HRISTOS A ÎNVIAT !
editorial
Nicolae ROȘCA, redactor-șef
BINE AŢI VENIT, DOMNULE PREȘEDINTE! V-AM AȘTEPTAT! Cineva dintre moldoveni a spus: – Dumnezeu ne V-a trimis! Ar putea fi adevărat. Căci, de atâta timp așteaptă neamul ăsta un păstor înţelept... atât de înţelept, încât să poată face ordine în dezordinea asta cumplită, în care existăm de când ne-a părăsit ultimul Domn ce i-a păstorit cu dragoste și dreptate pe străbunii noștri de demult. Însă asta se întâmpla în alte veacuri, iar noi eram atunci o altă ţară.
perit nici un moldovean suficient de înţelept, încât să cunoască acest drum. Și nu se găsește nimeni care s-ar pricepe să ne conducă până la capătul acestui drum așa cum a făcut-o, de exemplu, miticul Danko dintr-o frumoasă poveste moldovenească izvodită de fraţii noștri de la Cetatea Albă... Acum, probabil, Dumnezeu se va fi săturat să privească de sus la chinurile și nepriceperea noastră de a ne alege un fruntaș cu dragoste și dăruire pentru poporul său și, poate, se va fi gândit să ne trimită un om bun, înţelept și cu dreptate pentru noi toţi. Și ne V-a trimis pe Dumneavoastră.
Sute de ani peste alte sute de ani s-au rostogolit de atunci, și moldovenii au așteptat resemnaţi să vină următorul Domn al Ţării Moldovei, la fel de înţelept ca cel de demult. Iar el nu mai venea. Veneau alţi domni, fel de fel, și erau urcaţi în tron de vecinii din toate cele patru părţi ale lumii; poate anume din acest motiv, nici unul din câţi s-au perindat nu a fost suficient de înţelept, încât să mulţumească și ţara, și poporul. Și - mai ales! - să păstreze intacte Ţara și Poporul. Până la urmă, vedeţi cu ce s-a ales din noi: o Moldovă - la vest, alta la est, iar a treea - la est de est... În toată lumea asta nu mai există o altă ţară ruptă în atâtea bucăţi, și nu mai este un alt popor, risipit în atâtea formaţiuni statale. În tot Universul nu există un alt neam care să-și dorească atât de mult să se readune din nou la un loc. Însă ori de câte ori se ridică, decis să-și împlinească acest vis sacru, se oprește chiar la început de drum. Fiindcă printre noi nu poate fi desco-
Iată de ce, unul din noi s-a grăbit să ne anunţe: – Dumnezeu ne V-a trimis! Însă nu este o certitudine. Deși ne-am dori foarte mult să fie adevărat, deocamdată, cel puţin, este un vis. O dorinţă. Iar de la vis și până la certitudine e departe... Totuși, Dumnezeu ne-a dăruit și un preţios motiv de jubilare. În primăvara asta lumea creștină descoperă a 2012-cea oară că a înviat Mântuitorul ei. – Hristos a înviat! - ni s-a spus din ceruri, și aceasta este unica certitudine care se va perpetua până în vecii vecilor.
Vă întâmpinăm și noi cu cuvântul Celui de Sus și Vă urăm să fiţi un domn drept. – Hristos a înviat! domnule Președinte. Fiţi binevenit!
#02/ MARTIE – APRILIE / MOLDOVA / 5
muzică. Când a fost să se întâmple, Ansamblul „Vasile Iovu” tocmai concerta în Austria, doar că în alt oraș, dar, bineînţeles, au mers imediat la Klagenfurt ca să îndeplinească ultima voinţă a bunului lor prieten, a neobișnuitului admirator al muzicii noastre populare. Această uluitoare întâmplare din viaţa lui de artist Duja a interpretat-o ca pe un semn de sus, prin care ca și cum s-a vrut să i se spună ceva anume, și el până acum încearcă să descifreze semnificaţiile și dedesubturile ei. Dintre toate pe câte le găsește, una îi împacă sufletul mai mult decât celelalte. E cea când se gândește despre sine că este omul peste care norocul a dat tocmai atunci când era nevoie, pentru ca viaţa-i să apuce pe făgașul hărăzit anume lui. Pentru că nu-și închipuie ce altceva, decât muzica, ar fi putut alege ca să-i placă la fel de mult. Deci, se poate spune că Ion Chircă a fost ca un trimis al destinului. Să nu fi fost el și fanfara colhoznică pe care s-a apucat s-o înjghebeze, – în anii ceea, tocmai sosise moda acestor fanfare și în scurt timp ele au apărut ca ciupercile după ploaie, - greu de spus cine ar fi acum Simion Duja. Când Ion Chircă i-a adunat la club pe băieţi, le-a cântat la trompetă un marș, după care i-a întrebat: „Vreţi să cântaţi și voi la fel?”, lui Simionel Duja i-a tresărit inima în piept. Dar n-a spus nimic, altcineva dintre băieţi a zis: „Cum să nu vrem?”. Trei ani după aceea, pentru repetiţiile de la club era gata să se dezică de cele mai atrăgătoare jocuri cu copiii din mahala. Avea și de ce. Chiar dacă nu cunoștea notele, învăţa ușor la auz melodiile, pe deasupra și dirijorul, Ion Chircă, îl încuraja la fiecare pas. Iar când au mai început să meargă cu fanfara la diferite concursuri și festivaluri, nu încăpea în piele de mândru ce era. După clasa a șaptea, le-a spus la cei de acasă că vrea să meargă la Chișinău, la „Ștefan Neaga”, unde învaţă mulţi dintre cei la care le este dragă muzica. „Ce ţi-a mai trăsnit prin cap? a plesnit mama din palme. Ca și cum n-ai fi din oameni gospodari!” Așa erau vremurile de atunci: lumea nu considera că muzica ar fi o specialitate serioasă, că ai putea să faci carieră în acest domeniu, să devii om văzut și stimat, de aceea prefera să-și vadă copiii învăţători, agronomi, ingineri. Atunci, la „Ștefan Neaga” au dorit să se ducă mai mulţi din fanfara lui Ion Chircă, dar părinţii lor s-au împotrivit și băieţii n-au avut încotro, au cedat. Doar el unul a ţinut-o morţiș până la urmă, spunând că la altceva nici nu vrea să se gândească. Ce-i drept, l-a susţinut și sora mai mare, Teodora, care, după absolvirea Institutului Pedagogic de la Bălţi, de vreo doi ani lucra învăţătoare în sat. Ea le-a zis părinţilor: „Lăsaţi-l să se ducă! Eu am să merg pe urmă la Chișinău să mă interesez cum îi merge. Dacă voi afla că nu prea face mare treabă, vi-l aduc înapoi!”. Așa a și fost. Teodora a venit după aceea la Chișinău, totdeauna găsindu-l bine, doar că, în loc de trompetă, l-a văzut cu clarinetul... Povestea cu clarinetul merită să fie povestită și ea. Pentru că fanfare pe atunci erau multe prin Moldova, la „Ștefan Neaga” veniseră mulţime de doritori să studieze anume trompeta, printre aceștia fiind și el. Dar unul dintre membrii comisiei de admitere i-a spus în faţă băiatului că la specialitatea trompetă sunt locuri destul de puţine, iar printre tinerii care pretind la ele mulţi au o pregătire mai bună decât dânsul, de aceea ar fi bine să aleagă alt instrument, bunăoară, cornul sau clarinetul. Și atunci, parcă l-a auzit pe Ion Chircă șoptindu-i: „Ia, băiete, clarinetul, că n-o să-ţi pară rău!”. Și l-a luat. Ca mai apoi să-l îndrăgească la fel de mult ca și altădată trompeta, așa încât la conservator tot cu el a mers, și a făcut acolo studii cât se poate de serioase. Tocmai pe atunci, prin anii ’60 ai secolului trecut, la Chișinău apăruse Isidor Burdin, cel considerat astăzi – și pe bună dreptate - însufleţitorul folclorului nostru muzical, primul care a îndrăznit să-i croiască drum spre scenă, căutând băieţi talentaţi și formând colective de care până atunci nu existase la noi, orchestre de muzică populară, mai întâi în capitală, apoi și în alte localităţi. A fost al doilea noroc pentru el, după Ion Chircă. Isidor Burdin auzise că la Conservator este un clarinetist dat naibii de bun, că îi zice Simion Duja, și a
profesionalismul, de a accepta diferite propuneri, uneori activând paralel chiar și în două colective artistice. În unele situaţii, s-a lăsat ispitit și de muzica clasică, un timp cântând în orchestra dirijată de Gheorghe Mustea, apoi în orchestra de cameră a lui Alexandru Samoilă, cu acesta făcând și niște înregistrări interesante. Cea mai tentantă dintre toate s-a dovedit a fi propunerea faimosului nostru naist Vasile Iovu de a veni în ansamblul pe care acesta l-a fondat la începutul trecuţilor ani ’90. A acceptat fără să ezite, pentru că aici putea interpreta preferata lui muzică populară, dar, totodată, și muzică clasică. Despre Ansamblul „Vasile Iovu” s-a scris și s-a vorbit mai puţin decât despre alte colective artistice, poate pentru că acasă a concertat relativ puţin. Cu programul său de bijuterii din muzica populară și cea clasică a cutreierat întreaga lume, luni de-a rândul aflându-se în turnee peste hotare. Simion Duja avea compartimentul său cu lucrări stil baroc de compozitori preclasici, mai puţin cunoscuţi ca, de exemplu, Cimarosa, pe care-i interpreta la taragot, dar și o demonstraţie în cadrul concertelor a întregului spectru de instrumente arhaice. Străinii s-au dovedit a fi foarte receptivi, dar și curioși, unii – cum au fost cei doi din Austria – veneau să le spună că nici nu-și imaginau că există asemenea instrumente, capabile să emită asemenea sunete și, desigur, că muzica noastră populară este uimitor de frumoasă. În general, pretutindeni au avut un succes răsunător, cu aplauze la nesfârșit și public ridicat în picioare de măiestria muzicienilor noștri. La ziua de astăzi, după vreo douăzeci ani de activitate fructuoasă, orchestra se confruntă cu unele probleme, din a căror cauză se află într-o perioadă de repaus, poate chiar de incertitudine, dar cu speranţa să ajungă la mai bune. Iar Simion Duja?! Artistul Emerit Simion Duja continuă să trăiască, în toată intensitatea, a doua expresie a fiinţei sale – cea de pedagog. O vreme în urmă, a simţit în sine și această necesitate de a împărtăși tinerilor ceea ce cunoaște și, când a fost rugat s-o facă, n-a ezitat mult. A mers unde a fost invitat – mai întâi, la Colegiul „Ștefan Neaga”, apoi la Institutul de Arte, unde activează și acum (în prezent, Academia de Teatru, Muzică și Arte Plastice). Aici, mai mulţi ani a fost șef al Catedrei Instrumente Populare, iar în prezent se află în fruntea Catedrei Instrumente Aerofone și de Percuţie. Responsabile funcţii, dar și apropiate lui, așa încât se poate lăuda cu discipoli care astăzi au un nume în arta instrumentistă din ţară și nu numai: Ion și Dorin Buldumea, Radu Daud, Igor Tofan, Sergiu Băluţăl, Victor Dubencu, Ghenadie Dabija, Vasile Antohi, Ion Zberea. Prin aceștia se face văzută munca lui pe care, în afară de colegii-profesori, nu o vede și nu o cunoaște nimeni. E o roadă, gustul căreia îl cunoaște doar el, dar e una care, evident, îi aduce bucurie... Mai există ceva ce-i aduce bucurie și plăcere: aranjamentele muzicale pentru clarinet și tara-
VERSURI DE PETREA DARIENCO CODRULUI De ani nu ţi-am văzut moșia, Potecile nu ţi-am umblat Și sub coroana-ţi argintie Podoaba nu ţi-am admirat. Trec anii pe neprins de veste, Cum zboară norii peste vii. Ce-a fost mai ieri – acum nu este, Ce-i astăzi – mâine nu va fi. Cu iarbă s-a-nvelit cărarea Pe care dorul mi-am purtat, Iar frunza ce-mi ţinea răcoare De mult, de mult te-a lepădat. De bucurie faţa-mi arde, Când trec pe unde am mai mers Și sub stejari cu verzi cocarde Azi poposesc cu primul vers. De vreau povești fermecătoare – La tine vin să le ascult, Să văd sclipire de izvoare, Să-aud al apelor tumult. Mi-s dragi și alte multe plaiuri, Dar nicăieri n-ai să auzi Atâtea doine și dulci graiuri De păsări, fluiere și frunzi. Viforniţa când te colindă – Nici iarna nu te lași bătut. Din timp pui busuioc la grindă, Să nu mai pari așa cărunt. Pe deal când scapără și tună, Rămâi frumos precum ai fost, Rămâi ca-n vremile străbune Pentru legende adăpost. Te-a dezgolit deunăzi vântul, Acuma-ţi prinde frunze verzi,-Mereu îţi primenești veșmântul, Dar tinereţea nu ţi-o pierzi!
ŢI-AM AUZIT EU TEMEREA ȘI SFATUL...
LA NOI ÎN SAT S-A STINS O MAMĂ... IEȘISE LUNA PESTE SATE Ieșise luna peste sate Cu ochi vioi, Din vârful salciei rotate Privind la noi. Privea cu veșnica-i uimire Cum în pridvor Sclipesc în noapte trandafirii În voia lor. Privea cum pe cărări uitate Mergeam la braţ, Șoptind atâtea despre toate Cu mult nesaţ. Iar luna mică și sprinţară Acolo sus, Sărind în nori din sălcioară, S-a și ascuns.
La noi în sat s-a stins o mamă, Și ceasul casei s-a oprit, Și mărul și-a pierdut arama, Și izvorașul a-nlemnit. La noi în sat s-a stins o mamă, Și codrii vin cu șoapta lor, Și satu-și șterge cu năframa Ochii în văzul tuturor. La noi în sat s-a stins o mamă, Dar ea rămâne pentru noi Drept rădăcină-n veci umană A mii de generaţii noi...
Cu grai de flori și iarbă moale Ne-a alintat Și taina dragostei din vale N-a dus-o-n sat...
NAȘTERE TOAMNĂ Toamnă. Frunza gălbioară Cade de pe tei. Plopii goi stau lângă moară Singuri-singurei. Păsările călătoare S-au gătit de drum. Cerul s-a lăsat pe zare Ca un văl de fum.
Ţi-am auzit eu temerea și sfatul în aparenţă prea tovărășesc... E viaţa noastră foarte complicată. Nu neg. Așa-i. Dar n-am s-o părăsesc...
Păsări, păsări, păsăruice, Ce tăceţi zburând? Peste care mări vă duce Aripa de vânt?
Să nu-i trăiesc elanul și destinul, și clocotul? Să fug, zici? Să dispar? Ei, parcă pot să evadez din mine și să mă-asemăn cu un vânt hoinar?!
Păsări, păsări, păsărele, Casa-aţi părăsit, Și aripile vi-s grele, Cântul vi-e mâhnit.
Eu veacul meu trudit cu tot cu zbucium îl sorb și-l încălzesc neobosit și trec cu el prin fiece răscruce biruitor că nu l-am părăsit...
La noi în sat s-a stins o mamă Cu tot cu gânduri și dureri. S-a stins ea fără-a scoate-un geamăt, Privind la cei din jur stingher.
Plopii fug mai departe De mlaștini... De o mie de ori m-am născut, De o mie de ori mă voi naște. De o mie de ori am murit, De o mie de ori am să mor... Eu un cer și-un pământ am iubit, Am iubit și iubesc numai zbor. De o mie, de-o mie de ori Voi pleca de la voi și de-acasă, Ca de-o mie de ori de cu zori Să sorb roua de floare aleasă, Trandafir să mă fac, un izvor, Sau o pasăre ce nu cunoaște Că-am murit de o mie de ori, Că de-o mie de ori mă voi naște...
Veţi veni la primăvară – Fie-vă ușor Drumul înapoi în ţară Anul viitor!
#02/ MARTIE – APRILIE / MOLDOVA / 63