Revista moldova

Ecoul unei împuşcături criminale

Anghel basarab

DIALOG

Dorin RECEAN: „Nu de lege trebuie să ne fie teamă, ci de violatorii ei”

Dorin RECEAN Ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

8 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

A.B.: - Domnule Ministru de Interne, dumneavoastră când aţi auzit despre incidentul de la „Pădurea Domnească”? Vă adresez această întrebare, pentru că în conştiinţa socială un ministru de interne este omul, care trebuie să cunoască evenimentele (uneori) chiar înainte ca ele să se producă…

D.R.: - În ziua ceea, la Făleşti, s-au întâmplat mai multe cazuri excepţionale. Dacă vă mai amintiţi, tot atunci a fost asasinat un angajat al unei case de schimb valutar. Dar, printr-un straniu concurs de împrejurări, informaţiile ne-au parvenit… separate unele de altele şi oarecum sortate, parcă verificate de cineva în prealabil… La 4 ianuarie, ora 12.57, ni s-a comunicat despre faptul că procuratura din localitate a iniţiat o cauză penală în legătură cu un omor din imprudenţă. Tot atunci am aflat că decesul nu este înregistrat. Asta a produs o mare confuzie: pe de o parte aveam un dosar pornit, iar pe de alta, motivul începerii lui, adică decesul, nu este înregistrat în conformitate cu prevederile legii. La acea oră nu se ştia nimic despre vânătoare, nu se cunoştea nici componenţa grupului de vânători. Totuşi, nu ne-a fost greu să stabilim că a avut loc o petrecere cu oaspeţi suspuşi de la capitală - procurori, judecători, oameni de afaceri, responsabili de la ministere şi Agenţii de stat… Floarea neamului, cum se zice. Când am încercat să aflăm de la Procuratură motivul deschiderii cauzei penale, aceia ne-au răspuns scurt: nu e treaba Poliţiei. Şi, din punct de vedere legal, aşa este: dacă Procuratura iniţiază o acţiune, are dreptul să o facă pe cont propriu şi să nu comunice despre asta şi Poliţiei. Totuşi, noi am aflat pe căile noastre specifice cine a participat la vânătoarea ceea, despre procurori şi judecători…

Era firesc că Poliţia, ca, de altfel, şi SIS-ul, şi alte instituţii abilitate, pur şi simplu, au fost obligate să ia în vizor această întâmplare ieşită din comun.

Iar două zile mai târziu apare la televiziuni şi Sergiu Mocanu cu dezvăluirile sale senzaţionale…

Iată, cam în ordinea asta ne-au parvenit informaţiile de la Făleşti.

A.B.: - Nu ştiu de ce am impresia, domnule ministru, că şi vânătoarea în sine, cu toate câte s-au mai întâmplat în cadrul ei, şi informaţia care v-a fost şi ne-a fost servită proporţionat şi dozat, fac parte dintr-un scenariu drăcesc. Am ciudata impresie că băieţii ăştia, cu toate că sunt procurori şi judecători cu stele în frunte, au fost ademeniţi de nu se ştie cine într-o capcană fermecată, la care ei nu s-au gândit nici în cele mai triste gânduri ale lor. Aşa se comportă toţi oamenii aroganţi, care la un moment dat au impresia că l-au atins pe Dumnezeu de un loc intim… Sugeraţi-mi cine este autorul acestei dulci diversiuni ca să mă duc să-l felicit!

D.R.: - Excludeţi varianta cu diversiunea. Dacă însă ţineţi la dânsa aşa de mult, atunci va trebui să acceptaţi că şi-au întins cursa chiar participanţii la petrecere. Felicitaţi-i pe dânşii… Eu privesc altfel la întâmplarea asta. Un grup de prieteni au hotărât să se recreeze, organizând o vânătoare. Deocamdată, trecem peste faptul că „prietenii” fac parte din elita justiţiei naţionale, că s-au dus să vâneze într-un loc interzis, că au folosit arme - unele neînregistrate deloc, iar altele, pur şi simplu, interzise, - că au mai făcut şi alte matrapazlâcuri. Dacă nu ar fi fost omorât un om în timpul vânătorii, toate aceste mici „Năzbâtii” ar fi fost trecute cu vederea, fiindcă, din păcate, aşa se procedează la noi. Însă a urmat tragedia, a fost ucis un tânăr, care nici măcar nu participa la vânătoare. Ei, iată, ceea ce a urmat, îngroaşă gluma rău de tot. Fiindcă elita justiţiei naţionale a ascuns crima, în loc să o declare. Cu alte cuvinte, au continuat să sfideze legea, să o violeze într-o manieră profund mojicească şi să se comporte aşa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar acest comportament al lor a pus societatea pe jar…

Ecoul unei împuşcături criminale

Anghel Basarab

atitudine

Ion diacov:„PRIN COMPORTAMENTUL SĂU, EL A JIGNIT ÎNTREAGA BREASLĂ A PROCURORILOR”

Ion Diacov Procurorul Municipiului Chişinău

10 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

A.B.: - Domnule Procuror Municipal, prin oraş s-a zvonit, atunci când s-a aflat că superiorul dumneavoastră, Procurorul General Zubco, a fost printre vânătorii de la „Pădurea Domnească”, şi că foarte mulţi procurori ar fi optat pentru organizarea unui amplu protest public… El ar fi trebuit să se desfăşoare, conform aceloraşi zvonuri, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, iar pe la sediile agenţiilor de presă ar fi fost programate conferinţe şi dezvăluiri, care ar fi eclipsat toate scandalurile din lume. Aşa e?

I.D.: - Aşa şi nu prea. Întotdeauna am considerat că venirea acestui om (Zubco – nota red.) în Procuratură nu a fost o simplă greşeală, ci o infracţiune. Fiindcă atunci când cineva, care nu a muncit nici o secundă în domeniul ăsta, devine instantaneu managerul principal, figura lui centrală, finalul unei asemenea întreprinderi nu poate fi altul, decât unul de groază. Ceea ce ne-a şi fost demonstrat în cadrul guleaiului de la „Pădurea Domnească”.

A.B.: - Sugeraţi că Zubco nu a avut cuvenita pregătire profesională? Că nu a mai activat în domeniul ăsta?

I.D.: - Ba nu sugerez, ci declar că a venit de cu totul altundeva…

A.B.: - De unde?

I.D.: - Ei, asta e altă treabă. Nu cred că CV-ul dânsului reprezintă pentru presă o mare taină de stat. Cu atât mai mult că chiar eu am citit în nu mai ţin minte care ziar cum că ar fi studiat la una din universităţile private de la noi, tot acolo ar fi activat în calitate de lector, apoi ar fi fost managerul unui club de noapte (ziarul cela scria că ar fi fost chiar DJ la club…), care club ar fi aparţinut unui oligarh de-al nostru, după care a fost urcat direct în scaunul de Procuror General…

A.B.: - Cu alte cuvinte, vreţi să spuneţi că anume oligarhul cela l-ar fi aburcat în tronul de Procuror General? Care e numele oligarhului?

I.D.: - Nu. După cum scrie buchea legii, Procurorul General este propus de Preşedintele Parlamentului şi investit în funcţie de Parlament. Adică, şi pe ăsta tot Parlamentul ni l-a dăruit…

A.B.: - Da, dar Parlamentul este constituit din nişte partide, care partide au nişte stăpâni, care stăpâni sunt nişte simpli oligarhi… Care partid şi-l revendică pe ex -„general” ca fiind „omul său”?

I.D.: - E o mare enigmă!

A.B.: - Şi de ce aţi fost atât de convins că mandatul Procurorului General Zubco va fi un eşec?

I. D.:- Eşec? A fost o catastrofă! Cel care-i va urma, care va trebui să fie un specialist de clasă, are mult de muncit pentru a drege ce a stricat „vânătorul”.

A.B.: - Cine numeşte procurorii de raioane, sectoare, subdiviziuni diverse?

I.D.: - El, „generalul”.

A.B.: - Adică, teoretic vorbind, „generalul” ăsta îşi poate croi din cadrele subordonate o reţea de procurori uşor corupţi, pe care i-ar manipula după bunul său plac sau, şi mai frumos, după placul proprietarului clubului de noapte, care e, din întâmplare, un simplu oligarh şi şef de partid cu interese politice, economice etc.?

I.D.: - Da. Doar că în contextul ăsta îmbinarea de cuvinte „teoretic vorbind”, pe care o folosiţi impropriu, nu e la locul ei. Lucrurile s-au întâmplat în dimensiunea reală, în cea practică şi foarte palpabilă. În mandatul lui (Zubco - nota red.), Procuratura s-a detaşat de esenţa sa şi de prevederile legii atât de mult, atât de departe…

D

acă într-adevăr e aşa, dacă cei plecaţi dintre noi de bună seamă văd din Ceruri ce facem noi, rămaşii pe Pământ, şi se bucură ori se întristează, atunci în seara de 12 martie 2012, Mihai Dolgan a avut a trăi Acolo o mare bucurie, văzându-şi „Noroc”-ul revenit în scenă. Ce-o fi zis el despre cei câţiva tineri noi din formaţie, putem doar presupune, însă cât priveşte prezenţa, alături de toţi ceilalţi, a lui Liviu Ştirbu, la sigur, îl va fi ajutat să priceapă că evenimentul, în mare parte, se datorează anume lui.

Altcineva n-ar fi reuşit s-o facă. Pe lângă faptul că au fost prieteni, au şi croit împreună anevoiosul drum al acestui faimos ansamblu, mulţi ani la rând Liviu Ştirbu fiind şi coparticipant activ al destinului artistic al acestuia, şi beneficiar al succeselor lui. Deşi, cum se spune, ce-a fost, a fost, iar acum trăim alte vremuri, în care mai că întotdeauna prioritatea i se dă pâinii de toate zilele, totuşi nu în zadar afirma anticul Sofocle că, atunci când corpul e rob, spiritul poate fi liber, or tocmai având spirit liber, unii oameni deseori izbutesc să facă ceea ce nu izbuteşte toată societatea. În acest sens, „Noroc”-ul a avut noroc anume de un om cu spirit liber, Liviu Ştirbu, care, la rugămintea şi îndemnul regretatului Andrei Lozovan, şi dânsul un bun prieten al lui Dolgan, a cutezat să se antreneze într-o muncă pe cât de atractivă, pe atât de riscantă.

Atractivă, deoarece i s-a dat mână liberă să lucreze cu acest ansamblu aşa cum găseşte el de cuviinţă, în calitate de muzician, compozitor şi producător, pentru ca, în ultimă instanţă, nu pur şi simplu să-l readucă în scenă după o lipsă îndelungată, ci ca el să reapară în faţa spectatorilor cu o imagine renovată.

Riscantă, deoarece ultimele două decenii au introdus corectivele lor în toate domeniile, inclusiv în artă, ele însă nu întotdeauna fiind benefice pentru evoluţia procesului artistic, aşa încât o bună parte

din public, îndeosebi cel tânăr, şi-a format gusturile şi preferinţele ascultând o muzică „uşoară” în sensul absolut al acestui calificativ, pe care am putea chiar s-o numim „de larg consum”. Pe când repertoriul „Noroc”-ului în permanenţă a fost unul select, mulţimea de fani punând preţ anume pe rafinamentul muzical specific doar lui.

Riscul pe care şi l-a asumat Liviu Ştirbu a fost, până la urmă, îndreptăţit, dovada făcând-o însăşi reacţia publicului după fiecare cântec interpretat, unii dintre spectatori aplaudându-i pe artişti cu lacrimi în ochi. Printre lucrările noi prezentate, una i-a făcut să-l vadă pe Liviu Ştirbu cu vioara în mâini, alături de ceilalţi violonişti din ansamblu intepretând „Hora spiccato”, o piesă scrisă chiar de el.

A fost ceva neaşteptat, deoarece, la orişice manifestare muzicală, el apare cu nelipsita-i chitară, părând a fi cu acest instrument ca un tot inseparabil. Cum şi este, de fapt.

Totuşi, oricât ar părea de incredibil, mai întâi a fost vioara… A dat peste ea în podul casei. Când a început să înveţe la şcoală, urca deseori ca să răsfoiască în semiîntuneric fel de fel de reviste şi manuale, depozitate acolo de tata, pentru că nu le mai folosea în activitatea sa de profesor. Peste un timp, pierzând interesul pentru acestea, curiozitatea de copil l-a împins să se uite ce mai este primprejur. Întrun colţ al podului, a dat peste un patefon acoperit cu un strat gros de colb, iar alături, într-o ladă, a găsit o vioară fără corzi şi o chitară cu gâtul descleiat. Tata i-a spus că vioara i-o dăruise un unchi, iar la chitară cântase chiar el în anii când învăţa la Iaşi. Nu poate explica nici acum de ce, însă mai întâi mâna i s-a întins spre vioară. I-a agăţat cum l-a ajuns capul cele trei corzi, a acordat-o la auzul său şi a început să intoneze la întâmplare. Ceva mai târziu s-a apucat de chitară.

I-a agăţat şi ei patru corzi, a acordat-o tot la fel, cum l-a dus capul, după care cânta la ea zile întregi, combinând fel de fel de motive şi improvizând unele melodii. Tata, văzându-i acest interes, a încleiat #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 33

aniversări

deloc. Când şi-a pus pe picioare un studiou, s-a văzut obligat să înveţe o groază de lucruri noi din domeniul tehnic, pentru a fi în stare nu, pur şi simplu, să realizeze nişte idei, ci să le realizeze la un nivel cât se poate de înalt. Mai târziu, au apărut şi alte studiouri, unele utilate mai modern decât al lui, dar, în opinia colegilor săi, produsul lui Liviu Ştirbu e mai bun, deseori cel mai bun, şi asta pentru că în această muncă el însuşi investeşte tot ceea ce are mai bun şi ca om, şi ca profesionist. Orice ar face, lucrează foarte serios, de unul singur sau în colaborare cu cineva, ca să spună ceea ce a vrut anume aşa cum a vrut, în modul cel mai sincer şi convingător, ca să aducă în faţa lumii un produs muzical elegant, despre care ea să zică, aşa cum se exprimă pământenii lui de la Step-Soci, că „e un lucru făcut pe cinste”. Iată de ce îi este foarte drag tot ce a reuşit să facă pe tot parcursul vieţii sale.

Uneori, la această dragoste se alătură o nostalgie răvăşitoare, pe care nici nu încearcă s-o alunge, pentru că e un dor firesc de timpuri deosebit de frumoase din viaţa lui. Bunăoară, anii cât a activat în calitate de chitarist şi compozitor în formaţia „Plai” a lui Ştefan Petrache. La „Plai”a trăit mai multe bucurii. Mai întâi, anume acolo s-a întâmplat ceea ce urmărea şi până la aceea, şi după aceea: a adus în faţa spectatorilor nu cântece de succes comercial, dar nici un produs supersofisticat, care să fie înţeles doar de o mână de oameni din domeniu, ci creaţii de o muzicalitate şi profunzime capabile să placă tuturor categoriilor de spectatori. Bineînţeles, asta a fost posibil şi datorită colegilor săi, pentru că toţi membrii ansamblului au manifestat o atitudine foarte creativă faţă de tot ce le-a propus el. Într-un an, „Plai” a avut un turneu de două luni şi jumătate la Moscova şi în regiunea Moscova. Şi, cântând doar un cântec pe jumătate în rusă, erau aclamaţi şi chemaţi la „bis”. Iar lui Ştefan Petrache, practic, i-a scris întreg repertoriul. Dându-şi seama că are un potenţial pe care se părea că el însuşi nu-l bănuia, intuind că poate fi şi altfel, şi-a propus să-i ofere lucrări ce l-ar impune să exploateze la maximum capacităţile sale vocale . Această colaborare n-a mers ca pe apă din prima zi. Materialul era prea surprinzător pentru Ştefan, aşa că, în prealabil, au fost nişte discuţii, unele aprinse, altele mai calme.

Chiar s-au cerut nişte eforturi din partea interpretului, însă, până la urmă, a reuşit să se înscrie firesc în materialul muzical şi textual al lui Liviu Ştirbu. Mai mult: însuşi Ştefan Petrache şi-a impus în această conlucrare nişte viziuni proprii, care s-au înscris armonios în aceste mesaje, manifestând o pătrundere şi o percepere neaşteptate chiar şi pentru el însuşi. În schimb, tot ce au făcut împreună, a fost foarte convingător pentru toată lumea – şi pentru ascultătorii simpli, şi pentru profesionişti. Cea mai mare satisfacţie pe care a trăit-o atunci compozitorul a fost să-i audă pe mulţi profesionişti spunând că acesta e un alt Petrache decât cel pe care l-au cunoscut până atunci.

Dacă am trăi în timpuri mai bune, mai benefice pentru artă, se prea poate că ar fi posibil să-l cunoaştem şi pe un alt Liviu Ştirbu decât cel pe care l-am cunoscut până acum. Ar fi un mare autor de rock-operă. Se numeşte „Mioriţa” şi este prima operă de acest fel din Moldova. A scris-o mai bine de două decenii în urmă, pe când era

student la compoziţie, anul patru. A fost montată chiar atunci, cu concursul regizorului Veaceslav Madan, lucrându-se la ea fără nici un aparataj, dar cu mult entuziasm, timp de nouă luni, cu câte 2-3 repetiţii în fiecare zi, fiind prezentată mai întâi pe scena Teatrului „Cehov”, fiind privită de unii spectatori de 3-4 ori, apoi la „Ginta Latină”, după care şi în mai multe oraşe din România.

Dar mai departe?

Mai departe s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi în alte domenii, de la ’92 încoace. Pentru a continua să existe, acest proiect necesita susţinere şi investiţii mai serioase. Şi, fiindcă nu le-a avut, a rămas acolo unde s-a oprit. Acum, o bună parte din interpreţii de atunci nu mai sunt în ţară, iar în ţară, cu regret, se manifestă interes pentru alt gen de lucruri, aşa că autorului nu-i rămâne altceva decât să răsfoiască din când în când partitura, mângâindu-şi sufletul cu speranţa că, odată ce lucrarea există, poate, cândva, printr-un concurs mai fericit de împrejurări, din nou va prinde la viaţă. Aşa zic şi fetele lui – că această zi neapărat va veni.

Fetele lui sunt soţia, cunoscuta pianistă Angela Socolov, şi fiica Livia, elevă în clasa a opta la Liceul „Ciprian Porumbescu”, specialitatea pian. Livica a început să evolueze în scenă de la vârsta de 8 ani şi prin sclipitorul său talent a devenit cunoscută atât în ţară, cât şi peste hotare, demonstrând performanţe, despre care tata zice că le depăşesc pe ale lui… Şi dacă e adevărat totuşi că cei plecaţi dintre noi văd din Ceruri ce facem noi, cei rămaşi pe Pământ, şi se bucură ori se întristează, atunci la sigur că tatăl lui Liviu, Valentin Ştirbu, trăieşte Acolo multe zile pline de bucurie pentru ceea CE şi CUM le face pe toate harnicul său fiu alături de cele două Zâne ale muzicii…

#01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 35

auzite în copilărie de la bunica ei. Mama - Dona, a avut o voce deosebit de frumoasă, tata - Ilie, de asemenea, cânta la fluier, caval, clarinet. Eu am crescut şi m-am format într-o densă atmosferă muzicală. Îmi plăcea tare mult să mă duc la horă-n sat sau la nunţi, unde mă impresiona nu atât mireasa, cât lăutarii. Muzica a fost întotdeauna o prezenţă firească, naturală, în viaţa mea.

RR.R.: - Ce semne ţi-a arătat Dumnezeu că vei fi soră geamănă cu muzica?

MM.M.: - Ştii că noi eram pe atunci cam certaţi cu divinitatea. La întrebarea asta ar fi mai bine să-ţi răspund cu nişte versuri de-ale mele:

Foto: Nicolae Răileanu

Toate icoanele din casa noastră Erau cu chipul Maicii Domnului, Ţinându-l pe pruncul Iisus în braţe.

Astfel, mama se putea ruga, pe rând, Dacă n-o auzea cumva Maica Domnului, Se ruga la Iisus. Dacă n-o auzea Iisus, Se ruga la Maica Domnului.

Icoana din casa mare Abia de se mai zărea dintre perdeluţele Brodate, ornate cu danteluţe crohmălite.

Noi, fiind dobă de ateism, Ne uitam cam sceptic la icoane, Ironizând-o pe bâta Marinca Ori de cite ori bătea mătănii.

– Mata crezi cu adevărat în Dumnezeu?

O întreb pe mama într-o bună zi, Când ştergea praful de pe icoana Din casa mare.

– Cred, cum să nu, îmi răspunse ea, Da să-l întâlnesc, trei zile mă sfădesc cu El, Că tare multă lume în jur e nedreptăţită Şi El se preface că nu vede.

– Da se permite să te cerţi cu Dumnezeu?

O întreb mirată.

– El le înţelege pe toate, zise mama De data asta cu o voce mai domoală.

E bun la suflet, e îngăduitor şi iartă, Asta-i meseria Lui - să ierte… Şi am înţeles că mama Mai ştergea din când în când Praful de pe icoane ca Dumnezeu Să vadă mai bine nedreptăţile din jur…

Pe când eram adolescentă, aveam un vis constant - noapte de noapte visam că zbor. Curenţii de aer cald mă ţineau sus, uneori mă pomeneam sus-sus, în funcţie de mişcările mâinilor care-mi serveau drept aripi. Dimineaţa, o tot întrebam pe mama, care ştia de minune să tălmăcească visele, ce ar însemna visul ăsta al meu, şi ea îmi răspundea aşa: „Ai să ajungi, mami, să te cunoască lumea”. O luam mereu ca pe o glumă bună.

RR.R.: - Zborul din vis e creştere, naturală şi profesională. Pasiunea pentru muzică au fost aripile din vis. Am întâlnit pe undeva o afirmaţie a nu ştiu cui, că în activitatea multidimensională pe care o desfăşori, în capul listei ar fi predilecţia pentru folk şi muzica populară. Aşa să fie? Părerea mea este că în toate ce ai întreprins, ai presărat şi picături din suflet, or, tot ce se face cu dăruire, cu dăruire se întoarce. Să zicem, cercetarea ştiinţifica s-a soldat cu nişte cărţi şi studii de referinţă, una din ele fiind monografia satului natal, pentru care giurgiuleştenii îţi sunt recunoscători. Profesoratul de succes se măsoară în discipoli pe potrivă, uite că aici chiar nu ştiu cine a perseverat, îndrumaţi fiind de profesoara Maria Mocanu.

MM.M.: - Am avut mereu uşurinţa sau harul de a scrie. Am editat cinci

povestea unei zâne

cărţi – cea de-a cincea – „Faţa Soarelui”, editată în primăvara asta - este o carte cu povestiri pentru copii, o dedicaţie copiilor mei, dar şi mamei mele, care are un rol anume în această carte. Am avut multe întâlniri pe la biblioteci, şcoli cu ocazia prezentării cărţii, care place nu numai copiilor, dar şi celor mari. În tot ce am realizat până acum, am pus mult suflet, fără asta nu se poate, fără asta nu poţi fi convingător.

RR.R.: - Eminescu ţi-a purtat noroc, pentru că a fost şi este acea melodie dedicată Luceafărului poeziei, una pe care o fredonează mulţimea de melomani. Ce alte nume sau lucrări, de care nu bănuim, te-au marcat? „Galbena gutuie” a lui Adrian Păunescu este şi ea o piesă de aur, de rezistenţă.

MM.M.: - Mai întâi de toate trebuie să-ţi mărturisesc că m-a frapat, m-a marcat creaţia noastră folclorică de o mare frumuseţe, de o subtilitate extraordinară şi de un simţ al frumosului ieşit din comun. Multă lume astăzi pune semnul egalităţii între autentic şi valoare estetică, dar nu este chiar aşa. Autenticitatea nu înseamnă automat valoare estetică.

Câteodată dau de nişte versuri de-mi stă mintea în loc de frumoase ce-s, sunt miez din miezul sufletului acestui popor foarte şi foarte talentat.

Am cântat din versurile lui A. Suceveanu, L. Lari, I. Hadârcă, A. Blandiana, N. Dabija.

Cred că Eminescu, într-adevăr, mi-a purtat noroc. Mai puţin, Creangă, pe care îl ador.

Era prin 1979 sau 1980, când m-am apucat să organizez la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” o serată literară consacrată marelui povestitor din Humuleşti. Pe lângă numerele artistice, pregătisem şi nişte citate despre scriitor, printre care şi: „Creangă este Homer al nostru”.

Unul din securişti, parcă-l văd, avea ochi albaştri, m-a denunţat acolo sus, la partid. Doamne, ce neplăceri am mai avut, de-mi venea să-mi iau lumea-n cap. M-au chemat la sindicat, la partid, mi s-a spus că Creangă nu este al nostru. Eu le explicam că am luat citatul dintr-o carte editată la „Hyperion”, la noi, în acelaşi an. Nimic. Cei care m-au ajutat să ies din acea încurcătură au fost Ion Borşevici şi Nicolae Mătcaş.

RR.R.: - Sunteţi o familie în totalitate artistică, soţul plastician, iar fetele, împrumutând şi de la unul, şi de la altul, se menţin în albia frumosului într-o formulă modernă, dar cu înclinaţii întru perpetuarea tradiţiilor strămoşeşti. De ce la Festivalul Iei n-aţi fost toate trei împreună, ştiu că le place şi lor portul naţional?

MM.M.: - Fetele mele adoră iile şi tot ce ţine de tradiţie, pentru că au crescut într-o atmosferă muzicală, artistică, folclorică. Nu au fost la Festivalul Iei, pentru că sunt departe. Rodica, cea mică, e în Franţa, îşi creşte copilul, care se numeşte Daniel Luca, este primul nostru nepoţel, e o minune de copil care ne gângureşte în fiecare seară pe Skype. Iar Dana e la Bucureşti.

RR.R.: - Cum se îmbina activitatea de pe lângă Preşedinţie cu firea artistică a Mariei Mocanu? Nu te obosea programul dublu de activitate: serviciul ca atare şi ocupaţia de suflet, care ţi-a înnobilat numele cu titlul de Artistă a Poporului?

MM.M.: - Am fost referent la cultură în Aparatul Preşedintelui din 2010 pînă în 2012. Acum muncesc la un post de radio unde realizez o emisiune de etnologie. Sunt la locul potrivit. Nu e ceva nou pentru mine. Am mai lucrat la Antena C câţiva ani, unde, de asemenea, făceam o emisiune de folclor. Mă simt la locul meu, în largul meu.

RR.R.: - Ce piese în premieră pregăteşti acum?

MM.M.: - Pregătesc câteva cântece noi, care deocamdată s-au blocat la aranjor, sper să le putem debloca cât de curând.

RR.R.: - Am trecut cu bine de luminoasele Sărbători de Iarnă… cu ce colind inedit ai prefera să încheiem acest dialog?

MM.M.: - Cu o urare tradiţională pentru cititorii revistei „Moldova”: – Să trăiţi, să înfloriţi Ca frunza din vii La mijlocu' Sfintei Marii!

De vară – bucuroşi, De iarnă – sănătoşi, La anu' şi la mulţi ani!

#01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 43

săgeţi

Victor PROHIN: – În cadrul unui dialog, poetul Aurel Ciocanu saluta, de peste ocean, „apariţia neaşteptată a unui epigramist talentat – Ion Diviza”…

Ion DIVIZA: – Pentru mine, cel puţin, nu a fost neaşteptată. Dimpotrivă, cred că era cam întârziată. Am însăilat primele poezii în primii ani de şcoală. Prin clasa a noua, încercam să scriu şi epigrame. Drept model îmi serveau catrenele publicate în revista Chipăruş, dar şi (sau în primul rând) cele din cărţile lui Petru Cărare, pe care le împrumutam de la biblioteca sătească. Din acea perioadă, îmi amintesc doar un catren de-al meu, „Verzi şi uscate”, la care m-am chinuit multişor: E frunza verde în livezi, / Dar pică pe neaşteptate, / Când fetelor cu ochii verzi / Le torni, Ioane, verzi şi-uscate.

VV.P.: – Ai urmat Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău.

II.D.: – Fiind student, am participat la lansarea cărţii Parodii şi epigrame a îndrăgitului scriitor satiric Petru Cărare. Maestrul anunţase şi un concurs pentru cea mai reuşită epigramă. Premiul – un volum cu autograful autorului. A fost primul concurs câştigat de mine. I-am adresat lui Petru Cărare epigrama „Autorului volumului Săgeţi”: Aş vrea, pentru arcaşul nesupus / Să zic aici o vorbă sănătoasă: / Săgeata, dacă-i slobozită-n sus, / Se-ntoarcen capul celui care-a tras-o. Catrenul suferă un pic sub aspect prozodic, dar juriul, mărinimos, n-a luat carenţa în consideraţie. Drept încurajare, poetul mi-a oferit un autograf: Hai, mai fii şi autor! / Cititor? E mai uşor! Cea mai mare bucurie mi-a provocat şarja pe

care mi-a improvizat-o, pe coperta aceluiaşi volum, Glebus Sainciuc, el caligrafiind sub desen: Epigramistului Ion Diviza. Astfel, am aflat, de la Domnia sa, că sunt epigramist.

Deci, naşii mei întru epigramă sunt Petru Cărare şi Glebus Sainciuc.

VV.P.: – Până să îmbrăţişezi epigrama, ce specii literare ai încercat?

II.D.: – Am practicat toate genurile şi speciile satirico-umoristice… scurte. Dar nu numai pe acestea. Am scris şi poezii serioase: sonete, rondeluri, versuri de dragoste… Un critic mi-a scurtat niţel aripile, sfătuindu-mă să trec la… proză. Era şi momentul: proaspăt angajat în câmpul ziaristicii, trebuia să-l ar din răsputeri. Timp de un deceniu, m-am dedat gazetăriei aducătoare de salariu şi onorarii, rareori publicând vreun scheci, o epigramă sau o miniatură umoristică. După aceasta, am scris şi piese scurte, am realizat traduceri, dramatizări şi adaptări pentru scenă, am compus texte pentru cântece, fabule, poezii pentru copii, mai pe scurt, am făcut de toate.

VV.P.: – Majoritatea autorilor de aforisme au pornit a le scrie la o vârstă mai coaptă. În volumul Dintre sute de catarge (1980), apărut pe când aveai 25 de ani, eşti prezent cu maxime ori panseuri, cum le zicea Tudor Muşatescu…

II.D.: – Acele panseuri erau, probabil, poantele viitoarelor epigrame…De altfel, între maximă/panseu şi epigramă există evidente afinităţi. Ambele sunt concise (minimum de cuvinte, maximum de sens),

au o structură specifică a redării mesajului care reprezintă, în general, o descoperire filozofico-literară, un paradox îmbrăcat în veşmânt artistic („cuvinte înaripate”). În anii de studenţie, am completat câteva caiete cu gânduri/maxime proprii şi străine. M-a încurajat să scriu şi să public aforisme criticul literar Gheorghe Mazilu, autor al mai multor volume de maxime.

VV.P.: – În 1965, când absolveam Facultatea de Filologie, fusesem repartizat la lucru în satul tău de baştină, Stolniceni, să predau limba şi literatura română, pe atunci, desigur, „moldovenească”. N-am ajuns să-ţi văd satul. Până la începerea noului an de învăţământ, mi-au propus să vin în redacţia emisiunilor pentru copii a Televiziunii. În cazul în care mă stabileam la Stolniceni, ce material aveam să găsesc pentru viitoarelemi scrieri?

II.D.: – Personaje comice de toată frumuseţea, vorbind într-un limbaj colorat (drept că, pe alocuri, rusificat mai ceva ca la Chişinău), situaţii care de care mai haioase. Ai fi avut la îndemână şi un folclor bogat, cu tentă umoristică. Sătenii mei sunt ascuţiţi la limbă, ce mai! Eu sunt, posibil, cel mai timid şi inofensiv stolnicenean!…

VV.P.: – Dintre condeiele satirico-umoristice de la noi, eşti, după mine, singurul care merită să fie inclus în Cartea Recordurilor: ai lucrat la toate publicaţiile umoristice de la noi. În pauzele dintre o redacţie sau alta, îngrijeai pagini sau rubrici de satiră şi umor în ziare serioase. #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 59

săgeţi

II.D.: – Aş zice că e o exagerare! La Academia umorului, a lui Teodor Popovici, n-am lucrat, am colaborat ca autor netitular. Cineva ar putea înţelege că nu încălzeam mult locul la o publicaţie şi săream în altă redacţie.

Dar nu e chiar aşa. Din 1980 până în 1990, am lucrat doar la trei publicaţii: Viaţa satului, Literatura şi arta şi Chipăruş (ce-i drept, la această revistă, în două rânduri: ’83-’85 şi ’87-’90). Din 1990, rămân omul Teatrului Satiricus, numărându-mă printre fondatori, dimpreună cu directorul artistic Sandu Grecu şi câţiva actori. Celelalte munci le fac prin cumul: publicaţii umoristice, pagini şi rubrici de satiră şi umor, colaborări la emisiunile de divertisment ale Televiziunii şi Radioului Naţional.

VV.P.: – Cum ai devenit colaborator la Chipăruş, revistă la care am lucrat un răstimp şi eu? Ce a însemnat pentru tine munca la această publicaţie?

II.D.: – Păcat că n-am prins şi eu acele vremuri, când erai redactor-şef adjunct la Chipăruş! Din povestirile colegilor, ştiu că au fost timpuri frumoase. Apoi şi-a băgat mai insistent codiţa în treburile revistei ceceul, peceme-ul. Eu am apucat alte timpuri.

Dar… a fost interesant. Chipăruşul era unica publicaţie vie, pe care puteai s-o citeşti (dar şi s-o redactezi) cu plăcere. Cum am ajuns la Chipăruş?… Lucrau acolo prietenii mei - Igor Grosu şi Victor Pavliuc. Deci, mai publicam şi eu, din când în când, câte-un foileton. Se cereau materiale pe teme de producţie, iar eu eram corespondent în secţia agricolă a ziarului Viaţa satului, „un mare specialist”.

La prima ocazie, am făcut saltul în secţia de foiletoane a revistei, muncind apoi, cot la cot, cu Alexandru Vasiliuc, Gheorghe Postolachi, Nicolae Roşca, Vasile Severin, Ion Diordiev, Nicolae Dorofeev, Alexei Grabco şi, bineînţeles, cu amicii Grosu şi Pavliuc, de la care am avut multe de învăţat.

VV.P.: – O treaptă în afirmarea ta a constituit-o administrarea paginii de satiră şi umor la săptămânalul Literatura şi arta.

II.D.: – De fapt, la Literatura şi arta am fost responsabil de compartimentul „Cultura satului”, împreună cu muzeograful Vasile Malaneţchi. E drept că, o vreme, am administrat şi „Beciul vechi”. Aici, orizontul satirei şi umorului era, fireşte, altul decât cel din Chipăruş şi din alte publicaţii aflate la cheremul cece-ului. Se publica, în temei, literatură umoristică. Întrucât, în acei ani, se plăteau onorarii frumuşele pentru fiecare text, pentru fiecare caricatură, nu era deloc simplu să publici la „BV”. Nici nu încăpeau totdeauna în pagină cele mai bune texte. Iată de ce administratorul „BV” era mereu criticat pe la şedinţele redacţiei că nu publică umor de calitate. Însă acel administrator criticat nu eram eu!…

60 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

VV.P.: – Timp de câţiva ani, publicai, împreună cu Victor Pavliuc, o publicaţie cu fizionomie individuală, Post-Scriptum. Era o revistă întrebată în chioşcuri. Aţi iniţiat şi editarea unei serii de cărţi – Biblioteca PostScriptum. De ce a dispărut repede?

II.D.: – Repede n-a dispărut!… Repede (adică, Alexei Repede, directorul fondator al revistei) e şi azi un om de afaceri prosper, în România. Dar, în acel nefast moment, în 1999, a fost supus unui atac raider, al puterii, după care nu şi-a revenit mult timp. Rămasă fără suport financiar, publicaţia şi-a dat ortul… lui Păcală.

VV.P.: – Ai făcut, în colaborare cu un împătimit de umor, Vasile Rusu–Sadovanu, câteva numere ale altei reviste, Pardon. Titlul, după câte îmi amintesc, fusese găsit de Efim Bivol.

Vasile mi se destăinuia: „Umoriştii de la noi mi-au spus că, de scot public măcar un număr de revistă, voi merita să-mi fie dezvelit un bust lângă Casa Presei”. Omul a editat, împreună cu tine şi cu eternul secretar-responsabil Gheorghe Postolachi, cinci numere.

Dar osteneala lui n-a fost observată?!

II.D.: – Osteneala a fost observată, dar de plătit nu s-a grăbit nimeni să-i mai plătească.

Vorba e că toate acele numere au fost editate din banii adunaţi de Vasile de la sponsori. Un consătean al lui, din Sadova, i-a dat, pentru a susţine umorul scris şi cel desenat, un butoi cu vin. Uneori, mergeam prin instanţe şi noi, eu cu Postolachi, dar şi personalităţi cunoscute în lumea umorului – nea Costache Constantinov, Dumnezeu să-l odihnească, Gheorghe Urschi, Tudor Tătaru şi alţii. Scriam scrisori oficiale, pe care le semnau personalităţi din domeniul literaturii, artei, politicii.

Vasile a încercat să deschidă uşile primelor persoane în stat. I s-au deschis, unele. Însă a ieşit pe ele aşa cum a intrat, pardon, cu sacul gol. Apropo de titlul revistei, Pardon. Într-adevăr, ne-a fost sugerat de Efim Bivol, dar mare mi-a fost surpriza să aflu, ceva mai târziu, că o revistă de divertisment cu acest titlu apărea la Bucureşti, prin anii ’20 ai secolului trecut.

VV.P.: – Apoi, a mai fost o publicaţie, aplaudată în cercul strâmt al satiricilor de la noi şi la un festival al umorului, în România, Cu-cu!…

II.D.: – Din păcate, şi aceleia i-a cântat cucul!…

VV.P.: – De ce totuşi nu suntem în stare să edităm, la Chişinău, o revistă de umor care ar depăşi cifra 6, număr, la care a ajuns Claponul lui Caragiale, publicaţie umoristică şi literară, săptămânală, cu deviza: „Eftin şi bun! 10 bani exemplarul”?

II.D.: – Nu pot să răspund la această întrebare altfel decât printr-o glumă. Probabil, de aceea că cifra 6, în limba rusă, are o conotaţie peiorativă, dacă nu chiar nefastă. Adică, ar

reieşi că, pentru a apare în continuare, revista trebuie să devină şestiorka (pionul) sponsorului?! Lăsând gluma la o parte, e clar că revistele care nu beneficiază de o subvenţie constantă, au o existenţă de efemeridă. Din lipsă de bani, evident. Căci, la drept vorbind, nici cititorii nu prea se reped să ne cumpere revistele. Cei care ar dori să le citească, nu au bani. Cei care au bani, nu citesc…

VV.P.: – Una din cărţile tale, Săgetat de o idee, apărută în 2000, e ilustrată de Valeriu Kurtu, caricaturist înzestrat şi apreciat. Pe unde îl poartă norocul?

II.D.: – E stabilit în Germania, dar talentul şi dorinţa de afirmare artistică îl poartă şi pe alte meridiane ale globului. Participă la concursuri şi saloane internaţionale de caricatură, câştigă premii de mare prestigiu.

E considerat un valoros caricaturist german.

De altfel, Kurtu participa la asemenea concursuri şi pe când locuia la Chişinău şi lucra la Studioul „Moldova-film”.

VV.P.: – În altă carte, Komikaze, citim un catren intitulat „Mie însumi, gazetar refugiat în teatru”: Fugind de falsuri, oameni trişti,/ De vicleşugul ziaristic,/ M-am exilat între artişti…/ Aceştia măcar mint artistic!

Cum s-a produs întâlnirea epigramistului Ion Diviza cu Teatrul Satiricus, mai bine zis, cu directorul artistic al acestuia, Sandu Grecu?

II.D.: – La început, a fost, fireşte, Sandu Grecu. Ne-am întâlnit la redacţia Literatura şi arta, prin 1985. Tot atunci, s-a produs prima noastră colaborare. Am scris (în versuri… epigramatice) prologul şi epilogul unui spectacol la care tânărul regizor lucra în acel moment. În următorii ani, am compus, pentru Sandu şi coechiperii săi, mai multe scheciuri, scenete, texte cântate, cu care aceştia erau prezenţi la Televiziune, pe scenele de estradă. În 1988, Grecu a fondat, la Centrul Republican al Tineretului, Teatrul Dialog, angajându-mă, prin cumul, în funcţia de secretar literar. În 1990, m-a furat definitiv de la Casa Presei, mai precis, de la revista Chipăruş. La insistenţa lui, am fost angajat la Filarmonica Naţională, în cadrul căreia, peste câteva luni, a început să funcţioneze noul teatru – Satiricus.

VV.P.: – Un condei sensibil la vibraţia comicului ar avea de învăţat de la oamenii scenei?

II.D.: – De la actorii comedieni am învăţat un lucru foarte important pentru un epigramist: poanta trebuie să… împuşte! Dacă nu împuşcă poanta, autorul ei e… mort! În teatru, am avut timp berechet ca să-mi cizelez fiecare catren, să scriu şi să şterg, să şterg şi să scriu… Ce am mai învăţat de la maeştrii scenei? O frază rostită, o expresie, o replică e musai să fie activă, incitantă, percutantă…

Cu atât mai mult, o poantă! Spectatorul gustă o glumă de efect, o poantă epigramatică doar atunci când înţelege toate cuvintele

săgeţi

replicii/catrenului, când îi prinde uşor sensul ascuns, nervul umoristic (dacă există, bineînţeles).

VV.P.: – Care-i diferenţa între a lucra cu un autor şi a lucra cu un actor?

II.D.: – E mai uşor să lucrezi cu un autor care este şi actor, decât cu un actor care este şi autor. Dar se întâmplă …

VV.P.: – În spectacolele Satiricus-ului, o funcţie aparte revine mişcării plastice – dansatoarelor „dezgolite frumos”, dacă e să utilizăm titlul unui compartiment din VIP magazin. Când pleacă teatrul în turneu întro ţară din spaţiul Islamului, echipa de dansatoare rămâne acasă ori îşi completează garderoba?

II.D.: – Teatrul nostru are spectacole, cum s-ar zice, pentru toate gusturile şi… situaţiile.

Iar artistele din trupă sunt savuroase atât „dezgolite frumos” cât şi „îmbrăcate cochet”.

Problema e că, după Babilon/Bagdad, teatrul nu a mai ajuns prin ţările musulmane nici cu corps de ballet, nici fără.

VV.P.: – Mai toţi autorii de umor din generaţiile precedente – Constantin Condrea, Petru Cărare, Alexei Marinat, Aureliu Busuioc, Ion Podoleanu – s-au manifestat şi ca buni comediografi. N-ai încercat să-i converteşti la dramaturgie pe colegii tăi întru spirit – Efim Tarlapan, Gheorghe Bâlici, Ion Cuzuioc, Alexandru Horaţiu-Frişcu…?

II.D.: – Acum câţiva ani, Efim Tarlapan îmi mărturisea că intenţionează, în cele din urmă, să se dedice dramaturgiei. Avea conturate câteva texte de comedie pe care, finisându-le, urma să le prezinte la Satiricus. Spre regret, nu a făcut-o. Ştiu că scrie scenarii de teatru sau cinema Ion Cuzuioc. Iar Gheorghe Bâlici va începe, probabil, să scrie teatru doar după ce va lua cunoştinţă de întrebarea de mai sus, mobilizatoare…

VV.P.: – Dintre numeroasele premii de care te-ai învrednicit la concursuri şi festivaluri de epigramă, m-a intrigat Marele Premiu al Festivalului „Bahus – 97” (Focşani). Cu ce scriere l-ai câştigat?

II.D.: – Era un Festival al Vinului, dar şi al Umorului… Premiul l-am câştigat cu un grupaj de epigrame la temă. Reproduc una dintre ele – „Axioma lui Bahus”: Bea rachiu fără motiv / Numai omul primitiv, / Iar bărbatul educat / Totdeauna– motivat.

VV.P.: – Cât valora Marele Premiu?

II.D.: – Un butoi cu vin de 50 de litri. Nu l-am adus, de peste Prut, până azi. Organizatorii festivalului mi l-au oferit în cadrul Galei premiilor, la podgoria Coteşti. Am promis că voi veni să-l iau ceva mai târziu. Până la urmă, acolo a rămas. Între timp, s-a schimbat mai marele podgoriei, posibil, şi al beciului…

VV.P.: – Dialogând cu George Corbu, director al revistei Epigrama, epigramistul şi avocatul de succes Mihai Sălcuţan menţi-

onează că fenomenul epigramatic din România cuprinde aproape 450 de creatori activi, organizaţi în 25 de cenacluri, şi cca 400 de epigramişti ce ne privesc din trecut, mai corect ar fi să zicem, din cer. Câte pixuri satirice întruneşte Asociaţia Epigramiştilor din Moldova, în fruntea căreia te afli? Unde găseşti mai mulţi epigramişti la o mie de locuitori – în stânga ori în dreapta Prutului?

II.D.: – Asociaţia Epigramiştilor din Moldova a fost înregistrată la Ministerul Justiţiei în martie 2007. De facto, a luat naştere mai înainte. În 1992, am făcut prima încercare de a strânge rândurile umoriştilor, întrunindu-ne la Teatrul Satiricus, situat în sectorul Botanica. Atunci, am creat, împreună cu colegii mei umorişti şi cu regretatul muzeograf Gheorghe Cincilei, Frontul Umoriştilor din Moldova (FUM) care, după cum ne sugerează şi abrevierea, a avut o existenţă efemeră. Prin 1993-94, câţiva epigramişti ne adunam, uneori, acasă la doctorul în filologie Ion Berghia, unde se organizau şi concursuri ad-hoc. În ultimii ani, şedinţe similare au fost improvizate într-un foişor din grădina lui Teodor Popovici, ceva mai sus de Ambasada Rusiei.

La şedinţele ordinare ne întrunim în locaţii mai adecvate – la bibliotecile municipale: „Alba-Iulia”, „B.P. Hasdeu”, „Târgovişte”, „Onisifor Ghibu”, la „Buciumul” lui Tudor Tătaru şi, bineînţeles, la Satiricus. Când mai mulţi, când mai puţini… Ultima ediţie a Anuarului Epigramiştilor Români include 27 de nume din R. Moldova. Bineînţeles, numărul autorilor de epigrame dintre Prut şi Nistru este mai impunător, însă nu e deloc simplu să iei legătura cu toţi autorii, mai ales cu acei din provincie. Deci, e greu de spus unde sunt mai mulţi epigramişti la mia de locuitori: de partea dreaptă sau de cea stângă a Prutului.

Un lucru e cert: în mediul lingvistic de la noi, poluat şi rusificat, e mai dificil să scrii epigrame. Şi, respectiv, să găseşti un public suficient de cultivat, care să-ţi guste poantele, îndeosebi pe cele intelectuale.

VV.P.: – Cum a ajuns să fie practicat în R. Moldova duelul epigramatic?

II.D.: – Ca şi în România, căci reprezentăm aceeaşi literatură română, nu? Duelul epigramatic apăruse odată cu afirmarea epigramei în literatura noastră. Manifestându-se, la început, ca un schimb de replici spontane în cadrul saloanelor literare sau elaborate mai pe îndelete şi publicate în presa vremii (este de notorietate duelul epigramatic dintre I.L. Caragiale şi Teleor), ulterior a ajuns şi în spaţiul estradei. Duelul epigramatic este antrenant şi foarte gustat de public. Fiind prezentat de autori „pe viu”, forţa poantelor sporeşte. Mai ales atunci când publicului i se creează impresia că replicile sunt improvizate la moment.

VV.P.: – În fotografiile din Epigrama, cu

participanţi la diferite concursuri şi festivaluri, vedem în exclusivitate epigramişti. Unde ne sunt epigramistele?

II.D.: – De obicei, în faţă. Nu sunt atât de multe, de aceea le scoatem mereu în primplan. Fotografiile despre care vorbeşti reprezintă, cu siguranţă, o excepţie. Practic, nu se desfăşoară nici un festival fără epigramiste.

Doar la Chişinău, în 2011, nu a fost invitată nici una, din cauza că festivalul a avut loc în ajunul Crăciunului. Şi, recunosc, am regretat cu toţii acest fapt. În altă ordine de idei, dacă în România există o pleiadă întreagă de epigramiste bune şi foarte bune, la Chişinău nu avem nici măcar din cele cu vocaţie mai modestă. Şi e păcat.

VV.P.: – Cu ce îndemn ai veni către un licean ori un student, care ar vrea să se afirme în dimensiunea scrisului satirico-umoristic?

II.D.: – Mai întâi, mi-aş dori mult să întâlnesc un asemenea licean sau student. E mare criza de tinere talente pe ogorul umorului din Moldova! S-a întâmplat ceva cu noi sau cu acest timp grăbit, vorba poetului. De ani şi ani, muncind la diverse publicaţii, mi-am îndemnat cunoscuţii care lucrau prin şcoli şi universităţi să găsească tineri cu aplecare spre creaţia umoristică. Şi – nimic. De aceea, nu vreau să le dau prea multe sfaturi tinerilor care vor dori să se afirme în scrisul satiricoumoristic. Atât doar: să scrie. Umor. Fiindcă umorul ne luminează faţa şi sufletul. Iar noi avem, azi, nevoie ca niciodată de multă lumină… Deci, rămân(em) în aşteptare …

VV.P.: – Dacă valurile Fortunei te-ar aduce pe o insulă nelocuită, ai scrie în continuare epigrame ori ai trece la o altă specie literară?

II.D.: – Decât să joc şah cu mine însumi, n-ar fi mai rezonabil să-mi adresez tot soiul de replici epigramatice?… De fapt, având siguranţa că nu voi fi găsit prea degrabă, aş putea să trec, din plictiseală, la proză, să scriu un roman-fluviu (apă de ploaie!), bunăoară…

#01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 61

săgeţi

◀Spiritul critic intransigent al scriitorului se manifestă îndeosebi în volumele: „Zodia musafirului”, „Oglinzi”, „Parodii şi epigrame”, „Cadenţe”, „Peniţa şi bărdiţa”, „Săgeţi, Carul cu proşti şi alte poeme” (reeditat, 1990), „Fulgere basarabene”ş. a. , precum şi în piesele: „Străinul”, „Drum deschis”, „Portretul”, „Logodna cu bucluc” etc.

Petru Cărare a tradus din: Esop, Krâlov, Marşak, Gamzatov, Villon…

Distincţii: Medalia „M. Eminescu”, titlul onorific „Maestru al Literaturii”, Premiul Naţional pentru Literatură (2000), Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor (2008), Ordinul Republicii (2010).

Victor PROHIN: – Dragul nostru prieten Petru Cărare, te-ai născut pe 13 februarie, locuieşti într-un apartament cu numărul 13, ai fost învăţător, ca Ion Creangă, ţi-ai urmat studiile la Moscova, ca Cinghiz Aitmatov, ai fost expulzat din capitală, ca Ovidiu, ai nimerit într-un accident rutier, ca Albert Camus…

Petru CĂRARE: – Ca să vezi! Nici prin cap să‑mi dea că am tangenţe biografice cu atâtea nume ilustre. Tangenţe biografice – da.

Pe când cele de creaţie mi se par… intangente. Suport uşor povestea asta: nu mă supăr pe nimeni că e mai genial ca mine.

VV.P.: – De unde coboară acest nume cu gust de cireaşă dulce-amăruie - Cărare?

PP.C.: – De cireaşă dulce-amăruie, zici?

Cărare, cred, descinde din c ă r a r e, din una bătătorită bine. Acum, dacă e să mai săpăm în trecut şi să-i dăm crezare cercetătorului, doctorului în istorie Vladimir Ciubucciu, numele C ă r a r e a prins rădăcină la sudul Moldovei vreo trei sute de ani în urmă, purtătorii acestuia fiind descendenţi din Bucovina.

Argumentul dumisale e de-a dreptul zdrobitor: „Ai mai fi mata în stare să scrii parodii şi satire, dacă nu erai originar de la nord?” Cu toată „teoria”, un lucru rămâne cert: multpuţinul care l-am scris vine, în primul rând, din Zaimul lui Mateevici, baştina mea de totdeauna – mărgioară de Bugeac tătăresc (numai că fără de nici un tătar sau turc).

VV.P.: – Îmi povesteai odată că, în martie 1953, în ajunul unei adunări de doliu, prilejuită

de funeraliile lui Stalin, te-au inclus, ca elev fruntaş la învăţătură, în lista celor care trebuia să plângă în public…

PP.C.: – Ai puţintică răbdare, aşteaptă să‑mi apară microromanul Cotitura şi atunci ai să te lămureşti mai pe larg în această privinţă. Manuscrisul a fost prezentat editurii în 1983, pe timpul lui Iuri Andropov, aşa că n-a mai rămas mult de aşteptat până va apare…

VV.P.: – De mii de ori ai luat cuvântul în faţa cititorilor şi nici o dată la manifestări socialpolitice…

PP.C.: – Când mă prezint în faţa cititorilor, aceştia mă ascultă şi niciodată nu mi s-a strigat „Jos Cărare!”. Dar oare cărţile mele, editate pe parcursul a trei decenii, nu trag la cântar cât nişte cuvântări rostite la mitinguri? Mă simt „scriitor angajat” din 1956, o începusem cu Scrisoare mamei, poezie ce a văzut lumina tiparului abia peste 33 de ani.

Dar participarea mea, în 1959, la modesta sărbătorire a 600 de ani de la formarea Statului Moldovenesc, oare nu e mai mult decât un logos, fie şi fierbinte, în faţa mulţimii din ziua de azi? În sfârşit, cartea Săgeţi (1972) – ce alt miting îţi mai trebuie? Dar m-a susţinut cineva? Aproape că nimeni. Această tristă stare de lucruri însă nu m-a descurajat nici atunci, nici acum.

VV.P.: – Ce a urmat după ce a fost retras tirajul „Săgeţilor”?

PP.C.: – Confraţii de breaslă m-au „descântat” zdravăn la Uniunea Scriitorilor, la o adunare cu uşile închise, asmuţiţi şi îndrumaţi, #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 65

săgeţi

bineînţeles, de cei „de sus”. Dar, spre marea surprindere a confraţilor de condei şi, poate, chiar spre decepţia unora, pedeapsa ce mi s-a aplicat, fiind şi ea drămăluită în prealabil prin instanţe, a fost relativ blândă: m-am ales cu o mustrare. Oricât ar părea de incredibil, râvna paznicilor de la ideologie de a-mi pune capac a fost temperată de… Ivan Ivanovici Bodiul, pe atunci prim-secretar al C.C. al P.C.M. „Tată, i-ar fi spus fiicele, una pianistă, alta pictor sau regizor de filme cu desene animate, l-ai făcut să plece din Moldova pe cel mai bun scriitor al nostru – pe Ion Druţă.

Nu-ţi mai lua un alt păcat pe suflet!…”

VV.P.: – Hai să ne imaginăm că poporul scandează, fluturând tricolorul: „Că-ra-re!!!”

PP.C.: – Dacă mi-ar zice cineva că republica nu mai poate fără de cuvântările mele, aş fi gata să iau microfonul ori megafonul şi să ies în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Deşi, vorbind cu mâna pe inimă, nu mă încântă câtuşi de puţin extremismul – nici cel de stânga, nici cel de dreapta. Oricum, rămân la părerea mea – cea mai sigură cale pentru soluţionarea tuturor problemelor este dialogul. În presă, la şedinţe, în Parlament.

VV.P.: – Nu te întreb cine ţi-au fost primii profesori de umor. La o întrebare similară, cu o altă ocazie, ai răspuns: tata Profir şi sătenii din Zaim. Dar cine dintre scriitori îţi este mai apropiat?

PP.C.: – N-aş vrea să-ţi fac un pomelnic, dar răspunsul meu va suna univoc: mulţi, foarte mulţi.

VV.P.: – Şi totuşi…

PP.C.: – Dacă insişti până într-atâta, poftim, notează-ţi: Eminescu, Creangă, Caragiale, Bacalbaşa, Sadoveanu şi, desigur – s-ar putea oare altfel? – Topârceanu. Dintre contemporani: Marin Sorescu, Ion Băieşu, Fănuş Neagu. Sunt scriitori remarcabili prin 66 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

întreaga lor operă. Iar pentru mine, „român al Basarabiei moldave”, ei rămân un exemplu şi prin frumoasa limbă română pe care o orchestrează cu înmlădieri de adevăraţi maeştri.

VV.P.: – De mă specializam în materie de critică literară, aveam să caut cu lupa „poduri de flori” între parodiile lui P. Cărare şi cele ale lui G. Topârceanu. Acum, după ce citisem într‑un ziar un grupaj de versuri de Vasile Militaru, aveam să mă concentrez, probabil, asupra unui nou studiu: ecouri militariene în lirica lui P. Cărare. Îţi convine sau ba, dar atât la unul, cât şi la celălalt atmosfera de melancolie e atenuată de un umor transparent…

PP.C.: – E o foarte veche apucătură a tuturor criticilor din lume şi, mai cu seamă, a celor de la noi: nu se lasă până nu-ţi demonstrează în fel şi chip de la cine te tragi, cine te-a influenţat, cine ţi-e „naşul” literar? Iar dacă e să le facem şi criticilor dreptate, avem tot temeiul să ne întrebăm: care parodist din Basarabia sau din România n-a fost influenţat de George Topârceanu? Dar parodiile lui Sorescu n-au servit, oare, ca îndemn pentru alte condeie satirice să ia în băşcălie multe din „realizările” metodei realismului socialist?

Nu m-aş mira defel, dacă un critic literar ar afirma undeva despre vreun june-parodist că a pornit-o de la … Cărare. Dar îţi mărturisesc: nu m-aş simţi măgulit câtuşi de puţin.

Cât priveşte poezia mea ne-satirică şi cea a lui Vasile Militaru, mi-e ruşine, dar mă simt obligat s-o recunosc: n-am ţinut o pagină de-a dumisale în mână. Aşa mi-a fost hărăzit de timpul în care am crescut şi am trăit. Atunci, se iscă întrebarea aproape hamletiană: cum vine cu similitudinea? Cred că faptul se explică simplu de tot. Nu suntem decât doi exponenţi ai aceluiaşi popor, deci, indivizi cu sentiment de neam şi sensibilitate

într-o anumită măsură comune. Iată că la o astfel de concluzie , după câte ştiu, n-a ajuns nici unul dintre criticii noştri.

VV.P.: – Îmi amintesc începutul anilor şasezeci. Cimpoi, Ciocoi, Ciocanu (Aurel), plus subsemnatul, colegi de grupă la litere şi verzi stricători de hârtie, cumpăram în fiecare duminică Tinerimea Moldovei ca să citim o nouă parodie de-a ta, însoţită de chipul bardului respectiv, înveşnicit de Sainciuc-seniorul. Ce factori te-au determinat să te consacri, atunci, în exclusivitate acestui gen? E cunoscut doar faptul că nici Topârceanu nu punea mare preţ parodiilor sale, calificându-le drept „pagini modeste de critică literară în pilde”.

PP.C.: – Parodia era pentru mine, la acea oră, un refugiu. Multe din gândurile mele, care ar fi fost plivite de redactori cu suspiciune în piese, poezii şi schiţe, le-am semănat prin parodii.

VV.P.: – Cum reacţionează poeţii la radioscopia ce le-o faci?

PP.C.: – Nu chiuie de bucurie nici unul.

Totuşi, majoritatea îşi păstrează, cel puţin în aparenţă, calmul. Unii, la început, se supărau.

Harnicul şi voinicul Valentin Roşca încercase chiar să mă defere justiţiei.

VV.P.: – Cum s-a încheiat povestea cu judecata?

PP.C.: – Ca la majoritatea buneilor şi străbuneilor noştri: până la urmă, am ajuns la consens, ne-am împăcat… Pe parcursul a mai bine de două decenii, cât am practicat acest gen, numărul celor parodiaţi se îngroşase până într-atâta, încât cei neparodiaţi ajunseseră să fie în minoritate şi îmi şoptea fiecare în parte: „De ce nu-mi dregi şi mie una?” Ca să vezi, ce rădăcini adânci slobozise şi printre scriitori ideea de a fi „cu majoritatea”.

VV.P.: – Şi poetele?…

PP.C.: – Mare mi-a fost mirarea, dar ele au tăcut toate pe un cap, ceea ce nicidecum nu vrea să însemne că le-a plăcut „dresura” mea.

Nu ştii cum sunt femeile, pardon, poetele? Înghit şi tac.

VV.P.: – Eşti unul dintre foarte puţinii scriitori de la noi care l-au cunoscut pe Gheorghe Bârcă.

PP.C.: – Cu toată firea mea de satiric şi umorist (aşa mă etichetase lumea), când îmi amintesc de Gheorghe Bârcă, zău, imi vine să-i plâng de milă. Un om atât de înzestrat în ale povestitului (şi oral, şi scris) s-a dus în lumea celor drepţi simplu şi uşor, cum numai la moldoveni se întâmplă. Încă prin anii cincizeci, se învrednicise de un premiu la un concurs anunţat de redacţia ziarului Tinerimea Moldovei. Naşii literari de atunci umblau să-l trimită la şcoli, la cursuri de perfecţionare şi, de şi-ar fi putut realiza aceste frumoase intenţii, sunt mai mult ca sigur că pana lui Gheorghe Bârcă avea să facă de mult

săgeţi

concurenţă celor mai apreciate condeie de la noi. Să fi văzut el lumina zilei sub o altă stea, e posibil că se plasa astăzi pe scara valorilor – ca expresie, spirit, simţ al realului – undeva între Druţă şi Vasilache.

VV.P.: – Ce l-a împiedicat să se realizeze?

PP.C.: – Bârcă, fecior de ţăran din VadulLeca, Teleneşti, ajuns la o şcoală de meserii de peste Prut, iar în timpul bombardamentelor Bucureştiului de către aviaţia americană (1944) – picolo (ajutor de ospătar) la un restaurant din capitala română, atins de o schijă la gât, întors la baştină după război, devenit felcer şi jurnalist, ca o adevărată progenitură de oameni gospodari ce se afla, nu şi-a căutat de har, ca apoi statul să-i ofere apartament (cum a procedat majoritatea scriitorilor noştri), ci s-a avântat să-şi ridice singur casă în centrul raional Teleneşti. Pirpiriu la trup şi cu sănătatea şubredă, ziua frământa ceamur, iar nopţile lucra fără de odihnă întru editarea gazetei raionale, când numai în calitate de secretar, când în toate funcţiile posibile la o redacţie. Nu trece mult şi i se agravează o veche boală de plămâni, pe care a tot căutat s-o îmblânzească până în pragul ultimei sale zile – 26 mai 1967.

VV.P.: – Unde v-aţi întâlnit?

PP.C.: – Exilat la Teleneşti în 1959-61, am avut neuitata ocazie de a face cunoştinţă cu Gheorghe Bârcă şi de a mă afla cât se poate de aproape de preocupările lui literare. Cenaclul de la ziarul raional, Inima codrilor, mai mult din îndemnul meu, i-a interzis voiosului secretar responsabil să-şi cheltuie harul cu epigrame şi alte specii minuscule de umor, cerându-i cu insistenţă noi schiţe şi povestiri, gen în care protejatul nostru atinsese deja câteva performanţe notorii. Gheorghe ne-a dat ascultare şi, nu peste mult timp, numele-i apare şi în presa republicană. Angajat, după revenirea la Chişinău, în 1961, ca secretar literar la Teatrul Luceafărul, îl sfătui pe prodigiosul Gh. Bârcă să scrie o piesă. Ca un adevărat fecior de gospodar (cu casa de acum construită), eroul nostru abordează şi acest gen. Peste o jumătate de an, citeam piesa „tânărului” autor în faţa tinerilor actori de la Luceafărul. Dumitru Caraciobanu zâmbea pe sub viitoarele-i mustăţi, iar Dumitru Fusu se prăpădea de râs. Regizorul-şef de atunci al teatrului, Nadejda Aroneţkaia, a fost cât se poate de îngăduitoare, propunându-i totuşi autorului să facă unele modificări. În 1969, vede lumina tiparului singura-i carte de schiţe şi povestiri După însurătoare. Piesa

nu şi-a găsit loc în acest volum. Manuscrisul ei se păstrează în fondurile fostului Muzeu Republican de Literatură. La o posibilă reeditare a acelui volumaş plin de umor şi voie bună, ar fi cazul să includem în el şi piesa. La realizarea acestei idei ar trebui, cred, să-şi pună umărul Mihai Cimpoi. El a prefaţat şi a redactat prozele lui Bârcă.

VV.P.: – Peste câteva zile, după ce ţi-au scos o carte din vânzare şi ai devenit celebru de la Lipcani până la Vulcăneşti, un student nonconformist de la filologie încerca să deschidă uşile redacţiilor din Casa Presei. Dădea două romane de Marcel Proust pentru un exemplar de Săgeţi. Şi pe malurile Dâmboviţei, se zice, s-a răsuflat: „Au basarabenii unul iute ca ardeiul – Cărare…”

PP.C.: – Am fost persecutat doar eu, nu şi aceia care mi-au cumpărat Săgeţile. Dar cred că am fost prigonit insuficient! Cum se face că pe o carte de-a mea se dau doar două romane de Proust!

VV.P.: – În Carul cu proşti, apărut iniţial cu titlul Galerie de netoţi, ai urcat optsprezece pasageri, de la şmecher şi chefliu până la şedinţoman şi păpuşă-marionetă. Fiind răscunoscut faptul că vânturile şi morarii se schimbă, pietrele morii rămânând să macine în continuare aceleaşi grăunţe, ce indivizi ai mai avea de urcat în vehicul?

PP.C.: – Carul cu proşti l-am mai încărcat cu 28 de muşterii. Apărut integral, poemul însumează 46 de capete întunecate. Eu am prezentat editurii 47 de proşti, dar s-a găsit un deştept şi mi-a dat jos din car un prost.

VV.P.: – Pe care anume?

PP.C.: – Pe şovin. Capitolul se intitula Tărtanul.

VV.P.: – Ce emoţii îţi inspiră afirmaţia lui Efim Tarlapan (care nu e născut la sud) că ai fi cel mai mare autor de parodii din Europa?

PP.C.: – Nu fac febră de bucurie. Mă rog, fiecare cu preferinţele sale. Dar… sunt gata de încoronare.

VV.P.: – Înainte de a ne lua frumos ziua bună, să închidem ochii şi să ne imaginăm… că tu nu eşti tu. Că deţii cea mai înaltă funcţie, că eşti împuternicit să împarţi titluri, premii şi decoraţii în neasemuita Ţară a Moldovei.

Cu ce l-ai bucura, în aceste fantezii exaltate, pe Cărare?

PP.C.: – Cu premiul „Pentru fidelitate genului”.

#01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 67

A

1. Tulburătorul undeva, de la hotar

şadar, fiecare vine de undeva şi acest undeva marchează întreaga viaţă a întregului ins.

Este locul cu un anumit potenţial geofizic, psihologic, etnic, energetic, acestea punându-şi amprenta pe felul de a fi şi de a gândi al individului. Eu descind din Popeşti şi, în mod firesc, sunt tributar acestui loc şi acestei localităţi. Ca să-l onorez şi să mă onorez, zic aşa: acesta este locul cel mai frumos din mâneca dreaptă (poate, stângă) a Căii Lactee, dacă n-o fi chiar din întregul Univers. De fapt, este vorba de două localităţi – Popeştii de Jos şi Popeştii de Sus –, cu primării separate, care se aseamănă – stânga-dreapta, şi în care se produce un schimb permanent şi intens de populaţie, dar care se mai şi deosebesc, în unele cazuri destul de vizibil. Hotarul dintre cele două entităţi este un simplu drum, mai mult o hudiță, care le uneşte şi le separă. M-am născut exact la hotar (toţi basarabenii sunt de la sau la hotar!), pe partea dinjoseană, dar m-am dus la şcoala din Popeştii de Sus, care era mai aproape. Pe timpurile celea, dar şi acum, exista o rivalitate secretă, care se deschidea periodic, între reprezentanţii juni şi foarte juni din localităţile limitrofe. Fiind de la hotar, eram sancţionat de dinjoseni pentru faptul că frecventez şcoala în care învăţau potenţialii lor rivali, iar de dinsuseni – pentru că locuiam pe teritoriul taberei adverse. Aşa s-a făcut că am însuşit de timpuriu noţiunea şi realitatea de graniţă (nu sovietică! pe asta am văzut-o şi perceput-o ca pe ceva absolut halucinant mai târziu), spiritul de toleranţă, arta diplomaţiei şi capacitatea de a riposta, dar numai în cazuri extreme, prompt şi dur.

2. Hai să dăm mână cu mână În ceea ce mă priveşte, povestea bleg-sentimentală – foarte frecventă şi alimentată copios de elementul alogen care popula masiv şi agresiv puţinele oraşe moldoveneşti – cu tânărul naiv, prostuţ şi nespălat venit de la ţară (idiot) şi rătăcit în junglele devoratoare ale oraşului nu este valabilă. În înțelegerea mea, Chişinăul anilor 1970 încă nu era oraş sau era un oraş în devenire, un preoraş. Cel puţin, în comparaţie cu Bucureştiul, care era oraş-oraş şi care, pe la sfârşitul anilor 1960, devenise #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 73

oameni şi destine

„Când se rãtãcesc sufletele noastre, sã mergem acasã, prieteni, sã ne împãcãm cu lumina”.

74 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

pentru mine aproape familial. Maică-mea avea două surori (Matrona-Maria şi Nadejda-Nadia), rămase în România postbelică, la Bucureşti şi la Giurgiu, Nadia fiind căsătorită cu Aurel Antonescu, rudă de nu ştiu ce grad a mareşalului Ion Antonescu. De altfel, după asasinarea mareşalului, ordonată de sovietici şi executată de români, lui Aurel Antonescu i s-a spus că (!) numele lui nu este bun. N-a avut încotro, a adoptat numele de familie al soţiei, devenind peste noapte Aurel Grosu. Asta însă este o altă poveste…

Nu-mi amintesc exact în ce an, dar, sigur, în perioada dezghețului hruşciovist, rudele de gradul întâi au căpătat dreptul (auzi, dreptul!) să-şi viziteze părinții, fraţii şi copiii rămaşi peste Prut, fireşte, doar o singură dată pe an, dar pe un termen fabulos de tocmai 45 de zile.

Astfel, peste cam douăzeci de ani de despărţire forţată, mama a avut nesperata şansă să-şi revadă surorile, eu fiind lăsat în astălaltă parte de Prut în grija unor rude. Maică-mea, fireşte, nu putea tolera o asemenea nedreptate, aşa că a mituit nişte medici sovietici incoruptibili (unul pe nume Malamud, foarte cunoscut în zona Soroca-Drochia), care i-au eliberat un certificat în care se spunea clar că numita nu poate trece nici măcar hotarul dintre Popeşti şi Popeşti fără un viguros însoţitor. La penetrarea legală a hotarului inviolabil (etc., etc , cine mai ţine minte!) dintre bastionul păcii mondiale, tot el Uniunea Sovietică, şi ţara frăţească, România, rolul de însoţitor mi-a revenit pe drept mie, şi eu l-am acceptat cu entuziasm. Era în vara în care trecusem în clasa a şaptea, 1967, dar încă nu eram comsomolist. Cu toate acestea, am fost convocat la comitetul raional al glorioasei organizaţii leniniste de tineret, unde am fost muştruluit o bună bucată de zi. Că… să nu uit că poporul moldovenesc s-a aflat sub cumplitul jug al României burghezomoşiereşti; că bandiţii de jandarmi români nu făceau alta decât să le caute harnicilor noştri ţărani mioritici nod în papură, în porumb, în hlandan şi în alte plante paşnice, pălmuindu-i pe motiv de negăsire a nodului şi, uneori, pentru şi mai banalul motiv de a fi lăsat gunoiul la poartă sau că umblau beţi prin sat din bună dimineaţa; că această ţară, care acum este prietenă, nu este tocmai prietenă, adică este, dar nu prea; că limba moldovenească seamănă un chic cu limba ocupanţilor de ieri-alaltăieri, dar că de fapt este alta şi vine direct din marea şi chiar măreaţa limbă rusă, căreia – ce-i drept – eu nu-i puteam aprecia măreţia din banalul motiv că n-o cunoşteam; că duşmanul este perfid şi nu doarme… Ei, şi aşa mai departe. (Ca să nu-mi răcesc gura degeaba, vedeţi ce debitează curent reprezentanţii faunei imperial-moldoveniste). În lumea asta totul este limitat. Numai ignoranţa şi prostia nu ştiu de limită. Dacă vreţi, ultima frază mă vizează, mai ales pe partea dinspre ignoranţă.

Deşi am fost înconjurat imediat de atenţia şi bunăvoinţa celor pe care i-am cunoscut, majoritatea intelectuali basarabeni şi chiar popeşteni de-ai noştri cu dor de neamuri şi de cer popeştenesc, muştruluiala comsomolistă şi-a spus cuvântul… Ajuns în frumoasa ţară de peste Prut, recunosc, întârziat, şi mă căiesc, am dat dovadă de impertinenţă şi am fost sfidător. Cu părere de rău, eram sincer.

Sinceritatea prostului… Când îi vedeam pe românii bine îmbrăcaţi, manieraţi, atenţi, săritori, într-un cadru domestic de lucruri frumoase şi nemaivăzute în mizeria mea sovietică, îmi ziceam cuprins de o perversă voluptate infantilă: ştiu cine sunteţi, ştiu că aţi supt sângele moldovenilor, imperialişti parşivi ce sunteţi etc… Dacă nu li se vedeau coarnele şi copitele, se întâmpla pentru că erau deosebit de şmecheri. Coada, care eram sigur că nu le lipseşte, se încolăcea sub vestimentaţia pe care mi-o doream cu toată puterea mea de adolescent, şi pe care am obţinut-o – de la români, fireşte… (În paranteză: întors la Popeşti, după vizita în bârlogul românesc, eram cel mai fercheş băiat din sat).

Dar nici momentul adevărului, ca să-i zicem aşa, n-a întârziat, deoarece evidenţele erau prea bătătoare la ochi. Despre asta însă o să vorbim cu altă ocazie… Spun doar atât: după 45 de zile, din România s-a întors un alt om, adică m-am întors tot eu (să fi îndrăznit să nu mă întorc!), dar care eram eu însumi. La o anumită vârstă, copilul poate fi lansat cu aceeaşi uşurinţă pe calea binelui şi a răului, afară din maimuţă sau spre maimuţă. În 1968 – atenţie! – am stat 7 sau 8 zile peste cele 45 îngăduite, la ordinul sectoristului, care ne-a anunţat că nu avem dreptul să părăsim localitatea, fără însă a ne explica şi motivul.

Bucurie pe capul nostru… Motivul era că paşnica Uniune Sovietică atacase, cotropise şi înecase în sânge Cehoslovacia, iar România, în persoana lui Nicolae Ceauşescu, se opusese invaziei. (Între altele, Ceauşescu a fost magnific şi l-a admirat întreaga lume. Cred că, în tradiţia

oameni şi destine

seculară a acestui pământ, Ceauşescu a trebuit să plătească cu viaţa anume pentru actul de nesupunere Înaltei Porţi sovietice… În 1989, uriaşul imperiu, care înecase în sângele propriilor cetăţeni o bună – poate, cea mai bună, mai sinceră – parte a Europei, a vrut iarăşi sânge şi răzbunare…).

Circulaţia peste Prut fusese blocată, iar noi ne pomeniserăm în ipostaza de ostateci. Sincer vorbind, ne-a plăcut să fim ostateci. Abia când ne-am întors şi am văzut la Prut o mare concentrare de oameni şi negreaţă de tehnică militară, găsind satul pustiit de bărbaţi, am înţeles că se întâmpla ceva grav de tot… Ulterior, situaţia s-a normalizat întrucâtva (în stil sovietic, bineînţeles) şi am putut vizita ţara de peste Prut şi în următorii doi ani. Sub neadormitul ochi al omnipotentului şi omniprezentului KGB… Cred că m-am cam lăsat purtat de amintiri… Orăşenizarea mea s-a produs la Bucureşti şi Giurgiu, unde aveam mai mulţi prieteni, ba chiar fusesem admis şi în nişte găşti de cartier.

Chişinăul, când l-am cunoscut, mi s-a părut, în comparaţie cu ceea ce ştiam, un oraş ostil şi bădăran. Mai bine zis, o aşezare populată de golani, de curve ordinare, de hoţi mărunţi, de evrei declasaţi, de oameni cu… certificate de studii, dar fără carte, fără ţară, fără trecut, fără viitor… Era o amăgeală de-a nesfârşitul fără început… Pe scurt, putere sovietică în toată strălucirea sa, putere fără acoperire în aur, dar cu argumentul măciucii.

3. Viaţa bate filmul

„A fi nu dureazã, a fi nu este atât cât este”.

Agresivitatea elementului rusofon (nu a ruşilor, care erau în minoritate), venit de aiurea de valurile războiului şi ale feluritor campanii de aducere a specialiştilor absolut necesari economiei naţionale a r.s.s.m. (la studioul „Moldova-film”, de exemplu, florăreasă era una din Iakutia, deoarece astfel de specialişti, în Moldova, nici în 1979, nu existau. Eu nu zic de iakută, vai de steluţa ei, cum o fi ajuns ea de la muşchi şi likeni la panseluţe şi gura-leului, care nu-i plăceau şi nu le înţelegea destinaţia…), se manifesta la orice pas, provocând uneori reacţia (destul de anemică) a băştinaşilor, care erau apostrofaţi să vorbească omeneşte, adică ruseşte. Obrăznicia pretinşilor eliberatori, care(!) actualmente s-a diminuat (doar şi intermitent) întrucâtva, depăşea pe atunci orice imaginaţie.

Odată, în Grădina Publică numită curent Ștefan cel Mare şi Sfânt, în compania indezirabilului (pentru autorităţile de odinioară – nota bene!) critic Mihai Cimpoi, a neuitatului de prieteni Sergiu Manea şi încă a doi pictori de etnie incertă, dar cu care comunicam în rusă, am fost atacaţi de o haită umană, care ne-a umplut de sânge şi i-a fracturat viitorului academician un dinte de faţadă.

Motivul? Nu vorbeam suficient de omeneşte. Habar n-am dacă cineva scăpase un cuvânt mai neaoş sau ne trădase accentul moldovenesc – oricum, execuţia era programată…

A, nu eram nici noi bicisnici! L-am găbuit pe unul, când restul haitei s-a retras, l-am dus la miliţie, cu gând de răzbunare legală şi firească, unde, părinteşte, am fost somaţi să părăsim în zece minute zona, altfel nimeni (nimeni fiind miliţia) nu răspunde de integritatea noastră trupească. Ne-am conformat şi, amintindu-ne de stăpânirea turcească, am dat bir cu fugiţii. A doua zi, aflând povestea (imprimată pregnant pe mutrele noastre), prietenul N. de la KGB s-a oferit să facă dreptate, KGB-ul de atunci fiind instituţia care putea face şi tot felul de dreptăţi. Au trecut săptămâni, s-a băut Negru de Purcari – în numele dreptăţii şi a iminentei răzbunări - şi într-o zi N. de la KGB ne-a spus franc s-o lăsăm mai moale, ba chiar moartă. Altfel… Căpetenia haitei era fecioraşul lui Merenişcev, secretarul doi al c.c. al p.c.m. care, de fapt, era stăpânul r.s.s.m… Îşi antrena în grădina publică comandoul în eventualitatea că aborigenii s-ar fi burzuluit. Auzi, pe atunci… Care feudali, care inchiziţie, care fioros jandarm român cu folclorica lui palmă dată în obrazul moldoveanului, de obicei, fiind vorba de derbedei şi de tot felul de putori (asta am aflat-o mai încoace)?…

Apropo, despre jandarmul bătăuş. Odinioară, am scris o povestioară cu un bâlbâit care bea ţuică la crâşma unuia Aba, după care, mergând împleticit spre căscioara-i de burlac şi adresându-se mai mult aştrilor, declara senin că se pişă el în ţara românească. Într-o noapte, când tocmai îşi făcea nevoile în spaţiul geografic nominalizat, iar mai exact, pe strada centrală a satului, care este şi loc public, doi jandarmi (fioroşi) i-au aplicat corecţional o pereche de palme şi i-au dat de grijă să ajungă cât mai repede acasă… (Întâmplarea s-a petrecut într-o localitate de lângă Soroca; amănuntele mi-au fost comunicate de rude). În scurt timp, iată că vin şi ruşii cu eliberarea lor. Insul bâlbâit, urmându-şi destinul sau #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 75

oameni şi destine

„Nu piramida sfideazã timpul, Sfinxul îşi râde de noi”.

doar năravul, merge la crâşma care acum se numea Ceainaia, bea votcă, după care, în drum spre casă şi, neştiindu-se auzit de nimeni, declară că face treaba ştiută în astlaltă ţară, progresistă şi sovietică, ce se lăţise eliberator şi peste satul lui… Se ştie încă din preistorie că şi pereţii au urechi. Bâlbâitul nostru se prostise de votcă sau uitase doar de existenţa organului auditiv al murilor, care, odată cu venirea eliberatorilor, se eliberase de orice prejudicii creştine şi lucra non-stop la turaţii maxime. Scurt: spre dimineaţă, bâlbâitul a fost săltat din culcuş, întrebat de ce face agitaţie antisovietică şi de ce spurcă ţara sovietelor, după care bâlbâiala i-a fost curmată definitiv… Asta zic şi eu principialitate bolşevică! În viața asta a mea, mi-a mers cu secretarii doi, care erau primii şi totalii. La un moment dat, cred că imediat după acest Merenişcev, a venit în republică un alt guvernator, pe numele lui Smirnov, şi trebuie spus că aceştia, guvernatorii, erau aleşi pe sprânceană să urască tot ce era – nu, nu moldovenesc, românesc, – să urască tot ce era uman, firesc, natural. Era după Cernobâl, începuse perestroica, glasnosti. Am scris un articol naiv şi adevărat, Adevărul, ca aer al restructurării, pe care unii şi-l mai amintesc. A trebuit să treacă un timp, până să plece în concediu sau în ce o fi fost acolo redactorul de la publicaţia la care îl prezentasem, ca să apară. Asta era rânduiala: redactorul-şef pleca, iar Axentie Blanovschi semna bun de tipar. Nu nuanţăm, deoarece îl scrisesem cu mâna mea scurtă, nu cu piciorul, care deocamdată nu se afla în groapă. Imediat, crima a fost adusă la cunoştinţă lui Smirnov şi tartorul a vrut traducerea. Traducerea a fost comandată unui copil nevinovat, care s-a executat, ce alta putea face! Mi-a comunicat faptul chiar tatăl acestuia, M. Gh. Cibotaru, cu o mică întârziere, după ce Smirnov fusese arestat. Ăsta, smirnovul trimis să ne păstorească, era un criminal, pe care nici cvasiperversa putere sovietică nu-şi permitea să-l tolereze. Greu de imaginat cum s-ar fi terminat toată tărăşenia, dacă n-ar fi intervenit oportun cel care ocroteşte destinele noastre… Campania de presă (de astă dată vârf de lance era cogeamite academician… Dumnezeu cu dânsul!, ceea ce nu se întâmpla prea des) era deja în plină desfăşurare. În scurt timp, după scenariul cunoscut încă din revoluţia rusească şi din gloriosul an 1937, trebuia să fie activate scrisorile de condamnare semnate de oamenii muncii şi a. m. d…

De fapt, lupta pentru libertate n-a încetat niciodată în r.s.s.m.şi în celelalte teritorii româneşti ocupate de sovietici. Este, după părerea mea, cea mai spectaculoasă luptă din istoria omenirii.

Inimaginabil, dar a trebuit să luptăm pentru fiecare literă, cuvânt, antroponim, toponim, sintagmă. La propoziţii încă nu am ajuns, până la etnonim mai e cale lungă. Nu exagerez. Lupta continuă.

M-a luat gura pe dinainte. Corect este aşa: continuă munca! Lupta-muncă? N-ar fi rău să punem mai mult suflet în tot ce facem…

De altfel (dacă nu ştiaţi), pentru românizarea forţată (Doamne, iartă!) a moldovenilor din r.s.s.m. au avut de suferit nu numai românii (moldovenii), ci şi reprezentanţii altor etnii din cuprinsul necuprinderii sovietice. După moda care venea dinspre Balcani, dar foarte puţin dinspre România (România, naiba ştie de ce, n-are inspiraţie, prin urmare – nici expiraţie), combinatul de tutun din Chişinău s-a numit într-o perioadă Dakia (după modelul bulgarilor, care aveau o întreprindere similară numită Trakia). Deci, nu Dacia, ci Dakia sau, exact, Дакия, cum era scris pe cutiile de ţigări şi în vechile tratate de istorie ale ruşilor. Un tip, băgător-de-seamă de vocaţie, pentru a demonstra propria vigilenţă şi lipsa de vigilenţă a altora, a găsit o hartă şi le-a arătat iubiţilor conducători din perioada de referinţă ce este Дакия, tot ea şi Dacia. Aolică, trăsnaia asta antică se suprapunea peste mai multe ţări suverane din regiune, dar acoperea şi o bucată care aparţinuse, legitim (auzi!), încă de dinainte de Potop, Sfintei Rusii. Sfânta Rusie devenită Uniune Sovietică ateistă, dar tot sfântă (piei, diavole!) rămasă, nu putea tolera această expansiune cartografică, chiar şi ipotetică, şi i-a demisionat pe carcaleţii care se pricepeau la tabaciok, nu şi în geopolitică. Dar, ia vedeţi cât de baladesc sună refrenul: unu-i ucrainean, altu-i evreu şi-al treilea-i din Uzbekistan…

Toţi alungaţi de la tabacică (табачка) pentru naţionalism moldovenesc! Evoc acest episod ca pe o bizarerie a timpului. De fapt, nu era decât o banală reglare de conturi. Restul era tristeţe şi teroare…

4. Ion Druţă faţă-n faţă cu Ivan Nu de mult a plecat la Domnul scriitorul Victor Dumbrăveanu, pe care nu l-am auzit niciodată să se declare erou al nu știu cărei lupte sau victimă a regimului de tristă (de fapt, înspăimântătoare) amintire… (După 1989, la noi s-a iscat o hoardă întreagă de aprigi luptători, care ar fi pătimit pentru cauza naţională, eroi şi chiar… mucenici. Pe naiba, mucenicul trebuie să fie cel puţin mort! Mort în luptă şi de mult, după canon). Într-o zi, care se întâmpla la trecerea lui 1976 spre 1977, Victor a semnat bun de tipar un interviu pe care i-l luasem lui Ion Druţă. Druţă reprezenta în epocă un fel de Hâncu – ba, când Vodă de la Moscova, în persoana indigenizată a unuia Ivan Bodiul, zicea – da. Dacă v-o spun, povestea ar dura.

76 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

oameni şi destine

„O tarã - repet, nu poate fi mare şi nu poate fi micã”.

Ivan era discipolul lui Stalin, Hruşciov şi al altora de teapa lor, aşa că se pricepea şi era bun la toate, nefiindu-i străină nici literatura, adică şi scrisul lui Druţă. Ion (Druţă, bineînţeles) nu scria despre eroicii comunişti, care în realitate erau hoţi şi lichele. Scria despre şi pentru oameni. Ivan s-a supărat, Ivan vroia sânge – sânge de intelectual, concret, sânge de Druţă, acesta fiind dintre puţinii care îl trata după merit – ca pe un parvenit, ca pe un jlob. Şi uite că într-o gazetă din ţarcul administrat exemplar de impostorul Ivan apare un interviu cu acest Druţă Ion. Chiar în ziua de 1 ianuarie 1977. De parcă intenţia secretă a bandiţilor de la Tinerimea era să-i strice lui Ivan întregul an aflat abia în debut.

Culmea obrăzniciei: interviul era însoţit de o poză a nesuferitului Druţă, care era cu 0,57 mm mai mare (măsurătorile au fost făcute în laboratorul de metrologie al ceceului, probabil) decât a iubitului şi moldovenesc-sprâncenatului conducător al u.r.s s.. Răfuiala a fost promptă şi exemplară, ca să fie de învăţătură şi altora (şi a fost!). Oricât s-au împotrivit (anemic şi formal) unii, Victor a fost zburat, amputându-i-se cariera cu debut promiţător; Pavel Cristov, în calitatea-i de proaspăt uns redactorşef, s-a ales cu mustrare pe linie de partid (grav şi pentru cariera dânsului); umila mea persoană, aflată momentan sub protecţia, pe atunci, a influientului Vasile Vâşcu (elevul iubit al lui tata), doar cu interdicţia de a publica sub proprie semnătură timp de un an de zile… Oricum, a fost o catastrofă, care ne-a marcat destinul.

Dezamăgirea cea mare a fost provocată de atitudinea lui Druţă… Nu nuanţez. Spun doar atât: pe lângă multele şi de toatele calităţi admirabile, Druţă are şi darul de a-şi dezamăgi admiratorii.

Gesturi nesăbuite, promisiuni deşarte, declaraţii belicoase, coborâtul inopinat din căruţa naţiunii pe care avea ambiţia s-o cârmuiască chiar/numai el spre un ţel care se numeşte nicăieri… Mă rog, om şi el, ca tot omul. Nu este neapărat să uităm greşelile lui Druţă, dar nici meritele lui nu se cuvine să le trecem cu vederea.

Părerea mea este că Druţă nu e un scriitor în sensul acceptat al cuvântului, nu e doar scriitor. El ar fi senatorul care cuvântă în cetate. Druţă este/a fost scriitor, dar aşa cum este înţeleasă această realitate fiinţială şi noţiune la ruşi. Pentru ruşi, scriitor înseamnă profet, înseamnă Moise. Druţă a condus patruzeci şi…(?) de ani această aşchie de popor, crezând că în pustietate aşchia se preface în trunchi, iar trunchiul ar putea să sloboadă lăstari… Nu s-a întâmplat. Nici chiar profeţii nu pot crea popoare, zămislirea acestora fiind de competenţă divină. Efortul şi credinţa lui însă – vreau să cred – au fost sincere şi dătătoare de rod. Creanga amputată din copacul naţiunii (româneşti) a fost reanimată, menţinută în viaţă şi acesta este şi meritul lui Druţă.

Există, curent, tehnologii care permit replantarea unui membru amputat accidental… Important este ca acest membru să nu-şi fi pierdut vitalitatea, capacitatea de regenerare… (Vă daţi seama că vorbesc despre poporul român al Basarabiei). Druţă a fost vraciul care, cel puţin, ca să rămânem în domeniul transplantologiei, n-a permis mortificarea părţii de corp desprinse din trup. Nu pot spune că Druţă este mare, pentru că trebuie să se ştie că Druţă este măreţ.

Dintre moldovenii care au fost şi sovietici, Druţă este unicul care merită calificativul acesta – măreţ. Indiferent de faptul că opera şi-ar fi pierdut actualitatea, iar mai exact – nu mai este gustată ca odinioară.

Dar asta-i altă problemă.

#01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 77

moldova aeterna

Egumenul Anatolie (1859-1869) a dus la capăt zidirea bisericii de iarnă în 1860. A mai construit chilia stareţului, un bloc de casă pentru trapeză şi o casă pentru oaspeţi. În 1872, pe lângă schit a fost deschisă o şcoală elementară, unde copiii învăţau scrisul, cântul, religia, aritmetica, limba rusă. Dar şi până la deschiderea acestei şcoli, la schitul Suruceni erau trimişi pentru învăţătură şi întreţinere copiii nevoiaşi ai slujitorilor bisericeşti. În 1878 este deschisă şi o şcoală-internat pentru copiii orfani din tagma preoţilor.

Fondurile de arhivă păstrează un demers de la 1891 al egumenului Teodosie (1889-1901) către instanţele superioare bisericeşti, prin care se cere permisiunea ca ieroschimonahul Serafim de la schitul Suruceni, pe mijloace proprii, să zugrăvească interiorul bisericii de vară Sf.Gheorghe. În 1892 Teodor Suruceanu a costruit din nou casa stăreţiei, zidită pe la 1828 de către bunicul său Casian. În vremea stăreţiei arhimandritului Antim (1901-1908), care era şi econom al Casei Arhiereşti de la Chişinău, în anii 1903-1904 a fost înălţat gardul de piatră din jurul mănăstirii. Iar în 1905-1907 s-au construit 10 chilii pentru călugări, a fost zidită din nou trapeza cu bucătăria şi beciul de piatră.

Tot din sursele de arhivă aflăm că la 30 iunie 1907, renumitul pictor Pavel Piskarev, pe atunci Director al Şcolii de Arte Plastice, printr-un demers către stareţul Antim, se angaja să repare interiorul şi iconostasul bisericii de vară Sf.Gheorghe, promiţând să execute „această muncă conştiincios, curat şi durabil, cedând 238 de ruble din suma cheltuielilor preconizate”. Peste un an, la 12 mai 1908 reparaţia a fost încheiată.

Ultimul stareţ al schitului din perioada ţaristă şi cel dintâi stareţ din perioada interbelică este arhimandritul Dionisie Erhan (19081934), cel mai longeviv stareţ al mănăstirii Suruceni, care de la vârsta de 15 ani se găsea în această mănăstire, unde a învăţat carte şi a primit călugăria.

La 7 noiembrie 1909 schitul Suruceni capătă statut de mănăstire, întrucât era foarte prosper din punct de vedere material şi bine amenajat. În 1910 aici se zideşte moara, iar în satul Găureni se construieşte o şcoală. În anii 1911-1912 sunt procurate 130 de desetine de pădure, în vecinătatea mănăstirii, iar pe moşia de la Găureni sunt cultivate vii altoite. În 1918 obştea mănăstirii era constituită din 60 de vieţuitori, iar averea – din 602 desetine de pământ.

La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, iar la 21 februarie 1920 – vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului. În 1923 în mănăstire erau 52 de vieţuitori. Averea ei era constituită din 10 case cu un nivel, o casă-metoc la Chişinău, o moară, 15 ha

80 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

de vie, 3 ha de livadă, 2 ha de păşune, 0,25 ha de grădină de zarzavat, un iaz, o bibliotecă.

Eruditul stareţ Dionisie Erhan, care mai era şi un înfocat apărător al intereselor naţionale, i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mănăstire. Aici era o bibliotecă bogată, cu multe ediţii rare în limba română aduse de stareţ de peste Prut. În 1932 Dionisie Erhan este ales episcop de Ismail şi rămâne doar stareţ titular al mănăstirii. În 1943 moare şi este înmormântat în gropniţa mănăstirii, sub proscomidiar.

Succesorul său e ieromonahul Chiprian Briceag (1934-1937). În 1936 în mănăstire erau 60 de slujitori, mănăstirea dispunea de 60 ha de pământ. De asemenea, şi în 1937, starea materială a mănăstirii şi viaţa monahală este foarte bună.

Stareţul Dimitrie Ţurcanu (… -1942) în 1940 se refugiază peste Prut, iar în 1941 revine la Suruceni; în 1942, la cererea sa, este eliberat din funcţie din motive de sănătate. În ultimii ani de până la 1940, mănăstirea era una dintre cele prospere, avea ateliere de tâmplărie, de fierărie, de cizmărie, o spălătorie.

Dispunea de multe unelte agricole, pluguri, boroane, care şi sănii pentru boi, o căruţă pentru cai, un grajd cu 2 boi, 3 vaci şi 3 viţei, o stână cu 39 de oi. Avea 126 ha de pământ arabil, 54 ha de pădure, 6 ha de livadă, 15 ha de vie, 1,5 ha grădină de zarzavat, o casă de piatră cu 8 camere la Chişinău. În anii 1942-1944 stăreţeşte protosinghelul Grigorie Căpăţână.

Timp de trei ani (1944-1947) stareţ este ieromonahul Iron Tcacenco.

Ultimul stareţ al mănăstirii Suruceni de până la 1959 este ieromonahul Iosif. În perioada de după 1944, fiind supusă unor impozite grele, mănăstirea începe să se ruineze. Numai in 1945-1946 trebuia să predea statului 840 kg de grâu, 15 kg de lână, 12 kg de brânză, 200 litri de lapte. În 1947 mănăstirea deja era nevoită să ceară de la stat un împrumut de seminţe şi de produse alimentare, deoarece hambarele sale erau goale. În 1948 mănăstirea cedează autorităţilor locale o parte din terenurile sale, pentru că nu era în stare să le lucreze cu forţele proprii, comunitatea ei fiind alcătuită din 27 de slujitori. În 1949 numarul vieţuitorilor de la Suruceni creşte brusc, ajungând la 97, din cauza transferării la Suruceni a monahilor de la mănăstirile deja închise.

După 1950, deşi mănăstirea a continuat predarea la stat a produselor agricole, şi obştea monahală din nou se micşorase, starea ei materială începe să se refacă, aşa încât prin 1956 dispunea de importante venituri în bani, de mari reserve de produse alimentare şi furaje.

In 1957 mănăstirea este conectată la reţeaua de curent electric.

moldova aeterna

La 3 iulie 1959 mănăstirea Suruceni, în care vieţuiau 47 de slujitori, este închisă.

Un grup de monahi, împreună cu stareţul, au fost transferaţi la mănăstirea Noul Neamţ, ceilalţi – pe la alte mănăstiri. Doi dintre ascultătorii mănăstirii s-au căsătorit, urmând să lucreze în colhoz.

Icoanele, odoarele bisericeşti şi cărţile au dispărut. Stareţul Iosif Gargalâc a salvat două icoane rare, aduse de la Ierusalim – icoana Adormirea Maicii Domnului şi Îmbrăţişarea Elizavetei şi o Evanghelie ferecată în argint, pe care le-a restituit mănăstirii după redeschidere.

A fost distrus cimitirul, au fost devastate cavourile ctitorului bisericii Sf.Gheorghe - Casian Suruceanu şi ale familiei sale (al soţiei Ecaterina şi al fiului lor Ioan Suruceanu), precum şi cavourile ctitorilor bisericii Sf.Nicolae. A fost pângărit şi mormântul stareţului Dionisie Erhan. În localul mănăstirii a fost amplasat Spitalul republican de narcologie nr.9 al Ministerului Sănătăţii, cu regim închis, păzit de miliţie.

Biserica Sf.Gheorghe a fost transformată în club, altarul a servit drept scenă. Cupola zugrăvită la 1908 a fost acoperită cu un tavan din scândură, dar anume astfel au fost salvate irepetabilele picturi ale renumitului artist plastic Pavel Piskarev.

Biserica Sf.Nicolae a fost transformată în incintă de spital, altarul – în sală de operaţii. Gropniţa de la subsolul bisericii, unde fuseseră înhumaţi ctitorii bisericii Sf.Nicolae, descendenţi ai familiei lui Casian Suruceanu şi ai soţiei sale Ecaterina, a devenit depozit pentru lemne. Turlele bisericii au fost date jos, instalându-se un acoperiş simplu.

Chiliile au fost amenajate în saloane de spital.

Peste 32 de ani, în 1991, mănăstirea Suruceni este deschisă ca mănăstire de călugăriţe cu stareţa Alexandra Bândiu (1991-1995) şi o comunitate de 40 de slujitoare. În 1992 mănăstirii i-au fost repartizate 24 ha de pământ arabil. În acelaşi an, lângă izvorul din preajma mănăstirii, a fost săpat un iaz.

Lucrările de restaurare au început cu acoperişurile bisericilor, care curgeau. Tencuiala a fost dată jos, făcându-se doar o reparaţie cosmetică.

Stareţa Alexandra este urmată de stareţa Antonia (1995). În 1994 a început restaurarea bisericii Sf.Gheorghe, construită în 1828, în formă de cruce, cu grosimea pereţilor de 1 metru. Reparaţia a fost dusă la capăt de stareţa Taisia (1995-1998). Pictura interioară renovată a păstrat stilul şi compoziţia vechilor picturi. Este instalat iconostasul din lemn, cu 3 registre de icoane - litografii, executat de meşteri din România. La 15 septembrie 1998 biserica a fost sfinţită.

Din motivul că lucrările de restaurare au fost făcute în grabă, au apărut fisuri în tavan.

Tot la 15 septembrie 1998 în incinta mănăstirii Suruceni este deschis Seminarul Teologic liceal de fete „Regina Maria”, cu un program de studii de trei ani, după modelul celui românesc de la Seminarul Teologic de pe lângă mănăstirea Agapia. În 1998 pentru seminar au fost construite în curtea mănăstirii, chiar la intrare, două corpuri de case cu două nivele, unul pentru studii şi altul pentru cămin.

După egumena Taisia, stăreţeşte egumena Antonina (1998), apoi Anastasia (1998 -2000) şi Daniela (2000); în anul 2000, la mănăstire #01 // ianuarie – februarie // MOLDOVA // 81

in memoriam

aşa, eternizându-l, iar mai apoi cititorii au savurat tableta despre această podoabă a plaiului nostru.

La începutul anilor ’80, Liviu Damian adusese la redacţie poemul său „Cavaleria de Lăpuşna”. Îi mărturisise onest redactorului că l-a mai propus şi altor publicaţii, dar nimeni nu se încumeta să-l publice, deoarece era despre Ştefan cel Mare, iar pe la noi frica de istorie era zidită-n oase. I-a propus Cibotaru să aducă o postfaţă, care a fost scrisă de Haralambie Corbu, a mai ales autorul şi mottouri din istoria de atunci a R.S.S. Moldoveneşti, dar mai trebuia ceva. Şi atunci lui Anatol Gugel îi veni într-o noapte ideea de a face un întreg număr de revistă de la Lăpuşna, în care să vorbim despre prezentul localităţii, iar ca supliment avea să apară şi poemul lui Damian. Ne-am deplasat încolo şi am scris materiale, eseuri despre realizările gospodăriei, iar în supliment, într-un tiraj de 110 mii de exemplare, am scos la lumină şi poemul, ultima lucrare importantă a lui Liviu Damian.

Lucram în acelaşi birou cu Anatol Ciocanu. La el veneau o mulţime de autori, dar şi numeroşi interpreţi, care-i aduceau textele pentru cântece, ca să le redacteze, îi propuneau teme, şi el le realiza rapid şi cu îndemânare. Pe atunci textele melodiilor trebuia să fie aprobate de consiliile artistice şi deci erau respectate anumite rigori. Astfel i-am cu96 // MOLDOVA // ianuarie – februarie // #01

noscut atunci pe Mihai Ciobanu, Alexandru Lozanciuc, Anastasia Lazariuc, Olga Ciolacu, Nina Ţurcanu-Furtună ş.a. Anatol mai avea o rubrică pe ultima copertă cu tineri interpreţi, muzicieni, actori şi artişti plastici. O invitase pe Ioana Căpraru, care de abia debuta pe scenă. A venit la redacţie, Anatol a stat de vorbă cu ea, Zemşman i-a făcut poza şi iată că peste trei luni, cât dura perioada de editare a revistei, o invită pe Ioana să-şi vadă poza şi eseul despre ea. S-a bucurat nespus, dar peste câteva momente se schimbă la faţă: „Dar eu nu-s Chetraru, nea Anatol!”. Ciocanu luă revista şi, fluturând-o în aer, zise: „Uite cât de frumos ai apărut!. Şi Chetraru e un nume mai reuşit decât Căpraru. Ai putea să-ţi iei acest pseudonim de scenă”.

Anatol era o piesă grea în componenţa echipei redacţionale.Era responsabil de literatură. Se mai ştia că tot el era şi unicul redactor de poezie de la noi. Pentru mulţi dintre autori, publicarea la „Moldova” constituia un prestigiu, mai ales că ea depăşise tirajul de 100 de mii de exemplare. Astfel, a apărut în portofoliu cunoscutul eseu al lui Ion Druţă „La umbra cuvântului” despre poetul academician Andrei Lupan. Deja era pregătit pentru tipar şi urma să apară, revista inserase şi o poză cu Andrei Lupan, Ion Druţă, Eugen Doga şi o damigeană din vinul pe care îl prepara poetul şi care în tinereţe absolvise

colegiul de vinificare. Simultan cu publicarea eseului, apăruse şi ucazul gorbaciovist de luptă cu alcoolismul. Cenzura oprise revista, îl chemase pe redactor, iar paginile cu damigeana ajunseseră pe biroul lui Smirnov, secretar doi al CC. Prima a zburat poza, apoi se legaseră de textul druţian, iar măiestria lui Lupan de a face vin bun era luată drept o propagare a alcoolismului. Cu greu a apărut acel număr de revistă, fără să fie eliminate pasajele bahice. În nici o redacţie n-am lucrat mai mult ca la „Moldova”, din eseurile publicate aici am alcătuit trei plachete, dar câte întâlniri memorabile au avut loc în cele două reprize ce totalizează vreo 16 ani! Totuşi, norocul de a nimeri în acest colectiv m-a marcat pentru totdeauna şi ca publicist, şi ca scriitor. Am cunoscut oameni de o inteligenţă aparte, care, alcătuind o familie de creaţie, au făcut epocă în cultura moldovenească din ultima jumătate de secol XX.