NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 2011
d e
c u l t u r ă
22
VĂ ESTE DOR DE BUNEI?
36
IZVORUL LUI AVRAAM DE LA CĂPRIANA
ș i
O ÎNTREBARE DE ANASTASIA RUSU-HARABA
UN STUDIU DE LIDIA CODREANCA
60
MONOLOGUL GENTILOMULUI GRĂBIT ESEU DE PAVEL PROCA
MOLDOVA
NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 2011
r e v i s t ă
{tefan Susai omul nostru la Euroregiune
www.moldova-aeterna.md
d i a l o g
s o c i a l
ÎNCĂ UN AN CU L A
M U L
– o lume străină… Mașini ciudate, oameni ciudaţi, gâze ciudate. Toţi și toate contaminate de Internet. O lume virtuală, bolnavă de patima banului… Eu, cel traumat într-o altă viaţă, pășesc prin viaţa asta virtuală în căutarea unei picături de apă autentică și a unui strop de aer de câmpie, cu miresme de dropii și de șopârle… „Nu mai găsești nimic, mi se spune. Șopârlele și dropiile au evadat în calculatoare. Au fost sacr ” Și atunci mă răsucesc în cârja mea din cealaltă viaţă și caut dovezile progresului și ale democraţiei. Unde sunt? Cum arată? Tăcere… Liniște… Nici un răspuns… , mă întorc resemnat către cea mai veche și mai constantă dragoste a mea, cartea asta atât de frumoasă, cu numele ei atât de minunat – „Moldova”. – Doamne, îmi zic, suntem singurii care nu ne-am schimbat! Și singurii care mai iubim!… Dumitru MATCOVSCHI, poet-patriot
– e, că politicienii, odată ajunși în Parlament sau în alte funcţii publice, „se deconectează” aproape în mod automat de realitatea în care își duce existenţa restul societăţii. Nu e chiar așa. Iar în cazul meu – chiar nu e așa! Oricât de multe și de importante ar restanţele politicienilor și ale mele personale faţă de societate, știu că odată și-odată va sărbătoare „și pe uliţa noastră”. Mai ales, aștept sărbătoarea de pe „uliţa culturii”. Am toată convingerea că este aproape. Iar când va veni această multașteptată sărbătoare, activitatea legendelor noastre de odinioară – Studioul ”, Ansamblul de dansuri „Joc”, Capela corală „Doina”, dar și a numeroaselor instituţii de cultură care au luat . Revista „Moldova” este una din legendele culturii noastre, iar curajul cu care încearcă să se menţină la suprafaţă în această vreme cu turbulenţe necontenite, demnitatea cu care comunică ea cu restul societăţii, eleganţa imprimată pe chipul ei, de la prima și până la ultima t. Și societatea chiar o respectă! Dumitru DIACOV, politician
– N-am știut de existenţa acestei reviste până acum un an, când mi-a dărut-o cineva. A fost un cadou romantic, de ziua mea, cu lumânări aprinse și cu urări de bine. Cineva din anturaj s-a mirat: cum, în evul ăsta mai dăruiește cineva cărţi? În evul ăsta, mai sunt unii care citesc cărţi? Chit că nici nu era o carte autentică, ci o revistă... Iar când am cunoscut-o îndeaproape, a doua zi, m-am îndrăgostit de dânsa. Trebuie să vă spun că „la vârsta mea abia-ncepută” am apucat să călătoresc prin mai multe ţări, iar vara trecută mi-am petrecut-o chiar în New York. Adică, am văzut și cunoscut oameni și obiceiuri și de pe aiurea. Ce-am înţeles eu din acest „schimb” de senzaţii și imagini, e că ţara noastră și oamenii noștri, și operele compatrioţilor noștri sunt la fel de buni și de bune, iar uneori sunt chiar superiori și superioare celor de dincolo de oceane... Iată, cartea asta...revista„Moldova”... nici nu vă imaginaţi cât de scumpă e! ... M-am întors din New York împreună...mai exact, cu „Moldova” în braţe, și tot timpul, cât am zburat cu avionul (13 ore!), mi-a cântat și mi-a șoptit despre minunile de acasă. E doar unul din multiplele ei haruri! Cristina BÂRCĂ, studentă ASEM
REVISTA „MOLDOVA”
Ţ I
A N I !
– Când apare în chioșcuri, cumpăr câte trei exemplare de revistă: unul îl expediez la Londra, unde am o nepoţică (studentă la o școală de acolo), altul îl trimit la Moscova (am și acolo o rudă, care îmi cere „Moldova”), iar cu cel rămas încerc să ajung acasă. Să știţi însă că nu reușesc întotdeauna… Odată, m-am dus să-mi vizitez un coleg, care era internat la un spital. Stăm, discutăm despte viaţă… Intră medicul. Discutăm și cu dânsul. La un moment dat descoperă revista „Moldova” și mi-o smulge din mână. – Se confiscă, zice. Am căutat-o în chioșcuri – nu e! Am sunat la redacţie – nu e! Și iată că mi-ai adus-o dumneata de bună voie… Mulţumesc! Nu m-am supărat. Din contra, m-am bucurat, pentru că am fost deposedat de ceva valoros… La noi, de mult nu se mai fură cărţile, iar acesta e un semn foarte rău. Am impresia că revista „Moldova” este ultima carte, care uneori se ia fără a avea acceptul...
Vitalie RUSU, actor, regizor
– Perioada de timp care se așterne între apariţia unui număr de revistă și a celuilalt care urmează, am trăirile și emoţiile unui copil care așteaptă o sărbătoare importantă. „Vine Crăciunul”, anunţă bunelul, și copilul îl așteaptă pe moș Crăciun cu strângere de inimă, pentru că își mai amintește de celălalt Crăciun, care a fost o sărbătoare pe cinste… Sau: „Vine Sfântul Vasile!” Puiul de om se duce la tovarășul său de peste drum și așteaptă împreună, cu sufletul la gură, să vină acest mare Sfânt Vasile! Așa și eu: când simt că trebuie să apară revista „Moldova”, trec pe la chioșc și întreb: E? Nu e? – Mâine, zice chioșcăreasa. Să veniţi mai de dimineaţă! Mă duc și aștept dimineaţa de mâine, când vine iar sărbătoarea „Moldova”… Iulian FILIP, poet, dramaturg
– Dacă va fi să plec… dacă voi pleca într-o zi, aș vrea să se știe că inima mea va rămâne în veci la „Moldova”… Am câte ceva pentru toate locurile și pentru toţi oamenii, care mi-au fost dragi. Dorul îl las pentru casa părintească; mulţumirea că am trăit o viaţă atât de zbuciumată și de frumoasă o trimit către părinţi; dragostea mea o dăruiesc fiicelor și nepoţelelor; inima e pentru „Moldova”… Aproape că sunt lipsite de relevanţă prezenţele mele la alte instituţii de presă sau la alte servicii, pentru că doar la „Moldova” m-am simţit creator autentic, doar aici am simţit că trăiesc… Și dacă va fi să plec… dacă voi pleca într-o zi, „Moldova” trebuie să știe că i-am fost devotat doar ei. Pe dânsa am iubit-o cu adevărat! Victor DUMBRĂVEANU, scriitor
În loc de editorial
Nicolae ROȘCA, redactor-șef
MEMORIA PAȘILOR
A
stă-primăvară am fost martorul răsturnării tuturor teoriilor pretins știinţifice despre provenienţa, dar mai ales despre evoluţia lumii animale, dovedindu-mi-se încă o dată că Teoria Divină, aceea care ne învaţă că toate fiinţele din Univers sunt ale Lui, este unica dreaptă și unica valabilă… …Rudele mele de la ţară scoseseră puii (așa le zic ele păsărilor domestice – „pui”) în curte, lăsând în tindă, la cald, un coș mare cu o cloșcă în el. De sub cloșcă, se auzeau glasuri răzleţe de pui de pui (de pasăre, cum ar veni), și biata găină tresărea ca pe jăratic la fiecare ţipăt a ceea ce începea să se miște în cuibar, printre penele ei… Așa cum tresărea și se agita necontenit, fiindcă nu conteneau nici ţipetele subţirele de pui de pui, ea își băga totuși din vreme în vreme capul de găină lehuză pe sub aripi, scotocind ceva pe acolo, și cât timp scotocea, glasurile subţirele încetau să se mai audă; însă în clipa în care capul lehuzei ieșea afară, corul de glasuri subţirele se relansa cu o nouă putere. Lehuza clătina agitată din cap, pentru că începea, probabil, să înţeleagă: se întâmplă ceva ce nu poate fi controlat de dânsa... Asta era! În clipele următoare au început să ţâșnească în sus, către marginile cuibarului, o mulţime de smocuri de puf galben – că 20, că 22 -, care își povesteau unii altora cu glasurile lor subţirele ce minuni li se arată în faţa ochilor. Mai întâi, au văzut lumina soarelui, apoi marginea cuibarului, iar într-un târziu au descoperit-o și pe lehuză… Ce n-au înţeles chiar din capul locului cele 20 sau 22 de smocuri de puf era croncănitul supărat al mamei-cloște. Dar n-au stat mult să o asculte, fiindcă în clipa ceea
2 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
se întâmpla ceva mult mai important pentru ei: începea viaţa! Din perspectiva unui pui de pui, viaţa este o aventură fără sfârșit. Din aceeași perspectivă a puiului de pui, aventura asta are doar început – iată-l, e în cuibarul ăsta, sub penetul acestei găini un pic cam stranii, - dar sfârșit nu are… De bucurie că au făcut această mare descoperire, au început să se parașuteze, unul câte unul, de pe marginea cuibarului, contaminând Universul cu glasurile lor răsunătoare. Ce vor fi comunicat glasurile celea? Cu cine vor fi comunicat? Minunile se produceau instantaneu, unele după altele. La un moment dat, fiecare din cele 20 sau 22 de smocuri pe puf galben a descoperit arta deplasării pe cele două piciorușe firave, cu un berbeleac de toată frumuseţea la fiecare al doilea sau al treilea pas. Parcă ar fi fost o competiţie sportivă: doi-trei pași nesiguri, apoi berbeleacul. Alţi doi-trei pași - alt berbeleac… Ce să vă spun, era o competiţie de mai mare dragul! Minunea cea mare s-a produs însă peste 10 minute (am numărat!), când toate cele 20 sau 22 de smocuri de puf au început să pășească sigur și drept, ca la paradă. Este foarte adevărat: ţipau de se îngrozea și lehuza din cuib, însă mărșăluitul lor sărbătoresc ne încânta deopotrivă și pe găină, și pe mine… Și atunci mi-am pus întrebarea firească: Doamne-Dumnezeule, oare cine îi va fi învăţat pe drăcușorii ăștia galbeni să pășească? Că doar mumă-sa, de speriată ce e, nici nu coboară din cuibar? Sigur că e memoria! mi-am zis. Este o teorie, în care eu personal cred: pașii au memorie. Savanţii numesc acest fenomen „reflex”, însă de fapt despre memorie
e vorba. Dintre toate memoriile cu care este dotat cineva sau ceva, memoria pașilor este cea mai importantă. Pentru că în definitiv ea determină dacă acest cineva sau ceva se va deplasa prin Univers către împlinirea propriului destin sau va sta pe loc; dacă pașii îi vor fi siguri și orientaţi către un ţel anume sau îi vor fi șovăitori și anemici... Este însă ceva esenţial, care poate fortifica sau anihila această memorie a pașilor noștri. E credinţa în Divinitate! Atâta timp cât credem, întreaga noastră memorie, inclusiv cea a pașilor, este vie și funcţională. Când încetăm să mai credem, ne pierdem memoria... Așa explic eu că puii de pui au început să pășească peste 10 minute după ce au venit pe lume. Și tot așa îmi explic mersul haotic, lipsit de sens, al unor societăţi de oameni, care seamănă foarte mult cu noi, – pentru că au încetat să creadă în puterea Divinităţii. – Da-a, îmi va reproșa, poate, cineva. Pășesc ele, jucăriile astea de puf galben, dar vezi că tot cad pe jos, tot se duc de-a berbeleacul... Ei, cum să nu se ducă! Berbeleacul este fixat în memoria lor de pui și face parte dintr-un ritual sacru. Parcă noi nu facem berbeleacuri? Diferenţa e că noi, oamenii, ne-am cam detașat de Divinitate, drept care căderile noastre au o cu totul altă semantică. Însă niciodată nu e târziu să ne întoarcem la credinţa noastră cea de dinaintea memoriei. Niciodată nu e târziu să încercăm să ne amintim cine am fost, cine suntem și cine ne-am dorit să fim. Vedeţi, a început să fulguie. E semnul că a venit momentul să începem a crede în Destin și să reactivăm memoria pașilor... – La mulţi ani, pui de oameni! La mulţi ani, pui de pui!
IA SCULAŢI, IUBIȚI PLUGARI!
Ia sculaţi, iubiți plugari, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Că vă vin colindători, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Noaptea pe la cântători, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Și nu vin cu nici un rău, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Ci-l aduc pe Dumnezeu,
Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Să vă mântuie de rău, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Dumnezeu adevărat, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! Cu lumină luminat, Florile dalbe, flori de măr! Florile dalbe, flori de măr! La Anul și la Mulţi Ani! #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 3
8 • SENS UNIC
46
6 / ȘTEFAN SUSAI, OMUL NOSTRU LA EUROREGIUNE ˚
NICOLAE ROȘCA
36 / IZVORUL LUI AVRAAM DE LA CĂPRIANA
• VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE
8 / OLGA BUSUIOC: „MI-AȘ DORI SĂ CUCERESC PUBLICUL DE PE ALTE CONTINENTE...” ˚
• GHEIZERE SACRE
ANASTASIA RUSU-HARABA
˚
LIDIA CODREANCA
• AUGURIADA
44 / VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
• RĂZBOAIELE DE DEMULT...
14 / COVORUL TRADIŢIONAL – PARTE DIN MATRICEA NOASTRĂ CULTURALĂ ˚
• UN JUBILEU FĂRĂ UN AN.
46 / BUNA, „BUNĂ DIMINEAŢA!”! LA MULŢI ANI! VARVARA BUZILĂ
• AUGURIADA
˚
NICOLAE ROȘCA
• STELE ȘI CONSTELAŢII
20 / VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
50 / FESTIVAL CU AROMĂ SACRĂ ˚
GUTIERA PRODAN
• SIMBOLURI
22 /
• AUGURIADA
VĂ ESTE DOR DE BUNEI? ˚
ANDREI TAMAZLÂCARU
• STELE ȘI CONSTELAŢII
• COBORÂTOR DIN LEGENDĂ
28 / UNUL DE PRINTRE NOI, ACEI DE ALTĂDATĂ... ˚
52 / VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
NATALIA ȘMURGUN
54 / CEASUL LUMII S-A OPRIT ˚
PAVEL PROCA
• STELE ȘI CONSTELAŢII
34 /
• AUGURIADA
VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
60 / MONOLOGUL GENTILOMULUI GRĂBIT ˚
PAVEL PROCA
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
MOLDOVA r e v i s t ă de c u l t u r ă ș i d i a l o g so ci al
Fondator: Guvernul Republicii Moldova Editor: Ministerul Culturii al Republicii Moldova Coeditor: Colec vul de creaţie al Revistei „Moldova"
Redactor - șef
Nicolae ROȘCA Secretar general de redacţie
luliu CÂRCHELAN Şef Departament Grafică şi Design
Ion DOGARU Şef Departament Cultură și Relații cu Publicul
Anastasia RUSU-HARABA Contabil-şef
Elena HADJIU
84 NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 2011
r e v i s t ă
• AUGURIADA
68 / VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
d e
c u l t u r ă
22
VĂ ESTE DOR DE BUNEI?
36
IZVORUL LUI AVRAAM DE LA CĂPRIANA
60
MONOLOGUL GENTILOMULUI GRĂBIT
ș i
d i a l o g
s o c i a l
O ÎNTREBARE DE ANDREI TAMAZLÂCARU
UN STUDIU DE LIDIA CODREANCA
ESEU DE PAVEL PROCA
• CONFESIUNI
70 / CE CHIOT, CE VAIET ÎN CODRI... ˚
{tefan Susai, omul nostru la Euroregiune
VITALIE RUSU
• GÂNDURI DE DINAINTEA CUVINTELOR
78 / OPORTUNITATE PENTRU TINERELE TALENTE ˚
VALERIU HERŢA
• ION,VATAMANUL IERBILOR
84 / ION VATAMANU SAU ÎNGÂNDURARE CU FRUNZE... SERAFIM SAKA
• JUDECĂTORUL VREMII
90 /
UN SCRIITOR BASARABEAN, CONTEMPORAN CU EMINESCU ˚
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de către Muzeul Literaturii Române „M. Kogălniceanu” Adresa redacţiei:
• AUGURIADA
82/ VERSURI DE IULIU CÂRCHELAN
˚
www.moldova-aeterna.md
IURIE COLESNIC
Republica Moldova, mun. Chişinău, str. Puşkin, 22, Casa Presei, etaj 5, birouri nr. 526, 535, 541; Tel.: 23-50-07, 23-74-63, 23-25-49; E-mail: moldova.aeterna@gmail.com www.moldova-aeterna.md Abonamentele la revista „Moldova" pot fi perfectate începând cu orice lună a anului. Indice poştal: PM31719 Revista "Moldova" este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diploma ce străine din Republica Moldova, la cele mai importante ins tuţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei. ISSN 0132-6635 Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei. Tiparul a fost executat la "Bons Offices" SRL din Chişinău
SENS UNIC
NICOLAE ROȘCA
FRATELE LA NEVOIE SE CUNOAȘTE!
ȘTEFAN SUSAI, OMUL NOSTRU LA EUROREGIUNE
Î
n numărul precedent al revistei vă povesteam despre un scriitor ie iei casă șean, Ștefan Susai, și despre cartea domniei-sale -- „Ultima din U.R.S.S.”, pe care a scris-o călătorind prin Republica Moldova și prin aproape toate statele ex-sovietice. Domnul Ștefan Susai, moldovean pursânge, s-a îndrăgostit de ţara noastră și a devenit un prieten adevărat al oamenilor din acest ţinut. Dumnezeu a vrut ca tocmai el să fie desemnat în funcţia de Director executiv al Asociaţiei Euroregiunii „Siret – Prut – Nistru”, prin intermediul căreia Uniunea Europeană face investiţii foarte importante în câteva state din sud-estul Europei, inclusiv în Republica Moldova.
6 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
SENS UNIC
A
nterior, Susai a muncit la Iași în calitate de jurnalist (aproape doua decenii), apoi a fost consilier în conducerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii din România, unde a avut atribuţii privind calea ferată. Poate că i-a plăcut meseria de consilier, dar poate că a fost, în această calitate, un bun profesionist, fiindcă degrabă este transferat la altă muncă - cea de consilier al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului din România ( ministru - doamna Elena Udrea). A fost și purtătorul de cuvânt al doamnei ministru Udrea, pe care a însoţit-o, printre altele, și la întâlnirea acesteia cu ex-președintele interimar al Moldovei, Mihai Ghimpu și cu primarul de Chișinău, Dorin Chirtoacă, în cadrul unor tratative privind colaborarea dintre București și Chișinău. Acum este ceea ce vă anunţam mai sus - Director executiv al Asociaţiei Euroregiunii „Siret – Prut – Nistru”. Ar fi bine să se știe că prima euroregiune de pe continentul nostru a fost fondată în 1958 la frontiera germano-olandeză. Ea se numea EUREGIO, denumire utilizată în sens larg pentru a descrie o regiune europeană caracterizată prin cooperare transfrontalieră. În prezent, în România sunt 11 euroregiuni la frontierele cu statele care înconjoară ţara. Euroregiunea „Siret-Prut-Nistru” este cea mai mare dintre toate și cuprinde 20 de raioane din Moldova, precum și judeţele Iași și Vaslui. Raionul Fălești va fi a 21-a unitate teritorial-administrativă, care va adera în viitorul apropiat la această structură. Cele 21 de raioane, la care, în mod sigur, vor adera și altele, văd în Euroregiunea „Siret – Prut – Nistru” o poartă de acces în Europa. Cu ce se ocupă această Euroregiune? În linii mari, cu investiţiile. Uniunea Europeană face investiţii în economia Republicii Moldova. Fiindcă România este stat-membru al UE, investiţiile europene vin către noi anume prin această ţară (ne referim anume la cele din cadrul proiectului „Euroregiunea Siret-PrutNistru”, fiindcă există și alte proiecte investiţionale ale UE în Moldova). S-ar cuveni să vă povestim și despre ceea ce face, la modul concret, „Euroregiunea lui Susai”, cum au denumit-o în glumă niște moldoveni din stânga Prutului tocmai pentru faptul că tânărul și energicul Director executiv stă mai mult pe aici, decât la Iași sau la București. O vom face, negreșit. Pe mine personal m-a impresionat însă atitudinea și spiritul practic, cu care abordează toate chestiunile acest tânăr domn ieșean, Ștefan Susai. Un lucru foarte important, pe care l-a făcut, a fost că a conectat integral la acest proiect Academia de Știinţe a Moldovei. Vă îndemn să chibzuiţi bine: ar fi putut trece pe lângă Academie, dar mai ales pe lângă savanţii care muncesc aici, știţi și dumneavoastră în ce fel de condiţii, și nu i s-ar fi reproșat nimic. Fiindcă nimeni și nimic nu-l obliga să ia în calcul și Academia. Dar Susai, viţă de moldovean cu spirit de gospodar, a gândit „evreiește”: a pus la treabă (remunerată, firește!) și Academia, și pe numeroșii savanţi, care începuseră să cam obosească de atâta repaus, - iar pe de altă parte, a imprimat consistenţă profund știinţifică tuturor proiectelor, care au fost sau vor fi implementate pe banii veniţi din UE. Dacă e pod
peste Prut – pod să fie, dar să stea pe temelii știinţifice. Dacă e linie de tensiune înaltă, linie să fie, dar să o consulte și Academia…Bună judecată, zic eu! Multe lucruri, pe care și le-a propus Ștefan Susai să le realizeze la noi, mi-au plăcut și m-au impresionat. Iar unul dintre proiecte chiar mi s-a părut decupat din cărţile lui Cantemir: Susai ( împreună cu Euroregiunea lui, desigur) și-a propus să transforme Prutul într-un râu navigabil… A găsit pe undeva o carte veche, care chiar așa și este intitulată – „Basarabia navigabilă”, și s-a întrebat: „Dacă Prutul a fost navigabil în Evul Mediu, de ce nu ar fi navigabil și în prezent?” Chiar așa: de ce să nu fie? Eu îl cred pe Susai. Am mai multe motive să-l cred. În primul rând, nu este politician și, prin urmare, nu este obligat să facă promisiuni fără acoperire. În al doilea rând, vine dintr-o meserie, pe care o practic și eu de o sută de ani, iar eu, știţi bine, sunt om de cuvânt. În al treilea rând, pentru că m-a împuternicit pe mine să urez „La mulţi ani!” poporului moldav, în numele poporului român, dar și în numele Euroregiunii „SiretPrut-Nistru”. Mă conformez: – La mulţi ani, Moldova!
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 7
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE
ANASTASIA RUSU-HARABA
AI NOȘTRI TINERI
OLGA BUSUIOC: „MI-AŞ DORI SĂ CUCERESC PUBLICUL DE PE ALTE CONTINENTE…” Mama, la lecţiile sale cu Olga, repeta dictonul: „Vocea cea este un di diamant cu imperfecţiuni, care are nevoie de permanentă șlefuire”, iar maestrul Placido Domingo, ascultând cum cântă tânăra interpretă din Moldova, a remarcat: „Cu asemenea capacităţi vocale ai toate șansele să cucerești publicul”...
La finalul Concursului Operallia, alături de marele Placido Domingo
8 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
P
rimul om care i-a spus că este o fetiţă talentată a fost mama. Alături de ea, a clătinat afirmativ din cap și tata. „Dar va trebui să muncești enorm de mult, pentru ca să devii cineva”, au mai adăugat ei. Același lucru i l-a spus cu ani mai târziu Mirela Freni – renumita soprană italiană, care a cântat pe toate scenele mari ale lumii și care acum, la Modena, are școala sa, în care șlefuiește voci tinere până la totală strălucire. Vara aceasta, destinul i-a oferit un prilej să le demonstreze lor, dar, totodată, să se convingă și pe sine că ei au avut dreptate. La Moscova, la Concursul Internaţional Operallia, Olga Busuioc a cucerit Premiul I în categoria Zarzuela și Premiul II în categoria Vocal Feminin.
Anastasia Rusu-Haraba: – Olga, mai întâi, felicitări și din partea revistei „Moldova”, precum și a cititorilor ei, pentru că, știu bine, le-ai avut chiar din momentul când ţi s-au înmânat premiile și continui, cred, să le primești. Și asta pentru că, în fond, este o mândrie pentru Moldova faptul că generaţia tânără a ei, prin talentul și munca sa, face ca ţara noastră să devină cunoscută lumii. Aș vrea să ne spui câte ceva despre acest concurs, despre care la noi se cunoaște mai puţin decât despre altele, și, mai ales, cum s-a întâmplat să participi la el? Olga Busuioc: – Mulţumesc mult pentru felicitări; la rându-mi, îi doresc și eu mult succes revistei „Moldova”, dar și Moldovei în general, pentru că are oameni harnici și talentaţi, care merită o viaţă mai bună, la fel cum și ţara însăși merită un loc mai demn în contextul celorlalte ţări europene. Dar pentru asta ar fi necesar ca oamenii să poată beneficia acasă de condiţii în care ar fi posibil să se manifeste și ca profesioniști, și ca cetăţeni care doresc să facă atât cât pot sau chiar și mai mult pentru prosperarea ţării lor. Cât privește Concursul Operallia, nu e unul nou; ediţia din anul acesta a fost a nouăsprezecea, iar fondatorul lui nu este altcineva decât faimosul
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE
Cu tata, Nicolae Busuioc,în „Iolanta”
tenor spaniol Placido Domingo. A participa la acest concurs este visul oricărui interpret de muzică clasică, - și a fost și al meu! - deoarece el îţi deschide o nouă perspectivă în viaţă, fiind ca un fel de trambulină care te poate lansa pe scenele internaţionale. A. R.-H.: – Probabil, e un vis care, pentru a deveni realitate, pe lângă talent și muncă, cere de la visător și multe altele, printre care și un pic de noroc… O. B.: – E de la sine înţeles. Și cred că Dumnezeu mi-a dat și acest pic de noroc. După ce am decis împreună cu dna Freni că voi participa, iar Domnia sa mi-a sugerat că aș putea chiar lua un premiu, am trimis la Moscova CD audio-video pentru prima selecţie, la care au concurat 800 de voci din toată lumea. La începutul anului, iarna, am primit vestea că am fost admisă la participare. După care a început munca cea mare, împreună cu o întreagă echipă de profesioniști, nume cunoscute în domeniul operei. Ţin să-i numesc, pentru că, fără îndrumările lor, nu știu dacă ar fi fost posibil să iau premiile. Deci, alături de Mirela Freni, de pregătirea mea au avut grijă: Paola Molignari, Enzo Dara, Aldo Sisilio, Luca Saltini și Andrei Iurchevyci,
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 9
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE un mare dirijor. Și, bineînţeles, maică-mea, Tatiana Busuioc. A. R.-H.: - Fiindcă ai pomenit aici numele mamei, hai să le spunem cititorilor care nu cunosc acest lucru că este și ea cântăreaţă de operă. O. B.: - Apropo, să le mai spunem că tot cântăreţ de operă este și tatăl meu, Nicolae Busuioc, ambii părinţi fiind soliști la Opera Naţională din Chișinău. Așa că eu, chiar de mică, în loc de joacă în curte cu băieţei și fetiţe din bloc sau cu vreo păpușă Barby, mergeam cu ei la repetiţie, fie că era vocal, clasică, roluri noi sau recitaluri. Cu alte cuvinte, Teatrul de Operă și Balet a fost locul unde, practic, am crescut și unde am început să intru cu toată fiinţa în această artă. Ţin minte, pe când nu aveam încă nici cinci ani, părinţii uneori mă lăsau în sală pentru tot timpul spectacolului, și asta dura 2-3 ore, însă eu stăteam neclintită și ascultam – mai mult ascultam decât priveam – ceea ce se auzea din scenă. Erau niște sunete minunate. Apoi îmi doream să îmbrac și eu rochii bogate în culori, cu pietre, paiete și pene frumoase – ca și mama. Iar când veneam în camera de machiaj și urmăream cum grimeurul o transformă într-o femeie ce-mi părea necunoscută, parcă îmi era frică să mă apropii de ea. Doar când începea să vorbească, o recunoșteam după voce că este mama… A. R.-H.: - Și am mai putea spune că părinţii tăi au jucat mai multe roluri principale din repertoriul clasic, având performanţe profesionale foarte frumoase, ceea ce în repetate rânduri a remarcat și publicul, și critica teatrală. O. B.: - Mai ales pe trei din toate eroinele sale, mama le-a interpretat la un nivel artistic excelent. Le am în vedere pe Carmen (Carmen de G.Bizet), Santutza (Cavaleria rusticana de P. Mascagni) și Amneris (Aida de G. Verdi). Tata este și tenorul meu preferat, înzestrat nu doar cu voce, dar având și calităţi actoricești deosebite. A reușit să facă un Calaf deosebit, un Cavaradossi fastuos, un Jose pasionant, un Lenski afectuos, un Nemorino plin de ingeniozitate, un Rodolfo îndrăgostit până la gelozie, iar cât privește Othello – acest rol e captivant, admirabil. Probabil, pentru că este preferatul lui. A. R.-H.: - Era și firesc să fii, genetic, înzestrată cu o voce frumoasă și, desigur, să-ţi dorești o carieră muzicală. În general, în multe familii de artiști din întreaga lume chiar există și tradiţia ca generaţia tânără, copiii, să urmeze calea părinţilor. O. B.: - Mama și tata nici în ruptul capului nu doreau să devin cântăreaţă. Așa că…, după absolvirea Liceului „Ginta Latină”, am depus actele la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, fără ca să știe ei. Ce-i drept, am ales specialitatea Dirijat cor academic, pentru ca, atunci când vor afla, să mă pot îndreptăţi cu faptul că e un gen mult mai ușor decât opera. Dar când a venit timpul să intru la Academia de Teatru, Muzică și Arte Plastice, le-am spus în mod deschis și categoric că voi alege canto clasic și de data aceasta nu s-au mai împotrivit. A. R.-H.: - Probabil, și-au dat seama că posezi toate calităţile necesare pentru această specialitate și că ar fi păcat să fie neglijate… O. B.: - Nu am discutat mult, am auzit doar un: „Bine, fă așa cum crezi că va fi mai bine pentru tine”. Pentru ca, după
10 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
ce am devenit studentă, mama să li se alăture profesorilor și zilnic să lucreze cu mine la vocal, de la 2 până la 5 ore, chiar în dezavantajul propriei sale cariere, prin lecţiile sale cu mine materializând dictonul: Vocea este un diamant cu imperfecţiuni și el are nevoie de șlefuire, pe care l-am auzit de la ea și pe care i-l atribui ei, pentru că nu l-am auzit de la altcineva și nici nu l-am citit undeva. Deci, am temei să afirm că cei patru ani de studii i-am făcut sub îndrumarea și controlul ei, îndrumările și controlul fiind ale unui specialist care s-a dovedit a fi cel mai potrivit pentru mine. La absolvirea Academiei, am prezentat rolul Iolantei din opera cu același nume de P. Ceaikovski. Spectacolul a avut loc la 22 mai 2010 pe scena Teatrului Naţional de Operă și Balet din Chișinău, avându-l ca protagonist pe tatăl meu, Nicolae Busuioc, care a interpretat rolul lui Vodemon, iubitul Iolantei. A. R.-H.: – Impresionant! Probabil, e un fapt din categoria celor mai rar întâlnite… Deci, ai făcut, de fapt, două academii, a doua fiind a mamei și a tatei… O. B.: – A mamei, în primul rând… Ceea ce sunt acum, e rodul muncii ei. A. R.-H.: – Dar Mirela Freni – cum a apărut ea în viaţa ta? O. B.: – Este un nume cunoscut în domeniu, care a înscris
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE o pagină remarcabilă în arta operistică italiană. Când a părăsit scena, a întemeiat școala sa pe lângă Teatrul La Scala, unde a predat ani buni, și este fondatoarea Școlii lirice de Belcanto Academia di alto perfezionamento lirico, „Cubec-Fondazione Nicolai Ghiaurov” (Nicolai Ghiaurov este soţul ei) din Modena, care oferă burse de studii unor tineri talentaţi de pretutindeni. Mi-am zis: de ce nu mi-aș încerca norocul, - vedeţi, am ajuns să vorbim încă o dată despre noroc! - odată ce atâta lume îmi laudă vocea? Și am plecat în Italia la audiţie. Acolo, toate s-au întâmplat așa cum mi-am dorit, ca într-o minune. Chiar la prima audiere, dna Freni m-a întrebat: „Unde ai învăţat să cânţi așa, cine ţi-a fost profesorul?” Când i-am comunicat mamei vestea, nu-i venea a crede că am câștigat bursa acestei școli și că voi face aici masteratul timp de doi ani… Bineînţeles, a bucurat-o și faptul că dna Freni i-a lăudat școala care a făcut-o cu mine, numind-o justă și cea mai eficientă, cu un vocal calitativ, calificat peste hotare ca voce de valută. Până la sfârșitul anului 2010, la Modena am lucrat intensiv pentru a perfecţiona stilurile muzicale, apoi și limbile – italiana, franceza, spaniola, germana. După câteva master-clase cu Mirela Freni, am fost inclusă în numărul participanţilor la unul dintre cele mai prestigioase concerte în lumea liricii italiene - „Luciano Pavarotti”. A. R.-H.: – Deci, cei pe care i-ai enumerat, vorbind despre
oamenii ce te-au pregătit pentru concurs, sunt profesori din Italia? O. B.: – Anume așa este. Toţi sunt profesioniști de cea mai înaltă probă, care mi-au insuflat mare încredere în forţele mele. În plus, permanent îmi sunau în urechi cuvintele pe care mi le-a spus Mirela Freni după audiţie: „Să știi că poţi deveni o cântăreaţă cu renume mondial. Dar pentru asta va fi nevoie să muncești enorm de mult”. Și înainte de concurs am muncit anume așa, timp de o jumătate de an, îndrumată de profesorii pe care i-am enumerat mai sus și pregătind împreună cu ei patru arii de operă - Rusalka din opera cu același nume a lui A. Dvorak, Tatiana din „Evgheni Oneghin” de P. Ceaikovski, Suor Angelica și Mimi din „Boema” de G. Puccini, - precum și două Zarzuela, acesta fiind un gen tradiţional spaniol, asemănător cu opereta. În finala concursului am intrat cu Suor Angelica și Zarzuela. A. R.-H.: – În una din fotografiile pe care te-am rugat să ni le pui la dispoziţie (și îţi mulţumim că ai făcut-o) ești alături de Placido Domingo… O. B.: – Domnia sa, în calitate de fondator și deţinător al brandului Operallia, a asistat, bineînţeles, și la ediţia concursului de la Moscova, și anume acolo s-a întâmplat să-l cunosc personal. După a doua selecţie a participanţilor, când au fost
Cu o parte din cei veniți la Concurs după slavă și premii
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 11
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE
anunţaţi finaliștii, am avut onoarea să discut cu dumnealui. Mi-a spus că Suor Angelica este perfectă pentru vocea mea lirico-dramatică și că pot ajunge la mari succese, interpretând anume acest gen de partiţii. Mi-a mai spus: „Cu asemenea capacităţi vocale, ai toate șansele să cucerești publicul”. La repetiţiile generale pentru finală, maestrul a dirijat orchestra. Și a făcut-o într-o manieră atât de delicată, încât aveai impresia că o aduce la picioarele solistului, ca acestuia să-i fie mai ușor. După care se apropia de solist ca să-l întrebe: „A fost O.K.? Cum ţi se par tempourile, sunt potrivite pentru dumneata?”. Nici nu mi-am închipuit că o personalitate atât de mare poate avea un comportament atât de simplu, atât de respectuos faţă de cei din jur, indiferent cine sunt ei…La fel de mult m-a impresionat și soţia sa, Marta Domingo, care e regizoare de operă. În zilele concursului, a discutat și dumneaei cu mine, mi-a dat sfaturi referitor la repertoriu, la vocal, de parcă i-aș fi fost un om apropiat, cel puţin, o discipolă. Bunăoară, mi-a spus să nu mă grăbesc să accept toate propunerile impresarilor, ca să nu-mi ruinez vocea, cântând prea mult; apoi, să-mi aleg cu multă atenţie spectacolele în care voi evolua. M-a impresionat mult această deschidere sinceră. La noi, cam rar întâlnești așa ceva… A. R.-H.: – Deci, concursul ţi-a mai oferit prilejul să cunoști pe viu și chiar să comunici cu somităţi din domeniu… O. B.: – Am primit aprecieri înalte de la cunoscutul maestru Valeri Gherghiev, care a venit din Sankt-Petersburg special pentru a asista la finala concursului. Vocea mea a frapat-o (este
12 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
expresia dumneaei) pe Galina Vishnevskaya chiar în prima semifinală, fapt care m-a măgulit mult, pentru că anume ea a fost gazda acestui concurs, oferindu-i „Opera Centre Galina Vishnevskaya“ din Moscova și, totodată, fiind președinta juriului. Anticipez întrebarea: „Cine a mai făcut parte din juriu?” ca să spun că au fost somităţi din Franţa, Spania, Marea Britanie, România, S. U. A., Rusia, dintre care voi prezenta doar un nume notoriu al scenei lirice, și anume Dmitri Hvorostovsky care, cred, e suficient pentru a trage concluziile de rigoare despre nivelul și calitatea acestui concurs. A. R.-H.: – E clar că ai avut emoţii, că la fiecare evoluare ai tremurat de frică, doar, în fond, a fost primul concurs în viaţa ta, și încă ce concurs! O. B.: – Ba am fost destul de calmă, în stare să analizez, să meditez, să aranjez fiecare notă la locul ei pe portativul meu imaginar. M-a ajutat și faptul că am fost cazată de una singură într-o cameră imensă de hotel, așa încât nimeni nu m-a deranjat cu nimic. Ce-i drept, ultimele vreo trei zile, practic, nu am dormit, însă mai mult din sentimentul de fericire că mă aflu acolo, că voi participa la finală, și, desigur, de șoc în urma comunicării cu persoanele despre care am povestit mai sus. Dar să tremur – nuuuuuuuuuu! Categoric, nu! În primul rând, pentru că mă simţeam pregătită bine și chiar, de bună seamă, eram pregătită bine. În al doilea rând, pentru că nu venisem la acest prestigios concurs ca să tremur, venisem ca să cânt – pentru juriu și pentru public. A. R.-H.: – Anul acesta e fericit pentru tine și în altă privinţă: ţi-ai întemeiat o familie…Știu din mass-media că soţul, Igor Stribiţchi, profesează alt gen de muzică, fiind membru al formaţiei „Akkord”. Ce zice despre operă? O. B.: – Într-adevăr, ne-am oficializat căsătoria la puţin timp după concurs, în august. Mai întâi, ne-am cununat la Mănăstirea Hâncu, iar mai târziu am jucat o nuntă tradiţională cu rudele și prietenii. El este tenorul estradei, care adoră opera.
VOCILE PRIVIGHETORILOR NOASTRE Cu Igor Stribițchi în ziua nunții
Știe să-și facă meseria foarte bine, dar, totodată, adoră să-l asculte pe Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Jonas Kaufmann. Și dacă din casa noastră se aude „Nessun nostra”, să știţi că Igor se inspiră pentru următorul său proiect. A. R.-H.: – Unii zic că opera este un gen învechit, incompatibil cu ritmul secolului XXI... O. B.: – Cine zice așa? Cei care aleargă zile întregi în căutarea a nu știu ce, iar seara cad de oboseală și nu mai vor nimic altceva decât să doarmă, pentru ca dimineaţa s-o ia de la început?! Chiar mi-e rușine dacă acest lucru îl spune cineva dintr-ai noștri, doar despre noi în lume se vorbește ca despre un popor cântător, iar Maria Bieșu și festivalul ce-i poartă numele demonstrează lumii că nici opera nu ne este străină. În celelalte ţări europene oamenii doresc să asculte muzică calitativă, pentru că foarte mulţi dintre ei au o bună educaţie, fiind capabili să asculte o asemenea muzică, pe care o numesc, pe drept cuvânt, nemuritoare. Cum, de fapt, și este, pentru că opera ca gen de artă există mai bine de patru secole. De când sunt în Italia, am fost la toate premierele din Modena, Bologna și Parma. Și pretutindeni am găsit sălile pline. Spectatorii cunosc libretul operei, unii chiar și partitura; în timpul spectacolului stau cu niște broșurele în faţă, după care urmăresc evoluţia în scenă. Dacă se întâmplă cumva că solistul dă pe undeva greș, cineva din sală poate să-l corecteze, să-l fluiere, ba chiar și să-l trimită acasă. Am fost chiar eu martora unui asemenea episod, la Teatri Regio di Parma, la premiera operei „La Forza del Destino” de G. Verdi, când
soprana a cântat nu prea bine aria „Pace, Pace…”. Faptul că în Moldova se merge mai puţin la operă și sala de spectacole a frumosului nostru teatru de foarte multe ori nu este plină nici pe jumătate, înseamnă că populaţia noastră este săracă, dar și că la compartimentul educaţie estetică instituţiile de resort au restanţe foarte mari, ceea ce trebuie să le dea de gândit mai marilor ţării… A. R.-H.: – Ce faci acum, după concurs? Ce vei face în viitor? O. B.: – Cizelez rolul lui Mimi, pe care îl voi interpreta în sezonul următor. Voi susţine un concert solo în luna octombrie. Îmi doresc să evoluez pe scena altei ţări, lucru care poate să se întâmple în 2012. Deci, în fond, continui să fac același lucru: muncesc… Nu știu cum altfel ar fi posibil să cuceresc publicul, inclusiv pe cel de pe alte continente. Pentru că – de ce aș ascunde? – mi-aș dori foarte mult să-l cuceresc… A. R.-H.: – Dumnezeu să te ajute! Septembrie 2011
Alături de Pretty Vendy, deținătoarea Premiului I
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 13
RĂZBOAIELE DE DEMULT
VARVARA BUZILĂ
S.O.S. PENTRU COVOARE
COVORUL TRADIŢIONAL - PARTE DIN MATRICEA NOASTRĂ CULTURALĂ
Î
n ultimii ani, Muzeul Naţional de Etnografie și Istorie Naturală și-a intensificat activitatea de salvgardare a covoarelor vechi, mizând, în primul rând, pe sentimentul patriotismului și pe cel al proverbialei generozităţi a poporului nostru. Apropo, câte cineva poate mai ţine minte că am lansat un apel către populaţie - „Intră în istorie, dăruind muzeului un obiect”, cu susţinerea logistică a Companiei Publice Teleradio-Moldova. Imaginaţi-vă – datorită acestui apel, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit cu peste trei mii de bunuri culturale, între care mai mult de 50 de covoare vechi, unele dintre ele cu valoare de unicitate.
14 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
RĂZBOAIELE DE DEMULT
Muzeele fac tot posibilul pentru a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta și a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric și reprezentativ) colecţie de covoare moldovenești – în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc și cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), și cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie și Etnografie al Academiei de Știinţe a Moldovei (intrate în 2008)
E
ste un lucru foarte important, pentru că, după anul 1991, odată cu deschiderea hotarelor, a început marele exod în lume al covoarelor noastre. Cum întotdeauna se întâmplă în asemenea situaţii, în Moldova au început să vină și căutători (cumpărători) de valori patrimoniale. Actualmente, n-a rămas nici un sat cu tradiţii în ale ţesutului în care să nu fi fost o echipă sau mai multe de agenţi pentru achiziţionarea covoarelor. Au fost cumpărate cu preţuri infime sau schimbate pe covoare persiene zeci, iar uneori sute de covoare din același sat. La început, – cele mai vechi și cele mai valoroase ca realizare artistică, apoi și cele mai târzii, influenţate de decadenţă. Din discuţiile pe care le-am avut în teren am aflat că primii colecţionari au fost italienii, apoi turcii, francezii, americanii etc. Astăzi, o bună parte din aceste bunuri culturale pot fi vizualizate cu ajutorul Internet-ului, accesându-se paginile web ale expoziţiilor și magazinelor specializate în comercializarea covoarelor. Încercaţi, și veţi rămâne surprinși de mulţimea covoarelor noastre aflate în afara hotarelor republicii. În ţările Occidentului și în Statele Unite ale Americii, prin intermediul galeriilor, muzeelor și colecţiilor personale, a fost inclus în
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 15
RĂZBOAIELE DE DEMULT ACTUALMENTE, N-A RĂMAS NICI UN SAT CU TRADIŢII ÎN ALE ŢESUTULUI ÎN CARE SĂ NU FI FOST O ECHIPĂ SAU MAI MULTE DE AGENŢI PENTRU ACHIZIŢIONAREA COVOARELOR. AU FOST CUMPĂRATE CU PREŢURI INFIME SAU SCHIMBATE PE COVOARE PERSIENE ZECI, IAR UNEORI SUTE DE COVOARE DIN ACELAȘI SAT. LA ÎNCEPUT, – CELE MAI VECHI ȘI CELE MAI VALOROASE CA REALIZARE ARTISTICĂ, APOI ȘI CELE MAI TÂRZII, INFLUENŢATE DE DECADENŢĂ. DIN DISCUŢIILE PE CARE LE-AM AVUT ÎN TEREN AM AFLAT CĂ PRIMII COLECŢIONARI AU FOST ITALIENII, APOI TURCII, FRANCEZII, AMERICANII ETC.
așa-numitul circuit social un număr impunător de covoare moldovenești. Cele de o vechime respectabilă, ţesute în spaţiul de la est de Prut, sunt numite covoare basarabene (Bessarabian Carpets, Bessarabian Rugs, Bessarabian Kilims), pentru a fi identificate mai ușor din ansamblul covoarelor specifice Moldovei istorice, cu care ele se aseamănă. Știţi ce se întâmplă cu ele prin străinătăţi? Cele de valoare absolută sunt transmise în galerii, la licitaţii, și încep să circule ca bunuri culturale de înaltă apreciere. O altă parte din ele, valoroase și acestea, sunt pur și simplu tăiate, iar fragmentele obţinute utilizate la tapetarea unor piese de mobilier, a poșetelor de damă, a pernuţelor de mobilă, astfel pierzându-și marca de covor basarabean. Dar ceea ce n-am spus până acum, iar acum pot să spun, e faptul că multe covoare de-ale noastre, preţioase și ele, însă considerate că nu au o înaltă ţinută artistică, sunt pur și simplu distruse prin mărunţire, ca mai apoi lâna lor să fie refolosită, fiind amestecată cu fibre sintetice locale. Ulterior, din această materie primă cu o componentă naturală (a noastră) este fabricat alt gen de covoare. E barbar de real… În aceste circumstanţe, muzeele fac tot posibilul pentru
16 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
a conserva cât mai multe ţesături ornamentale, a cerceta și a promova tradiţia covoarelor. Actualmente, muzeul nostru deţine o impunătoare (sub raport istoric, valoric și reprezentativ) colecţie de covoare moldovenești – în jur de 1570. Ce-i drept, între acestea se regăsesc și cele păstrate altă dată în fondurile Muzeului Naţional de Artă a Moldovei (intrate în 1999), și cele din patrimoniul fostului Muzeu de Arheologie și Etnografie al Academiei de Știinţe a Moldovei (intrate în 2008). Muzeul Naţional de Arheologie și Istorie a Moldovei are în patrimoniu peste 200 de piese, iar pe locul trei se situează Complexul Muzeal Orheiul Vechi, cu peste 60 de covoare. Ca să facem un total la nivel de republică, trebuie să mai adăugăm cele 500 de piese conservate de celelalte muzee, raionale și sătești. Deci, la acest moment avem luate la evidenţa muzeală de stat aproximativ 2 330 de covoare vechi ce ţin de secolele XVII-XX. Consider că este un număr mic în comparaţie cu bogata și importanta tradiţie a covoarelor în cultura noastră. Covoarele înseamnă mult mai mult decât obiecte textile pentru împodobit interiorul locuinţei. Prin intermediul ţesutului ales meșteriţele au concentrat în covoare foarte multă informaţie istorică, artistică, socială, prezentând-o într-un
RĂZBOAIELE DE DEMULT CE FACEM CA SĂ PĂSTRĂM ROSTUL COVORULUI TRADIŢIONAL ÎN CULTURA NOASTRĂ MODERNĂ? MAI MULTE GENERAŢII AU LUCRAT ENORM DE MULT, PLĂSMUIND O IREPETABILĂ GÂNDIRE ARTISTICĂ ȘI PLASTICĂ, ELABORÂND ȘI ȘLEFUIND MOTIVE ORNAMENTALE SAU COMPOZIŢII ORNAMENTALE, MODELE DECORATIVE. MĂ ÎNTREB ȘI VĂ ÎNTREB: CARE ESTE PREZENTUL ȘI VIITORUL ACESTEI REMARCABILE ARTE, ALTFEL SPUS, A ACESTOR BUNURI CULTURALE, CARE SE ÎNDEPĂRTEAZĂ TOT MAI MULT DE MATRICEA NOASTRĂ? ÎMI RĂSPUND ȘI VĂ RĂSPUND: PREZENTUL ESTE TRIST, VIITORUL ESTE SUMBRU…
limbaj artistic înţeles de toţi membrii comunităţii tradiţionale. Mai puţin aceste valori sunt percepute, înţelese și preţuite la noi acasă acum de cei care moștenesc vechile covoare. Treptat, e posibil că și societatea noastră va începe să le uite… Ar putea fi prea târziu să se mai facă ceva. Târziu, în sensul că nu vom avea aceste bunuri culturale, deoarece prea puţine femei mai ţes covoare. Exodul covoarelor basarabene a început în secolul al XIX-lea, dar atunci, chiar dacă și erau scoase peste hotare multe covoare valoroase, la fel de multe erau ţesute. Acum domeniul se pierde irecuperabil, devine istorie. Cu atât mai preţioasă este fiece ţesătură rămasă în ţară. Dar pentru a le face să lucreze în folosul societăţii, trebuie să schimbăm stereotipul că obiectele vechi sunt inutile. Vechimea înseamnă valoare. Iar obiectele de artă populară din care fac parte vechile covoare sunt la cel mai mare preţ! La cel mai mare preţ, dar nu pentru a le vinde, ci pentru a le păstra aici, acasă. Covoarele merită să fie reconsiderate atât în spaţiul privat, căci dintotdeauna au contribuit la ridicarea prestigiului familiilor în comunitate, cât și în cel public, prin intermediul muzeelor. Orice exponat de muzeu solicită o permanentă supraveghere și îngrijire, iar fiind
vorba despre covor, trebuie să precizez că această grijă e una cu totul aparte. Materia primă – fibrele de lână –din care e confecţionat, nu este dintre cele mai rezistente, în plus, mai are și un dușman năprasnic, molia, așa încât și noi, muzeografii, la fel ca bunele gospodine, periodic scoatem la aer covoarele. Adică, le aspirăm, le sorim, le periem, le curăţăm de pete, la necesitate – le restaurăm, le întărim pe pânză. După aceasta le expunem, pentru a putea fi admirate. De fiecare dată expunem alte piese, ca vizitatorii să le vadă cât sunt de frumoase, variate, atractive. Le-am expus și cu prilejul sărbătoririi celor 20 de ani de independenţă ai Republicii Moldova, dat fiind incontestabilul fapt că și cultura populară este o piatră de fundament în definirea etnicităţii unui popor. Ţesutul covoarelor este de vechime imemorabilă în cultura noastră. Face parte din devenirea și afirmarea noastră identitară, exprimând elocvent și convingător spiritul creator al poporului. Firește, pe parcursul timpului, meșteșugul alesului de covoare a evoluat, trecând prin mai multe etape de ascensiune, regres și revigorare. A asimilat, precum e și firesc, unele influenţe străine, în primul rând, tradiţia covoarelor
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 17
RĂZBOAIELE DE DEMULT E UN MARE PĂCAT CĂ ASTĂZI, CÂND AVEM EXPERIENŢA ÎNAINTAȘILOR NOȘTRI, CÂND AVEM ACCES LA ATÂTEA DESCHIDERI TEHNOLOGICE, NU CONJUGĂM PRACTICA MILENARĂ A STRĂMOȘILOR CU ACESTE REALIZĂRI, PENTRU A FACE ȘI NOI LUCRURI FRUMOASE. DE MAI MULŢI ANI COPIEM PE HÂRTIE SAU FOTOGRAFIEM VECHI COVOARE FOARTE VALOROASE CA REALIZARE ARTISTICĂ, DAR CARE SUNT FOARTE DETERIORATE ȘI NU MAI POT FI DEMONSTRATE. PENTRU A PĂSTRA ÎN CIRCUITUL VALORILOR ACESTE MOSTRE DE DESIGN, CE ŢIN DE PATRIMONIUL NOSTRU CULTURAL, PENTRU CĂ AU FOST CREATE DE MAI MULŢI MEȘTERI, ESTE NECESAR CA MINISTERUL CULTURII SĂ ELABOREZE UN PROGRAM DE STAT PRIVIND SALVGARDAREA ACESTUI PATRIMONIU.
orientale, aduse din Turcia. Însă, deja la a doua sau la a treia reluare a acestor motive, ele deveneau de nerecunoscut. Femeile preluau motivele și le transpuneau așa cum simţeau că e mai bine, conform unui ritm local inconfundabil, care păstrează caracterul naţional. Pentru că felul nostru de a stiliza motivele și de a le amplasa în contextul covorului este foarte specific, foarte cald, foarte echilibrat, unul care dă voie motivului să plutească liber pe câmpul înrămat de chenar. Pe când în tradiţia orientală găsim o concentrare enormă și o stilizare sacadată, rece a motivului, specifică felului de a gândi al acestor popoare. Am trecut și prin alt gen de influenţă. Să zicem, când în a doua jumătate a secolului XIX au apărut în piaţă componenţii chimici de anilină produși de nemţi, care, dorind să-i realizeze cât mai repede și mai profitabil, imprimau pe ambalajul acestor vopsele niște modele de covoare, – cum ne-am exprima astăzi, în scopul de a face reclamă producţiei lor. Pentru unele dintre femeile noastre aceste modele au devenit o sursă de inspiraţie. Dar și în acest caz nu a fost o confruntare forţată a tradiţiei, ci o asimilare treptată a unor forme care erau ale timpului respectiv. Adică, ţesătoarea nu avea altceva de făcut
18 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
decât să ţină cont de noile motive, pentru că lumea le prefera, însă ea le transpunea în maniera locală a ţărancelor noastre. Și tocmai datorită faptului că tradiţia locală a fost puternică și a fost mereu perfecţionată, îmbogăţită pe seama altor tradiţii, astăzi vechile noastre covoare sunt atât de preţuite pe mapamond. Uneori, sunt mult mai preţuite în afara ţării noastre, decât în interiorul ei. Ce facem ca să păstrăm rostul covorului tradiţional în cultura noastră modernă? Mai multe generaţii au lucrat enorm de mult, plăsmuind o irepetabilă gândire artistică și plastică, elaborând și șlefuind motive ornamentale sau compoziţii ornamentale, modele decorative. Mă întreb și vă întreb: care este prezentul și viitorul acestei remarcabile arte, altfel spus, a acestor bunuri culturale, care se îndepărtează tot mai mult de matricea noastră? Îmi răspund și vă răspund: prezentul este trist, viitorul este sumbru… Actualmente, avem câteva ateliere mici amplasate la Tabăra, Orhei, și la Comrat, unde – fiţi atenţi! – se ţes covoare din materie primă adusă din Turcia, după modele turcești. Cele mai frumoase tradiţii ale covorului nostru le continuă doar două meșteriţe: Ecaterina Popescu din Clișova Nouă,
RĂZBOAIELE DE DEMULT
Orhei, și Elena Spinei din Maximovca, municipiul Chișinău. Noile condiţii economice din ultimii douăzeci de ani au favorizat sau, dacă vreţi, au stimulat dezvoltarea oieritului particular și, astfel, în sate se acumulează mari cantităţi de lână, de pielicele de cârlan, piei de oaie, pe care oamenii nu prea știu la ce să le folosească. În cel mai bun caz, le vând aproape pentru nimic unora, nu se știe cine, care vin să le achiziţioneze numai ei știind pentru ce sau pentru cine. Pentru că timpul ne-a demonstrat – acolo, unde nu lucrează ai noștri, vor veni alţii, din afară, și vor folosi în continuare, pe doar câţiva bănuţi, munca oamenilor de la noi. E un mare păcat că astăzi, când avem experienţa înaintașilor noștri, când avem acces la atâtea deschideri tehnologice, nu conjugăm practica milenară a strămoșilor cu aceste realizări, pentru a face și noi lucruri frumoase. De mai mulţi ani copiem pe hârtie sau fotografiem vechi covoare foarte valoroase ca realizare artistică, dar care sunt foarte deteriorate și nu mai pot fi demonstrate. Pentru a păstra în circuitul valorilor aceste mostre de design, ce ţin de patrimoniul nostru cultural, pentru că au fost create de mai mulţi meșteri, este necesar ca Ministerul Culturii să elaboreze un program de stat
privind salvgardarea acestui patrimoniu. Să plaseze meșterilor comenzi pentru a repeta cele mai valoroase covoare etnografice (vă asigur, sunt capabili să le execute foarte bine!), dintre care două-trei să fie expuse în sala de ședinţe a Parlamentului, două-trei – la Guvern, altele – la MoldExpo, apoi și la ambasadele noastre, pe care le avem în atâtea și atâtea ţări, pentru ca, împodobindu-și cu ele interiorul, prin aceasta să le promoveze în ţară și străinătate ca valori naţionale, căci anume valori naţionale sunt!!! Acest mod de promovare a lor pe plan naţional și internaţional deschide noi căi de revigorare a străvechiului nostru meșteșug și prin contribuţia oamenilor de afaceri – atât de la noi, cât și de prin alte părţi. Acum, mai mult ca oricând, merită să se investească în această activitate. Pentru că n-am întâlnit încă un compatriot care să fie indiferent faţă de covoarele noastre.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 19
Auguriada
MINUNEA A nins... Și mărul din grădină E-atât de mândru, solitar În straiu-i dalb din fulgi-lumină Cusut cu fir de-argint stelar, Încât, privindu-l, zău, îmi pare – Din slăvi coboară lin-încet, Încântător ca o visare, Un falnic, visător poet... Vin păsări – lume ireală – Să-i cânte imnuri pe la zori, Și-n liniștea de basm, astrală, Mi-e teamă mare uneori Că vor atinge cu aripa Din zbor vreun ram fără să vrea, Și va dispare într-o clipă Minunea din grădina mea...
20 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75 5
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada
DORUL Oriunde-ai fi purtat de soartă, Nu poţi uita al casei prag: Aici te-așteaptă doru-n poartă, Ca pe-un copil prea scump și drag. În ochii tatălui o lume S-a spulberat când ai plecat. Stea luminoasă, al tău nume E-un veșnic dor nealinat. Pe-altarul inimii de mamă E dorul foc mistuitor Ce arde, taie ca o lamă În carnea timpului de zor. Oriunde-ai fi purtat de soartă, Nu poţi uita al casei prag: Aici te-așteaptă doru-n poartă, Ca pe-un copil prea scump și drag...
Iuliu CÂRCHELAN
75 5
Și stau părinţii la fereastră, Ca două lacrime fierbinţi, Pe pânza cerului, albastră, Icoană vie a doi sfinţi!...
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 21
SIMBOLURI
ANDREI TAMAZLÂCARU
OAMENI ȘI VALORI
VĂ ESTE DOR DE BUNEI?
A
tunci, când în evoluţia unui gen de artă sau, în genere, în cultură, dintr-un motiv sau altul, se produce o stagnare ori, și mai rău, o abatere de la firesc, mai devreme sau mai târziu apare un om, uneori și doi, capabili să restabilească, să revigoreze continuitatea dezechilibrată, să 22 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
lege timpurile și epocile, să înrudească generaţiile pentru o vreme înstrăinate. La momentul pe care îl consideră potrivit, insuși Dumnezeu îi plăsmuiește anume pentru această misiune. Lor le rămâne doar să muncească. Și ei muncesc, intuindu-și predestinarea.
SIMBOLURI VICTOR BOTNARU A REDAT UNIVERSULUI NOSTRU MUZICAL UN FOARTE VECHI INSTRUMENT LĂUTĂRESC ȘI, TOTODATĂ, VERITABILUL STIL DE ACOMPANIAMENT AL ACESTUIA. VORBESC DESPRE COBZA VECHE, TRADIŢIONALĂ, CU UN CU TOTUL ALT SUNET, DECÂT CEL AL VARIANTEI APĂRUTE PE LA NOI ÎN ANII SOVIETICI.
A
cești doi exponenţi ai lui Dumnezeu, despre care mă bucur că pot să vă vorbesc – Victor Botnaru și Nicolae Gribincea, Maeștri în Artă, - fac parte din Tălăncuţa chiar de la începuturile ei.
La acele începuturi, acum trei decenii, au venit mulţi, dar, până la urmă, au rămas aceia, care nu au venit întâmplător sau dintr-o simplă curiozitate. Au rămas în ciuda faptului că de-a lungul anilor nu au fost înţeleși și apreciaţi la justa
lor valoare. Evident, nici remuneraţi. Dar s-au mulţumit cu pâinea spirituală pe care le-a oferit-o din belșug valorificarea folclorului nostru muzical. Gustul acestei dificile preocupări nu poate fi perceput, simţit sau intuit de te miri cine, pentru că și această simţire e un mare dar. Ei îl au cu prisosinţă. De aceea au și rămas până azi la Tălăncuţa. Prin ei, am putut să readucem în circuitul adevăratelor valori ale poporului ceea ce, cândva, alţii au dispreţuit, au neglijat, au negat și au risipit. Ei au crezut în această mișcare
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 23
de reabilitare a folclorului, au înţeles, înaintea și în ciuda altora că folclorul reprezintă esenţa culturii noastre. Victor Botnaru a redat universului nostru muzical un foarte vechi instrument lăutăresc și, totodată, veritabilul stil de acompaniament al acestuia. Vorbesc despre cobza veche, tradiţională, cu un cu totul alt sunet, decât cel al variantei apărute pe la noi în anii sovietici, când ne-au fost impuse domra și balalai-ca, iar dacă apărea cumva pe undeva și câte o cobză, era una confecţionată pe aceleași principii străine… Cineva trebuia s-o readucă la viaţă în formula firească, cea care ţine cu adevărat de istoria culturii muzicale autohtone. Eu cred sincer că anume Cel de Sus l-a îndemnat s-o facă anume Victor. Eu sunt acela care i-a zis: „Tu, care știi să cânţi la vioară, la violoncel, care cunoști griful instrumentelor cu coarde fără de trepte, trebuie să revitalizezi cobza noastră; crede-mă, nici nu va fi nevoie să depui mari eforturi...”. De unde această certitudine? De la acea percepţie cu totul deosebită a sunetului și capacitatea sa de a studia minuţios orice lucru de care se apucă preţioase calităţi, pe care a arătat că le posedă după alăturarea sa la tălănciști. La Conservator, a reușit să găsească, uitată într-un dulap, o cobză, însă aceasta era cu trepte metalice, la fel ca domra și balalaica. Ceea ce s-a întâmplat la nu prea mult timp după asta, nu poate fi înţeles altfel, decât ca o minune. Câteodată, Dumnezeu face și asemenea minuni. Într-o zi, aproape de staţia de troleibuz de pe strada Mateevici, vizavi de Universitate, a văzut câteva foi de hârtie împrăștiate pe trotuar. Putea să treacă pe lângă ele, să le calce, cum au făcut-o alţii înaintea lui, însă el, involuntar, și-a aţintit privirea asupra uneia. Desenul de pe această hârtie i-a aţâţat curiozitatea. S-a aplecat, a ridicat-o, apoi le-a ridicat și pe celelalte. Cercetându-le una după alta, acolo pe trotuar, și-a dat seama că este un model grafic al cobzei lăutărești, cea despre care îi vorbisem eu. Iată așa, cu vreo 30 de ani în urmă, a apărut la
SIMBOLURI NICOLAE GRIBINCEA ESTE ALTĂ FIRE ȘI, RESPECTIV, ALTĂ FAŢETĂ A TĂLĂNCUŢEI. NU A FĂCUT STUDII MUZICALE NICIODATĂ, ALEGÂNDU-ȘI CARIERA DE DANSATOR ȘI CHIAR DANSÂND CÂŢIVA ANI LA „MIORIŢA”. LA TĂLĂNCUŢA, TOT PE LA ÎNCEPUTURI, L-A ADUS VOCEA PUTERNICĂ ȘI EXPRESIVĂ DE TENOR, AUZUL FOARTE BUN, MEMORIA ABSOLUTĂ ȘI DORINŢA DE A ÎNCERCA SĂ LE APLICE ÎNTR-UN CAREVA MOD.
noi, din cele câteva foi de pe trotuar, Școala de Cobză a lui Victor Botnaru. Mai întâi a studiat cobza el însuși, apoi a impus-o membrilor Tălăncuţei. Ca să se poată apropia definitiv de această nouă dragoste a sa, Victor a urmat aspirantura la renumitul folclorist Petru Stoianov, iar mai târziu cu Victor Ghilaș, ambii fiind dascăli cu literă mare. Pe de altă parte, și învăţăcelul lor, în virtutea capacităţilor sale, a fost unul singular, unic, urmând să devină și el dascăl de cobză, cel mai bun la ziua de astăzi. Este un muzician fenomenal, un Orfeu al
plaiului nostru, dar, spre deosebire de mitologicul Orfeu, care îi vrăjea pe cei din jur cântând doar la un singur instrument, la liră, Victor Botnaru cântă la toate, cu excepţia celor de suflat. Violoncelul este instrumentul lui de bază, pe care l-a studiat la Conservator, iar celelalte – vioara, cobza, chitara, balalaica, ocarina, tilinca, fluierul simplu, fluierul îngemănat, cimpoiul, chiar și pianul le-a îmblânzit cu darul său. Arta de a cânta cu măiestrie la toate aceste instrumente dumnezeiești a demonstrat-o în repetate rânduri pe scenele naţionale
și străine. Ba chiar a inventat el însuși un instrument, pe care i-am sugerat să-l numească victorofon, după exemplul lui Liubomir Iorga cu iorgafonul său. Este un produs al curiozităţii și creativităţii - o îmbinare de câteva instrumente de suflat implantate într-un bostan uscat, din care este scos miezul, și din care iese un sunet și o vibraţie nemaipomenită. Datorită lui Victor Botnaru, a devenit posibilă realizarea unui mare vis al meu: să readuc la Tălăncuţa stilul de acompaniament tradiţional. În virtutea acestui fapt, am putea spune că, prin ceea
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 25
ce face și cum o face, el întruchipează universul instrumental al Tălăncuţei. În general, nu există cântăreţ pe care nu l-ar putea acompania la un instrument oarecare. O știu toţi cei din domeniu și deseori îl solicită să participe la diferite concerte. Face un tot organic, firesc cu orice instrument și cu oricare artist. Ca să vă puteţi da seama de nivelul profesional al măiestriei sale interpretative, voi spune că poţi să-l trezești pe neașteptate din somn și, peste un minutdouă, va lua instrumentul în mâini și te va acompania în tonalitatea necesară. Este un artist mare, cu un gust ales și o estetică rafinată. Însă are și un cusur esenţial: este excesiv de simplu și modest – altminteri, ca și noi ceilalţi, care ne foim în jurul lui sau alături de dânsul. Nicolae Gribincea este altă fire și, respectiv, altă faţetă a Tălăncuţei. Nu a făcut studii muzicale niciodată, alegându-și cariera de dansator și chiar dansând câţiva ani la „Mioriţa”. La Tălăncuţa, tot pe la începuturi, l-a adus vocea puternică și expresivă de tenor, auzul foarte bun, memoria absolută și dorinţa de a încerca să le aplice într-un careva mod. La început, n-avea intonaţie, deoarece, cât timp a dansat, și-a deformat mușchii abdomenului, din care cauză îi tremura vocea. Credeam că asta îl va descuraja, dar am greșit. S-a întâmplat contrariul: el s-a ambiţionat să scape cu orice preţ de această meteahnă. Atunci când i-a reușit, s-a descoperit că are un anumit sistem de vocalizare, că simte foarte bine ornamentica melodiei. Acum face tot ceea ce face mai bine decât mulţi dintre profesioniștii cu studii la Conservator sau la Academie, doar cu acele multe daruri de la Dumnezeu, care îl ajută și îl ridică mai sus decât alţii. Ele îl fac să încerce, cum deseori ne exprimăm, să cuprindă necuprinsul. Și izbândește multe. Dintre acestea multe, volumele Tăpănuţa cea de aur (cântece pe motiv folcloric pentru copii de toate vârstele, începând de la sugari, cântece și jocuri cu noţiuni și principii de etnopedagogie populară, parte culese în timpul expediţiilor, parte compuse chiar de el, în foto: Ion Dogaru
SIMBOLURI baza tuturor rigorilor de specialitate) și Învrednicește-mă, Doamne (cântece cu tematică religioasă, versuri și muzică semnate de el) completează în mod esenţial nesecata lui energie creativă și rudenia sufletească cu tot ce ţine de neamul său. Experienţa de dansator l-a ajutat să-și creeze un stil al său de prezentare scenică, acesta fiind o îmbinare spectaculoasă de cântec și dans. Dar ce fel de dans?! Tot de acolo, din vremile strămoșilor noștri! Mergând în expediţii – repertoriul Tălăncuţei din expediţii l-am adus! – uneori, îi întreba pe informatori dacă nu ţin minte vreun dans din tinereţea lor. Unii știau un dans întreg, alţii doar o mișcare-două. Și Nicolae, având școală de notare a cineticii dansului, încetul cu încetul, a reușit să înregistreze cu acele simboluri care fixează figurile, vreo 300 de variante de dans, specifice limbajului nostru coregrafic tradiţional, dar necunoscute sau foartre puţin cunoscute de generaţiile de tineri: Calipanca, Catincuţa, Cărăghiţa, Ciubota, Dubălăreasa, Hulubiţa, Mărunţica, Sfredelușul, Ușanca, Vengherca, Voinava și câte multe altele! Doar specialiștii în folclor pot percepe nepreţuita lor valoare! De aceea, i-am zis și lui: „Nicolae, ești omul cântecului popular, nimeni n-o pune la îndoială, dar nu te îndepărta de dans, pentru că ești și al dansului. Ai putea face atâtea pentru promovarea lui!”. Am ţinut să-l orientez anume în această direcţie, fiindcă, avansând în timp, am pierdut foarte multă substanţă autentică din coregrafia noastră populară, bogată în dansuri funcţionale, tematice, și, cu regret, lăsând ca în locul lor să urce în scenă, dar și să se răspândească prin sate formule născocite, modernizate. În ultimii ani, în mod serios de această problemă se preocupă doar Antip Ţarălungă. Sunt extrem de mulţumit că i s-a alăturat și tălăncistul Nicolae Gribincea. Cei care în seara de 5 noiembrie curent au asistat la serata jubiliară a celor doi, au avut și prilejul să asculte și să vadă ansamblurile de bărbaţi Haiducii (Colegiul de Transport) și Plăieșii (Pretura Botanica), ambele diriguite de Nicolae. Pe parcursul anilor, a organizat pentru
liceeni și tineret mai multe formaţii folclorice, inclusiv un ansamblu de militari. Din ceea ce înregistrăm în timpul expediţiilor, selectează ce-i pare mai interesant și promovează, prin intermediul acestor colective,– de altfel, cum fac toţi tălănciștii,– pentru că propagarea pe toate căile posibile a folclorului muzical autentic este una din principalele direcţii ale activităţii noastre. Dar formaţia care îl reprezintă în totalitate pe Nicolae Gribincea este Plăieșii. El fiind specialist principal cu probleme de cultură la Pretura Botanica, a adunat, unul câte unul, mai mulţi tineri talentaţi din acest sector, unii originari de prin sate, deci, nestrăini folclorului muzical, familiarizându-i cu dansul și cântecul nostru autentic, anume cel care ne reprezintă cu adevărat matricea artistică. La ziua de astăzi, Plăieșii, pe care îi putem numi și la propriu, și la figurat o valoroasă operă a lui Nicolae Gribincea, are un reperto-
riu vocal și coregrafic inedit, punctul forte fiind dansul. Ca etnomuzicolog, consider că poate fi etalat, fără nici o exagerare, drept unul dintre cele mai bune ansambluri, poate chiar unic, de acest gen, în tot spaţiul românesc. Însuși Nicolae, când apare în scenă, cu mustaţă, în căciulă de miel, tras ca prin inel, parcă-aș avea în faţa ochilor un prototip al ciobanului din Mioriţa… Ce-au făcut, de fapt, acești doi mari artiști – Victor Botnaru și Nicolae Gribincea? Au redirecţionat spre veșnicie estetica lumii de astăzi. Am putea spune și altfel: ei, prin această autentică creaţie, pe care o reînviază, o scot la lumină din bezna uitării, orientează lumea spre originile sale. E ca și cum ne-ar ajuta să-i vedem la chip și la suflet pe buneii și străbuneii noștri, zidiţi în humele străbune. Și cui oare nu-i este dor de bunei?!
fotografii: Marin Iliuț
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 27
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ
NATALIA ȘMURGUN
ADUCERI-AMINTE
UNUL DE PRINTRE NOI, ACEI DE ALTĂDATĂ… tigioas dintre cele mai vechi și prestigioase instituţii de învăţământ mediu special – Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde astăzi lucrează fiica sa, Larisa Neaga. Totuși, i-am mai rămas datori cu ceva: cu grija faţă de moștenirea sa muzicală. Multe din lucrările lui, care ar merita să fie valorificate, se mai prăfuiesc până astăzi în arhive, așteptând să fie sonorizate, pentru a fi auzite de amatorii de muzică...
A
văzut lumina zilei în Chișinău, la 24 noiembrie 1900, și a contribuit atât de fructuos la prosperarea culturii naţionale, încât, deși nu mai este printre noi de șase decenii, numele lui nu s-a șters din memoria chișinăuienilor. Ei, în semn de recunoștinţă pentru ceea ce a făcut el pe parcursul vieţii sale, i-au imortalizat numele, dându-l unei străzi din capitala ţării, precum și uneia 28 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ ÎN SCURT TIMP, FAIMA DESPRE ACEST FOARTE TALENTAT PIANIST S-A RĂSPÂNDIT PRIN TOT ORAŞUL. VINE SĂ-L ASCULTE ÎNSUŞI FIODOR ŞALEAPIN, CARE PE ATUNCI SE AFLA ÎNTR-UN TURNEU ÎN BASARABIA, LĂUDÂNDU-I STILUL DE INTERPRETARE. DESTINUL I-A FOST INFLUENŢAT ÎN MOD HOTĂRÂTOR DE SOSIREA LA CHIŞINĂU A RENUMITULUI LĂUTAR GRIGORAŞ DINICU. ACESTA, PROFUND IMPRESIONAT DE TALENTUL LUI, ÎL INVITĂ SĂ CÂNTE ÎN ORCHESTRA CONDUSĂ DE DÂNSUL.
Cu fiica Larisa. Chișinău, 1957
Wunderkindul de la Chișinău Deoarece tatăl lui era conducătorul unui mic taraf, am putea spune că Ștefan Neaga a crescut din fașă în sunetele muzicii populare, așa încât pe la 5 ani intona după auz orice melodie. Instrumentul pe care tatăl i l-a pus în mâini a fost vioara. La 10 ani, împreună cu muzicienii tarafului, a început să cânte pe la nunţi, cumetrii și hore. Era greu de crezut că este un autodidact, într-atât de măiestrit cânta. Tatăl său percepea însă faptul că, deși este într-adevăr dăruit de Dumnezeu, băiatul are nevoie de studii serioase, de aceea, în 1915, îl înscrie la Școala de Muzică din Chișinău, specialitatea pian. La absolvirea ei, tânărul Ștefan Neaga se angajează în orchestra celui mai la modă pe atunci hotel „Londra”. În scurt timp, faima despre acest foarte talentat pianist s-a răspândit prin tot orașul. Vine să-l asculte însuși Fiodor Șaleapin, care pe atunci se afla într-un turneu în Basarabia, lăudându-i stilul de interpretare. Destinul i-a fost influenţat în mod hotărâtor de sosirea la Chișinău a renumitului lăutar Grigoraș Dinicu. Acesta, profund impresionat
de talentul lui, îl invită să cânte în orchestra condusă de dânsul. Dorindu-și fierbinte noi perspective în cariera sa, tânărul pianist imediat acceptă această ademenitoare propunere și pleacă la București.
Căutarea de sine Stabilindu-se în capitala României, viaţa și activitatea lui iau o turnură destul de reușită. După ce a transpus pentru orchestră mai multe melodii populare moldovenești, el le interpretează cu mult succes în cele mai vestite restaurante din București, alegându-se cu un câștig foarte bun. Totuși, deși își dădea seama că fără acest câștig s-ar descurca destul de greu, visa la altceva. Aceste visuri îl aduc, în 1922, la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, pe care o termină cu distincţie. Specialitatea a studiat-o la renumita pe atunci profesoară Emilia Saegiu. În anii de studii, face primele încercări în componistică, printre acestea fiind și cunoscutul mai târziu poem simfonic „Muzicantul orb”, inspirat din câteva povești japoneze. Este curios faptul că pentru acest opus semnat de un muzician „necopt”, încă
student, - dar, printre altele, de acuma cap de familie și tată al unui fiu – autorului i se decernează prestigiosul premiu „George Enescu”. Și totuși, după ce definitivează studiile academice, își dorește alte perspective. Tot mai mult îl ademenește Parisul. În anii 20 ai secolului trecut, acest oraș era considerat centru al culturii și artei din Europa.
Paris, Paris!... Patria Champs-Elysees l-a întâmpinat destul de prietenos, oferindu-i mai multe șanse pentru a-și manifesta aptitudinile și cunoștinţele sale în domeniul muzicii. El evoluează cu succes și ca pianist (solo), și ca instrumentist în orchestra lui Grigoraș Dinicu, dar și în alte orchestre. În 1937, îi revine onoarea să inaugureze Expoziţia Internaţională de la Paris. Numele lui nimerește în presă. Despre el se vorbește cu interes în saloanele de muzică ale Parisului. Toate acestea îl scufundă într-o euforie plăcută, însă, foarte curând, starea de euforie i se epuizează, și succesele încetează să-l mai satisfacă. Anume acest sentiment de nesatisfacţie îl îndeamnă să facă ceva și, în 1937, se înscrie la Ecole normalle de musique
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 29
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ din Paris, pentru a studia în mod aprofundat componistica. Acest pas îl face sub influenţa mai multor compozitori ai acelei epoci. Pe unii dintre dânșii îi cunoaște personal. Printre aceștia se numără și autorul nemuritorului balet „Petrușka”, compozitorul, pianistul și dirijorul Igor Stravinski, care trăia la Paris timp de 20 de ani, colaborând activ cu trupa renumitului Deaghilev. Este vorba despre a doua jumătate a anilor ’30 ai secolului trecut, când toată Europa era cuprinsă de frământări, când întreaga lume se afla în pragul unui nou război mondial. În aceste noi condiţii, arta încetează de a mai fi o prioritate în societate, cedând locul unor evenimente politice neordinare. Nimerit în vâltoarea lor, Ștefan Neaga tot mai des se surprinde predominat de gândul la baștină. Simfoniile și noctur-
nele pe care le scrie în această perioadă au foarte multe afinităţi cu muzica noastră populară, atât de dragă lui. Ca să fie mai aproape de plaiurile natale, vine de la Paris la București. Aici este însă nevoit să depună multe eforturi pentru a-și găsi ceva de lucru, de aceea se apucă de orice i se propune. Zbuciumul său din acea perioadă îl descrie în însemnările pe care le face zilnic: „ Am fost nevoit să-mi iau rămas bun de la Glazunov, Rimski - Korsakov și să trec la tangoul acum la modă. Dar instrumentistul care nu știe a face grimase, nu-i poate înveseli pe cei din jur, n-a fost pe plac… Nici la „Cafe de Paris” nu m-am menţinut mult. Peste un timp, am reușit să mă aranjez la restaurantul „Marseille”, însă din nou nu pentru multă vreme”. Aceste împrejurări dure l-au impus să devină un
ÎN PRIMELE LUNI ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, LUI ŞTEFAN NEAGA I S-A ORDONAT SĂ EVACUEZE STUDENŢII ŞI PROFESORII CONSERVATORULUI DE STAT DIN MOLDOVA. INIŢIAL, EI PLEACĂ ÎN CAUCAZUL DE NORD, DE ACOLO - ÎN ASIA MIJLOCIE, APOI LA SARATOV, UNDE, TEMPORAR, ACTIVEAZĂ ÎN COMUN CU CONSERVATORUL „P. CEAIKOVSKI” DIN MOSCOVA, DE ASEMENEA DISLOCAT ÎN ACEST ORAŞ.
Prezent cu o nouă lucrare în fața colegilor de breaslă, la Uniunea Compozitorilor
30 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ pelerin. A cutreierat multe localităţi din România, ajungând până la Cernăuţi... Pretutindeni, nu i s-a propus altceva decât să cânte pe la cafenele...
Compozitor sovietic de formaţie pariziană După ce, în 1940, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Ștefan Neaga decide să revină la baștină. Aici i se deschid perspective interesante.Pe parcursul a câteva luni, la Chișinău este întemeiată Filarmonica de Stat; Corala „Doina”, care de acum exista, își intensifică activitatea; este creată Uniunea Compozitorilor și fondat Conservatorul. Lui Ștefan Neaga i se propune să ia în răspundere Catedra Compoziţie și funcţia de director adjunct al acestei instituţii. Tot în acei ani, la Chișinău este deschisă o școală medie de muzică, iar în centrele raionale ale republicii – școli de muzică de 7 ani. Ștefan Neaga trăiește zile pline de bucurie și satisfacţie: el e acasă, printre rude și prieteni, și, principalul, are un loc de lucru permanent, care-i oferă posibilitatea să muncească și să creeze. Amintindu-și de copilărie și de lăutarii tatălui, compune Concertul pentru vioară şi pian „Fantezie moldovenească”, lucrare ce a marcat începutul unei noi etape în cariera sa profesională.
Cu orchestra renumitului lăutar Grigoraș Dinicu
Războiul, Imnul și Ștefan cel Mare În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, lui Ștefan Neaga i s-a ordonat să evacueze studenţii și profesorii Conservatorului de Stat din Moldova. Iniţial, ei pleacă în Caucazul de Nord, de acolo - în Asia Mijlocie, apoi la Saratov, unde, temporar, activează în comun cu Conservatorul „P. Ceaikovski” din Moscova, de asemenea dislocat în acest oraș. Continuând să fie docent al Catedrei Componistică, Ștefan Neaga, scriind muzică, experimentează, încercând să îmbine două genuri muzicale – clasica și folclorul. Spiritul lui inovator
Sfârșitul războiului îi inspiră lui Ștefan Neaga ideea unei lucrări despre Ștefan cel Mare. În câteva luni, a reușit să scrie o cantată de mari proporţii pentru soliști, cor și orchestră. Premiera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activiști de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ștefan cel Mare nu le-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la nașterea lui Ștefan cel Mare... #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 31
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ
trezește interesul cunoscutului compozitor sovietic Aram Haceaturean, pe care îl cunoaște din anii petrecuţi la Saratov și de care îl leagă o adevărată prietenie. Inspirat de primele victorii ale trupelor sovietice pe câmpul de luptă, Ștefan Neaga compune una dintre cele mai vibrante creaţii ale sale – Simfonia „Poemul despre Nistru”. După încheierea cu succes a operaţiei Iași-Chișinău, împreună cu studenţii, se întoarce la Chișinău, unde se include activ în restabilirea vieţii culturale și sociale a orașului. Spre bucuria lui, nu toate lucrurile cereau să fie luate de la început. Spre deosebire de alte regiuni, unde situaţia era altfel, în Republica Moldova s-a reușit să fie păstrate toate colectivele artistice. În vara lui 1945, compozitorul Ștefan Neaga și poetul Emilian Bucov sunt angajaţi într-o misiune cu totul neobișnuită: compozitorul – să scrie muzica, iar poetul – versurile Imnului
32 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
de Stat al R.S.S.M. Imnul creat de acest tandem este înalt apreciat de muzicieni, pentru mai bine de 45 de ani devenind principalul cântec al ţării. Era foarte melodios și avea unele tangenţe cu muzica populară. De la muzicologul Leonid Răilean am aflat un detaliu curios, dar și semnificativ în aceeași măsură: în anii când „mai marele pe ţară” era Ivan Bodiul, într-o bună zi, imnul a încetat să-i placă. Și, deoarece autorul lui nu mai era în viaţă, l-a autorizat „să-l renoveze” pe compozitorul Eduard Lazarev, care, în fond, l-a deformat, i-a deteriorat structura muzicală, deci și sonoritatea. Așa sau altfel, la începutul anilor ’90, acest imn a fost aruncat la gunoiștea istoriei, ca și alte însemne ale timpurilor trecute. Sfârșitul războiului îi inspiră lui Ștefan Neaga ideea unei lucrări despre Ștefan cel Mare. În câteva luni, a reușit să scrie o cantată de mari proporţii pentru soliști, cor și orchestră. Pre-
AICI E LOCUL SĂ SPUNEM CĂ FIUL LUI ȘTEFAN NEAGA, GHEORGHE NEAGA, A REUȘIT SĂ REALIZEZE VISUL TATĂLUI SĂU, SCRIIND OPERA „GLIRA”. DEȘI NU POATE PRETINDE CĂ AR FI PRIMA NOASTRĂ OPERĂ, TOTUȘI A FOST PRINTRE PRIMELE, FIIND MONTATĂ ȘI EA PE SCENA TEATRULUI NAŢIONAL.
COBORÂTOR DIN LEGENDĂ miera a avut loc în toamna lui 1945. Multor activiști de partid ridicarea în slăvi a domnitorului Ștefan cel Mare nu le-a fost pe plac, de aceea lucrării i-a fost închisă calea spre scenă. A doua oară ea a fost interpretată (câteva fragmente) doar peste 60 de ani, adică în timpul perestroikăi, în cadrul sărbătoririi a 500 de ani de la nașterea lui Ștefan cel Mare...
Ultimul dintre lăutari Perioada postbelică poate fi apreciată ca una dintre cele mai frumoase în viaţa compozitorului. În familie îi apare un copil dorit – fiica Larisa, iar el însuși se află la punctul maxim al creaţiei. Este fericit, chiar dacă nu întotdeauna face ceea ce-i dorește sufletul, chiar dacă uneori este nevoit să scrie lucrări pe care i le solicită regimul. Conducerea îi apreciază înalt activitatea. Dovada o face faptul că este printre puţinii oameni de artă din Moldova, căruia i s-a conferit Premiul Stalin…
Și totuși, așa-numita luptă cu cosmopolitismul, care s-a declanșat în anul 1948, nu-l ocolește. Funcţionarii de la Uniunea Compozitorilor, unde Ștefan Neaga deţinea funcţia de secretar responsabil, la ordinara plenară îl învinuiesc de „ pasiune exagerată faţă de curentele muzicale burgheze”, amintindu-i de anii pe care i-a trăit la Paris... Situaţia ajunsese până la mustrare pe linie de partid. Deși, până la urmă, doar „i s-a pus în vedere”, această stare de lucruri i-a afectat sănătatea, de aici încolo având probleme cu inima. Totuși, continuă să lucreze la fel de intens. Scrie muzică, participă la multe evenimente culturale. Visează să compună prima operă naţională, la acest capitol concurând cu un alt compozitor – David Gherșfeld. Cu regret, nu i-a fost dat s-o facă. În noaptea de 30 mai 1951, suferă un atac de cord și moare... Aici e locul să spunem că fiul lui Ștefan Neaga, Gheorghe Neaga, a reușit să realizeze visul tatălui său, scriind opera „Glira”. Deși nu poate pretinde că ar fi prima noastră operă, totuși a
fost printre primele, fiind montată și ea pe scena teatrului naţional. Apropo, la fel ca și tatăl său, Gheorghe Neaga a făcut studii foarte serioase în domeniul muzicii (vioară și componistică - la București, Moscova și Chișinău) și s-a manifestat în calitate de instrumentist (la Moscova - în Orchestra Studioului de Operă K. Stanislavski, în Orchestra de Estradă; la Chișinău – în Orchestra Simfonică a Filarmonicii), profesor (la Conservatorul G. Musicescu) și compozitor (a compus creaţii de scenă, vocal-simfonice, simfonice, instrumentale de cameră, corale, de film). A fost membru al Uniunii Compozitorilor din Republica Moldova, Maestru Emerit al Artei, Laureat al Premiului de Stat. Deci, avem temei să afirmăm cu toată certitudinea că și fiul lui Ștefan Neaga a înscris pagini frumoase în istoria muzicii naţionale.
La o emisiune radiofonică
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 33
Auguriada CU GÂNDUL TOT LA LIBERTATE... ...Îmi spuse pasărea: – Mă lasă Să zbor din colivie-afară, Acolo mă așteaptă-o casă, Un mic popor și-o mare ţară. Să bucur vreau toată suflarea Din patria-mi cea aripată, Vreau să mai văd Carpaţii, Marea, Să cânt cum am cântat odată. Am stat închisă luni de-a rândul, Ca între ziduri de cetate, Mă îngrozesc ades la gândul Că pot pieri așa-ntr-o noapte! E primăvară... Simt, câmpia Și codrul verde îmi duc dorul... Și am vorbit cu ciocârlia, Trăgând la cușcă, lin, zăvorul... – Să știi, surato, că în clipa Când vei zbura din zare-n zare, Nu vântu-ţi va umfla aripa, Ci setea de lumină, mare, Și dragostea ta pentru neamul, La care-ai jinduit o iarnă În casa mea, de după geamul Umbrit ca a pădurii geană.
34 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75
Nu poate fi nimic mai soare Decât un cânt de ciocârlie În zori, când ies plugari să are Și să arunce bobu-n glie.
Nu poate fi nimic mai dulce Ca trilul tău în prag de noapte, Când vin plugarii să se culce Cu gândul tot la libertate...
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada AMINTIRI – FLORI OFILITE Doamne, e-o minune mare Să te întâlnești din nou Cu copilăria care S-a dus val-vârtej-ecou!
Amintiri – magice lire Sincer m-au înduioșat, Când în cartea de citire Am găsit un crin uscat. Unde? Când? În ce grădină Să-l fi rupt atunci pripit? Un capriciu? O lumină Ce-ntr-o clipă m-a orbit?! Un simbol? O joacă oare Cu fetiţa de la bloc? Am vrut să-i ofer o floare, Semn că e frumoasă foc? O pornire? O dorinţă? Moftul unei pasiuni? Un refuz? Chin? Suferinţă? Febra marii slăbiciuni? Amintiri – vise uitate Pe o bancă într-un parc Între filele de carte, Ca-ntre parii unui ţarc.
Iuliu CÂRCHELAN
75 5
...Amintiri – flori ofilite: Remușcări, dureri, ispite...
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 35
GHEIZERE SACRE
GHID SPIRITUAL
LIDIA CODREANCA
IZVORUL LUI AVRAAM DE LA CĂPRIANA
L
a 35 km de Chișinău și 15 km de Strășeni, la marginea satului Căpriana, într-o vale pitorească înconjurată de trei coline împădurite, în vecinătatea râuleţului Ișnovăţ, se găsește mănăstirea de monahi Căpriana. La început mănăstirea purta numele Vâșnovăţ, după numele râuleţului din vecinătate, mai târziu s-a numit Căpriana, după numele primului ei stareţ, egumenul Chiprian, unul dintre primii poeţi ai ţinutului.
36 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
GHEIZERE SACRE
N
u se știe data exactă a întemeierii mănăstirii. Se poate judeca doar după atestările sale documentare. Majoritatea lor se opresc la hrisovul domnesc al lui Alexandru cel Bun de la 10 februarie 1429, scris în slavonă și descoperit la mănăstirea Zografu de la Muntele Athos de către Bogdan Petriceicu Haşdeu, hrisov în care se menţionează că domnitorul a dăruit doamnei Marena și copiilor săi mănăstirea Vâşnevăţului, unde stareţ este Chiprian. Documentele de până la 1429, descoperite de istorici, vorbesc de Poiana lui Chiprian, de mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită acolo de către răzeșii și boierii din satul Mereni, printre aceștia fiind și fratele egumenului Chiprian, tatăl Marenei, viitoarea soţie a domnitorului. Se mai știe că pe atunci atât mănăstirea, cât și chiliile erau din lemn, cu vreo 50 de monahi, o moșie cu câteva sate, o moară și o prisacă. De la 1429 este considerată mănăstire domnească. În 1470, printr-un hrisov domnesc al marelui voievod Ştefan cel Mare de la Suceava, mănăstirea Căpriana, la dorinţa fiicei lui Alexandru cel Bun, moștenitoarea ei, este închinată mănăstirii Neamţ: „Întru pomenirea părin-
ţilor săi Alexandru Voievod și a mamei sale Marena”. Mănăstirea, construită din lemn, a fost devastată și ruinată de mai multe ori de către tătari și turci. De aceea, în anii 1491-1496 Ştefan cel Mare zidește din piatră Biserica de vară cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care, arhitectonic, seamănă cu mănăstirile medievale din Moldova de peste Prut: Probota (1398), Moldoviţa (1402), Bistriţa (1407).
Cu ocazia încheierii lucrărilor, în 1545, domnitorul, împreună cu soţia sa Elena și fiul Ilieș, a dăruit mănăstirii o Evanghelie scumpă, în manuscris pe pergament, cu copertele din scoarţă de lemn ferecate în argint aurit și cu o inscripţie făcută de copistul de la Neamţ. Tot ei au mai dăruit mănăstirii moșii și odoare. Se presupune că aceasta ar fi unica mănăstire construită de Ştefan cel Mare pe teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru. Pomelnicul ei, păstrat până la 1924, cu „Numele ctitorilor și altor făcători de bine”, începea cu numele lui Ştefan cel Mare. În 1516 mănăstirea este distrusă de un cutremur. Domnitorul Petru Rareş,
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 37
GHEIZERE SACRE
în anii 1541-1545, a demolat biserica Adormirea Maicii Domnului și a reclădit-o pe aceeași temelie. Cu ocazia încheierii lucrărilor, în 1545, domnitorul, împreună cu soţia sa Elena și fiul Ilieş, a dăruit mănăstirii o Evanghelie scumpă, în manuscris pe pergament, cu copertele din scoarţă de lemn ferecate în argint aurit și cu o inscripţie făcută de copistul de la Neamţ. Tot ei au mai dăruit mănăstirii moșii și odoare. Așa cum avea statut de mănăstire domnească, mănăstirea Căpriana s-a bucurat și de grija altor domnitori ai Moldovei, care i-au făcut importante danii, devenind ctitorii ei: Alexandru Lăpuşneanul, fiind din ţinutul Lăpușnei, a dăruit mănăstirii 11 sate cu moșii, păduri, fâneţe și vii; Ioan Vodă cel Cumplit, Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Eustratie Dabija ș.a. În 1698, domnitorul Antioh Cante-
38 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
mir, fiul lui Dimitrie Cantemir, închină mănăstirea Căpriana mănăstirii Zografu printr-un act domnesc în care zice că „Ștefan-voievod a fost ctitor al sfântului locaș al Zografului de la Sf. Munte și de asemenea ctitor și fondator al ambelor aceste mănăstiri, Căpriana și Dobrovăţul, cari sunt zidite de dânsul. De aceia, după o bună judecată se cuvine ale sale către ale sale…”. Această închinare era motivată de faptul că scăzuse nivelul vieţii monahale, iar monahii erau cuprinși de lenevie. Atunci mănăstirea Zografu a trimis monahi și cler pentru oficierea serviciului divin și pentru administrarea bunurilor mănăstirești. Prima atestare documentară a denumirii Căpriana este cea de la 1545. Numele ei mai este învăluit de presupuneri. Se zice că s-ar trage de la numele primului stareţ al mănăstirii, egumenul Căprian, sau chiar de la cuvântul căpri-
oară dintr-o duioasă legendă ce duce tot la Ştefan cel Mare. Legenda spune că Ştefan cel Mare, odată, întorcându-se de la Nistru cu oastea sa, după ce alungase o hoardă de tătari care prădase ţara, în timpul unui popas făcut pe aceste locuri, mai exact, într-o poiană pe malul unui pârâu, ar fi observat venind spre ei o frumoasă căprioară. Imediat oștenii au înconjurat-o, pregătindu-și arcurile să tragă în ea. Văzându-se fără de scăpare, strâmtorată din toate părţile, înfricoșată, căprioara, tremurând, căzu în genunchi, în semn de rugăciune, ca și cum le-ar fi implorat libertatea. Ostașii ar fi observat chiar și lacrimi în ochii căprioarei. Atunci Domnitorul, înduioșat că animalul face semn de închinăciune, ar fi bănuit că poate fi un semn ceresc și a poruncit arcașilor să nu tragă, iar pe locul acela hotărî să înalţe un altar. De la întemeierea mănăstirii și până
GHEIZERE SACRE
la 1812, când Basarabia a fost anexată la Imperiul Rus, aproape că nu s-au păstrat informaţii despre viaţa mănăstirii. Se știe doar că din 1698 și până la 1813 mănăstirea Căpriana s-a aflat sub ascultarea mănăstirii Zografu, bunurile ei fiind administrate de către clerul și monahii veniţi de la Sfântul munte Athos. În această perioadă se cunoaște numele unui singur stareţ – Arhimandritul Antim (1775-1811). După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (1812), din 1813 până în 1837 mănăstirea se supune Bisericii ţariste. Este desprinsă de mănăstirea Zografu, devenind reședinţă mitropolitană a Eparhiei Chișinăului și Hotinului. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care era și stareţul mănăstirii, în anii 1818-1820 efectuează un șir de lucrări importante: este reclădită Biserica de vară cu hramul Adormirea
Maicii Domnului în locul celei vechi distruse de cutremurul de la 1802. Stilul ei arhitectonic moldovenesc medieval este păstrat, deși a fost re-modificată, făcându-se un adaos începând de la pronaos și până la ieșire. A fost schimbată turla de pe naos, au fost înlăturate ușile ce despărţeau gropniţa de naos și pronaos, a fost înălţată o clopotniţă peste pridvor. În 1812, în apropierea ei, fusese ridicată clopotniţa cu 9 clopote aduse din Rusia. Numai unul dintre ele fiind turnat pe loc, cu o inscripţie ce denotă că a fost făcut cu cheltuiala arhimandritului Ignatie de la Sfânta mănăstire Chipriana. În 1821 mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni moare și este înmormântat, într-un cavou de piatră, chiar lângă zidul Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Între anii 1837-1873, în urma protestului monahilor atoniţi, mănăstirea revine
sub ascultarea mănăstirii Zografu. Iar arhiepiscopul își mută reședinţa la mănăstirea Hârjauca. În această perioadă stareţul, egumenul Ilarion (1837-1843), zidește în 1840 o mică Biserică de iarnă cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, cu un izvor chiar la intrare, și un bloc locativ cu două beciuri. Arhimandritul Metodie (1843-1859) a început construcţia unui mare bloc locativ în două nivele, dar n-a reușit să-l termine, pentru că a decedat. Stareţul, arhimandritul Teoctist (1859-1860) a sădit în preajma mănăstirii o livadă mare cu arbori fructiferi. În timpul stăreţiei arhimandritului Cosma (1860-1882) este dusă la bun sfârșit construcţia corpului de chilii începută de stareţul Metodie. Se mai construiesc alte trei blocuri și zidul de cărămidă din jurul mănăstirii. Tot el a refăcut iconostasul din Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 39
GHEIZERE SACRE La 9 martie 1873 averile mănăstirești din Basarabia sunt secularizate de către Ministerul de Externe al Imperiului Rus. Astfel, mănăstirea Zografu pierde totul. Stareţul Grigorie (1882-1890) a renovat acoperământul bisericii celei mari, contribuind și la zidirea Bisericii de iarnă a schitului Condriţa. Arhimandritul Teofilact (1891-1916) a înălţat noua Biserică de iarnă cu tot cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe în 1903-1905, iar hramul vechii Biserici de iarnă este schimbat în Sf. Nicolae. Cu jertfa enoriașilor, a fost procurat un clopot mare de peste 182 de puduri. A fost reparată biserica veche și două blocuri mari de chilii. S-a instalat apeductul. A fost construită o moară, două hambare mari pentru pâine. În acești ani mănăstirea a cunoscut o înflorire spirituală și materială. Pe lângă mănăstire a funcţionat o școală de copiști, în 1905 a fost deschis un Seminar Teologic. În 1915, în timpul Primului Război Mondial, mănăstirea Căpriana este scoasă de sub ascultarea mănăstirii Zografu și readusă în supunerea Bisericii Imperiului Rus. Stareţul rus, ieromonahul Iacov (1916-1918), în timpul războiului ruso-bulgar și al revoluţiei ruse, a risipit și a vândut aproape toate bunurile mănăstirii. După 1918, așezământul monastic Căpriana își recapătă statutul de până la 1698, adică de mănăstire de sine stătătoare. Prin 1938 se atestă o frumoasă perioadă de înflorire,– aici erau aproape 150 de călugări și fraţi. Apoi a urmat perioada ateismului sovietic. La 29 iunie 1940 mănăstirii i-a fost confiscată toată averea. În 1947 a dispărut fără urmă vestita bibliotecă a mănăstirii. Ultimul stareţ din perioada sovietică, egumenul Eugeniu (1952-1962) a oficiat ultima slujbă religioasă la 25 octombrie 1962. După care mănăstirea a fost închisă. Călugării și fraţii au fost alungaţi. Au fost furate icoanele și podoabele bisericești, clopotele. Biserica Sf. Gheorghe a fost transformată în depozit. În chilii a fost deschis un sanatoriu pentru copii bolnavi de tuberculoză. Iar Biserica Sf.
40 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Nicolae a devenit club sătesc în care se organizau serate, nunţi, petreceri. Ca o mărturie vie a tăvălugului comunist din perioada sovietică este monahul împovărat de ani, schiarhimandritul Iosif, care, în 1962, după închiderea mănăstirii Căpriana, s-a dus la mănăstirea Suruceni. Când s-a închis și mănăstirea Suruceni, s-a dus la Chiţcani, iar după închiderea mănăstirii de la Chiţcani, s-a întors la Chilia, la părinţi. A fost înrolat în armată tocmai în regiunea Gorki, în or. Suhobezvodnâi, unde se găsea lagărul deţinuţilor cu 145 mii de prizonieri de
război. Timp de trei ani a stat cu automatul în mână, cu Acatistul Domnului și Paraclisul Maicii Domnului ascunse în buzunarul de la piept. Era unicul soldat-monah care se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și mă ajută să termin armata și să nu împușc pe nimeni.” Se ascundea în camera le-
GHEIZERE SACRE ninistă, ca să-și facă rugăciunea după carte, măcar o dată pe săptămână. Se bucura când nimerea la post noaptea. Atunci putea să-și facă semnul crucii și câteva metanii fără să fie observat. Deja fusese pedepsit pentru semnul crucii făcut în public. Timp de 27 de ani mănăstirea Căpriana a fost închisă. S-a ruinat și s-a distrus totul. În februarie 1989 viaţa monahală este reluată cu stareţul, arhimandritul Iosif, fost stareţ al mănăstirii Suruceni. Reconstrucţia începută de el este continuată de stareţul ieromonah Serafim (1989-1992). Tot în 1989 se deschide Seminarul Teologic, care peste doi ani va fi mutat la mănăstirea Noul-Neamţ. În 1990 mănăstirea își recapătă 22 ha din fostele pământuri. Stareţul, arhimandritul Platon (1992-2003), continuă aceeași muncă de restaurare a complexului monahal. Intenţionează să construiască în vecinătatea mănăstirii un schit de maici cu hramul Sf. Muceniţă Varvara. Cu ajutorul miilor de voluntari și al statului, se adună importante mijloace financiare pentru renovarea mănăstirii. Din 2003, stareţ al mănăstirii Căpriana este arhimandritul Filaret. În această perioadă are loc finisarea lucrărilor de reparaţie masivă a blocurilor de chilii, a bisericilor, a zidului din jurul mănăstirii, a pavajelor din curte. Mănăstirea devine un important centru spiritual ortodox. Aici Sfânta Liturghie se oficiază zilnic, cu acatiste, tedeumuri, paraclise. Se citește neîntrerupt Psaltirea. Corul bisericesc de bărbaţi, impunător numeric, cu voci nemaiîntâlnite nicăieri în Moldova, este constituit din seminariști de la Chișinău și studenţi de la Academia de Muzică. Zilnic, de dimineaţă și până seara târziu, mănăstirea este vizitată de sute de pelerini din toate colţurile ţării și de turiști de peste hotare. Se zice că unii vin pe biciclete, tocmai de prin Cehia, și o găsesc după imaginea ei imprimată pe monede. Dacă o admiri numai cu ochii lor, vei vedea grandoarea și frumuseţea celor trei biserici, cu picturi și icoane. Lespezile cu inscripţii de pe
mormintele din curte. Solitudinea, curăţenia blocurilor de chilii cu cerdacele lor vechi. Clădirea stăreţiei. Eleganţa și armonia cromatică ce domină în jur: iarba mereu verde, înviorată de miile de petunii multicolore, de ţigăncușe galbene și trandafiri. Aleile pietruite pe care pășește grăbit câte un monah în caftan negru sau cu mantie plisată pe umeri, ușoară ca niște aripi fluturânde. Te vei duce să guști și apa de la fântâna cu căldarea plină și ceașca alături. Dar nu vei simţi ceea ce trăiesc vieţuitorii ei. Care își încep ziua odată cu toaca, înainte de 5.00, fiind chemaţi de glasul ei ritmic, bătut în lemn, la rugăciunea de dimineaţă. Numai ei recunosc semnificaţia bătăilor de clopot: ei știu când sunt chemaţi la Sfânta Liturghie și când sunt poftiţi la trapeză. Numai ei știu că orice ascultare se face cu rugăciune. Altă viaţă descoperi aici în zilele obișnuite. Liniștea este atât de largă, încât se înșiră până spre zarea crestată de păduri. Cel mai mare zgomot îl fac cântăreţii voluntari: rândunelele, sticleţii, vrăbiile, hulubii, atrași de arborii înalţi ai curţii și de turlele celor trei biserici. Câte o privighetoare caută să acopere ciocănitul supărător al ciocănitorii, care nu se vede din cauza frunzișului ce o ascunde. Din când în când, perechi de hulubi cu penetul lucitor, în care scânteiază soarele, taie liniștea cu fâlfâitul lor șuierător de aripi, mutându-se mereu de pe o turlă pe alta, de sub o streașină sub alta, de pe o creangă pe alta. Tot păsările se zbenguie și prin vișinii încărcaţi de rod din micul cimitir, ferit în partea de sus a curţii și parcă uitat de lume. Acolo liniștea nu mai tace, vorbește din inscripţiile de pe cruci, de pe grămada de lespezi acoperite cu marmură. Nu mai ţine seama de epoca în care au apărut, nivelează timpul împreună cu numele incrustate. Se zice că peste tot, în cimitir, pe unde calci azi au fost morminte, că pe timpul sanatoriului sovietic aici pășteau vitele. Dacă s-ar face săpături, s-ar mai găsi oseminte de ale monahilor care au slujit aici, ca și cele descoperite în jurul Bi-
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 41
GHEIZERE SACRE
sericii Adormirea Maicii Domnului. Care au fost adunate și reînhumate aici, cu rugăciuni și ectenii, într-un mormânt comun, pe a cărui cruce glăsuiește o inscripţie recentă: „Cu Sfinţii odihnește, Doamne, pe robii tăi”. Aici timpul nu se mai grăbește. Se măsoară cu veșnicia. Se grăbește numai ceasul mare și rotund de pe frontispiciul clădirii în două nivele, cu colonade, făcându-te să tresari. Se grăbesc vieţuitorii mănăstirii la locurile lor de ascultare. Se grăbește o căţelușă cu pete albe pe aleile cu flori până la ușa Bisericii Sf.Nicolae, apoi ţopăie nerăbdătoare cu lăbuţele, așteptând să iasă preotul, care a oficiat Sfânta Liturghie, începând cu zorii. Care mai are până în seară să oficieze taina cununiei unui șir lung de perechi de tineri. Să coacă prescurile, să ajute la tăiatul lemnelor pentru iarnă. Iar căţelușa nu-l reţine, a venit doar ca să-l salute și să se bucure că nu este uitată! Îi leagă o veche prietenie: – Am crescut-o de mică și am dat-o cuiva în sat. Ea însă, cum scapă din legătoare, vine și mă așteaptă la scară. Nu cere mâncare, caută numai vorbă. Apoi se duce. Și oamenii necăjiţi tot după vorbă vin la sufletele curate ale monahilor acoperiţi de har. Monahii de aici, deși au fugit de lume, lumea vine peste ei, de prin satele din jur și din altele mai îndepărtate, iar ei, plini de înţelepciunea divină, știu cum să-i mângâie cu vorba, să le insufle nădejdea, deși, poate că fiecare dintre ei își are și grijile sale. Grija lor comună este perioada de iarnă, când facturile la încălzirea cu gaz ajung până la 80 de mii de lei pe lună. Se gândesc tot mai insistent la încălzirea tradiţio-
42 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
nală cu lemne. Despre care amintesc sobele originale acoperite cu teracotă. Zidul înalt din jurul mănăstirii conţine și cărămidă făcută de monahi, care, pe lângă post și rugăciune, au pus în lut coji de ou și păr de cal, ca să fie rezistentă. Și la zidirea mănăstirii, în pereţi, se punea lână de oi. Florile din curte au fost sădite de enoriașe și elevi de la Pănășești și de la Vorniceni, acolo unde sunt pământurile mănăstirești, cu ferma lor de vite, de oi și de păsări. Oamenii din aceste sate sunt enoriașii constanţi ai mănăstirii. Cei din Căpriana nu prea vin. Dacă treci dincolo de zidul ce înconjoară mănăstirea, pe drumul ce duce spre pădure la Izvorul lui Avraam, începi să înţelegi de ce acesta e atât de înalt. Acolo, la câteva sute de metri de zid, domină barbaria post-sovietică. Din căsuţele taberei de odihnă a elevilor a rămas numai amintirea. Blocul iniţial, conceput pentru activităţi sportive, pe care mănăstirea intenţiona să-l ia pentru viitorul schit de maici, din poieniţa izvorului, a fost distrus înainte de a fi terminată construcţia lui. Un singur perete a rămas în picioare cu trei urme de geamuri. N-a putut fi cărat de aici nici fundamentul noii clădiri, după care plânge inima însoţitoarei mele: „La mănăstire se aduce, nu se fură”. Iar Izvorul lui Avraam, cu apă tămăduitoare, își murmură rugăciunea în liniștea pădurii. „În sânul pădurii, ca în sânul lui Dumnezeu!”. Numai oamenii fără credinţă devin mai indiferenţi decât turiștii. În vecinătatea izvorului stă să se prăvale o masă lungă, dărăpănată și ea, și cele două bănci lungi, paralele. Se simte că a fost o pornire foarte frumoasă. O denotă felul cum este instalat deasupra izvorului acoperișul său de formă triunghiulară din cărămidă, cu loc special amenajat pentru vasul cu apă, pe sub care trece ţeava cu două robinete laterale. Sus, pe fronton, e chipul Mântuitorului, din aramă, cu cununa de spini. Mai jos – un pește. „Peștele este simbolul creștinătăţii”. Nu se știe exact de ce apa izvorului este tămăduitoare. Poate pentru că trece pe sub rădăcinile copacilor. Poate că
s-o fi pus sfinţenie în ea, tămâie sau vreo iconiţă făcătoare de minuni. Dar, un lucru e bine știut de mulţi: folosită cu credinţă, tămăduiește bolile. Nu întâmplător i s-a zis Izvorul lui Avraam. Aici și aerul, și cântul păsărilor, și arborii au miros de sfinţenie. În spatele izvorului stă solitară o răstignire înaltă din lemn, care și-ar dori o candelă aprinsă. În stânga, sub rădăcinile dezgolite ale unui ulm bătrân, descoperi Chilia sihastrului. Mai exact, tot numai amintirea despre ea – numai urma ei adânc imprimată în pământ. „Ce istorie frumoasă mai are mănăstirea asta! da ei au scris în cartea ceea numai date din arhivă…”. Mă gândesc că noi, cei de azi, putem prelungi istoria acestei irepetabile mănăstiri, aflată pe o adevărată gură de rai natural. În pădure, în preajma Izvorului lui Avraam, ar putea fi înălţate niște clădiri asemenea Centrului spiritual ortodox „Sf. Daniil Sihastru” de la mănăstirea Durău, de peste Prut, pentru simpozioane și conferinţe preoţești, pentru tabere de creaţie a copiilor, cărora, de mici, în timpul educaţiei prin artă, să li se insufle și frica de Dumnezeu și atunci vom avea mai puţină bătaie de cap pe viitor cu infractorii... Părăsind această oază spirituală din zona codrilor Lăpușnei de altădată, intri în forfota cotidiană a lumii care se înghesuie să urce în microbuzul, în care urlă o muzică stridentă de manele și cântece de pahar, din care coboară lent un grup de elevi, veniţi de departe, însoţiţi de un preot. Printre ei este și un turist străin cu o carte poștală cu imaginea mănăstirii Căpriana întrebând: „Speak english?” Pentru ei, miile de copii care vizi-
GHEIZERE SACRE tează mănăstirea, și Izvorul lui Avraam din Poiana lui Chiprian ar fi atrăgător și mai mult decât tămăduitor. Ar deveni un adevărat izvor spiritual, povăţuitor pe calea spre Dumnezeu, dacă acei care au mijloace financiare l-ar primeni dându-i și o menire cultural-ortodoxă.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 43
Auguriada
NUCUL COPILĂRIEI MELE Asemeni unui Hercules Te înălţai voinic, frumos, Că păsări veneau într-ales Să cânte-n raiul tău frunzos. Veneam în umbra ta și eu, Copil de joacă, visător, S-admir făptura ta de zeu Și să ascult cântarea lor. Adeseori mă legănai În zi de Paște și de-Ajun, Prieten credincios mi-erai, Iar eu ţi-am fost un frate bun. În vârful tău când mă-avântam, Să sparg fereastră către zări, Atât de încântat eram Și-atât de fulger în mișcări, Încât cu ramu-nmugurit Am scris pe cerul larg deschis... Să nu te mire c-ai citit Întâiul meu poem nescris...
44 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada
DAR NICI O CLIPĂ... Nu poţi trăi fără lumina frunzei Și fără-aroma florilor de tei, De te-ai născut cu zâmbetul pe buze Și-n suflet cu vâlvoarea dragostei. Nu poţi trăi fără de neam și ţară, Precum fără-adevăr nu poţi trăi; Când totul e pe cale să dispară, Destinu-ţi legi de verbul „a iubi”. Nu poţi trăi fără copii, iubită, Fără căldura casei părintești, De vrei să-ncerci a anilor ispită Și viaţa-n fericire s-o trăiești. Nu poţi trăi ca puiul sub aripă, Chiar dacă singur ești sau ești minor... Nu poţi trăi fără trecut o clipă, Dar nici o clipă fără viitor!
Iuliu CÂRCHELAN
75 #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 45
UN JUBILEU FĂRĂ UN AN
NICOLAE ROȘCA
FELICITĂRI
BUNA, „BUNĂ DIMINEAŢA!”! LA MULŢI ANI!
În imagini - secvenţe din emisiuni și câţiva dintre protagoniștii minunatului spectacol matinal.
46 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
UN JUBILEU FĂRĂ UN AN
O
ricât de multă dreptate ar avea unii care zic că la Televiziunea Naţională a Moldovei nu prea ai ce privi din cauză că majoritatea emisiunilor, elaborate acolo, sunt proaste sau foarte proaste, eu unul sunt de altă părere. Cel puţin, nu sunt atât de categoric ca și criticii Televiziunii Publice. Uneori, eu chiar am ce privi la televiziunea noastră. Vreţi - credeţi. Nu vreţi - cum doriţi… De exemplu, emisiunea cea matinală… cum i se zice… ah, da, chiar așa și o cheamă - „Bună dimineaţa!”. Dacă se întâmplă să deschid televizorul la timpul potrivit, dacă vocea dulce a unei fete frumoase mă salută cu „Bună dimineaţa!”, pot zice că în ziua ceea întârzii cu siguranţă la muncă, iar o mulţime de treburi le amân pentru altă dată. Fiindcă nu mă pot desprinde de televizor. Prin asta e și rea emisiunea respectivă, - că e foarte bună! Dacă m-aţi ruga tare, v-aș povesti câte ceva despre fata sau fetele celea deosebit de frumoase, care ne salută cu „Bună dimineaţa!” în fiecare dimineaţă. Dar, din păcate, nu știu nimic despre dânsele. Nici măcar cum le cheamă… Însă aș putea să vă spun multe despre fiecare actor al acestei piese matinale, pentru că - știţi deja: toţi mi-s dragi și-i privesc zilnic. Știu, unii vor zice că sunt în mintea copiilor. Pentru că, pretind ei, emisiunea asta este privită exclusiv de copii. Ei, și! Ce e atât de rău în a fi copil? Și-apoi, să vă spun și eu ceva: dacă aţi observat că emisiunea place copiilor, să știţi că e bună. În chestia asta micuţii sunt barometre mai mult decât exacte! Tragedia e că plăcerea matinală a micilor telespectatori durează o foarte scurtă perioadă de timp, fiindcă pe unii îi așteaptă grădiniţa, iar pe alţii școala. Și atunci, smulși de lângă ecrane, cei mici dau frâu liber sfintei lor supărări și strigă în glas: – Da-a, vreau să fiu și eu mare, să nu mă mai duc la școală! În viziunea lor, avantajul celor maturi stă anume în libertatea asta
de a privi „Bună dimineaţa!” până îi apucă „Bună seara!”… Dar nu e chiar așa. Pentru că și maturii se grăbesc cu treburile lor la fel de mature, lăsând minunata emisiune în seama bunicuţelor și a pisicuţelor. Care, atunci când iarăși se adună cu toţii acasă, încep să le povestească celor dragi ceea ce n-au apucat să vadă cu ochii lor. Desigur, mai mult povestesc bunicuţele… Iată de ce regret uneori că nu am nici bunicuţă și nici pisicuţă. Norocul meu e că am un nepoţel, care, elev în clasa întâi, află de undeva tot ceea ce nu apuc eu să privesc la „Bună dimineaţa!”. Iar seara îmi povestește și mie. E o idilă, care, dacă nu ar fi emisiunea „Bună dimineaţa!”, nu ar exista nici ea. Și-atunci - vă daţi seama cât de tristă ar fi lumea asta?!
P. S. Am uitat să vă mai spun ceva. În formatul actual, emisiunea „Bună dimineaţa!” a împlinit 9 ani. În acest decembrie. Pe 22…
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 47
IANUARIE
L
M Mr J
V
S
2 9 16 23 30
3 10 17 24 31
6 13 20 27
7 14 21 28
4 11 18 25
5 12 19 26
La Mul
D 1 8 15 22 29
FEBRUARIE
L 6 13 20 27
M Mr 1 7 8 14 15 21 22 28 29
J 2 9 16 23
V 3 10 17 24
S 4 11 18 25
D 5 12 19 26
D 1 8 15 22 29
MARTIE
L 5 12 19 26
M Mr J 1 6 7 8 13 14 15 20 21 22 27 28 29
V 2 9 16 23 30
S 3 10 17 24 31
D 4 11 18 25
APRILIE
MAI
L 7 14 21 28
M 1 8 15 22 29
Mr 2 9 16 23 30
J 3 10 17 24 31
V 4 11 18 25
S 5 12 19 26
L
M Mr J
V
S
2 9 16 23 30
3 10 17 24
6 13 20 27
7 14 21 28
V 1 8 15 22 28
S 2 9 16 23 30
4 11 18 25
5 12 19 26
D 6 13 20 27
IUNIE
L
M Mr J
4 11 18 25
5 12 19 26
6 13 20 27
7 14 21 28
D 3 10 17 24
IULIE
þi Ani! AUGUST
L 6 13 20 27
M Mr 1 7 8 14 15 21 22 28 29
J 2 9 16 23 30
V 3 10 17 24 31
S 4 11 18 25
L
M Mr J
V
S
2 9 16 23 30
3 10 17 24 31
6 13 20 27
7 14 21 28
D 1 8 15 22 29
S 1 8 15 22 29
D 2 9 16 13 30
S 3 10 17 24
D 4 11 18 25
4 11 18 25
5 12 19 26
D 5 12 19 26 SEPTEMBRIE
L
M Mr J
V
3 10 17 24
4 11 18 25
7 14 21 28
5 12 19 26
6 13 20 27
OCTOMBRIE
L 1 8 15 22 29
M 2 9 16 23 30
Mr 3 10 17 24 31
J 4 11 18 25
V 5 12 19 26
S 6 13 20 27
D 7 14 21 28
NOIEMBRIE
L 5 12 19 26 DECEMBRIE
L
M Mr J
V
3 10 17 24 31
4 11 18 25
7 14 21 28
5 12 19 26
6 13 20 27
S 1 8 15 22 29
D 2 9 16 23 30
M Mr J 1 6 7 8 13 14 15 20 21 22 27 28 29
V 2 9 16 23 30
STELE ȘI CONSTELAȚII
GUTIERA PRODAN
DOUĂ INIMI – GEMENE
FESTIVAL CU AROMĂ SACRĂ
S
punea cineva (și pentru că era un înţelept, știa bine ce spune!) că melodiile lui Ion Aldea-Teodorovici, exprimate sonor de minunata sa voce, alături de tot atât de minunatul glas al Doinei, au un miros sacru... L-am întrebat: „Ce este mirosul sacru?”, și omul înţelept mi-a explicat:
50 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
„Ascultă-i pe Ion și pe Doina! Ascultă-i pe Doina și pe Ion!”... Poate, asta ar fi una din explicaţiile acelui miraculos fapt că Festivalul Internaţional „Două inimi-gemene” cucerește mereu orizonturi noi, difuzând acest „miros sacru” până acolo, unde mai poate fi găsit cineva, care încă nu l-a cunoscut...
STELE ȘI CONSTELAȚII – Este un Festival al nostru și al tuturor, pentru că în cadrul lui sunt rememoraţi doi artiști îndrăgiţi de toată lumea, afirmă Eugenia Marin, mama dreaptă a celor două inimi îngemănate. – La ediţia din acest an a Festivalului au participat reprezentanţi din 13 ţări, care s-au produs pe cele mai importante scene din capitală - cea a Teatrului „Mihai Eminescu” și, respectiv, a Palatului Naţional, ne informează cu amabilitatea-i cunoscută doamna Eugenia Ursu, secretar general al Federaţiilor și Cluburilor UNESCO, membru al Comitetului de organizare a Festivalului și membru al juriului. La toate secţiunile au concurat voci, - unele mai frumoase decât altele. Este foarte important că nici un participant, fie autohton sau din afară, nu a venit la Festival doar așa, ca să vadă Chișinăul, ci să-și etaleze harul și măiestria. Trebuie să vă spun că Festivalul Internaţional „Două inimi-gemene” și-a dobândit de mult statutul de rampă de lansare în muzica cea mare. Așa a fost și la actuala ediţie a Festivalului. Membrii juriului și Comitetul de organizare, în frunte cu Eugenia Marin și Cristofor Aldea-Teodorovici, respectiv, director si președinte al Festivalului, au rămas plăcut surprinși de modul în care a derulat el și deja se gândesc la ediţia jubiliară din 2012, la care, credem, vor fi și mai multe surprize. Se știe că piesele lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt de o muzicalitate și o expresivitate rară, și ne bucură faptul că aceste cântece sunt promovate de către concurenţi și la alte festivaluri internaţionale. Prezenţa celor două simboluri ale culturii noastre ne unește prin dragostea pe care au cântat-o ei, ne fac mai buni, mai iubitori, mai apropiaţi unii de alţii. Probabil, asta și este explicaţia că la toate ediţiile acestui minunat Festival vin interpreţi de pretutindeni, din toată lumea. Dar cei mai mulţi sunt de la noi. Fiindcă suntem noi înșine – toţi acei, care îi cunoaștem și îi iubim…
Vă lista eaţilor m ă t n e z pre rtată a Laur 2011. a i prescu lului ţ i d e ”, a; Festivainimi-gemenZeIȚIE: Moldov șul Bălți, ra O ă o P u in M d o ; „D A CO inău PAȘA CȚIUNE din Chiș i Valeriu
lu BU 1. SE ânia. acordat iana ȘTIR l I a fost rași, Rom rentei D lă u ă c C n o in Premiu c d venit a PÂRVU l II i- a re de Denis t ri Premiu e c u lgaria; : c ânia; COPII I a fost rgas, Bu E II u R l B A iu T in uci,Rom c E d m e R V T P , E Pre R N C E A N TL INT i DO gelei BÂ IUNEA reei BRA Cristine ău, și An 2. SECŢ ău, And acordat in in t iș s iș h h fo C , C a , N AN l Mare OȘCOVA ei BRESC Premiu Ștefan R nit Dian e r: v lo re ţi craina. n a ilI Izrael; oncure O din U , c IL t N A a J O Premiu S U rd L o M E D t ac nei ianei JU l II a fos nia, și A ova, și D Premiu ți, Româ ld la o a M G i, , lț ARIA GA, Bă nei ZAH ; I: enit Dia v re Chișinău MATUR a ii Noi, I E II l AGA din AI, Anen RETAR N L P A Premiu A R P E M A l T P IN an ure IUNEA lui Cristi ceni, și A 3. SECŢ acordat OȘU, Bri t R s n fo a to n e IAN din lor: A l Mar lena ESA E Premiu ncurenţi o e c d i it ș n e heia l I a rev in Adâg Premiu a; ȘCIUC d E Z A ldova, H Moldov s rhei, Mo e Mos d O t a in g d ti N ș ŢA t câ l II a fos Stelei BO aria. Premiu acordat t s VA, Bulg fo O a S I A II N l ; A iu T ia A m n vei Pre Arme și Dorisla
#06 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 51
Auguriada BOGĂŢIA Cântecul privighetorii, Floarea de salcâm ce-mbată Cu aroma ei de miere Inima-mi și firea toată; Trandafirii ce-mi duc dorul Cu petalele în rouă Să-i cuprind, să mă sărute La-nceput de ziuă nouă; Zborul lin de rândunică, Precum undele pe ape În amiezile de vară, Când vin cerbii să se-adape; Firul ierbii ce se-apleacă Potopit în zori de-o turmă, Pragul casei care-așteaptă Revenirea-mi de pe urmă; Ţara, neamul, graiul mamei, Împlinirea cea de-o viaţă, Leagănul copilăriei, Fiul drag, iubita soaţă, Toate sunt – destinul, rostul, Moștenirea mea cea mare... Pot s-o dăruiesc vreodată, S-o împart cu orișicare? Eu știu: dacă port un nume, De părinţi mi-a fost dat mie, Precum dată mi-e de Domnul Și această bogăţie! 52 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75 5
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada E STEAUA MEA DE PAZĂ? Se lasă-amurgul peste codru. Umbre Se furișează-agale, moi culbeci, Învăluind în mantii reci și sumbre Pământ și ape, arbori și poteci. Pe drumul care duce înspre stână Se-aud tălăngi, iar dinspre râu răzbat Duioase triluri, - salcia bătrână Și cu privighetoarea stau la sfat. În liniștea de vis și vrajă plină Un greier își acordă jos, la râu, Vioara-n unison cu unda lină Și adierea lanului de grâu. Câmpia doarme. În văzduh plutește Al ierbii șopot îngăimat de vânt. E noapte. Bezna crește, se-nteţește, Și tihna se așterne pe pământ. Dar ce se-ntâmplă? Raza unei stele Cu floarea-i de lumină-a spart un nor, Străluminând coline și vâlcele, Și s-a oprit la geamul meu de zor... E steaua mea de pază? Când și cine A juruit să fie-așa mereu – Cu cât mai mult se-apropie de mine, Cu-atât mă-ndepărtez de dânsa eu?! E noapte. Bezna crește, se-nteţește, Și tihna se așterne pe pământ.
Câmpia doarme, în văzduh plutește Al ierbii șopot veșnic ca un cânt!
Iuliu CÂRCHELAN
75 #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 53
STELE ŞI CONSTELAŢII
PAVEL PROCA
DIALOG PRINTRE STELE
CEASUL LUMII S-A OPRIT
54 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
STELE ŞI CONSTELAŢII
E
ra un vers din Alecsandri și un testament din Delavrancea, căci jocul lui era stors din inima nopţilor cu Vifore și Luceferi, în care moartea caută decepţia și osânda, iar viaţa acoperă cu boare de legendă adevărul crud, silindu-l să murmure întruna: „Deziluzie, ce limpede e chipul tău...” PAVEL PROCA: – Scoală, frate, scoală, frate, zorile se-aprind... te-am trezit din somn? IULIAN CODĂU: – Crezi că aici este și somn? P. P.: – Te-ai trezit din somn de moarte... IU. C.: – Ca viteazul din poveste? P. P.: – Hai că-i bună! Ai început-o ovreiește. IU. C.: – Adică? P. P.: – Răspunzi la întrebare cu altă întrebare. IU. C.: – Zi „mersi” că nu debitez în idiș, ivrit, ebraică și celelalte... P. P.: – Ai devenit poliglot? IU. C.: – De nevoie. Știi câţi iudei sunt aici? P. P.: – Bănuiesc... Am răsfoit Biblia. IU. C.: – Citește-o că-ţi va prinde bine la „examene”... Jure divina. P. P.: – Lasă aluziile netrebnice... Hai să trecem la ale noastre. IU. C.: – Aici toţi și toate-s ale noastre. P. P.: – Te cred. Cum ai ajuns? Cu
În spectacolul „Doi morți vii”
cine te-ai întâlnit? IU. C.: – Cu ai noștri și ai ne ai noștri. Ţi-e dor de Mihai Ciobanu? P. P.: – Mi-e dor. Ce face? IU. C.: – Prinde pește cu fatca. Peștișori de aur. Îi prinde și-i aruncă în apă. Un heleșteu de aur... P. P.: – Nu-i ispitește de cele trei porunci sacramentale? IU. C.: – Nu. A scăpat, în sfârșit, de grija banilor. Și de mizerie. La ce bun să chinuie peștișorii? P. P.: – Prinde aur fără Andrei Moraru și Vasile Buzatu? IU. C.: – Aș! Nu se despart, de cum s-au întâlnit. Fraţi siamezi. Parteneri de vecie. Pun la cale turnee „la ţară”. Cu „Vivat Cuţulea!” de Gheorghe Malarciuc. L-au luat și pe Andrei Cuciuc în trupă. P. P.: – Bine au făcut! Tot de-al nostru. IU. C.: – Aici străini nici nu-s. P. P.: – Asta vă mai lipsea. Avem destui acasă.
– A TRECUT, CU SUCCES, „CARANTINA” ȘI MIHAI GRECU, BĂLŢEANUL. SĂDEȘTE BUTAȘI DE VIE, POMI ȘI FLORI. GRĂDINA RAIULUI E MAI DIN RAI DE CÂND A VENIT EL. HARNIC, DE SE CRUCESC ÎNGERII. ION GHEORGHIŢĂ SCRIE O PIESĂ NOUĂ – „DIMITRIE CANTEMIR-2”. #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 55
STELE ŞI CONSTELAŢII – ILIE TODOROV NU SE DĂ DUS DE LÂNGĂ GOGOL. ÎL DESCOASE ÎNTRUNA. ȘI NOTEAZĂ CEVA PE UN PERGAMENT. FACE MIZANSCENE ȘI RÂDE CA UN ZĂLUD: „ACUM DE M-AȘ VEDEA PE SCENA „LUCEAFĂRULUI” – LE-AȘ ARĂTA CINE-I NIKOLAI VASILEVICI!”. QUOT ERAT FACIENDUM.
Iulian Codău și Glebus Sainciuc cu nepoțica
IU. C.: – Vitalie Baltag cu Pavel Savin traduc piesa în nu știu ce limbă. Zic că-i mare secret de stat... adică de rai. Deștepţi foc, smash eroii. P. P.: – Emil Dodiţă e tot plin de voie bună? IU. C.: – Comediant, dom’le! A aruncat cravata. Și-a pus papion și frac. S-a îndobrit cu Aurel Scobioală. Unul prujește snoave teatrale, altul răstoarnă „Ulciorul cu pătăranii” scriitoricești. Stan și Bran. Aplauze, flori... P. P.: – Și banchete! IU. C.: – Aici nu se dughește! Se cântă cu mintea trează. P. P.: – Nu-mi vine a crede... IU. C.: – Vei veni și vei vedea. P. P.: – Ospitalier mai ești, maestre! IU. C.: – A trecut, cu succes, „carantina” și Mihai Grecu, bălţeanul. Sădește butași de vie, pomi și flori. Grădina raiului e mai din rai de când a venit el. Harnic, de se crucesc îngerii. Ion Gheorghiţă scrie o piesă nouă – „Dimitrie Cantemir-2”. Ion Creangă, Vlad Ioviţă și Gicu Vodă caută alt paznic la „porţile raiului: tot cu turbincă, dar să nu-l mai cheme Ivan”. Anatol Codru a căzut de acord, cioplind verdictul pe PIATRA DE CITIRE. P. P.: – Ai amuţit? Cam lungă pauza. Aștepţi reacţia publicului? IU. C.: – Pe naiba! Doamne, iartă-mă că am spus o neghiobie. Vocabular pământesc. Nicolae Corlăteanu și Ion
56 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Osadcenco sunt de acord cu mine: „Buruienos mai vorbiţi pe Terra voastră...” P. P.: – Vorbește, vorbește... Te ascult atent. Schimb de experienţă... IU. C.: – Vasile Tăbârţă, Iacob Burghiu și Ion Popescu îmi tot dau târcoale. P. P.: – Vreo ofertă de film? IU. C.: – Ai ghicit. Leonid Mursa i-a smuls din taclale și i-a pus la muncă. Scriu un scenariu după toate piesele lui Ion Puiu. Au zis că-i gata. Caută echipă de filmare. P. P.: – Cine-l montează sau cum se mai spune pe la voi? IU. C.: – Iacob cu Ion... Cu Popescu, măi, nu cu dramaturgul! Vasica va juca toate rolurile centrale, secundare și episodice. Pe mine și pe Gheorghe Haso ne-au boierit în „masovkă”. Bagabonţi. Ion Podoleanu le-a zis „zăbăloși”. Pentru mine-s frumoșii nebuni ai marelui cer. Quot capita, tot sensus, cum spun amicii mei romano-latini. P. P.: – Cu actori din alte teatre te întâlnești? IU. C.: – Zi și noapte. P. P.: – Aveţi și nopţi acolo? Nopţi albe? IU. C.: – De unde? Așa veni vorba. Ilie Todorov nu se dă dus de lângă Gogol. Îl descoase întruna. Și notează ceva pe un pergament. Face mizanscene și râde ca un zălud: „Acum de m-aș vedea pe scena „Luceafărului” – le-aș
arăta cine-i Nikolai Vasilevici!”. Quot erat faciendum. P. P.: – S-a împăcat cu Sandri Ion Șcurea? IU. C.: – Camarazi la cataramă! Nedespărţiţi în clipele de răgaz. În cele de creaţie Şcurea e în altă „bandă”. P. P.: – Cu cine? IU. C.: – Cu Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Mitică Caraciobanu și Petrică Teodorovici. P. P.: – Șatra cu lăutari urcă la cer? IU. C.: – Unde să mai urce, dacă-s în cer? Pasc o herghelie de cai pursânge. Cu Barbu Lăutarul după ei. Când începe a psalmodia Caraciobanu: „Lume, lume...”, bocesc și arhanghelii. P. P.: – Cu Barbu, nu cu Serghei Lunchevici? IU. C.: – Lunchevici nu se dă rupt de lângă Ciprian Porumbescu. Îi tot cântă „Balada”, compozitorul schimbă ceva și dirijorul o ia de la început. El – la vioară și Nicolae Sulac – din gură. Apostolii își șterg lacrimile cu toiegele. Quo ad hoc. P. P.: – Apropo, Veniamin Apostol e tot în ceata voastră? IU. C.: – În a cui poate să mai fie? Veniamin, Anatoli Efros și Aleksandr Vampilov „vânează raţe”. Și, când ajung la concluzia unanimă că au dibuit codul spectacolului, apare, dintr-un nor, farmazonul de Gheorghe Cincilei, analizează, argumentează, critică totul de-a
STELE ŞI CONSTELAŢII
valma, își pune aripile și... zburat a fost. P. P.: – Montaţi și spectacole? IU. C.: – Montăm. Să nu uităm profesia. Eugen Platon își încearcă norocul pe lângă Maria Cebotari. Alexandru Fedco e manager și impresar. Efim Lazarev, Eugenia Todoraşcu și Spiru Haret, împopoţonaţi în straie marinărești, îl pândesc pe Todorov prin toate colţurile raiului și-l iscodesc, dându-și ghionturi: „Acum crezi în „tragedia
noastră optimistă”, colega?”. Quot erat demonstrandum. P. P.: – Nu te-ai lăsat de latină nici aici... IU. C.: – Cum să mă las! Abia am început s-o studiez „capital”. P. P.: – Iar de unul singur? IU. C.: – Ba bine că nu! Am un profesor-magistru! P. P.: – Caligula? IU. C.: – Pușchea pe limbă! Eugeniu
– ION CREANGĂ, VLAD IOVIŢĂ ȘI GICU VODĂ CAUTĂ ALT PAZNIC LA „PORŢILE RAIULUI: TOT CU TURBINCĂ, DAR SĂ NU-L MAI CHEME IVAN”. ANATOL CODRU A CĂZUT DE ACORD, CIOPLIND VERDICTUL PE PIATRA DE CITIRE.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 57
STELE ŞI CONSTELAŢII – BORIS HARCENCO M-A TIPĂRIT PE UMĂR ȘI A SPUS CĂ-I BUNIȘOARĂ. DE NU MĂ GRĂBEAM „CU ȘATRA LA CER” – PUTEA FI ȘI MAI BUNIȘOARĂ. „GÂNDURILE TRUNCHIATE” LE-AU PLĂCUT TUTUROR.
Ureche. Marele corifeu – Eugeniu Ureche! Tocesc aforisme, fraze înaripate, monologuri celebre de mi se topește limba în gură: „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? O tempora! O mores!” În curând trecem la limba greacă. P. P.: – Faci notiţe pe nojiţe? IU. C.: – De ce le-aș face? Am manuale berechet. P. P.: – Unde? IU. C.: – În bibliotecă. Vasile Constantin e mai marele pe tomurile raiului. Ca și la UNITEM, pe timpuri. P. P.: – Și moșu-său ce mai izvodește? IU. C.: – Nea Costache Constantinov, Matei Millo și Miluţă Gheorghiu îi prezintă lui Vasile Alecsandri „Chiriţele”. Ai văzut vreodată cum râde „cu clăbuci” un poet-ministru, un poet-academici-
58 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
an, un poet-diplomat, un poet-„rege-al poeziei”? P. P.: – Nu... IU. C.: – Vino și vezi. P. P.: – Mulţam pentru invitaţie. IU. C.: – Pentru puţin – cum vă exprimaţi voi, pământenii. Pe Valeriu Cupcea l-am zărit de câteva ori. Plămădește un recital regizat de „bădiţa Mihai”. A mai avut câteva, dar acesta, spun spectatorii cu vechime, va fi „jos pălăria!”. Ion Aldea- Teodorovici a compus muzica. Divină! Deși aici totul e divin... Lazăr Dubinovschi l-a pus pe Eminescu în locul lui Puşkin pe Aleea Clasicilor noștri. Pictorul Mihai Grecu și sculptorul Tudor Cataraga ctitoresc paraclisul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.” P. P.: – Să dea Domnul...
IU. C.: – Domnul e cu noi. P. P.: – Uitasem... IU. C.: – Vine timpul și o să ţii minte. P. P.: – Iar o-ncepi? IU. C.: – De profundis clamat. P. P.: – Bun profesor de latină ai! Andrei Băleanu e tot trist? IU. C.: – Trist cu nenea Iancu Caragiale. P. P.: – Și-au dat „zdraste”? IU. C.: – Chiar a doua zi. Pun hojma la cale niște „nopţi furtunoase” și niște „momente” îndrăcite – iartă-mă, Doamne! – de-și astupă sfinţii ochii cu urechile. „Iunion”, stimabile! P. P.: – Pacea și veselia vă înconjoară pe-o gură de rai. IU. C.: – Da... Am avut și una, și alta până... P. P.: – Până când? IU. C.: – Până a venit Vasile Pascaru.
STELE ŞI CONSTELAŢII Cum s-a înălţat, cum a și început filmele despre războaie, revoluţii, eliberări... Sapă cucernicii tranșee și cazemate, de le plâng de milă și cei din iad. P. P.: – Dumneata nu ţărnuiești? IU. C.: – Nu. „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile, și neamul...” Glumesc. Am stat odată la sfat cu „bardul de la Mircești”. Mi l-a lăudat pe Alexandru Lăpuşneanul. Rolul, nu pe domnitor! P. P.: – Cu voievodul te-ai întâlnit? IU. C.: – Am și discutat. L-a poftit și pe Ioan Vodă cel Cumplit. Primul zicea că piramida de capete trebuie să fie nu din 47 de tidve, ci de două ori mai mare. Al doilea a căzut de acord. Cu o condiţie: ciocoii să nu fie decapitaţi, ci legaţi de cozile cămilelor. Au o herghelie întreagă pentru acest „bairam”. P. P.: – Tot nu pot uita trădarea și trădătorii... IU. C.: – Păcatele se iartă, trădările – niciodată! P. P.: – Ai vorovit și cu Măria Sa Ștefan? IU. C.: – Încă nu. Delavrancea îi citește o piesă nouă. I-a plăcut titlul lui Val Butnaru – „Apusul de soare se amână”. Marele Domnitor e de acord: trebuie amânat! Cu această ocazie Alexandru Plămădeală modelează altă statuie. P. P.: – Tot cu turcii se războiește? IU. C.: – Nu. Cu osmanlâii s-a împăcat. Se bate cu acei care i-au furat Muntele și Marea. P. P.: – Ne-au furat... IU. C.: – I-au furat! Lui i-au furat! El le-a cucerit! El le-a apărat! Noi am dat până și Nistrul. P. P.: – Avem de unde da... IU. C.: – Lui să i-o spui, papugiule! P. P.: – Nu ai răbdare să mă vezi legat de coada cămilei? IU. C.: – Ba am. Glumesc. Aici toţi glumesc. Se iartă și se împacă... P. P.: – Chiar și la petreceri? IU. C.: – Cu ambrozie și nectar mintea-i lucidă mereu, zurbagiule. P. P.: – O fi, dacă zici. Cum ţi-a părut cartea „Teatru pe roate”? IU. C.: – Boris Harcenco m-a tipărit pe umăr și a spus că-i bunișoară. De nu mă grăbeam „cu șatra la cer” – putea fi și mai bunișoară. „Gândurile trunchi-
Iulian Codău cu micii săi spectatori
ate” au plăcut tuturor. P. P.: – Ambele vorbesc despre noi... IU. C.: – Despre noi, nu zic ba. Dar în hârţoagele mele erau mai palide. P. P.: – Fiat lux! IU. C.: – O dai și tu pe latinește! Nu-i prea devreme? P. P.: – Ebraica încă nu am învăţat-o. IU. C.: – Nici nu-ţi trebuie. Învaţă româna. Eu, aici, o studiez dăscălit de ilustrul Eugen Coşeriu. Victor Ciutac îi citește lui Grig Vieru „Exilaţi în umilinţă” și „Povestiri de acasă”. Vasile Vasila-
che și Serafim Saka îl redactează din mersul cititului. Anatol Pânzaru, Victor Odagiu și Anatol Burlacu sunt la o stropitură de busuioc de mine. Deschidem stagiunile fără a le mai închide. Pentru noi toţi cei de aici, CEASUL LUMII S-A OPRIT.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 59
STELE ŞI CONSTELAŢII
PAVEL PROCA
CINEVA, ÎNTRE DOUĂ EMISFERE...
MONOLOGUL GENTILOMULUI GRĂBIT
A
bsolvent al facultăţii de istorie șii filologie loloogie a Institutului Inst 0 Ab „Ion Creangă”, 1960. Absolvent al facultăţii de actorie a Conservatorulu rului „Gavriil Musicescu”, 1964. Discipol al celebrului regizor, pictor și scenograf N Nikolai Akimov. Un sfert de veac regizor la Teatrul Academic „A.S.Pușkin”. sp Se spune că soarta creaţiei regizorale este una di dintre cele mai paradoxale: strălucește ca Steau Steaua Polară călăuzitoare prin negură și se risipeș risipește ca pâcla, devorată de razele soarelui-răsare Carul Mic al lui Andrei Băleanu s-a lui-răsare. dove a fi mai mare decât Carul Mare dovedit al oopozanţilor săi. Spre regret, în final s-a metamorfozat în car funebru. Teatr trul este unul dintre cele mai triste loccuri din lume. După căderea cortinei, d după ce apun ultimele luminiţe ale re reflectoarelor, scena devine necropolă. C Cripta personajelor care cu ceva clipe în urmă erau vii: iubeau, urau, iertau, râde deau, plângeau. Cavoul lui Andrei Bălean leanu e scena Teatrului Academic. A fost nevoi nevoit să monteze și piese proaste pentru a se apropia de piese deștepte. Ultimele l-au însoţit, îndoliat îndoliate, până la cimitirul Eternitate. 60 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
STELE ŞI CONSTELAŢII ÎN TOAMNA ANULUI 1992 NE-AM ÎNTÂLNIT LA BUCUREȘTI. LA FESTIVALUL NAŢIONAL „ION LUCA CARAGIALE”. LOCUIAM ÎN HOTELUL „DOROBANŢ”. ZECE ZILE AM COLINDAT STRĂZILE MICULUI PARIS. ZECE SERI AM APLAUDAT SPECTACOLE, MONTATE DE TOMPA GABOR, SILVIU PURCĂRETE, ALEXANDER HAUSVATER, NICOLAE SCARLAT, ALEXANDRU DARIE. ZECE NOPŢI L-AM ASCULTAT, L-AM PREŢUIT, L-AM ADMIRAT.
Î
n toamna anului 1987 ne-am întâlnit la Kiev. La Festivalul Unional Proza pe scenă. Locuiam în hotelul Moskva. Zece zile am colindat străzile vechii metropole. Zece seri am aplaudat spectacole, montate de Edmuntas Nekroşius, Temur Ciheidze, Henrieta Ianovskaia, Andrei Borisov, Anatoli Vasiliev... Zece nopţi l-am ascultat, l-am preţuit, l-am admirat. În toamna anului 1992 ne-am întâlnit la București. La Festivalul Naţional Ion Luca Caragiale. Locuiam în hotelul Dorobanţ. Zece zile am colindat străzile Micului Paris. Zece seri am aplaudat spectacole, montate de Tom-
pa Gabor, Silviu Purcărete, Alexander Hausvater, Nicolae Scarlat, Alexandru Darie. Zece nopţi l-am ascultat, l-am preţuit, l-am admirat. Neuitatele monologuri nocturne le-a publicat, mai târziu, în presa republicană. Răscolind prin cotloanele memoriei, încerc să mai fiu o dată spectatorul pledoariilor rebelului teatralist basarabean (Eu sunt român basarabean, stimabile!). HOTELUL „MOSKVA”. – Teatrul e o comunitate de dezmoșteniţi, în care mă descopăr pe mine în alţii și îi descopăr pe alţii în mine. E o gintă spirituală, legată
Familia Băleanu în Grădina Publică „Ștefan cel Mare”
printr-o durere. Teatrul, care mi-a produs atâtea dureri, necazuri, atacuri de cord... mi-a dăruit, cu bunăvoinţă, destule stagiuni norocite, dând adânc sens vieţii mele. Anume în teatru m-am întâlnit cu adevărat și cu Gogol, și cu Caragiale, și cu Shakespeare, și cu Anouilh, și cu Despot-Vodă. Detest cârmacii ideologici care șterg la repezeală, cu buretele jegos, tot ce a fost viaţa noastră în teatru și teatrul vieţii noastre. Uneori ne facem a uita că avem cu toţii destule păcate. Prin „toţi” am în vedere și actorii, și regizorii, și dramaturgii, și criticii. Cu timpul, am pierdut frumuseţea cuvântului scenic. Splendoarea cuvântului românesc. Dar și cultul actului scenic. Întruna dăm vina pe crize. Financiare, spirituale, istorice. Uităm că de la Eshil încoace teatrul e în veșnică criză. Ce-i drept, în anumite perioade de timp mai răzbăteau, ca firul ierbii prin asfalt, câte „O noapte furtunoasă”, câte o „Ciocârlie”, câte un „Revizor”, câte un „Solo pentru orologii”, câte un „Azil de noapte”, care încercau să destrame vechile clișee repertoriale. Hamlet i-a spus lui Claudiu, prin teatru, ceea ce nu putea să-i spună prin grai viu, direct. Andrei Băleanu,
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 61
STELE ŞI CONSTELAŢII – DETEST CÂRMACII IDEOLOGICI CARE ȘTERG LA REPEZEALĂ, CU BURETELE JEGOS, TOT CE A FOST VIAŢA NOASTRĂ ÎN TEATRU ȘI TEATRUL VIEŢII NOASTRE. UNEORI NE FACEM A UITA CĂ AVEM CU TOŢII DESTULE PĂCATE. PRIN „TOŢI” AM ÎN VEDERE ȘI ACTORII, ȘI REGIZORII, ȘI DRAMATURGII, ȘI CRITICII.
Victor Ciutac, cu fiica sa Doinița, în mijlocul familiei Băleanu
prin teatru, a asistat la topirea propriei biografii. Iluzia, care îl arunca pentru o clipă în altă lume, s-a volatilizat, convingându-l că mizeria în care vieţuim e un teatru. Spectacolele sale, puţine la număr comparativ cu producţiile scenice ale altor colegi de breaslă, au fost turnesolul melancoliei și consolării noastre. Trebuie să mă apuc să mor! repeta adeseori Lucia Sturza Bulandra. Nu vreau să mă apuc să mor! scrâșnea Andrei Băleanu. Nu s-a ţinut de cuvânt. Visând o viaţă la fondarea Teatrului Naţional, a ajuns să nu monteze nimic pe
scena Teatrului Naţional, întemeiat pe rămășiţele Teatrului Academic. Ultimul său spectacol, O noapte furtunoasă, a vestit apusul teatrului „A.S.Pușkin”. Gardul decorativ al scenografului Petru Bălan a fost înlocuit cu un stobor deloc decorativ, înălţat în jurul fostei prima scenă republicană. Vitalie Rusu, Mihai Curagău, Margareta Ureche, Valeriu Cazacu, Constantin Adam, Margareta Pântea, Nicolae Gherec, în frunte cu rebelul regizor, au înnoptat caragialește pe scena Palatului Feroviarilor. Acolo s-a jucat de câteva ori și Minodora lui Andrei Strâmbeanu. Plecau ciocoii
Andrei Băleanu cu cei doi feciori Lucian și Dan
62 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
vechi de pe arena politică și veneau negustorii noi pe arena politică. Peste câţiva ani a reluat Noaptea... pe scena Palatului Republicii cu actorii-șomeri ai fostului academic. Nu i-a fost dat s-o scoată la rampă. Pe ultimul drum a fost petrecut din vestibulul conacului bodiulist. Nu din foaierul noului Naţional. Veniţilor la putere nu le ticnea mireasma de tămâie. Scena nouă nu avea nevoie de regizori. Avea nevoie de vasali. Andrei Băleanu nu a fost niciodată vasalul nimănui. HOTELUL „MOSKVA”. – De-a lungul anilor Academicul s-a transformat într-un tăvălug de strivit talente. Înclin să cred că în cadrul colectivului au existat, în permanenţă, două orientări teatrale contradictorii. Pe una aș califica-o „proletkultistă”. Pe alta – „naţională”. Exponenţii acestor convingeri nu au fost întotdeauna consecvenţi. Umblau ca sita la cumătră, dintr-o parte în alta. Doar maestrul Eugeniu Ureche era intransigent. Până la urmă am ajuns în situaţia când drept „autentică artă moldovenească” ni se oferea, pe tava cu prosop, politici culturale de sorginte stalinistă. Socialistă
STELE ŞI CONSTELAŢII –DE-A LUNGUL ANILOR ACADEMICUL S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN TĂVĂLUG DE STRIVIT TALENTE. ÎNCLIN SĂ CRED CĂ ÎN CADRUL COLECTIVULUI AU EXISTAT, ÎN PERMANENŢĂ, DOUĂ ORIENTĂRI TEATRALE CONTRADICTORII. PE UNA AȘ CALIFICA-O „PROLETKULTISTĂ”. PE ALTA – „NAŢIONALĂ”. EXPONENŢII ACESTOR CONVINGERI NU AU FOST ÎNTOTDEAUNA CONSECVENŢI.
Andrei Băleanu a fost, în tot ceea ce a montat, mai întâi de toate poet. Dacă prin poet înţelegem o viziune a lumii jinduitoare de esenţe și alegorii. după conţinut și naţională după formă. Tâmpenii ideologice. Ce-i drept, cu asemenea „argumente știinţifice” destui carieriști au obţinut distincţii guvernamentale, titluri onorifice, credit partinic. „Fantoma românismului” era perfecta lor armă ce lovea fără greș. Era suficientă o singură aluzie, un singur denunţ și „oaia
râioasă” ajungea stigmatizată la stâlpul infamiei. Am fost de multe ori în rolul acestei „mioare”, așa că știu ce spun. Andrei Băleanu era mult prea mare, ca să poată încăpea într-un teatru de buzunar mic. Fie și bun. Era mult prea citit, ca să schimbe eroii lui naţionali pe eroii lui Dumas. Nu pentru că nu
i-ar fi plăcut mușchetarii francezi, ci pentru că ţinea din cale afară de mult la răzeșii lui Sadoveanu. Dacă e vorba de dramatizări celebre, ar fi montat Fraţii Jderi, pentru că sunt și acolo aventuri, spadasini, îndrăgostiţi, domnitori pe care copiii de astăzi îi cunosc, din păcate, mult mai puţin decât pe fraţii muşchetari. Andrei Băleanu ţinea prea mult la dramaturgia românească pentru a păcătui să monteze o stea fără nume şi fără cuvinte. Era mult prea demn pentru a se lăsa hăţuit de directori – fie și generali! – de mâna a doua, a treia, a patra. Era mult prea principial pentru a bate temenele în faţa miniștrilor, depu-
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 63
STELE ŞI CONSTELAŢII ANDREI BĂLEANU ERA MULT PREA MARE, CA SĂ POATĂ ÎNCĂPEA ÎNTR-UN TEATRU DE BUZUNAR MIC. FIE ȘI BUN. ERA MULT PREA CITIT, CA SĂ SCHIMBE EROII LUI NAŢIONALI PE EROII LUI DUMAS. NU PENTRU CĂ NU I-AR FI PLĂCUT MUȘCHETARII FRANCEZI, CI PENTRU CĂ ŢINEA DIN CALE AFARĂ DE MULT LA RĂZEȘII LUI SADOVEANU.
taţilor, mahărilor partinici. Avea o inimă mult prea mare ca să poată bate prea mult. De dragul naturii era pescar. De dragul pământului scormonea un petic de vie. De dragul cărţilor scria ceva pe ascuns. De dragul teatrului a rămas fără teatru. HOTELUL „MOSKVA”. – Climatul ideologic, în care am vegetat atâtea decenii, ne-a surpat, în primul rând, pe dinăuntru. La un moment dat, am înţeles că nu
64 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
mai suntem în stare să comunicăm la nivelul dramaturgiei universale. Dramaturgie nepolitizată. Bodiulismul a distrus nu doar talentele, ci și caracterele, principiile. Ne-am trezit înconjuraţi de calomniatori, denunţători, parveniţi. Stilul administrativ de comandă a reușit până la urmă să transforme teatrele în simple „ucirejdenii”. Da, nu neg, se montau din când în când și spectacole valoroase. Erau și regizori cu har. Și actori profesioniști. Ne
dezvăţasem însă a munci creator, de sine stătător. Așteptam mereu indicaţii „de sus”. Groparul shakespearean a ajuns să pretindă la rolul lui Hamlet. Cabotinii au ajuns cap de afiș. Păcat... Andrei Băleanu a fost, în tot ceea ce a montat, mai întâi de toate poet. Dacă prin poet înţelegem o viziune a lumii jinduitoare de esenţe și alegorii. Așa, precum o vreme nu-și poate găsi locul în spaţiu, Andrei o viaţă întreagă
STELE ŞI CONSTELAŢII nu a putut sta locului. Chiar și atunci, când se întemniţa benevol în betonul apartamentului. Singur și însingurat. Căile lui spre teatru și dinspre teatru nu semănau cu ale nimănui. Într-o singură noapte a fost dezmoștenit și de Revizor, și de Romeo... Montase traduceri românești. Lezmaiestate ideologică! Nu i s-au iertat nici exploziile pe scena Academicului, nici postul de consilier prezidenţial. Făcând mult bine, a ajuns rău. Nikolai Gubenko și Iuri Solomin, după ce demisionaseră din posturile de miniștri ai culturii, au revenit în teatru. În teatru a revenit și Ion Caramitru. Pe scenă se va întoarce și ministrul Boris Focşa. Andrei Băleanu a fost expulzat la cimitirul Eternitate, pe strada Armenească. Câte hârţoage, semnături, ștampile au trebuit să adune fidelii săi camarazi pentru a convinge instanţele să-i cedeze cei doi metri de veşnică moşie... HOTELUL „DOROBANŢ”. – Creat în 1933, în Republica Autonomă, la Tirișpolea, adică în altă ţară, în U.R.S.S. – Chișinăul se afla în România și avea Teatru Naţional din 1920 – Teatrul „A.S.Pușkin” a fost desfiinţat la începutul anilor ’90. Am fost și eu, spre regret, printre acei care
votaseră „lichidarea”. Aveam argumentele mele: prima scenă a republicii a fost inventată cu scopul ideologic de a distruge tot ce ţinea de istoria noastră. Limba noastră. Dramaturgia noastră. Neamul nostru. Neam, nu neamuri! Zburătăiţi din cuibul comodităţii, mulţi actori talentaţi s-au pomenit pe drumuri. Unii au încercat să se înalţe. Alţii s-au aruncat de la etajele blocurilor. Acei care trăseseră sforile, au dat vina pe noi. Pe actori, regizori, tehnicieni. Dorin-
du-ne un viitor luminos, ne-am pomenit într-un labirint întunecos. Meschin destin... Nu-i plăcea să-i spui maestre. „Îmi repugnă!” zicea scurt. Cunoștea sarcastica replică a lui Arghezi, referitoare la acest banal și ridicol maestru. Mai apoi, de la un timp, forfoteau hudiţele Chișinăului de atâţia meşteri titulari. Băleanu se învrednicise de onorificul Maestru în Artă, după douăzeci de stagiuni de la debut. Dacă nu a fost membru de partid! Nu știu câţi prieteni avea.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 65
STELE ŞI CONSTELAŢII
ANDREI BĂLEANU A FOST UN PROFESIONIST DE ELITĂ. ÎNTOTDEAUNA EGAL CU EL ÎNSUȘI. ȘI A PLECAT CU ACEA DISTINCŢIE RARĂ, CU CARE PĂRĂSESC SCENA DOAR MARII ARTIȘTI. A DISPĂRUT ÎN LUNA IULIE. LUNA STELELOR CE CAD.
În tot cazul, puţini. Știa să și-i aleagă. Unul era Serafim Saka. Se cunoșteau din anii studenţiei la „Ion Creangă”. Doar lui i-a încredinţat durerile ce-l măcinau în acel excelent dialog, publicat la sfârșitul mileniului doi în revista Sud-Est. Altul – Ion Ungureanu, care-l tălmăcise excelent în limba rusă, la fosta Televiziune Centrală,– spectacolul Despot-Vodă. Îl suferea și pe Ion Puiu. Montaseră împreună la „A.S.Pușkin” spectacolul de succes Harap-Alb. Doi ghinioniști cu har. Mai bine le-ar fi dat Domnul noroc decât talent. Se întâmpla să mă întrebe, văzându-mă discutând cu câte un oarecine: Ce ai, bre, cu tipul ista? Nu ştii că el nu ştie nici ce înseamnă „îmi repugnă”? Dă-l naibii! După asemenea caracterizare lingvistică nu-mi rămânea decât să tai poala și să fug de tip. HOTELUL „DOROBANŢ”. – Nici până azi nu pot uita cum am fost „invitat”, interogat și plefturit de tov. Pleșko, secretar ideologic la C.C. După acea convorbire „între patru ochi” au și zburat din repertoriul teatrului spectacolele
66 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
mele „românești”. Nici până azi nu pot uita, cum după câteva luni de repetiţii – eu montez foarte încet! – a fost zădărnicit spectacolul „Viaţa unei femei” de Aurel Baranga. Apropo, piesa a fost propusă de un sfetnic de-al lui Ivan Ivanovici. Bodiul văzuse reprezentaţia în România și-i plăcuse mult. Proiectul era mișto! Noi montăm piesa aici, eroii centrali de la București, Radu Beligan și Marcela Rusu, vin
scenă. Câţiva actori ahtivigilenţi au încropit un „donos”: cum că montez un spectacol „naţionalist” și l-au expediat la C.C. Ca să vezi, comuniștii teatrului deveniseră mai bolșevici decât comuniștii lui Bodiul. Marin Sorescu și-a dictat ultimul volum de versuri în spital. Nu l-a scris, l-a dictat soţiei. Andrei Băleanu și-a dictat ultimul spectacol – O noapte furtunoa-
Nu-i plăcea să-i spui maestre. „Îmi repugnă!” zicea scurt. Cunoștea sarcastica replică a lui Arghezi, referitoare la acest banal și ridicol maestru. Mai apoi, de la un timp, forfoteau hudiţele Chișinăului de atâţia meșteri titulari. Băleanu se învrednicise de onorificul „Maestru în Artă”, după douăzeci de stagiuni de la debut. să joace pe scena noastră, actorii noștri, tot doi, pleacă să joace peste Prut. Ceva de neînchipuit pentru acei ani. Ajuns cu Doamne ajută la „șnururi”, am fost izgonit de pe
să, varianta a doua – tot la spital. Nu l-a montat. Și l-a dictat sieși. A devenit o amintire – un regizor pentru care teatrul a constituit cel mai intim dialog cu viaţa. Dacă mă gândesc binișor, chiar
STELE ŞI CONSTELAŢII DĂRUIT ÎN ÎNTREGIME SCENEI, ÎN ULTIMUL SĂU DECENIU A FOST OCOLIT DE TOATE SCENELE. A RISIPIT ÎN DREAPTA ȘI ÎN STÂNGA CARUL CU SPERANŢE ÎN CARE PORNISE LA DRUM LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’60. „CĂRUŢA CU PAIAŢE” (TITLUL PIESEI LUI MIRCEA ȘTEFĂNESCU DESPRE MATEI MILLO) A FOST DRAMA VIEŢII LUI. DRAMĂ PE CARE O COMPUNEA ȘI O REGIZA DE UNUL SINGUR.
e vorba de maimuţăreală. În timpul nostru, „revoluţionar” la maximum, Shakespeare a devenit brusc o pradă foarte ușoară. Un panou publicitar. Păcat. Pentru mine teatrul e purgatoriul unui adevăr. Sau al adevărului în genere. E foarte trist când vedem „teatru dramatic de estradă” cu ţopăieli, manele și tănănele.
și pribegiile sale din afara teatrului tot teatru au fost. Agonie și extaz. Dăruit în întregime scenei, în ultimul său deceniu a fost ocolit de toate scenele. A risipit în dreapta și în stânga carul cu speranţe în care pornise la drum la începutul anilor ’60. Căruţa cu paiaţe (titlul piesei lui Mircea Ştefănescu despre Matei Millo) a fost drama vieţii lui. Dramă pe care o compunea și o regiza de unul singur. Nu a făcut niciodată caz de persoana sa. Nu s-a milogit, nu a rugat, nu a cerșit. A fost om și gentilom.
HOTELUL DOROBANŢ. – Teatrul se înnobilează doar atunci, când încetează să fie jucat „ca la teatru”. Când încetează să ilustreze minciuna. Când ţi se „servește teatru”, ești introdus în teritoriul nimicniciei. Când actorii joacă teatru „ca la teatru”, aplauzi bâlciul saltimbancilor. Teatrul unor teatre detestă Teatrul. Îl transformă într-o oglindă strâmbă a cabotinilor-consumatori de fericire. Când ţi se oferă „teatru ca în viaţă”, înseamnă că
Andrei Băleanu a fost un profesionist de elită. Întotdeauna egal cu el însuși. Și a plecat cu acea distincţie rară, cu care părăsesc scena doar marii artiști. A dispărut în luna iulie. Luna stelelor ce cad. Luna nopţilor ce se întind cât hăul. Poate că la capătul drumului pământesc îl așteaptă întâlnirea cu destinul. Îl așteaptă un celebru hohot de râs caragialean. A luat cu el în nefiinţă cel mai trist spectacol din viaţa noastră. Spectacolul despărţirii. Cine știe... Cândva, undeva, într-o așchie de scenă, într-o picătură de vin – din via lui! – într-un diamant de rouă, într-un călcâieș de pită, într-un fir de busuioc, într-un personaj de-al lui Nenea Iancu poate ne vom întâlni. Cine știe... Poate ne vom întâlni în alt Teatru cu Teatrul pre Teatru călcând...
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 67
Auguriada
ECCE HOMO! Vezi, frunza plopului tresare Din somnul cel de noapte, Se-alintă-n razele de soare Și-n ale firii șoapte; Pădurea, floarea se trezește La viaţă și lumină, O pitulice ciripește Și zumzăie-o albină; Izvorul murmură-ntre maluri Cu ierburi dulci și grase, În câmp secara valuri-valuri A pâine amiroase; Prin satul meu de ani își poartă, Lin, apele la vale Un râu ce către-a mării poartă Își tot croiește cale; Și eu, din multe drumuri care Mi se aștern în faţă, Îmi voi alege o cărare Să-mi fie de prefaţă
La Cartea vieţii adunată De mine și de Domnul... Când voi ieși la drum vreodată Să-mi spuneţi: Ecce Homo! 68 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada
DE-AR FI SĂ PLEC... De-ar fi să plec vreodată prin străini, De casa părintească prea departe, Eu aș lua cu mine doar o floare, Cea mai blajină floare – margareta. Ea îmi va aminti mereu de mama. De-ar fi să plec vreodată prin străini, Departe de copii, de soţ departe, Eu aș lua cu mine doar un cântec De dragoste – balada lui Manole. Ea îmi va aminti mereu de casă. De-ar fi să plec vreodată prin străini, Departe de meleagu-mi, prea departe, Eu aș lua cu mine graiul mamei, Duiosul grai al mamei iubitoare. El îmi va aminti mereu de Patrie.
Iuliu CÂRCHELAN
75 5 #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 69
CONFESIUNI
VITALIE RUSU
MEMORIA E TOTDEAUNA LA ORDINELE INIMII…
CE CHIOT, CE VAIET ÎN CODRI...
S
ecvenţe cinematografice de pe platoul de filmare a unui film ce stă blocat undeva în arhivele TVM
70 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
CONFESIUNI TĂBÂRŢĂ SE UITĂ TRIST, CA ȘI TIMPUL DE AFARĂ, LA NOI. SE CULCĂ PE-O RÂNĂ ȘI ÎNCEPE A RĂSFOI, CONCENTRAT, O CARTE. VOLUMUL DOI DIN OPERA COMPLETĂ A LUI IACOB BURGHIU, CONSĂTEANUL SĂU. SILABISEȘTE: „ RĂMÂNE VIŢA, RĂMÂNE SĂMÂNŢA...” NU-I PLACE NICI UNA, NICI ALTA, MAI ALES „ RĂMÂNE”. CUI RĂMÂNE? DE LA CINE RĂMÂNE?
Ora 8.00. Plouă. Tristeţe devoratoare în ochii lui Ionică Popescu , regizorul, și bucurie rău camuflată în privirile actorilor. Vasile Tăbârţă își împachetează grijuliu aripile ( joacă rolul unui înger), fumează meditativ și contemplează în sânul pădurii nelirice. Din cer cerne cu alice. Ora 10.00. Nici o speranţă de creaţie filmică. Plouă ca-n codru. Popescu, după ce nu găsește nici o poieniţă uscată, bună de vreo mizanscenă faină, vine cu o poală de bureţi destul de arătoși. Nu se știe însă dacă mai sunt și comestibili. Tăbârţă alege unul mai barosan, îl șterge de pălăria-i albă, îl condimentează cu niţică sare, și se pune, îngândurat, pe molfăit: „Dacă rămân teafăr după digestie – vă zdrobesc o tocăniţă de zile mari...” Partenerii se fac a nu-l auzi, dar îl cercetează cu deosebită atenţie. Ora 11.00. Ion Puiu, pictorul filmului, filozofează, vociferând, despre impactul ploii asupra psihicului general-uman: dovada e de faţă – Vasile Tăbârţă. „Ascultă, cum greu, din adâncuri, Pământul la dânsul te cheamă...” Puiu e bolnav de poezia lui Bacovia. „Mai vedem noi pe cine îl cheamă”, vorbește cu alter ego Vasile, fără să-și ia privirea de pe regizorul care caută cu înfrigurare o situaţie, un eveniment, o poantă demnă să îmbogăţească, să completeze scenariul viitoarei pelicule. Popescu privește cu speranţă la actorul-înger, care ar putea să schimbe întrucâtva monotonia zilei ratate. Ora 12.00. Vasile e plin de viaţă: toarnă bancuri, recită epigrame, improvizează o doină de mare jale, dă din mâini, adică mătăhăiește din ele, repetând zborul aripilor. Nu uită nici de tutun. Colegii înţeleg că ciuperca a fost comestibilă. Tăbârţă se decide până la urmă: „Fac tocăniţa, fie ce-o fi!” Colegii îl susţin în tăcere adâncă. Ora 13.00. Bureţii sunt ferchezuiţi. Focul prinde jar. Ceaunașul e fudul, ca un actor după premieră, de conţinutu-i ce dă în clocote. Vasile Zubcu-Codreanu zburdă prin codru, amintindu-și de Eminescu: „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte...” Ion Puiu filozofează în continuare, cu Bacovia, despre impactul omului cu natura: „Pe drumuri delirând... dispari mai curând...” Ionică Popescu, înjurând
în sine, înveșnicește pe hârtie un cârd de idei geniale ce vor prinde viaţă după ce vor gusta din tocăniţă. Dacă vor mai gusta, desigur. Ora 14.00. Discuţii aprinse, neregizate: să arunce prima apă din ciuperci sau s-o păstreze pentru a da tocăniţei un gust mai delicios? Din punct de vedere știinţific, după teoria existenţialistă a lui Puiu (de la „ a exista”: a fi sau a nu fi ?”), nu s-ar cuveni de făcut risipă de vitamine, care se conţin anume în prima apușoară. Odată cu zeama se va duce naibii și energia pozitivă a pământului străbun. Vasile Zubcu-Codreanu (el în codri se simte mai în apele sale) nu se poate despărţi de bădiţa Mihai: „ Zdrobiţi orânduiala cea crudă și nedreaptă, /Ce lumea o împarte în mizeri și bogaţi!” Puiu e de acord cu bogăţia, că de mizerie e sătul până-n gât. Și Tăbârţă e de acord, că nu ar fi rău de „zdrobit” ceva sau pe cineva. Zubcu nu se lasă de poezie: „ De te cheamă, de te-ndeamnă, nu spera și nu ai teamă...” Popescu e pentru energia pământului strămoșesc, dar împotriva otrăvirii stomacului personal. Vasile ( nu Zubcu!) penetrează cu o cănuţă conţinutul ceaunașului, adulmecă o clipită aburii fierturii, cercetează câteva picături de vitamine prin negura ploii ciobănești și dă sorbitura pântecului. Prin esofag, desigur. Îl examinăm câteva minute, derutaţi de îndrăzneala-i de înger get-beget. Tăbârţă se uită trist, ca și timpul de afară, la noi. Se culcă pe-o rână și începe a răsfoi,
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 71
CONFESIUNI concentrat, o carte. Volumul doi din opera completă a lui Iacob Burghiu, consăteanul său. Silabisește: „ Rămâne viţa, rămâne sămânţa...” Nu-i place nici una, nici alta, mai ales „ rămâne”. Cui rămâne? De la cine rămâne? Aruncă volumul. – N-are nimeni „ Albinuţa” lui Grigore Vieru? Ar fi o carte potrivită pentru mediul nostru... Nimeni n-are! Vasile se lasă păgubaș și dă ultimele sfaturi: – Dacă peste un ceas nu dau semne de veselie și voioșie, aruncaţi dracului ciupercile... – De ce? Întreabă uimit existenţialistul Puiu. Nu-i răspunde nimeni. Popescu „ dă glas pustietăţii”: – Evrica! Am găsit punctul culminant al scenariului! Și-l privește cu drag pe Tăbârţă. Ora 15.00. Sosi ora fatală. Vasile a înţepenit. Zubcu își continuă recitalul: „ Ce te legeni, codrule?” Puiu l-a uitat și pe Bacovia. Suntem rupţi de lume. În jur – ţipenie. Echipa de filmare, cu tot cu șofer, e plecată la Chișinău. Nu avem nici o legătură cu umanitatea. Ne înghesuim în jurul „îngerului”, încercând să-l susţinem cu vorbe de duh, înainte de a-și da
72 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
duhul. Puiu aduce, în pălăria de gală a lui Tăbârţă, apă de ploaie. Îi turnăm licoarea salvatoare pe beregată. Suferindul își revine, dar e violent și agresiv: insistă să-i dăm aripile că are de zburat undeva. Unde anume, nu ne spune. În acest moment sacramental își face apariţia autobuzul nostru. Vasile sare în picioare și răcnește ca un tragedian antic: – Aţi adus? Cameramanul îi arată damigeana plină ochi. – Dacă mai întârziaţi o clipă, precis că dam ortul popii! Îl susţinem în unanimitate. Aruncăm ciupercile și facem izvar în ceaunaș. Ploaia s-a oprit. Treaba ei! A ieșit și soarele. Ce avem noi cu el?
EPILOG. L-am visat astă-noapte pe Vasile Tăbârţă, cu aripile în spate, alergând prin codrii Orheiului Vechi. Dacă ne-am duce într-o bună zi acolo, cine ştie, poate că l-am vedea. Era singur. Precum a fost toată viaţa. Singur şi însingurat. Abia peste un an de zile a venit la el şi Ionică Popescu. Acum sunt doi. În doi...
CONFESIUNI DACĂ AR FI S-O IAU DE LA ÎNCEPUT... DE CÂND? DE UDE? SINGURĂTĂŢI, SINGURĂTATE. UNDE E ÎNCEPUTUL, UNDE E SFÂRȘITUL? CE E INFINITUL, CE E VEȘNICIA? UN BLESTEM DE A UITA? PREZENTUL NU-L SIMT. N-ARE ROST. SAU E UN TRECUT CE SE DUCE ÎN VIITOR? O CETATE FĂRĂ ŢIPENIE? SĂLBATICĂ ARMONIE FERICIREA DE A PUTEA POVESTI NEFERICIREA. CÂND, OARE, AM ÎNCEPUT A MERGE, A VORBI, A ÎNŢELEGE, A IUBI, A URÎ, A TRĂDA, A UITA?... AU ÎNCEPUT SĂ MOARĂ SUBSTANTIVELE, SACRIFICÂND VOCALELE. CE E DRAGOSTEA? O SUPORTABILĂ VEȘNICIE? UN SIMPLU CUVÂNT? „ȘI LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL...”
CE CHIOT, CE VAIET ÎN TOAMNĂ ... „Nu știu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească, la stâlpul hornului, la cuptiorul...” Îmi place cum scrie bunicul de la Humulești. Încă nu umblu la școală, dar deja citesc, mai bine zis, buchisesc. E o carte cu „litere românești”. Au păstrat-o părinţii. Au ascuns-o pentru mine și sora. „Colecţia cărţilor de Paști” – așa e scris sus, pe copertă. Și noi o citim mereu. În minte și în glas. Cel mai mult ne place următorul fragment: „Lemne la trunchi sunt, slănină și făină în pod este de-a valma, brânză în putină asemenea, curechi în poloboace, slavă Domnului...” Părinţii mei și părinţii altor copii nu au nimic din bunătăţile descrise în „Amintiri”... Noi avem altă copilărie. Și nu suntem „veseli ca vremea cea bună și sturlubatici ca vântul...” Humuleștenii, chitesc eu în mintea mea, erau chiaburi, culaci, pe când noi suntem „proletari”. Așa scrie în ziare. Și trebuie să ne unim cu cei din toată lumea.
Ciocălăii ard în sobă, de parcă ar fi cuprinși de panică. Se încălzesc și ei, mititeii, lipiţi unul de altul, apoi se sting timizi, aruncându-ne tot mai rar câte o scânteie de viaţă. Își cer iertare că nu-s în stare să încălzească toată casa. Deși casa noastră e mică. Mama și tata sunt la școală. Vor veni târziu: după lecţiile de zi au pe capul lor „likbezul”. Un cuvânt necunoscut mie. Aruncăm pe rând, eu și sora, câte un ciocălău în gura hulpavă a sobei. Măcar cenușa s-o ţinem călduţă. Șoarecii ne privesc de prin unghere obraznici. Cele două capcane nu reușesc să ţină piept atacurilor șoricărimii. Mai târziu, peste ani, mi-a fost dat să mă reîntâlnesc cu ei în „Odochia” lui Ion Puiu, montată la teatrul bălţean: „S-a mai prins un jimbat!” răcnea Odoru. (Ai noștri nu erau jimbaţi. Erau frumușei și cuminciori. Atât doar că erau flămânzi). Mi-e milă de ei. De ce nu înţeleg că nici noi nu prea avem de-ale gurii și că n-au ce aștepta pomeni „de la natură”?
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 73
CONFESIUNI
E toamnă târzie. Sfârșitul ultimei luni de toamnă. Activiștii de partid umblă din casă în casă și scotocesc peste tot : în pod, în beci, în șopron, poate găsesc ce nu au reușit gospodarii să dea la dos. Câinii de mult nu mai latră. N-are nici un rost. Nu mai au ce păzi. Totul a fost cărat la „selsovet”. Mi-e amar în gură și aș vrea să mi-o îndulcesc cu ceva. Văzusem la cooperativă ( „cumparativă”, cum îi zic sătenii) niște „pernuţe”. De mărimea fasolelor băbane. Dar de diferite culori, nu albe. Cei care le gustaseră, ziceau că-s bomboane cu magiun. Când le pui în gură, povestesc pe îndelete norocoșii, mai întâi sunt dulci. Apoi, acrișoare. Și la urmă iar dulci. Șoarecii mă privesc cu speranţa că poate le va rămâne și lor ceva din deliciul „pernuţelor”. Le dau de înţeles că gustul multrâvnit va fi doar al meu. Desigur, o să-l împart cu Adela, soră-mea. Ea are grijă de sobă și de cenușa caldă. Și de căldarea cu apă. Dar și de ei, bieţii șoricei, că-s flămânzi ca și noi. „Proletari”. Știut lucru că o să împart fasolea cea dulce cu sora. Dacă va fi acasă când oi cumpăra ţuchercile. De cumpărat, nici vorbă, o să le cumpăr. Mama, ca înadins, a lăsat în cotruţă, sub farfurioara cu sare, câteva rublișoare. Mie îmi trebuie doar una. O singură hârtiuţă. Sub farfurioară sunt tocmai trei. Dacă le schimb cu locul, de unde o să știe mama câte au fost? Parcă n-ar avea alte griji pe capul ei decât să numere hojma rublele. Desigur că are alte griji. Griji de stat. Scrie pe gardurile oamenilor (cine
74 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
încă nu le-a pus pe foc!) „lozinci mobilizatoare”. Mama are un scris foarte frumos. Desenează fiece literă ( nu știu de ce unii le zic „bukve”) cu var. Îmi place cum scrie mama. O să învăţ și eu de la dânsa meseria scrisului frumos. I-au dat și o perie. Și o căldărușă veche (luate de „polnomoșnici” de la săteni). O să învăţ caligrafia, dar după ce m-oi înfrupta din „pernuţe”. Toate gardurile arătoase se fălesc cu scrisul mamei: „Trăiască truda!” Tata zice că după „trudă” trebuia să mai urmeze două cuvinte, dar prea pirpirii sunt gardurile pentru asemenea lozinci barosane, ca: „Trăiască truda colhoznic-socialistă!” Mama a revizuit „lozinca”. Sora a adormit colăcel pe lejancă. Ridic farfuria cu sare de drob, iau o hârtiuţă și o ascund în izmănuţe. Acolo n-o găsește nimeni. Lampa, flămândă și ea de gaz lampant, clipocește uimită de obrăznicia mea. Oftează din greu și se stinge sfârâind. Liniște. Au adormit, zgribuliţi, și prietenii mei cenușii. Aţipesc și eu, Și văd cum plutește spre mine un marcoteţ bucșit cu „pernuţe” dulci-acrișoare. Îmi umplu buzunarele. Mai bag și în sân câţiva pumnișori. Nu uit nici de gură. Dar nu-s în stare să le savurez gustul. Mă înec. Răcnesc fără glas. Încerc să mă ridic, fiindcă aud un plânset înfundat. Mama plânge. Tata privește mâhnit prin geam. Adela, speriată, a îmbrăţișat hornul. Tata îmi arată cotruţa. Scot iute rublișoara din izmănuţe. O netezesc și o pun la loc. Mi-e frig. Mama se ogoiește. Palma tatei trece peste creștetul meu și se oprește pe umăr. Deschid ochii.
CONFESIUNI
Din pumnul desfăcut al mamei îmi cad pe piept „pernuţele” copilăriei. Multe... Le împart tuturor. Una o las să cadă jos. E pentru șoricei. Încerc să le simt gustul. Nu-s dulci... Nici acrișoare... Sunt sărate. Ca roua ce se prelinge pe obrajii mamei...
CUVÂNT ŞI SUFERINŢĂ I. „Și de – odată zi de vară...” Dacă ar fi s-o iau de la început... De când? De ude? Singurătăţi, singurătate. Unde e începutul, unde e sfârșitul? Ce e infinitul, ce e veșnicia? Un blestem de a uita? Prezentul nu-l simt. N-are rost. Sau e un trecut ce se duce în viitor? O cetate fără ţipenie? Sălbatică armonie fericirea de a putea povesti nefericirea. Când, oare, am început a merge, a vorbi, a înţelege, a iubi, a urî, a trăda, a uita?... Au început să moară substantivele, sacrificând vocalele. Ce e dragostea? O suportabilă veșnicie? Un simplu cuvânt? „Și la început a fost cuvântul...” Nu. Mai întâi a fost gândul, ideea. Ale cui? Ale haosului? Suntem o singurătate finală și o moară de iluzii. Ce se naște din haos, haos rămâne. Trăim în haos. În psihologii strâmbe cu miros de contrarii. Ne lovim de haos, ne amintim de haos. Repetiţia generală a impozitului de părinţi. Ciudat destin al zilnicului consumator de drame. E un cerc vicios sau cercul înţelepciunii? Căutăm viitorul ori trecutul? Prezentul e, de fapt, mai mult trecut. O uitare ca
zodie. O romanţă de cenușă și o revanșă a nepedepsiţilor. Gândurile se zbat și se bat între ele și nu pot înţelege bocitoarele protestului întârziat. Ce e omul? O iubire zilnică de viaţă? Ce e în viitor și în trecut? O libertate apatică sau o rugă universală către mama?... Un râu, un sat, o streașină de pădure, un lan, o vie, un soare bolnav în care se topesc visele. O femeie se scaldă într-un ochi de apă neagră. Un șarpe mă face să alerg spre casă cu gura amară de cireșe. De boabe negre, ca niște grenade, rămase pe coclauri după război. Mă înec în somn. Halucinaţia absolută mă cuprinde. Și mă lovesc de ochii fetei schiloade, ce stă într-un coș de lozie cu roţi de lemn. Leagăn pentru toată viaţa. Ochi roșii, gură bobotită, mâini scheletice cu unghii retezate de cosor, ciorapi de lână ce nu-i încălzesc mădularele nici în dricul verii. Din pieptu-i ofticos ţâșnesc gemete schelălăite. Gesticulează sălbatic, arătând spre sat. Spre așezarea cu părinţi și ţărani tragici. În năzărirea cu vedenii, mă spăl în butoiul cu apă de ploaie. În oglinda ei văd plumbul cerului cu soarele-tăciune. Închid ochii și iar îmi apare femeia, bălăcindu-se în ciobul apei din pădure. Coboară peste sat un amurg cu diavoli. Noaptea miroase a bocet și jale. Stau culcat pe prispă și vânez, somnambul, lumina lunii mâncată de vârcolaci. Spre mine se rostogolește căruciorul cu fata oloagă. Vrea să-mi spună ceva și nu poate. Ochiul de apă neagră crește într-un vârtej uriaș. O gaură fără capăt ce înghite satul. Și oamenii. Cerul cade
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 75
CONFESIUNI peste mine și, printr-un șuvoi de lumini, zăresc turla întoarsă a bisericii. Câinii și-au mușcat lătratul. Mașinile cu soldaţi caută în beznă ostatici. De spaima veneticilor, cimitirul s-a dus la fund. Cu tot cu cruci. În sfântă zi de duminică. Luna iulie, 1949. Iulie de fiere. Cuvintele, nerostite atunci, încerc să le scriu acum în limba în care bocea satul. SAT NE-UITAT...
II. „Și moșneagul duce steagul...” Tătuca s-a ascuns în casa mare. Așteaptă să vină soldaţii și să-l „ridice”. Știm cu toţii că-l vor duce. Așa a spus „selsovetul”. Șade pe sofa și fumează. Tata, de oboseală, necaz și spaimă, se împleticește printre ţoluri. Îl dor picioarele betege. Iese în ogradă, se spijină de gard, neștiind ce să facă și încotro s-o apuce. Din când în când, varsă cu sânge. Așa și nu l-au lecuit la Cernăuţi unde, cu mare greu, mama i-a găsit un locușor în spital. Mai întâi a șezut cu dânsul câteva zile afară, în curte, până când nu i s-a făcut milă unui doctor și i-a sclipuit un pat. Pe urmă am primit veste că a murit. Pregăteam casa de înmormântare. Însă unul Dumnezeu s-a îndurat de noi. Tata s-a vindecat niţel și a venit acasă singur. Mă rog în taină să fie tata sănătos, să nu fie arestat bunelul și seara să vină și mama acasă. E departe de noi. E tocmai la Călărași. Învaţă la Școala pedagogică. Veneau
76 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
de la dânsa tot soiul de vești. Și mai toate proaste. Într-o zi, au intrat câţiva „vozmiteli” ( așa-i porecleau oamenii pe cei care-i duceau în Siberia) în clasa mamei și au citit lista învăţăceilor care trebuia să fie deportaţi împreună cu părinţii lor. Când au pronunţat numele „Rusu”, mama a leșinat. Când și-a venit în fire, i-au spus că a fost ridicată Maria Rusu. Pe mama o chema Lida. Sora sta la portiţă și pândea să vadă când vor veni după noi. Bagajele erau grămădite în tindă. Când au venit în zori după mămuca, l-au găsit la dânsa și pe Tolică, verișorul meu. Dormise la bunei. Dimineaţa pe maidanul din faţa bisericii se adunase tot satul. Bocete și jale mare. Nici un moșneag nu ducea nici un fel de steag, cum citisem mai târziu într-un poem socialist-colhoznic. De fapt, duceau în suflete prapurile morţii. Mătușa Olea se ruga, în genunchi, să nu-l ducă pe Tolică, pentru că e feciorul ei. Pur și simplu, a dormit la bunei. A făcut vreun păcat? S-o ridice atunci și pe dânsa, că fără fecior moare cu zile. S-o ia, că uite, și-a luat și haine pentru drum. De ce n-o lasă să urce în mașină lângă băiat? Bunica îl îmbrăţișa strâns pe văru-meu. Și tăcea. Se legăna doar, de parcă se ruga, de parcă cânta, de parcă bocea. Clopotele de la biserică își înghiţiseră limbile. Numai Tolică zâmbea. Nu pricepea ce se întâmplă. Știa doar atât – că o să meargă cu mașina și era în culmea fericirii. Îl
CONFESIUNI invidiam. Cum e, oare, când mergi cu mașina? Trebuie să fie bine... Tata s-a apropiat de „polnomoșnici” și le-a vorbit ceva. Nu știu ce i-au spus, dar a căzut ca secerat. Apoi m-a înșfăcat de mână și am alergat spre casă. Sora ne aștepta la portiţă. Când ne-a văzut, a început să scoată bulendrele din tindă. Bunelul îmbrăcase straiele de sărbătoare. Ne-am așezat grămăjoară pe prispă. Dinspre biserică venea o mașină cu soldaţi. A intrat în ogradă de-a dreptul prin gard. Câţiva soldaţi l-au înșfăcat pe bunel și l-au aruncat în camion. Când au dat cu ochii de Ada, soră-mea, au început să necheze. Bunelul le-a spus ceva în limba lor. Un muscal a îndreptat automatul spre dânsul și a tras o rafală pe lângă pălăria lui. Apoi a ordonat nu știu ce, nu știu cui, și mașina a luat-o din loc. Tot prin gard... Tata ne-a dus, pe cei rămași, în casă. A pus zăvorul. A tras perdelele la ferestre și s-a culcat pe laiţă. Arăta mai bătrân decât bunelul. Chiar de venise beteag de la război, tata era tânăr și frumos. Până în ziua de pomină, când ne-au fost ridicate neamurile și neamul. Ne-am culcat lângă el. Îi ștergeam lacrimile și-i spuneam să nu-i fie frică... Că, iată, și tata ne zâmbește din fotografie! Toată noaptea satul a plâns, a bocit și s-a rugat. Ţăranii și-au pus doliu pe cămașa vieţii. Tânguie-te, tânguire...
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 77
GÂNDURI DE DINAINTEA CUVINTELOR
VALERIU HERŢA
PASĂREA PHOENIX, GRAVURA...
OPORTUNITATE PENTRU TINERELE TALENTE
Î
TREPTAT, GRAVURA A DEVENIT UN GEN DE SINE STĂTĂTOR, ABORDÂND MAI ÎNTÂI SUBIECTE RELIGIOASE, APOI ȘI LAICE. ÎN SEC. XV-XVI, GRAVORUL GERMAN A. DURER A FOST ACELA CARE A DESĂVÂRȘIT GENUL, RĂMÂNÂND PÂNĂ ASTĂZI UNUL DINTRE CEI MAI STRĂLUCIŢI REPREZENTANŢI AI ACESTUIA
78 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
nceputurile tehnicii ii grafice pe care astăzi o numim gravură au fost desenele incrustate pe lemn, pe metal sau alte materiale. Apoi firea iscoditoare a omului a descoperit că un desen sau altul, indiferent de materialul pe care este făcut, poate fi îmbibat cu vopsea, iar după aceea imprimat pe o hârtie un pic umezită. În felul acesta, a apărut și posibilitatea de tirajare a imaginilor. Cea mai veche gravură datată ţine de anul 848 și a fost descoperită în China. De fapt, respectivul gen îi datorează Chinei dezvoltarea și înflorirea sa. În Europa, el a apărut mai târziu, în perioada Renașterii, mai întâi ca o modalitate de propagare a artei. Se făcea copia în alb-negru sau alb-maro a unei picturi și se tiraja; astfel, oamenii puteau avea o informaţie despre tabloul unui artist celebru.
GÂNDURI DE DINAINTEA CUVINTELOR
Olga Ilieș
Diana Cibotaru-Viziru
Octavian Micleușanu
Ex Libris Șeili (incantesimo)
Compoziție orizontală
ADN-ul Teatrului
Iluzie
Durer a fost acela care a desăvârșit genul, rămânând până astăzi unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestuia. În sec. XVI-XVII, gravura a început să fie aplicată și în tiparul de cărţi. Cât privește arealul nostru, cunoaștem că în trecut în domeniul gravurii a excelat călugărul Ilie Anagnoste, mai întâi la Iași, după aceea în Ucraina, la Lvov, unde a și decedat. A făcut xilogravură (gravură în lemn), și una foarte bună. Apropo, Biblioteca Naţională a instituit Premiul Ilie
Gravorul, pe care-l acordă în cadrul saloanelor de carte. Lucrarea imprimată de pe o placă se mai numește stampă (din italiană) și, în prezent, se execută prin mai multe modalităţi tehnice, în funcţie de materialul pe care este făcută: acvaforte, acvatintă, ac rece, mezzo-tinto, linogravură, gravură în carton, colografie, serigrafie, litografie, gravură cu dăltiţa. Mai există și tehnici mixte de autor. Aproape toate au fost prezente și la expoziţia despre
care vreau să vă povestesc în rândurile de mai jos. Spre bucuria noastră, la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuși”, am reușit să desfășurăm a doua ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură. De ce zic „Spre bucuria noastră”? Pentru că nu a fost ușor s-o organizăm. Gravura este un gen de artă grafică mai select, chiar, aș zice, unul de elită, și, totodată, cel mai dificil în comparaţie cu celelalte. De aici e ușor să deduci că ea îi cere artistului eforturi
E
vident, gravura nu putea arăta nuanţele coloristice, dar desenul ca atare se elabora foarte minuţios. Aceste lucrări plăceau și, fiindcă erau incomparabil mai ieftine decât pictura originală, populaţia a început să le cumpere pentru a-și împodobi interiorul caselor. Treptat, gravura a devenit un gen de sine stătător, abordând mai întâi subiecte religioase, apoi și laice. În sec. XV-XVI, gravorul german A.
Elena Nicolaescu
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 79
GÂNDURI DE DINAINTEA CUVINTELOR
Dumitru Pomârlean
Andrei Railean
Grigori Bosenco
Tudor Fabian
Icar
Ex Libris Andi
Compoziție orizontală
Portal VI
considerabile. În plus, se crede că gravura poate să prospere acolo unde există un anumit nivel de dezvoltare în societate – atât economic, cât și intelectual. Așa sau altfel, gravura este practicată în Moldova din ce în ce mai puţin. În mare parte, fenomenul în cauză este provocat de noile condiţii economice în care sunt nevoiţi să activeze artiștii plastici, majoritatea fiind – haideţi s-o spunem de-a dreptul! – oameni care nu o duc ușor din punct de vedere material. De aceea mulţi dintre graficienii care ani în urmă făceau o gravură foarte interesantă, deseori creând lucrări pur și simplu superbe, cu
timpul, au abandonat genul. De exemplu, așa s-a întâmplat cu Victor Kuzmenko - acum el face pictură; cu Eudochia Zavtur, care de asemenea face pictură; cu Vitalie Coroban, care astăzi face design poligrafic, cu alţii, care fac și ei altceva. Și asta pentru că gravura îi cere artistului nu doar, după cum spuneam mai sus, capacităţi excepţionale, ci și foarte mult timp. Pentru o lucrare de proporţii nu prea mari, poţi avea nevoie de două-trei săptămâni, pe când o pictură, chiar și de proporţii enorme, reușești s-o definitivezi mult mai repede. În situaţia când artiștii plastici nu mai au, ca altădată, comenzi
de stat, care le-ar asigura un careva câștig, ei rămân la discreţia posibilului cumpărător. Apropo, și puţinii colecţionari de la noi au puţin interes pentru gravură. De la expunerea ideii de a realiza o expoziţie de gravură până la realizarea ei au trecut câţiva ani. Totuși, am reușit, cum se spune, să urnim carul din loc, și aici chiar aș vrea să le mulţumesc celor care, alături de mine, au pus și ei umărul ca să-l putem urni. Este vorba despre artiștii plastici Emil Cojocaru, Alexandru Ermurache, Tudor Fabian, Eugen Verebcean și Simion Zamșa. Ne-am propus să trezim interesul tinerilor artiști plastici
pentru acest gen, să le oferim posibilitatea de a-și expune lucrările, să-i însufleţim, ca să-și continue activitatea în domeniul gravurii. Astfel, dintre participanţii din partea Republicii Moldova, doar o treime fac parte din numărul graficienilor consacraţi, pe când a doua treime sunt proaspeţi absolvenţi ai instituţiilor de arte plastice, iar a treia – încă studenţi. Am mizat și pe faptul că, în timpul studiilor, la specialitatea Grafică ei studiază și gravura, având ca maiștri în tehnicile de gravură dascăli foarte buni, de exemplu, pe Tudor
80 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Fabian și Dumitru Pomârlean. Cu alte cuvinte, sunt destul de iniţi-
GÂNDURI DE DINAINTEA CUVINTELOR
Elena Guzun
Vitalie Grișciuc
Valeriu Herța
Valter Paraschivescu
Ipostaze I
Muzica
Enigma
Compoziție dublă
aţi în gen, doar că foarte puţini din ei îl aleg pentru ulterioara lor carieră profesională. Anume din aceste considerente, juriul a decis ca premiile Bienalei să fie acordate tot lor, tinerilor, celor mai înzestraţi dintre ei. Vreau să vă vorbesc despre câţiva. Tânăra graficiană, apreciată cu Premiul I, masteranda Olga Ilieș, a început să participe la expoziţii în anii studenţiei, cu lucrările sale demonstrând capacităţi care făceau dovada unui talent indiscutabil. La o expoziţie a instituţiilor de arte plastice din C. S. I., ea a luat Premiul doi. Fiind o fire activă, participă la diverse expoziţii desfășurate peste hotare, prezentându-se foarte
bine în contextul celorlalţi tineri. O descoperire neașteptată, dar și plăcută a fost creaţia deţinătoarei Premiului II – Diana Cibotaru-Viziru, care a făcut studii de specialitate la Iași, iar în prezent este profesoară la Școala de Arte Plastice pentru Copii din Ungheni. I-am văzut lucrările cu totul întâmplător și m-au impresionat, așa încât imediat i-am propus să prezinte ceva la Bienală. Cât privește cel care a obţinut Premiul III, Octavian Micleușanu, este un tânăr artist plastic care, pe lângă talent, are și un caracter temerar. Cu aceste două calităţi, până acum a izbutit să facă multe. Anul acesta a absolvit Academia de Arte Plastice
din Veneţia (Italia) și, să știţi, este primul – sperăm, nu și ultimul! de la noi, căruia i-a reușit acest lucru. După câte știu, nu a răzbătut ușor. Dar, devenind student, a fost recunoscut de profesorul său de specialitate drept cel mai bun, așa încât dumnealui chiar i-a încredinţat să-l asiste la lecţii. Mai avem câţiva premianţi ai Bienalei: Elena Nicolaescu – premiul acordat de Întreprinderea de Stat „Poșta Moldovei”; Dumitru Pomârlean – premiul acordat de Editura „Litera”, și Arcadie Railean – premiul acordat de Editura „Cartier”. În condiţiile economice de astăzi, doar acestea au fost posibilităţile noastre de a-i distinge pe cei mai buni,
deși ar fi meritat premii și alţi participanţi. De exemplu, Elena Guzun, Vitalie Grișciuc, dintre cei de peste hotare – Valter Paraschivescu din Ploiești (România). La finalul Bienalei, am discutat cu unii dintre tinerii participanţi, și ei mi-au mărturisit că acest eveniment este pentru dânșii un imbold, că-i atrage acest gen de exprimare artistică și că vor continua să-l practice. Să dea Domnul să fie așa! Numai astfel putem spera că și la noi gravura va renaște, asemeni păsării Phoenix.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 81
Auguriada
STEJARUL I În vârful unui deal, departe De codru și de satul meu, Se-nalţă un stejar – o carte Deschisă către cer mereu. Cum de a fost aici să crească Atât de chipeș, solitar, Străin de lumea-i pădurească, În lumea noastră, - un fugar? În paginile-i-ramuri, scrise De soare, umbră, ploi și vânt, Și-au imprimat cuvântul vise Și întâmplări fără cuvânt. Câţi ani – o sută, două poate Să fi având zgârie-nori? În umbra-i deasă, pe-nserate, Veneam cu mama deseori. Din multe basme dragi pe care Ea mi le-a spus atunci, demult, Știu unul – cu Traian cel Mare Și Decebal cel de Temut...
82 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Iuliu CÂRCHELAN
75 5
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ
Auguriada
II În zori de zi și-n fapt de seară, Urc dâmbul ca pe-un veac ce crește Și-aud cum mama iar și iară În Cartea Neamului citește. Și-mi zic: doar providenţa, una, Le-a rostuit pe toate-n lume, Lăsând să-nfrunte, dârz, furtuna Stejarul falnic de pe culme. Iar noi, cei mici și mari, odată Și-odată să-nţelegem poate C-avem menirea nu de gloată Ce-orbecăiește zi și noapte În căutare de mesia, Ci de popor al unei ginte De oameni demni, precum ni-e glia Prea răbdătoare și cuminte. Ţărâna-i, mamă iubitoare, Ne vrea feciori la noi acasă Și nu orfani în lumea mare, De care nimănui nu-i pasă! Fii lăudat în veci de soartă, Stejarul meu, tu, Carte rară, Ferice de acel ce poartă Credinţă pentru Neam și Ţară!...
Iuliu CÂRCHELAN
75 5 #06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 83
ION, VATAMANUL IERBILOR
SERAFIM SAKA
DIALOG
ION VATAMANU SAU ÎNGÂNDURARE CU FRUNZE ...
R
foto: Ion Dogaru
ealizat în toamna lui 1972, interviul este apoi oi revăzut i tipapeste un an, în toamna lui 1973, ca să vadă lumina rului abia în aprilie1997. Nici măcar în 1988, la apariţia, în plină restructurare, a cărţii „ Pentru tine bat...” nu a încăput în capul editorilor. Vina? Astăzi nimeni nu mai este vinovat de hidoșenia trecutului la care și-au adus contribuţia atâţia...
84 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
ION, VATAMANUL IERBILOR – ATUNCI, ÎN ZIUA CÂND LUMEA VA ATINGE CULMILE CIVILIZAŢIEI, GRĂBITĂ SĂ AJUNGĂ MAI REPEDE ACOLO, PE CULMI, ȘI NOI, GRĂBIŢI DEOPOTRIVĂ CU EA, VOM OCUPA UN LOC MAI APROAPE DE FRUNZE. CAM AȘA VĂD EU ACEASTĂ ÎNGÂNDURARE CU FRUNZE.
SERAFIM SAKA: – Când te simţi mai îndurerat, Ioane, atunci când pleacă dintre noi un chimist sau când vine printre noi un poet? ION VATAMANU: – Vorbești de o plecare și o venire, iar eu, dacă vrei să știi, nici n-am plecat și nici nu m-am întors de nicăieri. Eu ţin să am o singură stare și asta pentru că orice scop propus – așa cred eu la ora asta – ajunge până la urmă să fie atins, pe când adevărata creaţie are nevoie de acel moment, de acea dispoziţie, înţelegere și sensibilitate cu care omul vine mult mai de departe, mult mai de demult și, categoric, mult mai pe multă vreme. S. S.: – Cât de departe și cât de demult? I. V.: – Din starea pe care o purtăm mereu cu noi. Un exemplu: doi în ploaie. Unul se ascunde sub umbrelă, ba mai caută și un acoperiș, adică se ascunde de două ori. Altul, dimpotrivă, caută ploaia, să-și potolească arderea lăuntrică. Pe acesta din urmă îl înţeleg și vreau să mi-l apropii. Acesta are o stare, în timp ce primul caută o comoditate: nu cumva să-l răzbească ploaia... Creaţia, cred eu, începe în clipa în care începem a avea stări! S. S.: – Spune-mi atunci ce-i cu starea frunzei, pe care ai avut-o de-a lungul unui lung ciclu de versuri? I. V.: – Versurile acestea sunt scrise în mai multe anotimpuri – cu frunze și fără de frunze, dar nu oricând, ci numai și numai în acele sfinte clipe când reușeam să mă întorc la starea iniţială. Iar pentru a mă întoarce, era nevoie de ceva care se numește îngândurare.
S. S.: – Am observat și eu că poeziile tale despre frunză se leagănă într-o îngândurare... I. V.: – Nu îngândurare simulată, invocată sau voită, ci îngândurarea ca punte de legătură între ce a fost, ce este și ce va fi. S. S.: – Ce a fost, Ioane? I. V.: – O îngândurare care a precedat și acestei îngândurări a frunzelor mele. S. S.: – Și ce zici că este? I. V.: – Nevoia, marea nevoie de a nu-ţi pierde gândul. Gândul că am fost, că suntem și vom continua să fim. Atunci, în ziua când lumea va atinge culmile civilizaţiei, grăbită să ajungă mai repede acolo, pe culmi, și noi, grăbiţi deopotrivă cu ea, vom ocupa un loc mai aproape de frunze. Cam așa văd
– Poetul Ion Vatamanu trebuie să știe ce știe. Ia ascultă. Dacă vom ajunge odată și odată acolo, în vârf, eu știu la sigur că vom ocupa locul cel mai aproape de frunză. Frunza este monumentul și mormântul nostru. eu această îngândurare cu frunze. S. S.: – Vom ocupa sau ni se va rezerva acest loc, mai aproape de frunză? I. V.: – Vom ocupa, fiindcă trebuie să-l ocupăm. Acest trebuie se va transforma, datorită stării noastre permanente, într-un imperativ. S. S.: – Fără să întrebăm dacă se poate? I. V.: – Vom ocupa locul nostru. Trebuie să avem și noi un loc.
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 85
LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ –AVEM O POEZIE SERIOASĂ LA CHIȘINĂU. REUȘESC, AZI, CREATORII DE POEZIE SĂ ÎNŢELEAGĂ NU NUMAI FELUL DE A ARANJA MATERIALUL POETIC ÎN FORME POETICE, CI ȘI A FORMA MATERIALUL CARE NAȘTE POEZIA. S-AR CĂDEA SĂ-MI ARGUMENTEZ SPUSELE PRIN NUME CONCRETE, FĂRĂ SĂ PRETIND LA APRECIERI CATEGORICE. NU-MI POT PERMITE SĂ VORBESC DE TOATĂ POEZIA.
S. S.: – Trebuie sau îl avem? I. V.: – Îl avem. Urmează doar să ni-l găsim. S. S.: – Altfel zis, putem spune că l-am și găsit. Ni l-ai găsit tu, poetul Ion Vatamanu. I. V.: – Îmi permit și eu această obrăznicie – e starea mea – , deși colegii mei pretind a fi găsit lucruri mult mai mari și mai serioase. S. S.: – Cine, colegii chimiști sau confraţii poeţi? Deși o fi existând și multă chimie în poezia de la noi, și viceversa, multă poezie...
foto: Ion Dogaru
86 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
I. V.: – Numai dacă unii poeţi, care cred că fac poezie, nu fac în cele din urmă chimie. Și nu, desigur, alchimie, care-i poezie pură. S. S.: – Ai putea să-l divulgi pe cel mai mare alchimist din câţi ai cunoscut vreodată? I. V.: – Rilke. S. S.: – Alchimist, și încă cel mai mare? De ce crezi așa? I. V.: – Pentru că, amestecând într-o retortă toate elementele-cuvinte și căutând, pe această cale, piatra filozofală a poeziei, nu ne-a dat posibilitatea să-i cunoaștem greutatea materială, invitându-ne să-i vedem strălucirea în orice colţ al aceleiași retorte. Asta-i marea lui alchimie. S. S.: – Este alchimistul tău preferat sau, într-adevăr, este cel mai mare? I. V.: – Da, preferat. Anume ca alchimist. S. S.: – Și pentru că insiști asupra infinitei distanţe dintre chimie și alchimie, aș vrea să știu cum se împacă, dacă se împacă într-adevăr, etajatele și rigidele formule chimice cu „Elena, Elena, pe unde mai sunt”? I. V.: – Dacă urechea omenească ar
ION, VATAMANUL IERBILOR – VORBEȘTI DE O PLECARE ȘI O VENIRE, IAR EU, DACĂ VREI SĂ ȘTII, NICI N-AM PLECAT ȘI NICI NU M-AM ÎNTORS DE NICĂIERI. EU ŢIN SĂ AM O SINGURĂ STARE ȘI ASTA PENTRU CĂ ORICE SCOP PROPUS – AȘA CRED EU LA ORA ASTA – AJUNGE PÂNĂ LA URMĂ SĂ FIE ATINS.
putea prinde la maximum vorbele din interiorul formulei, adică din interiorul materiei, fii sigur, am auzi și întrebări de felul acesta: „Elena, Elena, pe unde mai sunt”? Numele ar putea fi altul, însă la fel de scump și de demult. S. S.: – Și dacă nu ţi-e dat să auzi ce cântă interiorul materiei? I. V.: – Atunci vorbim la plural, și locul lui EU îl ocupă NOI. S. S.: – Este și asta un fel de stare... I. V.: – Este un fel de îngândurare. S. S.: – Spune-mi, crezi în balivernele de felul: un poet nu trebuie să știe decât ceea ce știe?
I. V.: – Un poet trebuie să știe bine ceea ce știe. Asta, în primul rând. În al
doilea rând, trebuie să știe, de exemplu, ce înseamnă nisipul. S. S.: – Ce înseamnă nisipul, Ioane? I. V.: – Pentru noi, moldovenii, nisipul este întâi de toate un material de construcţie. Pentru lituanieni, de exemplu, îndepărtatele triburi care au coborât pe nisipurile de pe Nida și au fost înghiţite de dune, nisipul înseamnă înainte de orice un mormânt străvechi. Asta e cu totul altceva, și poetul trebuie să știe ce înseamnă acest altceva. S. S.: – Spui că un poet trebuie să știe bine ceea ce știe. Spune-mi atunci ce știe bine poetul Ion Vatamanu? I. V.: – Poetul Ion Vatamanu trebuie
să știe ce știe. Ia ascultă. Dacă vom ajunge odată și odată acolo, în vârf, eu știu la sigur că vom ocupa locul cel mai aproape de frunză. Frunza este monumentul și mormântul nostru. Frunzele și încă ceva: „Elena, Elena, pe unde mai sunt?” S. S.: – Și dacă, printr-o minune, într-o bună zi, ţi-ai răspunde – pe unde mai ești – , ce ţi-ar rămâne să mai faci? I. V.: – Aș fi fericit să-mi pot amâna mereu răspunsul. S. S.: – Iată de unde vine tot pacifismul tău! I. V.: – Pacifism?!...Și de unde vine tot pacifismul meu, Serafime? S. S.: – De la vrerea de a-ţi amâna înfrângerile. I. V.: – Înfrângerile?! S. S.: – Un fel de a zice. Aș putea găsi alt cuvânt, dar sensul, sensul rămâne același. I. V.: – Da, pacifism, dar numai până în pragul formulei, adică al materiei. Cel care vrea să-mi încerce pacifismul, n-are decât să intre în materie. S. S.: – Te rog, permite-mi să rămân în prag, ca să te mai pot întreba: „Ioane, Ioane, pe unde mai ești”? I. V.: – Am spus-o în poemul meu „ Portretul trăirilor”: „ Sunt aici, cu palmele pline de spini și voi să reușesc până la moarte a mi-i scoate”. S. S.: – Dacă m-ai invitat la formula ta, te rog să-mi fii ghid până mă dezmeticesc. Ce-i cu spinii aceștia? I. V.: – Nici nu bănuiai câte aspecte poate avea cuvântul spin! S. S.: – De ce să bănuiesc, dacă știu? I. V.: – Ești convins? S. S.: – Spinul, în înţelesul nostru,
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 87
ION, VATAMANUL IERBILOR
are un singur aspect, cel înţepător. Înţeapă, și tocmai de aceea este înstrăinat și se înstrăinează. Amintește-ţi: străin ca spinul. Dar nu cred că ai de gând să-mi ţii un tratat despre spin. I. V.: – Și de ce nu l-aș ţine? S. S.: – Pentru că...Aș putea să-l ţin și eu, poate cu mai mic succes, și atunci, conform unei teorii cunoscute, ne-am anihila. I. V.: – Pentru a nu ne anihila, te rog să-mi cedezi pe un singur minut întâietatea. Adică spinii, și zic – spinul înţeapă, da, dar aproape concomitent inoculează o înţelep-
88 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
ciune. Poetul trebuie să știe și acest lucru. Cunoaștem diferite specii de spini, pe care i-am simţit pe când umblam desculţi – scaiul, cătina, pălămida – și care, luaţi la un loc, nu puteau influenţa structura naturii noastre. Deși ne înţepau. Dar numaidecât și neapărat ne inoculau, cum spuneam, înţelepciunea: să nu mai dai prin spini! Așa că n-am putea pătrunde în structura formulei, sau a materiei, dacă n-am înţelege că fiecare element din această formulă, avându-și propriul său spin, abia atunci poate participa la organizarea, întreţinerea și manifestarea acestei formule. Iată și sensul înţelept al spinului.
S. S.: – Acum spune-mi ceva înţelept despre poezie, mai bine zis, despre starea poeziei noastre la ora actuală. I. V.: – Avem o poezie serioasă la Chișinău. Reușesc, azi, creatorii de poezie să înţeleagă nu numai felul de a aranja materialul poetic în forme poetice, ci și a forma materialul care naște poezia. S-ar cădea să-mi argumentez spusele prin nume concrete, fără să pretind la aprecieri categorice. Nu-mi pot permite să vorbesc de toată poezia. Ar însemna să nu încap cu acest răspuns într-o jumătate de coală de autor, de aceea rămân credincios generaţiei mele. Răspunsul e destul de modest, astfel lăsând spaţiu pentru altcineva să vorbească de generaţia sa. Mă bucură, deci, faptul că avem poezie. Aceasta înseamnă seriozitate. S. S.: – Știu cei rămași acasă, ţăranii, că au un ţăran chimist și poet la Chișinău? I. V.: – Da, mama știe că are un spin la Chișinău. S. S.: – Fii serios, ai atâţia prieteni și admiratori aici... Asta însă nu intră în programul de azi. I. V.: – În schimb, în programul mamei rămâne mereu. S. S.: – Ai putea să definești rezistenţa artistică, domeniu pur alchimic, în comparaţie cu rezistenţa materiei, domeniu curat chimic? I. V.: – Conductibilitatea metalelor, de exemplu, se explică prin torentul de electroni care transmit căldură. Cu cât mai mulţi electroni are metalul, – așa pare a fi – , cu atât e mai conductibil. Deci, conductibil – mai puţin rezistent. Cu toate acestea, metalul are atâţia electroni de câţi are nevoie. A face un metal mai rezistent este aproape un nonsens. Intervine condiţia și schimbă... S. S.: – Rezistenţa? I. V.: – Conductibilitatea. Norocul oamenilor că ei știu un adevăr: electronii nu au masă. S. S.: – Au, în schimb, încărcătură negativă. I. V.: – Posibil că într-o anumită condiţie, să zicem, într-un câmp magnetic,
ION, VATAMANUL IERBILOR
– ADEVĂRATA CREAŢIE ARE NEVOIE DE ACEL MOMENT, DE ACEA DISPOZIŢIE, ÎNŢELEGERE ȘI SENSIBILITATE CU CARE OMUL VINE MULT MAI DE DEPARTE, MULT MAI DE DEMULT ȘI, CATEGORIC, MULT MAI PE MULTĂ VREME.
sustrași din propria lor albie, rezistenţa metalelor ar putea să se mărească. S. S.: – Ca să-ţi pot înţelege înalta materie, ar trebui să trec un curs de chimie, ceea ce este mult prea târziu pentru un alchimist ca mine... Spune-mi mai bine ceva despre rezistenţa literară, să zicem, dacă e posibil așa ceva la noi. I. V.: – E destul de posibil. Masa de lucru este un câmp magnetic optim pentru ca electronii fără masă, dar cu încărcătură negativă, să zboare din metalul peniţei direct la coșul de gunoi. Este un răspuns care vine din aceeași stare poetică, permanentă. S. S.: – În felul acesta, am putea spune că am încheiat. Ce facem mai departe, Ioane? I. V.: – Ne îngândurăm, ca să putem apoi gândi ce-am vorbit, de ce am vorbit și, mai ales, pe câtă vreme...
#06 / NOIEMBRIE– DECEMBRIE MOLDOVA / 89
JUDECĂTORUL VREMII
IURIE COLESNIC
NEBĂNUITELE PIRAMIDE
UN SCRIITOR BASARABEAN, CONTEMPORAN CU EMINESCU
D
escoperit târziu de către tânărul poet și critic Nicolai V. Coban, la mijlocul secolului XX, acest originar din sudul Basarabiei, născut în sec. XIX, a dispărut iarăși pentru o bună perioadă de timp, ca să răsară din nou în ochii publicului cititor abia la începutul secolului XXI. Descoperirea autorului uitat avea la mijloc elemente de miracol. Retras în Bucureștiul inundat de refugiaţii îngroziţi de invazia sovietică în Basarabia, într-o atmosferă clară de inevitabil război, tânărului autor Nicolai V. Coban îi surâde norocul…
90 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
JUDECĂTORUL VREMII
N
icolai V. Coban în studiul său publicat în revista Viaţa Basarabiei (1941, nr. 6-7), revistă ce apărea pe atunci la București, evocă detalii foarte curioase din biografia lui Grigore Creţu-Creţescu. Aceste nuanţări explică nu numai destinul profesional de jurist al basarabeanului, dar și ceea ce l-a făcut să se apuce de condei și să scrie opere literare: „După o fotografie din 24 martie 1928, pe care am găsit notate chiar de mâna scriitorului câteva date, Grigore Creţu-Creţescu s-a născut la 12 octombrie 1853 în satul Măcrești, com.Cârpești, plasa Tigheciu, jud. Cahul. Școala primară a făcut-o la Tomai (Congaz), singura școală moldovenească de la 1861 în toată regiunea. Ajutat de moșierul Cristide, după absolvirea școlii de la Tomai, în 1867 intră la Seminarul lui Melchisedec Ștefănescu din Ismail. În 1873, trece Dunărea la Galaţi, de acolo pleacă la București și în același an devine elev la „Sf.Sava”, unde l-a avut coleg pe unul din Brătieni. După terminarea liceului se înscrie la universitate, luându-și în 1879 licenţa în drept. Biblioteca „V. A. Urechia” din Galaţi păstrează încă teza de licenţă a acestuia”. Dacă zilele celei dintâi copilării din casa mătușii sale de la Tomai erau dulci și vrednice de orice amintire, zilele de la universitate au fost de o sfâșietoare tragedie. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, prietenul său nedespărţit, Moise Pacu, îmi povestea despre lupta lor cu viaţa la București: „Pentru terminarea studiilor, lui Creţu nu-i ajungeau banii câștigaţi din cele câteva lecţii predate în oraș. Pentru a putea exista, a fost pe rând hamal și student”. Mărturisirile lui Alexandru Șontu în această privinţă sunt sfâșietor de dureroase: „Nu o dată l-am văzut pe Creţescu despărţindu-se de cursurile și de caietele lui, împachetându-și în hârtie de ziar îmbrăcămintea de hamal și plecând abătut pe drumul robotirii lui – la orele când veneau în gară trenurile de călători. Dar pe atunci, toţi eram la fel de săraci. Toţi munceam care încotro și cum puteam”.
Tot în 1879, toamna, a fost numitt în magistratură judecător de ședinţă laa Târgoviște. În anul următor (1880) însăă a fost numit la Buzău, pentru a i se face e loc la Târgoviște lui Duiliu Zamfirescu.. Nici la Buzău n-a poposit mai îndelung.. În 1881, a fost transferat din nou la Hâr-șova, ca substituit de procuror, unde a activat până în luna august 1886, când d a survenit un nou transfer - procuror laa Tulcea. S-a aflat în exerciţiul funcţiuniii doar câteva săptămâni, până la 5 octom-brie 1886, când a fost scos din magistra-tură și pus în disponibilitate. Motivelee plecării din magistratură au fost maii multe. Toate însă convergeau spre rela-ţia proastă cu prefectul de Tulcea, fratelee ministrului de justiţie, pe atunci Eugeniu u Stătescu, o somitate politică a vremii. Enciclopedia Cugetarea (București,, 1999), scrisă de Lucian Predescu, con-semnează în câteva rânduri biografia luii Paul Stătescu, căci el și era fratele ministrului și prefect de Tulcea în acea vreme. Grigore Creţescu, noul procuror de Tulcea și prefectul Stătescu nu au găsit limbă comună., fiindcă acesta și-a luat atribuţiile de funcţie în serios, fără a ţine cont de faptul că fratele prefectului era ministru. Aceasta a și servit drept motiv de destituire din funcţie. La 5 octombrie 1886, procurorul Creţescu a fost disponibilizat. O scrisoare deschisă de la 29 octombrie 1886 relatează tranșant atitudinea celui demis: „… Aflaţi, Domnule Ministru, că eu nu sunt omul nici unui partid politic. Sunt robul datoriei și al conștiinţei mele. Sunt încă tânăr și așa după cum îmi grăiesc creierii mei, vă întreb: „Ce aţi zice D-voastră despre mine, dacă eu aș fi ministru și aș avea un frate căruia i-ar merge numele rău în lume și pentru care v-aș fi lăsat de la căruţa cu dreptate a Ţării, ca pe unul ce n-aţi mai avea nici o treabă?! Sunteţi un laș, Domnule Ministru, tocmai când împrejurările v-au pus sus, sus de tot, ca să fiţi cel mai înalt și cel mai drept preot al Justiţiei”. Și în altă parte din aceeași scrisoare: „Dacă este așa, dacă conștiinţa și legile Ţării se aplică și în altă parte a pământului românesc cum se aplică în judeţul Tulcea, v-aș da un sfat! Daţi toate legile
Ţării cu constituţie cu tot, pe dealul Filaretului, ca altădată Regulamentul Organic, și lăsaţi ca legi numai capricioasele D-voastră patimi”. Ministrul a rămas neclintit în decizia luată. Nicolai V. Coban îl compătimește atunci când descrie situaţia dificilă în care s-a pomenit tânărul procuror: „ …cu trei copii, cu nevasta și cu gospodăria împărţită pe drumuri, – între Hârșova, Tulcea și Galaţi, unde se retrăsese hotărât să facă avocatură, cu care de altfel s-a și ocupat până la sfârșitul vieţii. Când a fost să moară (1 aprilie 1933), spunea fiului său, Grigore, avocat în același barou cu el: – Du-te, Grigore! Du-te la tribunal și-ţi fă datoria!” A profesat avocatura, dar vocaţia lui a fost de a fi scriitor. Autor a numeroase cărţi, Grigore Creţescu a scris proză, versuri în proză, memorii, și este unul dintre primii scriitori basarabeni, care a lăsat o moștenire literară de veritabilă valoare. Tableta pe care o reproducem este o poezie luată din volumul „Cântecele mele. Mici poeme în proză”, tipărită la Galaţi în 1891. Descoperirea acestui nume este o revelaţie pentru literatura noastră, iar această tabletă este cartea de vizită a lui Grigore Creţescu:
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 91
JUDECĂTORUL VREMII A PROFESAT AVOCATURA, DAR VOCAŢIA LUI A FOST DE A FI SCRIITOR. AUTOR A NUMEROASE CĂRŢI, GRIGORE CREŢESCU A SCRIS PROZĂ, VERSURI ÎN PROZĂ, MEMORII, ȘI ESTE UNUL DINTRE PRIMII SCRIITORI BASARABENI, CARE A LĂSAT O MOȘTENIRE LITERARĂ DE VERITABILĂ VALOARE.
Cântecul împăraţilor Aide, nani! nani! popoarelor, că de al vostru bine ne îngrijim noi! Mângâierea e numai somnul pentru cei care muncesc şi ale căror roade alţii le mănâncă; pentru cei care îşi dau sufletul cu plugul în neştire pământul scormonind şi pentru cei care cu cugetul pentru a oamenilor fericire până dincolo de nori străbat. Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?! V-am pus la cap de pernă nevinovata prostie. Fericiţi cei care nu ştiu multe: sunt mulţumiţi cu ce le dai; îi legi la gard cu dinţii la stele şi dânşii rumegă, mulţumindu-ţi că sunt sătui. Le pui să-şi umple pântecele dinainte fân, şi dânşii îţi bat din palme, te ridică până la cer, strigând fără să-şi dea seama că te-ai jertfit pentru a oamenilor bine. Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?! Peste seamă de moale vă este aşternutul; din puzderie, din ciurlani şi din ciulini. Pat mai bun să dormiţi fără visuri rele nici că veţi găsi. Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?! De învelitoare aveţi tot ce-i pe lume mai priitor pentru somnuri lungi şi liniştite: lipitori de tot neamul şi căpuşe, ce în piele se înfig, de nici cu cleştele nu le poţi scoate. Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi lipitorile şi căpuşele din piele să le smulgeţi? De ce vreţi să vă treziţi?! Pentru a voastră fericire, la căpătâi am pus de vi s-a săpat izvoare bogate în rachiu, mai îmbătător şi mai trăsnitor la cap decât gazul. Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să nu mai beţi?! De ce vreţi să vă treziţi?! Deşteptăciunea n-aduce decât necazuri, decât durere. E mai bine să vă îmbătaţi şi în adâncă neştiinţă nesimţitoare şă adormiţi, decât să fiţi treze, decât să simţiţi. Aide, nani! nani! de ce vreţi să vă treziţi? De ce vreţi din ştiinţă să vă adăpaţi?! De ce vreţi să vă uitaţi la soare?! Nu ştiţi că soarele orbeşte pe cine se uită lung la el?! E mai bine la întuneric. Nu vedeţi că vacile nu sunt aşa de luminate, dar sunt aşa de mulţumite când le pui iarna dinainte paie; de ce ca vacile n-aţi fi oare?! Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?! Câte doruri n-are inima, treaz gândeşti! După ce casa, masa şi ogoarele ţi le-ai gătit, îţi vine dorul să vezi ce-i în soare, ce-i în lună, câte fire are în barbă ţapul; îţi cere inima prin aer ca hultanii să te plimbi şi frontierele într-o clipă să le ştergi; îţi vine dorul să fii frate cu orice om te-ai întâlni. Ce mai lucru de neînţeles; alb cu negru să fie frate! Aide, nani! nani! popoarelor, de ce vreţi să vă înfrăţiţi?! De ce încercaţi, aşa somnoroase cum sunteţi, să vorbiţi, să judecaţi lucruri la care capul nu vă taie. Osteneala e degeaba, când târgul la cale noi îl punem şi de ţâţă ţinem vaca. Pentru voi e destul sapa, plugul şi mistria să învârtiţi; şi în neştiinţă, pe urmă în dulce şi adânc somn să puneţi capul la odihnă… Aide, nani! nani! într-o adâncă nesimţire. Aide, nani! popoarelor, de ce vreţi să vă treziţi?!… 1884, iulie 30.
92 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
Pentru mulţi și astăzi pare un miracol românismul basarabenilor din sudul Moldovei actuale. Dar explicaţia este una simplă și are un cert argument istoric. Rusia ţaristă pierde războiul din Crimeea și după 1856 este obligată să retrocedeze Turciei gurile Dunării și cele trei judeţe din Sud: Cahul, Bolgrad și Ismail, unde s-au deschis școli românești. La Ismail activa Seminarul Teologic, un liceu teoretic funcţiona la Bolgrad. Basarabenii din Sud au participat la evenimentele Unirii de la 1859 și la marea sărbătoare, când a fost proclamată independenţa României. Chiar și după ce Rusia a ocupat din nou Sudul Basarabiei, tinerii de acolo plecau la învăţătură în noul regat al României. În 1885,a fost creată la Galaţi o Societate a Basarabenilor - „Prutul”, care avea misiunea de a ajuta tinerii dotaţi, și mulţi au beneficiat de acest ajutor. Marele arheolog de origine basarabeană, Vasile Pârvan, a fost susţinut anume de această societate pentru a-și continua studiile sale în Germania. Chiar și în zilele noastre în Sudul Moldovei basarabene mai sunt vii aceste tradiţii și sentimente. Un scriitor adevărat se naște dintr-o problemă de conștiinţă. În vremurile, când apunea epoca romantismului literar, cauza creaţiei putea fi chiar și o dragoste neîmpărtășită. Nicolai V. Coban s-a întâlnit cu urmașii scriitorului Gri-
JUDECĂTORUL VREMII PENTRU MULŢI ȘI ASTĂZI PARE UN MIRACOL ROMÂNISMUL BASARABENILOR DIN SUDUL MOLDOVEI ACTUALE. DAR EXPLICAŢIA ESTE UNA SIMPLĂ ȘI ARE UN CERT ARGUMENT ISTORIC. RUSIA ŢARISTĂ PIERDE RĂZBOIUL DIN CRIMEEA ȘI DUPĂ 1856 ESTE OBLIGATĂ SĂ RETROCEDEZE TURCIEI GURILE DUNĂRII ȘI CELE TREI JUDEŢE DIN SUD: CAHUL, BOLGRAD ȘI ISMAIL, UNDE S-AU DESCHIS ȘCOLI ROMÂNEȘTI. LA ISMAIL ACTIVA SEMINARUL TEOLOGIC, UN LICEU TEORETIC FUNCŢIONA LA BOLGRAD.
gore Creţu-Creţescu și ne-a lăsat unele mărturii: „Pe o fotografie din 1884, pe când Creţescu era substitut la Hârșova, găsim următorul autograf din 5 decembrie a aceluiași an: ”Protectorilor mei, D-nei Cleopatra și D-lui Grigore Stătescu, spre semn de amintire și de recunoștinţă, pentru bunăvoinţa cu care m-au ajutat în timpul cât am urmat la Liceul „Sf. Sava” și la Facultatea de Drept din București, dau acest portret”. Mai jos semnătura: Gr. Creţescu.” Se zice, că una din fetele lui Stătescu de mai târziu amintea adeseori de tanti Cleopatra ca de singura dragoste valabilă a lui Gr. Creţescu. Nu știu dacă aceasta a fost o realitate. Într-o scrisoare din Hârșova de la 1881, el scria Zoei Georgescu, cu care mai apoi s-a și căsătorit, următoarele: „Dulcea mea Ţigancă. Am primit de la mai multe librării și de la prefectul de Buzău 17 franci pentru broșurile mele. În curând îţi voi trimite 50 de franci pentru costumul tău vlăscenesc”. Mai departe amintește de unele lucruri care priveau propria lui gospodărie, și încheie: „Mi-e dor de tine, am mult de lucru. George”. Probabil, familiei Stătescu i-ar fi convenit căsătoria studentului acesta pribeag cu domnișoara Cleopatra de atunci. Fapt este că această căsătorie nu s-a întâmplat. Datele mai din urmă arată
că pe Zoea Georgescu, dragostea de totdeauna a lui Creţescu, a cunoscut-o în casa Stătescu și mai apoi în casa lui Macedonski, ca elevă a Externatului de fete din București și poate ca diletantă în ale literaturii la revista “Nopţile de mai”. Dragostea rămasă doar în amintire este cea mai puternică sursă de inspiraţie pentru un spirit poetic. Viaţa care ar fi putut exista și s-ar fi putut realiza doar în vis, este orizontul din care se extrage nu numai fiorul poetic, dar și drama pentru construirea unei nuvele veritabile. Era în căutare de aliaţi literari, de oameni care ar împărtăși simpatia pentru aceeași pasiune literară, - așa a făcut cunoștinţă la Galaţi cu prozatorul și marinarul Jean Bart, de a cărui prietenie a beneficiat până la finele vieţii. Portretul lui se desprinde de pe mrejele fine ale amintirii. …Vasile Pârvan își aduce aminte într-o scrisoare de după amiaza aceea de primăvară când, întors din Germania, l-a vizitat pe Creţescu la locuinţa lui de la Vadul Ungurului din Galaţi. Pomii erau în floare, brazdele pline de flori vii, multicolore ca un caleidoscop desfăcut în straturile din faţa casei. Creţescu era ca un duh al liniștii și al florilor. Ziua aceasta, mărturisește Pârvan, este una dintre puţinele pe care nu le-a putut uita toată viaţa. Despre Gr. Creţescu își aduc aminte nu doar cei cu care a avut legături
strânse, ci și gălăţenii ce au avut adesea prilejul, avocat fiind, să-l vadă îmbrăcat basarabenește: cu scurtă și cu căciula ţurcă, grăbind pe Bulevard câţiva kilometri până la tribunal, în plin centrul orașului. Drumul acesta nu numai că-l făcea în fiecare zi, dar chiar și mai târziu, când au apărut autobuzele și când bătrâneţile lui aveau dreptul la zile mai lipsite de osteneli. Făcea acest drum, ne mărturisește cineva care l-a cunoscut, numai pentru a nu rupe legătura cu felul lui tradiţional de a fi. Și doar toamna și primăvara, când pe vreme de ploi lungi cât săptămânile, trebuind să-și ducă copiii la școală, se schimba povestea mersului pe jos. În această privinţă iată ce ne povestește un prieten din Galaţi: „Nu ne mai ajungeau până la școală nici ghetele. Plecam încălţaţi și ne întorceam cu picioarele goale. Dacă nu ar fi fost moșneagul acela subţire cu gulerul scurtei ridicat până la mustăţi și nu ne-ar fi strâns în fiecare dimineaţă din Vadul Ungurului și până în oraș, pentru ca întrun car ţărănesc, împreună cu ai lui, să ne ducă la școală și seara să ne aducă îndărăt, nu știu câţi dintre noi, cei mulţi de atunci, am fi ajuns astăzi '‘cineva”. În asemenea excursiuni pluviale vrute și nevrute, Gr.Creţescu avea locul lui favorit. Cu vizitiul, pe capră. La întoarcere, mamele - mai ales mamele - așteptau
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 93
JUDECĂTORUL VREMII DESPRE GR. CREŢESCU ÎȘI ADUC AMINTE NU DOAR CEI CU CARE A AVUT LEGĂTURI STRÂNSE, CI ȘI GĂLĂŢENII CE AU AVUT ADESEA PRILEJUL, AVOCAT FIIND, SĂ-L VADĂ ÎMBRĂCAT BASARABENEȘTE: CU SCURTĂ ȘI CU CĂCIULA ŢURCĂ, GRĂBIND PE BULEVARD CÂŢIVA KILOMETRI PÂNĂ LA TRIBUNAL, ÎN PLIN CENTRUL ORAȘULUI.
odraslele la porţile, unde de pe aceeași capră, Conu Grigore le împărţea copiii cu zâmbet, cu graţie și cu bunăvoinţă. Gr.Creţescu n-a fost doar un ins popular la Galaţi, ci o vedetă de bunătate și de calm.
Gr. Creţescu și literatura Poetul Nicolai V. Coban a fost pimul cercetător care s-a aplecat atent peste filele scrise de Gr. Creţescu. El a şi semnalat existenţa unui scriitor basarabean în literatura română de până la 1900. Caracterizările lui sunt foarte dure, căci vin de la un autor tânăr foarte talentat şi un spirit modern, care priveşte vremurile de odinioară printr-o prismă critică, dar obiectivă : „Opera lui, în bună parte închinată vieţii din Basarabia, îl apropie mult de Creangă. E un Creangă, mai pal, al Basarabiei și căruia îi lipsește uneori conjunctura și elementul de intrigă atât de bine scoase în relief de autorul de la Humulești. În vreme ce amintirile din copilărie, ale acestuia din urmă, au o sănătate a lor, mustind de viaţa gâlgâitoare, povestirile din copilărie ale lui Creţescu trăiesc numai atât cât prezenţa autorului, destul
94 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
de discretă și, prin aceasta, fermecătoare, ceea ce le dă un impuls suav de nostalgică devenire. Humorul lui Creangă e robust și sănătos până la o impunere totală de vânjoșenie rar întâlnită. Chiar când biciuie obrazul, îţi vine să râzi și te ascunzi cu sufletul printre întâmplările care te fură ca o apă repede la vale în tinereţea vârstei și zbenghiului care a fost odată. Humorul lui Creţescu nu are aceste caracteristici. E adeseori diluat de melancolia stăpânitoare, prezentă în viaţa și în copilăria ce i-a umplut toate dimineţile cu soare de la șes. Limba, și a unuia și a altuia, are foarte multe puncte comune, dar prezintă și foarte multe deosebiri. La Creangă, deși deprinsă în aceeași matcă de sat, prezentă peste tot, unde există moldoveni, are vigoare și coloratură vie, caldă, plină de atât suflet, de parcă nu-l mai încap cuvintele, oricât de măiestrit alese. Limba lui Creţescu e rece și, oricât ar vrea s-o scoată și s-o apere de influenţele de la oraș, tot mai ai impresia că a trecut pe acolo. E poate felul de a gândi și de a construi al autorului alterat de profesiune. Și, de vreme ce în cărţile marelui povestitor prezenţa eroilor e totdeauna impunătoare, și când e vorba de copii și
când pe primul plan prezenţi sunt numai eroii basmelor, la Grigore Creţescu prezenţele acestea par uneori obosite de prea multă gândire. La Creangă eroii sunt activi, se mișcă, la Creţescu gândesc ori visează, numai fiindcă așa e locul, așa e și copleșitoarea aceea tristeţe a cerului, prea bolnavă de static, de pustă odihnită până la nefiinţă. Copiii lui Creţescu uneori nu vor să se joace, fiindcă nici ei nu știu ce să facă. Scăderile acestea sunt totuși învinse câteodată și zbenghiurile și blestemăţiile lor sunt așa de vii, încât o îndepărtare a lui Creţescu de Creangă este mai mult decât o nedreptate. Cine știe. Poate, dacă Grigore Creţescu n-ar fi fost obligat să ostenească de dimineaţă și până seara la tribunal, ca să hrănească, să crească și să asigure niște vieţi care veneau după el pline de sănătate și de vigoare deosebită, scrisul lui ar fi nu numai o realitate vie, cum e, ci și o emblemă basarabeană, peste care uitarea n-ar fi avut cum și n-ar fi putut să treacă. Moartea nu l-ar fi surprins anonim”. Indiscutabil, Ion Creangă este culmea literară nu numai a acelui moment literar, dar și a literaturii care s-a scris posterior. Dar există câteva momente ce ne obligă să dăm Cezarului ce este a Cezarului. Apariţia primelor scrieri ale lui
JUDECĂTORUL VREMII POETUL NICOLAI V. COBAN A FOST PIMUL CERCETĂTOR CARE S-A APLECAT ATENT PESTE FILELE SCRISE DE GR. CREŢESCU. EL A ȘI SEMNALAT EXISTENŢA UNUI SCRIITOR BASARABEAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DE PÂNĂ LA 1900. CARACTERIZĂRILE LUI SUNT FOARTE DURE, CĂCI VIN DE LA UN AUTOR TÂNĂR FOARTE TALENTAT ȘI UN SPIRIT MODERN, CARE PRIVEȘTE VREMURILE DE ODINIOARĂ PRINTR-O PRISMĂ CRITICĂ, DAR OBIECTIVĂ .
Gr. Creţescu, adică debutul lui în volum, ţine de anul 1880. Scria nu la Iași, unde se adunase toată elita literară junimistă, care dicta moda literară a vremii, și unde activa cercul Junimii, acel club literar perfect, la ședinţele căruia se puneau în discuţie și se verifica autenticitatea literară a celor mai recente scrieri. La Galaţi, un cenaclu de un asemenea nivel nu exista. Autorul era un solitar, care încerca să-și croiască singur pârtia literară după buna lui înţelegere. Cenaclul lui Macedonski, aspiraţiile avangardiste ale poetului bucureștean se împleteau greu cu materialul basarabean pe care dorea cu tot dinadinsul să-l prezinte Gr.Creţescu. Eroii lui veneau din realitate, cu atât mai mult că acest spaţiu trecut din nou în mâna rușilor, după 1878 era deja o problemă de actualitate politică. Fără doar și poate că scriitorul basarabean își trăgea seva literară din amintiri, care la apariţia frontierei pe Prut se transformau în niște nostalgii, ba chiar în niște obsesii. Gr. Creţescu încerca să scrie firesc, presărând opera literară cu ironii, cu momente umoristice. Și hazul lui nu este unul forţat, este umorul ce se întâlnește la fiece pas, la fiecare al doilea ţăran din Basarabia. El a scris, fiindcă nu putea să
nu scrie. A început cu scrieri cu tentă moralizatoare, cum ar fi voluminoasa lucrare „Dreptatea divină” (București, 1880), în care, spre surprinderea mea, am descoperit elemente surprinzătoare, pe care mai târziu le-am aflat și în romanul lui Mihail Bulgakov – „Maestrul și Margareta”. Îngemănarea fantasticului cu realul este atât de firească, încât se pierde senzaţia de poveste, de alegorie, de fantasmă. La sigur, dacă ar fi evoluat în această cheie, Gr. Creţescu ar fi dobândit o glorie literară postumă, ca un predecesor al acestui gen de roman. Cu toate că Nicolai V. Coban afirmă, bazându-se pe informaţia din familie, că Gr. Creţu-Creţescu după 1892 n-a scris și n-a publicat nimic, lista bibliografică dezminte această afirmaţie, ultima lui publicaţie fiind tipărită în 1924. Ca publicist, Gr. Creţu-Creţescu a colaborat cu diverse publicaţii periodice, începând cu Literatorul lui Al. Macedonski (1881-1882), cu revista Societăţii Tinerimea Română, revistă editată de Al.Șonţu, cu care a fost coleg de facultate, precum și la toate revistele la care colaborau membrii grupării literare din Galaţi: Poșta, Timpul, Galaţi, Acţiunea, Galaţii Noi ș.a. Despre el a scris în mai multe rânduri Nicolae Iorga în Neamul Românesc.
Pentru scrisul lui acid și dur adesea recurgea la pseudonim și în Dicţionarul de pseudonime al lui Mihail Straje au fost înregistrate unele dintre ele (Demogorgon etc.). Adevăratul prozator nu era altul decât un poet deghizat. Drept dovadă, sunt poeziile lui în proză, care pot face cinste chiar unei pene extrem de rafinate. Contemporan cu Mihai Eminescu, Grigore Creţu-Creţescu s-a stins din viaţă în același an cu Zamfir Arbore - la 1 aprilie 1933, la Galaţi, unde, spre regretul nostru, n-am reușit să-i descoperim încă mormântul.
#06 / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / MOLDOVA / 95
ADIO, PRIETENE!
A
plecat dintre noi Victor Dumbrăveanu, omul despre care niciodată nu am crezut că va pleca. Pentru că asemenea oameni nu trebuie să plece pentru totdeauna... A venit la „Moldova” în al doilea val, pe când era la primii săi pași în cariera literară, croindu-și pârtie spre cititorul tânăr, mai ales spre adolescenţi. Cu aceștia, își dădea bine seama, trebuia să vorbească într-un limbaj simplu și cât se poate de sincer. Altfel, nu ar fi fost posibil să-i cucerească. Și publicistica lui purta pecetea sincerităţii totale. Răsplata era pe potrivă – cititorii îi scriau în aceeași manieră sinceră despre tot ce îi frământa, deseori cerându-i sfatul. Parte din acele scrisori i-au servit drept sursă de inspiraţie pentru nuvelele și romanele, pe care le-a scris ulterior. Cele mai tulburătoare au fost scrisorile Zinei Zmeu, o elevă care se visa actriţă și care chiar a devenit actriţă, dar...cu un destin deosebit de tragic. Dumbrăveanu a editat scrisorile ei într-o carte ce cutremură prin sinceritate și vibraţie. În ultimii doi ani, muncind tot la „Moldova”, s-a consacrat scrierii unui nou roman, care ar fi trebuit să devină „cartea vieţii sale”. În acest roman autorul și-a propus să reflecte acea perioadă a istoriei noastre, când stăpâni ai Moldovei au fost Brejnev și Bodiul. A făcut
Victor DUMBRĂVEANU
A PLECAT CU ÎNGERUL DE CEAŢĂ...
96 / MOLDOVA / NOIEMBRIE – DECEMBRIE / #06
cercetări prin arhive, a consultat specialiști în materie, a fost în unele locuri, pe unde se crede că a călcat piciorul lui Brejnev. Munca la acest roman a devenit pentru el o corvoadă, fixându-și o normă zilnică de scriitură, pe care nu o îndeplinea decât foarte rar. I se șubrezise sănătatea... De-abia a reușit să ajungă până la ultimele capitole. Dar nu și până la ultimul punct... Postul naţional de radio Moldova 1 și-a planificat pentru lecturile matinale unul din romanele lui - „Îngerul de ceaţă”. Vestea asta l-a bucurat enorm și i-a dat puteri să continue munca la romanul despre Brejnev... Ultima dată a venit la „Moldova” aproximativ cu o săptămână înaintea momentului care ne-a despărţit definiv...Era într-o zi de vineri, iar actorul Sandu Leancă de acum citea pentru întreaga ţară pagini din „Îngerul de ceaţă”, cu voce cristalină de adolescent inocent. A fost, pare-se, un eveniment planificat chiar de destinul lui Victor Dumbrăveanu pe acest segment al traiectoriei vieţii sale în derivă... Fiindcă, din acest loc el, însoţit de Îngerul său de Ceaţă, a pornit pe un drum fără întoarcere, lăsând în memoria noastră atâtea amintiri frumoase despre un om la fel de frumos. Adio, Frate Victore! Prietenii și colegii de la revista„Moldova”.
ÎNCĂ UN AN CU L A
M U L
– o lume străină… Mașini ciudate, oameni ciudaţi, gâze ciudate. Toţi și toate contaminate de Internet. O lume virtuală, bolnavă de patima banului… Eu, cel traumat într-o altă viaţă, pășesc prin viaţa asta virtuală în căutarea unei picături de apă autentică și a unui strop de aer de câmpie, cu miresme de dropii și de șopârle… „Nu mai găsești nimic, mi se spune. Șopârlele și dropiile au evadat în calculatoare. Au fost sacr ” Și atunci mă răsucesc în cârja mea din cealaltă viaţă și caut dovezile progresului și ale democraţiei. Unde sunt? Cum arată? Tăcere… Liniște… Nici un răspuns… , mă întorc resemnat către cea mai veche și mai constantă dragoste a mea, cartea asta atât de frumoasă, cu numele ei atât de minunat – „Moldova”. – Doamne, îmi zic, suntem singurii care nu ne-am schimbat! Și singurii care mai iubim!… Dumitru MATCOVSCHI, poet-patriot
– e, că politicienii, odată ajunși în Parlament sau în alte funcţii publice, „se deconectează” aproape în mod automat de realitatea în care își duce existenţa restul societăţii. Nu e chiar așa. Iar în cazul meu – chiar nu e așa! Oricât de multe și de importante ar restanţele politicienilor și ale mele personale faţă de societate, știu că odată și-odată va sărbătoare „și pe uliţa noastră”. Mai ales, aștept sărbătoarea de pe „uliţa culturii”. Am toată convingerea că este aproape. Iar când va veni această multașteptată sărbătoare, activitatea legendelor noastre de odinioară – Studioul ”, Ansamblul de dansuri „Joc”, Capela corală „Doina”, dar și a numeroaselor instituţii de cultură care au luat . Revista „Moldova” este una din legendele culturii noastre, iar curajul cu care încearcă să se menţină la suprafaţă în această vreme cu turbulenţe necontenite, demnitatea cu care comunică ea cu restul societăţii, eleganţa imprimată pe chipul ei, de la prima și până la ultima t. Și societatea chiar o respectă! Dumitru DIACOV, politician
– N-am știut de existenţa acestei reviste până acum un an, când mi-a dărut-o cineva. A fost un cadou romantic, de ziua mea, cu lumânări aprinse și cu urări de bine. Cineva din anturaj s-a mirat: cum, în evul ăsta mai dăruiește cineva cărţi? În evul ăsta, mai sunt unii care citesc cărţi? Chit că nici nu era o carte autentică, ci o revistă... Iar când am cunoscut-o îndeaproape, a doua zi, m-am îndrăgostit de dânsa. Trebuie să vă spun că „la vârsta mea abia-ncepută” am apucat să călătoresc prin mai multe ţări, iar vara trecută mi-am petrecut-o chiar în New York. Adică, am văzut și cunoscut oameni și obiceiuri și de pe aiurea. Ce-am înţeles eu din acest „schimb” de senzaţii și imagini, e că ţara noastră și oamenii noștri, și operele compatrioţilor noștri sunt la fel de buni și de bune, iar uneori sunt chiar superiori și superioare celor de dincolo de oceane... Iată, cartea asta...revista„Moldova”... nici nu vă imaginaţi cât de scumpă e! ... M-am întors din New York împreună...mai exact, cu „Moldova” în braţe, și tot timpul, cât am zburat cu avionul (13 ore!), mi-a cântat și mi-a șoptit despre minunile de acasă. E doar unul din multiplele ei haruri! Cristina BÂRCĂ, studentă ASEM
NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 2011
d e
c u l t u r ă
22
VĂ ESTE DOR DE BUNEI?
36
IZVORUL LUI AVRAAM DE LA CĂPRIANA
ș i
O ÎNTREBARE DE ANASTASIA RUSU-HARABA
UN STUDIU DE LIDIA CODREANCA
60
MONOLOGUL GENTILOMULUI GRĂBIT ESEU DE PAVEL PROCA
MOLDOVA
NOIEMBRIE – DECEMBRIE / 2011
r e v i s t ă
{tefan Susai omul nostru la Euroregiune
www.moldova-aeterna.md
d i a l o g
s o c i a l