16 - 22 iulie 2009
Reporter fãrã portiere
11
de Gorj
ºi, probabil, multã dragoste pentru fiecare bucãþicã de pãmânt. Plantele, arborii ºi culturile, pomii fructiferi, în acest colþ de lume, sunt rãsfãþate, aratã exact ca în cãrþi, totul de un verde crud. La ceva timp de la plecarea din Geneva, la aproximativ douã ore de mers, Alpii elveþieni se arãtau cu crestele înalte ºi pline de zãpadã. O succesiune de imagini cum numai în acest colþ de lume pot fi întâlnite. Iarba verde, muºcatele multicolore, piatra de munte ºi casele specifice zonei m-au fãcut sã-mi doresc sã trãiesc în acest colþ de lume.
CASABLANCA de Kosovo
Ajuns la SWISSINT, Centrul Internaþional de pregãtire, am fãcut cunoºtinþã cu gazdele ºi am ºi început treaba. Dupã o scurtã prezentare a întregii activitãþi, ne-a fost arãtatã Casablanca, baza militarã a SWISSCOY din Kosovo. Practic, militarii care urmeazã sã meargã în misiune în Kosovo au la dispoziþie pentru a se pregãtii o bazã miltiarã identicã cu cea din Kosovo, la aceleaºi dimensiuni ºi cu aceleaºi utilitãþi. Astfel de baze sunt construite numai din module metalice, însã soldaþii beneficiazã de absolut toate utilitãþile necesare. Casablanca este construitã din 200 de module, din care fac parte dormitorele, fiecare dormitor are câte douã paturi, vestiare, tv, radio ºi aer condiþionat, bucãtãrie cu sãli de mese, punct medical cu o salã de operaþii ultrasofisticatã, compusã din douã module puse unul lângã altul. În alte module erau amenajate ateliere mecanice, bazine de apã ºi generatoare. Aici, am aflat cã bazele militare din Kosovo, indiferent ale cãrei þãri sunt, nu folosesc nici apa ºi nici energia electricã a kosovarilor. Primul lucru când se instaleazã o bazã: se fac puþuri de mari adâncimi pentru a asigura apa. Energia electricã fiind asiguratã de generatoare. De curios am întrebat de ce baza militarã a elveþienilor din Kosovo se cheamã Casablanca. Rãspunsul a fost simplu. Containerele au culoarea albã, cu alte cuvinte casa albã. Am asistat ºi la un exerciþiu, dar nu la bazã, ci la 10 minute de mers cu maºina de la garnizoanã. Aici se afla un aeroport micuþ, dar numai bun pentru exerciþii militare. La cursul la care am asistat participau ofiþeri de rang înalt din Jordan, Maroc, Alger, care erau pregãtiþi pentru a acorda ajutor paramedical. Atât de serioºi erau participanþii la curs, dar ºi trainãrii destul de exigenþi, încât cursanþii erau trecuþi de toate apele ºi se chinuiau de mama focului sã resusciteze niºte manechini din plastic, pânã când trainãrul spunea ok .
Stans-Oberdorf
Dupã ce am terminat treaba în garnizoanã, la lãsarea serii, am fost sã vizitãm sãtucul. Militarii din Swissint ne-au dus cu maºinile armatei pânã în centrul localitãþii. În orice parte te întorceai, erai înconjurat de munþi foarte înalþi plini de zãpadã pe creste. O micã localitate de munte, care m-a fascinat case vechi, dar bine conservate, care erau adevãrate bijuterii, strãduþe inguste pietruite cu piatrã cubicã. ªi aici, totul curat, totul perfect ºi de o frumuseþe rarã. Am nimerit tocmai la momentul când localnicii ieºeau la plimbarea de searã. Ceea ce este interesant este faptul cã Stans nu este un oraº turistic, însã terasele din strãzi erau pline cu oameni. Apoi, am aflat cã aºa se întâmplã zilnic, localnicii ies la o bere, la o cafea sau la o îngheþatã. Atunci m-am uitat mai bine la cei care se aflau la terase: ori erau trei-patru prieteni, ori erau familii, dar cu siguranþã toþi erau localnici. Un fenomen rar întâlnit la noi, iar asta m-a impresionat la fel de mult ca ºi celelalte lucruri bune ce le vãzusem pânã atunci. Din vorbã în vorbã, am aflat cã în astfel de comunitãþi este destul de greu sã intri, sunt închiºi, este greu sã rãmâi într-o astfel de comunitate. Oricum, o searã de neuitat pot sã spun cã am avut în aceastã micã localitate de munte, nu am bãut decât un ceai, însã am rãmas cu imagini extraordinare în minte, ºi cred cã în viitor voi mai trece prin acele locuri. Urma ca dimineaþa sã ne trezim devreme ºi sã ajungem în timp
la Aeroportul din Zürich, cam la o orã de mers cu maºina. ªi de aceastã datã, tot militarii de la Swissint au fost cei care neau dus la aeroport. Urma o zi destul de obositoare, aveam sã zburãm la Lubljana, iar de acolo spre Priºtina. Parcã intenþionat, cei care au organizat acest feel trip au vrut sã ne introducã puþin câte puþin în þãrile fostei Yugoslavii. Aºa se face cã am luat primul contact cu Slovenia. Nu eram la prima mea vizitã în Slovenia, cu ani în urmã am înnoptat în Maribor, al doilea oraº ca mãrime al Sloveniei. Oricum, aveam o pãrere foarte bunã despre aceste locuri ºi despre oamenii de aici. La Lubljana, un aeroport mic, însã curat ºi modern, cu toate facilitãþile.
Priºtina
Din ce se apropia momentul aterizãrii la Priºtina, aveam emoþii ºi tensiune. Toate imaginile vãzute la ºtiri în timpul conflictelor mi-au trecut prin minte în cele treizeci de minute ale aterizãrii. Nu-mi dezlipeam ochii de la fereastrã, voiam sã surprind tot ceea ce se poate vedea. Din dorinþa de a vedea cât mai multe aflân-du-mã deasupra, nu am vãzut mare lucru, decât un aeroport pustiu, iar faptul cã nu mai erau ºi alte avioane mã cam îngrijora. Mai târziu, am aflat cã destul de multe companii aeriene internaþionale au zboruri spre Priºtina, însã avioanele care ajung nu zãbovesc decât pentru a se alimenta, a fi curãþate ºi se întorc înapoi. Aeroportul este poarta þãrii, de-aici poþi sã-þi dai seama cam ce te aºteaptã. Dacã ar fi fost sã mã iau dupã pista de aterizare, ar fi trebuit sã fiu undeva într-o þarã civilizatã, dacã mã luam dupã aerogarã, nici nu puteam sã spun cã mã aflu într-un aeroport. La cinci minute, a aterizat un avion uriaº al Armatei Americane ºi am fãcut legãtura cu pista modernã, probabil americanii ºi-au construit-o. Cum s-a deschis uºa avionului, am simþit un aer înãbuºitor de cald, mergând spre autobuzul care venise sã ne transporte în aeroport, am simþit o liniºte anormalã, toþi pasagerii tãceau ºi se uitau de jurîmprejur. Urcând în autobuz, am vãzut scaunele jupuite, a fost primul semn pentru mine la ce trebuie sã mã aºtept în aceastã þarã. Urma o probã de foc, Poliþia de Frontierã, nu ºtiam cum vor reacþiona la vederea paºaportului românesc. Pe tot parcursul vizitei mele în Kosovo, atunci când spuneam kosovarilor cã sunt Român, încercam sã stau cu ochii pe ei, sã surprind dacã cumva îºi schimbã atitudinea. De fiecare datã, primeam câte un zâmbet maliþios, în substratul cãruia înþelegeam ceea ce era de înþeles. Nu a fost decât o singurã întrebare la frontierã: „Scopul cãlãtoriei“. Am rãspuns ºi am fost lãsat sã intru. ªocul urma sã vinã abia la ieºirea din aeroport. Între aeroport ºi aºa-zisa capitalã Priºtina nu existã transport în comun, sute de maºini care fãceau taxi aºteptau sã-i preia pe cei care ajungeau aici. La fiecare pas, erai întrebat dacã nu cumva vrei taxi, insistenþa taximetriºtilor de-aici nu-mi era deloc strãinã, semãna perfect cu insistenþa taximetriºtilor din faþa Gãrii de Nord din Bucureºti. Ajunsesem într-un loc unde citeam pe feþele oamenilor, obosealã ºi disperare, maºinile erau dintre cele mai vechi maºini posibile, nu aveau ventilaþie ºi circulau cu ferestrele deschise. Drumul pânã în Priºtina are cam 20 de kilometri, pe cât de lung, pe atât de prost. În unele porþiuni de drum se mergea ca pe cel mai prost drum de þarã din România. Cãldurã mare, transpiraþie, mult praf ºi curent de la ferestrele maºinii deschise, cam asta am îndurat pânã la hotelul unde eram cazat. Pe tot parcursul drumului, încercam sã înþeleg ce se întâmplã prin aceste locuri. Trãiam o senzaþie cunoscutã, de genul ’89, când oricine vindea orice, oriunde. Din Geneva, ni se spusese cã vom sta la unul dintre cele mai bune hoteluri din Priºtina, când am ajuns în hotel simþeam un miros greu de explicat, dar în mod sigur neplãcut. Nu aveam timp decât sã lãsãm bagajele ºi urma sã mergm la prima întâlnire.
Mitroviþa, un oraº împãrþit în douã Mitroviþa este unul dintre principalele oraºe din Kosovo, dar poate ºi una dintre cele mai fragile zone. Mitroviþa este tãiat în douã de un râu. De o parte a râului locuiesc albanezi, iar de cealaltã sârbi. Deºi aflat pe teritoriul statului Kosovo, în partea sârbeascã a oraºului, de cum treci podul care uneºte cele douã zone, te întâmpinã drapelul Serbiei. Sârbii care locuiesc în Mitroviþa, ºi nu numai, refuzã sã respecte legile statului Kosovo, refuzã sã asculte de autoritãþile albaneze. În continuare, sârbii din Kosovo se uitã la televiziunile de la Belgrad, ascultã radiourile sârbeºti ºi chiar primesc pensii ºi ajutoare sociale din Serbia. Înainte de a vizita partea sârbeascã a Mitroviþei, am întrebat câþiva kosovari ce pãrere au despre o eventualã vizitã în zonã.
Rãspunsul a fost unul categoric: „Este destul de periculos, oricând te trezeºti cã aruncã cu pietre.“ Din fericire nu a fost aºa, nu s-a întâmplat nimic rãu, dimpotrivã, sârbii au fost deschiºi la discuþii, au povestit cum o duc de greu, cât de dor le este de casele lor, ºi au discutat ºi despre faptul cã nu vor putea convieþui sub egida aceluiaºi stat Kosovo. Întrebaþi ºi sârbii ce pãrere au despre kosovari, au rãspuns la fel ca ºi albanezii, ,,cã sunt periculoºi ºi cã oricând te poþi trezi implicat într-un scandal“. Nici în alte provincii sârbii nu o duc mai bine, ºi orice le-ar face albanezii, oricât de mult s-ar preocupa de soarta lor, sârbii nu vor accepta sã se supunã albanezilor. Am discutat cu un sârb care era angajatul Primãriei Novo Brdo, a încercat sã ne
Balcanii au destulã istorie, dar nu ºi geografie Sute de organizaþii internaþionale ºi-au deschis birouri în Priºtina. Oamenii mai informaþi din Kosovo spun cã, pe lângã sutele de ONG-uri internaþionale, s-ar fi infiltrat ºi câteva zeci de servicii secrete în zonã. Un interes pentru Kosovo extrem de mare din partea Occidentului. În patru zile cât am zãbovit aici, am rãmas uimit de cât de mult s-au implicat occidentalii în menþinerea pãcii ºi în construirea noului stat Kosovo. Am fost în vizitã la IOM (Organizaþia Mondialã a Migraþiei), UNHCR (Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaþi), Reprezentanþa UE în Kosovo etc. Dintre toate discuþiile purtate, cea mai sincerã ºi la obiect a fost întâlnirea cu Ambasadorul Elveþiei în Kosovo, dl. Lukas Beglinger, care a descris Kosovo exact aºa cum îl vedeam ºi eu. O aºa-zisã þarã, fãrã pic de forþã, dezorientatã ºi cu un viitor incert.
convingã cât de bine convieþuieºte el împreunã cu albanezii, însã l-am întrebat dacã este pregãtit sã-ºi dea copiii la ºcoalã, sã înveþe în limba albanezã. Atunci, cu toatã bunã voinþa lui, ºi-a ieºit din pepeni ºi a spus cã nu concepe aºa ceva. De remarcat faptul cã, în prezent, învâþãmântul se realizeazã în douã limbi albanezã ºi sârbã, deºi în instituþii se vorbeºte în albanezã, iar limba oficialã este albaneza. Multe primãrii din zonele unde existã comunitãþi sârbeºti au posturi pe care sã lucreze sîrbii, ei bine aceste nu sunt ocupate, sârbii refuzând sã meargã la astfel de servicii. Preferã sã trãiascã din ºomaj, care de fapt îl primesc de la statul sârb, decât sã munceascã în instituþii conduse de musulmani.
Albanezii ºi sârbii din Kosovo
Personal, cred cã niciodatã nu se vor atenua relaþiile dintre sârbi ºi albanezii kosovari. Când spun asta mã bazez pe experienþa de câteva zile petrecutã în Kosovo. Atât sârbii, cât ºi kosovarii se vor urî mai rãu ca înainte de rãzboi. Din pãcate, toþi reprezentanþii ONG-urilor cu care am luat legãtura au þinut sã ne prezinte numai albanezi ºi vorbeau la superlativ depre comportamentul acestora faþã de sârbi. Dacã nu aº fi investigat în paricular ºi nu aº fi aranjat întâlniri ºi cu sârbi, nu puteam avea o imagine clarã a ceea ce se întâmplã acum în Kosovo.