În loc de editorial
– Manualele astea nu ne spun nimic despre adevărata Ţară a Moldovei, zicea ea. Şcoala are nevoie de alte manuale… Dar, fiindcă alte manuale nu existau, ea îşi organiza procesul de instruire după cum înţelegea că e corect. Ceea ce, vă daţi seama, nu putea fi pe placul inspectorilor… Acum păşea pe ultimul său drum, imaginându-şi eşafodul sau rugul pe care avea să fie sacrificată, şi chiar simţea nişte furnicături prin spate… Oricum, îşi zicea, e şi ăsta un sfârşit, chiar dacă nu avea să fie arsă sau decapitată în adevăratul sens al cuvântului. Însă nu asta o deranja. Era un elev în una din clasele ei - „Pistruiatul” -, unul din puţinii copii abandonaţi de părinţi, care nu a acceptat „familia” ei, preferând să rămână în casa a doi bătrâni bisericoşi, dedicânduse mai mult rugăciunilor, decât ştiinţelor studiate în şcoală. Era
Istorie, mai ales de cea antică şi medievală, şi de multe ori punea întrebări, la care ea trebuia să mediteze mult ca să poată da răspunsurile potrivite. S-a gândit că s-ar fi cuvenit să-i elaboreze un program special de studiere aprofundată a acestui obiect, şi chiar schiţase ceva pe o coală de hârtie, însă vizita ceea a inspectorului şcolar i-a dat toate planurile peste cap. Iar acum pleacă… Dumnezeu ştie ce se va alege din copilul acesta! În Sala cu Eşafod, cum au botezat elevii Sala de Festivităţi, în care avea să se deruleze ultimul act al procesului intentat ei - actul execuţiei capitale - se adunaseră toţi cei 60 de elevi, câţi mai rămăseseră în şcoală, plus cei 10 pedagogi, plus inspectorul şcolar, plus dereticătoarea. Câţiva copii aveau camere de filmat, pe care le primiseră de la părinţii stabiliţi în străinătăţi şi pe care le ţineau acum gata-pornite să imortalizeze acest moment istoric.
un elev nici prea-prea, nici foarte-foarte, pe care nu l-a dominat, însă, nici măcar o singură dată, aşa cum îşi domină elevii un bun pedagog, - dar cu draci, cu foarte mulţi draci! E de la sine înţeles că nici nu i se adresa cu politicosul „mamă”. „Pistruiatul” ăsta, aşa bisericos cum era, era îndrăgostit de
„Mama” a intrat, calmă, în Sală, a parcurs cu privirile careul de la un capăt la altul şi s-a convins că toţi ai săi sunt prezenţi. Şi că e prezent şi „Pistruiatul”. Amănuntul ăsta era foarte important. Inspectorul a deschis şedinţa de judecată cu următoarele cuvinte:
10 / MOLDOVA / iulie – septembrie / #04
Berlin, 1982, în componența unei delegații sovietice, din care a făcut parte și V. Noreica, împreună cu care au prezentat concerte. O vizită la un muzeu din capitala Germaniei
s-a făcut prea cald în scutecele ei şi, a ţipat o dată, dar aşa de tare, că a amuţit şi preotul. Toată lumea a întors capul spre dânsa. Preotul s-a apropiat şi a zis: „Ia’ să vedem a cui e vocea asta atât de frumoasă?” Încă din copilărie, ea sumţea muzica altfel, decât ceilalţi. Când cineva nu cânta corect, imediat îi spunea: „Cânţi fals!”. Uneori, vrând s-o zădăr, eu mă urcam pe gard sau în vreun copac şi înadins începeam a cânta aiurea. Ea îşi astupa urechile şi striga: „Valentina, te rog, nu mai cânta!”. Zicea că urechile ei aud de parcă aş zgâria cu ceva pe sticlă… Când s-a întâmplat ceea ce vreau să vă povestesc mai departe, era în clasa a treia sau a patra… Mai degrabă într-a patra. Într-o zi, ne-a spus că se duce la bibliotecă. Ei, ce bibliotecă pe vremea ceea?! Vreo câteva cărţi
14 / MOLDOVA / iulie – septembrie / #04
pentru toate satele din colhozul nostru! Dar se ştia că la bibliotecă este şi un aparat de radio. Şi, după cum am priceput mai târziu, cât a stat acolo, Maria l-a ascultat. Şi s-a întâmplat să audă un fragment dintr-o oarecare operă. Când a venit acasă, parcă era schimbată. La început, nu ne-a spus nimic. S-a întins pe pat, cu mâinile sub cap, căzută pe gânduri. După o vreme, o aud: „Valentina, tu ştii că este un popor…, oamenii în ţara ceea nu vorbesc, ci cântă…”. Eu o întreb: „Şi cum cântă?” Ascultă: „Va-len-ti-na, a-dă-mi o ca-nă cu apă-ă-ă!” , mi-a intonat ea. Am ascultat-o şi m-am mirat. E bună, zic. Dar ce fac, când vor altceva, nu apă? Tot cântă? „Da, Valentina. Oamenii îşi vorbesc, cântând!” Pe urmă le-a povestit despre asta mamei şi tatei. Şi le-a zis: „Haideţi la bibliotecă să ascultaţi şi voi!” Şi
de mai târziu tot le-am învăţat pe de rost. După auz, porăind la bucătărie. Că şi eu am voce bună, doar că pentru mine muzica nu a fost ceea ce a fost pentru Maria. Eu eram cu ceaiul, cu cafeaua şi cu toate celelalte necesare în casă. Cu grija de Maria, iar pe urmă, când după moartea tatei am adus-o la Chişinău pe mama, şi cu grija de mama. În unele zile, când Maria nu avea spectacol, repetiţia de acasă putea să dureze de la 10 dimineaţa până la 7 seara. Când se ducea concertmaistrul, mă apucam să-i oblojesc picioarele. După atâtea ceasuri de repetiţie, că ea nu se aşeza, i se umflau de oboseală, uneori erau ca nişte butuci. Şi eu i le oblojeam, ii făceam oleacă de masaj, pe urmă o culcam, i le aşezam pe o pernă şi o lăsam să se odihnească. La spectacole, se ducea ca o studentă la examen. În ziua ceea, cele câteva ore cât era acasă, aveam grijă să fie linişte, n-o sâcâiam cu nici o întrebare, o lăsam să asculte casetele de una singură. Că ea avea casete cu toate operele, cu cei mai mari cântăreţi din lume, şi mereu le asculta, iar uneori le ascultam şi eu cu dânsa. Iar turneele… Uneori, abia venea acasă de pe undeva, iar peste o zi-două trebuia să plece din nou. Dovedea să-şi schimbe hainele, iar eu – să-i pregătesc pachetul cu pesmeţi, ceai, fierbătorul şi ce mai putea să‑şi ia. Zicea: „N-am încotro, trebuie să plec…”. Odată, nu mai ţin minte în care ţară, a avut un turneu din 18 spectacole. S-a întors sleită de puteri… Iar altă dată, nu cu mult înainte de a pleca în Ucraina, şi-a frânt o mână. Cei de acolo au zis că fără Maria teatrul să nu se ducă. Şi ea a plecat cu mâna în ghips. Aşa a cântat în toate spectacolele. Oriunde se ducea, ne suna de acolo să afle dacă totul e bine, şi de oriunde s-ar fi întors, chiar dacă fusese plecată numai pe o săptămână, zicea: „Tare mi-a fost dor de casă…”. Iar nouă cât de dor ni-era de dânsa! O aşteptam cu toţii la poartă. Şi câinele o aştepta. Mai ales cel dintâi pe care l-am avut, Ghera. Maria abia apuca să intre pe portiţă, că el imediat îi punea labele pe umeri şi începea s-o miroase. O mirosea din cap până în picioare, îi lingea picioarele şi abia după asta o lăsa să intre. Când a murit, Maria a plâns după dânsul ca după un om. Animalele de casă îi erau dragi. În curtea noastră, aşa micuţă cum este, am ţinut şi câine, şi pisică, am avut şi un iepure, şi o găină, şi toate aveau nume. Pe găină, de exemplu, o chema Frosea. Maria stătea de vorbă cu toate şi se mira de dânsele cât sunt de înţelepte. Dormeau una lângă alta, fără să se duşmănească, şi ea se mira: „Uită-te la dânsele cât sunt de prietenoase!” Îi refăceau dispoziţia pe care deseori i-o stricau oamenii. L-am avut şi pe Fedea. Ştiţi cine a fost Fedea? Un chiriac! Când i-am auzit pentru prima dată cântecul,
Cu soțul, Arcadie Radomschi. Kiev, 1968
Maria deja era bolnăvioară. De la o vreme, o dureau picioarele şi mergea cam greu. Acasă, mergea sprijinindu-se în cârjă. Pe timp cald, îi plăcea să iasă în curte. Îi scoteam şi un scăunel, să se aşeze când va obosi. Uneori, ieşea chiar şi seara. Odată a aud: „Iaca, până acuma n-am avut timp să mă uit la cerul cu stele, să văd cât e de frumos…”. Într-o seară, s-a pomenit cu un chiriac cântând alături. L-a ascultat şi s-a amuzat ca la un spectacol. Da în altă seară, când din nou a început să-i cânte, ea a zis: „Uite că a venit şi Fedea!” Nu ştiu de ce l-a numit aşa… Chiriacul i-a cântat toţi anii după aceea. Ca şi cum o vedea, când ea se muta cu scaunul dintr-un loc în altul, se ducea şi el din urma ei. Nu se vedea, dar cum mai cânta! Noi glumeam: „Dacă ştie că stă alături de profesoară!” Că Maria a avut şi studenţi. Dar printre dânşii nu s-a nimerit
nici unul care să înveţe şi să muncească la fel ca dânsa. Unii veneau acasă şi auzeam cum îi povăţuieşte să-şi păstreze vocea, să nu umble pe la discoteci, să nu piardă timpul degeaba… Odată, ţin minte, o dojenea pe o fată că a fumat… Da pe chiriac îl aplauda şi-i striga „Bravo!”, ca la un artist. Primăvara asta, când a ieşit pentru prima oară în curte, a zis: „Degrabă o să fie cald şi o să vină Fedea al meu…”. Cu pesmeţi, ceai şi fierbător a cutreierat toată lumea. Nu a fost dintre primadonele cu fală şi nici cu mese la restaurant. Câteodată chiar zicea, parcă în glumă, parcă în serios: „M-aş fuduli, da nu ştiu cum!” În legătură cu fudulia, îmi aduc aminte cum în anii de copilărie, de Paşti, mama i-a cusut o rochiţă foarte frumoasă. Că în acele vremuri, de unde aveau, de unde nu aveau, de Paşti toţi
#04 / iulie – septembrie / MOLDOVA /19
Încântată de frumusețea naturii părinţii numaidecât le făceau ori le cumpărau copiilor hăinuţe noi. Şi când am ieşit toate trei la joacă în drum, ea nu ştiu cum stătea de o parte, cufundată în lumea ei. Şi celelalte fete s-au apropiat de dânsa, i-au pipăit rochiţa şi i-au zis: „Te fuduleşti, nu vrei să te joci cu noi!”. Şi când am venit acasă, ea a întrebat-o pe mama: „Mamă, da cum e asta - să te fuduleşti?” Nu mai ştiu ce i-a răspuns atunci mama, dar fudulia nu s-a prins de dânsa niciodată. Era om simplu, fără hâtrenie, n-a râvnit la bogăţie. Nu pot spune că a trăit în sărăcie, Doamne fereşte, dar nici bogată n-a fost. Uneori, când ajungeam la vreo greutate, îi spuneam: „O artistă ca tine ar trebui să trăiască nici nu ştiu cât de bine, da tu… Du-te unde ştii şi spune că ai nevoie!” Întotdeauna, auzeam de la dânsa cam acelaşi răspuns împăciuitor: „Lasă, Valentina, că nu murim de foame…”. Dacă i se dădea vreun premiu sau ceva cu prilejul zilei de naştere, se bucura, ca tot omul, dar să ceară ceva – niciodată. Ba din puţinul pe care l-a avut, a ajutat ea pe mulţi. Nu vreau să dau nume, dar pe unul pot să-l spun, că-i vorba tot de o femeie care a muncit toată viaţa şi nu s-a lăfăit nici ea în bine, în ultimii ani chiar a dus-o greu de tot - Veronica Garştea, Dumnezeu s-o odihnească şi pe dumneaei. De fiecare dată când îşi amintea de dânsa, Maria o jelea: „Eu te am pe tine, da ea n-are nici un ajutor de la nimeni… A pus pe picioare „Doina”, a scos-o în lume, şi ce? Uite la ce viaţă a ajuns….”. Ultima dată, nu cu mult înainte de plecare, într-o zi îmi zice:
20 / MOLDOVA / iulie – septembrie / #04
„Valentina, hai să mai sclipuim pentru dânsa măcar vreo mie de lei…”. Şi am sclipuit, că nu era pentru prima oară. Am pus oleacă şi din pensia mea şi i-am dus banii chiar eu. Poate pentru cineva asta nu-i mult, pentru noi însă era mult şi cred că şi pentru Veronica Garştea nu a fost puţin… Dar şi Maria, dacă vorbim despre zilele la care poate ajunge un om… după cum şi cât a muncit ea, ar fi putut avea de la stat măcar o pensie mai bunişoară. Da ce i-au dat? 1400 de lei pe lună! Cu anii, a ajuns la 1600, pe urmă la 1800, iar după ce ultima dată anul acesta s-a mărit cu aproape 10%, n-a apucat s-o mai primească… O vreme, i se plătea un salariu de la teatru, nici acela mare, dar, oricum, ne ajuta să ne descurcăm mai uşor cu diferite probleme, mai ales cu cele de sănătate, ale Mariei. Dar când la conducerea Operei a venit domnişoara Şeican, i l-a tăiat pe jumătate. S-au indignat chiar şi artiştii teatrului, i-au spus în faţă: „Las’că ne-aţi luat nouă din salariu ca să faceţi economie, da ei de ce i-aţi luat? E bolnavă, cine ştie cât mai are de trăit…”. Dacă aş arăta bonurile de plată, cât am cheltuit pentru medicamente… Zeci de mii de lei… Deseori, umblam şi împrumutam ca să le pot cumpăra, pentru că Maria avea nevoie… Iar ea nu spunea nimănui că are nevoie… Şi nimeni nu se interesa… Doar domnul Voronin s-a interesat… Când a aflat că s-a îmbolnăvit, a telefonat şi a întrebat cum se simte şi de ce are nevoie, oferindu-i ajutorul necesar. Au fost situaţii
când el personal a luat legătură cu Ministerul Sănătăţii ca să fie găsite nişte medicamente. După aceea se interesa dacă ni le-au dat… Iar când Maria s-a internat la spital, o suna şi acolo. A ajutat-o mult și domnul Plahotniuc. Mă bucuram când ne vizita cineva dintre mai marii momentului. Că doar nu degeaba în toată lumea despre dânsa se vorbeşte ca despre o mare artistă. A mai avut Moldova o a doua Bieşu? Iar ea a ajuns să mă întrebe, mai ales în ultimii ani: „Valentina, luna asta o să ne ajungă să achităm facturile?”. Pentru că tratamentul ei ne cerea tot mai multă şi mai multă cheltuială. Doar la început, când s-a dus la Moscova, acolo au tratat-o fără plată, şi s-a întors acasă destul de întremată. După aceea, câte torbe de medicamente a băut, numai noi două ştim… Că ea tare vroia să trăiască şi executa cu stricteţe toate prescripţiile medicilor. Chiar dacă la spital nu stătea multă vreme, pentru că tare nu-i plăcea la spital, acasă eu îi făceam şi injecţii, şi picurători şi tot ce mai recomanda doctorul. Medicul ei curant de la spital, Nicolae Leşanu, i-a purtat mare grijă. Maria îl numea „îngerul meu păzitor”… Dacă în ultima ei noapte ar fi fost el de serviciu, ea nu s-ar fi chinuit aşa, sărmănuţa… Ultima internare la spital n-a fost făcută la timp. Acasă o ţineam cu injecţii – mi le prescrisese medicul de la policlinică pentru situaţiile când îi va fi mai rău, - dar după starea ei simţeam că ar trebui internată pentru un tratament mai serios. Şi tocmai atunci