St90 nr special decembrie 2013 by Catalin Daniel Ciolca

Număr special

Medalia de aur pentru locul IV Copacul care a umbrit pământul Surpriza din noapte(a aceasta) Urzeala tronurilor Ziua în care criticii vor tăcea Examenul din fața ușii

PARABOLELE DOMNULUI IISUS

revistă de analiză și opinie creștină

PARABOLELE

Iisus Domnului

Editorial

intre cuvintele lui Iisus, m-au fascinat mai întâi contraîntrebările Sale, suprinzătoare și enigmatice, care generau adevărate caramboluri printre ispititorii săi. În fața întrebărilor care trebuiau să-L lase fără răspuns, El avea întotdeauna o viziune mai cuprinzătoare, din perspectiva căreia capcanele se reduceau la obstacole ridicole, absurde.

DE NOREL IACOB

Poveștile

care ne redau viitorul

i-au plăcut apoi parabolele lui Iisus pentru că nu erau niciodată discursuri moralizatoare, ci istorii vii, „subversive“ pentru împotrivitorii săi, dar eliberatoare sau salvatoare pentru cei onești și pentru neinstruiți, neștiutori și oprimați. Într-adevăr, numeroasele suprize, așteptările înșelate și finalurile intrigante, prezente în parabolele lui Iisus, pe de o parte, au șocat și au umplut de mânie, dar, pe de altă parte, au edificat, au restaurat încrederea oamenilor în Dumnezeu și le-au îndreptat privirea către Marea Salvare, care stătea întrupată înaintea ochilor lor. În fața unei lumi pestrițe, în a cărei fibră firească, se află împletită rezistența față de imperativele morale, Iisus a ales cea mai potrivită cale. El știa puterea mesajelor strecurate printre cuvinte, întruchipate în imagini vii. El știa că povestea îți aduce prezența însăși, nu dovezile sau argumentele prezenței. Știa că detaliile, adunate din cotidian sau din bogatele surse tradiționale ale comunității, au capacitatea de a pătrunde direct în inimă, de a convinge și de a reduce la tăcere contraargumentele pe care predicile fariseice moralizatoare nu le-ar fi putut niciodată stăvili. El conta pe faptul că poveștile sunt mai ușor de prezentat și mai greu de uitat, mai ușor de înțeles și mai greu de epuizat.

stăzi, enunțurile morale nu sunt doar mai ușor de uitat, ci sunt și mult mai dezavuate. Imperativele morale sunt, în general, respinse de contemporanul nostru postmodern, dar în poveste ele nu mai sunt „strigate“, ci se întrepătrund cu viața cititorului, implicit și cuminte. Vin împreună cu intriga, cu personajele, nu pot fi disociate. Iar „oasele și carnea“ poveștii care le îmbracă le fac mult mai greu de desconsiderat. Rămân și influențează. Din păcate, cele două milenii de creștinism le-au răpit parabolelor lui Iisus din elementul-surpriză și din noutatea lor revelatoare. Parabolele sunt astăzi istorii clasice. Efortul de a le reînvia puterea transformatoare printr-o simplă explicare condamnă buna intenție să degenereze într-o simplă expoziție moralizatoare. De aceea, în ediția de față am încercat să reconstituim, cel puțin în parte, trăirile publicului lui Iisus de acum 2.000 de ani prin pilde moderne, reale, care păstrează în esența lor surprizele și uimirea edificatoare din parabolele lui Iisus. Poveștile, aflate mereu în mișcare, arată că trăirea se impune în fața discursului, făcând ca prejudecățile să rămână și mai departe inerte. Ediția de colecție „Parabolele Domnului Iisus“ a ajuns să cuprindă astfel zeci de povești reale, unele istorice. Mai mult, în această ediție, parabolele lui Iisus răspund direct la zece întrebări esențiale, care ne marchează viața cu atât mai mult acum, cu cât postmodernitatea înseamnă o oarecare fugă de noi cei de ieri și de valorile noastre, hotărâte odinioară. În fața întrebărilor esențiale, însă, nu poți decât să închei cu teama că nu ai făcut destul. Așa am încheiat și noi această strâmtorată căutare după gândul mai bun, după lumea diferită despre care a venit să mărturisească Iisus, nădăjduind că ceea ce am scris va reuși să reînvie, pentru fiecare cititor în parte, câteva dintre surprizele revelatoare ale Învățătorului. 1

SUMAR

Întrebarea 1: Merită să crezi când atât de mulţi nu cred? 6 Medalia de aur pentru locul IV

CHRISTIAN SĂLCIANU

Întrebarea 2: Văd alţii ceva ce mie îmi scapă? 12 Comoara ascunsă la vedere 18 Copacul care a umbrit pământul

ADRIAN BOCĂNEANU

40 Cerul (nu) este limita. E destinaţia

MARIUS NECULA

Întrebarea 6: De ce n-aș da din coate? 46 Urzeala tronurilor

FLORIN BICĂ

ADRIAN BOCĂNEANU

Întrebarea 3: Dacă Dumnezeu există, de ce aș conta eu pentru El? 24 Două priviri

Întrebarea 5: Cât efort să depui într-o viaţă?

NICU BUTOI

Întrebarea 7: De la cine să aștept și cui să dau ajutor? 54 Tăcerea lui Dumnezeu 59 Drumul către cer trece pe la aproapele

MARIUS MITRACHE MARIUS MITRACHE

Întrebarea 4: Poţi să trăiești cu gândul Întrebarea 8: De ce să iert? la Rai și să te bucuri pe pământ? 64 LUCIAN CRISTESCU 32 Surpriza din noapte(a aceasta)

SEMNEL E TIMPU LU I

ADRIAN NEAGU

Al doilea motiv să ierţi: „Dreptatea“ pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești

PA R A B O L E L E D O M N U LU I I I S U S

Întrebarea 9: Când și cum vine dreptatea? 72 Ziua în care criticii vor tăcea 78 Dumnezeul nedrept sau nedreptăţit?

FLORIN LĂIU ROMICĂ SÎRBU

Întrebarea 10: Ce anume îmi va hotărî soarta? 84 Examenul din faţa ușii 90 Imperativele absenţei

SEMNELE

timpului

gândește mai departe

Director: Teodor Huţanu Redactor-şef: Norel Iacob Colegiul de redacţie: Florin Bică, Adrian Bocăneanu, Nicu Butoi, Lucian Cristescu, Florin Lăiu, Marius Mitrache, Adrian Neagu, Marius Necula, Christian Sălcianu, Romică Sîrbu Corectură: Emanuela Jalbă-Șoimaru, Lavinia Goran Graphic Designer: Cătălin Ciolca Contact: Revista Semnele timpului Str. Cernica nr. 101, Pantelimon

Tel: 021 323 0020/Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului pentru 6 luni (30 lei) sau 12 luni (60 lei). Tel: 021 323 0020 (interior 207) abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1224-7561 Nr. 12/2013 | Volumul 24, nr. 189. Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 și 1942. Seria nouă a fost începută în 1990. © Semnele timpului, 2013. Preţ: 9 lei Textele biblice sunt redate din ediţia D. Cornilescu a Bibliei în limba română.

NOREL IACOB NOREL IACOB

Medalia de aur pentru locul IV Copacul care a umbrit pământul Surpriza din noapte(a aceasta) Urzeala tronurilor Ziua în care criticii vor tăcea Examenul din fața ușii revistă de analiză și opinie creștină

PARABOLELE

Iisus Domnului

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 1

Merită să

crezi mulţi CÂND ATÂT DE

NU CRED?

Merită să crezi când atât de mul i nu cred?

MEDALIA DE AUR

pentru locul IV DE CHRISTIAN SĂLCIANU

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc, dar, când a răsărit soarele, s-a pălit și, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, au înecat-o și n-a dat rod. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa și creștea și au adus: una treizeci, alta șaizeci și alta o sută. (Marcu 4:3-8)

ilda semănătorului pare să fie cheia tuturor celorlalte pilde rostite de Iisus. Nu e tainică și nici parolată. Ci, pur și simplu, de la ea se pleacă. Dumiriți și nu prea, apostolii și toți cititorii de azi ai pildei sunt întrebați de Iisus Christos: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?“ (Marcu 4:13) Deducția logică este aceea că aici avem un ABC al parabolelor. Imaginabil, semănătorul iese pe câmp. Cu gândul la seceriș, aruncă sămânța în ogor, care nu e nici steril, nici delimitat la milimetru. Sămânța cade unde-i e locul, dar și unde nu. Parcă predestinată neșansei, una nimerește lângă drum, festin gratuit pentru ciori; alta, într-un pământ stâncos, unde lăudabilele ramuri cresc mai repede decât vitalele rădăcini; o a treia cade între spini și va pieri epuizată de întrecerea cu bălăriile; în fine, o a patra cade pe pământul bun, tăcută, rodnică, parcă plictisitor de ascultătoare. Parabola extrasă din agricultura primului secol al erei creștine – cu decorul specific: sămânță, câmp, buruieni, ciori – pare să fie văduvită de orice relevanță pentru societatea mileniului trei, în care oțelul, asfaltul sau fibra optică domină viața urbană. Cine mai iese pe câmp într-o lume Farmville1? Și totuși, ideea pildei poate fi proiectată în orice timp și în orice loc, mesajul ei fiind la fel de actual și azi.

Comoara lui Murad

(sămânța de lângă drum, mâncată de ciori)

Dimineață, 1 septembrie 2013. O zi cu adevărat istorică, în care a fost descoperit cel mai mare tezaur monetar de argint din România. Ca să ajungă la „comoara lui Murad al II-lea“ – 50 de kilograme de argint, monede otomane – vâlceanul Iulian Enache din Golești a pornit într-o dimineață cu detectorul. Din pasiune. „Mai fusesem pe câmp, chiar acolo, în zona aceea. Nimic. E drept că-i destul de întinsă și n-ai cum s-o acoperi foarte repede. Periam cu detectorul și, deodată, îmi dă semnal bun. Scormonesc și dau de prima monedă de argint, chiar în marginea drumului pe care venisem. Mă uit, o șterg de pământ și îmi dau seama că e cea mai veche monedă pe care o găsisem până atunci; și încă de argint. Vă daţi seama ce bucurie pe mine!“2 Cine ar fi zis? Un loc cunoscut, bătucit, la marginea drumului… De acolo mai la dreapta, pe ogorul de sub drum, aparatul a dat un nou semnal. Apoi, pe fir întins, tot mai multe. „Mi-a trecut prin cap c-ar fi o comoară…“ În final, la zeci de metri mai departe de drum, tânărul a săpat până a ajuns la nucleu, „o sferă imensă de monede... Au început să apară la vreo 25-27 cm adâncime; am ajuns, în jos, până la 60-65 cm. Vă daţi seama – peste 55 de kilograme. Eram în al nouălea cer.“ „Comoară“, „cer“, „argint“, „bucurie“… Cuvintele lui Iulian par să fie cuvinte din povești, iar el, până mai ieri, probabil că era văzut ca un visător.

1. Joc online de „viață la țară“, până recent cel mai popular joc pe Facebook și evidențiat de Time drept „jocul care creează cea mai mare dependență“. 2. Marian Sultănoiu, „Tezaurul de la Golești. Cum a descoperit un român cu simț civic comoara lui Murad al II-lea“, Gândul, 8 septembrie 2013.

Merită să crezi când atât de mul i nu cred? Un lucru e dovedit: o inițiativă poate atrage atenția, poate schimba lumea. Dar atât de multe au și pierit la fel de repede pe cât de promițător au început...

Merită să crezi când atât de mulți nu o fac? Iulian și-a găsit o comoară. Și altele există, fără îndoială. Dar nu la margine de drum. Pentru că, petrecându-ți viața pe șanț, vei fi doar plin de praf și, poate, mai bogat cu vreo mărgică. Scăpată ciorilor.

Roșia Spontană

(sămânța din locul stâncos, fără rădăcină)

3. Josh Levs, „«Nail in Cofﬁn» for Arab Spring?“ Experts predict Egypt’s Future, CNN, 10 iulie 2013.

Sub acest titlu se regăsesc mai multe articole sau pamflete despre situația care împarte România între cianuri și locuri de muncă, între aur și mizerie, ca în celebrele versuri ale lui Goga: „Munții noștri aur poartă, / noi cerșim din poartă-n poartă.“ Trenând de ani de zile, situația a luat un avânt exponențial în ultimele luni. Dintr-odată, parcă, s-a trezit o altă generație de protestatari, ca o mișcare de rezistență. Merită să crezi când atât de mulți nu cred? Ei consideră că da. Și totuși, entuziasmul, trezirea nu sunt totul. Pe un cadru lărgit, internațional, o privire în Orientul Mijlociu ne spune că „primăvara arabă“ a fost un foc de paie. Deși

SEMNEL E TIMPU LU I

situația are implicații mult mai profunde decât minele Apusenilor și beneficiază de atenția cancelariilor internaționale, Egiptul și toate țările Orientului aflate în tensiune ne arată că „realitatea internă bate isteria revoluționară“. Și atunci, dintr-un moment al „primăverii arabe“, Egiptul devine un „cui în coșciugul ei“3. Poate că nu e ultimul. Un lucru e dovedit: o inițiativă poate atrage atenția, poate schimba lumea. Da, toate marile mișcări au pornit de la o idee, de la un grup restrâns. Dar atât de multe au și pierit la fel de repede pe cât de promițător au început... Și omul se întreabă – nu doar pesimist, ci pățit – „Cât va dura minunea?“. Pilda semănătorului vorbește despre o sămânță care „a răsărit îndată“. Știută sămânță de scandal: leacuri minune, panacee, companii profitabile, topuri spulberate, miniștri sau candidați charismatici. Toate aparițiile așa-zis spontane, care întrec de departe legile normalității, promițând randamente inegalabile, trebuie privite cu suspiciune. Să nu fie cu deochi! Ci cu rădăcină.

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Insomnia bogaților

(sămânța dintre spini, sufocată)

Analiștii de la Forbes fac și altfel de topuri. Cum ar fi cel al temerilor oamenilor bogați. Între acestea se numără: riscul de a fi înșelat, furtul de identitate, tribunalul, răpirea. „Au tot felul de probleme legate de securitate…, pentru că miza lor este mai mare“, spune Russ Alan Prince, care a studiat viața oamenilor bogați timp de mai bine de două decenii.4 Totuși vârful îngrijorărilor este… temerea de a nu mai reuși să îți menții statutul, dorința de a-l ridica permanent și a merge mereu înainte. Da, în sus! Pilda vorbește despre sămânța căzută între spini, care nu poate crește fiind sufocată de „grijile lumii, înșelăciunea bogățiilor și poftele altor lucruri“. Nici săracii nu stau mai bine: 90% dintre bolile americanilor au la bază o problemă legată de bani. „Insecuritatea economică și preocuparea de a avea mai mulți bani constituie o boală națională în sine“, în condițiile în care venitul mediu american este adecvat, însă nu ține piept obsesiei de a avea mai mult și de a trăi în lux.5

Și totuși, cazul lui John D. Rockefeller e evocator pentru o sămânță între mărăcini. La 33 de ani era milionar, la 43 domina industria petrolului, iar la 53 era cel mai bogat om din lume. Nu fuma și nu bea alcool, dar la 50 de ani era copleșit de stres, avea probleme digestive și își pierduse tot părul. Câștiga un milion de dolari pe săptămână, dar nu putea mânca decât lapte și biscuiți. Anxietate, insomnie… epavă – doctorii nu îi mai dădeau mult timp de viață, iar ziarele aveau pregătit necrologul. A fost momentul unei decizii radicale de a-și schimba viața, de a dori să fie cunoscut altfel. Merită să crezi când atât de mulți nu o fac? În revista Biography, Rockefeller este descris ca fiind cel mai detestat afacerist al secolului al XIX-lea și cel mai generos filantrop al secolului al XX-lea.6 Altfel spus, un om care și-a petrecut prima jumătate a vieții făcând bani și a doua, dăruindu-i.7 A trăit până la venerabila vârstă de 97 de ani. Și a trăit din plin, fără să fie înăbușit nici de griji, nici de bogății.

În revista Biography, Rockefeller este descris ca ﬁind cel mai detestat afacerist al secolului al XIX-lea și cel mai generos ﬁlantrop al secolului al XX-lea.

„The Jesus Effect“

(sămânța din pământ bun, care aduce rod)

Jocurile Olimpice de iarnă din anul 1980, Lake Placid (NY, SUA). Un singur om câștigă toate cele cinci probe de patinaj, de la sprint la cursă lungă: 500 m, 1.000 m, 1.500 m, 5.000 m, 10.000 m. Stabilește, astfel, patru recorduri olimpice și un record mondial. Inegalabilul poartă un nume: Eric Heiden. Sub titlul The Jesus Effect8 (Efectul Iisus), autorul Dennis E. Hensley prezintă o fațetă inedită a victoriilor de la Lake Placid – experiența celorlalți patinatori care au concurat cu invincibilul Heiden. Ușor de vizualizat: fiecare dintre ei este mare patinator al țării sale, unii chiar deținători de recorduri mondiale. Dar intră în cursă cu revelația momentului, cel care, la 21 de ani, avea în palmares doborârea a 15 recorduri mondiale. Rezultatele

4. Louis Hau, „What Worries the Rich?“, Forbes, 23 mai 2007. 5. Wayne Jackson, „The Curse of Covetousness“, Christian Courier. 6. Bob Frost, „John D. Rockefeller: Inﬁnitely Ruthless, Profoundly Charitable“, Biography, 2000. 7. Donațiile Fundației Rockefeller se ridică la peste 14 miliarde de dolari. 8. Dennis Hensley, The Jesus Effect Paciﬁc Press, Nampa, Idaho: 1991.

M E DA L IA D E AU R P E NT RU LO C U L IV

Merită să crezi când atât de mul i nu cred? Cuvintele apostolului Pavel, care spune: „Ce seamănă omul, aceea va și secera“ (Galateni 6:7), reprezintă un principiu care se poate aplica și pe coordonate spațiale: „Unde seamănă omul, de acolo va și secera.“

9. Larry Schwartz, „Eric Heiden was a reluctant hero“, Special to ESPN. com 10. Proba de de 10.000 m, Piet Kleine (argint), Tom ErikOxholm (bronz) și Kay Arne Stenshjemmet; proba de 1.500 m, Terje Andersen (bronz) și Frode Rønning; proba de 1.000 m, Lieuwe de Boer; proba de 500 m, Vladimir Lobanov; www. sports-reference. com

puteau fi anticipate, pentru că, în ultimii doi ani, rareori fusese învins în vreo cursă. El este „numărul unu“, cel care avea să fie cunoscut drept Omul de Aur.9 Iar ei sunt cu ghiuleaua de fier la picior… Au vreo șansă? Merită să crezi când atât de mulți nu o fac? Pariori, spectatori, antrenori, toți știu și favoritul, și perdanții. La fiecare cursă, toți ceilalți participanți visează cel mult la argintul olimpic. Start!… Finish! Aspectul uluitor este că, în cadrul diferitelor probe, deși învinși de Heiden, unii dintre ei și-au doborât propriile recorduri de carieră!10 Altfel spus, nu au luat aurul, poate nici nu au urcat pe podium, dar au fost mai buni decât oricând până atunci. Reflectoarele s-au dus pe Heiden, natural. Dar, practic, nu doar cei de pe podium au câștigat. Ci unul cu 30 de sutimi, altul cu 60, altul cu o secundă întreagă, fiecare a câștigat în felul lui, și-a învins cel mai mare adversar – pe sine însuși. Este o altă matematică, o realitate ce merită să fie dezgropată: „efectul Iisus“ – acela că, în spatele unui Model, chiar și căzând pe urmele Lui, tot te vei depăși pe tine însuți.

SEMNEL E TIMPU LU I

Cine are urechi de auzit Un titlu mai bun ar fi pilda ogorului, pentru că nu predestinația dată de semănător sau natura seminței sunt cele ce cuantifică nota finală. Ci doar calitatea ogorului. Adevărul, sau orice altă sămânță cu valoare, poate cădea lângă drum, fiind călcat în picioare și depășit de secole; poate fi primit cu brațele deschise, într-un accent de entuziasm, iar apoi aruncat; poate fi dezvoltat cu un deosebit simț al răspunderii, dar sufocat de mereu alte și alte priorități. În final, poate fi asumat și ținut într-o inimă bună, unde să aducă rodul așteptat. Cât să fie? Nu contează, căci dividendele sau recordurile sunt treaba Semănătorului, care se bucură de toți cei roditori. Iar rod e orice bob mai mult decât sinele. Cuvintele apostolului Pavel, care spune: „Ce seamănă omul, aceea va și secera“ (Galateni 6:7), reprezintă un principiu care se poate aplica și pe coordonate spațiale: „Unde seamănă omul, de acolo va și secera.“ Deci merită să semeni chiar dacă atât de mulți nu o fac?

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 2

Văd alţii ceva ce mie îmi scapă? 11

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă?

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

COMOARA

ascunsă la vedere Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără. (Matei 13:44-46)

omorile, perlele sau pietrele prețioase nu au făcut parte din lumea copilăriei mele. Părinții mei nu au fost oameni bogați, mama nu purta podoabe și nici nu trecuse prea mult timp de când a deține aur sau valori importante fusese motiv pentru deportare și închisoare. Nici nu ne dădea prin cap să cheltuim bani pe pietre scumpe. Dar în orășelul meu era o mină de sare, în care intram din când în când, mai ales cu vizitatori, cărora le serveam ca ghid de ocazie. Și am descoperit că în grămezile de sfărâmături de rocă salină se puteau găsi cristale de sare – translucide, cu forme mai mult sau mai puțin regulate. Am început să le colectez, să le curăț de depunerile mate, să le aduc la forme cât mai apropiate de cele geometrice. Imaginația mea fusese trezită. Ideea că putusem descoperi valori necunoscute, că adusesem ceva frumos din întuneric la lumina zilei, ceva ce stătuse multă vreme ascuns în spatele curții mele, mă entuziasma. Îmi plăcea să le arăt prietenilor și mă bucuram de uimirea lor.

În același timp, am început să văd că nu tot ce mă cucerise pe mine era apreciat și de ceilalți. Părinții mei mă trimiteau să iau lecții de vioară și de germană. Și, cu toate că nu erau și alții care să învețe germana, băieții din clasa mea nu erau deloc impresionați. În schimb, mă taxau fără milă pentru nepriceperea mea la fotbal. Și mai era un plan de diferențiere. Familia mea cultiva credința în Dumnezeu, ceea ce ne punea într-un conflict deschis cu ideologia politică a timpului. În plus, expresiile concrete ale credinței nu coincideau cu cele ale majorității creștinilor. Am simțit tensiunea aceasta destul de devreme. Era greu să explic de ce făceam unele din aceste lucruri neobișnuite. Dar era ceva ce mă ajuta să merg împotriva curentului, să suport neînțelegerea și ostilitatea. Îmi plăcea ceea ce Iisus numise „o comoară ascunsă“ și eram dispus să vând „tot“. În afara familiei și a cercului mic din comunitatea noastră religioasă, nu mă așteptam la vreun alt sprijin. Dar, din când în când, îmi dădeam seama că mai sunt și alții care au intuiția existenței unui tezaur ascuns. M-a impresionat când am citit versul unui poet creștin: „Plin pământul e de Tine/Cioplituri de pietre fine“. Era o perspectivă corectivă, în etapa în care trebuia să învăț pentru teze și examene ideile și argumentele evoluționiste. Era și mai uimitor când, în manualele și cărțile vremii, verificate cu migală și epurate în mod repetat de

DE ADRIAN BOCĂNEANU

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă? Găsim dovezi ale lui Dumnezeu în viața noastră, în lumea din jurul nostru, și în istorie – „prea mult ca să le poți tăgădui și prea puțin ca să ﬁi sigur“.

orice ar fi putut confirma creștinismul, găseam minuscule semne de credință implicită. A fost o revelație când am dat peste două versuri din „Belșug“, de Arghezi: „Căci Dumnezeu, pășind apropiat/Îi vezi umbra lăsată între boi.“ Oare știu și alții de comoara ascunsă, mă întrebam în acel timp. Gândul, speranța aceasta îmi furnizau curajul pentru a crede, pentru a rezista.

Voci diferite Mai târziu am început să observ că punctul de plecare în călătoria credinței diferă de la om la om. De aceea și răspunsurile lor la căutarea „comorii ascunse“ reflectă perspective și nevoi diverse, care pot să completeze viziunea personală. Am auzit, în adolescență, de faimosul pariu al lui Pascal: dacă Dumnezeu nu există și totuși ai crezut că există, nu pierzi nimic. (Ești tot acolo unde ai fi dacă El nu ar exista.) Dar, dacă există și tu nu crezi, atunci ai pierdut tot. Nu mi s-a părut o concluzie pe măsura lui Pascal. Dar nici viața mea nu semănase cu a lui, nu fusese marcată de crize acute, de hotărâri dramatice. Mult mai târziu am citit că filosoful american William James, scriind prin 1890, sugera că, „probabil, când credința religioasă este exprimată în acest mod, al jocurilor de noroc, înseamnă că a ajuns la ultima carte“. După cum tot Pascal spusese însă, găsim dovezi ale lui Dumnezeu în viața noastră, în lumea din jurul nostru și în istorie – „prea mult ca să le poți tăgădui și prea puțin ca să fii sigur“. De aceea, Nathan Brown concluziona: „Credința rămâne întotdeauna o chestiune de alegere. Dar nu răspund ca un jucător, ci ca un pelerin într-o călătorie către adevăr.“1

Cu Spinoza la pizzerie 1. Nathan Brown, 7 Reasons Life is Better with God, Autumn House Publishing, 2007, p. 16.

La maturitate, am cunoscut un om aparte, un evreu american, cu o istorie de ateu și cu ambiții de scriitor, care experimentase „o întâlnire de gradul

SEMNEL E TIMPU LU I

zero“ într-o pizzerie din Miami. Iată cum vorbește Clifford Goldstein despre întâlnirea cu ideea că adevărul există. „Într-o seară, ies din sanctuarul meu de la etajul doi și ajung într-o pizzerie. Beau bere, mănânc o pizza cu ardei și citesc din Spinoza, când dau peste ceva care mă prinde. Spinoza spune că, pentru a trăi o viață perfectă, avem nevoie să descoperim de ce suntem aici și apoi să trăim în consecință. Într-o clipă, toți anii în care am fost învățat că adevărul este relativ, că existența precede esența, că nu există absolut – totul este anulat, ca și când Spinoza ar fi pătruns în creierul meu și ar fi secționat nervii care conțineau aceste idei. [...] Știu un lucru: exist și, pentru că sunt aici, trebuie să vin de undeva. Dar să știu de unde și de ce – aceasta

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

este esența întregului adevăr. Undeva, adevărul obiectiv, adevărul, trebuie să existe, pentru că eu exist. Îmi ridic ochii de la acele cuvinte. După ani de căutări, interogări, am pentru prima dată un absolut obiectiv pe care-l prind: exist și, oricât de sfidător și de simplu pare, acest fapt înseamnă că trebuie să existe un absolut obiectiv care explică existența mea. Dar ce este acel adevăr? Întrebarea este crucială. Cum pot să trăiesc drept dacă nu cunosc scopul vieții? Imaginați-vă un indian din junglă care, primind o mașină, își face o grădină în portbagaj, folosește scaunele ca pat și își usucă părul la țeava de eșapament. Mașina îi folosește la ceva, dar nu în modul cel mai bun, pentru că nu știe care este rostul unei mașini. Dacă eu nu știu

bine care este rostul vieții, o să trăiesc, dar ceva va lipsi, la fel ca și în cazul indianului cu mașina lui. Ideea aceasta pare atât de simplă, de elementară, dar eu nu voi mai fi niciodată același după ce am prins-o. Acum știu că ceea ce am căutat tot timpul a fost răspunsul la întrebarea elementară de unde vin și de ce. Dacă este posibil pentru un om să cunoască adevărul – de ce sunt aici și de unde am venit – atunci eu vreau să-l cunosc, oricare ar fi prețul. Nu contează unde mă duce, nu contează ce trebuie să sufăr, nu contează cât de dureros este adevărul – vreau să-l cunosc!“2 Nu contează?! Într-o seară, Cliff se așază la mașina scris. Are în față o nouă pagină albă, pentru romanul la care tot scria de ani și ani, cu o pasiune devoratoare, și pentru care rătăcise pe vreo trei

Dacă este posibil pentru un om să cunoască adevărul – de ce sunt aici și de unde am venit – atunci eu vreau să-l cunosc, oricare ar ﬁ prețul. Clifford Goldstein

2. Clifford Goldstein, The Clifford Goldstein Story, Review and Herald, 1996, p. 20, 21.

CO M OA R A A S C U NS Ă L A V E D E R E

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă?

3. Ibidem, p.85, 86.

continente și îndurase foame, sărăcie și o viață precară. Acum, romanul începe să se adune, dar el simte o prezență și aude cum o voce îi spune: „Dacă Mă vrei, arde romanul! Cliff, te-ai jucat cu Mine prea mult. Dacă vrei să mă cunoști în seara aceasta, arde romanul!“ Oricât de șocant ar părea, Cliff nu este cu totul surprins. Simțise de multă vreme că avea să vină momentul acesta. Dar asta nu simplifică lucrurile. Iese din casă și merge, pe străzile întunecate, agitat și cu sufletul sfâșiat. Știe că are libertatea să spună nu. „Sunt conștient că alegerea îmi revine, că pot să spun: «Dumnezeule, du-Te de aici. Îmi vreau romanul mai mult decât Te vreau

Cartea se carbonizează pe plita ﬁerbinte și complet indiferentă în fața textului care dispare odată cu hârtia.

SEMNEL E TIMPU LU I

pe Tine.» Și El va pleca, și eu voi scrie mai departe. Totuși, același Dumnezeu care, cu trei mii de ani mai înainte, le spusese evreilor: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău... Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine» îmi spune și mie același lucru în această seară. De luni de zile înăbușisem convingerea subtilă că dedicarea mea absolută pentru roman trebuia să se îndrepte spre Dumnezeu, și numai spre El. Dar, în seara aceasta, convingerea nu mai este ceva subtil. Romanul este dumnezeul meu [să nu ai alți dumnezei afară de Mine] și, dacă Îl doresc pe adevăratul Dumnezeu, cel fals trebuie să ardă.“3 După ceasuri de zbatere și târguieli disperate, bagă reșoul în priză și, pagină

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

cu pagină, cartea se carbonizează pe plita fierbinte și complet indiferentă în fața textului care dispare odată cu hârtia. „După câteva ore, romanul meu este împrăștiat pe betonul din fața ușii – înnegrit de foc, ca ruinele unui război. Bătălia s-a terminat. M-am predat necondiționat. Și, deși eram conștient că viața mea a cunoscut cea mai dramatică, cea mai radicală întorsătură și că nimic nu va mai fi vreodată ca până atunci, mă strecor în pat și stau fără niciun sunet, în fumul care mai stăruie ca o prezență divină.“4

Lumina care te cucerește În 2011 l-am cunoscut pe Hendel Butoy, care, o bună parte din viață, a lucrat la

studiourile Walt Disney, fiind autorul unor filme de animație reprezentative, inclusiv al unuia din producția jubiliară Fantasia 2000! Am tresărit când i-am văzut numele – nu se poate să nu fie român, mi-am spus. Și l-am găsit, retras din industria filmului în care făcuse carieră. Am discutat cu el în micul său birou de instructor de animație la o universitate creștină din Tennessee.5 La acea întâlnire a scos un dosar cu desene – era așa-numitul story-line pentru filmul pe muzica lui Respighi „Pinii din Roma“, compusă pentru Fantasia 2000. Nedeprins cu munca de concepție ce stă în spatele unui film de animație, am început să urmăresc desenele înșirate în benzi lungi. Balene. Câte una, mai multe, un popor întreg de balene. Una zboară. Se ridică puțin deasupra apei. Încearcă și altele. Se înalță. Se prăbușesc. Se ridică tot mai sus, sunt tot mai multe. Care este secretul? Apoi, Hendel intră pe internet și urmărim împreună cele opt minute ale filmului. Este, undeva, o lumină. Palidă, dar nu de neobservat. Acel licăr, acea strălucire captivează ochiul balenelor și actualizează un potențial nebănuit. Cu cât zboară mai mult, mai perseverent, cu atât lumina este mai generoasă. Nu este doar un moment existențial, nu sunt „clipe astrale“, cum spunea Stefan Zweig, ci chemarea este urmată cu tenacitate, cu convingere. Mă uitam la noul meu prieten. Nu era prea mult de când se distanțase de studiourile Walt Disney, unul dintre cele mai bune locuri din lume unde să te afirmi, să lași o amprentă în istoria fi lmului, să fii plătit pe măsura talentului și a muncii tale. Acum era în biroul minuscul al unui colegiu creștin, care nu îi consolida nici portofoliul, nici portofelul. Dar el văzuse lumina și nu mai era mulțumit să comunice despre ea atât de subtil și inofensiv. Plătise prețul comorii ascunse și voia să o aducă la suprafață.

Dar el văzuse lumina și nu mai era mulțumit să comunice despre ea atât de subtil și inofensiv. Plătise prețul comorii ascunse și voia să o aducă la suprafață.

4. Ibidem, p. 88. 5. Interviul realizat de A. Bocăneanu cu Hendel Butoy a fost publicat în Semnele timpului, ediția din martie 2013.

CO M OA R A A S C U NS Ă L A V E D E R E

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă?

COPACUL care a umbrit pământul DE ADRIAN BOCĂNEANU

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Isus le-a pus înainte o altă pildă și le-a zis: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar, pe care l-a luat un om și l-a semănat în țarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate semințele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile și se face un copac, așa că păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile lui.“ Le-a spus o altă pildă, și anume: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.“ (Matei 13:31-35) 19

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă? Iisus vorbea despre Împărăția Sa, este rostul pentru care a venit printre pământeni, și profetiza, încântat și entuziasmat, o dezvoltare de neimaginat, o binecuvântare universală și o transformare radicală a umanității.

1. Craig S. Keener, The IVP Bible Background Commentary, New Testament; Intervarsity Press, Downers Grove, Illinois; 1993, p. 84. 2. Citat din Calvin Miller, Ed., The Book of Jesus: A Treasury of the Greatest Stories and Writing about Christ, Simon & Schuster, New York, 1996, p. 495.

ele două povestiri par, la o privire superficială, lipsite de orice intrigă. Dar surpriza este hiperbola ascunsă în fiecare. Nu-i destul că sămânța de muștar este, proverbial, cea mai mică din ierbarul unei gospodării tradiționale din Palestina (fără ca totuși să aibă cele mai mici dimensiuni) și nici că există oricum o disproporție enormă între sămânță și planta care crește din ea. În parabola Sa, Iisus mărește planta incredibil de mult, o transformă în copac, genul acela de copac care domină peisajul, în ramurile căruia „păsările cerului vin și își fac cuiburi“. Imaginea aceasta evocă atât poporul ales, cât și, mai degrabă, copacul mitic din visul destinului lui Nabucodonosor, care „se vedea de la marginile întregului pământ..., în el se găsea hrană pentru toți; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului își făceau cuib în ramurile lui, și orice făptură vie se hrănea din el“ (Daniel 4:11,12). Și cea de-a doua poveste ascunde, sub aparența banalului, aceeași disproporție voită. Aluatul, așa cum era practica pe vremea aceea, era o cantitate foarte mică din frământătura anterioară, care se punea (în alte traduceri, mai sugestiv, era ascunsă) în făină. Dar aici Iisus indică o cantitate de făină cu totul neobișnuită (cele trei măsuri, unități de volum, ar echivala cu circa 35 de litri), îndeajuns cât să producă „pâine suficientă pentru o petrecere de nuntă sau altă festivitate cu vreo sută de meseni“.1 Iisus vorbea despre Împărăția Sa, este rostul pentru care a venit printre pământeni, și profetiza, încântat și entuziasmat, o dezvoltare de neimaginat, o binecuvântare universală și o transformare radicală a umanității.

O existență modestă cu un impact global Autorul textului care urmează nu este cunoscut. Cele câteva rânduri surprind contrastul dintre aparenta banalitate a vieții lui Iisus Christos și transformarea

SEMNEL E TIMPU LU I

fără precedent a umanității, pe care El a generat-o: „S-a născut într-un sat neștiut, copilul unei fete de la țară. A lucrat într-un atelier de tâmplărie până când a împlinit treizeci de ani, și pentru alți trei ani a fost învățător itinerant. Când valul opiniei publice s-a întors împotriva Lui, și prietenii I-au întors spatele. A fost dat pe mâna dușmanilor Săi. A fost judecat și condamnat. A fost bătut în cuie pe o cruce, între doi tâlhari. Când a murit, a fost îngropat într-un mormânt de împrumut. Nu a scris nicio carte. Nu a deținut nicio funcție publică. Nu a avut vreodată o casă a Lui. Nu a mers la facultate. În drumurile Lui, nu S-a îndepărtat mai mult de trei sute de kilometri de locul unde Se născuse. Nu a făcut vreodată vreunul dintre acele lucruri care merg mână în mână cu grandoarea. Cu toate acestea, toate armatele care au mărșăluit vreodată, toate guvernele care au existat vreodată și toți împărații care au domnit vreodată nu au schimbat viața de pe pământul acesta cu atâta putere ca viața acestui om singur.“2

Aparentă fragilitate, rezistență incomparabilă Atunci când viața lui Iisus a răsădit – sau mai degrabă a fost – sămânța din care a crescut creștinismul, tiparele de gândire ale lumii grecești și structurile politice ale Romei imperiale păreau eterne. Și totuși, în ciuda defectelor bisericii creștine, a luptelor interne și a corupției, visul lui Iisus de a transforma societatea umană s-a împlinit în mod uimitor. La multe popoare din Antichitate, bătrânii și suferinzii nu fuseseră tratați cu respect și compasiune; cei de dincolo de hotarele propriei națiuni fuseseră priviți chiar și de evrei ca dușmani care trebuiau să fie distruși, nu ajutați să trăiască mai bine; oamenii obișnuiți nu fuseseră considerați destul de buni ca să merite o educație. Dar Învățătorul din Nazaret a făcut din mila față de cei în suferință semnul distinctiv al vieții Sale și al misiunii

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

încredințate discipolilor Săi. În plus, El S-a înconjurat de oameni simpli, în majoritate pescari și țărani din Galileea cea disprețuită, cărora le-a deschis mintea pentru cele mai profunde și complexe adevăruri. Apoi le-a dat sarcina uriașă și revoluționară să meargă în toată lumea și să învețe pretutindeni tot ce primiseră de la El. Misionarii din toate secolele nu au dus cu ei doar numele lui Iisus, ci au împărtășit cu noii lor convertiți alfabetul și școala, dispensarul și progresul. „Iisus a făcut un anunț ieșit din comun cu privire la influența globală a acestor urmași ai Săi. Cu mult mai ieșit din comun este însă modul în care s-a împlinit ceea ce a spus El. Aproape toate lucrurile pe care oamenii se bizuiau în acel timp au trecut. Imperiul Roman însuși și-a trăit sfârșitul; Academia lui Platon s-a închis până la urmă; marea bibliotecă de la Alexandria a pierit și ea în flăcările unui incendiu; legiunile romane s-au destrămat; școlile filosofice ale stoicilor și ale epicurienilor au fost uitate. Dar mica societate salvatoare pe care a instituit-o Iisus și căreia i-a dat putere transformatoare s-a dezvoltat. Ea a cuprins lumea greco-romană; a ajuns să existe chiar la curtea cezarilor; i-a susținut pe oamenii din Evul Mediu; a rezistat mai mult decât Renașterea, Reforma,

Iluminismul și revoluția industrială, așa cum acum ne duce dincolo de revoluția nucleară... Incredibilul s-a produs.“3

Puterea seminței de muștar Forța credinței apare uneori și astăzi sub aparența de slăbiciune și înfrângere. Impactul asupra semenilor poate deveni evident mai târziu, așa cum ilustrează un articol publicat într-un ziar românesc de mare circulație la începutul anului 2007, într-un moment în care se dezbătea cu vehemență raportul dintre biserica majoritară și școala laică. „În urmă cu un sfert de secol, pe vremea când eram elev în clasa a VII-a D la o școală generală din cartierul Berceni, aveam o colegă pe nume Beatrice. Era o fată mică de statură, frumoasă și deșteaptă. Stătea în a doua bancă, pe rândul de la mijloc. Învăța bine și nu vorbea neîntrebată. Era îmbrăcată regulamentar, ce mai, un copil de vis în comparație cu noi ceilalți, zgomotoși, răi și dezordonați. Pentru întreaga clasă, Beatrice era un mister. O invidiam sincer. La vremea aceea, mi se părea incredibil ca un elev să lipsească o zi de la școală în fiecare săptămână. Pe lângă faptul că nu venea sâmbăta, Beatrice pleca și de la ultimele ore de

3. Elton Trueblood, în op.cit., p. 508.

CO PAC U L C A R E A U M B R IT P Ă M Â NT U L

Văd al ii ceva ce mie îmi scapă? Forța credinței apare uneori și astăzi sub aparența de slăbiciune și înfrângere. Impactul asupra semenilor poate deveni evident mai tâziu.

4. Emanuel Isailă, „Iartă-mă, Beatrice“, Evenimentul zilei, 11 ianuarie 2007.

vineri. Învățam după-amiaza și, cum se lăsa seara, își strângea lucrurile și pleca. Era precum Cenușăreasa, care se grăbea să părăsească balul înainte de miezul nopții. Beatrice era fiica unor medici, iar familia ei era membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În fiecare sâmbătă, profesorii îi puneau absențe nemotivate. Diriginta și directoarea școlii discutau cu părinții ei, îi amenințau, iar ea era criticată la fiecare „adunare de detașament“, certată și disprețuită pentru credința ei. Într-o vineri după-amiază, când se apropia sfârșitul orei de istorie, profesoara noastră, cu cinci minute înainte de a suna clopoțelul, ne propune să n-o lăsăm pe Beatrice să plece. «Cred că trebuie să termini cu programul ăsta special. O să-i rog pe colegii tăi să te oprească să părăsești clasa. Și o să stau aici până vine următorul profesor.» Beatrice, impasibilă la amenințări, a început să-și strângă rechizitele. «Profa» ne-a strigat s-o oprim. Câțiva băieți, printre care mă aflam și eu, au blocat ușa, alții au înconjurat-o, încercând s-o convingă să renunțe. Beatrice s-a așezat în bancă. Și-a pus mâinile la urechi, să nu ne mai audă, și a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraz ca două izvoare ce găsiseră, în sfârșit, drumul spre lumină. Ne-am blocat. S-a făcut liniște ca și cum, în aceeași clipă, întreaga clasă a avut o revelație. Ni se făcuse rușine.

SEMNEL E TIMPU LU I

În ciuda protestelor profesoarei, ne-am întors spăsiți în bănci. Beatrice a ieșit cu lacrimile șiroind pe obraji [...]. Din acea zi, Beatrice n-a mai avut nicio problemă cu plecatul de la școală. Se crease un fel de solidaritate misterioasă între noi și ea. O ajutam. Țineam de șase să nu o vadă profesorii când pleacă, îi dădeam caietele de notițe cu ce se preda sâmbăta și îi șopteam când era scoasă la tablă, chiar dacă nu avea nevoie.“4 „Un fel de solidaritate misterioasă.“ Subtilă și irezistibilă confirmare a cuvintelor Învățătorului din Galileea: „... până s-a dospit toată plămădeala.“ Este totuși transformarea aceasta, oricât de spectaculoasă și surprinzătoare, completă? Sigur că nu. Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ nu este o reflectare deplină a Împărăției lui Dumnezeu din lumea de dincolo. Rugăciunea lui Iisus ca voia lui Dumnezeu să fie împlinită „pe pământ așa cum este în ceruri“ este încă un ideal neatins. Tensiunea dureroasă dintre ce este și ce ar putea să fie rămâne. Viziunea transformării umanității prin puterea iubirii și a Evangheliei își atinge ținta numai împreună cu viziunea escatologică, când răul va fi eradicat, într-o lume nouă, populată de cei care au acceptat și trăiesc principiile unei vieți noi. Speranța creștină se bizuie nu doar pe progresul societății umane, ci pe intervenția decisivă a lui Dumnezeu, pe învierea morților și pe viața veacului ce va să vie.

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 3

Dacă Dumnezeu

există

de ce aș conta eu pentru El?

Dacă Dumnezeu există, de ce a conta eu pentru El?

Dar El le-a spus pilda aceasta: ,,Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.“ Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouă zeci și nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, dacă are zece lei (grecește: drahme) de argint și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa și nu caută cu băgare de seamă până când îl găsește? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.“ Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește. El a mai zis: ,,Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Și tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o ţară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Și-a venit în fire și a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.» Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună și îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget și încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrășat și tăiaţi-l. Să mâncăm și să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit.» Și au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi și tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine.» El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâția ani, și niciodată nu ţi-am călcat porunca și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei, iar când a venit acest fiu al tău, care ţi -a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrășat.» «Fiule», i-a zis tatăl, «tu întotdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit.»“ (Luca 15:3-32) 24

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Două priviri DE NICU BUTOI

Dacă Dumnezeu există, de ce a conta eu pentru El? Markus Brigstoke, autorul cărții God Collar, este un agnostic, dar unul care ar dori cu toată ﬁința lui ca Dumnezeu să existe și să ﬁe adevărat. Markus nu-l condamnă pe cel care crede în Dumnezeu, nici nu-i urmează exemplul, ci îl invidiază.

Markus Brigstoke, autorul cărții God Collar, este un agnostic, dar unul care ar dori cu toată ființa lui ca Dumnezeu să existe și să fie adevărat. Markus nu-l condamnă pe cel care crede în Dumnezeu, nici nu-i urmează exemplul, ci îl invidiază. Cartea sa mustește de neîmplinirea unuia care și-ar dori să aibă în cine să creadă și care caută o speranță dincolo de mormânt. Dar, în ciuda faptului că în ochii unui credincios dedicat chinul sufletesc al lui Brigstoke pare inutil, rezolvarea dilemei sale nu este totuși atât de simplă precum pare. Ea ține mult 26

SEMNEL E TIMPU LU I

de ceea ce credem despre Dumnezeu și despre felul cum ne considerăm priviți de El. Un om nu poate să creadă în Dumnezeu și să trăiască pe baza acestei credințe dacă nu a găsit mai întâi răspuns la întrebarea: ,,Contez eu, în nesemnificativul vieții mele, pentru Acela care «ține toate cu Cuvântul puterii tăriei Lui» (Evrei 1:3), eu, care nu sunt decât praf și cenușă“ (Geneza 18:27), eu, „un abur, care se arată puţintel, și apoi piere“ (Iacov 4:14), eu, ,,ale cărui zile sunt ca ale unui muncitor cu ziua (Iov 7:1), „căci

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

te voi uita cu niciun chip!“ „căci te-am săpat pe palmele Mele“ (Isaia 49:15-16). Schimbarea pe care aceste cuvinte o produc în sufletul celui care le crede și le primește este izbitoare. Însă, oricât ar fi de pline de putere și de adevărate cuvintele de mai sus, ele așteaptă la ușa vieții noastre să fie primite sau respinse. Ele nu vor trece niciodată hotarul voinței și alegerii noastre și, după cum nimeni nu poate răpi din sufletul nostru speranța pe care ne-o transmit, tot așa, nimeni nu îi poate impune inimii noastre puterea și dragostea lor.

Pierdut sau risipitor?

orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii“ (1 Petru 1:24), eu, așa efemer și așa de mic, ce pot să reprezint eu pentru Cel Atotputernic? Ce pot însemna viața mea și problemele ei în raport cu nemărginirea? Iată răspunsul: „Ai preț în ochii Mei, ești prețuit și te iubesc, dau popoare pentru tine și neamuri pentru mântuirea ta“ (Isaia 43:4), „pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine“ (Isaia 54:10). „Poate o mamă să-și uite copilul pe care-l alăptează? Și chiar dacă l-ar uita, Eu nu

Cea mai consistentă dintre cele trei pilde ar trebui să se numească pilda „fiului pierdut“ sau „pilda fiului mort și înviat“, dacă ținem cont de cuvintele tatălui. Este potrivit să numim această pildă „a fiului risipitor“ numai dacă ne identificăm cu fratele mai mare. Din nefericire, se pare că interpreții pildei nu au fost atât de interesați de cine s-a pierdut, cât de ce s-a pierdut. Niciodată tatăl nu face aluzie la ceea ce s-a pierdut, ci la cine era pierdut. El are doi fii, dar fiecare este „singurul Lui fiu“! Cuvintele „a cheltuit averea cu femeile desfrânate“ nu îi aparțin tatălui, ci fratelui mai mare, care nu face nicio mențiune cu privire la sufletul înstrăinat al fratelui mai tânăr, care s-a cheltuit, de fapt, pe sine cheltuind averea. Parcă se aud cuvintele din casa fariseului Simon: „Ce risipă! Acest mir putea fi vândut!“… Pilda „fiului pierdut“ ne pune în fața unei inevitabile alegeri când vine vorba despre cum îi privim pe alții și chiar despre cum ne privim pe noi înșine. Ne este lăsată libertatea să (ne) privim cu ochii tatălui sau să (ne) privim cu ochii fratelui mai mare. Aceasta este una din marile noastre alegeri, care poate avea cel mai greu cuvânt în a ne dicta destinul. Dacă (mă) privesc cu ochii tatălui, văd salvarea, dacă (mă) privesc cu ochii

Pilda „ﬁului pierdut“ ne pune în fața unei inevitabile alegeri când vine vorba despre cum îi privim pe alții și chiar despre cum ne privim pe noi înșine. Ne este lăsată libertatea să (ne) privim cu ochii tatălui sau să (ne) privim cu ochii fratelui mai mare.

D O U Ă P R IV IR I

Dacă Dumnezeu există, de ce a conta eu pentru El?

Oaia s-a pierdut din prostie, din ignoranță sau din imaturitate și sunt puține șanse să știe că e pierdută.

fratelui mai mare, văd păcate de neiertat și lepădarea lui Dumnezeu.

Cine este pierdut... Iisus împarte oamenii pierduți în trei mari categorii: cei care aleg să se piardă, cei care se pierd din prostie sau necredință și cei care se pierd din cauza altora. Această împărțire este clar prezentată în trei pilde ale pierderii și găsirii: pilda fiului pierdut – fiul îl regăsește pe tatăl, pilda oii pierdute – oaia îl regăsește pe păstor, pilda drahmei pierdute – drahma reajunge la femeie.

... și de ce Fiul se pierde prin alegere, chiar dacă nu se poate spune că a prevăzut consecința opțiunii lui. Faptul că nu poți prevedea consecința faptelor tale nu este o scuză, ci un motiv în plus să

SEMNEL E TIMPU LU I

nu iei o anumită decizie. Oaia s-a pierdut din prostie, din ignoranță sau din imaturitate și sunt puține șanse să știe că e pierdută. Ea suferă, dar nu înțelege nimic din ceea ce s-a întâmplat, nici primejdia în care se găsește. Dacă nu va fi căutată, găsită și adusă înapoi, va muri. Numai că acolo, departe, cu cele 99 de oi pe islaz, este Cineva care a pierdut pe cineva! Pentru El, cele 99 de oi din staul nu pot ține locul celei pierdute. Și El nu doar că gândește și simte astfel, ci se și ridică și pleacă să înfrunte moartea ca să scape oaia pierdută. Drahma este pierdută din vina altcuiva, dar ce contează pentru ea acest lucru? Poate fi folosită oricum, lustruită, prețuită sau distrusă, nu este nicio diferență. Ea îi reprezintă pe aceia care s-au abandonat și refuză chiar să mai sufere pentru ei înșiși. Totuși undeva e

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

o imensă diferență cu privire la destinul vieții lor. Este undeva o inimă pentru care acest destin contează, unde cel care nu se prețuiește este prețuit și dorit cu adevărat.

Ce nu se poate schimba Cât privește simțământul de a fi pierdut, unii resimt din greu acest lucru (fiul pierdut), alții doar suferă tristele urmări (oaia pierdută), iar alții sunt complet indiferenți și reci, sunt ca și morți față de starea lor (drahma). Aceștia din urmă au descoperit că părerea oamenilor se poate schimba, că aprecierea lor se poate transforma în dispreț, că reputația poate coborî de pe vârful muntelui în întunecimea văilor. Averi și ranguri pot să vină și să plece. Omul poate să devină victima propriilor gânduri greșite. Dar, indiferent cât de eronate ar fi calculele

noastre sau ale altora cu privire la noi sau cât de stranie ar fi percepția noastră de sine, acestea nu-L pot face niciodată pe Dumnezeu să ne privească altfel de cum numai El ne poate privi. „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile!... dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă ( har) de tine“ (Isaia 54:10).

Ce trebuie să se schimbe Nu este ușor să accepți mesajul lui Iisus despre un Dumnezeu – Tată risipitor de har și păstor care lasă turma și se duce să caute oaia pierdută. Este o imagine contrară a tot ceea ce societatea și chiar biserica au învățat timp de milenii cu privire la Dumnezeu. De acest lucru avea să-și dea seama o femeie care fusese exclusă din adunare de 12 ani, ajunsese săracă lipită pământului și suferea greu, fizic, psihic și social, de pe urma hemoragiei ei. Ce diferit era Tatăl pe care-L prezenta și reprezenta Iisus de acela pe care-L învățase femeia de la oameni sau de la sinagogă. De aceea merge ea și se atinge de El spre mântuirea ei. Și minunea care are loc confirmă că ceea ce a spus Iisus despre Tatăl este adevărat. Iisus a fost ,,atins“ și ,,a atins“ pe cei despre care știa că aveau potențialul să-L expună la ostracizare socială. El știa bine ce înseamnă, pentru societatea și pentru biserica timpului Său, să se atingă de tine o femeie cu scurgere de sânge sau să atingi un mort sau un lepros. Dar lucrul cel mai important pe care a venit El să-l comunice pe pământ nu era propria Lui reputație, în lumina sistemului de valori al lumii de atunci, ci acest mesaj nemaiauzit: ,,Tatăl Însuși vă iubește!“. El nu doar că ne-a vindecat bolile, ci ,,El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Și noi credeam că… Nu! Nu este vorba despre ce credem noi despre Dumnezeu, ci ceea ce ne-a arătat Iisus. El este Același ieri,

Nu este ușor să accepți mesajul lui Iisus despre un Dumnezeu – Tată risipitor de har și păstor care lasă turma și se duce să caute oaia pierdută. Este o imagine contrară a tot ceea ce societatea și chiar biserica au învățat timp de milenii cu privire la Dumnezeu.

D O U Ă P R IV IR I

Dacă Dumnezeu există, de ce a conta eu pentru El? Nici atunci, și nici acum, El nu se teme să se expună prin atingerea de mine, așa că nu este drept să mă îndoiesc de bunăvoința și bucuria Lui de a mă primi. Niciodată nu Îl voi confunda pe Iisus cu sinagoga sau cu lumea în care mă mișc și trăiesc.

azi și în veci. Și azi se atinge de femei cu hemoragie, de leproși, de morți, și azi mănâncă la masă cu vameșii și cu desfrânatele și cu toți aceia pe care, trist, biserica s-ar teme să îi trateze și să-i primească așa cum i-a tratat și i-a primit Iisus, Întemeietorul ei. Iair, mai-marele sinagogii, o exclusese pe această femeie în urmă cu 12 ani și le spusese oamenilor să nu se atingă de ea sau să nu fie atinși cumva din greșeală de ea, iar Iisus… este atins de ea, este făcut ,,necurat“ prin faptul că ea s-a atins de haina Lui, și totuși pe această renegată, izolată și exclusă, pe această ,,necurată“ și ,,blestemată“ o numește ,,fiică“! Fiindcă nu doar haina Lui fusese atinsă, ci și inima Lui! Nici atunci și nici acum, El nu se teme să se expună prin atingerea de mine, așa că nu este drept să mă îndoiesc de bunăvoința și bucuria Lui de a mă primi. Niciodată nu Îl voi confunda pe Iisus cu sinagoga sau cu lumea în care mă mișc și trăiesc. Așadar, dacă ai lepra mândriei lui Naaman sau sexualitatea bolnavă a 30

SEMNEL E TIMPU LU I

„femeii păcătoase“, dacă ai orbirea lui Bartimeu sau păcatul a săpat în sufletul tău rănile leprei, dacă ai pe haine sângele prigonirilor, al violenței sau al trădării, dacă ai fi oricum, ,,Vino!“, căci ,,pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară!“.

Cine pe cine a găsit Toți cei reprezentați în pildele „pierderii și găsirii“ au ceva în comun: în timp ce sunt găsiți au descoperit că, de fapt, ei Îl găsesc pe Acela care-i căuta și că a fi găsit înseamnă a găsi. Toate aceste categorii de „pierduți și găsiți“, „de morți și înviați” au ajuns să găsească ceea ce pierduseră sau ceea ce nu au avut niciodată – adevărul despre dragostea lui Dumnezeu. Oricine pierde adevărul despre Cel ce-l caută este pierdut. Cineva nu este găsit până nu găsește adevărul pe care l-a pierdut. Cel pierdut și chiar cel „mort“ nu rămân fără speranță, fiindcă de mult a trimis Dumnezeu pe Cineva să-i caute și să-i găsească. Salvarea ta este deja pe drum!

Rai

PAR ABOL E L E D OM N ULUI I I S US

POȚI SĂ

TRĂIEȘTI

cu gândul la

Întrebarea 4

și să te

BUCURI

pământ?

Po i să trăie ti cu gândul la Rai i să te bucuri pe pământ?

SURPRIZA

din noapte(a DE ADRIAN NEAGU

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

aceasta)

Po i să trăie ti cu gândul la Rai i să te bucuri pe pământ? Modelul jertfei lui Cain, exemplul primar și perfect al năzuinței omului de a ﬁ el măsura ﬁnală și deplină a tuturor lucrurilor, este reprodus în istorie și în societatea de azi cu o consecvență demnă de o cauză mai bună.

Ţarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.“ „Iată“, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătăţile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»“ Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?“ Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogăţește faţă de Dumnezeu. (Luca 12:16-21) Modelul jertfei lui Cain, exemplul primar și perfect al năzuinței omului de a fi el măsura finală și deplină a tuturor lucrurilor, este reprodus în istorie și în societatea de azi cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. Pe 11 martie 2011 a avut loc catastrofa nucleară de la Fukushima. Centrala nucleară avea șase reactoare care produceau împreună 4,7 GW, situându-se, astfel, între primele 25 de centrale ale lumii. Tocmai de aceea, dezastrul din 2011 a fost considerat cea mai importantă criză nucleară civilă după aceea de la Cernobîl, din 1986. În urma acestei catastrofe, peste 100.000 de oameni au fost nevoiți să părăsească zona de teama scurgerilor radioactive, iar implicațiile economice la nivel mondial au fost greu de contabilizat. Concluzia grupului de experți care au analizat cauzele accidentului este însă una neașteptată. Dincolo de cutremurul de 9 grade pe scara Richter și de valurile uriașe care au lovit centrala, s-a considerat că principala cauză a fost convingerea companiilor de electricitate și a guvernului japonez că un accident nuclear grav nu s-ar fi putut produce niciodată în Țara Soarelui Răsare. Acest mit al securității absolute, care l-a făcut pe Belșațar, împăratul babilonian amintit în Biblie,

SEMNEL E TIMPU LU I

să bea în noaptea în care persanul Cirus intra în cetate, este același care a dus la scufundarea Titanicului și, odată cu vasul, a peste 1.500 de oameni. În parabola nechibzuitului egoist, acest mit al siguranței depline, dar cu consecințe devastatoare, este exprimat prin cuvintele „pentru mulți ani“, omul fiind sigur că îl așteaptă o viață lungă și fericită.

Portret-robot Din textul parabolei este evident că omul nu era la primul succes financiar, de vreme ce era numit bogat și avea deja hambare mari, iar problema lui nu era belșugul, ci decizia definitivă de a opri totul la sine și pentru sine. În loc să fie un râu, el devine o baltă. Atunci când închidem cu hotărâre orice drum dinspre noi spre ceilalți și când Dumnezeu dispare din orizontul vieții, scriem, de fapt, aceeași istorie a bogatului nechibzuit. Ridicarea și decăderea imperiilor antice sau moderne urmează regula ilustrată

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

de parabola nebunului egoist. Dezastrul de la Enron sau Lehman Brothers stă mărturie că bogatul din parabolă e și astăzi printre noi și, potențial, în fiecare dintre noi.

Calea lui Iisus De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea: ea s-a prăbușit, și prăbușirea i-a fost mare. (Matei 7:24-27) Când Iisus a spus că omul înțelept construiește pe stâncă, el a vorbit despre o decizie personală, despre curajul de

a fi altfel, chiar dacă asta înseamnă să alegi în viață calea îngustă și dificilă în locul celei largi și ușoare. Constructorul înțelept este descris de Iisus ca unul care aude „cuvintele“ și le face, ceea ce conectează parabola lui Iisus cu întregul mesaj rostit cu acea ocazie – mesaj care începe cu bine cunoscutele „fericiri de pe munte“, continuă cu sfaturi privind îngrijorările, cu rugăciunea „Tatăl nostru“ și se încheie cu descrierea vieții creștine prin imaginea unui pom care face roade bune. Aceste roade nu sunt doar gestul sporadic al unui copac plictisit de lângă drum, ci implică permanență și consecvență, un mod de viață care face diferența dintre construcția pe stâncă și cea pe nisip, dintre realitate și iluzie, dintre viața adevărată și egoism. Emma Whittemore și soțul ei, Sidney, aveau, în termenii vremii lor, aproape totul – bani, servitori mulți, petreceri, prieteni de societate, haine scumpe. Deschisă spre tot ceea ce era nou, a

Când Iisus a spus că omul înțelept construiește pe stâncă, el a vorbit despre o decizie personală, despre curajul de a ﬁ altfel, chiar dacă asta înseamnă să alegi în viață calea îngustă și diﬁcilă în locul celei largi și ușoare.

S U R P R IZ A D IN NOA P T E (A AC E A S TA)

Po i să trăie ti cu gândul la Rai i să te bucuri pe pământ? Aki Ra nu știe când s-a născut, bănuiește că undeva prin 1973. A fost răpit de khmerii roșii, care i-au ucis părinții și l-au dus într-un campus din junglă pentru a-l antrena ca soldat. La 10 ani a început să pună primele mine în Cambodgia. Victimă a minelor de război din Cambodgia

acceptat invitația unei prietene de a asculta un evanghelist cunoscut care predica în zonă. Prietena ei, doamna Kelli, văzând interesul deosebit al Emmei pentru cele auzite a invitat-o împreună cu soțul ei să meargă să îl asculte și pe Jerry McAulley. Au mers convinși că va fi prima și ultima întâlnire cu Jerry, deoarece acesta, un fost bețiv, predica într-un cartier rău famat al New Yorkului pentru oamenii cei mai de jos ai societății. În timp ce ascultau mesajul predicatorului, o convingere profundă a pus stăpânire pe cei doi soți – Dumnezeu îi chema să lucreze pentru oamenii aceștia. Gândul le-a părut la început imposibil și au încercat să se convingă cu toate argumentele pe care le aveau că o astfel de provocare nu este pentru ei. Totuși ceea ce au văzut și auzit în seara aceea i-a convins că Dumnezeu îi chema să îi iubească pe acești oameni. Pe 25 octombrie 1890, Emma Whittemore deschidea prima Ușă a Speranței pentru prostituatele din New York. În ciuda degradării pe care o 36

SEMNEL E TIMPU LU I

vedea zilnic și a situațiilor care o împingeau până la limita renunțării, Emma a continuat să deschidă case în care aceste femei puteau să fie primite și ajutate. Modelul „Door of Hope“ a fost adoptat și în alte orașe. Când Emma Whittemore a murit, în 1931, erau deschise 97 de astfel de Uși ale Speranței în șapte țări. Dragostea construiește pe stâncă, cu lacrimi, cu zâmbete, cu jertfă și cu speranță. O asemenea imagine îi poate speria însă din start pe mulți, mai ales pe cei care cred în handicapul insurmontabil al trecutului.

Handicapul trecutului nu e insurmontabil Aki Ra nu știe când s-a născut, bănuiește că undeva prin 1973. A fost răpit de khmerii roșii, care i-au ucis părinții și l-au dus într-un campus din junglă pentru a-l antrena ca soldat. La 10 ani a început să pună primele mine în Cambodgia. După aproximativ patru ani a fost capturat de armata vietnameză

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

și i s-a dat să aleagă între a fi ucis și a lupta de partea lor. Firesc, a ales a doua variantă. Din 1990 a luptat de partea armatei cambodgiene, tocmai împotriva khmerilor roșii, pentru ca, în final, să intre sub comanda trupelor ONU de menținere a păcii, unde a ajuns să dezamorseze minele pe care învățase să le planteze de la 10 ani. Timp de trei ani a lucrat cu forțele ONU și, după ce acestea au părăsit Cambodgia, a început să lucreze pe cont propriu, cu un cuțit și un baston ascuțit, pentru dezamorsarea minelor. În timp, a colecționat relicve de război și le-a adunat în casa lui, care a devenit curând un muzeu pentru cei ce voiau să vadă pe viu ce a însemnat războiul din Cambodgia. Numărul mare de vizitatori i-a mai oferit o idee – a pus o taxă de intrare și cu banii strânși a început să-i ajute pe orfanii ai căror părinții sfârșiseră sub gloanțele sau minele khmerilor roșii. În prezent, ajută 26 de copii orfani, care cresc împreună cu cei patru copii ai săi, orfani de mamă, la rândul lor, din 2009. Trecutul nu este un hotar de netrecut în încercarea de a schimba prezentul, deși de multe ori o temelie pusă pe nisip pare să te oblige să construiești la fel până la capăt. A zidi pe stâncă începe cu ziua de azi, cu decizia pe care o iei acum, cu o hotărâre de bine. Predica lui Iisus, care se încheie cu această parabolă, e plină de verbe la imperativ, arătând că ascultătorii săi puteau de îndată să schimbe locul și rostul construcției lor. Uneori însă, culmea este că trecutul poate aduce iluzia unei temelii de calitate, ca în istoria biblică a tânărului bogat care este „copleșit“ de performanțele obținute încă din tinerețea sa, deși se simte gol și neîmpăcat sufletește. Explicația este că, prin natura noastră, suntem răi chiar și când suntem buni și că zidim pe nisip chiar și dacă părinții au clădit pe stâncă. Din această perspectivă, toți ne naștem clădind pe nisip, iar lumea din jur pare de multe ori lagărul

în care învățăm războiul. A ieși din acest cerc al neputinței este rezultatul alegerii noastre și o minune a puterii lui Dumnezeu de a transforma viața. Aki Ra e dovada că se poate schimba tabăra. Că e posibilă nașterea din nou.

Cum treci de la nisip pe stâncă Domnul Iisus a spus și pilda unui constructor care, înainte de a începe lucrul, își face socoteala cheltuielilor ca să vadă dacă îl poate duce până la capăt. Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el și să zică: „Omul acesta a început să zidească și n-a putut isprăvi.“ (Luca 14:28-30)

Uneori, însă, culmea este că trecutul poate aduce iluzia unei temelii de calitate, ca în istoria biblică a tânărului bogat care este „copleșit“ de performanțele obținute încă din tinerețea sa, deși se simte gol și neîmpăcat suﬂetește.

Este evident că „socoteala“ din cuvintele lui Iisus nu are în vedere rezultatele imediate, ci trebuie să țintească pe termen lung. Rezultatele nu se văd imediat. Tocmai de aceea, Iisus avertizează că o construcție solidă a caracterului presupune chibzuință, răbdare, determinare și consecvență. Furtunile nu vin în fiecare zi ca să demonstreze valoarea casei zidite pe stâncă. Multe citadele săpate în stâncă au rămas multă vreme necunoscute sau uitate. Dumnezeu însă nu le-a uitat niciodată. Peter Cameron Scott s-a născut în 1867 în Scoția într-o familie de creștini săraci. Având un talent muzical deosebit, Scott a vrut să intre într-un cor profesionist, dar, amintindu-și de o promisiune pe care I-a făcut-o lui Dumnezeu în copilărie, s-a înscris la o școală care pregătea misionari pentru Africa. Nu a avut însă răbdare să termine școala și, simțind că era mare nevoie de el în câmpul misionar african, a plecat spre Congo, în 1890. Fratele lui îl va urma la doar câteva S U R P R IZ A D IN NOA P T E (A AC E A S TA)

Po i să trăie ti cu gândul la Rai i să te bucuri pe pământ? Chiar dacă Scott a murit după numai un an de activitate misionară în Kenya și echipa sa a fost decimată de bolile tropicale, visul lor nu s-a stins. Datorită sacriﬁciului lor și al altora ca ei, astăzi, peste 80% dintre locuitorii din Kenya sunt creștini.

luni, însă, din nefericire, doar pentru a fi înmormântat acolo, răpus de o maladie contractată pe continent. Și Scott va fi afectat de o boală tropicală și va fi silit să se întoarcă în Anglia pentru recuperare. Dar în 1895, împreună cu un grup misionar divers, se întoarce în Africa, la Mombasa, și apoi, pentru o vreme, la Nwazi. În lunile care au urmat, Scott a pătruns tot mai adânc în junglă pentru a întâlni triburile izolate. În timpul unei astfel de expediții, tânărul s-a îmbolnăvit de malarie. A murit în decembrie 1896, la doar 29 de ani. În numai un an, parcursese însă peste 4.000 de kilometri și înființase patru centre misionare. Curajul și dedicarea sa i-au încurajat pe mulți să îi continue eforturile. Chiar dacă Scott a murit după numai un an de activitate misionară în Kenya și echipa sa a fost decimată de bolile tropicale, visul lor nu s-a stins. Datorită sacrificiului lor și al altora ca ei, astăzi, peste 80% dintre locuitorii din Kenya sunt creștini. Pe stâncă construiești uneori cu lacrimi, dar construiești pentru totdeauna. Pentru idealul său, Scott a fost dispus să plătească prețul cel mai mare – viața lui, și să iubească până la capăt. Iar năzuința sa nu a fost o fata morgana, o

SEMNEL E TIM PU LU I

răbufnire a unui vis copilăresc, ci a izvorât din cunoașterea Modelului oferit de Cel ce a iubit „întâi“. Noi zidim pe stâncă în măsura în care zidim ca El și cu El. Orice loc de odihnă în afara acestui Model e construcție pe nisip chiar dacă durează de veacuri. Măsura creștinului este veșnicia. Dobândirea acestei perspective dă claritate vieții și putere voinței, ancorând totul în certitudinile fără apus. Bogatul neînțelept a crezut că poate fi fericit păstrând totul pentru el. Exemplul Emmei, al lui Aki Ra și al altor mulți eroi necunoscuți dovedește că păstrezi cu adevărat doar ceea ce oferi și doar în măsura în care te oferi. „Stânca sau nisipul“ este o alegere pe care o facem în fiecare zi, când ne rânduim viața după gustul Creatorului sau după gusturile noastre, când alegem să întoarcem obrazul și să mergem a doua milă sau când ne împlinim credința de paradă și ne rugăm doar la colțurile străzii. La un moment dat, va veni și furtuna. Ea poate sosi chiar în noaptea asta, ca în cazul bogatului sau ca în cazul împăratului Belșațar, sau mai târziu, ca în cazul împăratului Irod. Dacă ești însă pe stâncă, nu ai de ce să te temi, Dumnezeu a promis că soarele va răzbate iarăși printre nori.

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 5

efort CÂT

să depui într-o viaţă?

Cât efort să depui într-o via ă?

CERUL (nu) este limita. E destinaţia DE MARIUS NECULA

1. Georgia Department of Corrections Report - Stephen Anthony Mobley, www.clarkprose cutor.org, 1 martie 2005.

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi și le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi și altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ și a câștigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot așa, cel ce primise cei doi talanţi a câștigat și el alţi doi cu ei. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-a cerut socoteală. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi și a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câștigat cu ei alţi cinci talanţi.“ Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!“ Cel ce primise cei doi talanţi a venit și el și a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câștigat cu ei alţi doi talanţi.“ Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!“ Cel ce nu primise decât un talant a venit și el și a zis: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!“ Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i dar talantul și daţi-l celui ce are

SEMNEL E TIMPU LU I

zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da și va avea de prisos, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinţilor.“ (Matei 25:14-30)

n 1994, criminalul condamnat Stephen Mobley a devenit un caz celebru în timpul judecării apelului său la Curtea Supremă a statului american Georgia. În 1991, Stephen Mobley jefuise o pizzerie și îl executase cu sânge rece pe managerul localului, ceea ce i-a adus condamnarea la moarte. În timpul procesului de la Curtea Supremă, apărarea lui Mobley a invocat un argument extrem de controversat: Stephen Mobley ar fi fost un criminal înnăscut, „predestinat genetic“ către un astfel de comportament, ipoteză susținută și de mărturia lui Joyce Ann Mobley Childers, mătușa lui Stephen. Ideea era inspirată de cercetările lui H. G. Brunner (recente la vremea aceea), care, în urma unor studii pe șoareci, sugera că anumite defecte genetice pot explica unele comportamente umane. În urma unui proces lung și anevoios s-a confirmat pedeapsa capitală, executată pe 1 martie 2005. Ultimele cuvinte ale lui Stephen Mobley le-au fost adresate membrilor familiei și prietenilor: „(Ei) sunt cei care spuneau că sunt mai mult decât am fost și-i apreciez pentru asta.“1 Cum ar fi corect, până la urmă, să definim eșecul din viața lui Mobley? Ca determinism genetic sau ca o ratare a împlinirii adevăratului său potențial?

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Cât efort să depui într-o via ă? Avem două variante pentru viața noastră: ﬁe ne lamentăm de ceea ce nu avem, ﬁe folosim la maximum ceea ce ni s-a oferit. Excelența nu e dată de talentul pe care îl ai, ci de modul în care alegi să îl folosești.

2. Curtis Wong, „Liu Wei, Armless Pianist, Wins China’s Got Talent“, www. hufﬁngtonpost. com, 11 octombrie 2010. 3. Biography, Hunter Stockton Thompson, www. biography.com

Ac în carul cu fân? Virtuozitatea unui pianist stă în degetele lui, dar când spui „degete“ nu te-ai gândi niciodată la cele de la picioare! Numai că Liu Wei este tocmai un astfel de pianist. S-a născut în 1987 în Beijing, iar la vârsta de 10 ani și-a pierdut ambele brațe, deoarece, în mod accidental, a atins niște fire de înaltă tensiune când se juca de-a v-ați-ascunselea. În timpul recuperării a cunoscut în spital un pictor fără mâini, întâlnire care a dat naștere visului său de a deveni un mare jucător de fotbal. Numai că, la mai bine de 8 ani de la accident, și-a descoperit o nouă pasiune: muzica sau, mai bine spus, pianul. Primul profesor de pian l-a abandonat rapid, convins că Liu nu va reuși să cânte la pian cu picioarele. Liu a învațat însă în secret teorie muzicală și a exersat la pian. Pe 8 august 2010 a apărut pentru prima dată la emisiunea-concurs „China are talent“. După câștigarea acestui concurs, Sony i-a asigurat un turneu artistic prin mai multe orașe ale lumii. „Un om trebuie să fie responsabil pentru visurile lui“2, afirmă adesea Liu Wei, pianistul fără mâini. Până la urmă, avem două variante pentru viața noastră: fie ne lamentăm de ceea ce nu avem, fie folosim la maximum ceea ce ni s-a oferit. Excelența nu e dată de talentul pe care îl ai, ci de modul în care alegi să îl folosești. Este adevărat că fiecare individ operează propria alegere în baza eredității și în contextul unor evenimente și, astfel, se creează un set unic de experiențe. Dar, tocmai prin aceste alegeri, fiecare dintre noi contribuie la construirea propriului mediu. Omul pleacă, într-adevăr, de la aspecte predefinite, dar, prin capacitatea unică de a decide, el ajunge să se se fabrice pe sine. Până la urmă, nu este atât de important cine ești acum, ci ceea ce ai putea deveni.

A-ți depăși condiția nu este tot În după-amiaza zilei de 20 februarie 2005, Hunter S. Thompson3, renumitul

SEMNEL E TIMPU LU I

și controversatul jurnalist american, își curma viața prin împușcare. Avea 67 de ani. Hunter S. Thompson s-a născut într-o familie în care tatăl era veteran de război și mama, bibliotecară. Tatăl său a murit când el avea 14 ani și trauma aceasta l-a marcat pentru tot restul vieții. Mama s-a refugiat în alcool, iar tânărul Thompson, datorită talentului său de a scrie, a fost acceptat într-o asociație literară. Numai că viața dezordonată și delicvența îl aduc în situația de a fi dat afară trei ani mai târziu. A ajuns, în cele din urmă, să facă și pușcărie, după care s-a înrolat în armată, dar viața disciplinată nu era pentru el. A renunțat la tot pentru o viață aventuroasă prin America Latină.

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

În rezumat, până la urmă Thompson și-a depășit condiția și a împlinit „visul american“ în stil egocentric, dar pare să nu-i fi fost de ajuns. Să fi fost actul său sinucigaș tocmai o formă de refuz a acestui tip de succes? Sophia Chou5, o cercetătoare de la Universitatea Națională din Taiwan, specializată în psihologie organizațională, a constatat, după ani de activitate în domeniu, că cel mai ușor ating succesul indivizii care sunt atât optimiști, cât și realiști. Pentru a cultiva o viziune optimistă, dar realistă, spune cercetătoarea, oamenii ar trebui să păstreze o privire limpede asupra realității, dar să pună accent pe ceea ce pot controla în cele mai multe situații.

Talent mic, rezultate mari

În cele din urmă, s-a stabilit în California, făcând ceea ce știa mai bine: să scrie. Stilul său este unic – o intersectare între jurnalism și beletristică. De altfel, este creditat ca fiind părintele jurnalismului Gonzo4, un stil de jurnalism în care reporterii se implică în publicațiile lor până când devin personaje centrale ale acestora. Thompson a primit recunoașterea sa ca autor în urma publicării, în 1971, a romanului Fear and Loathing in Las Vegas (Frică și dispreț în Las Vegas). Autorul descria călătoria „halucinantă“ a personajului principal (jurnalistul Raoul Duke, un alter ego al autorului) în „orașul păcatelor“ (Las Vegas).

Don Ritchie a rămas în istorie ca omul care a salvat cei mai mulți oameni de la suicid. Este australianul care, oficial, a salvat de la moarte 160 de persoane. Don (decedat în 2012, la vârsta de 87 de ani) nu părea deloc a fi un supererou. Era un om absolut obișnuit. Care a fost secretul acestui bătrânel? Pur și simplu, casa lui se afla în apropierea unei strânci din Sydney, faimoasa The Gap, de pe care se aruncau cei disperaţi. Nu era săptămână în care cineva să nu vrea să-și curme zilele. Don știa că poate face ceva pentru semenii lui. Așa că se trezea în fiecare dimineaţă și urmărea cu atenţie dacă era cineva singur prin preajma prăpastiei. Apoi, într-o manieră caldă, jovială și fără să trezească bănuieli, începea o discuţie. Uneori, vorba bună nu era de ajuns – așa că el a trebuit chiar să imobilizeze câteva persoane pentru ca acestea să nu se arunce în prăpastie. Pentru activitatea sa, Donald Ritchie (alături de soţia sa, Moya) a primit diferite distincţii, în 2011 fiind desemnat chiar „eroul local“ al Australiei. „Cuvintele sale bune și invitaţiile în casa sa adresate celor ce treceau prin vremuri de încercare au făcut diferenţa. Prin

„Gata cu jocurile. Gata cu bombele. Gata cu mersul. Gata cu distracţia. Gata cu înotul. 67. Asta înseamnă cu 17 ani peste 50. Cu 17 ani mai mult decât aș ﬁ avut nevoie sau aș ﬁ vrut. Plictisitor. Sunt întotdeauna nervos. Nu mai e distractiv – pentru nimeni. 67. Devii lacom. Poartă-te corespunzător vârstei. Relaxează-te. N-o să doară.“ Cuvinte scrise de Hunter S. Thompson pe biletul de adio

4. Prin termenul acesta, Bill Cardoso, editor pentru revista The Boston Globe (1970), descria jurnalismul lui Thomson. Cardoso pretindea că „gonzo“ face parte din jargonul din Boston și l-ar descrie pe cel care rămâne în picioare după un concurs de băut (alcool). 5. Tia Ghose, „This Personality Type Is Linked to Success and Happiness“, Live Science, 23 august 2013.

C ERU L ( NU ) E S T E L IM ITA . E D E S T INA IA

Cât efort să depui într-o via ă? Don Ritchie este australianul care, oﬁcial, a salvat de la moarte 160 de persoane.

aceste acţiuni simple, Don a salvat un număr mare de vieţi omenești.“6 Poate că una dintre cele mai mari investiţii nu este aceea făcută în succesul personal, ci constă în succesul de a reuși să atingi vieţile altora. Este singura investiţie care rămâne în picioare chiar și după moarte.

Toți au talente, toți sunt responsabili

6. „Confront suicidal people, Local Hero says“, Sydney Morning Herald, 25 ianuarie 2011.

Termenul „talent“, cu sensul de dar, capacitate, înzestrare personală, a intrat în uzul limbilor moderne începând cu secolul al XV-lea datorită parabolei talanților, rostită de Iisus Christos. În mod tradițional, parabola talanților a fost văzută ca un îndemn adresat ucenicilor de a-și folosi darurile și talentele în slujba lui Dumnezeu pentru propășirea Împărăției. Conform contextului imediat, parabola talanților este spusă pentru a explica ce înseamnă „așteptarea“ (vezi Matei 25:14-30). Parabola geamănă, cea a minelor/polilor (vezi Luca 19:12-27), are aceeași orientare escatologică. Introducerea acestei parabole este cât se poate de clară: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Iisus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, și ei credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată.“ (Luca 19:11).

SEMNEL E TIMPU LU I

Acesta este mesajul de ținut minte. Învățăturile lui Christos privind așteptarea revenirii Lui sunt clare: vegherea nu înseamnă pasivitate, iar așteptarea este caracterizată de activitate. Robul paralizat de ideea de siguranță (a păstrat cum a putut mai bine ceea ce a primit) a fost condamnat. A căuta să conservi ce ai primit, în contextul dinamic al vieții umane și în contextul complex al vieții spirituale, înseamnă a rămâne în lanțuri, înseamnă să pierzi sau chiar să risipești. Doar investiţia chibzuită aduce recompensa.

Ce este talantul? Un talant era o unitate de măsură pentru greutate (de aproximativ 36 de kilograme), iar dacă se folosea ca unitate monetară, atunci se făcea referire la valoarea corespunzătoare greutăţii sale în argint sau aur. Un talant ar însemna contravaloarea a 6.000 de dinari, un dinar reprezentând plata pentru munca pe o zi. După standardele moderne, ţinând cont că media salariului orar în Uniunea Europeană este de aproximativ 12 euro/oră (în România e de 6 ori mai mică), asta ar însemna că un talant ar valora 576.000 de euro (adică plata pentru 6.000 de zile de muncă).

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 6

De ce n-aș da din

coate?

De ce n-a da din coate?

Urzeala tronurilor DE FLORIN BICĂ

A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu și altul, vameș. Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule – Îți 46

SEMNEL E TIMPU LU I

mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni – hrăpăreți, nedrepți, preacurvari – sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

eorge R. R. Martin a dat cu siguranţă lovitura în ziua când a început să scrie seria de romane A Song of Ice and Fire. Volumele au fost traduse în peste 20 de limbi și vândute în milioane de exemplare, dar adevăratul succes a venit odată cu ecranizarea lor. Serialul Urzeala tronurilor, produs de HBO, a făcut din această categorie de romane fantasy un fenomen global. În opinia profesorului de filosofie Eric J. Silverman, succesul seriei se datorează explorării unei întrebări filosofice importante: Este virtutea o cale sigură spre fericire sau găsirea fericirii presupune renunţarea la valorile morale tradiţionale?

Este virtutea o cale sigură spre fericire sau găsirea fericirii presupune renunţarea la valorile morale tradiţionale?

Ce ar face Machiavelli?

și zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat.“ (Luca 18:9-14)

Lumea imaginară a lui G.R.R. Martin este complexă, feroce, lipsită de echilibru moral, populată de personaje corupte și imprevizibile. Cei mai mulţi dintre eroii lui nu sunt modele de virtute, pentru că, după cum aprecia Silverman, autorul american a evitat clișeele despre fericire, creând personaje care seamănă foarte bine cu noi. Contrar șablonului de basm, eroul virtuos – lordul Stark – nu răzbate prin orice dificultate, trăind fericit până la adânci bătrâneţi. Dimpotrivă, își pierde capul, literal, destul de repede. În schimb, cei care rezistă în bătălia pentru putere sunt lipsiţi de scrupule. Lordul Baelish, unul dintre personajele machiavelice ale cărţii, îi spune la un moment dat lui Stark: „Îți porți onoarea ca pe o armură. Crezi că aceasta te protejează, dar tot ce face ea este să te îngreuneze și să te încetinească.“ Într-o lume coruptă, eroul virtuos apare ca o ciudăţenie sortită eșecului. „Ești un bărbat onorabil și cinstit“, îi spune lordul Varys aceluiași lord Stark. „Adeseori, uit lucrul acesta. Am întâlnit prea puţini oameni ca tine de-a lungul vieţii.“ Jocul conspirativ al tronurilor amintește de titlul unei cărţi de Stanley Bing: What Would Machiavelli Do? (Ce ar U R Z E A L A T RO NU R ILO R

De ce n-a da din coate?

face Machiavelli?). Ce ar face renumitul diplomat și filosof florentin în unele dintre cele mai diverse și mai provocatoare circumstanţe ale vieţii? Răspunsul lui Bing e scurt și cuprinzător. Machiavelli ar face orice este necesar pentru a-și atinge scopul. „Și-ar concedia mama dacă ar fi necesar.“ De fapt, atât eroii lui Martin, cât și tratatul politic Il Principe al lui Machiavelli conduc spre aceeași reţetă de obţinere a succesului în viaţă: datul din coate. 48

SEMNEL E TIMPU LU I

O lume materialistă Prin anii ’80, Madonna și-a câștigat statutul de vedetă a muzicii pop cu hitul Material Girl. Refrenul cântecului – „Trăim într-o lume materialistă, / Și eu sunt o fată materialistă, / Iar tu știi că trăim într-o lume materialistă…“ – le vorbea tinerilor despre o fată pentru care viaţa trăită în lux era mai importantă decât relaţiile bazate pe sinceritate și sentimente curate. Deceniile următoare nu au făcut decât să accentueze cultura

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

materialistă. Sondajele arată periodic și constant că oamenii visează să câștige la loterie, să aibă locuri de muncă mai bine plătite și să se bucure de cât mai mult din ceea ce are viaţa de oferit. În cuvintele lui Tim Kasser, autorul cărţii The High Price of Materialism, astăzi, „fericirea poate fi găsită la mall, pe internet sau în catalog“. Starea de bine a individului depinde de portofel sau de card. Exemplul următor este relevant. Mai mult de o treime dintre copiii americani cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani ar prefera mai degrabă să-și petreacă timpul la cumpărături decât să facă orice altceva. Este concluzia unui studiu citat de Encyclopedia of Children, Adolescents, and the Media.1 În plus, mai bine de jumătate dintre ei sunt de părere că, „atunci când crești mare, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât ești mai fericit“. Și, chiar dacă, după cum spunea C.S. Lewis, „egoismul nu a fost admirat niciodată“, acesta este prezent pretutindeni. Egoismul, individualismul și consumerismul sunt noii dictatori ai lumii, niște dictatori pe care nimeni nu pare să-i vrea „căzuţi de la putere“.

Nu te grăbi să dai cu pietre! „Cred că voi fi mai fericită pentru că am renunţat la învăţământ. Voi câștiga mai mulţi bani. Voi avea mai mult timp liber. N-o să mă mai sacrific pentru copiii altora.“ Aceste cuvinte fac parte din mărturia amară a unei foste profesoare de liceu din statul american Georgia. După șapte ani de profesorat, de implicare cu tot sufletul în procesul de educare a generaţiilor tinere, Jordan Kohanim a renunţat și a predat armele. Și-a dat demisia și s-a angajat într-un domeniu care îi asigură satisfacţii financiare. Motivul? S-a săturat de strâmbătatea unui sistem în care cei cu resurse financiare le asigurau copiilor lor „avantaje nedrepte“. „Nu a fost o decizie pe care am luat-o cu inima ușoară și nici nu

m-am simţit victorioasă când am luat-o. Ca să fiu cinstită, niciodată nu m-am simţit atât de înfrântă.“2 Înfrângerea, da, acesta este sentimentul pe care îl încearcă mulţi oameni în faţa unei societăţi în care politicienii vorbesc despre construirea unei lumi bazate pe valori, dar se încaieră ca niște hiene pentru influenţă, posturi și bani, și în care chiar liderii religioși, care predică despre căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, se contrazic prin aceeași goană după poziţii ierarhice și bani. Iar dacă pe hârtie, în manualele de etică sau în cărţile despre cum să trăiești o viaţă fericită, materialismul și egoismul pot fi puse cu ușurinţă la zid, în viaţa reală povești precum aceea a lui Jordan ne arată că, uneori, circumstanţele pot înfrânge individul. Sunt oameni buni care, în faţa tăvălugului de răutate și corupţie, și-au pierdut inocenţa, prinzându-se, la rândul lor, în jocul datului din coate.

Egoismul, individualismul și consumerismul sunt noii dictatori ai lumii, niște dictatori pe care nimeni nu pare să-i vrea „căzuţi de la putere.

Inelul lui Gyges O veche legendă grecească vorbește despre un păstor pe nume Gyges care, după un cutremur de pământ, pătrunde într-o peșteră din adâncuri, găsind acolo un inel de aur cu puteri magice. Inelul îl făcea invizibil pe cel care îl purta. Gyges își dă repede seama de avantajele acestui fapt și folosește inelul pentru împlinirea ambiţiilor sale. O seduce pe regina Lidiei și, curmând viaţa regelui, pune mâna pe tron. La urma urmei, n-ar fi fost el doar un fraier dacă n-ar fi profitat de ocazie? De fapt, ce motiv ar avea oricare dintre noi să fie o persoană morală în absenţa unor consecinţe negative? Ce este un oportunist, dacă nu un om care prinde prilejul potrivit și-l folosește, cel care dă din coate, care stă ascuns în spatele draperiilor și iese la momentul potrivit, care își ţese pânza de păianjen și își așteaptă victima să pice în ea. Îl regăsim pretutindeni, de la personajele lui Shakespeare la cele din filmele de

1. Juliet B. Schor, „Consumerism“, Encyclopedia of Children, Adolescents, and the Media, editată de Jeffrey Jensen Arnett, Sage Publications, 2007, p. 216-217. 2. Jordan Kohanim, „Why I Left Teaching“, http://teacherpoetmusicianglenbrown.blogspot.ro, 27 august 2012.

U R Z E A L A T RO NU R ILO R

De ce n-a da din coate? Pentru mulţi dintre oportuniști, înainte de a ﬁ o cale sau o metodă, datul din coate este o atitudine, o stare de spirit.

animaţie Disney, de la locul de muncă la vecinul de bloc, uneori chiar în sânul propriei familii sau chiar în oglindă. Se luptă pentru bani sau influenţă sau ascensiune socială sau faimă. Pentru mulţi dintre oportuniști, înainte de a fi o cale sau o metodă, datul din coate este o atitudine, o stare de spirit. Și cine l-ar putea învinovăţi pe oricare dintre ei când acesta este mersul lumii? Familia, prietenii, circumstanţele, viaţa în ansamblul ei i-au (ne-au) educat că fericirea, starea de bine și reușita în viaţă depind de bani și de posesiuni. Care dintre noi, punând mâna pe inelul lui Gyges, ar găsi motive și resurse sufletești să acţioneze altfel decât miticul păstor?

Doi oameni se închină

3. Carlos Greer, Alicia Dennis, „Scott Neeson Left Hollywood to Save Kids in Cambodia’s Slums”, www. people.com, 7 februarie 2013.

Faimoasa pildă a lui Isus despre fariseul și vameșul care s-au dus la templu să se închine ne vorbește despre doi oportuniști. Vameșul profitase, ca toţi vameșii, de slujba lui pentru a se îmbogăţi pe spinarea sărmanilor. Fariseul, deși trecea drept un bărbat spiritual în ochii vulgului, făcea parte dintr-un grup social catalogat de Isus drept „iubitor de bani“ și ipocrit (Luca 16:14). În felul lui, fiecare dintre cei doi era doar un dătător din coate, niciunul nu era mai bun decât celălalt. Surpriza e dată de finalul poveștii. Personajul care părea cel mai corupt și care nici măcar în ochii lumii nu mai trecea drept un om onorabil – ca fariseul – se vede pe sine înaintea lui Dumnezeu așa cum este în realitate: un om de nimic, nefericit în ciuda averii agonisite prin furt. Conștientizarea acestei realităţi îi cutremură fiinţa și îl provoacă la schimbare. Vameșul-oportunist se întoarce acasă „socotit neprihănit“. Ei, și ce-i cu asta? Oare neprihănirea ţine de foame?

Mr. Hollywood își dă demisia Apoi, când a văzut că cei poftiţi la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă.

SEMNEL E TIMPU LU I

Și le-a zis: „Când ești poftit de cineva la nuntă, să nu te așezi la masă în locul dintâi, ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine, și cel ce te-a poftit și pe tine, și pe el să vină să-ţi zică: «Dă locul tău omului acestuia.» Atunci, cu rușine, va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când ești poftit, du-te și așază-te în locul cel mai de pe urmă, pentru ca, atunci când va veni cel ce te-a poftit, să-ţi zică: «Prietene, mută-te mai sus.» Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. Căci oricine se înalţă va fi smerit și cine se smerește va fi înălţat.“ (Luca 14:7-11) S-ar putea crede că mai degrabă ar trece o cămilă prin urechea unui ac decât să renunţe vreun om la poziţie, bani și influenţă pentru o neprihănire care ţine de „veacul care va să vie“. Dar lumea e plină de surprize… Scott Neeson3 avea un salariu de peste un milion de dolari, un iaht, mașini ultimul răcnet și o vilă de lux în Beverly Hills. Pornise de jos, dar, dând din coate și profitând de orice oportunitate, reușise să-și construiască un nume și un viitor în lumea strălucitoare a filmului, ajungând să lucreze pentru faimoasele studiouri 20th Century Fox. Mai apoi devenise vicepreședinte la Sony Pictures. Printre cei cu care lucrase de-a lungul timpului se număraseră staruri de primă mână, ca Tom Cruise, Mel Gibson, Harrison Ford, iar viaţa lui părea să fie de invidiat. Apoi, într-o zi, Scott și-a luat o vacanţă. „O să fac un tur al Asiei, să mă relaxez“, și-a spus cel pe care media îl poreclise „Mr. Hollywood“. Ajuns în Cambodgia, Scott a fost izbit de sărăcia locului. Vederea copiilor care trăiau în jurul gropilor de gunoi, ca șobolanii, i-a atins o coardă pe care nu știa că o are. „Eu am atât de mult, iar ei, atât de puţin“, și-a zis el. Și s-a hotărât să-i ajute pe câţiva dintre ei. Dar pe care să-l aleagă și pe care să-l lase? Întors în ţară, fără să-și fi

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Jeffrey Dahmer este, probabil, unul dintre cei mai atroce criminali în serie din istoria Statelor Unite. În închisoare, Dahmer a cerut să i se dea o Biblie. A citit-o și, pe măsură ce gândurile inspirate ale Scripturii i-au inundat mintea, Dahmer a devenit un alt om. S-a convertit.

terminat turul Asiei, Scott a iniţiat un proiect de creare a unui adăpost pentru copiii săraci din Cambodgia. Un an mai târziu și-a dat demisia, a spus adio Hollywoodului și și-a investit banii într-o fundaţie a cărei misiune este să se ocupe de hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și educaţia copiilor cambodgieni. Până în 2012, peste 1.200 de copii beneficiaseră de ajutorul lui. Astăzi, Scott mărturisește că nu duce dorul „cetăţii filmului“. Uneori, revine acolo doar pentru a strânge bani de la donatorii binevoitori, apoi se întoarce la activităţile lui de binefacere. Vremea când făcea parte dintre cei ce se înghesuie după locurile dintâi îi pare atât de departe.

Convertirea „canibalului din Milwaukee“ Jeffrey Dahmer este, probabil, unul dintre cei mai atroce criminali în serie din istoria Statelor Unite. Când, în 1991, a fost arestat pentru crime, pedofilie, necrofilie și canibalism, publicul larg a avut reticențe în a crede că acuzațiile aduse lui Dahmer erau adevărate. Și, cu toate acestea, erau adevărate. În perioada 19781991, Dahmer a ucis 17 bărbați și băieți, în unele dintre aceste cazuri mergând până la dezmembrarea trupurilor celor uciși și la consumarea cărnii lor. În închisoare, Dahmer a cerut să i se dea o Biblie. A citit-o și, pe măsură ce gândurile inspirate ale Scripturii i-au U R Z E A L A T RO NU R ILO R

De ce n-a da din coate? S-ar putea ca neprihănirea să nu țină de foame în viața aceasta, dar, cu siguranță, ea este cheia pentru viața viitoare. Și nu se merită să ratezi Paradisul doar pentru că acolo va ﬁ și tâlharul de pe cruce.

4. Belinda Elliott, „Saving a Serial Killer”, www.cbn. com 5. Roy Ratcliff, Lindy Adams, Dark Journey, Deep Grace: Jeffrey Dahmer’s Journey of Faith, Leafwood Publishers, 2006. 6. Ibidem.

inundat mintea, Dahmer a devenit un alt om. S-a convertit. Un rol important în convertirea sa l-a avut pastorul Roy Ratcliff, care l-a vizitat cu regularitate și i-a vorbit despre Christos. Dahmer a luat, în cele din urmă, decizia de a primi botezul, mărturisindu-și regretul pentru crimele înfăptuite. Publicul nu a reacționat prea bine la vestea pocăinței și a convertirii „canibalului din Milwaukee“. Unii au fost reticenţi. „O fiară“ ca Dahmer nu putea să se pocăiască sincer. Alţii s-au înfuriat de-a dreptul, susţinând că Dahmer nu are dreptul să se pocăiască și să ceară mântuirea. Ba unul dintre membrii bisericii păstorite de Ratcliff a declarat răspicat: „Dacă Jeffrey Dahmer va fi în ceruri, în cazul ăsta eu nu vreau să fiu acolo!“.4 În cartea Dark Journey, Deep Grace, în care a prezentat povestea cutremurătoare a lui Jeffrey, precum și convertirea acestuia, pastorul Ratcliff scrie: „Cum poate oare un creștin să susțină așa ceva? Pur și simplu nu înțeleg. Se datorează oare unei înțelegeri greșite cu privire la iertarea păcatului? Iertarea le este rezervată cumva doar celor care nu sunt chiar atât de răi? Oare faptul că un păcătos s-a întors la Dumnezeu nu este un motiv de bucurie?“5 Dahmer a murit în închisoare ca urmare a loviturilor mortale primite din partea unui alt deţinut. Când, în data de 2 decembrie 1994, Ratcliff a condus serviciul de înmormântare, a spus: „Jeff mi-a mărturisit că se căiește amarnic pentru crimele sale. Și-ar fi dorit să poată face ceva pentru familiile victimelor sale pentru a îndrepta răul comis, dar nu se mai putea. S-a întors spre Dumnezeu pentru că nu era nimeni altcineva spre care să se îndrepte și a dovedit un mare curaj îndrăznind să pună întrebarea «Este cerul și pentru mine?». Cred că mulți au fost nemulțumiți pentru că a cutezat să întrebe asta. Jeffrey a îndrăznit însă s-o facă și a îndrăznit să creadă și răspunsul.“6

SEMNEL E TIMPU LU I

Aici este minunea harului lui Dumnezeu. Un om care primise 15 sentinţe de condamnare la închisoare pe viaţă poate să fie socotit neprihănit și să fie invitat pe unul dintre locurile din faţă, chiar dacă, după standardele și legile omenești, un astfel de om n-ar mai avea niciun drept.

Și-au pierdut cumva mințile? De fapt, ce concluzie s-ar putea trage din pilda vameșului și a fariseului și din pilda celor poftiţi la masă? Dacă un om regretă răul făcut și se hotărăște să trăiască o viaţă nouă, prin harul lui Dumnezeu, omul acela o ia înaintea multora care, la fel ca fariseul, sunt de părere că lor li se cuvin locurile din faţă, dar care, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu le merită. Toată lumea și-l amintește pe „canibalul“ de pe cruce, cel care L-a rugat pe Iisus să Își aducă aminte de el în Paradis. Nici acela, după criteriile de judecată ale oamenilor, n-ar fi avut dreptul să ceară ceva. Și, cu toate acestea, Iisus i-a acceptat căinţa și i-a promis veșnicia. În același timp, în jurul crucii se înghesuiau mulţi cărturari, preoţi și farisei care n-ar fi dat doi lei pe tâlhar (sau pe Iisus). Oare vor fi și ei în Paradis? Există în cartea Apocalipsa un verset interesant: „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata“ (20:4). Să îl judece vameșul pe fariseu? Să îl judece Jeffrey Dahmer pe vreunul dintre membrii bisericii pastorului Ratcliff ? Conform versetului citat, acest lucru este posibil (și uimitor!). De datul din coate nu depind doar bunăstarea temporară sau succesele efemere ale vieții, ci și destinul etern al fiecărui om. S-ar putea ca neprihănirea să nu țină de foame în viața aceasta, dar, cu siguranță, ea este cheia pentru viața viitoare. Și nu se merită să ratezi Paradisul doar pentru că acolo va fi și tâlharul de pe cruce.

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 7

De la CINE să aștept și CUI să dau

ajutor?

De la cine să a tept i cui să dau ajutor?

enee James1 avea 18 ani când a încetat să se mai roage. Dacă Dumnezeu tăcea, avea să tacă și ea. Se rugase ani în șir pentru vindecarea fraților ei, Sean și Niall, care sufereau unul de autism, iar celălalt de sindrom Down. Și niciun rezultat. Rugăciunile ei oscilau obsesiv între implorare și disperare: „Doamne, Biblia spune că Îți pasă de vindecare. Te rog, vindecă-i pe Sean și pe Niall. Doamne, ce anume din familia noastră Te-a făcut să crezi că putem să ne ocupăm de doi copii handicapați? E ceva ce am făcut noi? Nu-i drept! Doamne, de ce eu sunt normală, iar Sean și Niall nu? E ceva ce ar trebui să fac sau să fiu ca să le fac dreptate? Doamne, de ce ai permis handicapul lor? De ce?“.

Abandonat de Dumnezeu?

1. Renee James, „When God Doesn’t Answer“, Today’s Christian Woman, www. todayschristianwoman.com, mai 2012.

Unele dintre cele mai grele momente prin care poate trece o persoană sunt cele de tăcere din partea prietenilor și din partea lui Dumnezeu, atunci când ea strigă după ajutor. Există situații în viață care nu corespund rațiunii și logicii omenești, care ne fac să ne gândim dacă nu cumva Dumnezeu S-a retras din lumea noastră, lăsându-ne la discreția haosului (hazardului) creat de păcat. Cunoașterea empirică a realității subiective poate, la un moment dat, să producă o alunecare către necredință ca în cazul lui Asaf (vezi Psalmul 73). Cum pot fi gestionate astfel de situații? Tentația este fie să te revolți, fie să interpretezi perceperea tăcerii lui Dumnezeu ca pe un act de necredință. Sfânta Scriptură recunoaște cât se poate de transparent și onest dilema umană cu privire la tăcerea lui Dumnezeu. Iisus Christos prezintă două parabole pentru a sugera maniera în care trebuie abordate momentele de incertitudine, dilemele pe care le avem cu privire la „tăcerea“ lui Dumnezeu: parabola prietenului de la miezul nopții și cea a judecătorului nedrept.

SEMNEL E TIMPU LU I

Prietenul de la miezul nopții Apoi le -a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten și se duce la el la miezul nopţii și-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu și n-am ce-i pune înainte» și, dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: «Nu mă tulbura; acum ușa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini», – vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuși, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula și-i va da tot ce-i trebuie. De aceea și Eu vă spun: Cereţi, și vi se va da; căutaţi, și veţi găsi; bateţi, și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, știţi să daţi daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:5-13)

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Tﾄツerea lui DUMNEZEU DE MARIUS MITRACHE

De la cine să a tept i cui să dau ajutor? Parabola nu dezbate oportunitatea solicitării, ci subliniază certitudinea că acea cerere va ﬁ onorată.

2. Bernard Brandon Scott, Hear Then the Parable (Minneapolis: Fortress Press, 1990), p. 87. 3. Kenneth E. Bailey, Through Peasant Eyes (MI: William B. Eerdmans Publishing Company, 1983), p. 122. 4. Ibidem, p. 123.

Este vorba de un crâmpei din viața rurală a Israelului din vremea lui Iisus. Nu există magazine, pâinea este coaptă în casă, adică în acea singură cameră care este și dormitor, și bucătărie, și baie pentru toată familia. Ospitalitatea, componentă foarte importantă în structura vieții comunitare, reprezintă o virtute esențială pentru un țăran evreu, o datorie imperativă. Comentariul midrașic despre primirea celor trei oaspeți cerești de către Avraam afirmă că ospitalitatea este mai mare decât primirea Șechinei (manifestarea prezenței lui Dumnezeu).2 Așa se face că întrebarea din pildă: „Cine dintre voi?“ cere un răspuns negativ: „Nimeni!“. Este de neconceput ca un vecin să nu vină în întâmpinarea nevoii de ospitalitate. De altfel, Biblia afirmă cu claritate: „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poți s-o faci. Nu zice aproapelui tău: «Du-te și vino iarăși; îți voi

SEMNEL E TIMPU LU I

da mâine!», când ai de unde să-i dai.“ (Proverbele 3:27, 28) În plus, oaspetele nu este doar al individului, ci al întregii comunități3 și trebuie să plece mulțumit de ospitalitatea tuturor. De aceea, gazda din parabolă merge la vecinul său și îl solicită pe cel ce dormea să-și împlinească datoria față de oaspetele localității. Solicitarea este modestă, iar refuzul este de neconceput – cererea se referă la cel mai umil element al mesei, pâinea. Înmuiată în vasul cu mâncare, pâinea este cuțitul, furculița și lingura cu ajutorul căreia este servită mâncarea.4 Parabola nu dezbate oportunitatea solicitării, ci subliniază certitudinea că acea cerere va fi onorată. Dacă prietenul deșteptat din somn în miezul nopții se grăbește, fără un moment de întârziere, să răspundă cererii unui vecin aflat la nevoie, chiar dacă întreaga familie trebuie să fie stingherită de tragerea

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?“ (Luca 18:1-8)

zăvorului, cu atât mai mult Dumnezeu Își pleacă urechea la strigătul celor în nevoie și le vine în ajutor. El face mai mult decât cer ei.

Judecătorul nedrept Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el și-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.» Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă și-a zis: «Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.»“ Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun

Iisus îl descrie pe judecător ca fiind imoral și insensibil. Judecătorul știe că văduva nu are bani pentru a-l mitui, nici putere sau influență pentru a-l determina să acționeze în favoarea ei. Mizează pe resemnarea femeii. Totuși văduva nu încetează să insiste în favoarea dreptății ei. O descriere realizată de către teologul englez Henry Baker Tristram5 a unei curți de judecată la care a fost martor în Nisibis, Mesopotamia, ne oferă fundalul cultural al parabolei. Un judecător este așezat, iar asistenții lui stau în jur. În timp ce bărbații își prezintă cererile strigând, în speranța că le vor fi rezolvate solicitările, alte cazuri au prioritate, deoarece judecătorul și asistenții lui au fost mituiți. O femeie văduvă întrerupe continuu procedurile cu strigătele ei după ajutor, refuzând să tacă. În final, exasperat, judecătorul întreabă: „Ce dorește femeia?“.6 În Orientul Mijlociu, faptul că o femeie cere ca să-i fie ascultat cazul în sala de judecată arată că în familie nu mai este niciun bărbat pentru a vorbi în favoarea ei. Numai o văduvă se putea comporta ca în parabolă, solicitând cu perseverență atenția. Un bărbat care s-ar fi comportat în felul acesta ar fi fost pedepsit, chiar condamnat la moarte.7 Când Iisus a dorit să ilustreze perseverența neabătută cu care trebuie prezentată nevoia sufletului înaintea lui Dumnezeu, exemplul văduvei sărace a fost o alegere potrivită.

Nedreptate versus perseverență Trecuseră 30 de ani de când Renee rostise ultima dată o rugăciune sinceră. Continuase, în tot acest timp, să frecventeze biserica și să participe la evenimentele organizate de comunitatea religioasă, așa că nu era ceva neobișnuit

Când Iisus a dorit să ilustreze perseverența neabătută cu care trebuie prezentată nevoia suﬂetului înaintea lui Dumnezeu, exemplul văduvei sărace a fost o alegere potrivită.

5. 11 mai 1922 – 8 martie 1906 6. Kenneth E. Bailey, Through Peasant Eyes (MI: William B. Eerdmans Publishing Company, 1983), p. 134. 7. Ibidem, p. 134, 135.

T Ă C E R E A LU I D U M NE Z E U

De la cine să a tept i cui să dau ajutor?

Perseverența puriﬁcă motivațiile. Încurajează cercetarea de sine și sinceritatea cererii. Perseverența în rugăciune nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci ne schimbă pe noi și ne ajută să vedem mai clar adevăratele valori.

ca, într-o zi, să se afle în mijlocul unei reuniuni a artiștilor creștini. Ce a fost însă neobișnuit a fost modul în care o întrebare a pastorului i-a schimbat fundamental perspectiva asupra rugăciunii. Vorbitorul a întrebat meditativ, în timp ce, pe fundal, rula un videoclip cu imagini de la un botez: „La ce trebuie să renunțăm pentru a putea descoperi adâncimea inimii lui Dumnezeu?“. Această întrebare introspectivă a făcut-o pe Renee să își reconsidere atitudinea. „Am renunțat“, spunea ea, „la nevoia mea ca Dumnezeu să îmi răspundă la «de ce-ul» cu privire la Sean și Niall. Am oprit filmul acela din capul meu pentru totdeauna. Mi-am întors privirea de la rănile mele către imaginile cu lacrimile de bucurie, cu apa. M-am concentrat pe aceste imagini ale perspectivei de ansamblu, singura care contează, a vieții înnoite, aici și acum, datorită morții și învierii lui Iisus. Și m-am rugat.“ Renee povestește că în rugăciunile ei folosește astăzi aceleași cuvinte pe care le folosea și acum 30 de ani, dar spiritul rugăciunii este cu totul altul: „Doamne, Îți mulțumesc pentru Sean și Niall. Fii

SEMNEL E TIMPU LU I

Tu pâinea lor cea de toate zilele în felul în care au nevoie ei astăzi. Doamne, Tu ești Marele Medic. Doar Tu îi poți vindeca pe Sean și pe Niall. Vindecă-mă și pe mine. Eu nu înțeleg care este marea lucrare pe care Tu o faci în familia mea, așa că ajută-mă să am răbdare.“ Nu întotdeauna Dumnezeu răspunde imediat rugăciunilor, fiind necesară, uneori, perseverența pentru ca acestea să primească răspuns. Perseverența descurajează cererile frivole, ocazionale. Perseverența purifică motivațiile. Încurajează cercetarea de sine și sinceritatea cererii. Perseverența în rugăciune nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci ne schimbă pe noi și ne ajută să vedem mai clar adevăratele valori. De multe ori, Dumnezeu tace pentru ca noi să ne putem auzi propria voce mai bine. Alteori tace pentru ca ecoul a ceea ce ne-a spus în trecut să ne reconsolideze angajamentele. Însă sunt și ocazii, prețioase tocmai pentru că sunt plătite scump, în care Dumnezeu tace pentru că știe că lecțiile pe care le învățăm din tăcerea Lui nu le-am putea învăța nicicum altcumva mai bine.

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Drumul către cer

TRECE PE LA APROAPELE DE MARIUS MITRACHE

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela și, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: „Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.“ (Luca 10:30-35)

De la cine să a tept i cui să dau ajutor? „Și-a riscat siguranța ﬁzică pentru a proteja pe cineva care, în opinia mea, nu ar ﬁ făcut același lucru pentru ea. Cine ar face asta în ziua de azi?“ Mark Brunner

În 1996, când Organizația Ku Klux Klan a inițiat o manifestație în orașul ei natal, Ann Arbour din Michigan (SUA), tânăra de culoare Keshia Thomas era doar o adolescentă de 18 ani. Asta n-a împiedicat-o ca, împreună cu alte câteva sute de oameni, să iasă pentru a protesta împotriva manifestației KKK. În atmosfera aceea, atât de tensionată, încât poliția a detașat agenți care să protejeze grupul KKK, prezența unui bărbat care avea un tatuaj SS și purta un tricou imprimat cu steagul confederal (sau crucea Sfântului Andrei – emblemă a moștenirii sudiste, a sclaviei și a segregării) le-a atras atenția manifestanților anti-KKK. Furia mulțimii s-a dezlănțuit când o femeie a strigat la megafon: „Este un KKK printre noi!“. Omul a început să fugă, dar grupul de protestatari l-a ajuns din urmă. Printre ei era și Keshia care alergase „doar ca să îl prindă“. Când l-a văzut pe om doborât de lovituri cu pumnii și cu pancartele s-a aruncat peste corpul lui, oprindu-i pe manifestanți să îl mai lovească. „Când l-au aruncat la pământ, m-am simțit ca și cum doi îngeri mi-ar fi ridicat corpul și m-ar fi întins pe jos“, povestea Keisha, câțiva ani mai târziu, pentru BBC. Mark Brunner, un fotograf care era student pe vremea aceea, a surprins în imagini întreaga desfășurare de forțe. „Și-a riscat siguranța fizică pentru a proteja pe cineva care, în opinia mea, nu ar fi făcut același lucru pentru ea“, spunea Brunner. „Cine ar face asta în ziua de azi?“ Tânăra nu a mai primit niciun semn de la acel bărbat pe care l-a salvat, însă povestește că a cunoscut un membru al familiei lui. Se afla într-o cafenea, relata ea, când un tânăr a abordat-o și i-a spus doar „mulțumesc“. Când l-a întrebat pentru ce, el i-a răspuns că bărbatul pe care l-a salvat ea era tatăl lui. Keshia a înțeles atunci că urmările gestului ei ar putea fi chiar mai mari decât păreau inițial. „Cei mai mulți oameni care

SEMNEL E TIMPU LU I

rănesc provin din medii care i-au rănit. E un cerc vicios. Să spunem că mulțimea l-ar fi omorât pe bărbat sau l-ar fi rănit foarte, foarte rău. Cum s-ar fi simțit fiul lui? Nu ar fi dus mai departe violența?“

Biletul pentru viața veșnică Când un învățător al legii a venit la Iisus cu întrebarea: „Ce să fac ca să moștenesc

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

și pe aproapele tău ca pe tine însuți.“3 Iisus i-a răspuns: „Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața veșnică.“4 Se pare că învățătorul legii se aștepta la un astfel de răspuns. Dar el era mai degrabă interesat de răspunsul pentru următoarea întrebare:

„Și cine este aproapele meu?“ Întrebarea „Cine este aproapele meu?“ era oportună, pentru că fariseii îi excluseseră din această categorie pe cei ce nu aparțineau castei lor și pe cei care nu erau stricți sau atenți cu legile privind purificarea. Esenienii (sectanții de la Marea Moartă) se considerau copiii luminii, iar toți ceilalți erau copiii întunericului, care trebuiau detestați. În final, iudeii i-au exclus pe toți, în special pe samariteni. Lui Iisus nu I s-a cerut o definiție a termenului „aproape“, ci o indicație cu privire la trasarea, în cadrul comunității, a limitelor datoriei de a iubi. Până unde se întinde responsabilitatea mea? Acesta era sensul întrebării.6 E greu de imaginat surpriza și șocul învățătorului legii în momentul în care află că eroul salvator din parabola rostită de Iisus este un samaritean nesuferit. De ce a ales Iisus un samaritean să fie cel care și-a riscat viața pentru a se îngriji de rănile călătorului iudeu?

De ce a ales Iisus un samaritean să ﬁe cel care și-a riscat viața pentru a se îngriji de rănile călătorului iudeu?

Cât de aproape este „aproapele“?

viața veșnică?“ , Iisus i-a răspuns printr-o altă întrebare: „Ce scrie în Lege? Cum citești în ea?“.2 Răspunsul învățătorului legii este unul surprinzător pentru cineva obișnuit cu o multitudine de reguli și reglementări ale legii iudaice. „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău;

Impactul acestei întâmplări poate fi diminuat în mod eronat de neînțelegerea ostilității dintre iudei și samariteni. Exista un profund dispreț reciproc. Oponenții lui Iisus L-au calomniat spunând: „Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai drac?“ (Ioan 8:48). Iudeii evitau Samaria, acceptând inconvenientul rutei ocolitoare care îi forța să traverseze Iordanul de două ori: mai întâi pentru a trece în Galileea și apoi pentru a reveni în Iudeea. Iudeii îi blestemau public pe samariteni în sinagogi și se rugau ca ei să nu aibă parte de viața veșnică. În plus, nu acceptau niciun serviciu de la

1. Luca 10:25 2. Luca 10:26 3. Luca 10:27 4. Luca 10:28 5. Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus (București: Anastasia, 2000), p. 242. 6. Ibidem, p. 243.

DRUM UL CĂ T R E C E R T R E C E P E L A A P ROA P E L E

De la cine să a tept i cui să dau ajutor? Iisus demonstreză că, în demersul pentru împlinirea poruncii de a ne iubi aproapele, „aproapele“ acesta nu este cel ce primește ajutor, ci cel ce oferă ajutor.

7. A. C. Forrest, The Parables of Jesus (Belfast, Dublin, Ottawa: Christian Journals Ltd., 1079), p. 111. 8. Daily Mail, „Images of solidarity as Christians join hands to protect Muslims as they pray during Cairo protests“, www.dailymail. co.uk, 3 februarie 2011. 9. Katherine Weber, „Viral Photo Shows Muslims Protecting Church in Egypt as Congregants Attend Mass Amid Threat of Attack“, www.christianpost. com, 19 august 2013.

un samaritean, nici nu-i acordau vreun credit ca martor în instanță. Iisus Și-a șocat audiența, oferindu-i samariteanului rolul de erou. În prezent, forța parabolei poate fi pierdută din vedere ușor, deoarece cititorul modern asociază deja în mod tradițional imaginea samariteanului cu omul amabil, milostiv, empatic, căruia îi pasă de ceilalți. Autorul creștin A. C. Forrest scria că un pastor american din Orientul Mijlociu i-a mărturisit că se teme să predice această parabolă acolo. „Este prea relevantă. Ar fi prea relevantă și în Africa de Sud, Irlanda de Nord și în multe alte părți ale lumii moderne.“7

Surpriza lui Iisus și schimbarea de perspectivă Ostilitatea copleșitoare ce exista între iudei și samariteni leagă inevitabil întrebarea „Cine este aproapele meu?“ de o alta și mai pătrunzătoare: „De ce eroul parabolei este un samaritean?“. Făcându-l pe samaritean un protagonist eroic, Iisus a zdruncinat toți parametrii stabiliți cu atenție ce defineau „aproapele“ în cultura iudaică. Introducând un samaritean în parabolă, Iisus nu doar afirmă că nimeni nu trebuie exclus din categoria „aproapele“, nici măcar dușmanii, ci schimbă accentul de la cel ce are nevoie de ajutor la cel ce oferă ajutor. Atenția întregii audiențe este deplasată dinspre victimă înspre samaritean. În felul acesta, Iisus demonstreză că, în demersul pentru împlinirea poruncii de a ne iubi aproapele, „aproapele“ acesta nu este cel ce primește ajutor, ci cel ce oferă ajutor. Când Iisus întreabă: „Care dintre cei trei crezi că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?“, El a dorit ca învățătorul legii să înțeleagă că nu trebuie să-și piardă timpul stabilind caracteristicile ce-i califică sau îi descalifică pe cei pe care trebuie să-i iubească. Problema de fond nu este „Cine trebuie să fie iubit?“ sau „Cine este aproapele meu?“, ci, mai degrabă, „Ce înseamnă pentru mine să

SEMNEL E TIMPU LU I

iubesc? Ce înseamnă pentru mine să fiu aproapele cuiva?“. „Aproapele”, după definiția lui Dumnezeu, nu stabilește granițe pentru definirea „aproapelui“. Încercarea de a delimita înțelesul conceptului de „aproape“, abordându-l ca pe un obiect, duce la slăbirea înțelesului dragostei. Întrebarea învățătorului legii demonstrează că el nu a înțeles porunca și nici sensul dragostei și, prin urmare, nu a înțeles semnificația „aproapelui“.

„Samariteanul“ surprinde și astăzi În ianuarie 2011, un radical musulman s-a aruncat în aer într-o biserică creștină coptă din Alexandria (Egipt). Deflagrația a ucis 23 de creștini care erau acolo doar ca să se închine. O lună mai târziu, în haosul protestelor din Piața Tahrir (Cairo), creștinii au făcut o demonstrație înduioșătoare de solidaritate. Cu spatele la un grup de islamiști îngenuncheați în rugăciune, creștinii și-au dat mâinile, formând un cerc de protecție în jurul musulmanilor. Presa a spus că ar fi fost vorba de creștini protestanți.8 Relevant, gestul lor a fost repetat și de musulmanii care s-au adunat să păzească alte biserici creștine, în timp ce credincioșii se rugau în interior.9 Într-o lume în care factorul dominant este ura, peste tot ridicându-se bariere, unde semnificația aproapelui a fost restrânsă la cei din neamul meu, prietenii mei, grupul nostru etnic, imaginea creștinilor apărându-i pe musulmani întărește mesajul pe care Iisus a căutat să-l transmită prin parabola samariteanului milos. Exact în acest punct nevralgic, parabola samariteanului milos are relevanță, iar cei care îi înțeleg adevăratul mesaj simt că au datoria morală de a arăta lumii că dragostea nu are granițe, nici limite. Prin faptele lor, dezinteresate, acești oameni dovedesc nu doar că drumul către cer trece pe la aproapele, dar și că cerul este, la tot pasul, pe drum, aproape.

PAR ABOL E L E D OM N ULUI I I S US Întrebarea 8

De ce să

iert?

De ce să iert?

AL DOILEA MOTIV SĂ IERȚI:

„Dreptatea“ pe care n-o lași să m DE LUCIAN CRISTESCU

n urma unui sondaj, Organizația Gallup a scos la iveală o veste bună și una rea. Vestea bună e că 94% din populație crede că este foarte important să ierți. Vestea cea rea este că 85% recunosc că, prin puterile lor, nu sunt pregătiți s-o facă. De unde această dihotomie între sistemul de valori la care aderăm și gradul de asimilare personală? Simplu: e destul să revizuim ultimul conflict cu colegul, cu soția/soțul. „M-a jignit“, „mă disprețuiește“, „s-a băgat în fața mea“ etc.

SEMNEL E TIMPU LU I

Deși este o valoare nobilă, iertarea contrazice totuși o altă valoare, mult mai lipită de inima noastră: dreptatea! Dacă ar fi să identificăm însă categoria de „dreptate“ pe care o apărăm, am descoperi că nu este vorba de „dreptatea“ în sine, ci doar de „dreptatea aplicată unui singur caz: și acela sunt EU“. Asta și explică de ce, în cazul altora, înțelegem de minune și pledăm pentru necesitatea iertării. În dreptul nostru însă, ne este aproape imposibil. Tensiunea emoțională nu se răcorește decât

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

ă moară nu te lasă să trăiești dacă ni se oferă o compensație, alias „răzbunarea“.

De vorbă cu Galileeanul Acesta este contextul tensionat în care ne sosește un mesaj. E din partea Galileeanului: Atunci, Petru s-a apropiat de El și I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?“ (Matei 18: 21)

Era deștept Petru! Ca lider de opinie între tinereii care-L însoțeau pe Iisus, Petru a hotărât să revizuiască în stil hristic sentința fariseilor. Așa că a spart limitarea lor la „de trei ori“ și a înlocuit-o cu mirificul „șapte“! Parcă îl văd, cu privirea în jos, așteptând un mare „Bravo!“. Iisus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.“ (Matei 18: 22)

A L D O IL E A M OT IV S Ă IE R I

De ce să iert? Suntem depășiți de datele problemei. Statutul de „rob“, lipsit de orice posesiune, este ireconciliabil cu „datoriile ﬁnanciare“. Care stăpân împrumută robi? Absurd!

Confratele Petru este năucit! În lipsa unui calculator, nici nu poate estima la câte minute pe zi ar trebui să acorde câte o iertare... În căutarea unui sprijin biblic, memoria îi reactivează un verset îngrozitor, Geneza 4:24, care-i aplică încă o lovitură, cea de grație! Era vorba de măsura diabolică a răzbunării totale, inventată de unul din urmașii asasinului Cain: „Lameh va fi răzbunat de șaptezeci de ori câte șapte!“. De astă dată, măsura e întoarsă cu 180º.

Un caz absurd Ca să-i ajute să iasă din derivă, Iisus le dă ucenicilor o pildă (vers. 23-35): De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Suntem depășiți de datele problemei. Statutul de „rob“, lipsit de orice posesiune, este ireconciliabil cu „datoriile financiare“. Care stăpân împrumută robi? Absurd! Cu excepția cazului că stăpânul se comportă atipic... Cât privește suma, din nou suntem depășiți. Prețul aurului variază în istorie. Dar nici măcar nu era vorba de „cocoșei“ sau „ludovici“. Textul original indică „talanți“. Termenul exprimă nu o valoare monetară, ci un etalon de greutate: peste 35 de kilograme! Și-atunci, cât înseamnă 10.000 de talanți? Sunt bulversat... Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti tot.“ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. E culmea! Robul nici măcar nu apelează la clemență, pentru că nu crede

SEMNEL E TIMPU LU I

în așa ceva. Șmecher, el cere doar timp, ca să-l aburească pe stăpânul naiv. Dar stăpânul nu e naiv. Intenția de manipulare o pune pe seama disperării. Și, împotriva oricăror rațiuni sau cutume, stăpânul îi șterge datoria! Totuși seria absurdului încă n-a atins culmea.

Un revers cinic Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: „Plătește-mi ce-mi ești dator.“ Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: „Mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti.“ Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. De ce te miri? Nu e nicio nedreptate. Datornicul merită să facă închisoare. Mirarea însă vine din contrastul maxim:

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

datorie, sentința inițială a stăpânului era „să-l vândă...“, în schimb, pentru atitudine, sentința finală îl dă „pe mâna chinuitorilor“. Până când? Nedefinit! Căci un rob n-are niciun venit. Și nici nu ar putea restitui un sfanț cât timp zace în butuci sau e tras pe roată.

Mila necondiționată

erau doar 100 de dinari, echivalentul plății unui necalificat pentru munca a 100 de zile. De fapt, așa este omul. Datoriile mele sunt întotdeauna insignifiante. Ale altora față de mine sunt copleșitoare! Cei de pe margine însă te văd. Ei percep inechitatea. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta și i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut eu milă de tine?“ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Deznodământul e seismic din mai multe puncte de vedere. Dacă, pentru

Poate că niciuna dintre parabole nu atinge profunzimile abisale ale naturii umane ca aceasta. Iar geniul Maestrului divin se descoperă în aceea că-Și construiește parabola pe două principii antagonice care ne modelează zilnic atitudinile: dreptatea și mila. Antagonice? Nu sunt, oare, ambele principii divine? Ba da, dar ele operează în medii diferite: dreptatea operează în cer, între ființe imaculate, mila, pe pământ, pentru păcătosul irecuperabil. Oare ce altceva l-ar putea reabilita? Probabil că nu înțelegem imensitatea „păcatului“. E ca și cu pescarii profesioniști care miros a pește vechi și nici nu-și dau seama de duhoarea lor. În ochii lui Dumnezeu, mărimea păcatului este comparabilă cu expresia numerică cea mai mare din vremea lui Iisus: 10.000. La data aceea nu exista un cuantum superior... Și erau talanți! Și încă de aur. Revelator este un lucru: când Dumnezeu iartă, n-o face ca răspuns la cererea cuiva, tot așa cum stăpânul îl iartă unilateral pe ticălos. Când Dumnezeu iartă, el acționează prin milă. Mila este apriorică. Ea există, nu este efectul unui determinism din afară. Decurge din dragoste pentru cel pierdut, indiferent de atitudinea păcătosului. Mila se oferă necondiționat – iată lecția ascunsă din parabolă și primul motiv, cel mai important, ca să oferim iertarea.

Probabil că nu înțelegem imensitatea „păcatului“. E ca și cu pescarii profesioniști care miros a pește vechi și nici nu-și dau seama de duhoarea lor.

Mila eliberatoare Și, ca o cireașă pe tort, exercitarea iertării generate de milă aduce o schimbare radicală. Nu atât în ticălos, cât mai ales A L D O IL E A M OT IV S Ă IE R I

De ce să iert? Viaductul Wang Pho, porțiune din calea ferată construită de prizonierii britanici.

Ernest Gordon și Nagase Takashi

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

în cel care iartă. Asta ne oferă al doilea motiv să iertăm. Căpitanul Ernest Gordon era un tânăr scoțian ateu, licențiat în istorie și filosofie. În 1942 s-a înrolat și a fost trimis pe frontul din Singapore. După dezastruoasa înfrângere a britanicilor de către japonezi, în 1942, Gordon este făcut prizonier și internat, împreună cu 60.000 de soldați aliați și 180.000 de deținuți asiatici, în lagărul de muncă din Burma. Obiectivul era construirea unei căi ferate prin jungla tropicală a Indochinei, în vederea invadării ulterioare a Indiei. Traseul urmărea cursul râului Kwai prin jungla ucigătoare. Proiectul, de 412 kilometri lungime, care era planificat să dureze șase ani, a fost realizat în numai 16 luni, cu prețul a peste 80.000 de vieți. Condițiile de muncă și tratamentul japonezilor erau dincolo de orice imaginație. Cei obosiți sau bolnavi erau străpunși cu baioneta sau decapitați pe loc. Ernest Gordon povestește1 cum condițiile de exterminare i-au transformat pe toți în niște fiare, mânate doar de instinctul de supraviețuire și de ura față de torționari. Furturile de hrană și de efecte între aliați erau obișnuite. Fiecare era dușmanul tuturor. Evenimentul celor trei ani de prizonierat a fost miraculoasa transformare a stării de spirit, declanșată de niște incidente cutremurătoare. Într-o zi, când brigada de englezi se întorcea de pe șantier, la unul din posturile de control s-a constatat că lipsește o sapă. „Cine a furat-o? Vă omor pe toți!“ Un băiat subțirel a făcut doi pași înainte: „Eu...“ Japonezul l-a copleșit cu lovituri până când l-a lăsat mort. La următoarea numărătoare s-a constatat că, de fapt, nu lipsea nicio sapă. Vestea că băiatul s-a jertfit pentru salvarea celorlalți i-a zguduit pe toți. Între timp, s-a mai aflat că un scoțian și-a dat hrana și pătura pentru colegul său bolnav până când acesta s-a

însănătoșit, iar el... a murit de foame. Efectul acestor gesturi a fost revoluționar. Fără vreo propagandă, prizonierii au început să se ajute între ei. Furturile au încetat. Cei sănătoși au început să aibă grijă de camarazii bolnavi. Unul și-a dăruit ceasul japonezului, în schimbul unor medicamente pentru camaradul său. Lagărul, până nu demult un iad, se metamorfoza într-o comunitate de suflet. Când însuși Ernest Gordon, epuizat și bolnav fără speranță, a fost dus în casa morții, între cadavre, doi scoțieni creștini l-au îngrijit zi și noapte. I-au spălat rănile putrede, i-au frecționat piciorul necrozat, și-au dat propriile porții de mâncare. Nefirescul lor altruism l-a zdrobit pe fostul ateu, conducându-l fără vorbe la Iisus Christos. În cele din urmă, spre bucuria tuturor, căpitanul Gordon s-a întors între cei vii. Pentru tot campusul, acesta a fost semnalul biruinței. Curând, un grup de australieni l-a provocat pe ateul Gordon să le vorbească despre creștinism. Așa a luat ființă biserica din lagăr, al cărei capelan era chiar Gordon. „Iertați-vă unii pe alții“ și „iubiți pe vrăjmașii voștri“ deveniseră noua filosofie a taberei. Spontan, s-a înființat și o „universitate de junglă“. Cei cu o specializare erau chemați s-o împărtășească celorlalți. Se predau cursuri de istorie, filosofie, economie, matematică, științele naturii și cel puțin nouă limbi străine, printre care latina, greaca, rusa și sanscrita. S-au înființat ateliere de pictură și modelaj. Doi botaniști au creat o grădină pentru plante medicinale. S-a format și o orchestră de suflători pe instrumente din bambus. Atmosfera de fraternitate a influențat atitudinea japonezilor, care deveniseră mai umani. În 1945, cu puțin timp înainte de eliberare, când lagărul a fost mutat, convoiul de prizonieri a dat peste un grup de soldați japonezi răniți și abandonați. Mila și compasiunea i-au făcut pe prizonieri să rupă rândurile. În

Ernest Gordon povestește cum condițiile de exterminare i-au transformat pe toți în niște ﬁare, mânate doar de instinctul de supraviețuire și de ura față de torționari.

1. Sara Schmidt, „Excerpts from Through the Valley of the Kwai by Ernest Gordon“, www.the pathoftruth.com

A L D O IL E A M OT IV S Ă IE R I

De ce să iert? Mărturia victimelor constituie însă lecția cea mai puternică: „Ura m-a îmbolnăvit. Gândul răzbunării m-a adus pe marginea mormântului. Acum, că am iertat, sunt vindecat. Mă întorc la viață!“.

ciuda amenințărilor, s-au aplecat asupra nenorociților, oferindu-le apă, hrană și simpatie. Când au sosit eliberatorii și când au văzut condițiile inimaginabile, au vrut să-i sfârtece pe toți japonezii. Dar deținuții au făcut cordon în jurul lor, strigând: „Fără răzbunare! Fără răzbunare!“.

Apoteoză Istoria însă continuă. Între torționari se afla un tânăr ofițer pe nume Nagase Takashi. Expert în limba engleză, era traducătorul lagărului. În zilele de după eliberare a fost urmărit de contrastul dintre cruzimea lui și bunătatea prizonierilor. Întors în țară, n-a avut pace până când nu s-a autodenunțat public pentru tratamentul inuman. El a determinat o campanie de denunțare a politicii de exterminare duse de Japonia în război. Ca profesor de engleză, a câștigat de partea lui generații de copii, care au trimis mii de scrisori de iertare către foștii prizonieri sau familiile

SEMNEL E TIMPU LU I

lor. N-a avut pace până n-a inițiat campanii de reconciliere între veteranii japonezi și foștii prizonieri. În 2005, după exact 50 de ani de la sfârșitul războiului, guvernul japonez a cedat. O comisie guvernamentală, alcătuită din veterani japonezi, i-a invitat pe toți supraviețuitorii lagărului și pe urmașii acestora să se întâlnească pe istoricul pod construit peste râul Kwai. Pornind de la cele două capete, cele două grupuri s-au unit la mijloc, în lacrimi, îmbrățișări și cereri de iertare. Mărturia victimelor constituie însă lecția cea mai puternică: „Ura m-a îmbolnăvit. Gândul răzbunării m-a adus pe marginea mormântului. Acum, că am iertat, sunt vindecat. Mă întorc la viață!“. Și Iisus Își încheie parabola Sa cu adagiul: Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US Întrebarea 9

CÂND și CUM vine

dreptatea?

Când i cum vine dreptatea?

Ziua în care criticii vor tăcea DE FLORIN LĂIU

nvocarea dreptăţii este refrenul întregii istorii, cu mare ecou în Biblie. Toţi visăm un happy-end și o judecată dreaptă, cât mai curând. Cerul însuși se miră că Dumnezeu întârzie cu sfânta dreptate. Dar, în timp ce unii o așteaptă, alţii ucid până și gândul că ar putea veni. În cursul istoriei sacre, Dumnezeu a intervenit uneori și a făcut dreptate, nu neapărat așa cum o așteptăm noi, ci dreptatea Lui, care ne tulbură și de care El a promis că ne va da socoteală cândva. Alteori, Dumnezeu a amânat dreptatea Sa. Aţi auzit, cu siguranţă, despre procesul de la Nürnberg. Acesta este doar o umbră a judecăţii viitoare, când inclusiv bravii aliaţi vor da socoteală de păcate pentru care nimeni nu i-a tras încă la răspundere.

Judecata începe cu cei de aproape În această eră a Evangheliei, primul pe care Dumnezeu l-a pedepsit a fost poporul care, deși primise cele mai multe binecuvântări, a rupt legământul cu El:

1. Textele biblice din acest articol sunt redate în traducerea autorului. 2. Galateni 5:6

A fost odată un moșier, care plantase o vie. O împrejmuise cu un gard, săpase în ea un bazin de tescuit și zidise un turn, după care o arendase unor podgoreni. Apoi a plecat într-o călătorie afară din ţară. Când s-a apropiat vremea culesului, boierul și-a trimis servitorii la arendași, ca să-și ia partea cuvenită din recoltă. Dar arendașii au pus mâna pe servitorii lui; pe unul l-au bătut, pe altul l-au tăiat, pe altul l-au împroșcat cu pietre. Moșierul a trimis atunci alţi servitori, mai mulţi decât

SEMNEL E TIMPU LU I

primii. Dar arendașii i-au tratat la fel. În cele din urmă, boierul a trimis la ei chiar pe fiul său, zicându-și: „De fiul meu se vor rușina!“ Dar arendașii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: „Iete și moștenitorul! Hai să-l ucidem și să ne facem stăpâni pe moșia lui!“ Au pus mâna pe el, l-au aruncat afară din vie și l-au ucis. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el arendașilor? 1 (Matei 21:33-40) Adevărul este că Dumnezeu a permis, uneori, nedreptăţi mari în lume. Totuși finalul poveștii cu tâlc arată că dreptatea este inevitabilă. La întrebarea lui Iisus (Ce va face moșierul cu arendașii aceia?), ascultătorii – arhierei și seniori – și-au rostit singuri sentinţa, înainte de a pricepe că-i privește („Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde.“). Sentinţa a fost executată în aceeași generaţie, în anul 70 d. Chr, asupra Ierusalimului care-L răstignise pe Fiul lui Dumnezeu. Dar faimosul autoblestem din Vinerea Mare – „Și tot norodul a răspuns: «Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri»“ – îi paște și pe urmașii creștini ai acelei generaţii ingrate care L-a crucificat pe Iisus. După cum doar prin credinţă și iubire suntem copiii lui Israel2, tot astfel, prin necredinţă și ură, devenim fiii spirituali ai lui Caiafa. De la Cădere, blestemul este partea noastră. Dar blestemul este fie o pedeapsă educativă (Geneza 3), având în miezul său binecuvântări, fie doar o prefigurare a ultimelor socoteli. Blestemul ajunge până la a patra generaţie, adesea neutralizat de harul lui Dumnezeu,

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Când i cum vine dreptatea? O haină de nuntă care, după obiceiul timpului, era haina de sărbătoare, albă, curată, era pregătită pentru ﬁecare.

care se extinde până la a mia generaţie (Exodul 20).

Dreptate și har în istorie și la Judecată Dincolo de îngăduința lui Dumnezeu însă, dreptatea finală nu poate fi păcălită cu „frunze de smochin“, cu aparenţe. Iisus a ilustrat acest subiect prin pilda nunţii împărătești: Împărăţia cerească se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. Și-a trimis crainicii să-i anunţe pe cei ce fuseseră invitaţi la nuntă, dar invitaţii nu au vrut să vină. A trimis iarăși alţi curieri, zicând: „Spuneţi celor invitaţi: «Iată, am pregătit ospăţul. Vitele mele îngrășate sunt tăiate. Toate sunt gata. Veniţi la nuntă!»“ Invitaţii însă, nesimţiţi, au plecat care încotro, la ogorul sau afacerea lui, iar cei rămași au pus mâna pe slujitorii împăratului, i-au batjocorit și i-au ucis. Împăratul s-a mâniat și, trimiţându-și oștile, a prăpădit pe ucigașii aceia și a pus foc cetăţii lor. Apoi a zis slujitorilor săi: „Nunta este gata, dar cei invitaţi s-au dovedit nevrednici de ea! Duceţi-vă dar peste tot, la drumul mare, și chemaţi la nuntă pe toţi cei pe care-i veţi găsi.“ Vestitorii au ieșit la drumuri și au adunat pe toţi pe care i-au găsit – și răi, și buni – și sala nunţii s-a umplut de meseni. Dar când a intrat împăratul să-și cerceteze mesenii cu privirea, a zărit acolo un om neîmbrăcat cu haină de nuntă și i-a zis: „Amice, cum de ai intrat aici fără haină de nuntă?“. Omul acela a amuţit. Atunci, împăratul a poruncit gealaţilor lui: „Legaţi-i mâinile și picioarele și aruncaţi-l afară în întuneric. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor.“ Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleși. (Matei 22:2-14)

3. Matei 9:11-13; 11:5,28. 4. Galateni 3:27-29; Efeseni 4:22-24; Coloseni 3:9-11. 5 Geneza 37:3; 2 Samuel 13:18.

Crainicii nu aveau împuternicire să facă discriminări, ci trebuiau să-i invite pe toți. „Nobleţea“ sau „nemernicia“ celor de pe drum se putea citi pe haine. Nu întâmplător, cei „răi“ sunt primii menţionaţi în textul original („și răi, și buni“),

SEMNEL E TIMPU LU I

deoarece grosul celor veniţi era format din sărăntoci. Este ilustrată, aici, invitaţia universală a Evangheliei, care este mai întâi pentru cei de jos.3 Dar împăratul pare-se că a luat toate măsurile ca oaspeţii să se simtă bine, să nu intre la banchet așa cum erau, veniţi de la grajd, prăfuiţi și transpiraţi. Fiind luaţi de pe drum, se înţelege că gazdele se pregătiseră să-i primească astfel încât nimeni să nu se simtă prea rău sau prea bun. O haină de nuntă care, după obiceiul timpului, era haina de sărbătoare, albă, curată, era pregătită pentru fiecare. Acceptarea invitaţiei la banchetul Evangheliei implică acceptarea unui nou statut și caracter: „Toţi, care aţi fost botezaţi în Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos“.4 Fără alte distincţii, fără haine de domni și haine de slugi. Doar haina bucuriei de a fi în graţia lui Dumnezeu, acceptat și învrednicit. Însă indivizii cu exces de „personalitate“ nu doresc să fie trataţi la fel ca toată lumea, să fie „înregimentaţi“, să poarte „uniformă“. Parabola culminează cu momentul trecerii în revistă a invitaţilor. Printre meseni, împăratul zărește de la început un domn care încălcase protocolul regal. Hainele de sărbătoare fiind albe, era ușor să descoperi o haină colorată. Și nu m-aș mira ca înfigăreţul să se fi pus chiar în capul mesei. Probabil a fost întrebat de comeseni cu privire la ţinută, dar avea explicaţii rezonabile și i-a convins pe unii. Cine știe? Poate și alţii i-or fi urmat exemplul. O haină mai colorată era o distincţie socială.5 Este greu de înţeles cum de s-a strecurat în sală acest intrus, printr-un filtru regal atât de serios. Se pare că reușise să-i impresioneze pe toţi cu haina și retorica sa. Confruntarea împăratului cu distinsul domn este pe cât de sumară, pe atât de impresionantă. Întrebarea Maiestăţii Sale, plină de uimire, este un ecou al celei puse primilor păcătoși („Cum de ai putut să faci una ca asta?“ – Geneza 3). Acolo apare pentru prima

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Jan Luyken, Invitație la marele banchet

dată motivul hainei lipsă și al îmbrăcării cu justificări inepte. Împăratul nu i se adresează cu „prietene!“, așa cum sugerează unele traduceri. Domnul descurcăreţ nu era un phílon („prieten“, Iacov 2:23), pe care să-l poţi suna la miezul nopţii ca să te ajute6, ci un hetáiros („ortac“, Matei 26:50), un simplu „măi frate“, „musiu“, „tovarășe“. Una este să faci parte o vreme din ceata lui Dumnezeu, și alta este să-I fii prieten.7 Distinsul mesean nu mai poate îngăima nicio explicaţie. Toate justificările pregătite par acum ridicole. Iar pedeapsa este pe măsură. Ai refuzat uniforma bucuriei? Ești dus, legat, unde ţi-e locul: afară, în întuneric, unde vei regreta cu amar prostia de a risca bucuriile veșnice de dragul moftului de o clipă. În parabolă, un singur comesean este prins în ofsaid. Poate fi doar primul

descoperit. Cu un singur candidat respins, judecata are un rezultat foarte optimist! Dar, dacă acel caz sunt eu sau ești tu, nu mai contează statistica. Iisus afirmă chiar că, la judecata de apoi, procentele se inversează: mulţi s-au strecurat în biserică, dar puţini vor rămâne în sala de nuntă. De aceea se face o judecată (cercetare) a „casei lui Dumnezeu“, acum, înainte de venirea lui Iisus și de judecata lumii întregi.8 Regretatul Helmut Lamparter, teolog luteran, scria: „Când Pavel spune că «sfinţii vor judeca lumea» (1 Corinteni 6:2; cf. Matei 19:28) trebuie să tragem concluzia că judecata comunităţii «sfinţilor» și judecata «lumii» nu pot fi una și aceeași acţiune. După cum învierea celor care Îi aparţin lui Christos precede învierea generală a morţilor nelegiuiţi, tot așa și judecata credincioșilor precede judecata

6. Luca 11:5 7. Ioan 15:13-15 8. 1 Petru 4:5-7,17

Z IUA ÎN C A R E C R IT IC II VO R T Ă C E A

Când i cum vine dreptatea? În ce privește aplicarea dreptăţii aici și acum, mult rău s-a făcut de-a lungul secolelor când s-a confundat Împărăţia lui Dumnezeu cu statul dreptcredincioșilor, ca în Islam.

necredincioșilor. Judecata bisericii nu este identică, nici în timp, nici în conţinut, cu judecata lumii.“9 După cum apostolul Petru, cel cu adevăratele chei, spusese de multă vreme: „Și dacă judecata începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și dacă cel drept scapă cu greu, ce se va face celui nelegiuit și păcătos?“ (1 Petru 4:18)

Să Îi lăsăm lui Dumnezeu sentinţa ﬁnală În ce privește aplicarea dreptăţii aici și acum, mult rău s-a făcut de-a lungul secolelor când s-a confundat Împărăţia lui Dumnezeu cu statul dreptcredincioșilor, ca în Islam. Sub directivele bisericii au început să fie smulși din drepturile cetăţenești oameni cinstiţi, care înţelegeau religia în mod diferit. Acest stil clasic al bisericii de a aduce dreptatea a creat mai multe probleme decât a rezolvat: Împărăţia cerească se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună pe ogorul său. Dar, pe când toată lumea dormea, a venit dușmanul acestuia, a împrăștiat zizanie (sălbăţie) prin semănături, și a plecat. Când firele de grâu au răsărit și au dat în spic, atunci s-a ivit și sălbăţia. Slujitorii boierului s-au apropiat de el și l-au întrebat: „N-ai semănat dumneata sămânţă bună pe ogor? De unde a apărut zizanie?“ El le-a răspuns: „Un vrăjmaș a făcut treaba aceasta!“. Atunci, slujitorii i-au zis: „Vrei să ne ducem s-o plivim?“. „Nu vă duceţi!“ – le-a răspuns boierul – „ca nu cumva, plivind zizania, să smulgeţi și grâul odată cu ea! Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului voi spune secerătorilor: «Culegeţi, mai întâi, zizania și legaţi-o în maldăre, ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu!».“ (Matei 13:24-30)

9. H. Lamparter, Die Hoffnung der Christen, Stuttgart, 1967, p.161.

Dar de ce să nu smulgem zizania de când îi dă firul? De ce să nu epurăm lumea de eretici, sectari, radicali, atei

SEMNEL E TIMPU LU I

și de toţi cei care fac opinie separată? Pentru că, așa cum ne-a spus Domnul, adesea nu știm ce facem. Noi putem vedea erezie acolo unde este bob de dreaptă credinţă, și invers. Putem vedea pericol social acolo unde este doar opinie separată și critică. Abia când dau rod semănăturile se poate distinge adevăratul caracter. Cu siguranţă vom avea surprize năucitoare „în ziua aceea“. Împărăţia cerească se mai aseamănă cu un năvod care, fiind aruncat în mare, adună fel de fel de vietăţi și alte cele. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm și aleg peștii cei buni, adunându-i în târne, iar ce este netrebnic aruncă afară. Așa va fi la sfârșitul lumii. Îngerii vor

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

veni să despartă din mijlocul drepţilor pe cei răi și-i vor arunca în cuptorul de foc, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor. (Matei 13:47-50) Există două faze ale Evangheliei: faza misionară și faza critică. În prima fază, mesajul creștin trebuie să îi atingă pe cât mai mulţi. În a doua fază încep „discriminările“, dar pe acestea le fac direct îngerii, nu sfinţii, pentru că sfinţii ar putea arunca și niscai peștișori buni.

Criteriile judecăţii Parabolele Domnului reflectă un răspuns unitar cu privire la criteriile judecăţii. Este vorba de caracterul lui Iisus. Prin simbolul hainei de nuntă, acesta este un dar pe care ni-l însușim voluntar.

Evanghelia ne prinde pe toţi în năvodul ei, dar, dacă judecata ne surprinde așa cum am fost prinși – broaște, meduze sau stele de mare –, suntem aruncaţi înapoi. Există destulă diversitate aici, atâtea specii de pești buni. Semănătura bună poate fi diversă, dar nu diversionistă: chiar dacă la început se confundă cu sălbăţia, ea se va deosebi tot mai mult de iarba-dracului. Cea mai sensibilă expunere a criteriilor este în parabola oilor și a caprelor (Matei 25:31-46). Păcatele caprelor din pildă nu au fost salturile prea mari, privirile zglobii sau blana neagră. Ele sunt așezate la stânga, expresia grecească folosind în acest caz un eufemism care înseamnă, literal, „cu nume bun“! Vă mai amintiţi de acel domn bine, care a fost prins fără haină de protocol? Caprele nu I-au făcut niciun rău Domnului, ba poate că religia lor Îi cinstea pomenirea și obrazul. Ghinionul lor a fost că iubirea frăţească a fost atât de importantă în ochii Domnului, încât celelalte aspecte religioase nici nu sunt menţionate în pildă. Dacă ai uitat mila, atunci dreapta credinţă, sfintele taine, poruncile, sărbătorile, sfinţii, nesfinţii, posturile și serviciile divine, toate, toate sunt irelevante la judecată. Mila este adevărata icoană a Mântuitorului, adevărata religie. Și nu despre mila viscerală faţă de tot ce mișcă este vorba aici, ci de împreunasimțire cu fraţii lui Iisus. Printre aceștia, sunt unii atât de mărunţi, de nu se văd; atât de mici, încât trebuie căutaţi; atât de neînsemnaţi, că nimeni nu i-ar băga în seamă. Unii trăiesc deja această religie diaconică, în mod natural, fără să se gândească la o răsplată veșnică. Alţii doar zburdă pe câmpii, uitând așteptările Împăratului. Unii sunt ascunși în Christos, alţii încă se ascund după Christos. Slavă Domnului, încă nu s-a făcut marea departajare. Dar nici nu mai este mult, pentru că deja suntem în timpul judecăţii.

Caprele nu I-au făcut niciun rău Domnului, ba poate că religia lor Îi cinstea pomenirea și obrazul. Ghinionul lor a fost că iubirea frăţească a fost atât de importantă în ochii Domnului, încât celelalte aspecte religioase nici nu sunt menţionate în pildă.

Z IUA ÎN C A R E C R IT IC II VO R T Ă C E A

C창nd i cum vine dreptatea?

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Dumnezeul

NEDREPT sau nedreptăţit? R

ăsplata este un concept care ascunde o lume de bucurii, satisfacții, emoții plăcute și împliniri. Este corelată, de obicei, cu ceea ce facem, ce spunem, ce suntem etc. Este, prin urmare, expresia valorii sinelui în relație cu lumea care ne înconjoară. Răsplata poate fi însă umbrită de trăiri dureroase atunci când există o perioadă lungă de așteptare înainte de împlinire și devine strigăt de revoltă atunci când comparația scoate la iveală evaluări incorecte sau nedreptăți. Nedreptatea pare să fie ridicată la nivel de normă divină în parabola lucrătorilor viei din Evanghelia după Matei.

Șanse egale și chiar mai mult Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineaţă să-și tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi și i-a trimis la vie. A ieșit pe la ceasul al treilea și a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă și voi în via mea“, le-a zis el, „și vă voi da ce va fi cu dreptul.“ Și s-au dus. A ieșit iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea și a făcut la fel. Când a ieșit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă și le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?“ Ei i-au răspuns: „Pentru că nu

ne-a tocmit nimeni.“ „Duceţi-vă și voi în via mea“, le-a zis el, „și veţi primi ce va fi cu dreptul.“ (Matei 20:1-7)

DE ROMICĂ SÎRBU

Parabola se referă la Împărăția cerurilor și arată disponibilitatea lui Dumnezeu de a salva fără deosebire pe oricine dorește. În lumea concretă, concepută de om, o astfel de ofertă nu există. Parabola intrigă însă în partea a doua, când bunăvoința din introducere este contrazisă de nedreptatea legată de felul în care este oferită răsplata. Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi.“ Cei din ceasul al unsprezecelea au venit și au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului și ziceau: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei.“ Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate, nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? DUM N E Z E U L NE D R E P T S AU NE D R E P T Ă IT ?

Când i cum vine dreptatea? Auguste Comte postula că familia este aceea care îl determină pe om să treacă de la egoism la altruism.

Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?“ Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleși. (Matei 20:1-16)

Răsplată și dreptate pe criterii de familie

1. Elissa Doherty, „Meet Victoria’s nest boss who gave his staff a $15m bonus“, www.news.com. au, 1 februarie 2012.

Ken Grenda este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni și mai generoși șefi. Acesta a obţinut în urma unei tranzacţii 400 de milioane de dolari australieni pentru afacerea de familie, dar nu s-a gândit doar la el. Angajaţii lui au fost pur și simplu șocaţi când au fost răsplătiţi cu prime de până la o sută de mii dolari. În total, primele s-au ridicat la suma de 16 milioane de dolari. Mai mult decât atât, Grenda s-a asigurat că toţi angajaţii săi își vor păstra locurile de muncă. Bărbatul a vândut compania cu o clauză care prevedea ca toţi cei 1.800 de foști angajaţi ai săi să își păstreze locul de muncă. Se pare că în toți cei 66 de ani pe care Ken Grenda i-a petrecut alături de

SEMNEL E TIMPU LU I

angajații companiei sale, toți subalternii au fost trataţi egal, ca și cum ar fi făcut parte din familie.1 Cazul Ken Grenda aruncă lumină asupra modului în care trebuie citită parabola lui Iisus. Perspectiva ei suprinzătoare în ceea ce privește răsplata și dreptatea devine, prin comparație cu istoria lui Ken Grenda, mai ușor de înțeles. Atitudinea angajatorului din pildă se naște dintr-un alt tip de relație, diferită de cea de felul angajat-angajator, din relația de tip familie. Auguste Comte postula că familia este aceea care îl determină pe om să treacă de la egoism la altruism. În familie, modul de a împărți răsplata nu se bazează pe cantitate, ci pe calitate, pe atitudine, uneori doar pe apartenența la familie (nevoile sunt împlinite în ciuda nevredniciei, în virtutea dragostei necondiționate). Un bebeluș are același drept la iubire, la hrană, la îmbrăcăminte, în raport cu frații mai mari, deși, cantitativ, contribuția lui materială la bunăstarea familiei este

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

James Harrison este supranumit „omul cu brațul de aur“. Până acum a donat de 1.040 de ori, iar calculele estimative arată că 2,4 milioane de copii au fost salvați de darul său neobișnuit.

diferită. În familie lucrurile se întâmplă altfel și nu trebuie să uităm că „toți suntem copii ai unei mari familii“, după cum nota Sfântul Ioan Gură de Aur.

Nu după merite La 13 ani, James Harrison a suferit o operație importantă la piept, având nevoie de 12 litri de sânge! După operație și recuperare, care a însemnat alte trei luni de spitalizare, Harrison a realizat importanța donării de sânge și a jurat să facă asta imediat ce va avea voie, la 18 ani. Cu toate că avea o teamă groaznică de ace, Harrison a strâns din dinți și s-a ținut de cuvânt. Ce a urmat e un adevărat miracol – medicii au descoperit în sângele lui un anticorp care îi vindecă pe copii de o boală numită Rhesus, care provoacă anemie, leziuni cerebrale și chiar moartea! Realizând ce poate să facă cu acest dar, Harrison a continuat să doneze sânge, deși recunoaște și în prezent că nu suportă acele și durerea. Au trecut 59 de ani de atunci, iar James

Harrison continuă să doneze sânge, de 33 de ori pe an, și este hotărât să o facă „până când nu voi mai fi capabil sau până ajung la numărul magic 1.111 – care vine mai repede“. Este supranumit „omul cu brațul de aur“. Până acum a donat de 1.040 de ori, iar calculele estimative arată că 2,4 milioane de copii au fost salvați de darul său neobișnuit. Harrison a făcut cunoștinţă cu mai mulți oameni pe care i-a salvat.2 Generozitatea lui Harrison nu are nimic de-a face cu meritele celor care au beneficiat de ea, precum generozitatea stăpânului viei, care-L reprezintă pe Dumnezeu, nu are nimic de-a face cu vreo obligație sau datorie. Ea este o mână de ajutor întinsă din iubire necondiționată. Exact această nuanță a fost observată și subliniată de apostolul Pavel atunci când a întrebat: „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?“ (Romani 2:4). A răsplăti după bunătatea Sa și după nevoia fiecăruia este o caracteristică importantă a lui Dumnezeu.

2. „«Man with the golden arm» saves 2 million babies in half a century of donating rare type of blood“, www. dailymail.co.uk, 23 martie 2010.

DUM N E Z E U L NE D R E P T S AU NE D R E P T Ă IT ?

Când i cum vine dreptatea? Egalitatea șanselor oferită de Dumnezeu tuturor oamenilor nu este o nedreptate, ci este un motiv de bucurie. Durata slujirii nu trebuie privită ca un merit, ci ca un privilegiu. Faptul că astfel Dumnezeu ne integrează în familia Sa plasează relația noastră cu El și relaţia dintre noi pe alte coordonate, diferite de cele cu care ne-am obișnuit.

3. Gary Sledge, „5 Stories That Celebrate the Spirit of Giving“, Reader’s Digest, www.rd.com decembrie 2010.

Egalitatea șanselor oferită de Dumnezeu tuturor oamenilor nu este o nedreptate, ci este un motiv de bucurie. Durata slujirii nu trebuie privită ca un merit, ci ca un privilegiu. Faptul că astfel Dumnezeu ne integrează în familia Sa plasează relația noastră cu El și relaţia dintre noi pe alte coordonate, diferite de cele cu care ne-am obișnuit. Dumnezeul dreptății pare nedrept doar într-o înțelegere pătată de egoism. De fapt, adevărul e că Dumnezeu este nedreptățit de înțelegerile noastre viciate de experiența păcatului.

Despre Dumnezeu, dar și despre noi Albert Einstein era convins că „omul începe să trăiască atunci când începe să trăiască pentru alţii“. Se apropia ziua tatălui ei, așa că micuța Riley Christensen s-a așezat lângă mama ei, Lynn, în fața calculatorului. Știau deja ce o să cumpere: o bicicletă. Trebuia doar să aleagă modelul și să găsească cel mai bun preț. Din link în link, căutarea le-a dus la un clip video care prezenta Project Mobility, o inițiativă care promova bicicletele construite special pentru persoanele cu dizabilități. Riley era captivată! Clipul arăta chipurile încântate ale celor care mergeau cu o astfel de bicicletă: victimele unor accidente, veterani, copii cu dizabilități – inclusiv băiețelul fondatorului acestui proiect, care suferea de paralizie din naștere. „O să cumpăr și eu o bicicletă pentru un copil care are nevoie“, i-a spus micuța mamei ei, care privea pragmatic la prețul de până la 4.000 de dolari al unui model. Dar Riley nu s-a lăsat. A scris câte un mesaj către 75 de rude și prieteni în care le spunea „cât de tare e ca un nene să facă biciclete pentru copiii care nu pot să meargă“ și le cerea o donație. După doar trei zile, Riley a început să primească cecuri. Vestea strângerii de fonduri s-a răspândit rapid și tot mai multe donații s-au adunat

SEMNEL E TIMPU LU I

până când, în preajma Crăciunului, fetița avea în cont 12.000 de dolari. În Ajun, Riley s-a îmbrăcat în Moș Crăciun și a livrat bicicletele către trei copii cu dizabilități: Ava, Rose și Jenny. Cu Ava a rămas prietenă și s-au tot plimbat cu bicicletele. „Când merg cu bicicleta, îmi place să gonesc, să transpir și să simt vântul“, spunea Riley. „Așa și Ava. Dă din brațe, nu din picioare, dar chiar zboară.“ Riley s-a hotărât să strângă anual bani. „Vreau ca și alți copii să simtă vântul în față.“3 Pilda lucrătorilor viei nu vorbește doar despre Dumnezeul șanselor egale, ci, implicit mai are un mesaj care ne afectează profund: satisfacția autentică și deplină nu vine din a avea mai mult decât cel de lângă tine sau din a avea în detrimentul lui, ci vine, mai ales, din bucuria aproapelui.

PAR ABO L E L E D O M N ULUI I I S US ﾃ始trebarea 10

CE soarta? anume ﾃｮmi

va hotﾄビﾃｮ

Ce anume îmi va hotărî soarta?

DE NOREL IACOB

EXAMENUL din fața ușii 84

S E M N E L E T I M P U LU I

PA R A B O L E L E D O M N U LU I I I S U S

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și in subţire și în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până și câinii veneau și-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui și a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine și trimite pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.“ „Fiule“, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și între voi este o prăpastie mare, așa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.“ Bogatul a zis: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.“ Avraam a răspuns: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.“ „Nu, părinte Avraame“, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.“ Și Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.“ (Luca 16:19-31)

„Lăcomia, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, este bună“ Dacă ești participant la trafic, șofer sau pieton, probabilitatea să-ți taie calea șoferul unui bolid de zeci de mii de euro este de până la patru ori mai mare decât în cazul șoferilor unor mașini modeste. Poate părea o constatare anecdotică, dar este, de fapt, observaţia unei echipe de psihologi de la Universitatea Berkeley din California, care de mai mulţi ani studiază influenţa statutului social asupra comportamentului. Apartenenţa la o clasă socială înaltă prezice înmulţirea comportamentelor neetice, conchidea Paul Piff, autorul principal al studiului1, și asta pentru că persoanele cu un statut social superior tind să considere că egoismul și lăcomia sunt acceptabile. Gândirea persoanelor bogate se alterează, confirmă un alt studiu2 publicat în 2011, pentru că percepţia apartenenţei la o clasă socială mai înaltă generează în individ o deplasare a accentului dinspre context înspre propria persoană, ajungând să așeze mai presus de orice interesul propriu. „Lăcomia, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, este bună. Lăcomia este corectă, lăcomia funcţionează. Lăcomia clarifică, străbate și surprinde esenţa spiritului evoluţiei. Lăcomia, în toate formele ei, lăcomia faţă de viaţă, lăcomia pentru bani, dragoste, cunoaștere – a purtat lumea înainte...“, afirma, într-o scenă celebră din filmul „Wall Street“ antieroul Gordon Gekko, un personaj fără scrupule, care se îmbogăţește rapid. Portretul omului din înalta societate, lacom și lipsit de etică, este cel creat de Iisus pentru bogatul din parabola Sa.

1. Paul K. Piff, Daniel M. Stancato, Stéphane Côté, Rodolfo MendozaDenton și Dacher Keltner, „Higher social class predicts increased unethical behavior“, PNAS, martie 2013. 2. Michael W. Krauss, Paul K. Piff și Dacher Keltner, „Social Class as Culture – The Convergence of Resources and Rank in the Social Realm“, Current Directions in Psychological Science, august 2011.

Ce anume îmi va hotărî soarta?

Prea târziu „Prea târziu“ – aceasta este tema recurentă a parabolei. Bogatul îi acordă atenţie lui Lazăr prea târziu, realizează că prăpastia e de netrecut prea târziu, se îngrijorează pentru fraţii lui prea târziu şi acordă atenţie profeţiilor şi Legii prea târziu.* *. Otto Glombitz, citat de Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, InterVarsityPress, 1990, p. 204.

Neglijenţa de a face ceva pentru cei care au nevoie de ajutor așază asupra noastră o vină cu care va trebui să ne întâlnim într-o bună zi.

3. Traducerea numelui Lazăr, singurul care apare în parabolele lui Iisus, este „cel care se încrede în Dumnezeu“. Probabil că Iisus folosește numele acesta tocmai pentru a întări antiteza dintre săracul și bogatul din parabolă. 4. Bernard Brandon Scott, Hear Then the Parable, Fortress Press, Minneapolis, 1989, p.159. 5. Bruce Weber, „J. Paul Getty III, 54, Dies; Had Ear Cut Off by Captors“, www. nytimes.com, 7 februarie 2011.

Ușa de azi, prăpastia de mâine În parabola lui Iisus, „ușa“ este singurul loc de întâlnire a două personaje cu trasee complet diferite în viaţă (bogatul care se încrede în bogăţiile sale și săracul „care se încrede în Dumnezeu“3). Ușa devine ceea ce pomul cunoștinţei binelui și răului a fost în Grădina Edenului – simbolul probei –, iar ascultătorul sau cititorul se întreabă dacă bogatul va reuși să treacă pragul ușii pentru a vedea și pe altcineva în afară de sine. În felul acesta, ușa nu este doar o intrare în casă, este o ieșire spre celălalt. În parabola lui Iisus, Împărăţia lui Dumnezeu oferă o poartă către aproapele.4 Dar, dacă Dumnezeu este nevoit să-l ajute El Însuși pe sărac, atunci poarta dispare. Teddy Getty Gaston este ultima dintre cele cinci soţii ale celui care era desemnat în 1966 drept cel mai bogat american în viaţă – J. Paul Getty. În 2013, Teddy a publicat cartea Alone Together (Singură în doi), în care povestește cum, în 1952, miliardarul american o mustra pentru sumele cheltuite pentru tratarea fiului lor, bolnav de cancer: „Mă bucur că realizezi că sumele sunt enorme.“ Șase ani mai târziu, copilul a murit, iar Getty nu a ajuns la înmormântare. Teddy a divorţat la puţin timp după aceea. După douăzeci și unu de ani, unul dintre nepoţii lui Gett y a fost răpit, recompensa cerută fiind de 17 milioane de dolari. Getty a refuzat să plătească. Cinci luni mai târziu, o șuviţă de păr și o ureche au ajuns în redacţia unui ziar, alături de o scrisoare în care erau scrise amenințări cu alte mutilări

S E M N E L E T I M P U LU I

ale nepotului lui Getty, dacă nu se plătea suma de 3,2 milioane de dolari. Când răpitorii au scăzut suma la 3 milioane, Getty a acceptat să plătească 2,2 milioane de dolari – suma maximă care i se putea deduce din impozit. Restul de 800.000 de dolari i l-a împrumutat fiului său cu o dobândă de 4% pe an. Cu toate acestea, Getty a avut puterea să se justifice, afirmând că a tergiversat plata pentru a nu-i pune în pericol pe ceilalţi nepoţi ai săi și pentru a nu încuraja infracţionalitatea.5 „Proba ușii“ din parabola Domnului Iisus evidenţiază aceeași faţă perfidă a răului. Bogatul nu îi face vreun rău direct lui Lazăr (ceea ce îi permite să se considere în continuare un fiu vrednic al lui Avraam). Dar nici nu-i face vreun bine, nici măcar atunci când Lazăr avea nevoie doar de firimiturile de la masa bogatului. În condiţiile în care „ușa“ este invitaţia directă a lui Dumnezeu la acţiune, lipsa empatiei, indiferenţa bogatului este ceea ce creează prăpastia de netrecut din finalul parabolei. Neglijenţa de a face ceva pentru cei care au nevoie de ajutor așază asupra noastră

Doar o vorbă despre Iad Hadesul în care merge bogatul este prezentat ca un loc al torturării veşnice doar în această parabolă. În orice alt pasaj din Biblie, el desemnează simplu „Locuinţa morţilor“, iar tradiţia rabinică nu conţine nicio imagine elaborată a Hadesului sau a Gheenei. Şi chiar dacă unii rabini au crezut că există un asemenea loc, alţii i-au negat complet existenţa obiectivă. Este evident că, în parabola bogatului şi a săracului Lazăr, descrierea Hadesului nu este literală. De fapt, Iisus foloseşte un fragment folcloric existent, inspirat de o veche poveste egipteană preluată în diferite versiuni în lumea iudaică, motiv pentru care scenele nu trebuie considerate confirmări sau descrieri realiste ale vieţii după moarte.* *. Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, p. 206

PA R A B O L E L E D O M N U LU I I I S U S

În parabola lui Iisus, Împărăţia lui Dumnezeu oferă o poartă către aproapele. Dar, dacă Dumnezeu este nevoit să-l ajute El Însuși pe sărac, atunci poarta dispare. În condiţiile în care „ușa“ este invitaţia directă a lui Dumnezeu la acţiune, lipsa empatiei, indiferenţa bogatului este ceea ce creează prăpastia de netrecut din ﬁnalul parabolei.

E X A M E NU L D IN FA A U II

Ce anume îmi va hotărî soarta? Cu Lazăr, mort de patru zile, umblând acum viu printre ei, fariseii care Îi ceruseră lui Iisus un semn pentru a crede în El și majoritatea iudeilor au refuzat să creadă că Iisus era Fiul lui Dumnezeu.

o vină cu care va trebui să ne întâlnim într-o bună zi. O altă șansă, dincolo de moarte, nu există. Mai rămâne însă o întrebare.

Toți oamenii primesc șanse egale în timpul vieţii? Nu cumva adevărata șansă la schimbare ar fi să asistăm la o minune sau să primim mărturia cuiva dintre cei morţi? Bogatul din parabolă dă glas acestei intrigi care frământa inima unora dintre ascultătorii lui Iisus. Când îi cere lui Avraam ca fraţii săi să fie avertizaţi de cineva dintre cei morţi, bogatul sugerează implicit că el însuși nu a avut parte de suficiente avertizări. Sunt reprezentaţi în această atitudine toţi cei care își scuză alegerile greșite, sugerând că Dumnezeu nu i-a avertizat și negând, astfel, eficienţa și suficienţa Bibliei, a providenţei lui Dumnezeu și a conștiinţei. Într-o incredibilă demonstraţie a răspunsului „părintelui Avraam“ din finalul parabolei, la doar câteva săptămâni după ce a rostit această poveste, Iisus l-a înviat pe Lazăr din Betania, fratele Martei și al Mariei, și prietenul Său. Cu Lazăr, mort de patru zile, umblând acum viu printre ei, fariseii care Îi ceruseră lui Iisus un semn pentru a crede în El și majoritatea iudeilor au refuzat să creadă că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Ba mai mult, această minune a umplut paharul „răbdării“ și au decis să Îl omoare pe Iisus. Și pe Lazăr, pentru ca dovada vie a puterii divine a lui Iisus să fie redusă la tăcere. Cei autodeclaraţi sfinţi sunt, în ipocrizia lor, cea mai lipsită de speranţă speţă dintre păcătoși.

Și totuși, speranţă Într-o altă parabolă, Iisus le vorbește tocmai acestor „neprihăniţi“ autodeclaraţi, în încercarea de a le da o ultimă șansă. Ce credeţi? Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de 88

S E M N E L E T I M P U LU I

lucrează în via mea!“ „Nu vreau“, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!“ Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?“ (Matei 21:28-31) Niciunul dintre cei doi fii nu îi este superior celuilalt din perspectiva sfinţeniei lui Dumnezeu. Niciunul nu este lăudat. Faptul că primul nu este ipocrit nu-l face mai bun decât pe celălalt. Păcatul lui cultivat, revolta sa împotriva lui Dumnezeu îi fac povara extrem de grea. Totuși căinţa sa deschide calea harului lui Dumnezeu. Nu pentru că regretul înseamnă în sine vreun merit, în virtutea căruia poate fi primit înapoi, ci pentru că regretul este primul pas al mărturisirii nevoii sale de Dumnezeu. Totuși șocul ascultătorilor parabolei nu a fost mic atunci când Iisus a conchis: „Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei 21:31).

PA R A B O L E L E D O M N U LU I I I S U S

David Berkowitz este unul dintre cei mai notorii criminali în serie din SUA. Între 1976 și 1977 a transformat New Yorkul în terenul său de vânătoare, ucigând, aparent fără motiv, șase femei. Când a fost arestat, după un an întreg de căutări, David i-a întâmpinat pe poliţiști cu întrebarea: „De ce v-a luat atât de mult?“. Ofiţerul Joseph Coffey își amintește că, la primul interogatoriu, Berkowitz „nici n-a clipit timp de trei ore și a avut un zâmbet constant pe faţă“. Berkowitz a pretins că demonii și un labrador negru, pe nume Sam, care-i aparţinea unui vecin, i-au ordonat să comită crimele. La proces a pledat vinovat și a primit 300 de ani de închisoare. În 2011, după 35 de ani de pușcărie, Berkowitz și-a cerut iertare pentru crimele sale. „Numai Dumnezeu știe cât de mult regret ce s-a întâmplat între 1976 și 1977. Sunt în agonie din pricina aceasta și aș dori să mă pot întoarce în timp și să previn cele întâmplate.“6 Treptat, oamenii au aflat7 că Berkowitz se declară

un creștin născut din nou, după ce s-a împăcat cu Dumnezeu cu 23 de ani în urmă. În prezent, în închisoare, îi asistă pe cei cu dizabilităţi sau pe cei cu afecţiuni mintale care au nevoie de ajutor, iar faptele sale par să vorbească despre un altfel de om. Și totuși, oarecum firesc, unii oameni precum ofiţerul Coffey nu pot să creadă și să accepte. După cum nici fariseii nu-și puteau crede urechilor când Iisus le-a spus că vameșii și prostituatele au prioritate în Împărăţie. De fapt, Iisus nu dorea să le vorbească fariseilor despre vameși și prostituate. Învăţătorul le vorbea despre ei, iar comparaţia șocantă avea rolul să le trezească simţurile pentru a-și putea înţelege adevărata condiţie și pentru a prețui ultima șansă la adevărata ei valoare. Obstacolele care îi împiedicau să fie salvaţi erau propria lor creaţie – pretindeau că respectă Legea, dar nu aveau niciun pic de dragoste de oferit altora. Viaţa lor era o minciună. Totuși Iisus nu le spune că nu au acces în Împărăţie, ci le spune doar că prostituatele și vameșii vor intra acolo „înaintea lor.“ Cu alte cuvinte, Își dorea ca și ei să se pocăiască. Exista o ultimă șansă și pentru ei. Precum bogatului din pilda anterioară, Iisus le cere celor care doar vorbesc despre neprihănire „să treacă pragul ușii“, să colaboreze cu Dumnezeu în „via Sa“, în lucrarea de salvare a oamenilor. Parabola transmite același mesaj: faptul că nu ești (încă) împotriva lui Dumnezeu nu înseamnă că ești de partea Lui. Fie că te va găsi inert, fie că te va găsi lucrând împotriva Lui, finalul va aduce aceeași nefastă sentinţă. Totuși, fiindcă „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El“8, acest articol are un final deschis, asemenea parabolelor care l-au inspirat. Lectura poate să continue cu articolele care prezintă harul, iertarea și transformarea pe care le aduce Dumnezeu în viaţa celui care le primește.

De fapt, Iisus nu dorea să le vorbească fariseilor despre vameși și prostituate. Învăţătorul le vorbea despre ei, iar comparaţia șocantă avea rolul să le trezească simţurile pentru a-și putea înţelege adevărata condiţie și pentru a putea preţui ultima șansă la adevărata ei valoare.

6. „35 years later, «Son of Sam» repentant“, www. today.com/video/ today/ 43954877# 43954877. 7. Serge F. Kovaleski, „Backers Give ’Son of Sam’ Image Makeover“, www. nytimes.com, 12 iulie 2010. 8. Ioan 3:17

E X A M E NU L D IN FA A U II

Ce anume îmi va hotărî soarta?

Imperativele

ABSENŢEI

DE NOREL IACOB

Mijlocul să vă fie încins și făcliile, aprinse. Și să fiţi ca niște oameni care așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă îndată, când va veni și va bate la ușă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să șadă la masă și se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să știţi bine că, dacă ar ști stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. Și voi dar fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. (Luca 12:35-40) Se va întâmpla ca și cu un om plecat într-altă ţară, care își lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui și poruncește portarului să vegheze. Vegheaţi dar, pentru că nu știţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi! (Marcu 13:34-37) Cine este ispravnicul credincios și înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar, dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu zăbovește să vină“; dacă va începe să bată pe slugi și pe slujnice, să mănânce, să bea și să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul în care nu știe, și-l va tăia în bucăţi; și soarta lui va fi soarta celor necredincioși în lucrul încredinţat lor. (Luca 12:42-46)

SEMNEL E TIMPU LU I

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Ce anume îmi va hotărî soarta? Așteptarea remarcabilă a roninilor demonstrează forţa așteptării cu o ţintă fermă.

1. 1603-1867. Ultima perioadă a Japoniei tradiţionale, condusă de regimul dictaturii militare a shogunatului fondat de Tokugawa Ieyasu. 2. Lord regional care avea sub conducerea sa o armată de câteva sute de samurai. 3. Shogunul era deţinătorul puterii militare în stat și adevăratul conducător al Japoniei. 4. Edo este vechea denumire a orașului Tokyo. 5. Sinucidere prin spintecarea pântecelui, cu o sabie sau un cuţit, practicată mai ales de samurai.

Tu ce faci în timpul absenţei? În anul 1701, în timpul erei Tokugawa1 din istoria Japoniei, a avut loc unul dintre cele mai influente episoade din istoria samurailor. În urma unui îndelungat tratament batjocoritor și ofensator, Asano Naganori, un tânăr daimyo2 din Ako, a scos sabia și l-a atacat pe un înalt oficial al shogunului3, Kira Yoshinaka. Cum legea interzicea scoaterea sabiei în castelul Edo4, tânărului de numai 34 de ani i s-a ordonat să se sinucidă (să își facă seppuku5). După moartea sa, shogunul i-a confiscat proprietăţile, iar samuraii din subordinea sa au fost coborâţi la statutul de ronin (samurai fără stăpân), ceea ce era atât de dezonorant, încât, de obicei, roninii alegeau mai degrabă să se sinucidă decât să trăiască astfel. Din nefericire pentru Kira Yoshinaka, din cei 320 de samurai ai lui Asano, 47, conduși de Oishi Yoshio, au decis să rămână în viaţă și au jurat să își răzbune stăpânul, ucigându-l pe Yoshinaka. A început un război al nervilor, dar roninii din Ako erau dispuși să aștepte oricât era necesar. Ca parte a strategiei, unii dintre ei și-au luat slujbe, alţii s-au căsătorit, iar alţii și-au distrus, aparent, viaţa prin alcool și imoralitate. Odată cu trecerea timpului, considerând din ce în ce mai improbabilă realizarea răzbunării, Kira Yoshinaka a relaxat măsurile de siguranţă. Era exact ceea ce așteptau cei 47 de ronini, care, într-o dimineaţă de ianuarie (1703) cu vânt puternic și ninsoare abundentă, au atacat locuinţa lui Yoshinaka. Roninii au escaladat în liniște gardul și s-au năpustit asupra gărzilor. Treziţi brusc din somn, toţi cei aproximativ patruzeci de samurai care păzeau reședinţa lui Yoshinaka au fost uciși fără ca vreunul dintre cei 47 de ronini să-și fi pierdut viaţa. După o oră de căutări, Yoshinaka a fost găsit și decapitat. Așteptarea remarcabilă a roninilor demonstrează forţa așteptării cu o ţintă fermă. Totuși, cum s-ar fi scris această istorie dacă nu ar fi existat percepţia

SEMNEL E TIMPU LU I

absenţei? Ce s-ar fi întâmplat dacă oficialul japonez ar fi ignorat aparenta absenţă a pericolului și ar fi acţionat anticipativ?

Absenţa care paralizează și absenţa care animă Contrar impresiei iniţiale, nu vegherea este tema principală a parabolelor „absenţei și așteptării“. Primordială este absenţa. Pentru că, în aceste parabole, absenţa naște conţinut, îmbogăţește povestea în loc să o sărăcească. Absenţa nu este lipsa, golul, inexistenţa, ci elementul capabil să catalizeze. Modul în care este înţeleasă absenţa este capital pentru a înţelege vegherea.

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

Contrar impresiei iniţiale, nu vegherea este tema principală a grupului de parabole ale „absenţei și așteptării“. Primordială este absenţa. Pentru că în aceste parabole absenţa naște conţinut, îmbogăţește povestea în loc să o sărăcească. Absenţa nu este lipsa, golul, inexistenţa, ci elementul capabil să catalizeze.

Absenţa este cea care ne vorbește despre sens și despre substanţă. Vorbește despre sens, pentru că este reperul la care se raportează cei care așteaptă, și vorbește despre substanţă, pentru că înfrânge chiar și cele mai puternice voinţe pentru a scoate la iveală adevărul despre cei ce așteaptă. Există doar două reacţii faţă de absenţă. Pe de o parte, ea poate fi un prilej de satisfacţie pentru cel care o vede ca oportunitate de a se sustrage, de a se relaxa, sau, dimpotrivă, de a câștiga autoritate și avantaje. Acest personaj percepe revenirea stăpânului ca un factor de stres, un epilog repulsiv,

detestabil, precum acţiunea ilicită a unui hoţ. Vegherea lui, dacă există, înseamnă insomnie, chin, privaţiune, stres. Pe de cealaltă parte, absenţa stăpânului este o permanentă pierdere, o lipsă pentru cel care, în mintea și în inima lui, nu se poate susbtitui în vreun fel stăpânului. Acest personaj trăiește o continuă senzaţie de provizorat, de incompletitudine, indiferent de perioada de absenţă a celui care l-a delegat. Pentru el, revenirea stăpânului semnifică o revenire la normal, o eliberare, o sărbătoare. De aceea, vegherea lui nu este privaţiune și chin, ci ni se înfăţișează ca anticipaţie, stare de spirit, model de gândire. IM P E R AT IV E L E A B S E NŢ E I

Ce anume îmi va hotărî soarta? Întârzierea mirelui era o caracteristică standard a nunţilor evreiești, pe care Iisus o folosește pentru a întări senzaţia de ﬁresc a întârzierii Zilei Domnului, a revenirii Sale.

6. Craig L. Bloomberg, Interpreting the Parables, InterVarsity Press, Downers Grove, Il, 1990, p. 194. 7. Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, Humanitas, București, 2013, p.163. 8. Ibidem, p. 164.

Absenţa care dezmoștenește Pe același fundal al vegherii, în timp ce parabolele „absenţei“ vorbesc despre revenirea inopinată, fulgerătoare, parabola celor zece fecioare vorbește despre întârziere. Poporul lui Dumnezeu avea deja, încă de pe atunci, o percepţie a întârzierii Zilei Domnului, iar Iisus nu ocolește subiectul, ci îl prezintă tranșant – semn că întârzierea, obiectivă sau doar percepută, este recunoscută și chiar tratată de Dumnezeu. Fecioarelor neînţelepte nu li se reproșează că au adormit, ci că le-a lipsit uleiul din candele. Din nou, vegherea nu înseamnă insomnie, ci anticipaţie, năzuinţă dublată de chibzuinţă. Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, și cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate și au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieșiţi-i în întâmpinare!“ Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.“ Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn și cumpăraţi-vă.“ Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa. Mai pe urmă, au venit și celelalte fecioare și au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“ Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!“ Vegheaţi dar, căci nu știţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. (Matei 25:1-13) Întârzierea mirelui era o caracteristică standard a nunţilor evreiești6, pe care

SEMNEL E TIMPU LU I

Iisus o folosește pentru a întări senzaţia de firesc a întârzierii Zilei Domnului, a revenirii Sale. Întârzierea este deja un dat care nu trebuie să preocupe excesiv, pentru că, oricum, nu poate fi blamat pentru sincopele sau omisiunile din pregătirea așteptătorilor. Ce nu era însă specific contextului evreiesc al timpului este reacţia mirelui faţă de fecioarele neînţelepte. Mirele refuză să le primească la ospăţul de nuntă, pentru că... nu le cunoaște. Acest răspuns este substanţa parabolei celor zece fecioare. Pentru că nu au așteptat cum se cuvine, pentru că nu au anticipat cu conștiinciozitate venirea mirelui, pentru că nu au avut grijă să nu-i umbrească sosirea printr-o pregătire necorespunzătoare, fecioarele neînţelepte se autoexclud din partida celor recunoscuți ca așteptând. „Blocarea accesului nu e, propriu-zis, o interdicţie. E absenţa totală a «petentului» din spaţiul așteptării, absenţă care se traduce într-o gravă pierdere de identitate.“7 Revine tema din articolul anterior: dacă nu ai trecut în viaţă pragul ușii care ţi-a fost deschisă înainte, dacă nu ai trăit ca unul care face parte deja din familia reunită a Împărăţiei, la întâlnirea cu mirele nu ai nicio altă dovadă de apartenenţă, „ești în situaţia de a nu avea chip“.8

Absenţa care învie speranţa Frank Wild este omul mai puţin cunoscut din celebra istorie a Expediţiei Imperiale Transantarctice, care a eșuat după ce vasul Endurance, aflat sub conducerea britanicului Sir Ernest Shackleton, a rămas blocat și, într-un final, a pierit sub gheţurile Mării Weddell. Echipajului i-au trebuit câteva săptămâni până când, întâi pe gheață și apoi pe apă, a transportat cele trei bărci de salvare și proviziile de pe vas până pe Insula Elefantu-lui, unde s-a stabilit tabăra provizorie a naufragiaţilor. Căpitanul Shackleton știa că singura speranţă de supravieţuire se lega de o

PAR A B O L EL E D O M NULUI I I S US

„Blocarea accesului nu e, propriu-zis, o interdicţie. E absenţa totală a «petentului» din spaţiul așteptării, absenţă care se traduce într-o gravă pierdere de identitate.“ Andrei Pleșu

IM P E R AT IV E L E A B S E NŢ E I

Ce anume îmi va hotărî soarta? „Strângeţi-vă lucrurile, băieţi, șeful s-ar putea să vină astăzi.“

Frank Wild, liderul grupului de naufragiați de pe Insula Elefantului

9. Ernest Shackleton, South: The Story of Shackleton’s 1914-1917 Expedition, Kessinger Publishing, 2004, p. 262.

insulă din Oceanul Atlantic, Georgia de Sud, aflată la peste 800 de mile distanţă. Știa însă, de asemenea, că a găsi o insulă atât de mică în ocean, navigând cu o barcă de salvare, era o sarcină aproape imposibilă. Pe 24 aprilie 1916, împreună cu alţi cinci oameni, căpitanul a pornit pe ape către salvarea sau moartea lor și, implicit, a celorlalţi douăzeci și doi, rămași să-i aștepte. Fără certitudini, la temperaturi de până la -45 de grade Celsius, cu resurse limitate și probleme de sănătate, cei douăzeci și doi rămași pe insulă luptau cu cele mai negre gânduri. Să reziste era la fel de puţin probabil precum succesul încercării căpitanului lor. Totuși, absenţa căpitanului însemna marea lor speranţă. Frank Wild, liderul grupului de pe insulă, mâna dreaptă a căpitanului Shackleton, a organizat un adăpost uscat din materialul celorlalte două bărci de salvare și s-a dedicat menţinerii moralului oamenilor și ocupării timpului lor cu sarcini utile. Au rămas faimoase cuvintele pe care, la numai două săptămâni după ce Shackleton plecase, Frank le-a spus celorlalţi: „Strângeţi-vă lucrurile, băieţi, șeful s-ar putea să vină astăzi.“9 Din acel moment, timp de trei luni și jumătate, Frank și-a împachetat sacul de dormit în fiecare zi, pregătindu-se pentru întâlnirea cu nava salvatoare. Ceea ce s-a întâmplat abia pe 30 august 1916, cu două zile înainte să li se epuizeze toate rezervele de mâncare. Dacă supravieţuitorii de pe Insula Elefantului îngropau îngrijorarea între activităţile de rutină, din cuvintele lui Iisus îngrijorarea dispare complet. El îi solicită pe cei ce-L așteaptă să-și îndeplinească lucid și dedicat sarcinile, iar starea de veghe să fie nu insomnie, ci o stare activă de spirit, dominată de speranţă, nevoie și fericită anticipaţie. Iisus vrea să trăim simultan și pe deplin în Împărăţia care va să vie, dar la fel de

SEMNEL E TIMPU LU I

implicat și autentic și în mica împărăţie, trecătoare, pe care El a întemeiat-o pentru aici și acum. Încercarea de trăi într-una dintre cele două, alternativ sau selectiv, naște extreme: dezinteres sau bigoterie. Oricare dintre aceste extreme echivalează cu pierderea numelui din registrele marii Împărăţii. Apoi, dacă Frank Wild căuta să neutralizeze incertitudinea revenirii celui absent, Iisus a mers și mai departe. Din cuvintele Sale lipsește incertitudinea revenirii. De fapt, cea mai mare certitudine a parabolelor „absenţei și așteptării“ este că absentul sosește. Absenţa Căpitanului nu vorbește doar despre speranţă, ci despre certitudinea că salvarea urmează.

Așteptările care înșală Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paște oile, îi va zice, când vine de la câmp: ,,Vino îndată și șezi la masă?” Nu-i va zice mai degrabă: ,,Gătește-mi să mănânc, încinge-te și slujește-mi până voi mânca și voi bea eu, după aceea vei mânca și vei bea și tu?” Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot așa și voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ,,Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:7-10) Oricât de atentă este aşteptarea, oricât de vrednic este cel ce așteaptă sau de meticulos în a-şi îndeplini sarcinile, nimic din ceea ce face „sluga” nu reprezintă un argument, o raţiune sau o cauză a salvării sale. Este aberant să ai pretenţii la har, după cum este ilogic ca un orfan să aibă, pe baza realizărilor sau talentelor sale, pretenţii la adopţie. Pretenţiile pot să apară doar la cel care l-a adoptat. El este cel care poate şi se aşteaptă ca orfanul să se comporte demn de numele şi dragostea celui care l-a adoptat.

Număr special

Medalia de aur pentru locul IV Copacul care a umbrit pământul Surpriza din noapte(a aceasta) Urzeala tronurilor Ziua în care criticii vor tăcea Examenul din fața ușii

PARABOLELE DOMNULUI IISUS

revistă de analiză și opinie creștină

PARABOLELE

Iisus Domnului