Revista Moldova Septembrie-Octombrie

tradiĹŁie Ĺ&#x;i istorie

Parada portului popular

}

n procesul constituirii şi afirmării sale istorice, poporul nostru s-a identificat cu un anumit ansamblu vestimentar. Alături de simbolurile de stat – stema, drapelul, blazoanele – portul popular, sau costumul naţional, vine şi el să reprezinte poporul ţării noastre, fiind, de fapt, cel mai vechi dintre aceste însemne. Cât ne priveşte, am trăit vremuri când era mai să-l uităm. Evenimentul ce s-a produs în 27 august curent ne-a demonstrat că ele, acele timpuri, Slavă Domnului, încep să rămână în trecut…

(Un material la temă citiţi în pag. 8) Fotografii: Mihai Vengher, Moldpres

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  3

septembrie – octombrie 2013

r e v i s t ă

d e

c u l t u r ă

ș i

d i a l o g

s o c i a l

12

CELE 7 MINUNI ALE LUI BERNARDAZZI…

64

DE DORUL SFINȚILOR CONSTANTIN ȘI MARIA

Memoria pietrelor

O evocare despre C. Brâncuşi şi M.Tănase

80

DESTINUL UNUI MONUMENT-SIMBOL

Investigaţie istorică

Alexandru Pl=m=deal= - 125 de ani de la na[tere www.revista.md

editorial

Nicolae ROŞCA, redactor-șef

Pa lm a regal=

D

espre regele Mihai I al României nu se mai vorbeşte de mult nici în Europa şi nici prin alte părţi ale lumii. Nu s-ar fi vorbit, poate, nici pe la noi, dacă nişte tineri ziarişti nu ar fi confundat lucrurile şi nu i-ar fi atribuit Maiestăţii sale culpa de a-l fi decorat pe Dorin Chirtoacă, primarul atât de contestat al Chişinăului, cu nu mai ştiu ce soi de coroană. Adică, pardon, cum să nu ştiu - cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler. Distincţia în sine nu este cine ştie ce podoabă, adică nu prea are vreo valoare, pentru că regele Mihai I cu tot cu Palatul său regal şi cu distincţiile pe care le acordă din vreme în vreme nu mai reprezintă pe nimeni, toţi şi toate devenind între timp oameni şi lucruri comune şi simple… Desigur, e greu să ne imaginăm că Maiestatea sa va ajunge vreodată să fie chiar atât de comun şi de simplu, cum e primarul nostru împreună cu celebrul său unchi. Şi totuşi…

Zic, nişte ziarişti încă imberbi i-au atribuit Maiestăţii sale culpa asta, în realitate Chirtoacă fiind abordat (probabil, dintr-o gravă şi regretabilă greşeală) de un alt locatar al Palatului Peleş de la Sinaia. Însă e bine şi aşa. Fiindcă se ştie că în România sunt vii şi perfect funcţionali mai mulţi regi şi regine, şi toţi fără vreun statut oficial de reprezentanţi ai poporului român. Vă daţi seama că l-ar fi putut lua ei în vizor pe primarul de Chişinău… S-a întâmplat însă, ceea ce s-a întâmplat şi eternul holtei de la Coloniţa a fost promovat tocmai în grad de Cavaler!

Firesc, apare întrebarea: pentru care virtuţi? Şi Casa Regală (dar - repet - nu Regele în persoană!) ne edifică: „Pentru întreaga sa activitate, pusă în slujba locuitorilor Chişinăului, a economiei, culturii şi bunăstării urbei sale. Pentru activitate profesională în îndeplinirea mandatului său, pentru susţinerea publică şi curajoasă a principiilor europene, pentru că reprezintă un model pentru tânăra generaţie”.

Vedeţi câte merite are primarul nostru, de care noi n-am avut ştiinţă?

Am putea discuta şi analiza mult şi bine „întreaga activitate… pusă în slujba locuitorilor Chişinăului”, dar nu asta ne interesează. Motivarea distincţiei, invocată de Casa Regală, este în fapt definiţia a ceea ce trebuie şi cum trebuie să fie un edil adevărat, indiferent dacă e Chirtoacă sau altcineva.

Alta e că proaspătul Cavaler de la Coloniţa n-a prea strălucit şi, spre sincera mea insatisfacţie, nu e nici pe departe „un model pentru tânăra generaţie”… …Îmi amintesc că la câteva luni după ce l-am votat întâia oară (pentru că aşa e - l-am votat şi eu!), o foarte veche angajată de la Primărie, care pur şi simplu s-a bătut pe baricade pentru a-l aduce la timona municipală, îl caracteriza cam aşa: – Ce să iei de la dânsul… băiat cu colţunii plini de găuri!… Poţi să-i îmbraci ciorapi de lână, de mătase, chiar de oţel - un deget tot i se va strecura afară, pentru că găurile astea vin din însăşi natura lui… Nici un folos din băiatul ăsta!

Din păcate, asta începeam să înţelegem şi noi - aceia care am riscat şi i-am acordat sprijinul. În definitiv, vreau să cred că lumea nu e supărată nici azi pe cineva anume, ci pe faptul că Chişinăul nu are parte de un primar general, care chiar ar servi drept model şi pentru tânăra generaţie, şi pentru celelalte generaţii de cetăţeni. Un edil care nu ar merita să încaseze (şi nici nu ar încasa) palme de la protestatarii dezechilibraţi şi care nu şi-ar imagina că, semănând figuri de şah prin curţile pline cu gunoi, transformă Chişinăul într-un oraş european… Nu, meseria e mult mai complexă, şi dacă e adevărat că are ciorapii găuriţi, teamă mi-e că nu va şti niciodată ce este ea în fapt… Şi-atunci de ce ne este servit ca „model”, mai ales în situaţia în care este contestat cu

6  MOLDOVA SEPTEMBRIE - OCTOMBRIE # 05

editorial

vehemenţă de o bună jumătate din locuitorii municipiului? Probabil, tot din acelaşi motiv, pentru care unchiul său, atunci când avea la îndemână principala ştampilă a ţării, a tot semănat în dreapta şi în stânga ordine şi medalii, cu care, dacă ar fi să se ţină cont de spiritul şi buchea legii, merită a fi decoraţi doar marii eroi ai neamului… În listele lui însă nu ar fi fost mare scofală să se fi regăsit delincvenţi, trădători şi chiar duşmani nemascaţi ai poporului.

Cum de a fost posibil aşa ceva, vă întrebaţi? Probabil, explicaţia e tot în găurile celea, despre care vorbea angajata de la Primărie; ele sunt ereditare şi ţin de clanuri, de familii întregi… …Îl priveam la televizor, aşa cum era îmbrăcat în frac şi cu papion la gât, îl admiram cum păşea cu stângăcie, ca un pinguin împăiat, prin sălile luxoase ale Palatului Peleş, şi cu toate că nu i se vedeau pantofii, eram sigur că cel puţin un deget îi ieşise afară din încălţări. „De ce nu şi le taie?” m-am întrebat, dar am înţeles că e în zadar: dacă ar tăia unul, ar creşte două în loc.

Câteva săptămâni mai târziu, când la Chişinău au venit în vizită cei doi reprezentanţi ai Casei Regale, Cavalerul de la Coloniţa s-a făcut şi ne-a făcut de râs, lăsându-i pe oaspeţi pradă unor mitocani, care i-au agresat în plin centrul capitalei, în fruntea căreia stă de atâţia ani. E o mare minune că oaspeţii şi însoţitorii lor nu au fost luaţi la bătaie de agresori; dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat una ca asta, nu i-ar fi putut ajuta nimeni, pentru că modelul de edil nici nu s-a gândit să le asigure protecţia. Şi mi-am amintit de marele patriot Ilie Ilaşcu, chiar i-am auzit glasul adresându-se cu toată dragostea sa către un popor, în numele căruia a fost şi este mereu gata să se sacrifice: – Vă iubesc, Popor Român!

M-am întrebat, desigur: cum se face că un mare patriot, cum e Ilaşcu, bunăoară, nu poate servi drept model pentru cineva din Casa Regală, iar altul ca Chirtoacă - poate? Probabil, e o făcătură a celor doi regi - Mihai I al României şi Mihai Ultimul de la Coloniţa - care vor fi punând ceva la cale. Doar că nu se ştie pe ce mai pot conta.

Vreau să fiu înţeles corect: nu sunt supărat pe edil, pentru că este aşa cum este - e şi el o creaţie a Celui de Sus, şi dacă Domnul l-a făcut aşa, aşa va fi cât va trăi; nu sunt supărat nici pe reprezentanţii Casei Regale, care, dacă tot s-au decis să comunice o dată în 70 de ani cu Chişinăul, s-ar fi cuvenit să o facă cu multă prudenţă, - ci pe palma asta nemeritată, pe care ne-au aplicat-o în numele Regelui, prezentându-ni-l drept model pe unul care nu este.

Ce fel de model poate fi pentru noi Chirtoacă? 

# 05 SEPTEMBRIE - OCTOMBRIE  MOLDOVA  7

trADiție și istOrie

 ANASTASIA RUSU-HARABA

 BRANDUl NOSTRU DE ţARă

VĂZÂNDU-I, PLOAIA ŞI-A OPRIT STROPII…

Legendara Bunică de la Văleni, Vasilina Bejenaru, în tradiţionala vestimentaţie de la sud, bătând toba, a adus după sine în PMAN un şuvoi multicolor de bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, inclusiv unii micuţi de tot…

8 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

Admirându-i în şiragul păşind prin Piaţa Marii Adunări Naţionale, mi-am amintit spusele poetului german Schiller: „Demnitatea e în mâinile voastre. Ea coboară cu voi şi tot cu voi se înalţă”.

Acest îndemn îl simţim mai ales la sfârşit de vară, în august, lună în care, acum 23 de ani, în virtutea voinţei noastre şi a unor vremuri noi sau, poate, mai degrabă, a Celui de Sus, am început să dibuim o altă cale de vieţuire – cea a revenirii la sorginte. O cale ce credeam că va fi uşoară, odată ce, vorbind la figurat, dar şi la propriu, ne-au fost dezlegate vrerile şi minţile, dându-ni-se dreptul să le aşezăm noi înşine pe toate ale noastre la locuri pe care le credem cele mai potrivite. În fapt, calea s-a dovedit a fi una destul de anevoioasă, cu multe – chiar foarte multe! – de amintit şi de învăţat din cele uitate, şi, pe parcursul ei, nu întotdeauna ne arătăm a fi învă-

ţăcei cu sârguinţă la cele bune. Dimpotrivă, chiar în propriul detriment, se întâmplă să ne dăm silința la cele nu prea bune – atât cei mici, cât şi cei mari, în vorbe fiind unii, iar în fapte – alţii, ajungând chiar să le fim şi străinilor de ocară.

Când stai să judeci lucrurile, parcă ai zice că suntem oameni harnici, cuminţi, vrednici, că nu suntem răuvoitori, hapsâni sau proşti, şi totuşi, unul Dumnezeu ştie, de ce prea des nu vedem drumul cel drept şi o apucăm pe unul plin de hopuri şi hăţişuri.

Fireşte, căzăturile şi rătăcirile ne opresc din mers, aşa încât alte neamuri, mai chibzuite, ne-o iau înainte în această vieţuire pe nou.

Situaţia fiind asta şi nu alta, cea dorită mai

mult, ne putem mângâia doar cu spusa unor oameni înţelepţi, aceştia afirmând că, până la urmă, tot răul e spre bine. Astfel, după ce ne ridicăm din poticneli, tragem nişte învăţăminte, mai prindem la curaj, pornim din nou spre viitorul luminos jinduit, încercând să fim mai socotiţi în ale noastre şi mai buni decât am fost ieri şi chiar alaltăieri… Uneori, nici nu e nevoie să depunem mari eforturi, e suficient doar să manifestăm mai multă cumpătare şi demnitate în tot ceea ce ne apucăm să facem.

Despre atât de semnificativul pentru noi toţi sfârşit de august, în societatea noastră, învălmăşită şi ea, se discută în mod contradictoriu, controversele ţinând

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA9

tradiție și istOrie

Piaţa Marii Adunări Naţionale a mai văzut lume în straie naţionale, însă niciodată atât de multă ca în ziua de 27 august 2013.

chiar şi de capitolul în ce mod marcăm Ziua Independenţei. În acest sens, mulţi nu aprobă vânzoleala şi zarva ce an de an se declanşează la 27 august în Piaţa Marii Adunări Naţionale, acea veselie ce durează până seara târziu, cu sute de poliţişti însărcinaţi să ţină în frâu mulţimea pornită pe distracţii, apoi şi cu neapăratul foc de artificii la încheierea sărbătorii… Cât o fi costând toate aceste „plăceri”?! Înţeleg, odată ce ne dorim să fim în rând cu celelalte ţări europene, nu ne stă bine să ne zgârcim – dacă-i sărbătoare, sărbătoare să fie! Să vadă lumea cât de mult ne bucurăm că am ajuns să fim liberi şi independenţi! Dar e neapărat oare să ne ieşim din piele, cu alte cuvinte, să fim risipitori atunci când, vorba ceea, ne cam bate vântul prin pungă?! În ceea ce mă priveşte, cred că nu sunt unica părtaşă a ideii, în această zi m-aş mulţumi cu un elan sărbătoresc mai temperat şi mai modest, pe potriva situaţiei în care suntem categorisiţi, fără nici o exagerare, drept cea mai săracă ţară din Europa. Iar pe 27 august al acestei veri, sufletului meu de

10MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

cetăţean al Moldovei independente, ca să trăiască sentimente de bucurie şi mândrie pentru ţara sa, i-ar fi fost suficiente tradiţionala depunere de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi o manifestare cea urmat imediat după asta, şi anume - Parada portului popular, o absolută premieră în ceremonialul sărbătoririi Zilei Independenţei.

Piaţa Marii Adunări Naţionale – şi de când i s-a pus acest nume, şi înainte de asta – a mai văzut lume în straie naţionale, însă niciodată atât de multă ca în ziua de 27 august 2013. De data aceasta, cei prezenți aici erau veniți de pe tot întinsul Moldovei, – oameni din talpă până-n creştet de la pământ şi ai pământului. Anume străbunii lor au fost plăsmuitorii acestui irepetabil port al nostru care, supravieţuind timpul şi toate mendrele modelor, a ajuns să devină acel simbol emblematic prin care ne demonstrăm identitatea de neam. În el şi-au imprimat, generaţie după generaţie, simţul artistic, fantezia şi iscusinţa mâinilor, mai cu seamă, străbunicile noastre, care, în condi-

ţii casnice, din pânzeturi ţesute tot de ele, din cele mai vechi vremuri au confecţionat îmbrăcăminte pentru toţi ai casei, la început ca să le acopere cu ea goliciunea trupului şi să-i încălzească, iar după aceea şi să-i împodobească. Astfel, pentru zile de muncă ei aveau un port, iar pentru zile de sărbătoare – altul, cel din urmă, de regulă, fiind înfrumuseţat cu diferite broderii, care mai de care, pentru că, să vedeţi, străbunicile noastre aveau orgoliu de meşteriţe şi neapărat îl transpuneau în aceste broderii, aşa că, la o adunare de oameni cu un prilej de sărbătoare, se trăgea cu ochii la haina celui de alături sau chiar şi a celui mai de departe, pentru ca după aceea să se şoptească pe la urechi, cu admiraţie sau invidie, despre cutare sau cutare, ceea ce însemna că acest sau această „cutare” erau îmbrăcaţi într-o ie sau o cămaşă, brodate cum nu se mai văzuse de frumos.

Ei, iată că, în dimineaţa lui 27 august 2013, am avut şi noi prilejul – cei care am mers special pentru asta în centrul Chişinăului, dar şi cei care ne-am postat în

tradiție și istorie

faţa televizorului la „Moldova-1”, care a transmis în direct parada – „să tragem cu ochii” la neasemuitele straie ale fiinţei noastre, arătate în inima ţării de oaspeţi sosiţi de la miază-zi şi miază-noapte, nordul şi sudul ţării, invitaţi să facă acest lucru de Ministerul Culturii, iar mai concret, de una din subdiviziunile lui – Centrul Naţional de Con- servare şi Promovare a Patrimoniului Cultural şi Imaterial. Ploaia ce pornise disde-dimineaţă, parcă dumerindu-se că nu e prea binevenită, şi-a oprit stropii, şi, la ora fixată de programul sărbătorii, în Piaţa Marii Adunări Naţionale a apărut, ca din poveste, alaiul: zece călăraşi, zece flăcăi bravi săltând pe nişte cai mândri, prin apariţia lor vestind că, peste un minut-două, vin cei de dragul cărora s-a adunat mulţime de oameni, chiar şi primele feţe ale conducerii de vârf din republică. Şi ce minunată privelişte ne-a apărut în faţa ochilor după asta! În tradiţionala vestimentaţie de la sud, Vasilina Bejenaru, legendara bunică de la Văleni, bătând toba şi aducând după sine un şuvoi multicolor de bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, inclusiv unii micuţi de tot, purtaţi de mamele sau taţii lor în braţe. Ea a parcurs lungimea pieţei cu aceeaşi seninătate şi dezinvoltură pe care, câţiva ani în urmă, le-am admirat în fulminanta ei evoluare, împreună cu „Zdup”-ii, la „Eurovision”. Nu ştiu cum au reuşit s-o găsească atunci băieţii, dar a fost un mare noroc al lor. Mai ţinem minte, „Bunica bate toba” a făcut mari furori la Kiev. Băieţii, fără nici o discuţie, au fost buni şi ei, însă, la drept vorbind, anume ea, Bunica, a adus în scena concursului acel copleşitor farmec care a cucerit nu doar spectatorii, ci şi juriul.

Ea nu s-a sfiit, nu s-a sinchisit să fie aşa cum este (în limbaj modern, am spune că nu a avut nici un fel de complexe) în mijlocul acelei bacanale artistice cam dezmăţate, extravaganţele căreia au fost eclipsate de com- portamentu-i absolut neprefăcut şi, desigur, de frumuseţea portului ei, – nepreţuită zestre a străbunicilor! – care n-a arătat nici cât de cât disonant alături de vestimentaţia ultramodernă a „Zdup”-ilor. Mă îndoiesc că ei, în cazul în care ar fi evoluat de unii singuri, s-ar fi ales cu acel onorabil al şaselea loc, treaptă la care după aceea, la ediţiile următoare ale „Eurovision”-ului, nu a mai urcat nimeni dintr-ai noştri.

Iar în Piaţa Marii Adunări Naţionale, întreaga ceată a fost în port pe potriva Bunicăi, iar cei care păşeau imediat în urma-i, „Plăieşii” lui Nicolae Gribincea, prezentau ca şi cum escorta ei de onoare. Apropo, flăcăii din „Plăieşii” purtau straie tradiţionale de vară pentru bărbaţi – cămăşi cu poale, iţari, brâie, cizme din piele şi pălării de paie (dacă ar fi fost în zi de iarnă, ar mai fi îmbră-

cat sumane, iar pe cap şi-ar fi pus căciuli de cârlan), – acestea restabilite după modele vechi din colecţia Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală şi confecţionate de meşteriţele de la renumita „Casa Cristea”, specializată anume în confecţionarea straielor naţionale. Formaţia „Plăieşii” este un colectiv etnofolcloric model şi activează aproape un sfert de secol (îl va rotunji la anul viitor), cunoscutul tălăncist Nicolae Gribincea promovând cu discipolii săi şi portul nostru, şi folclorul muzical autentic. În fond, acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre cei care au mers prin piaţă în urma lor – 36 de formaţii artistice, ai căror membri păstrează şi promovează cântecul şi dansul popular, dar şi portul tradiţional al zonei în care locuiesc, făcând acest lucru în timpul din afara preocupării lor de bază, cea care le asigură pâinea de toate zilele.

Sunt oameni care, pentru a se simţi integri, în aceeaşi măsură sau, poate, în una şi mai mare, au nevoie şi de pâine pentru suflet, şi anume cântecul şi dansul reprezintă această pâine. Admirându-i în şiragul păşind prin Piaţa Marii Adunări Naţionale, mi-am amintit spusele poetului german Schiller: „Demnitatea e în mâinile voastre.

Ea coboară cu voi şi tot cu voi se înalţă”. Mă îndoiesc să le fi cunoscut mulţi dintre dânşii, dar privindu-le ţinuta, expresia feţelor, am trăit sentimentul că sunt cu toţii oameni cu demnitate istorică de neam, de pământ strămoşesc, de ţară, altfel spus, cu deplină conştiinţă a apartenenţei etnice. În procesul constituirii şi afirmării sale istorice, pe parcursul timpului, fiecare popor s-a identificat cu un anumit ansamblu vestimentar. Alături de simbolurile de stat – stema, drapelul, blazoanele – portul popular, sau costumul naţional, vine şi el să reprezinte poporul unei ţări, fiind, de fapt, cel mai vechi dintre aceste însemne. Cât ne priveşte, am trăit timpuri când mai să-l uităm. Evenimentul ce s-a produs în 27 august curent ne-a demonstrat că ele, acele timpuri, Slavă Domnului, încep să rămână în urmă…

P.S. Apropo, cu o săptămână mai târziu, în ziua de 3 septembrie, şi-a sărbătorit „independenţa” cealaltă parte a pământului nostru, Transnistria. În dimineaţa zilei, la Tiraspol, mai „marii” ei au depus flori la monumentul comandantului rus de oşti Aleksandr Suvorov, după care, în piaţa ce-i poartă numele, a avut loc o paradă militară a trupelor ruse dislocate în regiune mai mult de o jumătate de veac… 

Foto: Mihai Vengher, Moldpres # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  11

arhitectură

Chişinău (vedere din avion -1947).

Turnul de pe actualele străzi – V. Alecsandri colţ cu V. Micle

Neobişnuita construcţie ce se înalţă chiar la intersecţia străzilor Bănulescu-Bodoni şi Mateevici (chişinăuienii îi spun, de regulă, turn), într-adevăr, a fost un castel de apă. Proiectul aparţine cunoscutului arhitect Alexandru Bernardazzi, care la timpul său a făcut mult pentru a moderniza Chişinăul, în calitatea sa de arhitect-şef al oraşului, preocupându-se şi de sistemul de aprovizionare cu apă a urbei.

Iar acum s-o luăm de la începuturi, adică de la faptul cum s-au aprovizionat cu apă orăşenii până la construirea acestui castel de apă, deoarece nu cred că mulţi cunosc şi, dimpotrivă, cred că mulţi ar fi curioşi să afle. Oricum, un chişinăuian get-beget ar fi şi obligat să cunoască, cel puţin, succint, istoria locului unde a apărut pe lume. În general, oamenii întotdeauna au ales pentru aşezările lor un loc apropiat de o sursă de apă potabilă. Cât priveşte Chişinăul, este vorba despre un izvor pomenit pentru întâia oară la 1436 cu numele Izvorul lui Accibaş, lângă o selişte tătărească. Mai târziu a început să i se zică fontal, apoi, după ce, pe dealul sub care curgea, sărdarul Mazarachi a construit o biserică, biserica de pe deal şi izvorul de sub deal au început să poarte numele acestui om. De la Izvorul Mazarachi apa ajungea la orăşeni datorită oa-

menilor care o transportau cu sacaua, un butoi special, de lemn de stejar, aidoma butoaielor de vin, destinat anume pentru asta.

De aici şi numele lor – sacagii. Deci, aceşti sacagii îşi umpleau butoaiele cu apă la Izvorul Mazarachi şi mergeau prin oraş pentru a o vinde. La unul – o căldare, la altul – un butoi, în funcţie de necesitate, dar şi de buzunarul gospodarului. Apa costa şi pe atunci niscaiva bani...

Când Basarabia a fost încorporată la Imperiul Rus, locul de unde ţâşnea izvorul avea un aspect modest, mai mult semăna a cavou, decât a izvor. Pe atunci Chişinăul avea doar vreo 2 mii de case şi 12 mii de locuitori, de aceea credem că această sursă asigura destul de bine necesităţile lor cu apă. Prin anii ’30 ai sec. XIX, populaţia a început că crească, ajungând la 50-60 de mii, iar prin 1916 – chiar la 120 de mii. Oricât ar părea astăzi de incredibil, după mărime, în acei ani, Chişinăul era al şaselea oraş din Rusia, apoi şi al doilea din România, în perioada interbelică fiind devansat doar de Bucureşti. Nu însă şi ca aspect. El avea multe periferii din case construite destul de simplu, în stil rural, de aceea mulţi spuneau despre Chişinău că este un sat mare.

Odată cu creşterea populaţiei oraşului, se schimba şi Izvorul Mazarachi. Conform unei decizii speciale a primăriei, între # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  13

arhitectură

◄ Chişinău. Pomperia (col. E.Bâzgu) ▼ ▼ Chişinău. Fontalul Mazarachi (col. E. Bâzgu)

1834 şi 1840, el a fost reamenajat după un proiect elaborat de inginerul- arhitect Osip Gaschet. Dacă până atunci apa curgea liber de sub dealul bisericii Mazarachi până la Bâc şi sacagiii trebuia să stea mai multă vreme în rând ca să-şi umple butoaiele, după reamenajare, şuvoaiele de apă au fost captate în nişte uluce speciale şi îndreptate să curgă prin 12 guri făcute într-un perete de piatră.

Astfel, concomitent, puteau să-şi umple butoaiele mai mulţi sacagii.

Apropo, potrivit unei informaţii pe care ne-o oferă Enciclopedia Chişinău a lui Iurie Colesnic, banii alocaţi atunci de primărie n-au fost suficienţi pentru reamenajarea izvorului, aşa că s-a apelat la ajutorul populaţiei, care n-a ezitat să-şi aducă şi ea contribuţia cu 849 ruble 39 copeici, sumă destul de mare pentru acele timpuri, dacă ţinem cont de faptul că o vacă putea fi cumpărată atunci cu trei ruble.

Oraşele, e lucru ştiut, întotdeauna au avut nevoie de o aprovizionare cu apă mai altfel decât din fântâni. Pentru că, vă închipuiţi, un oraş cu 100 mii de locuitori, chiar dacă are în teritoriul său mai multe fântâni, scoţând din ele, bunăoară, câte o căldare de apă pe minut, ele vor seca foarte curând. În vechile oraşe romane se făceau apeducte prin care se aducea apă din munţi. Cunoaştem sistemul acesta de viaducte, cu arcuri înalte, prin care apa curgea fie prin centrul oraşului, fie chiar prin casele unor oameni mai înstăriţi, prin canale speciale. În evul mediu timpuriu şi chiar tardiv, multe 14  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

oraşe erau aprovizionate cu apă în acest mod. În Italia, dar şi în alte ţări, apa era adusă în centrul oraşului printr-un sistem de apeducte din ţevi de lut ars, de regulă, din segmente lungi de 60-70 cm şi cu diametrul de la 5-7 până la 10-12 centimetri, în funcţie de oraş şi de epocă. Însuşi sistemul putea să aibă până la 3-4 kilometri lungime.

La încheieturi, ţevile aveau un fel de manşon, prin care erau unite, iar pe deasupra, pentru o rezistenţă mai mare, unse cu lut. În acea perioadă istorică, la fel erau aprovizionate cu apă şi cetăţile. Dar ele puteau avea o problemă. Când duşmanul asedia cetatea, el căuta să găsească pe unde merge apeductul şi să-l deterioreze, ca apărătorii cetăţii să rămână fără apă. Şi chiar dacă cetăţile aveau ca rezervă o fântână-două în interior, era greu să asigure cu apă câteva mii de oameni în cazul unui atac de durată mai lungă.

Cunoaştem un caz când o armată de 1800 de polonezi, în 1792, a rezistat unui atac asupra cetăţii Soroca timp de o lună de zile cu doar două fântâni, pe a doua săpând-o ei înşişi. Pentru cei care nu cunosc acest fapt istoric, voi aminti că, spre sfârşitul secolului XVI, ei au ocupat cetatea Soroca şi după aceea au stat acolo vreo 11 ani.

Moldovenii, ştiind pe unde trece apeductul, l-au deteriorat, ca să-i poată scoate mai uşor din cetate.

Apeductele au început să apară şi prin sate. Chiar şi la noi, mai multe sate de la sud, dar şi din centru au aşa-zisele cişmele,

arhitectură

► Chişinău. Sacagiu, foto 1884

în care, în vremuri mai de demult, tot prin ţevi de lut, apa venea mai de sus, uneori chiar şi din afara localităţii – izvorul ca atare se putea afla şi la un kilometru şi jumătate depărtare de cişmea. Acest sistem pentru întâia oară a fost folosit în Asia Mijlocie, unde, ştim cu toţii, este mai puţină apă, iar ulterior a apărut şi la noi. Pe când anume, e greu de spus. Din secolul XIV avem mărturii sigure doar despre apeductul de la Orheiul Vechi, care aproviziona cu apă cele trei băi de acolo. Ele au fost descoperite şi identificate chiar de arheologii noştri.

Dar sistemul de apeducte, despre care v-am vorbit până acum, avea un neajuns: apa curgea continuu, fără a putea fi oprită cumva.

Cu alte cuvinte, se făcea o mare risipă de apă. Minţile luminate au ajuns să se gândească şi la asta, aşa încât, la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, odată cu apariţia ţevilor de metal, care puteau fi sudate una cu alta sau unite prin filet, astfel ajungându-se la o ermetizare totală, a fost inventat robinetul de astăzi. Mai întâi, a fost utilizat la maşinile cu aburi, care funcţionau pe bază de apă, apoi a ajuns şi în casele noastre. Anume de acea perioadă ţine şi modernizarea sistemului de aprovizionare cu apă a Chişinăului.

La momentul, când Bernardazzi a proiectat cele două castele de apă din oraş, – despre al doilea vom vorbi mai târziu –, ele nu erau o noutate. Apariţia lor s-a datorat unei invenţii tehnice în domeniul

transportului, mai exact, a căii ferate. Apropo, în Basarabia, primul tronson, Chişinău-Ungheni, a fost deschis la 1876. Păi, iată ce leagă turnurile de calea ferată: trenurile care circulau pe atunci aveau locomotive ce funcţionau pe bază de aburi, deci, ele aveau nevoie de apă, chiar de foarte multă apă. Şi de cărbuni, bineînţeles. După fiecare 30-40 de kilometri parcurşi, ele trebuia să-şi completeze rezervele, încărcând câte 5-6 tone de apă. În acest scop, în fiecare gară a fost construit câte un turn de apă. Majoritatea erau din cărămidă şi aveau o arhitectură ce nu putea fi numită rudimentară, unele fiind chiar cochete. Bernardazzi a fost primul care a propus ca la construcţia unui castel de apă să fie folosită piatra feţuită de calcar în îmbinare cu cărămida, şi asta a făcut ca turnurile proiectate de el să se deosebească de altele, îmbinarea de piatră şi cărămidă imprimându-le o notă individuală în contextul celorlalte castele de apă cunoscute. Vă puteţi convinge de asta, pentru că, slavă Domnului, castelul de apă despre care vorbim până astăzi o demonstrează cât se poate de elocvent.

Cel de al doilea castel nu o mai poate face, deoarece a fost demolat de mult, după război, prin 1954-55, nu-mi pot da seama din ce raţionamente. Acest al doilea castel, construit concomitent cu cel dintâi şi după acelaşi proiect, s-a aflat la intersecţia actualelor străzi Veronica Micle şi Vasile Alecsandri. Amintiţi-vă – chiar la # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  15

arhitectură

Orheiul Vechi. Apeducte vechi, foto G. Smirnov, 1953

mijlocul autostrăzii de la această intersecţie se află un răzor rotund de flori. Iată acolo e locul unde mulţi ani la rând s-a înălţat acest castel de apă, deservind o altă parte a oraşului. Când sistemul de alimentare cu apă a Chişinăului a fost modernizat şi el a rămas să fie doar un element arhitectural, cuiva i-a venit deocheata idee să-l şteargă de pe faţa Chişinăului... Păcat...

De fapt, şi primului castel îi fusese hărăzită exact aceeaşi soartă, doar că un pic mai târziu, când autorităţile oraşului au hotărât ca strada Mateevici – pe atunci se numea Sadovaia – să fie lărgită, pentru o circulaţie mai liberă a transportului auto, lucru pentru care trebuia demolat tot ceea ce era în partea ei din vale. Adică, primul rând de case. În acest prim rând se afla şi castelul de apă. Mă gândesc acum, dacă n-ar fi trăit atunci Robert Curţ, posibil, planul putea să fie realizat. Când o să treceţi pe alături de actualul bloc universitar de pe strada Mateevici, atrageţi atenţia la amplasarea lui – el e situat cu vreo 50 de metri mai sus de limita roşie a străzii, ce era preconizată de a fi lărgită, anume pe această linie fiind construit noul bloc al Universităţii de Stat. Iată mărturia că planul chiar începuseră de acum să fie pus în acțiune. Strada urma să fie lărgită până la linia pe care se află această clădire, iar tot ceea ce se afla mai sus, casele de pe toată lungimea străzii Mateevici, urmau să fie demolate şi ele.

Pentru funcţionari, acestea erau, pur şi simplu, nişte clădiri vechi, şi 16  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

nicidecum monumente arhitecturale ale Chişinăului de altădată, o pagină a istoriei noastre. Şi dacă nu s-ar fi găsit un om curajos, care să se împotrivească acestei idei în modul cel mai categoric, poate că şi acest castel de apă ar fi fost şters de pe faţa Chişinăului.

Ce-i drept, şi omul acela era nu unul oarecare, ci o autoritate – Robert Curţ, cel care după război timp de mai mulţi ani exercitase funcţia de arhitect-şef al Chişinăului şi avea o reputaţie de foarte bun specialist în domeniu. În plus, era şi văr drept cu un alt arhitect, Alexei Şciusev, acesta având o mare autoritate nu numai la Chişinău, ci şi în întreaga Uniune Sovietică. Deşi pe atunci Robert Curţ de acum se pensionase, activa în cadrul nou-createi Societăţi de ocrotire a monumentelor. Deci, el s-a ridicat în apărarea castelului de apă şi în numele acestei societăţi. Eu eram pe atunci student la Facultatea de Arhitectură a Institutului Politehnic şi, desigur, vestea despre ceea ce intenţionează să facă autorităţile municipale, dar şi despre demersurile lui Robert Curţ, am aflat-o şi noi. Bineînţeles, am admirat bărbăţia bătrânului arhitect. Trebuie să vă spun că el s-a bucurat şi de susţinerea unor oameni autoritari din componenţa Societăţii de ocrotire a monumentelor (Rodnin, Poneatovschi şi Remenco, de exemplu), care de asemenea s-au pronunţat împotriva demolării castelului de apă, aşa că, până la urmă, după mai multe intervenţii, acesta a fost salvat.

arhitectură

Cred că, odată ce a fost acceptată propunerea păstrării castelului de apă, în legătură cu asta, s-a renunţat la planul de lărgire a străzii, deşi, din punct de vedere urbanistic, putea fi găsită o soluţie pentru a nu renunţa. De exemplu, turnul putea fi lăsat la mijloc, iar strada mutată mai la vale. Dar nu s-a mai insistat, şi bine că nu s-a insistat.

Se prea poate că situaţia a avut de câştigat şi datorită faptului că între timp cuiva dintre edili îi apăruse altă idee – a unei centuri în jurul Chişinăului şi pe care să fie reorientat transportul, pentru ca centrul să rămână mai liber. După cum se ştie, ea nu a fost finalizată nici până astăzi. Aşa sau altfel, castelul de apă a rămas neatins, a rămas la locul său, ba chiar mai târziu a fost şi restaurat după un proiect al aceluiaşi Robert Curţ, iar casele vechi de pe partea din vale a actualei străzi Mateevici au rămas neatinse, astăzi ele imprimând străzii un farmec deosebit.

Bernardazzi a proiectat acest castel, spre deosebire de celălalt, şi ca turn de foc, planificând deasupra rezervorului pentru apă încă un etaj, din lemn cu ferestre largi de jur-împrejur, cu belvedere – adică, deschis, fără acoperiş, ca punct de observaţie pentru pompieri, iar la temelia turnului a alăturat câteva boxe pentru inventarul lor. De cum observau de sus izbucnirea în oraş a unui incendiu (pe atunci telefonul încă nu exista), imediat coborau în aceste boxe, umpleau cu apă butoaiele ce se aflau acolo împreună cu trăsurile şi porneau în misiune. În multe oraşe existau separat turnuri de foc, de pe care se urmărea locul de apariţie a incendiilor, dar apă se lua de la o fântână din alt loc, ceea ce necesita timp în plus, şi asta era în dezavantajul şi al pompierilor, şi al celor cuprinşi de foc. Până la apariţia castelului lui Bernardazzi, a avut şi Chişinăul un turn de foc separat, amplasat chiar în centrul oraşului, acolo unde astăzi este actualul edificiu al Primăriei, făcând împreună cu el un tot întreg, dar, fireşte, fiind mult mai înalt decât acesta.

Cel de-al treilea turn de apă, amplasat pe Piaţa Fânului (unde se vindea fân) din faţa castelului închisorii, era destinat exclusiv alimentării sacagiilor şi avea o arhitectură mult mai modestă, apropiată ca funcţionalitate de cel al turnurilor de apă pentru alimentarea locomotivelor cu aburi, diferenţa era înălţimea mult mai mică, aliniată la parametrii butoaielor sacagiilor, care şi-au continuat nestingherit activitatea de asigurare a periferiilor cu apă până în anii 30 ai sec. XIX, când Primăria oraşului a reuşit să lărgească sistemul de apeduct cu ţevi de metal pentru întreaga vatră a oraşului. Intuim că acest al treilea turn este tot opera lui Bernardazzi, lucru despre care ne vorbeşte folosirea aceluiaşi calcar finisat în combinare cu cărămidă, utilizat de el în primele două.

Cum venea apa la aceste două castele? De la acelaşi Izvor Mazarachi, ridicându-se pe nişte apeducte. Pentru aceasta, alături de izvor au fost construite nişte clădiri înzestrate cu utilaj special. Apa era pompată spre turn de nişte motoare electrice foarte puternice, ajungând în rezervorul castelului până la înălţimea de 22-28 metri, ceea ce alcătuia o masă de vreo 20 de tone. Mai departe era vorba de un procedeu de fizică pură, – de teoria vaselor comunicante.

Adică, atunci când cineva deschidea robinetul, apa începea imediat să curgă, împinsă de greutatea ei. Iar în momentul când în rezervor scădea cu 30-40 centimetri sub nivel, ceea ce era egal cu 2-3 tone, printr-un impuls electric, aceasta declanşa motoarele electrice şi ele din nou începeau a pompa. Deci, era un sistem mecanizat bine reglat, datorită căruia s-a schimbat în mod categoric atât viaţa chişinăuienilor, cât şi a oraşului. Datorită faptului că a apărut un apeduct, de la care putea fi luată apă oricând, în orice minut şi în orice cantitate, a devenit posibilă dezvoltarea unor ramuri industriale. Pentru că, în industrie, pe lângă energia care pune în funcţiune diferite utilaje, pe lângă omul care lucrează la întreprinderi, al treilea component, dacă nu chiar principalul, este apa.

Aş vrea să se mai ştie că tot lui Alexandru Bernardazzi îi aparţin proiectele castelelor de apă de lângă spitalul de psihiatrie din

Alexandru Bernardazzi s-a născut în Peatigorsk în anul 1831, fiind fiul arhitectului elvețian Giuseppe Bernardazzi, cel care a construit orașul Peatigorsk. Dinastia Bernardazzi, originară din Pambio (cantonul elvețian Ticino), s-a stabilit în sudul Rusiei pe timpul împăratului Aleksandru I. În 1843 este repartizat la Institutul de Construcții din cadrul Universității de Arhitectură și Construcții din Sankt Petersburg, la absolvire obținând titlul de ajutor de arhitect. Din 1850 este numit într-o funcție tehnică în cadrul comisiei pentru construcții și drumuri din Basarabia. Timp de aproape 30 de ani este arhitectul Chișinăului. În 1875 devine cetățean de onoare al Chișinăului. În 1883 se mută la Odesa, dar continuă să proiecteze și pentru Basarabia. Ulterior lucrează la Universitatea din Novorosiisk.

Moare în timpul unei deplasări la Fastov (lângă Kiev). Potrivit testamentului, a fost înmormântat la Chișinău, alături de mama sa.

Costiujeni, acestea fiind făcute într-un stil modern din beton, şi că el printre primii a utilizat acest material de construcţie, betonul, în toate clădirile proiectate. Şi a făcut-o chiar de la începutul carierei sale de arhitect, chiar şi la conacul lui Manucbei din Hânceşti, construit în 1854. În general, din punctul meu de vedere, a fost un noroc al Chişinăului să aibă un astfel de arhitect. Fiind un specialist foarte şcolit şi având o viziune modernă despre urbanistică, a lăsat amprenta irepetabilului său stil în chipul urbei noastre. A fost un arhitect-şef al Chişinăului nu doar prin funcţie, ci și prin sincera dorinţă de a-l face mai arătos. A ţinut cu tot sufletul la Chişinău, dorind ca şi somnul de veci chiar să şi-l odihnească tot aici.

Pentru o vreme însă, numele lui a fost şters din memoria chişinăuienilor. Dar numai timpul – însă un alt fel de timp! – repară nedreptatea şi, încetul cu încetul, îi reînvie numele marelui nostru compatriot. Iată de ce mi se pare că ar fi corect ca în faţa intrării în castelul de apă de pe strada Mateevici, pe plăcuţa din dreapta uşii, să fie adăugate trei cuvinte : „Arhitect – Alexandru Bernardazzi”.  P.S. Nu m-am putut detaşa de acest subiect nici în zilele următoare.

Astfel, mi-am amintit că într-un timp se intenţiona deschiderea, în incinta castelului, a unui muzeu al oraşului. Chiar, pare-se, au fost adunate şi ceva exponate – diferite schiţe şi fotografii. Nu ştiu de ce a fost abandonată ideea. Dar, pentru că sunt şi eu arhitect, adică sunt un om care înţelege bine că avem mare nevoie de un asemenea muzeu – iar edificiul castelului de apă e cum nu se poate mai potrivit pentru asta!

– mi-aş dori ca acest eveniment să se producă cât mai rapid, mai ales că în ultimul timp vrem să dezvoltăm mai intens ramura turismului.

Municipalitatea ar putea lansa un apel către specialiştii în domeniu, iar unele exponate ar putea fi preluate din fondurile altor muzee, de exemplu, de la Muzeul de Istorie şi Arheologie. Apoi, când vom ajunge să trăim şi vremuri mai bune, ar putea fi restabilite şi boxele pompierilor, cu echipamentul de epocă.

Iar un compartiment SPECIAL al acestui muzeu încă virtual ar trebui să fie dedicat marelui Alexandru Bernardazzi!… 

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  17

Auguriada

Verner von HEIDENSTAM (1859 -1940) suedia, Laureat al premiului Nobel

miNUNeA minune mai mare ca toate minunile, mare, de neconceput!

Vizuina lupului nu ţi-a devenit sălaş, Nici adâncul întunecat al mării.

Născut ai fost ca să rătăceşti printre jocurile de aur ale oamenilor.

Frate, soră, voi care încă Vă continuaţi drumul sub stelele pământului, scurt e drumul vieţii, şi seara vine iute, Oricât a fost de vesel, duios şi nepretenţios.

După o zi de lupte caută-ţi odihna.

Caută-ţi umil liniştea printre inimi de oameni buni, Ameţit primăvara, înţelept cu trecerea anilor și, când capul ţi se va pleca încărunţit, Laudă minunea că te-ai născut Cu chip de om, asemenea demiurgului, minune mai mare ca toate minunile…

18MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

Auguriada

Verner von HEIDENSTAM CLipe pArADiZiACe Când omul, noaptea, doarme sub slăvile senine, și păsări iscă larme De triluiri divine; Când coacăzele straiul și-l coc sub nori de aur, Aici e încă raiul, pe pământesc coclaur. șes vast, ne dă flori nouă, pe lângă unde-albastre, A raiurilor rouă e-n sufletele noastre.

O, tril de păsări încă La fel de clar mai curge, Ca-n liniştea adâncă Din vremuri demiurge. 

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA19

mărgăritare

B

r

e

v

i

a

r

Prozator, eseist, traducător. lexandru COSMESCU S-a născut la 24 mai 1922, la Iaşi. În 1927, familia Cosmescu se stabileşte cu traiul la Chişinău, unde este transferat cu serviciul tatăl scriitorului, Alexandru.

După absolvirea şcolii primare, împreună cu fratele-gemene Gheorghe este înscris la Liceul de băieţi „A. Donici” din Chişinău (1932). În 1938, viitorul scriitor publică primele poezii în revista „Licurici” a Liceului „B. P. Hasdeu” , iar peste un an (1939) se transferă la acest liceu. La 8 iunie 1940, i se înmânează Diploma de bacalaureat. În acelaşi an, împreună cu tatăl, se refugiază în judeţul Argeş, baştina părintelui. În august 1940, este admis la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj. Aici frecventează cenaclul literar „Zburătorul”, condus de E. Lovinescu. În 1944, după război, se stabileşte pentru totdeauna la Chişinău.

Lucrează ca felcer, ziarist, redactor de carte la Editura de Stat a Moldovei, consultant literar la Uniunea Scriitorilor. Este colaborator literar la publicaţiile – ziarele „Tinerimea Moldovei”, „Moldova socialistă”, revista „Nistru”. În 1951, debutează editorial cu povestirea de proporţii „Dealul viei”, după care urmează: culegerea „Povestiri” (1952), romanul „Spre liman” (1954), piesa „Drumul diamantelor” (1961), „Crugul lunilor” (1968), „Maeştri şi învăţăcei” (1979); volumele selective: „Darurile magilor” (1969) şi „Miraculoasele tărâmuri” (1982), pagini din literatura universală în traducerea lui Al. Cosmescu, cea de a doua culegere este considerată cea mai bună traducere a anului şi este distinsă cu premiul Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Co-merţul cu cărţi. A tradus din: Hans C. Andersen, Gogol, Lev Tolstoi, Cehov, Turghenev, Şolohov, Kuprin, Gorki, Paustovski, Erenburg, O’Henry ş. a.

E decorat cu „Insigna de onoare” (1960), iar în 1989 i s-a conferit titlul de Maestru Emerit în arte.

A decedat la 26 septembrie 1989.

O stradelă din Chişinău (cartierul Malina Mică ) îi poartă numele. În 1992, apare, cu sprijinul Editurilor „Axul-Z” şi „Universitas” culegerea „Cu tot ce-a fost odată el”, consacrată memoriei scriitorului.

A

Născut la 24 mai 1922, Alexandru Cosmescu a fost să treacă în lumea umbrelor pe 26 septembrie 1989 pentru a rămâne mereu prezent atât în memoria celor ce l-au cunoscut, cât şi a acelora care i-au savurat cuvântul, fie tipărit în atâtea eseuri, tablete, piese, povestiri, dar mai ales în tălmăcirile sale fermecătoare din alte limbi ale lumii, fie prin contactul nemijlocit cu acest excepţional cărturar şi gânditor.

Dacă-ar fi să evoc figura lui Alexandru Cosmecu „cu tot ce-a fost odată el”, adică la care-şi îndrepta mereu pasul lume peste lume, fie spre a împărţi cu el o mare bucurie, fie spre a împărtăşi o grea cumpănă, ar însemna a vorbi măcar cât de cât despre cele ce s-au schimbat şi se mai schimbă încă pe lume datorită lui. Vreau să cred că, dacă avem azi o literatură ce a ajuns să îmbogăţească patrimoniul culturii universale, o limbă a noastră – cea Română – în fireasca-i haină latină, un imn, un tricolor, o stemă, o mult râvnită independenţă – deocamdată aparentă – şi o generaţie pe care ar admira-o o lume… toate acestea i se datoresc în bună parte şi lui Alexandru Cosmescu, şi şcolii sale cu numeroşi învăţăcei (cum le spunea maestrul), în care a pus mult suflet. Şcoala lui Cosmescu este una de durată prin verticalitatea sa, prin manifestarea virtuţilor formative ce se aseamănă unui foc de

artificii, când din fiece bulgăre aprins explodează pe cer tot alte şi alte scânteietoare lumini care, în cazul nostru, sunt elevii – elevilor maestrului.

Pătrund iarăşi, plin de emoţie şi întristare „în lumea neuitării” celuia care a fost Alexandru Cosmescu, prozatorul şi traducătorul, omul de omenie şi omul de cultură. S-ar fi cuvenit să-l sărbătorim avându-l alături, aşteptându-l să intre în sala scriitorilor sau altundeva, cu pasul său domol, împovărat de înţelepciune şi bunătate, însoţit de zâmbetul său şăgalnic dintotdeauna, adresându-ni-se, potopit de emoţia atenţiei noastre cuvioase, cu îndrăgita lui formulă „dragii mei…”. Şi ar fi urmat, posibil, discursul său, „predica lui inestimabilă”, cum i-a zis cineva foarte plastic, străfulgerată de gând şi bogăţie spirituală, temeinice cunoştinţe, pentru că Alexandru Cosmescu a avut, pe lângă multele sale virtuţi, şi pe cea de cărturar şi gânditor, din spiţa bătrânului Socrate.

Dar nu se va întâmpla răsărirea lui aievea, pentru că timpul este nemilos şi acelaşi pentru toţi, nu face distincţie între cel dăruit şi miruit de Dumnezeu şi cel retras în găoacea existenţei umile şi indiferente, trecătorul pasiv prin astă lume. „El ar fi trebuit să fie cel mai veşnic. Adică să se apropie mai mult ca alţii de Veşnicie. A meritat-o… Doar a fost un Profet. Un semănător de înţelepciune”, # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  21

mărgăritare

citez din spusele unui discipol al său, o tânără, pe atunci, - poeta Claudia Partole.

Mi-a fost magistru şi prieten şi păstrez alese sentimente de dragoste şi preţuire, în primul rând, pentru farmecul şi erudiţia lui. Discuţia, evocarea, polemica, declanşarea în orice situaţie, se transformau în anturajul lui în veritabile spectacole de dezbateri,

incomensurabil debit de erudiţie”. Malurile acestei mări au potolit setea de frumos şi cunoaştere a zeci şi zeci de oameni. Această formulă mi se pare cum nu se mai poate de exactă.

Distinsul confrate a fost un monstru de erudiţie, un intelectual de excepţie, un enciclopedist nepereche, un homo bonus în deplinul înţeles al cuvântului, risipind cu dărnicie, „rupând din sine”,

în care, desigur, el era prima vioară, și care aveau aerul și atmosfera unor ore de adevărată hipnoză. Binele și frumosul, profunzimea cunoaşterii şi bucuria comunicării, aviditatea de cultură şi prospeţimea gândirii, - toate acestea erau nelipsă în aceste spectacole, am toată certitudinea, zilnice. Pentru că multă lume a trecut prin Casa Cosmescu, pe care am asemui-o şi am numi-o chiar „o mare cu un

mărgăritare de gânduri şi idei şi dăruindu-le cu generozitate şi fără pic de vanitate celor din jurul său. El făcea parte din tagma marilor personaje ale vieţii, care alcătuiesc rândul celor aleşi dintre aleşi să dăruie şi să dăruiască continuu.

Alexandru Cosmescu este – de rând cu încă unul-doi, dar nu mai mulţi – marele cărturar al nostru, din care ne-am împărtăşit,

22  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

mărgăritare

de la care am luat, pe care l-am furat cu toţii…”, zicea Serafim Saka, un om al gândirii şi al expresiei exacte. El parcă învia lucruri, case, oameni, protestând astfel cu toată fiinţa lui împotriva uitării, a nepăsării, a neiubirii. Răsfoiţi cărţile lui „Maeştri şi învăţăcei” şi „Crugul lunilor” şi vă veţi convinge cu prisosinţă de acest adevăr. Vorbea cu împătimire, descătuşat, lăsând impresia unui spirit cu adevărat liber. Îşi găsise ca nimeni altul spaţiul său spiritual pe potrivă, casa lui, unde veneau necunten tineri dornici de cultură şi cunoaştere. În această casă manifestarea spiritului cu adevărat liber a fost prezentă, în pofida vieţii inerte, ignorante şi agresive faţă de scriitori şi cărturari din timpul unui regim de pomină. Această casă a fost o oază de lumină într-un pustiu imens, din care te adăpai cu nesaţ, fără săturare, cu multă dragoste şi neaşteptare.

Alexandru Cosmescu a fost „un deschizător de drumuri intelectuale pentru un popor căruia i s-au decapitat cărturarii”, citim într-o mărturisire a confratelui Ioan Adam de la Bucureşti. Fiind un asiduu animator de proiecte romantice, un mare visător, un generos cum mai rar întâlneşti, Alexandru Cosmescu a trecut peste aceste vicisitudini ale vieţii şi a suplinit cu demnitate deplină rolul acelor cărturari decapitaţi altădată fără milă. Pentru aceasta nu a trecut şcoli speciale, însuşind o astfel de profesie. A învăţat singur, dar mai întâi de la bunii săi părinţi, ca un autodidact, fiind înzestrat de la Dumnezeu cu harul cercetării, al lecturii, al înţelepciunii, al dragostei de cuvânt, mai presus de toate. A fost un mag al cuvântului,

înmulţind darurile magilor, îndreptându-le cu generozitate către noi. O carte a tălmăcirilor sale chiar aşa se numeşte, preluând titlul unei nuvele de O’Henry – „Darurile magilor”.

A avut pasiunea devoratoare pentru cuvânt, pentru cuvântul rostit frumos, cu toate nuanţele şi semnificaţiile lui, pentru cuvântul împovărat de sens şi simţire. Îmi vin aici în minte versurile lui Liviu Damian: „Limba maternă – floare eternă…”. Vocea lui Alexandru Cosmescu, plină de candoare şi sensibilitate, aducea în faţa noastră prin cuvânt o suită de imagini ce se succedau în ochii noştri ca un film fantastic. Alexandru Cosmescu avea o apetenţă nestăvilită pentru puncte de vedere surpinzătoare, inedite, pentru asociații de idei profund împletite și tot atât de neașteptate care uimeau prin insolitudinea şi farmecul lor.

Ceea ce am putea să-i spunem acum, în primul rând, e: – Cât de mult ne lipseşti, Maestre; cât de mult te-am aşteptat după 1989! 

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  23

Auguriada

William Butler YEATS (1865-1939) irlanda, Laureat al premiului Nobel

iNsULA pe insulă mi-oi face colibă de nuiele, Cu şiruri de căpşune în juru-i, şi-o stupină, și singur în poiană, şiragul vieţii mele s-a scurge-n zumzet vesel de albină.

Va picura şi pacea ca strop domol de ploaie Din vălul dimineţii spre greierii-scripcari.

Acolo-i licăr noaptea şi-al zilei miez – văpaie, și seara-i fâlfâit de cânepari.

Curând, curând m-oi duce, căci zi şi noapte-aud Cum lin murmură lacul cu scânteieri de-argint, iar când pe drum mă aflu sau pe pietrişul ud, Chemarea lui în inimă o simt. 

30MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

Auguriada

William Butler YEATS CĂrUNtA, AZi… Căruntă, picotind lângă cămin, ia cartea asta şi, citind, visează privirea caldă, umedă şi trează A ochiului cândva adânc, senin.

O, câţi, cu dragostea sau cu minciuna, Ţi-ar fi iubit al frumuseţii har, Dar unul numai sufletul hoinar și chipul de dureri schimbat întruna! te pleacă peste jarul de surcele și trist şopteşte c-a zburat iubirea mai sus de munţii, fraţi cu nesfârşirea, Ca să-şi ascundă chipul printre stele! 

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA31

cinema

Victor BUCĂTARU

B

r

e

v

i

a

r

Născut: 25 Decembrie 1948, s.Moara de Piatră, Drochia.

Decedat: 12 august 2013, or. Chişinău. În cinematografie – din 1973, în calitate de asistent de regie la studioul „Telefilm-Chişinău”. Din 1978, regizor la studioul „Telefilm – Chişinău”. Membru al Uniunii Cineaştilor din Moldova (1981). A fost ales preşedinte al Uniunii Cineaştilor din R.Moldova. Din 1992, fondează studioul independent de film SINM. Studii: Institutul de Arte din Chişinău (1966-1971), actorie şi regie de teatru. Cursurile Superioare de Regie (Moscova, 1975), film documentar televizat.

De Victor Bucătaru ne-am despărţit recent. S-a dus pe drumul fără de întoarcere. În lumea celor drepţi. Moartea sa a fost neaşteptată. Şi nedreaptă. Ar fi trebuit să trăiască încă ani mulţi, fiindcă mai avea de spus o mulţime de lucruri, pe care nimeni, în afară de el, nu le ştia. Şi nu le cunoştea.

Mereu l-a interesat viaţa, lumea, oamenii. A filmat kilometri întregi de peliculă, a participat la toate evenimentele politice și culturale, începând cu sfârşitul anilor ’80 din secolul trecut. A imprimat, aşa cum a văzut şi simţit, trezirea noastră „din somn de moarte”, renaşterea noastră naţională.

N-a existat personalitate care să nu fi intrat în vizorul camerei sale de filmat. Orice clipă care a însemnat o cât de mică schimbare în conştiinţa noastră, în felul nostru de a simţi, a vedea lucrurile şi-a găsit reflectare în cadrele sale documentare. ”Ochiul magic”, cum este numit obiectivul camerei de luat vederi, a privit ţintă la mulţimea de oameni care se aduna în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cum a fost numită mai târziu, a filmat multe din şedinţele Frontului Popular, şedinţele cenaclului „A. Mateevici”, a filmat la mitinguri și manifestări, s-a „uitat” în ochii multora din cei prezenţi acolo, înregistrând bucuria, entuziasmul, neliniştea sau alte stări, care reflectau evenimentul istoric, la care a fost martor. Dovadă este și documentarul „Clopotul reînvierii”, realizat la 1990.

Dacă ar vrea cineva să cunoască în amănunt tot ce s-a frământat în acea perioadă, trebuie să vadă arhiva sa personală, filmele sale, unele nefinisate, altele în stadiu de proiect. Era un neobosit. Era un obsedat. Un neînvins. Nimic nu l-a putut opri să plece la filmări în timpul războiului de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992.

Nici o barieră nu i-a stat în cale. A fost printre puţinii, dacă nu chiar singurul care a ajuns în tranşee alături de poliţişti, voluntari şi combatanţi, filmând tot ce vedea. A filmat zeci de reportaje de pe linia întâi de foc, care au fost difuzate la TVR-Iaşi şi Bucureşti, TF-1, Canal TV-Boston, Canal Los Angeles, BBC, informând opinia publică internaţională despre acest sângeros și nedrept război. Victor Bucătaru era pe atunci preşedintele Uniunii Cineaştilor, organizaţie care se transformase în acel an într-un fel de stat-major al revoluţiei noastre. „Filmam, apoi trimiteam casetele peste hotare, astfel ca opinia publică să fie informată despre ceea ce se întâmpla în Republica Moldova. Ne aflam într-un blocaj informaţional”, spunea el. Îmi povestea că a trecut prin momente de groază, că ar fi trebuit să moară în mai multe rânduri în acest război, dar de fiecare dată scăpa cu viaţă, ca printr-o minune. Nici pericolul morţii nu l-a împiedicat să meargă în localităţile afectate de război și să filmeze.

Multe din cadrele filmate atunci şi-au găsit locul în documentarul de lung metraj „Masacrul inocenţilor sau Cronica unui război uitat”, a cărui premieră a avut loc în acest an la 2 martie la cinematograful „Odeon” din Chişinău şi apoi în multe alte săli, inclusiv în Transnistria.

Victor Bucătaru se numără printre regizorii de frunte ai cinematografiei moldoveneşti. El este continuatorul celor mai frumoase tradiţii, care s-au format la „Moldova-film” în anii ’60 ai secolului trecut, cultivându-şi în acelaşi timp un stil propriu – o îngemănare între un realism, adesea dur, şi o metaforă poetică. Deşi nu a activat la „Moldova-film”, ci la „Telefilm-Chişinău”, prin creaţia sa a contribuit la o încetăţenire temeinică pe aceste meleaguri a celei de-a şaptea arte, în special, a genului documentar, realizând de-a lungul anilor un şir întreg de filme memorabile.

A venit în cinematografie în anii ’70. Şi dacă la „Moldova-film” cineaştii se confruntau cu grave probleme ideologice, „TelefilmChișinău”, prin specificul său, părea o oază de libertate. Ceea ce se permitea aici, părea imposibil la „Moldova-film”. Altfel nu ar fi fost posibilă, de exemplu, apariţia filmului „Luceafărul” (1986) în regia lui Emil Loteanu. Filmul a apărut anume la „Telefilm-Chişinău” și nu la „Moldova-film”. Apropo, Victor Bucătaru a evoluat atunci ca regizor secund. Inițial, filmul era gândit ca un documentar: # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA 33

cinema

film-spectacol după baletul „Luceafărul” (libretto: Emil Loteanu, muzica: Eugen Doga), care se juca pe scena Teatrului de Operă și Balet din Chişinău. Victor Bucătaru însă a insistat ca să fie introduse şi elemente de ficţiune. Pentru acest gen de film a fost invitat Emil Loteanu, care avea un nume greu în cinematografie. Victor Bucătaru nu s-a simţit frustrat din această cauză. Şi-a îndeplinit modestul său rol alături de maestrul Loteanu.

A făcut studii, iniţial la Institutul de Arte din Chişinău (19661971), învăţând actoria şi regia de teatru, după care a lucrat câţiva ani ca asistent de regie la studioul „Telefilm-Chișinău”. Şi-a continuat studiile la Moscova, absolvind în 1975 Cursurile Superioare de Regie (film documentar televizat).

A venit în cinematografie la mijlocul anilor ’70, debutând cu documentarul „Melodiile lui E. Doga” (1975), după care au urmat alte documentare cu tematică muzicală, cum ar fi: „Zinaida Julea” (1976), „Cântă V. Copacinschi” (1976), „Doine şi jocuri” (1977), „Cântecele dragostei”, „S. Bodiul interpretează din Bach” (1979), „În țara haiducilor” (1979), „Mihail Munteanu” (1980), „Monologul Olga Ciolacu” (1981), „Poetul, marea şi inspiraţia” (1987) ș.a., în care erau bine reliefate portrete de compozitori, muzicieni şi interpreţi. Unii din ei, deşi vestiţi, nu au mai avut parte de alte filme, aşa că documentarele lui Victor Bucătaru au înveşnicit în imagini cinematografice personalităţi notorii ale artei muzicale din Republica Moldova.

Victor Bucătaru este autorul mai multor documentare despre frumuseţile plaiului nostru, a durerilor şi suferinţelor noastre. A fost un observator fin al naturii, al caracterului omenesc. În anii ’70-’80 s-a manifestat ca un documentarist care percepe realitatea în forme muzicale şi poetice, cu metafore bine conturate. Conştient, s-a retras în lumea muzicii, naturii, abordând această tematică. Nu i-au plăcut compromisurile şi nu a cedat în faţa tentaţiilor, cum au făcut-o alţi colegi, alegându-se cu premii şi apartamente. Este autorul filmelor: „Lacul copilăriei mele” (1978), „Bună ziua, Nistrule” (1978), „Durerea apelor” (1989), „La izvoare” (1990), „Ecologia unui neam” (1992), ultimul fiind realizat la studioul independent SINM, pe care l-a fondat în 1992. Tot la acest studio, în colaborare cu TVR Bucureşti, filmează documentarul „Grigore Vieru” (1995).

A dat dovadă de tenacitate şi nu s-a lăsat descurajat sau înfrânt de greutăţi. Şi-a creat propriul studio, chiar în centrul capitalei. Uneori organiza acolo proiecţii, invitându-şi prietenii. Deşi era aproape de confraţii săi, fiind văzut la diverse întâlniri, premiere, jubilee, la festivalurile de film documentar „Cronograf”, Victor Bucătaru ducea totuşi în ultimul timp o viaţă mai retrasă. Filma din ce în ce mai rar.

Nu mai era obsedatul de altădată. A fost văzut cu camera de luat vederi în timpul evenimentelor din aprilie 2009. Un an mai târziu, a scos documentarul „Revoluția Twiter” (studioul SINM), care aşa şi n-a avut parte de o premieră oficială. Investigaţiile făcute în acest film dădeau şi nişte răspunsuri la cele întâmplate în aprilie 2009. Lucru care nu convenea unor diriguitori. De aceea filmul a fost acoperit de tăcere. Dar nu şi de uitare.

Ultimii ani a lucrat mult asupra documentarului „Masacrul inocenţilor sau Cronica unui război uitat”. Filmul este un omagiu adus tuturor celor care şi-au dat viaţa şi au participat la luptele sângeroase pentru integritatea teritorială şi independenţa Republicii Moldova. În documentar a intrat numai material factologic: filmări în tranşee cu poliţişti, voluntari şi combatanţi, filmări de la Coşniţa şi Cocieri, de la Doroţcaia și Pârâta, filmări de la Tighina, filmări cu refugiaţi – bătrâni, femei, copii care fugeau de răul cazacilor şi al separatiştilor, plângând, mărturisind printre lacrimi lucruri care te îngrozesc şi acum, filmări cu sicriele celor decedaţi şi mutilaţi, cu mame, soţii, surori care-şi plângeau feciorii, părinţii, fraţii, soţii. „Am văzut bărbaţi plângând” – citim un comentariu, jos, sub aceste imagini zguduitoare. În acest război au plâns bărbaţii, 34  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

▲ Victor Bucătaru la primul său film artistic - „Troiţa”. ▼ În culisele „Luceafărului” (regia: E. Loteanu, regizor secund - V.Bucătaru).

cinema

▲ Aşa se muncea pe platourile de filmare. ▼ Alături de maestrul E.Loteanu, în căutarea unor spaţii pentru filmările „Luceafărului”.

Victor Bucătaru, Filmografie Ficţiune:

fiindcă s-au dus să-şi apere ţara, dar nu aveau cu ce, Chişinăul „uitând” să trimită armament, lăsându-i pe băieţi cu mâinile goale, adesea flămânzi şi fără sprijin.

– Duşmanii noştri nu sunt aici, duşmanii noştri sunt în guvern şi parlament! spune la un moment dat un apărător.

Autorul documentarului a ocolit comentariul, lăsând să vorbească imaginile.

– În mod conştient a făcut-o. Spunea că vrea prin acest procedeu să provoace spectatorii, mai ales pe cei tineri, mărturisea fiul său, Sorin Bucătaru, regizor şi el.

Filmul emoţionează până la lacrimi, dar nu este încărcat de ură.

De remarcat că statul nu a contribuit la realizarea acestui film cu nici un bănuţ, documentarul fiind o producţie a studioului SINM, mai exact, a fost realizat din mijloacele financiare ale autorului.

Portretul lui Victor Bucătaru nu ar fi integru, dacă nu am vorbi şi despre cele câteva filme artistice, în special, „Meşterul” (1983), „Mioriţa” (1987, scenariul: Emil Loteanu) și „Troiţa” (1991, scenariul: Dumitru Matcovschi), care au fost realizate într-o cheie artistică specifică modului lui Victor Bucătaru de interpretare şi viziune a lumii: o împletire strânsă între ficţiune şi documentar. În acest sens, se distinge „Troiţa”, film artistic de lung metraj.

Realizat nu doar la hotarul a două decenii – sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90 ai secolului trecut, ci şi la hotarul a două lumi: prăbuşirea sistemului sovietic şi naşterea unei societăţi noi; filmul artistic „Troiţa” are un destin aparte în cinematografia moldovenească. Iniţial, scenariul a fost respins de şefi, fiindcă, pe de o parte, eroul principal, Nicanor, nu corespundea idealurilor comuniste, el fiind un om hapsân, a cărui unică dorinţă era înavuţirea, iar pe de alta, mesajul de păstrare a spiritualităţii neamului nostru era străin ideologiei de partid. Dat fiind că autorul scenariului, scriitorul Dumitru Matcovschi, cât şi regizorul Victor Bucătaru nu au dorit să facă schimbări în scenariu, el a fost respins.

Dar… Timpurile noi băteau la uşă. Mitingurile şi demonstraţiile de la sfârşitul anilor ’80 au devenit o realitate. Sistemul comunist dictatorial se clătina din temelii. Realizarea unui film artistic după scenariul „Troiţa” devenise o necesitate. Filmul a primit, cum s-ar spune, undă verde, fiind lansat la studioul „Telefilm-Chișinău”. În film sunt incluse cadre documentare ce atestă sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, evenimentele de atunci care au condus la proclamarea independenţei Republicii Moldova. În „Troiţa” răsună melodiile pe care le cunoaştem foarte bine, compuse de Ion AldeaTeodorovici. „Troiţa” este privit cu interes şi azi, fiindcă ceea ce au presimţit autorii atunci s-a dovedit a fi actual şi în prezent.

Noile timpuri, deşi grele şi incerte, s-au dovedit a fi benefice pentru creatorul Victor Bucătaru. Care a respirat liber, scăpând de orice interdicţii venite din partea şefilor. Doar conştiinţa sa putea să-l îndrumeze pe calea pe care avea să meargă mai departe. Personalitatea sa s-a dezvoltat furtunos, iar talentul său a căpătat vigoare.

Victor Bucătaru a fost un cineast de vocaţie, întrunind toate calităţile necesare acestei meserii: scenarist, operator, regizor. Şi-a croit drumul în lumea creaţiei încet, de parcă urca un munte. Fiecare film însemna un pisc. De acolo, de la înălţimea lui, privea mai departe, spre alte zări, spre alte culmi.  Premii şi diplome:

Vârsta de argint, 1983; Meşterul, s/m, 1983; Luceafărul (regizor secund), 1987; Troiţa, 1991.

Documentare: Melodiile lui E.Doga, 1975; Zinaida Julea, 1976; Cântă V.Copacinschi, 1976; Cântecele dragostei, 1977; Valeri Mironov, 1977; Lacul copilărei mele, 1978; Bună ziua, Nistrule, 1978; Mihail Munteanu, 1980; Orizonturile prieteniei, 1980; Avem 50 de ani, 1980; Efectul coordonaţiilor, 1980; Monologul: Olga Ciolacu, 1981; Dreptul la zbor, 1986; Peste bara neobişnuitului, 1987; Nouraşii mei, 1988; Durerea apelor, 1989; La izvoare, 1990; Clopotul reînvierii, 1990; Preşedintele, 1991; Ecologia unui neam, SINM, 1992; Grigore Vieru, SINM şi TVR-Bucureşti, 1995; Masacrul inocenţilor sau Cronica unui razboi uitat, 2013.

Muzicale Doine şi jocuri, 1977; Miorita, s/m 1987; Poetul, marea şi inspiraţia, 1987; În ţara haiducilor, 1979; S. Bodiul interpretează din Bach, 1979.

Doine şi jocuri. Premiul al II-lea şi Diploma Pentru cea mai buna regie a unui film muzical. Festivalul republican de filme televizate, Chişinău,1979, ediţia I-a; S.Bodiul interpreteaza din Bach. Diploma Pentru cea mai buna regie a unui film muzical.

Festivalul republican de filme televizate, Chişinău, 1980, ediţia II-a; Efectul coordonaţiilor. Diploma Pentru cel mai bun film despre dezvoltarea culturii. Festivalul republican de filme televizate,

Chişinău, 1980, ediţia II-a; Masacrul inocenţilor sau Cronica unui razboi uitat. Marele Premiu, secţiunea „CadRO” Pentru cel mai bun documentar.

Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, ed.

XI, Chişinău, 2013. Maestru în Artă, 1993; Medalia „Mihai Eminescu”, 1998; Premiul Naţional, 2013.

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  35

cinema

Spiridon Vangheli e unul din puţinii scriitori naţionali pe care i-a interesat tainele literaturii pentru copii. Aici terenul de activitate e nespus de vast, încât scriitorul încearcă să surprindă câteva perioade în dezvoltarea personalităţii copilului. După cum afirmă criticul literar Maria Şleahtiţchi, „El este autorul unui personaj unic – un arhetip, o esenţă luminoasă a copilului, observată la ora inocenţei”. Iar mulţimea de personaje, care populează opera vangheliană – Radu, Ciuboţel, Ghiocica, Grăia-Singur, Titirică, la fel ca şi Guguţă, sunt „expresia unei copilării adevărate, nefalsificate literar, purtătoare a frumosului şi a libertăţii interioare”, constata și Grigore Vieru. Anume universul copilăriei, în care se regăsesc, îi fascinează pe tinerii cititori, aflaţi la începutul lungului drum în lumea mare. Pentru adulţi creaţia lui Vangheli este o revenire în acel paradis pierdut al copilăriei.

Cel mai popular compartiment al operei sale ţine de Isprăvile lui Guguţă, cunoscute aproape în lumea întreagă, fiind traduse în peste 30 de limbi şi suportând până la ora actuală circa 70 de ediţii. Evident că un astfel de erou complex nu poate să nu fie observat de cineaşti.

Este vorba de ecranizarea povestirilor despre Guguţă în viziunea cineastului Constantin Bălan. Anume prin îndrăzneala şi perseverenţa lui, Guguţă a devenit personajul principal a opt filme de animaţie: Guguţă (1970), Banca lui Guguţă (1975), Guguţă poştaş (1976), Darul lui Guguţă (1979), Guguţă – frizer (1980), Guguţă –căpitan de corabie (1981), Noaptea de revelion (1983), Măturătorii veseli (1984) și, datorită acestui fapt, popularitatea lui Guguţă a crescut cu mult.

Scriitorul Spiridon Vangheli, începând cu cel de al doilea film, se include în echipa de creaţie în calitate de scenarist, continuând să promoveze, prin intermediul lui Guguţă, un întreg univers, universul complex al Copilăriei. Concepând un erou net pozitiv, autorul scoate în prim-plan calităţile lui sufleteşti pe care axează acţiunile, aşa-numitele „isprăvi” ale lui Guguţă, înfăptuite în numele oamenilor, a consătenilor săi, în numele binelui şi al frumosului (Mihai Cimpoi).

Scopul serialului este de a crea un univers adecvat copilăriei în toată plinătatea ei. Şi Guguţă de la ecran, ca şi cel din filele cărţii Isprăvile lui Guguţă, tinde nu doar să descopere şi să cunoască lumea, ci şi s-o facă mai bună, mai frumoasă. Exemplele lui de comportament şi de acţiune îi „molipseşte” şi pe ceilalţi copii la activităţi benefice. În acest context, am nominaliza şi eroii-copii, care sunt surprinşi într-o călătorie de iniţiere (de cunoaştere a lumii, cum se întâmplă în poveştile populare sau în basmele culte), unde ei se descoperă, în primul rând, pe sine. La fel şi Guguţă zi de zi se află într-o lungă călătorie de iniţiere, de valorificare şi înţelegere a lumii în toată complexitatea ei. Interesul eroului nu e o simplă curiozitate puerilă, ci e şi o încercare de a pătrunde esenţa lucrurilor, iar uneori chiar de a le explica geneza (exemplu – apariţia Moş Crăciunilor). Captivează şi surprind invenţiile lui Guguţă, care nu se supun legilor basmului sau ale poveştii.

Refacerea lumii în cazul lui Guguţă se limitează la acele fapte, la prima vedere, banale şi infantile, ce au la bază un conflict social (ca în Gugută – poştaş sau Guguţă – frizer), sau o nedreptate (Banca lui Guguţă). În cele mai dese cazuri e vorba despre viaţa zi cu zi, pe care orice copil o concepe ca pe o poveste, Guguţă tinzând cu orice preţ să se includă şi să contribuie la farmecul ei.

Isprăvile lui Guguţă, dictate din sentimentul de dragoste faţă de oameni: de la hrănirea oilor, pentru ca acea cuşmă năzdrăvană să se facă încăpătoare pentru întregul sat (Guguţă), scrierea răvaşelor în numele celor dragi (Guguţă – poştaş) şi răzbunarea pe Frizerul satului (Guguţă – frizer) până la micile bucurii oferite sătenilor, când eroul le dăruieşte, la venirea primăverii, ghiocei (Darul lui Guguţă), iar toamna îi invită la şcoala sa (Banca lui Guguţă) – sunt plasate atât în universul copilăriei lui Guguţă, cât şi în nişte coordonate spaţialtemporale determinante.

Aşadar, serialul lui Constantin Bălan vine în faţa spectatorului ca

o enciclopedie a plaiului moldav. În scrierile sale Spiridon Vangheli plasează satul lui Guguţă Trei iezi într-un spaţiu concret, susţinut de vecinătatea localităţilor (Pelinia, Sofia, Recea) din nordul republicii.

Filmele lui Bălan aduc pe ecran imaginea satului, unde îşi vor găsi loc elemente decorative caracteristice întregului spaţiu, deşi accentul va fi pus pe specificul zonei de centru, cu o deosebită meticulozitate exteriorizată în scenografia semnată de Aurel Guţu (Guguţă – poştaş), Maragareta Nacu (Darul lui Guguţă), Ana Evtuşenco (Guguţă – frizer), Igor Bogaci (Noaptea de revelion şi Măturătorii veseli). Munca la filmele respective a fost precedată de o perioadă de documentare şi pregătire minuţioasă, când regizorul tria cu multă atenţie materialul colectat din expediţii, stilizând elementele tradiţionale caracteristice arhitecturii caselor, gardurilor, porţilor, hogheagurilor, fântânilor, nemaivorbind de costum, apoi încorporându-le într-o unitate stilistică.

Dimensiunea scenografică a filmelor întregește atmosfera satului.

Printre reuşitele serialului despre Guguţă se înscrie şi pelicula Guguţă – poştaş (scenografie Constantin Bălan şi Aurel Guţu), în care linia de subiect o urmează pe cea a povestirii lui Vangheli „Poştaşul”.

Constantin Bălan în filmele sale despre Guguţă încearcă să construiască imagini plastice raportate la metaforele lingvistice ale limbajului lui Spiridon Vangheli. Căci laconismul scriitorului doar la prima vedere pare a fi simplu, el ascunzând o mulţime de înţelesuri şi tâlcuri trecute prin viziunea copilului, care nu doar că învaţă să înţeleagă lumea, ci şi tinde s-o direcţioneze către formulele binelui şi ale frumosului. În primul rând, trebuie menţionat faptul, că acţiunea filmelor se desfăşoară prin prisma viziunii lui Guguţă, fiind axată pe monologul interior, în care-şi găsesc sonorizare gândurile şi meditaţiile copilului. În pelicula Guguţă – poştaş, eroul se implică în problemele satului, care nu primea scrisori. Motivul scrisorilor se extinde la probleme cu mult mai serioase, cum ar fi migraţia tineretului de la sat, probleme cunoscute bine realizatorilor filmului, originari şi ei din sat. Această pornire din amintirile copilăriei lor, rurale, ei încearcă s-o redea prin Guguţă. Din mărturisirile făcute de Constantin Bălan, prefigurând chipul lui Guguţă, el se apropia de reconstituirea autoportretului, prin care răzbate periodic nostalgia lăuntrică a regizorului pentru sat şi consătenii săi.

Filmul începe de la porţile, ce se deschid o dată, a doua, a treia oară şi, de fiecare dată, sătenii rămân întristaţi şi dezamăgiţi, căci poştaşul din nou s-a întors fără scrisori. Prin poarta deschisă se văd sătenii îndepărtându-se. Constantin Bălan, pe parcursul filmului, revine nu o singură dată la imaginea porţii, pe care o ridică la nivel de simbol, un simbol al aşteptării şi chemării celor plecaţi de acasă în lumea mare.

Simbolul porţii, al aşteptării şi al speranţei, devine laitmotivul filmului Guguţă – poştaş. Repetarea de trei ori a planului cu înaintare spre poata deschisă, în faţa căreia stau sătenii în aşteptarea răvaşelor, accentuează ideea metaforică a satului conceput ca un univers aparte, deschis spre lumea mare. Satul, fiind un producător de braţe de muncă, de minţi luminate, de ostaşi, pe de o parte, iar pe de altă parte, satul rămâne văduvit de cei mai buni fii şi fiice, care şi-au făurit destinul undeva departe, şi rar trimit veşti spre casă.

Poarta în filmul lui Constantin Bălan se înscrie ca un simbol ce evocă şi ideea de absenţă şi de chemare acasă, simbol ce vine să completeze acele metafore din filmele de nonficţiune: Mihail Grecu, Dincolo de culoare etc., atestate de filmologul Dumitru Olărescu[1]. Imaginea porţii revine şi în ultimele secvenţe ale peliculei, când porumbelul lui Guguţă, un alt simbol, cel al speranţelor are menirea să iasă prin această poartă pentru a transmite mesajul spre cei plecaţi de acasă.

Poarta din pelicula Guguţă – poştaş ne aminteşte de seria de picturi ale lui Mihail Grecu „Porţile”, care-şi au la fel o valoare simbolică.

[1] D.Olărescu. Filmul. Valenţele poeticului. Chişinău: Editura Epigraf, 2000, p. 98-99 # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  37

cinema

Urmărind filmele lui Constantin Bălan despre Guguţă, observăm că pe eroul nostru îl preocupă îndeosebi grijile sătenilor. Chiar şi faptul că poştaşul a îmbătrânit şi nu mai aduce scrisori de la cei dragi plecaţi din sat la studii, armată sau aiurea nu-l lasă indiferent pe Guguţă. Prima încercare de a schimba cumva situaţia omului a fost calul, care i l-au dat în ajutor. E o inițiativă a sătenilor dornici de a primi o veste multaşteptată! Căci pentru oamenii din satul lui Guguţă scrisoarea provoacă o întreagă sărbătoare. Descrierea sărbătorii la Vangheli e sugestivă: „oamenii ciocneau paharele, şi calul poștaşului mânca numai fân şi ovăs. Veselia a ţinut o săptămână”[2].

Autorii filmului pornesc de la redarea tradiţiilor satului moldovenesc.

Coloritul naţional se profilează cu o deosebită intensitate în toate filmele lui Constantin Bălan. Ambianţa festivă din Guguţă – poştaş o sesizăm şi prin hora satului: cântă orchestra, (însuşi Guguţă bate tobele), tineretul dansează, se aduc ulcioare cu vin, coşuri cu fructe, cadouri pentru copii…

Scrisoarea, de dragul căreia a fost organizată această mare veselie, a făcut ocolul întregului sat într-o noapte, planând deasupra caselor ca o pasăre. Dar acest răvaş n-a putut fi de bun augur, în sat iar au încetat de a mai sosi răvașe. Aici încep invenţiile lui Guguţă, pentru a-l ajută atât pe Poştaş, cât şi a-i bucura pe săteni cu veşti de la cei dragi. Nu poate fi trecută cu vederea nici seriozitatea intenţiilor sale: „…Guguţă a cumpărat harta ţării de la magazin şi însemna în taină unde au plecat oamenii din sat. Când era vorba de un bărbat, făcea un pui de cuşmă, când era vorba de o femeie – o floricică”. Marcând terenul pe harta ţării, Guguţă trece la cea a satului: „Casele care aşteptau scrisori le-a făcut cu uşa deschisă”. Şi iată că-l surprindem pe Guguţă la masă, ticluind o scrisoare din partea lui Gheorghe, student în oraş.

Urmând subiectul povestirii, mama lui Gheorghe primeşte scrisoarea a doua zi, în film dispare dimensiunea de timp ca atare, căpătând o valoare relativă. Secţionând realitatea şi montând paralel imaginile prezentului şi cele ale viitorului, integritatea timpului şi a spaţiului se deteriorează. Paralel cu imaginea lui Guguţă care scrie şi vocea din off cu textul scrisorii se perindă imaginile mamei care citeşte cu cele ale oraşului, unde se află fiul ei, apoi iar apare imaginea mamei, revenind, la sfârşitul scrisorii, din nou la Guguţă. E semnificativ şi textul pe care-l intuieşte Guguţă, caracterizând oraşul în comparaţie cu satul: „Casele de pe aici au multe etaje, dar sunt fără de hogeag. Este un hogeag mare, prin care iese fumul din toate casele. Şi ce de-a oameni pe străzi! Dar nu-şi dau bună ziua ca la noi în sat…”. O caracteristică evidentă a mediului rural, unde oamenii se salută, chiar dacă nu se cunosc. E o formă de politeţe, dar şi de binecuvântare, de deschidere spre oameni. Chiar şi modalitatea de a se saluta, scoţând cuşma din cap, element prezent în mai multe filme după povestirele lui Guguţă.

Anume în secvenţa cu mama regizorul dezvoltă tema casei părinteşti prin imaginea covorului. Covorul – acest element decorativ specific designului interior – devine simbolul casei, al căminului părintesc, evocând nostalgii şi amintiri, bucuriile familiei.

Pe lângă faptul că este raportată la odaia lui Guguţă din nuvela Banca lui Guguţă, scena aduce şi o altă încărcătură ideatică. Pe fundalul ei o surprindem pe mama, citind scrisoarea fiului, plecat la studii în oraş, fiind ca o chemare a casei părinteşti, unde copiii sunt mereu aşteptaţi. Covorul din odaia mamei, personalizat prin fotografiile celor dragi în rame împodobite cu prosoape bogat brodate, fac referire şi la bogăţia elementelor ornamentale specifice pentru casa mare, caracteristică anume locuinţei rurale din spaţiul nostru şi tradiţiilor naţionale.

Covorul devine un contrapunct al oraşului, cu clădirile sale înalte de un alb cenuşiu, de la care adie mai mult a răceală şi distanţa-

[2] Aici şi în continuare se citează din Spiridon Vangheli. Guguţă şi prietenii săi. Chisinău: Turturica, 1996.

38  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

▲ Imagine din filmul „Banca lui Guguţă”. ► „Guguţă- poştaş”. ▼ „Noaptea de revelion”.

cinema

▲▲ Imagini din filmul „Măturătorii veseli”. ► „Noaptea de revelion”.

re. Or, lăicerul moldovenesc, prin culorile sale vii şi calde, cu motive vegetale sau geometrice nu doar invocă căldura căminului părintesc, ci şi pune în evidenţă spiritualitatea neamului. Căci anume satul mai păstrează în sine habitudinile milenare.

Următorul răvaş Guguţă il preconizează să fie adresat femeii care aşteaptă veşti de la soţul ei din armată. Închipuindu-şi viaţa de ostaş, îl vedem pe Guguţă mărşăluind de ici-colo cu mătura în mână în locul armei. Numai cunoscând psihologia infantilă, Vangheli a putut să creeze această secvenţă. Căci, copilul apelând la „jocul de-a cineva” (în cazul dat de-a ostaşul) și redându-l prin sine, purcede la compunerea noului răvaş, în care se intercalează şi ideea tainei militare. Pentru a nu dezvălui întâmplător vreun „secret militar” şi a nu nimeri într-un bucluc, el hotărăşte să trimită în plic „un hulub în loc de scrisoare”.

Un porumbel care, poate, ar spune mai multe decât scrisoarea: atâta timp cât soţul va sta la straja hotarelor, la straja liniştii şi păcii, soția se va afla în siguranţă deplină.

Poarta iar se deschide, când poştaşul aduce scrisoarea cu porumbelul lui Guguţă. În povestirea "Poştaşul", femeia, mândră de mesajul primit, pune hulubaşul în fereastră ca să-l poată admira satul întreg.

Liniştea şi pacea rămâne să domnească în casa şi sufletul împăcat al femeii. Satul trăieşte cu iluzia împăcării şi liniştii la care a pus umărul şi Guguță.

Filmul propune un alt deznodământ. Răvaşul cu porumbelul trece din mână în mână, iar când ajunge la Guguţă el învie şi zboară prin poarta deschisă să dea de ştire că Satul aşteaptă scrisori. Aici poarta ar fi şi un simbol al unui microunivers, care este Satul lui Guguţă. Alături de săteni, poarta rămâne deschisă în aşteptarea fiilor săi plecaţi de acasă în lumea mare.

E semnificativ finalul filmului Guguţă – poştaş, în care porumbelul va îndeplini visul sătenilor. Şi iată că într-o zi Porumbelul va reveni în sat cu multe, multe răvaşe, ce vor ninge peste case ca nişte fulgi de nea, acoperindu-le cu veşti de la cei dragi. Plicurile albe plutesc în aer pe aripile unui vals, alături de fulgii de nea, acoperind casele oamenilor, întreg satul. Ninge în sufletul sătenilor cu veşti de mult aşteptate. Acest final, în genere fericit, vine în contrapunct cu muzica. Întreaga gamă de sentimente este susţinută de muzica lui Eugen Doga. Compozitorul a reuşit să îmbine şi bucuria pentru răvaşele primite de la cei dragi, şi durerea, tristeţea din suflet pentru cei plecaţi din sat în lumea mare. Acest alb imaculat al fulgilor de nea şi al scrisorilor acoperă satul până îl fac alb. Albul devine un simbol al împlinirii visurilor şi dorinţelor sătenilor. În pelicula Guguţă – poştaş se simte cea mai fructuoasă colaborare a regizorului cu compozitorul Eugen Doga, care a devenit un coautor spiritual alături de Spiridon Vangheli. În acest film muzica se impune când prin caracterul său nostalgic, încât şi spectatorul este atins de fiorul dorului pentru cei dragi, plecaţi din sat la învăţătură, la armată sau în altă parte, starea de continuă aşteptare a răvaşelor, când prin ritmurile pline de bucurie că în sat a venit o scrisoare.

Orchestra satului, dirijată chiar de Guguţă, îi cântă marş poștaşului, când vine mândru cu scrisoarea, apoi toată lumea se prinde în horă.

Muzica în secvenţa dată vine din interiorul cadrului şi se exteriorizează, făcând parte din acţiunea peliculei. Eugen Doga intuieşte cu exactitate natura filmului de animaţie, iar muzica scrisă de compozitor e adecvată şi firească fondului ideatic și estetic al filmului.

Tânăra generaţie descoperă cu surprindere aceste pelicule pline de bunătate, de altfel, ca şi multe alte filme de animaţie, chiar şi de ficţiune, realizate la Moldova-film, despre care puţin se cunoaşte în prezent. În anul lui Vangheli s-ar fi cerut şi activităţi mai semnificative, inclusiv proiecţia retrospectivă a ecranizărilor operei scriitorului pe marele/micul ecran, mai ales că audiovizualului îi revine rolul determinativ în formarea orizontului cultural la vârsta copilăriei şi cea a adolescenţei. 

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  39

 Larisa UNGUREANU,

cronicar şi critic de cinema

 Profil

Maria Sagaidac: „ÎN FILM, Rolul e ca o formulă matematică”

generic_pag_st cinema

B

r

e

v

i

a

r

M

aria Sagaidac s-a născut la 20 octombrie 1942 , în satul Cuhureştii de Sus, Camenca, acum Floreşti.

Studii: Universitatea de Stat din Chişinău (1959-1964), Facultatea de Fizica şi Matematică, ulterior, obţine titlul de doctor în ştiinţe fizico-matematice.

Este conferenţiar la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Matematică şi Informatică. Descoperită ca actriţă de Emil Loteanu. Debut la „Moldova - film” în 1968, în filmul «Această clipă».

S-a filmat la studiourile: „Moldova - film”, „Mosfilm”, „M. Gorki”, „Telefilm - Chişinău”.

A

cum patruzeci şi cinci de ani, numele Mariei Sagaidac flutura pe buzele admiratorilor filmului moldovenesc. În acel îndepărtat an, 1968, ea a debutat în cinematografie, fiind descoperită de Emil Loteanu, care tocmai filma „Această clipă”. Iniţial, consiliul artistic al studioului „Moldova-film” a respins-o, confirmând pentru rol o cunoscută actriţă de cinema.

Care însă nu a făcut faţă cerinţelor.

Eroina principală se numea Amparo, o tânără spaniolă de care se îndrăgosteşte pilotul basarabean Mihai Adam (în rol, actorul Mihai Volontir). Emil Loteanu a chemat-o de urgenţă pe încântătoarea matematiciană, Maria Sagaidac, la Kaliningrad, unde aveau loc filmările. Ea s-a dus fără prea mare tragere de inimă. A şi răcit chiar din primele zile, fiind nevoită să stea la hotel în compania unui porumbel cu picioruşul rupt, de care avea grijă şi căruia-i putea spune tot ce simţea.

Maria Sagaidac cunoştea scenariul, fiindcă Emil Loteanu venea adesea în ospeţie, fiind prieten cu soţul ei, Eugen Popuşoi, un medic cu renume. Le citea pasaje întregi, entuziasmat cum îi era felul, comentând şi explicând multe scene. Îi propuse Mariei să vină la studioul său de creaţie, unde-i iniţia în arta actoricească pe mulţi băieţi şi fete din Chişinău. „Acolo i-am întâlnit pe Ion Arachelu, Raisa Ene. Dar mie nu mi-a plăcut. Ceea ce făceau ei mi s-a părut maimuţăreală curată”, își amintește Maria Sagaidac.

A plecat de la acel studiou, dar a venit în arta cinematografică, şi a venit în forţă.

Emil Loteanu a reuşit s-o convingă să se filmeze. Ochiul său nu a dat greş. Mai târziu, el va spune: „În Maria Sagaidac am văzut o personalitate, iar personalitatea pentru mine e mai importantă decât orice”. Acolo, la Kaliningrad, după ce şi-a revenit din boală, a luat lucrurile în serios, păşind ferm pe platoul de filmare şi, cu o precizie matematică, şi-a jucat rolul, pe care nu uita să-l studieze, înainte de a veni pe platou, cu meticulozitate, fărâmă cu fărâmă, şi să-i găsească rezolvarea artistică, aşa cum găsea rezolvarea formulelor în matematică.

Amparo i-a adus Mariei Sagaidac faimă în lumea cineaştilor şi recunoştinţă din partea publicului spectator, care a îndrăgit-o pe această fată cu râsul zglobiu, zâmbet fermecător şi cu o figură de adolescentă. Era un simbol al vieţii, al speranţei, al dragostei nemuritoare. De ea avea să-şi aducă aminte pilotul basarabean Mihai Adam în ultimele momente ale vieţii sale, când avionul cădea de sus cu viteză şi, în această ultimă clipă, avea să-şi revadă cele mai importante momente ale vieţii sale.

Alături de regizorul Emil Loteanu Pe platoul de filmare: „Singur în faţa dragostei”, în regia lui Gheoghe Vodă

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  41

cinema

Mihai Volontir va spune mai târziu despre colaborarea sa cu tânăra debutantă, menţionând seriozitatea ei; chiar dacă-i lipseau experienţa şi profesionalismul, acestea erau înlocuite din plin cu sinceritatea jocului şi un farmec aparte pe care-l avea Maria Sagaidac şi pe care l-a păstrat până în prezent.

Cu multă vibraţie artistică a fost interpretată scena de pe malul mării. Jocul ei cu mingea împreună cu Piciul (actorul Mircea Soţchi-Voinicescu) a însemnat o adevărată sărbătoare a tinereţii, – a optimismului, dragostei de viaţă. Şi până azi îmi răsună în urechi, ca un ecou, râsul de o sonoritate plină de bucurie al acestei suave fete.

Imaginea tinerei actriţe Maria Sagaidac a apărut în acel an pe copertele unor reviste de la Chişinău, în ziare. I s-au luat interviuri.

Premiera filmului „Această clipă” şi întâlnirile cu publicul au devenit adevărate sărbători.

Actriţa își aminteşte şi astăzi de primul ei film, de primul contact cu cea de-a şaptea artă, care i-a schimbat radical viaţa. Deşi a rămas fidelă profesiei sale, a susţinut şi teza de doctorat, devenind doctor în ştiinţe fizico-matematice, cinematografia a ademenit-o, reuşind pe parcursul vieţii să îmbine de minune aceste două mari pasiuni.

Următorul film în care a jucat Maria Sagaidac s-a numit „Singur în faţa dragostei” (1969), după romanul omonim de Aureliu Busuioc în regia lui Gheorghe Vodă. Maria Sagaidac interpretează rolul unei învăţătoare dintr-un sat moldovenesc, pe nume Viorica Vrabie. Acţiunea are loc în anii ’60 ai secolului trecut. Partenerii ei au fost actorii: Victor Soţchi-Voinicescu (Radu Negrescu), Mihai Volontir (Obadă), Valeriu Cupcea (Maier), Trifan Gruzin (directorul şcolii), Mircea Soţchi-Voinicescu (Pavel) ş.a. Între Viorica Vrabie şi Radu Negrescu, învăţător şi el la aceeaşi şcoală din sat, se înfiripă o dragoste plină de lirism, o dragoste duioasă care putea deveni o iubire pe viaţă, dar… Satul îşi are legile sale, care nu admit dezmembrarea unui cuplu, chiar dacă acel cuplu era mai mult o iluzie. Radu Negrescu era căsătorit şi avea pe undeva o soţie, Lida, (în rol – Nina Vodă), de care nu se mai simţea legat sufleteşte. Dar nici pentru Viorica Vrabie nu a găsit acea profunzime a sentimentelor, care să o facă fericită.

Radu s-a pomenit la o răspântie. Sigur, erau urmăriţi în plimbările lor de ochii iscoditori ai vecinilor, care aveau altă părere despre întâlnirile lor.

Maria Sagaidac a creat portretul unei tinere învăţătoare, venită de la oraș, după studii, să lucreze la țară. Ca ea au fost mii şi mii de fete. Unele din ele şi-au găsit fericirea în satele unde-au ajuns, altele – mai puţin. Actriţa a intuit comportamentul timid al acestor fete, care nu au reuşit să se rupă cu totul de obiceiurile din sat, dar studiile la oraş le-au făcut mai rafinate, mai bine crescute, îmbrăcate mai cu gust. Sunt multe scene filmate în casa unde Viorica şi-a găsit gazdă, cu anturajul tipic moldovenesc, cu o atmosferă grijulie, aproape familială, scene din cancelarie, unde se întâlneşte cu colegii, dar şi cu Radu Negrescu, cu care schimbă uneori câteva fraze sau priviri fugare. Sentimentul Vioricăi pentru Radu este sincer, curat. Actriţa a ştiut să transmită prin zâmbetul ei, prin privirea luminoasă a ochilor căldura sufletească a tinerei învăţătoare, care și-a găsit dragostea, dar nu şi perechea.

Filmul este alb-negru şi, deşi n-a înregistrat succesul peliculei „Această clipă”, a lăsat urme în istoria cinematografiei naţionale, mai ales prin faptul că a redat veridic atmosfera satului şi a oamenilor care-l populau.

Au urmat apoi un şir de alte roluri, jucate la „Moldova-film”, „Mosfilm”, studioul „M. Gorki”, „Telefilm-Chișinău”, cum ar fi: Anca din „Ofiţer în rezervă” (1971), Gianina din „Pământ, post-restant” (1972, studioul „M. Gorki”), Catinca din „Toate probele contra” (1974), Pearl din „Mark Twain acuză…” (1974), Mama din „Nicuşor, un adolescent dificil” (1975), Ilieva din „O întâmplare la festival”(1976), un rol episodic din „Noapte peste Chili” (1977, studioul „Mosfilm”), Oxana Victorovna din „Şi va veni o zi” (1978), Raluca din „Luceafărul” 42  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

▲ Secvenţă din filmul „Această clipă”, cu actorul Mihai Volontir ▼ Cadru din pelicula „Pământ, post – restant”, cu actorul Grigore Grigoriu

Emil Loteanu a reuşit s-o convingă să se filmeze. Ochiul său nu a dat greş. Mai târziu, el va spune: „În Maria Sagaidac am văzut o personalitate, iar personalitatea pentru mine e mai importantă decât orice”. Acolo, la Kaliningrad, după ce şi-a revenit din boală, a luat lucrurile în serios, păşind ferm pe platoul de filmare şi, cu o precizie matematică, şi-a jucat rolul, pe care nu uita să-l studieze, înainte de a veni pe platou, cu meticulozitate, fărâmă cu fărâmă, şi să-i găsească rezolvarea artistică, aşa cum găsea rezolvarea formulelor în matematică.

cinema

▲ Cu actorul Mircea Soţchi-Voinicescu în „Această clipă” ▼ „Singur în faţa dragostei”: Maria Sagaidac (Viorica Vrabie), Victor Soţchi- Voinicescu (Radu Negrescu)

Maria Sagaidac, Filmografie Ficţiune: „Această clipă” (1968); „Singur în fața dragostei” (1969); „Ofițer în rezervă” (1971); „Pământ, post-restant” (1972, studioul „M. Gorki”); „Toate probele contra” (1974); „Mark Twain acuză” (1974); „Nicușor, un adolescent dificil” (1975); „O întâmplare la festival” (1976); „Noapte peste Chili” (1977, studioul „Mosfilm”); „Și va veni o zi” (1978); „Luceafărul” (1986); „Miorița” (1987).

(1986), Mama din „Mioriţa” (1987) ş.a. Erau roluri diferite şi ca dimensiune, şi ca mesaj, dar bine concepute din punct de vedere artistic. „Când citeam scenariile, îmi spunea Maria Sagaidac într-o discuţie, îmi puneam foarte multe semne de întrebare. Pentru mine era important să găsesc motivaţia unui comportament. Restul sunt detalii”.

A mai strălucit într-un film de Emil Loteanu, chiar dacă rolul ce i-a revenit a fost unul episodic. E vorba de Raluca, mama lui Mihai Eminescu, din „Luceafărul”. De mama poetului îi va fi dor toată viaţa.

Ei bine, anume această urmă de dor a ştiut s-o „prindă” în puţinele scene din film Maria Sagaidac. Prin felul de a fi, de a zâmbi un pic timid, dar cu o dragoste infinită, de a se comporta cu copilul Mihai, un năzbâtios şi jumătate, cum se arată în film, pe care Raluca îl iubea şi-l ocrotea cum ştia ea mai bine. O vedem mică şi puţintică la trup, îmbrăcată într-o rochie de un vişiniu închis, alergând iute prin grădină, chemându-l cu o voce dulce şi mângâioasă pe Mihai, voce care avea să-l marcheze pe viitorul poet pentru toată viaţa.

Maria Sagaidac a avut parte de mai multe roluri de mamă. O creaţie de vârf a fost şi Mama din scurtmetrajul artistic „Mioriţa” (1987, regizor Victor Bucătaru), în care actriţa a strălucit prin dimensiunea tragică a rolului. Până şi haina în care era îmbrăcată avea culoarea neagră. Ecranul a imprimat ochii ei mari şi negri, plini de o durere profundă. Maria Sagaidac a jucat starea de tristeţe a personajului aflat într-un univers mitologic. Ea nu are un nume, este mama mamelor, reprezentând o metaforă. Atât despre film, cât şi despre rol, s-a scris, s-a comentat. Filmul a fost proiectat la Televiziunea Naţională în anul trecut, cu ocazia celor 70 de ani, pe care i-a rotunjit actriţa Maria Sagaidac.

Mare tam-tam nu s-a făcut cu această ocazie, proiecţia filmului şi un dialog cu regizorul Victor Bucătaru în cadrul unei emisiuni televizate fiind cam toată recunoştinţa contemporanilor pentru ilustra actriţă de cinema. Ce-i drept, Maria Sagaidac refuză în ultimul timp să apară în public. Discretă, cum îi este felul, de mai mulţi ani se ţine departe de presa, „care spune numai prostii”, cum s-a exprimat dânsa. „Cum poţi să scrii despre Maria Sagaidac şi să dai portretul actriţei Domnica Darienco?” se indigna, pe bună dreptate, Maria Sagaidac.

Nu se filmează, deşi ar face-o cu mare plăcere, dacă i s-ar propune un rol pe măsură. „Recent, mi s-a dat o piesă. E vorba de un spectacol televizat. Dar… nu sunt bani…”, şi a ridicat mâinile, conturând cu degetele-i fine o curbă. În limbajul matematic, simbolizează o linie frântă. Îşi continuă activitatea didactică la Facultatea de Informatică şi Matematică de la Universitatea de Stat din Moldova, activitate începută acum patru decenii, unde-şi ţine prelegerile în faţa studenţilor. În timpul liber, citeşte. „Citesc cărţi de matematică”. „ Sunt pline de formule!”„Anume formulele le citesc…”.

Enigmatică, talentată şi sensibilă, Maria Sagaidac a fost idealul unei generaţii, care a ştiut să preţuiască aceste calităţi. Acest fel de a fi al actriţei i-au adus respectul, dragostea și admiraţia colegilor, dar şi a marelui public. 

Premii şi diplome: Maestru în Artă, 1996; Cea mai bună actriţă a anului –„ Antena de Aur” a Televiziunii din Republica Moldova.

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  43

Auguriada

Hermann HESSE

(1877 -1962) elveţia, Laureat al premiului Nobel

pOetUL și timpUL sĂU Fidel eternelor imagini, contemplate Constant, tu stai de faptă ori jertfă pregătit, Dar într-un timp lipsit de-onoare, eşti lipsit De-amvon şi-ncrederi, de serviciu, demnitate. spre-a mulţumi chemarea ta, -n pierdute posturi, Lumea spre râs va trebui să-accepţi oricând, La floarea zilei şi la fasturi renunţând, să-nalţi, comorilor nestinse, adăposturi. iar râsul pieţii fie-ţi singurul pericol, Atâta timp cât sună-n tine sfântul glas; Dar când sleieşte, de batjocură-ai rămas inimii tale, ca smintit şi ca ridicol.

Dar e mai bine, spre-mplinire, viitoarea, Cu lacrimi – jertfă, nu şi faptă – serv să fii, Decât ilustru, decât rege să devii, trădând a chinului tău noimă. și chemarea. 

44MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

Auguriada

Hermann HESSE ULtimUL JUCĂtOr CU biLe De stiCLĂ În mâini cu-un joc de bile, colorat, stă gârbov; câmp de ciumă devorat, și de război, e-n jur. peste ruine Doar iederă, şi-n iederă – albine. sleită pace cu mustrări răzleţe Zvoneşte-n zări o calmă bătrâneţe. bătrânu-şi numără jocu-n culori, ia una-albastră, pune una albă, O bilă mare şi-una mică sunt surori, Le-aşază-n cerc ca pentru joc o salbă.

Cândva maestru-n jocul cu simboluri, stăpân pe multe limbi şi multe arte, era un om umblat, cu multă carte, Celebru, cunoscut până la poluri, Cu mulţi colegi şi-adepţi ce-i dau târcoale.

Azi, singur, de prisos e, şi mărunt, și nici un tânăr nu-i mai iese-n cale, De dascăli la dispute nu-i chemat. s-au dus şi cărţi şi temple, nu mai sunt Castalicele şcoli. stând aplecat, Între ruine-şi lasă tristul chip pe hieroglife, cândva mult citite, Acum doar sticle colorate, cioburi. iar ele-i curg din mâinile-i zbârcite și cad încet, pierzându-se-n nisip…  # 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA45

Semăăånåtorii de luminăå

Arcadie SUCEVEANU

Arcadie SUCEVEANU mânuieşte cu aceeaşi siguranţă şi dezinvoltură metafora cu substrat metafizic şi ironia, biografismul avangardist şi scepticismul care ascunde lipsa de încredere în forţa cuvântului. Dar poate că toate aceste lucruri, puţin importante în sine, se impun pentru că poetul, pe lângă o necesară şi deloc exclusivă cultură poetică, stăpâneşte din plin şi cu siguranţă ceea ce s-ar putea numi ştiinţa verbului.

Mircea A. DIACONU

46MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

ViZiUNe CU mAmA

� �� �� ��

Tot te mai văd la geamul dinspre lume, Stând ca şi-atunci, în noaptea de colind.

Visezi iar rău…Mă vezi pe-o apă-n spume…

Bătut în cuie parcă şi murind.

Nu poţi să-adormi, şi-n noaptea tot mai lungă Te-ncearcă-un gând pustiu, şi tot asculţi Cum trece toamna asta ca o rugă Murind pe tâmpla brazilor din munţi.

Un înger orb se zbate-ntre obloane, Şi parcă-un gol te soarbe, nu ştiu cum.

Smerită-nalţi privirea la icoane Spre un Isus îngălbenit de fum.

Rămâi aşa, cu gândul tot la mine, Tăcută şi zidită-n necuvânt.

Doar mâinile ţi se-ntâlnesc străine, Ca două şoapte aspre de pământ.

ÎNCHiDereA ÎN CerCUri S-a mai închis un cerc. A câta mie?

Azi, ieri şi mâine, vineri, luni şi miercuri Sunt simple cercuri. Mă închid în cercuri, Mă soarbe o banală geometrie.

Aţi auzit ce mi se-ntâmplă mie, Tu, soră iarbă, şi voi, lupi şi iepuri?

Mă-nchid în cercuri verzi, ca-ntr-o magie, Şi cheile-s la ea, la Sfânta Miercuri.

O singură ieşire-ar fi: prin centru.

Dar stă în el Bătrânul geometru – Păianjenul cu cruce care vede Pe-ntreg cuprinsul lumii perimetru.

Un cerc se-ncheie, altul îi succede.

Cum vom ieşi din ele, Arhimede? 

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA47

Semăăånåtorii de luminăå

Teodor ZGUREANU acă nu ai şti cine este şi dacă, întâmplător, v-aţi antrena într-o discuţie la tema istoria neamului, ai crede că ai în faţă un specialist în domeniu. Şi nu unul oarecare, cu doar o spumă de cunoştinţe, ci un exponent foarte bine şcolit al respectivei ştiinţe. Iar dacă l-ai provoca să-ţi povestească mai amănunţit, să zicem, despre domniile lui Burebista, Decebal, Ştefan cel Mare, ai rămâne atât de uimit, încât, se prea poate, ai îndrăzni să-l întrebi:„Dumneavoastră… cine sunteţi?!” Şi el, fiind un om deschis şi sociabil, ţi-ar răspunde prompt:„Teodor Zgureanu, muzician”. Aflând cine este, mirarea ţi-ar putea fi şi mai mare: ce are una cu alta – muzica şi istoria? Şi el ţi-ar demonstra că, în cazul dumnealui, anume istoria l-a inspirat să readucă în timpul prezent pagini din trecutul nostru. Nouă ne rămâne doar să mergem la spectacole, pentru a le citi cu urechea şi sufletul şi, astfel, a întrevedea imaginar chipurile şi faptele strămoşilor noştri. Dintre toate pe câte le-a scris, ţi-ar numi trei la care, în acest sens, ţine în mod deosebit: poemul simfonic Mărire Burebista, opera Decebal şi oratoriul dramatic Ştefan cel Mare.

Teodor Zgureanu este o personalitate cunoscută în ţară, – şi nu numai! – de aceea, mass-media permanent îl are în vizorul său. Nu-i exclus că, pe lângă multele aprecieri ale criticii de specialitate, ai remarca-o şi pe cea a etnomuzicologului Andrei Tamazlâcaru: „Acest muzician polivalent a reuşit să creeze un munte de muzică corală, asaltând genul ca nimeni altul – cu un talent incontestabil şi cu o tenacitate de invidiat”.

Asta e… În orice context s-ar vorbi despre arta corală din Republica Moldova, neapărat se va rosti şi un nume ce s-a înscris distinct în evoluţia ei din ultima jumătate de secol: Teodor Zgureanu. A venit pe lume înzestrat cu multe haruri. Din toate, dragul de cântare în cor s-a dovedit a fi cel mai apropiat sufletului său, aşa încât anume de mână cu el merge prin viaţă, mai alăturându-i studii serioase în domeniu şi o capacitate de muncă, pur şi simplu, legendară. Această fericită simbioză a rezultat o fructuoasă activitate dirijorală, componistică şi pedagogică. Deci, în 1967 e dirijor al faimoasei Capele Corale Doina, alături de reputata Veronica Garştea; după aceea – director artistic şi prim-dirijor al Capelei Corale Moldova, apoi, spre finele anilor ’80, când începe şi o carieră pedagogică la Institutul de Arte, întemeiază, îndrumează şi dirijează corul feminin de cameră Renaissanse, corul de bărbaţi Gavriil Musicescu şi corul de băieţi Academia Campanelli. Cu acestea trei, dar mai ales cuRenaissanse, evoluează

D

48  MOLDOVA  SEPTEMBRIE –OCTOMBRIE  # 05

cu succes acasă, dar şi pe diferite scene din lume. În această ordine de idei, pe lângă numeroasele premii prestigioase la diferite concursuri internaţionale, pentru întâia oară în istoria artei corale din Moldova, cuceresc Premiul I la Concursul Internaţional al Formaţiilor Corale din Tallinn, o apreciere valoroasă, Estonia fiind o ţară cu tradiţii în arta muzicii corale.

Cât priveşte activitatea componistică, a scris – şi pentru maturi, şi pentru copii – creaţii corale, vocale, instrumentale, coral-simfonice, multe dintre care au văzut şi lumina tiparului. Este unul dintre cei mai împătimiţi compozitori de muzică corală religioasă, cele mai reprezentative fiind Imnurile Sfintei Liturghii a lui Ioan Gură de Aur (printre altele, prezentate şi premiate la Festivalul Internaţional de Muzică Ortodoxă din Polonia), apoi oratoriile Proorocul David şi Noaptea Sfântului Andrei.

Despre opera Decebal s-ar putea spune că este rodul cel mai select al spiritului său creativ, dar cu un destin dictat de vremurile în care a prins la viaţă. Pe la sfârşitul lui 2001, în variantă de clavir, înregistrare radio, a ascultat-o Maria Bieşu. „Aşa ceva n-am auzit şi n-am văzut în teatrul

nostru!”, a zis ea atunci. I-a plăcut atât de mult, încât i-a propus s-o prezinte la Salonul Muzical al Bibliotecii Naţionale, în faţa unui mare număr de compozitori, cântăreţi, critici, jurnalişti, apoi şi în cadrul ediţiei următoare a Festivalului Invită Maria Bieşu din septembrie 2002. Şi, deoarece până la festival era puţin timp, Decebal a fost pregătită într-o formulă de concert, adică fără costume, fără decor şi mişcare scenică, de aceea unii au calificat-o ca oratoriu. Şi dacă mai mult de un deceniu partitura operei rămâne doar pe hârtie, cauza ştiţi care este: suntem săraci, iar montarea unei opere e costisitoare. Totuşi, partitura există, şi asta contează în primul rând. Iar în al doilea… Cândva, se va găsi un cineva nesărac nu doar la buzunar, ci şi la capitolul virtuţi omeneşti…

Unul care s-ar simţi cu adevărat parte a neamului nostru şi nu i-ar părea rău să împartă şi la ai săi bunurile ce le are… Este certitudinea lui Teodor Zgureanu,Artist al Poporului, deţinător al Ordinului Gloria Muncii şi al medaliei Eminescu, membru de Onoare al Academiei de Muzică „Amadeus” din Franţa şi membru corespondent al Academiei Româno-Americane din Canada… 

# 05  SEPTEMBRIE – OCTOMBRIE  MOLDOVA 49

Semăăånåtorii de luminăå

Gheorghe VRABIE

ămânând fidel perceperii plastice lirico-romantice, Gheorghe VRABIE orientează intenţionat atenţia noastră asupra importanţei vieţii de zi cu zi. Realitatea găseşte la el o interpretare poetică, iar poezia – filozofică. Structura sublimă a imaginilor sale se află în conexiunea profundă a lucrurilor mari şi mici, simple şi complicate. Pentru Gheorghe Vrabie tema nu e un subiect pur şi simplu, ci o noţiune estetică, indisolubil legată de perceperea socială şi filozofică a lumii, de o logică minuţios motivată a limbajului plastic. 

R

Olga VORONOVA, Moscova

52MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

� �� �� ��

prUtULe Ce CUrGi LA VALe… Prutule, de la izvoare Curgi spre Dunăre şi mare.

Prutule, te-aş întreba: -Ce-ai văzut în calea ta?

-Văzui ca şi dumneata Cum plânge Moldova mea!

Prutule ce curgi la vale, Strânge-ţi apa din izvoare Şi din ploi şi din zăpezi Şi-n nemernici s-o repezi! Şi cu valurile tale Ia şi vămile din cale, Ia şi sârma cea ghimpată, Să scăpăm de ea odată!

Neamul să se reunească, Ţara să se întregească!

DONJONUL Ca-ntr-o cetate ne zidim în carte Cu tot ce-avem mai drag, mai scump, mai sfânt, Cu amintirile, speranţele şi visurile toate, Să nu le poată duce moartea în mormânt.

Ca-ntr-un donjon, în cel mai trainic turn din fortăreaţă, Sunt adunate, ocrotite, tăinuite, Comorile create prin munca de o viaţă, Ferite de primejdii şi-ameninţări cumplite. În cărţi ca-n fortăreţe s-au zidit Învăţămintele şi datinile noastre, Ca stelele lucind pe cerurile-albastre!

Prin cărţi se va salva fiinţa noastră – O lumânare-aprinsă dăinuind Prin întuneric, ploaie şi prin vânt!

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA53

Semăăånåtorii de luminăå

Dumitru Constandachi Tradiţia populară e ca şi firul Ariadnei…

P

e Dumitru Constandachi – omul-maestru, l-am cunoscut în toată amploarea şi splendoarea: curte, casă (muzeu în devenire), galerie, picturi, lucrări de artă în lemn, Şcoala de Artă şi Meşteşuguri „Meşterul Manole”… Dar, până să apară toate acestea, a fost satul Giurgiuleşti, în care s-a născut, şi familia, mama Aculina fiind cea mai apreciată bibliotecară din republică… Pasiunile de a ciopli în lemn şi a cânta la fluier i-au dat puţină bătaie de cap la încheierea ciclului gimnazial, căci urma să aleagă între culoare şi muzică. Paşii, făcuţi cu mama de mână, l-au condus la Şcoala de Pictură „I. Repin” din Chişinău, unde maestrul Aurel Guţu avea să-i cultive dragostea faţă de tradiţiile şi meşteşugurile populare şi nu numai; apoi urmează studiile la Facultatea Grafică şi Pictură a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, unde de data aceasta l-a avut de îndrumător şi conducător de licenţă pe artistul plastic Ion Daghi.

Astfel, şcolit şi îndrăgostit de arta populară, Dumitru Constandachi a început nu doar să-şi zidească singur casă şi să-şi cioplească masă, dar să-şi făurească destinul artistic inconfundabil, „repetând” ornamentele naţionale conservate în lucrări de artă, care au dăinuit veacuri şi se păstrează doar în muzee şi arhive, rar de tot la case de gospodar. Nu e riscant să afirm că, în prezent, autorul nostru este cel mai mare sculptor în lemn din republică. E suficient să vizităm Mănăstirea Căpriana, unde lucrările în lemn au fost dăltuite de neîntrecutul meşter, terasa cu coloane de la Asociaţia de Creaţie „Bucium”, sălile de degustaţie de la Vinăria Cricova, muzeul Combinatului „Kwint” din Tiraspol ş.a., care fac dovada talentului său. Mândria maestrului este gospodăria personală – un adevărat complex muzeistic, iar briliantul acestei minunate construcţii arhitectonice – Galeria Domnitorilor, deocamdată unica sală finisată, pusă la dispoziţia vizitatorilor. O piesă unicat este şi sabia lui Ştefan cel Mare, replică a celei expuse la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie. În două săli mai mici alăturate se află şi o vinotecă, înzestrată nu numai cu vinuri din colecţii renumite, dar şi cu obiecte de artă din lemn. Ar mai fi multe de spus, dar spaţiul rezervat ne permite să mai pomenim doar câteva realizări de succes. Un vis pe care l-a văzut cu ochii Dumitru Constandachi a fost fondarea în 1998 a Şcolii de Artă şi Meşteşuguri „Meşterul Manole” în propriul atelier de creaţie după principiul: vine cine doreşte şi rămâne cine munceşte. Şi au rămas să deprindă şi să perpetueze arta cioplitului în lemn, în special a ornamentului geometric, toate cele 7 promoţii. O parte din discipoli au reuşit să-şi deschidă propriile ateliere, o parte activează în compania de restaurări, condusă de maestru, alţii au „prins aripi” şi peste hotare.

Tradiţia populară în creaţia maestrului este ca un izvor nesecat, care vine de departe ca firul Ariadnei. Norocul nostru este că îl avem pe Dumitru Constandachi, care trebuie susţinut în râvna sa de a crea noi minuni.  Raia Rogac

54  MOLDOVA  SEPTEMBRIE –OCTOMBRIE  # 05

# 05septembrie – OCtOmbrieMOLDOVA55

oameni şi destine

Elevă (în clasa V-ea) la Briceni, cu învăţătoarea Nina Scripnic – „Copiii anilor ’30”

Raia Rogac: – V-aţi creat un destin remarcabil prin străduinţă şi efort, prin vocaţie şi dăruire… Vreau ca acest dialog să-l pornim de la „rădăcini”, de la părinţi…

Eliza Botezatu: – Vin dintr-o familie de ţărani autentici (eu fac deosebire între ţăranii de azi şi cei de ieri). Mama, Ana lui Toader Chizâm, vine din Mereşeuca. Tata se numea Nicolae al lui Vasile Cracan. Bunelul a căzut în primul război mondial. Bunica, văduvă cu trei copii, s-a recăsătorit, mai născând o fată (Ana) şi un băiat (Efim). Bunicul Melnic, deşi nu ne era bunic de sânge, toată viaţa a fost lângă noi (mai ales la greu venea să ne ajute). A rămas cu noi şi bunica tatii căreia, se spune, îi seamăn. De când o ţineam minte spunea că are 95 de ani. Avea, cred, peste o sută. De la ea am învăţat multe cântece vechi, istorii de pe vremea boierului Doleleanu. A decedat în acelaşi an şi în acelaşi martie cu Stalin – eram în clasa a opta. Multe amintiri mă leagă de mămuca, aşa-i ziceam noi. Casa noastră era frumoasă, avea ştafeturi vopsite în culoarea cerului (un fel de îngrăditură de scânduri compacte, care ferea prispele de ploaie). Era locul nostru şi al copiilor din mahala de joacă: ferit de ploaie, de soare, de vânt. Ne aşternea mama un ţolişor şi înşiram acolo toate jucăriile noastre sărace de copii ieşiţi din război. Ferestrele aveau obloane din scânduri, care fereau casa de arşiţa soarelui. Într-un oblon era o gaură cât un ochi – prin ea priveam pe timp de război cum zburau ghiulelele peste casa noastră. Când bombardamentul se înteţea, mama ne ducea (cu toate bulendrele) în beci.

Mi-am fracturat mâna în război şi ţin minte cum medicul neamţ mi-a pus-o între scândurele şi a bandajat-o. Ţin minte cum încercam să mă apropii de arma automată a neamţului, dar când întindeam mâna, el zicea: „bum-bum” şi eu mă făceam nevăzută după sobă.

Amintirile, ele sunt şi bune, şi rele. Bune, pentru că copilăria totdeauna e frumoasă. Copilăria mea a coincis cu războiul, cu foametea, cu deportările. Pe toate mi le amintesc. Bunăoară, într-o zi de iarnă cu multă zăpadă a venit la noi tanti Tatiana (fina părinţilor) din satul vecin, a venit desculţă, cu foarfecele

– Am debutat cu versuri în „Tinerimea Moldovei”, fiind elevă în clasa a noua. Apoi am fost laureată a Festivalului Tineretului şi Studenţilor din 1957. Când am început să lucrez, mi s-a părut (în naivitatea celor 20 de ani) că nu e binevenit ca o profesoară să publice versuri despre dragoste. Şi, revenind în literatură, am început să scriu despre literatură. Prima recenzie a fost cea la romanul lui Gh.Gheorghiu – „Căldura pământului”. Ulterior m-am ocupat numai de poezie. Teza am făcut-o la Academie tot despre poezia din Moldova.

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  57

oameni şi destine

în mână (era croitoreasă) – a fugit de-acasă, pentru că au venit s-o ia la FZO. Mama ne-a încuiat în casă şi s-a dus undeva. După plecarea ei au venit soldaţii (le-o fi spus sătenii – uite, este acolo o fugară).

Tanti s-a urcat pe cuptor, şi eu, speriată, m-am zgribulit lângă ea.

Un soldat s-a urcat după noi. Parcă văd şi acum cizmele soldăţeşti călcând pernele. Au luat-o şi au trimis-o în Donbas. A revenit târziu, bolnavă şi bătrână.

După război au venit anii foametei. Părinţii au făcut tot posibilul să nu rămânem flămânzi: mama a vândut toate covoarele şi a cumpărat grâu, ne făcea blinele cu mărar, cu cozi de ceapă (ca să fie mai multe!). Apoi au venit alte timpuri tulburi: au început deportările.

Ne lua mama pe toţi trei şi ne duceam să dormim pe la vecini. O maşină pe drum era un prilej de mare spaimă: înmărmureau toţi şi toate, – după cine vin?!… Tata a aflat că este inclus în lista culacilor.

Un om trecut prin toate (a fost deportat în 1941), l-a sfătuit să se înscrie în colhoz, căci altfel n-o să scape. Tata, gospodar cu vreo cinci hectare de pământ şi până în 1944 – cu cârciumă şi încă nu ştiu ce, nu se putea despărţi de bunurile sale nici în ruptul capului. Până la urmă însă, ca să ne salveze pe noi, s-a înscris în colhoz printre primele 30 de familii. Mama bocea de parcă avea mort în casă, căci, după ce au avut, toată viaţa, tot ce le trebuia, s-au pomenit fără nimic, fără cai, fără căruţă, fără pământ… Pentru mine, situaţia părea norocoasă: din toţi cei 30, doar ai mei aveau la casă vacă şi viţel. Eu, ca cea mai mică, eram trimisă să pasc vitele pe „valea colhozului”.

Era o vale mare, cu iarbă multă, cu o fântâniţă. Dar – eram singură!

Cum să suporţi o zi întreagă de singurătate? Şi atunci prindeam să cânt – mă opinteam de mi se părea că voi sparge cerul cu răcnetele mele… Mai târziu, când plătise tata pentru dreptul de a duce vaca la pădure, copii cu păscutul vacilor erau mulţi. Am îndrăgit pădurea – miresmele ei, florile, iarba, trilurile – nu cunosc un lucru mai frumos!

Am încercat s-o regăsesc şi… n-am regăsit-o: pădurea de acum

mi-a părut săracă, uscată, fără flori…S-o fi idealizat eu în amintirile mele? Sau, într-adevăr, venim dintr-o altă ecologie? Oricum, dacă o generaţie trecută prin dezastrul foametei a rămas totuşi sănătoasă şi puternică – este pentru că toate erau altele atunci, mai sănătoase: şi soarele, şi aerul, şi iarba, şi ploaia … Am îndrăgit pădurea pentru toate ale ei, am îndrăgit satul – cu râpa care-l împarte în două, cu cele două izvoare – totdeauna curate şi îngrijite. Şi, în continuare, pe firul amintirilor… am învăţat alfabetul latin după o carte de romanţe româneşti şi după o veche Biblie. Ţin minte „likbezul” de după război: o dată pe săptămână se adunau oamenii din mahala la noi în casă şi învăţau să scrie şi să citească.

R.R.: – Vin şi eu cu o completare, am repetat-o de mai multe ori: de ce după 1990 nu s-a organizat o astfel de alfabetizare întru însuşirea alfabetului latin pentru întreaga populaţie din Moldova? Şi azi o parte din băştinaşi, mai ales oamenii simpli de la ţară, se simt frustraţi când scriu ceva în grafie latină, şi recurg tot la „chiriliţa”, care a fost impusă în cadrul „likbezului”…

E.B.: – Să fie oare doar acest lucru unul neluat în seamă la timpul potrivit? Vom reveni, acum să continuu cu periplul amintirilor mai vechi… Rămasă vie şi sănătoasă după toate încercările pomenite mai sus, iată-mă şi elevă la şcoala din Briceni. Era o şcoală bună şi renumită în raion: câştigam diverse concursuri raionale. Aceasta se datorează unor dascăli calificaţi. Olga Taminschi, directoarea, de origine poloneză sau rusă, din Soroca, era atât de înţeleaptă, încât tot satul îi spunea cu deosebit respect Doamna. Se duceau la ea după sfat, să-i împace, să-i judece, să le facă dreptate. Matematicianul Maxim Topală, de asemenea, a rămas în amintirea mea şi a sătenilor, ca o întruchipare a Dascălului desăvârşit. Şi nu numai că era un excelent profesor de matematică, ci, în primul rând, pentru că era un model de înţelepciune şi cu mult spirit de dreptate, de modestie şi de dăruire oamenilor. La Universitatea de Stat Ceremonia de înmânare a Diplomei „Andersen” poetului Grigore Vieru

oameni şi destine

am intrat în 1956. Am reţinut mai ales orele de literatură ale lui P. Mezenţev – era un orator de forţă şi un excelent literat. La examen a trebuit să răspund la subiectul „Lev Tolstoi (l-am ales) – ni se propunea – „vâberite proizvedenie…”. Am ales „Război şi pace”. Ştiam pe din afară episodul când Nataşa Rostova dansează acompaniată de balalaică. Încântată şi eu, copil naiv de la ţară, de rădăcinile populare ale eroinei şi de receptivitatea ei la cântecul popular, şi mai ales, de faptul că situaţia aceasta se materializează în dans popular.

Profesorul a rămas încântat de concluziile moldovencei care abia împleticea limba rusă… Avea o extraordinară metodă de predare, în prelegerile lui era şi informaţie, şi patos, şi artistism. Mai târziu, când a plecat de la noi, am luat cunoştinţă de cărţile profesorului P. Mezenţev. În ce-l priveşte pe domnul profesor N. Corlăteanu, lecţiile Domniei sale se desfăşurau într-un ritm domol, fără grabă, cu „apelul” obligatoriu, cu explicaţii amănunţite, cu părţile de vorbire înşiruindu-se şi aşezându-se, la fel de domol, în înţelegerea noastră. Îmi plăcea mai mult sintaxa – ne-o preda Anatol Ciobanu, pe-atunci doctorand împătimit de tema tezei sale. Sintaxa ne oferea mai multe situaţii de problemă (cazuri discutabile), verificându-ne astfel capacităţile de gândire (logică) şi priceperea de a invoca argumente probatorii. Ion Osadcenco ne plăcea pentru că ni-l descoperea pe Eminescu (reamintesc că generaţia noastră în şcoala medie nu l-a cunoscut pe Eminescu). Ion Osadcenco ştia pe dinafară multă poezie, declama cu plăcere şi ne cerea şi nouă acelaşi lucru. Ştim că a fost un om spiritual şi bun de glume. Şi totuşi nu noi i-am fost mai dragi, eram cam… „înţepaţi”, ceva ne ţinea departe de dânsul şi păcat. Literatura contemporană ne-a fost predată de I. Racul, care ne permitea să discutăm, stimula opiniile personale (doar în probleme de ideologie nu îngăduia nici un fel de discuţie). Cu Vitalie Marin am făcut orele practice la morfologie. Era binevoitor cu noi, ne era prieten. Tezele de an le-am scris la I. Racul şi A. Ciobanu. Nu l-am uitat nici pe B. Chiroşca, care ne-a predat folclorul şi literatura română (s-a predat în anii 60-61, mai departe – nu ştiu).

R.R.: – Vă amintiţi tot atât de clar şi de colegii de facultate?

E.B.: – Cum să nu? Colegi de facultate i-am avut pe Liviu Damian, Sofia Bolduratu, Iuliu Cârchelan, Al. Donos, Al. Negriş, D. Coval, V. Senic, Gh. Spătaru, G. Rusnac, M. Ciobanu, ultimii fiind chiar colegi de grupă. Apoi A. Ciubaşenco, Arhip S. Cibotaru, A. Codru, Gh. Mazilu, M. Dolgan şi alţii din anii care veneau după noi. Decanul facultăţii era un istoric – Mihail Munteanu, om calm şi blajin, cu zâmbet bonom. Exista cenaclul literar, pe care-l frecventam nu prea des, din cauza timidităţii. Au început să se editeze – spre marea noastră bucurie – nişte plachete de poezie pentru începători – „Glasuri tinere”. Mai frecventam cenaclul de la „Tinerimea Moldovei”, care se intitula „Marţea literară”, moderat de Anatol Gujel, şi cel de la revista „Octombrie”, moderat de Liviu Deleanu, În 1961 am absolvit facultatea. Prin decizia comisiei de repartizare trebuia să mă prezint la Institutul Pedagogic „A.Russo” din Bălţi pentru a fi la datorie. Recunosc că am venit la Bălţi cu multă teamă, cu un sentiment de nesiguranţă şi îndoială. Aici ne-a întâlnit un şef de catedră loial şi foarte inteligent – Ion Evtuşenco. Îl pot considera şi pe el un dascăl, pentru că ne-a învăţat multe, fără a ne dăscăli, prin ţinuta sa, prin vorbirea cultă, printr-o subtilitate de om inteligent – ne-a fost un model!.

R.R.: – Şi Dumneavoastră aţi servit altora de model, am auzit astfel de mărturisiri nu o dată la unele manifestări culturale…

E.B.: – Primul rector, şi ulterior, şef de catedră, ne-a fost Ion P.Ciornâi, om corect şi sever, disciplinat, cerându-ne şi nouă să fim la fel. Dincolo de aparenta-i asprime se ascundea o bunătate şi corectitudine exemplară. Doamna lui – Elena Ciornâi, ne-a fost următorul model de dascăl în şcoala superioară. Vorbea încet şi clar, dar lucruri bine gândite şi bine rostite, şi studenţii o ascultau cu interes. Colegii de la catedra mixtă – de limbă şi literatură – m-au

primit cu amabilitate. Toţi erau instruiţi în şcoală românească: Lev Eşanu, Anton Zencenco, Ion Evtuşenco, Olimpiada Medveţchi, Elena Ciornâi. Mi-a revenit la început cursul de literatură clasică. O primă lecţie deschisă (cum i se zicea pe-atunci) a fost cu tema „Poemele romantice ale lui Alecsandri. Au apreciat-o mai mult pozitiv, dar a fost şi o afirmaţie oarecum maliţioasă: chipurile, a fost o lecţie frumoasă pentru că şi tema e frumoasă. Eu, ambiţioasă, peste o zi am anunţat o altă lecţie deschisă cu o altă temă – „Proza lui Gh. Asachi”.

Am demonstrat că se poate face o lecţie frumoasă nu neapărat pornind de la o temă bună. Succesul lecţiei mai depinde şi cât suflet pui în ea, câtă fantezie şi inspiraţie, si mai ales cât de convingător este profesorul în ceea ce spune.

R.R.: – A fost un debut de succes în pedagogie, pentru că pe atunci, dar cred că şi acum, a veni direct din aulele Universităţii la catedra acesteia – nu era un lucru simplu, era un semn de preţuire.

Aş vrea să vă amintiţi şi de debutul în literatură.

E.B.: – Vreau să spun mai întâi că în familie n-am avut literaţi, dar am avut oameni de o sensibilitate aparte la frumos. Toţi cântam frumos, în special colindele de Crăciun, o adevărată mostră de armonie şi de solidaritate. Din familie am moştenit dragostea de cântec, pe care le-am transmis-o şi studenţilor mei, învăţându-i romanţele eminesciene şi organizând împreună numeroase serate şi şezători muzical-literare, inclusiv serate televizate.

Am debutat cu versuri în „Tinerimea Moldovei”, fiind elevă în clasa a noua. Apoi am fost laureată a Festivalului Tineretului şi Studenţilor din 1957. Când am început să lucrez, mi s-a părut (în naivitatea celor 20 de ani) că nu e binevenit ca o profesoară să publice versuri despre dragoste. Şi, revenind în literatură, am început să scriu despre literatură. Prima recenzie a fost cea la romanul lui Gh.Gheorghiu – „Căldura pământului”. Ulterior m-am ocupat numai de poezie. Teza am făcut-o la Academie tot despre poezia din Moldova.

R.R.: – Aş vrea să vă referiţi mai detaliat la perioada academică…

E.B.: – Am lucrat la Bălţi până în 1967, după care am intrat la aspirantură, la Institutul de Literatură al Academiei de Ştiinţe. Am susţinut teza de doctor în filologie cu tema „Poezia meditativă moldovenească”. Conducător ştiinţific mi-a fost academicianul Simion Cibotaru, om cumsecade şi foarte bun cu tineretul. Era şi director de institut, şi şeful sectorului de literatură contemporană. În această ipostază a început să ne „scoată în lume” – pe la conferinţe şi simpozioane, inclusiv unionale. Doar atunci am avut posibilitatea să participăm la astfel de conferinţe la Moscova, Kiev, Riga. Se mândrea cu noi. Lui N. Bileţchi, A. Gavrilov, M. Dolgan, V. Badiu le spunea „băieţii mei”. Noi, tineri şi nărăvaşi, ne mai luam la harţă, el străduindu-se să ne împace. După susţinerea tezei, în martie 1972, am revenit la Bălţi. Am fost docent (azi – conferenţiar) şi aleasă şef de catedră. În 1985, am câştigat concursul pentru postul de colaborator ştiinţific superior la Academia de Ştiinţe şi am revenit în capitală.

Până în 1986, am lucrat la Academie, an în care am fost aleasă secretar al Uniunii Scriitorilor. A fost un an incredibil de greu – sub toate aspectele: îmi amintesc cu înfiorare despre cât de nedrept poate fi moldoveanul, când se ambiţionează să demonstreze că poate şi el ceva… În 1987, am revenit în şcoala superioară, trecând concursul pentru postul de şef al Catedrei de Literatură Română şi Comparată a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”. De fapt, am fondat catedra, căci până atunci exista o catedră mixtă – de limbă şi literatură. Am început-o de la zero – n-aveam auditoriu, n-aveam mobilier… M-am „războit” la postul cu pricina până în 1993, când am demisionat din proprie iniţiativă, rămânând pe post de profesor al Catedrei de Literatură Română şi Comparată. Din 1995, m-am transferat la Universitatea de Stat în aceeaşi funcţie, fiind concomitent profesor la Universitatea „Ion Creangă”, predând literatura sec. al XIX-lea şi literatura română contemporană. Am susţinut pe # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  59

oameni şi destine

Cu decanul Facultăţii de litere, Valeriu Senic

– Îmi amintesc cu multă plăcere de colaborarea mea cu Redacţia Literară Radio.

A durat ani de zile şi mi-a adus doar satisfacţie. Mă bucuram de complimentele, tip: aveţi o voce radiofonică (de fapt, era o voce antrenată în auditoriu, unde vorbirea orală se deosebeşte de o prelegere scrisă) – şi ce limbaj, şi ce intonaţie, şi ce temă! Dacă vrei să fii ascultat (şi auzit), trebuie să vorbeşti în mod firesc, cumpătat, să pui accentul pe esenţial, să nu uiţi că te adresezi unor oameni care ascultă şi sunt atenţi la fiecare notă din spusele tale. Îmi plăcea, în al doilea rând, reacţia ascultătorilor, exprimată în scrisorile și întrebările sosite la redacție.

60  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

parcursul anilor cursuri opţionale de real folos: Creaţia lui Eminescu; Creaţia lui Ion Creangă; Analiza textului poetic; Curentele de avangardă; Univers artistic druţian; Individualitatea creatoare ş.a. Concomitent, am continuat să scriu, fiind preocupată – în ultimii ani – şi de problemele şcolii. Marele nostru câştig din ultimele două decenii este faptul că studiem întreaga literatură română. Planurile sunt încă imperfecte, pentru că este în firea moldoveanului şi acest obicei: mai întâi facem, apoi ne gândim. S-au deschis la universităţi secţii de specialităţi duble – „română şi engleză”; „română şi franceză”; „română şi italiană” (păcat că nu e „literatură şi filozofie”). Ideea e foarte bună, dar planurile nu sunt bine gândite – ore pentru literatura română sunt neiertat de puţine. Se mai adaugă o modificare, care ia proporţii periculoase: pedagogizarea excesivă. Prin ea, realizată cu prea puţină pricepere, riscăm să transformăm universităţile în şcoli pedagogice.

R.R.: – Poate chiar la un nivel şi mai scăzut, dacă e să ne amintim de şcolile pedagogice de odinioară, care au fost trambuline de succes pentru academicieni, literaţi, filologi…

E.B.: – Aşa este. Cu părere de rău, cei mai grei au fost şi rămân ultimii ani: literatura în universităţi şi şcoli e un oaspete foarte rar, cadrele sunt alese după placul șefilori – „loiale” şi ascultătoare, indiferent de calitate şi de pregătire profesională. Şi merge şcoala noastră spre nu ştiu unde… Cu toate că unul din foștii miniștri ai educației repeta până nu demult: consider situaţia din şcoală bună. Nu e bună, dar nu dorim să recunoaştem acest lucru. A scăzut capacitatea celor care vin să studieze la facultate: ei nu vin din dragoste pentru profesie, de multe ori nici nu lucrează, după absolvire, pe post de profesor sau învăţător. Cunosc fete care şi-au luat licenţa şi lucrează frizeriţe, ca şi cum nu o puteau face şi fără diplomă de filolog. Să sperăm că factorii de decizie vor conştientiza şi vor recunoaşte starea reală din învăţământ pentru a putea s-o îmbunătăţească.

R.R.: – Vorbim despre aceste lucruri după ce am sărbătorit Ziua Independenţei şi Ziua Limbii Române…

E.B. – Mă bucur, fireşte, de independenţă, de sărbătoarea limbii, s-au realizat multe, dar şi s-au pierdut multe… Mai avem încă atâtea de sperat şi de făcut, încât nu cred să le mai prind şi eu…

R.R.: – Nu mi-am propus să vorbim pe o notă prea festivă, dar această tristă afirmaţie mă doare, căci, e punctul de vedere al mai multor personalităţi de talia dumneavoastră, uitate de lume şi constrânse la o existenţă nu prea de lux…

oameni şi destine

E.B.: – Ştiu că aţi avut în vedere o stare de decenţă, luxul e doar pentru cei bogaţi… nu ştiu cum, dar nici nu mă preocupă. O lăsăm baltă.

R.R.: – Şi, deoarece am abordat aproape toate aspectele activităţii, vorbiţi-ne pe scurt şi despre ce a însemnat pentru dumneavoastră emisiunile radiofonice?

E.B.: – Îmi amintesc cu multă plăcere de colaborarea mea cu Redacţia Literară Radio. A durat ani de zile şi mi-a adus doar satisfacţie. Mă bucuram de complimentele, tip: aveţi o voce radiofonică (de fapt, era o voce antrenată în auditoriu, unde vorbirea orală se deosebeşte de o prelegere scrisă) – şi ce limbaj, şi ce intonaţie, şi ce temă! Dacă vrei să fii ascultat (şi auzit), trebuie să vorbeşti în mod firesc, cumpătat, să pui accentul pe esenţial, să nu uiţi că te adresezi unor oameni care ascultă şi sunt atenţi la fiecare notă din spusele tale. Îmi plăcea, în al doilea rând, reacţia ascultătorilor, exprimată în scrisorile și întrebările sosite la redacție. Îmi amintesc emisiunea: „Ce facem cu părinţii noştri?”, care a avut un ecou deosebit.

Mai concret, am susţinut şi astfel de emisiuni: „Lampa lui Diogene”, „Abecedar etic”, „Analiza textului liric” ş.a.

S-au schimbat vremurile, s-au schimbat redactorii şi am pierdut legătura cu Radio-ul. Îmi pare rău, pentru că aveam multe de spus. Şi era o formă de a comunica cu lumea.

R.R.: – Erau antrenate în această muncă de culturalizare foarte multe personalităţi notorii din diferite domenii, dar mai ales din cel literar. Scriitorii erau frecvenţi la emisiunile radio şi cele televizate. Dar să schimbăm un pic macazul, – cum apreciaţi procesul literar de astăzi?

E.B.: – Cunosc bine literatura anilor ’50, cunosc şi creaţia literară din anii ’60. Pe cea de azi o cunosc, spre ruşinea mea, mai puţin. Ultimii ani mă căznesc cu nişte probleme grave de sănătate. Din ceea ce am citit nu pot spune că am rămas impresionată. Poate că am nimerit peste unele lucrări slabe, dar… n-am fost mişcată. De aceea nu am vrut să mă forţez să citesc ceea ce nu-mi place. În schimb, urmăresc cu mult interes critica literară. Criticii sunt antrenaţi în lecturi nu numai româneşti, ci şi franceze, engleze, americane. Îi invidiez.

Eu am predat lecții despre: Corneanu, Cutcoveţchi, Canna, Şleahu, iar ei au început de la Arghezi, Blaga, Camil Petrescu, Rebreanu. Nu pot afirma însă, că avem în perspectivă un nou Druţă, un nou Vieru sau un nou Vangheli…

R.R.: – Aţi lansat, mai ales în învăţământ, un număr impunător de discipoli, care v-au urmat pas cu pas cariera… De exemplu, profesoara de la Liceul „Mircea Eliade” – Veronica Postolachi, a susţinut doctoratul în filologie la Iaşi, a editat şi câteva cărţi de critică literară.

E.B.: – Tot de la acelaşi liceu mai este şi Viorica Bolocan-Coroban, de asemenea doctor în filologie, o altă discipolă – Angela Sângereanu, de asemenea, şi-a luat doctoratul în filologie, Loretta Handrabura, doctor în filologie, este şi conferenţiar la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” și viceministru al învăţământului.

R.R: – Aveţi si regrete?

E.B.: – Când trăieşti o viaţă lungă, e firesc să ai şi regrete, multe şi diferite. Îmi pare rău că am pierdut mult timp cu maculatura, pe care eram obligată s-o studiez. Regret că am şi scris despre cărţi care nu meritau osteneală. Regret că anii se duc repede şi n-am reuşit multe din cele proiectate. N-am reuşit, bunăoară, să scriu o carte despre generaţia mea – „Noi, şaizeciştii!”. N-am reuşit să scriu o monografie despre Liviu Damian şi Victor Teleucă. Regret că viaţa nu se repetă de două ori: prima să fie o repetiţie, a doua – s-o trăieşti cu adevărat.

Regret plecarea din viaţă a colegilor de generaţie: Victor Teleucă, Arhip Cibotaru, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Serafim Saka, Mihail Dolgan, Dumitru Matcovschi. Venind vorba despre ultimul, regretul e cu atât mai mare, cu cât am făcut contract cu Editura „Lumina” şi am dus la bun sfârşit o carte despre poetul Matcovschi, ca, în cele

din urmă, să-mi spună că tipografia nu le mai primeşte nici un manuscris, căci editura are datorii mari. Ce e de făcut?

R.R.: – Şi Uniunea Scriitorilor ce zice?

E.B.: – Ce să zică? Tace. Uniunea Scriitorilor nu poate achita datoriile editurii. Vorbim de valori, de respectarea valorilor, dar în realitate nu ne pasă de ele… Nu e un permanent motiv de regrete?

R.R.: – După cum aţi putut observa, nouă – revistei noastre – ne pasă. Suntem bucuroşi să colaborăm cu reprezentanţii generaţiilor mai vechi pentru a da luminii tiparului confesiuni, care sunt documente de epocă, vorba dumneavoastră, anii trec repede…

E.B.: – Mă întorc în timp şi-mi amintesc evenimentele de acum două decenii. Studenţii, fireşte, veneau la ore, dar după ore şi seara – la miting! Nu puteam să nu le permit. Într-o zi, decanul mă trimite să văd dacă-s în piață. M-am dus, – lume multă, iar studenţi – doitrei… M-am dus în parc, unde se desfăşurau şedinţele Cenaclului „A. Mateevici”. Erau adunate vreo 20 de persoane, o parte urcate pe un podium, dirijorul încerca să cânte „Limba noastră”. Dincolo de prima strofă nu ştia nimeni versurile. A doua zi, le-am spus studenţilor: mitingul vostru este în auditoriu. După ce strigaţi mult şi bine „Eminescu – naţiunea, Eminescu – poporul”, dacă nu-i cunoaşteţi opera, vorbele vor rămâne vorbe în vânt. Şi azi rămân la această convingere. Strigăm mult şi realizăm prea puţin. Intrasem cu un an în urmă în polemică cu un coleg. Ziceam: facem mult fum…Ba nu, stimată doamnă… Ba da, repet eu, şi facem fum, uitând că vorba lungă e sărăcia omului. Fapta impune respect, mai mult pentru cel care tace şi face, – în toate sferele, aşteptăm şi apreciem faptele.

R.R.: – Nicolae Iorga spunea că cea mai bună dovadă este cea a faptelor, aproape în contextul despre care vorbim…

E.B.: – În veacul al XIX-lea România a venit cu dezrobirea ţiganilor. Vasile Alecsandri pomeneşte cum au fost eliberaţi ţiganii de pe moşia lui. S-au întors după o lună, – flămânzi, terfoşi, au căzut cu faţa în ţărână si au rugat sa fie primiţi înapoi. Libertatea trebuie pregătită – era concluzia lui Alecsandri. Ei bine, situaţia cu independenţa e similară. Am obţinut-o: ei, si? De la ce am început? Paradoxal, dar am început de la distrugeri. Am avut o uzină de televizoare „Alfa” – unde e? Uzina de tractoare – unde e? Fabrica „Viorica” – unde e? În ce situaţie au ajuns editurile de stat? Colhozurile au fost, la momentul înfiinţării lor, o mare pacoste (mai ales, fiind colectivizarea forţată). Dar după ce oamenii s-au obişnuit cu ele, după ce au apărut noi generaţii de ţărani, de ce era nevoie să le desfiinţeze?

Cu atât mai mult, cu cât nu le-au întors oamenilor tot ce au dat în colhoz: caii, ustensilele plugăreşti. Da, ceva–ceva pământ; dar ce să facă cu pământul, cum să-l lucreze fără tehnica necesară?

De la tatăl meu au luat 5 ha, dar i-au întors numai 1ha… şi aşa, cred, că au procedat cu toţi cei care au avut mai mult pământ. Vedeţi câte întrebări, nu cred că în viitorul apropiat vom primi răspunsuri la ele.

R.R.: – Vă mulţumesc pentru interviu şi vă doresc mulţi ani, sănătate şi putere de a aşterne pe hârtie rodul gândurilor dumneavoastră de designer al cuvintelor. 

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  61

Auguriada

Juan Ramon JIMENEZ (1881-1958) spania, Laureat al premiului Nobel

O priViGHetOAre privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri, Ce flori făcute-acorduri în inima ta cântă? tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste Noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii În faţa ta, din pieptul tău mic suind pe creste, imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă Cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?

Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc – nocturnă eternitate, ciocul tău ciuguleşte stele?

62MOLDOVAseptembrie –OCtOmbrie # 05

Auguriada

Juan Ramon JIMENEZ sUFLetULUi meU mereu îţi legeni creanga pregătită pentru fireasca floare; pasul iute Cu-auzul cald ce-n corpul tău se-ascute te poartă spre săgeata nesimţită.

Din goluri nici o undă nu se-agită, Fără-a ţâşni din bezna ta, durute, Lumini mai bune. Noaptea, stele mute sunt veghea ta, spre viaţă oferite. semn veşnic pui pe-a lucrurilor gură, Apoi, ecou de glorie-a-nălţimii, renaşti în tot ce-ai aşezat tipare. tu, floare, vei fi florilor măsură, Cântării – tu auz, tu gând – luminii, tu veghe naltă – stelelor din zare.

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  63

REVOLUŢIILE MUZELOR

 Nicolae RoŞca

 DestiNe

DE DORUL SFINŢILOR CONSTANTIN ŞI MARIA...

Constantin Bărăncuşi: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

„Baroneasa R.F.” 1909

„Domnişoara Pogany”, bronz, 1913

64  MOLDOVA  sEptEMbRIE –OCtOMbRIE  # 05

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

Constantin Brăncuși s-a născut pe data de 19 februarie 1876 în satul Hobiţa. Primii ani de şcoală i-a urmat la Peştisani şi Brădiceni. Fiind un spirit într-o continuă căutare, la 11 ani fuge de acasă până la Târgu – Jiu…

Casa Memorială „Constantin Brăncuşi”

ÎN DOI, LA MASA TĂCERII… Prietenii lui Brâncuşi povestesc că, atunci când a făcut Masa Tăcerii, şi-a trecut palma peste faţa ei şi ar fi zis cu tristeţe: – E fără rost!… n-am să stau niciodată la masa asta, pentru că sunt singur… mereu voi fi singur… Chiar dacă aş avea pe cineva, tot ar fi un obiect inutil şi lipsit de rost; nici în doi, nici în trei, nici în zece, la o masă nu se stă în tăcere. Iar ea e tocmai Masa Tăcerii… În zadar am făcut-o!

Deşi îi sunt recunoscute aptitudinile de vizionar, în cazul acesta a greşit. Fiindcă e regăsit în toate creaţiile sale, inclusiv în Masa Tăcerii. E o parte a lor, - partea esenţială. Aparent tace, respectând statutul acestei ciudate opere. Ca un detaliu obligatoriu, în preajmă e şi sufletul zbuciumat al Mariei, iar el îi simte prezenţa, deoarece chiar el l-a fixat acolo. Nu poate să nu-i vorbească, iar unicul lucru pe care i-l poate spune e povestea furtunoasei sale vieţi.

– Păi, dragă Marie, fosta odată, hăt-demult…

ZVÂCNIRE CA UN ARC VOLTAIC la cât de expansivă şi de curioasă (chiar pofticioasă) era Maria Tănase în relaţiile cu bărbaţii, era fatal ca, întâlnindu-l pe Constantin Brâncuşi, aceasta să provoace o relaţie cu el. Mai ales că marea cântăreaţă era fascinată de celebritatea conaţionalului ei înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase. Şi l-a cunoscut în 1938, la Paris, la o mare expoziţie organizată de Dimitrie Gusti. Pasiunea lor s-a declanşat fulgerător, ca şi iubirea dintre Salvador Dali şi Galea Diaconov, soţia lui Paul Eluard, de care pictorul a despărţit-o pentru a şi-o lua el de nevastă. Galea i-a devenit acestuia muză pentru tot restul vieţii…

Cu Brâncuşi şi Maria Tănase povestea n-a avut aceeaşi finalitate.

Erau multe lucruri ce-i uneau, dar şi mai multe care-i despărţeau. În primul rând, vârsta: ea avea 25 de ani, el - 62. El era îngrozitor de autoritar, ea era structural liberă. Ca şi Brâncuşi, de altfel, pe care nu reuşise nici o femeie să şi-l adjudece. Originea oltenească era unul din lucrurile care i-a unit. Erau din acelaşi aluat sau, mai bine zis, din aceeaşi piatră.

Probabil, de aceea a fost o dragoste cu scântei.

În primăvara anului 1939, au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională. Maria Tănase a avut atunci un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat lui Franklin Roosevelt, preşedintele de atunci al S.U.A., piesa „ţine, leano, curu’ zvelt!” (sau: „ţine, leano, cu Roosevelt!”, depinde în ce „cheie” vrei să citeşti). În acelaşi an, Maria şi „neica Costache” s-au despărţit. Cu toată dragostea pe care i-o purta, Maria Tănase nu a mai putut suporta ironiile lui şi l-a părăsit.

DOUĂ ZILE ŞI DOUĂ NOPŢI Totul a început, aşadar, în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară. Cei doi s-au văzut pentru întâia oară. Şi s-au îndrăgostit nebuneşte încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porţile afirmării, el era un sculptor de renume internaţional, aflat în plină maturitate artistică. Tănase venise la Paris pentru a ajuta la promovarea expoziţiei, urmând a susţine un recital într-un restaurant parizian, unde Dimitrie Gusti pusese la punct detaliile. „Gusti auzise de neica Costică (astfel îi spuneau lui Constantin Brâncuşi prietenii) şi ne-am dus să-i facem o vizită”, avea să-şi amintească, peste ani, Maria Tănase. Admiratoare înfocată a lui Brâncuşi, ea a acceptat, fireşte, cu mare bucurie.

După un timp, văzând atracţia dintre cei doi, Gusti a plecat, însă nici nu-i trecea prin cap ce avea să urmeze: Maria n-a mai părăsit atelierul lui Brâncuşi vreme de două zile şi două nopţi. Şi a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să-l susţină. Gusti s-a făcut foc şi pară: i-a luat bilet de întoarcere în ţară şi i-a dat paşaportul, lăsând-o să se descurce singură. Mariei însă, nici că i-a păsat. Era îndrăgostită până peste cap de bărbatul pe care îl admira. Şi care avea să fie singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat întreaga sa viaţă.

El îi declara dragostea aşa doar cum Brâncuşi ar fi putut să o facă: – Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară… de satul meu… # 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  65

REVOLUŢIILE MUZELOR

iar ea îi răspundea prin cântecul său, în care, potrivit celor ce au cunoscut-o, a început să se reflecte mai mult din esenţa românismului pe care şi Brâncuşi o îngloba în sculpturile sale. De aici au pornit şi primele lor neînţelegeri: foarte posesiv, Brâncuşi, cel pentru care vocea umană era cea mai înaltă şi mai curată minune a expresiei muzicale, îşi dorea ca Maria să lase în urmă bocetul şi tânguitul melodiilor populare şi să ajungă la esenţa acestuia, la bocetul antic, pentru ca vocea să-i răsune în recitaluri la operă şi nu prin restaurantele pline de cheflii.

– eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi. am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esenţial. eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, zborul, elanul ei. cocoşul meu nu e cocoş.

Pasărea mea nu este pasăre. sunt simboluri. Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. cocoşul sunt eu, spunea Brâncuşi. Şi o dojenea pe tănase: – tu nu eşti o cântăreaţă, ci o bocitoare! locul tău predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Încearcă să cânţi la opera cea Mare din Paris sau la opera din Bucureşti…atunci vei vedea cu ce se mănâncă arta asta! ea însă, marea şi neşlefuita lui pasăre măiastră, a continuat să-l iubească pentru tot restul vieţii.

SFÂNTUL CONSTANTIN BRÂNCUŞI a fost un sculptor cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Francezii şi americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, rostindu-l după regulile de pronunţare ale limbii franceze. Ruşii îl numesc„sculptor francez” sau„sculptor american”. Însă el aparţine umanităţii. Şi provine din România…

DEBUTUL Născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, constantin era al şaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuşi şi Maria Brâncuşi. copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă şi de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. În craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îşi face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale aflate în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviinţă să dezvolte aceste abilităţi, el este înscris cu bursă la Şcoala de arte şi Meserii din craiova.

După ce a urmat Şcoala de arte şi Meserii (1894 - 1898), vine la Bucureşti, unde absolvă Şcoala de Belle-Árte, în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obţine„menţiune onorabilă”, Capul lui Laocoon, din 1900, obţine medalia de bronz, iar Studiu, din 1901, câştigă medalia de argint. timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului şi anatomistului Dimitrie Gerota, realizează un Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorşeul său să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorşeului în expoziția organizată la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York city. În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public - bustul generalului-medic carol Davila, care a fost instalat la spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din capitală. acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a-l ajuta pe Brâncuşi să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărţită în două tranşe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua după ce a făcut bustul. când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în faţa consiliului. Diferite persoane din consiliu au avut opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu, 66 MOLDOVA  sEptEMbRIE –OCtOMbRIE  # 05

cerând micşorarea nasului şi, de asemenea, păreri diferite în legătură cu poziţionarea epoleţilor. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înţelege sculptura, Brâncuşi pleacă din sala de şedinţe, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franţa, hotărând să parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai târziu, el a comentat acest incident astfel: – ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuia ca să-mi plătesc un bilet de drum până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care-l simţeam că creşte, an de an şi de câţiva ani la rând, a izbucnit năvalnic şi n-am mai putut răbda. am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din Bucureşti spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobiţa, unde şi-a luat rămas bun de la mama sa. Şi-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena, a vizitat mai multe muzee cu opere de artă inaccesibile în România. aici a făcut cunoştinţă cu sculpturile egiptene, care i-au influenţat opera.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după şase luni se porneşte pe jos, prin Bavaria şi elveţia, până la langres, în Franța. În apropriere de lunéville, după o ploaie torenţială în care este prins, Brâncuşi capătă o pneumonie infecţioasă şi, în stare critică, este primit la un spital de măici. După o perioadă de recuperare, gândeşte că nu mai are puterile şi nici timpul necesar pentru a merge spre Paris pe jos, astfel că ultima distanță o parcurge cu trenul. În 1905, reuşeşte să participe la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale supérieure des Beaux-Árts, unde lucrează în atelierul lui antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre:„Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (la umbra marilor copaci nu creşte nimic).

OPERA a expus pentru prima dată la société Nationale des Beaux-Árts şi la salon d'automne din Paris, în 1906. creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului, parte a ansamblului monumental din târgu-Jiu. În 1907, închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume apollinaire, Fernand léger, amedéo Modigliani, Marcel Duchamp. a început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expus în cimitirul„Dumbrava” de la Buzău. În 1909, revine pentru scurt timp în România şi participă la expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură. Juriul expoziţiei, prezidat de spiru Haret, acordă premiul ii ex aequo lui Brâncuşi, Paciurea, steriadi, Petraşcu, theodorescu-sion. colecţionarul de artă anastase simu îi cumpără sculptura Somnul, iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziţionat de Ministerul instrucţiunii Publice. Până în 1914, participă cu regularitate la expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, inaugurând ciclurile: Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany. În 1914, deschide prima expoziţie în statele Unite ale americii la Photo secession Gallery din New York city, care provoacă o enormă senzaţie. colecţionarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existenţă materială prielnică creaţiei artistice. În acelaşi an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui spiru Haret, comandat cu un an înainte. Brâncuşi va păstra lucrarea în atelier şi o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care două Cariatide şi Fiul risipitor. la Paris, în 1919, apare volumul „la Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrările lui Brâncuşi. Un an mai târziu, participă la expoziţia grupării „la section d'or” în Franța, la expoziţia grupării „arta română” la invitaţia lui camil Ressu în România, la„Festivalul Dada”,

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

„Arta română” la invitaţia lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia. Participă la o mişcare de protest contra lui André Breton şi în apărarea lui Tristan Tzara. la 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din Bucureşti. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries din New York, este deschisă cea de-a doua expoziţie personală a sa. Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului, precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveția, Olanda şi Anglia. În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, şi-a creat o lume a lui, cu un cadru şi o atmosferă românească. Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris are un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, dar acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuşi după moartea acestuia. În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima Expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 a fost „redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit, Masa tăcerii şi Poarta Sărutului a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat. la începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuşi constau mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 şi 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoştinţe şi îndemânare, dar şi de căutarea a diferite soluţii de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară şi mai puternică. Ca o consecinţă imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluţie rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuşi de mai târziu, acela care va urma să intre în conştiinţa universală.

Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii.

Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea, cât şi im-

portanţa acordată luminii şi spaţiului, sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. la începutul lui martire 1957 Brâncuşi îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, apoi îi mărturiseşte: „…mor cu inima tristă, pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. la 16 martie 1957, Constantin Brâncuşi se stinge din viaţă la ora 2 dimineaţa, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

BRÂNCUŞI DESPRE OPERA SA „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.” „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”.  Sursa: Enciclopedia liberă Wikipedia

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  67

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

 VlAD POHIlă

 O INFINITă COlOANă SONORă

SFÂNTA MARIA TĂNASE Ori de câte ori mi-a nimerit vreun ziar, vreo revistă, vreo carte în care scria ceva despre celebra cântăreaţă, îmi opream obligatoriu atenţia la textul respectiv. Cu diferite ocazii – şi au fost destule – am scris în reviste şi calendare, am vorbit la mai multe posturi de radio din Chişinău despre geniul muzical pe nume Maria Tănase, despre marea admiraţie pe care i-o port, ca pe o povară dintre cele mai dulci, dintre cele mai scumpe…

68 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

În acest an, la 25 septembrie, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea cântăreţei, iar ceva mai devreme, vara, s-a scurs o jumătate de secol de la grăbita ei plecare în lumea umbrelor… În iarnă s-au marcat 75 de ani de la debutul radiofonic al artistei, eveniment care a adus-o cel mai sigur în faţa popularităţii şi a dragostei excepţionale, de care s-a bucurat cât a trăit şi de care mai beneficiază şi acum, în pofida trecerii anilor şi a schimbării spectaculoase a gusturilor.

Maria Tănase constituie, neîndoielnic, un fenomen aparte în cultura românească, dar şi în existenţa cotidiană a milioanelor de conaţionali ai ei, în destinele celor de o limbă, de un sânge şi de o simţire cu ea. Datorită talentului şi farmecului, ieşite din comun, dar şi puternicei ei trăiri întru muzica populară, redutabila interpretă a putut cultiva, stimula şi întări dragostea celor mulţi faţă de folclorul românesc. Promovând, prin cântecele din repertoriul său, capodopere ale muzicii populare, Maria Tănase, mai mult decât oricine din epoca sa şi după aceasta, a reuşit să întreţină gustul pentru muzica frumoasă, pentru melosul autentic: era de neconceput, în timpul pe când evolua ea, să se audă pe undeva manele; păleau, parcă se ruşinau să apară în public atunci chiar şi „cântecele de viaţă nouă”, propagate insistent de noul regim, după instaurarea în România a „puterii populare”, la sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai secolului trecut.

Orice comemorare a Mariei Tănase este şi un prilej de a ne apropia mai mult de folclor, de muzica de calitate, pentru a ne feri de kitschurile ce inundă tot mai agresiv sufletele noastre, sufletele unor tineri, mai ales. Aniversările celebrei cântăreţe ne oferă şansa de a evoca personalitatea ei neordinară şi, în egală măsură, de a-i asculta, reasculta şi populariza moştenirea muzicală.

Dacă melodiile interpretate de Maria Tănase sunt cunoscute de o mulţime infinită, despre viaţa ei cred că se ştie mai puţin.

Poate şi de aceea că marea cântăreaţă parcă a avut câteva vieţi paralele… Din perspectiva contemporanului nostru, ea a avut cel puţin două vieţi: una ce se derula în faţa milioanelor de admiratori, iar alta ferită de ochii acestora. Vom încerca, în acest eseu să trecem în revistă ambele ipostaze ale existenţei pământeşti a Mariei Tănase. # 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  69

„Pasărea Măiastră” a României, Maria Tănase

AŞA CUM O ŞTIU CEI MAI MULŢI… Faimoasa cântăreaţă de muzică populară, încă în timpul vieţii supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii româneşti”, „Regina cântecului popular”, apoi „Privighetoarea Bucureştiului”, „Edith Piaf a României”, „Maria cea fără de moarte” etc., s-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor (azi cartierul Tineretului) din Bucureşti. Era al treilea copil, „fata cu păr bălai şi ochi verzi”, în familia grădinarului Ion Coandă Tănase, originar din Oltenia, şi a gospodinei Ana Munteanu, ardeleancă din ţara Făgăraşului. Când aflase că nevasta îi era din nou gravidă, Ion C. Tănase îi aminti că sunt prea săraci ca să hrănească atâtea guri şi îi ceru „să lepede copilul”. Frica de Dumnezeu a făcut-o să-şi ignore soţul şi astfel Ana a adus-o pe lume pe cea care avea să devină Maria Tănase. Toată viaţa tatăl i-a arătat fetei „nedorite” o dragoste puternică, dar amestecată cu remuşcări. Altfel, şi Ion C. Tănase era o fire artistică: deseori cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, înmânând generos interpretelor dragi buchete de flori din propria grădină.

Maria a urmat şcoala primară din Cărămidari, apoi cursul inferior al liceului „Ion Heliade Rădulescu”, mai târziu a audiat cursuri la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. Totuşi, strălucita-i carieră muzical-artistică se datorează, cu precădere, talentului nativ, intuiţiei estetice, perseverenţei şi, într-o oarecare măsură – anturajului epocii care, fireşte, a favorizat-o. Debutează la vârsta de opt ani (1921), pe scena Căminului cultural din Cărămidari, la serbarea de la sfârşitul anului şcolar. Apare apoi şi pe scena liceului pe care a trebuit să-l părăsească pentru a munci în grădină, alături de părinţi, de dragul familiei. În 1928, pe când avea 15 ani, se înscrie la concursul Miss România, unde însă îi pică proba costumelor de baie. la 16 ani trăieşte o mare poveste de 70 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

dragoste cu un tânăr medic, care dispare din existenţa ei după ce o lăsase gravidă. Se prea poate că, interpretând „hitul” de mai târziu, „Cine iubeşte şi lasă”, cântăreaţa îl adresa şi acestui iubit din prima ei tinereţe. la 17 ani se „încadrează în câmpul muncii” în calitate de casieriţă într-un birt, unde mai şi cântă. Aici este descoperită de publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad, care devine şi primul ei protector, cel care o introduce în lumea literar-artistică a Bucureştilor.

PRIMII PAŞI SPRE GLORIE În mai 1934, se angajează, pe o perioadă scurtă, la Teatrul de revistă „Cărăbuş”, unde debutează într-un spectacol de N. Kiriţescu, numinduse Mary Athanasiu, iar pe afişe figurând ca Elise lamé, ambele pseudonime fiindu-i alese de maestrul Constantin Tănase. Părăseşte totuşi „Cărăbuş”-ul, inclusiv din cauza costumelor pe care trebuia să le poarte în roluri de revistă şi pe care tânăra artistă le găsea „frivole”. Astfel încât, adevăratul debut pe scenă a avut loc la 21 de ani, însă nu ca interpretă de muzică populară, ci ca artistă a Teatrului de revistă. În toamna lui 1934, este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaşte marele talent şi-i recomandă să-şi aleagă repertoriul de la izvoare (inclusiv, din Arhiva de folclor ce o întemeiase). În acelaşi an, dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care avea o „fabrică de discuri” şi unde imprimă „Romanţa Mansardei” Grație vocii Mariei Tănase, amicul lui T. Muşatescu scapă de faliment, iar „Mansarda” devine un veritabil şlagăr al epocii. În 1936, imprimă un ciclu de cântece populare la Casa americană de discuri „Columbia”, care avea birouri la Viena şi la Bucureşti. Înregistrările au fost realizate sub supravegherea muzicologilor C. Brăiloiu şi Harry Brauner, care adeseori i-au făcut sugestii pentru repertoriu.

Apariţia la radio i-a purtat noroc. la 20 februarie 1938, a avut loc debutul radiofonic al Mariei Tănase când, acompaniată de taraful

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

lui Ion Matache din Argeş, a prezentat „pe viu” un program de cântece populare la emisiunea „Ora satului”. În acelaşi an are un contract cu faimosul restaurant „luxandra”, unde seară de seară interpretează melodii populare, cu diferite formaţii de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul şi dirijorul Petrică Moţoi. De altfel, în anii ’30-’40, Maria Tănase a cântat, având o remunerare maximă, în numeroase restaurante bucureştene, unele de lux, altele mai modeste: „Café Wilson”, „luxandra”, „Capşa”, „luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Bufet de şapte lei”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa ’naltă” din Piaţa Obor, „Neptun” – aici veneau să o asculte celebrităţi ale vieţii literare, ca: liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat ş.a. Când nu cânta, mergea la restaurantul de lux „Capşa”- la o discuţie cu amicii, la o bârfă cu prietenele, pentru a se relaxa, pentru a gusta din bucatele preferate şi un vin bun. În august 1938, cântă la încheierea cursurilor Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, ocazie cu care cunoaşte admiraţia şi elogiile lui Nicolae Iorga. Tot atunci se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, unde participă la un program-revistă, cu cântece de Ion Vasilescu, pe care le imprimă ulterior la Casa de discuri „Columbia”. În aprilie 1939, în urma audiţiei de la „Hanul Ancuţei”, este aleasă pentru delegaţia română ce pleca la New York. Se produce la Casa Românească (un pavilion al României la Expoziţia Universală New York World’s Fair), acompaniată de orchestra lui Grigoraş Dinicu şi de naistul Fănică luca.

I-a avut atunci printre ascultători pe George Enescu, Dimitrie Gusti, Constantin Brâncuşi, preşedintele în exerciţiu al S.U.A. Franklin Roosevelt, fostul preşedinte american Herbert Clark Hoover, violoniştii de notorietate mondială Yehudi Menuhin (discipolul lui G. Enescu) şi Jascha Heifetz, scriitorul francez André Gide ş.a.

În martie 1941, în cadrul unui „program de propagandă românească”, Maria Tănase întreprinde un turneu artistic în Turcia. Prezintă spectacole la Ankara şi la Istanbul, inclusiv la deschiderea Teatrului „Taksîm”, unde interpretează şi câteva melodii populare turceşti. Preşedintele Turciei îi acordă cetăţenia de onoare a acestei ţări, i se propune şi un post de cercetătoare la Institutul turc de etnologie şi folclor. Revenind în patrie, în vara şi toamna lui 1941, împreună cu alţi reprezentanţi de seamă ai teatrului şi muzicii româneşti, Maria Tănase cântă pentru ostaşii răniţi în războiul ce tocmai începuse. Efectuează un turneu „la est de Prut”, susţinând concerte la Chişinău, Bălţi, Tighina, apoi la Tiraspol şi în fastuoasa sală a Operei din Odesa. În decembrie 1943, a fost invitată să ia parte la serbarea pomului de Crăciun la Regimentul de Gardă Călare, interpretând melodii populare şi un program de colinde în faţa unui public format din Regele Mihai, Regina-mamă Elena, Mareşalul Ion Antonescu, prof. Mihai Antonescu, toţi membrii guvernului.

Era un talent artistic polivalent. În 1944, când se impusese definitiv ca interpretă de piese folclorice, revine la teatru: cântă în opereta Mascota de Edmond Audran, iar doi ani mai târziu se produce în rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Holywood de Ralph Benatzky. De altfel, a cântat şi în filme: Se aprind făcliile (1939, un film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958), Amintiri din Bucureşti (1958). În 1945, joacă, la Teatrul Municipal, rolul Maşei din Cadavrul viu de lev Tolstoi, iar ceva mai târziu, pe scena aceluiaşi teatru avea să evolueze în piesa Horia de M. Davidoglu. În octombrie 1946, la inaugurarea noii fundaţii a Societăţii Române de Radiodifuziune, a susţinut un concert memorabil, la care şi-au dat concursul şi alţi artişti de seamă, inclusiv cântăreaţa lirică Zenaida Pally (originară din Soroca), pianista Maria Fotino, violonistul Ion Voicu, care ulterior va cânta la înregistrările Mariei Tănase pentru Radio, TVR şi Casa de discuri „Electrecord”. În 1952 este solicitată să predea la o Catedră nou-creată de cânt popular, la Şcoala de Muzică nr. 1 din Bucureşti. Printre elevele ei s-au aflat şi viitoarele cântăreţe Ileana Constantinescu, Natalia Şerbănescu sau Victoria Darvai (originară din Biserica Albă, actuala regiune Transcarpatică a Ucrainei). Un an mai târziu, la cel de-al IV-lea Festival Mondial al tineretului şi studenţilor, care a avut loc la Bucureşti, în vara lui 1953, M. Tănase susține un program de mare succes în cadrul unui grandios Concert al popoarelor. Din 1954, discuri cu piese folclorice interpretate de M. Tănase sunt înregistrate la Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti.

Aceeaşi firmă, în 1958, imprimă patru cântece în franceză (traduse de cumnata interpretei, Nicole Sachelarie), care mai târziu au fost alăturate altor piese, în română, pe un disc editat de „Electrecord” şi Casa franceză de discuri „le Chant du Monde”. În decembrie 1957, este distribuită în rolul principal (Anica) din Ciulinii Bărăganului, o coproducţie românofranceză după romanul omonim al lui Panait Istrati, în care au mai jucat actorii: Mihai Berechet, Marcel Anghelescu şi Florin Piersic. Cu puţin timp înainte de moarte i se distribuie rolul Jeny Speluncă din Opera de trei parale de Bertolt Brecht.

RĂVĂŞITOARE, ULTIMELE ACORDURI… Când simţi că o lasă puterile, Maria Tănase părăsi Bucureştii, fiind transferată, la cererea sa, în funcţia de folclorist la Orchestra „Taraful Gorjului” din Târgu-Jiu. Dorea mai de mult să se consacre şi învăţământului pedagogic de factură muzical-folclorică; tocmai aici intenţiona să deschidă o şcoală pentru tinerii interpreţi de muzică populară. Prezintă, cu „Taraful Gorjului”, concerte şi spectacole aparţinând filonului folcloric oltenesc. Pune la cale un amplu turneu prin ţară, de 75 de zile, prin care să străbată toate judeţele istorice ale României, pe atunci adunate în regiuni, după model sovietic. la începutul primăverii lui 1963, fiind într-un turneu cu „Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă. Atunci află de la medici că este bolnavă de cancer pulmonar, deşi se plânsese şi # 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  71

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

mai înainte, celor mai apropiaţi, că “port în trupu-mi boală grea”. După o pauză, reia totuşi, turneul, dar numai pentru două săptămâni, căci uneori abia de rezista până la sfârşitul spectacolului. Suspendă concertele, rugând-o pe Mia Braia (sora Ioanei Radu) să o înlocuiască. În primele zile de mai, la Bucureşti, face investigaţii, apoi urmează un tratament disperat la Spitalul Fundeni, unde se află până în ultima zi şi ultima ei oră - 22 iunie 1963, h. 14.10…

Ceva timp înainte de moarte, când se simţea tot mai rău, cheamă un notar şi îi dictează un tulburător Testament, în care, printre altele, roagă să nu se dea publicităţii ştirea decesului ei decât după înmormântare, care să aibă loc discret, fără parastas şi alte forme de omagiere cu implicaţii publice. Tot acolo îi îndeamnă pe nepoţi să nu fumeze niciodată în viaţă şi să-l iubească pe unchiul lor, alias pe soţul ei, Clery Sachelarie. Concomitent, suferinda dispune testamentar să se instituie din banii lăsaţi două burse, pentru un student şi o studentă talentaţi, care să poată învăţa astfel, încât „să nu fie nimeni trist”. Roagă, de asemenea, ca un sculptor să sape într-o stâncă un monument al folclorului românesc, iar într-un loc secetos din ţară să se sape o fântână din care trecătorii să-şi poată potoli setea.

Doleanţele însă, nu i-au fost îndeplinite… Ştirea că Maria Tănase a murit s-a împrăştiat în ţară ca fulgerul şi s-a decretat doliu naţional; la ora când sicriul cu corpul ei neînsufleţit îşi făcea drum spre Cimitirul Bellu, se spune că circa un milion de bucureşteni şi oameni din provincie ieşiseră să-i prezinte un ultim omagiu; întreprinderile, inclusiv transportul public, şi-au întrerupt activitatea pentru un minut de reculegere.

VOCE DE AUR, REPERTORIU STRĂLUCIT, ACOMPANIAMENT PE POTRIVĂ…

Nu numai specialiştii, ci şi simplii iubitori ai muzicii populare apreciază că M. Tănase are o voce inconfundabilă, ce îmbină fericit profunzimea şi puritatea, forţa şi autenticitatea. Este cea care a consacrat modul de interpretare în concert a doinei, dar a cântat şi balade, cântece de pahar, „cântece de mahala”, romanţe, cuplete; a fost auzită interpretând cu elan „Hora Unirii” şi alte melodii patriotice. Repertoriul Mariei Tănase întruneşte peste 400 de cântece populare, din toate regiunile istorice ale României. A inclus în repertoriu şi prelucrări, piese muzicale “culte”, în stil popular; cântăreaţa însăşi a cules unele piese, pe altele le-a prelucrat, a şi compus melodii apropiate de melosul naţional.

Melomanii dornici de a o asculta „pe viu” , dar rămaşi fără bilete, adeseori spărgeau uşile ca să intre în sală; dărâmau garduri ca să treacă în sălile improvizate în aer liber. Când însă apărea pe scenă Maria Tănase, această lume agitată, zgomotoasă, agresivă chiar, amuţea şi se transfigura într-o mulţime de admiratori cuminţi, cu un comportament decent, ca în sfânta biserică. Adeseori la spectacolele marii interprete puteau fi văzute, în egală măsură, şi lacrimi ale celor mai curate emoţii, şi isterii rezultate din forţa cu care unii trăiau frumuseţea muzicii şi grandoarea talentului ei. Însăşi cântăreaţa era iubită cu adevărat, „şi în bordeie, şi în palate”.

Astfel, Mihail Sadoveanu mărturisea că se regăseşte cu tot ce e mai bun în el în toate melodiile Mariei Tănase. la rându-i, Tudor Arghezi scria că „nici diavolul nu calcă silaba românească şi cântarea” ca M. Tănase. Iar Constantin Brâncuşi, despre a cărui tulburătoare idilă cu Maria Tănase s-a scris în mai multe cărţi, spunea cu referire exclusivă la muzica ei: „Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec câte o "Pasăre Măiastră” .

Modelul oferit de Maria Tănase a fost prea frumos, prea fascinant, prea ispititor ca să nu fi apărut, mai ales după decesul ei, interprete de muzică populară care au încercat să cânte ca ea, să o imite, să-i preia cele mai frumoase piese din repertoriu. Nu au lipsit acestea nici la noi, în Moldova, chiar şi atunci când nu se permitea a urma un model din România. Vom aminti, în context, de Maria Drăgan, Marica Bălan, Tamara 72 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

Chiţaniu şi, poate, în primul rând, de Nina Țurcanu-Furtună. Nu au fost mai puţine nici în alte spaţii româneşti interpretele ce doreau să semene cu Maria Tănase. În acest sens, este edificatoare confesiunea Ioanei Radu, care până la moarte a avut remuşcări pentru că îşi stăpânise cu greu invidia faţă de Maria Tănase, din care motiv, deşi îi ceruse iertare, la patul suferinţei, în iunie 1963, peste decenii a ţinut să fie imprimată pe pelicula de film o declaraţie plină de regret dar şi de adevăr: "Am vrut să o depăşesc, fără a-mi da seama că nici să o ajung nu aş fi fost în stare…" .

FILE DIN VIAŢA MAI PUŢIN „VĂZUTĂ” A CÂNTĂREŢEI Melodiile ei, succesul fulminant, dar şi moartea năprasnică a Mariei Tănase au alimentat circulaţia multor amănunte impresionante, unele cu iz de legendă, despre felul ei de a fi între colegii şi în preajma simplilor admiratori sau chiar a unor trecători. Fermecătoare, cu gust, niţel extravagantă… „deşi îi plăcea să trăiască în lux, să se bucure de noul statut de regină a cântecului popular românesc, Maria Tănase nu şi-a uitat originile, iar în preajma apropiaţilor, în intimitate, redevenea fata simplă din mahalaua Cărămidarilor, citim în amintirile cântăreţei Ileana Constantinescu. Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câştig în mândria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viaţa de toate zilele rămânea însă aceeaşi modest înveşmântată fată a moşului Tănase… Hainele de scenă i le făcea cea mai iscusită croitoreasă din Bucureşti. Era cap de afiş, şi ea încheia întotdeauna spectacolele. Pentru celelalte artiste ale vremii, Mia Braia sau Ioana Radu, era un motiv de invidie şi bârfă…nu avea inhibiţii, vorbea liber despre convingerile ei şi era conştientă de magnetismul ei. Ştia că e frumoasă. Îşi cultiva feminitatea îmbrăcându-se doar de la Paris. Era o prezenţă fascinantă, iar bărbaţii care ajungeau în preajma ei sfârşeau prin a se îndrăgosti de ea”.

Maria Tănase s-a măritat târziu, în decembrie 1950, cu juristul Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (cunoscut mai ales drept Clery Sachelarie), care i-a stat în preajmă mulţi ani ca prieten bun, aşteptând acceptul, de a se căsători, al femeii iubite. Perceput de mulţi contemporani ca un soţ aproape ideal, unele evocări tipărite după 1990 ni-l prezintă pe Sachelarie şi ca pe un cartofor înrăit, ce a profitat din plin de căsătoria cu Maria Tănase, cheltuind banii ei în sălile cu jocuri de noroc. Cum nu a putut avea copii, în 1960 M. Tănase a adoptat o tânără cântăreaţă din Banat, Minodora Nemeş, de 17 ani, pe care o numea nu altfel decât „fata mea”. Trăitoare acum în America, Minodora Nemeş este cea care a cusut „perna de flori” de sub capul decedatei şi i-a pus hainele cu care dorise Maria Tănase să fie îmbrăcată în sicriu.

„AVERILE” CÂNTĂREŢEI „N-avea noţiunea banului”, povestea discipola Mariei Tănase, cântăreața Ileana Constantinescu. „Deseori ajungea falită, cu datorii.

N-a avut averi, pentru că n-a avut nevoie de ele. Se împrumuta de bani ca să-şi facă plăcerile, iar ca să-şi achite datoriile pleca în turnee lungi şi obositoare. Azi avea în conturi sute de mii de lei, iar mâine nu mai avea nimic. Împrăştia banii în stânga şi-n dreapta, ajutând mai ales oamenii săraci”, nuanţează Florentina Vlad”. Îi plăcea să facă daruri scumpe, să ajute tinerii să meargă la şcoală, să scape de sărăcie oamenii ce-i ieşeau în cale”, mărturiseşte Ileana Constantinescu. „A plecat fără să lase averi materiale”, declara Minodora Nemeş, într-o evocare a ultimelor zile pământeşti ale Mariei Tănase.

S-a confruntat cu incredibile greutăţi. Zâmbetul încântător al Mariei Tănase, ca şi succesul, triumful care au însoţit-o aproape că mereu şi pretutindeni, lăsau impresia că a fost un om fericit, în tot cazul – că nu ar fi ştiut de necazuri, zbucium, frământări, ea mai fiind ferită cu desăvârşire de morbul invidiei, de pasiunea intrigilor, bârfelor, conflictelor.

reVOLUŢiiLe mUZeLOr

Cine putea să creadă atunci, în timpul vieţii ei – cu atât mai puţin astăzi – că şi Maria Tănase s-a confruntat cu grave, penibile probleme rutinare?

Citiţi fragmentele de mai jos şi… cruciţi-vă… sau mai bine să nu credeţi că a fost aşa ceva, deşi documentul nu poate minţi: „Subsemnata Maria Tănase, Artistă Emerită, Laureată a Premiului de Stat, Vă rog să binevoiţi a-mi repartiza un apartament cu două camere pe hol. […] Solicit două camere pe hol, deoarece îmi este strict necesar o încăpere în plus în care să-mi pot pune un pian și în același timp să-mi fie și dormitor, separat de al soţului meu, întrucât sufăr de astm și bronșectazie. […] Începând cu 1948, am fost evacuată dintr-un apartament mansardat pe care-l amenajasem din banii mei. De aici am fost mutată în str. Brezoianu 18, et. VII, unde timp de șase ani am fost nevoită să car apă de la subsol, căci apa nu ajungea niciodată la mine.

Zi și noapte am locuit cu cada plină cu apă. Tot în această casă, patru ierni m-am încălzit cu o plită de aragaz, pe care o ţineam în dormitor […]. M-am mutat în comun cu o familie într-un apartament de două camere pe hol […], unde am locuit cu tot mobilierul îngrămădit întro singură cameră și acolo m-am încălzit cu lemne, căci nu funcţiona caloriferul, dar mă bucuram că eram la etajul al treilea. […] În încheiere, Domnule Director, vă solicit în schimbul locuinţei mele un apartament cu două camere pe hol, ca în sfârșit să pot avea strictul necesar atât sănătăţii, cât și muncii mele nebănuit de grea […]."

Dar să mai cităm, dintr-o scrisoare confidenţială a Mariei Tănase, către ministrul Culturii și Învăţământului, din 1960: „[…] Respectuos Vă supun următoarea cerere. Fiind constrânsă de mai multe nevoi materiale, fiind și bolnavă, Vă rog să mă mai sprijiniţi încă o dată cu marea Dvs. înţelegere și anume, eu, plecând în câteva spectacole sporadice, unde voi fi plătită tarifar, să pot obţine cu aprobarea Dvs. un ajutor cu titlu de împrumut, ajutor pe care bineînţeles îmi iau obligaţia să-l restitui din primele mele încasări […] până la data de 20-25 decembrie a.c. Solicit aceasta, deoarece, din cauza cheltuielilor avute în ultimul timp, mă aflu într-un gol financiar și am rămas în urmă cu plata întreţinerii la bloc, a chiriei, precum și a multor altor cheltuieli neprevăzute, care se ridică în momentul de faţă la circa 3.000 lei […]”.

MI-E DRAGĂ DE CÂND AM AUZIT-O PRIMA DATĂ… … Prin anii ’70 se putea citi (şi) la Biblioteca Naţională din Chişinău o biografie romanţată a Mariei Tănase, scrisă de soţul ei, Clery Sachelarie.

Era, cu certitudine, una dintre cele mai solicitate biografii în mediile intelectuale româneşti din Chişinău, chit că eram răsfăţaţi (sau asaltaţi) cu zeci de cărţi din colecţia „Viaţa oamenilor iluştri”, susţinută cu uimitoare regularitate de o editură din Moscova. la răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, Casa de discuri Electrecord a lansat un excelent Album Maria Tănase, alcătuit din cinci sau şase plăci, toate cu plicuri pe care era imprimat, pe un fundal negru, chipul luminos şi ochii inconfundabili ai cântăreţei. Ei bine, acest set de discuri constituia cel mai frumos cadou posibil pentru orice basarabean cu o percepere cultivată a melosului.

Au început să apară noi studii şi cărţi întregi consacrate Mariei Tănase – până în prezent, am numărat vreo şapte volume, în fruntea cărora aş pune cele două volume intitulate Privighetoarea din „livada cu duzi”, de dr. Maria Roşca.

Ori de câte ori mi-a nimerit vreun ziar, vreo revistă, vreo carte în care scria ceva despre celebra cântăreaţă, îmi opream obligatoriu atenţia la textul respectiv. Cu diferite ocazii – şi au fost destule – am scris în reviste şi calendare, am vorbit la mai multe posturi de radio din Chişinău despre geniul muzical pe nume Maria Tănase, despre marea admiraţie pe care i-o port, ca pe o povară dintre cele mai dulci, dintre cele mai scumpe… 

Maria Tănase, Edith Piaf a României

UN TULBURĂTOR POEM DE ADIO În zilele când „era pregătită pentru ieşirea definitivă din scena vieţii”, Maria Tănase a lăsat un emoţionant cuvânt de rămas bun, care este, în fond, un veritabil poem de dragoste, scris parcă la temperatura unor capodopere ale genului de talia Cântării cântărilor. Este, de altfel, şi unicul mesaj pe care i l-a adresat vreodată soţului ei, Clery Sachelarie, acesta fiindu-i şi un fidel prieten, un bun sfetnic şi chiar îndrumător artistic: „Dragul meu soţ, Îţi scriu acum această scrisoare, cea mai adevărată, pe care nam crezut că am s-o pot scrie vreodată. Te rog să mă ierţi – dacă poţi – pentru toate grijile, necazurile pe care ţi le-am pricinuit… Mai presus de iubirea mea pentru tine a fost cântecul. Când n-am să mai fiu, caută-mi mângâierile mele, ele nu vor muri și niciodată să nu le socotești moarte… Caută-mi ochii, ei nu te-au minţit. Caută-mi sufletul, căci, detașat de trup, el nu te va uita. Prinde-mi din aer vorbele și cântecele și împarte-le oamenilor. Te voi aștepta oricât de mult până vei veni și tu în veșnicie. Eu am să plec acum… și încă o dată îţi mulţumesc pentru viaţa noastră.

Maria”.

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  73

Auguriada

Eugenio MONTALE (1896-1981) italia, Laureat al premiului Nobel

sĂ NU Ne Ceri CUVÂNtUL… să nu ne ceri cuvântul ce-nchide-n linii groase informul nostru suflet, şi-n litere de pară Ca pe-un şofran îl luminează şi-l declară, pierdut în mijlocul unei grădini prăfoase.

Ah, omul care calcă ferm, sigur de sine, Al altora şi sieşi bun prieten, și umbra lui nu-i pasă când o vede Întipărită de caniculă pe vechi ruine. să nu ne ceri formula care-ţi deschide-o lume, Ci vreo silabă strâmbă de creangă strânsă ghem.

Astăzi putem să-ţi spunem doar atât, anume Ceea ce nu suntem şi ceea ce nu vrem. 

74 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

Auguriada

Eugenio MONTALE pALiD și-AbsOrbit palid şi-absorbit stând în livadă Lângă-un zid bătrăn ce stă să cadă, să asculţi prin pruni, prin spinii, sterpii, Cum trec mierlele, cum umblă şerpii.

Jos, prin crăpături, pe câte-o foaie să pândeşti furnicile roşcate Cum se scurg în şiruri, se-ntretaie și se-adună în grămezi mişcate. să observi prin frunze-n largul zării solzii palpitând mereu ai mării, Când de pe colina cheală treieri În auz un ţârâit de greieri. și, mergând aşa prin ziua vastă, să-nţelegi cu-o tristă uluire Că viaţa, cu lucrarea ei, i-această Ocolire grea de zid subţire plin de cioburi agere pe creastă. 

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  75

eveniment

Un nou director LA Naţionalul „Mihai Eminescu”.

Va urma şi o nouă strategie?

La mijlocul lunii septembrie s-a aflat că Petru Hadârcă a fost mandatat să conducă Teatrul Naţional „Mihai Eminescu", iar fostul director, Ion Grosu, o va înlocui pe Valeria Şeican, demisă din postul de director al Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”.

Petru Hadârcă s-a mai aflat în fruntea Teatrului Național „Mihai Eminescu” (20032004), ce-i drept, în calitate de director artistic. Cum timpurile nu erau cele mai potrivite pentru ceea ce-şi dorea să facă în materie de artă, a fost demis din funcţie. Ceea ce nu înseamnă că s-a retras definitiv din teatru.

Dacă e să fiu sinceră, la ora actuală, nu cunosc în Republica Moldova un creator de teatru, care să aibă o biografie atât de bogată şi serioasă ca cea a lui Petru Hadârcă. Aş putea afirma, că viaţa mereu l-a pus la încercare. Nu a avut timp să se plictisească. A răspuns provocărilor de tot felul, jucând şi montând mult pe ambele maluri ale Prutului: spectacole de teatru, spectacole radiofonice, a semnat scenariul şi regia pentru câteva filme artistice de scurtmetraj la studioul „Moldova-film” („Gripa aviară”, „Unde dai şi unde crapă”, „Rabdă, inimă, şi taci”) şi altele.

Petru Hadârcă are o şcoală serioasă: a absolvit prestigiosul Institut de Teatru „B. V. Şciukin” de pe lângă Teatrul Academic „E. Vahtangov” din Moscova. Face parte din generaţia lui Petru Vutcărău, Ala Menşicov, Nelly Cozaru, Gheorghe Pietraru, Sergiu Prodan, Andrei Moşoi ş.a. A fost un timp actor la Teatrul „Luceafărul”, s-a evidenţiat în „La Veneţia e cu totul altfel” de Val Butnaru, în montarea lui Petru Vutcărăru, ceea ce a însemnat pe atunci o adevărată gură de „aer proaspăt” în estetica teatrală.

Nu l-a urmat însă pe Vutcărău, care a dorit să-şi înfiinţeze propriul teatru. E vorba de Teatrul „Eugène Ionesco”. A trecut în trupa Teatrului-Studio „Mihai Eminescu”, a jucat în spectacolul Nicoletei Toia „Casa mare” de Ion Druţă. Aici a luat totul de la zero. Mai târziu, în baza acestei trupe, cât şi a Teatrului de Buzunar, s-a format echipa Naţionalului din Chişinău, unde Petru Hadârcă nu s-a mai regăsit. Doi ani a fost angajatul Teatrului „Ion Creangă” din Bucureşti, dar a colaborat şi cu Teatrul „Nottara” din capitala României, şi cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, a montat spectacole radiofonice la RadioRomânia, dar şi la Radioul Naţional din Chişinău. Mai mulţi ani a fost directorul artistic al Studioului de creaţie „Apropont” din Chişinău, realizând o mulţime de schetchuri de natură comică şi sarcastică, având concerte mai mult în România, decât în Republica Moldova. Între 2001 şi 2003 a stat în fruntea Teatrului „Ginta Latină”. Aici se axează pe opera lui I. L. Caragiale, scriitorul său preferat, - „Momente şi schiţe”, cum a recunoscut într-un interviu, fiind cartea sa de căpătâi pe când îşi făcea serviciul militar şi, ca să nu-l răzbească frigul, citea „Momentele…”„la lumina felinarului”, învăţând pe de rost pasaje întregi.

Montează la „Ginta Latină” spectacolele „O noapte furtunoasă” şi „Mofturi parfumate” după I. L. Caragiale.

Era „Anul Caragiale”, care a fost marcat şi la Chişinău, spectacolele lui Petru Hadârcă având un rol cu totul deosebit în acel context. „O noapte furtunoasă” a văzut lumina rampei în 2001 şi a fost, la acea etapă, una din cele mai strălucite realizări scenice după opera acestui mare dramaturg care, după 1989, „a trecut” nestingherit Prutul. Spectacolul a marcat o cotitură importantă în creaţia artistică a lui Petru Hadârcă, dânsul demonstrând că avem în persoana sa un regizor de mare anvergură.

Ce planuri are în noua sa calitate de manager al Naţionalului?

– Deocamdată, nu le divulg, dar am planuri mari! mi-a spus Petru Hadârcă în scurta discuţie pe care am avut-o, după ce i-am adresat felicitările de rigoare. Planuri strategice, aş zice, fiindcă Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” ducea lipsă de o strategie clară.  Larisa UNGUREANU # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  79

FiLe DiN istOriA bAsArAbiei

 IURIE COlESNIC

 SIMBOl Al ElIBERăRII NAţIONAlE

DESTINUL UNUI MONUMENT-SIMBOL Anul acesta se împlinesc 125 de ani de la nşaşterea celui mai mare sculptor al nostru, Alexandru Plămădeală (1888-1940), care a creat monumentul-simbol al eliberării naţionale.

În fotografie: (de la stânga) Ion Teodorescu-Sion, Olga Plamădeală şi Alexandru Plămădeală.

Trecutul Basarabiei ascunde încă numeroase curiozități. Mari personalități nu numai că s-au îndrăgostit de acest ținut pitoresc, unii chiar și-au legat destinul de el.

Aşa s-a întâmplat cu Ion Teodorescu-Sion (1882, Ianca, jud. Brăila – 1939, Bucureşti). A fost unul dintre marii artişti români, care a avut o contribuţie deosebită la salvarea Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău. Întâmplarea a făcut ca în 1921, când pentru prima oară artiştii basarabeni au fost invitaţi să participe la Saloanele oficiale din Bucureşti, Ion Teodorescu-Sion a văzut lucrarea lui Alexandru Plămădeală Disperarea. Profund impresionat, el a întrebat pe cei doi bărbaţi care stăteau în preajma lucrării şi care după părerea lui erau nişte muncitori, hamali, el a întrebat cine este autorul lucrării, la care unul dintre acei doi a răspuns: „Eu”.

80 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

FiLe DiN istOriA bAsArAbiei

Monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt e amplasat în unghiul nord-estic al Grădinii publice cu nume omonim.

A fost dezvelit la 29 aprilie 1928, cu ocazia aniversării a zece ani de la Unirea Basarabiei cu România. Este opera de căpătâi a sculptorului Alexandru Plămădeală şi a arhitectului Eugen Bernardazzi, fiul ilustrului arhitect al Chişinăului, Alexandru Bernardazzi. Destinul monumentului se desprinde din plăcile de bronz, pe care este imprimat Hronicul ce conţine textul: 29 aprilie 1928 – instalat prin osârdia fiilor Basarabiei.

28 iunie 1940 – evacuat la Vaslui. Soclul rămas la Chişinău – demolat.

25 august 1942 – readus la Chişinău. Postat în faţa Arcului de Triumf.

20 august 1944 – evacuat la Craiova.

1945 – reinstalat la Chişinău. Crucea, spada, soclul, inscripţiile – schimbate şi denaturate.

1972 – strămutat cu 18 m spre uitare – în adâncul parcului. În anii ce au urmat, basarabenii, cu numele lui Ştefan cel Mare, au repurtat trei victorii sfinte – limbă de stat, grafie latină (31 august 1989), drapel tricolor (27 aprilie 1990), suveranitate (23 iunie 1990) – întru întregirea Neamului în cuget şi simţire. la 31 august 1990 – reaşezat pe locul iniţial, restabilite inscripţiile autentice.

Soclul – durat din aceeaşi piatră aleasă din stâncă de meşterii din Cosăuţi.

Alexandru Plămădeală

Soţii Alexandru şi Olga Plămădeală

Ceea ce nu scrie pe plăcile de bronz, nu este mai puţin interesant. Istoria făuririi monumentului e una impresionantă şi a fost mărturisită chiar de soţia artistului plastic, Olga Plămădeală: El a hotărât să execute această variantă a „În vara anului 1924, Alexandru a fost înmachetei în mărime naturală, ca să se deprinştiinţat că, la Chişinău, s-a înfiinţat un comitet dă să lucreze pe scară largă. pentru înălţarea unui monument al domnitoEra necesar de căutat o încăpere, unde rului Ştefan cel Mare. Preşedintele comitetului s-ar putea munci la o statuie cu înălţimea de a încercat să-l convingă pe A. Plămădeală să cinci metri. Îşi instală cele necesare în vestibulul facă macheta sculpturii, fără a fi încheiat un şcolii primare de pe strada Benderului (azi Cocontract, deoarece la acea oră comitetul nu misariatul General de Poliţie al municipiului dispunea de nici un ban. A. Plămădeală a căChişinău). zut de acord să schiţeze macheta, dar a cerut Directoarea acestei instituţii era foarte busă-i fie alocată măcar o sumă infimă de bani, pentru a vizita locurile istorice, pe unde Ştefan curoasă că Plămădeală şi-a ales pentru lucru anume şcoala ei şi a dat dispoziţie ca intrarea cel Mare a trecut biruitor cu sabia. în şcoală să fie mutată pe altă uşă. În felul Ideea monumentului l-a captivat până acesta atelierul a devenit izolat de restul clădiîntr-atâta, încât el trăia numai cu gândul la dânsa: nopţi şi zile la rând făcea schiţele anrii. Primăria a acceptat directiva, şi sculptorul putea să înceapă lucrul. La dispoziţia lui se samblului general. aflau doi soldaţi, pe nume Popa şi Sidoruşchin, A. Plămădeală a plecat la mănăstirea Vocare-i ajutau să care lutul şi alte materiale greroneţ, pentru a lua cunoştinţă cu frescele pe care au fost înveşnicite chipurile domnitorului le. şi ale membrilor familiei lui. În bibliotecile din În noua versiune, Ştefan cel Mare era îmCernăuţi şi Iaşi el a consultat numeroase docubrăcat în zale, iar pe cap purta coiful aducător de dreptate. În mâna dreaptă strângea paloşul mente istorice. cu vârful în pământ, iar în cea stângă – crucea În prima variantă a machetei marele Şteşi prapurul (asupra acestor elemente au stăruit fan era înveşmântat într-o îmbrăcăminte spemembrii Comitetului de înălţare a monumencifică epocii, fiind sprijinit cu amândouă tului). mâinile de sabie. Postamentul a fost conceput în forma unei cetăți din Moldova medievală.

Luând cunoştinţă de noua lucrare, comitetul a recunoscut că greşise anterior şi i-a perÎnsă majoritatea membrilor comitetului, în mis sculptorului să continue căutările de frunte cu mitropolitul Gurie, a cerut ca Ştefan rezolvare a temei. cel Mare, omul care a luptat cu păgânătatea musulmană, să ţină într-o mână simbolurile Următoarea variantă a fost acceptată în creştinătăţii – crucea şi prapurul. unanimitate de membrii comitetului.

Toţi cei prezenţi au rămas uimiţi, privind Dar Plămădeală n-a căzut de acord cu capul lui Ştefan: trăsături pur moldoveneşti, aceste propuneri. El ştia, desigur, că în Evul Mefaţa întristată şi, totodată, plină de mânie. Se diu lupta pentru libertate şi independenţă se simte că domnul clocoteşte într-însul şi e gata ducea sub semnul luptei pentru credinţă, însă oricând să pornească cu foc şi sabie asupra nu voia nici în ruptul capului să pună în mâna păgânătăţii şi nedreptăţii. luminatului domnitor «un buchet de lucruri netrebuincioase», după cum se exprima el.

Alexandru Plămădeală considera că # 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  81

FILE DIN ISTORIA BASARABIEI

statuia trebuia instaurată pe un postament special şi a propus ca ea să-şi afle locul la intersecţia a două străzi principale cu una din magistralele centrale ale Grădinii publice orăşeneşti.

Postamentul a fost conceput după motivele populare moldoveneşti şi a fost executat în piatră de Cosăuţi. Parametrii lui optimali trebuia să fie găsiţi de E. Bernardazzi, arhitectul oraşului, şi inginerul G. A. Leviţchi.

De la cariera din Cosăuţi s-au adus trei blocuri de piatră.

Sub conducerea lui G. Leviţchi monoliţii erau ciopliţi de meşterii populari, verii Şendilă, Maxim şi Procop Zagaevschi, veniţi la Chişinău odată cu blocurile aduse din satul lor…

Statuia lui Ştefan cel Mare a fost turnată în ghips de însuşi Alexandru Plămădeală.

Turnarea statuii în bronz n-a fost posibilă la Chişinău, deoarece unica turnătorie din oraş, a lui Mocanu, nu dispunea de tehnologia necesară pentru a efectua această operaţie.

Sculptura fu expediată la Bucureşti la turnătoria Râşcanu. Bronzul l-au primit de la conducerea arsenalului bucureştean – tunuri turceşti, luate trofeu în timpul războiului ruso-turc din 1877…” .

Sursa: Sofia Bobernaga, Olga Plămădeală.

Alexandru Plămădeală. – Chişinău, 1981.

A. Plămădeală (în alb) lucrând la statuia lui Ştefan cel Mare; lângă el se afă laboranţii Popa şi Sidoruşchin.

Şcoala unde a fost elaborată macheta.

Astăzi – Comisariatul orăşenesc de Poliţie.

A. Plămădeală (în stânga) lucrând la statuia lui Ştefan cel Mare (varianta doi), lângă el se află laboranţii Popa şi Sidoruşchin.

Varianta unu.

82MOLDOVASEPTEMBRIE –OCTOMBRIE # 05

Varianta doi.

FILE DIN ISTORIA BASARABIEI

Un mareşal basarabean – Alexandru AverescU

Alexandru Averescu Lucrările la postamentul monumentului lui Ştefan cel Mare. Anul 1925.

Macheta în lut a variantei acceptate. În planul doi se află Alexandru Plămădeală

Nu ştiu cum se explică faptul, dar sudul Basarabiei a dat Armatei Române o galerie întreagă de generali remarcabili. Primul în această listă este Alexandru Averescu. Al doilea este generalul Artur Văitoianu, născut la Ismail, al treilea – generalul Ion Râşcanu, născut la Cahul… Şi tot sudul Basarabiei a dat şi doi mareşali: unul român, Alexandru Averescu, şi unul sovietic, Timoşenko.

Biografia mareşalului român în formulă enciclopedică se prezintă astfel: AvereSCu, Alexandru (9.III.1859, com.

Babele, jud. Ismail – 3.X.1938, Bucureşti).

Român basarabean.

Studii: Şcoala de Arte şi Me serii din Bucureşti, Şcoala Divi zionară de la Mănăstirea Dealu (1881), Şcoala Militară din To rino, Italia (1886) ş.a.

După terminarea şcolii este în ro lat ca soldat în Regimentul de cavalerie Ismail (1876).

A participat la Războiul de Inde pen denţă din 1877-1878. Ca riera lui militară e strălucită: soldat la 1876, sublocotenent (1881), general şi ministru de răz boi în 1907, şef al Marelui Stat-Major în 1911, comandant în 1916-1918 al Corpului II de armată, care a câştigat bătălia de la Mărăşti (iulie 1917), mareşal (1930). De numele lui sunt lega te acţiunile de reprimare a răs coa lelor ţărăneşti. Ca om politic, s-a realizat plenar, fiind lider al Ligii Poporului, înfiinţată în 1918, care din 1920 s-a transformat în Partidul Poporului. A fost prim-ministru în: ianuariemartie 1918, 1920-1921 şi 1926-1927, consi li er al Coroanei (30 martie 1938). În 1918, în funcţia sa de prim-ministru, a primit prima dele gaţie de basarabeni, în frunte cu Ion Inculeţ, D. Ciugureanu ş.a.

Membru de onoare al Aca de miei Române (1923).

A fost redactor la Revista armatei şi director la România militară.

Marele istoric Nicolae Iorga a spus despre Averescu: „El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.

A lăsat o bogată moştenire li te rară, memorialistică şi pub li cis ti că.

Distincţii: ordinele „Steaua Ro mâ niei”, „Coroana României”, me da li ile „Bene Merenti”, „Cru cea Tre cerii Dunării” ş.a.

Opera: Tactica (3 vol.; Bucureşti, 18871889); Teatru de operaţiuni austro-român (1894); Organizarea şi mobilizarea (1895); Lecţiuni de geografie militară (1895); Misiunea mea în Rusia în vara anului 1899 (1901); Memoriu (1909); Spulberarea unor insinuaţiuni (Bucureşti, 1925); Operaţiile de la Flămânda (fără an); Scrisoare lui Serghe Niţă (fără an); Notiţe zilnice din război (1937) ş.a.

Omul politic Petre Pandrea în volumul său Garda de Fier (Jurnal de filozofie politică, memorii penitenciare, Bucureşti, 2001) îl caracterizează pe Al. Averescu din perspectiva istoriei contem po rane: „Cel mai serios candidat ca dictator a fost generalul Alexandru Averescu, dar acest om mândru şi rafinat intelectual a refuzat net. S-a menţinut în limitele ordinii constituţionale şi ale democraţiei parlamentare. Structura şi educaţia sa erau junimiste, fusese de tânăr ofiţer colaborator (sub pseudonim) la „Con vor bi ri lite rare” cu nuvele, schiţe, articole de politică externă şi documentare internaţională, de psihologie a recruţilor rurali şi urbani etc. Scriitorul Averescu este puţin cunoscut şi subestimat. Cunosc două cărţi strălucitoare: „Note zilnice”, din jurnalul său intim, din războiul 1916-1918, unde se dovedeşte a mânui condeiul ca un adevărat maestru. A doua carte este în limba franceză, scrisă ca ataşat militar la Petersburg, semnată colonel Al. Averesco, un reportaj superior politico-social intitulat „Trois mois en Russie” („Trei luni în Rusia”)…

Generalul Al. Averescu a refuzat să fie dictator în anii 1920-1923, când putea uşor să preia comanda supremă de Căpitan, Duce, Caudillo, Führer sau Poglavnic. De ce? Convincţiunile sale intime erau junimiste, adică politician conservator, constituţionalist, cu respectul libertăţilor cetăţeneşti, fără cenzură, fără stare de asediu, fără pumni în gâtlejul cetăţenilor.”

Cuvântarea generalului Averescu la dezvelirea monumentului lui Ştefan cel Mare, la Chişinău, (27 martie 1928) este, de fapt, o relatare istorică deosebită. Pe de o parte, seamănă mai mult cu mărturisirea unui fiu, iar pe de altă parte, este un model de analiză politică şi o formulă subtilă, diplomatică de a explica în nuanţe istoria Basarabiei. Era emoţionat generalul Averescu, în preajma lui Ştefan cel Mare, în inima Chişinăului, - în inima Basarabiei el povestea cum s-a făcut Unirea. O spunea nu pentru cei prezenţi care erau contemporanii lui, o spunea pentru noi, pentru urmaşi:

# 05SEPTEMBRIE – OCTOMBRIEMOLDOVA83

FiLe DiN istOriA bAsArAbiei

„Înaltă regenţă, Domnilor,

Sculptura lui Ştefan cel Mare, turnată în bronz, în turnătoria lui Râşcanu, la Bucureşti.

84 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

Actul emanat de la Sfatul Ţării din Chişinău, prin care s-a proclamat în ziua de 28 martie 1918 realipirea Republicii Moldoveneşti, adică a Basarabiei la sânul Patriei-Mume, este unul din punctele de primul ordin în istoria Neamului. Importanţa lui este covârşitoare şi justifică pe deplin entuziasmul cu care este sărbătorită a zecea aniversare. Sunt însă alte două evenimente pe care le pot numi complimentare, dar care au şi ele o vădită importanţă prin faptul că completează şi dau tărie actului Unirii. Şi de aceea, cred că este bine să fie reamintite în această solemnă împrejurare.

Cam cu o lună înainte de proclamarea Unirii, a avut loc la Iaşi primul contact între reprezentanţii autorizaţi ai Republicii Moldoveneşti şi guvernul Regatului român în vederea unirii. În ziua de 26 februarie 1918, au venit dnii Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării şi dr. Ciugureanu, preşedintele Consiliului de miniştri al Republicii, cu misiunea de a propune guvernului român să procedeze imediat la înfăptuirea Unirii, spunând că în Basarabia totul era gata.

Eram atunci preşedintele Consiliului şi deci propunerea mi-a fost adresată mie. Am răspuns delegaţiei basarabene că vestea ce ne-o aducea nu putea decât să ne umple sufletul de bucurie. Pe al meu în special, în care dorinţa Unirii avea un dublu resort, căci prin originea familiei mele, prin naşterea şi copilăria mea aparţineam Basarabiei, iar, prin educaţia şi activitatea vieţii mele, aparţineam Regatului.

Am adăugat însă că, spre adânca mea părere de rău, consideraţiuni foarte serioase mă obligau să amân înfăptuirea acestui mare act. Şi aceasta pentru a-l pune pe temelii atât de sănătoase, din punct de vedere internaţional, încât să poată rezista unor viitoare eventuale consideraţiuni.

Le-am explicat că nu era destul ca Basarabia să fie proclamată de sine stătătoare; ci mai era necesar ca suveranitatea ei să fie recunoscută, căci numai atunci autorităţile de drept ar fi putut dispune de soarta ei. Am sfătuit pe delegaţii basarabeni ca în raporturile cu celelalte republici din Rusia să se pună pe picior de egalitate – ceea ce, de asemenea, s-a făcut.

De fapt, mai era încă un alt motiv, care mă obliga să amân realizarea unirii. La Buftea, delegaţii Puterilor Centrale îmi propuseseră, cu câteva zile înainte, să renunţ la Dobrogea şi să primesc în schimbul ei Basarabia. Am refuzat net de a discuta măcar cea mai mică cesiune teritorială. În orice caz, în ziua de 28 martie 1918, s-a înfăptuit acel mare act, care constituie un titlu de bine merit către Patrie, pentru aceia care au avut norocul şi curajul să-l desăvârşească.

Doi ani şi jumătate mai târziu, fiind iarăşi în capul guvernului şi găsindu-mă, printr-o coincidenţă din cele mai fericite, în ziua de 20 octombrie 1920, în Chişinău, întâmplarea a voit ca, pe când asistam în Catedrală la serviciul religios, să mi se aducă vestea că ambasadorii Marilor Puteri Aliate au semnat protocolul prin care se recunoaşte Unirea Basarabiei cu România.

La sfârşitul serviciului divin, după cuvântarea IPSS Gurie, am dat citire telegramei şi am explicat asistenţei importanţa acelui act, prin care se recunoştea implicit Basarabiei calitatea de stat suveran, cu dreptul de a dispune de sine în momentul unirii. Se împlinea deci şi acea condiţiune urmărită în 1918, prin demersul pe lângă Puterile Aliate, pentru a se regula situaţia internaţională a tinerei republici.

Aceste trei acte: invitarea de a participa ca stat independent la negocierile de la Buftea în februarie 1918, proclamarea Unirii din martie 1918 şi protocolul Unirii semnat de ambasadori în 1920, se completează reciproc şi aşază realipirea Basarabiei la Patria-mumă pe temelii solide şi definitive. Au fost spirite rătăcite, care n-au crezut în trăinicia acestei alipiri. Cu timpul, ele dacă n-au dispărut cu totul, au devenit atât de rare, încât astăzi nici nu mai merită vreo luare în seamă. Mai sunt însă unii, care cred că alipirea nu a fost un bine sau că cel puţin nu s-a făcut de la Unire încoace, atât cât se putea face. Cât de greşiti sunt aceştia! Voi povesti un mic episod. În ziua de 29 iunie 1925, am plecat pe un timp foarte frumos cu automobilul din Ungheni la 8 dimineaţa şi, urmând un anumit itinerar de vreo 60 km, trebuia să ajung la Chişinău, după mici opriri, prin unele puncte, între 2 şi 3 după-amiază. S-a întâmplat însă că pe la mijlocul zilei a dat o mică ploaie.

Drumurile au devenit imediat impracticabile pentru automobile şi n-am putut sosi la Chişinău decât cu mari greutăţi şi numeroase peripeţii, în care boii au avut un rol important, la ora 3 noaptea.

Mergând la club, unde mai eram aşteptat, am spus că o astfel de întârziere din cauza drumurilor n-ar fi fost cu putinţă în Moldova, pentru că în cei 106 ani, cât a fost oblăduirea rusească, Basarabia a stat pe loc. Iar Moldova a propăşit şi de aceea e brăzdată de numeroase căi de comunicaţie, necunoscute în Basarabia, afară de părţile unde a început a se aşterne şosele de la Unire încoace.”

Sursa: Alexandru Averescu, ziarul „Universul”, 3 mai 1928.

Cronicarii de la ziarul Universul n-au scăpat ocazia să menţioneze la fapt divers ştirea că „la 30 aprilie, la Chişinău, a avut loc o consfătuire politică a Partidului Poporului şi o recepţie în care a fost sărbătorit Domnul general Averescu”. E o dovadă că s-a aflat în permanenţă în vizor. Şi când mergea pe cal alb în fruntea oastei biruitoare, şi când era în dizgraţie, fiind învins temporar de intrigile duşmanilor personali. Dar învins definitiv nu putea fi, căci atunci când ţara era la ananghie, toate privirile se îndreptau spre el, spre Alexandru Averescu. ţinând cont de faptul că mareşalul Alexandru Averescu a fost şi un distins om de cultură, era bine ca una din instituţiile de profil din R. Moldova, mă refer la o academie militară sau la o şcoală militară, să-i poarte numele.

FiLe DiN istOriA bAsArAbiei

Necunoscutul de lângă noi

Claudia Cobizev

Adeseori mi se pare că în fiecare om cunoscut se ascunde un necunoscut. Exemplul cel mai elocvent este chiar cazul sculptoriţei Claudia Cobizev (20.03.1905 – 28.04.1995), Artist Plastic al Poporului, laureat al Premiului de Stat etc.

S-ar părea că se cunoaşte totul despre acest om. Realitatea însă, de fiecare dată, ne oferă surprize. Ştim că a făcut studii la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău, la Academia de Arte din Bruxelles şi la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a colaborat cu marele sculptor român Cornel Medrea.

Nu ştiam însă că ei îi aparţine meritul readucerii monumentului lui Ştefan cel Mare de la Craiova la Chişinău. Memoriile ei mărturisesc acest gest demn de un discipol al maestrului Alexandru Plămădeală:

„Amintind numele sculptorului Alexandru Plămădeală, nu putem să nu pomenim şi despre Şcoala de Arte Plastice din Chişinău, în care el a fost director pe parcursul a mai multor ani. În destinul meu, această şcoală a jucat un rol extraordinar. Ea prima a deschis pentru mine, o fată din sat, uşile în lumea frumosului. Îmi amintesc prima încercare la admiterea în Şcoala de Arte, care pe vremuri se găsea pe str. Pirogov, şi prima mea întâlnire cu Alexandru Plămădeală, el pe atunci fiind în plin elan de creaţie.

Lucra la statuia lui Ştefan cel Mare. Asupra mea, această lucrare şi însuşi procesul de concepere a ei, a avut un efect extraordinar, deoarece până la acea oră nu văzusem nici o sculptură. Acum eu, când sunt sculptor profesionist, îmi imaginez câte greutăţi avea de înfruntat Alexandru Plămădeală la executarea acelei lucrări, care după importanţă şi mărime era cu totul deosebită. Însă, cu toate acestea, lui nu i s-au creat condiţii normale de lucru.

Alexandru Plămădeală mult şi îndârjit a lucrat asupra statuii şi, făcând abstracţie de greutăţi, a terminat cu succes lucrarea, care astăzi înfrumuseţează capitala noastră. Ca discipol al Şcolii de Arte, vreau să spun câteva cuvinte şi despre profesorii noştri.

Plămădeală era nu numai director, ci şi un foarte bun pedagog pentru desen şi sculptură. De la el primeam foarte serioase şi profunde cunoştinţe la aceste obiecte. De asemenea, suntem mult îndatoraţi pentru cunoştinţele noastre profesorilor Ş.T. Cogan şi A.I. Ballayre. Şcoala, după părerea multora, era foarte bine pusă la punct. Elevilor, pe parcursul învăţăturii, le erau prezentate diverse cerinţe profesionale într-un mod foarte serios. Ceea ce a permis mai târziu multora dintre discipoli să fie admişi la şcolile de învăţământ

Vintilă Horia

superior, ca de exemplu: Gamburd, Iaşcinschi, Bronştein, eu ş.a., care am învăţat la Academia din Bruxelles, pe când unii, la fel de mulţi, au învăţat la Paris, la Bucureşti.

Alexandru Plămădeală, cu toate că era foarte împovărat ca profesor şi director, a depus multe eforturi şi energie ca să păstreze această şcoală, această unică vatră a artelor plastice din Basarabia. El era dedat creaţiei.

Participa la toate expoziţiile pe care le organiza personal la Chişinău, de asemenea, anual, expunea în Salonul Oficial de la Bucureşti.

Sculpturile lui în lemn au fost apreciate foarte bine. Ca sculptor şi ca om, eu îi datorez foarte mult şi am fost foarte fericită când am avut ocazia ca să păstrez şi să trimit în Moldova lucrarea sa – Ştefan cel Mare, care fusese evacuată de autorităţile române, din Chişinău. În 1945, aflându-mă la Craiova şi lucrând în Comisia aliată de control în calitate de traducătoare, am descoperit într-un parc, sub zăpadă, statuia lui Ştefan cel Mare. Fapt despre care am comunicat imediat comisiei moscovite care activa pe lângă Comisia aliată de control şi era preocupată de reîntoarcerea valorilor culturale scoase din U.R.S.S.. Chiar atunci au fost luate toate măsurile pentru aducerea statuii în R.S.S.M..

C. Cobizev, Artist Plastic al Poporului din R.S.S.M., 9 septembrie 1968”.

Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond P-2114, dosarul nr. 1, mapa 59, fila 12.

Surprizele nu se termină aici. Răsfoind colecţia revistei Gândirea, revistă literară, artistică şi socială, am descoperit un portret al scriitorului Vintilă Horia (1915-1992, Madrid), autorul celebrei cărţi Dumnezeu s-a născut în exil. Acest portret însoţea lucrarea Melodia spaţiilor şi era semnat de Claudia Cobizev.

Mă gândesc că, dacă la Chişinău ar fi existat măcar o colecţie a acestei reviste, nu mai vedea Claudia Cobizev distincţiile şi onorurile de care s-a bucurat. Noi însă, constatăm cu satisfacţie că celebrul scriitor Vintilă Horia în tinereţea lui a fost imortalizat de un minunat artist plastic. De aceea vă îndemn să fiţi mai atenţi cu lucrurile şi oamenii cunoscuţi. Se prea poate să aveţi surpriza necunoscutului… 

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  85

Auguriada

Pablo NERUDA (1904 -1973) Chile, Laureat al premiului Nobel

FeriCire Fără-ndoială, da, răspund, Fără ca nimeni să întrebe şi să mă întrebe: Ce-i bun e ca fără întrebări, Fără convenţii, să răspundem Umbrei noastre lente şi succesive.

Da, în acest timp al meu, în această istorie Cu pecetie personală, am acumulat Nu descumpănirea, ci nostalgia și am îngropat-o într-o fortăreaţă de beton: Nici doliul, nici durerea de ieri nu mă-nsoţesc, Fiindcă nu mor numai oasele, pielea, ochii, cuvântul, fumul, Ci şi plânsul, devorat De cele şaizeci de guri ale vieţii.

Aşa că din ceea ce de la un loc la altul Am păstrat – tristeţe sau amar neaşteptat – totul l-am înapoiat ca pe-un peşte tremurător mării, mării, şi m-am apropiat cu mâinile goale.

Aşa se desluşeşte povestea vieţii mele – Am somnul tare ca şi-al pietrei. 86 MOLDOVA  septembrie –OCtOmbrie  # 05

Auguriada

Pablo NERUDA mereU pe DrUmUri… Înnourat, m-am luminat de ziuă Între matrenco şi Villarica, mergând Cu câmpul în mine – stejari, animale, și cu inima înnourată, Înţesat tot sub largi verzi nouri, Nouri ploioşi, neagră geografie. trebuie să muşti din tăcere Dimineţile, pe aceste drumuri Cu cai dezlănţuiţi, transparenţi sub lumina piezişă, În timp ce soarele de ieri, cel de mâine sălăşluiesc în altă parte, prin alte meleaguri unde nu mă aflu, În cealaltă jumătate a aceleiaşi zile. și am ales această cenuşă, Această dimineaţă cu ochi argintii În mine însumi: și am urmat pietroasele râuri și pâlpâirile luminii…

Luminându-mă de ziuă, Între soare şi ochii-mi ce se deschideau, Între acest teritoriu şi destinul meu s-a statornicit cheia ploii. și iarna şi-a deschis zăvoarele.  # 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  87

moldova aeterna

Anul întemeierii este cunoscut cu aproximaţie, din cauza dispariţiei actelor iniţiale, răpite de tătarii din Bugeac în vremea ultimului jaf asupra schitului.

Istoriografii noştri acceptă două versiuni: anul 1725 şi anul 1741, în timp ce Petru Cruşevan indică anul 1660.

Deocamdată, nu s-a editat nici o monografie dedicată Mănăstirii Ţigăneşti. Sursele bibliografice existente, cele vechi şi cele de arhivă, conţin informaţii sumare şi insuficiente, în plan cronologic, pentru însăilarea unui eseu istoric amplu şi complet despre acest sfânt locaş.

Se ştie doar că în 1725 boierul Lupu Dencu, împreună cu un grup de răzeşi din satele Cobâlca şi Ţigăneşti, au dăruit un lot de pământ pe care a fost ridicată o biserică de lemn, pentru credincioşii din împrejurimi, ce se ascundeau în pădure de frica tătarilor. Pe la 1741 biserica era deja locuită de monahi.

Primul egumen al schitului este monahul Vartolomeu, urmat de stareţul Avraam. Pe vremea egumenului Samuil, în anul 1758, de teama invaziei tătarilor, schitul este părăsit. Stareţul Samuil a fost jefuit, pe drum, de toate lucrurile scumpe luate cu el şi de actele doveditoare despre întemeierea schitului.

Peste un timp, călugării au revenit la schit. Însă, nu sunt atestate informaţii despre construcţiile efectuate aici şi despre stareţii care s-au perindat până la anul 1800. În 1800-1804, egumen al schitului este ieromonahul Tarasie, care e numit stareţ a doua oară în 1809-1811. Pe vremea primei sale stăreţii, în 1803, începe un conflict îndelungat între moşierul Lupu Roset şi călugări privitor la hotarele moşiei.

Ieromonahul Teodosie stăreţeşte în două rânduri (1804-1806) şi (1811-1816). În 1816 la schit locuiau 19 persoane.

Pe la 1820 schitul Ţigăneşti avea o singură biserică, din lemn, acoperită cu şindrilă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi o clopotniţă tot din lemn cu trei clopote, 15 chilii ale fraţilor şi chilia stareţului, 6 case pentru fraţii de ascultare.

Dintre cei 26 de stareţi din perioada ţaristă se evidenţiază, conform datelor istorice păstrate, numai câţiva.

Ieromonahul Victor (1844-1853), care a fost şi econom al Casei Arhiereşti de la-

Chişinău. În anul 1846, cu ajutorul jertfelor benevole ale credincioşilor, el a început zidirea din piatră a Bisericii de vară – Adormirea Maicii Domnului, acoperită cu tablă, şi a clopotniţei. Lucrările de construcţie s-au încheiat în 1851, iar biserica a fost sfinţită la 15 august. Pe atunci schitul avea 50 de desetine de pământ arabil, 10 chilii de lemn şi trapeza. Obştea monahală număra 9 vieţuitori.

Stareţul Agatanghel (1853-1859) a construit vechea stăreţie şi a amenajat izvorul din curte, înălțând deasupra lui un pavilion. În 1854, a fost construită, din lut şi nuiele, o casă cu 7 camere, acoperită cu şindrilă. În 1855, a fost pictată, în stil bizantin, o icoană mare a Maicii Domnului cu Pruncul pe braţul stâng, iar în dreapta, cu un sceptru aurit.

Pe icoană, cu litere chirilice, era incrustată

Stareţul Mănăstirii Ţigăneşti, Arhimandritul Irinarh

rugăciunea „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem Ție…”. Tot în 1855, s-a construit din lemn un hambar pentru păstrarea grânelor. În 1856, pavilionul deasupra izvorului din curte a fost înlocuit cu o clădire cu două camere, acoperită cu tablă. Pe la 1860, la schit erau 12 vieţuitori. În 1868, egumenul Ghedeon (18601872), ajutat de negustorul Hristofor Carangea Iscrov, dar şi de alţi ctitori, a început zidirea din piatră a Bisericii de iarnă cu hramul Sfântul Nicolae.

Sursele de arhivă ne informează că, din cauza mijloacelor insuficiente pentru existenţă, în 1870 autorităţile Eparhiale au propus ca schitul să fie închis, obştea monahală şi bunurile fiind transferate Mănăstirii Frumoasa. Iar la 4 iulie 1872, Sfântul

# 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  89

moldova aeterna

Sinod a permis ca schitul să fie lăsat de sine stătător. În 1874, este finisată construcţia Bisericii Sfântul Nicolae. Tot în 1874, este construit din piatră blocul de casă acoperit cu tablă pentru noua stăreţie, un arhondaric şi chilii pentru călugări, și cu pivniţă sub casă. În 1876, este construită o cramă de lemn, acoperită cu şindrilă, cu pivniţă de piatră pentru păstrarea vinului. În timpul stăreţiei egumenului Ioanichie (1880-1884) s-a zidit din piatră blocul de chilii cu trapeză şi bucătărie. Schitul era înconjurat cu un gard de nuiele. Averea schitului era formată din 50 de desetine de pământ, trei mori de apă, două case la Chişinău, care erau date în arendă.

Egumenul Teodorit (1886-1892) a exercitat şi funcţia de blagocin al mănăstirilor şi schiturilor din Basarabia. În 1886, este construit un grajd din nuiele, acoperit cu stuf. În 1887 moare ctitorul bisericii de iarnă, Carangea Iscrov, şi este înmormântat în cimitirul schitului. În 1890, s-a construit din piatră și acoperit cu şindrilă, corpul de casă cu 12 chilii din vecinătatea porţii. În acei ani schitul avea o bibliotecă bogată, cu un număr impunător de volume editate în rusă şi în română. Mai avea o moşie de 50 de desetine de pământ, cu plantaţii de vie, livezi şi 3 mori de apă.

Egumenul Sinesie (1900-1909) măreşte comunitatea monahală de la 10 persoane în 1900 până la 48 de persoane în 1904. Au fost cumpărate 3 desetine de vie. În 1902, conform informaţiilor de arhivă, stareţul Sinesie cere permisiunea autorităţilor eparhiale pentru a construi o nouă cramă-vinărie de producere şi comercializare a vinului, în locul vechii construcţii, prăbuşite peste beciul în care se păstra vinul, şi a unui hambar pentru păstrarea porumbului, pe fundament de piatră, cu podea şi pod de lemn, acoperit cu şindrilă.

Lucrările de construcţie se angajase să le execute boierul Procopie Kirilov din satul Răciula.

Tot sursele de arhivă denotă că, în 1904, s-a construit un nou bloc de piatră cu 16 chilii, acoperit cu tablă. În 1905, pe teritoriul schitului se găseau într-o stare foarte bună cele două biserici din piatră, cea de vară şi clopotniţa, acoperite cu tablă, iar cea de iarnă – cu şindrilă; stăreţia cu 4 chilii şi beciul; două blocuri de chilii: unul cu 12 şi altul cu 16 camere; trapeza din piatră cu 10 chilii; bucătăria; un havuz mare de piatră cu mezanin, acoperit cu tablă şi un havuz mic; un hambar din scânduri. În curtea din dos se găsea o casă cu beci, cu şoproane, cu grajd pentru animale; un beci de piatră pentru păstrarea vinului, iar deasupra lui – crama-vinărie cu hambarul pentru porumb; alte două hambare pentru porumb; trei mori de apă. Toate aceste construcţii erau acoperite cu şindrilă.

Egumenul Teodosie (1909-1912) a cumpărat 12 desetine de pădure, în 1910 a construit din bârne, cu acoperiș de ţiglă, o casă pentru pelerini. În 1914, proprietarul Avrum Vainberg din Chişinău, care arenda de mai mulţi ani livada schitului, a construit în livadă, în folosul monahilor, o uscătorie pentru fructe. În 1918, în timpul stăreţiei ieromonahului Augustin (1916-1918), schitul Ţigăneşti capătă statut de mănăstire, obştea monahală număra 56 de vieţuitori, iar averea era constituită din 108 desetine de pământ, inclusiv, pădure, păşune, vie, livadă, grădină de zarzavat, un iaz pe o suprafaţă de 1 ha, o moară de apă. În 1920, este reparată biserica de iarnă şi clădirea stăreţiei. Se construieşte un bloc de casă din piatră, acoperit cu olane pentru bucătărie, brutărie şi noua trapeză. O clădire pentru fierăria mănăstirii.

Un grajd pentru vite. Mănăstirea deţine o moşie de 110 ha. În perioada ateismului sovietic, mănăstirea are de suferit ca şi toate celelalte lăcaşe sfinte de la noi. În 1940, autorităţile sovietice au sechestrat 500 ha de pădure ce-i aparţineau. În anul 1941, mănăstirea avea 130 ha de pământ, inclusiv, 10 ha de livadă, 3 ha de vie, două mori de apă. Obştea ei monahală număra 34 de vieţuitori.

90  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

În 1944, autorităţile locale au deposedat-o de 64 ha de pământ. În 1945, pe timpul stareţului Ioachim Burlea (1944-1960), mănăstirea mai deţinea 66 ha de pământ, comunitatea monahală era constituită din 49 de vieţuitori. În acest an (1945) are loc prima tentativă de lichidare a sfântului locaş, care este vizitat de un căpitan şi câţiva militari. Aceştia, după ce s-au convins că modul de viaţă al monahilor este cel de obşte (adică, muncesc cu toţii de dimineaţă până seara, mănâncă aceleaşi bucate, poartă haine la fel) ca şi modul de viaţă din comunismul spre care se tindea atunci, au plecat lăsând mănăstirea în pace.

După 1948 mănăstirea a fost supusă prestaţiilor către stat.

Numai în 1950 a fost impusă să predea statului 6293 kg de grâne, 500 litri de lapte, 84 kg de lână, 14 mii kg de fructe, 3264 kg de struguri. În 1952, rămăsese cu 52 ha de pământ, venitul total constituind 133.605 de ruble.

Impozitul anual creştea, iar terenurile de pământ erau luate în mod forţat de colhozul din localitate. Astfel, prin februarie 1959, mănăstirea avea în posesie doar 7 ha de pământ, adică numai terenul pe care era situat complexul monahal. În 1959, anul închiderii mănăstirii, aici erau 55 de vieţuitori, dintre aceştia 11 persoane trecute de 70 de ani. Fraţii de ascultare au fost trimişi pe la casele lor, 22 dintre monahi au fost transferaţi la Mănăstirea Hârbovăţ, 8 monahi – la Mănăstirea Căpriana, 9 monahi – pe la parohiile din sate, 1 monah a intrat la studii la Seminarul Teologic. Stareţul Ioachim (Burlea), originar din satul Bravicea, ultimul dintre toţi a părăsit mănăstirea, mergâng în genunchi până la poartă (oamenii din Ţigăneşti spun că stareţul ar fi mers în genunchi chiar până la Bravicea!), blestemându-i pe comunişti. El a fost impus să se retragă la baştină, fiind permanent supravegheat de autorităţi.

La 3 iulie 1959, mănăstirea este desfiinţată. Toate icoanele şi cărţile bisericeşti au fost scoase, sub pretextul că urmează a fi duse la Mănăstirea Hârbovăţ, şi au fost arse. Cele două biserici imediat au fost „renovate”, readaptate la necesităţile bolnavilor cu handicap fizic de la Casa de invalizi din Lipcani, care urma să fie amplasată pe teritoriul complexului monahal. Turlele de pe biserici au fost înlăturate. Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului a fost transformată în depozit pentru păstrarea inventarului medical. În pronaos a fost deschis un magazin. Biserica de iarnă Sfântul Nicolae a servit drept salon pentru bolnavi. Chiliile au fost transformate în saloane. Iar din 1961 şi până în 1992, incinta complexului monahal a fost ocupată de un spital pentru bolnavii cu handicap mintal. În aceşti ani a fost demolat cimitirul mănăstiresc, unde, în afară de monahi, fraţi de ascultare şi de primii ctitori, fuseseră înmormântaţi un număr foarte mare de ostaşi căzuţi pe câmpul Biserica Icoana Maicii Domnului, „Izvorul Tămăduirii”

moldova aeterna

de luptă în timpul războiului din 1941-1945. A fost dărâmat unul dintre beciuri. Două din cele trei izvoare din curtea mănăstirii au fost astupate.

Cu timpul, în curtea mănăstirii au apărut construcţii noi, dar cele mai multe în imediata ei apropiere. Lucrătorii medicali şi-au construit case mai aproape de locul lor de muncă.

După 33 de ani de mutilare ateistă, mănăstirea este redeschisă. La 8 septembrie 1992, arhimandritul Artemie (1992-1994) şi o comunitate de 12 persoane (doi călugări şi zece fraţi de ascultare) încep viaţa monahală. În acelaşi an, le-au fost distribuite 49 ha de pământ, inclusiv, 6 ha de pădure. În acelaşi an, au început lucrările de reparaţie a câtorva chilii şi a Bisericii de vară Adormirea Maicii Domnului, unde, din cauza ploii ce pătrundea prin acoperişul spart, pereţii erau plini de crăpături, iar pictura era deteriorată. Pristolul bisericii a fost sfinţit la 26 august 1993.

Cel de al doilea stareţ, de după redeschidere, este arhimandritul Donat (1994-1997). În această perioadă, a fost săpat un iaz în preajma mănăstirii, s-a construit un drum de acces prin pădure până la şoseaua Chişinău-Bălţi.

La 9 decembrie 1997, stareţ al Mănăstirii Ţigăneşti este numit ieromonahul Irinarh (Costru) care, deşi foarte tânăr şi fără experienţă, a reluat lucrările de restaurare şi cele de reparaţie a complexului monahal. În acelaşi an, au fost deschise atelierul de lemnărie şi fierăria. În 1998, au fost finisate lucrările de reparaţie capitală a Bisericii de vară Adormirea Maicii Domnului, în care s-a instalat un nou iconostas, executat de meşteri de la noi, iar în clopotniţă – trei clopote.

Biserica a fost sfinţită la 21 mai 1998.

Tot în 1998, începe reparaţia cosmetică a Bisericii de iarnă Sfântul Nicolae, care a avut de suferit mai puţin în perioada existenţei spitalului. Pristolul bisericii este sfinţit la 19 decembrie 2000.

Cu ajutorul financiar al credincioşilor, sunt continuate lucrările de restaurare. Se instalează un nou iconostas executat de meşteri autohtoni. Pereţii sunt împodobiţi cu icoane dăruite de enoriaşi. Lucrările de restaurare sunt încheiate în 2009, iar biserica este sfinţită în toamna aceluiaşi an, la 1 noiembrie. În 1998, este reparat blocul I de chilii şi capela din curtea mănăstirii. În 1999, se construiesc câteva gospodării-anexe: grajdul şi crescătoria de păsări. În anul 2000, este reparat blocul stăreţiei, în acelaşi an, este deschisă biblioteca mănăstirii, care are peste 1000 de volume de carte. În anul 2005, este construită casa de la poartă şi gardul de piatră împrejmuitor. În anul 2006, este amenajată curtea, sunt pavate aleile. În anul 2007, este reparat corpul de casă cu trapeza, bucătăria şi beciul, este deschis atelierul de producere a lumânărilor. În anul 2008, este reparat blocul II de chilii.

Mănăstirea nu are conductă de gaz, nici conductă de apă şi canalizare. În 2009, cu ajutorul sponsorilor, este reamenajată vechea clădire de deasupra izvorului, la nivelul de sus este deschisă cea de a treia biserică în cinstea icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirilor”, este amenajat havuzul din preajma ei. În această biserică Sfânta Liturghie se oficiază duminica, de mai multe ori pe an, şi la sărbători.

Astăzi, stareţ al mănăstirii este Arhimandritul Irinarh (Costru), care de mai bine de 15 ani diriguieşte cu multă dăruire sfântul locaş.

Duhovnicul mănăstirii este stareţul. Comunitatea e constituită din 15 monahi: 1 schiegumen, 2 egumeni, 4 iromonahi, 1 ierodiacon, 3 ierodiaconi, 7 monahi, 7 fraţi de ascultare. La această mănăstire carne nu se mănâncă. Programul liturgic este respectat cu mare stricteţe. Sfânta Liturghie se oficiază zilnic, începând cu ora 4.30, când se săvârşeşte Tedeum-ul la sfintele moaşte de către stareţul

mănăstirii. Zilnic se citesc Acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea. Puterea rugăciunilor de la Mănăstirea Ţigăneşti se datorează şi relicvelor sfinte ce sunt păstrate aici cu mare sfinţenie: Racla cu părticele de moaşte a 22 de sfinţi; Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, cu părticele de moaşte. Tămăduiri se fac, după mărturiile credincioşilor, şi la izvorul din curte, unde vine lume din toate colţurile republicii.

Averea mănăstirii o constituie 21ha de teren arabil, 11 ha de livadă, vie, grădină de zarzavat, un iaz, o fermă de animale şi păsări, o prisacă, un autoturism, un tractor, o căruţă.

La sfârşit de iulie curent, am vizitat Mănăstirea Ţigăneşti, dorind să văd cum arată ea în prezent; o văzusem prin 2008, dar şi mai înainte, la câţiva ani după redeschidere. Am găsit-o înfloritoare, arhiplină de enoriaşi de toate vârstele, veniţi de pretutindeni la Sfânta Liturghie. Cu monahi calmi şi răbdători, pătrunşi de înţelepciunea divină.

Chiar de la poartă intri ca într-o adevărată grădină de pe timpurile bunicilor noştri. Arbori foarte înalţi cu crengile plecate, încărcate de mere domneşti, de pere văratice, galbene ca nişte becuri aprinse. Case vechi ţărăneşti, lungi, cu prispe şi deregi, cu multe geamuri şi uşi albastre. Pe la praguri, stând uitate, câte o pereche de încălţăminte bărbătească. În faţa unei prispe – o vatră mare şi deasă de busuioc înflorit. Curpeni de roşii, neobişnuit de înalţi, prinşi grijuliu de haragi. Tufe de fasole cu frunze mari, căţărate până sus pe haragi. Flori ţărăneşti. Multe flori boiereşti de toate culorile.

Trandafiri înfloriţi legănaţi de vânt, tufe de crăiţe galbene tupilate pe ici-acolo. Într-o oază cu flori de câmp din jurul unei Răstigniri de lemn de culoare albastră, ca un covor al naturii neprihănite, aşternut la picioarele Domnului, dansează în voia lor fluturi albi.

Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului îţi iese în cale cea dintâi. E cea construită la 1851 de către egumenul Victor după proiectul arhitectului basarabean M.Neyman. Deşi nu s-a păstrat nici o inscripţie, însăşi aspectul ei arhitectonic neordinar vorbeşte despre vechimea edificiului. Are numai două turle piramidale, una pe clopotniţa cu două niveluri şi cealaltă pe naos. Intrarea e prin clopotniţă.

Deasupra uşii noi de lemn nevopsit, este un mozaic – Adormirea Maicii Domnului. Din tindă, o scară de lemn albastră urcă la cafas.

Trecerea în pronaos e străjuită pe din părţi de către doi Arhangheli.

Lăngă ei – două inscripţii recente: „Pace tuturor celor ce intră” şi „Binecuvântare şi har celor ce ies.” Dincolo de prag, cum ridici capul, te priveşte drept în ochi, de sus, de sub cafas, Maica Domnului cu braţele desfăcute.

Interiorul e zugrăvit în culori pale. Se observă două maniere. În stil clasic, e pictată bolta alungită, ce intră în turla octogonală de pe naos, cu 8 geamuri luminoase, unde sunt înfăţişaţi în mărime naturală Sfinţii Prooroci: Ilie, Moise, Ieremia şi David. Mai jos, tot în mărime naturală – cei patru Sfinţi Evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Pereţii sunt zugrăviţi într-o manieră simplistă. De jos, de la podea, de jur-împrejur, e pictat un „păretar” cu elemente naţionale şi simboluri ortodoxe. Deasupra „păretarului”, sunt pictaţi mulţi Sfinţi, la fel în mărime naturală, însă chipurile lor nu mai sunt atât de expresive ca şi cele de pe boltă. Pe peretele din dreapta, la trecerea în naos, pe fundal negru, e înfăţişată Maica Domnului, Egumena Sfântului Munte, cu sceptru în mâna stângă, iar cu dreapta binecuvântând.

Te duce cu gândul la unica icoană de pe timpuri, ce se găsea aici, descrisă de Ştefan Ciobanu. Tot pe dreapta, în colţ, pe o treaptă mai sus de la podea, se găseşte Scaunul Maicii Domnului, cu spetează foarte înaltă, căptuşit cu velur vişiniu, impunător de frumos.

Iconostasul pare a fi cel vechi. E vopsit într-un albastru deschis, cu multe basoreliefuri şi cu trei registre de icoane pictate în stil clasic rusesc. Patru candele mari, deosebit de frumoase, atârnă, câte două de fiece parte a uşilor împărăteşti. # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  91

moldova aeterna

ÎPS Mitropolitul Vladimir a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Ţigăneşti (01.11. 2011)

Biserica de Iarnă „Sfântul Nicolae”

92  MOLDOVA  septembrie – octombrie # 05

Candelabrul mare, cu două rânduri de lumânări, coboară din cel mai înalt loc al bolţii, chiar din inima Sfintei Cruci, înconjurată de 4 heruvimi.

Tetrapodul din centru, de sub icoana Adormirea Maicii Domnului, este neobişnuit, cu totul diferit de celelalte două. E pardosit cu tablă de cupru, suflată cu argint, ornamentat cu fâşii înguste de catifea albastră.

Podeaua este acoperită din colţ în colţ cu un covor de culoare albastră.

Vizavi de biserica de vară, spre apus, se găseşte Biserica de iarnă Sfântul Nicolae, construită în 1874, cu ajutorul ctitorului Carangea Iscrov. Biserica, aşezată în mijlocul a două blocuri de case cu cerdac, are formă dreptunghiulară. Exteriorul păstrează culoarea surie a tencuielii. Acoperişul e din tablă nevopsită, are trei turle mici, fără geamuri, pardosite cu tablă, aşezate pe aceeaşi axă.

Frontonul faţadei, cu trei geamuri şi cerdac, e susţinut de patru coloane mari asemenea templelor antice. În extremitatea de sus, cu alb, este incrustată Sfânta Treime.

Din locul fostului geam din mijloc, te urmăreşte chipul Sfântului Mare Ierarh Nicolae, în veşminte de un roz pal, cu dreapta te binecuvântează, iar în stânga ţine Sfânta Evanghelie. Tot aici, pe pervazul fostului geam, stă gata să bată toaca, original ornamentată, cu inscripţia „1680. Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul bisericii este nezugrăvit. Plafonul alb, de formă cilindrică, de jur – împrejur, este separat de pereţi printr-un brâu arhitectonic de culoarea bronzului. Lumina vine prin trei geamuri mari, din peretele dinspre apus, şi prin cele două dinspre răsărit. Iconostasul este nou, din lemn de tei, vopsit într-un brun întunecat. Cu trei registre de icoane pictate în stil neobizantin. În registrul de jos, Sfinţii din icoane sunt pictaţi în mărime naturală. În faţa lor atârnă 8 candele mari.

Candelabrul are două rânduri de lumânări. Sfântul Nicolae este înfăţişat pe icoana de pe tetrapodul din mijloc şi, în mărime naturală, pe icoana foarte mare înrămată într-un chivot de lemn. În dreapta altarului se găseşte Epitaful Domnului, iar mai sus, pe perete – o icoană mare, nouă, cu aceeaşi denumire, scrisă în neogreacă. Icoana reprezintă mai multe scene evanghelice: Coborârea Domnului de pe Cruce, cei patru Sfinţi Evanghelişti, aşezarea Domnului în mormânt, cocoşul cântând. În partea de jos a icoanei este o inscripţie de două rânduri, tot în neogreacă.

Pereţii sunt împodobiţi cu multe icoane mari, toate noi, cu excepţia copiei Icoanei Maicii Domnului de la Ierusalim, ne-

moldova aeterna

Mănăstirea Ţigăneşti, imagini de epocă

făcută de mână de om (aceeaşi icoană se găseşte şi în trapeză), şi a icoanei vechi a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon cu părticele de moaşte, dăruite mănăstirii în 1909 de către Episcopul Serafim (Ciciagov) de Chişinău şi Hotin, despre care glăsuieşte în ruseşte inscripţia de pe plăcuţa metalică din josul icoanei.

Biserica de iarnă comunică cu trapeza şi magazinul bisericesc printr-o tindă dreptunghiulară, cu pereţii împodobiţi cu icoane. Tot aici se găsesc mesele încărcate cu jertfele aduse de credincioşi, unde se fac parastasele.

Cea de a treia Biserică, cu hramul Icoana Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, construită în 2009, se află în partea de nordest a curţii, deasupra izvorului. Este mică, în două nivele. Pe acoperişul mic, ca un cozoroc rotund din tablă vopsită într-un albastru aprins, se înalţă o turlă modernă în formă de aerostat, presărat cu steluţe aurii ce strălucesc puternic la soare, ca şi crucea de pe vârf. La nivelul de jos, cu interiorul cilindric, se găseşte fântâna mănăstirii, cu colac de beton mare, cu diametrul de vreo doi metri, acoperit cu capac. În stânga, rezemată de perete, chiar de la podea, este o icoană foarte mare a Maicii Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor”. O altă icoană a Maicii Domnului „Jivopisnîi istocinik” e aşezată pe o măsuţă cu candela aprinsă. Două cruci mari de lemn de culoare albastră, stau rezemate de perete, de o parte şi de alta a măsuţei. Vasul cu agheasmă. În mijloc un analog, artistic lucrat. Ieşirea arcuită are în faţă un fel de cerdac mic, cu îngrăditură din stâlpi scurţi de piatră. Sub cerdac, susură neîncetat izvorul ce se revarsă în bazinul larg din faţa lui. Între Biserica Sfântul Nicolae şi Biserica Icoana Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, se găseşte o relicvă istorică şi arhitectonică în stilul bisericii de iarnă – o clădire veche şi frumoasă, cu coloane groase din piatră, numai la intrările laterale. Ar putea fi casa construită în 1920. În tot ansamblul monastic numai ea a rămas nereparată după perioada dezastrului ateist.

Cimitirul, situat în partea de răsărit, sus, sub pădure, are 7 morminte, relativ recente, străjuite de o Răstignire de lemn nevopsit. Vechile morminte ale stareţilor şi ctitorilor mănăstirii au fost spulberate de către lucrătorii spitalului. Şi-a revenit din uitare Mănăstirea Ţigăneşti, irepetabilă şi originală în felul ei prin diversitatea de stiluri arhitectonice şi picturale, pe care specialiştii în materie ar putea să le definească cu precizie. Noi, simplii ei vizitatori, recunoaştem doar că tot ce vedem aici şi ne încântă este rodul rugăciunilor neîncetate ale vieţuitorilor

Schiegumenul Antonie

sfântului locaş. Cu regret, monahii au azi o confruntare cu ateii moderni, pentru a-şi apăra liniştea şi hotarele mănăstireşti cu tot cu iazul săpat de ei chiar în preajma mănăstirii.

Frumuseţea locului mănos, plin de izvoare, cufundat în pădure, a atras şi astăzi, ca şi pe timpuri, ochi lacomi. De astă dată un fost demnitar de stat a acaparat iazul mănăstirii, aruncând-o în nişte procese umilitoare, care îţi amintesc de alte conflicte similare pe care le-a avut de înfruntat schitul pe parcursul istoriei, începând cu 1803, cu medelnicerul Lupu Roset, care avea pretenţii de revendicare a unei părţi de moşie şi le făcea necazuri monahilor.

Ba aduna fânul, cosit de ei, de pe păşunile schitului, interzicându-le monahilor să se mai folosească de acel lot cu tot cu pădure.

Ba strângea grânele semănate de călugări, însuşindu-şi acea parte de pământ.

Iar în 1818 a năvălit cu o ceată de ţigani bătând monahii şi acaparând o desetină de pământ cu livadă. Conflictul cu Roset s-a încheiat abia pe la 1833. Cel de azi – rămâne la voia Domnului.

După ce se împrăştie lumea venită la Sfânta Liturghie, peste complexul monahal coboară o pace ce nu poate fi descrisă.

O linişte în care se aude numai muzica albinelor de la prisaca de sub pădure. Din când în când în acea muzică a după-amiezii se agită puii de rândunică din cuiburile de la biserica de pe izvor. Pe aleile goale din curte trece fără grabă câte o pisică cu pas lent, să nu tulbure pacea din jur. Doi pui mari de găină, sătui, se fac a căuta gâze prin iarbă, păşind atent să nu o pătulească.

Un câine, cuminte şi somnoros, îşi caută alt loc de umbră.

Când te depărtezi, peisajul devine şi mai scump privirii. Albastre Răstignirile din curte. Albastre ştiubeiele de sub pădure.

Albastre geamurile şi uşile chiliilor. Albastre acoperişurile şi cupolele celor două biserici.

Albastră oglinda apei din iazul mănăstiresc din vale. Albastru cerul, de unde le vede pe toate Maica lui Dumnezeu…  # 05  septembrie – octombrie  MOLDOVA  93

ACCENT

Casa în care a dăinuit chipul lui Ştefan

Nu s-ar putea să fie un muzeu al acestui sculptor?! Nu o merită oare?! Este o sugestie pentru autorităţile municipale, şi nu numai…

D

E Alexandru Plămădeală. Pe faţada casei de pe strada Bucureşti, 52, e ani buni, falnicul monument al lui Ştefan cel Mare şi în care a trăit împreună cu soţia, de acum fiind un artist plastic cunoscut, Sfânt de pe bulevardul ce-i poartă numele, fiind repus, - casa este una mică, rămasă din Chişinăul de altădată – se află o placă după mai multe vitregii, la locul său de la începuturi, nu e comemorativă. Din cei care trec pe alături, unii se opresc pe o clipă-două pur şi simplu o sculptură care împodobeşte foarte armonios peisajul să descifreze inscripţia, alţii, grăbiţi şi nepăsători, îşi continuă drumul fără urbanistic al capitalei noastre. El a devenit unul dintre cele mai semnici măcar să ridice ochii spre ea. Astăzi, aici trăiesc oameni pentru care nificative simboluri ale identităţii noastre de neam. De fapt, nici nu-l casa este pur şi simplu spaţiu locativ. percepem pe Voievod ca pe un chip de bronz – pentru noi, e ca şi cum Nu s-ar putea să fie un muzeu al acestui sculptor?! Nu o merită ar fi viu, atât de mult vorbitoare sunt faţa lui, mâinile în care ţine armele oare?! Este o sugestie pentru autorităţile municipale, şi nu nuce i-au fost pavăză în zbuciumata lui domnie – crucea şi spada… Dar ne mai… Apropo, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei deţine în fondurile putem noi oare lăuda cu toţii că am cunoaşte şi numele celui care l-a sale mai mule lucrări ale lui Alexandru Plămădeală. plăsmuit? La sigur că nu! Şi, fiţi de acord, s-ar cuveni să-l cunoaştem, cel puţin noi, locuitorii Chişinăului, mai ales că a fost şi el chişinăuian, născut Revista „Moldova” (printre altele, la 9 octombrie 1888, deci, exact cu 125 de ani în urmă!) în sectorul Buiucani.

96 MOLDOVA  SEPTEMBRIE –OCTOMBRIE  # 05

DiVertis

Nicolae ROŞCA

O LUMÂNARE...

Dacă-l priveşti cu atenţie - dar cu multă şi pătrunzătoare atenţie - înţelegi că Puică (pictorul Sergiu Puică) este un om grăbit. Însă nu într-atât de grăbit, cât să-şi piardă minţile şi cărarea către obiectivul vieţii sale, pe care - o, ce minune! - şi l-a descoperit la o vârstă relativ fragedă, când alţii la vârsta ceea nu se mai satură să se înfrupte din deliciile acestei necontenite sărbători, care este arderea noastră latentă, adică viaţa… l-am întâlnit odată, aproape de zorii zilei, întorcându-se enervat de la un zaiafet, de la care evadase pentru a evita alienarea…

Zicea: – Sunt nebuni aceia care cred că trebuie să participe la toate dezmăţurile pe care ni le serveşte viaţa… mult mai nebuni decât aceia, care îşi refuză aceste plăceri…

Atunci, în dimineaţa ceea, am observat întâia oară că poartă o cochilie în cârcă, şi asta m-a bucurat. Fiindcă, în mod normal, cochilia este indicele unui destin plin…

Dar, fireşte, înainte de toate i-am desluşit mersul „caracteristic", şi am înţeles (după mers, desigur, ) că este şi el un codrean nativ. Iar codrenii, în ciuda sanguinităţii lor, sunt nişte oameni extrem de precauţi şi calculaţi şi iau, în raport cu linia lor de plutire prin hăţişurile vieţii, poziţia unui semn de exclamare cu capătul de sus un pic înclinat înainte… Acest unghi ascuţit de la temelia codreanului este, în fapt, rezerva de echilibru, care îi asigură verticalitatea pe orice timp, dar mai ales pe timp de furtună. Iar pentru un codrean verticalitatea este vitală… …Aşadar, uitându-te la el cu atenţie, anume asta şi desluşeşti - un om grăbit cu o cochilie în spate. Da, şi poziţia ceea de semn de exclamare, cu vârful de sus înclinat… l-am mai întâlnit odată, când avea deja statut oficial de pictor consacrat, tot aproape de zorii zilei, şi mi-a spus, enervat, că se întoarce de la atelier.

– Atelierele sunt nişte localuri, în care unii pictori îşi ispăşesc pedepsele capitale…

– Şi după ce vi le ispăşiţi, ce urmează?

– O! a zis iritat Puică, puţini sunt aceia, care ajung să-şi ispăşească pedepsele până la capăt, în timpul vieţii. Cei mai mulţi şi le ispăşesc dincolo de moarte…

– E adevărat, zic. Dar… ştii că un semn de exclamare se poate transforma uşor în semn de întrebare?

– Şi ce dacă? Şi unul e semn, şi celălalt - tot semn. Importantă e poziţia lor în raport cu linia de plutire.

A scos din cochilia sa o sculă, de care nu mai văzusem până atunci, şi a gravat cu ea în spaţiul de deasupra trotuarului chipul său - aşa cum îl văd eu când îl privesc cu multă atenţie. Desigur, era banalul semn de exclamare cu vârful de sus uşor înclinat înainte… Însă Puică m-a avertizat să nu fac concluzii pripite. M-a luat de braţ şi am făcut împreună zece paşi îndărăt.

– Priveşte acum, mi-a zis. Ce vezi de aici, de la distanţă? Tot un semn de exclamare?

Mi-am frecat pupilele şi am deschis larg ochii… Acolo, în aerul de la colţul străzii, ardea o lumânare… Avea ceva monumental în structura sa, iar flacăra din vârf se zbuciuma frenetic, repezind limbi de foc în toate laturile. Printre aceste limbi de lumină şi foc se profila vârful de sus al lumânării, care…era înclinat înainte.

– E un alter ego…am zis, dar în esenţă, e tot un semn de exclamare. Dar, dacă aşa îţi place mai mult, îi poţi zice şi lumânare… 

# 05  septembrie – OCtOmbrie  MOLDOVA  97

DIVERTIS

Sergiu Puică (

autoportret

56  MOLDOVA  SEPTEMBRIE –OCTOMBRIE  # 05 98

)

DIVERTIS

# 05  SEPTEMBRIE – OCTOMBRIE  MOLDOVA  99 57