Mold web 6 2013

GENERIC_PAG_DR

editorial

Nicolae ROŞCA, redactor-șef

FRAGILUL BIBELOU DE PORŢELAN…

Î

naintând în timp cu precauţia unui genist, înţelegi fragilitatea lucrurilor dragi şi a iubirii însăşi.

Sunt atât de expuse intemperiilor şi iminenţei de a fi spulberate, încât îţi sporeşti instinctiv precauţia ca să poţi proteja ceea ce îţi determină fericirea. În comportamentul nostru cotidian cu tot ce iubim, precauţia devine cuvântul de ordine. Şi astfel fragilitatea devine, la un moment dat, lucrul cel mai asigurat şi lucrul cel mai sigur din viaţa noastră. Şi astfel, oamenii îndrăgostiţi până la măduva oaselor, devin rezistenţi şi decişi să-şi poarte iubirea către alte linii ale altor orizonturi.

Iată de ce puterea noastră de rezistenţă în Timp este măsurată cu limitele fragilităţii iubirilor noastre: cu cât mai fragili, cu atât mai puternici…

Probabil, acesta şi este motivul esenţial, pentru care ţăranii noştri îşi iubesc ţarina lor, de care se ataşează înainte de a veni pe 6  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

lumea asta şi rămân ataşaţi până dincolo de plecarea în alte lumi!

Viaţa lor e un model de iubire onestă. Şi un model de rezistenţă în Timp!

Probabil, din acelaşi motiv îşi iubesc mările şi oceanele lor temerarii mateloţi, care au pornit cândva să descopere marginile Pământului şi pe care nu le vor putea investiga niciodată până la capăt!

Modelul lor de iubire încă nu are o definiţie, dar încântă prin tenacitate şi stoicism!

Probabil, tot dragostea îi poartă către Cosmosul lor şi al altor fiinţe cu suflet de pe planete străine pe astronauţii plecaţi dimineaţa în zori către Steaua lui Eminescu şi către Steaua lui Einstein! Ştiinţa a studiat până la capăt fenomenul deplasării omului în Cosmos, însă n-a definit dragostea astronautului pentru nevasta şi copiii săi, rămaşi Acasă!

Mă gândesc uneori la poetul care a numit iubirea bibelou de

porţelan. De ce bibelou şi de ce de porţelan? Şi-mi reproşez că nu sunt ţăran, nu sunt matelot, nici astronaut…

Dar am iubit şi iubesc la fel de onest şi cu aceeaşi precauţie, cu care tatăl meu şi-a altoit cei o sută de sute de pomi, câţi i-a sădit de-a lungul vieţii sale. Desigur, una din marile mele iubiri a fost şi rămâne revista „Moldova”…

Dar la început au fost Patria şi Poporul, adică Moldova, acest fără pereche de drag şi de fragil Bibelou de Porţelan. Dacă nu ar fi fost ea, nu aş fi fost nici eu. Nici iubirile mele nu ar fi fost. Ăsta e motivul pentru care eu, omul îndrăgostit de ţarină, oceane şi Cosmos, descopăr mereu, cu mirarea unui copil inocent, că de fapt Dragostea mea cea de-a Pururi este Patria mea…

Drept care îmi rostesc rugăciunea şi urarea eternă: – La mulţi ani, Ţară a Moldovei!

– La mulţi ani, Popor Moldav! 

OAMENI VERTICALI

ION UNGUREANU: „AM REPURTAT VICTORII ÎN TEATRE CU RENUME, ÎNSĂ UNUL SINGUR ESTE TEATRUL MEU DE SUFLET – „LUCEAFĂRUL…” seama că nu mă refer la teatrul popular, care era totuşi practicat pe ici-colo, ci la teatrul cult… Şi iată că dintr-o dată, ca din senin, apare „Luceafărul” şi realizează această minunată revoluţie, reuşind să răvăşească sufletele moldovenilor. Care este explicaţia d-voastră pentru acest fenomen? Vă amintesc însă, că aţi avut la îndemână tot de ce ar avea nevoie un bun manager pentru a face lucruri mari: o trupă de actori – unii mai talentaţi decât alţii; concurs consistent de regizori, compozitori, scenografi, şi ei încărcaţi cu har, dar şi un public elevat, care aştepta cu sufletul la gură fiecare nouă manifestare culturală… Cu bogăţia asta, oricine ar face o revoluţie. Dar ştim că nu e aşa – mai era nevoie, înainte de toate, de un regizor-șef, care ar fi gestionat cu pricepere şi discernământ această constelaţie de talente. Şi regizorul ăsta a fost localizat: se numea, ca şi azi, Ion Ungureanu, şi la acea vreme era cu o jumătate de secol mai tânăr… Aţi făcut multe victime printre studenţi, stimate domn, şi eu am fost una din ele; veneam nu doar la spectacole, ci şi la repetiţii, din care motiv mai mulţi profesori de la Universitate au început să mă privească cu suspiciune…

I.U.: – Ce timpuri, Doamne, ce timpuri! Da…aşa e, am fost înconjurat de talente… Însă trebuie să vă anunţ că nu am venit la „Luceafărul” cu mâna goală, ci cu un amplu şi bine ajustat program, asupra căruia am lucrat mult şi care s-a dovedit a fi unul realist. Da,

aproape toţi colegii mei absolviseră celebra Școală Teatrală „B. Şciukin”, însă la un moment dat am constatat cu groază că tot ce agonisisem la Moscova începea să se erodeze… La nivel individual, toţi eram buni şi chiar foarte buni, însă nu întotdeauna reuşeam să obţinem rezultatele scontate la nivel de trupă. Lipsea liantul, care ar fi unit eforturile fiecăruia într-o operă colectivă. Şi am decis să apelez tot la minunaţii noştri profesori de la Școala „Şciukin”; aproape în fiecare stagiune invitam câte un regizor, care era o figură de primă mărime în dimensiunea teatrală a timpului. De exemplu, „Pescăruşul” lui Cehov a fost montat la „Luceafărul” cu contribuţia marelui regizor B. E. Zahava… Concomitent, am început să aduc la teatru, pentru colaborare, talente autohtone – dramaturgi, compozitori, scenografi, coregrafi etc. Atunci ne-am descoperit reciproc cu Aureliu Busuioc, Andrei Strâmbeanu, Constantin Condrea, Ion Podoleanu. Iar Petru Cărare un timp a fost și secretar literar la „Luceafărul”.

N.R.: – Pe Cărare l-aţi cunoscut şi mai înainte! Chiar dacă aţi vrea să tăinuiţi amănuntul ăsta, lumea ştie că aţi fost colegi de şcoală.

Acest minunat poet şi om de omenie îmi zicea adesea: „Măi Piciule (aşa mă numea el – N.R.), în satul nostru au fost trei oameni importanţi – Mateevici, Ungureanu şi eu (adică el, Cărare – N.R.). Prin alte părţi poate că sunt mai multe personalităţi, dar la noi numai trei au fost. Dar ce personalităţi!”

I.U.: – Îmi recunosc colegul şi prietenul. Un om și un poet minunat! Trebuie să vă spun că am făcut investigaţii serioase în toată literatura noastră – şi în cea modernă, şi în cea clasică. Planul meu, despre care am pomenit mai sus, prevedea montarea unor opere ale clasicilor, dar şi ale scriitorilor moderni. Iată şi motivul pentru care, odată uns în funcţia de regizor-șef la „Luceafărul”, i-am chemat pe cei mai valoroşi scriitori, cu aplecare către teatru, şi i-am convins să scrie. Aşa au început să apară primii dramaturgi autohtoni, care s-au dovedit a fi şi foarte talentaţi. Câţiva ani mai târziu, Aureliu Busuioc mi-a recunoscut că în interiorul său au convieţuit constant un poet, un prozator şi un dramaturg, însă ultimul era într-o letargie continuă, şi dacă nu mă îndemnai tu, Ioane, dacă nu mă convingeai să-l trezesc şi să-l pun la lucru, nu sunt sigur că ar fi apărut „Radu Ştefan, întâiul şi ultimul...” (de la Aureliu Busuioc citire - I.U.). Însă eu aveam mai multe motive să-i fiu recunoscător, pentru că s-a dovedit a fi un dramaturg excelent. Un alt personaj excentric, care a destabilizat multe stări, înainte de toate, pentru că s-a dovedit şi el un talent deosebit, a fost Andrei Strâmbeanu. I-am montat prima lui piesă, „Minodora”, o lucrare absolut exemplară, însă cu treizeci de minute înainte de premieră a venit ordin de sus, prin care spectacolul era contramandat. Autorul ăsta a fost încă de pe atunci foarte incomod. Mai târziu, „Minodora” a văzut totuşi lumina rampei, dar se juca într-o atmosferă ostilă creată de noua conducere a teatrului. Acelaşi destin l-a avut şi „Steaua fără nume” – celebra comedie dramatică a lui Mihail Sebastian, care a fost interzisă imediat după premieră. S-a invocat un singur păcat: piesa e bună, însă e scrisă de un autor român… În Moldova, începea teroarea posthruşciovistă, când erau închise sau limitate în acţiuni instituţii teatrale, publicaţii periodice, şcoli şi chiar unele persoane publice, cu sau fără notorietate recunoscută… În aceste condiţii am reuşit totuşi să montăm importante lucrări dramatice ale scriitorilor români – Vasile Alecsandri, Ion Luca # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  7

OAMENI VERTICALI

Caragiale, Mihail Sebastian…

N.R.: – Aceste evenimente se derulau până la aşa-numita „epocă druţiană”?

I.U.: – Sigur că da! Druţă a ajuns la noi cu piesa „Semănătorii de zăpadă” („Doina”), dar a fost interzisă chiar înainte de a purcede la repetiții. Adevăratul, autenticul Druţă a fost montat de mine la Moscova, iar spectacolele noastre deveneau evenimente de primă valoare în contextul cultural al fostei metropole.

N.R.: – Evenimente cu un mare dramaturg, care a avut norocul să dea peste un mare regizor, alungat din Moldova…

Mai ţin minte vremurile celea! Erau timpuri, când mii de moldoveni urcau în tren şi veneau la Moscova ca să vadă un spectacol nou după o piesă a moldoveanului Druţă, montată de moldoveanul Ungureanu, înnobilată cu muzica moldoveanului Doga şi desăvârşită prin scenografia moldovencei Rusu-Ciobanu… Jumătate din locurile din sală erau ocupate de moldoveni, iar noi urmăream, de fapt, două spectacole – cel de pe scenă şi cel din sală, adică şi reacţia ruşilor la această măreaţă manifestare a culturii moldoveneşti! Nici nu vă imaginaţi ce mândri eram de dumneavoastră!

I.U.: – Ba să ştiţi că vă admiram şi noi, fiecare de la locurile noastre, şi eram la fel de mândri de dumneavoastră. Înainte de spectacol, ştiam cam câtă lume vine din Moldova. Şi ne pregăteam. În definitiv, spectatorii de acasă erau pentru noi mai mult decât o comisie de stat. Comisia putea să spună orice ar fi dorit, dar aplauzele dumneavoastră însemnau mult. Păcat că asta nu se întâmpla acasă! Mi-aş fi dorit să se întâmple la „Luceafărul”. Însă Patria nu a

8  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

ştiut ce să facă cu noi şi nu ne-a apreciat la justa noastră valoare.

Nici chiar clădirea teatrului nu era una potrivită, şi a fost acceptată cu statut provizoriu, care, iată, s-a transformat în statut etern… Au fost câteva personalităţi (din politică şi cultură), care au încercat să soluţioneze această problemă, însă eforturile lor (la un moment dat fusese elaborat chiar şi un proiect al unui viitor sediu!) s-au soldat cu eşec. Iar după ce am (fost) plecat şi eu din teatru, paragina a pus stăpânire pe ceea ce a mai rămas din el…

N.R.: – O fi aşa, cum ziceţi dumneavoastră, dar am şi eu o întrebare…incomodă. Se poate să o sonorizez?

I.U.: – Se poate. Cu atât mai mult că ştiu ce vreţi să întrebaţi.

N.R.: – Chiar aşa! Aţi fost şi dumneavoastră mulţi ani ministru, şi nu pe undeva pe la Turism sau la Transport, ci chiar la Cultură: de ce nu aţi rezolvat problema asta şi încă alte câteva mii, câte se regăsesc în ultima vreme în cultura noastră?

I.U.: – Dacă vă referiţi la sediul Teatrului „Luceafărul”, vă anunţ că am încercat să rezolv cazul, şi chiar am fost foarte aproape de o victorie. Împreună cu primarul Nicolae Costin, le-am pus pe toate la cale – loc, proiect, resurse etc. – , însă cu cinci minute înainte de asta au început ostilităţile de la Nistru… Atunci am înţeles cu toţii că „Luceafărul„ a devenit victima colaterală a separatiştilor transnistrieni, dar mai ales victima unor politicieni de la Moscova, care, spre deosebire de minunaţii oameni de teatru de la Școala „B. Şciukin”, au spulberat o importantă operă, reprezentată de un teatru profund naţional… Totuşi, nu pot spune că nu am reuşit câte ceva. În mandatul meu de ministru i s-a oferit un local nou, absolut admirabil, Teatrului „Vasile Alecsandri” de la Bălţi. A intrat în „casă nouă” şi Teatrul „Licurici”, care de vreo 20 de ani era pus în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în localuri neadecvate – şcoli, grădiniţe etc. A fost înființat Teatrul „Eugen Ionescu” cu o trupă formată din foștii mei studenți. S-au făcut multe pentru Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, pe care, atunci când am fost numit în funcţia de ministru, nu l-am regăsit în lista de teatre. Pur şi simplu, nu exista. Slavă Domnului, trupa se păstrase, deşi nu integral, iar dispoziţiile care dominau spiritele de acolo nu insuflau optimism. Într-un cuvânt, stare de război în Balcani, la Nistru şi în sufletele oamenilor. Dar am reuşit să reconstruim clădirea teatrului şi să reinsuflăm speranţe în sufletele valorosului colectiv de la „Naţional”. Doar „Luceafărul” a rămas…

N.R.: – Când aţi fost ultima dată pe acolo?

(După o lungă, foarte lungă pauză şi un oftat profund).

I.U.: – Cu câțiva ani în urmă…

N.R.: – De ce?

I.U.: – Cât timp domnul Focşa (Boris Focşa, ex-ministrul Culturii, ex – şi actualul manager al Teatrului „Luceafărul” – N. R.) a fost ministru, situaţia mi s-a părut cam incertă… cam nepotrivită pentru a merge în vizită la un teatru, de la care mai înainte am fost dat afară… Într‑un cuvânt, am fost de mult, când domnia sa a montat „Livada cu vişini”. I-am spus atunci: „ Mi-a plăcut Stela Focșa în Ranevskaia, mai ales din actul doi”. În fond, e un alt teatru, lucru firesc. Chiar imediat după plecarea mea silită devenise alt teatru. Doar clădirea îmi mai aminteşte de ceea ce a fost odinioară. În lunga şi zbuciumata mea viaţă de regizor am repurtat victorii de răsunet pe scenele unor teatre cu renume mondial, dar numai unul singur a fost şi rămâne teatrul meu de suflet – „Luceafărul”…

N.R.: – Clar! Schimbăm pagină. Aţi auzit că Ion Druţă începe să fie contestat? Apar voci care susţin că Druţă nu mai este valabil, nu mai este actual. Aşa să fie?

I.U.: – Convingerea mea e diametral opusă celei, care sugerează că Druţă nu mai e actual. Nici nu se merită să pierdem energii, discutând acest subiect! Am auzit voci, care îl contestă pe însuşi Eminescu, pe Creangă, pe Alecsandri… Lumea e încă tulbure după marile cataclisme sociale, care s-au produs în ultimele decenii. Însă adevăratele valori vor reveni în actualitate, chiar dacă unii le

OAMENI VERTICALI

contestă. Au mai fost cazuri de-astea de-a lungul istoriei, şi nu au suferit valorile, ci contestatarii lor… Aţi punctat corect că am realizat o perestroika moldovenească în capitala Rusiei. Însă adevărul cel adevărat este că această perestroika, spiritul ei, m-a însoţit mereu pe tot parcursul vieţii. Toate spectacolele mele, dar absolut toate, au fost nişte rugăciuni, pe care le adresam stăpânitorilor de destine – acelora de sus şi acelora de jos – şi ele ne ajutau să rezistăm în timp. Mulţi spectatori veneau, după spectacol, să-mi mărturisească: Domnule regizor, am asistat astăzi la un serviciu divin, la o rugăciune care a durat două ore, întreruptă de un antract, şi ea, rugăciunea asta, ne-a răvăşit sufletele şi ne-a întors cu faţa către cele sfinte. Vă mulţumim! Dacă înţelegem că aceste evenimente se derulau într-o epocă în care bisericile şi alte locaşuri sfinte erau închise sau interzise, valoarea rugăciunilor mele sporea considerabil, pentru că sufletele oamenilor nu erau interzise.

N.R.: – Domnule regizor, spuneţi-mi, vă rog, cum a fost… cum v-aţi despărţit de „Luceafărul”? Ce aţi simţit atunci?

I.U.: – Ceea ce mai simt şi azi. Pentru că de „Luceafărul”, acest templu al sufletelor câtorva generaţii de oameni îndrăgostiţi de teatru, mă mai despart încă… Cred însă, că nu mă voi putea despărţi niciodată definitiv şi ireversibil. E tot aşa cum i-ai cere lui Doga sau lui Druţă, sau altui creator să se despartă de o creaţie a sa. Fenomenul „Luceafărul” de până la 1972 este o creaţie plăsmuită din acelaşi material, din care Mântuitorul a creat sufletul meu, iar despărţirea de acest teatru ar însemna să-mi trădez sufletul. Or, asta nu se poate întâmpla. Dar de ce întrebaţi?

N.R.: – Pentru că… Nu-mi vine să cred, dar… mă despart şi eu de revista „Moldova”. Şi nu mă simt foarte bine.

I.U.: – Dar de ce? Din câte ştiu, nu vă dă nimeni afară!

N.R.: – O, nu! Însă este o zi, când eşti investit într-o funcţie, apoi vine inevitabil o altă zi, când trebuie să pleci. Toate în viaţa noastră au un început şi un sfârşit, iar dialectica asta crâncenă nu poate fi

modificată. Aşa că va trebui să mă conformez şi eu… Însă voi ţine minte mereu că aici mi-am publicat primele încercări literare, că am crescut şi m-am maturizat alături de această revistă emblematică şi că la un moment dat chiar m-am contopit cu dânsa. Abia acum înţeleg cât de greu e să te desparţi de ceva drag… Dar – ne cheamă cornistul spre alte orizonturi…

I.U.: – Să fie într-un ceas bun, de vreme ce cornistul este atât de insistent!

N.R.: – Vă mulţumesc, domnule Regizor. Şi pentru că la începutul acestui dialog sentimental vă rugam să faceţi o retrospecţie a anului cultural 2013, şi nu aţi respectat această traiectorie, vă mai rog o dată, la final, să-mi spuneţi ce vedeţi, privind îndărăt. Va fi un an memorabil din perspectiva asta?

I.U.: – În mod sigur, va fi. Doar că lucrurile trebuie să se mai aşeze. Însă, venind încoace, am admirat un grup gălăgios de tineri liceeni, care discutau …despre ce credeţi că discută azi tinerii liceeni?

N.R.: – Aventurile lui Harry Potter? Războaie interplanetare? Sau despre îngheţată cu miere de albine?

I.U.: – Răspuns greşit, stimate domn! Adolescenţii mei vorbeau despre clasicii români – Vlahuţă, Blaga, Eminescu, Arghezi, Stere, Sadoveanu, Vieru… Ştiţi ce am remarcat, înainte de toate? Că nu-i separă – pe români şi moldoveni. Le ziceau clasicii noştri. Le ascultam cu admiraţie vorbirea corectă şi am înţeles că nici unul din ei nu-şi pune problema – oare cum se numeşte limba lor maternă? Ei nu sunt forţaţi de mediu să-şi pună problema asta. S-au născut cu această limbă pe buze, nu-i împiedică nimeni să o vorbească, şi ei o vorbesc. Aşa că se prea poate ca onorata Curte Constituţională chiar a întârziat cu verdictul său istoric. E o mare victorie, stimate domn! Nu e important, dacă liceenii mei ştiu că pentru victoria asta am luptat şi noi – trupa de la Teatrul „Luceafărul” şi cea de la Teatrul „Mihai Eminescu”, Teatrul „Vasile Alecsandri”; eminenţii dramaturgi – Druţă, Busuioc, Condrea, Strâmbeanu şi remarcabilii artişti plastici – Mihail Grecu, Igor Vieru, Aurel David, Valentina Rusu-Ciobanu; mereu strălucitoarea revistă „Moldova” cu remarcabila ei pleiadă de cronicari – Cosmescu, Tulnic, Anatol Ciocanu, Mihail Ion Ciubotaru, apoi iluştrii compozitori şi interpreţi – Doga, Dânga, Bieşu, Petrache, Lunchevici şi inegalabilii oameni de dans – Curbet, Furnică, Mocanu… Zic, nu e important dacă ştiu că noi, aceia care le suntem părinţi şi bunici, le-am adus victoria asta. Important e că pot respira liber aerul patriei şi se pot exprima în limba lor maternă.

Consider că acest eveniment trebuie fixat în memorie şi, chiar dacă pe parcursul anului 2013 nu se vor fi produs şi altele, e bine să ne mulţumim şi cu atâta.

Poate, că n-o fi mult, dar nici puţin nu e! 

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  9

LA EST DE VEST

Nicolae TIMOFTI, Președintele Republicii Moldova: „Am apropiat acest eveniment prin muncă, prin acţiuni concrete. Am convins multe ţări din UE că suntem pregătiţi să devenim membri cu drepturi depline ai familiei europene!”

LA VILNIUS, AM TRĂIT Iurie LEANCĂ, Prim-ministrul Republicii Moldova: „Trăim un moment istoric – a fost parafat un acord ambiţios și de anvergură fără precedent între Moldova și UE. Acesta simbolizează încredere, deschidere și cooperare între ţara mea și UE. Moldova, astăzi am asigurat drumul nostru spre Uniunea Europeană.”

10  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

LA EST DE VEST

Vlad FILAT, Președintele PLDM: „Țara noastră a devenit și mai cunoscută lumii și mă bucur că prilejul prin care ne-am făcut remarcaţi, de această dată, a fost unul sută la sută pozitiv. Ne-am făcut remarcaţi prin faptul că nu am ezitat, prin faptul că ne-am onorat promisiunile și prin faptul că am arătat cu maximă claritate unde ne îndreptăm. Marcăm o victorie obţinută de Republica Moldova și ne asumăm o mare responsabilitate pentru destinul nostru.

Prin unitate, vom reuși. Mă mândresc că sunt cetăţean al Republicii Moldova. Cred că noi, cetăţeni ai Republicii Moldova, vom reuși să facem parte din marea familie europeană.”

UN MOMENT ISTORIC! Marian LUPU, Președintele PDM: „Este un moment de bucurie naţională, un moment de mândrie naţională, de responsabilitate naţională. La Vilnius, Moldova a primit ceea ce trebuia să primească potrivit muncii depuse.

La Vilnius, Republica Moldova nu a primit un cadou, la Vilnius, Republicii Moldova i s-a recunoscut un merit. UE a recunoscut Moldova ca un partener de nădejde, care își îndeplinește cu responsabilitate angajamentele asumate. Meritul este întâi de toate al cetăţenilor țării.”

Foto: Constantin GRIGORIŢĂ

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  11

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 CASA MARE Ce-i poezia mea? O casă mare Cu masa-ntinsă, primitoare.

Pereţii ei sunt îmbrăcaţi în scuturi De luptă – c-a fost cuib cândva de vulturi; Pe stâlpi, când dai cu ochii de izvod Moldovenesc – e vorba de norod, De obiceiuri, datini şi tradiţii, Cum au lăsat străbunii şi părinţii… În casa asta s-au golit butoaie, Când se porneau vitejii la războaie; În casa asta tinere mirese Pe nunii mari i-au pus în capul mesei; Din casa asta ne-au plecat străbunii După străvechea rânduială-a lumii; În casa asta au avut primire Rapsozii şi cei vrednici de cinstire, Și pentru mine premiul cel mare-i Să poposească-ntr-însa fiecare!

16  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

O PATiMĂ TE ARDE… O patimă te arde, te mistuie un dor Și stai ca răstignitul pe crucea aşteptării, Stai cu presentimentul subtilului fior, Cum, poate, stă în preajma furtunii apa mării.

O simţi deşertăciunea din timpul măsurat, O simţi cu raţiunea şi totuşi înainte Ţi-o ia nebuna patimă asemene curat Cum negura s-ar pune pe luminoasa minte.

E patima iubirii, feericul dezmierd, nemulţumita pururi sălbatica dorinţă, E sufletescul cumpăt într-un torid deşert, Cu tine de o seamă, ca pâinea spre fiinţă, Prin tine vremea curge ca dintr-un şip nisipul Și nu să fii golit, ci să nu ai o pace…

Pe-acest nisip – miraj răsare-n zare chipul Acelei – rai şi iad din traiul tău ce face!

Fotografiile rubricii: Muzeul Literaturii Române „M. Kogălniceanu”

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  17

ARHITECTURĂ

pentru a o proiecta şi realiza. Respectiva invitaţie certifică reputaţia şi profesionalismul lui, pentru că e una să construieşti o simplă cale ferată pe şes, şi e cu totul altceva să o construieşti pe un teren muntos. În ultimul caz, e nevoie nu doar de cunoştinţe, oricât de vaste ar fi ele, ci şi de inventivitate. Gheorghe Pănculescu a demonstrat că este mai mult decât inventiv pe tot parcursul lucrărilor la acest tronson, elaborând un sistem inovator de aderare a grinzilor de metal, de la care mai apoi s-a inspirat însuşi Eiffel la proiectarea şi construirea faimosului său turn, menţionând această preţioasă contribuţie a inginerului român în lucrarea sa intitulată „Comunicares sur les travaux de la tour de 300 m”.

Nu s-au păstrat documente ce ar atesta cert modul în care Gustave Eiffel a ajuns să activeze în România, dar faptul (documentat) că în 1879 a vizitat baştina lui Pănculescu, localitatea Vălenii de Munte, ne face să credem că ideea ar fi putut parveni anume de la inginerul român în timpul când acesta era antrenat în lucrările de construcţie a căii ferate Predeal-Bucureşti. Aşa sau altfel, lui Eiffel îi este atribuită calitatea de autor al Halei de Zid şi de Fier pe locul pieţei Sfânta Vineri, construcţie realizată în 1873 la Iaşi, şi al Hotelului Traian (1879) din Piaţa Unirii, tot în acest oraş. Cât priveşte cel de-al doilea obiectiv, poanta constă în aceea că Eiffel l-a construit pe o 20  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

carcasă de metal, cu umplutura respectivă, ceea ce a fost o premieră pentru România şi, pare-se, chiar pentru Europa, după care acest sistem de construcţii, cu aplicarea carcasei de metal, a început să fie utilizat pe larg şi continuă să fie utilizat până astăzi, îndeosebi în cazul unor clădiri foarte înalte, pe care noi le numim zgârie-nori.

Această inovaţie denotă cât se poate de elocvent că Eiffel a fost unul dintre cei mai curajoşi ingineri ai timpului, pentru că, de rând cu el, au mai activat şi alţii, însă doar el a avut marele curaj să folosească metalul în construcţii dintre cele mai neaşteptate, unele cu înălţimi ameţitoare, şi asta fără a comite erori de calcul. Turnul Eiffel, de exemplu, are înălţimea de peste 300 de metri, pe când Statuia Libertăţii (scheletul ei metalic a fost executat, de asemenea, după proiectul lui Eiffel) din New York, făcută cadou S.U.A. de către Franţa cu prilejul aniversării a 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, are doar 93 de metri… În timpul când Eiffel lucra la Iaşi a fost definitivat, în 1875, tronsonul de cale ferată Chişinău-Ungheni, iar lucrările de construire ale unui pod peste Prut, spre Ungheni, erau în toi. Potrivit unei versiuni, ele erau efectuate la iniţiativa autorităţilor ruse şi cu concursul unor specialişti din Rusia. Dar s-a întâmplat că, în proiectele lor, ei nu au ţinut cont de năravul Prutului. Vorba e că apa lui e amestecată

ARHITECTURĂ

cu lut, şi malurile-i sunt lutoase, de aceea se creează iluzia că plutesc un pic. Acesta este motivul principal, pentru care Prutul nu are un curs constant. În timpul unor viituri, el îşi poate schimba cursul cu 10 sau 20 de metri, chiar au fost înregistrate cazuri, când a luat-o razna pe văi, deviind de la curs cu peste o sută de metri. Deci, inginerii ruşi, neavând experienţa edificării unor poduri peste râuri cu un asemenea caracter instabil, la topirea zăpezilor, podul aproape terminat a început a pluti, mai exact, s-a mişcat din loc. Putea fi de vină şi calitatea metalului care, de asemenea, fusese adus din Rusia.

După viitura din primăvara anului 1876, în corpul podului au apărut fisuri, aşa încât el nu mai putea fi utilizat. Şi atunci, aflându-se că Eiffel e în România, i s-a cerut ajutorul acestuia.

Prin ce se explică respectiva decizie? Înclin să cred că nu e vorba doar de celebritatea lui Eiffel. La fel de important pare altceva.

Autorităţile ruse nu puteau să aştepte până când inginerii lor îşi vor repara greşeală (dacă o fi fost, în general, posibil s-o repare). Rusia avea nevoie urgentă de acest pod. Şi asta pentru că ea tocmai era în pregătiri pentru încă o campanie în Turcia. Scopurile construcţiei rapide – timp de doi ani – a căilor ferate Chişinău-Ungheni şi Chişinău-Galaţi (observaţi – nu spre nord, ci spre sud şi spre capitala Iaşi) au fost viitoarea ei confruntare cu Imperiul Otoman, căile ferate fiind un mijloc foarte comod de transportare a trupelor către locul de luptă din Balcani prin teritoriul Principatelor Unite, cum era atunci România, folosind căile ferate. Deja construite. Pe atunci, în România, căile ferate erau foarte avansate ca reţea, şi ruşii au perceput faptul că, dacă reuşesc să construiască, pe teritoriul Basarabiei, într-un timp scurt aceste tronsoane până atunci evitate vor putea ajunge foarte uşor acolo unde îşi doreau – la Dunăre. Scopul lor era să-i ia prin surprinde pe turci şi să-i învingă.

Atunci când, în primăvara lui 1876, apa a luat la vale podul construit peste Prut de ruşi, aveau mari şanse să se ducă pe apă şi planurile lor. În această situaţie, probabil, nu erau siguri că pot conta în continuare pe specialiştii lor. În plus, nici nu aveau timp pentru a mai experimenta. Francezul Eiffel ar fi putut deveni salvatorul lor.

Ideea de a-l racola pe marele francez a venit din partea proaspetei conduceri a căii ferate Chişinău-Ungheni.

Eiffel, de fapt, a reconceput în totalitate proiectul podului. În 1877, el a fost dat în exploatare. Nu dispunem de documente, dar putem presupune că la construcţia lui Eiffel a folosit oţel de la Combinatul metalurgic din Reşiţa. Oricum, podul funcţionează de 136 de ani, în pofida numeroaselor viituri ce s-au întâmplat pe Prut pe parcursul timpului! Şi, de fapt, lucrând la cele două obiecte de la Iaşi, nu s-a putut ca experimentatul inginer să nu aprecieze la justa valoare calitatea respectivului oţel, aşa încât, atunci când s-a implicat în construcţia podului, nu este exclus să fi insistat anume la această variantă, odată ce era vorba de un pod peste un râu „nărăvaş”. Un alt detaliu, de asemenea indirect, în favoarea versiunii noastre, ar fi că, ulterior, la construcţia faimosului turn de la Paris, – la care, de altfel. a participat şi Gheorghe Pănculescu! – Eiffel să fi folosit anume oţel fabricat la uzinele din Reşiţa, dovada făcând-o chiar brandul acestei întreprinderi imprimat pe turn, majoritatea detaliilor constitutive de oţel ale turnului, el fiind vizibil şi descifrabil şi în zilele noastre.

Apropo: turnul din Paris, ridicat cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de la Paris din 1889, când se împlineau 100 de ani de la Revoluţia Franceză, a fost programat să stea doar 10 ani, după care urma să fie dezasamblat. Iniţial, proiectul turnului a trezit în societatea franceză un şir de controverse, chiar de acuze şi proteste, inclusiv din partea unor artişti bine cunoscuţi, precum ar fi compozitorul Charles Gounod, scriitorii Alexandre Dumas-fiul, Guy de Maupassant ş. a., iar presa timpului şi-a permis să ia proiectul în derâdere, publicând şi caricaturi cu subiectul Eiffel şi Turnul. Din această cauză începutul lucrărilor era amânat, fapt ce, în ultimă instanţă, ar fi putut compromite realizarea proiectului. În sfârşit, la 27 ianuarie 1887, încep

Podul de la Ungheni după al Doilea Război Mondial

lucrările, dar, după o asemenea întârziere, apăruseră riscul că nu va putea fi respectat termenul fixat. Şi aici vine să se manifeste încă o dată cea de a doua mare calitate a lui Eiffel – spiritul lui organizatoric. Pentru timpul acela, ritmul de lucru pe care şi l-au propus era unul aproape neverosimil, – 12 metri în sus în fiecare lună, – ceea ce a făcut ca ei să definitiveze turnul, la 31 martie 1889 terminând etajul al treilea, iar la 6 mai al aceluiaşi an având loc prezentarea lui oficială. În cei 10 ani, termenul de viaţă ce i-a fost hărăzit iniţial, Turnul a devenit un obiect atât de atractiv pentru vizitatorii Parisul, încât, până la urmă, i-au înţeles originalitatea, contramandând ideea de a-l dezasambla. Astfel, de mai bine de un secol, Turnul Eiffel a devenit simbolul Parisului, fiind vizitat de milioane de turişti.

Oricât ar părea de incredibil, la construcţia acestui turn, Eiffel a aplicat unele elemente metalice folosite de el la construcţia podului de la Ungheni, care, spre deosebire de turn, din capul locului are o cu totul altă destinaţie: să lege două maluri de râu, astfel ca să devină posibilă trecere de pe un mal pe celălalt şi invers. Dacă e nevoie, nu numai cu trenul, ci şi pe jos.

Cum s-a întâmplat, bunăoară, la începutul anilor ’90 ai secolului XX, atunci când, pentru prima oară după al Doilea Război Mondial, pe 6 mai 1990, locuitorilor din România li s-a permis să treacă pe alt mal al Prutului, fără paşaport şi viză, prin opt puncte de-a lungul frontierei de 700 kilometri, unul din aceste puncte fiind podul de la Ungheni. Întâlnirea moldovenilor de pe cele două maluri ale Prutului a fost ca o viitură de oameni înrudiţi, setoşi de a se vedea şi a vorbi după o lungă înstrăinare forţată. Florile ce le aveau în mâini le-au aruncat pe apele Prutului, însuşi evenimentul urmând să fie numit Podul de Flori.

Pe 16 iunie 1991, şi moldovenilor din fosta colonie sovietică le-a fost oferită posibilitatea de a trece Prutul. A doua oară de pe podul de la Ungheni au fost aruncate flori în apele tulburi ale acestui râu, care poate şi să despartă, şi să unească.

***

E o pagină din istoria noastră, pe care şi-a trecut numele şi marele inginer francez Gustave Eiffel. Ne-ar sta bine să-l ţinem minte şi să-l cinstim – o merită… Cu 136 de ani în urmă, el a construit un pod de fier, o construcţie cu menire practică, rod al talentului său, iar la 113 ani după ce a definitivat-o, trăitorii de pe cele două maluri au durat un Pod de Flori, acesta fiind o expresie imaterială a sentimentelor şi aspiraţiilor lor, râul fiind acelaşi atunci şi acum – râu care ne desparte şi ne uneşte… 

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  21

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 MUgUR, MUgUREL Cine ştie cum e el, Mugur, mugurel, Dorul sufletului meu, Mugur, mugurel, Am să-ajung să te văd floare, Mugur, mugurel, Să te pun la cheutoare, Mugur, mugurel, Să plecăm la mândra - n vale, Mugur, mugurel, Să stăm seara la taclale, Mugur, mugurel, Să te las mândrei răsplată, Mugur, mugurel, Pentru dragostea-i curată, Mugur, mugurel, O aducere - aminte, Mugur, mugurel, Pentru dragostea-i fierbinte, Mugur, mugurel…

Cine ştie cum e el, Mugur, mugurel, Dorul sufletului meu, Mugur, mugurel?!

28  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

TigRUL Spune, tigrule, au cine Te-a fost izvodit pre tine Ca un foc galben să arzi Sub cununa cea de brazi?

Ochilor de chihlimbar Cine le-a dat foc bizar?

Săgeată cu vârf aprins Pe coardă de arc întins. blana ta ca din canoane E cu vârci de iatagane, Pân’ şi colţii tari, la fel, iatagane-s de oţel.

Cine a făcut, viteze, inima să-ţi balanseze, După slaba mea nespunere, veşnic fără de supunere? În oglindă te privesc, Faţă cu blazon regesc, Descifrându-te cu-ncetul…

Asta-i, fraţii mei, Poetul!

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  29

UN FIU AL TIMPULUI

par a fi înveșmântate în haina „purității sentimentelor față de familie și de satul natal, de întreaga Țară”, autorul este „călăuzit de steaua polară a credinței, aflată și ea foarte departe de contemporanii săi”(Viorel Dinescu). Niște simple întrebări retorice: („Să ne întrebăm fiecare dintre noi:/ cine suntem,/ de unde venim,/ din ce neam facem parte?”), dar cuprinse de fiorul sentimentului național, ajung a fi un camerton

spre binele lor, iar cel răstignit doar le schilodește și le deformează, firește, în detrimentul lor. Totodată, autorul accentuează că relația timp-om și om-timp este reciprocă, iar interacțiunea dintre acești doi factori e necesar să fie una firească, fără a fi forțată dintr-o parte sau alta. În acest sens, același personaj emblematic ajunge la concluzia că: Ni-e dat fiecăruia un anume timp biologic, pe care trebuie să-l trăim

sensibil la ideile lansate de poet. Această magică trăsătură a întregii creații poetice a lui Vlad Zbârciog, ea rămânând una constantă și în eseistica, și în proza sa, îl caracterizează pe autor ca pe un cântăreț al darurilor sfinte, al dumnezeiescului altar, care este sufletul, dar și patosul înflăcărat al căutării esențelor și al rostirii unor adevăruri existențiale. În volumele sale de proză Vlad Zbârciog reflectă și tratează multitudinea de aspecte ale realităților sociale, spirituale și politice din societatea basarabeană în diverse registre ale discursului epic – patriotic, liric, idilic, mitic, moral, creștin etc. În acest sens, semnificativ este chipul bătrânului tată care la finele veacului său de om, meditând asupra rostului omului pe pământ, se întreabă, de rând cu autorul romanului Timp răstignit: Ce-i, în fond, viața unui om, ce-i viața în raport cu moartea? Și care este sensul lor, de vreme ce omul încă de la naștere începe a muri încetul cu încetul? (…) Care este menirea, rostul individului în acest spațiu infinit? (…) Cum a evoluat spiritul omului de la geneză încoace? (…) Care este, în consecință, statutul biologic al individului? Cu destulă meticulozitate și chiar cu o anumită pedanterie, prin intermediul personajelor sale autorul urmărește discret procesul de metamorfozare a conștiinței lor naționale. Astfel, același bătrân tată e preocupat și de alte întrebări fundamentale ce țin de propriul său neam: Ce se întâmplă cu noi, cu neamul nostru? Ce virus ne-a atacat sufletul, conștiința, de nu-l putem descoperi și nici neutraliza? Acest personaj, în conformitate cu experiența vieții sale și a înțelepciunii populare păstrată în codul genetic al omului simplu, încearcă să dibuie și răspunsul: Poate, e vorba de o stare ereditară a neamului nostru… O stare ce vine din timpuri mai vechi?… Sau, poate, că timpul, influențând în mod esențial evoluția omului, a produs anumite schimbări și în codul celulei… De aici și sugestia care se cere evidențiată, precum că timpul degajat și liber în scurgerea sa firească influențează destinele oamenilor doar

cu demnitate. Un mic segment din marele timp al sufletului. Și, dacă nu reușim în acest scurt răgaz, lăsat de Dumnezeu, să trecem toate pragurile, purificându-ne și apropiindu-ne de Dumnezeu, înseamnă că am risipit acest timp, l-am răstignit…

Procesul de conștiință la care ajung personajele lui Vlad Zbârciog este relatat de autor cu destulă probitate, uneori chiar cu exces de zel, dar, ținând cont de gradul de deformare a mentalității basarabenilor de către propaganda ideologică a fostului regim sovietic, procedeul este justificat. Astfel, romanele sale sunt ca niște remedii spirituale și culturale în combaterea ignoranței cauzate de dezinformările de factură ideologică la care au fost supuși basarabenii, dar și în tratarea mancurtismului unei bune părți a populației dintre Nistru și Prut. Din păcate, deși au trecut peste două decenii de la dispariția de pe harta lumii a imperiului sovietic, el mai rămâne să dăinuie pe harta sentimentală a unor basarabeni nostalgici după un trecut hipnotizator și dominat de teorii delirante despre neamuri și popoare, în special cu referire la români.

O parte din capitolele tetralogiei Timp răstignit au o structură eseistică, dar ele se integrează firesc în contextul general al narațiunii. Mai ales că, în acest sens, și criticul Ion Roșioru confirmă, pe bună dreptate, că: Scriitorul care înalță un imn luminii din sufletul omului încercat de destin ori victimizat de istorie, nu poate fi decât de bun augur cathartic… Devotat unor valori cu adevărat creștine, fapt demonstrat și în raport cu regretata sa soție Lucia Purice, dăruit cu un acut sentiment de om al cetății, dominat de o percepție auctorială a realităților în care sălășluiesc personajele sale, susținător al tinerelor vlăstare de pe ogorul literelor române din Basarabia, dar și colegial cu confrații din preajma sa, aceștia fiind reprezentanți ai diferitelor generații literare, Vlad Zbârciog își multiplică generos talanții dăruiți de Providență. 

32  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

Un FiU AL TiMPULUi

 Vlad ZBÂRCIOG la 70 de ani —V e r s u r i 

VAGABONZII

BĂIATUL CU BOII Lui Mihail Grecu Copilăria mea stă ascunsă-n pânza „Băiatul cu boii”…

Credeam că o voi putea uita.

Văzând-o reclădită-n culori, am simţit din nou respiraţia fierbinte a boilor aduşi de Mihail Grecu în oraş, condamnându-i la nemurire…

Maestrul n-a recunoscut niciodată că m-a văzut plângând între coarnele plăvanilor, că mi-a şters lacrimile cu zorile roşietice ale dimineţilor…

A pictat foamea din triştii mei ochi, şi ea mă urmăreşte pe străzile urbei, iar boii îmi şterg şi azi lacrimile cu limbile lor sărate…

Cum să le spun că timpul mi-a răpit visele, golind spaţiul dintre noi?...

Poate că eu sunt de vină că firele ierbii s-au ascuns sub asfaltul uitării.

M-am împotrivit armoniei, şi absenţa ei a acoperit cu patină tablele inimii…

Mulţumesc, Maestre, pentru că mi-ai întors dimineţile-acele de vrajă şi visele din ochii mei trişti!

Mulţumesc pentru culoarea acelui plâns de copil lipsită de metafizica postmodernismului…

Poate, că niciodată până acum n-am simţit mai acut şi profund dorul de lacrimă – Sfântă Lumină şi Taină a Cerului…

Trec pe stradă cu capul plecat şi privirile rătăcite, Lumea din jur fiind pentru ei nişte umbre.

Feţele lor ruginite par nişte măşti de metal ale luptătorilor antici.

Clipă de clipă, se ascund înăuntru, înfruntând nepăsarea şi repulsia oamenilor – nimeni nu ştie însă câtă durere, nici câtă lumină au adunat în suflet?

Dar n-o pot revărsa peste margini, n-o pot dărui nimănui…

Uneori, din cauza foamei sau a frigului, interiorul lor se revoltă, acuzându-l pentru soartă pe Dumnezeu şi pe mama care i-a născut. În rest, luptă ca nişte condamnaţi pentru a rezista.

Nu mai deplâng clipa căderii, nu-i mai urăsc pe acei, din cauza cărora au căzut sub „linia de plutire”.

Capturaţi de iluzii, noapte de noapte sparg întunericul din ochi cu lumina unei rugăciuni.

Dimineaţa, îşi spală privirile cu raza inimii şi se apropie din nou de tomberoane – poate că cineva a aruncat noaptea o coadă de peşte, o coajă de pâine…

RUINE DE TEMPLU Suntem nişte ruine de templu – jumătate aici, jumătate dincolo, unde ne aşteaptă să revenim de la stră-stră-strămoşi până la cel mai proaspăt plecat.

De fapt, suntem ca nişte poeme revărsate-n istorie, chiar dacă a rămas din noi doar mirarea.

Nimic nu mai poate fi altfel.

Seminţe puse-n pământ.

Numai că nu vom mai şti ce vom fi: un arbore, un spic sau o floare.

Am ajuns la momentul trecerii dintr-o stare în alta.

Orice sămânţă, pentru a deveni ceva, mai întâi moare…

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  33



Vlad ZBÂRCIOG la 70 de ani — V e r s u r i 

Un FiU AL TiMPULUi

CASA PĂRINTEASCĂ Totul ce respiră în tine mă cheamă.

De pretutindeni mă cheamă, ca un ţărm de care m-am îndepărtat prea mult…

Tata, clădit în pereţi, mă priveşte cu ochii ferestrelor şi mă întreabă de ce atât de rar vin acasă.

Paşii mamei, mângâierile mâinilor ei, privirea blândă ce-mi încălzeşte şi azi inima, au ieşit din toate odăile şi mă întâmpină în prag…

O, cât de mult îmi lipsesc uneori aceste tainice şi copleşitoare iluzii!...

De câte ori mă străbate dorul, de atâtea ori se răzbună în mine regretul, că poate de prea puţine ori le-am spus cuvinte de iubire, poate prea m-am grăbit să cresc şi să plec în lume…

NIMIC NU SE TRECE În fiecare copac din grădina casei părinteşti văd o rudă de-a mea.

Tot neamul pare să fie adunat aici, până la cel mai mic nepot.

Pe mulţi nu-i cunosc, au murit înainte de a mă fi născut…

Mă apropii de fiecare şi aud cum vine din tulpini vorba lor.

Din inima mărului răzbate vocea mamei, gingaşă, cu nuanţele soarelui de vară; din cea a salcâmului de lângă poartă aud glasul tatei, un pic îngrijorat, un pic neliniştit,

34  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

de parcă m-ar avertiza de ceva.

Bunica Maria îmi şopteşte din dud, că bunelul-cireş m-a recunoscut după mers – sunt izbitor de identice chipurile noastre…

Stau în faţa lor copleşit, dar şi fericit totodată: nimic nu se trece.

Sufletul plin de dragoste, plecat în ţărână, penaşte în arbori, în ierbi, în inimi…

CHEM DIN TUMULT… Mamei mele, Anica Chem din tumult chipul şi sufletul tău pentru a-ţi spune tardive cuvinte de dragoste.

Prea de puţine ori le-am rostit, dar nu te arăţi. Întreb Cerul, dacă nu te-a văzut şi-mi răspunde că eşti de mult Înger. Întreb Ploaia, şi-mi spune că te-ai prefăcut în stropi ce scaldă pământul. Întreb Toamna, şi-mi răspunde că de mult eşti Lumină…

DACĂ N-AR EXISTA IUBIREA Mă prind uneori la gândul că dacă n-ar exista iubirea, cerul ar cădea peste noi.

El se sprijină pe umerii celor îndrăgostiţi…

Acolo unde nu există iubire, cerul se prăbuşeşte, spulberă visele, întunecă ferestrele inimii…

Cum să te deprinzi a trăi fără dragoste?...

Ar însemna să renunţi la lumină.

Ar însemna să nu te mai cunoască Dumnezeu…



Vlad ZBÂRCIOG la 70 de ani — V e r s u r i 

Un FiU AL TiMPULUi

CUVÂNTUL TĂU Din veac pornit spre noi pe-aripi de fum Şi rătăcit pe drumul de pustie, Cuvântul Tău ne caută şi-acum Lumina lui curată să ne-nvie

POVESTE

Opreşte-Te în tristul nostru burg Aşa cum Eşti: rănit de scuip şi hulă, În lipsa Ta ne pierdem în amurg Fără iubirea Ta ni-i viaţa nulă.

Parcă am fost şi parcă mai suntem…

De ce, dar, totul pare o poveste Pe care ne-a răpit-o un blestem Venit din înălţimile celeste?

Trimite-ne din Tronul Tău cel Sfânt Îndemnul să pornim spre zări eterne, Peste păcatul vieţii noastre cerne Stropi de iubire – tainic legământ

Am fost un neam de pace şi de vis Cu fluiere muiate în lumină, Spre tot ce-i sfânt cu sufletul deschis, Cu taina şi legenda lui divină…

Vom şti atunci să fim şi noi la fel Ca-n Cana Galileei Nathanael…

Din vina cui e-ntunecată zarea Şi de Satan supus e neamul meu?

Au nu de-aceea ne cerşim iertarea Că l-am uitat de mult pe Dumnezeu?

Sunt basarab, copil născut din glorii Şi din virtuţi de neam fără egal.

Sunt ramură de muşatini notorii, Creştinătăţii scut medieval.

Din tot ce ne-a purtat în lume vestea Nu a rămas acum decât povestea…

Cu rădăcini ce duc spre vremi uitate Iubirile de neam şi voievozi Ne amintesc de timpuri zbuciumate Misterele bătrânilor aprozi.

O, NEAMUL MEU, INGRATUL ŞI ÎNVINSUL… Întroieniţi de gândul că ne moare Istoria şi neamul, şi virtutea, Ne trecem veacu-n inutile lupte Pentru-a trata o rană ce ne doare.

De dor străin am tot minţit lumina, Cât e de dureros o ştiu poeţii, Căci ei ne sunt martirii şi profeţii, Avertizând ca pasărea din mână.

SUNT BASARAB

NEAMUL Îndoliat de veşnice dureri Mi-e neamul meu, nemuritorul, sfântul De Dumnezeu lăsat între poveri, Virtuţile să-i ştie-ntreg pământul Din veşnicii de vremi spre noi el vine Luând virtutea ca pe-un supliment, El uită că la Dunăre, Rovine Ne-am înălţat în vreme monument.

Ce am ajuns acum să fim? Un golf Întunecos în marea de lumină?...

Dintr-o suflare falnică, divină Rămas-am nişte umbre – trup amorf…

Peste cetatea lui de simulacru Cădelniţează, Doamne, gândul sacru.

Sunt basarab şi rătăcesc prin lume, Rugând umil pe bunul Dumnezeu Să-nvrednicească iarăşi Ţara-mumă Ca să adune-acasă neamul meu…

N-aş vrea şi mâine, bietul, să rămână Cu sufletul în flamură străină…

Dar oare ne ascultă neamul, blândul?...

De vreme ce nu-s semne că-nţelege, Că nici un zeu nu poate să-l dezlege De ce-a comis cu inima şi gândul?...

O, neamul meu, ingratul şi învinsul, De jalea ta mă copleşeşte plânsul…

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  35

CINEMA

VVVVVVVVVVVVVVVVVVVVV

nate”, un film după scenariul lui Alejandro Casona în regia lui Boris H.Hardy, avându-i ca protagoniști pe Maria Duval și George Rigaud.

Scenariul reprezintă o ecranizare a piesei omonime semnată de Álvaro de la Iglesia și Miguel Mihura. Un al doilea film, bazat pe această piesă, a fost realizat șase ani mai târziu în Mexic, dar pe noi ne interesează primul, deoarece ziua premierei (27 iulie 1949) poate fi considerată și ziua debutului cinematografic al Pesei Faerman. Dar nu și al Laurei Hidalgo. De ce? Vom afla un pic mai târziu. În 1949, actrița participă la un concurs organizat de revista „Antena” și este selectată pentru filmul „Ultima luptă”, în care pământeanca noastră urma să interpreteze primul său rol. Cel care pune ochiul pe ea este Armando Bo (1914-1981), un personaj remarcabil Actorul și producătorul Armando Bo

38  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

al filmului argentinian, pe care, dacă ar fi fost muzician, l-am fi numit omul-orchestră. În lipsa unui termen consacrat pentru mediul cinematografic, vom fi nevoiți să recurgem la o banală enumerare: actor, regizor, editor de film, producător, scenarist, care a avut norocul să activeze în epoca clasică a cinematografiei argentiniene, când autoritățile au stabilit cote restrictive pentru filmele străine și astfel au stimulat dezvoltarea artei cinematografice naționale.

Armando Bo a profitat din plin de această conjunctură favorabilă.

Ar fi suficient să amintim că pe parcursul carierei sale a jucat circa 50 de roluri. Dar spre sfârșitul anilor ‘40 manifestă interes și pentru alte profesii cinematografice și se „recalifică”, evoluând în calitate de regizor (30 de filme), producător (39 de filme), scenarist (26 de filme) și, astfel, își extinde palmaresul până la 100 de filme. Și-a mai câștigat și faima primului regizor argentinian, care a avut curajul să includă în film o scenă nudă (El trueno entre las hojas). O altă „realizare cinematografică”, demnă de a fi menționată, este și fiul său Victor, actor care a jucat în peste 30 de filme. Despre el dicționarele de specialitate scriu că este fiul „clasicului cinematografiei argentiniene”, Armando Bo. Fără a neglija performanțele acestui clasic în alte domenii ale cinematografiei, ne vom referi doar la cariera lui de producător, deoarece anume în această calitate a remarcat-o pe pământeanca noastră, Pesea Faerman, care, la concursul organizat de revista „Antena” nimerește în „vizorul” lui Armando Bo. Ajuns abia la al doilea film, pe care urma să-l realizeze în calitate de producător, acesta inițiază un proiect cinematografic ambițios – filmul „Ultima luptă”, bazat pe un subiect inspirat din cele mai palpitante episoade din viața boxerului Justo Suarez (1909-1938), supranimit El Torito de Mataderos ( Torito, ucigașul de tauri). Suarez a reușit să devină primul idol național al sportului argentinian, dar faima lui a fost pe cât de impresionantă, pe atât de efemeră. O stradă și un tangou îi poartă numele, celebrul scriitor Julio Cortazar l-a imortalizat în „Sfârșitul jocului”, dar a murit într-o sărăcie lucie la doar 29 de ani. Urma să-i fie consacrat și un film, însă ulterior s-a văzut că interesul lui Armando Bo pentru Suarez este determinat nu numai de destinul dramatic al boxerului, ci și de faptul că vârsta și constituția fizică îi permiteau să fie nu doar producătorul filmului, ci și interpretul rolului principal.

Pelicula „Ultima luptă” a devenit o șansă pentru Pesea Faerman, deoarece Armando Bo, care își făcuse debutul actoricesc cu 10 ani mai devreme în filmul „Ambiția”, anume în calitatea lui de producător a remarcat-o pe tânăra și frumoasa basarabeancă, și-a făcut-o parteneră de film și i-a sugerat să-și aleagă numele scenic Laura Hidalgo, pe care actrița l-a purtat pe parcursul întregii sale cariere artistice.

CINEMA

Au urmat rolurile secundare din: „Cinco grandes y una chica” („Cinci maturi și o fată”, 1950), „Juan Mondiola” (1950), „El Morocho del Abasto” (1950) și ”Derecho Viejo” („Legea veche”), un film realizat în 1951 de Manuel Romero, despre care criticul Abel Posadas avea să scrie că e un „dezastru total”, dar ceva mai târziu soarta i-a oferit Laurei Hidalgo o nouă șansă.

A urmat filmul care i-a adus consacrarea și a spulberat orice îndoială în privința prestanței profesionale a Laurei Hidalgo. Saltul s-a produs, grație faptului că studioul „Sono Film Argentina” a cumpărat drepturile de a ecraniza „Orhideea” , o piesă care în teatru era calul de bătaie al actriței Mecha Ortiz (comparată cu Greta Garbo), dar care, ajunsă la 50 de ani, nu mai putea pretinde la acest rol și în film.

Studioul și-ar fi dorit s-o aibă drept protagonistă pe Zully Moreno, dar aceasta era angajată în alte proiecte, și echipa de creație a filmului a purces la căutarea unei actrițe cu un fizic asemănător. Când se părea că eforturile studioului sunt sortite eșecului, cineva i-a sugerat regizorului Ernesto Arancibia că o candidatură potrivită pentru rolul central ar putea fi Laura Hidalgo, și acesta i-a făcut câteva probe.

Fotografiile nu au fost prea reușite, dar în rochiile de lux, pe care le îmbrăcase la probe, Laura Hidalgo a impresionat echipa de filmare și a fost acceptată, în pofida faptului că dicția ei lăsa de dorit.

Ulysse Petit de Murat, care și-a asumat adaptarea cinematografică a piesei, a atenuat conținutul erotic al acesteia și a transformat-o în ceea ce critica argentiniană a calificat drept „melodramă de Alberto de Mendoza, partenerul din filmul „Căzut în iad”

bordel”, dar, în pofida tentativelor de a discredita scenariul, acesta s-a dovedit a fi tentant pentru actori de prestigiu și, în consecință, alături de Laura Hidalgo, în film evoluează Santiago Gómez Cou, Eduardo Cuitiño și Felisa Mary.

Apariția Laurei Hidalgo în superba rochie albă, pe care o îmbrăcase la probe, a trezit exclamații de uimire și admirație ale publicului, iar prim-planurile au scos în evidență strălucirea ochilor ei, care au impresionat publicul masculin și l-au determinat s-o accepte de la bun început.

Publicul feminin s-a dovedit a fi mai rezervat, reproșându-i Laurei kilogramele în plus, iar unele colege de breaslă punând la îndoială calitățile ei profesionale. O vom cita doar pe Mae West (1893-1980), actriță și sex-simbol al filmului american, care se pare că reușește să fie imparțială. „Laura Hidalgo nu a fost o actriță în deplinul sens al cuvântului, dar nici nu a mizat doar pe exteriorul ei.

Această îmbinare de inteligență și un fizic privilegiat i-au asigurat un succes răsunător de casă. Ființa care transpare din imaginile filmate de Etchebehere posedă, fără îndoială, acest ingredient, indiferent cum l-am numi”. Vom adăuga că Alberto Etchebehere a fost unul din cei mai buni și mai prodigioși operatori argentinieni, care timp de 36 de ani (1930-1966) a participat la turnarea a circa 120 de filme, dintre care patru au avut-o în generic pe Laura Hidalgo. E vorba de „Orhideea” (1951), „Bestia trebuie să moară”(1952), „María Magdalena” (1954) și „Dincolo de uitare” (1956).

Putem deci presupune că Alberto Etchebehere ar fi avut motive să pretindă la o parte din laurii care i-au revenit Laurei Hidalgo, dar nu a făcut-o, fiindu-i suficiente distincțiile și premiile pe care le-a câștigat în calitate de operator. Apropo, despre valoarea unei actrițe putem judeca și în funcție de valoarea și autoritatea regizorilor și operatorilor care îi solicită colaborarea. În acest sens, operatorul Alberto Etchebehere, regizorii Hugo del Carril, Ernesto Arancibia, Carlos Hugo Christensen și Leon Klimovsky sunt nume care vorbesc în favoarea Laurei. Ultimul a invitat-o să joace în „Tunelul” , un film despre care critica a recunoscut că autorul „a depus un mare efort să facă ceva transcendental și de calitate, dar care transmite o atmosferă de falsitate, ce compromite dramatismul subiectului”. În anul 1952, studioul „Argentina Sono Film” se ambiționează să realizeze un proiect cu participarea Laurei Hidalgo și a lui Ibáñez Menta, ambii în calitate de protagoniști și de producători. Filmul a fost o coproducție cu studioul „Esmeralda Films”. O coincidență plină de semnificații, dacă ne gândim că denumirea studioului corespundea culorii de smarald a ochilor Laurei Hidalgo. În această adaptare, după nuvela „Bestia trebuie să moară” de Nicholas Blake, în regia lui Román Vignoly Barreto, Laura Hidalgo nu și-a îmbunătățit # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  39

CINEMA

nivelul de interpretare, dar a fost suficient de flexibilă ca să accepte indicațiile lui Ibáñez Menta și astfel a conturat un rol memorabil. În pauzele dintre filme, Laura lucrează în teatru. Timp de trei sezoane a fost alături de soțul ei, Narciso Ibáñez Menta, evoluând în spectacolele: „Producătorul de coarde” de Carlos Gorostiza, „Moartea unui comis-voiajor” de Arthur Miller și „F.B.” de Enrique Suárez de Deza. În 1952, Hidalgo este invitată în Spania pentru a evolua alături de actorul Jorge Mistral în „Trenul expres”, un alt film în regia lui León Klimovsky. Acest rol va anticipa într-un fel personajul central din filmul „Dincolo de uitare”. Potrivit spuselor actriței Olga Zubarry, la sosirea în Spania, Hidalgo și Ibanez Menta au coborât separat din avion, iar apariția ei aproape nudă în unele scene a provocat zvonuri despre o ipotetică relație cu partenerul său din film, actorul Jorge Mistral, ceea ce a înfuriat-o la culme pe Laura. Publicul este avid după detalii picante din viața vedetelor, dar iată ce mărturisește Alberto de Mendoza (1898–1960), partenerul Laurei Hidalgo din filmul „Căzut în iad” (1954): „Laura era prietena mea cea mai bună. Îmi este greu să lucrez cu cineva pe care nu-l agreez, când între parteneri nu se produce „reacția chimică”. Cu Laura însă eram prieteni foarte apropiați. În „Caídos en el infierno” („Căzut în iad”) trebuia să jucăm o scenă de dragoste pasională într-o cabană din Bariloche.

Secvenţă din filmul „Hermina neagră”

40  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

Ne-am sărutat în mod impresionant, după care ea a mers acasă cu soția mea ca să joace poker cu Narciso lbáñez Menta, soțul ei de atunci, dar și marele meu prieten. Sunt lucruri care țin de profesie.

Pot să mă prefac doar că fac dragoste cu o femeie frumoasă, dar mă simt de parcă ea ar fi un dulap.” În anul următor, 1953, Laura Hidalgo este invitată în Mexic, unde urmează să se filmeze alături de Arturo de Córdova și Miroslava Stern în „Trei căsătorii perfecte”, un film inspirat din opera lui Alejandro Casona, în regia lui Roberto Gavaldón. Interpretează rolul unei ipohondrice insuportabile și false, care-i aduce nominalizarea pentru Premiul Ariel, la categoria Cea mai bună actriță a anului 1954.

Cu un an mai devreme, comedia „Tres perfectas casadas” participă la Festivalul de la Cannes.

După Spania și Mexic, urmează Peru. Aici sunt filmate câteva secvențe din melodrama regizorului Carlos Hugo Christensen „Armiño negro” („Hermina neagră”). Același regizor o invită să joace în următorul său film, „Maria Magdalena” care, în mare parte, este filmat în San Salvador de Bahía (Brazilia). Laura interpretează rolul unei păcătoase fără scrupule, iar filmul are un veritabil succes comercial. În 1954, în sudul Argentinei se filmează împreună cu Luis César Amadori într-un film după nuvela lui Michael Valbeck. Interpretează rolul unei asasine psihopate, obsedată de sex și evoluează alături de actori vestiți, precum Guillermo Battaglia, Susana Campos, Eduardo Cuitiño y Alberto de Mendoza. De astă dată, prestanța ei actoricească nu impresionează, dar filmul este un nou succes comercial. În anul 1955, „Argentina Sono Film” își propune să lanseze filmul „Más allá del olvido” („Dincolo de uitare”), o adaptare după nuvela lui Georges Rodenbach, în regia lui Hugo del Carril, care va juca și rolul principal masculin. Partenera lui urmează să fie Laura Hidalgo.

Este o experiență nouă pentru ea, deoarece, spre deosebire de versiunea teatrală, în care erau doar trei personaje, în adapatarea cinematografică mai apare un personaj feminin, și ea urmează să joace două roluri – Blanca și Monica.

Filmările încep într-o perioadă de instabilitate politică, ce culminează cu lovitura de stat din 1955. Hugo del Carril este arestat, fiind considerat o persoană apropiată de guvernarea răsturnată. Deși filmările sunt întrerupte și reluate abia după eliberarea regizorului, filmul este considerat drept un succes. Prin jocul său, Laura Hidalgo a reușit să aprofundeze personajul Blancăi cu ajutorul unor indicații stricte din partea regizorului pe care actrița le-a urmat întocmai, așa încât criticul Abel Posadas a calificat acest film drept o „melodramă exemplară”.

A urmat „Clopotele Teresei”(1957) în regia lui Carlos Schli-

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 FRUnZA În CHiP DE iniMĂ Toamnă. Fiecare copac E o mănăstire cu frunzele Pictate cu artă bizantină ori moldavă.

Pitorească mănăstire!

Stimată doamnă Toamnă, Îmi oferiţi mâna transparentă Cu inelele scumpe spre sărutare?

Mulţam pentru bunăvoinţă. Îmi permiteţi Să păstrez Frunza asta aurie, ca o inimă, Din plopul îmbrăţişat de vânt?

Frunza asta e iubita mea. Și iată această enigmă credincioasă O regăsesc în plopul acesta legat, Ca tinereţea mea. nu e aşa că frunza de aur Poartă chipul iubitei mele?

Al fostei mele iubite…

42  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

MAMA De-ar fi dorul călător, M-aş preface numai dor, Să mă duc în prag la mama, Să-i zic dulce cum o cheamă Și la gâtu-i să mă-arunc, Cum făceam când eram prunc, Să mă-anin în adevăr Ca de creanga sa un măr.

Ca o mladă să mă-ndoi Pe mânuţele ei moi, Ce m-au îngrijit de mic Să cresc frunte de voinic.

Lacrimile să le strâng Pe obrazul drept şi stâng, Sub tâmpla cu ghiocei Să mă prind ca doi cercei. ghiocei de griji, vezi bine, Că s-a prea gândit la mine… Și aş sta la vorbă mult, Ca mai mult să n-o mai uit. iară mama, de, ca mama , Șterge-şi ochii cu năframa, Mă priveşte şi-i tot pare Că şi-acum departe-s tare… # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  43

CONEXIUNI ÎNTRE EPOCI

copii înzestraţi anume în muzică. Şi, de fapt, este un adevăr obiectiv. Eu, bunăoară, am auz absolut, pe care el nu l-a avut, pentru că auzul absolut este o raritate. De aceea s-a bucurat mult de alegerea noastră. Probabil, ca părinte, s-o fi gândit că, fiind el însuşi din domeniu, va putea să ne ajute, să ne ferească de unele greşeli, ca să ne fie mai uşor. În mod direct, s-a implicat doar atunci când a trebuit să alegem în care grupe (la Şcoala de Muzică „Eugen Coca”) să mergem: în cele ruse ori în cele moldoveneşti. Era un lucru foarte important această alegere. În acei ani, indiferent de faptul care îţi era limba maternă, în temei, pretutindeni se prefera să se vorbească ruseşte, ba chiar şi să se înveţe în şcoli ruse. Cu alte cuvinte, rusa era dominantă. Nu se admitea ca cineva să vorbească într-o limbă moldovenească frumoasă, aşa cum o vorbea tata, având studii făcute în România. Puteai fi bănuit de cine ştie ce. De aceea, alegând anume rusa, unii în acest mod îşi croiau o cale mai sigură spre o carieră, spre un fotoliu, iar alţii se protejau de anumite riscuri. De exemplu, fiul lui Vasile Zagorschi, Dima, a mers tot la „Eugen Coca”, dar într-o grupă rusă, deşi tatăl lui de asemenea vorbea o limbă moldovenească foarte frumoasă. Şi totuşi, tata a insistat ca Roman, iar după aceea şi eu, să mergem în grupe moldoveneşti, ceea ce pe atunci, după cum am spus, nu se prea saluta. Argumentul lui a fost că fiece om este obligat să cunoască cât se poate de bine limba sa maternă. Dar şi despre specialitatea pe care şi-o alege omul tata spunea acelaşi lucru. Asta a fost cauza din care în casa noastră a apărut al doilea pian. Tata a considerat că eu şi Roman avem nevoie de pianul nostru. El, fiind preocupat şi de compoziţie, putea oricând, la orice oră, să aibă nevoie de al său şi, ca nu cumva să coincidă cu orele când sau eu, sau Roman vom avea nevoie să exersăm, a închiriat unul special pentru noi. Cred că eram singura casă din Chișinău cu două piane… Un rezultat este că fratele, Roman Srârcea, a devenit un excelent profesor de pian şi, printre altele, activează până acum la Şcoala de Muzică „Eugen Doga”.

Fiindcă tata a plecat atât de devreme de lângă noi, în anii cât am fost alături, era pentru noi, pur şi simplu, un bun şi foarte drag părinte. Da, ştiam că este artist, este compozitor, este profesor, fără însă a pătrunde şi a percepe la justa valoare ceea ce ţinea de activitatea lui profesională. Asta a rămas pentru mai târziu. În 2014, voi avea vârsta tatei la ziua plecării sale fără de întoarcere. Anume în această lungă perindare a timpului de atunci încoace, mă apropii de el şi îl cunosc din ce în ce mai mult şi ca om, şi ca profesionist, aflând, uneori 46  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

întâmplător, lucruri pe care nu aveam cum şi de unde să le ştiu mai înainte. De exemplu, în casa noastră niciodată nu s-a spus ceva despre faptul că tata a fost deportat.

Probabil, şi tata, şi mama s-au gândit atunci că e prea devreme pentru noi, cei doi băieţi, să aflăm asemenea lucruri. S-ar fi putut să nu le interpretăm corect. Apoi, la sigur, a

inclusiv din partea rectorului de la institut.

Iar atunci când Uniunea Compozitorilor l-a înaintat la Premiul de Stat cu opera „Inima Domnicăi”, unde trebuia, s-a spus: „Stop!”, chiar dacă opera a fost înscenată la Teatrul Muzical-Dramatic „A. Puşkin” (actualul Teatru „Eminescu”) cu cei mai buni cântăreţi ai timpului – Maria Bieşu, Polina Botezat,

fost la mijloc şi teama… Lumea pe atunci se temea, elementar… Despre asemenea lucruri nu se vorbea în mod deschis; dacă era posibil, oamenii le tăinuiau chiar şi de apropiaţii lor. E şi de înţeles: ar fi apărut nişte riscuri imprevizibile. Cât priveşte tata, întotdeauna a simţit piedici în activitatea sa,

Fiodor Cuzminov, Melentie Paraniuc – şi s-a bucurat de succes. Prezentarea ei nu a fost interzisă, aşa încât, atât cât tata era în viaţă, a rămas în repertoriu, fiind jucată de mai multe ori. Cu alte cuvinte, a fost lăsat să facă ceea ce făcea doar în virtutea talentului său. În acele timpuri, nu prea erau

CONEXIUNI ÎNTRE EPOCI

interpreţi de talia lui şi nici profesori atât de bine instruiţi.

Printre altele, şi mie, în câteva rânduri, mi s-a dat de înţeles că se ştie ce trecut are părintele meu. Bunăoară, chiar prin 1984, când am vrut să mă angajez într-o echipă de muzicieni care plecau să lucreze pe o croazieră peste hotare, mi s-a refuzat, deşi sunt un instrumentist bun. Alt motiv nu putea fi decât acesta – tata… Ca să nu mi se mai repete şi în alte situaţii, am intrat în partid, după care nu mi s-au mai pus piedici…

că nu a fost executat, că a revenit acasă, împreună cu tata şi alt fiu al său, Mihail. Ei au fost deportaţi în aceeaşi zi, împreună, şi, tot împreună, duşi în Siberia.

Pe toate – sau, mai bine zis, aproape toate – le-am aflat doar atunci când ei nu mai erau în viaţă. Despre unele lucruri mi‑am închipuit eu însumi că aşa o fi fost, aşa s-o fi întâmplat – sau, mai exact, ar fi putut să fie, ar fi putut să se întâmple.

Pentru că noi, cu regret, nu avem tradiţia să ne cunoaştem viţa din rădăcini şi, chiar

Iar tata… Cred că este unul dintre puţinii deportaţi care, după ce au avut norocul să rămână în viaţă şi să revină la baştină, au putut să se realizeze în aspect profesional. În acest sens, cazul tatei este şi mai uimitor decât altele, deoarece şi tatăl lui, adică bunicul Gheorghe Stârcea, a fost deportat.

Pentru că, în 1918, bunicul a fost membru al Sfatului Ţării şi director al Cancelariei Sfatului Ţării şi a participat nemijlocit la semnarea Actului Unirii. Cu asemenea rânduri înscrise în biografie, este uimitor faptul

dacă unii ajungem să simţim această necesitate, deseori e prea târziu, când urmele strămoşilor s-au pierdut… Cât mă priveşte, această dorinţă de a cunoaşte ceva mai mult decât ştiu despre ai mei din trecut provine dintr-un episod din viaţa de zi cu zi, şi anume el m-a dus la gândul că nu cunosc deloc arborele genealogic al neamului din care mă trag, cu excepţia ramurii pe care e înscris numele tatălui. S-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă. Într-o zi, am mers la o farmacie să comand un medicament.

Domnul de la secţia respectivă, după ce a descifrat reţeta, a ridicat ochii la mine şi a zâmbit. L-am privit întrebător. „Totul e în regulă, m-a liniştit dumnealui. Avem toate cele necesare şi mâine dimineaţă medicamentul va fi gata”. Pur şi simplu, eu sunt de la nordul Moldovei şi acolo numele Stârcea este unul foarte răspândit. De la buneii mei chiar am auzit o poveste despre un boier cu acest nume, care a avut moşii prin părţile noastre… Cică, un străbunel de-al lui le-a primit în dar, pentru o careva faptă bună, de la domnitorul Dimitrie Cantemir…”. Eu, ce puteam să zic? I-am răspuns farmacistului: „Frumoasă poveste, dar n-am auzit-o până acum…”. Ca după aceea să uit de ea. Dar când s-a întâmplat să studiez activitatea componistică a lui Dimitrie Cantemir, în teancul de cărţi pe care le-am consultat am dat şi peste „Descrierea Moldovei”. Şi atunci subconştientul, în care se păstrase episodul de la farmacie, mi-a şoptit: „Răsfoieşte-o!”. Am răsfoit-o în grabă şi, când de acum eram gata s-o închid, la pagina 163, dau peste o listă de nume, anticipată de un text însoţitor. Îmi cobor ochii la cele care încep cu litera S. Erau doar două – Stârceştii şi Sturzeştii. După care, desigur, nu se putea să nu citesc textul însoţitor: Numele boiereşti pe care istoria moldovenească le pomeneşte de la început s-au păstrat toate şi astăzi şi, lucru de mirare, nici unul dintre neamurile vechi moldoveneşti nu a pierit de tot în atât de multele războaie şi în atât de multele prădăciuni ale tătarilor, afară de un singur neam, al domnului moldovean Vasile Lupu Albanezul, care era pe vremuri mai numeros decât toate celelalte, iar astăzi s-a stins de tot.

Cu toate că unele dintre neamurile acestea au ajuns într-o sărăcie atât de mare că din 5 000 de gospodării pe care le aveau mai fiecare în stăpânire altădată, abia le-au mai rămas câte vreo cinci, dar măcar neamul însuşi s-a păstrat. Vrem să arătăm aici numele acestor neamuri şi, fiindcă toate sunt deopotrivă între ele, le vom numi în rânduiala alfabetului.

De aici mi-a venit ideea să mă interesez de localităţile de la nord, descoperind că nu departe de Glodeni este un sat despre care nici n-am bănuit că există şi acest sat se numeşte Stârcea…

Ar fi, oare, aici rădăcinile acelui arbore genealogic, pe ale cărui ramuri neamul meu şi-a înscris numele descendenţilor săi?! Tot ceea ce am aflat în această privinţă, doar cu unele excepţii, nu are o confirmaţie certă din punct de vedere documentar, pentru că e nevoie de investigaţii, iar eu multe le-am aflat de la oameni, întâmplător – unele mai mult, altele mai puţin credibile. De exemplu, domnul Vitalie Ciobanu, istoric de profesie, director al Centrului de Istorie şi Cultură al Casei Armatei Naţionale, # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  47

CONEXIUNI ÎNTRE EPOCI

lucrând asupra unei cărţi despre istoria satului său de baştină, Ciuciulea, Glodeni, şi cercetând documentele accesibile, a dat peste informaţii despre neamul Stârcea, în care a găsit şi nume de preoţi, unul din aceştia fiind al lui Paul Mihail, renumitul teolog-savant, cunoscut la noi mai ales prin fundamentala sa lucrare „Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830)”. Şi, bineînţeles, atunci când unul din aceşti oameni este domnul Iurie Colesnic, devenit astăzi nume de referinţă în domeniul cercetării istoriei noastre, te poţi baza pe veridicitatea informaţiei pe care o afli în lucrările domniei sale. În volumul „Generaţia Unirii”, am găsit şi numele bunicului Gheorghe Stârcea, aflând că el s-a născut (în 1886) în comuna Glingeni din judeţul Bălţi. Pe când eu credeam că el e chişinăuian, ca şi tata! Şi mai departe: „Este unul din vechii luptători pentru naţiune şi pentru credinţă strămoşească. Pentru patriotismul său, a fost urmărit de către autorităţile ruse, umblând fugar prin satele Basarabiei şi fiind nevoit să-şi schimbe numele”. Deci, pot presupune că bunicul, atunci când în casa lui au intrat cei care au venit să-l aresteze, nu-i exclus să-şi fi dat imediat seama ce fel de oameni i-au deschis uşa… Tata însă, n-a priceput. Tata a venit când ei de acum erau la bunicul. În drum, de la Conservator spre casa unde locuia el, a hotărât să intre pe la dânsul să vadă ce mai face. Şi, am putea zice, a nimerit la locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit. „Oaspeţii” bunicului l-au întrebat: „Cine eşti?” Tata a spus cine este. Şi nu i-au mai dat voie să iasă, deşi nu figura în lista lor. L-au luat împreună cu bunicul şi cu familia fiului său mai mare, Mihail. Bunicul era văduv de tânăr şi locuiau împreună. Şi i-au dus pe toţi la Kemerovo, la nişte mine de cărbune. În dicţionarul lui Serafim Buzilă, cu referire la biografia tatei, anii ce au urmat după ziua deportării sunt prezentaţi în felul următor: „conducător al unor formaţii artistice (1949-1954) şi solist (1954-1955) la Filarmonica din Kemerovo”… Iar înainte de aceasta, în 1947-1948, era solist în trupa Teatrului Muzical-Dramatic „A. Puşkin” din Chişinău… (Printre altele, activând în aceşti ani în cadrul studioului de operă de la acest teatru, în 1947 a fost primul interpret al partiţiei lui Evgheni Oneghin din opera cu acelaşi nume a lui P. Ceaikovski). Acest neaşteptat salt dintr-o regiune geografică în alta, precum şi schimbarea ipostazei de artist de operă cu cea de conducător al unor formaţii artistice, apoi şi de solist al Filarmonicii din Kemerovo e capabil să trezească nedumeriri, poate, chiar suspiciuni. Pe de altă parte însă, e lucru ştiut că, uneori, împrejurările vieţii îl impun pe om 48  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

să-şi mute cuibul. Cât mă priveşte, cel mai uimitor îmi pare faptul că tata a reuşit să-şi manifeste capacităţile chiar şi în situaţia sa de persoană lipsită de dreptul de a fi om şi acceptată doar în calitate de deţinut, chiar dacă nu a comis nici o crimă. Este vorba, poate, de destin proiectat de Providenţă, care în acele condiţii a găsit oameni ca să-l

concertau în faţa deţinuţilor din regiune.

Se prea poate că, prin asta, tata i-a protejat întrucâtva pe bunicul şi pe fratele său mai mare, astfel că, în timpul aşa-numitului dezgeţ hruşciovist, au revenit cu toţii teferi la Chişinău. Bunicul nu a mai trăit mult după întoarcerea sa, a decedat cu o săptămână înainte de apariţia mea pe lume, în primă-

ajute… Fiind acolo, cred că a demonstrat cumva nişte calităţi artistice ce au făcut să fie observat. Poate, cineva dintre supraveghetori l-o fi auzit cântând în puţinele sale clipe de răgaz… Poate, acela o fi fost şi el om cu drag de cântec… Sau, poate, precum am văzut în unele filme sovietice că prin închisori se organiza aşa-numita activitate artistică, s-o fi întâmplat să fie şi acolo, adică la Kemerovo, acelaşi lucru. Iar tata, posedând o voce foarte frumoasă (bariton liric) şi, pe lângă asta, fiind o fire comunicabilă, acestea i-o fi fost armele care, până la urmă, l-au ajutat să-şi cucerească propriul teritoriu în acea lume necruţătoare. Parese, era vorba de nişte brigăzi speciale, care

vara lui 1959… E înmormântat la Cimitirul Central. Foarte degrabă, doar peste cincisprezece ani, alături de el s-a dus şi tata…

Un timp, mă gândeam că nu ar fi modest din partea mea, mai ales în calitate de director artistic al Filarmonicii Naţionale, să pretind la un concert din creaţia tatălui meu în scena instituţiei noastre. Mi s-ar fi putut spune că totuşi nu e un nume total uitat, cum sunt multe altele, şi nu aş fi vrut să mi se spună aşa, chiar dacă, într-adevăr, aşa este. Postul naţional de radio „Moldova 1” deseori transmite cântece interpretate de tata sau lucrări semnate de el, din ceea ce a rămas nedemagnetizat în fondurile sale. Despre tata deseori vorbesc în diferite

CONEXIUNI ÎNTRE EPOCI

emisiuni oameni de artă din generaţiile mai în vârstă, care îl ţin minte ori chiar au colaborat cu el. În Moldova există un concurs de muzică vocală şi o şcoală de muzică ce-i poartă numele. Şi totuşi aş fi vrut să-i audă muzica şi melomanii de astăzi… Pentru că, fiind şi eu însumi compozitor profesionist, pot s-o apreciez la justa ei valoare

şi îndrăznesc s-o consider frumoasă. De aceea, mă bucur nespus de mult că, pentru luna februarie anul viitor, când ar fi împlinit 95 de ani, s-a planificat prezentarea unui concert din creaţia lui. De fapt, de acum suntem preocupaţi de aceste pregătiri – şi Filarmonica, şi unii dintre cei care au acceptat să participe. Intenţionăm să includem

în program ceea ce până acum a fost interpretat mai puţin şi se cunoaşte mai puţin…

Aş vrea să fie suita din filmul artistic Ultima noapte în rai, o muzică interesantă, dar şi fragmente din Eroica baladă, lucrare cu o muzică de asemenea de bună calitate. E a treia redacţie a operei Inima Domnicăi (a doua s-a numit Domnica), jucată ultima dată în 1969. Din păcate, din cauza subiectului ei cu tematică revoluţionară – şi tata, ca mulţi oameni de creaţie, a fost nevoit să plătească tribut regimului – opera nu poate fi reluată, dar însăşi muzica ei chiar nu merită să rămână în umbră, de aceea am să încerc să extrag din conţinutul ei câteva fragmente mai mari, în care să se întrevadă calitatea ei. Aş vrea să răsune şi Balada viorii – un poem pentru cor şi orchestră, apoi Sonata pentru violoncel şi pian, după mine, una dintre cele mai interesante piese muzicale scrise pentru violoncel. Nu pot lăsa la o parte Sonata pentru pian, şi aceasta foarte frumoasă. Urmează să selectez ceva din muzica lui vocală şi instrumentală, cel puţin, câteva melodii dedicate patriei sale, de exemplu, Moldova mea, Chişinău, tu eşti leagănul visului meu… După acest concert, sper, va veni şi rândul arhivei… E de datoria mea să mă ocup de ea…Tata a lăsat atâtea lucrări pe care n-a avut timp să le promoveze!

***

▲ Gheorhe Stârcea cu fiul Alexei, viitorul compozitor. Anii, ’30, sec. XX. Din arhiva lui Roman Stârcea.

ÎN DICŢIONARUL LUI SERAFIM BUZILĂ, CU REFERIRE LA BIOGRAFIA TATEI, ANII CE AU URMAT DUPĂ ZIUA DEPORTĂRII SUNT PREZENTAŢI ÎN FELUL URMĂTOR: „CONDUCĂTOR AL UNOR FORMAŢII ARTISTICE (1949-1954) ŞI SOLIST (1954-1955) LA FILARMONICA DIN KEMEROVO”… IAR ÎNAINTE DE ACEASTA, ÎN 1947-1948, ERA SOLIST ÎN TRUPA TEATRULUI MUZICAL-DRAMATIC „A. PUŞKIN” DIN CHIŞINĂU… (PRINTRE ALTELE, ACTIVÂND ÎN ACEŞTI ANI ÎN CADRUL STUDIOULUI DE OPERĂ DE LA ACEST TEATRU, ÎN 1947 A FOST PRIMUL INTERPRET AL PARTIŢIEI LUI EVGHENI ONEGHIN DIN OPERA CU ACELAŞI NUME A LUI P. CEAIKOVSKI).

După cum spuneam mai sus, când a decedat – pur şi simplu, fulgerător! – eu aveam doar cincisprezece ani. Multe nu le cunoşteam, multe nu le înţelegeam la acea vârstă. Fireşte, nu percepeam pe deplin nici ce prezintă cu adevărat personalitatea părintelui meu, cât de profundă şi polivalentă a fost ea. Aceasta mi s-a conturat treptat, după mai multe întâlniri şi discuţii, întâmplătoare şi neîntâmplătoare, cu oameni care l-au cunoscut, unii fiindu-i prieteni, alţii – colegi sau interpreţi ai lucrărilor lui.

Nu o dată am auzit, rostită cu mult respect, fraza: „A-a-a, dumneata eşti fiul acelui Alexei Stârcea!…”. De fapt, l-a cunoscut, cum se zice, o lume, unii îl ţin minte până acum. Şi asta îmi vorbeşte despre ceva important pentru mine, dându-mi dreptul să consider că tatăl meu, Alexei Stârcea, în scurta viaţă pe care i-a fost dat s-o trăiască, a reuşit să facă ceva pentru Moldova.  Fotografii din albumul familiei Stârcea

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  49

TEATRU

Facultatea de film de la Academia de Teatru și Film din București, am făcut două scurtmetraje, care au luat premii la unele festivaluri, unul la Costinești și altul la un festival zonal al tinerilor cineaști, la care a participat România, Ucraina, Bulgaria și Republica Moldova. Și am luat Premiul special pentru regie.

LL.U.: – Cum se numeau filmele?

EE.G.: – Primul se numea „Venind, tot mai plecăm”, un film documentar despre Teatrul „Eugène Ionesco” în România și al doilea – „Tentația riscului”, despre un renumit cascador român, Adrian Pavlovschi.

LL.U.: – Da, chiar mă gândeam să te întreb. Ați fost într-o echipă cu Ala Menșicov, Petru Vutcărău, Sergiu Prodan, toți care ați terminat la Moscova Școala „B.Șciukin”. O parte s-a despărțit de Teatrul „Luceafărul” și au făcut teatrul lor, Teatrul „Eugène Ionesco”. Dumneata te-ai regăsit în această echipă?

EE.G.: – Eu am fost invitat la Teatrul „Eugène Ionèsco”, am și peregrinat cu ei prin România, am stat la Râmnicu-Vâlcea aproximativ jumătate de an, am și jucat în câteva spectacole. În „Hei, oameni buni” de W. Saroyan în regia lui Petru Vutcărău am jucat Soțul, dar și în „Cântăreața cheală”, unde am fost al patrulea actor invitat, apropo, l-am jucat pe domnul Smith, rolul central. Întâmplător, spectacolul a fost selectat pentru Festivalul Național de Teatru „I.L. Caragiale”, cel mai prestigios festival de teatru din România.

LL.U.: – De ce întâmplător?

EE.G.: – E o glumă de-a mea! Pe parcursul anilor, la acest festival din Republica Moldova s-au jucat doar câteva spectacole. „Întâmplător”, a ajuns „Cântăreața cheală”, unde eu jucam rolul central, alt spectacol, „Legături primejdioase”, montat de Sandu Vasilache, pe care eu îl consider un mare regizor, în care „întâmplător” jucam rolul principal și un alt spectacol, „Gaițele” de la Teatrul „Luceafărul”, montat de mine, „întâmplător” am fost invitat la Festivalul „I.L. Caragiale”, dar direcția teatrului și Ministerul Culturii au făcut tot posibilul ca să nu plec. Acestea fac parte din „motive basarabene”, cum le numesc eu.

LL.U.: – Fii pe pace! Nu ești singurul căruia i s-a întâmplat așa ceva…

EE.G.: – Drept mulțumire, am ajuns să joc pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Am jucat șapte ani la Naționalul din București, unde am făcut și stagiu ca regizor de teatru. M-am aflat acolo până în 1999. După care m-am transferat la regie-teatru dramatic în clasa regretatului Veniamin Apostol.

LL.U.: – Aici, la Institutul de Arte.

EE.G.: – Da, la Chișinău, la Arte. A fost un curs foarte bun!

LL.U.: – Aș vrea să revenim la rolurile jucate, mai ales în perioada „Luceafărului”. Și Cațavencu în „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, și Baltă din „Horia” de Ion Druță, și „Revine Marea Sarmațiană…” de Nicolae Negru.

EE.G.: – Da, mai multe roluri, dar „Revine Marea Sarmațiană…” e montată deja de mine.

LL.U.: – Care este totuși primul spectacol montat de dumneata?

EE.G.: – Primul spectacol montat de mine a fost „Drama” după o povestire de A.P. Cehov, eu i-am făcut adaptare scenică și am montat-o fiind student la Veniamin Apostol. A fost ca o lucrare de curs.

LL.U.: – În ce an a fost?

EE.G.: – Eu mi-am făcut studiile la Arte în 1993-1996. Deci, prin anii aceștia. Fiind student la regie teatru, am început să fiu invitat să montez, dar, din păcate, nu în Basarabia, ci în România și participam la festivaluri internaționale ca regizor. Am montat în Teatrul de Stat din Oradea „Scaunele” de Eugène Ionesco și am participat la vreo trei festivaluri, apoi tot la acest teatru am montat „Dona Juana” de Anca Visdei, a fost premieră pe țară, după care vine propunerea să iau fotoliul de director artistic al Teatrului din Oradea, dar eu revin la Chișinău.

54  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

▲Secvenţă din spectacolul „Legături primejdioase” de Ch. de Laclos ► Alături de actorii Nelly Cozaru şi Vladimir Zaiciuc în „Horia” de Ion Druţă

Emil Gaju ROLURI ÎN TEATRU: Napoleon – „Napoleon” de F. Bukner (fragment); Omul de Luptă – „Două săgeți” de A. Vampilov; Cațavencu – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale; Baltă – „Horia” de Ion Druță;Jean – „Rinocerii” de Eugène Ionesco; Soțul – „Hei, oameni buni!” de W. Saroyan; Domnul Smith – „Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco; Vicontele de Valmont – „Legături primejdioase” de Ch.de Laclos; Salieri – „Ama-

TEATRU

deus” de P. Shefer; Aureliano Buendia – „Un veac de singurătate” de G. Marquez; Claudius – „Hamlet” de W. Shakespeare; Marele Inchizitor – „Frații Karamazov” de F.M. Dostoievski; Cleante – „Avarul” de Molière; Astrov – „Unchiul Vanea” de A.P. Cehov; Alexandru Lăpușneanu – „Bastarzii” de Dumitru Matcovschi; Dimitrie Cantemir – „Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare” de Ion Druță ș.a.

LL.U.: – Și de ce ai revenit?

EE.G.: – Nu înțeleg nici eu! Și mă întreb foarte des. Probabil, că e ceva ancestral.

LL.U.: – Da-a-a! Mergem mai departe. Mă interesează „perioada „Legăturilor primejdioase”, cum îi spun eu. Pe atunci, începutul anilor ’90, se anunțau mari schimbări, și nu doar în societate, ci și în teatru, în estetica teatrală. Teatrul renăștea! Ce v-a impulsionat pe voi, că ați făcut o echipă, să fiți alții, comparativ cu celelalte teatre?Voi ați făcut, de fapt, o răsturnare de stil, de joc.

EE.G.: – Cred că cel mai mare merit este al lui Alexandru Vasilache.

O repet, și e convingerea mea. Lucru de care se miră alți oameni, când un regizor vorbește despre alt regizor, iar eu consider că el este unul dintre cei mai talentați regizori, și nu doar basarabean. Nu suntem nici prieteni și nici cumetri, eu îl respect foarte mult ca om și ca profesionist. Este meritul lui și nu datorită circumstanțelor, ci în pofida lor, s-a mai întâmplat și în alte țări, amintiți-vă de anii 20-30 ai secolului trecut din Rusia și, uite că apar acolo niște regizori de clasă mondială. Și la noi, la sfârșitul anilor ’80, au fost niște situații în urma cărora s-au produs schimbări radicale ce s-au reflectat în arta teatrală. Vasilache venise cu ideea Teatrului de Buzunar, m-a găsit pe mine și a început să mă convingă să iau rolul lui de Valmont. Și i-am spus: „Sandu, cu toată nemodestia mea, dar eu nu sunt bun pentru rolurile de îndrăgostiți. Nu mă socot nici Făt-Frumos, nici Frumusachi nu sunt. Nu sunt, domnule, cuceritor!” El a reflectat vreo două săptămâni, apoi m-a convins că anume eu trebuie să joc acest rol. În jurul acestui spectacol s-au întâmplat mai multe lucruri. Vasilache a venit cu o estetică deosebită. A fost ca un fel de conjurație a evenimentelor, pentru ca acest băiat talentat să vină cu un nou limbaj teatral, mai exact, să-l descopere. Nu în ultimul rând trebuie să-i fim recunoscători și marelui pedagog Ilie Todorov.

Vasilache a fost elevul lui Todorov.

LL.U.: – Dumneata îl cunoșteai pe Sandu Vasilache până la spectacolul „Legături primejdioase”?

EE.G.: – Nu ne cunoșteam de nicăieri! Vasilache m-a văzut în „Cântăreața cheală”. După spectacol, a ieșit în stradă și a început să sară de bucurie. Apoi a găsit telefonul meu, m-a sunat, a zis că trebuie să ne întâlnim să vorbim. Și, cum am spus, m-a tot convins că trebuie să joc rolul titular. Eu mă opuneam, fiindcă nu sunt seducător.

LL.U.: – Până la urmă, dumneata ai făcut un rol nu de seducător, ci de Seducătorul Seducătorilor!

EE.G.: – – Eu am încercat să fac alt clișeu. Mie nu-mi plac șabloanele. Eu văzusem filmul lui Milos Forman, dar acolo concepția era cu totul alta: un seducător ordinar, care vroia să aibă cât mai multe femei. Or, eu am încercat să găsesc ceva asemănător cu Casanova, un intelectual, care are o viață nu că dramatică, ci chiar tragică. Își conștientizează destinul, adică nu e vorba de un seducător ordinar, un muieratic. Am conceput o figură, după cum considera regizorul Victor Ioan Frunză, titanică, care-și conștientizează destinul și-și pune mai apoi capăt zilelor. E cu totul alt concept. Asta am încercat să fac eu în spectacolul „Legături primejdioase”, jucând rolul vicontelui de Valmont.

LL.U.: – Cum apreciezi dumneata acea perioadă a Teatrului de Buzunar? Care n-a fost lungă. Apoi integrarea echipei în Teatrul Național „Mihai Eminescu”…

EE.G.: – La insistența domnului Ungureanu, care era Ministrul Culturii și pe care eu îl respect. Mi-a fost pedagog la Moscova. Probabil, a vorbit nu o singură dată cu Vasilache, fiindcă îl aprecia foarte mult, și l-a convins să treacă la Național. Nu știu dacă a făcut bine, că ne-a dus la Teatrul Național, fiindcă pe atunci primar era regretatul Nicolae Costin care găsise chiar în centru o clădire ce urma să ne fie propusă nouă. Probabil, dacă acest teatru supraviețuia în formulă de teatru independent, ar fi existat și azi. Scurta lui existență a # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  55

TEATRU

fost una fericită pentru noi toți, dar mai ales pentru teatru.

LL.U.: – Eu am încercat să-i spun lui Sandu Vasilache, nu știu dacă m-a înțeles, că trebuia să-și facă un „Meno Fortas”. Ca și Nekrosius.

Ar fi crescut…

EE.G.: – Costin, care era un intelectual prin excelență și privise spectacolul „Legături primejdioase” nu o singură dată, i-a propus o clădire. Bine, trebuia să mai găsească niște bani… Dacă ne-am fi păstrat în formula ceea, cu timpul, ar fi venit la noi oameni de valoare: actori, scenografi, compozitori, dramaturgi și așa mai departe. Normal că supraviețuiam, dacă rămâneam ca o entitate culturală nu doar de amploare locală. Cred că nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat: actori talentați care au ajuns mai apoi pe drumuri. Și Sandu Vasilache, pe care îl socot un regizor extraordinar și regret că montează atât de puțin. El e regizor de teatru, în primul rând. Și e de la Dumnezeu!

LL.U.: – Ei bine, lucrurile s-au întâmplat, cum s-au întâmplat, ați venit la Național! Ce roluri au fost mai importante? Din câte țin mine, au fost în „Amadeus”, în…

EE.G.: – Eu am jucat în toate spectacolele lui Vasilache. Și acum conștientizez că a fost cea mai prodigioasă perioadă din viața mea, când nu trebuia să rog pe cineva să-mi dea rol sau, Doamne ferește! să recurg la metode oculte ca să obțin un rolișor. Cu Vasilache ne înțelegeam de minune în lucru. M-am simțit bine, fiindcă eu aveam încredere în el ca regizor și eram liber să caut, să găsesc, să mă zbat.

Majoritatea rolurilor, pe care le-am jucat în viața mea, mi le-am regizat singur, dar cu Vasilache era altceva: aveam încredere totală în ei! Ajunsesem cu el la o colaborare atât de filigrană, încât aveam un limbaj scurt de tot. „Acum mergi nu în stânga, ci în dreapta doi”, îmi spunea Vasilache. Și eu îl înțelegeam. Așa erau discuțiile noastre.

Am jucat în toate spectacolele lui roluri titulare. N-am jucat doar în „Steaua fără nume”, un muzical, pentru că în timpul acela montam la Oradea un spectacol. Am jucat și în „Hamlet” rolul lui Claudius, în „Amadeus” pe Salieri, în „Anna Karenina” pe Karenin, care a fost o performanță pentru mine, eu am vrut să mă verific dacă sunt un actor dramatic, dar poate chiar tragic și l-am jucat la 36 de ani.

Dar,cred, că a fost o reușită mare, l-am jucat și peste hotare, în România, am fost invitat de niște teatre din România să rămân acolo și am refuzat, nu știam atunci de ce. Acum știu de ce: dacă plecam din Teatrul Național, puneam într-o situație grea trupa și nu pentru că sunt mare actor, ci fiindcă nu aveam dubluri. Eu rugam de fiecare dată, când începeam o montare nouă, să mai fie pus pe rol și altcineva, fiindcă eu eram și regizor, nu doar actor și aveam invitații să montez. Și-apoi multe se pot întâmpla: o filmare, îmbolnăvire, o plecare la un festival… Nu am avut dublură, deși s-au făcut încercări.

A fost un caz când un actor, nu dau nume, a stat la repetiții, apoi s-a retras, spunând că nu poate „intra” în rolul meu. Dacă plecam atunci din teatru, eu nu că puneam Teatrul Național într-o situație proastă, ci foarte proastă. Asta însemna să nu se joace spectacolele și eu nu am admis așa ceva.

LL.U.: – Până la urmă, a plecat chiar Sandu Vasilache!

EE.G.: – „L-au plecat”, vă rog să fim corecți.

LL.U.: – Bine, nu mai intrăm în detalii, se vor descurca istoricii.

EE.G.: – Greu o să le fie, că n-o să înțeleagă nimic.

LL.U.: – Vreau să spun, de fapt, altceva: a fost o plecare în masă a lui Sandu Vasilache împreună cu o echipă de actori foarte buni.

EE.G.: – Da, au plecat atunci Silvia Luca, Igor Chistol, Dorian Boguță, Ion Rusu, Elena Chiobaș, Nicoleta Colțun, actori de primă mână.

LL.U.: – S-a produs un dezacord în teatru, dar dumneata, se pare, ai rămas?

EE.G.: – Ba nu, am plecat ca profesor la București. Am plecat la Academia de Teatru și Film, am făcut și un stagiu la această academie. Am predat arta actorului și regia la Academia de Arte „Lu56  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

▲ Secvenţă din filmul „Această clipă”, cu actorul Mihai Volontir ▼ Cadru din pelicula „Pământ, post – restant”, cu actorul Grigore Grigoriu ▲ În „Rinocerii” de E. Ionesco, cu actorul Mihai Iorga

Emil Gaju A MONTAT: „Drama” de A.P. Cehov; „Conu Leonida” de I.L. Caragiale; „Micile tragedii” de A.S. Pușkin; „Delir în doi” de E. Ionesco; „Gaițele” de A. Kirițescu; „Revine Marea Sarmațiană…” de N. Negru; „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale; „Rugăciunea de seară” de I. Druță; „Vreme închisă” de M.V. Ciobanu; „Zăpezile de altădată” de D. Solomon; „Vecina de alături” de P. Chesnot; „Fidelitate conjugală” de Dario Fo; „Domino sau Farmecul discret al iluziei scenice” după „Care e mai tare” de A. Strindberg și „Omul care vorbește singur” de M. Vișniec;„Scaunele” de E. Ionesco; „Dona Juana” de A. Visdei; „Piațeta” de C. Goldoni; „Cerere în căsătorie” de A. P. Cehov; „Lica sau noaptea americană” de A. Zu-

TEATRU

▲ Cu actorul Mircea Soţchi-Voinicescu în „Această clipă” ▼ „Singur în faţa dragostei”: Maria Sagaidac (Viorica Vrabie), Victor Soţchi – Voinicescu (Radu Negrescu) ▲Salieri în „Amadeus” de P. Shefer

Emil Gaju, Filmografie Ficţiune: „Această clipă” (1968); „Singur în fața dragostei” (1969); „Ofițer în rezervă” (1971); „Pământ, post-restant” (1972, studioul „M. Gorki”); „Toate probele contra” (1974); „Mark Twain acuză” (1974); rabov; „Surprize de sărbători” de A. Ptușkin; „Cât mă costă” de M. „Nicușor, un adolescent dificil” (1975); Zadornov; „Comedie retro” de A. Arbuzov; „Jocul de-a vacanța” de „O întâmplare la festival” M. Sebastian; „Un duet la periferie” de N. Koleada; „Ultima(1976); șansă” „Noapte peste Chili” (1977, studioul „Mosfilm”); de M. Zadornov; „Jourdin cel scrântit” adaptare după Molière și „Și va veni o zi” (1978); M. Bulgakov; „O, vodevil!” după A. P. Cehov; „Cartierul Latin” de (1986); P. Chesnot; „Nebănuitele căi” de N. Ptușkin;„Luceafărul” „Ruleta americană” „Miorița” (1987). de A. Mardan; „Comedianții” de E. de Filippo ș.a.

FLMOGRAFIE: „Venind, tot mai plecăm” (documentar); „Tentația riscului”.

PEMII, DISTINCȚII: Medalia „Mihai Eminescu”; Maestru în Artă; Premii la festivaluri naționale și internaționale.

ceafărul”, la Universitatea Ecologică din București. Slavă Domnului, n-am rămas pe drumuri! În paralel, montam ca regizor, inclusiv la Chișinău și în alte orașe, unde sunt teatre. E o prostie să fii categoric!

Eu sunt artist, îmi fac meseria, nu dau cu piciorul, nu tai podurile, nu arunc în aer potecile, ci „prind” momentul vieții mele acolo unde mi se oferă șansa. Fiind la București, de exemplu, am venit la Teatrul „B.P.Hasdeu” din Cahul și am montat „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Am montat la Chișinău, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” spectacolul „Vecina de alături” de Pierre Chesnot. Și s-a jucat mult, peste o sută cincizeci de spectacole. Dacă nu pleca Veronica Finiti, poate că se juca și azi. Este cel mai longeviv spectacol în istoria Teatrului Național. Un alt spectacol montat de mine – „Zăpezile de altă dată” de Dumitru Solomon, se joacă de aproape zece ani.

LL.U.: – Mă interesează totuși, cum ați ajuns la „Bastarzii”?

EE.G.: – A fost propunerea lui Vitalie Rusu. Dumnealui fusese la București, lucra la Ambasada Republicii Moldova și revenise la Chișinău. Eu vorbisem cu Iurie Negoiță, directorul de atunci al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, precum că e un mare păcat ca un așa artist să stea acasă. Și am insistat, am propus și câteva roluri. Începusem să repet și o piesă care, din diferite motive, „motive basarabene”, cum le numesc eu, nu a mai văzut lumina rampei, dar, cu timpul, domnul Rusu a fost invitat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” și i s-a propus postul de director artistic. La rându-i, dumnealui a ținut să discutăm și a venit cu propunerea să joc în spectacolul „Bastarzii” după Dumitru Matcovschi rolul lui Alexandru Lăpușneanu.

LL.U.: – Și a fost o performanță mare! A fost și un spectacol rar ca imagine, ca forță de expresie, fiindcă Teatrul Național de la Chișinău trecea atunci printr-o criză de amploare.

EE.G.: – E adevărat! Mă bucur că spuneți asta. În tot cazul, eu m-am străduit să fac un rol bun, documentându-mă serios, făcându-l pe Lăpușneanu nu doar un domnitor sângeros, din contra, Alexandru Lăpușneanu, și o spun, fiindcă m-am documentat, este unul din Prinții Luminați ai Europei, avea studii făcute peste hotare, a deschis aici școli pe lângă mânăstiri, tipografii. El era un bun economist, un bun diplomat, deci, eu l-am jucat pe un om luminat.

Crima care i se atribuie că ar fi ucis 48 de boieri, nu corespunde adevărului – atunci au fost decapitați 26 de trădători și nu el e de vină, – era și pe atunci un fel de județ, se ținea un divan. Alexandru Lăpușneanu era o personalitate luminată a timpului său, de atâta și s-au temut, nu a convenit boierimii retrograde de aici și a fost ucis.

LL.U.: – Ce-a mai urmat după Alexandru Lăpușneanu?

EE.G.: – Rolul lui Dimitrie Cantemir în spectacolul „Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare” de Ion Druță în regia lui Sandu Vasilache.

LL.U.: – Din prinț în prinț, cum s-ar spune.

EE.G.: – Cineva m-a poreclit cândva „galeria de portrete”. L-am jucat pe Hitler într-o șarjă, dar l-am jucat și pe Napoleon în regia lui Ion Ungureanu după „Napoleon” de F. Bukner. A fost un fragment mare, cel mai reușit, în opinia mea, cred că până acum încă nu m-am ridicat la nivelul acelui rol ce m-a marcat foarte mult.

LL.U.: – Ce-a fost cu acest rol? Era pentru vreun spectacol?

EE.G.: – Era pentru examen! Am lucrat cu Ion Ungureanu, pedagogul nostru de la Moscova, vreo jumătate de an. Îl consider cel mai bun rol din viața mea! Dar l-am avut alături pe acest mare regizor și am luat multe de la acest om remarcabil. Noi ne temem să spunem cuvinte frumoase despre oameni, și e mare păcat. Ne temem să spunem că cineva e mai deștept, mai inteligent, mai talentat decât noi. Și asta vorbește despre micimea noastră, pigmeismul nostru.

LL.U.: – Nu mai stau lucrurile chiar așa! Se mai spune.

EE.G.: – Mai rar, recunoașteți, că se spune rar. Eu am dat puține interviuri, dar mă strădui să vorbesc în ele nu numai despre mine, ci și despre alții. Unii chiar îmi spun: „Mă, cum vorbești tu des# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  57

TEATRU

pre alt regizor… Frumos!” Cum să nu vorbesc?! Despre Valentina Izbeșciuc, de exemplu. Eu o consider o actriță de talie mondială. Cu Malcoci am jucat în scenă. Cum să nu vorbești despre ei? Această pălmuță de pământ a născut niște personalități de rang european!

LL.U.: – Dumneata ești, într-adevăr, un caz rar, că vorbești și apreciezi colegii, profesorii dumitale, apreciezi lumea bună!

EE.G.: – Cu evlavie pot să vorbesc despre ei!

LL.U.: – Din păcate, mai rar întâlnim printre actori, regizori astfel de gesturi și atitudine.

EE.G.: – Da, fiindcă noi nu prea știm să ne apreciem înaintemergătorii și dacă nu vom învăța, suntem sortiți pieirii. Așa-mi educ eu studenții: să respecte predecesorii, valorile, că dacă n-o să înțelegi ce-a fost până la tine ai șanse să nu ai tu viitor.

LL.U.: – Iată că am ajuns și la cariera pedagogică. Care e destul de lungă…

EE.G.: – Eu consider că, în primul rând, sunt pedagog. Din 1986 și până în prezent. Mai mult de-un sfert de secol predau și o fac cu drag. Vin dintr-o familie de pedagogi. Cred că asta mi s-a transmis genetic. Și m-a salvat pedagogia, cum mă salvează și acum, fiindcă în prezent nu mă înscriu nici într-un teatru, deși am vorbit mai cu toți directorii, dar, probabil, nu răspund exigențelor lor foarte ridicate. Am propus în teatre proiecte și ca actor și ca regizor, dar nu încap, sunt undeva mai jos, decât grila artistică pe care au pus-o ei.

Mă salvează pedagogia, mă dărui studenților, lucrez mult cu ei și, poate, o bucățică din mine o să rămână în ei.

LL.U.: – La sigur că a și rămas! Câte generații au absolvit? Hai să dăm și niște nume…

EE.G.: – Să zicem, aceeași Snejana Puică, Dumitru Mamei, Valeriu Pahomi, Olga Guțu, Victor Triboi, am studenți de-ai mei care lucrează la București și în alte orașe ale României, dar și în Moscova, și în Paris. Apropo, Mihai Țarină, care acum e la Paris, a învățat actoria la mine. Acum am două fete care fac magistratura la „B. Șciukin” din Moscova. Acolo își aprofundează arta actorului și mai învață și discipline adiacente.

LL.U.: – Îmi aduc aminte și de niște spectacole în care au jucat studenții de la Academia de Muzica, Teatru și Arte Plastice. Foarte bune!

EE.G.: – Am făcut „O noapte furtunoasă” într-o variantă mai modernă, în clasa domnului Anatol Durbală. În acel spectacol se petrecea o revoluție locală, unde încercau unii pe alții să se nimicească reciproc, și asta a fost cu două zile înainte de 7 aprilie 2009. Studenții se uitau la mine cu stupoare și mă întrebau: „E profetic spectacolul acesta?” Nu știu! Cât mi-a dat Dumnezeu, atâta am. În genere, sunt foarte prins cu studenții mei, de aceea unele proiecte legate de montări, mai ales în România, le amân pentru sezonul estival. Când lumea se odihnește, eu montez. Cum spunea un pedagog de la Moscova „будем отдыхать на том свете”, adică „ne vom odihni pe lumea cealaltă”.

LL.U.: – Dumneata ești o personalitate atât de complexă, încât unuia i-ar trebui câteva vieți ca să le încapă pe toate.

EE.G.: – Am mai auzit de așa ceva și chiar mă bucur. Ca și actoria, ca și regia, pedagogia este vocație. Nu c-o accepți, accezi spre ea prin vocație. Există actori și regizori foarte buni, dar care nu pot fi pedagogi. Fac pedagogie, fiindcă-mi este foarte dragă această profesie. Eu învăț de la ei, de la tineri și nu-mi este rușine s-o spun.

Nu-i o poză ca să-i cuceresc, nu. Sunt un pedagog destul de dur, sunt drastic, dar numai așa pot să-i disciplinez și să-i fac să devină harnici, fiindcă moldoveanul este capabil, înzestrat, dar leneş la carte. Cu unele excepții. Bine că sunt! Eu îi disciplinez. Nu degeaba porecla mea este „neamțul”. La orele mele nu se întârzie nici cu un minut.

Nu există așa ceva! Mulți mă întreabă: „La lecțiile tale vin studenții?

Câți au venit azi?” Cum, adică, să nu vină?! Ba nici nu se întârzie. Așa îi învăț. Vreți să fiți europeni? Fiți europeni! Îmi iau profesia în 58  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

– EU AM JUCAT ÎN TOATE SPECTACOLELE LUI VASILACHE. ȘI ACUM CONȘTIENTIZEZ CĂ A FOST CEA MAI PRODIGIOASĂ PERIOADĂ DIN VIAȚA MEA, CÂND NU TREBUIA SĂ ROG PE CINEVA SĂ-MI DEA ROL SAU, DOAMNE FEREȘTE! SĂ RECURG LA METODE OCULTE CA SĂ OBȚIN UN ROLIȘOR. CU VASILACHE NE ÎNȚELEGEAM DE MINUNE ÎN LUCRU. M-AM SIMȚIT BINE, FIINDCĂ EU AVEAM ÎNCREDERE ÎN EL CA REGIZOR ȘI ERAM LIBER SĂ CAUT, SĂ GĂSESC, SĂ MĂ ZBAT. MAJORITATEA ROLURILOR, PE CARE LE-AM JUCAT ÎN VIAȚA MEA, MI LE-AM REGIZAT SINGUR, DAR CU VASILACHE ERA ALTCEVA: AVEAM ÎNCREDERE TOTALĂ ÎN EI!

► Capul familiei în „Staţiunea Chambode” de E. Labiche ▼ În rolul lui Alexandru Lăpuşneanu din „Bastarzii” de D. Matcovschi

TEATRU

serios. Când e vorba de profesie, eu nu fac bancuri pe seama ei, nu fac glumițe. Da, până la urmă numai cu profesia și rămâi. Dar acesta este destinul oamenilor care s-au dedicat artei.

LL.U.: – Ce-i înveți dumneata pe studenți?

EE.G.: – Să iubească profesia, în primul rând. Nu doar să-ți placă, ci să te sacrifici ei, să te dăruieşti totalmente, integral profesiei. Sunt numit Cavalerul Luminii. Trebuie să recunosc, că-mi place acest supranume care mi s-a dat. Da, eu slujesc luminii, vorbesc serios și sunt conștient de asta. Indiferent ce temă, stilistică sau gen au spectacolele mele, eu le aduc spre lumină. Eu vreau să dau omului speranță, asta înseamnă chemare: să dai lumină. Viața merită să fie trăită. Multe spectacole de-ale mele sunt dedicate iubirii: iubirea aproapelui, iubirea ca sens al vieții.

LL.U.: – În final, mi-am pus mie această întrebare și ți-o adresez și dumitale: „Cum se întâmplă că dumneata, cu un asemenea potențial nu ai dorit sau nu ți-ai propus să devii lider a unei echipe de actori, al unui teatru, să-ți faci dumneata teatrul dumitale – cu elevii dumitale, cu repertoriul pe care îl dorești, cu acele premise pe care dumneata le vezi. Sincer vorbind, e cam criză de lideri în teatru”.

EE.G.: – Ați pus degetul pe rană, ați pus sare pe rana vieții mele, pentru că eu îmi spuneam că nu pretind să fiu șef, nu-mi place să ocup funcții administrative. Dacă Dumnezeu mi-a dat talent să fiu actor, regizor, pedagog, mi-a dat mult. Apropo, de invidia din mediile artistice: omul talentat nu poate fi invidios prin formulă, omul talentat este generos. Mă bucur de talentul altcuiva, mă bucur când cineva face un rol bun, fie cât de mic. Și aplaud eu primul în picioare. E o unitate de lumină în mocirla care ne înghite. Tot timpul îmi spuneam, că mai bine mai fac un rol, mai citesc o carte, mai descopăr ceva, mai montez un spectacol, până când au început să mă întrebe și colegii: „Mă Emil, ți se pare normal că tu trebuie să te duci la cineva care a ajuns director nu se știe prin ce metode și să te umilești în fața lui ca să-ți dea să montezi măcar într-o sală mică?” Știți, chiar mă doare. Mi s-a propus cu mulți ani în urmă să preiau șefia la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, dar tot atunci i se propusese și lui Veniamin Apostol, care mi-a fost și pedagog, mare om de teatru și care n-a mai ajuns în această funcție, fiind „tradus”, cum se întâmplă pe la noi, și atunci mie mi-au spus: „Emil, pune repede dosarul, o să treci tu în această funcție!” Și eu am zis, că niciodată nu voi trece prin fața profesorului meu. Ei bine, „după lupte seculare”, vorba lui Caragiale, iată unde am ajuns! Astăzi nu mai sunt în teatru. Nu se regăsește formula de a reveni nici în Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Mai ales că acum mai toate teatrele din Republica Moldova au o carență mare la capitolul actori de 45-50 de ani. Marea dramaturgie: Shakespeare, Cehov, Ibsen, Caragiale se bazează pe această vârstă, or, Teatrul Național din Chișinău, de exemplu, are doi actori de această vârstă. Restul sunt actori sau în vârstă sau tineri. Am propus să fiu acolo colaborator, cu un salariu minim de începător, dar nu s-a găsit pentru mine nici o asemenea formulă. Poate, nu trebuia să învăț atâta, să aspir?! Și eu, care sunt nu apolitic, ci metapolitic, am ajuns să mă întreb, în care partid să mă înscriu ca să pot să-mi fac profesia în teatru?! 

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  59

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 ELEgiE Am trecut prin vechiul parc, Teii goi, uscaţi castanii.

Că-am trecut îmi pare doar, Fără-ntoarcere trec anii.

Paşii noştri au foşnit, Răscolind frunzişuri moarte, Ca în vis tu mi-ai zâmbit De departe, de departe. În zadar ce s-a sfârşit, Amintirile deşarte Mai re-nvie! De-au murit, Pace frunzelor uscate! Încotro? bătrânul parc, Teii trişti, uscaţi castanii.

Stă Amur cu frântu-i arc…

Cum trec anii, cum trec anii!

60  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

În PĂHĂRELUL iniMii SĂ-L PORŢi Părinţii din părinţi, şi moşi din moşi, bătuţi, dispreţuiţi, morocănoşi, Au fost fuioru-ncrâncenării dulci – Pe moale capul, fiule, să-l culci!

A muncii neînduplecată frunte Și-a visului – cu pletele cărunte, bătrâna țeastă, a vrerii de mai bine – Speranţa, fiule, au pus-o-n tine. Și brazda lor aşa va fi şi mâine: Sub alte pluguri neagră va rămâne, Sub alte tălpi de schijă şi de fier Se va-nfrunta cu infinitul cer.

Copiilor diată n-au lăsat Să stăpânească nici un colţ de sat – Poate…o vie pe haragi legată Și-o cornuţică slabă în poiată…

De ce? Și cum? Fără să-şi deie seama, Desişuri răzbătând fără de teamă, Înţăncuşaţi, zdreliţi prin mărăcini, Purtau desăvârşirea albă-n mâini – Un trandafir plăpând, râzând la soare, Speranţa lor în vremuri viitoare, Să-l porţi în inimă, ca-n păhărel, Cu grijă – al tatii mugur-mugurel! # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  61

POLEMICI

augurării monumentului, s-au pronunţat cu fermitate în sprijinul ei.

Un lucru este evident: în republica noastră sunt şi oameni, cărora nu le place ideea inaugurării monumentului respectiv, după cum nu vor să audă de ea nici cei ce blochează depunerea banilor în contul cu specificarea: „Pentru monumentul Poetului Anonim”.

Aceştia sunt, probabil, urmaşii direcţi ai baciului ungurean şi a celui vrâncean şi nu este exclus să se fi rătăcit vreunul din ei şi pe la UAP…

*

*

*

Să cugetăm puţin asupra problemei: poate sau nu poate fi materializată o idee abstractă? Cât priveşte artele plastice, la noi, ca şi în alte ţări ale lumii, este materializată ideea de a se cinsti prin flacăra focului veşnic memoria soldatului necunoscut. Constantin Brâncuși a ilustrat magistral o idee abstractă polisemantică despre succesiunea clipelor, alternanţa zilelor cu nopţile, succesiunea anotimpurilor, continuitatea generaţiilor şi epocilor, sau dacă vreţi, a ilustrat, pur şi simplu, bătăile inimii omeneşti, cu mijloacele sculpturii monumentale, în celebra sa capodoperă „Coloana infinitului”.

Exemplele ar putea continua. Prin urmare, nu există probleme legate de materializarea ideilor abstracte prin mijloacele artelor plastice.

Poate, incertitudinile şi confuziile ce apar în legătură cu ideea monumentului Poetului Anonim provin şi din cauza cuvântului 64  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

„anonim”? Poate, că de la bun început ar fi trebuit lansată ideea înălţării unui monument nu Poetului Anonim, ci „Geniului creator al poporului”? Câte confuzii s-au produs, de altfel, pe parcursul istoriei în destinul poporului nostru din cauza impreciziei și aproximaţiilor terminologice!

Da, „Mioriţa” este o capodoperă fundamentală a poporului nostru, o lucrare ce exprimă viziunea sa asupra lumii, setea lui de infinit şi de frumos, concepţia sa despre sensul vieţii, chintesenţa sensibilităţii şi gândirii lui. „Mioriţa” este expresia vocaţiei sale creatoare. Istoria ne demonstrează că poporul nostru n-a fost stăpân peste alte neamuri, n-a jinduit pământul şi avutul nimănui. Ceea ce a stăpânit a fost rezultatul muncii sale. Din contra, lui i-a fost ameninţată în permanenţă fiinţa, iar acei ce puneau la cale pierzania lui în întunericul nopţii, unindu-şi puterile, au fost de fiecare dată mai numeroşi decât el. După cum se ştie, balada este compusă din mai multe tablouri, iar tabloul central reprezintă testamentul ciobanului, subiect nelipsit în orice variantă. Acest testament reflectă ataşamentul eroului principal faţă de fiinţele şi lucrurile dragi, faţă de viaţă, faţă de imperioasa dorinţă a omului de-a fi!

Am vrea să subliniem însă că „Mioriţa”, capodopera însăşi, reprezintă un alt testament, lăsat urmaşilor de către autorii ei

POLEMICI

anonimi sau cunoscuţi cu porunca de a opune neantului efortul permanent creator. Aceasta este morala şi mesajul suprem al baladei, şi nu fatalismul, nu resemnarea în faţa destinului tragic, cum au încercat şi mai încearcă să ne convingă unii precum că „tăcerea-i de aur”. Cineva formulase opinia că doar prin crearea „Mioriţei”, poporul nostru şi-a justificat şi a meritat existenţa pe acest pământ.

Desigur, „Meşterul Manole”, „Mioriţa”, „Luceafărul” sunt ca nişte culmi cu zăpezile veşnice-n creştet, dar pentru a se ajunge la aceste realizări au fost necesare eforturi şi şlefuiri permanente. Ca autor al ilustrațiilor la „Miorița”, am studiat mai multe variante şi texte critice, inclusiv traducerile în limbile rusă şi franceză, pe care le-am avut la îndemână. Gândindu-ne la imboldul de la care a pornit fenomenul şi, ţinându-se cont de numărul impresionant al variantelor, de aria largă a răspândirii lor, se impune concluzia că şi numărul autorilor anonimi a fost mare, tot aşa cum nenumărate sunt izvoarele ce dau naştere fluviilor. Înainte de a fi fost descoperită de către A. Russo, în timpul exilului său la Soveja, după declinul revoluţiei de la 1848, înainte de a fi fost lansată în varianta cizelată de V. Alecsandri, balada circula, desigur, fiind cunoscută multor oameni. Într-un tetraevanghel din secolul XVII, printre imagini pictate cu subiecte laice intercalate în textul religios, figurează şi o compoziţie ce dă

de bănuit că ar fi vorba de un subiect inspirat de această baladă. A se vedea miniaturile din „Polipticul moldav”. De altfel, originalitatea artei moldoveneşti din epoca bizantină se datorează şi faptului că ea s-a dezvoltat pe o bază locală.

Nicolae Sulac scria în paginile unui ziar acum dispărut că o variantă cu subiectul baladei „Miorița” ar fi fost descoperită până şi pe un papirus din epoca Egiptului antic, atestându-se astfel vechimea subiectului ei. Nu este exclus că şi la greci ar putea exista subiectul interpretat într-o formă sau alta, – căci este ceva firesc ca el să fi fost abordat în mediile păstoreşti în care, între diferite formaţii şi grupuri naţionale ori sociale, apăreau antagonisme şi fricţiuni. În Imperiul antic roman, de exemplu, mai aproape de noi deci, Vergiliu abordează în „Bucolice” un subiect cu similitudini vădit mioritice.

Prezentăm cititorilor fragmentele dialogului dintre doi păstori pe nume Titirus și Melibeus: Titirus, tu tolănit în umbră, de fag înfoiat, Hang păstoresc născoceşti, iscându-l din fluier, de soc, Eu sunt silit să apuc amara surghiunului cale, Să mă despart de ogor, de vatră, de patria dragă.

După cum se ştie, pentru a se oferi pământ veteranilor, în Imperiul roman se practicau un fel de deportări, locuitorii băştinaşi # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  65

POLEMICI

fiind strămutaţi pe meleaguri mai vitrege. Suferinţele exilului sunt deplânse de Melibeus, unul dintre aceşti păstori nenorociţi: Da, numai noi vom pleca de aicea, în Africa – unii, Alţii în Sciţia, hăt departe şi poate om ajunge Până la iutele Oacs și până la înşişi britanii…

Oare a mai fi să revăd, după ani îndelungi de surghiun Sfântul meleag pitoresc, bojdeuca mea sărăcăcioasă, Ţarina, după un şir de jalnice, vai, secerişuri!

Glia lucrată cu sârg şi însămânţată de mine O să încapă acuma pe mâna vreunui oştean Fără de zei, venetic. Pe mâna vreunui barbar, – Holda cu rodul cu tot.

(Traducere din latină de Paul Mihnea) Dureri similare celor, zugrăvite de Vergiliu cu două milenii în urmă, au îndurat din plin în secolul XX deportaţii din Moldova în Siberia, în vara cumplitului an 1947.

Similar cu legea lui Lavoisier – Lomonosov despre conservarea energiei, autorul „Mioriţei” cu mult înaintea savanţilor, demonstrează în mod poetic că materia în univers nu se pierde, ci doar trece dintr-o stare în alta, reprezentând un perpetuum mobile prin refluxul ei în starea neorganică, de repaos, şi afluxul în stare organică, vie, evoluând spre forme superioare, cum ar fi, de exemplu, fiinţa umană, raţională, capabilă de a crea, adică tendinţa spre contopire şi identificare cu universul, contopirea cu toate elementele sale, în sensul filozofiilor vechi panteiste şi-n acelaşi timp tendinţa personalităţii umane de a se autodefini și a se perfecţiona, în spirit eminescian: „Pe mine mie redă-mă!” În aceste pendulări între extremităţi în manifestări şi forme infinite, extremităţi denumite moarte şi viaţă, după părerea noastră, îşi are originea ritmul.

Pentru un mare poet ca R. M. Rilke, ca și pentru orice fiinţă sensibilă, petalele florilor de trandafir ce se desfac, sunt nişte pleoape ale ochilor care se deschid, prin care priveşte materia, universul.

Iar din blocul de piatră brută, reprezentând pentru omul comun un simplu material de construcţie sau de pavaj pentru stradă, unii artişti sensibili, ca: Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi vor „elibera” din el un sclav, o madonă, un sărut…

Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

Primele două rânduri din baladă, precizând cadrul natural, reprezintă o culminaţie. Ele pot fi rostite doar după o introducere şi un preludiu muzical. Balada este cântec şi vers, un tablou îşi are ecoul în altul. Metaforele abundă, fiind un fel de stenograme ale unor noţiuni vaste. Durerea sfâşietoare e provocată de faptul că mama îşi deplânge feciorul, că destinul fiinţei omeneşti a rămas neîmplinit, că se întrerupe succesiunea generaţiilor. Fireşte, trebuia să fi fost invers. Necesitatea unei analize atente se impune de fiecare dată când se încearcă pe baza „Mioriţei” realizarea unei variante noi – grafice, muzicale sau cinematografice. În astfel de variante, unii interpreţi ne-au prezentat chiar şi faptul cum s-a produs răfuiala.

Un grafician, de exemplu, realizând următorul subiect: unul dintre baci a prins gâtul ciobanului moldovean în coarnele ţăpoiului, apăsându-i capul la pământ, iar altul, ca să-i strivească tidva, ridică în mâini un pietroi… Autorul baladei, dând dovadă de fineţe şi tact, ba mai mult chiar, concepând „Mioriţa” ca pe-un protest împotriva cruzimii şi crimei, vorbeşte la concret, adică la forma hotărâtă, doar în primul tablou, descriind cadrul natural, şi în al doilea tablou, în care se pun la cale furtul şi crima. În celelalte tablouri vorbeşte doar ipotetic, adică la modul condiţionat: „De eşti năzdrăvană, /Şi de-o fi să mor,/ Dacă-i întâlni/” etc…

Prin urmare, scena omorului în baladă lipseşte. Cu atât mai mult – uneltele şi modul cum a fost înfăptuit. După părerea noastră, reprezentând-o grafic sau cinematografic, interpreţii denaturează atât spiritul, cât şi conţinutul baladei. Trecând cu neglijenţă peste 66  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

rugămintea ciobanului: „Iar tu de omor/ să nu le spui lor”… Făcând aceste observaţii, sperăm să nu fi ştirbit cu nimic „corola de minuni” a baladei. Am amintit despre toate acestea pentru a pune în dezbatere ideea că un monument în memoria autorilor „Mioriței” ar trebui înălţat în câteva locuri din republică, în variante diferite, fireşte.

Nutrim speranţa că după concursul care va fi anunţat, bilanţul ne va bucura cu mai multe variante şi idei reuşite. Pornindu-se de la aceste premise, ar trebui să se încerce traducerea unora dintre ele în viaţă, cel mai reprezentativ monument fiind inaugurat, aşa cum s-a propus, mai aproape de centru, la Căpriana, să zicem. Şi acum, să ne întrebăm: oare nu s-ar putea înălţa o variantă a sa la Corneşti, pe una din cele mai mari înălţimi din republică, sau pe o ridicătură de la sud, în codrii Tigheciului? Sau, să zicem, la nord, pe movila Măgura de lângă Făleşti! Poate, că ar trebui să existe variante ale monumentului la Orhei, Soroca, Tighina? Și de ce, mă rog, să nu avem o variantă şi la Chişinău, lângă Universitate, de pildă, la intrarea în parcul de lângă Lacul Valea Morilor, unde se află în prezent un bloc de granit?

Pentru monumentul Geniului creator al poporului, autorul „Mioriţei”, se potriveşte de minune şi spaţiul de la intrarea în parcul Central din partea bulevardului Ştefan cel Mare. Da, aici i-ar sta bine, desigur, aproape de monumentul voievodului, împreună cu busturile lui Eminescu şi Creangă şi cu busturile celorlalţi ctitori de grai şi de cultură. Amintim pentru cei ce-au uitat sau chiar, poate, nu ştiu, că înainte locul acesta era ocupat de statuia ”tătucului Stalin”, ”geniul tuturor popoarelor şi timpurilor”.

Republica noastră mai are şi nişte porţi, prin care intră şi pleacă vizitatorii străini, prin care plecăm ori ne reîntoarcem noi acasă. În primul rând, ne gândim la gara Ungheni, la intrarea şi ieşirea din care călătorii se plictisesc vreo două ore până i se schimbă roţile trenului.

Ne mai gândim şi la aeroportul Chişinău, în care pe vizitatori îi petrec şi-i întâmpină nişte „opere” de artă fără stil, lucrări concepute la centru… pentru periferie: sculptură în bronz şi mozaic în basorelief, lucrări realizate de meşteri străini, cu lira searbădă proliferând pustiul, dar plătite tot cu bani grei munciţi de poporul nostru.

Oare în aceste locuri n-ar fi posibilă amenajarea unor monumente reprezentative pentru spiritul poporului nostru, acestea fiind prevăzute în cadrul programului de perspectivă pentru înălţarea monumentelor?

Dorim a supune dezbaterii şi o altă problemă – şi anume: ce este „Mioriţa”? Şi cine sunt autorii ei? Un răspuns precis şi cuprinzător la aceste întrebări va contura şi dimensiunile problemelor şi va indica direcţia în care trebuie să-şi îndrepte căutările şi de care neapărat trebuie să ţină cont orice autor, pornind la elaborarea proiectului.

Avem convingerea că nu s-a insistat suficient pentru a se obţine răspuns la această problemă. În orice caz, la Chişinău nu există vreun studiu critic mai amplu despre fenomenul numit „Miorița”. Dacă s-ar fi editat un astfel de studiu şi dacă ar fi suficient cunoscut, poate că n-ar fi fost botezate, fără discernământ, cu acest nume şi librării, şi formaţii folclorice, dar şi cafenele, ca de altfel, cu denumiri similare de „Luceafăr”, „Harap-Alb”, sau de „Doina” – bucate, ţigări, băuturi alcoolice, străzi… Pentru cei ce recepţionează lumea înconjurătoare doar prin intermediul stomacului, conform proverbului, – „Tot ce zboară, se mănâncă!”, „Mioriţa” este, mai întâi de toate, spaţiu spiritual, o modalitate originală de gândire, un fenomen viu şi infinit…

Formele sale de exprimare concrete le reprezintă totalitatea variantelor orale şi scrise ale baladei, variantele cunoscute şi încă necunoscute, sintezele textului şi ale muzicii, ediţiile cu imagini grafice.

Se includ aici şi interpretările scenice, aparţinând artiştilor amatori sau profesionişti, lecturile individuale sau colective în şcoală, textele de analiză şi critică literară etc. Printr-o astfel de analiză s-ar preciza şi spațiul mioritic temporal, spiritual, geografic.

O altă precizare trebuie făcută şi în privinţa autorilor. Evi-

POLEMICI

REGRETĂM DECI PROFUND CĂ NU CUNOAŞTEM TEXTUL PUS LA DISPOZIŢIA SA DE CĂTRE A. RUSSO. EXISTĂ PRESUPUNERI CĂ V. ALECSANDRI AR FI FOLOSIT CÂTEVA VARIANTE FOLCLORICE, CREÂND O OPERĂ DE SINTEZĂ.

Alecu Russo

dente sunt în acest sens trei compartimente sau nivele: în primul rând, viaţa păstorească alcătuind stratul de bază. Apoi, suprapuse peste acesta, în al doilea rând, stratul creaţiei spirituale folclorice – şi, în fine, în al treilea rând, stratul creaţiei spirituale profesioniste. În culegerea îngrijită şi editată de A. Fochi, sunt reunite circa o mie de variante folclorice create de autori anonimi; interpretările lăutăreşti şi cele ale artiştilor amatori împreună cu textele acestea şi ale altor colecţii constituie compartimentul folcloric. Stratul sau compartimentul profesionist îl constituie varianta lui V. Alecsandri cu traducerile ei în diferite limbi ale lumii; aprecierile critice referitoare la baladă, începând cu cele ale lui M. Eminescu, cu studiul critic de A. Fochi, studiul filozofic „Spaţiul mioritic” de L. Blaga, romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu, nuvela „Toiagul păstoriei” de I. Druță, poemul „Recursul la baladă” de E. Cioclea, poemul muzical de T. Chiriac, oratoriul de I. Macovei, scenariul lui E. Loteanu și pelicula cinematografică turnată la „Moldova-film”, goblenul E. Rotaru, picturile E. Bontea și Șt. Beiu, ciclurile de ilustrații și prezentările grafice realizate de artişti plastici profesionişti etc. Pentru a preciza apartenenţa unei lucrări la un compartiment sau altul, de o importanţă inestimabilă ar fi posibilitatea comparaţiei textului variantei lui V. Alecsandri și a textului variantei folclorice după care poetul a lucrat şi din care, conform afirmaţiilor sale, „au fost înlăturate unele stufozităţi”. Regretăm deci profund că nu cunoaştem textul pus la dispoziţia sa de către A. Russo. Există presupuneri că V. Alecsandri ar fi folosit câteva variante folclorice, creând o operă de sinteză.

Comparaţia de care vorbim ar fi şi mai folositoare, dacă ar permite evidenţierea deosebirilor şi particularităţilor dintre opera de artă folclorică şi o creaţie de artă profesionistă sau cum i se mai spune – cultă. Subliniem faptul acesta din cauză că în prezent se încearcă ştergerea graniţelor dintre arta profesionistă şi cea de amatori. Cu o corelaţie similară de raporturi avem de-a face în „Faust”. Legendele populare germane legate de numele acestui personaj se pierd în negura vremilor. Abordând tema şi subiectele ei, Goethe le aprofundează şi le amplifică, tratându-le în plan artistic şi filozofic în poemul său genial, rezultat al eforturilor creatoare echivalente cu o viaţă întreagă. El concentrează într-un distih o sintagmă cu concepţia

Vasile Alecsandri

sa despre sensul vieţii omeneşti, pe care dorim s-o reamintim aici: Şi-nchei cu tâlcu-nţelepciunii mele: E demn de libertate şi de viaţă Doar cel ce zilnic luptă pentru ele! („Faust”, partea a doua, actul al V-lea, scena din palat).

După părerea noastră, între compartimentul folcloric şi cel profesionist din „Mioriţa” există cam aceeaşi corelaţie ca între legendele populare germane despre doctorul Faust, foarte numeroase, de altfel, şi poemul dramatic „Faust” de Goethe. Prin ideile expuse mai sus, am ţinut să atragem atenţia asupra faptului că într-un monument închinat creatorului „Mioriţei”, adică geniului creator al poporului, dacă dorim să fim consecvenţi, ar trebui să se îmbine firesc elemente din cele trei domenii: viaţa păstorească, creaţia folclorică şi creaţia profesionistă sau cultă, cum i se mai spune, cu alte cuvinte, anonimul să se împletească cu arhicunoscutul. În încheierea acestor reflecţii, autorul, regretând că nu este de meserie sculptor, riscă a sugera totuşi câteva idei, rămânând ferm convins că fiecare om are o „Mioriţă” a sa – și că în artă este important şi contează doar ceea ce s-a materializat într-o formă sau alta: 1. Niște flăcări încremenite, turnate în bronz, țâşnesc din pământ, iar vârfurile lor ling tuburile a trei fluiere aidoma columnei lui Traian. Pe aceste fluiere – tuburi cu brâie–frize răsucite pe ele se evidenţiază-n aramă, la diferite niveluri, imagini cu aspecte din viaţa păstorească, iar ca nişte emanaţii din aceasta – subiecte concludente din ceea ce reprezintă pentru noi „Mioriţa”.

2. Mioriţa ca un arbore viguros cu rădăcini şi ramuri: la rădăcini viaţa materială, pe ramificări straturile creaţiei spirituale cu subiecte din ceea ce numim „Mioriţa”, iar tulpina-i – o figură de atlant. Binevenite ar fi şi modalităţile sculpturii cinetice.

3. La Căpriana monumentul central ar trebui să reprezinte neapărat o sinteză arhitectural – sculpturală: poate, că într-un bloc de piatră, încercând parcă să se elibereze din el, ar trebui schiţat chipul Poetului Anonim: capul, o mână, o parte din corp, aşa cum sugerase de altfel şi Ion Druţă, iar alături, ca un fundal, un bloc original de arhitectură, care ar putea întruni tot ce s-a creat şi se va mai crea pentru acest fenomen viu şi permanent în mişcarea definită – „Mioriţa”.  # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  67

Ai nOȘTRi TinERi

 ANASTASIA RUSU-HARABA

 TALENT ȘI PROFESIONISM

NE-A VENIT UN MESAJ… Pentru a trăi şi noi mai bine, aşa cum ne dorim de atâta vreme, e nevoie de o schimbare urgentă în ţară, iar asta înseamnă o schimbare urgentă în noi înşine, în mentalitatea noastră. În absolut toţi, indiferent de statutul social. Şi noi cu orchestra noastră am încercat să demonstrăm că schimbarea e posibilă.

Foto: Mihai VENGHER 68  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Ai nOȘTRi TinERi

A

r fi putut s-o facă şi alţii, poate, chiar eu!. Nu-i așa că se întâmplă deseori să rostim această frază atunci când cineva se apucă de un lucru și, până la urmă, izbândește?! Poate, că e așa cum zicem, poate, că, într-adevăr, l-am face și noi. Dacă, de bună seamă, ar fi să fie așa, dacă avem și noi calităţile necesare, - de ce ne-a luat-o altcineva înainte?

Andriano Marian, unul dintre cei care a luat-o înaintea altora, explică mecanismul acestui fenomen în felul următor: trebuie să fii un om, pe care să nu-l înspăimânte perspectiva nereușitei. Și dacă nu ești dominat de această frică, zice el, chiar și dintr-o nereușită te poţi alege cu folos.

Iarăși însă, cu o condiţie: după ce te-ai pomenit faţă în faţă cu ea, cu nereușita, să fii nemilos faţă de tine însuţi. Să fii autocritic și obiectiv, ca să poţi conștientiza cauzele nereușitei și, la a doua încercare, să faci tot posibilul ca să le eviţi.

Sănătoasă și înţeleaptă logică! Când afli că cel care și-a făcut din ea o conduită de viaţă are abia 24 de ani, nu poţi să nu simţi un respect faţă de el, iar mai știind ce a reușit să facă până acum, simți și o bucurie că, slavă Domnului, avem asemenea tineri. Și ce a reușit?! Pe lângă studii serioase în muzică (trompetă) și dirijat (orchestră), făcute la Chișinău (Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”), ClujNapoca (Academia de Muzică, clasa reputatului profesor și dirijor Petre Zbârcea) și București (masteratul la Universitatea Naţională de Muzică, clasa maestrului Horia Andreescu), cu trei ani în urmă, în iulie 2011, a creat o orchestră alcătuită din muzicieni tineri – Chisinau Youth Orchestra (a fost fondată ca o componentă a Asociaţiei Muzical-Corale din Chișinău, cu suportul financiar al Ministerului Tineretului și Sportului din Republica Moldova). Tinerii instrumentiști, firesc lucru pentru vârsta lor, ard de dorinţa ca, la fiecare concert, să-și manifeste cât mai plenar capacităţile.

Dar nu numai atât. Ei își propun ca, prin activitatea orchestrei, să schimbe modul de percepere a muzicii clasice. Al nostru, al celor care o neglijăm,

iar mulţi chiar o desconsiderăm. Dar, în legătură cu această desconsiderare, să ne gândim de ce, bunăoară, opera, care există aproape o jumătate de mileniu, rămâne a fi și astăzi un gen muzical de mare valoare; de ce muzica simfonică supravieţuiește secole și nu este dată uitării de civilizaţia umană? Explicaţia e simplă: aceste genuri, considerate de unii complicate, le dăruie oamenilor posibilitatea de a descoperi în sine o nouă valenţă a trăirilor interioare, care te îndepărtează de lucrurile mici și lipsite de importanţă. Cu alte cuvinte, muzica cea numită clasică este capabilă să înnobileze sufletul omului, deci, și faptele lui, prin urmare, și viaţa în general.

Iată de ce tinerii din Chisinau Youth Orchestra ar vrea să ascultăm cât mai multă muzică de acest fel. E o intenţie mai mult decât curajoasă, pentru că noi, aproape toţi, mai ales în ultimele decenii, suntem captivii unei muzici de proastă calitate, – unii critici o numesc instinctuală, – și ea ne ţine în prizonieratul său de dimineaţă până seara, mai ales că are drept aliat și progresul tehnic. Deci, e difuzată și la radio, și la televizor, și prin magazine, și în transport, și în săli de concerte. Sunetele ei stridente ţâșnesc de pe unde vrei, chiar și din geamul deschis al automobilului cuiva sau din cel al vecinului, care, vedeţi dumneavoastră, vrea numaidecât să asculte și cei de alături muzica ce-i place lui. Așa că, oricât de mult ai vrea să te separi de dânsa, e cam greu s-o faci.

Dar uite că, pe neașteptate, într-o sâmbătă, te pomenești cu o invitaţie să vii deseară în Parcul Catedralei și acolo vei putea asculta o cu totul altă muzică, poate chiar pentru întâia oară în viaţa ta… Cine a fost în stare să se dezică de alte planuri și să meargă în parc în acea seară de 24 august, i-au văzut și i-au ascultat pe acești tineri. Mai bine zis, au ascultat muzica pe care ei consideră că trebuie neapărat s-o ascultăm toţi cei care dorim să ne preschimbăm fiinţa, deci, și viaţa. Pentru unii poate fi un idealism fad, pe care vor continua să-l nege, pentru alţii – o lume cu alt mod de simţire, pe care ei vor dori s-o cunoască # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  69

Ai nOȘTRi TinERi

mai îndeaproape. Așa sau altfel, acești tineri ne cheamă în această lume – din punctul lor de vedere, frumoasă și sinceră…

Ceea ce sunt ei acum, poate fi calificat drept o comunitate muzicală cu un scop bine definit și cu dorinţa de a-l atinge. Șansele de succes le sunt asigurate de potenţialul pe care-l posedă, precum și de celelalte calităţi necesare pentru un succes, în primul rând, punctualitate și disciplină – nu numai în muzică, ci și în toate celelalte ce ţin de o activitate în comun. Celui care i-a adunat pe unii alături de alţii, adică lui Andriano Marian, îi place să spună că sunt o microsocietate cu aceeași viziune asupra scării de valori umane. Și dacă înţeleptul Seneca, abia la începutul vremurilor de după Hristos, zicea că este foarte important scopul în numele căruia se întreprinde ceva, acești tineri, în al treilea mileniu după Hristos, demonstrează că scopurile nobile, spre care se tinde cu toată fiinţa, au sorţi de izbândă chiar și în vremuri atât de zbuciumate, cum sunt cele în care ne trăim ultimele decenii.

Este un mesaj pe care ei ar dori să-l audă și să-l perceapă cât mai mulţi dintre noi.

„AM VRUT SĂ ARĂTĂM CĂ SCHIMBAREA E POSIBILĂ” Andriano MARIAN: – Mie nu-mi place să cred, – și nici nu cred! – în conceptul pe care l-aș numi premeditat, că orașul principal al ţării noastre, Chișinăul, e unul provincial și că este imposibil să faci ceva de valoare cu oamenii de aici și pentru oamenii de aici, fiindcă ei, provinciali fiind, nu sunt capabili să aprecieze. Nu este adevărat! Altceva e că aici oamenii sunt dominaţi de ceea ce se întâmplă în viaţa lor de zi cu zi, din care cauză deseori le vine greu să se detașeze de nesfârșitele perturbări politice de la noi și, evident, de numeroasele probleme pe care le provoacă acestea. După mine, societatea noastră, la toate nivelurile, se află în blocaje atât interioare, cât și exterioare. Și oamenii blocaţi nu-și pot cufunda sufletul, fiinţa în materiI de alt gen, în ceea ce ţine de spiritual.

Dar atunci când asemenea blocaje au tinerii, e rău de tot. Dacă tinerii nu cred că poate fi schimbat ceva, e o problemă gravă atât pentru ei, cât și pentru statul, ai cărui cetăţeni sunt. Poţi schimba ceva și se poate schimba ceva în jurul tău doar dacă depășești blocajul și te dispui să contribui cu tot ce poţi la schimbările pe care le-ai dori. Altfel spus, te dispui la o autodepășire. Pentru că, de fapt, noi înșine deseori ne creăm niște limite despre care credem că nu le putem depăși, de aceea continuăm să trăim la fel, din inerţie.

Noi, adică eu și orchestra, am vrut să demonstrăm că e posibil să ne autodepășim, să facem acest „ceva” care ne poate mișca înainte și pe noi, și pe alţii, schimbându-ne pe noi și, totodată, și pe cei din jurul nostru. Ceea ce a reușit să facă orchestra anul acesta a fost anume o autodepășire a limitelor noastre. Pentru ca cei care au fost la concertele noastre să poată confirma că așa este, de data aceasta, am prezentat un program mai complicat decât obișnuiam. Simfonia a cincea de Ceaikovski, bunăoară, este o mare încercare la capitolul profesionalism chiar și pentru o orchestră mare. Cu riscul să mă ia unii drept un ins lăudăros, voi îndrăzni să spun că orchestra a demonstrat un nivel bun, chiar foarte bun de interpretare și, după cele două concerte din august la Chișinău, iar apoi și câteva concerte în România, am certitudinea că suntem capabili să facem mult mai mult, poate de zece ori mai mult. Pentru că, după cum am spus, nu există limite care să nu poată fi depășite. Problema e ca să-ţi dorești să le depășești.

De când am intrat în această arie, muzica, știu că sunt mulţi tineri care vor să facă muzică bună la nivel bun, fiind și eu, vă daţi seama, unul dintre ei. Uneori, asociativ, îmi flutura această idee: să încerc să organizez o orchestră de tineret. De ce anume de tineret? Pentru că tinerii – cei care doresc cu adevărat să se manifeste într-un domeniu sau altul, dar și să facă totul pentru asta, – posedă și emană o energie fantastică.

Iată cauza: ceea ce poate să ofere o orchestră de tineret ca a noastră, 70  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

niciodată nu va putea oferi o orchestră profesionistă. Nu am în vedere nivelul, am în vedere anume energia și, în plus, pasiunea de a face muzică. Asta înseamnă a face frumos muzică, a face atractiv muzică.

Altfel spus, nu cu seriozitatea unei orchestre tradiţionale, ci cu un elan pur tineresc, care să impulsioneze publicul, chiar și prin felul interpreţilor de a ţine instrumentul în mâini, de a-l mânui, chiar și prin expresia feţei lor, mai ales la ultimul acord al lucrării interpretate. În timpul studenţiei la Cluj, am avut alături colegi extrem de înzestraţi, unul din ei fiind Gabriel Bebeșelea. Devenind prieteni, discutam, ca niște tineri, despre multe de toate, inclusiv despre ceea ce se întâmplă la el acasă, ce se întâmplă la mine acasă. Așa am aflat că Gabriel este cel care a organizat prima orchestră de tineret în România, în orașul său de baștină Sibiu, și că ea activează cu mult succes. Când i-am mărturisit că visez de mult să fac și eu o asemenea orchestră, mi-a reproșat: „Dacă-ţi dorești atât de mult, de ce nu te apuci?! Te ajut și eu cu ce va fi nevoie!”. Și atunci mi-am zis: într-adevăr, de ce n-aș încerca?! Noi, de obicei, așteptăm situaţii sau momente prielnice pentru un lucru sau altul. Dar se poate întâmpla ca ele să vină prea târziu sau chiar să nu vină niciodată! În acest sens, posibil, m-a inspirat și activitatea mamei mele, Elena Marian, om foarte pasionat de munca sa, un dirijor de cor cunoscut în ţară, considerată o bună și competentă specialistă în domeniu. Ea mai este fondatoarea și conducătoarea Asociaţiei Muzical-Corale din Republica Moldova. Împreună cu mai multe coruri pe care le-a dirijat pe parcursul anilor, am mers și eu la diferite festivaluri, inclusiv internaţionale, de muzică corală. Păi, iată – elanul tineresc, despre care vă vorbeam mai sus, l-am surpins și i-am descifrat esenţa anume la acele festivaluri. Și când bunul meu prieten Gabriel Bebeșelea mi-a zis: „Dacă-ţi dorești atât de mult, de ce nu te apuci?!”, a fost pentru mine un imbold. Dar punctul de mare imbold a fost dorinţa fierbinte să demonstrez împreună cu prietenii și colegii mei că și în Chișinăul nostru, oraș mare și cu multă populaţie, se poate face muzică bună, iar locuitorii lui trebuie să asculte lucrări artistice de valoare. Astfel, am hotărât să schiţez un proiect și să merg cu el la Ministerul Tineretului și Sportului.

De ce anume la acest minister? Știam că, după alegerile din 2009, în funcţia de ministru a fost numit un tânăr, dl. Ion Ciobanu, apoi a fost formată și o nouă direcţie – Direcţia Tineret, care, de altfel, funcţionează până în prezent – și asta mi-a insuflat curaj. Fiind și ei tineri ca și mine, m-am gândit că nu e posibil să nu perceapă valoarea proiectului și, motivând că au probleme mult mai importante, în primul rând, cele ce ţin de sport, să nu dorească să se implice. Anume cu această certitudine le-am pășit pragul. Și, imaginaţi-vă, peste o lună primesc răspuns că ministerul este dispus să finanţeze proiectul, cel puţin, parţial.

A fost un noroc al meu sau o decizie a unor funcţionari publici bine informaţi în ceea ce privește politicile de tineret din alte ţări și intenţionaţi să-și racordeze activitatea la niște standarde cu adevărat europene?! Înclin spre al doilea considerent. Și asta, pentru că după aceea i-am cunoscut mai bine pe acești tineri funcţionari: pe dl Ion Donea, șeful direcţiei, apoi și pe Aliona Dumbrăveanu și Constantin Ţurcanu, și am numai cuvinte de laudă și respect pentru ei, pentru responsabilitatea pe care o manifestă în munca lor. Nu vreau să fac nici un PR, dar este un lucru pe care nu pot să nu-l subliniez. În definitiv, ei sunt, de fapt, cei care au reușit să-l convingă pe ministru de oportunitatea proiectului. În acest sens, m-am convins și de altceva: un consilier al unei persoane sus-puse, fie ministru, fie președinte de ţară, poate promova multe lucruri de valoare, cu condiţia să fie competent, să nu fie indiferent și să aibă darul convingerii. În cazul nostru, cei trei au făcut dovada faptului că posedă toate aceste calităţi. În primul an de existenţă a orchestrei, respectivul minister și-a asumat întreaga finanţare. Abia în anii următori i s-au alăturat Institutul Cultural Român din Moldova, Compania Gaz Natural „Union Fenosa” și Societatea de Binefacere „Edelweis”. Așa că anume pe „sportivi” îi considerăm „nașii de botez” ai orchestrei, iar pe dl Ion Donea – protectorul ei de la început și până astăzi.

Ai nOȘTRi TinERi

În rest… Nu-i deloc greu să aduni la un loc tineri plini de entuziasm, setoși să muncească uniţi de același scop. Pe unii i-am căutat și i-am găsit eu, alţii m-au căutat și m-au găsit ei, cu mulţi ne cunoșteam și până la asta. Apoi, să adăugăm mijloacele moderne de comunicare…

Bineînţeles, de fiecare dată au avut loc audiţii, s-a făcut o selectare. La ziua de astăzi, pot spune că din orchestră fac parte în jurul la 70 de tineri dintre cei mai talentaţi și responsabili instrumentiști din instituţiile muzicale preuniversitare și universitare ale Moldovei și României. Avem și tineri din Moldova care-și fac studiile în ţări din spaţiul european, și nu numai. O bună parte din membrii orchestrei studiază specialitatea în importante centre universitare de profil din S.U.A., Anglia, Austria, Belgia, Finlanda, Rusia, Ucraina. Aici vreau să vă vorbesc despre doi violoniști de-ai noștri, ambii acum se află la studii în Anglia… Pe unul din ei, Ionel Manciu, Moldova îl cunoaște bine, el a devenit popular de pe când era elev la „Ciprian Porumbescu”. Al doilea, Grig Cuciuc, nu e atât de cunoscut acasă, precum este la Londra, unde e învăţăcel la Colegiul Regal. Englezii l-au cunoscut și i-au reţinut numele după evoluarea lui în scena Cadogan Hall, alături de Orchestra de Cameră a Filarmonicii Regale, interpretând programul de concert la o vioară cu valoarea de două milioane de Euro, confecţionată în 1782 de Giovanni Guadagnini. În componenţa orchestrei mai avem câte un instrumentist din Germania, Spania și Venezuela. În cei trei ani de activitate, în fiecare vară am prezentat concerte în aer liber la Orhei, Cahul și Chișinău, iar vara aceasta am evoluat și în România – la Sinaia și în celebra sală de concerte din București, Aeteneum.

Printre cele peste 50 de lucrări din diferite perioade și de diferiţi autori, au fost și creaţii de compozitori autohtoni. E și acesta un deziderat al nostru: să-i valorificăm pe ai noștri. Până acum, am avut o frumoasă colaborare cu tineri compozitori din Moldova, precum: Vitalie Moisiciuc, Marian Ungur, Cristian Spătaru, Anastasia Lazarencu, Dan Ţurcan, iar vara aceasta, în faţa Catedralei, am interpretat poemul simfonic „Nistru” de Ștefan Neaga, lucrare cu un destin destul de vitreg, care, până la asta, după câte știu, n-a fost audiată de public timp de câteva decenii.

La al doilea concert, cel din Sala cu Orgă, i-am avut ca invitaţi pe doi in-

strumentiști moldoveni de valoare – violonistul Ilian Gârneţ, de acum cunoscut în toată lumea, și pianista Livia Socolov-Știrbu, care, deși e încă elevă la „Ciprian Porumbescu”, a reușit să-și facă faima unui talent promiţător. Apropo, cu ei orchestra a concertat și la București.

Chisinau Youth Orchestra este un crez al meu, un mod de a mă exprima, de a mă autoexprima, de a-mi verifica toate capacităţile și a-mi pune în valoare toate cunoștinţele. Dar, asumându-mi întreaga responsabilitate pentru ceea ce ţine de compartimentul organizatoric, deocamdată, îmi rămâne puţin timp pentru dirijat, de aceea, până acum, calitatea de dirijori, în temei, și-au asumat-o profesorul meu Petre Zbârcea, prietenul meu (care e și mentorul orchestrei) Gabriel Bebeșelea, ambii din România, și Mihail Secichin de la Chișinău. Eu am evoluat în această ipostază doar la Sala cu Orgă și la Aeteneum.

Despre viitorul proiectului, deocamdată, pot vorbi doar la modul general. Bineînţeles, îmi doresc ca această orchestră să meargă în pasul ei allegro, adică în pas de progres continuu, să adune și de acum înainte cât mai mulţi tineri înzestraţi, îndeosebi de-ai noștri, pentru că, după cum v-am spus, avem mulţi tineri talentaţi împrăștiaţi prin Europa și prin alte ţări din lume. Prin ceea ce am reușit să facem până acum, am demonstrat că oameni din același domeniu se pot uni și pot face împreună lucruri frumoase. Aș vrea foarte mult ca această orchestră să fie pentru întreaga noastră societate un exemplu ce s-ar dori a fi urmat.

Dacă se poate face în muzică ceea ce am reușit noi, înseamnă că pot fi făcute lucruri de mult folos și în alte domenii de viaţă. Noi, basarabenii, din păcate, aproape în toate suntem destul de rămași, comparativ cu alţii. Chiar nu mai departe de o mie de kilometri de Moldova, lucrurile merg la alt nivel. Nu de mult am fost prin Balcani – în Bosnia, în Serbia – și am văzut aievea cum lucrează și cum trăiesc oamenii acolo. Bineînţeles, altfel.

Pentru a trăi și noi mai bine, așa cum ne dorim de atâta vreme, e nevoie de o schimbare urgentă în ţară, iar asta înseamnă o schimbare urgentă în noi înșine, în mentalitatea noastră. În absolut toţi, indiferent de statutul social. Și noi cu orchestra noastră am încercat să demonstrăm că schimbarea e posibilă.  # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  71

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 nU vĂ UiTAŢi MAMELE! Am văzut-o-n vis pe mama, Cu păr alb, neagră năframă, Cu mâini negre ca pământul, Parcă-a răvăşit mormântul, Cu ochii ca buruiana, Ochi verzi parcă n-avea mama, ba ochi negri, născătoarea, Dar le-a supt pământul floare.

– Ai venit, maică, la mine, În mormânt nu ţi-a fost bine?

– ba mi-a fost bine, copile, De-am venit, e că am zile… vreau s-o iau de mâna care Mă spăla şi-mi da mâncare.

S-o apuc n-am dovedit, Mama-n ceaţă s-a topit.

Oare ce vroia să-mi spună Cu guriţa ei de humă?

Limba n-a mai ajutat-o.

Oare, că noi am uitat-o?

Asta-i, lume! Să iei seama nicicând să n-o uiți pe mama!

72  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

În FiECARE FRUnZĂ În fiecare frunză-o ciripire.

Sub fiecare creangă – un suspin.

Pe-o strună de păianjene, subţire, Înşiră roua boabe de rubin.

Culcat în iarba tânără, ce iese Ca puful din pământul încălzit, Privesc la ceruri şi visarea ţese Crâmpeiul unui dor nelămurit.

O văd cu ochii de sălbăticiune, Cu părul verde pe grumaji căzând, Călcând prin florile ce prind să sune Cu clopoţeii vineţi spre pământ.

O văd pe-aceea nevăzută care De alții, ca o umbră va veni, Să-mi dea o trecătoare sărutare Și sperioasă-ndată va fugi.

Un fir uscat ce-l suie-o buburuză, Cărămiziu îmi pare c-a-nflorit De-odată. Sub un căpăcel de spuză brânduşa la lumină s-a ivit.

Pe mână o furnică grijulie Antenele le mişcă, dibuind, Și fuge-ndată, ca o vijelie, Prin jungla ierburilor dispărând.

Pământ iubit, eterna mea iubire!

De primăvară sufletul mi-e plin! În fiecare frunză-o ciripire, Sub fiecare creangă – un suspin… # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  73

CONFESIUNI PENTRU URMAŞI

gant gârbovită, cu ciutură, treucă pentru cai, scânduri lungi pe pari, bune la odihnă şi o piatră, unde veneau atâţia însetaţi de vorbă să-şi ascută topoarele. Cum am spune astăzi, forma un frumos ansamblu arhitectonic şi decorativ, tăcut prin modestie şi sensibil prin estetica lui rurală. Departe, mult departe de derutantele realizări, limbute prin grandomania lor austeră, ale pretinşilor binecunoscători de azi ai artei populare.

Cu toate că a cunoscut ploaie şi crivăţ, îl văd numai, în soare, cu praf mult şi încins pe şleahul ce-i trecea pe sub poale. Cosaşii, în trecere la câmp, aici îşi umpleau ulcioarele cu apă, vestita apă de la umbra lui. Trecându-i pe sub boltă, omul devenea mai semeţ şi cu inima mai largă. Carele, încărcate cu snopi, încetineau în umbra lui, ba uneori şi se opreau. Duminicile, spre seară sau la sfârşit de joc, el aduna, să nu spun minciuni, tot satul, da, tot satul. Cine altul putea să adune atâţia curioşi şi buni de childuri, femei cu copii, babe cu mâna la gură, să privească plimbările flăcăilor şi fetelor încolo şi încoace. Aici se demonstra prima rochie sau prima rumeneală de fată mare, şi dacă fata n-avea pereche, cu un pas zdupăit, de-i zvâcneau urechile, trecea cu capul în jos până mai încolo, apoi o lua la fugă. Fără acest eroism n-ar fi avut somn o săptămână întreagă.

De trecea o ploaie mare sau cu piatră, de trecea un vânt mare, de se isca vreo întâmplare neobişnuită în sat sau aiurea, precum era în acele vremi cu evenimente triste sau luminoase din istoria noastră, aceeaşi lume credincioasă – adevărat areopag al satului – i se aduna la poale.

Continuă şi azi să minuneze trecătorul prin prezenţa lui semeaţă. Îi lipsesc doar câteva vânjoase crăci – astfel nu putea trece combina.

Drumul lărgit i-a ciuntit puternicele rădăcini, dar i le-a tămăduit asfaltul, pe care astăzi, recunoscătoare, se avântă limuzinele satului. Iată un adevărat monument de artă al naturii ce, modest, predomină spiritual atâta lume şi, inconştient, ni se imprimă ca o frumoasă amprentă în suflet, continuând a fi acelaşi mare educator de sentimente.

Visul unui copac De a se vedea livadă, De a se vedea pădure, De a se vedea poartă sau masă, fluier sau leagăn.

Cine, oare, poate defini mirosul pâinii, gustul pâinii?

Pâinea n-are miros, n-are gust, fiindcă are toate miresmele şi toate aromele.

Pâinea miroase a pâine, pâinea are gustul pâinii – nu găsim altă explicaţie.

La fel, când privim, să zicem, un căuş de apă sau un blidar din bătrâni.

Pe lângă aceea că ştim ce ştim ca valoare muzeistică sau artistică, mai avem şi o inexplicabilă emoţie chiar atunci când căuşul nu-i decât căuş, blidarul – blidar, furca de tors – furcă, chiuţă, zolnic, suveică, copăiţă, paporniţă, putinei etc. etc. Căci ele sunt mai mult decât ceea ce sunt. Sunt şi nişte cuvinte de dor. Întrebaţi poeţii şi scriitorii, ei ştiu ce-i dorul de cuvinte. Ajuns aici, aş mai adăuga câteva cuvinte de dor: fag, frasin, paltin, alun, pădureţ, carpen, soc, cerdac, pârleaz, cergă, suman etc. …Şi toate aceste gânduri doar numai din cauza alarmantei lor dispariţii ca obiect şi cuvânt? Mai mult, ele fac parte din biografia existenţei noastre spirituale, sunt începătura artistică şi estetică a poporului nostru. Şi numai graţie trăiniciei lor, s-a mai păstrat până la noi câte ceva.

Bătrânii noştri erau conştiincioşi şi conştienţi de vrednica pomenire, nu le era străină noţiunea durabilităţii.

Iată piua de la Frumoasa, raionul Călăraşi, în care se pisează grâul sau orzul pentru a face bulgur. Fiind din răchită, material mai puţin rezistent, ea ne oferă o adevărată măiestrie nu numai prin executare, ci şi prin concepţia-i constructivă, la care ar râvni 78  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

cel mai talentat sculptor. Şi acele coloane unice: stâlpii de poartă sau vestitele noastre porţi – adevărate arcuri triumfale inspiratoare de nobilă destoinicie, au la bază tot aceeaşi calitate: durabilul. Dar acest durabil cât mai poate rezista la ingrata noastră comportare?

Aceeaşi ingratitudine avem şi faţă de acest granit înfrunzit – stejarul, simbol al vitejiei. Dacă se mai păstrează astăzi câteva pâlcuri de pădurici dintr-un fost mare codru din părţile Lipnicului, la poalele căruia şi-a purtat virtuţile Ştefan cel Mare, mâine oamenii din partea locului pot rămâne numai cu dorul de el.

A face o tăiere sanitară e una, a face tăiere totală şi a-l înlocui cu felurite tufănele, e alta. Aceasta nu e o problemă numai a frumosului.

Cunoşteam curtea unui cetăţean împodobită cu câţiva meri boltiţi şi mari după casă, ce dădeau vara multă răcoare şi toamna multă roadă. Când coborai din marginea de miază-zi a satului, apărea, pe celălalt deal, verdele maiestos al merilor, printre care licărea la soare albul casei, ca într-o vrajă de basm. L-am găsit cu toporul în mână, gata să doboare merii şi, drept explicaţie, mi-a arătat o groapă mare în care putrezeau mulţime de fructe. „Ce să fac cu ele? Şi, sub aşa umbră deasă, nimic nu creşte. Am să pun în locul lor cartofi, păpuşoi şi usturoi…”.

Lângă drum, după gard, plânge un copil. Plânge că părinţii taie salcâmul. Vă închipuiţi, un frumos salcâm, în afara oricărei descrieri.

Cică-i ordin de la preşedinte… „Nu vedeţi, tot satul taie… că nu dă roadă”. „Dar vezi, matale, el nu încurcă cu nimic, e la corn de grădină, aproape în drum. O să-ţi rămână casa ciuntă fără el”. – „He, mă mai gândesc eu ce-i frumos şi, apoi, vreţi să am bucluc?…”.

Salcâmul, acaţiul cum i se mai spune la noi, cu nepreţuita-i miere medicamentoasă mult căutată, îl nimicim şi încetăţenim alte specii de copaci, mai puţin legaţi de leagănul nostru şi mai puţin căutaţi de harnica albină.

N-am înţeles acest act.

Copilul plângea.

Merii boltiţi de după casă, cu verdele lor maiestos, au dispărut, la fel şi licărul alb al casei cu vrajă de basm. Acum stă casa cucuiată într-un lan de usturoi, vopsită într-un verde crud de-ţi lăcrimează ochii. Iată-ne ajunşi să ducem dorul şi unei culori, acel alb sfânt de baladă ce mijea armonios prin frunzişul copacilor. Închipuiţi-vă un lan de culturi rentabile, ca: usturoiul, cartofii sau păpuşoii, care cresc atât de înalţi şi printre ei drumuri, cărări şi mulţime de case, tot verzi şi verzi, câteva galbene, câteva negre şi că toată aşezarea aceasta se numeşte sat. Desigur, că-i numai o fantezie aberantă.

Fiecare sat îşi are planul său de perspectivă pentru urbanizare. Ne uimesc construcţiile arătoase şi spaţioase de la sate, iar bunăstarea şi optimismul vieţii dictează alte gusturi. Dar care gusturi? Oare n-ar trebui aceste gusturi puţin dirijate? Sunt regiuni unde pridvorul, cerdacul a dispărut cu totul, fiind înlocuit cu veranda. Ştim ce înseamnă curentul electric la sat – străzi luminate, televizor, aspirator, frigider, maşină de spălat, cinematograf, biblioteci luminate ş.a. Pe lângă toate acestea, o activizare intensă a forţelor culturale şi o apropiere a satului de oraş e mai reală, decât cutiile monotone, cu multe etaje, transplantate din oraș, străine peisajului şi locului.

Iată că devine explicabil acel simţământ de preţ al dorului de sat, care ne-a făcut să presărăm prin oraşe şi răscruci de drum atâtea „case mari”, felurite „stâne” şi „crame”, unde întâlnim atât de caraghios parodiat tezaurul nostru etnic şi artistic şi unde servim alese bucate „ca la mama acasă”, „prânzul haiducului” sau mai ştiu eu ce. Ba mai avem şi atare amatori de frumos, care, trăind chiar la ţară, îşi aranjează câte un colţ destinat oaspeţilor aidoma „caselor mari” sau „cramelor” de la oraş. Şi atunci, ce să mai zicem? Luptăm cu zel contra alterării gusturilor, când dezaprobăm lebedele de la piaţă, fie pictate sau de ghips,

CONFESIUNI PENTRU URMAŞI

fără să ne dăm seama că acest folclor urban de mahala, precum şi cel literar de altfel, îşi are dreptul la existenţă, că prezintă şi el o latură a manifestărilor noastre sufleteşti şi artistice. Dacă forma de ipsos e aceeaşi, ca pe timpul bâlciurilor şi iarmaroacelor din copilărie, în schimb, colorarea lor e surprinzător de variată. Ar trebui să ştim că tocmai în acest domeniu s-a născut „matrioşka”, devenind apoi un foarte căutat suvenir naţional rus. Din acest domeniu a evoluat şi pictura pe sticlă, cu cerbi sau hulubi rătăciţi în buchete de flori, unde se monta o fotografie deasupra inscripţiei „nu mă uita”. Această lume a furnizat motive de inspiraţie numeroşilor artişti care, consacrândule versuri şi picturi omagiale, le-au pus într-o altă lumină. Ştim că în bălţile din Belorusia sunt foarte mulţi cocostârci şi doar numai în treacăt câţiva cuibăresc pe la noi. A devenit ceva obsedant, fie etichetă, fie emblemă, acel cocostârc multiplicat de-a lungul traseelor şi doar nu-i un neînsemnat bibelou de ghips de pe noptieră sau dintre ferestre… el a devenit monument în văzul tuturor…

Monumentală, fântâna trainică, ca acea de sub ulmul cu povestea ce ne-ar inspira demnitate, şi nu zâmbete, astăzi ar deveni adevărată sculptură cinetică grandioasă, dar nu caraghioslâc, ca şi celelalte fântâni de o bizarerie comică, înzorzonate cu tablă forfecată cu sârmă forjată. N-aş pune la cântar gustul „modern” al celui ce se dă în vânt după himere şi fantasmagorii şlefuite în cioturi şi rădăcini.

Scrisoare din sat: „Multstimate maestre, sunt o învăţătoare de la ţară. Elevii şi elevele mele doresc să-şi confecţioneze câte un costum naţional pentru serata de absolvire. Trimiteţi-mi de acolo, din Chişinău, nişte motive naţionale pentru ie și fotă. Sau, poate, D-stră singur mi le desenaţi?”.

Eu?! Eu, faţă în faţă cu poporul – marele anonim, creatorul eternelor valori artistice, verificate prin îndelungul timp! Eu, muritor de rând şi efemer, să inventez ceva mai bun, ca tot ce-i verificat de secole şi adus până la noi pe tipsie de aur?

Nu-mi închipui ca un cioban să-şi caute oaia la oraş.

Dar se poate!

Magazinele sunt pline cu lăicere, poloage. Şi se vând, şi se cumpără…

Femeile, încărcate cu asemenea marfă, se spetesc, cărându-le în sat să-şi împodobească casa.

O scenă de demult la ţară: două gospodine, stând pe laiţă la fereastră, şuşotesc. În poale – multe ţevi cu lână colorată. Nu şuşotesc – discută şi, un lucru foarte important, ca totdeauna, discută în şoaptă. Ia naştere un covor. Înainte de a trece la ţesut, potrivesc aţele la lumina ferestrei, ba ies şi afară, mai la lumină: albineţul cu gălbiorul, frunza nucului, cioracul, scumpiul cu şofranul, vişiniul cu sfecliul… şi mulţime de culori se perindă gingaşe, modeste, molcum şi armonios, ca şi şoaptele lor. Lăicerul era gata conceput, fără schiţă specială făcută de pictor şi aprobată la consiliul artistic.

Cum de ne-am permis până acum să schilodim, să pervertim gusturile frumoaselor noastre gospodine de la ţară cu surogatul magazinelor? Priviţi la stridenţa covoarelor confecţionate astăzi în serie. Întrebând o gospodină ce-şi vindea covorul la iarmaroc, de ce-i atât de ochios, ea, foarte isteață, mi-a răspuns îndată: „Dar dumneata de ce porţi cămaşă aşa de galbenă?” Şoapta armoniei a devenit ţipăt iritant.

Ce rău am face, dacă am reedita covoarele vechi, care ajung cârpe de şters picioarele pe la uşi, cu acel colorit şi ornament aprobat de cel mai competent în materie şi mai sever consiliu artistic – poporul şi vremea?

Reedităm baladele şi cântecele populare vechi şi străvechi ce fără saţ le audiem şi le citim, şi, pentru veridicitatea interpretării melodiei, folosim instrumentul conceput în acea regiune de unde a fost culeasă. Numai nu ştiu dacă s-a lucrat îndeajuns la descoperirea cântecelor şi dansurilor şi cred că, numai din lipsa acestei grele

arheologii, avem compozitori de muzică populară. Mă întreb atunci, cine a compus „Ciocârlia”, „Doina”„Mioriţa”, „Căluşarii”, „Bătuta” etc.?

Mai ştim un lucru: că ornamentul scoarţelor, vaselor, cusăturilor, ciopliturilor în lemn are stil, precum dansul, dar nu ştim că a introduce stil în stil, a stiliza stilul e inadmisibil şi e o incultură. Datorită acestui fapt, multe din dansurile noastre sunt prea afectate şi pe alocuri par născoceli. Vor fi având succese prin străinătăţi, dar cine ar trebui să cunoască mai bine geniul etnicităţii noastre dacă nu noi?

5. „ŞTERGEŢI COLBUL, MUCEGAIUL …” ***

Oare acest îndemn adresat celor ce făuresc monumente de cuvinte nu trebuie să-l auzim şi noi, plasticienii? Pentru ca, pornind de la origini, să nu mai rătăcim pe cărări străine, care, în rezultat, duc la aceea că multe expoziţii de artă de piese decorative şi sculptură mică ne oferă „dulcegării” moderne cu iz sentimental de rococo.

De ce să ne tăiem rădăcinile şi să băgăm capul în nori, când, cu hărnicia cuminte ce ne stă bine, am scormoni tot ce ne stă sub picioare, spre a însuşi stabilitatea pământului, nu plutirea norilor trecători.

Revalorificând, recreând, actualizând formele tradiţionale folclorice, dându-le şi o viaţă mai dură, mai perfectă, mai rafinată, ar rezulta o artă a îndrăznelii sănătoase a modestiei noastre.

Cam târziu, dar totuşi e bine că avem anumite instituţii ce se ocupă în special de salvarea şi readucerea la lumină a reminiscenţelor folclorice ale trecutului nostru artistic, prin organizarea de expoziţii de artă populară zonale şi republicane.

Cunosc câţiva tineri entuziaşti din respectivele instituţii, care practică această arheologie grea. Au ştiut, prin îndemnuri şi vorbe bune, să-i facă pe puţinii noştri bătrâni, care mai sunt, să-şi scotocească lăzile şi cămările, unde au aşezat atâtea lucruri spre păstrare şi, poate, spre uitare sau, poate, pentru a le feri de aşa-zişii colecţionari amatori, adevăraţi răpitori rapaci şi snobi.

N-aş vrea să fiu considerat în rândul lor, având şi eu o mică strânsură de „vechituri”, anarhic depozitate din lipsă de spaţiu şi fără regim de păstrare, datorită cărui fapt s-au deteriorat şi, din alte pricini, s-au distrus definitiv. Voi regreta nespus de mult dispariţia unui cuibar din legători de paie şi strachina de paie pentru grăunţoase cu o împletitură foarte ingenioasă şi artistică. Am avut şi un caz jenant, când, aflând satul că umblu după „copite de cai morţi”, doi tineri mi-au prezentat un urcior de apă în condiţii de plată. Le-am lămurit că nu achiziţionez, ci fac numai colecte, iar obiectul propus n-are valoare, nu prezintă interes … şi, nu terminasem bine vorba, că ei o zbughiseră ruşinaţi pe uşă afară, lăsând şi urcior, şi tot, şi pe mine într-o situaţie neplăcută. Dar şi bucurii nespus de mari aveam, când eram invitat să mi se dăruie „ceva de la mama”. Ba chiar un brigadier, fără să ştiu, mi-a adus cu tractorul şi mi-a lăsat la poartă un colac masiv de piatră, cu cioplitură frumoasă, că-şi turnase la fântână altul „modern”, din ciment. Iar un lingurar, de o fermecătoare simplitate, şi astăzi îmi trezeşte o duioasă amintire. Când femeia mi-l dăruia, un copil ţipa cu lacrimi: „Nu-l da, mămico!”, trăgând-o pe maică-sa de poale.

Cunoscând asemenea scene, gânduri de dragoste şi respect am pentru învăţătoarea Valentina din Colibaşi, raionul Vulcăneşti (astăzi, raionul Cahul – n. n.), care, cu o hărnicie de invidiat, a iniţiat un modest muzeu sătesc. Şi copilul plângea… Într-adevăr, ei sunt mai sensibil ca noi.

Dacă pe undeva par exagerat, fie-mi iertat, n-am făcut-o decât din slăbiciunea mea de artist. În fond, e o realitate. 

# 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  79

STEAUA CARE vinE

 RAIA ROGAC

 TINERI ȘI TALENTAŢI

DiDA DRĂgAn: „HARUL E DE LA DUMNEZEU,

MUNCA E DE LA OM”

82  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

STEAUA CARE vinE

La mijlocul toamnei trecute Asociaţia Rafael Star în parteneriat cu Ministerul Culturii, Ministerul Protecţiei Sociale şi Familiei, Teatrul de Operă şi Balet „Maria Bieşu” din Chişinău a organizat, pentru a treia oară, Festivalul-Concurs Internaţional de Muzică Uşoară pentru copii „Mărul de Aur”. Acest festival este unul deosebit, pentru că oferă posibilităţi de afirmare şi participanţilor cu unele dizabilităţi. Nu este întâmplător, prin urmare, şi genericul lui - Talentaţi la fel.

La ediţia curentă au participat 40 de solişti din 11 ţări, între care: România, Bulgaria, Spania, Italia, Germania, Rusia, Ucraina, Armenia, Ungaria ş.a. Preselecţia participanţilor s-a desfăşurat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, iar Gala Laureaţilor - la Teatrul de Operă şi Balet.

Preşedinta juriului a fost cunoscuta interpretă din România, Dida Drăgan.

Am profitat de ocazie şi i-am solicitat un interviu.

R.R.: – Dragă Dida Drăgan, vocea inconfundabilă a dumneavoastră a trecut de mult Prutul…

D.D.: – Te rog, lasă asta cu „de mult”, cu „dumneavoastră”, că nu suntem antice (râde), oricum, viaţa merge înainte, numai Dumnezeu e veșnic…

R.R.: – Şi cântecul e veşnic…

D.D.: – E adevărat. De fapt, harul de la Dumnezeu e veșnic, pentru că nu oricui i se dă picătura de har. Mulţi intrăm pe scenă, cântăm, dar e musai să fii binecuvântat de Dumnezeu. Dacă nu-ţi dă Dumnezeu picătura aia, poţi să faci tu orice, să te îmbraci în orice, că n-o să ajungă niciodată mesajul la public. Primind picătura, bineînţeles că trebuie să și muncești pentru ea ca s-o dezvolţi, pentru că aceasta este un fel de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul primit.

R.R.: – Vreau să te întreb: când ai descoperit că şi în Moldova „nasc” talente muzicale…

D.D.: – Am un mare drag de voi, l-am adorat pe maestrul Grigore Vieru, datorită lui am luat niște premii aici foarte importante, pentru că l-am cunoscut și am cântat Reaprindeţi candela, mă leagă foarte multe de acest colţișor de ţară…

R.R.: – Toate acestea se întâmplau după 1990, dar până la…?

D.D.: – Până la 1990 n-am fost decât o singură oară aici, dar este de ajuns să pui o dată piciorul ca să-ţi dai seama că oamenii sunt curaţi, sunt frumoși și parcă mergi la tine acasă, în casa ta, unde totul este așezat cum trebuie, fără economie de piaţă, adică curat.

R.R.: – Pe cine ai descoperit la Cerbul de Aur, atunci când erai preşedintele Festivalului, de fapt, al Juriului, am în vedere interpreţi de la noi…

D.D.: – Da, când eram cu decizia… am descoperit un cântăreţ foarte bun, care acum trăiește în România, se numește Răzvan Crivaci. Competiţia a fost destul de dură, pentru că toţi cei trei concurenţi erau # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  83

STEAUA CARE vinE

Dida Drăgan şi formaţia „Sfinx”, anul 1975. Foto: Aurel Mihailopol

foarte buni, și asta nu e vina mea, este a președintelui Televiziunii de atunci, era Alexandru Sasu, un profesionist de marcă, care mi-a și spus: „Dida, îi vreau pe cei mai buni”! Sigur că a fost o bătălie mare, la orice numărătoare ăștia trei într-adevăr sălășluiau. A fost o mare greșeală, pentru că nu poţi să vinzi trei artiști foarte buni odată, ai dreptul pentru unul care să poată lua Marele Premiu, dar…

R.R.: – Greşeala a fost că n-au primit toţi trei Marele Premiu? Cel ales, până la urmă, şi-a îndreptăţit votul de încredere?

D.D.: – Desigur, eu sunt un om foarte corect, sunt împotriva strădaniei fără talent, ţin la talent, pentru că știu ce înseamnă să urci treaptă după treaptă. Personal, îmi place să urc trepte, nicidecum să le cobor, e greu în această meserie, - ori te susţine cineva, ori muncești ca nebunul ca să ajungi undeva. Eu am preferat cea de-a doua variantă (râde) și, spre nenorocirea mea și uneori spre fericirea altora, care nu sunt atât de dotaţi, dar cu bazarul și cu economia de piaţă, - spre fericirea lor. Eu sunt, repet, un om corect, calific interpretul ca și cum m-aș califica pe mine: ești bun, e în ordine, stai pe scenă, de nu… Dar pentru mine scenă nu înseamnă, te rog să mă ierţi că spun adevărul, - bar, restaurant, cârciumă. Toată admiraţia pentru cei care pot face așa ceva. Una este când artistul pe scenă respectă publicul de la ţinută până la voce - interpretare, care arată de fapt că el nu stă în loc, că muncește. Poate să aibă și 150 de ani, dar trebuie să muncească. Am cântat în duet și cu Kleitman. Domnul Vieru m-a pus să fac chestia asta și la început am zis: nu pot, maestre, dar a doua zi eram la înregistrare cu Kleitman, care este un cântăreţ foarte mare și după aceea a avut îngăduinţa și a venit și în România.

R.R.: – Cum ai ajuns în postura de preşedinte al juriului la Festivalul „Mărul de Aur”?

D.D.: – Trebuie să spun că vinovată nu sunt eu, am venit invitată de Ina Bobeică, adică vinovată este ea. Până acum n-am văzut un perpetuum mobile, iată că îl aveţi aici la Chișinău. Mi s-a făcut impresia că este o femeie care muncește non-stop, ne-a făcut și pe noi mai nebuni decât ea, ne scula la ora 6.00, n-aveam timp de discuţii - executam. Ea este fiinţa care își pune inima în palmă ca să existe acest festival din Moldova, 84  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

care este un festival cu pretenţii foarte serioase. L-aţi văzut pe italian cum cântă canto clasic?

R.R.: – extraordinar! Sunt tentată să urmăresc cariera acestui băiat, dar şi pe a micului nostru Pavarotti…

D.D.: – Spuneţi-mi și mie, cum un bariton poate să cânte de dimineaţă, începând cu ora 8.00?

R.R.: – Fără a-şi încălzi vocea…

D.D.: – A-a-a ! Rafael Bobeică, este un talent extraordinar! L-am văzut anul trecut cântând și acum realmente s-a autodepășit, are o profesoară de canto de mare profesionalism – Tamara Brighidina. Dacă-l ajută Dumnezeu și mama lui, care-l ţine în braţe, băiatul va ajunge departe.

Am vorbit cu Rafael și i-am spus: ţi-ai dat seama că vei ajunge artist mare? Știi ce mi-a răspuns? Sunt sigur de mic că așa va fi. Iată așa mi-a răspuns, adăugând: și tu știai de mică că vei ajunge artistă! N-am mai avut ce să-i spun, mi-a închis gura.

R.R.: – A spus un adevăr.

D.D.: – Pe care ţi l-am spus doar ţie, în acest interviu, lui nu i-am spus nimic, dar a intuit. Adevăr mai este și faptul că de mici mai toţi copiii își doresc să devină artiști.

R.R.: – La repetiţii mi s-a părut prea dezinvolt, parcă s-ar juca…

D.D.: – N-u-u-u, este extrem de serios, nimic nu face pe scenă în joacă. L-am întrebat: măi Rafa, spune-mi când reușești…

R.R.: – Rafa?

D.D.: – Așa-i zic eu. Era ora 23.00, când s-a terminat Festivalul, și l-am întrebat câte ore doarme, căci reușește să meargă și la școală, și la repetiţii, și la concursuri și concerte. Merge la canto, face pian, este un copil extraordinar.

R.R.: – Stea în devenire…

D.D.: – El este deja stea, dacă-l ajută Dumnezeu și se ţine de muncă, la cât e de serios, sunt convinsă, nici nu-i nevoie să fie ţinut în frâu, pentru că el își dorește să cânte.

R.R.: – Ce impresie ai despre publicul de la Chişinău?

D.D.: – Sunt oameni serioși, calzi, care vin să vadă și să încurajeze

STEAUA CARE vinE

artiștii adevăraţi, în special oameni cu inimă, inima n-a dispărut la publicul din Chișinău, adică publicul își dăruiește inima la fel ca și interpretul care apare pe scenă.

R.R.: – eu mă gândeam că o să faci în final o surpriză publicului, dăruindu-i o melodie sau două din repertoriul tău…

D.D.: – A durat mult festivalul, s-a întins, dar am făcut-o prin intermediul Televiziunii Și o să mai vin cu un spectacol, alături de marii cântăreţi - Similea, Comornic, Dorobanţu.

R.R.: – Şi Rafa ?

D.D.: – Normal, i-am sugerat doamnei Inesa să-l aducă și pe Kleitman, să cântăm împreună: Bobeică Rafa, Kleitman și eu. Totul e posibil.

R.R.: – Inclusiv CD-uri?

D.D.: – Mi-aș dori, dar nu cunosc pe nimeni aici în domeniu. N-aș putea cânta nici la nunţi, nici la cumetrii, sunt mai mult cu rock-ul, oricând cu mare plăcere vin, pentru că aici când vin îmi îmbogăţesc sufletul, mi-l umplu de bucurie de ce văd… de oameni frumoși.

R.R.: – În ciuda sărăciei…

D.D.: – Sărăcia… Poate, că sărăcia e în capul nostru, dar nu trebuie să fie în inima noastră, orice am face noi, trăim cu inima, și dacă ne-a trimis Dumnezeu pe pământ cu iubire, asta trebuie să dăruim.

R.R.: – Spune pe scurt despre preocupările de ultimă oră…

D.D.: – Ultima oră… la ora 7.00 dimineaţa ne-am întâlnit cu doamna ministru a Muncii (râde), la ora 8.00 am venit la Televiziune, eu și câţiva interpreţi am avut la Bună dimineaţa un interviu, a fost foarte frumos, moderatorul foarte drăguţ, ne-a făcut plăcere.

Are 11 ani și învaţă la Liceul Teoretic „Columna”. Este un copil ca toţi copiii de vârsta lui, doar că are o picătură de har de la Dumnezeu. În ciuda faptului că este născut la 1 aprilie (anul 2002, în Portugalia, ambii părinţi aflăndu-se la muncă în această ţară), își ia în serios cariera muzicală, pentru care muncește cu plăcere. De trei ori pe săptămână merge la ore de canto clasic și la solfegiu. În noul an de studii s-ar putea să-l găsim într-o școală muzicală din capitală. Până acum a reușit de mai multe ori să fie laureat la concursuri vocale naţionale și internaţionale. A debutat la șase ani la Concursul Nova Latinitas.

Tot de atunci este orientat către muzica clasică, semnificaţia căreia abia acum începe s-o descifreze. Are deja colaborări cu mai mulţi compozitori din Moldova, între care Valentin Dânga, Eugen Doibani (autorul imnului Festivalului Mărul de Aur, intitulat Talentaţi la fel). Îi place calculatorul, dar nu este dependent de dânsul. Se consideră privilegiat de zeiţa Fortuna, deoarece știe că nu toţi copiii talentaţi își pot permite să participe la concursuri. A venit cu ideea, susţinută și de părinţii săi, de a fonda Asociaţia Rafael Star pentru a susţine copiii cu dizabilităţi și festivalul Mărul de Aur, pe scena căruia aceștia se pot manifesta. 

R.R.: – Mă refeream, în genere, la preocupările din România…

D.D.: – Din România? Dar m-ai întrebat, cât stau în România?

R.R.: – Nu ştiu.

D.D.: – Îţi spun eu: puţin, foarte puţin.

R.R.: – În rest?

D.D.: – În rest… sălășluiesc în Germania, în Elveţia, în ţările în care eu vorbesc germana.

R.R.: – Şi în România eşti mai mult oaspete, ca şi în Moldova?

D.D.: – Da, vin la televiziuni, la concerte, la evenimente de ţinută, nu la cumetrii.

R.R.: – Ţi-a plăcut Chişinăul?

D.D.: – E frumos, frumos, frumos, dar cel mai important, nu contează că am văzut arhitectură frumoasă și pot să vorbesc despre ce se întâmplă în lumea aceasta, dar cel mai frumos și mai important în această ţară numită Moldova sunt sufletele oamenilor, oameni care sunt atât de frumoși și curaţi.

R.R.: – Vine Anul Nou... vreau o urare pentru cititorii revistei „Moldova”…

D.D.: – Le doresc să le dea Dumnezeu sănătate, să aboneze revista „Moldova”, pentru că merită ca din când în când să mai vadă și să audă și despre invitaţii care vin în ţara dumneavoastră.

R.R.: – Aşa să fie! Îţi mulţumesc!

R.R.: – Eu îţi mulţumesc pentru această caldă convorbire de suflet, m-am simţit minunat. 

Am făcut referiri la Rafael Bobeică şi cred că e potrivit să vi-l prezint

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  85

Auguriada

Nicolai COSTENCO — 100 AȘTEAPTĂ-MĂ Să mă aştepţi cu toată fiinţa-nfiorată, Cu ochii aşteptării şi genele lăsate, La singura fereastră frumos încondeiată, În coate, peste răcnetul floroaselor muşcate.

Să mă aştepţi în chinul ce poate să reție Al inimii frământ, mai tare ca zăbala, A neîncrederii – venirea c-o să fie Părelnică, alungă, sinistră, îndoiala.

Să mă aştepţi… Din vânturi vegheate să m-adun Pe şesuri necuprinse cu spice de negară Și herghelii sălbatice purtate ca un fum De un vârtej subţire din clipa cea fugară.

Să mă aştepţi. Din vis voi dibui cărări, Din orice colţ de lume şi zări misterioase, Ca cel căznit să-ndure-ndelungile răbdări, Din bătălii stăpânul cum îşi aşteaptă-o casă.

Să mă aştepţi...şi crede ca babele-n descânt, năframa cu trei picuri de sânge de-ai s-o scoţi.

Cu tâmplele brumate, în palme de pământ, De-s viu, voi reveni! În vis vin doar cei morţi…

86  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

Auguriada

AiCi EU AM SĂ-Mi SCUTUR SPiCUL De altă lume nu mi-e dor, nu vântur fără rost nimicul.

Fiind crescut pe-acest ogor, Aici eu am să-mi scutur spicul.

Aicea, unde codrii verzi Îşi clatină măreaţa apă, Din care norii cu zăpezi Ca nişte boi plăvani se-adapă.

Aicea oasele de var Prin văi unde-şi întinde satul Sub soarele – un zeu barbar – Domesticit cu descântatul.

Aici de veacuri neschimbat În vechi temeiuri, eu şi cântul, Călătorind netulburat, Am îndrăgit pe veci pământul.

De altă lume nu mi-e dor, nu vântur fără rost nimicul.

Fiind crescut pe-acest ogor, Aici eu am să-mi scutur spicul… # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  87

MOLDOVA AETERNA

Ieromonahul Diodor, ieromonahul Andrei, egumena Marta, ierodiaconul Ieronim, schimonahia Mihaela şi comunitatea monahală

Biserica de vară cu hramul Sf. Femei Mironosiţe Marta şi Maria

90  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

proiectul arhitectului Alexandru Doroganici. În anii 2002-2004 sunt înălţaţi pereţii Bisericii de vară cu hramul Sf. Femei Mironosiţe Marta şi Maria, de la nivelul de sus al Catedralei. În anul 2005 este finalizată zidirea Bisericii de iarnă, de la nivelul de jos al Catedralei, în care este instalat un iconostas sculptat în lemn de meşteri de la Chişinău, icoanele de pe iconostas fiind pictate la Moscova. Interiorul bisericii este împodobit cu icoane mari dăruite de enoriaşi. La 13 decembrie 2005 biserica a fost sfinţită cu hramul Sf. Apostol Andrei cel Întâi Chemat şi oficiată pentru prima dată Sf.Liturghie.

Tot în anul 2005, pe lângă mănăstire, este înfiinţată Şcoala duminicală pentru copiii din satele învecinate, şcoala servind în acelaşi timp şi drept loc de practică pedagogică pentru elevele Şcolii de Regenţi, care îşi efectuau practica muzicală la strană.

Este deschisă biblioteca cu un fond de carte de 5000 de exemplare. În acelaşi an este amenajat izvorul mănăstirii, iar la 2 august 2005 este sfinţit în cinstea icoanei Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii. În anul 2006 sunt înălţate cupolele şi este acoperită cu tablă de cupru Biserica de vară. În 2007 cu ajutorul ctitorilor din România, prin intermediul Mănăstirii Putna, este încheiată asamblarea Bisericii de lemn cu hramul Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. În anul 2008 sunt construite anexele gospodăreşti: hambarul pentru grâne, depozitul, beciul, crescătoria de păsări, ferma de animale. În 2010 a început zugrăvirea interiorului Bisericii de vară de către pictori autohtoni. Este instalat iconostasul, executat de meşteri din România.

Tot în anul 2010 mănăstirea este conectată la conducta de gaz. Atunci începe construirea celui de al II-lea bloc nou de casă cu trei niveluri şi parter pentru chilii şi atelierele mănăstireşti. În 2011 au fost pavate aleile, s-a amenajat parcul din preajma bisericii de lemn şi curtea din partea de sus cu arbori şi arbuşti decorativi. În 2012 a fost instalată Răstignirea de piatră, din partea de sus a complexului monahal. În anul 2012 sunt finalizate lucrările de instalare a sistemului de canalizare. Este dat în exploatare un corp de casă din piatră, modern, cu două niveluri şi mansardă, acoperit cu tablă de culoare verde, pentru arhondaric.

Astăzi, sub diriguirea egumenei Marta, precum şi cu sprijinul dezinteresat al

MOLDOVA AETERNA

duhovnicului şi fondatorului acestui sfânt locaş, ieromonahului Andrei (Cotruţă), mănăstirea Hagimus a devenit una dintre cele mai atrăgătoare şi mai prospere mănăstiri de la noi. Comunitatea monahală este formată din 60 de persoane, monahii şi surori de ascultare, părintele duhovnic, patru preoţi slujitori de altar şi un ierodiacon.

La 8 octombrie 2013 stareţa mănăstirii, egumena Marta, prin Înalt ordin mitropolitan, a fost decorată cu dreptul de a purta Crucea cu pietre scumpe.

Serviciul divin se oficiază zilnic. Aici se citesc Acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea neadormită. La această mănăstire nu se oficiază cununii şi botezuri, carne nu se mănâncă. Puterea rugăciunilor este amplificată de sfintele relicve ce se păstrează în altarul Bisericii Sf.Apostol Andrei cel Întâi Chemat: părticica din Crucea Mântuitorului şi craniul Cuv.Gherasim, martirizat în temniţele comuniste din România (dăruit de părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă) şi părticele de moaşte ale cuvioşilor mucenici din Sinai şi Rait. De asemenea, părticelele de moaşte a 24 de Sfinţi şi Pernuţa de sub capul moaştelor Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi (dăruită în 2010 de către Catedrala Mitropolitană din Iaşi la cererea stareţului Mănăstirii Putna).

Averea mănăstirii (domeniul mănăstiresc) este constituită din 50 ha de pământ arabil, 10 ha de pădure, 1 ha grădină de zarzavat, 3 ha livadă, 10 ha vie, 3 sere. Un iaz. O prisacă de 80 de familii. Un atelier de ţesătorie, un atelier de croitorie şi cusătorie a veşmintelor preoţeşti şi a hainelor călugăreşti, un atelier de tricot, un atelier de producere a lumânărilor.

Mănăstirea este vizitată zilnic de sute de pelerini din toate colţurile republicii noastre, din România, Ucraina, Rusia şi din alte ţări.

La mijloc de noiembrie curent, am fost la mănăstirea Hagimus, pe care am descoperit-o prin 2006. Am găsit-o plină de lume, de pelerini curioşi, de măicuţe binevoitoare şi ospitaliere, de oameni din satele învecinate, veniţi să dea o mână de ajutor la lucrările de edificare a complexului monahal. Ba răsuna un ferăstrău electric dinspre blocul de casă în construcţie, ba se auzeau loviturile înfundate ale ciocanelor de lemn ce aşezau pavajul din faţa Catedralei, dar, imediat cum a răsunat clopotul şi toaca anunţând slujba vecerniei, toate zgomotele au amuţit. Măicuţele şi ascultătoarele, mereu grăbite, doar în timpul Sf. Liturghii nu se mai grăbesc, stau cu sufletul şi mintea lipită de Dumnezeu, Căruia au ales să-i slujească din frageda lor tinereţe.

Pe teritoriul mănăstirii sunt patru biserici. Biserica veche Acoperământul Maicii

Ieromonahul Andrei (Cotruţă)

Domnului păstrează funcţională clopotniţa de la intrare, iar interiorul este ocupat de Pangarul mănăstiresc, cu o varietate foarte largă de cărţi ziditoare de suflet, cu iconiţe şi cu toate cele necesare unui creştin ortodox.

Biserica de iarnă Sf.Apostol Andrei cel Întâi Chemat, situată la nivelul de jos al Catedralei, aproape că nici nu iese în evidenţă din exterior. Intrarea este dinspre Răsărit, chiar din partea altarului. Interiorul, nezugrăvit, are plafonul plat, susţinut de arcade şi coloane. Pereţii sunt împodobiţi cu icoane mari, cele mai multe sunt ale Maicii Domnului. Chiar la intrare, în stânga altarului, este o copie de dimensiuni mari a icoanei Maicii Domnului de la Ierusalim nefăcută de mână de om. Alte două icoane ale Maicii Domnului, ferecate în argint, sunt aşezate simetric, în chivote sculptate în lemn, din ambele părţi, la trecerea arcuită ce desparte naosul de pronaos. Iar de o parte şi de alta a lor, se înalţă până la plafon alte două chivote triple, ce creează o perfectă armonie vizuală cu catapeteasma, având câte trei icoane noi, cu sfinţii zugrăviţi în statură, din dreapta: Sf. Dumitru, Sf. Pantelimon şi Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, iar din stânga: Sf. Muc. Evghenie, Sf. Cuvios Paisie Velicikovski şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe. În pronaos, de asemenea, se evidenţiază două icoane mari ale Maicii Domnului, icoana Obraz Presviatoi Bogorodiţî Iverskaia şi o icoană veche pictată pe lemn în stilul staroverţilor (pe care le-am văzut la Mănăstirea Noul-Neamţ) cu inscripţia în slavonă „Az esmi Sporuciniţa greşnâh”, în partea de sus e înfăţişată Preasfânta Născătoare cu Pruncul, iar în partea de jos – şase Sfinţi. O altă icoană, relativ veche, este Sviatâe Jenî Mironosţî, cu cele şapte Sf. Mironosiţe.

Ascultările maicilor şi ale surorilor # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  91

MOLDOVA AETERNA

Tot în pronaos, descoperi şi sfintele relicve: racla cu Pernuţa de sub capul moaştelor Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi, ocrotitoarea Moldovei, iconiţa Cuvioasei, şi racla cu părticele de moaşte ale 24 de Sfinţi.

Am mai reţinut icoana Sf. Nicolae, cea care te întâmpină şi te petrece, la fel din chivotul frumos, vizavi de cea a Sf. Cuvios Serafim de la Sarov.

Catapeteasma este foarte bogată în ornamente sculpturale, are 3 registre de icoane. Pe rândul de jos, pe uşile împărăteşti sunt reprezentaţi Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului, iar pe cele diaconeşti – Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sf. Apostol Andrei şi Sf. Cuvioasa Parascheva. Rândul al II-lea reprezintă scene din Noul Testament: Cina cea de Taină, Botezul Domnului, Buna-Vestire, Adormirea Maicii Domnului. Pe rândul de sus sunt înfăţişaţi Sf.Evanghelişti şi Apostoli şi Maica Domnului cu Sf. Ioan Botezătorul.

Interiorul bisericii este slab iluminat de două geamuri mici. Lumina de la lumânările din sfeşnice se reflectă pe podeaua din plăci de gresie de culoare deschisă şi atât de lucitoare, încât par nişte candelabre aprinse pe jos.

Pe sub pereţi stau „cuminţi” stranele cu spetează înaltă. În cea de a treia despărţitură a bisericii sunt aşezate mesele pentru pomenire.

Biserica de vară cu hramul Sf. Femei Mironosiţe Marta şi Maria e situată la nivelul II al Catedralei. Intrarea în biserică e din partea opusă. Câteva trepte, lungi şi rotunjite, urcă în pridvorul larg cu faţadă înaltă sprijinită de patru coloane masive, de formă pătrată. Frontispiciul este înfrumuseţat cu mozaic în culori pale şi de dimensiuni mari, reprezentând trei scene Evanghelice: în centru – Învierea Domnului, iar pe din părţi – Mironosiţele la Mormânt, Iisus şi Mironosiţele. Uşa masivă de lemn este o adevărată operă de artă. Deasupra ei este sculptată în lemn aceeaşi scenă ca pe mozaic, Iisus şi Mironosiţele, înfăţişând pe Maria la picioarele Domnului şi pe Marta vorbind cu El, iar pe uşă – mai multe chipuri sfinte: Sf.Ioan Botezătorul, care ne avertizează: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, Sf. Apostol Andrei cu crucea în formă de X, Sf. Arhanghel Mihail cu sabia şi un papirus desfăcut „Bucură-te, Luceafărul Dimineţii…”, Sf. Arhanghel Gavriil, Sf. Cruce cu doi străjeri pe din părţi.

Biserica imensă şi spaţioasă, ca o catedrală din marile centre ortodoxe, cu tindă şi cafas, pronaos arcuit, naos şi altar, este la etapa picturii. Zugrăvit e numai altarul, de unde te urmăreşte chipul luminos al Maicii Domnului, chiar şi printre schelele care au împânzit interiorul urcând până sus la 92  MOLDOVA  NOIEMBRIE – DECEMBRIE # 06

MOLDOVA AETERNA

boltă, unde se pictează. Lumina vine prin 6 geamuri foarte mari cu extremitatea de sus ovală. Sub geamuri, în naos, sunt două uşi laterale. Câte trei coloane pătrate şi mari, de fiece parte, susţin plafonul.

Exteriorul este sobru, pereţii sunt de culoare albă, feţuiţi cu piatră lustruită, iar acoperişul este de un brun întunecat. Turlele înalte, de formă rotundă şi cu geamuri lungi, stau câte două pe altar şi două pe pronaos, iar în mijlocul acoperişului, pe naos, e aşezată turla cea mare, care urcă mult mai sus decât celelalte.

Te simţi mic şi neînsemnat în faţa acestei capodopere eterogene, care îmbină mai multe stiluri arhitecturale. Este cu totul monumentală, cu totul încântătoare.

Biserica de lemn Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt e situată pe un platou special amenajat, în vale, chiar sub pădure. Este minusculă în comparaţie cu Catedrala, dar e o adevărată bijuterie arhitecturală, făurită de monahii şi muncitorii de la Mănăstirea Putna. Deasupra uşii de la intrare stă o iconiţă cu chipul Sf. Voievod Ştefan cel Mare şi o cruce mică de lemn deasupra, în faţa ei se leagănă un felinar, imitaţie de epocă. În dreapta uşii, o inscripţie ne atenţionează că în această bisericuţă slujbele se oficiază la 5.30 numai în zilele de duminică şi la sărbători. Exteriorul este ca şi o copie în miniatură a Mănăstirii Putna.

Acoperişul ţuguiat parcă se răsuceşte în nişte turle, cu cruci lucitoare pe vârfuri, aşezate în formă de petale deasupra altarului şi a naosului, iar din mijlocul lor urcă sus însăşi turla, deosebit de originală, de formă octogonală, în două niveluri etajate, cu câte patru geamuri mici. Aceleaşi geamuri mici cu semnul crucii în mijloc au şi pereţii.

Interiorul e fără cele trei despărţituri obişnuite (tindă, pronaos, naos), de la uşă până la altar e un spaţiu deschis cu pereţii de lemn nevopsit, împodobiţi cu icoane. Aici se găsesc 5 icoane din cele vechi aduse din Biserica Acoperământul Maicii Domnului, unele cu inscripţii slavoneşti: Obraz Kazanskoi Presviatoi Bogorodiţî, icoană de dimensiuni foarte mari, şi icoana Maicii Domnului Znamenie. Printre acestea sunt şi icoanele dăruite de Mănăstirea Putna, precum icoana Maicii Domnului Tânguirea şi icoana Sf. Ştefan cel Mare. Deosebit de frumoase şi fin lucrate sunt cele două chivote, al Domnului Iisus Hristos şi cel al Maicii Domnului, sculptate la Sihăstria Putnei, aurite la Mănăstirea Cămărzani şi pictate, în stil bizantin, la Mănăstirea Prodromu de la Sfântul Munte. O altă relicvă, sculptată în lemn, este mica răstignire aşezată în stânga altarului pe bancă.

Tresari când descoperi aici, în dreap-

ta iconostasului, icoana Sf.Cuvios Daniil Sihastru, duhovnicul Domnitorului Ştefan cel Mare.

Iconostasul are două registre de icoane. În rândul de jos sunt înfăţişaţi, pe uşile diaconeşti, Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar pe cele împărăteşti, Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului. În rândul al II-lea sunt zugrăviţi Sf.Prooroci, iar în centru – scena Cina cea de Taină, deasupra – Răstignirea Domnului.

Absolut impresionante sunt cele două candelabre din coarne de cerb, unul mare în faţa altarului cu 4 rânduri de „lumânări” electrice, coboară de sus din interiorul turlei, iar altul mai mic, cu un singur rând de beculeţe, atârnă mai înspre uşă. În această biserică nu se aprind lumânări naturale.

Podeaua este acoperită cu covoare moldoveneşti, înflorate.

Ceva mai sus de biserică, se găseşte Izvorul Maicii Domnului, amenajat cu mare gust, având deasupra Icoana Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii şi Răstignirea Domnului. Apa izvorului se sfinţeşte în fiece zi de luni a săptămânii, după Sf.Liturghie.

Pelerinii vin încoace ca un şuvoi neîntrerupt, şi ziua, şi noaptea.

Platoul din jurul bisericii de lemn este pietruit, apărat de un minuscul canal de scurgere a apei, iar dinspre iaz – de o alee cu arbuşti şi bănci pentru odihnă. O fâşie de iarbă, ca un brâu verde, înconjoară biserica de jur-împrejur. Aproape de uşă, ca o mirare la această vreme de toamnă târzie, stă neclintită o floricică de margaretă cu ochiul ei larg deschis. Se vrea şi ea în armonie cu mica biserică.

Deşi pădurea şi-a lăsat de mult frunza, tabloul ce se deschide de aici şi până sus, la bisericile din deal, este unul de poveste. Parcul amenajat de măicuţe se întinde până hăt departe, sub livada tânără de meri, aşternându-şi covorul verde de iarbă ţesut cu flori de gălbenele, cu tufe mici ca nişte flori de ghiveci, aşezate la voia lor, ba rotunde şi perfecte, ba răsfirate şi presărate de pomişoare roşii, ba verzi, ba curechii, ba roşietice. Arbuştii stufoşi şi arborii mici cu rămurele goale stau nemişcaţi în aşteptarea serii. Iar prisaca din capăt imită toate culorile neobişnuitului covor. Peste ştiubeiele multicolore se înalţă pereţii albi ai Catedralei. De aici, din depărtare, turlele au culoarea pădurii desfrunzite şi urcă mai sus de creasta pădurii desenată pe zare.

***

Toaca cheamă la vecernie. Clopotul bate rar. Măicuţele prind a ieşi de prin chiliile lor.

– Bine te-am regăsit, tinereţe afundată în rugăciune! 

Ascultările maicilor şi ale surorilor # 06  NOIEMBRIE – DECEMBRIE  MOLDOVA  93

APARiŢii EDiTORiALE

GUMENTUL LUI CIMPOI *

M

ihai Cimpoi are, în ima-ginaţia mea de valah, figura și semnele comportamentale ale unui răzeș din epoca lui Ștefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât - aș zice - direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. (…) Am observat de mult (de când l-am citit și am mai spus-o o dată: l-am citit pe la începutul anilor ‘80, când filozoful Constantin Noica mi-a trimis o scrisoare și o carte despre Eminescu, scrisă, zicea el, „ …de un coleg de-al D-voastră din Basarabia! E interesant, citiţi-l, mă îndemna el), am observat, zic, că, în cazul lui, catedrala pe care o începuse deja și vroia să o ducă până la acoperiș, se cheamă Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unică de studiu, dar este, evident, tema lui prioritară. A scris mult despre Eminescu, îndeosebi despre Eminescu ca poet al fiinţei, un concept care vine, prin Noica, de la existenţialiștii europeni din ramura germană. Acum strânge toate cunoștinţele, descoperirile, analizele sale critice într-un Dicţionar Enciclopedic Eminescu, reluând, dacă înţeleg bine lucrurile, proiectul lui G. Călinescu și sintetizând ceea ce au descoperit, după momentul G. Călinescu - Perpessicius - Vianu, eminescologii mai noi.

Este un proiect important pentru cultura română, un proiect ambiţios, un proiect pe care l-au început și alţi critici literari și, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul român lucrează, de regulă, cu fragmente, se pregătește cu mare agitaţie pentru cursa de o sută de metri și, de multe ori, se plictisește înainte de a începe… (…) Cimpoi, autor al unei Istorii deschise a literaturii române basarabene, publică acum acest Dicţionar Enciclopedic Eminescian, pornind de la biografia poetului și ajungând până la mitul poetului. (…) O lucrare vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română întrun moment în care Eminescu este disputat, zgomotos și inutil, de detractorii de serviciu și zelatorii de servicii, deopotrivă de înverșunaţi și aberanţi… Mihai Cimpoi îi primește pe toţi, am sentimentul, cu spiritul lui lucid și drept, cu înţelepciunea lui de basarabean din clasa lui C. Stere și cu sufletul lui, cum am zis și mai înainte, de nobil răzeș, profund, trecut prin multe, păţit, hărșit de o istorie brutală. Eminescu este pentru toţi acei ce gândesc ca dânsul nu doar un mare poet, ci și un stâlp de rezistenţă al spiritualităţii naţionale.

Acad. eugen SIMION * Mihai Cimpoi: „Mihai Eminescu - Dicţionar Enciclopedic”, Chişinău, Editura GUNIVAS

94  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

AnivERSĂRi

Alexe Rău, filozoful din labirintul cu cărţi

P

oetul, eseistul, filozoful, bibliologul Alexe Rău a împlinit zilele trecute 60 de ani. Pentru că s-a născut pe 23 decembrie 1953 în familia lui Alexa și a Oliţei Rău. Adică, nu ar fi putut avea mai mult decât îi dăm noi, dar nici mai puţin. Mai bine de două decenii stă în funcţia de director general al Bibliotecii Naţionale. Până să ajungă aici, a trebuit să meargă pe jos drum lung, să urce treaptă cu treaptă lunga scară ierarhică, începând cu licenţa Facultăţii de Biblioteconomie și Bibliografie a Universităţii de Stat din Moldova, după care a urmat un an pe post de lector la aceeași facultate, iar din 1976 intră în structura Bibliotecii Naţionale, ca din 1992 să devină ma- nagerul ei numărul 1. Nu știu dacă și-a dorit să ajungă în vârful acestei piramide, pentru că la noi activitatea în aceste instituţii, inclusiv la conducerea lor, este apanajul doamnelor și domnișoa- relor. Dar, poate, că a visat și el, ca și marele Jorge Luis Borges (mi-am imaginat totdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci…), deoarece a declarat cu o ocazie: Biblioteca Naţională este partea esen- ţială a vieţii mele. Graţie ei am devenit filozof şi bibliosof, cărturar, în general.

Acestei părţi esenţiale i-a dedicat mult efort și imaginaţie: împreună cu un grup de experţi a lansat Programul Naţional de reorganizare a bibliotecilor, este iniţiatorul și directorul unor importante proiecte, cum ar fi: Sistemul integrat SIBIMOL, Biblioteca Naţională Digitală a Moldovei, Programul Naţional Memoria Moldovei, cercetarea știinţifică Timpul şi spaţiul lecturii în Moldova ș.a. A elaborat o nouă disciplină universitară, cu drept de brevet – bibliosofia, inspirat, probabil, de consăteanul său din Larga Bricenilor, academicianul Mihai Cimpoi. A încercat să renoveze, în limita posibilităţilor limitate, spaţiul sălilor de lectură și al depozitelor. Către jubileul de 180 de ani al Bibliotecii Naţionale (2012) a editat două volume - Istoria Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova în documente, volumul trei al Catalogului general al cărţilor vechi şi rare, volumul șase al colecţiei Basarabenii în lume ș.a. Este redactor-șef al Gazetei Bibliotecarului, fondator al Salonului Internaţional de Carte, ajuns la a XXII-a ediţie. Se poate considera împlinit și sub aspectul realizărilor de creaţie: de la primele culegeri de versuri intitulate Spune ceva, Uniluconul, Nuca lui Nevermore sau de eseuri - Există şi un Dumnezeu al Bibliologiei, Jurnal parizian, Omul din oglinda paginii ș.a., numărul volumelor de autor atinge cifra de 15, iar a articolelor, studiilor, cercetărilor știinţifice o depășește pe cea de 400, multe materiale fiind găzduite de reviste de specialitate din Moldova, România, Franţa, Rusia, S.U.A., Bielarus, Serbia, Germania etc. Darul scrisului, ca și prenumele, l-a moștenit de la tatăl-său, care, datorită chinurilor la care a fost supus în Gulag, a decedat prematur la doar 40 de ani, lăsând celor dragi un caiet cu poezii și o colecţie de scrisori în versuri, adresate mamei, pe care le mai păstrează cu sfinţenie.

S-a învrednicit de mai multe distincţii, între care „Ordinul Republicii”, Medalia Uniunii Europene Lider al Comunităţii Europene, Diploma UNESCO, Diploma Manager al sec. XXI ș.a. Este un adept convins al integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, considerând că bibliotecile au făcut un pas important în acest sens.

– La mulţi ani, domnule Rău, care faci atâta Bine!

Raia ROGAC

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  95

STEAUA CARE PLEACĂ

96  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

DivERTiS

Nicolae ROŞCA

PINGUINUL DIN MINTE… Pinguinul din minte Una din revelaţiile ultimilor ani în materie de ilustraţie a cărţilor pentru copii este, fără îndoială, pictoriţa Marina Andruhina. Ea zice: – La început am vrut să pictez un pinguin, pe care îl aveam în memorie încă înainte să fi intrat în lumea asta… Însă a trebuit să fac alte lucruri, toate importante sau chiar decisive pentru mine. Când am absolvit clasa întâi, mi-am zis că sunt suficient de matură ca să fac un pinguin minunat, însă a venit vacanţa şi mi-am fixat alt obiectiv: „Plec la tabăra de vară, iar pinguinul rămâne în memorie”. Ca într-o ecuaţie matematică: asta scriem, iar asta rămâne în minte… În mintea mea rămânea dulcele meu pinguin, pe care aşa şi nu mai reuşeam să-l pictez…

La 11 ani şi-a adunat tot curajul, cât îl poate avea o copilă cu trei clase primare la activ, şi a mers direct la celebrul studiou de filme animate „Floricica” de pe lângă Palatul pionierilor.

Apropo, acest studiou îşi avea sediul în fostul Gimnaziu de fete, care în popor era numit cu multă dragoste „Casa principesei Dadiani”, despre care revista noastră a scris în mai multe rânduri.

La acea vreme „Floricica” era un centru de creaţie cu foarte multă notorietate, cunoscut în toată lumea. Se presupune că reputaţia acestui studiou se datora câtorva factori, şi anume: talentului nativ al copiilor moldoveni, apoi harului nemărginit al îndrumătorilor lor, dar mai ales energiei pozitive, pe care a insuflat-o acestui local întemeietoarea lui, magnifica principesă Dadiani.

La „Floricica” Andruhina a învăţat multe lucruri noi şi s-a bucurat de oportunităţi, pe care şcoala natală nu i le-ar fi putut oferi. Însă înante de toate a început să se realizaze pe sine – copila cu aptitudini nelimitate, care însă aici era diferită de eleva Andruhina. A realizat sute de schiţe şi desene în cele mai diverse tehnici, însă „cununa” operei sale pioniereşti au fost cele două filme proprii, care au participat ulterior la o mulţime de concursuri naţionale, unionale şi internaţionale.

Desigur, a făcut mai multe încercări să-şi deseneze pinguinul ei, de care acum nu se despărţea nici în somn, însă la un moment dat a înţeles că-i este teamă de ceva.

– Mi-a fost teamă că, desenându-l, va prinde viaţă şi va pleca de la mine… Desigur, nu-mi puteam permite luxul ăsta! se destăinuieşte Andruhina.

Nimic de mirare: personajele desenate de ea, mai ales cele inspirate din flora şi fauna noastră, sunt ca şi vii…

Deschizi pagina cărţii cu ilustraţiile ei şi ai senzaţia că simţi adierea vântului din peisaj, simţi mirosul florilor şi auzi hârjoana micilor vietăţi. Lumea din desenele ei este atât de diversă, cât de diversă este ea în fapt; culorile ei sunt atât de autentice, pe cât de autentice sunt în codru, sau în apa Nistrului, sau în munţii

Carpaţilor, sau în delta Dunării, sau pe podişul de la Orheiul Vechi, sau oriunde în altă parte a Moldovei…

– Culorile Patriei noastre, zice Anruhina, toate culorile Ţării Moldovei sunt irepetabile. Şi dacă e adevărat că Dumnezeu ne veghează de sus, şi dacă e adevărat că într-o bună şi fericită zi pentru noi va dispune readunarea pământurilor strămoşeşti, liantul care le va uni va fi culoarea… toate cele şapte culori ale curcubeului… Încă în anii de studenţie a ilustrat prima carte, care în mod firesc trebuia să fie o carte pentru cei mici. Această lucrare avea să-i fie biletul său de intrare într-o dimensiune a vieţii, pe care încă nu a părăsit-o nici pentru o secundă. E adevărat, nici nu şi-a dorit să o părăsească, însă mai ţine minte că are o datorie veche – să deseneze un pinguin…

Cu prima sa mare realizare în faţă, Andruhina şi-a chemat pinguinul, de care se ataşase atât de mult, l-a aşezat pe pervaz şi i-a ordonat să stea cuminte într-un loc: –Nu te zbuciuma, i-a spus, şi nu te zbate ca în apele arctice, pentru că n-am să-ţi pot reproduce esenţa… Însă tocmai în clipa ceea a sunat telefonul: era redactorul de la editură, care anunța că are o nouă comandă pentru ea.

– Bine, a acceptat Andruhina, doar că am o datorie de achitat…

Când însă a pus receptorul, a observat că pinguinul dispăruse: ca orice fiinţă cu suflet, era şi el un pic gelos…

Andruhina n-a pornit în căutarea lui, presupunând că, aşa cum nu se poate despărţi ea de pinguin, nici pinguinul nu o va putea părăsi vreodată – cel puţin până în clipa în care ea îi va insufla viaţă. Atunci chiar va trebui să plece…

De atunci, Marina Andruhina a ilustrat peste o sută de cărţi pentru cele mai prestigioase edituri de la noi, din România, Ucraina şi Rusia. A devenit o pictoriţă foarte curtată de autori şi editori pentru calităţile ei profesionale, care definesc un talent de primă valoare. E în floarea vârstei şi are planuri serioase – vrea să ilustreze toţi clasicii literaturii pentru copii. Nu doar pe ai noştri – pe toţi.

–Văd personajele lui Andersen, exprimate în culorile patriei mele…şi pe Pinochio jucându-se cu buburuzele noastre…şi pe Micul Prinţ păşind pe drumurile noastre…

– Dar… e posibil aşa ceva? am întrebat-o, dorind să aflu mai multe despre visele ei, şi Andruhina mi-a răspuns scurt: –Acum nu pot vorbi cu nimeni: am o datorie veche – trebuie să pictez un pinguin…

P. S. Reproducem câteva ilustraţii de carte, aparţinând minunatei pictoriţe Marina Andruhina, şi vă comunic cu mândie că printre ele sunt şi câteva ilustraţii la modesta mea carte „Are soarele bunic?”.

# 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  97

DivERTiS

Zâna Codrilor

„Urătorii”

„Frumoasa adormită” 98  MOLDOVA  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  # 06

DivERTiS

„Primăvara”

„Roi de fluturaşi” # 06  nOiEMbRiE – DECEMbRiE  MOLDOVA  99