cultură, de conrevivaliste, iar Whitefield a fost responfesiunea religioasă şi chiar de limbă. În plus, ultimii sabil cu diseminarea şi promovarea sosiţi erau doar oportunişti neinteresaţi de religie, ci retoricii ei.3 de prosperitate. Individualismul făcuse religia formală. Auditoriul larg, publicitatea din ziare, tirajele impresionante ale scrierilor lui Jonathan Edwards Whitefield au creat prima mare redeşÎntr-un astfel de context şi-a început cariera de predica- teptare americană. Într-o societate inditor şi teolog Jonathan Edwards (1703-1758), considerat vidualistă şi izolată, predicarea lui a adus până astăzi cel mai important teolog american. S-a spus identitate şi unitate, iar efectul acesteia despre el că, dacă nu ar fi fost atât de înclinat spre teologie, s-a resimţit şi pe plan politic, la mai ar fi ajuns un om de ştiinţă la fel de cunoscut ca Benjamin bine de 30 de ani distanţă, în timpul Franklin.2 Revoluţiei Americane. În 1729, Jonathan i-a succedat bunicului său ca pastor al bisericii din Northampton, unde a început să predice despre necesitatea convertirii autentice. Din 1733, 1. Michael Warner, „New English Sodom“ în American o redeşteptare spirituală a început să fie observată în Literature, nr. 64, 1992, p. 19-47 Northampton. Tinerii se adunau pentru rugăciune, bârfa 2. Norma Jean Lutz, Jonathan Edwards: Colonial Religious încetase, tavernele erau goale. În 6 luni, aproximativ 300 Leader, Philadelphia, Chelsea Publishing House, 2001, p. 14 de persoane au fost botezate. Fenomenul s-a extins şi în 3. Jerome Dean Mahaffey, Preaching Politics:The Religious regiunile învecinate, dar în 1737 redeşteptarea s-a stins, Rhetoric of George Whitefield and the Founding of a New la fel ca şi altele care i-au urmat. Activitatea lui Jonathan Nation, Waco, Texas, Baylor University Press, 2007, p. 12-13

Redeșteptarea de care America avea nevoie

90 90 Redesteptarea Americana.indd 90

www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:32 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

„Născut într-un cămin unde lucrurile de strictă necesitate erau un lux, când și-a încheiat alergarea a lăsat în urmă câteva tacâmuri de argint, un pardesiu foarte purtat și o biserică – Biserica Metodistă.” Basil Miller de Gheorghe Modoran iaţa lui Wesley a fost uimitoare. În timpul activităţii sale de predicator, a călătorit pe cal peste 400.000 de kilometri, în Anglia, Scoţia şi Irlanda, cu o medie de peste 35 de kilometri pe zi. Aceasta înseamnă 10 călătorii în jurul lumii. Se trezea în ﬁecare dimineaţă ﬁx la ora 4 şi se ruga timp de o oră. La ora 5, ţinea prima predică a zilei. În mai bine de 50 de ani, a ţinut circa 42.000 de predici şi a scris peste 200 de cărţi.1 La 86 de ani, într-un tur prin Irlanda, a ținut 100 de predici în 60 de oraşe şi sate, de 6 ori pe zi, în aer liber. Cu 2 zile înainte de a împlini 88 de ani, a predicat de două ori în faţa unor mari mulţimi. Lucrarea sa a fost întotdeauna metodică, sistematică.

Un tăciune scos din foc

La vârsta de 6 ani, micul John a fost salvat din casa cuprinsă de ﬂăcări, chiar înainte de prăbuşirea acoperişului. De aceea, deseori se referea la sine ca ﬁind un tăciune scos din foc.2 A fost educat într-un spirit riguros de disciplină şi ordine, care îl va marca pentru tot restul vieţii. După absolvirea a diferite şcoli, Wesley şi-a luat licenţa la Oxford şi, ulterior, masteratul. În timpul studiilor universitare a devenit liderul „Clubului

1738

Uriaşul 1600

1800

2000

mic de statură

1738

William Hamilton, John Wesley

Sﬁnţeniei“, întemeiat de fratele său, Charles, cel care va compune peste 7.000 de imnuri creştine. Membrii grupului se întâlneau pentru studiul metodic al Bibliei, rugăciuni regulate şi discuţii religioase. Între 1735 şi 1737, Wesley a fost invitat să predice Evanghelia băştinaşilor din statul american Georgia. La traversarea Atlanticului, a trăit momente de groază în timpul unei furtuni, dar şi surpriza de a constata că, pe măsură ce valurile deveneau tot mai agitate şi ameninţătoare, un grup de moravi cântau liniştiţi şi încrezători. În cele din urmă, furtuna s-a potolit, dar furtuna din suﬂetul lui Wesley nu s-a liniştit până la acceptarea lui Iisus ca Mântuitor personal. Despre această experienţă, rienţă, Wesley nota în jurnalul său: „Ţipete de groază se auzeau printre englezi, dar germanii cântau tau 1. Earle E. Cairns, liniştiţi mai departe. După aceea l-am Creștinismul de-a lungul secolelor, Oradea, întrebat pe unul dintre ei: «Nu v-a fost Cartea Creștină, frică?» «Slavă Domnului, nu.» «Dar fememe2004, p. 377 ile şi copiii nu s-au speriat?» «Nu, pentruu 2. Basil Miller, John că femeile şi copiii noştri nu se tem de Wesley, Minneapolis, moarte.»“ 1943, p. 14

91 91-92 John Wesley.indd 91

11/13/11 4:32 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

„Lumea este parohia mea”

Wesley a devenit un susţinător al aboGeorge Whitefield, primul predicator al trezirii metolirii sclaviei. Pasiunea lui pentru prodiste, a fost cel care i-a adresat chemarea de a i se alătura blemele oamenilor şi pentru sănătatea pentru a le predica oamenilor în aer liber. Mulţimi de lor l-a condus să înfiinţeze un orfelinat oameni, între 5.000 şi 20.000, veneau să asculte mesajul şi primul dispensar medical gratuit din lui Wesley. A predicat chiar şi la 30.000 de persoane Anglia, în 1746. Wesley a avut o influîntr-un amfiteatru natural, în Carnwall. De mare efect au fost predicile rostite de pe mormântul tatălui său, pentru că i se „N icio alt ă personalitat e interzisese să predice în bisericile anglinu a influenţat atât de cane. Când un episcop i-a reproşat că premult mintea, dicarea sa itinerantă produce perturbări în parohiile anglicane, Wesley i-a răspuns nicio alt ă voce nu a cu acele cuvinte celebre care au devenit atins atât de multe mottoul misiunii metodiste: „Lumea este parohia mea.“ inimi. N iciun alt om A predicat în capele mari, dar şi în închisori, pe străzile oraşelor, pe câmp şi la gura nu a făcut o astfel de minelor, pentru că simţea că starea de lucrare pentru A nglia.“ degradare morală a tuturor claselor sociale atinsese cote alarmante. „Rata morţii Frederick C. Gill crescuse foarte mult, deoarece ginul ieftin îi ucidea pe mulţi, iar pe alţii îi trimitea la azil.“3 Observând efectele dezastruoase ale alcoolului, enţă puternică asupra lui Robert Raikes, Wesley a pornit o adevărată cruciadă prin predicile sale creatorul Şcolii duminicale şi asupra împotriva vânzării şi folosirii alcoolului. lui John Horward, reformatorul închiSuprema pasiune a lui John Wesley era salvarea oamesorilor din Anglia. La scurt timp după nilor pierduţi. Puterea lui izvora din Cuvântul lui moartea sa, peste 70.000 de adepţi din Dumnezeu. „Sunt o făptură a timpului, trecând prin viaţă Anglia s-au organizat într-o biserică ca o săgeată prin aer. Dumnezeu Însuşi S-a aplecat spre naţională metodistă, cu 294 de predicamine, să mă înveţe calea pe care a descris-o într-o carte... tori. Mişcarea metodistă era deja puterLăsaţi-mă să fiu omul unei singure cărţi... În prezenţa Sa, nică şi în America, având peste 43.000 eu deschid şi citesc Biblia.“4 de credincioşi şi 198 de predicatori.5 Astăzi există peste 300.000 de memImpactul trezirii bri în Anglia, iar pe glob, peste 70 de lui Wesley milioane. Trezirea metodistă a fost cea de-a treia mare trezire Dumnezeu s-a folosit de viaţa şi lucraspirituală din Anglia, după du Reforma din secolul al XVIrea lui John Wesley, un om mic de stalea şi după dup mişcarea puritană a secolului al tură, dar ordonat, corect, ager şi harnic, XVII-lea. XVII-lea X Istoricii sunt de acord că, alături pentru a schimba viaţa unui număr 3. Cairns, Op. cit., dee Revoluţia Revolu Franceză şi revoluţia industri- imens de oameni. Despre el se poate p. 377 ală, ală, meto metodismul a fost unul dintre marile spune cu adevărat că a golit cârciumile 4. Miller, Op. cit., p. 132 fenomene fenomen ale secolului. Este posibil ca pre- şi locurile de distracţie şi a aglomerat 5. The New Georgia dicile diicile lui Wesley să fi salvat Anglia de o marile adunări religioase în aer liber. Encyclopedia, www. „r „revoluţie revoluţi franceză“. Cuvintele rostite în ultimele ceasuri ale georgiaenciclopedia.org Impact Impactul trezirii metodiste asupra socie- vieţii i-au rezumat întreaga teologie: „Cel tă tăţii ăţii engleze engl este unanim recunoscut. A mai important lucru dintre toate este că 6. John Wesley, fost opri fo oprit în mare măsură traficul cu gin. Dumnezeu este cu noi.“6 Journal Notes

92 91-92 John Wesley.indd 92

www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:33 PM

Biserica modernÄ&#x192;

93 07-93 Pagini deschidere.indd 93

11/13/11 9:11 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1789 Descreștinarea F istoria unui eșec Mii de nume de străzi schimbate, pentru că făceau referire la sfin i cre tini, preo i catolici obliga i să se căsătorească, Iisus Christos descris ca revolu ionar – sunt câteva dintre detaliile stupefiante ale Revolu iei Franceze din 1789. de Florin Bică

tacul împotriva autorității Bisericii Catolice și, mai ales, asaltul statului francez împotriva religiei creștine – fapt nemaiîntâlnit din perioada Imperiului Roman – au transformat Revoluția Franceză (1789-1799) într-unul dintre momentele majore ale istoriei creștinismului. Desigur, cauzele principale ale revoluției nu au fost de natură religioasă. Franța anului 1789 se aﬂa în pragul falimentului din cauza implicării sale în Revoluția Americană, dar și a unei conduceri deﬁciente care favoriza opulența claselor sociale superioare. Începută ca mișcare de reformă politică și socială, Revoluția a cunoscut rapid o mutație de la atitudini anticlericale la o politică anticreștină, până acolo încât se părea că religia lui Christos a ajuns ajun la marginea m propriului mormânt. 1. Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Antet, p. 118 2. Ellen Judy Wilson, Encyclopedia of the Enlightenment, New York, Facts on File, Inc., 2004, p. 20 3. Graham Gargett, „Voltaire and the Bible“ în The Cambridge Companion to Voltaire (Nicholas Cronk – edit.), Cambridge University Press, 2009, p. 202

Fiica F iiica Iluminismului I Revoluția Franceză a fost numită de Revolu R istorici istoorici „fiica Iluminismului“. Gânditori pre precum ecum JJean-Jacques Rousseau, Voltaire, Mo Montesquieu ontesq și Diderot s-au numărat pri printre intre ccei care au anticipat mișcarea revoluț luționară ționară printr-o critică severă a ordinii so sociale, ciale, a unui regim învechit, bazat pe no norme orme șși ierarhii care nu mai corespundea deau au spir spiritului vremii. Dat fiind că Vechiul Reg Regim gim însemnase în o alianță puternică între Bise Biserică erică șși monarhie, nu este de mirare că atac atacurile curile filosofilor iluminiști au vizat în bun bună nă măsură măs și Biserica. Rousseau, de pildă,

94 94-96 Revolutia Franceza.indd 94

îi acuzase pe creștini de ipocrizie, argumentând că, după ce au preluat puterea în Imperiul Roman, au renunțat la discursul despre Împărăția spirituală (care va veni) pentru a instaura „cel mai violent despotism în lumea aceasta“.1 Desigur, argumentele nu i-au lipsit, istoria Franței oferind exemplele războaielor religioase și ale unor evenimente sângeroase precum „Noaptea Sfântului Bartolomeu“. „În general, anticlericalismul a fost un ingredient major al gândirii iluministe“2 – susține E. J. Wilson. Și nu numai Biserica, ci și Biblia a fost criticată, Voltaire fiind cea mai sonoră voce care „a luptat împotriva ei, a atacat-o, a ridiculizat-o“.3 Anticlericalismul iluminist a fost justificat chiar de sistemul ecleziastic francez. Clerul catolic domina peisajul religios al vremii, beneficiind de numeroase avantaje economice, precum și de www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:34 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

a Franței: Jacques Bertaux, Asaltul palatului Tuilleries

inﬂuență politică. În 1789, toți episcopii catolici proveneau din familii aristocrate și nici măcar nu locuiau în diocezele lor, acestea ﬁind păstorite prin reprezentanți. Inegalitățile impuse prin ierarhia ecleziastică stârniseră nemulțumiri în rândul clerului inferior, aceștia acuzându-și superiorii că acaparează mare parte din veniturile Bisericii. Nu este de mirare că, în vacarmul revoluției,

Într-un spectacol burlesc, Catedrala Notre Dame din Paris a fost transformată în Templu al Rațiunii, în timp ce o tânără actriță a fost încoronată și ovaționată ca Zeița Rațiune.

1600

1789

1800

2000

mulți dintre clericii inferiori s-au alăturat revoluționarilor, întrucât doreau o Biserică mai democratică, în care accesul spre pozițiile ierarhice superioare să depindă de seriozitate, muncă și talent, și nu de „accidente“ precum nașterea într-o familie nobiliară.

„French Cancan“ la Notre Dame Biserica Catolică a primit în anii revoluției o serie de lovituri puternice, comparabile prin forță cu acelea din perioada Reformei protestante. În noiembrie 1789, Adunarea Națională i-a confiscat proprietățile, acestea fiind vândute țăranilor, burgheziei și chiar unora dintre nobili. La începutul anului următor, au fost desființate mănăstirile, iar câteva luni mai târziu a fost promulgată „Constituția civilă a clerului“ prin care s-a redus numărul episcopilor și s-a decis alegerea acestora și a preoților de către cetățenii francezi, la fel cum erau aleși funcționarii publici. Papei nu îi rămânea decât să ia cunoștință de alegerea națiunii (o lovitură grea pentru autoritatea pontificală!). Mai mult, clericii trebuiau să jure loialitate statului francez. Au urmat și alte măsuri, halucinante pentru epoca respectivă: au fost interzise procesiunile religioase, au fost scoase crucifixele din biserici, iar preoții au primit dreptul de a se căsători (unii fiind chiar obligați să facă acest pas). S-a instituit chiar și un nou calendar potrivit căruia „săptămâna“ era de 10 zile. Adoptat în 1793, calendarul a fost păstrat până în 1804. Duminica a fost desființată astfel ca zi de odihnă, iar sărbătorile închinate sfinților catolici au fost înlocuite cu zile dedicate unor patrioți sau martiri ai revoluției. Anii revoluției, dar mai ales perioada cunoscută ca „Regimul Terorii“ (din toamna lui 1793 până în vara lui 1794), au cunoscut eforturi serioase de descreștinare a Franței. Unii dintre liderii revoluționari au dorit să înlocuiască „superstițiile“ creștine cu un nou cult religios, închinat Rațiunii. Trinitatea creștină a fost înlocuită cu „trinitatea“ revoluționară – Libertate, Egalitate și Fraternitate. Într-un spectacol burlesc, Catedrala Notre Dame din Paris a fost transformată în Templu al Rațiunii, în timp ce o tânără actriță a fost încoronată și ovaționată ca Zeița Rațiune. Mii de alte biserici din provincie aveau să devină în scurt timp temple similare. A existat desigur și un curent potrivnic procesului descreștinării, împotrivirea manifestându-se prin ignorarea noului calendar, prin răceală vizavi de cultul eroilor neamului și prin participarea la ritualurile tradiționale ale Bisericii. Tonul general a fost însă unul de surghiunire a creștinismului.

95 94-96 Revolutia Franceza.indd 95

11/13/11 4:34 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Ch l Thévenin, Charles Thé i Căderea Bastiliei

Revoluțiile l l trec, creștinismull rămâne... â Odată apus Regimul Terorii, descreștinarea Franței a scăzut în intensitate, deși creștinismul a fost privit în continuare ca o religie cu potențial subversiv. Totuși lucrurile au început să se schimbe în bine, nu doar în Franța, ci și în alte țări europene. Dacă în primii săi ani, Revoluția Franceză se bucurase de o percepție pozitivă printre națiunile europene, odată cu ororile Regimului Terorii, percepția s-a schimbat. Temerile create de direcția neașteptată a Revoluției au inspirat și încurajat redeșteptări religioase atât în Franța, cât și în Europa. Mișcarea Școlilor duminicale din Anglia a luat avânt, laicii fiind interesați să studieze Biblia și doctrinele creștine. Astfel, dacă în 1788, școlile duminicale engleze aveau cca 60.000 de participanți, până în 1811, numărul acestora a ajuns la 415.000. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a adus și înființarea primelor societăți misionare engleze: Societatea Misionară Baptistă (1792), Societatea Misionară Londoneză (1795) și Societatea Misionară a Bisericii (1799). Au avut loc treziri religioase în sânul comunităților pietiste din Germania, în opinia căr cărora evenimentele din Franța erau rodul roodul filosofi lo ilor false ale Iluminismului. 4. Stewart J. Brown, Țările Ț Scandinave Sc au cunoscut, de aseme„Movements nea, neea, învio înviorări spirituale, creștinii de aici of Christian Awakening in revomergând m din ușă în ușă pentru a studia lutionary Europe, Biblia Biiblia cu persoanele interesate. Tot în 1790-1815“ în The Cambridge History această acceastă perioadă p au apărut societățile of Christianity, vol. biblice: biiblice: S Societatea Biblică Britanică (1804), 7 (Stewart J. Brown i Timothy Tackett Societatea Societate Biblică Germană (1804), S – edit.), Cambridge Societat S Societatea Biblică Prusacă (1805) etc. University Press, Paradox P Paradoxal, anticreștinismul revoluționarilor 2006, p. 594

96 94-96 Revolutia Franceza.indd 96

francezi a născut și un interes pentru profețiile Bibliei (mai ales cele din Daniel și Apocalipsa), perioada Revoluției și a imperiului napoleonian ﬁind cunoscută pentru apetitul vizavi de milenarism. Nu puțini au fost aceia care au conexat evenimentele din Franța cu profețiile biblice despre revenirea lui Christos. După un sfârșit de secol de coșmar, Europa a intrat într-un secol nou, cunoscut ca marele secol creștin al redeșteptărilor religioase și al expansiunii religiei creștine dincolo de hotarele europene. „Trezirile creștine din perioada 1790-1815, cu credința lor în intervenția divină în viața umană, cu accentul pus pe credința și devoțiunea personală și cu chemarea lor pentru activism social, au contribuit nu numai la apărarea creștinismului european împotriva atacului fără precedent al Revoluției Franceze, ci și la fortiﬁcarea sa în fața provocărilor și oportunităților secolului al XIX-lea“4 – consideră Stewart Brown. Bărbații și femeile creștine au privit din nou, cu încredere, spre creștinism ca spre o forță capabilă să regenereze spiritul european și să le ofere sensul pe care nu l-au găsit într-o societate în care rațiunea umană a dorit să urce pe tronul lui Dumnezeu. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:34 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1793

1600

1793 1800

2000

Explozia

misionarismului modern

În ziua în care l-a botezat pe William Carey, reverendul John Ryland î i nota în jurnal: „Azi am botezat un pantofar sărac.“ de Alina Kartman

e spune că după ce englezul William Carey a căpătat notorietate ca misionar în India, un aristocrat i-ar fi reproşat jignitor că nu este decât un cizmar. „Nici măcar cizmar“, i-ar fi răspuns Carey, „ci doar un pantofar.“ Cu siguranţă, nu de faimă şi glorie avea nevoie misionarul care îşi îngropase singur unul dintre copii şi îşi văzuse soţia pierzându-şi minţile din pricina condiţiilor agonizante. După ce supravieţuise malariei, dizenteriei, holerei şi fiarelor sălbatice, pentru Carey viaţa avea alte coordonate decât cele ale celebrităţii. „Pot să mă târăsc“, spunea el. „Pot să perseverez în orice scop definit. Acestui fapt îi datorez totul.“1 Într-adevăr, prin perseverenţa lui, Carey a făcut posibilă urnirea unui adevărat colos: misionarismul modern. Activitatea lui Carey a fost o scânteie care a aprins noua eră în evanghelizarea mondială. A marcat totodată şi începutul misionarismului de limbă engleză care, de atunci și până astăzi, a dat lumii 8 din 10 misionari.2

Până la sfârșitul vieții, cunoștea 40 de limbi străine, între care se numărau și limbi asiatice grele, precum sanscrita și bengaleza. Impactul unei cărți seculare Totul a pornit de la o carte: Călătoriile Căpitanului Cook, în care vestitul explorator rememora aventurile sale în ţări exotice. Carey s-a simţit captivat, ba chiar constrâns nstrâns de ideea de a transmite Evanghelia şi celor care nu auziseră de Christos. 1. Eustace Carey, Memoir of William În acelaşi timp, patronul său cizmar, obser-Carey, Calculta, vându-i pasiunea pentru învăţătură şi venera-Ed. Boston, 1836, ţia pentru călătorii, l-ar ﬁ sfătuit „să nu îi mai p. 623 irosească pielea şi să se apuce cât mai repede 2. R. E. Hedland, să facă ceva cu limbile străine pe care le ştie“.3 Little-known or remarkable facts Şi Carey ştia multe. În copilărie învăţase sinabout William gur latina. La 12 ani ştia deja greaca. A deprins ns Carey, www.christianhistorymagaapoi ebraica, franceza, germana, spaniola, zine.orgg daneza, portugheza şi italiana. Până la sfârşitul vieţii, cunoştea 40 de limbi străine, întree 3. Ibidem

97 97-99 Misionarii.indd 97

11/13/11 6:43 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

care se numărau şi limbi asiatice grele, precum sanscrita şi bengaleza.

„… Stai jos! Te entuziasmezi prea ușor.” În mediile baptiste însă era privit ca un element stânjenitor, care sâcâia pe toată lumea cu ideile lui despre misiunea externă. De pildă, în 1786, Carey s-ar fi aflat la o întâlnire pastorală unde a supus dezbaterii ideea că „misiunea apostolilor de a vesti Evanghelia naţiunilor ar fi valabilă pentru toţi preoţii urmaşi ai apostolilor, până la sfârşitul timpului“. Un pastor prezent i-ar fi răspuns acid: „Tinere, stai jos! Stai jos! Te entuziasmezi prea uşor. Când Dumnezeu va vrea să îi convertească pe păgâni, o va face fără să te consulte pe tine sau pe mine.“4

Impactul unui excentric Îndârjit de acest refuz, Carey s-a adâncit în studiu şi, în 1792, şi-a sintetizat ideile într-o carte scrisă cu multă elocvenţă. Ideile sale au reuşit să convingă doisprezece pastori baptişti, care s-au unit într-o societate misionară şi au început să strângă fonduri pentru evanghelizarea în străinătate.

Activitatea lui Carey păstrează un element ce ține de miraculos, luând în calcul faptul că speranța de viață a unui englez în India rurală era, la sfârșitul anilor 1700, de șase luni. La scurt timp de la fondarea Societăţii Misionare a Baptiştilor Stricţi, membrii ei au auzit de John Thomas, un chirurg care lucrase în Bengal şi care căuta sprijin ﬁnanciar şi un coleg pentru a se întoarce acolo ca misionar. Carey s-a oferit repede să îl însoţească şi, în ciuda obstacolelor, a plecat, în 1793, în India, unde avea să îndure experienţe agonizante. Luat prin surprindere de costurile ridicate de trai din Calcutta, epuizat de şapte mutări cu locuinţa în primele cinci luni ale călătoriei, privit ca un paria de indieni, abandonat de două ori de partenerul de misiune şşi simţindu-se ţ neînţeles de cei rămaşi în Anglia, Carey a avut a toate toa premisele unui eşec răsunător. „Ştiu „Ş Ştiu Ş că D Dumnezeu este aici“, nota în jur4. F. Deaville Walker, nalul naalul său. său „Între atâtea obstacole, aş muri William Carey. Missionary Pioneer cuu totul dacă d nu m-ar ţine Dumnezeu.“ and Statesman, Activitatea Activitat A lui Carey păstrează un element Chicago: Moody Press, 1925, p. 54 cee ţine de miraculos, luând în calcul faptul

98 97-99 Misionarii.indd 98

Joseph Wolff predicând în Palestina.

că speranţa de viaţă a unui englez în India rurală era, la sfârşitul anilor 1700, de şase luni. Dumnezeu l-a ţinut în India 43 de ani, timp în care, ajutat de o echipă eﬁcientă de misionari, a reuşit să traducă toată Biblia în şase limbi şi părţi ale Scripturii în alte 29 – o realizare monumentală pentru un cizmar autodidact. Mai important însă, munca lui Carey a fost un lobby neîntrerupt pentru viziunea promisionarism, care era văzută ca o excentricitate în Anglia acelei vremi.

Misionarul lumii Tot ca un excentric era privit şi Joseph Wolff, un evreu german, motivat, în aceeaşi perioadă ca şi William Carey, de zelul pentru misiunea externă. Convertit la catolicism după lectura unei cărţi scrise de episcopul Johann Michael Sailer (fiul unui alt cizmar sărac), Wolff a studiat cu pasiune despre Orient, la Universitatea din Tübingen şi cea din Roma. În 1818 a fost exmatriculat din Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide“, pentru că a atacat doctrina infailibilităţii Bisericii şi şi-a criticat tutorii. După exmatriculare, s-a mutat în Anglia, aderând la Biserica www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:43 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

Anglicană, continuându-şi studiile în orientalism la Cambridge. În 1821, Wolﬀ a început expediţiile sale misionare, vizitând mai întâi Egiptul, peninsula Sinai, Ierusalimul, Aleppo (Siria) ajungând după aceea în regiuni precum Mesopotamia, Persia, apoi Georgia şi Crimeea. După cinci ani, s-a întors în Anglia, iar peste alţi doi, a pornit din nou pe un traseu misionar, oprindu-se în Anatolia, Armenia, Turkmenistan, Afganistan, Simpla şi Calcutta.

Un evreu pentru evrei Însufleţit de ţelul de a-L predica pe Christos evreilor, Wolff a întreprins trei dintre cele patru călătorii ale sale în Orientul Mijlociu, special pentru a veni în întâmpinarea iudeilor. Între timp însă le-a predicat şi musulmanilor, hinduşilor, persanilor şi membrilor altor religii. La inima evreilor ajungea vorbindu-le mai întâi despre profeţiile vetero-testamentale şi arătându-le cum acestea îşi găsesc împlinirea în viaţa lui Christos. Predicatorul continua apoi referindu-se la profeţiile care vizau revenirea lui Christos. Interesant este că, într-una dintre călătoriile sale, Wolff povesteşte că a descoperit că şi popoare izolate din Bokhara (Uzbekistan) şi arabii din Yemen credeau în revenirea apropiată a Domnului. „Arabii“, spunea el, „deţin o

„Arabii dețin o carte numită Seera, în care se vorbește despre venirea lui Christos și a Împărăției Sale, iar oamenii așteaptă ca evenimente importante să aibă loc în anul 1840.“ Joseph Wolff Explozia misionarismului modern 97-99 Misionarii.indd 99

1600

1793 1800

2000

carte numită Seera, în care se vorbeşte despre venirea lui Christos şi a Împărăţiei Sale, iar oamenii aşteaptă ca evenimente importante să aibă loc în anul 1840.“ Precocuparea lui Wolﬀ şi a celor întâlniţi de el pentru revenirea Lui Iisus Christos era în acord cu timpul. Mulţi alţi cercetători ai Bibliei, din Europa şi America, studiau la începutul secolului al XIX-lea profeţiile biblice cu privire la revenirea Mântuitorului.

Zel contagios Numărul celor care se dedicau evanghelizării externe a explodat. Secolul al XIX-lea a dat lumii mari misionari, precum Hudson Taylor (1832-1905) şi David Livingstone (1813-1873). Istoria a imortalizat şi numele unor misionari precum Adoniram şi Ann Judson, Johan Krapf, C. T. Studd, Kenneth Frasier, care au reuşit să planteze numeroase biserici şi să răspundă nevoilor imediate ale multor oameni care nu auziseră în viaţa lor de creştinism. Observând mormintele misionarilor îngropaţi în vecinătatea bisericilor pe care le formaseră, dr. Petter Hammond aﬁrma că „biserica din Africa este construită, la propriu, pe oasele misionarilor şi martirilor“.5

Protestantismul, locomotiva misiunii Cei mai mulţi misionari ai secolului al XIX-lea proveneau din mediile protestante din Marea Britanie, Statele Unite, Suedia, Franţa, Germania, Elveţia şi Olanda. La doar un secol de la călătoria lui William Carey în India, numărul misionarilor europeni care activau în câmpuri externe crescuse de la câteva sute la 15.000, care au răspândit creştinismul în ţări izolate religios. Protestantismul, care a preluat rolul de locomotivă a avântului misionar6 de la Biserica Catolică, a înregistrat creşteri spectaculoase ale numărului de membri şi a cunoscut o mutaţie majoră în ceea ce priveşte localizarea membrilor pe harta lumii. În 1800, circa 1% dintre creştinii protestanţi trăiau în Asia, Africaa 5. Peter Hammond, şi America Latină. În 1900, numărul lor What Inspired the ajunsese la 10%. Greatest Century of Astăzi, cel puţin 67% dintre creştinii Missionary Advance?, Frontline Fellowship, protestanţi trăiesc în ţări care altădată www.frontline.org.za erau considerate câmpuri pentru misiunee 6. Daniel H. Bays, The externă. Cu aportul misionarilor dedicaţii Foreign Missionary creştinării popoarelor, în doar 200 de ani,i, Movement in the 19th and early 20th biserica protestantă s-a transformat Centuries, http://natidintr-o religie aproape exclusiv occidenonalhumanitiescentală, într-o mişcare mondială. ter.org

99 11/13/11 6:44 PM

SEMNELE TIMPULUI 200

Jacques-Louis David, Încoronarea lui Napoleon

400

600

800

1000

1798

Sfârșitul puterii seculare a papilor În secolul al XIX-lea, două mari revoluții schimbau fața lumii. Acestea au promovat separarea bisericii de stat, prefațând sfârșitul puterii seculare a celei mai puternice instituții religioase a creștinătății: papalitatea. de Florin Lăiu

stfel, dreptul roman întemeiat pe Codul lui Iustinian, în care statul şi biserica îşi confundau interesele şi care prevedea privilegii politice speciale pentru papă, era desfiinţat şi o nouă ordine îşi făcea loc în lume. Totul se transforma în jurul papei, totul se răscula, şi papa nu mai putea face nimic. Inchiziţia se desfiinţase, iezuiţii fuseseră desfiinţaţi şi exilaţi. Odată cu Pius al VI-lea (1775-1799), papalitatea era la capătul puterilor.

Conflictul dintre Franța și papalitate Guvernul Franţei revoluţionare a cerut ca toţi preoţii să jure credinţă statului – „Jur să susţin cu toată puterea mea libertatea, egalitatea şi executarea legii sau să mor la postul meu.“ Dar Pius al VI-lea a refuzat adeziunea clerului la constituţia civilă, a condamnat principiile Revoluţiei şi i-a ameninţat cu excomunicarea pe toţi preoţii care nu-şi retrăgeau jurământul în decurs de 60 de zile. Între timp, în Franţa s-a votat Constituţia franceză (1791), prin care regele devenea şi el supus legii. În acelaşi an, Franţa şi-a anexat posesiunile pe care papalitatea le deţinea pe teritoriul ei (Avignon, Venaissin).

100 100-101 Berthier si Papa.indd 100

Clericilor care refuzau depunerea jurământului li se pregătea exilul în Guyana sau zece ani de închisoare. Apoi, pedeapsa pentru cler s-a înăsprit, guvernul revoluţionar ameninţând cu exilul veşnic sau moartea. Republica a declarat învăţământul laic, salariile preoţilor au fost suspendate și astfel ideea apărării drepturilor omului şi a separării statului de biserică s-a radicalizat. În anul 1795 au fost exilaţi circa 8.300 de preoţi. Republica începea să şteargă până şi memoria istoriei creştine, întemeind o nouă eră, un nou calendar, un nou ciclu „săptămânal“ (decada), după modelul antic egiptean. În timpul campaniei din Italia, generalul Bonaparte se lovise de autoritatea papei cu care a încercat să negocieze, încheind un tratat de pace cu Pius al VI-lea, pe 19 februarie 1797. Prin acesta, papa renunţa la pretenţiile asupra Avignonului. În cele din urmă, i-a cedat www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:48 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

1600

1798 1800

2000

Franţei şi partea de nord a statului papal, pe Berthier: „Lasă-mă să mor aici!“ Iar generalul i-a repliplătindu-i lui Napoleon şi o mare contri- cat: „Puteţi muri oriunde!“ Bătrânul pontif, de 82 de ani, buţie. Dar problema neloialităţii clerului a fost dus în Toscana, târât dintr-o închisoare în alta şi, în faţă de republică, din cauza loialităţii faţă cele din urmă, în Franţa, la Valence, unde în august 1799 de papalitate, încă rămânea. a şi murit. Pe actul de deces, autorităţile au notat sec: Ca urmare, Franţa a decretat desfiinnumele cetăţeanului – Jean Braschi; meseria – pontif. ţarea Statului Bisericii. Se urmărea prin Lungul șir al concordatelor aceasta apărarea revoluţiei în Franţa şi În acele zile, lumea a gândit, nu fără satisfacţie, că lichipromovarea principiilor ei în Europa. În darea puterii laice a papilor era definitivă. Ca instituţie februarie 1798, trupele franceze, conbisericească, papalitatea continua. După Pius al VI-lea a duse de generalul Berthier, au intrat în Statul Papal. Generalul i-a făcut cunos- venit Pius al VII-lea. Statul papal avea să fie reînfiinţat şi redesfiinţat de mai multe ori. În 1801, printr-un concorcută papei hotărârea francezilor. Dar dat între Napoleon şi Papa Pius al VII-lea, s-au fixat noile bătrânul pontif, uluit că papalitatea nu graniţe ale statului papal. În 1809 însă, acelaşi Napoleon mai însemna nimic în ochii lumii, şi îl desfiinţează din nou, deoarece papa îl anate-mizase ţinându-se tare de dreptul tradiţional pe împărat. Statul Papal a fost anexat Franţei, iar papa „divin“, a refuzat să-şi calce jurământul pontifical şi să recunoască dreptul revo- întemniţat. În 1813 s-a încheiat un nou concordat între Napoleon şi Pius al VII-lea, ducând la restituirea Statului luţionar. Franţa, care le donase papilor Papal. În urma revoluţiilor paşoptiste însă, Statul Papal un stat, îl lua acum înapoi. Chiar în Statul Papal, populaţia împărtăşea ideile este din nou desfiinţat, în februarie 1849, şi italienii proclamă Republica Romană, în revoluţionare. Radicalii din Roma demonstrau violent, Franța, care le donase Adunarea Naţională. Dar ca un cerându-i papei să abdice. papilor un stat, îl lua făcut, tocmai trupele franceze, care sosesc în iulie 1849, ocupă Roma Francezii îi ceruseră mai întâi acum înapoi. şi restabilesc autoritatea papală. să îşi retragă bulele de condamÎn anul 1855, Austria încheie un nare a Revoluţiei. Dar papa nu cunoştea alte principii de guvernare concordat cu Roma. În 1870, Roma a fost ocupată de trudecât absolutismul întemeiat pe un pre- pele italiene, încheind unificarea Italiei, iar Statul Papal a fost iarăşi desfiinţat. În 1871, s-a ajuns la o recunoaştere supus drept divin, aşa încât nu a cedat. limitată a Statului Papal, asigurându-se inviolabilitatea În aceste împrejurări, la 15 februarie papei, independenţa politicii externe, libera exercitare a 1798, generalul Berthier a pronunţat autorităţii spirituale, dar suveranitatea se limita la palatele destituirea papei. A fost smuls de la Vatican, Lateran şi Castelul Gandolfo. În 1929, printr-un altarul care nu i-a putut oferi scăpare. concordat între Italia fascistă şi papalitate, se statua indeInelele pontificale i-au fost smulse din pendenţa Vaticanului şi statutul special degete. S-a oficiat chiar al Bisericii Catolice. În 1933, Germania un Te Deum în Basilica Papa Pius şi Spania fac concordate cu Vaticanul. În „Sf. Petru“, marcându-se al VI-lea 1984, printr-un nou concordat cu statul astfel destituirea papei. italian, Biserica Romană pierdea prin lege Nu a unui papă, ci a dreptul de a fi religie de stat în Italia; i se papalităţii ca instituţie recunoştea doar suveranitatea asupra politică. Se împlineau Cetăţii Vaticanului. Drept compensaţie exact 1.260 de ani de însă, în acelaşi an (şi poate nu întâmplător), la eliberarea Romei de Statele Unite, care se opuseseră categoric ostrogoţi şi începutul timp de două secole propunerii de a avea modest al puterii securelaţii oficiale cu Vaticanul, au instituit în lare a papilor. În timp ce mod oficial o ambasadă la Vatican. era arestat, Pius îl rugase

101 100-101 Berthier si Papa.indd 101

11/13/11 6:48 PM

SEMNELE TIMPULUI 1000

1200

1400

1600

1804 1800

2000

1804 O Biblie pentru fiecare Micuța galeză Mary Jones a mers pe jos cei 40 de kilometri cu sufletul la gură. Abia aștepta ca, din economiile ei de 6 ani, să-și poată cumpăra o Biblie în limba ei. Dar, în prăvălioara domnului Charles, pastorul și învățătorul ei, a constatat cu disperare că toate Bibliile erau fie vândute, fie amanetate deja. de Beniamin Ro ca

rofund impresionat de istoria fetiţei, Charles Thomas a propus Consiliului Societăţii de broşuri religioase să furnizeze mai multe Biblii pentru Ţara Galilor. Era anul 1800. Un membru al Consiliului, Joseph Hughes, a sugerat atunci înfiinţarea unei noi societăţi care să se ocupe de publicarea Bibliilor, „şi dacă e pentru Ţara Galilor, de ce nu şi pentru întregul Regat [al Marii Britanii] şi pentru întreaga lume?“ William Wilberforce, devenit un om nou după citirea Noului Testament, în 1783, a fost unul dintre cei trei sute de participanţi la întrunirea care a hotărât înfiinţarea Societăţii Biblice Engleze pentru Marea Britanie şi Străinătate, în anul 1804. Wilberforce a fost vicepreşedintele ei până în 1833. Societatea şi-a făcut nenumărate filiale, atât în Anglia, cât şi în afara ei, astfel că, în 1903, existau 5.726 în Anglia şi 2.230 în străinătate. „O Biblie pentru milioanele de oameni care nu o au, într-o formă practică, la un preţ accesibil şi pentru cei mai săraci“ a devenit deviza societăţii. Prima traducere s-a făcut chiar în anul 1804, constând din transpunerea Evangheliei după Ioan în limba indienilor mohawk din Canada.

102 102 Societati Biblice.indd 102

Societatea Biblică din Anglia a devenit sursă şi model pentru societăţile biblice care s-au născut în Europa şi apoi în Australia, în cele două Americi, Africa şi Asia. În 1808, a luat fiinţă prima Societate Biblică Americană – Pennsylvania Bible Society –, care împreună cu multe altele, create la nivel de state sau zone, au format, în 1816, Societatea Biblică Americană. La nivel global, în 1946 s-a născut Societatea Biblică Unită, care întruneşte 146 de societăţi biblice naţionale şi acţionează în 200 de ţări şi teritorii. Prin intermediul acestor societăţi, Biblia a fost tradusă în 2.527 dintre cele aproximativ 6.500 de limbi vorbite. Alături de aceste societăţi biblice există şi unele care se ocupă cu distribuirea – de exemplu, Gideons International – sau cu tipărirea (Amity Printing Company înfiinţată în 1987 în China, unde s-au tipărit deja peste 50 de milioane de exemplare). Faithcomeby hearing este o asociaţie care produce Biblii în format audio în 85 de ţări. Misiunea asumată de toate aceste organizaţii, printre care şi Societatea Biblică Interconfesională din România, înfiinţată în anul 1992, este izvorâtă din încrederea în puterea de schimbare şi modelare pe care o are Biblia asupra oamenilor din toate culturile. Asemenea unui copac uriaş, ale cărui rădăcini duc seva în sute de ramuri, în mii de crengi şi milioane de frunze, societăţile biblice implementează, prin tipar, format audio sau Braille, valorile Bibliei în mentalul universal. www.semneletimpului.ro 11/13/11 4:35 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1807 1800

2000

1807 William Wilberforce „Plevușca“ a înghițit caracatița Politician englez profund religios și reformator social neobosit, William Wilberforce, poreclit „Plevușca“ din cauza constituției sale firave, a schimbat istoria prin contribuția sa la eradicarea completă a sclaviei în Imperiul Britanic.

de Iulia Drăghici

Dianne Earl, William Wilberforce

ocietatea engleză a sfârşitului de secol XVIII era marcată de contraste sociale tragice, iar creştinismul îşi pierduse esenţa, devenind o religie a exteriorului pentru clasele privilegiate. Ca reacţie, a apărut metodismul, care a readus în atenţia oamenilor principiile de bază ale creştinismului şi i-a inspirat pe viitorii reformatori sociali William Wilberforce, Elizabeth Fry, George Müller, Thomas Buxton, John Venn şi alţii. În 1784, în urma discuţiilor cu fostul profesor William Law, autor al unor cărţi despre creştinismul practic, Wilberforce şi-a reluat lecturile biblice

începute în copilărie. Stilul său superﬁcial de viaţă s-a schimbat odată cu convertirea sa. Însă momentul nu era cel mai convenabil: la doar 21 de ani, tocmai fusese ales să ocupe unul dintre scaunele cele mai râvnite din parlament, ca reprezentant al prestigiosului Yorkshire, iar Wilberforce se temea că activităţile politice îi vor frâna dezvoltarea spirituală. Vechiul său prieten din timpul studenţiei la Cambridge, prim-ministrul Pitt, a fost cel care l-a încurajat pe Wilberforce să nu se retragă din viaţa publică, sugerându-i să se implice în susţinerea unei legi privind interzicerea comerţului cu sclavi. „Dumnezeu are nevoie de oameni ca tine în parlament şi poate reuşim să abolim sclavia“, l-a sfătuit şi predicatorul John Newton, fost negustor de sclavi, autorul faimosului imn Amazing Grace („Har uimitor“). Comerţul cu sclavi era o afacere foarte proﬁtabilă şi extinsă, o imensă caracatiţă, care manevra mii de sclavi, sute de corăbii şi milioane de lire. Economia Marii Britanii şi a altor ţări din Europa depindea în mare măsură de ea. Vasele britanice transportau sclavi din Africa spre Indiile de Vest, în condiţii îngrozitoare. Puţini cunoşteau ororile transportării lor peste Atlantic, în timpul căreia se estima că unul din patru sclavi îşi pierdea viaţa. Wilberforce s-a alăturat cauzei aboliţioniste şi, timp de 18 ani, în ciuda eşecurilor şi a sănătăţii precare, a prezentat parlamentului proiecte de lege vizând interzicerea comerţului cu sclavi. În cele din urmă, ca urmare a eforturilor sale, în 1807 comerţul cu sclavi a fost interzis prin lege, dar aceasta nu îi elibera pe cei care erau deja sclavi. Sclavia nu a fost eradicată decât peste două decenii de luptă, timp în care Wilberforce, retras din parlament, a continuat să vorbească şi să scrie în favoarea abolirii. Wilberforce a murit în iulie 1833, cu numai câteva zile înainte ca parlamentul britanic să voteze abolirea sclaviei o dată pentru totdeauna.

103 103 William Wilberforce.indd 103

11/13/11 6:49 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

1830

800

1000

P neobișnuit Un predicator

„Campaniile“ de evanghelizare în masă au devenit un fenomen obi nuit în cultura religioasă contemporană. Însă cum a început i care sunt efectele sale pe termen lung pu ini se întreabă. de Florian Ristea Anonim, Charles Finney

rin anul 1825, în Evans Mills – un orășel american de la granița cu Canada – a sosit un nou predicator. Cu mai puțin de 500 locuitori, orașul nu avea o biserică, ci doar clădirea de piatră a școlii, unde congregaționaliștii și baptiștii se adunau la un loc. Aici predica Charles Gradison Finney. Finney remarcase fără efort comportamentul deplorabil al locuitorilor: străzile răsunau de certuri, înjurături și blesteme. Într-o ocazie, Finney și-a încheiat predica avertizându-i că va pleca dacă nu sunt dispuși să arate public că Îl acceptă sau Îl resping pe Christos. Când le-a cerut să se ridice în picioare, ca semn al acceptării lui Christos, sau să stea jos, ca semn al respingerii Lui, oamenii au rămas muți de uimire. Niciun predicator nu le ceruse vreodată așa ceva. S-au ridicat mânioși și au părăsit sala. Așa a început povestea celui care avea să ﬁe numit „părintele redeșteptării moderne“, inﬂuențând major evanghelismul în masă de mai târziu.

De la avocatură la „districtul incendiat“ Finney s-a convertit în biroul său de avocat, citind Biblia pentru a înțelege textele inserate în cărțile de drept și citate frecvent de juriștii mai vârstnici. Dedicându-se predicării, el a realizat că, oricât de logice și convingătoare erau, argumentele sale nu puteau să miște voința încăpățânată a celor neconvertiți. Așa că a început să se roage stăruitor lui Dumnezeu și să se adreseze laturii emoționale a oamenilor. Convertirile s-au înmulțit și focul redeșteptării s-a întins în toată partea de nord a statului New York, care a ajuns să ﬁe denumită „districtul incendiat“. Spiritul de redeșteptare a cuprins și alte state, rămânând în istorie sub numele de a Doua Mare Trezire americană.

104 104-105 Charles Finney.indd 104

www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:50 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

A Doua Mare Trezire Această mișcare a avut un impact major asupra istoriei religioase americane, înglobând milioane de oameni, conducând la creșterea numerică a confesiunilor existente și la apariția altora noi, prin proclamarea mesajului despre a doua venire a lui Iisus Christos. Cel mai răsunător exemplu este mișcarea adventă, începută în anii 1830, care a dus la apariția adventiștilor de ziua a șaptea. În același timp, ea a avut un impact major asupra societății americane prin reformele pe care le-a determinat în domeniile temperanței, drepturilor femeii și aboliționismului. Prin teologia și inﬂuența lui Charles Finney și a altor lideri, bisericile locale au devenit conștiente de rolul lor în societate, străduindu-se să înnobileze lumea prin mesajul salvării, prin schimbările aduse legilor și prin crearea de instituții noi.

Metodele lui Finney Abordarea evanghelistică a lui Finney era profund înrădăcinată în teologia sa. El susținea că omul are o natură total decăzută și că este salvat prin har, doar prin credință. Faptele le considera o dovadă a credinței. În același timp, era un perfecționist, aﬁrmând că omul are voință liberă, pe care și-o poate folosi în bine sau în rău. Așa se explică inﬂuența majoră pe care a avut-o în schimbările sociale și politice din America secolului al XIX-lea. A susținut drepturile femeilor și a militat pentru abolirea sclaviei, îndemnându-și convertiţii să susțină această cauză prin vot și prin implicarea în lupta politică. Lucrul pentru care a fost cel mai mult admirat și criticat, deopotrivă, a fost pragmatismul cu care a abordat predicarea evanghelistică: „Probabil elementul care a dăinuit cel mai mult și cu care Finney a contribuit în mod involuntar la creștinismul contemporan a fost pragmatismul.“1 De exemplu, de la metodiși

1600

1830 1800

2000

a preluat „banca pocăinței“2 și „adunările de tabără“.3 Mai târziu, a început să-i cheme pe oameni să îngenuncheze în fața platformei pentru a-L primi pe Christos. În predicare, Finney folosea stilul improvizat, obișnuind să dezaprobe și să critice în public persoanele. Prin talentul său muzical, cu statura sa impozantă (avea 1,90 metri), ochii sfredelitori și abilități înnăscute de lider, el trezea în ascultătorii săi dorința de a deveni creștini adevărați, ﬁind considerat „cel mai inﬂuent reformator liturgic din istoria americană“.4

Ecouri în protestantismul contemporan Pragmatismul lui Charles Finney a fost popularizat și diseminat în mentalitatea protestantă prin cartea sa, Lectures on Revival (1835). Promotorii trezirilor moderne au împrumutat metodele sale și le-au ridicat la rang de norme, după cum se poate observa la aproape orice nivel al predicării – de la predicatorii parohiali la evangheliștii de masă contemporani. Chemarea oamenilor în față pentru „rugăciune specială“, ridicarea în picioare sau a mâinii drepte ca semn al „predării“, completarea foilor de decizie – toate pe fondul intonării unor imnuri speciale de către cor sau soliști – au atras criticile opozanților, pe motiv că sunt o formă de manipulare psihologică. Astfel, ideea protestantă că orice învățătură ățătură trebuie verificată cu Biblia înainte de a fi accep-tată era contrazisă de practică, unde se 1. George Barna i Frank Viola, Creștinism acceptă aproape orice, câtă vreme rezul-păgân?, Oradea, tatul este „câștigarea sufletelor“. Însă, Editura Kerigma, 2010, p. 96 un „efect secundar“ și mai important a fost instaurarea spiritului individua2. O bancă din lemn situată pe platlist în creștinismul protestant („mântuiiforma din fa ă a biserea este personală“), în dauna zidirii reciciricii, unde oameproce a „laicilor“ și a implicării lor în vessnii cu diverse nevoi erau chema i pentru tirea Evangheliei. Acest efect dăunător a fi înăl ate rugăciuni a fost adus asupra protestantismului pentru ei. chiar de predicatorii săi, care, în dorințaa 3. Adunări mari de lor de a avea succesul lui Finney, au deveve-rede teptare, de mai multe zile, în care nit atracția dominantă a bisericii, trans-predicatorii îi invitau formată, la rândul ei, într-un loc de întrurupe participan i să se nire a individualităților. Pericolul fusesee convertească. intuit de unul dintre cei mai renumiți pre pree4. John F. White citat dicatori ai redeșteptării din timpul Primei meei în Barna i Viola, Op. cit., p. 97 Mari Treziri, John Wesley: „Creștinismul mul ull este, în esență, o religie socială… A-l 5. John Wesley, Sermons on Several transforma într-o religie a solitarilor, Occasions, London, înseamnă să-l distrugi.“5 La un asemenea eaa Epworth Press, 1956, p. 237 lucru, Finney nu s-a gândit.

105 104-105 Charles Finney.indd 105

11/13/11 6:50 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1844 Cheile mileniului Cel mai renumit milenarist modern, americanul William Miller (1782-1849), a fost un predicator baptist de o popularitate excepțională, părintele mișcării milerite (adventiste), din care provin bisericile libere adventiste – sabatariene și nonsabatariene – cei mai cunoscuți fiind adventiștii de ziua a șaptea. de Florin Lăiu

illiam Miller, fiul căpitanului William Miller, veteran al Revoluţiei Americane, şi al lui Pauline Phelps, fiică de pastor baptist, s-a născut la Pittsfield (Massachusetts) în 1782. A primit probabil o educaţie religioasă, dar nu se ştie cât de profundă. Însetat de cultură, el a fost un autodidact – abonat permanent al bibliotecii congresmenului Matthew Lyon şi al bibliotecii medicului şi juristului James Witherell. La vârsta de 21 de ani, William Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith din Poultney (Vermont), unde şi-a ridicat o fermă proprie, devenind un adevărat chiabur – avea casă, mult pământ şi animale. Dar şi-a făcut timp şi pentru autoeducaţie şi pentru funcţii publice. Miller a servit Poliţia din Vermont ca ajutor de şerif, apoi ca sublocotenent (1809) şi mai târziu ca „judecător de pace“. În 1810 a fost avansat locotenent.

Întâlnirea cu deismul și francmasoneria Orăşelul Poultney a produs în generaţia aceea mai multe nume. Acolo, Miller a devenit membru al cenaclului literar şi tot acolo a fost atras de societatea liberă a vremii, de liber-cugetători (deişti), oameni care credeau în Dumnezeu, dar nu acceptau Biblia. Purtarea morală, civică şi politicoasă a acestora şi isteţimea lor în a contrazice Biblia l-au împins spre secularism. A început să citească operele marilor autori deişti. Ca urmare, a părăsit orice asociere cu creştinismul, pe care, de fapt, nu-l cunoscuse cu adevărat. Cum liber-cugetătorii nu au biserică şi cult, iar omul simte nevoia de sens, asociere, idealism şi chiar de ritual, tânărul Miller a găsit un surogat în francmasonerie. A fost membru al Frăţiei Masonice din anul 1808 până în 1831. A dovedit perseverenţă în activităţile Lojei şi a avansat

106 106-109 William Miller.indd 106

până la cel mai înalt grad pe care îl putea oferi masoneria în acel timp şi spaţiu: Mare Maestru nr. 27, posibil şi Mason al Arcului Regal. Miller fusese cucerit de idealurile patriotice şi de „libertate, egalitate şi fraternitate“ promovate de cercurile revoluţionare, deiste, masonice, şi dezamăgit de fanatismul agitaţiilor antimasonice (creştine!), care confundau masoneria cu magia şi cu satanismul.

Războiul, punct de cotitură Primind ordin de luptă în războiul cu forţele britanice, în 1812, locotenentul William Miller a mobilizat o companie şi a pornit pe front, unde, în 1814, a fost avansat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, Miller a văzut victoria americanilor şi supravieţuirea sa ca pe un adevărat miracol, ceea ce a produs o serioasă breşă în conştiinţa lui deistă. Ororile războiului, precum şi victoria americanilor l-au determinat să-şi reconsidere vederile filosofice. După război, moartea tatălui şi apoi a surorii sale i-au adus o perioadă de deprimare. Credinţa sa de liber-cugetător se dovedea lipsită de speranţă şi de sens, dar alta nu avea. Această stare sufletească l-a condus la studiul Bibliei şi la o nouă privire asupra credinţei familiei lui. Biblia i l-a www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:51 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

i și parusia redat pe Christos Mântuitorul, singura speranţă a suﬂetului şi a omenirii. Dintr-un sceptic şi un agnostic batjocoritor, William Miller a devenit în scurtă vreme un pasionat apărător al Bibliei. Citirea ei inteligentă devenise pentru el „un ospăţ al raţiunii“. Miller a luat poziţie deschisă împotriva deismului, răspunzând provocărilor din partea prietenilor săi deişti.

1600

1844

1800

2000

Anii de studiu aprofundat

S-a decis să studieze Biblia verset cu verset şi să nu treacă mai departe până nu înţelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profeţiile cărţii lui Daniel, pe care le-a studiat în paralel cu istoria, folosind o concordanţă şi cel puţin un comentariu teologic. Împlinirea istorică a profeţiilor l-a fascinat. Mintea lui iscoditoare, care fusese educată în raţionalismul deist, era satisfăcută de corectitudinea supraomenească a Cuvântului. În 1818 a ajuns la convingeri similare cu ale celorlalţi milenarişti, şi anume că venirea premilenială a lui Iisus urma să aibă loc între 1843 şi 1844. Dar, spre deosebire de cei mai mulţi milenarişti, William Miller credea că începutul mileniului nu va aduce niciun progres miraculos, nicio convertire subită a evreilor, nicio altă fericire decât mântuirea adusă de Iisus celor care-L aşteaptă, fie şi morţi. În rest, lumea întreagă va fi curăţată prin foc. Între anii 1818 şi 1822, Miller a aprofundat aceste cercetări, verificând toate referinţele şi calculele pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În anul 1822, şi-a scris concluziile într-o declaraţie cu 22 de puncte. Dar în ciuda convingerilor şi a conştiinţei care-l presa, Miller nu a început să le predice până în prima duminică din august 1831, în localitatea Dresden, în urma unei experienţe religioase memorabile. În acelaşi an, 1831, s-a retras din masonerie. Totuşi este demn de menţionat că Miller nu va demoniza şi nu va deprecia niciodată Frăţia Masonică.

O mare trezire religioasă În scurt timp a devenit un predicator popular în zonele rurale, care formau majoritatea aşezărilor americane. În 1832, nereuşind să facă faţă cererilor de predicare, Miller a publicat o suită de 16 articole în ziarul baptist local, Vermont Telegraph, apoi o broşură care rezuma cercetările lui. În 1833, marea ploaie meteoritică a contribuit la creşterea interesului bisericilor şi pastorilor. În acelaşi an, William Miller a primit autorizaţie de predicator din partea baptiştilor, care-l invitau pretutindeni. Dar predicarea lui era interconfesională, fiind invitat de multe alte biserici. Mesajul milenarist se dovedea a fi ecumenic şi chiar cu tendinţe unificatoare, o adevărată celebrare a unităţii în diversitate.

107 106-109 William Miller.indd 107

11/13/11 6:51 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

Milenariştii lui Miller au fost numiţi adventişti, de la expresia The Second Advent (a doua venire). În 1840, mişcarea adventistă a intrat într-o nouă fază. După conferinţele de la Boston, s-a transformat dintr-o mişcare rurală şi obscură, într-o campanie naţională care a inflamat populaţia oraşelor americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni, chiar unii dintre cei mai străluciţi, s-au asociat cu „părintele Miller“ ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Sentimentul apropierii sfârşitului şi nevoia salvării lumii erau copleşitoare. Nu au cruţat niciun efort pentru a promova acest mesaj cât mai mult. Clericul Joshua Himes din Boston a devenit principalul susţinător al mişcării, coordonator şi editor principal. Au început să circule tot mai multe broşuri şi reviste, pe banii credincioşilor. Miller şi asociaţii lui au lucrat nesalarizaţi şi fără a se îmbogăţi, dimpotrivă, au sacrificat tot ce au avut, pentru că au crezut într-adevăr că la venirea lui Iisus, peste câţiva ani, nu vor mai avea nevoie de toate acestea. Publicaţiile adventiste au început să circule şi în străinătate, în special în Anglia şi în staţiuni misionare, interferând cu publicaţiile milenariste obişnuite şi adăugând un plus de seriozitate şi simţ practic. Anii 1840-1844 au fost de o intensitate evanghelistică şi misionară fără precedent. Oraşele Noii Anglii erau luate cu asalt, şi mişcarea se ridica de la zeci de mii la peste 100.000 de convertiţi, care rămâneau membri în bisericile lor. Sălile publice erau întotdeauna neîncăpătoare, astfel încât au apărut adunările în corturi uriaşe, special instalate. Pe lângă cuvânt, predicatorii adventişti foloseau diagrame profetice, schiţe şi desene mari pentru a imprima mesajul şi pe cale vizuală. Cu cât timpul se apropia, cu atât seriozitatea era mai mare. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde erau invitaţi predicatori adventişti. Periodic se constituiau „conferinţe generale“, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia, Henry Dana Ward, era din cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane, mişcarea milerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de isterii, în ciuda unor cazuri marginale şi a zvonurilor răspândite de cercurile ostile, cu care ocazional fraternizau şi jurnaliştii. Milerismul nu încuraja niciun fel de excitaţie spirituală. Evanghelizările milerite aduceau pocăinţă, seriozitate, cerce-tare de sine şi schimbări în viaţă, nu limbi cereşti sau alte aspecte carismatice.

108 106-109 William Miller.indd 108

600

800

1000

Harta profetică a lui William Miller

Creșterea opoziției Pe măsura apropierii timpului, bisericile deveneau tot mai ostile predicării adventiste, deşi ea nu se schimbase în esenţă. Datele ﬁxate în 1843 sau 1844 în sine nu deranjau pe nimeni. Ceea ce devenea tot mai deranjant era că scenariul profetic adventist sublinia că la venirea lui Iisus uşa harului este închisă şi nu se va mai putea pocăi nimeni (Matei 25:10; Luca 13:25; Apocalipsa 22:10, 11). Acest accent pus pe urgenţa pocăinţei era ceea ce deranja. Pe măsură ce bisericile intrau în opoziţie deschisă cu Miller, mişcarea s-a separat de aceste biserici, dar nu s-a transformat într-o Biserică, ci a rămas o mişcare până după 1844. Miller a popularizat pe orice cale posibilă aşteptarea venirii lui Iisus în jurul anului 1843, care va aduce judecata universală – curăţirea nu numai a Ţării Sﬁnte, dar a întregii lumi prin foc, după Scriptură. www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:51 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

(2 Petru 3:10-12; Apocalipsa 14:14-20; 19:11-21) În ciuda dorinţei adepţilor lui, Miller nu ﬁxase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, pe măsura apropierii timpului, a devenit mai exact: anul religios iudaic dintre 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Dar 21 martie a trecut, lăsând în urmă o mare dezamăgire şi împuţinarea credincioşilor. Miller a răspuns public, scriind: „Îmi mărturisesc greşeala şi-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea, eu continui să cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la uşă.“

Marea dezamăgire La adunarea de tabără din august 1844, Samuel Snow, un agnostic convertit la adventism şi foarte studios, a prezentat cercetarea lui, care dovedea că perioada celor 2.300 de ani se încheie pe 22 octombrie 1844 (ziua a zecea a lunii a şaptea a Calendarului iudaic, după cum ar fi socotit cândva evreii karaiţi). Miller şi colaboratorii lui nu au acceptat acest nou termen decât foarte târziu, sub presiunea psihologică a entuziasmului popular. Dar şi acest termen a trecut, lăsând în urmă ceea ce s-a numit Marea Dezamăgire şi un nou val de dezertări. „Speranţele şi aşteptările noastre au fost spulberate şi am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns şi am plâns până când ziua a trecut.“ (Hiram Edson) Miller a trebuit să recunoască încă o dată că interpretarea lui trebuie să fie undeva greşită, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este „astăzi“, în fiecare zi, până când Domnul va veni. William Miller nu a fost singurul milenarist printre contemporani. Oameni cu mai multă instruire teologică au prezis atunci sfârşitul lumii, sau al erei, prin revenirea lui Iisus sau prin ceva la fel de spectaculos (H. Heintzpeter în Olanda; Cheile mileniului și parusia 106-109 William Miller.indd 109

1600

1844

1800

2000

L. Gaussen şi Nicole în Elveţia; Johann Petri şi L. H. Kelber în Germania). În Anglia s-au organizat conferinţe anuale dedicate acestor aşteptări, la care au luat parte 44 de personalităţi interconfesionale, cele mai cunoscute fiind: Henry Drummond (învăţat, parlamentar, bancher, misionar şi cercetător biblic), Joseph Wolff (misionar creştin, fiu de rabin, ginerele Earl-ului de Oxford), Lordul Mandesville, Daniel Wilson (misionar, episcop de Calcutta), Edward Irving (ilustru predicator, care a tradus şi a urmat interpretările apocaliptice ale iezuitului chilean Manuel Lacunza). La acelaşi moment istoric, diverşi teologi sau predicatori aşteptau, de asemenea, un eveniment escatologic vizibil: căderea islamului şi restaurarea lui Israel ( John Brown în Anglia), Armaghedonul şi căderea Papalităţii (Archibald Mason în Scoţia; Johann H. Richter în Germania), curăţirea Bisericii prin judecăţi (W. Cuninghame în Scoţia), restaurarea Bisericii şi a lumii pentru o mie de ani înainte de venirea lui Iisus ( J. G. O. în Anglia, William Davis în America). După Marea Dezamăgire, cel mai ruşinos lucru care s-a întâmplat creştinătăţii nu a fost acela că nişte socotitori de date s-au înşelat. Mai ruşinos este că, dintre sutele de lideri religioşi şi autori care zadarnic au prevăzut aceleaşi date, cu alt conţinut, singurul blamat este William Miller. Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus, nu s-a întors la deism, dar, îngrijorat de soluţiile neobişnuite pe care începuseră să le exploreze unii după 22 octombrie, şi-a îndemnat credincioşii să rămână pe loc, prudenţi. Pastorii implicaţi în mişcare şi-au continuat ocupaţia, Miller s-a apucat de construcţia unei biserici baptiste. A murit după cinci ani, la 20 decembrie 1849, cu aceeaşi convingere puternică, şi a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, New York, care a devenit, între timp, muzeu naţional. Ultimele cuvinte rămase de la el, pe hârtie, sunt: „Rămân pentru totdeauna în aşteptarea Domnului Iisus Christos, în vederea vieţii veşnice.“ Un grup de mileriți, convinși că nu calculele fuseseră greșite, ci doar evenimentul așteptat, și-au păstrat credința în revenirea apropiată a lui Iisus, deși au refuzat să mai fixeze date. Ei au format, în 1863, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, care în 2009 avea peste 16 milioane de membri și era prezentă în 202 din cele 230 de țări recunoscute de ONU. Consiliul Mondial al Bisericilor evaluează că Biserica Adventistă este „probabil cea mai răspândită biserică protestantă“.

109 11/13/11 6:52 PM

SEMNELE TIMPULUI 1200

1400

1600

1800

1865

2000

William Booth

Soldații lui Christos

pe frontul lumii

1865 „Rugăciunea – centrul misiunii noastre. Misiunea – centrul rugăciunii noastre.“ Slogan al Armatei Salvării de Geanina Constantin

storia Armatei Salvării a început în anul 1865, la Londra, când pastorul metodist William Booth a decis să iasă în stradă, ducând mesajul Evangheliei celor ﬂămânzi şi fără adăpost. Gestul său mărunt a dat naştere unui proiect de anvergură, adunând laolaltă, de-a lungul anilor, voluntari creştini din peste 100 de ţări, motivaţi de dorinţa de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale celor defavorizaţi. Începând cu anul 1900, Armata Salvării şi-a extins treptat acţiunile, astfel că, la nivel mondial, organizaţia înregistrează în prezent 1,6 milioane de membri, 15.339 de unităţi bisericeşti, circa 1.000 de şcoli şi 250 de spitale şi clinici.1 Alături de United Way, Armata Salvării este una dintre principalele organizaţii caritabile din SUA. Armata Salvării oferă ajutor, hrană şi adăpost orfanilor, vârstnicilor, persoanelor cu handicap, foştilor deţinuţi, dependenţilor de droguri şi nu numai. Pe lângă suportul material oferit, Armata Salvării încearcă să împlinească

110 110 Armata Salvarii.indd 110

nevoile sufleteşti şi spirituale ale oamenilor. Misiunea de salvare este foarte bine surprinsă în sintagme de tipul „a-L urma pe Iisus“ sau „imitarea lui Christos“. „Când Dumnezeu a ridicat Armata Salvării, ştia exact ce face. Prea puţini oameni ar fi putut să prezică rezultatele pe care William Booth avea să le obţină atunci când a hotărât să-şi pună viaţa în mâna lui Dumnezeu.“ (Shaw Clifton, fost comandant internaţional al Armatei Salvării.2) Pe măsură ce activitatea Armatei Salvării a început să ia amploare, au apărut şi obiecţii dintre cele mai diverse faţă de activitatea ei. S-a pus, de pildă, problema dacă nu cumva membrii acestei organizaţii ridiculizează creştinismul prin metodele folosite (imnuri, uniforme, sloganuri, broşuri specifice unei organizaţii militare). În ciuda reacţiilor negative însă, Armata Salvării s-a impus ca o prezenţă respectabilă în linia întâi a promovării unui creştinism practic. Mai mult, organizaţia a devenit unul dintre principalii pioni care au luat poziţie ziţie şi care luptă împotriva va traficului de fiinţe 1. „Salvation Army. umane şi a pornogra-Introduction“, www. bbc.co.uk/religion fiei, care se implică înn găsirea persoanelor dis2. Major John G. Merritt (edit.), părute, înfiinţând cennHistorical Dictionary tre de reabilitare pen-of The Salvation Army, Lanham, tru foştii condamnaţii şi Maryland, The colaborând permanent nt Scarecrow Press, cu autorităţile în caz Inc., 2006, p. ix de dezastre naturale. www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:53 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

1906 2000

1906 Goana după vorbirea în limbi „Cea mai nouă sectă religioasă a luat ființă în Los Angeles. Întâlnirile sunt ținute într-o clădire părăginită pe strada Azusa..., unde adepții straniei doctrine... intră într-o stare de excitare nebunească... Pretind că au «darul limbilor» și că sunt capabili să înțeleagă hărmălaia.“1 de Adrian Petre

ceastă „nouă sectă religioasă“ condusă de William J. Seymour a dat naştere fenomenului penticostal2, care însumează astăzi în jur de 500 de milioane de adepţi şi care include aproape 11.000 de confesiuni creştine, cuprinzând penticostalismul clasic (începând cu 1901), mişcarea carismatică (după 1960) şi al treilea val de reînviorare carismatică (începând cu 1980). William Seymour îşi datora unele concepţii predicatorului american Charles Fox Parham, care încă din 1890 începuse să predice necesitatea „botezului cu Duhul Sfânt şi cu foc“. În şcoala lui Parham din Topeka, Kansas, William Seymour (1870-1922) a acceptat glossolalia3 ca ﬁind „dovada“ botezului cu Duhul Sfânt, accent central până astăzi în mişcarea penticostală. Pe 12 aprilie 1906, Seymour a experimentat vorbirea în

limbi, iar până în luna septembrie, în urma întâlnirilor de pe strada Azusa, la numărul 312, s-a raportat că în jur de 13.000 de persoane au primit această nouă „evanghelie“. Topeka şi Azusa au reprezentat însă doar începutul mişcării penticostale care, în câţiva ani, s-a extins în întreaga lume. Deşi timp de aproape 60 de ani fenomenul penticostal a rămas în afara creştinismului respectabil, lucrurile s-au schimbat treptat şi mişcarea penticostală stală a început să bată la porţile bisericilor tradiţionale.

La poarta protestantă În 1960, Dennis Bennett (1917-1991),, conducătorul Bisericii Episcopaliene „Sfântul Marcu“ din Van Nuys, California, ia,, a avut ceea ce el a numit o experienţă a „botezului cu Duhul Sfânt“, care urma să-i -i schimbe întreaga viaţă. Mai mult, bisericile ilee creştine majore urmau să ﬁe inﬂuenţate înn mod misterios de acest eveniment. În următoarele luni, aproape 70 de per-soane din Biserica „Sf. Marcu“ au reeditatt experienţa lui Bennett. Au încercat să păsstreze secretă experienţa lor, dar nu au reuşit. uşiit.

1. „Weird Babel of Tongues“, Los Angeles Times, 18 aprilie 1906 2. De la sărbătoarea biblică a Cincizecimii (din grecescul pentēkostē). Biblia spune că la Cincizecime ucenicii lui Iisus „au fost umpluți de Duhul Sfânt“ și au fost făcuți capabili să „vorbească în alte limbi“. 3. Vorbirea în limbi

111 111-112 Miscarea harismatica.indd 111

11/13/11 6:54 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

Bennett a fost nevoit să le explice totul membrilor bisericii. În timpul prezentării, trezorierul bisericii i-a cerut lui Bennett să-şi dea demisia, în timp ce un alt membru a afirmat că asemenea manifestări nu pot fi tolerate într-o biserică respectabilă.4 Peste două zile, Bennett şi-a dat demisia, însă Time şi Newsweek făcuseră deja public cazul lui. Bennett a fost chemat pentru a sluji ca vicar în Seattle. După douăsprezece luni, 85 dintre membrii Bisericii Episcopaliene „St. Luca“ primiseră „botezul cu Duhul Sfânt“, iar în câţiva ani audienţa bisericii s-a multiplicat de zece ori. După această experienţă, faima lui Bennett s-a răspândit, devenind un vorbitor popular în interiorul Bisericii Episcopaliene, dar şi în afara acesteia. În 1963, revista Time declara că „glossolalia pare a se întoarce în bisericile din SUA“.5 Un exemplu a fost Biserica Luterană. Dacă în 1972, într-un raport cerut de Sinodul luteran desfăşurat în Missouri, se declara: „Puterea şi reînnoirea trebuie să fie căutate în Cuvânt şi în sacramente, nu în semne speciale şi miracole“, în 1974, un alt raport, „The Charismatic Movement: A Pastoral Perspective“, afirma: „Nu există niciun motiv pentru pastorii luterani sau pentru alte persoane să sugereze explicit sau implicit că cineva nu poate fi carismatic şi să rămână luteran cu drepturi depline.“

Toate drumurile duc la Roma: catolicii carismatici Profesorii de teologie Ralph Kiefer şi Bill Storey de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh au primit „botezul cu Duhul Sfânt“, iar Kiefer a vorbit imediat în limbi. Cei doi au organizat „Weekendul de la Duquesne“, o convenţie de rugăciune la care au participat 30 de studenţi şi au primit botezul penticostal. Ce s-a întâmplat la Duquesne s-a răspândit în întreaga ţară până în 1970. Creşterea extraordinară a numărului de d catolici carismatici a condus la organizarea organizar de numeroase conferinţe interorg 4. Richard naţionale. naţţionale Cea desfăşurată la Roma, în Quebedeaux, The 1975, 19775, a atras a peste 10.000 de pelerini din New Charismatics: 50 de ţări. ţăr În cadrul acesteia, Papa Paul al The Origins, Development, and VI-lea VI-lea şi-a şi exprimat aprecierea pentru mişSignificance of Neo6 carea carea carismatică. cari În prezent sunt peste Pentecostalism, Garden City, NY, 120 0 de milioane m de catolici carismatici, Doubleday & aproape aprroape de două ori numărul penticostaliCompany, Inc., 1976, p. 56 lorr tradi tradiţionali. 5. Time, 29 martie 1963 6. Quebedeaux, Op. cit., p. 67

Mișcarea Duhului Sfânt? Mișca M Penticostalismul, intrat în rândurile bisePentico P ricilor riciilor tradiţionale tra sub forma mişcării

112 111-112 Miscarea harismatica.indd 112

600

800

1000

Ziar lansat de mi carea Azusa

carismatice, a avut o serie de efecte importante asupra acestora: de la înviorarea stilului de închinare şi creşterea numerică a acestora până la deschiderea faţă de alte confesiuni, în cadrul mişcării ecumenice. Aceste efecte, deşi percepute în general ca pozitive, distrag atenţia de la esenţă. Dacă preocuparea cu privire la sfinţenie este marginalizată din pricina experienţei extatice a vorbirii în limbi, „Duhul adevărului“ (Ioan 14:17) rămâne fără conţinutul adevărului. Astfel, libertatea adevărului este transformată în robia simţurilor. De multe ori, la întâlnirile carismatice, atmosfera este propice inducerii sau abandonării în braţele unor forţe exterioare. Dar Biblia spune că există mai multe duhuri care concurează pentru fiinţa umană, iar Apocalipsa 14:10 afirmă că aceste duhuri, prin semne „nemaipomenite“, vizează o ţintă ecumenică: să-i adune pe toţi cei care au iubit mai mult experienţa extatică decât adevărul într-o amăgire de proporţii universale. (2 Tesaloniceni 2:10) www.semneletimpului.ro 11/13/11 6:54 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

1947 2000

1947 Biblioteca

din peșteră

Fără îndoială, cea mai mare descoperire a secolului al XX-lea pentru cercetarea biblică i ebraică este reprezentată de Manuscrisele de la Marea Moartă, care întăresc convingerea că Sfânta Scriptură are origine divină. de Marius Cre a

Mohamed ed-Dib

escoperirea sulurilor de la Marea Moartă a atras interesul specialiștilor și atenția celor mai largi cercuri ale opiniei publice. În primăvara anului 1947, în ținutul deșertic Wadi-Qumran din Iordania, la 2 km de Marea Moartă și la 13 km de orașul Ierihon, niște beduini din tribul seminomad al taamirilor au descoperit într-o peșteră suluri de piele scrise în limba ebraică. Au trecut aproape 10 ani până când tânărul beduin Mohamed ed-Dib a relatat în fața unei comisii cum a descoperit primele manuscrise.

Beduinul Mohamed ed-Dib Cercetătorul W. H. Brownly a publicat1 relatarea beduinului, care, în 1947, păstorea prin deșert o turmă de cincizeci de capre, împreună cu alți doi păstori și turmele lor. Toți trei au rămas peste noapte în deșert. A treia zi, pe la ora unsprezece dimineața, a făcut numărătoarea turmei și a constatat că pierduse o capră. În timp ce căuta animalul rătăcit, a ajuns în dreptul unei peșteri a cărei gură se deschidea ca un puț. A început să arunce pietre în deschizătură. După ﬁecare piatră căzută, auzea un zgomot ca de oale sparte. A coborât în peșteră și a dat de niște vase de lut. A început să le spargă cu bățul și, când a ajuns la cel mai mic dintre ele, a dat de niște suluri de piele acoperite cu mâzgălituri. S-a hotărât să ia cu el sulurile de piele, pentru că și-a amintit că tovarășii săi aveau nevoie de curele pentru sandale. A dus pielea acasă și a pus-o într-un sac agățat într-un colț. Abia doi ani mai târziu, un unchi i-a cerut sulurile pentru a le arăta unui negustor din Betleem, ca să le spună el dacă au vreo valoare sau nu. Există și o altă versiune a istoriei, cu detalii relativ tiv contradictorii, dar cel mai important este faptul 1. În Journal of Near că prin acest beduin și-au început sulurile de la Eastern Studies, Qumran drumul către publicul mileniului al III-lea. eaa. nr. 4 din 1957

113 113-115 Manuscrise Marea Moarta.indd 113

11/13/11 7:02 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

Un mitropolit vizionar Tot în 1947, câțiva beduini au venit la Betleem pentru schimburi comerciale și au oferit unui negusu ustor câteva manuscrise din piele pentru modesta sumă de 20 de lire palestiniene. Pentru că au fost refuzați, au apelat la negustorul Halila Iskander care, crezând că are de-a face cu manuscrise siriene vechi, l-a anunțat pe mitropolitul Athanasios Ioshua Samuil, starețul Mănăstirii „Sf. Marcu“ din Ierusalim. Mitropolitul Athanasios cunoștea că regiunea Qumran nu era locuită de secole și a devenit interesat de manuscrisele pe care le-a cumpărat cu 50 de lire, deși nu cunoștea nici limba și nici conținutul acestora. Savantul olandez Vad der Ploeg a fost primul care a luat contact cu manuscrisele deținute de mitropolit și a stabilit că manuscrisul pe care îl avea e ea în mână era tocmai textul cărții prorocului Isaia. Surprinzător, omul de știință nu a manifestat niciun iuun interes în a continua cercetările. După patru luni în care mitropolitul a constatat lipsa de implicare a specialiștilor de la Universitatea din Ierusalim, a luat u uat legătura cu Școala americană de orientalistică. Tânărul savant John Trever a început să cerceteze ezze documentele și a avut fericita inspirație de a le compara m mpara cu papirusul Nash. Acest papirus era considerat cell maii vechi manuscris biblic în limba ebraică și este alcătuit din 24 de rânduri care conțin textul celor Zece Porunci și rugăciunea „Șema“ (o rugăciune zilnică a iudeilor). Dr. John Trever a observat asemănarea dintre caracterele manuscriselor și caracterele papirusului Nash și a ajuns la un acord cu mitropolitul, ca să i se permită fotograﬁerea manuscriselor și publicarea lor.

Profesorul Sukenik confirmă Alte manuscrise au ajuns în posesia profesorului de arheologie dr. Eleazar Lipa Sukenik de la Universitatea din Ierusalim, pe 25 noiembrie 1947. De fapt, el a cumpărat de la un negustor trei manuscrise și două vase de argilă. Textul unui manuscris era o altă copie a cărții prorocului Isaia. Peste un an, Sukenik a publicat primul studiu cu referire la Manus Manuscrisele de la Marea Moartă, intitulat tu Sulurile Sulu tăinuite. Ulterio Ulterior, ipoteza că peștera „celor șapte 2. Thimoty Lim, The suluri“ suuluri“ nu ar ﬁ singura păstrătoare de maDead Sea Scrolls. A very short intronuscrise nuuscrise a determinat noi căutări și descoduction, New York, periri. peeriri. Astfel, As cercetările și săpăturile din Oxford University Press, 2005, p. 38 zona zoona litoralului lito Mării Moarte au adus la

114 113-115 Manuscrise Marea Moarta.indd 114

lumină 30.000 de fragmente de manuscrise. Manuscrisele pe piele, pergament, papirus și inscripțiile pe tablete de piatră, redactate în opt limbi și dialecte, conﬁrmă autenticitatea relatărilor biblice, cuprinzând o perioadă de timp între secolul al III-lea î.Ch. și secolul I d.Ch.2 Manuscrisele au fost descoperite în unsprezece peșteri din zona Mării Moarte, în perioada 1947-1956. Din corpul complet de manuscrise de la Qumran fac parte cartea prorocului Isaia, fragmente din Psalmi, Estera, Numeri și 1 Samuel. Sunt valoroase și manuscrisele nebiblice, cum ar ﬁ: Statutul comunității, Imnurile de mulțumire, Cartea tainelor etc.

O comunitate disciplinată Nu se cunoaște cu exactitate cine a scris Manuscrisele de la Marea Moartă, dar se poate aﬁrma că aparțineau www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:02 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

comunității eseniene de la Qumran. Corpul întreg de manuscrise, care se găsește în mare parte la Muzeul din Ierusalim, descrie viața religioasă și administrativă a comunității de la Qumran, care încerca să trăiască o viață simplă, de umilință și pocăință. Nu credeau în proprietatea privată și aveau totul în comun. „Purtau doar îmbrăcăminte de culoare albă și erau foarte curați. Păzeau Sabatul foarte strict. Ei credeau în puriﬁcarea suﬂetului prin scufundarea în apă...“3 În Manualul de disciplină descoperit la Qumran se găsesc informații despre organizarea practică a comunității eseniene. Copiii studiau zece ani preceptele și poruncile legământului iudaic, și la vârsta de douăzeci de ani erau eligibili pentru a face parte din comunitate. Fiecare candidat era examinat public cu privire la capacitatea intelectuală și caracterul său moral, după care era primit în comunitate.

Cele mai importante manuscrise din istorie Unii cercetători, adepți ai criticismului biblic, au aﬁrmat că e vorba de o înscenare, că manuscrisele au fost puse

1600

1800

1947 2000

acolo de beduini. Alții au susținut că este vorba de niște documente care aparțin iudeo-creștinilor. Profesorul Roland de Vaux a răspuns acestor critici și a arătat că echipa sa de arheologi a găsit suluri sau fragmente scrise în fiecare dintre cele unsprezece peșteri. Astfel, manuscrisele nu sunt texte iudeo-creștine, ci documente foarte vechi. Arheologul William F. Albright afirmă că „textele de la Qumran sunt o mărturie importantă pentru originea divină a Bibliei, oferind o dovadă clară în fața criticismului cu privire la cărți cruciale ca Daniel și Isaia“.4 „Sulurile biblice de la Qumran atestă vechimea cărților biblice. Manuscrisele sunt mult mai aproape de perioada de scriere a cărților biblice.“5 De fapt, aceste manuscrise sunt cele mai vechi izvoare existente care conțin părți ale Bibliei. De exemplu, Isaia a fost unul dintre cei mai importanți profeți ai Vechiului Testament. Iisus Christos a citit din cartea prorocului Isaia (Luca 14:16-20) în sinagoga din Nazaret. Manuscrisul din care a citit Iisus era similar ca text cu primul sul al cărții lui Isaia descoperit la Marea Moartă, care s-a păstrat în condiții perfecte și include toate cele 66 de capitole. Manuscrisele de la Marea Moartă sunt importante pentru orice cercetător al Sfintelor Scripturi, pentru că oferă dovada că Vechiul Testament de astăzi conține Biblia lui Iisus Christos, din care a citit El Însuși. Ele aruncă o lumină însemnată asupra textului biblic înainte de standardizarea acestuia în forma canonului biblic și ne ajută să înțelegem cadrul religios și socio-istoric al perioadei nou-testamentale. Sunt bine reflectate condițiile de viață de atunci și legătura strânsă dintre Vechiul și Noul Testament.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt importante pentru orice cercetător al Sfintelor Scripturi, pentru că oferă dovada că Vechiul Testament de astăzi conține Biblia lui Iisus Christos, din care a citit El Însuși.

3. Azriel Esenberg, The Great Discovery, New York, AbelardSchuman Limit-ed, 1956, p. 97 4. http://www. livingwaters.com/ witnessingtool/ deadseascrolls. shtml 5. Thimoty Lim, Op. cit., 2005, p. 43-44

Biblioteca din peșteră 113-115 Manuscrise Marea Moarta.indd 115

115 11/13/11 7:02 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1948 Noua mare speranță c Ecumenismul a constituit marea idee religioasă a secolului al XX-lea, aclamată ca fiind solu ia reală a divizării cre tinismului. Se consideră că orice om interesat de dezvoltarea umanită ii i de o nouă eră, a păcii i în elegerii, trebuie să fie preocupat de acest subiect. de Gheorghe Modoran

timologic, cuvântul „ecumenic“ provine de la grecescul oikoumene, care înseamnă literal „locuită“, cu sensul de „întreaga lume locuită“, de obicei cu referire la Imperiul Roman și apoi la Biserica imperială. Abia în secolul al XIX-lea, „ecumenic“ a început să ﬁe folosit cu înțelesul de „unitate“, mai degrabă decât „universal“, în vremea când s-au pus bazele diferitelor organizații ecumenice. Era perioada revoluției industriale, a apariției imperiilor coloniale moderne și a începutului erei misiunilor moderne. Misionarismul a fost leagănul mișcării ecumenice, iar inițiativa a aparținut bisericilor protestante. „Mișcarea ecumenică n-a derivat pur și simplu dintr-o pasiune pentru unitate, ci dintr-o pasiune pentru misiune.“1

absenți ai Conferinței de la Amsterdam. De fapt, Biserica Romano-Catolică nu este membră a CMB nici în prezent, și înainte de Conciliul Vatican II nu a participat la niciun dialog ecumenic, considerând că unitatea trebuie realizată prin întoarcerea în Biserica Romei a celor care s-au separat. După 1964, catolicii au participat la următoarele

Consiliul Mondial al Bisericilor Începutul mișcării ecumenice moderne poate ﬁ considerat 1910, anul Conferinței Misionare Mondiale de la Edinburg, la care au participat peste 1.200 de reprezentanți ai organizațiilor misionare. Nu au participat romano-catolicii, anglicanii și ortodocșii. Momentul organizatoric propriu-zis al mișcării ecumenice l-a constituit însă anul 1948, când s-au pus bazele Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), la Conferința de la Amsterdam, în prezența a 151 de delegați din 145 de biserici și 44 de țări. Cele mai multe biserici protestante de pe toate continentele, împreună cu o serie de biserici tinere din Africa și Asia au 1. Saaymen Willem A., „Unity and Mission“, devenit membre ale CMB. University of South Biserica Romano-Catolică și Africa, Pretoria, 1984 (articol) Biserica Ortodoxă au fost marii

116 116-117 Ecumenismul.indd 116

www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:04 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

ă creștină ,

conferințe ale CMB ca observatori. Biserica Ortodoxă a acceptat să devină membră doar când a fost clar că noua organizație – CMB – nu se pretinde un nou conciliu ecumenic, după modelul de la Niceea.

Încotro se îndreaptă vaporul oikoumene? Numărul bisericilor care au aderat ca membre ale CMB a crescut de la 265, în anul 1958, la 342 de biserici din peste 100 de țări, în anul 2001. Deși numărul bisericilor membre a crescut semniﬁcativ, nu se poate spune același lucru despre rolul CMB în realizarea unității creștine. Deși cei mai mulți doresc ecumenismul, nu se poate ajunge la un acord cu privire la modalitatea de realizare a unității creștine. Mișcarea ecumenică a produs fără îndoială anumite schimbări pozitive. Ecumenismul a condus la o apropiere între biserici și s-a încurajat dialogul. Adunările ecumenice s-au pronunțat deschis în favoarea libertății religioase și a drepturilor omului. S-au manifestat preocupări pentru starea economică și socială a țărilor lumii a treia. Există, de asemenea, o mai mare deschidere în dezbaterile teologice. Totuși, în ciuda acestor evidențe, astăzi există probabil cea mai mare lipsă de unire între biserici decât a existat vreodată înainte.2

Este posibilă realizarea unității creștine? Ar ﬁ posibil dacă s-ar urmări o unitate formală, realizată prin compromis. Dar nu este posibil dacă se dorește o unitate reală, bazată pe o înțelegere și o acceptare a adevărului biblic. Unii gândesc că ar ﬁ de preferat o unire în greșeli și crezuri decât un creștinism divizat.

1600

1800

1948

2000

Încă din secolul al XVII-lea, Comenius afirma: „Dacă nu putem fi de aceeași părere, să fim în orice caz cu aceeași inimă.“ În același sens se pronunța și un autor contemporan: „Doctrinele valorează puțin, ceea ce contează este unitatea.“3 Se apreciază că lipsa unității, diferendele confesionale, evidențierea credințelor religioase sau a tradiției au devenit un lux costisitor pe care bisericile nu și-l mai pot permite.

„Dificultățile din calea mișcării ecumenice au crescut în ultimul timp. Există numeroase stânci care pun în primejdie vaporul ecumenismului.“ G. R. Evans, The Church and The Churches

Criza ecumenismului Tot mai mulți autori recunosc și vorbesc despre criza ecumenismului. Bisericile sunt cunoscute în general prin rezistența față de schimbări. Fundamentaliștii din aproape toate bisericile se opun ecumenismului. Există numeroase divizări care nu pot ﬁ soluționate, nu doar între biserici diferite, ci chiar în interiorul multor biserici care fac parte din CMB. Pe lângă deosebirile teologice, doctrinare, datând de secole, sunt de asemenea diferențe de ordin politic, etnic, cultural și social. Din nefericire, istoria ne arată că, de multe ori, bisericile n-au constituit un factor al unității. Aceasta poate ﬁ o explicație și pentru criza de astăzi a ecumenismului.

Noul ecumenism Pentru că mișcarea ecumenică a ajuns înn impas, se propro pune în prezent o nouă formă – un ecumemenism „spiritual“. Noul ecumenism înseamnă mnăă „o descoperire a chipului lui Christos în 2. Thomas Fitzgerald, The Ecumenical imaginea celuilalt“ și „descoperirea sfințeniei nieii Movement, London, unei biserici în sânul sfințeniei alteia“.4 Noul oull 2004, p. 238 ecumenism cere de fapt recunoașterea 3. E. Garison, citat Christosului credinței mele în credința de B. B. Bach în și rugăciunea celuilalt. O asemenea uniEcumenism Boom or Bane tate este însă greu de obținut în realitate, Biblia rezervând-o „lumii viitoare“ (Evrei 4. Vladimir Zilniski, Dincolo de ecume2:5). Ecumenismul de până atunci, atât cât ât nism, Bucure ti, va fi, nu va avea decât scopuri și trăsături Editura Anastasia, 1988, p. 38 omenești.

117 116-117 Ecumenismul.indd 117

11/13/11 7:05 PM

SEMNELE TIMPULUI 1200

1400

1600

1800

1950

2000

1950 Maica Tereza O măicuță măruntă cu idealuri înalte

A refuzat comoditatea și liniștea atât de dorite și căutate azi pentru că a văzut nevoile oamenilor simpli și, fără să vrea, a stârnit o revoluție a dragostei. Istoria a înscris-o pe răbojul ei, nu cu vreun titlu de noblețe, ci simplu: Maica Tereza. de Geanina Constantin

e numele adevărat Agnes Gonxha Bojaxhiu, Maica Tereza s-a născut în 1910, în Albania, devastată la vremea aceea de război şi sărăcie. Alăturându-se Ordinului Misionar de Călugăriţe „Surorile Loreto“, a lucrat ca profesoară timp de 20 de ani, după care a avut revelaţia că misiunea sa este să fie slujitoarea celor mai săraci dintre săraci.„În ceea ce priveşte chemarea mea, eu aparţin lumii. În ceea ce priveşte inima mea, eu aparţin în întregime inimii lui Iisus“ – a fost mottoul care i-a călăuzit paşii. Înţelegând că nedoriţii, neiubiţii şi uitaţii de lume erau mai săraci decât aceia care nu aveau ce să mănânce, Maica Tereza a fondat Organizaţia Misionarelor Carităţii (în 1950), în îndepărtata Indie. Lecţiile de simpatie, compasiune, umilinţă şi sacrificiu pe care le-a predat, prin exemplul personal, zi de zi, au transformat-o în mama săracilor şi, totodată, într-un exemplu creştin grăitor pentru întreaga lume. Premiul Nobel pentru Pace, primit în 1979, a încununat şi a confirmat valoarea şi impactul activităţii sale. Acceptând premiul, Maica Tereza l-a dedicat celor oprimaţi, celor pe care i-a servit. Conştientizându-şi influenţa câştigată odată cu trecerea anilor, precum şi interesul manifestat de mass-media pentru activitatea sa, Maica Tereza a vorbit de la cele mai înalte tribune ale lumii despre situaţia tragică a celor săraci. Uneori, a şocat publicul cu afirmaţii categorice – „cel mai mare distrugător al păcii este avortul“, spunea ea – sau prin critici severe care au vizat materialismul, mişcările feministe şi dezinteresul pentru sufletele celor amărâţi şi obidiţi. Îmbinând perfect altruismul, curajul, dedicarea şi dragostea, Maica Tereza a devenit, după cum subliniază enciclopedia The 100 Most Influential Women of All Time (Cele mai influente 100 de femei din toate timpurile), una dintre femeile care au scris istoria şi au transformat mentalităţile vremii. În 1985, când i-a acordat Medalia

118 118 Maica Tereza.indd 118

Prezidenţială a Libertăţii, preşedintele american Ronald Reagan a declarat: „Unii oameni, foarte puţini, sunt cetăţeni ai lumii, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Maica Tereza este unul dintre ei.“ Organizaţia înﬁinţată de ea în India a devenit model pentru numeroase fundaţii similare, deschise în cele mai diverse colţuri ale lumii: Italia, Tanzania, Venezuela, Uniunea Sovietică, Albania sau Cuba. Astăzi, peste un milion de voluntari asociaţi cu Organizaţia Misionarele Carităţii lucrează pentru nevoiaşii de pe şase continente. Maica Tereza continuă să ﬁe o sursă de inspiraţie pentru tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, indiferent de religie sau apartenenţă naţională. www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:05 PM

50 de momente cruciale 1200

1400

1600

1800

19622000

1962 Schimbarea la față a catolicismului Deși a fost considerat un papă de tranziție (avea 77 de ani la data alegerii), spre surprinderea tuturor, la doar 3 luni de la instalare, Ioan al XXIII-lea a anunțat convocarea unui conciliu pe tema înnoirii interne (aggiornamento) a Bisericii. Era al XXI-lea Conciliu al Bisericii Catolice, rămas în istorie cu numele de Conciliul Vatican II. de Marius Necula

e lângă participarea obişnuită a episcopilor1, la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe, ca experţi consultanţi, cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi), care au avut și posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism.2 Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat pe 8 decembrie 1965. În cadrul ﬁecărei sesiuni se dezbăteau „schemele“ (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma ﬁnală.

Progresiști și conservatori Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, nemulţumit cu imaginea de cetate asediată a Bisericii. Dorea o biserică 1. La acest conciliu au participat 2.540 de episcopi, în comparație cu 700, câți au fost la Vatican I. A se vedea Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461-62 2. Justo L. González, The Story of Christianity, vol. II, San Francisco, Harper, 1985, p. 354

Vatican I

in dorința de aa-și și menține identitatea identitatea, unitatea și universalitatea, Biserica Romano-Catolică adoptase o poziție de izolare și reticență la schimbări. În cadrul Conciliului Vatican I (1869-1870), Biserica criticase raționalismul, relativismul, liberalismul și materialismul și definise dogma infailibilității papale. În mod explicit, fusese proclamat primatul universal al episcopului de Roma, de juro divino, cu putere „nemijlocită“ asupra întregii Biserici și infailibil atunci când vorbește ex cathedra.

119 119-121 Conciliul Vatican II.indd 119

11/13/11 7:06 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

Tradiționaliști

Progresiști

Exclusivism catolic

Orientare ecumenică

Toleranță

1000

Libertate religioasă

Supremația papală – păstorirea Bisericii este vă- Colegialitate – păstorirea Bisericii este văzută a zută ca fiind făcută de papă prin intermediul de- fi făcută de colegiul episcopilor condus de papă legaților în mod ierarhic Liturghia tridentină în limba latină

Liturghia în limba poporului

a. Toleranța este o formă de generozitate manifestată de pe o poziție de superioritate. Libertatea religioasă implică recunoașterea egalității.

dinamică, mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Dar lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa Occidentală şi Orientul Apropiat, care se pronunţau pentru reforme prudente, şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America Latină şi ţările comuniste, care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările cu misiuni catolice erau scindate între reformişti şi conservatori. Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie şi 8 decembrie 1962. S-au dezbătut schemele propuse cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Moartea Papei Ioan al XXIII-lea, pe 3 iunie 1963, a dus, conform procedurilor catolice, la dizolvarea automată a conciliului. Pe 21 iunie 1963, a fost ales un nou papă – Paul al VI-lea – care a anunţat continuarea conciliului. A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie şi 4 decembrie 1963. S-a creat baza pentru implicarea laicilor în liturghie şi renunţarea oficială la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: „… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturghiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda, aşadar, un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.“3 A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie şi 21 noiembrie 1964 şi a avut o agendă supraîncărcată: trebuiau discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate merită amintite decretul despre ecumenism (Unitatis Redintegratio), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium). Biserica Catolică răm rămânea „Biserica unică a lui Christos, (...) una, sfântă, catolică şi apostolică“4 – dar (.. 3. Sacrosanctum s-aa recunoscut recun că în afara ei există biserici Concilium, cap. III, (re (referire eferire lla ortodoxia Răsăriteană) şi „comuReforma Liturghiei sacre, 36:2 ni nităţi ităţi bisericeşti“ bise (protestante) care „nu sunt lip lipsite psite de semnifi caţie şi de valoare în mis4. Lumen Gentium, te terul erul mântuirii“. mân S-a concluzionat că toţi cap I:8

120 119-121 Conciliul Vatican II.indd 120

oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Această schimbare de paradigmă a transformat Biserica Catolică în promotoarea noului ecumenism. A patra sesiune a avut loc între 14 septembrie şi 8 decembrie 1965. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină

www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:06 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

1600

1800

19622000

(Dei Verbum). Conciliul de la Trent (1545-1563) aﬁrma „... frații despărțiți, în mod clar două autorităţi: Scriptura şi tradiţia. Conciliul îndreptățiți prin credința Vatican II a aﬁrmat primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), cu menţiunea că el trebuie interpretat de Biserică primită la botez, sunt în lumina tradiţiei. încorporați lui Christos și Un alt document important a fost decretul cu privire libertatea religioasă (Dignitatis humanae). Biserica de aceea poartă pe drept laCatolică a îmbrăţişat libertatea religioasă şi s-a detaşat de numele de creștini și imaginea Inchiziţiei medievale. A fost o noutate, deoarece tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, sunt recunoscuți pe bună catolicismul promovând libertatea religioasă atunci când catolicii erau dreptate ca frați minoritari, dar refuzând recunoaşterea absolută a acestui în Domnul de către fiii drept al celor care nu sunt catolici. Efectele Conciliului Vatican II Bisericii Catolice.“

Unitatis Redintegratio, cap. I.3 Papa Ioan al XXIII-lea

Schimbările generate de Conciliul Vatican II nu ţin de fond, deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La conciliu nu a existat niciun grup şi nicio minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, care a renunţat la condamnare şi şi-a asumat o poziţie de afirmare şi susţinere. Odată cu acest conciliu, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă, cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un 5. Adesea se vorbește despre „spiritul cuvânt, şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Vatican II“, care Romano-Catolică a renunţat la poziţia implică o atitudine de deschidere și exclusiv defensivă şi şi-a asumat rolul de dialog. A se vedea a fi o promotoare (la nivel social ori ecu„Vatican Council II“ în New Catholic menic). În realitate, Conciliul Vatican II a Encyclopedia, New marcat doar începutul unei ere a schimbăYork, McGraw-Hill, rii în sânul catolicismului, care continuă şi 1967 p. 563 astăzi.5

Evoluția concepției catolice cu privire la libertatea religioasă „Cu privire la eretici... De partea lor e păcatul, prin care ei merită nu numai să fie separați de Biserică prin excomunicare, dar și să fie separați de lume prin moarte. Deoarece e un lucru mult mai grav să corupi credința care dă viață sufletului, decât să falsifici bani... De aceea, dacă falsificatorii de bani și alți răufăcători sunt condamnați la moarte de îndată de autoritatea civilă, e motiv mult mai puternic pentru eretici, de îndată ce sunt dovediți ca vinovați de erezie, să fie nu numai excomunicați, dar chiar și dați la moarte.“ Toma de Aquino, Summa Theologica, II:11, art. 3

Schimbarea la față a catolicismului 119-121 Conciliul Vatican II.indd 121

„În materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, în particular și în public, atât singur, cât și asociat cu alții, între limitele cuvenite..., dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăși demnitatea persoanei umane, așa cum este cunoscută din Cuvântul lui Dumnezeu revelat și pe calea rațiunii. Acest drept al persoanei la libertatea religioasă trebuie în așa fel recunoscut în organizarea juridică a societății, încât să devină un drept civil.“ Dignitatis humanae, cap. I.2

121 11/13/11 7:07 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1963 Visul unui rege Martin Luther King și Evanghelia eliberării La vârsta de 34 de ani a mișcat națiunea americană printr-un discurs despre cel mai mare vis al său. La 35 de ani a fost laureat cu Nobelul pentru Pace. La 39 de ani și-a încheiat viața subit, lăsându-și visul moștenire generațiilor următoare. de Florin Bică

ichael1 Luther King s-a născut în Atlanta, Georgia, în 1929, şi a cunoscut pe propria piele, încă din copilărie, consecinţele segregării rasiale din America secolului trecut. Persoanele de culoare erau considerate inferioare, ﬁind private de multe dintre privilegiile albilor doar din cauza culorii pielii. Copiii de culoare mergeau la alte şcoli decât cei din familiile albilor. Pasagerii de culoare erau obligaţi să ocupe doar locurile din spate ale autobuzelor şi, la nevoie, să cedeze locul oricărui cetăţean alb care le-ar ﬁ cerut acest lucru. Afro-americanii nu puteau să mănânce la aceleaşi restaurante ccu albii şi nici măcar să bea apă din aceleaşi ffântâni. Cinematografele aveau ac 1. Părinții i-au schimdo două ouă intrări: intr una pentru albi, alta pentru bat numele din ne negri. egri. Di Discriminarea, nedreptatea şi inegaliMichael în Martin la ta tatea atea făceau făce parte din viaţa cotidiană. vârsta de 6 ani.

122 122-123 Martin Luther King.indd 122

Mai întâi, pastorul King Tatăl, bunicul şi străbunicul lui Martin Luther King, Jr. au fost pastori. Decizia tânărului Martin de a urma acelaşi drum nu a fost deci o surpriză. Deşi a rămas în istorie mai degrabă ca activist pentru drepturile civile, King a fost în primul rând pastor. Înainte ca discursurile lui să ţină politicienii în faţa televizorului şi să impresioneze milioane de persoane, King şi-a inﬂuenţat biserica prin predicile sale. Lewis Balswin, profesor de studii religioase, a apreciat că realizările majore ale lui King au pivotat în jurul vocaţiei sale pastorale. Biblia a ocupat un loc aparte în viaţa sa. Încă din adolescenţă, s-a remarcat prin râvna cu www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:08 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

care memora versete biblice pentru a le recita în faţa bisericii păstorite de tatăl său. Mai târziu, a studiat la o facultate cu proﬁl teologic şi a obţinut un doctorat de la Universitatea din Boston, cu teza „O comparaţie a concepţiilor despre Dumnezeu în gândirea lui Paul Tillich şi Henry Nelson Wieman“. Gândirea şi activismul civic ale lui King au fost puternic înrădăcinate în tradiţia iudeocreştină, împletindu-se cu credinţa sa în Dumnezeu. „King rămâne unul dintre cei mai inﬂuenţi lideri religioşi ai secolului al XX-lea. Eforturile sale au avut impact nu numai asupra Bisericii creştine ci, de asemenea, şi asupra societăţii americane şi a comunităţii globale“2 – crede autorul şi activistul J. B. Hill.

„Am un vis” Marşul de la Washington, din 28 august 1963, a fost unul dintre momentele emblematice ale activităţii lui King. Peste 200.000 de persoane de culoare (dar şi albi) s-au strâns şi au cerut drepturi egale pentru toţi cetăţenii Americii. King a susţinut de pe treptele Memorialului Lincoln discursul cunoscut azi sub numele „Am un vis“. „Visez că cei patru copii ai mei vor trăi cândva într-o ţară în care nu vor ﬁ judecaţi după culoarea pielii, ci după caracterul lor“, a spus King. Visul lui – că ﬁii sclavilor şi ai proprietarilor de sclavi vor sta întro zi la aceeaşi masă, ca fraţi şi egali – a stârnit puternice ecouri. În ziua următoare, James Reston, editorialist la New

1600

1800

1963

2000

York Times, scria: „Dr. King a abordat toate subiectele zilei, însă mai bine decât oricine altcineva. A fost plin de puterea simbolică a lui Lincoln şi Gandhi, precum şi de ritmurile Bibliei.“3 În acelaşi an, publicaţia Time Magazine l-a numit „Omul Anului“.

Pe vârful muntelui Ca orice persoană publică şi cu influenţă, Martin Luther King, Jr. a fost controversat, contestat şi acuzat că nu îşi merită renumele. I s-a reproşat că ar fi avut legături cu organizaţii comuniste, că teza sa de doctorat ar fi fost o plagiere şi că discursul „Am un vis“ ar fi fost preluat din predica unui alt pastor afro-american. Dincolo de acuzaţiile mai mult sau mai puţin probate, King rămâne una dintre cele mai importante voci ale secolului al XX-lea, o voce de formaţie creştină. Mişcarea sa pentru drepturi a inspirat şi a modelat, ulterior, protestele sociale şi politice din întreaga lume. King a explorat şi a promovat concepte precum „libertate“, „egalitate“, „dreptate“ şi „demnitate umană“, încercând să le (re)aşeze pe temelia Bibliei şi a credinţei creştine. „La fel cum profeţii secolului al VIII-lea [î.Ch.] şi-au părăsit micile localităţi natale şi au dus mesajul: «Aşa zice Domnul!» departe de zidurile oraşelor de baştină... şi eu sunt obligat să duc Evanghelia libertăţii dincolo de propriul oraş“4 – a scris King. El a pornit cruciada libertăţii de la ideea că Dumnezeu este Fiinţa supremă care intervine în istoria umană, dorind binele tuturor oamenilor. El nu este o Fiinţă îndepărtată – credea King –, ci „mama“ şi „tatăl“ orfanilor, un Dumnezeu care stă de partea celor care suferă. Interpretarea dată de el Evangheliei creştine a fost construită din perspectiva celor suferinzi şi nedreptăţiţi.. Evanghelia predicată de King a ţintit nevoi oii 2. Johnny Bernard sociale concrete. În opinia sa, Dumnezeu Hill, The Theology of Martin Luther King, i-a ales pe oameni ca agenţi ai Săi pentru Jr. and Desmond schimbarea indivizilor, a societăţii şi a Mpilo Tutu, Palgrave instituţiilor. Macmillan, 2007, p. 51, 52 În 3 aprilie 1968, King a susţinut discursul „Am fost pe vârful muntelui“, com-3. Lauren Knapp, „Remembering parându-se cu profetul Moise, care a văzut utt Martin Luther King de pe un vârf de munte Ţara Făgăduinței Jr. and the Civil Rights Movement“, şi speranţa unei lumi mai bune. „Sunt feriiwww.pbs.org cit în seara asta. Nu sunt îngrijorat cu prii4. Citat în Jonathan vire la nimic. Nu mi-e teamă de niciun om. m. Rieder, The Word Ochii mei au văzut slava venirii Domnului“, uii“, of the Lord Is Upon a zis King în discurs. A doua zi a fost Me, The Belknap Press of Harvard împuşcat mortal, dar Evanghelia libertăţiiii University Press, i-a supravieţuit, remodelând America. 2008, p. 1

123 122-123 Martin Luther King.indd 123

11/13/11 7:08 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

600

800

1000

1989 Căderea comunismului „Comunismul este singurul rival serios al cre tinismului.“ Martin Luther King, Jr.

nchisorile comuniste erau pline de creștini din toate cultele, laici sau înalți conducători, bisericile de orice rit erau dărâmate, averile instituțiilor religioase erau confiscate, iar religia desființată. Pastorul luteran Richard Wrurmbrand s-a dezbrăcat până la brâu, în adunarea ONU, arătând urmele temniței pe trupul său, în fața unor diplomați care încă mai credeau în libertatea din lagărul comunist. În SUA, activiștii creștini, precum Martin Luther King, Jr., erau convinși că sistemul comunist cu filonul lui ateist și proiecția totalitaristă sunt o amenințare pentru libertatea omului și implicit pentru vestirea Evangheliei. Pe acest fond, implicarea decisivă a avut-o papa, atât ca autoritate morală, cât și politică. Dacă Stalin întreba retoric: „Câte divizii are papa?“, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a afirmat într-o ocazie, cât se poate de explicit: „Căderea Cortinei de Fier ar fi fost imposibilă fără Ioan Paul al II-lea.“ Fără arme sau armate sub comanda

124 124-125 Caderea Comunismului.indd 124

de Christian Sălcianu sa, Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol pivotal într-una dintre cele mai mari drame geopolitice ale secolului XX – lupta împotriva dominației Uniunii Sovietice în Asia și Europa de Est.

Un papă din lagărul comunist Totul a început pe 16 octombrie 1979, când cardinalul polonez Karol Wojtyla a fost ales papă al Bisericii Catolice. După șapte luni, a vizitat Polonia și milioane de oameni au urmărit la televizor discursurile despre rădăcinile creștine ale Poloniei și efemeritatea regimului comunist. „A discreditat moral sistemul... A creat conștiența unor posibilități alternative“, spune Anthony www.semneletimpului.ro 11/13/11 7:10 PM

50 de momente cruciale 000

1200

1400

Judt, istoric la Universitatea din New York. La aproape un an și jumătate după greva de la Gdansk, Solidaritatea devenea primul sindicat liber din blocul comunist, cu peste 10 milioane de membri. Ecuația a fost simplă: „Fără papă nu ar fi fost Solidaritatea. Fără Solidaritatea nu ar fi fost Gorbaciov. Fără Gorbaciov nu ar fi fost căderea comunismului“, afirmă Timothy Garton Ash, istoric la Oxford. Dr. Guy Emery Shipler, redactor-șef al publicației The Churchman, reamintește că „niciun eveniment sau circumstanță politică nu poate fi evaluat fără a cunoaște aportul Vaticanului. Și nicio situație politică mondială semnificativă nu are loc fără ca Vaticanul să nu joace un rol important explicit sau implicit.“1

Vatican și SUA, superputerea moral-politică Pe plan internațional, schimbarea a venit în urma acțiunii axei WashingtonVatican. Programul nuclear al marilor puteri, situația liderilor și membrilor sindicatului polonez Solidaritatea, drepturile omului din blocul comunist, deteriorarea relațiilor cu lumea musulmană – toate acestea erau subiecte pe agenda Papei Ioan Paul al II-lea și a președintelui american Ronald Reagan (cu vicepreședintele George Bush). Revista Time2 a prezentat amplu ceea ce a numit „Sfânta Alianță“, în care cele două puteri, una morală și alta politică, au creat planul pentru scoaterea Poloniei de pe orbita comunistă: Vaticanul avea să își folosească autoritatea morală, infrastructura Bisericii în Polonia și suportul populației, în timp ce SUA aveau să contribuie cu operațiuni speciﬁce CIA și cu fonduri pentru acțiunile sindicaliștilor și colaboratorilor din Polonia. În timp ce unii jurnaliști aﬁrmă că CIA îl informa săptămânal pe papa cu privire la evoluția lucrurilor

1600

1800

19892000

„Niciun eveniment sau circumstanță politică nu poate fi evaluat fără a cunoaște aportul Vaticanului.“ Dr. Guy Emery Shipler, redactor-șef al publicației The Churchman din Polonia, alții consideră că nu a fost nicio alianță sau conspirație, ci un „scop comun generat de aceleași convingeri“. „Când sovieticii au avut de-a face cu acești doi lideri care împărtășeau un singur scop și o singură convingere, atunci au avut parte de cel mai crunt scenariu: înfruntarea unei superputeri moral-politice.“3 Implicarea papei a fost recunoscută oficial și neoficial în nenumărate ocazii. Între cele mai importante se află nominalizarea în 2004 la Premiul Nobel pentru Pace sau acordarea de către președintele George Bush a Medaliei Libertății, cea mai înaltă onoare civilă americană. Evenimentul a avut loc la Vatican, pontiful fiind apreciat pentru poziția luată în favoarea păcii și a libertății, care „a inspirat milioane de oameni și a ajutat la prăbușirea comunismului și a tiraniei“. În 1989, comunismul a început să se prăbușească. Întrebat dacă i-ar putea fi atribuită lui Dumnezeu căderea URSS-ului, papa a declarat: „Ar fi simplistt să spunem că Providența Divină a făcut să cadă addă 1. Avro Manhattan, comunismul. Într-un anume sens, comuniss-„The Vatican in World Politics“, www.cepmul, ca sistem, a căzut de la sine. A căzut ca has-library.com o consecință a propriilor greșeli și abuzuri.. S-a dovedit a fi un medicament mai pericuu2. Carl Bernstein, „The Holly Alliance: los decât boala în sine. Nu a adus o adevăRonald Reagan rată reformă socială, ba dimpotrivă, a deveeand John Paul II“, www.time.com, 24 nit o puternică amenințare și o provocare la februarie 1992 adresa întregii lumi. Dar a căzut de la sine,, 3. Mark Riebling, din pricina propriei slăbiciuni.“ În cartea „Freedom’s Men“, Memory and Identity, papa nu și-a asumat www.nationalredecât un credit minimal în colapsul Uniunii niii view.com, 4 aprilie 2005 Sovietice. A atribuit un rol major problemee-lor economice, deși a punctat și factori spi-4. „Pope stared down Communism in rituali și morali. Nu se poate atribui numai ai homeland – and factorilor economici, „dar ar fi la fel de ridicol cool won“, www.cbc.ca, aprilie 2005 să crezi că papa a doborât comunismul cu 4 propriile mâini“, scria papa. BBC a concluu-5.Angus Roxburgh, „Pope’s role in zionat susținând că, probabil, căderea comumuCommunism’s end“, nismului ar fi avut loc oricum, dar fără un http://news.bbc. 5 papă polonez ar fi durat mult mai mult. co.uk

125 124-125 Caderea Comunismului.indd 125

11/13/11 7:10 PM

SEMNELE TIMPULUI 0

200

400

Încă 50 de momente crucia le 600

800

1000

Michelangelo Mi M icch heellan ange gelo lo B Buonarroti, uona uo narrrrot oti,i, Crearea lui Adam, Capela Sixtină, Vatican

Biserica primelor secole 144

Excomunicarea lui Marcion, care respingea Vechiul Testament şi promova învățături semignostice, în special dochetismul

177

Irineu a devenit episcop de Lyon şi s-a implicat în combaterea ereziilor din Biserică

184/5

S-a născut Origen, teolog alexandrin care a dezvoltat metoda de interpretare alegorică a Bibliei

263

S-a născut Eusebiu din Cezareea, care a scris prima Istorie a Bisericii

310

Armenia a devenit prima ţară a lumii care a adoptat în mod oficial creştinismul ca religie de stat

330

S-a născut Vasile din Cezareea, teolog şi autor al cărţii Despre Duhul Sfânt, prin care a contribuit la dezvoltarea pneumatologiei creştine

Biserica medievală 685

Stabilirea primilor monahi la Muntele Athos

787

Conciliul de la Niceea a condamnat iconoclasmul şi a decis cinstirea icoanelor

864

S-a botezat prinţul Boris al Bulgariei

995-1017

Convertirea popoarelor nordice

348

Misionarul Ulfila s-a stabilit în nordul Bulgariei de azi, unde a tradus Biblia din greacă în limba goţilor

1075

A fost emis Dictatus Papae, document care afirmă supremaţia papală

1119

Fondarea ordinului Cavalerilor Templieri

381

Conciliul ţinut la Constantinopol a declarat dumnezeirea Duhului Sfânt

1181/82

S-a născut Francisc de Assisi, fondatorul Ordinului franciscan

397

Sinodul de la Cartagina a ratificat cele 27 de cărţi ale Noului Testament ca scrieri inspirate de Duhul Sfânt

1261

Sfârşitul ocupației latine a Constantinopolului şi reînscăunarea patriarhilor ortodocşi

398

Ioan Chrysostom („Gură de Aur”) a devenit Arhiepiscop de Constantinopol, fiind unul dintre cei mai importanţi teologi ai Bisericii Răsăritene

1302

Bula papală Unam Sanctam, emisă de Papa Bonifaciu al VIII-lea, proclamă supremaţia papală

405

Ieronim a finalizat de tradus Vulgata, Biblia în limba latină, care va deveni versiunea standard a Bisericii pentru următorii 1.000 de ani

432

Misionarul Irlandei, Patrick, și-a început lucrarea în această țară

451

534

126 126-127 Index.indd 126

1418-1427 Toma de Kempis a scris Imitarea lui Christos, una dintre cele mai răspândite scrieri devoţionale ale perioadei respective 1448

Biserica Ortodoxă Rusă îşi declară unilateral independenţa faţă de Constantinopol

Conciliul de la Calcedon a afirmat că Iisus Christos a fost Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, două naturi într-o singură Persoană

1453

Constantinopolul a fost cucerit de armatele Imperiului Otoman, marcând căderea Imperiului Bizantin

A fost publicată ediţia finală a lucrării Codex Justinianus (Codul lui Iustinian), incluzând numeroase dispoziţii care clarifică statutul creştinismului ortodox ca religie de stat a Imperiului Bizantin

Reforma protestantă 1512

Artistul italian Michelangelo Buonarroti a finalizat de pictat Capela Sixtină din Roma, una dintre cele mai importante opere renascentiste şi creştine

www.semneletimpului.ro 11/13/11 9:06 PM

a le din istoria creştinismului 000

1200

1400

5500 ddee mome mo m momente om meent nte ccr cruciale ru uccia cia iale le 1600

1800

2000

1854

Charles Haddon Spurgeon şi-a început activitatea de pastor în Londra, devenind unul dintre cei mai renumiţi predicatori ai secolului al XIX-lea

1854

Biserica Romano-Catolică a proclamat dogma Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria

1859

Charles Darwin a publicat cartea Originea speciilor, punând bazele unei confruntări îndelungate între creştinism şi evoluţionism

5 1524

U l Erasmus E d Rotterdam R d a Umanistul din finalizat traducerea Noului Testament în limba latină, pe baza textului grecesc

1885

Biserica de la Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

1555

A fost încheiată Pacea de la Augsburg, care a pus capăt războaielor religioase dintre catolici şi luteranii din Germania

1903

1559

John Knox s-a întors în Scoţia, după o perioadă de exil în Geneva lui Jean Calvin, şi a iniţiat Reforma în ţara sa

S-a născut Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi europeni, traducătorul lucrării Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii

1917

Revoluţia Bolşevică din Rusia a reprezentat o lovitură puternică dată creştinismului răsăritean

1918

S-a născut Billy Graham, unul dintre cei mai mari evanghelişti ai secolului al XX-lea

1931

S-a convertit la creștinism C. S. Lewis, unul dintre cei mai abili şi mai logici apologeți creștini ai tuturor timpurilor

1945

A fost descoperită Biblioteca de la Nag Hammadi, în Egipt, conţinând numeroase texte creştine gnostice timpurii

1563

A fost publicată Cartea martirilor, de John Foxe, lucrare majoră despre martirii creştini din primele şase secole ale creştinismului

Iluminismul 1648

1678

1685

George Fox a fondat Societatea Prietenilor, ai cărei membri au devenit cunoscuţi sub numele de „quakeri” A fost publicată Călătoria creştinului, de John Bunyan, una dintre cele mai citite cărţi creştine în secolele următoare Ortodoxia a ajuns în Beijing, China, prin intermediul Bisericii Rusiei

Biserica modernă 1794

Opt misionari ortodocşi au ajuns la Kodiak, în Alaska, marcând trecerea creştinismului ortodox în continentul nord-american

1830

Joseph Smith a scris Cartea lui Mormon, care a devenit textul sacru al Bisericii lui Hristos a Sfinţilor Zilelor de pe urmă

1833

Biserica Ortodoxă a Greciei şi-a declarat autocefalia, devenind astfel independentă faţă de Biserica din Constantinopol

1966-1976 Marea Revoluţie Culturală Proletară din China aproape că a distrus Biserica Ortodoxă chineză 1971

Preotul peruvian Gustavo Gutiérez a publicat Teologia eliberării, sintagmă care a sintetizat mişcările politice de inspiraţie creştină pentru eliberare şi reformă socială în America Latină

1979

A fost înfiinţată Comisia Comună a Bisericilor Ortodoxă şi RomanoCatolică pentru Dialog Teologic

2001

Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare Bisericii Ortodoxe, în numele Bisericii Catolice, pentru cea de-a patra cruciadă, cu ocazia primei vizite a unui papă în Grecia în 1.300 de ani

127 126-127 Index.indd 127

11/13/11 9:07 PM

Dacă ai fost abonat în 2011, cu siguran ă î i aminte ti aceste subiecte. Dacă nu, iată ce ai pierdut!

128-C3.indd 128

11/10/11 9:52 PM

Pentru 2012, i-am pregătit mai mult. Abonează-te! Gânde te mai departe. Tel. 021 323 00 20 (interior 108) / e-mail: redactie@semneletimpului.ro

128-C3.indd C3

11/10/11 11:15 AM

Semnele timpului

50 de momente cruciale prin care creČ&#x2122;tinismul a schimbat istoria lumii

11/13/11 9:27 PM

Untitled-11 62