În loc de editorial care l-a deranjat. Dar, lămurindu-și că în peisajul general nu s-a schimbat nimic esenţial, că bicisnicul paralelepiped din papură era în fapt un paner ajuns la oraș pe umerii mei, bătrânul cărunt, cu cârjă, a tușit scurt și a ieșit de pe trotuar, îndreptându-se spre o alee străjuită din ambele părţi de o sută de busturi din granit. Era celebra Alee cu Busturi din centrul Chișinăului, pe care stau aliniaţi fruntașii neamului de pe timpurile când fiecare moldovean era în mod obligatoriu și ortoman... Mai sus, se vedea un havuz care răspândea în văzduh curcubeie multicolore. Era renumitul Havuz cu Curcubeie... Nu știu de ce mi s-a părut că drumul ăsta nu-i era necunoscut. M-am gândit că, prea poate, a mai pășit pe dânsul de multe ori. Poate chiar el l-a descoperit și a făcut primii pași pe acest segment de Univers, și, în timp ce înainta spre locul în care avea să izvorască mai târziu Havuzul cu Curcubeie, făcea câte un scurt popas pentru a fixa, la intervale de exact zece pași de om cărunt, cu cârjă, câte un bust întru pomenirea vremurilor de glorie, pe care le făuriseră oamenii ăștia, înainte să fi devenit busturi de granit... Eram fascinat de mersul lui graţios și de felul în care își agita cârja în timp ce înainta spre Aleea cu Busturi. Deși se distanţase de mine, imi insufla, instantaneu, teamă și respect puterea fizică ce colcăia în braţele lui cioturoase, ca niște truchini de lemn de corn, și puterea cuvântului, care, odată rostit, își rostogolea silabele prin aerul acela incandescent: „sti-au-au buneii-ii de demul-mult să facă-ă lucruri bu-u-une-e!” I-am strigat: – Nici nu mi-ai spus cum te cheamă! Nu e corect așa... S-a oprit și m-a privit mirat pe sub boruri: – Chiar așa? De unde știi tu, pui de cosaș, ce e corect și ce nu e corect? – Întreabă-i și pe oamenii ăștia... care stau în rând după apă. – S-ar putea să-i întreb... Dar, mai întâi, am să te întreb pe dumneata: de ce ţi-ai părăsit, astăzi în zori, părinţii și coasa? Știi că i-ai părăsit pentru totdeauna? – Da, am răspuns, privindu-mi coșul din papură. Am știut... – Ai știut, deci... Și totuși i-ai părăsit. Atunci, poate ne explici și nouă ce te-a de-
2 / MOLDOVA / IANUARIE – FEBRUARIE / #01
terminat să-i părăsești pe cei dragi? Busturile de pe Alee au avut o tresărire ușoară și s-au răsucit pe socluri, așteptând răspunsul meu. – Am vrut să te cunosc, i-am zis. Și să te înţeleg... – Imposibil! a răspuns bătrânul cărunt, cu cârjă, și aerul fierbinte i-a reverberat silabele: im-po-si-bil! Cât timp au vibrat silabele în văzduh, am avut aceeași senzaţie din ajun, când tata mi-a spus că trebuie să rămân să cosesc iarba de pe șes... Abia acum am înţeles ce rău am făcut că l-am trădat! Însă era și târziu să fac pasul îndărăt, să mă întorc de unde plecasem. Chiar dacă bătrânul ăsta cărunt, cu cârjă, nu mi se mai părea a fi omul pe care îl căutam, astăzi în zori luasem o decizie, care, indiferent dacă era bună sau rea, însemna că acceptasem să mă bat pentru ceva. Acum știam și pentru ce... Mi-am ridicat panerul de papură și am pornit – probabil, spre nord, probabil, spre Călărași, spre sat, spre șes... Însă ceva ca un ac megnetic al destinului meu s-a răsucit în interior și mi-a îndreptat pașii spre Aleea cu Busturi, acolo unde sta Căruntul. I-am zis: – Nu vreau să par obraznic, dar de ce este imposibil să te cunosc? Dacă îmi spui cine ești... dacă îmi spui și cum te cheamă... de ce ar fi imposibil? – Fiindcă nici un cosaș nu-l poate cunoaște pe alt cosaș... (aerul incandescent reverbera: nu-l poa-te cu-noa-ște pe alt co-saș)... atâta timp cât nu se cunoaște pe sine. Cunoaște-te pe tine și așa vei putea cunoaște Lumea și Universul! - iată regula principală a vieţii. Apoi, m-a luat de mână și am pornit împreună spre Alee – el cu cârja din lemn de corn și eu cu panerul din papură. Lângă primul bust, și-a scos pălăria și s-a înclinat cu eleganţa unui lord englez în a 18-ea generaţie. Tot asta a făcut și când a ajuns în dreptul celorlalte busturi... Busturile îi răspundeau în tăcere, înclinându-și frunţile înalte în direcţia lui. Apoi au început să bată din palme. L-au aplaudat și l-au ovaţionat până a ajuns sus, la Havuzul cu Curcubeie. A zis: – În definitiv, dacă ai ajuns să te cunoști pe tine, nimic nu mai este imposibil. Acum, important e să-ţi alegi un itinerar, care în mod firesc trebuie să treacă prin Centrul Universului. Important e să-ţi dorești să
ajungi la capătul acestui itinerar. Și cu adevărat important e să ai cu tine pe tot parcursul drumulul ceva...care nu te-ar lăsa să te întorci din cale... Iată, dumneata: ai vrut să te întorci... Dar știi ce te-a împiedicat să o faci? – Nu. – Panerul ăsta din papură, confecţionat de bunei. Cred că are mai mult de o sută de ani, dar vezi ce rezistent e? Apropo: ce ai în el, că încă nu mi-ai spus. Am desfăcut panerul și i-am spus: – Mama mi-a pus în zori pâine... brânză de oi... ceapă... și încă nu mai știu ce. E tot de ce aș avea nevoie acolo, la Universitate... – Și unde îţi sunt toate bunătăţile astea? m-a întrebat. Văd că nu ai nimic în paner... Am deschis panerul și am băgat mâna până la fund... Ni-mic! Era gol!... – Nu e gol, copile! E la fel de plin, ca și dimineaţă. Nu te-a prădat nimeni, fii liniștit. – Atunci, unde mi-au dispărut merindele? – N-au dispărut, ci s-au... transformat. Vezi dumneata, legile fundamentale ale cosmosului funcţionează pretutindeni, și nu le împiedică nimeni să funcţioneze chiar și aici, lângă acest minunat Havuz. Asta îmi sugerează că ne aflăm în Centrul Universului... Iar legea la care mă refeream spune că un cosaș care alege să devină călător printre oameni însetaţi și busturi de granit, nu mai are nevoie de merinde; din clipa în care descalecă brazda de iarbă și încalecă drumul, unicul lui însoţitor devine dorul. – Dorul – de ce? l-am întrebat. Dorul – de cine? – De tot ce ai abandonat. Dar mai ales de brazda de iarbă. Am ridicat panerul și am descoperit că acum era, pur și simplu, foarte greu. L-am deschis să văd ce se „transformase” acolo, însă în el chiar nu mai era nimic. Era golgoluţ. Începusem să mă obișnuiesc cu faptul că omul ăsta bizar avea afinităţi de magician, însă nu mi-am imaginat că e chiar atât de versat. – Ce forţă trage panerul în jos? l-am întrebat. Ce îl face să fie atât de greu? – E dorul, copile. A început să lucreze legea cea... – Dar de ce e așa de greu? O să-mi rupă panerul! – Pentru că dorul nu poate fi ușor, în principiu. Dorul trebuie să fie o povară. El e acela care ne asigură echilibrul în viaţă