St97 iulie 2014 by Catalin Daniel Ciolca

iulie 2014

Vântul schimbării Biserica și statul. O relaţie complicată ADN – limbajul hazardului sau al Creatorului? Fericirea este un dar R E V I S TĂ D E A N A L I Z Ă Ș I O P I N I E C R E Ș T I N Ă

MONTAJ COVERS.indd 1

IULIE 2014

26/06/14 10:38

MONTAJ COVERS.indd 2

26/06/14 09:45

Editorial

DE NOREL IACOB

Prozelitismul Condamnatul care așteaptă reabilitarea

in povestea solicitării abuzive pe care inspectorul școlar din Gorj le-a transmis-o profesorilor de religie din județ1, cel mai mult mi-a atras atenția fragmentul: „felul și frecvența activităților prozelitiste... implicarea preotului paroh... în activitatea de combatere a acestui fenomen“. Puține cuvinte din vocabularul limbii române suferă din pricina unei atât de mari confuzii semantice. Ce este prozelitismul cu adevărat, de ce (sau dacă) trebuie el combătut sunt întrebări care cer răspunsuri complete și oneste, cu atât mai mult cu cât știm ce patimă poate naște o discuție despre „sectanți“ și „prozelitism“ în România majoritar ortodoxă. Papa Benedict își manifesta, într-un discurs din 2007, îngrijorarea față de prozelitismul „agresiv“, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inclus în deciziile ei referiri la un prozelitism „nepotrivit“. Există, așadar, forme de prozelitism agresiv sau nepotrivit, adică manipulativ sau coercitiv, iar dezaprobarea lor este la fel de evidentă precum truismul că manipularea sau coerciția nu sunt acceptabile. Dar confirmarea existenței unor asemenea forme condamnabile nu face altceva decât să sublinieze că prozelitismul în sine nu este negativ. Deși aceasta ar putea fi o surpriză pentru cei care folosesc peiorativ termenul, prozelitismul înseamnă acțiunea de comunicare a unei credințe religioase, prin varii mijloace, cu scopul de a-i invita și pe alții să adopte această credință. Definit astfel, prozelitismul se arată firesc și bun.

eea ce explică situația ingrată a „prozelitismului“ este, de fapt, dificultatea de a crea o distincție clară între acesta și evanghelizare. Astfel, în timp ce toate religiile creștine susțin evanghelizarea nereligioșilor sau a necreștinilor, sensibilitatea bisericilor crește când este vorba despre „evanghelizarea“ în interiorul creștinismului. În aceste cazuri, evanghelizarea unei biserici devine prozelitismul alteia. Motivul nu este greu de înțeles. De bună seamă, niciunei biserici nu îi place ca membrii ei „să se convertească“ la o altă credință. Dar, din punct de vedere doctrinar, după cum observa profesorul de drept Silvio Ferrari, pozițiile bisericilor față de schimbarea religiei pot fi foarte diferite, de la abordări exclusiviste de tipul semel catholicus, semper catholicus („odată catolic, pentru totdeauna catolic“) până la posibilitatea „retragerii“ din biserică, ca un act de voință proprie, îngăduită, de pildă, de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Aceste deosebiri doctrinare influențează retorica diferită a bisericilor pe tema prozelitismului. Astfel, bisericile care consideră că apartenența religioasă este rezultatul alegerii personale, de pildă evanghelicii sau penticostalii, nu ezită să invite alți creștini să le îmbrățișeze credința. În schimb, bisericile tradiționale privesc prozelitismul ca pe o activitate nelegitimă, argumentând că o persoană botezată rămâne catolică sau ortodoxă, în virtutea botezului ei, chiar și dacă nu mai este practicantă. Cu alte cuvinte, ea nu are nevoie de o altă „evanghelizare“, ci doar de o revigorare a credinței sale catolice sau ortodoxe. Biserica Ortodoxă a făcut însă un pas mai departe, conferind calității de membru al bisericii valențe identitare naționaliste („românii sunt ortodocși“ sau „un bun rus este un rus ortodox“). Și, continuând pe această linie, ortodoxia se așteaptă ca alte biserici creștine să se abțină de la a-și crea structuri în țările în care Biserica Ortodoxă are rădăcini istorice. Stă mărturie tensiunea din 2002, când decizia de a înființa patru noi dioceze în Rusia i-a atras papei Ioan Paul II acuzații de prozelitism din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Printre altele, catolicii (tocmai ei) au replicat corect atunci: „Și cu libertatea de gândire, de conștiință și de religie cum rămâne?“.

1. Vezi Marius Necula, „Biserica și statul. O relație complicată“, ediția curentă.

01 Editorial.indd 1

27/06/14 16:42

Retrospectiva lunii iunie

6 MARIUS NECULA

Biserica și statul. O relație complicată

ELIZA BERZESCU

Vântul schimbării Director: Marius Munteanu Redactor-şef: Norel Iacob Colegiul de redacţie: Robert Ancuceanu, Eliza Berzescu, Adrian Bocăneanu, Nicu Butoi, Irina Cristescu, Alina Kartman, Andreea Irimia, Florin Gheţu, Florin Lăiu, Corina Matei, Adrian Neagu, Marius Necula, Denisa Stamate Corectură: Emanuela Jalbă-Șoimaru, Lavinia Goran Graphic Designer: Cătălin Ciolca Contact: Revista Semnele timpului Str. Cernica nr. 101, Pantelimon Tel: 021 323 0020/Fax: 323 0040 redactie@semneletimpului.ro www.semneletimpului.ro Abonamente se pot face oricând în cursul anului pentru 6 luni (30 lei) sau 12 luni (60 lei). Tel: 021 323 0020 (interior 207) abonamente@viatasisanatate.ro Serie nouă | ISSN 1224-7561 Nr. 07/2014 | Volumul 26, nr. 195. Revista apare în limba engleză din 1840. În limba română a apărut între 1908 și 1942. Seria nouă a fost începută în 1990. © Semnele timpului, 2014. Preţ: 6 lei Textele biblice sunt redate din ediţia D. Cornilescu a Bibliei în limba română. Vântul schimbării Biserica și statul. O relaţie complicată ADN – limbajul hazardului sau al Creatorului? Fericirea este un dar R E V I S TĂ D E A N A L I Z Ă Ș I O P I N I E C R E Ș T I N Ă

FLORIN GHEŢU

ADN – limbajul hazardului sau al Creatorului?

IULIE 2014

NICU BUTOI

CCare este t rostul t vieții mele pe pământ?

56 ANDREEA IRIMIA

S E M N E L E T I M P U LU I

02-03 Sumar.indd 2

Viețile din borcan 26/06/14 10:38

18 E C H I PA S E M N E L E T I M P U LU I

CORINA MATEI Redactor

ALINA KARTMAN

Haiducii rețelelor și lupta pentru kilobiți

32 ROBERT ANCUCEANU

Sfârșitul medicamentelor?

38 ADRIAN BOCĂNEANU

Fericirea este un dar

CORINA MATEI

Goana după semne șii minuni i i 02-03 Sumar.indd 3

-am născut în orașul prahovean Vălenii de Munte, acum 44 de ani. Am beneficiat de o educație pe care, cu timpul, am apreciat-o tot mai mult, atât din partea părinților – mama, profesoară de limba română, și tatăl, judecător –, cât și din partea unor profesori. Bunicii mi-au fost un model de trăire creștină și de armonie în cuplu. Sigur, erau vremuri de ateism oficial, era nevoie de o schizoidie a comportamentului în colectivitate, dar lecturile personale și educația familială ne puteau oferi, cu discreție, o orientare morală și intelectuală mai sănătoasă. Am studiat la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Au urmat un masterat și doctoratul, cu o temă la care am lucrat cu plăcere, despre simbol într-o abordare interdisciplinară. Toată această perioadă mi-a oferit mie, ca și întregii mele generații, șansa unei mari deschideri culturale și spirituale. Azi, la rândul meu, încerc să discern și să le transmit studenților această deschidere, pentru necesara noastră șlefuire perpetuă. La un moment dat, am avut revelația că Dumnezeul adevărat nu e cel „al filosofilor și al savanților“, după cum constata și Blaise Pascal. Am realizat și că viața ni se compune din etape, uneori foarte diferite, și că nu ar trebui să ne mulțumim cu vreuna, ci să năzuim mereu la a ne îmbunătăți ca oameni, iar reperul care nu dezamăgește niciodată este, pentru mine, cel christic. Apropiindu-mă de Cuvântul lui Dumnezeu, L-am rugat să-mi arate cum sunt și cum trăiesc copiii Lui. Răspunsul continuă să-mi fie dat și, printre multe bucurii surprinzătoare, s-a concretizat în colaborarea mea la această revistă, cu oameni frumoși.

26/06/14 10:38

RETROSPECTIVĂ

Andreea Irimia

Retrospectiva lunii L una iunie nu a ieșit din tiparul frământărilor politice specific lunilor precedente. Consecințele alegerilor europarlamentare sau ale celor din Ucraina, alegerile prezidențiale din Siria, Egipt sau Israel și abdicarea regelui Spaniei s-au aflat în atenția analiștilor politici. Incidentele violente din Pakistan sau Franța au readus în discuție problema drepturilor omului. Testele din domeniul colectării de informații și al supravegherii au format, de asemenea, intriga lunii. Pe 4 iunie, liderul Siriei, Bashar al-Assad, a fost reales în funcția de președinte, obținând 88,7% din voturi. Alegerile, deși primele din ultimii 50 de ani care au avut mai mulți candidați, au fost catalogate de americani drept „o rușine“ și „o desprindere totală de realitate“. Nici alegerile din Egipt nu au fost considerate echitabile, în principal din cauza lipsei unei opoziții credibile. Pe 3 iunie, fostul șef al armatei, Abdel Fattah el-Sisi, a fost proclamat

președinte al Egiptului, cu 96,9% din sufragii. Și Israelul și-a ales un nou președinte pe 8 iunie, când, în locul lui Shimon Peres, ramura legislativă a guvernului, Knesset, l-a ales pe candidatul dreptei, Reuven Rivlin. O oarecare surpriză a reprezentat-o abdicarea regelui Spaniei, Juan Carlos, în vârstă de 76 de ani, care și-a anunțat decizia pe 2 iunie. Din cauza unor scandaluri în care acesta era implicat, Casa regală a Spaniei cunoștea o scădere a încrederii populației. Întronarea prințului Felipe al VI-lea, pe 19 iunie, a avut astfel rolul de a reconsolida încrederea populației.

CONTROVERSE ÎN URMA ALEGERILOR Imediat după alegerile europarlamentare, victoria partidelor eurofobe a pus pe jar întreaga Europă, iar nemulțumirile liderilor cu privire la UE au ieșit și ele la suprafață. François Hollande a ținut să menționeze că UE a devenit de neînțeles și că ar trebui să se retragă de acolo de unde nu

S E M N E L E T I M P U LU I

04-05 Retrospectiva.indd 4

26/06/14 09:37

acordul de asociere cu Uniunea Europeană pe 27 iunie, în aceeași zi cu Republica Moldova.

VIOLENȚE ÎN PAKISTAN ȘI FRANȚA În Pakistan, 5 bărbați au fost arestați pe 30 mai pentru uciderea cu pietre în public a unei tinere însărcinate. Printre criminali se afla și tatăl fetei, nemulțumit de soțul pe care fi ica lui și-l alesese. Cazul revoltător a ridicat problema drepturilor femeilor în țările musulmane. Nici țările civilizate nu sunt scutite de cruzime. În Franța, cazul lui Darius, adolescentul de etnie romă în vârstă de 16 ani care a fost găsit pe 13 iunie într-un cărucior de supermarket, bătut cu sălbăticie de francezi, a generat reacții de indignare la nivel înalt. Președintele Franței a denunțat gestul ca fi ind „incalificabil și nejustificat“. Din fericire, băiatul a dat semne de ieșire din coma indusă de medici.

IUNIE este nevoie de ea, referindu-se la controlul asupra unor domenii care nu țin de competența sa. David Cameron a afi rmat, de asemenea, că UE a devenit „prea mare, prea autoritară și prea intruzivă“. De aceea, pe 27 mai liderii europeni au decis să reevalueze prioritățile și aria de competență a UE. În paralel cu aceste discuții, ca o replică la UE, pe 29 mai s-a creat Uniunea Eurasiatică, cu scopul cooperării economice dintre Rusia, Belarus și Kazahstan. După învestirea de pe 7 iunie, președintele ucrainean Petro Poroșenko și-a asumat sarcina de a pacifica Ucraina. La începutul lunii însă, confl ictul se agravase pe fondul doborârii unor aparate de zbor ucrainene de către separatiștii proruși. Pe 23 iunie, violențele au fost sistate de ambele părți, pentru o perioadă de 5 zile. Stabilitatea regiunilor separatiste a rămas totuși sub semnul întrebării. O altă decizie semnificativă a președintelui a fost aceea de a semna

COLECTARE DE DATE ȘI SUPRAVEGHERE NATO a efectuat, în perioada 19-28 mai, în Norvegia, cel mai mare exercițiu din istoria sa în ceea ce privește supravegherea populației. Tehnologia testată a cuprins avioane fără pilot, drone, sateliți și alte tehnologii de vârf. Exercițiul, numit „Unified Vision 2014“, a fost o simulare a unor situații de urgență și a mobilizat 2.000 de experți din 28 de state. PROIECTUL LUNII ȘI CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL Autoritățile chineze au anunțat pe 27 mai realizarea unui plan menit să contracareze problemele grave referitoare la calitatea aerului. Pentru că o treime din poluarea Chinei este produsă de gazele de eșapament, guvernul a decis ca, până la sfârșitul anului, să fie scoase din uz 6 milioane de mașini care nu respectă standardele de poluare. Pe 12 iunie a avut loc deschiderea Campionatului Mondial de Fotbal din Brazilia, așteptată de fani ai sportului din toată lumea. Evenimentul nu a fost lipsit de probleme, greva angajaților de la metroul din Sao Paulo periclitând deschiderea în bune condiții a campionatului. De asemenea, cheltuielile uriașe și nesustenabile implicate în construirea a 12 stadioane, cu 4 mai multe decât numărul programat inițial, au nemulțumit populația și au pus pe gânduri spectatorii, care au văzut sau au citit despre sărăcia cu care se confruntă zilnic o mare parte a brazilienilor. 5

04-05 Retrospectiva.indd 5

26/06/14 09:37

Sistemul economic global stă să cadă, avertizează papa Francisc. „Excludem o întreagă generaţie pentru a susţine un sistem care nu mai este bun și care nu mai poate continua așa“, a declarat pontiful, într-un interviu în care a vorbit despre rata mare a șomajului printre tineri și efectele unei economii clădite pe idolatrizarea banilor.

VÂNTUL SCHIMBĂRII 6

S E M N E L E T I M P U LU I

06-11 Eliza.indd 6

26/06/14 09:39

Eliza Berzescu

apa Francisc nu s-a sfiit să comenteze problemele economice încă de la începutul mandatului său, afirmând în mai multe rânduri că inechitatea este „rădăcina răului social“. Discuția despre inechitatea socială s-a reaprins. În publicațiile internaționale au apărut multe comentarii, opinii și editoriale denunțând sistemul oligarhic care ar conduce economia la nivel global și lansând avertismente despre o posibilă cădere a sistemului capitalist și, împreună cu el, a democrației. Dacă ar fi vorba doar despre părerea unui papă îngrijorat de soarta celor săraci (lucru ce face

SOCIAL

parte din „fi șa postului“), atunci discuția s-ar putea termina înainte să înceapă cu adevărat. Însă subiectul se află în centrul atenției publicului din Statele Unite, dar și a oficialilor Fondului Monetar Internațional, două arene din care a lipsit până acum interesul pentru această problemă. Inegalitatea socială, sărăcia și imigrația sunt preocupări comune pentru papa Francisc și președintele Obama, despre care cei doi au discutat și cu ocazia vizitei președintelui american la Vatican. Iar în ceea ce privește FMI-ul, Christine Lagarde afi rma despre capitalism, la o întâlnire cu prințul Charles și cu mai mulți

06-11 Eliza.indd 7

26/06/14 09:39

Christine Lagarde aﬁrma despre capitalism, la o întâlnire cu prințul Charles și cu mai mulți investitori internaționali, că „a purtat semințele propriei distrugeri“, cu un citat din Karl Marx.

1. „How bad is it? So bad even the capitalists are quoting Marx“, www.catholic.org, 11 iunie 2014. 2. Jeffrey Frankel, „How to address inequality“, www.voxeu.org, 29 aprilie 2014. 3. Raghuram Rajan, „Fault Lines: How Hidden Fractures Still Threaten the World Economy“, Princeton University Press, 2010. 4. Joseph Stiglitz, „The Price of Inequality“, W. W. Norton & Company, 2013.

investitori internaționali, că „a purtat semințele propriei distrugeri“, cu un citat din Karl Marx.1 A fost o ocazie care i-a făcut pe mulți să se întrebe cât de rea e situația dacă până și capitaliștii încep să-l citeze pe Marx. Legăturile dintre inechitate, criza economică, tendința către naționalism și extremism politic și social au început să umple mass-media, prevestind un viitor care mai degrabă ne aduce aminte de ororile trecutului.

Un moment „prielnic“... La nivel mondial, diferența dintre săraci și bogați s-a mai atenuat, pe măsură ce situația țărilor din lumea a treia s-a îmbunătățit și în Occident dezvoltarea a stagnat. Însă inechitatea este din ce în ce mai prezentă pe plan național, din SUA și până în India. Expresia „cei 1%“, desemnându-i pe cei mai bogați oameni dintr-o societate, pare să fie laitmotivul problemei inechității sociale, la nivel global. Deși această problemă nu este nouă, a durat ceva timp pentru a căpăta momentum politic. Astăzi, vorbim despre inechitate din două motive. Unul este că SUA suferă, iar SUA este expertă în a-și exporta anxietățile. Astăzi, nivelul inechității în ceea ce privește veniturile s-a întors la pragul extrem de dinaintea Marii Depresii. În 2012, 1% dintre cetățenii americani dețineau 19% din averea întregii țări (un nivel nemaiîntâlnit din 1928), iar partea deținută de 0,1% (cei mai bogați 1% din primii 1%) a crescut la 9% din averea întregii țări, un nivel egal cu cel din 1916.2 Al doilea motiv este că, pe măsură ce recesiunea s-a instalat la nivel global, cu toții am început să ne trezim din amorțeala în care trăiam înainte de criză și să simțim, destul de brusc și dureros, adevărata dimensiune a inechității. Înainte de criză inechitatea era mascată de creditele foarte ieft ine care ne făceau viața mai ușoară. Cei din domeniul fi nanciar s-au îmbogățit foarte mult la începutul anilor 2000, dar și ceilalți au

putut să împrumute sume mari pentru a-și satisface nevoile. După ce bula imobiliară a explodat, totul s-a schimbat. A ieșit la iveală un sistem bolnav, dar bancherii cu influență au scăpat de pedepse, în timp ce oamenii de rând și-au pierdut casele și locurile de muncă. În aceste condiții, pătura de mijloc a sărăcit simțitor, iar recesiunea întreține această situație pe termen lung, erodând speranța că vom reveni vreodată la traiul mai bun din timpul marii bule imobiliare.

... pentru o discuție mai amplă Odată începută analiza inechității sociale, discuția s-a lărgit simțitor, de la felul în care aceasta ne afectează pe fiecare în parte până la felul în care afectează societatea modernă și globalizată în care trăim astăzi. Pentru economiști, relația dintre inechitate și prosperitate este încă ambiguă. Inechitatea poate stimula creșterea economică dacă oamenii sunt stimulați să muncească mai eficient pentru a-și păstra locul de muncă, iar cei bogați fac mai multe investiții. Dar, totodată, cei talentați, dar săraci nu mai au acces la locurile de muncă unde ar putea contribui la dezvoltarea societății, iar resentimentele populației sărăcite ajung să dea naștere unor politici populiste, care distrug creșterea economică pe termen lung. Studiile realizate pentru a găsi legăturile cauzale între inechitate, creștere economică sustenabilă și risc de criză au ajuns la diferite concluzii. Economistul Raghuram Rajan, guvernator al Băncii de Rezervă a Indiei, arată că inechitatea duce la instabilitate și volatilitate și că aceasta este, de fapt, vinovatul principal pentru criza fi nanciară globală din 2008 prin intermediul creditelor fără acoperire.3 Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, indică spre rolul factorilor politico-economici (în special influența celor bogați), care au permis excesul fi nanciar ce a dus la explodarea bulei imobiliare4 , în timp

S E M N E L E T I M P U LU I

06-11 Eliza.indd 8

26/06/14 09:39

ce Jonathan Ostry (director adjunct al Departamentului de Cercetare din cadrul FMI) și Andrew Berg (șeful Diviziei pentru Dezvoltarea Macroeconomiei din cadrul Departamentului de Cercetare al FMI) aduc dovezi istorice din mai multe țări, care arată cum o egalitate mai pronunțată susține creșterea economică.5 Toate aceste lucrări vin pe fondul unui consens în literatura de specialitate, conform căruia inechitatea subminează progresul în educație și sănătate, cauzează instabilitate politică și economică și subminează consensul social necesar pentru înfruntarea unei crize majore, afectând astfel pacea și durabilitatea progresului social.

De la inechitate la instabilitate În prezent, trăim teoria cu pricina pe propria piele. Fie că este sau nu o consecință directă a inechității sociale, a recesiunii globale, a măsurilor de austeritate, climatul de instabilitate politică și socială s-a format deja și se traduce prin prezența extremismului, a rasismului și a naționalismului politic. Uniunea Europeană a fost creată din dorința de a fi bastionul unui sistem care pune cetățeanul pe primul loc, însă din 2008 a ajuns să fie reprezentantul unui sistem care presupune austeritate pentru oamenii de rând și protecție socială pentru bănci. Pe acest fond, partidele populiste au început să capteze atenția și simpatia electoratului până acolo încât au reușit o performanță istorică la alegerile europarlamentare din luna mai. Extrema dreaptă franceză (Partidul Frontul Național) și extrema dreaptă engleză (Partidul pentru Independența Marii Britanii) au luat cele mai multe voturi din cele două țări și au intrat în Parlamentul European împreună cu numere record din partea extremei drepte daneze (Partidul Popular) și a stângii radicale grecești (Partidul Syriza). Împreună, aceste partide ocupă un sfert din scaunele celui mai antieuropean Parlament European din istorie.

Rezultatul de la europarlamentare este cu atât mai important acum, când s-a luat decizia ca, pentru prima dată în istoria UE, parlamentul „să aleagă“ președintele Comisiei Europene, instituția care conduce de fapt continentul. Prin urmare, rezultatele electorale vor avea un cuvânt greu de spus în privința candidatului care va prelua cârma Uniunii Europene.

Memorie scurtă, moarte lungă Pe terenul actual, înclinat spre naționalism, ideea că democrația este antidotul pentru toate relele și soluția pentru toate conflictele începe să intre la apă. În prezent, năzuința democratică târâie după sine o ghiulea grea, pe numele ei „primăvara arabă“, ce s-a transformat într-o lungă iarnă pentru Orientul Mijlociu. Modelul democratic este, în prezent, din ce în ce mai greu de promovat și exportat, iar „mântuirea prin capitalism“ în egală măsură, având în vedere că atât economiile avansate din UE sau SUA, cât și piețele emergente controlate de oligarhi par să funcționeze doar în favoarea celor puțini, iar inechitatea socială pare să fie un efect colateral inevitabil al capitalismului, conform tezei celui mai în vogă economist al momentului, Thomas Pikett y6. Unde ne conduc aceste observații? Din ce în ce mai mulți analiști atrag atenția că am pornit pe un drum către o destinație pe care am mai bifat-o – acolo unde democrațiile și-au pierdut legitimitatea în fața oamenilor. Fascismul european s-a născut într-un climat de „rată de șomaj mare și ortodoxie economică… Când stagnarea economică din 1920 a devenit Marea Depresie, oamenii au renunțat la democrație“7, scrie Robert Kutt ner, cofondator al revistei de analiză politică American Prospect. Astăzi, Banca Centrală Europeană și liderii europeni pun nevoile băncilor pe primul loc și nevoile oamenilor pe ultimul loc. Prin urmare, precondițiile fascismului au fost create deja, scrie Kutt ner.8 Economistul Nouriel Roubini, cel care a prevăzut criza imobiliară, avertizează

Din ce în ce mai mulți analiști atrag atenția că am pornit pe un drum către o destinație pe care am mai bifat-o – acolo unde democrațiile și-au pierdut legitimitatea în fața oamenilor.

5. A. Berg, J. D. Ostry, „What Makes Growth Sustained?“, IMF Working Paper, martie 2008. 6. Vezi caseta „Dezbaterea momentului are un nume: Piketty“. 7. Robert Kuttner, „The Road to EuroFascism“, www. hufﬁngtonpost. com, 18 mai 2014. 8. Ibidem.

VÂ N T U L S C H I M B Ă R I I

06-11 Eliza.indd 9

26/06/14 09:39

Din păcate, economia nu își va reveni prea curând. Banca Mondială (BM) tocmai a revizuit în scădere previziunea pentru creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare, de la 5,3% la 4,8%, pentru anul acesta.

și el că terenul este ideal pentru ca naționalismul politic și economic să prindă rădăcini și să înflorească, iar acest lucru ar trebui analizat în contextul „a ceea ce știm, din experiență, că ar putea să urmeze“.9 După el, singura soluție ar fi ca economia să își revină prin crearea locurilor de muncă și creșterea veniturilor. Din păcate, economia nu își va reveni prea curând. Banca Mondială (BM) tocmai a revizuit în scădere previziunea pentru creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare, de la 5,3% la 4,8%, pentru anul acesta.10 Andrew Burns, economist la BM și unul dintre autorii raportului, subliniază că o perioadă de trei ani consecutivi în care performanța economică a fost dezamăgitoare ar putea indica o perioadă lungă de subdezvoltare pentru aceste țări.

La răscruce de vânturi La nivel internațional nu există încă un consens privind soluțiile ce ar trebui adoptate pentru a rezolva problema inechității sociale și pentru a salva democrația și sistemul capitalist. Președintele Obama, directoarea FMI și președintele Franței vorbesc despre o taxare progresivă a veniturilor (care în Franța ar putea să ajungă până la 75% pentru cetățenii cu cele mai mari venituri). Pikett y, în schimb, visează la un impozit global pe venit, dar este conștient că acest lucru este o utopie, pentru că nu s-ar putea ajunge niciodată la un consens, oricât de binevoitori ar fi rușii, arabii sau chinezii. Prin urmare, rămâne și el la

soluția „mai omenească“ a unui sistem progresiv de taxare a capitalului și veniturilor, pentru ca prăpastia inegalității să nu se lărgească până în punctul în care nemulțumirile sociale s-ar putea transforma în mișcări politice radicale. Există însă voci care avertizează că taxarea progresivă nu ar fi cea mai bună

Dezbaterea momentului are un nume: Piketty 9. Nouriel Roubini, „Economic insecurity and the rise of nationalism“, www. theguardian.com, 2 iunie 2014. 10. „Shifting priorities; building for the future“, www.worldbank. org/en/publication/ global-economicprospects, iunie 2014.

Preocuparea pentru rezolvarea inechităţii și-a găsit fundamentul într-un bestseller internaţional de 700 de pagini, Capital in the Twenty-First Century, al economistului francez Thomas Piketty. Concluziile sale se bazează pe cercetările pe care le-a efectuat în ultimii zece ani privind modul în care au evoluat în secolele din urmă veniturile și bogăţia (capitalul), oferind o imagine de ansamblu asupra inegalităţii de la Revoluţia Industrială până astăzi. Piketty a devenit un fenomen social, intelectual și mediatic, intrând în istorie lângă Francis Fukuyama. Teza principală a cărţii sale este că inechitatea economică este un efect colateral inevitabil al capitalismului. Acest efect crește atunci când „r > g“, unde „r“ este rata rentabilităţii profitului și „g“ este rata creșterii economice. Pe scurt, dacă averea celor bogaţi crește mai rapid decât economia unei ţări, bogaţii vor deveni și mai bogaţi, iar inegalitatea se va amplifica.

S E M N E L E T I M P U LU I

06-11 Eliza.indd 10

26/06/14 09:39

soluție, asemenea sisteme dovedind, în istorie, că sunt ineficiente, nesustenabile, și chiar mai rele decât problema în sine. Robert Lucas, laureat al Premiului Nobel, spunea că „dintre toate tendințele care ar putea dăuna economiei, cea mai seducătoare și otrăvitoare este dezbaterea privind distribuția veniturilor“.11 Calea „cea dreaptă“ ar fi creșterea economică susținută, „care înalță toate bărcile“, nu doar pe unele. Însă, dacă economia nu își va reveni, Pikett y prevede că măsurile propuse de el vor deveni realitate mai devreme sau mai târziu, fie pentru că vom fi forțați să le adoptăm după următoarea criză de mari proporții, fie pentru a evita ca aceasta să aibă loc. „A evita“ este cuvântul-cheie în situația dată, în care am putea spune, fără să ne hazardăm prea mult, că lumea stă pe

muchie de cuțit. Însă acest lucru nu atrage după sine o predicție necesară. De multe ori (probabil de mai multe ori decât ne închipuim) lumea a scăpat nevătămată. Dar nu mereu, ceea ce ne obligă să nu ignorăm ce se întâmplă, ascunzându-ne de realitate în spatele unei mentalități de tipul carpe diem. Optimistul incurabil va alege să își imagineze un scenariu în care tot ce e mai bun se leagă într-un lanț al cauzelor și al consecințelor benefice. Un pesimist înnăscut va vedea însă cum se conectează cele mai nefaste tendințe în societate și totul o ia haotic la vale. Însă ambii greșesc. Nu este nevoie de predicții, fie ele optimiste sau pesimiste, ci ne aflăm, poate, într-un moment mai dificil decât atât, în care trebuie să observăm, să evaluăm și să decidem ce ține de noi pentru a evita scenariile care ar putea repeta ororile istoriei.

11. Paul Krugman, „Why We’re in a New Gilded Age“, www.nybooks.com, 8 mai 2014.

VÂ N T U L S C H I M B Ă R I I

06-11 Eliza.indd 11

26/06/14 09:39

RELIGIE

Marius Necula

La începutul lunii iunie, o gafă uimitoare devenea aspect de dezbatere publică: în judeţul Gorj, la cererea inspectorului de specialitate, trebuia ca profesorii de religie să-i furnizeze informaţii cu privire la numărul elevilor neoprotestanţi din școli, numărul familiilor eterodoxe din localităţile judeţului, situaţia caselor de rugăciune, numele pastorului, felul și frecvenţa activităţilor de prozelitism și implicarea preotului paroh în relaţia cu școala și în activitatea de „combatere a acestui fenomen“.

S E M N E L E T I M P U LU I

12-17 Necula.indd 12

26/06/14 12:54

12-17 Necula.indd 13

26/06/14 12:54

Biserica Kretzulescu, București

ntr-un comunicat, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își manifesta îngrijorarea față de „reapariția și tendința de instituționalizare a unor practici discriminatorii, ilegale și anticonstituționale, contrare direcției de modernizare a Statului Român“1. Pe un ton similar, Toma Pătrașcu, vicepreședintele Asociației Secular Umaniste din România (ASUR), declara pentru HotNews.ro că acesta „este un caz fl agrant de discriminare pe temei religios. Un angajat al statului român acționează de fapt în interesul direct al unei entități private“.2 Ulterior, directorul general adjunct din cadrul Ministerului Educației, Gabriel Ispas, prezent la o dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, a catalogat acțiunea inspectorului drept un demers „de maximă prostie“3. În situații ca acestea reapar în spațiul public discuțiile privind relația oportună dintre stat și biserică – pertinența orei de religie în școală, a însemnelor religioase în locurile publice, a subvențiilor din bugetul de stat pentru culte și așa mai departe. Toate, în contextul dezbaterii unui principiu de bază al democrației contemporane, și anume laicitatea statului.

Cum definim laicitatea unui stat? Invocarea laicității statului român nu poate fi făcută în mod direct, ci mai degrabă indirect. În conformitate cu dispozițiile generale ale Constituției actuale, statul român este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil (art. 1), un stat de drept, democratic și social (art. 2). Nu se face referire la aspectul laic. Dar poate nici nu ar fi nevoie de o astfel de precizare, deoarece caracterul democratic îl implică și pe cel laic. Laicitatea desemnează separarea 4 puterii politice și administrative a statului de puterea religioasă. Nu este nimic altceva decât o aplicare a unui principiu de bază al democrației, și anume separația puterilor în stat.

Separația puterilor în stat Este o sintagmă uzitată în domeniul politic, creată și folosită pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat (1689-1755), baron de Montesquieu. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate

S E M N E L E T I M P U LU I

12-17 Necula.indd 14

26/06/14 12:54

și independente pentru a evita orice formă de absolutism. Mai mult, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărându-i astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului. Regele francez Ludovic al XIV-lea (1638-1714) a rămas în istorie ca un simbol al absolutismului prin celebrele cuvinte „L’État, c’est moi“ (Statul sunt eu). Separarea statului de biserică este un principiu clasic al legislației moderne și se întâlnește în majoritatea democrațiilor occidentale. În practică, sensul acestui principiu variază și depinde de contextul istoric particular al apariției sale sau de practica juridică specifică fiecărei țări, ceea ce îi conferă adevăratele semnificații.

Separația stat/biserică – studii de caz Separarea bisericii de stat este parte a „statului de drept“, concept elaborat de fi losoful englez John Locke (1632-1704). Urmând principiul „contractului social“, Locke afi rmă că statul nu are legitimitate în a controla conștiința individului. Libertatea este un drept natural care trebuie respectat de autoritățile statului. O astfel de abordare, care oferă spațiu toleranței și respectului reciproc, avea să stea, câteva decenii mai târziu, la baza Constituției Statelor Unite. Chiar dacă sintagma „separarea bisericii de stat“ nu se regăsește în mod explicit în Constituția Statelor Unite, în schimb, există trei referințe care stipulează relația dintre religie și stat. Prima referință, articolul VI, secțiunea 3, spune că nu ar trebui să fie impusă nicio condiție religioasă drept criteriu pentru a ocupa o funcție publică. Următoarele două referințe constituționale se găsesc în primul amendament. A doua referință se afl ă în așanumita „clauză a instituirii“, care garantează că guvernul nu va da nicio lege referitoare la instituirea unei anume religii. A treia referință este cunoscută drept „clauza exercitării libere“ și garantează că statul nu va promulga nicio lege care să interzică practicarea liberă a religiei. Așadar, în modelul american statul este neutru și echidistant față de religie, fără a fi, în schimb, nepăsător cu referire la chestiunea religioasă ori antagonic acesteia. Nu toate statele democratice au reglementat problema în manieră identică. În Franța, de

pildă, statul este declarat laic, dar situația diferită în anumite aspecte-cheie față de cea din Statele Unite. În Franța, legea care stipulează caracterul laic al statului este expresia ideologiei celei de-a treia Republici (1870-1940), care a fost regimul politic cel mai longeviv după celebra revoluție din 1789. Laicitatea trebuie înțeleasă în spiritul Revoluției Franceze, care împărtășea o atitudine anticlericală (sau chiar antireligioasă) vădită. În 1794, printr-un decret al Convenției Naționale, era desfi ințat bugetul prin care statul subvenționa biserica (catolică). Această decizie a fost ulterior confi rmată de un alt decret (din 21 februarie 1795), care preciza, în al doilea articol, că „Republica nu va salariza niciun cult“. Cu mici variații, această atitudine se păstrează în Franța până în prezent. Remarcabil este faptul că, în această țară, abia în 1905 se proclamă în mod explicit5 separația dintre biserică și stat. Actualmente, în Republica Franceză nu există biserică de stat, dar se asigură libertatea de conștiință și se garantează libertatea cultelor, fără însă ca ele să fie salarizate sau subvenționate. Laicitatea este deci defi nită în funcție de context și de fundalul istoric. Reformele impuse de Atatürk (1881-1938) au adus Turcia în rândul statelor moderne tocmai prin clara separare a politicului de religios. Așa se face că în Turcia comunitățile religioase sunt puse sub protecția statului, fără a fi admis amestecul lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituției, modificate în 2001, declară: „După cum cere principiul laicității, nu va exista niciun amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat și politice.“ În context european e destul de dificil să se defi nească laicitatea unui stat, deoarece nu există un model standard. Spre exemplu, dacă laicitatea s-ar defi ni prin neimplicarea statului în fi nanțarea cultelor, ce statut ar avea Belgia, Luxemburg, Grecia, România (ș.a.m.d.), care susțin Biserica cu fonduri din bugetul de stat? Apoi, ce se poate spune despre state profund democratice (cum ar fi cele scandinave), dar care continuă să aibă prin lege o biserică națională? Sau ce se poate spune despre restricția constituțională care nu permite ca regele să aibă altă religie decât cea „oficială“ (cum ar fi luteranismul în Suedia sau anglicanismul pentru monarhia britanică)? În continuare,

B I S E R I C A Ș I S TAT U L - O R E L AŢ I E C O M P L I C ATĂ

12-17 Necula.indd 15

26/06/14 12:54

vom evidenția elementele de bază ale conceptului laicității și separării bisericii de stat.

O analiză a ideii de fond În unele medii religioase se întâlnește preconcepția conform căreia separarea bisericii de stat reprezintă aplicarea unor idealuri secular umaniste cu tentă ateistă. Spre exemplu, W. A. Criswell (1909-2002), pastor baptist american, declara: „Eu cred că acest concept al separării bisericii de stat a fost o născocire a imaginației vreunui necredincios.“6 O poziție similară e împărtășită și de Pat Robertson, „mogulul mediei creștine“, care prin anii ’80 ai secolului trecut afi rma că „separarea bisericii de stat nu e parte din constituția SUA, ci a Uniunii Sovietice“7, lăsând să se înțeleagă faptul că acest principiu e mai degrabă împlinirea unui deziderat ateu decât a unui țel creștin. Pentru dreapta creștină separarea bisericii de stat este un element care jenează, considerându-se că, într-un stat populat de creștini, statul nu poate fi altfel decât creștin. Există, așadar, o confuzie între misiunea bisericii de evanghelizare (adică de încreștinare a indivizilor) și cea de dominare socioculturală prin intermediul instrumentelor politice. Este adevărat că, până la urmă, societatea creează statul (și nu invers), dar rolul statului este tocmai acela de a proteja societatea, care este în esența ei eterogenă. Din acest motiv, statul îi va apăra atât pe cei mici, cât și pe cei mari, pe cei mulți, dar și pe cei puțini. În acest context, în timp ce putem vorbi despre o societate majoritar islamică, ortodoxă, catolică sau protestantă, nu avem cum să aprobăm conceptul de stat islamic, ortodox, catolic sau protestant. Iar motivul este că toți cei care profesează o altă credință decât cea majoritară, ori cei care nu profesează niciuna sunt tot cetățeni ai statului, care trebuie să-i reprezinte în mod egal pe toți. Conceptul democratic al separației dintre stat și biserică are în vedere, pe de o parte, distincția clară între cele două, și, pe de altă parte, reafi rmarea statului ca stat și a bisericii ca biserică. În primul rând, în privința „binelui comun“ statul are instrumente de lucru diferite de cele ale bisericii, de unde necesitatea separării. Încercarea de a impune dogme religioase prin intermediul forței de stat a condus la atrocitățile modelului

medieval. Reversul, încercarea de a impune politici de stat prin intermediul bisericii, a ilustrat caracterul nociv al totalitarismului. În al doilea rând, vorbim de reafi rmare deoarece sunt lucruri pe care religia (biserica) nu poate și nici nu trebuie să le facă în locul statului, după cum există lucruri pe care statul nu le poate face niciodată în numele religiei. Un principiu sau o cutumă religioasă nu trebuie să devină niciodată subiectul unor legi – legile statului nu pot să țină cont dacă un anume cetățean este practicant al unei confesiuni de credință sau al alteia. Văzută în acest fel, separația nu trebuia să deranjeze, ci dimpotrivă, să ajute. Trebuie subliniat însă că pledoaria pentru un stat secular nu trebuie confundată cu pledoaria pentru ateism. Un stat laic nu este și nu trebuie să reprezinte un atac la adresa vieții religioase dintr-o țară deoarece, în esență, un stat laic nu ar trebui să favorizeze, dar nici să se opună prezenței sau practicării religiei. Apartenența sau neapartenența religioasă este doar o libertate exercitată de cetățean și nu trebuie niciodată monitorizată sau reglementată de o anume instituție publică.

Care să fie poziția unui creștin practicant? Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) surprindea un aspect-cheie care nu poate fi trecut cu vederea în contextul problematicii: „Iisus a venit să întemeieze o împărăție spirituală, prin separarea sistemului teologic de cel politic (...).“8 Conceptul de stat creștin nu este susținut de către Iisus Christos, care afi rma categoric: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici.“9 Pe de altă parte, în practica socială vetero-testamentară, separația religiosului de politic era deja afi rmată. Legământul dintre Dumnezeu și poporul Său se voia unul nemijlocit și nicio structură statală ori un însemn iconografic nu trebuia să o intermedieze: de unde și lipsa inițială de adeziune a poporului Israel la structurile politice specifice vremii, față de care a simțit în permanență nevoia delimitării. De altfel, încă de la început găsim în legea lui Moise o diferențiere între judecători, conducători militari și preoți. Prin urmare, chiar și așa-numita

S E M N E L E T I M P U LU I

12-17 Necula.indd 16

26/06/14 12:54

teocrație vechi-testamentară funcționa după bazele „statului de drept“. „Pentru creștini, medierea s-a întâmplat definitiv în persoana Cuvântului întrupat. (...) Nicio persoană sau nicio instituție nu ar fi trebuit sau nu ar trebui să ocupe această intersectare a umanului cu divinul. Fiul omului ocupă acest spațiu din punct de vedere istoric, și trebuie să rămână neocupat printre oameni până la încheierea istoriei.“10 Laicitatea înseamnă, desigur, că religia nu ar trebui să caute să controleze statul și alegerea unei religii sau alegerea de a nu fi religios să fie liberă. În egală măsură, înseamnă că statul trebuie să le permită religiilor să își continue activitățile și să nu le suprime. Laicitatea statului s-ar traduce mai degrabă ca echidistanță față de religie și nicidecum ca indiferență ori împotrivire față de aceasta. Un stat secular este, în esența lui, un stat democratic, care permite libertatea de credință, promovând toleranța și conviețuirea pașnică a cetățenilor diferiți în privința statutului economic, a opțiunilor politice sau religioase.

Palatul Parlamentului, București

1. „Libertatea religioasă trebuie protejată, nu combătută“, www.adventist.ro, 5 iunie 2014. 2. Raluca Pantazi, „Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea acuză Biserica Ortodoxă de practici securistice din cauza monitorizării celorlalte culte prin intermediul școlii”, www.hotnews.ro, 5 iunie 2014. 3. „Dați-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un asemenea demers ca fiind de maximă prostie. Un inspector școlar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în primul rând, la nivel de învățământ religios, în școală, nu vorbim de prozelitism și, în al doilea rând, nu facem prin școală un inventar al cultelor și al orientărilor religioase.“ Declarația a fost făcută cu ocazia unei dezbateri publice, organizate de Grupul pentru Dialog Social în data de 12 iunie 2014. Vezi „Religia în spațiul public și în învățământul școlar“, Revista 22, 17 iunie 2014. 4. Separare sau separație. Termenii pot fi folosiți interschimbabil. 5. La loi de séparation des Églises et de l’État (Legea separației bisericilor de stat) a fost adoptată pe 9 decembrie 1905 la inițiativa deputatului republicansocialist Aristide Briand. În primul articol se afirma: „Republica asigură libertate de conștiință. Ea asigură liberul exercițiu al cultelor (...).“ Al doilea articol reafirma însă un principiu mai vechi: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult (...)“. 6. Richard Pierard, „Civil Religion: A Case Study Showing How Some Baptists Went Astray on the Separation of Church and State“, Christian Ethics Today, nr. 4, noiembrie 1996, p. 4. 7. Rob Boston, The Most Dangerous Man in America? Pat Robertson and the Rise of the Christian Coalition, Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1996, p. 70. 8. Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, trad. în engleză de Maurice Cranston, Baltimore, Penguin Books, ediția din 1968, p. 178. 9. Biblia, Evanghelia după Ioan 18:36. 10. Marcel Gauchet, The Disenchantment of the World: A Political History of Religion, Princeton, N.J. Princeton Univ. Press, 1997, p. 112.

B I S E R I C A Ș I S TAT U L - O R E L AŢ I E C O M P L I C ATĂ

12-17 Necula.indd 17

26/06/14 12:54

TEHNOLOGIE

Alina Kartman

Haiducii rețelelor

și lupta pentru kilobiţi

Americanii au o expresie veche, „there ain’t no such thing as a free lunch“, care înseamnă că nimeni nu dă nimic cu adevărat gratis. Pentru orice beneﬁciu, oricât de mic, există un cost. Reprezentanţii noii generaţii cred însă în gratuitate mai mult decât înaintașii lor, chiar dacă asta înseamnă uneori să și-o acorde singuri.

iecare tabără are o justificare. Fură, sunt pedepsiți – acesta e argumentul poliției. Ne fură ei, îi furăm și noi pe ei – acesta este argumentul piraților online. Suedezul Peter Sunde se număra printre primii pirați online pe care voia să pună mâna poliția internațională. După 2 ani de căutări prin Interpol, la începutul lunii iunie l-au găsit la o fermă din Suedia. Sunde (35 de ani) fusese condamnat la 8 luni de închisoare în 2012, după o decizie defi nitivă a Curții suedeze. Așa că a fugit. Colegii lui, Gott frid Svartholm și Carl Lundstrom, și-au ispășit deja pedepsele, în timp ce al patrulea cofondator al site-ului The Pirate Bay, Fredrik Neij, continuă să se ascundă de autorități. Povestea celor patru a antrenat numeroase discuții printre cei interesați de fenomenul pirateriei online, mai ales că The Pirate Bay era (este) printre cele mai populare site-uri de descărcare ilegală a fi șierelor, la nivel internațional.

S E M N E L E T I M P U LU I

18-23 Alina.indd 18

26/06/14 09:41

18-23 Alina.indd 19

26/06/14 09:41

Peter Sunde (foto Eirik Solheim)

Cum era de așteptat, pentru autorități, în special pentru cele americane, care își făcuseră o țintă din eliminarea Pirate Bay încă din 2011, prinderea lui Sunde este o victorie. În schimb, pentru cei care i-au fost parteneri în noile proiecte, pe care suedezul le întreținea chiar și după ce a primit condamnarea, totul apare ca o „farsă“ regretabilă.

Cine îi condamnă pe pirații online? Întreaga poveste este, până la un punct, foarte similară haiduciei. Haiducii online practică o dreptate proprie, luând de la „bogați“ (industria avidă de profit) și oferindu-le „săracilor“ (utilizatorii care au dreptul să acceseze liber informația). Între haiduci, Sunde și colaboratorii lui erau dintre cei foarte simpatici. Puși pe glume cu

tâlc, Sunde și colegii i-au răspuns unei companii din Illinois, care le-a semnalat partajarea ilegală a unui fi șier, printr-o poză cu un urs polar și cu mesajul: „Noi suntem din Suedia. Problema noastră sunt urșii polari, nu legile din Illinois.“ Mai târziu, megacompania germană care deține drepturile de autor pentru numeroase fonturi (între care și faimosul Helvetica) le-a scris cerându-le 25.000 de euro pentru că au distribuit produsele sale. „Pirații“ au trimis un răspuns în care au inversat totul: au cerut ei companiei 25.000 de euro și au somat compania să nu le mai trimită scrisori. Ba încă, acest e-mail era scris cu toate fonturile care făceau subiectul plângerii inițiale. Pentru haiducii lui Sunde, aceste gesturi erau o formă creativă de protest față de o industrie vizibil ahtiată după bani. Iar „poporul“ îi susținea.

S E M N E L E T I M P U LU I

18-23 Alina.indd 20

26/06/14 09:41

Vedem ușor asta dacă ne uităm la statisticile de utilizare a site-urilor de tip torrent. Dar era moral ce făceau ei? Lăsând umorul la o parte, când vorbim de obligația morală a respectării drepturilor de autor, două argumente au o greutate semnificativă. În primul rând, avem obligația contractuală. Ca membri ai societății, ne supunem contractului social. Acest contract social ne obligă să respectăm legea impusă de stat, de dragul unui trai sigur, chiar dacă e posibil ca acea lege să nu ne convină uneori. Mai exact, ca să ne referim la piraterie, contractul social înseamnă că, dacă statul interzice partajarea de fi șiere pentru care nu deținem drepturi de autor, atunci nu le putem partaja, chiar dacă ne-ar prinde bine să avem acea carte/ acel fi lm/acel album muzical. Întrebarea este dacă e drept ca, pentru conservarea siguranței cetățenilor, statul să impună prevederi care nu sunt în interesul cetățeanului. Și aici intră în rol al doilea tip de obligație, cea utilitaristă. Potrivit viziunii utilitariste, un comportament adecvat este acela care maximizează utilitatea unei acțiuni. O acțiune are o utilitate mai mare dacă apără interesul mai multor oameni. De aceea, binele personal trebuie ajustat în funcție de binele public. În cazul pirateriei, argumentul utilitarist este deseori acela că partajarea ilegală de fi șiere păgubește industria creativă de profitul potențial. Adică face un bine cetățeanului, însă dăunează comunității care contribuie la crearea produsului, fi indcă îi răpește răsplata pentru munca depusă. În felul acesta, spun cei care iau apărarea industriei, breasla creativă nu avansează atât de repede pe cât ar putea să o facă (fi indcă orice înaintare presupune un efort fi nanciar). Dar nu toată lumea e de acord cu asta.

Slăbiciunile luptei antipiraterie Pe lângă pirați (pe care îi putem bănui de subiectivitate) sunt analiști care nu depind fi nanciar de industriile creative și care spun că nu avem motive morale împotriva pirateriei online. Contractul social, susțin ei, nu e un motiv, fi indcă acesta nu este altceva decât o convenție perfectibilă. În plus, respectarea legii statului nu poate fi echivalată cu morala, fi indcă există și legi absolut ridicole.

La rândul ei, viziunea utilitaristă pare să ignore faptul că mulți dintre consumatori nu ar mai interacționa deloc cu produsul dacă această interacțiune ar fi posibilă numai cu plată. Altfel spus, nu ar descărca ilegal, dar nici nu ar cumpăra legal. Deci faptul că descarcă ilegal nu schimbă atât de mult profitul potențial al industriei creative. Dacă argumentele acestea în favoarea partajării libere a fi șierelor sunt mai degrabă ipotetice, în practică descoperim argumente chiar mai complexe.

Ocaua dublă a industriei Sistemul legislativ are inconsecvențe care lasă deseori deschisă ușa pentru „abuzul legal“. De exemplu, pentru că nu există o lege care să oblige companiile să practice transnațional aceleași prețuri, mulți producători își vând produsele la prețuri preferențiale, în funcție de țara de desfacere. Așa se face că, în urmă cu câțiva ani, cel mai mare provider de internet din Danemarca, Tele2, a fost obligat de stat să nu le mai permită utilizatorilor să intre pe un site de muzică din Rusia fi indcă acesta strica piața. Portalul permitea descărcarea fi șierelor cu muzică la un preț prea mic sau chiar gratuit. Drept urmare, o curte daneză a cerut în 2006 ca providerul să blocheze accesul utilizatorilor la site-ul AllofMP3 în condițiile în care, în Rusia, site-ul era perfect legal și licențiat de Organizația Rusă pentru Sisteme Multimedia și Digitale. Problema era că, în loc să descarce muzică de la magazinele online daneze mai scumpe, utilizatorii preferau magazinul rus, mai ieft in. Sigur, unii ar putea spune că așa e corect și că producătorul e liber să aleagă cu cât să vândă. Până la urmă e produsul lui, muncit de el. Dar adevărul este că sistemul este construit de așa natură, încât, chiar dacă, de ochii lumii, creativul este vârful ierarhiei, practic, de multe ori el este mai degrabă un rău necesar al industriei. Cazul lui Solomon Linda (compozitorul piesei „The Lion Sleeps Tonight“) este edificator în sensul acesta. Deși piesa lui a devenit un hit uriaș, în interpretarea celor de la The Weavers, casa de discuri nu s-a îndurat să îi dea lui Linda mai mult de 10 șilingi. Adică fabuloasa sumă de 2 dolari. Formația nu știa, zice-se, nimic despre

H A I D U C I I R E Ţ E L E LO R Ș I LU P TA P E N T R U K I LO B I Ţ I

18-23 Alina.indd 21

26/06/14 09:41

lupta pentru drepturile de autor care se dădea în culise, iar Linda a murit sărac, fără să își primească drepturile. Abia după moartea lui, familia, ajutată de guvernul sud-african, a reușit să scoată ceva bani de la casele de producție. Acest caz ilustrează un lucru care pentru unii e de la sine înțeles: scopul industriei nu este apărarea eticii. Obiectivul este maximizarea profitului. Dacă pentru asta e nevoie de evidențierea drepturilor de autor, asta se va întâmpla. Dacă, din contră, e nevoie ca drepturile de autor să treacă în umbră, așa se va întâmpla. Bob Dylan și Michael Jackson sunt alte două exemple sonore de artiști care au integrat munca altora în creațiile lor fără să ofere credit pentru asta.

Schimbarea de mentalitate Să nu ne grăbim să credem că pentru consumatori morala ar fi mai importantă. Internauții nu stau cu manualul de etică în față înainte să încarce sau să descarce un fi șier fără drepturi de autor. Iar indiferența față de legislația privind copyrightul se face simțită mai puternic la generațiile tinere (19-29 de ani). Tendința aceasta este alimentată de faptul că tinerii nu văd nimic greșit în „a împrumuta“ muzică de la prieteni, însă numărul acestor prieteni (în era rețelelor online) este în continuă creștere. Acest tip de mentalitate s-a hrănit din revoluția digitală de la începutul anilor 2000, care a presupus accesul fără precedent și uluitor de facil la produsele de entertainment (mai ales muzică și fi lm) online. Un alt factor care contribuie și el la schimbarea de paradigmă a fost faptul că autoritățile urmăresc mai degrabă rețelele mari de distribuție, nu copiatorii individuali. Pe aceștia din urmă, și dacă îi prind, îi sancționează minim (cu avertizare sau amendă). Sub ochii noștri, cultura audiovizuală a prins alt contur. Tinerii cresc într-un mediu al abundenței informaționale și consideră de la sine înțeles că au dreptul să acceseze liber resursele de informație. Ei sunt cei care vor alcătui viitoarele segmente de consumatori, cu un comportament foarte diferit de al generațiilor anterioare și cu posibilități tehnice care le oferă mai multe avantaje decât au avut părinții lor. Așteptările lor sunt altele. Noile generații nu înțeleg de ce să nu descarce fi lme, muzică și programe de pe torrente câtă vreme pot să facă

asta. În aceste condiții, unii se întreabă dacă a miza pe educarea consumatorilor mai poate fi o soluție pentru asigurarea respectării drepturilor de autor. Sigur, concluzia unei dezbateri privind moralitatea partajării fișierelor online nu poate fi una care să încurajeze la acțiuni ilegale. Încă trăim într-un stat care are legi antipartajare. Însă față în față cu nevoile consumatorilor și cu pretențiile de remunerație ale industriei creatoare, putem totuși să milităm pentru o distribuire a informației (fie ea sub formă de fi lme, muzică sau aplicații) într-un spirit mai echitabil. Dar aceasta este o sarcină mai împovărătoare decât sună. Și cu cât ești mai pasionat, cu atât se pare că plătești mai mult. Aaron Swartz a plătit cu viața.

Ucis în lupta pentru eliberarea internetului În luna ianuarie a anului trecut, tânărul american de nici 27 de ani a fost găsit spânzurat în camera lui, la două zile după ce judecătorii au respins cererea de diminuare a sentinței de 35 de ani de închisoare pe care o primise pentru fraudă online. Curtea îl amendase, în paralel, cu suma de un milion de dolari. Aaron nu era un pirat care copia muzică sau fi lme pentru a scoate profit. Era un copil-fenomen în domeniul IT-ului, convertit la activismul civic pentru accesul liber la informație. Programator pasionat care a contribuit la dezvoltarea feedului web RSS, Aaron a fost unul dintre pionierii inițiativei Creative Commons și unul dintre fondatorii rețelei Reddit. În ultimii ani fusese implicat trup și suflet în campanii de activism și de conștientizare cu privire la nevoia de a garanta accesul liber la informație. Era, de asemenea, cercetător la Harvard sub îndrumarea lui Lawrence Lessig. A fost arestat după ce s-a descoperit că downloadase sistematic circa 4 milioane de articole științifice (80% din totalul disponibil) de pe site-ul JSTOR, pe care l-a accesat prin intermediul bibliotecii MIT. Totul era parte a campaniei lui Swartz de diseminare a informației de calitate către publicul larg. Campanie pe care tânărul nu a mai apucat să o vadă realizată.

Arhitectura unui nou sistem Dacă este o lecție care poate fi învățată din tragedia lui Aaron Swartz, aceea ar putea fi că, pentru

S E M N E L E T I M P U LU I

18-23 Alina.indd 22

26/06/14 09:41

Aaron Swartz (foto Sage Ross)

a reuși să schimbi ceva în sistem, e de preferat să rămâi în limitele legii. Este nevoie de o transformare a industriei, dar aceasta va fi mai eficientă și mai durabilă dacă se va folosi mai degrabă de inovație decât de ilegalitate. Așa s-a întâmplat în anii 2000, când apariția iPod-ului mai întâi a lovit din plin industria obișnuită să își calculeze profitul în vânzări de CD-uri, dar apoi a metamorfozat-o ireversibil. Revoluția a fost posibilă doar atunci când a început să devină evident că vânzarea muzicii pe iTunes, la prețuri standard per cântec, nu per album, are avantaje pe care vânzarea muzicii în format fizic, în magazine, nu le avea. (De exemplu, faptul că banii intră pe loc în conturile caselor de discuri.) Pentru consumatori,

iPod-ul era un fashion statement, pentru industrie, un alt tip de control asupra produselor ei. Nu ne putem aștepta ca întregul colos alcătuit din domeniile creative să renunțe bucuros la modul în care a realizat profit ani întregi doar pentru o idee nobilă, aceea de a emancipa omenirea. Ba încă se vede treaba că nici cu dovezi că partajarea de fi șiere nu le perturbă semnificativ profitul reprezentanții industriei nu sunt dispuși la concesii. Însă e realist să sperăm că, semnalând nevoia și stimulând inovația, societatea poate genera noi tehnologii care să oblige la regândirea sistemului, astfel încât acesta să fie mai accesibil pentru publicul larg și totuși încă profitabil pentru industrie.

H A I D U C I I R E Ţ E L E LO R Ș I LU P TA P E N T R U K I LO B I Ţ I

18-23 Alina.indd 23

26/06/14 09:41

GENETICĂ ȘI EVOLUŢIE

Florin Gheţu

ADN LIMBAJUL HAZARDULUI SAU AL

CREATORULUI?

S E M N E L E T I M P U LU I

24-31 Ghetu.indd 24

26/06/14 12:56

Deși, după toate estimările, nu înseamnă decât o picătură în ocean, progresul știinţiﬁc în descifrarea mecanismelor moleculare prin care funcţionează celulele și înţelegerea moleculei ADN nu pot ﬁ considerate altfel decât revoluţionare.

n seria de articole „Genetică și evoluție“, pe care o lansăm în această ediție a revistei, vom analiza impactul acestor descoperiri asupra perspectivelor evoluționistă și creaționistă asupra originii vieții. Pe toate palierele științifice care au legătură cu subiectul, de la geologie, arheologie și paleoantropologie până la filozofia științei și cosmologie, există astăzi doar o minoritate restrânsă de cercetători care susțin existența unui Creator inteligent al vieții. Ideea provoacă și irită un tot mai intransigent cor științific, unit în jurul unei teorii centrale, dincolo de toate variațiile și schismele ei interne: hazardul este marele autor al vieții, unealta sa principală fiind selecția naturală. Aceasta este teoria evoluției prin selecție naturală. După cum este și fi resc, în centrul controversei dintre evoluționism și creaționism se afl ă științele vieții și, în general, biologia. Recent însă, atenția s-a mutat tot mai mult către câteva discipline cu o dezvoltare spectaculoasă în ultimele decenii, și anume genetica și biologia moleculară și celulară. Descoperirile din aceste domenii, produse într-un ritm amețitor și interpretate aproape exclusiv dintr-o perspectivă evoluționistă, au impus o serie de idei și clișee în spațiul public. Cine nu a auzit măcar o dată sintagme precum: „omul este 98% genetic identic cu cimpanzeii“ sau „noi studii genetice detaliază arborele vieții“ sau „genetica îl confi rmă pe Darwin“ și altele asemenea? Prin acest articol marcăm, așadar, debutul unei serii intitulate „Genetică și evoluție“, care va încerca să popularizeze o altă cheie de înțelegere a marilor descoperiri din genetică și biologia moleculară. În articolele care vor urma ne vom concentra, de asemenea, și pe o critică rațională a perspectivei evoluționiste asupra problemei complexității vieții.

Celulele noastre Din punct de vedere biologic, omul este un organism multicelular complex. În funcție de calitățile fi zice proprii fiecărui individ (înalt, scund, slab, gras, sănătos, bolnav), componenta celulară a corpului uman poate varia destul de mult. În medie, totuși, se estimează că organismul unui adult are peste 37 de trilioane de celule. Cât de mare este acest număr? Dacă am putea număra câte 100 de celule în fiecare secundă, fără oprire, ne-ar trebui aproape 12.000 de ani pentru a ajunge la 37 de trilioane de celule! Dar chiar și acest număr nu spune totul, deoarece, de-a lungul vieții, în organismul nostru ajung să trăiască mult mai multe celule datorită procesului continuu de regenerare celulară. La intervale diferite de timp, în raport cu tipul și funcția lor, celulele mor și sunt înlocuite cu altele noi. Astfel, exceptând neuronii și alte câteva tipuri de celule, cu greu se poate găsi în întregul organism uman o celulă mai „bătrână“ de 10 ani. Complexitatea dispunerii celulelor în corpul omenesc este uimitoare: dacă e să privim doar la sistemul circulator, celulele noastre sunt permanent irigate printr-o vastă rețea de vase de sânge cu o lungime incredibilă, estimată la 95.000 de kilometri, ce reprezintă de aproximativ două ori și jumătate circumferința Pământului la Ecuator. Și sistemul nervos este cât se poate de impresionant. Dacă am pune cap la cap toți neuronii care inervează corpul uman, exceptând creierul, am ajunge la o lungime

24-31 Ghetu.indd 25

26/06/14 12:56

de circa 70 de kilometri, adică aproximativ perimetrul orașului București. Cât despre creier, din totalul de celule ale unui organism uman, acesta conține peste 100 de miliarde de celule nervoase, care realizează între ele conexiuni sinaptice de ordinul a o sută de trilioane, prin care se transmit semnale electrice cu o viteză ce poate depăși 400 km/h. Acest complex uriaș de neuroni, sinapse și semnale electrice formează, într-un mod doar parțial înțeles de știință, suportul biologic al tuturor funcțiilor cognitive, al rațiunii, emoțiilor, conștiinței.

Celulele noastre care nu sunt ale noastre Însă aceste date uimitoare despre celulele noastre sunt doar începutul. Față de numărul de celule proprii, corpul nostru găzduiește de până la zece

ori mai multe celule care nu sunt ale noastre, care ne sunt străine: bacterii și alte microorganisme care trăiesc în noi și pe noi și cu care avem, în general, o relație benefică de simbioză. Ele nu au materialul nostru genetic și nu provin în niciun fel din mecanismul de reproducere sexuată prin care a apărut corpul nostru, ci sunt adăugate pe parcurs din mediul exterior: mai întâi de la mamă, în timpul dezvoltării fătului și prin alăptare, iar apoi prin contact cu mediul înconjurător. Aceste microorganisme (în special bacterii, dar și reprezentanți din regnul Fungi și Archaea) sunt grupate sub denumirea generică de microbiom uman. Deși rolul lor exact este încă intens cercetat, este cert că ele găsesc în corpul nostru un mediu propice și că oferă, în schimb, un ajutor de multe ori esențial în digestie, în diverse

S E M N E L E T I M P U LU I

24-31 Ghetu.indd 26

26/06/14 12:56

procesări chimice sau în lupta cu alți microbi dăunători. Dimensiunea microbiomului existent într-un om este estimată la minimum 100 de trilioane de microorganisme, dar acestea sunt de regulă mult mai mici decât celulele noastre. Astfel, dacă ar fi să le adunăm pe toate la un loc, ar ocupa un volum cam cât... un bol de supă.

Armatura organismelor

Ilustrație principală: celulă umană (detaliu) Dreapta jos: ilustrare a sistemului neuronal Stânga jos: bacterii (imagine generată pe calculator)

Deși celulele noastre au capacitatea de a se lega între ele formând țesuturi, aceste legături sunt insuficient de puternice pentru a da formă și rezistență structurală organelor și corpului, în general. Pentru aceasta există o întreagă rețea fibroasă, exterioară celulelor, formată în principal din carbohidrați și proteine lungi, precum colagenul și elastina. Aceasta este matricea extracelulară și ea formează o armatură a țesuturilor, un mediu structurat în care celulele se ancorează. Pe lângă rolul morfo-structural evident, matricea extracelulară are un rol extrem de important în dezvoltarea organismului, în mecanismele de vindecare a țesuturilor sau în procesul de menținere a organelor în stare de funcționare în condiții normale (homeostaza). Matricea extracelulară este secretată și întreținută de o clasă specială de celule, numite celule fibroblaste. Exemplul cel mai facil al rolului rețelei extracelulare este dat de sistemul nostru osos (scheletul). Deși oasele conțin și celule, acestea au doar funcție de întreținere și de formare a rețelei extracelulare osoase, compusă în principal din proteine sub formă de fibre de colagen și minerale. Matricea extracelulară osoasă este principalul constituent al oaselor și cea care le conferă forma și rezistența structurală formidabilă.

Cu ce putem asemăna celulele? Ca unități componente de bază, despre care, în timpul lui Darwin, se credea că au doar o minimă complexitate internă, celulele au fost asemănate deseori cu niște cărămizi din care am fi alcătuiți. O asemenea comparație, deși ne ajută să cuprindem mai ușor imaginea de ansamblu, este totuși inexactă și nedreaptă în raport cu ceea ce cunoaștem în prezent despre celule. Există cel puțin trei elemente care probează această concluzie. În primul rând, biologia celulară ne-a demonstrat că, departe de a fi simple cărămizi aproape

A D N – L I M B A J U L H A Z A R D U LU I S AU A L C R E ATO R U LU I ?

24-31 Ghetu.indd 27

26/06/14 12:56

Celula, dincolo de dimensiuni Dacă am asemăna dimensiunea medie a unei celule umane cu dimensiunea unui măr, atunci mărimea unei bacterii din microbiom ar varia între un sâmbure de măr și o cireașă, iar proteinele ce compun matricea extracelulară ar arăta precum niște fire extrem de subţiri de păr. Păstrând proporţiile, în acest caz un om ar avea o înălţime de cel puţin... 10 kilometri.

ireductibile structural, celulele prezintă un foarte mare nivel de complexitate și organizare internă. O simplă celulă eucariotă, anonimă între trilioanele de celule ale corpului nostru, poate fi ușor comparată, la nivel de complexitate și sofisticare, cu importante realizări tehnice precum un submarin militar sau o extinsă fabrică de componente mecanice. În al doilea rând, spre deosebire de cărămizi, celulele sunt de mai multe tipuri, care se aseamănă foarte puțin între ele. De la aspectul dendritic al neuronului la forma suplă și lungă a celulei musculare și până la formele greu defi nibile ale celulelor care secretă diverse substanțe, în corpul nostru există peste 200 de tipuri majore de celule, extrem de variate ca formă și funcție. Această diversitate de celule este unită doar în caracteristici majore, cum ar fi faptul că ele dețin același material genetic (ADN) sau că sunt cele mai mici unități biologice care se pot reproduce independent. Nu în ultimul rând, un edificiu din cărămizi nu se construiește singur și nu se repară singur. Marile realizări arhitecturale umane reprezintă structuri care au necesitat un uriaș efort de inteligență, energie și logistică pentru a fi create: planuri, simulări, șantiere, prefabricate etc. Unitățile componente de bază, „cărămizile“, au fost puse la locul lor de factori de inteligență și de forță externi lor și doar acești factori externi sunt capabili să opereze modificări, în caz de reparații sau mentenanță. Nu la fel stau lucrurile cu organismele vii. Planul care a produs organizarea și dezvoltarea oricărui corp multicelular este complet „codificat“ în fiecare celulă în parte, iar celulele sunt suficient de inteligente nu numai pentru a construi corpul multicelular, ci și pentru a-l menține în stare de funcționare și pentru a-l repara la nevoie.

Se întâmplă ca și cum un autoturism așezat lângă niște grămezi de materii prime (minereuri feroase și neferoase, plastic, petrol etc.) începe să înglobeze aceste materii prime, să le proceseze și să se transforme gradual, dar rapid într-o... fabrică de autoturisme – la început mai mică, apoi, încet-încet, o unitate industrială imensă, complet automatizată, care produce mii de autovehicule asemănătoare cu cel de la care am pornit. Sună incredibil? Ei bine, cel mai probabil, acest exemplu subestimează serios complexitatea procesului de dezvoltare a unui organism multicelular cum este corpul uman.

În interiorul celulei În termeni foarte generali, o celulă eucariotă (tipul de celule proprii corpului nostru) este formată dintr-o membrană fosfolipidă exterioară, flexibilă, care desparte interiorul celulei de mediul exterior. Mediul lichid din interior se numește citoplasmă și, plutind în citoplasmă sau ancorate de citoschelet (scheletul celular), găsim peste 20 de tipuri de organe celulare. În citoplasmă sunt dispersate, de asemenea, și majoritatea proteinelor produse de celulă, veritabile nanomașinării complexe care îndeplinesc aproape toate funcțiile celulei. Se estimează că celulele umane produc peste 250.000 de tipuri diferite de proteine, adică un număr absolut impresionant de tipuri de mașinării moleculare și componente. În centrul celulei se află nucleul, locul în care sunt depozitate moleculele ADN, grupate în cromozomi.

Molecula ADN Se cunoaște astăzi cu claritate faptul că atât planul general de construcție al unui organism, cât și caracteristicile sale individuale sunt „codificate“ în moleculele ADN, grupate în cromozomi și copiate integral în nucleul fiecărei celule somatice a corpului nostru. Molecula de acid dezoxiribonucleic (ADN) este compusă dintr-o înșiruire de componente chimice numite nucleotide (sau baze) care, împreună cu alte molecule atașate, formează cromatina – substanță din care sunt formați cromozomii, unitățile organizatorice majore ale ADNului. Mai simplu, un cromozom este format, în principal, dintr-o moleculă de ADN, îmbogățită cu tot felul de alte molecule ajutătoare. Un om

S E M N E L E T I M P U LU I

24-31 Ghetu.indd 28

26/06/14 12:56

are în fiecare celulă somatică aceleași 22 plus una perechi de cromozomi, fiecare pereche din cele 22 fi ind formată dintr-un cromozom moștenit de la mamă și unul de la tată (a 23-a pereche e mai specială și determină sexul persoanei). Este foarte important de înțeles că fiecare celulă somatică a corpului unui om are aceleași 23 de perechi de molecule ADN ca oricare altă celulă somatică din corpul aceluiași om. În total, cele 23 de tipuri de molecule ADN, care apar în fiecare celulă somatică, conțin peste 3 miliarde de nucleotide. Există 4 tipuri posibile de nucleotide, notate ca A, C, G și T, după inițiala fiecărei molecule. Astfel, materialul genetic al unui om este echivalent cu o înșiruire lungă de peste 3 miliarde de caractere din mulțimea A, C, G și T. Dacă am transcrie acest „cod“ din baza 4 în baza 2, cu care lucrează computerele, am ajunge la 760 de megaocteți de informație, adică la aproximativ capacitatea unui CD. Pe de altă parte, dacă ar fi să întindem „ghemul“ de ADN dintr-o singură celulă am obține o lungime de aproximativ 3 metri (o dimensiune gigantică în raport cu dimensiunile microscopice ale nucleului în care stă împachetat acest ADN). În acești 760 de megaocteți întinși pe 3 metri liniari este cuprinsă toată informația care defi nește un om. De la planul general al corpului la caracteristicile lui individuale și până la modul de funcționare și interacțiune al celulelor componente, totul este inclus în acest complex de informație. Revoluția cunoașterii din genetică și biologia moleculară, de care am amintit la început, are de-a face tocmai cu explorarea acestor procese extrem de complexe și bine organizate, care transformă informația din moleculele ADN în instrucțiuni de compunere și funcționare ale celulelor individuale și ale corpului, în general. Molecula ADN este, așadar, un veritabil limbaj de programare a vieții, pe care omul abia a început să-l descifreze.

Ceasul și ceasornicarul Un argument foarte cunoscut în dezbaterea dintre creaționism și evoluționism cu privire la originea vieții, propus inițial de fi lozoful creștin William Paley la începutul secolului al XIX-lea, este argumentul ceasului și ceasornicarului. În esență, acesta poate fi exprimat în felul următor:

dacă într-o dimineață de vară v-ați plimba pe plajă și ați găsi în mulțimea de necuprins de fi ricele de nisip un obiect cu totul surprinzător precum un ceas, ați ști imediat că acest ceas a fost la un moment dat gândit și creat de cineva, adică de un ceasornicar, și pus sau pierdut în locul unde l-ați găsit. Dacă ați găsi mai multe obiecte, să zicem o brichetă, un compas și un calculator de buzunar, v-ați pune întrebări, poate, legate de împrejurările prin care au ajuns toate acestea pe plajă, dar sub nicio formă nu v-ați gândi că aceste obiecte, cu o complexitate funcțională avansată și cu un scop funcțional precis, au ajuns să existe, cumva, fără să fi fost create de un autor inteligent. Argumentul de mai sus este de bun-simț. Mai mult, acest mod de gândire se bazează pe toată experiența noastră legată de obiectele complexe funcțional – din punct de vedere al gândirii inductive, este științific să presupui existența unui creator inteligent al lucrurilor complexe, care slujesc unui scop precis. Este același principiu aplicat în cazul unor practici științifice respectabile: radioastronomii caută civilizații extraterestre analizând și cele mai mici semnale ieșite din comun care apar în zgomotul cosmic de unde radio; arheologii caută unghiuri și tipare surprinzătoare în fotografi i din aer pentru a descoperi vestigii de mult pierdute; analiștii forțelor armate scrutează imagini vaste din satelit, atenți la cele mai mici indicii care pot sugera prezența unei baze inamice ascunse sau a unor echipamente camuflate. Argumentul în favoarea existenței unui Creator, derivat din însăși existența complexității funcționale a vieții, este, așadar, dincolo de toate controversele, un argument valid științific și explicația cea mai directă ce se poate aduce existenței vieții; argumentul este perfect inteligibil și de către un copil și se rezumă la următoarea formulare: viața presupune un Autor al vieții așa cum un ceas presupune existența unui ceasornicar. Și, cu cât obiectul studiat este mai complex din punct de vedere funcțional, cu atât este mai mare probabilitatea existenței unui creator al acelui obiect.

Teoria evoluției Care este perspectiva evoluționistă asupra incredibilei complexități a fenomenului numit viață? Teoria evoluției prin selecție naturală se

A D N – L I M B A J U L H A Z A R D U LU I S AU A L C R E ATO R U LU I ?

24-31 Ghetu.indd 29

26/06/14 12:56

bazează, în primul rând, pe un principiu generalizator, și anume principiul pașilor mărunți, făcuți în perioade foarte lungi de timp. Ideea de bază este că, dacă există suficient timp, pașii mărunți ai schimbărilor produse „la întâmplare“, pași „direcționați“ de selecția naturală, vor conduce inevitabil la acumularea de complexitate funcțională nouă, posibil avantajoasă în lupta pentru supraviețuire. Conform teoriei evoluției, argumentul ceas-ceasornicar nu este greșit în fond, ci trebuie doar „îmbogățit“, în cazul organismelor vii, cu câteva elemente în plus. Mai întâi, factorul timp: o simplă plimbare pe plajă într-o dimineață de vară este insuficientă, spun evoluționiștii – ar trebui să studiem plaja pentru o îndelungă perioadă de timp pentru a observa cum a ajuns să existe acolo ceasul. Apoi, trebuie ținut cont că plaja nu este goală. Pe plajă nu se află doar un ceas, ci o multitudine de tipuri de ceasuri și alte obiecte care pot fi aparent aranjate de la simplu la complex, la fel cum în natură nu există un singur organism, ci o multitudine de organisme de multe tipuri, cu grade diferite de complexitate și care interacționează între ele. În fi nal, trebuie avute în vedere componentele comune: ceasurile și celelalte obiecte de pe plajă sunt construite din subansambluri care par a fi comune sau cel puțin asemănătoare, la fel cum organismele multicelulare sunt construite din celule sau tipuri de organe care sunt asemănătoare. Cu aceste trei adăugiri, teoria evoluției răspunde la argumentul ceas-ceasornicar în felul următor: nu doar un ceas a ajuns pe plajă fără să fi fost creat de un ceasornicar, ci un întreg ecosistem de ceasuri și alte mecanisme „au evoluat“ împreună, încet și fără un scop, de-a lungul a vaste perioade de timp. Iar ceasul găsit pe plajă nu reprezintă decât un „instantaneu de moment“ al acestui proces și, astfel, doar „pare“ inexplicabil fără existența unui ceasornicar.

Bătălia pentru rațiune

Ilustrație principală: moleculă ADN (detaliu) Dreapta jos: celulă eucariotă, cromozomi și ADN Stânga jos: ilustrare ADN și celule sangvine

Timp de mii de ani, omul s-a bucurat de un nivel de înțelegere incomparabil mai mic al complexității vieții, fiind limitat la ceea ce putea cuprinde cu simțurile și la puținele sale cunoștințe. De-a lungul veacurilor, rezultatul acestei contemplări a fost însă aproape unanim același: uimire și

S E M N E L E T I M P U LU I

24-31 Ghetu.indd 30

26/06/14 12:56

recunoștință pentru un Creator, mai mult sau mai puțin cunoscut. În paginile Vechiului Testament, regele David sintetizează astfel problema în unul din psalmii săi: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!“ (Psalmii 139:13, 14). Până acum circa un secol și jumătate, aceasta era atitudinea „rațională“ pentru majoritatea oamenilor învățați, și nu numai. Existența unui Creator al vieții era acceptată ca o necesitate logică. Între timp, familia umană a avansat enorm mai ales în înțelegerea felului în care funcționează viața; dar, în ciuda descoperirii complexității incredibile care o guvernează,

înțelegere la care regele David nici nu visa, lumea de astăzi este totuși tributară unei credințe diametral opuse credinței lui David. De ce argumentul în favoarea nevoii existenței unui Creator, care reiese din însăși complexitatea funcțională uimitoare a vieții, este astăzi mai slab decât atunci când știam mai puțin? De ce teoria dezvoltării vieții din hazard, adică teoria evoluției, a devenit noua opțiune „rațională“ a lumii în care trăim, tocmai acum, când știm mai mult decât oricând care sunt proporțiile colosale ale complexității organismelor? În articolele viitoare vom analiza în detaliu perspectiva evoluționistă asupra complexității organismelor vii și o vom supune unei critici raționale, în lumina marilor descoperiri din genetică și biologia moleculară.

A D N – L I M B A J U L H A Z A R D U LU I S AU A L C R E ATO R U LU I ?

24-31 Ghetu.indd 31

26/06/14 12:56

SĂNĂTATE

Robert Ancuceanu

SFÂRȘITUL

MEDICAMENTELOR?

32-37 Ancuceanu.indd 32

26/06/14 13:02

La jumătatea lui aprilie 2014, cuvintele „scandal“, „secret“, „medicamente“ și „Roche“ (colosul elveţian fabricant de medicamente) făceau deliciul presei medicale, care se grăbea să publice știri incendiare despre ineﬁcacitatea vaccinului Tamiﬂu și despre sumele fabuloase cheltuite de guverne pe stocurile medicamentului, ca pregătire pentru eventuale pandemii de gripă.

in analiza Cochrane..., Tamiflu nu reduce numărul spitalizărilor. Nu au existat suficiente date pentru a se vedea dacă reduce numărul deceselor... Când analizezi cele cinci studii clinice care au un diagnostic detaliat, nu se observă niciun beneficiu.“1 Dovezile care indicau această ineficacitate fuseseră stoarse picătură cu picătură, pe întortocheate căi de corespondență cu companii farmaceutice și autorități de reglementare din domeniul farmaceutic, perseverenții autori rămânând cu impresia unor secrete bine păzite. Un fel de secretomanie ca în Codul lui Da Vinci, care i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă acesta este sfârșitul medicamentelor: nu sunt oare medicamentele doar un sistem de smuls bani de la victimele nefericite ale suferinței umane?

„

Bestseller În primul deceniu al acestui secol, Tamiflu a fost un bestseller farmaceutic: 70 de guverne din întreaga lume l-au comandat, fi ind stocate rezerve care să asigure tratamentul a 220 milioane de persoane. Costul total de achiziție: aproape 7 miliarde de dolari 2. De ce să se cheltuie 7 miliarde de dolari pentru un medicament antigripal? Răspunsul este legat de teama apariției unei teoretice pandemii de gripă, posibilitate care a început să preocupe autoritățile din SUA după 1977 și Organizația Mondială a Sănătății spre sfârșitul anilor 1990. Până în 1976, la nivel mondial, autoritățile avuseseră o abordare reactivă în fața gripei. Ulterior

acestui an, în care a fost detectat un nou virus gripal de origine porcină, autoritățile americane au adoptat o atitudine proactivă de prevenire și pregătire pentru o eventuală epidemie gripală3. Deși mulți tind să privească asemenea preocupări ca absurde, gripa fi ind considerată adesea o boală banală, cei care cunosc istoria știu că gripa este în stare să provoace dezastre: în 1918, când se încheia Primul Război Mondial, a izbucnit epidemia pandemică de gripă cunoscută sub eticheta de „gripa spaniolă“. În cei doi ani (1918-1919) cât a bântuit transcontinental planeta, gripa spaniolă a ucis cca 20-25 de milioane de persoane. Prin comparație, carnagiul cauzat de Primul Război Mondial a totalizat cca 10 milioane de morți între soldați și încă aproximativ 6 milioane de morți directe în rândul civililor (la acestea mai trebuie probabil adăugate câteva milioane de decese legate de malnutriția asociată războiului)4 . Mai puțin de doi ani de gripă spaniolă au avut un impact cel puțin la fel de dramatic ca și cei patru ani de masacre de război. De aceea, temerile legate de o potențială pandemie cu efecte catastrofale nu sunt lipsite de temei, chiar dacă s-a argumentat recent că e puțin probabil ca un virus gripal să mai cauzeze o pandemie similară celei din 1918-19195. În plus, în ultimii 10-15 ani, persistența unui virus gripal aviar la păsări pe mai multe continente, cu potențialul de a suferi o mutație prin care să declanșeze o pandemie la om (în condițiile în care s-a dovedit zoonotic, cauzând 377 de decese

1. A. Stan, „Secretul companiilor farmaceutice: cât de eficiente sunt pastilele pe care le luăm? Antigripalul Tamiflu, o risipă de bani“, http://adevarul.ro, 10 aprilie 2014. 2. A. Li Wan Po, P. Farndon, N. Palmer, „Maximizing the value of drug stockpiles for pandemic influenza“, Emerg Infect Dis., 2009; 15 (10), p. 1686-1687. 3. J. Iskander, R.A. Strikas, K.F. Gensheimer, N.J. Cox, S.C. Redd, „Pandemic influenza planning, United States, 1978-2008“, Emerg Infect Dis., 2013; 19(6), p. 879-85. 4. L. Song, „It is Unlikely That Influenza Viruses Will Cause a Pandemic Again Like What Happened in 1918 and 1919“, Front Public Health, mai 2014, 7;2:39, eCollection 2014. 5. Ibidem.

32-37 Ancuceanu.indd 33

26/06/14 13:02

6. P.K. Biswas, M.Z. Islam, N.C. Debnath, M. Yamage, „Modeling and Roles of Meteorological Factors in Outbreaks of Highly Pathogenic Avian Influenza H5N1“, PLoS One, 2014, 9(6):e98471. 7. T. Jefferson, „Hayashi’s Problem“, disponibil la: http:// chmg.cochrane. org/sites/chmg. cochrane.org/files/ uploads/Jefferson_ Hayashi’s%20problem.pdf [consultat la 10.06.2014]. 8. B. Goldacre, „What the Tamiflu saga tells us about drug trials and big pharma“, www. theguardian.com, 10 aprilie 2014. 9. Ibidem. 10. Studiul Cochrane a analizat date despre două medicamente din aceeași clasă: oseltamivir (comercializat sub numele de Tamiflu) și zanamivir (comercializat de Compania GlaksoSmithKline sub denumirea Relenza). Din motive nu foarte clare (care pot avea legătură cu faptul că Tamiflu este mult mai prezent în conștiința publică decât Relezna și cu faptul că tendința autorităților a fost de a achiziționa mai mult oseltamivir decât zanamivir), știrile de presă s-au focalizat aproape exclusiv pe produsul Companiei Roche. Rezultatele studiului Cochrane au fost în general asemănătoare pentru cele două medicamente, care acționează în principal prin același mecanism (care este pus și el sub semnul întrebării de autorii analizei Cochrane).

din 633 de cazuri clinice umane, adică având o rată de mortalitate de cca 60%)6, a făcut ca adoptarea unor măsuri preventive să devină prioritate de sănătate publică. Printre acestea se afla stocarea unor volume considerabile de Tamiflu.

În căutarea datelor În contextul acestor îngrijorări legate de o potențială pandemie de gripă, guvernele britanic și australian au solicitat rețelei de cercetători „Cochrane collaboration“ (Colaborarea Cochrane) să actualizeze analizele sistematice realizate de organizație despre medicamentul Tamiflu. Analizele sistematice Cochrane sunt considerate, în general, ca fi ind dovezi de cea mai înaltă calitate în domeniul tratamentelor medicale ca urmare a rigorii științifice adoptate în realizarea lor. O asemenea analiză fusese realizată în anul 2008, conchizând că, într-o oarecare măsură, există dovezi care indică capacitatea medicamentului de a reduce rata complicațiilor gripale, cum ar fi pneumoniile. Dr. Keiji Hayash, un pediatru din Japonia, o țară dintre cele mai mari consumatoare de Tamiflu din lume, unde s-au raportat unele reacții adverse la copii, a contestat aproape virulent concluziile analizei Cochrane. El a arătat că analizele statistice din raportul Cochrane se bazau pe date provenite din 10 studii clinice controlate, randomizate, dar dintre care numai 2 fuseseră publicate în detaliu în reviste științifice cu referenți (specialiști din domeniu care evaluează un articol în prealabil pentru corectitudine științifică). Celelalte 8 fuseseră publicate în lucrările științifice ale unor congrese medicale (5), unele doar în rezumat (1), iar altele reprezentau date disponibile la compania Roche. Ele fuseseră sintetizate într-un articol din anul 2003 publicat de mai mulți angajați ai companiei producătoare, un consultant al companiei și un profesor, Laurent Kaiser. „Presupunem cu multă convingere că această concluzie a autorului

analizei sistematice despre complicații a fost determinată în principal de aceste 8 studii clinice randomizate, pe care ar trebui să le evaluăm rigid. Fără acest proces este dificil să conchidem că oseltamivir poate preveni complicațiile tractului respirator inferior“, a încheiat pediatrul japonez.7, 8 Tom Jefferson, liderul grupului implicat în analiza Cochrane, a decis să țină cont de critica doctorului Hayash și să obțină accesul la datele complete referitoare la studiile clinice respective. Ceea ce s-a dovedit mult mai greu în practică decât ar fi părut în teorie. Solicitând informații de la Roche, autoritățile competente din Europa, Statele Unite și Japonia, autorilor le-au trebuit câțiva ani ca să capete accesul la informațiile relevante, Compania Roche nefi ind dispusă să le facă publice. Reprezentanții acesteia din urmă ba au declarat că deja cercetătorii au toate informațiile care le trebuie, ba s-au îngrijorat în legătură cu confidențialitatea pacienților incluși în studiile clinice, ba s-au declarat sceptici cu privire la independența și echidistanța grupului Cochrane. Implicarea de către autori a mai multor jurnaliști în corespondența mai degrabă contorsionată cu gigantul farmaceutic a determinat amplificarea percepției publice negative cu privire la lipsa de transparență a datelor generate în studiile clinice, cu lansarea unei campanii care urmărește să obțină accesul public la toate (sau aproape toate) datele generate în studiile clinice. Abia după ce această mișcare în rândul opiniei publice s-a amplificat, iar întrebările grupului Cochrane și ale prestigioasei publicații British Medical Journal au devenit tot mai insistente și mai difuzate, compania a cedat, punând datele necesare la dispoziția cercetătorilor9, 10.

Cât de util este Tamiflu? Rezultatele analizei Cochrane nu sunt măgulitoare față de eficacitatea medicamentului antigripal: acesta reduce

S E M N E L E T I M P U LU I

32-37 Ancuceanu.indd 34

26/06/14 13:02

durata simptomelor bolii cu ceva mai puțin de o zi (cca 16ore), nu reduce riscul de spitalizare, reduce (nu foarte mult) riscul de pneumonie neconfi rmată radiologic, dar efectul nu a fost semnificativ în cadrul celor 5 studii care au utilizat un diagnostic mai detaliat al pneumoniei, și nu reduce riscul de bronșită, sinuzită sau otită medie11. Cele mai multe din aceste constatări nu sunt de fapt atât de surprinzătoare: rezumatul caracteristicilor produsului (documentul oficial care descrie proprietățile medicamentului pentru profesioniștii din domeniul sănătății – medici, farmaciști) menționează de la autorizare că reducerea duratei simptomelor a fost de cca o zi în cazul gripei cauzate de virusul gripal A sau B și de 0,7 zile în cazul virusului gripal B12. Reducerea riscului de spitalizare nu a fost inclusă în rezumatul european al caracteristicilor produsului (ceea ce înseamnă că nu a fost luată în considerare pentru autorizarea produsului), iar în ceea ce privește riscul de pneumonie, documentul european menționează doar reducerea ușoară a riscului de dezvoltare a „infecțiilor tractului respirator inferior (în principal bronșită) tratate cu antibiotice“ (este vorba de o reducere de la 12,7% la 8,6%, pusă sub semnul întrebării de analiza Cochrane). Așadar, miliardele de dolari și tonele de Tamiflu stocate în vederea pregătirii pentru pandemia gripală au fost un exercițiu de inutilitate? Autorii analizei Cochrane sau Fiona Godlee, editor la British Medical Journal, așa cred. Nici Agenția Europeană a Medicamentului (EMA), nici omologul american al acesteia, Administrația pentru Medicamente și Alimente (Food and Drug Administration, FDA) nu au emis o poziție oficială. Intervievată însă de presă, Sabrina Spinosa, de la Agenția Europeană a Medicamentului, a declarat că „analiza sistematică nu ridică nicio îngrijorare nouă“ și că agenția își menține punctul de vedere cu privire la

raportul dintre riscuri și beneficii specific medicamentului 13. Societatea pentru Boli Infecțioase din America (Infectious Disease Society of America, IDSA) a formulat o declarație oficială în care recomandă utilizarea în continuare a inhibitorilor de neuraminidază (oseltamivir, zanamivir). În declarația respectivă, pe lângă faptul că datele nu sunt considerate surprinzătoare, ci deja cunoscute, se menționează că analiza Cochrane a inclus atât pacienți infectați cu virus gripal, cât și persoane cu simptome similare gripei, dar neinfectate cu virus gripal, ceea ce este de natură să subestimeze eficacitatea tratamentului cu aceste medicamente. Declarația IDSA accentuează faptul că principala utilitate a acestor medicamente vizează, probabil, pacienții cu afecțiuni grave sau cu risc crescut de complicații. Pentru acestea nu există date din studii clinice riguroase; există dovezi din mai multe studii observaționale (studii considerate mai puțin riguroase și mai puțin apte de a dovedi incontestabil utilitatea unui medicament) care arată capacitatea acestor medicamente de a reduce riscurile grave, inclusiv decesele, în special dacă sunt administrate în primele două zile de la debutul bolii 14. Centrele pentru Prevenția și Controlul Bolilor (Centers for Disease Control and Prevention, CDC) din Statele Unite au emis, de asemenea, o declarație în care recomandă continuarea tratamentului cu medicamente antivirale în gripă, în special la grupele de pacienți cu risc ridicat 15.

Sfârșitul medicamentelor? Odiseea obținerii accesului la informațiile referitoare la studiile clinice și rezultatele aparent dezamăgitoare (dar care erau în bună măsură cunoscute anterior) a fost citită în multe chei de diverși analiști, experți și de persoane obișnuite. Unii au văzut în întreaga poveste existența unor „portițe legislative“ care le permit companiilor

11. T. Jefferson, M.A. Jones, P. Doshi, C.B. Del Mar, R. Hama, M.J. Thompson, E.A. Spencer, I. Onakpoya, K.R. Mahtani, D. Nunan, J. Howick, C.J. Heneghan, „Neuraminidase inhibitors for preventing and treating influenza in healthy adults and children“, Cochrane Database Syst Rev., 2014, 4:CD008965. 12. „Tamiflu 30 mg hard capsules. Summary of product characteristics“, www.ema.europa. eu, [consultat la 11.06.2014] 13. K. Grens. Updated Review: Tamiflu Is a Bust. Disponibil la: www. the-scientist.com, 10 aprilie 2014. 14. ***, „Statement by the Infectious Disease Society of America (IDSA) on the recent publication on «Neuraminidase inhibitors for preventing and treating influenza in healthy adults and children»“. http://www.idsociety.org/Influenza_ Statement.aspx 15. Centers for Disease Control and Prevention, „Have You Heard? CDC Recommendations for Influenza Antiviral Medications Remain Unchanged“, www. cdc.gov

S FÂ R Ș I T U L M E D I C A M E N T E LO R ?

32-37 Ancuceanu.indd 35

26/06/14 13:02

16. H. Samji, A. Cescon, R.S. Hogg et al., „Closing the gap: increases in life expectancy among treated HIV-positive individuals in the United States and Canada“, PLoS One, 2013, 8(12):e81355. 17. ***, „Our impact on different types of cancer“, www.cancerresearchuk.org 18. R.T. Chung, T.F. Baumert, „Curing Chronic Hepatitis C — The Arc of a Medical Triumph“, N Engl J Med, 2014, 370, p. 1576-1578. 19. M.J. Joyner, F.G. Prendergast, „Chasing Mendel: ﬁve questions for personalized medicine“, J Physiol., 2014, 592(Pt 11), p. 2381-2388. 20. M. Wall, „Health data boom heralds new era of personalised medicine“, www.bbc.com

farmaceutice să nu facă publice toate datele clinice referitoare la medicamente și necesitatea de a continua și amplifica eforturile și campaniile de modificare a legislației în vederea impunerii transparenței. Alții au descoperit în acest caz autorități incompetente, care irosesc volume impresionante de resurse pentru aproape nimic. Iar alții au văzut nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul medicamentelor: într-un fel, aceasta a fost încă o dovadă a avariției industriei farmaceutice care nu are, de fapt, de oferit decât speranță, pentru că medicamentele pe care le comercializează (această industrie) au în realitate doar niște efecte placebo bine promovate. Pentru propovăduitorii a tot felul de terapii alternative (de la homeopatie la acupunctură, medicină ayurvedică sau biorezonanță), acesta a fost un argument că medicația convențională e inutilă, scumpă și chiar periculoasă de vreme ce are și efecte adverse. Este, deci, acesta sfârșitul medicamentelor? Greu de crezut. Dincolo de faptul că utilitatea inhibitorilor de neuraminidază rămâne încă disputată, generalizarea de la un singur medicament la cele peste o mie, câte sunt disponibile în prezent, ar fi o gravă eroare de logică elementară. Beneficiile medicamentelor pot varia mult, de la controlul unui simptom, doar cu puțin mai bine decât placebo, la îmbunătățirea considerabilă a calității vieții și chiar la salvarea de vieți. Deși medicamentele actuale sunt departe de a fi perfecte, niciodată în istoria omenirii la care avem acces documentar farmacologia nu a dispus de resurse mai bune. De fapt, în ultimul secol durata de viață a crescut considerabil, în bună măsură grație medicamentelor. Iar în ultimele câteva decenii, odată cu progresele impresionante în domeniile biologiei moleculare, ale imunologiei, geneticii și ale altor științe medico-biologice, progresele au fost și mai accentuate. Nu putem încă vindeca SIDA, dar, dacă în urmă cu 20-30 de ani un asemenea

diagnostic echivala cu o sentință de condamnare la moarte, astăzi, în statele occidentale, grație medicamentelor antiretrovirale, un pacient infectat cu HIV la vârsta de 20 de ani are în general o speranță de viață spre 70 de ani și mai bine; adică aproape speranța de viață a unui tânăr sănătos (deși există unele diferențe în funcție de diverșii factori de risc individuali)16. În domeniul cancerului, progresele au fost limitate, dar nu sunt de neglijat: datele din Marea Britanie arată că, dacă în anii 1960 numai un sfert dintre copiii diagnosticați cu cancer supraviețuiau bolii, astăzi trei sferturi dintre ei ies învingători în lupta cu boala. La adulți, ratele de supraviețuire la 5 ani în cazul tumorilor cerebrale sau al cancerului de colon aproape s-au dublat față de aceeași perioadă de referință (anii 1960); ratele de supraviețuire în urma diagnosticării cu leucemie s-au triplat față de acum 40 de ani; dacă în 1970 doar 5 femei din 10, odată diagnosticate cu cancer de sân, supraviețuiau mai mult de 5 ani, astăzi proporția acestora a crescut la 8 femei din 1017. Hepatita C, o cauză majoră de ciroză și carcinom hepatic, devine aproape vindecabilă datorită progreselor din ultimii ani 18, iar viața pacienților cu psoriazis sau afecțiuni reumatoide se poate îmbunătăți considerabil cu noile terapii biologice (care nu sunt însă lipsite de riscuri). Iar în ultimii 20 de ani progresele remarcabile în tehnologiile genomicii și proteomicii fac să pară tot mai fezabilă ideea unei medicini și terapii personalizate, adaptate la profi lul genetic unic al unui individ, chiar dacă distanțele până la implementarea la nivel de masă a conceptului sunt încă greu de estimat19. În orice caz, aceste distanțe se micșorează, astfel încât, mai degrabă decât sfârșitul medicamentelor, mulți tind să vadă în epoca actuală abia începutul medicamentelor; sau măcar – cum s-a exprimat un jurnalist de la BBC – o eră nouă 20.

S E M N E L E T I M P U LU I

32-37 Ancuceanu.indd 36

26/06/14 13:02

Deși medicamentele actuale sunt departe de a ﬁ perfecte, niciodată în istoria omenirii la care avem acces documentar farmacologia nu a dispus de resurse mai bune.

32-37 Ancuceanu.indd 37

26/06/14 13:02

Adrian Bocăneanu

INTERVIU

Fericirea este un dar Trei sau patru mii de concerte cu cele mai reputate ﬁlarmonici din lume, perioade substanţiale ca director muzical al unor orchestre legendare din Dresda, Leipzig și San Francisco, sute de lucrări înregistrate, între care integralele simfoniilor de Beethoven, Bruckner și Nielsen, două Premii Grammy, distincţii de stat în Suedia și Germania.

ât poate să încapă într-o viață care merge înainte neobosită, cu 70-80 de apariții dirijorale pe an? Cât poate să dea un om: biblioteca personală, de 35.000 de volume, donată Universității din Göteborg, zeci de instrumente din colecția proprie, donate Orchestrei Gewandhaus din Leipzig, o orgă clasică, dăruită bisericii adventiste din orașul de reședință, Lucerna. Uitați-vă și la calendar: poate că ziua în care luați revista în mână este chiar a 87-a aniversare a maestrului Herbert Blomstedt, 11 iulie. Maestre Blomstedt, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea. Am nutrit de mult visul să vă iau un interviu1. Împărtășiți-ne cele mai timpurii amintiri muzicale. Am avut niște părinți minunați. Erau foarte iubitori, dar și diferiți unul de celălalt. Tata s-a născut în Stockholm, dar a ajuns în Statele Unite ca orfan, pe când avea numai 12 ani. Tata a fost pastor adventist și un creștin extraordinar. Scopul principal al vieții lui era să-L slujească pe Dumnezeu. Câștiga bani puțini, dar n-am fost săraci. N-am simțit că am duce lipsă de ceva. Mama a fost pianistă profesionistă. S-a născut în Statele Unite și a studiat la Conservatorul din Chicago. Cariera ei a fost curmată brusc de un reumatism care a afectat-o mult. N-a mai putut să cânte bine. Ne mai cânta doar nouă, copiilor. Așadar, o țineți minte cântând. Cred că aveam vreo doi-trei ani și nu voiam să merg la culcare până nu-mi cânta un preludiu de Chopin. Aveam chiar unul preferat. După ce o ascultam, mă culcam. Am fost răsfățat cu muzică bună. Au fost semințele care s-au plantat în sufletul meu de copil. Aveți amintiri muzicale puternice din fragedă copilărie. Dar cum era viața de zi cu zi? Programul era foarte strict. Deșteptarea era în jur de 7 și luam micul dejun specific suedez. Înainte de masă, ne rugam. După ce mâncam, unul dintre copii citea un pasaj biblic. Citeam toată Biblia într-un an. Apoi ne rugam cu tata, sau cu mama în absența lui. La fi nal, toți copiii rosteau rugăciunea „Tatăl nostru“ împreună cu părinții. Mergeam la școală cu bicicletele.

38-45 Bocaneanu.indd 38

26/06/14 09:42

38-45 Bocaneanu.indd 39

26/06/14 09:42

Nu voi uita niciodată prima simfonie a lui Bruckner pe care am auzit-o. A fost Simfonia a IV-a. A pus stăpânire complet pe imaginaţia mea și a fratelui meu. Ea începe cu un acord surd de corzi, ca un zumzet, în mi bemol major. Apoi urmează chemarea cornului. Mi-a plăcut mult școala. Eram cam singuratic, pentru că niciun coleg nu-mi împărtășea preferința pentru muzica clasică. În plus, foarte puțini arătau vreun interes pentru religie. Dar lucram frumos împreună în clasă. După școală, jucam fotbal vreo două ore. Apoi studiam la vioară câteva ore, după care îmi făceam temele. Ați început să cântați la vioară de mic. Cred că aveam vreo zece ani. Înainte de asta am studiat pianul cu o prietenă a mamei din biserică. Nu exersam suficient pentru că eram mai interesat de sport și de școală. Mama a venit cu ideea să cânt la vioară. După câțiva ani, am avut un profesor foarte bun. Aveam vreo 12-13 ani și pasiunea lui m-a pus pe jar. Locuiam pe atunci în Göteborg, în Suedia, care are și azi cea mai bună sală de concerte din nordul Europei. Acustica este fantastică.

Acolo mergeam la concerte simfonice de două ori pe săptămână. Mi-am cumpărat un abonament pe toată stagiunea din banii mei, pentru că părinții nu-și permiteau. Îmi doream foarte mult să ascult genul acela de muzică. Vindeam reviste de sănătate ale bisericii și primeam 10 cenți pentru fiecare revistă vândută. Mergeam din ușă în ușă și vindeam reviste. Era o muzică minunată! Simfonii de Beethoven, Mozart, Händel, Bruckner, Brahms. Era o muzică fantastică! Îi apreciați deja pe Bruckner și Brahms? Nu voi uita niciodată prima simfonie a lui Bruckner pe care am auzit-o. A fost Simfonia a IV-a. A pus stăpânire complet pe imaginația mea și a fratelui meu. Ea începe cu un acord surd de corzi, ca un zumzet, în mi bemol major. Apoi urmează chemarea cornului.

S E M N E L E T I M P U LU I

38-45 Bocaneanu.indd 40

26/06/14 09:42

Când v-ați gândit la dirijat? Mult mai târziu. Nici la școală și nici în primii ani de conservator la Stockholm n-am visat deloc să devin dirijor. Vioara a fost instrumentul meu principal. La conservator, am mai studiat pian, canto, dirijarea corului și a orchestrei, contrapunct, armonie etc. Studii generale de muzică. Visam să-mi fac un cvartet de coarde. Duminica, când n-aveam școală, cântam toată ziua cvartete de coarde. Fratele meu cânta la violoncel, eu cântam la vioară sau la violă și veneau și doi prieteni. Cântam duminica, de la 8 dimineața până seara la 10. Abia dacă mâncam. Devoram repertoriul. Ne plăcea să descoperim această muzică. Eram vrăjiți. Visam să avem propriul cvartet de coarde cu fratele meu. Era perioada când începuserăm să ne gândim la fete. Îmi doream să mă căsătoresc cu o violonistă talentată. Fratele meu urma să se căsătorească cu o violistă minunată. Aveam să ne construim o casă pe malul unui lac înconjurat de multă pădure. Voiam să cântăm toată ziua cvartete de coarde. Ăsta era visul meu, nu să stau în fața unei orchestre. Sau îmi doream să devin organist. Am început să studiez orga și am descoperit muzica lui Bach pentru orgă. Visam să devin organist și să interpretez cantate de Bach în fiecare duminică. Ar fi fost extraordinar. La conservator, am studiat o jumătate de an dirijat coral. Ca viitor profesor de muzică, trebuia să știu să dirijez corul școlii. Așa am studiat pentru prima dată muzica vocală a lui Bach. Am avut odată ocazia să dirijez corul de studenți de la conservator. A fost un deces în familia regală și rapid s-a organizat un serviciu important în biserica din Stockholm. Lucrasem doar două părți din Recviemul de Brahms. Prima parte este „Selig sind, die da Leid tragen“ [Ferice de cei ce plâng]. A doua parte cuprinde marșul funerar: „Denn alles Fleisch ist wie Gras“ [Orice făptură este ca iarba], urmat de „Aber der Herrn wort bleibet in Ewigkeit!“ [Dar Cuvântul Domnului rămâne în veac!]. Ce muzică extraordinară, care combină spiritul romantic cu arta lui Bach! Muzica aceasta a fost mult influențată de Bach. Am repetat această partitură la cor și am fost invitați să o cântăm în biserica respectivă.

Pentru că eram toți studenți, eu am fost rugat să dirijez. Nu aveam orchestră, nu ne acompania decât orga. În urma acelei experiențe mi-am dat seama că asta era ceea ce-mi doream să fac! După aceea m-am înscris la clasele de dirijat și mi-am reorganizat toată viața. Aveam deja 22 de ani. Deși mi-am continuat studiile ca dirijor, n-am primit un post ca atare. Cine ar angaja un tânăr student? Pe atunci existau doar șapte orchestre simfonice profesioniste în toată Suedia. Erau puține oportunități. Au trecut mulți ani până când am dirijat concertul meu de debut, în Stockholm. Între timp, am învățat ca un nebun. M-am înscris la universitate și am obținut diplome în muzicologie, istoria religiilor, psihologie. Mi-a plăcut foarte mult. Am plecat în străinătate și am studiat pentru a deveni dirijor în Salzburg, Darmstadt și Basel. Am plecat un an în Statele Unite cu bursă, la Boston și New York. Mi-am investit bine timpul, dar n-am reușit să debutez. Dar într-o zi, în America, pe când studiam în Tanglewood cu Orchestra Simfonică din Boston și cu Leonard Bernstein, am primit o telegramă de la Stockholm. Mă invitau să am concertul de debut cu Orchestra Filarmonicii din Stockholm. Auziseră despre mine și voiau să-mi dea o șansă ca tânăr. Am acceptat invitația și acela a fost punctul de cotitură din viața mea. Eram foarte pregătit. Studiasem șapte ani pentru asta! A fost un adevărat succes, un miracol. După două săptămâni, am primit o ofertă din partea uneia dintre cele mai bune orchestre simfonice suedeze să devin dirijorul ei. Câteva luni mai târziu, impresarul meu m-a chemat foarte repede pentru că Filarmonica din Oslo dorea să-i fiu director muzical. Am petrecut șapte ani minunați în Oslo. Orchestra era extraordinară. Este la fel și astăzi. Au fost ani deosebiți, în care am învățat foarte mult. După șapte ani, m-a solicitat Orchestra Simfonică Națională Radio a Danemarcei. Am vrut să clarific totul de la început, așa că i-am spus managerului lor că eu nu lucrez sâmbăta. Și el mi-a spus că știa deja asta, că toată lumea știe asta și că nu este nicio problemă, că s-au gândit dinainte. M-am simțit ușurat. Toată lumea știa! Ei se gândiseră deja la acest aspect. Am lucrat zece ani acolo. A fost o perioadă minunată. FERICIREA ESTE UN DAR

38-45 Bocaneanu.indd 41

26/06/14 09:42

Avea să urmeze Capela de Stat din Dresda! Dar mai întâi Orchestra Radio din Stockholm, care fusese dirijată de Celibidache, un dirijor român minunat. Cei de acolo au spus că este păcat pentru cel mai bun dirijor suedez să nu lucreze în Suedia. Veneam după Celibidache! Nu aveam cum să refuz o ofertă atât de bună. Am petrecut câțiva ani minunați. Dar în acest timp s-a întâmplat ceva foarte interesant. Eram în anul 1969, după trei ani la Stockholm. Am primit o invitație din partea Capelei de Stat din Dresda. Acela a fost un moment deosebit, a fost pentru prima dată când dirijam o orchestră „perfectă“. Când mă aflam în față și dirijam, eram captivat și învăluit de frumusețea sunetului. Le puteam cere orice, atât de inteligenți și virtuozi erau. Primisem invitația cu numai câteva săptămâni înainte de concert, pentru că dirijorul lor devenise indisponibil, așa că am ales să cântăm un program de concert pe care îl dirijasem la Copenhaga. Eu am făcut cu ei trei repetiții, dar, spre uimirea mea, după prima repetiție totul era aproape perfect. Erau muzicieni incredibili. Spre surprinderea mea, m-au întrebat dacă aș vrea să fiu directorul lor muzical. Pentru mine, aceasta a fost o decizie foarte dificilă. Orchestra din Dresda era cea mai bună orchestră pe care mi-aș fi putut dori s-o dirijez, dar era într-o țară comunistă. Ideologia comunistă era ceva foarte respingător pentru mine, dictatura era teribilă, represiunea era foarte mare, oamenii nu erau liberi, dar aveau ce mânca și aveau locuri de muncă. Nu se organizau proteste. Oamenii se obișnuiseră cu acest mod de viață, iar muzica era un mijloc de evadare și de refugiu. Muzica reprezenta gura de oxigen din viața lor. Am avut multe întrebări și am ezitat. Dar ei au insistat mult, mi-au spus că au nevoie de mine, că doresc să lucreze doar cu mine și că îmi vor arăta cât de minunată este țara lor. Au continuat să insiste timp de doi ani. Într-un fi nal, am hotărât că trebuie să merg să lucrez cu ei. Am citit că Herbert von Karajan v-a determinat, într-un fel, să luați această decizie. El a fost cel care mi-a oferit argumentul fi nal. A fost un moment dramatic și emoționant. Karajan știa orchestra, cântase cu ei la Festivalul de la Salzburg. El a venit la Dresda pentru a

face o înregistrare cu opera „Maeștrii cântăreți din Nürenberg“ de Wagner. Este o operă lungă, durează cinci ore și nu mai figura în repertoriul orchestrei. Clădirea operei fusese bombardată, era în ruine, nu aveau unde să cânte. Așa că l-au invitat pe Karajan să facă o înregistrare, ca să nu uite această muzică. Karajan a venit și a programat 18 ședințe de înregistrare. Dar orchestra a terminat înregistrarea după nouă ședințe și Karajan a fost foarte impresionat de această orchestră, așa că a ținut un discurs foarte emoționant. El a spus: „Când am venit aici, în Dresda, am crezut că vin să fac o altă înregistrare, una mare, dar una dintre sutele de înregistrări pe care le-am realizat la viața mea. Dar, din primul moment în care am fost aici, mi-am dat seama că dumneavoastră sunteți diferiți.“ Apoi a făcut o pauză, era foarte emoționat, nu mai putea vorbi. „Domnilor, orașul este plin de monumente fără viață“, a spus el, iar prin asta se referea la ruinele din oraș, după război, „dar dumneavoastră sunteți un monument viu!“ Le-a mai spus că va reveni la ei și că, dacă nu ar fi avut Filarmonica din Berlin, ar fi venit să lucreze cu ei. Cei din orchestră au înregistrat discursul lui Karajan și mi l-au trimis ca un cadou. Mesajul lor era: „De ce ezitați? Karajan ar veni la noi imediat, dumneavoastră de ce ezitați? “. După acest moment am acceptat. După acei trei ani am lucrat cu ei timp de încă 12 ani și a fost o perioadă minunată. Aș vrea să ne povestiți puțin mai mult despre această experiență. Am învățat foarte multe lucruri de la ei. Cred că și ei au învățat ceva de la mine, cel puțin asta mi-au declarat, dar rămân la convingerea că eu am învățat mai mult de la ei. Pentru că ei au o tradiție în emiterea sunetului. Ei mereu cântă cald, chiar dacă trebuie să cânte fortissimo. Niciodată nu cântă spart, mereu sunt distinși în sunet. Au o cultură enormă a interpretării, nu este meritul a 20 de ani de lucru cu un anumit dirijor, au o tradiție de 400-450 de ani! Ați făcut și multe înregistrări în acea perioadă. Am înregistrat foarte mult, am ținut socoteala și sunt 130 de lucrări pe care le-am înregistrat cu

S E M N E L E T I M P U LU I

38-45 Bocaneanu.indd 42

26/06/14 09:42

ei: toate simfoniile de Beethoven, toate simfoniile de Schubert, concertele lui Mozart și altele. Ce a urmat după Dresda? În 1979 fusesem în primul turneu în Statele Unite cu Orchestra din Dresda. A fost un turneu lung, foarte obositor, dar minunat. Publicul american a descoperit cât de bună este această orchestră și cred că m-au descoperit și pe mine. Când am terminat concertele din Statele Unite, am primit un contract din partea Columbia Artists (CAMI), iar de atunci am început să am colaborări în Statele Unite, unde am fost invitat ulterior de mai multe ori. În 1984, am stat în America șapte săptămâni și am dirijat marile orchestre americane. Care erau aceste orchestre, Boston, Cleveland? Da, la Boston, la Cleveland am venit mai târziu. Philadelphia, mai ales Pittsburg și Detroit, Minneapolis, San Francisco și Los Angeles. Aceste orchestre aveau nevoie de director muzical. Când am ajuns la San Francisco, totul era diferit, orchestra era superbă. Am dirijat acolo alți zece ani. Lucrând în această societate atât de deschisă, m-am dezvoltat ca persoană, am devenit mai liber, mai fericit, mai cald. Și eu, și orchestra ne-am transformat reciproc pe parcursul colaborării noastre. Apoi, din nou în Europa, la Hamburg, Leipzig. Lucram de doi ani la Hamburg, când am primit din partea Orchestrei Gewandhaus, din Leipzig, oferta de a fi directorul lor muzical, pe care nu am putut-o refuza. Orchestra Gewandhaus este foarte specială, fie că ne referim la calitate, fie că vorbim de tradiție. Leipzig este un oraș al muzicii. Niciun oraș din lume nu îi așeza pe muzicieni atât de sus, nici Berlin, nici Viena, cu toate că și aceste orașe își prețuiau muzicienii celebri, dar nu la fel cum o făceau cei din Leipzig. Comportamentul oamenilor spune că orchestra este bunul lor cel mai de preț. Nu ai acest simțământ în altă parte. În Leipzig, am lucrat șapte ani, până în 2005. Acesta a fost ultimul dumneavoastră contract ca dirijor permanent? Da, aveam 78 de ani și, chiar dacă mă simțeam foarte bine, am crezut că ar fi mai bine pentru

ei să aibă un director muzical mai tânăr, care să nu moară anul următor sau care să dirijeze surd. Orchestra de acolo m-a invitat și ulterior și am susținut câteva concerte împreună, dar am și înregistrat alături de ei simfoniile lui Bruckner. Am o relație specială cu cei de acolo și, de fiecare dată când mă întorc în Leipzig, mă simt de parcă aș fi acasă. Să vorbim puțin despre marii compozitori ale căror opere le-ați interpretat cel mai mult. Să începem cu cantorul de la Leipzig. Bach a fost un maestru extraordinar, care avea o imaginație atât de bogată și o încredere extraordinară în mesajul Bibliei. Pentru el, Dumnezeu era o realitate. El se ruga zilnic, citea Biblia în fiecare zi. Am acasă o copie a Bibliei lui Bach, în facsimil. Poți vedea ce cuvinte a subliniat, ce erori de tipar a corectat, care au fost comentariile lui despre un pasaj din Biblie, lângă unele texte se văd semne de întrebare. Biblia lui Bach este plină de comentarii, seamănă cu Bibliile de azi care au comentarii și mici studii biblice între versete. Unele din aceste comentarii îi plăceau, altele nu-i plăceau și poți înțelege asta din notițele pe care le-a scris pe marginea lor. El era un muzician de biserică, așa că în fiecare duminică trebuia să compună altă cantată pentru slujba de la biserică și aceasta trebuia să se bazeze pe textul biblic pe care era construită predica preotului. El știa aceste texte cu mult timp înainte, fi ind prevăzute în calendarul bisericii. Era un efort unit al pastorilor și al muzicienilor bisericii ca să redea mesajul biblic cât mai viu, așa încât să se adreseze inimii oamenilor. Este foarte evident că simfoniile lui Anton Bruckner au ocupat un loc central în activitatea dumneavoastră de interpretare și înregistrare. De ce? Există două motive principale. Primul este că îmi place muzica lui foarte mult. Al doilea este că, pe de altă parte, am senzația că muzica lui nu este preferata multora. Vreau să fiu ca un misionar și să le transmit oamenilor această muzică, pentru că ei nu știu ce pierd. Este extraordinară, dar se pare că nu este pentru toată lumea. Mulți oameni moderni care nu se pot concentra pentru o perioadă mare de timp nu pot să urmărească ceva de anvergură. Același lucru se întâmplă și cu FERICIREA ESTE UN DAR

38-45 Bocaneanu.indd 43

26/06/14 09:42

înțelegerea Bibliei, și cu marea poezie. Trebuie să asculți cu atenție această muzică și, dacă ajungi să o înțelegi, îți provoacă nu doar o imensă plăcere, ci și sentimentul de măreție, solemnitate, de apropiere de valorile eterne, ceva ce nu trece, ceva permanent, ceva măreț, ceva ce seamănă cu Dumnezeu, pe care nu Îl vedem, dar despre care credem că există. Cum ne apropiem de El? Aceasta este o cale de a ne apropia de El, dacă ne putem concentra să ascultăm muzica respectivă timp de o oră, sau poate doar pentru zece minute, dacă e vorba de o singură parte dintr-o simfonie. Este o muzică extraordinar compusă de o minte strălucită, de un om foarte credincios. Dar Brahms? Când soția mea și-a făcut cercetarea pentru disertație, mi-a atras atenția asupra a ceea ce a spus despre Brahms unul dintre contemporanii lui, și anume că, pentru Brahms, pe lângă muzică, Biblia era cel mai important lucru în viață. Iată citatul: „Biblia era însoțitorul lui constant și, în anii lui de mai târziu, îi uimea pe prietenii lui cu cât de bine îi cunoștea conținutul. Putea să spună capitole întregi din memorie și să citeze cu acuratețe din Vechiul și Noul Testament.“ Dragostea și înțelegerea lui sunt evidente în lucrările lui construite pe marginea unor pasaje biblice, precum Recviemul german. Este adevărat. El cunoștea foarte bine Biblia, mai ales Vechiul Testament, cărțile înțelepciunii: cartea lui Iov, Psalmii, Eclesiastul, apoi Profeții și poezia Bibliei. Alegerea cuvintelor pentru Recviemul german arată cât de familiarizat era cu Biblia. A selectat singur textele cele mai potrivite. Era protestant, din nordul Germaniei, și a vrut să scrie aceste cuvinte de mângâiere în memoria mamei lui, ca să ilustreze alinarea și consolarea pe care le putem găsi în făgăduințele lui Dumnezeu din Biblie. Este o lucrare mai senină, mai plină de speranță, mai vizionară. Nu cu mult timp în urmă, ați primit o distincție de la regele Suediei. Am primit multe distincții, dar pe aceasta o prețuiesc în mod special. E ceva foarte rar. Este o medalie de aur, Medalia Seraphim, care a fost instituită în 1743 de regele suedez de atunci,

Frederik I. Este oferită foarte rar. Este cea mai mare onoare care poate fi acordată unui cetățean suedez de rând. Succesele dumneavoastră de necrezut sunt o încurajare pentru alți oameni talentați de a face eforturi și de a fi disciplinați. Dar este succesul întotdeauna consecința valorii și caracterului? Succesul și realizările nu sunt același lucru. Poți să ai foarte multe realizări și să nu ai succes. Valoarea a fost descoperită uneori după mai multe generații, când oamenii aceia muriseră. Succesul poate să fie ieft in. Nu mi-am reprezentat niciodată succesul ca pe o țintă în viață. Nu mi-am propus niciodată să fiu fericit. Dacă aceasta este ținta ta, vei munci mult să faci bani și vei încerca să îi obții pe calea cea mai ușoară și mai rapidă. Asta nu are de-a face cu calitatea vieții. Fericirea este un dar, vine dacă faci treabă bună, dacă ești mulțumit cu ceea ce realizezi și simți că înseamnă ceva nu doar pentru tine, ci și pentru cei din jur, pentru familie, societate. Faci ceva pentru altcineva. Fericirea este un dar. Aș face asta chiar și dacă nu aș fi plătit, chiar și dacă nu aș deveni faimos sau nu aș obține nicio recompensă. Aș cânta oricum, pentru că este ceva ce-mi aparține. Recompensa este în mâna lui Dumnezeu, fi losofic vorbind. Trebuie să faci un lucru pentru că îți place și pentru că asta este chemarea ta. S-ar putea ca mai târziu să fii recompensat cu o medalie, cu alte forme de recunoaștere. Dar recunoașterea este un dar. Vine pe deasupra, pe lângă bucuria pe care ți-o dă faptul că te ocupi cu ceea ce trebuie. Să faci ce îți place și ceea ce simți că e chemarea ta nu este un lux, ceva elitist. Orice persoană, indiferent de locul său în viață, trebuie să procedeze la fel. Da, asta este pentru toți. Orice muncă trebuie să fie făcută pentru valoarea ei intrinsecă. Nu tipul de muncă prestat te face nobil, ci dedicarea cu care lucrezi. Asta dă noblețe unei persoane. Credeți că asta explică parțial faptul că, la venerabila dumneavoastră vârstă, încă dirijați 80-90 de concerte pe an cu cele mai bune orchestre din lume?

S E M N E L E T I M P U LU I

38-45 Bocaneanu.indd 44

26/06/14 09:42

Fericirea este un dar. Aș face asta chiar și dacă nu aș fi plătit, chiar și dacă nu aș deveni faimos sau nu aș obţine nicio recompensă. Aș cânta oricum, pentru că este ceva ce-mi aparţine. Recompensa este în mâna lui Dumnezeu, filosofic vorbind. Adevărat. Ceea ce ne face să mergem înainte pe noi, muzicienii, este dragostea nemaipomenită pe care o avem pentru muzică. Dragostea aceea nu poate să fie durabilă dacă muzica nu este de calitate. Această muzică este atât de frumoasă, că nu o știi la perfecție niciodată. Întreaga viața devine o căutare după adevăr în muzică. Este nevoie de mult efort și, uneori, ai impresia că ai făcut doar foarte puțin și că mai sunt atât de multe lucruri de realizat. De aceea continuăm și nu renunțăm, pentru că mereu credem că mai trebuie să găsim lucruri noi. O operă de artă nu este încheiată niciodată, este doar pusă deoparte. Uneori, trebuie să ne oprim din diferite motive: boală, moarte, accident. Până atunci însă ne simțim purtați de dorința de a găsi adevărul suprem. Știm că nu îl vom

cunoaște niciodată. Cel puțin nu în viața aceasta. Ceea ce le oferim altora ne ajută să avansăm și ne dă putere. Arta ne oferă inspirație, ne procură noi modalități de a vedea viața și ne ajută să înțelegem puțin mai mult sensul vieții. Trebuie să ne cunoaștem rădăcinile pentru a avea o viață care să însemne ceva. Este un mare privilegiu să putem să luăm parte la asta. Vă mulțumesc foarte mult. Dumnezeu să vă dea putere în continuare în căutarea adevărului în muzică, în înțelegerea Lui și în bucuria de a face ceea ce ați fost chemat să faceți. 1. Acest interviu reprezintă o sinteză a patru interviuri televizate, care pot ﬁ urmărite în arhiva emisiunii „Punctul de plecare“, difuzată pe Speranța TV. Arhiva este disponibilă la adresa www.sperantatv.ro.

FERICIREA ESTE UN DAR

38-45 Bocaneanu.indd 45

26/06/14 09:42

Nicu Butoi

BIBLIE

S E M N E L E T I M P U LU I

46-51 Nicu Butoi.indd 46

26/06/14 12:55

Care este ROSTUL vieții mele pe pământ? Povestea neveriﬁcată a morţii unor copii care au fost bine îngrijiţi, dar nu au fost niciodată atinși, mângâiaţi sau iubiţi a propagat teoria că se poate muri din lipsa dragostei, în ciuda îngrijirii. Dacă privim însă mai atent experienţa umană istorică și cea personală, constatăm că nu neapărat lipsa dragostei ucide, ci, mai degrabă, lipsa sensului sau a rostului.

reu de crezut că deținuții închisorii comuniste din Sighet, pe care am vizitat-o recent, au experimentat vreun fel de dragoste de-a lungul anilor de tortură, mizerie și ură de nedescris pe care le-au îndurat acolo. Poate nu au avut parte nici măcar de o clipă de dragoste, dar era ceva care îi ținea în viață și îi făcea să reziste inumanului. Era sensul. Ei se aflau acolo pentru o cauză și erau fericiți și binecuvântați fi indcă sufereau pentru un scop, sufereau având în minte fericirea altora. Marea și primordiala întrebare de pe chipul fiecărei ființe umane care a călcat vreodată pe această planetă nu este dacă cineva este iubit sau nu – deși aceasta constituie o nevoie profund umană și o cauză a suferinței prezente astăzi în multiple forme. Marea întrebare este următoarea: Care este rostul existenței mele pe acest pământ? Se bucură cineva de mine, fac eu pe cineva fericit, e nevoie de mine, am un loc rezervat mie în viața oamenilor, o lucrare pe care numai eu o pot face spre fericirea celui sau a celor de lângă mine? În cuvinte simple, am pentru cine și pentru ce trăi? În opinia lui Viktor Frankl, deținutul slab și neputincios supraviețuiește lagărului nazist nu pentru că are acasă o fată handicapată care îl iubește, ci tocmai pentru că iubirea pe care i-o poartă acesteia este singura cale prin care ea poate supraviețui. El devine astfel dorit și necesar, de neînlocuit în această relație. A fi iubit nu este deci un scop în sine, ci doar confi rmarea că, undeva, cineva se bucură de tine și că poți face pe cineva fericit.

CEA MAI UCIGĂTOARE SUFERINŢĂ

-a spus că singurătatea este ucigătoare pentru om și aparent așa este. Totuși nu singurătatea este cel mai ucigător blestem din viața unui om, ci inutilitatea în singurătate. Inutilitatea face singurătatea ucigătoare. Chiar și dragostea care ți se arată pare a fi milă atunci când trăiești simțământul inutilității. Lungii ani de singurătate și părăsire nu l-au putut ucide pe Richard Wurmbrand și pe nenumărați alții ca el, nu pentru că singurătatea nu este ucigașă, ci datorită faptului că singurătatea lor avea un rost înalt și era legată în taină de fericirea oamenilor pentru care sufereau. Oamenii de care „lumea nu era vrednică“ au îndurat această singurătate înfricoșătoare și au supraviețuit miraculos nu datorită vreunei abilități speciale pe care ar fi avut-o, ci tocmai datorită acestui rost și datorită sensului pe care l-a căpătat singurătatea lor. Atunci când, prin suferința sau chiar moartea ta, lupți împotriva suferinței și a morții celui iubit, semnificația suferinței sau a morții tale se schimbă radical. Așadar, marea întrebare a vieții este legată nu de confort, ci de rost. De ce și pentru ce mă găsesc eu aici? Care este rostul existenței sau al luptei mele? Este acțiunea mea justificată și convingătoare? Care sunt roadele și intenția sudorii sau suferinței mele? Ioan Botezătorul nu s-a clătinat niciodată în fața săbiilor sau sulițelor romane, dar s-a clătinat „ca trestia în vânt“ în fața hidoasei umbre a inutilității pe care i-o sugera

46-51 Nicu Butoi.indd 47

26/06/14 12:55

zidul rece și umed al închisorii. În singurătate și aparentă uitare, simțământul inutilității naște îndoiala nu doar cu privire la tine, dar și cu privire la înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu. Îndoiala începe să dea târcoale ca o fiară de pradă: „Tu ești Acela sau să așteptăm pe altul?“1. Oameni întreprinzători și plini de viață și succes în activitatea lor se ofilesc, și în multe cazuri mor, atunci când se pensionează sau când sunt îndepărtați din slujba lor. Inutilitatea omoară mai sigur decât orice altă suferință. Un copil crește descurajat și intimidat dacă nu înțelege că viața lui este de folos, dorită și prețuită și că el face pe cineva fericit. Simțământul inutilității grăbește sfârșitul nenumăratelor persoane care cred că moartea rămâne singurul loc în care se pot ascunde de el. Omul nu a fost creat pentru a fi inutil și, de aceea, el nu poate supraviețui acestei otrăvi care înseamnă de fapt desființarea omului ca om. Degradarea este și mai profundă atunci când vorbim de inutilitatea voită. Ea este catalogată ca parazitare și este văzută ca o plagă, dar este, de fapt, o aspră autopedepsire, o deplorabilă batjocorire de sine și o suferință însoțită de o mizerie sufletească de nedescris, care nu de puține ori conduce la sinucidere. Amploarea fenomenului a atins cote înfiorătoare și de neimaginat.

SOLUŢIA PENTRU SITUAŢIILE „FĂRĂ SOLUŢIE“

inuciderea nu este și nu constituie niciodată o soluție. Totuși, deși actul sinucigaș nu va putea nicicând să capete justificare, el are totuși loc sub ochii noștri. Indiferent câte cauze ar fi invocate, în realitate cauza se află în deșertul ars al inutilității și se rezumă la întrebarea: „Pentru ce să mai trăiesc?“. Simțământul acesta, cu toată cohorta lui de suferințe și consecințe, nu ocolește pe nimeni. Ieremia se întreba: „Pentru ce am ieșit din pântecele mamei ca să văd numai suferință și durere și să-mi isprăvesc zilele în rușine? “2. Profetul Ilie își cerea, la rândul său, moartea: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei.“3 Și Petru, după actul nesincerității sale, a ieșit din curtea templului și dorea să moară. Este important de subliniat că simțământul devastator al inutilității nu poate fi impus din exterior. El se poate ridica doar din interior, iar asta reiese din cuvintele atribuite doamnei

Roosevelt, potrivit cărora „nimeni nu te poate înjosi fără consimțământul tău“. (Este interesant – dacă cineva îți spune că ești regina Angliei râzi, dar, dacă te face nemernic te superi și cazi pe gânduri.) Nimeni, nici Dumnezeu, nici Diavolul, nu poate intra dacă nu deschizi ușa. Și ușa se deschide numai din interior. Dar, dacă am deschis ușa în fața simțământului inutilității, al lipsei de rost sau sens, dacă suferința a cuprins ca un cancer întreaga noastră ființă, dacă „sufletul ne este doborât în țărână de mâhnire, trupul nostru este lipit de pământ“4 , dacă avem „duhul doborât de întristare“5, este timpul să-I cerem lui Dumnezeu experiența despre care Mântuitorul vorbește prin Isaia: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea să ascult cum ascultă niște ucenici.“ ucenici. 6

CE ARE DUMNEZEU DE SPUS DESPRE ROSTUL NOSTRU

ând începem să ascultăm „cum ascultă niște ucenici“, suntem pregătiți ca Dumnezeu să ne explice rostul existenței noastre, care a stat la baza creării noastre. Dumnezeu lucrează întotdeauna după un plan: „după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși“7, „după planul veșnic pe care l-a făcut în Christos Iisus, Domnul nostru“8. Care a fost planul lui Dumnezeu cu viața noastră? Ce a intenționat El sau ce a avut în minte atunci când ne-a dat viață? Cartea Purpose Driven Life (Viața condusă de scopuri), semnată de Rick Warren, este probabil una dintre cele mai cunoscute și citite cărți ale epocii noastre. Concluzia lui Warren însă, că „omul ar fi fost creat pentru plăcerea lui Dumnezeu și că primul scop al existenței mele este acela de a oferi închinare“9, mi-a lăsat un sentiment de neîmplinire. Trebuie să mai fie ceva de mare însemnătate și de mai stringentă necesitate pentru mine. Sunt cum nu se poate mai fericit că sunt „plăcerea lui Dumnezeu“ și cred că cele mai frumoase cuvinte care au fost rostite vreodată au fost cele spuse despre Iisus: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.»“10 Totuși nu cred că acesta este scopul lui Dumnezeu pentru noi, ci

S E M N E L E T I M P U LU I

46-51 Nicu Butoi.indd 48

26/06/14 12:55

Are nevoie Dumnezeu să Se simtă iubit? Imaginea unui Dumnezeu mereu în lacrimi, răstignit în mod constant, precum și imaginea contribuţiei mele ca autor și cauză a suferinţei Lui, în timp ce El mă face pe mine fericit, ilustrează mai degrabă o formă de sadism decât o relaţie de dragoste. De aceea, ideea că Dumnezeu a urzit fericirea noastră, o viaţă de plinătate, mergând până acolo încât a ridicat o cruce pe un deal, în timp ce noi nu suntem altceva decât recipiente deplorabile ale acestei iubiri și cauza nefericirii lui Dumnezeu, este foarte deprimantă. Dragostea există ca să nască dragoste. De fapt, dragostea numai din dragoste se naște. Aș vrea să știu nu doar că Dumnezeu mă face pe mine fericit, ci și că eu Îl fac fericit pe El. Altfel, cum aș putea să îmi clădesc fericirea mea pe nefericirea lui Dumnezeu? Imaginea unui Dumnezeu în continuă suferinţă a fost tradiţional folosită ca șantaj sau ca sperietoare împotriva păcătuirii, dar o asemenea strategie are o valoare îndoielnică. Cel mai înalt motiv pentru a trăi o viaţă curată și frumoasă nu este că altminteri Îi provoc suferinţă Divinităţii, ci este dat de faptul că Îl iubesc pe Dumnezeu și am o dorinţă esenţială de a-L face fericit, ca mulţumire pentru fericirea pe care mi-a dăruit-o. Un bătrân a fost întrebat: Ce este mai important - să iubești sau să fii iubit? Batrânul a răspuns cu un zâmbet degajat: pentru o păsare, ce aripă este mai importantă, dreapta sau stânga? Nota de nefericire care poate fi citită astăzi pe milioane de chipuri omenești izvorăște din credinţa într-un Dumnezeu nefericit, aflat în continuă suferinţă, a cărei cauză sunt eu. Dar Dumnezeu nu este nefericit, ci, așa cum declară Scriptura, El este „Fericitul Stăpânitor!“.* El este fericit pentru că reprezintă izvorul fericirii. El nu ar putea să dea ceea ce nu are. Domnul trăiește pentru fericirea mea și eu trăiesc pentru fericirea Lui. El este bucuria mea și eu, bucuria Lui. Aceasta a fost muzica vieţii lui Iisus. Aceasta este viaţa Tatălui în Fiul și a Fiului în Tatăl, sub acompaniamentul Duhului Sfânt. *. 1 Timotei 6:15

mai degrabă expresia simțămintelor Sale înalte, însă în niciun caz un scop. Dragostea lui Dumnezeu nu are scopuri, ci doar expresii, și noi suntem una dintre ele: „Dragostea… nu caută folosul său…“11 Chiar libertatea de a accepta sau nu dragostea lui Dumnezeu este în ea însăși o expresie a dragostei Lui – nu se poate vorbi de dragoste fără libertate deplină. Gândurile acestea fac să se nască în noi un izvor de dragoste pentru Cel care ne-a adus în lume: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“12 Așadar, dacă aș fi întrebat de copiii mei care este rostul vieții lor pe pământ și de ce le-am dat viață, tot ce aș putea spune este că s-au născut din dragoste și pentru dragoste. Cuvintele „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“ pot fi aplicate retroactiv la crearea lumii, când Dumnezeu s-a bucurat de crearea făpturilor Lui și bucuria aceasta I-a adus odihnă. Mi-L imaginez pe Dumnezeul care S-a bucurat „jucând pe rotocolul pământului Său și găsindu-Și plăcerea în fiii oamenilor“13, „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie“14. Există, așadar, Cineva care se bucură de mine. Eu fac pe cineva fericit și mă bucură fericirea Lui. Îmi place bucuria pe care I-a produs-o lui Dumnezeu venirea mea în lume și în lumina aceasta îmi înțeleg rostul aici pe pământ. „Căci Domnul Se va bucura din nou de fericirea ta,

cum Se bucură de fericirea părinților tăi.“15 „Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.“16

FERICIREA CA O PLOAIE DE VARĂ

aptul că Dumnezeu se bucură de mine și că pot să aduc zâmbet pe chipul Lui este suprema valoare a vieții mele. Orice altceva pălește și moare în fața celui mai înalt sens al existenței noastre. Iar gândul respectiv își găsește plinătatea atunci când este aplicat și la nivelul relațiilor interumane. Iisus a legat indisolubil iubirea de Dumnezeu de iubirea aproapelui. Niciuna nu este posibilă fără cealaltă. S-a spus că fericirea cea mai mare pe care un tată le-o poate oferi copiilor săi este să o iubească pe mama lor. Bine spus. A face pe cineva fericit este cea mai înaltă formă de fericire. Ca vaporii de apă care se ridică de pe pământ, formând norii și întorcându-se pe pământ ca picături de ploaie, așa este fericirea care se naște din a-l face pe altul fericit. Acesta este secretul de dincolo de cortina vieții Maicii Tereza de Calcutta și a celor ca ea. Ea a trăit prin fericirea celor nenorociți, pe care i-a făcut fericiți în ciuda tragediei vieții lor. Fericirea a fost concepută de Dumnezeu pentru a intra în suflet exclusiv prin sufletul

C A R E E S T E R O S T U L V I E Ţ I I M E L E P E PĂ M Â N T ?

46-51 Nicu Butoi.indd 49

26/06/14 12:55

aproapelui – fericirea pe care o primești se naște din fericirea pe care o dăruiești. Aceasta este singura și adevărata fericire pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ. „Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul.“17

IUBIND PENTRU CĂ SUNT IUBIT

e mângâietor trebuie să fi fost pentru profetul Samuel, când poporul l-a îndepărtat pe nedrept și în ingratitudine, să audă cuvintele: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ți va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.“18 Cea mai mare mângâiere a săracului și a flămândului nu este dată de mâncare și îmbrăcăminte, ci este împreuna-simțire a lui Dumnezeu. Vorbind despre cei care îi ajută pe aceștia, Domnul spune: „Mie Mi-ați făcut.“ Acesta va fi șocul cel mai mare și pentru lacomul ucigaș, și pentru iubitorul de oameni, care a dat cu generozitate. Și unul, și altul, vor auzi cu uimire: „Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit.“19 Și unul, și altul Îi vor răspunde cu o uimire diferită: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând...? Sau fi indu-Ți sete...?“20 Iisus a trăit și Și-a dat viața ca să mă convingă că, departe de a fi problema lui Dumnezeu, sunt obiectul iubirii Sale: „Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu.“21 Și m-a convins. Tatăl nu doar că ne dă, ci „ne dă cu mână largă și fără mustrare“.22 Dumnezeu nu doar că ne dă Împărăția, ci ne dă „cu plăcere Împărăția“23. De aceea, știu că, oricât de groși și negri ar fi norii de pe cerul vieții, singurul lucru pe care îl voi căuta va fi zâmbetul lui Dumnezeu. Îmi va fi de ajuns fi indcă „dragostea este tare ca moartea.“24 Iisus vede în noi, astăzi, rodul muncii sufletului Său și Se bucură din nou. Dar El se bucură și mai mult de bucuria Tatălui, care ne iubește și este fericit pentru că noi suntem fericiți. Iisus este Fratele care S-a dus „mai întâi la fratele Său“, l-a scăpat și apoi a adus darul vieții Sale înaintea lui Dumnezeu, într-un ecou al cuvintelor din Vechiul Testament: „Cum mă voi sui eu la tatăl meu dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu!“25. Departe de a-Și întoarce fața de la Cel ce a purtat păcatul

nostru, Iisus se luminează când spune: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau.“26 Cum ne poate afecta această înțelegere a realității vieții înaintea lui Dumnezeu? Unii dintre noi am crescut ascultând povestirile cu eroii Bibliei, dar ce avem noi în comun cu acești oameni înălțați și favorizați chiar și de Dumnezeu? Să îndrăznesc să cred că sunt învăluit în aceeași dragoste? Da. Nimeni să nu spună în dreptul lui Dumnezeu: „E prea frumos ca să fie adevărat!“. „E ceva de mirat din partea Mea?“27 ne mustră El blând! Nu credința în dragostea și puterea lui Dumnezeu lipsește astăzi de pe pământ, ci această credință în cazul meu. Nichita Stănescu se întreba în poezia „Din nou noi”: „Bun, dar cu noi cum rămâne? / Ei au fost mari, tragici, sfi nți… / Ei au mâncat pâine, / părinților noștri le-au fost părinți. / Dar noi, dar cu noi? / Lor le-a fost frig, au pătimit, / au mers prin zăpadă, prin noroi, / au murit și s-au nemurit. / Noi trăim, cu noi cum rămâne? / S-a hotărât ceva? S-a hotărât? / Când anume și ce anume? / Suntem, dar ne este urât!“ Da, s-a hotărât ceva atât de înalt, încât ecoul acestei hotărâri străbate până dincolo de stele: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați“28, iar ca o garanție a acestei realități, „El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Christos Iisus“29. Iisus a hotărât și Și-a exprimat astfel cererea: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“30, astfel încât cine vede împlinirea acestei vreri să poată zice: „Iată cortul Lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.“31 1. Matei 11:3 2. Ieremia 20:18 3. 1 Împărați 19:4 4. Psalmii 44:25 5. Proverbele 18:14 6. Isaia 50:4 7. Efeseni 1:9 8. Efeseni 3:11 9. Apoi el deﬁnește alte patru scopuri: pentru familia lui Dumnezeu, pentru a deveni asemenea lui Hristos, pentru a servi lui Dumnezeu și pentru o misiune. 10. Matei 3:17 11. 1 Corinteni 13:5 12. 1 Ioan 4:19 13. Proverbele 8:31 14. Iov 38:7

15. Deuteronomul 30:9 16. Țefania 3:17 17. Matei 5:23, 24 18. 1 Samuel 8:7 19. Matei 25:35 20. Matei 25:37 21. Ioan 16:27 22. Iacov 1:5 23. Luca 12:32 24. Cântarea Cântărilor 8:6 25. Geneza 44:34 26. Ioan 10:17 27. Ieremia 32:26 28. Romani 8:29 29. Efeseni 2:6 30. Ioan 17:24 31. Apocalipsa 21:3

S E M N E L E T I M P U LU I

46-51 Nicu Butoi.indd 50

26/06/14 12:55

C A R E E S T E R O S T U L V I E Ţ I I M E L E P E PĂ M Â N T ?

46-51 Nicu Butoi.indd 51

26/06/14 12:55

RELIGIE

Corina Matei

goana după

semne și minuni În studenţie, am aﬂat o butadă care, dincolo de umorul ei, te punea pe gânduri: un om începe să audă „o voce interioară“ care-l sfătuiește insistent să vândă casa, să plece cu banii la București și să-i joace pe toţi la ruletă, pe 13 negru.

52-55 Corina Matei.indd 52

26/06/14 09:43

52-55 Corina Matei.indd 53

26/06/14 09:43

Nu se poate să nu te întrebi dacă există vreo cale de a discerne între semnele, mesajele de origine divină, voia divină și falsurile celuilalt, ale împotrivitorului.

mul se conformează fără crâcnire, pentru că era o voce miraculoasă, supranaturală, care-i vorbea cu mare siguranță și direct lui, numai lui, ca unui ales ce era. După ce joacă și pierde toți banii, vocea interioară exclamă compătimitor: „Ce ghinion!“. Amintirea aceasta îmi vine în minte atunci când aud în jurul meu mărturii ale unor „iluminări“ și întâmplări miraculoase care-l privilegiază pe câte un credincios mai sensibil la astfel de mesaje supranaturale. Nu se poate să nu te întrebi dacă există vreo cale de a discerne între semnele, mesajele de origine divină, voia divină și falsurile celuilalt, ale împotrivitorului.

Cazuistică „profund spirituală“ l Un pastor american vrea să salveze omenirea și declanșează o isterie a sfârșitului lumii, bazându-se cu încăpățânare pe propriile calcule ale vremii și soroacelor. l O doamnă ce se consideră creștină cu har practică rugăciuni și meditații prin care le induce de la distanță însănătoșire și energie altora, inclusiv soțului și amantului ei. l O văduvă se complace în situația de a percepe o prezență rece lângă ea, pe motiv că este dovada de afecțiune a sufletului soțului decedat, care adastă în această lume. l Un bărbat familist, singurul întreținător al familiei, se călugărește, lăsându-și copiii și soția în cea mai cruntă mizerie. l O tânără apelează la magia albă, cea despre care crede că „lucrează cu forțele binelui“, pentru a-l determina pe un bărbat să se însoare cu ea. 1. Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri și semne, București, Sophia, 2009, p. 123.

l Cineva consultă clarvăzători care îi prezic că va muri în tinerețe, astfel încât decide să trăiască o viață de distracții pentru a se bucura de scurta-i existență,

care totuși se prelungește până azi, dincolo de tinerețe. l O credincioasă nehotărâtă în privința botezului Îi fi xează Divinității semnele pentru „da“ și „nu“ – dacă va veni autobuzul în stație în sensul locului de muncă, îl va lua și nu se va mai boteza; dacă va veni în sens invers, se va boteza... Astfel de persoane se consideră nu doar profund spirituale, ci inspirate de sus, călăuzite în acțiunile lor de voia divină. Și totuși, reflectând puțin asupra situațiilor exemplificate, oricine poate observa nereguli, fisuri în această presupusă comunicare cu Divinitatea. Mesajele fals profetice, fie de bâlci, fie solemne, nu pot avea decât fi naluri triste, tragice, jalnice, chiar dacă cei în cauză nu le percep astfel.

Antidoturi pentru rătăcire Desigur, zona aceasta a comunicării cu lumi nevăzute nu este verificabilă, testabilă, nu are manuale de utilizare. Cu toate acestea, credința autentică ne va feri de rătăciri dacă vom lua cuvântul biblic drept reper. Atunci vom reuși să discernem între falsuri și adevăratele momente de grație, în care cei pe care Dumnezeu îi consideră copiii Lui primesc îndemnuri, semne și minuni divine. Un monah compara lumea înconjurătoare cu o mare și mereu nouă enciclopedie a simbolurilor ce se cer descifrate. „Și călăuzitorul lucrurilor spre această minunată enciclopedie a simbolurilor este Sfânta Scriptură. Revelația lui Dumnezeu – mereu în mâinile noastre.“1 Biblia oferă probe, recomandări și criterii de a cântări mesajele supranaturale și descrie și rătăcirile posibile. Prima probă este cea a conștientizării faptului că harul este un dar nemeritat. Ea ne arată că nu acțiunile noastre pot cumpăra acest dar, ci numai credința în jertfa Fiului; faptele noastre bune sunt doar pregătite de Dumnezeu „mai dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10). Rătăcirea în această privință vine din îndreptățirea de sine. Dacă nu iubirea de semeni și de Dumnezeu animă acțiunile cuiva, atunci

S E M N E L E T I M P U LU I

52-55 Corina Matei.indd 54

26/06/14 09:43

ele se hrănesc din îngâmfare. Efectul este că, pierzând modestia, un om pierde călăuzirea divină, iar îngâmfarea lasă loc convingerii că și-a câștigat dreptul de a primi semne și minuni de tot felul. Un monah avertiza, bazându-se pe îndelungata-i experiență: „Cine își va avea mintea și inima smerite, prin cunoașterea de sine cea adevărată, acela, cugetând pururea la neputințele și la păcatele sale, niciodată nu se va socoti vrednic să vadă îngeri, sfi nți sau alte vedenii.“2 Proba căinței te face să accepți oricând încercările, curățirea, șlefuirea, pătimirea. Astfel, misionarul Jim Elliot a simțit chemarea de a-i evangheliza pe membrii tribului Auca și, în final, a fost omorât de ei. Dar crezul după care acționase era: „Nu este nebun acela care dă ceea ce nu poate ține, ca să câștige ceea ce nu poate pierde.“3 În acest aspect al căinței, rătăcirea poate veni din concepția potrivit căreia căința e necesară doar la începutul convertirii, apoi nu mai are obiect. Odată convertit, tu nu mai poți greși fundamental, ești și vei fi mereu curat. În acest fel, semnele și minunile pe care le-ai experimentat cândva ajung să-ți fie garanții ale mântuirii, când ele au doar rolul unui ajutor pe cale. Doi tineri care, după ezitări și greșeli succesive, și-au încredințat cu totul viața în mâinile lui Dumnezeu, declară: „Noi trebuie să-L căutăm zilnic, să-L punem tot timpul pe primul loc în viața noastră, să căutăm să-L cunoaștem mai mult. Probabil nu-ți va vorbi printr-un fulger de lumină și nici nu-ți va scrie un mesaj pe cer, dar, pe măsură ce vei ajunge să-L cunoști cu adevărat, pe El și Cuvântul Lui, vei înțelege ce dorește de la tine.“4 Proba smereniei presupune conștientizarea faptului că fi rea omenească e un permanent inamic, cu care trebuie să te lupți. Apostolul Pavel ilustrează cel mai bine această luptă: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat“ (1 Corinteni 9:27). Rătăcirea din smerenie apare când începi să te compari cu alții și să fi i

mulțumit de tine, să te consideri mai presus, cu experiențe și misiuni speciale. Divinitatea devine pentru tine o bancă de semne și minuni livrate la cerere, într-o inflație de călăuzire și încredințare în fața tuturor. Rezultatele pot fi dezastruoase, în viața ta și a celor ce depind de tine, prin neglijarea îndatoririlor (de la cele familiale la cele fi nanciare) pentru a urmări himerele unor misiuni necerute de El. În acest sens, un alt monah scria: „Cele ce se săvârșesc pentru a plăcea oamenilor nu se poate spune că aduc vreun folos celui ce le săvârșește, ci, din contră, ajung pricina unei mari pagube pentru cel ce se ostenește.“5 Proba roadelor duhovnicești arată că lucrezi după voia divină dacă ai reușit, prin faptele și vorbele tale, să-i apropii pe semenii tăi de cunoașterea lui Dumnezeu, având tu însuți o permanentă comunicare cu El în rugăciune. Pastorul Doug Batchelor relata despre modul ciudat în care a ajuns să predice într-o biserică necunoscută, din altă confesiune, lăsându-se condus numai de îndemnul divin, prin rugăciune; astfel, chiar pastorul din biserica-gazdă l-a rugat să-l înlocuiască la amvon, mulțumindu-i pentru mesajul adus și mărturisindu-i că se rugase ca în acea zi să fie înlocuit de un alt predicator.6 Smintirea apare dacă prin comportamentul tău i-ai îndepărtat pe semeni de El, chiar dacă i-ai ajutat în chestiuni concrete; atunci lucrarea ta nu este călăuzită de sus, ci poate fi o roadă înșelătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia astfel: „Cu adevărat, nimic nu-i oprește mai mult (Diavolului) furia de a ne pierde decât rugăciunea și cererea noastră fierbinte către Dumnezeu.“7 Toate aceste ipostaze ale rătăcirii de voia divină, ale smintirii în credință par să vină dacă, în loc de a cultiva o legătură personală cu Dumnezeu, ne creăm un Dumnezeu personal. Atunci nu vom mai fi interesați de a-L cunoaște, de a înțelege voia Sa în viața noastră, ci doar de a institui îndreptățiri personale în hățișul semnelor și simbolurilor amăgitoare.

„Cine își va avea mintea și inima smerite, prin cunoașterea de sine cea adevărată, acela, cugetând pururea la neputințele și la păcatele sale, niciodată nu se va socoti vrednic să vadă îngeri, sﬁnți sau alte vedenii.“ Arhimandrit Ilie Cleopa

2. Arhimandrit Ilie Cleopa, Despre vise și vedenii, Bacău, Editura Bunavestire, 2008, p. 164. 3. Eric & Leslie Ludy, Când povestea de dragoste ți-o scrie Dumnezeu, Oradea, Kerigma, 2006, p. 50. 4. Ibidem, p. 66. 5. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viața sﬁntei cuvioase Maria Egipteanca, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., p. 194. 6. Doug Batchelor, Cel mai bogat om din peșteră, Pantelimon, Viață și Sănătate, 2013, p. 190-193. 7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, București, Panaghia, 2002, p. 55.

G O A N A D U PĂ S E M N E Ș I M I N U N I

52-55 Corina Matei.indd 55

26/06/14 09:43

INSPIRAŢIONAL

Andreea Irimia

Viețile din borcan Riscând totul, Irena Sendler a salvat 2.500 de copii de la moarte. Curajul și frumusețea caracterului ei au oferit lumii speranța că, în fața nedreptății iraționale, vor exista mereu oameni care vor înfrunta totul pentru a-i salva pe alții. În clădirea impunătoare a Universității din Varșovia, înconjurată de studenți și profesori, Irena își tăia carnetul de studentă. Era o formă de protest împotriva regulii universitare, introduse în anul 1935, care îi obliga pe studenții evrei să stea separați în sălile de curs. Gestul Irenei, pentru care a fost suspendată timp de trei ani, era unul cu rădăcini mai vechi și emblematic pentru curajul care i-a călăuzit viața. La vârsta de 7 ani, Irena își pierduse tatăl, un medic curajos care tratase tifosul celor refuzați de alți medici, cei salvați fi ind în mare parte evrei. Tifosul i-a fost și lui fatal, dar, după moartea sa, evreii salvați și-au exprimat recunoștința prin ajutorul permanent oferit Irenei și mamei sale. Așa a învățat Irena să iubească evreii și să le admire comunitatea unită și obiceiurile frumoase. Al Doilea Război Mondial a găsit-o pe Irena lucrând ca asistentă socială, într-o Polonie în care evreii aveau din ce în ce mai mult de suferit. Iar în 1939, când germanii au invadat Polonia, prima oroare din lungul șir îndurat de evreii polonezi era ghetoul din Varșovia, în care erau izolați peste 400.000 de evrei care așteptau să le vină rândul la îmbarcarea în trenurile morții. Înțelegând pericolul inevitabil, Irena a început să caute căi de salvare a evreilor. A obținut permis de control epidemiologic pentru a intra în ghetou să verifice răspândirea tifosului care, alături de înfometare, făcea peste 5.000 de victime în fiecare lună. Ea și alți câțiva oameni, fi nanțați de Żegota, organizația secretă evreiască, intrau zilnic în ghetou cu scopul real de a-i salva pe unii sau alții. Cum scoaterea din ghetou a adulților era foarte grea, eforturile lor s-au îndreptat spre copii, care erau scoși în saci, sicrie sau cutii de unelte și transportați cu ambulanța spre libertate. Pentru că mulți copii plângeau și puteau pune gardienii în alertă, Irena dresase un câine să latre în ambulanță și să acopere strigătele micuților. Mulți dintre ei ajungeau apoi în orfelinate sau în casele unor oameni inimoși, care îi creșteau ca pe copiii lor. Copiilor le-au fost oferite nume noi, iar identitățile vechi au fost trecute codat pe hârtiuțe puse în două borcane, ascunse de Irena sub un măr. În câțiva ani, Irena a reușit să salveze 2.500 de copii. Spre sfârșitul anului 1943 însă, a fost prinsă de poliția nazistă și supusă unor torturi teribile. Pentru că nu spunea nimic i-au fost rupte pe rând picioarele, iar, în final, a fost trimisă la execuție. A fost salvată în ultima clipă de niște prieteni din Żegota care au mituit călăul. „În visele mele, încă mai aud copii plângând și strigându-și părinții“, povestea Irena zeci de ani mai târziu. Deși a făcut sacrificii supraomenești și a salvat mii de vieți, Irena nu s-a considerat vreodată eroină. „Fiecare copil salvat este o justificare a existenței mele pe pământ, nicidecum un titlu de glorie“, spunea ea.

S E M N E L E T I M P U LU I

56 Inspirational.indd 56

26/06/14 09:44

MONTAJ COVERS.indd 2

26/06/14 09:45

iulie 2014

MONTAJ COVERS.indd 1

IULIE 2014

26/06/14 10:38