Revista Mesagerul Sfantului Anton

Mesagerul

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali

Sfântului Anton

●

Anul XX

●

Nr. 119

iulie-august 2013

Sunt supradotați: minți adulte, în corp și cu emoții de copii Credința lui David

Balena Divertisment

Din punctul de vedere al victimelor (II)

Sumar

ISSN 1221-8820

●

Supradotați

Anul XX - Nr. 119

●

iulie-august 2013

Editorial

Pagina biblică

3 Familia creştină şi apropierea de Conciliul al II-lea din Vatican Pr. Ciprian Sava

22 Credința lui David Pr. Mihai Afrenţoae Pagina tinerilor

Poşta redacţiei 4 Tinerețea Bisericii dăinuie Redacţia 360° 6 Catedra celor ce nu cred Pr. Adrian Măgdici Ioan Botezătorul...

Pr. Daniel Fechetă

7 Despre virtutea umorului Pr. Marius Vătămănelu 8 Creștini rezonabili?

Fr. Dan Vătămănelu 9 Poezie Liviu Georgescu Dosar: Copiii supradotați 10 Sunt supradotați: minți de adult, în corp și cu emoții de copii Cristina Dascălu Spiritualitate şi viaţa Bisericii 14 Puterea exemplului Consuela Vlăduțescu 15 Credința lui Kolbe Pr. Paul Bulai 16 Lacrimi din rai Florina Nicolae 18 Pauza academică Pr. Adrian Baciu Pagina antoniană: Sfântul Anton şi mesajul său 20 Dificultatea unei relații Pr. Danilo Salezze

Presa națională titra nu demult că unul din 4 elevi români este supradotat, fără ca vreun studiu să fie citat. În cel mai fericit caz, se făcea aluzie la niște statistici efectuate în America. Astăzi, nu știm câți copii români capabili de performanțe înalte avem Director responsabil Pr. Ugo Sartorio, OFMConv.

23 Îți mulțumesc Teodor Burnar

Director al redacţiei Pr. Ciprian Sava, OFMConv.

24 Omul echilibrat și simțul măsurii Alois Gherguț 25 Când îți dorești ceva cu adevărat Pr. Bogdan Emilian Balașcă Cultură şi societate 26 Balena Divertisment Nicolae Prelipceanu 28 Constantin Noica despre parabola fiului risipitor Anton Adămuț 30 Mărturia unui administrator metropolitan Al. Cistelecan 32 Din punctul de vedere al victimelor (II) - interviu Simona Popescu 36 Orga de piatră de la Stonehenge Gheorghe A.M. Ciobanu Mulțumesc, Sfinte Anton!

37 Mulțumiri aduse Sfântului Anton Redacţia Provincia franciscană 38 Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni Felicia Androo Gherghelaș

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamente Pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect Grafic Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv.

Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director general Pr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Tipografia Mediagraf Noventa Padovana - ITALIA. Oferte pentru abonamente 2013 În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an. În România: 3 Ron revista; 20 Ron abonament anual.

Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 BacĂu (BC) - Tel./Fax: 0334.501044 Mesagerul Online: www.facebook.com/RevistaMesagerulSfantuluiAnton E-mail MSA: mesagerul@ofmconv.ro Certificato PEFC Questa rivista è realizzata con materia prima da foreste gestite in maniera sostenibile e da fonti controllate.

PEFC/18-31-85 www.pefc.it

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un "cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 mesagerul@ofmconv.ro Oferta abonamentului pentru anul 2013: 20 RON poate fi trimisă fie prin mandat poştal, pe adresa redacţiei (Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar: Mesagerul antonian Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT).

pagina

9

2

pagina

14

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

pagina

32

pagina

38

Veţi face parte din “familia spirituală” a Sfântului Anton!

editorial Pr. ciprian sava

„Credința se naște din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă și ne dezvăluie dragostea lui, o dragoste care ne precede și pe care ne putem sprijini pentru siguranță și pentru a ne clădi propriile vieți.”

(Papa Francisc, Enciclica Lumen fidei, nr. 4)

A

Familia creştină şi apropierea de Conciliul al II-lea din Vatican

propierea familiei creştine de documentele conciliare este primordială în acest an al credinţei. Fiecare familie, fiecare creştin dragi cititori, caută în această perioadă să dobândească deplina unitate în Cristos, să devină instrument al misiunii Bisericii şi martor al darului divin și astfel să participe în mod activ la opera salvifică. Toţi oamenii își caută propria independență și libertate şi într-un mod paradoxal independența și libertatea căutate se revelează prin dependența de iubirea mântuitoare a lui Cristos, iubire ce ne eliberează și ne înalță. Pentru a primi înțelepciunea iubirii, familia trebuie să aprofundeze adevărul revelat, trebuie să se manifeste ca adevărată vestitoare a credinței, trebuie să se constituie în model de credință și iubire, promovând speranța vieții fericite în Cristos. Fiecare familie, ca membru activ al Bisericii, este chemată să alimenteze lumea cu roade spirituale și să reverse în ea suflul fericirii evanghelice.

Decretele şi constituţiile Conciliului al II-lea din Vatican ne ajută şi ne invită dragi cititori, să reintegrăm şi să axăm viaţa noastră de credinţă, personală şi eclezială, pe primatul lui Dumnezeu în Cristos.

Suntem chemaţi să punem în centrul preocupărilor noastre credinţa în Dumnezeu, să-l primim pe Cristos în vieţile şi în casele noastre şi să ne lăsăm îmbogăţiţi de lumina credinţei. Soţii creştini au astfel misiunea de a se susţine reciproc în starea de har, de a-şi respecta fidelitatea pe tot parcursul vieţii şi de a conlucra la educarea propriilor fii în lumina virtuţilor evanghelice şi a învăţăturii creştine. Soţii creştini devin astfel modele în comunitatea eclezială construind o fraternitate a carităţii. Familia creştină este chemată la sfinţirea perpetuă, asumându-şi condiţia existenţei

cotidiene în împrejurări şi momente mai mult sau mai puţin favorabile, prin îndeplinirea activităţilor pământeşti cu iubirea cu care Dumnezeu a iubit creaţia sa.

Familia creştină este chemată să-şi gasească propria cale spre sfinţenie şi desăvârşire, spre urmarea spiritului sărăciei evanghelice şi spre urmărirea, observarea iubirii desăvârşite. Astfel, toţi credincioşii, sunt chemaţi să adere la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui.

Familia creştină, vie şi adevărată, participă la primirea sacramentelor, se îmbogăţeşte prin rugăciune şi prin acte de mulţumire, valorizează comunitatea prin mărturia unei vieţi sfinte, prin dragoste activă şi prin devotament. Sacralitatea familiei creştine dragi cititori, se evidenţiază prin participarea la sacramente.

Botezul, prin puterea caracterului baptismal, înseamnă renaştere la viaţa harului şi sporirea capacităţilor pentru mărturisirea credinţei creştine. Mirul aduce o susţinere specială din partea Duhului Sfânt ajutându-l pe miruit să apere şi să răspândească credinţa, constituindu-se în adevărat martor al lui Cristos. Prin Euharistie, moment de oferire a lui Cristos, se realizează identificarea şi apartenenţa fiecăruia la poporul lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce iertarea pentru păcatele săvârşite şi reconcilierea penitentului cu mama Biserică. Prin Ungerea bolnavilor, familia creştină, îşi asociază propria durere şi suferinţă cu patima şi moartea lui Cristos, căci prin rugăciunile preoţilor întreaga Biserică îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat. Preoţia este cea care creşte păstori ai Bisericii prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu.

Căsătoria semnifică uniunea dintre Cristos şi Biserica sa şi este sacramentul prin care soţii creştini se ajută reciproc în atingerea sfinţeniei şi în acceptarea şi educarea copiilor. Sacramentele sunt un mijloc principal de sporire a credinţei şi un model de conlucrare între Biserică şi familie în transmiterea credinţei.

Credinţa izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu şi slujeşte valorile morale ale familiei şi propriul bine al fiecăruia. Legământul liber consimţit al celor doi soţi stă la baza întemeierii familiei, familie care, prin voinţa lui Dumnezeu, este înzestrată cu multiple scopuri și valori, urmărind progresul personal și asigurarea mântuirii fiecăruia, precum și respectarea demnității, stabilității, a păcii și prosperității membrilor ei. Binele personal al familiei se înscrie în binele general al comunității ecleziale, al întregii societăți umane și astfel credința este cea care leagă familiile în comunitate și integrează comunitatea societății. Credinţa asumată şi mărturisită poate lega punţi între toţi oamenii ajutând la dobândirea deplinei unităţi în Cristos. Misiunea de evanghelizare prin cuvânt şi exemplu este cu atât mai valoroasă cu cât se desfăşoară în condiţiile obişnuite ale cotidianului şi în toate mediile sociale şi culturale.

Deschideți-vă, dragi cititori spre mesajul profund al documentelor Conciliului al II-lea din Vatican și primiți lumina credinţei şi înţelepciunea iubirii în viața și familiile dumneavoastră. Vom fi astfel valorizaţi cu unicitatea credinţei dobândind totodată şi unitatea Bisericii.

Tuturor, PACE şi BINE! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

3

mesagerul semnalează congres european, roma

1-4 iulie, Roma: cu participarea Conferinţei Episcopilor din Europa, va avea loc la Roma Congresul European Vocantions Service, tema aleasă în acest an fiind: „Bucuria preotului - izvor de vocaţii la viaţa preoţească”. Această iniţiativă a avut ca punct de plecare documentul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, din 25 martie 2012: „Orientări pastorale în promovarea vocaţiilor la slujirea preoţească”. Întâlnirea este în sintonie şi cu alte iniţiative asemănătoare care au loc în aceeaşi perioadă, ceea ce denotă recunoaşterea importanţei vocaţiilor particulare în contextul

accentuării necesităţii Noii Evanghelizări.

Programul şi alte detalii se găsesc pe site-ul www.vocations.eu.

rolul formatorilor, vatican

6 iulie, Vatican, Sala Pio X: în aceeaşi notă cu evenimentele enunţate anterior, sub egida Consiliului pentru promovarea Noii Evanghelizări şi la îndemnul Sinodului despre Noua Evanghelizare (Propoziţia 49) este propusă tinerilor prezenţi pentru pelerinajul la mormântul Sfântului Petru, conferinţa „Rolul formatorilor în slujirea Noii Evanghelizări” (cf. www.annusfidei.va).

ZMT, Rio de Janeiro

23-28 iulie, Rio de Janeiro (Brazilia): maturizarea credinţei presupune mărturisirea sa. Ziua Internaţională a tinerilor, prin moto-ul său „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Mt 28,19) răspunde îndemnului

Poşta redacţiei (…) Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult îi mulţumesc Domnului pentru ceea ce face în viaţa mea de tânăr. Când întâlnesc persoane cu adevărat singure şi fără vreo motivaţie pentru a merge înainte ori când întâlnesc familii dezbinate, realizez cât de norocos sunt. Văd atâta tristeţe în ochii celor care încă nu îl cunosc pe Dumnezeu, care mizează totul exclusiv pe bani, muncă, dar nu sunt în măsură să dea un sens propriilor suferinţe, încercări… Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi s-a descoperit. Ceea ce mă determină să le vorbesc celor pe care îi întâlnesc: „Dumnezeu există, este puternic şi vrea să te întâlnească şi pe tine, aşa cum m-a întâlnit şi pe mine”. Sunt ferm convins de viitorul ce ne aşteaptă, întrucât Dumnezeu ne cheamă să participăm la misiunea sa.

Marcel A., București Alături de alte mărturii primite la redacţie, scrisoarea dumneavoastră ne întăreşte convingerea că Biserica nu încetează nicicând să surprindă, oferindu-ne motive să nu cădem pradă pesimismului, ci, mai mult, să ne bucurăm de noua „revărsare a Rusali-

4

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

ilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur scria că Biserica „este mai înaltă decât cerul şi mai mare decât întreg pământul, şi că nu îmbătrâneşte nicicând: tinereţea ei este nemuritoare”. În ceea ce priveşte scrisoarea dumneavoastră îmi permit să-mi însuşesc bunăoară un răspuns oferit într-o invitaţie făcută de Papa Francisc cu prilejul omiliei din cadrul celebrărilor din Capela Sixtină în data de 14 martie. Atunci ne-a invitat „să mergem, să construim, să mărturisim”. Să mergem prin viaţă „în lumina Domnului, căutând să trăim cu acea nepărtinire desăvârşită pe care Dumnezeu i-a cerut-o lui Abraham, în făgăduinţa sa”; să construim Biserica, ca nişte pietre vii şi consacrate de Duhul Sfânt; să mărturisim, în cele din urmă, pe Isus Cristos, dând mărturie cu credinţa noastră. Papa Bergoglio a încheiat alocuţiunea sa îndemnând ca toţi să aibă „curajul, chiar curajul, să meargă în prezenţa Domnului, cu Crucea Domnului; să construiască Biserica cu sângele Domnului, care s-a vărsat pe lemnul Crucii; să mărturisească unica glorie: pe Cristos Răstignit. Iar în felul acesta Biserica va merge mai departe”. Îmi

doresc să vă păstraţi credincios faţă de idealurile mărturisite. Alăturânduvă, aşa cum ne îndeamnă Papa Francisc, drumului Bisericii, „Biserică ce există pentru a face cunoscute tocmai acestea: Adevărul, Bunătatea şi Frumuseţea întrupate”. Adică pe Isus Cristos.

Mă iartă!

Ca sclav murit-ai pe grosolana-Ţi cruce/ În chinuri ce mintea noastră nu percepe/ Prin Sfânta-Ţi Înviere a omenirii mântuire-ncepe/ Cu ajutoruŢi propriile cruci ne-om duce.// Tu, scump frate-al nostru din sânul Mai-

lui Cristos înainte de a se urca la Tatăl, fiind o dovadă a vestirii bucuriei credinţei.

Organizarea şi desfăşurarea acestor zile se poate consulta pe site-ul www.rio2013. com.

Hram și pelerinaj la cacica

14-15 august, Cacica: pelerinajul anual ce are loc la Sanctuarul din Cacica este o oportunitate de a ne arăta pietatea, veneraţia şi recunoştinţa faţă de harul lui Dumnezeu revărsat asupra noastră prin mijlocirea puternică a Preasfintei Fecioare Maria. Programul spiritual al acestor zile ne va întări cu siguranţă în comuniunea cu Dumnezeu şi cu toţi cei care vor participa. Detalii legate de desfăşurarea pelerinajului vor fi afişate pe site-ul www.sanctuarcacica.ro.

beatificarea Mons. v. ghika, bucurești

31 august 2013, Bucureşti (Romexpo): în cadrul

cii Sfinte/ Din stirpea lui David ieşit/ Fusese-I lângă Tatăl Tău şi-al nostru/ Când universul L-aţi sfârşit.// Nicio lacrimă… cât de-amară/ Păcatu-mi greu nu-l poate şterge./ La poalele Crucii Tale de-om merge/ Să-mbrăţişăm pământul pe care-ai călcat.// Călcând moartea-n Învierea-Ţi glorioasă/ Cu mila-Ţi şi iubirea Ta duioasă/ Mă iartă pe vecie de adâncul iad/ În care clipă după clipă cad şi…cad.

Silvia V., Ploiești Am inclus poezia în rubrica poşta redacţiei, considerând că nu am ştirbit în vreun fel strălucirea ei. Bunăoară, graţia versurilor, prin străduinţă şi harul Domnului, să apară cu mult mai mult în viaţa zilnică de creştin. Pace şi Bine!

Cucernici Părinţi,

(…) Mi-aţi cerut în „Poşta Redacţiei” un articol-mărturie despre condiţia creştinului în democraţia americană.

Un deţinut politic care a fost condamnat la moarte a fost întrebat tot de un deţinut politic că ce a simţit atunci când i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte. Acesta a răspuns: „Nu pot să vă răspund, trebuie să o trăieşti”. Aşa şi eu nu pot să vă scriu un articol mărturie,

Sfintei Liturghii solemne prezidate de Em.S. Cardinal Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va fi beatificat Monseniorul Vladimir Ghika, al treilea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste. Suntem invitaţi să participăm la acest moment al vieţii Bisericii din România, conştienţi fiind de importanţa recunoaşterii unuia din membrii săi drept exemplu de urmat şi mijlocitor al rugăciunilor noastre la Dumnezeu. Pentru o bună organizare a ceremoniei ne este sugerat să ne anunţăm participarea prin intermediul parohiilor, completând „Biletul de înscriere”. Ziua comemorării sale va fi 16 mai, ziua martiriului său. www.arcb.ro.

trebuie să trăiţi în mediu american ca să vă daţi seama de realitatea americană.

Poporul american este un conglomerat de naţiuni venite de pe întreg globul terestru, având cu toţii calitatea de emigranţi şi acest lucru îi face să fie solidari între ei. Aici nu contează etnia, ţara de origine, aici contează doar omenia. Dacă apelezi la cineva nu există să nu sară să te ajute, fără recompensă.

Este o solidaritate de sentiment de emigrant. Aici sunt nenumărate religii şi secte şi nu putem şti de unde vine sentimentul de solidaritate. Nu există o religie oficială de stat. Toate religiile sunt acceptate. Când nepoţica mea era la grădiniţă, mă duceam s-o iau la terminarea orelor. Aşteptând în hol, m-a izbit o lozincă: „Scopul nostru nr. 1 este instrucţia”. Am întrebat o educatoare, dar unde este cuvântul educaţie. La care mi s-a răspuns: pe noi nu ne interesează educaţia, pe noi ne interesează instrucţia. Vă rog să trageţi singuri concluzia de rigoare.

Actualul preşedinte, după patru ani de guvernare, luând cunoştinţă de teribilele crime produse mai ales în şcoli, a spus la televiziune: „Să intensificăm educaţia”. Fără educaţie, şi mai ales fără educaţie creştină, lumea se duce de râpă. (…).

D. Perceli, USA Vă mulţumim pentru rândurile trimise. Asemenea şi pentru multele mărturii, în favoarea credinţei, conţinute în textele primite de la dumneavoastră pe adresa redacţiei.

Tuturor celor care ne-aţi scris pe adresa redacţiei intenţiile de rugăciune şi acatistele, vă facem cunoscut faptul că am ataşat la pagina mulţumirilor (p. 37) o fotografie realizată în cadrul Sfintei Liturghii celebrată la Padova, acolo unde au fost prezentate mijlocirii Sfântului Anton scrisorile primite pe adresa noastră din Bacău. Vă mulţumim şi vă încredinţăm ocrotirii Sfântului Anton. Bunăoară, vă aşteptăm pe mai departe gândurile şi întrebările.

Pace şi bine!

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

5

360°

curtea neamurilor

Pr. adrian măgdici

Catedra celor ce nu cred

Î

n 1987, cardinalul Carlo Maria Martini înfiinţa la Milano, arhidieceza unde era păstor, aşa-numita „Catedră a celor ce nu cred”, o iniţiativă menită să faciliteze dialogul dintre creştini şi cei ce nu cred.

De fapt, afirma cardinalul, „fiecare dintre noi păstrează în sine un credincios şi un necredincios care îşi vorbesc, care-şi pun întrebări reciproc […]” (Carlo Maria Martini, Cattedra dei non credenti, 1987).

Termenul „catedră”, pe de altă parte, denotă superioritate, excelenţă în expunerea unei anumite doctrine şi, de aceea, putere de persuasiune, aspect faţă de care Martini se simţea oarecum stânjenit: „ori de câte ori trebuie să mă exprim ex cathedra mă simt descumpănit, căci stau prea sus faţă de ceilalţi, în special atunci când trebuie să vorbesc despre teme grele […]”. Într-adevăr, teme dificile nu lipsesc niciodată. Este de ajuns să menţionăm

150° de ÎntrebĂri despre credinţă

titlurile sesiunilor ţinute de-a lungul anilor, pentru a ne da seama de abisul, dar şi de interesul, pe care puteau să-l stârnească, nu doar în minţile milanezilor, ci şi în inima fiecărui om căutător de sens: Motivaţiile credinţei (1987), Rostul durerii (1988), Spiritul copilăriei (1989), Mărturisirea nădejdii creştine (1990), Ordinea simţămintelor (1991), Omul în faţa tăcerii lui DumPr. Daniel Fechetă

Ioan Botezătorul, maestrul lui Isus?

A

supra începutului activităţii publice a lui Cristos planează figura relevantă a lui Ioan Botezătorul. Evanghelistul Luca relatează cum unii dintre discipolii lui Ioan merg la Isus pentru a-L întreba cine este şi ce face (cfr.

Lc 7,18-30). În acest context, Cristos îl elogiază pe Înaintemergătorul Său şi răspunde solicitării acestuia prin faptele pe care le înfăptuieşte. Care este legătura dintre Ioan Botezătorul şi Cristos? Se poate presupune că Isus a fost ucenicul lui Ioan?

F

igura ascetică a Botezătorului a suscitat un interes aparte atât în devoţiunea populară cât şi în cercetările istorice şi exegetice. Descoperirea manuscriselor din Qumran, de la Marea Moartă, ce au ieşit la lumină începând cu anul 1947, ne face să ne întrebăm dacă există vreo legătură între Ioan Botezătorul, respectiv Isus, cu această comunitate. În cartea sa, Isus din Nazareth, Benedict al XVI-lea scrie: „Se pare că Ioan, dar poate şi Isus şi familia lui, au fost apropiaţi de comunitatea din Qumran (…).

Nu este exclus ca Botezătorul să fi trăit în această comunitate pentru o perioadă de timp şi să fi primit din partea acesteia o pregătire religioasă”.

Cât priveşte raportul dintre

6

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

Ioan şi Isus, este indiscutabil un fapt istoric că Isus a dorit să primească „botezul de pocăinţă” administrat de Ioan, chiar dacă, aparent, în această circumstanţă, Ioan se arată „superior”. De aici se poate ivi întrebarea: Isus a fost un fel de ucenic al lui Ioan? Într-un sens larg, acest fapt este evident, însă, cercetătorii au păreri împărţite. De exemplu, în Evanghelia lui Marcu se poate citi: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine” (1,7). Expresia a veni în urmă sau a veni după, în greacă reprezintă acţiunea ucenicilor care urmează un maestru. Totuşi, aici semnificaţia pare a fi mai curând temporală. Cristos vine după Ioan şi îl întrece. Pe de altă parte, evanghelistul Ioan aminteşte că unii dintre discipolii Botezătorului, Andrei şi Filip, poate chiar Petru şi Natanael, îl urmează pe Isus. Nu este exclus ca Isus să fi petrecut o perioadă în apropierea lui Ioan Botezătorul. Mai mult, cea de-a patra Evanghelie notează că însuşi Isus boteza în ţinutul Iudeii (cfr. In 3,22), îndeplinind ca şi ucenic ritualul tipic al maestrului. Dincolo de toate, ucenicia lui Isus trebuie înţeleasă ca şi realitate concretă a Întrupării.

Aceasta presupunea pentru Isus o creştere în statură, înţelepciune şi har (cfr. Lc 2,52). ❏

nezeu (1992), Rugăciunea celui ce nu crede (1993) etc. Din păcate, fiind o iniţiativă locală, Catedra şi-a încetat existenţa în 2002, an în care, datorită limitei de vârstă, purpuratul a demisionat din slujirea pastorală de la Milano.

Dar a meritat, căci de la înălţimea sa au vorbit nume sonore pentru cultura italiană, şi nu numai: Paolo De Benedetti, Massimo Cacciari, Enzo Bianchi, Harvey Cox, George V. Coyne, Edoardo Boncinelli, Giulio Giorello etc.

Cum i-a venit această idee cardinalului? „Ideea catedrei – povesteşte el – mi-a venit de la meditaţiile pe care le ţineam în Dom miilor de tineri, dar şi adulţilor. […] La un moment dat, după ani şi ani de predici în Dom, trebuia să aflu noi forme. Gândindumă la numeroase posibilităţi, mi-au venit în minte cei care nu se află în imediata vecinătate a fanum-ului, în templu, şi, aşa, am simţit dorinţa să-i ascult pe ceilalţi, pe cât posibil pe cei ce sunt diferiţi de noi. Diferiţi, însă

înzestraţi de o tensiune spirituală […]. Îmi dădeam seama, totodată, că în rostirile noastre, ca şi comunitate creştină, ne-am obişnuit să ne dăm mult, ba prea mult, cu presupusul vizavi de ceea ce este misterios”.

Ce rost, însă, mai are acum rememorarea unei iniţiative ce s-a stins deja şi a unui ilustru personaj ce a trecut la cele veşnice? E simplu: orice acţiune, chiar şi după consumarea sa, lasă urme.

Iar actuala „Curte a neamurilor” nu este altceva decât reînvierea iniţiativei cardinalului Martini, asemenea acelui vlăstar biblic ce a răsărit dintr-o tulpină aparent lipsită de viaţă. Dacă, pe de-o parte, aşa cum afirmă Andrea Tornielli, „Catedra celor ce nu cred” îşi află rădăcinile teologice în opera Introducere la creştinism a lui Ratzinger, la fel de bine se poate spune că iniţiativa „Curtea neamurilor”, voită de papa Benedict al XVI-lea, se inspiră din „Catedra celor ce nu cred”, înfiinţată de cardinalul Martini. ❏

virtuţi Pr. Marius Vătămănelu

Despre virtutea umorului

F

ără îndoială, consumăm cu mare plăcere bucatele care sunt pregătite şi gătite foarte bine. Când însă este vorba de o mâncare fără sare, fără condimente, nu mai putem spune la fel, căci ea nu are niciun gust. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre această virtute a umorului. Dacă ea este prezentă în viaţa noastră, atunci ea dă gust vieţii, pentru că o condimentează pentru a fi frumoasă, plăcută.

Dacă, în schimb, ea lipseşte din existenţa noastră, atunci viaţa este cu adevărat săracă.

Trebuie să specificăm că există un umor sănătos şi un umor nesănătos, neconstructiv, chiar vulgar, în anumite situaţii. Cel sănătos se situează între două extreme. La una întâlnim persoanele severe, aspre, rigide, care iau totul în serios şi se iau prea în serios. La cealaltă întâlnim persoanele pline de sine care, prin glume nesărate, băşcălie şi ironie distructivă, rănesc, ofensează, marginalizează şi fac rău persoanelor, depăşind astfel limitele bunului simţ.

Aceste atitudini caracterizează, de altfel, umorul nesănătos, distructiv.

Umorul sănătos se naşte în inima persoanei care nu se consideră importantă, de neînlocuit. El face parte din viaţa acelora care nu sunt orgolioşi, nu sunt negativişti, care nu se supără pentru orice, care nu se descurajează, pentru că au încredere în Dumnezeu şi trăiesc cu speranţa că totul are un sens şi că din toate se poate învăţa ceva. La baza acestui umor stă un sentiment de detaşare, care oferă evenimentelor şi situaţiilor o lumină diferită. Aşa se naşte zâmbetul, râsul, darul de a glumi. În relaţia cu ceilalţi, umorul este cald, respectuos, atent, nu ofensează, cimentează relaţiile cu ceilalţi, îi apropie. Persoana care ştie să-i facă pe ceilalţi să râdă nu se supără, nu se agită, ştie să glumească pe seama sa, ştie să privească viaţa într-un mod detaşat, fără a dramatiza lucrurile.

Aşadar, dacă râsul, buna dispoziţie, glumele bune sunt molipsitoare, descreţesc frunţile, eliberează de preocupări şi contribuie la rezolvarea problemelor şi dificultăţilor într-un mod diferit, să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să putem trăi şi privi viaţa, în diferitele ei anotimpuri, cu optimism şi umor, conştienţi că istoria este în mâinile sale şi că toate le îndreaptă spre binele nostru. ❏

Frumusețea

L

care salvează

a baza manifestării culturale a Festivalului de Muzică de la Roman se află unele motivaţii subliniate într-un mod admirabil în „Scrisoarea către artişti”, din 1999, a fericitului Ioan Paul al IIlea. Evident, un festival de muzică sacră nu poate fi decât o provocare continuă de relaţionare artistică, umană şi spirituală având ca scop descoperirea numeroaselor frumuseţi şi devenirea noastră întru armonie. Textul fondator, pe care şi l-a însuşit festivalul de muzică şi care ar putea călăuzi pe oricine către sonoritatea frumuseţii, îl redăm aici parţial: „Frumuseţea pe care o veţi transmite generaţiilor de mâine să fie de aşa natură încât să trezească în ele uimire! În faţa sacralităţii vieţii şi a fiinţei umane, în faţa minunăţiilor universului, singura atitudine potrivită este cea a uimirii. De aici, din uimire, va putea izvorî acel entuziasm […]. De acest entuziasm au nevoie oamenii de astăzi şi de mâine pentru a înfrunta şi depăşi sfidările cruciale care se anunţă la orizont. Datorită lui, omenirea, după orice rătăcire, va putea să se ridice din nou şi să-şi reia drumul său. În acest sens s-a spus cu o profundă intuiţie că frumuseţea va salva lumea”.

De aceea credem că ar merita ca prin strădania noastră, depăşind toate încercările unui asemenea demers, să împlinim, pe cât posibil, aceste deziderate.

Vă aşteptăm cu bucurie în aceste zile dedicate frumuseţii. ❏

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

7

© Farțadi Cristinel

360°

fr. dan vătămănelu

Creștini rezonabili?

Francisc aude o voce: "de ce slujești sclavului și nu stăpânului"?

A

tent la spiritul veacului, Papa Francisc a făcut o notă proprie faptul de a scoate în evidenţă un creştinism autentic fără incidenţele acestui spirit. După ce a atras atenţia că Biserica nu este un ONG, acum vine să clarifice faptul că nu operele de caritate o constituie sau o definesc, ci scandalul Crucii.

Având ca datorie păstrarea şi mai ales transmiterea depozitului credinţei, lucru pentru care trebuie să găsească metode noi şi adecvate timpului pentru a face aceasta, Biserica pare că uneori se reduce (pentru unii) la o serie de realizări, proiecte, activităţi. Biserica nu este o organizaţie culturală, fie ea şi religioasă, socială: Biserica este familia lui Isus. Se combate astfel seducţia de a face lucruri bune fără scandalul Crucii. Şi dacă la origini scandalul înseamnă separarea, pe bună dreptate creştinii sunt o separare faţă de mentalităţile timpului şi un criteriu de discernământ pentru acţiunile sociale.

Creştinii nu sunt rezonabili sau sociali pentru un conformism dar pentru faptul că mesajul Învierii creează contextul vieţii de caritate şi iubire faţă de aproapele.

Identificându-se cu ceea ce crede şi celebrează, Biserica dă naştere, din celebrarea sacramentelor, şi umple de sens aspectele caritative sau culturale.

Motivaţiile tuturor acestor aspecte nu vor fi înţelese doar din prisma finalităţii lor materiale, ci mai ales din momentul în care omul începe să îl vadă pe om din lumina aproapelui, a semenului.

Coerenţa în credinţă a creştinului este dată de alegerea sa zilnică pentru scandalul Crucii, acel aspect pentru care mulţi nu ar alege creştinismul. Astfel, a fi rezonabil nu e de ajuns. crede. ❏

8

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

rugăciune în orient Pr. lucian abalintoaiei

Inima de la Harissa

Î

n timp ce se vorbeşte mult despre raţiunea, sensurile şi consecinţele conflictelor din Orientul Mijlociu, consecinţele acestuia sunt lesne de observat: oameni care îşi părăsesc patria, numeroase victime, distrugeri absurde, mânie, angoasă… Dar dacă, pe de o parte, ies în evidenţă interese înguste ale unor oameni puternici ai acestei lumi, pe de altă parte, în acelaşi context oameni iubitori de pace luptă cu altfel de arme: ocrotesc pe cei slabi, educă, construiesc binele refuzând ura, se unesc în rugăciune cerând darul păcii de la Domnul.

Adunaţi la Harissa, sanctuarul unde este venerată Regina Libanului, Preacurata Fecioară Maria, în ziua de 16 iunie 2013, o mulţime de credincioşi, la care s-au alăturat preşedintele (Michel Suleiman) şi prim-ministrul (Tammam Salam) Libanului, nunţiul apostolic Gabriele Caccia precum şi patriarhii catolici din Orientul Mijlociu, în

frunte cu cardinalul Boutros Bechara Rai, Patriarhul Maronit al Antiohiei, au participat la o celebrare deosebită: consacrarea Libanului şi a întregii regiuni Inimii Neprihănite a Mariei.

Evenimentul a avut loc după celebrarea euharistică prezidată de către cardinal.

Acesta şi-a exprimat dorinţa ca toate popoarele din regiune să fie eliberate de păcatele care duc la diviziune, la agresiune şi violenţă. Cardinalul Rai a amintit faptul că Libanul este unica ţară în care Sărbătoarea Bunei-vestiri este sărbătorită la 25 martie atât de către creştini cât şi de către musulmani, o imagine care i-a oferit ocazia de a solicita o grabnică reconciliere între forţele politice din Liban, tensiunea dintre acestea împingând poporul libanez în conflictul sirian. Într-un moment de rugăciune, el a mai invocat ajutorul Mariei, cerându-i să protejeze Libanul şi întreg Orientul Mijlociu.

Comunitatea credincioşilor şi-a înnoit cu această ocazie angajamentul de a promova valori umane şi creştine în propriile familii şi în mărturia publică pentru o civilizaţie care înalţă persoana la ascultarea cu maximă obedienţă de Dumnezeu, cel care vorbeşte fără încetare inimii oricărui om. ❏

Liviu georgescu

poezie

PSALM Cogito ergo sum.

Sunt Doamne în mine acum şi ştiu că exist, ca un fum exist ce se înalţă din lumânări, ca un Christ, ceară aprinsă peste cruce plânsă peste duh, pieliţa patimei peste-nviere, suflu eliberat de pe rug, gând adumbrit în sigilii în cerul de sori cu arsura uimirii.

Cogito ergo sum.

Sunt Doamne în mine acum şi ştiu că exist, ca o boare exist ce se-nalţă din focul stârnit peste duhul de ceară aprins peste nimbul nins. În tine Doamne exist.

PSALM Doamne, tu nu eşti feştilă de veşti, nu eşti infinită orhidee.

Nu eşti idee.

Tu Doamne: Eşti!

Din bolţi luminate în care te mişti te-oglindeşti în mine ca să ştiu că exişti: foc chiuind care taie şi scurmă adevărul din urmă.

Doamne, eşti tăcerea şi uitarea din mine, praznic de lumine, focul din stingeri, eşti vârtej fără atingeri.

PSALM când seara se lasă cu vulturii-n gol chipurile noastre se sting şi ne proptim râurile-n piept să încălzim chinuitele pietre numai sarea de pe cuvintele noastre mai pâlpâie în lumânări se-aude gâlgâit de securi pocăinţa stâncilor aprinde pustiul pletele lui Dumnezeu ard în păduri

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

9

D o s a r

Emoţii de copii

Emoţii de copii

Cristina Dascălu

„Dacă ai 9 euro şi pierzi 2, cu câţi mai rămâi?”. Unii copii, la numai 3 ani, răspund corect la această întrebare în doar 2 secunde. La 3 ani, când noi, cei mulţi, abia am învăţat să numărăm până la 5, sărind uneori peste 4 chiar. Aceşti copii sunt copiii supradotaţi, al căror IQ trece de 130.

S

Dosar

unt copiii care la 4 ani ştiu deja să citească şi care pun întrebări multe şi incomode încă de mici, la care nu poţi răspunde prin: „pentru că aşa e”. Lucru întărit de spusele lui Liviu, copil de 11 ani, evaluat ca fiind supradotat de către Florian Colceag, expert internaţional în Gifted education şi profesor. Liviu spune: „trebuie să existe o logică, nu poţi să spui că e nimic. Nu poţi să spui că într-o cameră nu e nimic. Camera tot există”.

Copiii ca Liviu au o curiozitate mare care trebuie satisfăcută, o nevoie neobosită de a învăţa şi de a înţelege şi vor încă de la vârste fragede să priceapă cum funcţionează întreg universul. Minţile lor nu sunt diferite numai în termeni de IQ, care trebuie să depăşească 130 pentru a fi considerat supradotat, însă şi în termeni de organizare, emoţii şi conexiuni, care sunt mai rapide şi mai multe, potrivit cărţii „L’enfant surdoué. L’aider à grandir, l’aider à réussir”, a psihologului Jeanne Siaud-Facchin. Ei au „o viaţă emoţională mai profundă şi un nivel de moralitate şi idealism mai înalt”, după cum scriu cercetătoarele Aurora-Adina Ignat şi Gabriela Kelemen, în revista de

specialitate Procedia. O minte adultă, în corp şi cu emoţii de prichindel.

Când aceşti copii ajung la şcoală în clasa întâi, sistemul de învăţământ actual le impune să înceapă prin a scrijeli bastonaşe, ca toţi ceilalţi. Sfârşesc prin a se plictisi sau prin a fi categorisiţi ca „obraznici” de profesorii terorizaţi de întrebările lor surprinzătoare pentru vârsta lor. „Să ai un motor de Ferrari, însă să fii constrâns să conduci în localitate la viteza celorlalţi, poate să devină foarte frustrant”, spune neuropsihologul Laurence VaivreDouret. Studii internaţionale au arătat că peste 50% din copii supradotaţi nu ajung la împlinire profesională şi îşi pierd deci capacităţile.

De vină? Sistemul. „În grădiniţe, observăm copii care absorb informaţia liber şi au un potenţial ridicat, iar în liceu, aceştia nu vor să mai vină la şcoală. Îşi pierd abilităţile pe parcurs. Ceva nu se întâmplă cum trebuie”, a declarat învăţătoarea şi fondatoarea Centrului de inovaţie didactică din Constanţa, Adina Tulbure. Există o „fereastră de oportunitate”, între primele luni de viaţă şi 12 ani, moment când potenţialul copiilor trebuie descoperit şi stimulat.

Strategie naţională cacofonică Legea 17/2007 recunoştea nevoile speciale pe care aceşti copii capabili de performanţă le au şi prevedea crearea Centrului Naţional de Instruire Diferenţiată care urma să implementeze o serie de măsuri, însă acest articol a fost abrogat printr-o ordonanţă de urgenţă în 2008, ca mai apoi, ideea să

fie reluată în Legea Educaţiei Naţionale 2011. Articolul 57 spune: „statul sprijină copiii şi tinerii capabili de performanţe înalte atât în unităţi de învăţământ, cât şi în centre de excelenţă”. Reapare de asemenea şi ideea creării Centrului Naţional de Instruire Diferenţiată, care nu este încă operaţional. Potrivit Biroului de Presă al Ministerului Educaţiei Naţionale (MEN) „actuala conducere a ministerului a constatat cu surprindere că, deşi legislaţia subsecventă aplicării acestei legi trebuia aprobată încă din 2011, acest lucru nu s-a întâmplat. La ora actuală, MEN are în atenţie remedierea acestei situaţii astfel încât lucrurile să intre pe făgaşul normal”.

Putem citi de asemenea în lege că aceşti copii trebuie susţinuţi „în cadrul unităţilor de învăţământ”, ţinând cont de „ritmul individual de învăţare”. O strategie concretă nu există încă şi nu se ştie unde trebuie să ajungem.

Sunt supra

minţi adulte, în corp şi c 10

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

D o s a r Ştiaţi că: Doar o persoană din 290.000 are un IQ de peste 170 (deci doar 64 de români) IQ-uri celebre: Galton 200 Goethe, Leibniz 185 Mozart 150 Newton 135 Kant, Napoleon, Darwin 130

privat nu am făcut vreun workshop despre astfel de copii. Dar aici am observat că se implică mult în educaţie şi copiii, şi părinţii, şi profesorii”.

Iar pe site-ul MEN, nici urmă de broşuri, articole, metode pedagogice speciale pe acest subiect, aşa cum există de exemplu, pe site-urile autorităţilor belgiene.

Lipsa unui lobbying

Modele europene şi studiul Eurydice Studiul din 2006 al agenţiei europene Eurydice arată că la nivel de strategii naţionale, majoritatea ţărilor se găsesc între două extreme. Între ţări ca Norvegia care au decis să nu trateze diferenţiat această categorie (nici măcar nu au un nume oficial pentru a desemna copiii supradotaţi, lucru care „reflectă angajamentul politic declarat de a evita orice clasificare şi de a pune accentul pe potenţialul de dezvoltare a tuturor”) şi ţări care au decis scoaterea acestor copii din sistemul clasic de învăţământ pentru a-i integra în şcoli specializate.

Potrivit studiului citat, România se situează undeva la mijloc. Concret, singura măsură pusă la dispoziţie acestor copii este absolvirea a doi ani şcolari întrunul. Potrivit învăţătoarei Adina Tulbure,

procedura administrativă pentru acest salt de clasă a fost uşurată de Legea Educaţiei Naţionale din 2011.

Mai mult, instruirea cadrelor didactice pe acest subiect, al copiilor supradotaţi şi nevoile lor speciale, nu este obligatorie prin lege şi deci nici buget prevăzut nu există. Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii din Bucureşti în 2008 şi profesoară de latină în capitală, Valentina Petcu spune că „în temele de pedagogie există o referire (sublinierea îi aparţine) la această categorie, însă şcoala nu a oferit niciun curs informativ”. Informaţie reconfirmată şi de o altă absolventă a aceleaşi facultăţi, Gabriela Gheorghe, profesoară de română într-o şcoală privată din Bucureşti, care a predat însă şi la o şcoală generală de stat: „la şcoala de stat nu s-a vorbit deloc despre copiii supradotaţi, ci doar de copiii care sunt „buni” la o materie sau alta. Nici la

dotaţi:

u emoţii de copii

Nu există niciun lobbying puternic şi uniform care să influenţeze deciziile MEN sau care să centralizeze diferitele idei care circulă la nivel de societate civilă.

Am adresat aceeaşi întrebare: „ce strategie ar trebui să adoptăm?”, mai multor iniţiatori de proiecte adresate copiilor supradotaţi şi viziunile lor nu sunt aceleaşi.

De exemplu, directorul de programe şi consiliere a IRSCA Gifted Education, Kristof Lajos, vorbeşte despre crearea de clase separate în cadrul şcolilor, doamna Tulbure crede că ar fi mai bine să lăsăm aceşti copii „în mediul lor natural, deoarece, şcoala este ca o microsocietate. Într-o societate oamenii nu sunt pe categorii, iar la şcoală toţi copiii trebuie să se simtă valorizaţi.”

Din nou, un contra-exemplu, în Belgia, de 10 ani Federaţia WalloniaBruxelles, entitate regională, insistă asupra „importanţei lăsării acestor copii în mediul „natural” al copiilor de vârsta lor pentru a lua cunoştinţă şi a accepta diferenţele şi a învăţa cum ceilalţi trăiesc împreună”. Se ştie unde trebuie să se ajungă. Între timp, în România, înfloreşte numărul de şcoli private, centre educaţionale alternative, tabere şi proiecte dedicate copiilor supradotaţi.

Soluţia momentului: şcoli private şi alte derivate Când CFR nu deserveşte gara X, apar maxi-taxi-urile private pentru a umple golul lăsat de stat. Când şcoala publică şi gratuită nu reuşeşte să se ocupe de copii, apar şcolile private. Ca şi Liviu, mulţi copii identificaţi ca supradotaţi MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

11

D o s a r

Emoţii de copii

se îndreaptă spre iniţiative private care răspund mai bine nevoilor lor. Sistemul însă este pervers din mai multe motive. În primul rând, trebuie să ştii că astfel de iniţiative există. Accesul la informaţie este destul de limitat în România actuală unde nu toată lumea are acces la internet şi nici formarea necesară pentru a regăsi o astfel de informaţie. Cert, toate şcolile au psihologi, dar câţi părinţi ştiu? În al doilea rând, dacă nu eşti din Bucureşti sau dintr-un alt oraş mare, accesul la astfel de programe este îngreunat de distanţă. De la Roman nu se ajunge în 20 de minute în capitală. În al treilea rând, astfel de programe educative, deşi foarte apreciate de copii, potrivit mărturiilor lor de pe diferitele site-uri, nu sunt gratuite. Cea mai ieftină şcoală privată la Bucureşti costă 2850 de euro pe an, de copil, potrivit mamei lui Liviu, Mioara Florea Anghel. Programele educaţionale extraşcolare, taberele, diferitele materiale didactice, cursurile speciale, toate au un preţ.

Directoarea centrului AmadeusIQ din Bucureşti, Sanda Păduraru, spune că cei mai mulţi copii de la centru provin din „familii cu venituri medii, dar şi modeste. Pentru cei care nu au venituri mari, facem reduceri substanţiale pentru că eu îmi doresc să îi includ în program.

Dar avem şi copii care provin din familii cu venituri mari.” Cercetarea Yolandei Benito Mate realizată pe 10 studii de caz reprezentând copii excepţional de supradotaţi, un IQ de peste 189, arată că cei mai mulţi astfel de copii provin din familii cu venituri şi nivel intelectual medii spre înalte. Lucru deosebit de logic, dat fiind că aceştia sunt mai uşor de descoperit, având resursele necesare, pe

când fiul ţăranului Ilie din satul izolat din munţi, va rămâne îngropat acolo.

Nu în ultimul rând, în spatele acestor iniţiative destinate copiilor supradotaţi, se află persoane, cert, absolvente de psihologie, care însă nu au neapărat o specializare împământenită şi testată în lucru cu această categorie specifică. Câteva cursuri aleatorii şi „munca pe teren” sunt menţionate ca formări de cei intervievaţi.

Doamna Păduraru spune că în 1994, la Universitatea din Bucureşti exista specializarea: „psihopedagogia copiilor supradotaţi şi consiliere psihopedagogică”.

La aceeaşi universitate, anul acesta, există doar două cursuri, unul în cadrul studiilor de licenţă, „Psihopedagogia supradotaţilor” şi unul la nivel de master, „Strategii de integrare educaţională pentru elevii supradotaţi”. Nici urmă de o astfel de formare la alte două mari universităţi din

12

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

ţară: Babeş-Bolay la Cluj şi Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi.

La aceasta se adaugă şi diferitele metode folosite în identificarea acestor copii, „câte bordeie, atâtea obiceie”. Şi de ce n-am fi laxişti şi n-am accepta şi copii „falşi supradotaţi”, care însă îşi permit să plătească diferitele servicii? Toţi cei cu care am stat de vorbă spun că „orice copil are potenţialul necesar să devină supradotat”. Când părinţii îşi pot permite să investească suficient timp şi bani, bineînţeles că odraslele lor pot deveni capabile de performanţă, când acestea beneficiază de tratament special. Din nou, un cerc logic, cu cât mai mult te ocupi de copil, cu atât mai instruit va fi. Însă perfiditatea acestui sistem este că cei mulţi, cu acelaşi potenţial intelectual, rămân pe dinafară, într-o ţară unde dreptul la instruire e garantat prin Constituţie.

„Dacă Dumnezeu a creat natura, ci Cristina Dascălu

Liviu, la 4 ani era diagnosticat cu o vârstă mentală cu un an şi jumătate mai mare decât vârsta lui fizică. La 6 ani inventa „hotelul pentru animale”, iar acum, la 11 ani, descoperă cu Costică, un personaj animat, materiile şcolare într-o şcoală privată din Bucureşti. Avantajul lui: mama.

Î

n maiou alb, cuminte pe scaunul din faţa calculatorului, îmi povesteşte că acum e în tabără cu alţi copii ca el, „copii care ştiu foarte multe”.

Tocmai a încheiat primul an de studiu în noua lui şcoală privată. „Mam transferat pentru că îmi place foarte mult să înot şi la şcoala de stat era foarte mult clor în apă”, spune Liviu. Mama de alături îi aminteşte că de fapt nivelul slab al şcolii a fost motivul transferului şi el completează cu modestie în glas: „da, clasa era prea înceată, rezolvam exerciţiile înaintea tuturor.”

Când îl întrebi ce materie îi place, răspunde că toate, e foarte bun la mate, însă învaţă bine pe toată linia. A terminat anul cu 9,93. Aceasta este „vina” lui, îi place să înveţe, să cunoască, să descopere, să întrebe. „Dacă Dumnezeu a creat natura, cine l-a creat pe Dumnezeu?” Una din recentele lui nedumeriri. Şi pentru că pune prea multe întrebări, copiii îl consideră tocilar, atât la şcoala de stat, cât şi la privat. Mama lui exprimă suferinţa foarte mare declanşată de această categorisire, dar pentru că ea îl înţelege şi are încredere în el, îl susţine şi contrabalansează această respingere a societăţii. „Liviu este un copil căruia dacă îi spui: cerul este senin, te va întreba: ce este cerul?, de ce, cum este senin? ce înseamnă senin? Când era mic, a trebuit să încep să mă documentez ca să îi pot răspunde la întrebări”.

Câteodată, Liviu vorbeşte ca un adult, în proverbe: „n-ai carte, n-ai parte”, ca mai apoi limbajul lui să fie colorat cu „chestii” şi expresii ca „a se lua în gură”. Liviu îmi spune că ceilalţi, „copiii normali”, nu vor să audă de şcoală.

Un fost prieten de-al lui i-a zis: „banul e puterea”. Însă nu e de acord. Pentru el, şcoala perfectă e cea unde „copiii ştiu foarte multe şi profesorilor le pasă”.

Face muzică, face baschet şi înot şi se duce de plăcere la cursurile suplimentare de mate şi informatică. De altfel, vara lui e plină deja cu astfel de activităţi. Când era la şcoala de stat, făcea meditaţii, acum nu, pentru că profesorii actuali vor să scoată din el ce-i mai bun, la şcoală. „Nu am avut de ales, l-aş fi lăsat într-o şcoală de stat, cu condiţia ca profesorii să lucreze cu

D o s a r Câţi copii supradotaţi există?

Presa naţională titra nu demult că unul din 4 elevi români este supradotat, fără ca vreun studiu să fie citat. În cel mai fericit caz, se făcea aluzie la nişte statistici efectuate în America. Astăzi, nu ştim câţi copii români „capabili de performanţe înalte”, cum îi numeşte legea, avem. Nu s-a efectuat încă o statistică la nivel de ţară, după cum spune Kristof Lajos.

Pe site-ul Centrului Gifted Education din Bucureşti, centru dedicat acestei categorii, directoarea Monica Gheorghiu estimează că din 30 de copii, unul sau doi sunt supradotaţi. Tot pe acest site stă scris că 6% din elevii cu vârste sub 15 ani, adică 200.000 din 3,211 milioane, sunt copii supradotaţi. Conform psihologilor români, citaţi de aceeaşi sursă, procentul celor aflaţi în topul curbei

Gauss se apropie de 4% (vs. 2% la nivel mondial) din totalul populaţiei României.

Bineînţeles, era de aşteptat ca aceste cifre să varieze de la o sursă la alta pentru că nu există o evaluare standard a inteligenţei, nici măcar la nivel internaţional, iar testele IQ singure, nu sunt fiabile. O altă variabilă o reprezintă tipul de inteligenţă luat în calcul, ne oprim la capacităţile matematice sau testăm şi celelalte tipuri de inteligenţă: spaţială, muzicală etc.

Una dintre puţinele metode, cu multe carenţe însă, de a măsura obiectiv câţi

ne l-a creat pe Dumnezeu?” copiii,” spune mama.

Liviu, ochi căprui şi blânzi, rămâne un copil normal.

Norocul lui este că mama îi este alături, iar asta este cel mai important pentru el, după cum singur o spune. Cât despre planurile de viitor, nu s-a gândit exact. „Vreau să încerc cât mai multe chestii”. Universităţile din ţările nordice îi fac deja cu ochiul. ❑

Mărturia profesoarei Gabriela Gheorghe despre Ioana, elev supradotat

D

upă primele săptămâni ale clasei a V-a, nu aş fi zis că Ioana e o elevă supradotată. Era timidă, nu oferea răspunsuri decât la solicitarea mea şi părea doar o fetiţa ordonată şi conştiincioasă. Am simţiţ-o aşa până la anunţarea unei teme ce avea ca sarcină de lucru redactarea unei poezii despre copilărie. Poeziile cele mai reuşite urmau să fie trimise la un concurs naţional de literatură. Versurile Ioanei au fost altfel decât creaţiile celorlalţi colegi de clasă, uimind prin maturitate şi expresivitate. Întreaga catedră de limba română din şcoală leau considerat purtătoare de artă poetică. Aş spune că un copil supradotat este cel care ştie deja ceea ce ceilalţi intenţionează să îl înveţe. Eleva aceasta foloseşte în creaţiile ei un instrumentar încă nestudiat: jonglează cu metafora, ingambament şi oximoron, atinge noţiuni filosofice şi încearcă diferite tehnici de prozodie (apropiindu-se involuntar când de Ana Blandiana, când de Nichita Stănescu). (...) Spre deosebire de majoritatea colegilor, citeşte mult, scrie mult din proprie iniţiativă, solicită participarea la mai multe ore de limba română şi se înscrie cu drag la competiţii. Anul acesta, în clasa a VI-a, a participat la faza naţională a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română. Un copil supradotat este, de fapt, un copil dotat cu supra-înţelegere. Ioana înţelege mai mult decât ceilalţi copii, simte enorm, foloseşte creionul de lumină şi promite să culeagă cărţi din gând...

copii supradotaţi avem în România, ar fi să ştim câţi elevi au studiat doi ani şcolari într-unul. De la Biroul de Presă MEN am primit acest răspuns: „în anul şcolar anterior, MEN nu a solicitat inspectoratelor şcolare judeţene numărul elevilor care au optat pentru promovarea a doi ani întrunul singur din raţiuni de urmărire a aderenţei acestei măsuri pe un interval mai mare de timp (cel puţin trei ani şcolari).

Precizăm că inspectoratele şcolare judeţene monitorizează datele în cauză, care vor fi comunicate MEN în momentul în care acesta va decide centralizarea lor.” Între iniţiativele private care mai salvează contra cost câteva creiere şi statul român care vânează şi se mândreşte cu olimpicii, mulţi alţi copii cu potenţial înalt scrijelesc plictisiţi bastonaşe într-o societate care avansează la o viteză superioară celei de acum 100 de ani. ❑

Poezii Ioana, elevă în clasa a 6 a Eu Mă-ntorc spre răsărit în noapte Şi torn în sticlă din pahar, Melancolii de piatră, coapte În somnul lumii de coşmar.

Eu strig cu gâtul plin de stele Spre cerul negru din pământ.

Eu picur lacrimile mele Pe flori culcate ieri, de vânt.

Aripi S-aduci din zare doar iubirea, Să uzi la rădăcină firea.

Nu pentru nu este nu Nu cade steaua peste lume, Nu-mi este dor de-un loc anume.

Nu îmi aduc aminte zile, Nu scriu acum aceste file.

Nu vreau să tac, nu vreau să vin, Nu în furtună afli chin.

Nu zboară lumea peste verde, Nu pleacă dorul când ai crede.

Îngerul A venit îngerul obosit şi supărat, Pene albe din aripi, peste cap mi-a scuturat.

A întors amiaza din drumul spre seară, A oftat şi furtuni au venit să mă doară.

Rugi aprinse mi-au ars ochiul şi mâna, Răsturnată în cer, peste mare, e luna.

Osoase cuvinte din stâncă răsar Şi pagini de piatră se-ntorc în altar.

Ţin în braţe un înger şi vreau să adorm, Dar visul se frânge peste linişti de somn.

În spate îl iau, îl ridic peste noapte Şi zbateri adânci se transformă în şoapte.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

13

spiritualitate şi viața bisericii

Mergi şi fă şi tu la fel

Consuela Vlăduţescu

Puterea exemplului F

„

Îmi răsună şi acum în minte un fragment din Sf. Augustin: cine iubeşte animalele este mai aproape de Dumnezeu!

”

14

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

ericit om este acela care se recunoaşte cerşetor de absolut şi dreptate, de veşnicie şi care poate privi drept în ochi, pe semeni şi cu recunoştinţă la întreaga creaţie!

Ca înseşi ochii lui Dumnezeu.

Trăim în iureşul vitezei şi al tehnologiei, suntem tot mai grăbiţi şi acaparaţi, şi cu inimile din ce în ce mai împietrite.

Ne înconjoară înălţimi de beton, sticlă şi oţel, cerul ni se îngustează, ca şi parcurile, şi copacii, care sunt din ce în ce mai puţini. Locurile de joacă sunt acoperite cu cauciucuri şi nu cu iarbă. Măcelul comis asupra plantelor s-a răsfrânt, mult mai dramatic şi asupra vieţuitoarelor; a dispărut expresia „vin rândunelele!”. Sunt 20000 de specii de plante şi peste 5000 de specii de animale pe cale de dispariţie. Peste mai puţin de 300 de ani, 75% din creaturile de pe Terra vor dispărea. Conform unui studiu danez creşterea cu numai 2oC a temperaturii globale, va determina apariţia uraganelor, ce pot şterge de pe suprafaţa pământului o metropolă, la fiecare doi ani. Şi Marea Neagră este supraexploatată şi riscă un dezechilibru ecologic (conform unui studiu de la Consiliul Europei , din 25.06.2008).

Interpol s-a angajat să vegheze flora şi fauna planetei împotriva criminalităţii de mediu.

Cândva, oamenii erau mult mai bogaţi în timp şi în linişte; ei îşi desluşeau cu claritate sensurile existenţei; era un timp şi pentru natură, pentru oameni, pentru regăsire, şi, mai ales, era un timp pentru Dumnezeu. Acum nu mai ajunge timpul.

Dar ştim că o alianţă sau un război sunt trăite mai întâi în interior, şi mai apoi se exteriorizează; suntem fructul gândurilor noastre. De aceea adevărata lecţie de ecologie începe cu curăţenia sufletului şi mai apoi, a mediului înconjurător.

Mă urmăreşte obsesiv imaginea unui bătrân în braţe cu o căţeluşă însângerată. Este dureroasa problemă a câinilor maidanezi. Mărgeluşa, era doar o căţeluşă nevinovată, că s-a născut în vremurile noastre; s-a pripăşit în spaţiul verde al unui bloc, unde un om bun înjghebase în dreptul apartamentului lui de la parter, o grădină şi un adăpost pentru câini.

Dar omul cel bun a murit, şi, ca prin farmec, ştafeta generozităţii a fost preluată de către un alt domn

împovărat de ani. Ca un ultim mohican, bătrânul îşi îngrijea regatul de plante şi câţiva câini, dimineaţa devreme şi seara, spre înnoptare. Vedeta minunată era Mărgeluşa, o căţeluşă cu ochii mari, de catifea, cu mustăţi şi gene lungi, cu urechile mereu ciulite, şi o codiţă scurtă, ce se zbătea frenetic, atunci când primea ceva de mâncare; nu a muşcat pe nimeni niciodată.

Până într-o zi, când, cu mare zarvă, câţiva tineri cheflii s-au distrat, aruncând în ea cu cutii de bere. Înnebunită, căţeluşa s-a repezit să scape din interiorul adăpostului, nimerind în stradă, unde a fost lovită de o maşină. Bătrânul domn a coborât din imobil, a luat-o cu durere în braţe, a chemat un taxi şi a internat-o într-o clinică veterinară. Operaţia şi tratamentul ce i-au fost acordate căţeluşei, au costat enorm de mult! Îmi răsună şi acum în minte un fragment din Sf. Augustin: „cine iubeşte animalele este mai aproape de Dumnezeu!”. După aproape două săptămâni, venerabilul domn a adus-o în sfârşit, pe Mărgeluşa „acasă”, în grilajul cunoscut. Atunci, adolescenţii turbulenţi s-au revoltat: cum adică?! într-o javră nenorocită să se investească o asemenea sumă de bani?! Cu agresivitatea de limbaj mult prea cunoscută, tinerii au „măsurat” viaţa căţeluşei şi a binefăcătorului ei în sticle de bere, pachete de ţigări etc., fără să se gândească o clipă măcar la josnicia cu care s-au comportat. Uneori mă gândesc la proverbul: „Din bucata mea de pâine/ Am crescut un om şi-un câine/… Câinele mă recunoaşte. Omul nu mă mai cunoaşte”. În cursul nopţii au hăcuit-o cu cruzime pe Mărgeluşa, i-au smuls bandajele şi au aşezat-o în faţa uşii bătrânului; după câteva ore, s-a stins. De atunci, alte trei persoane s-au alăturat venerabilului domn pentru a îngriji grădina şi cei doi câini care au mai rămas. Puterea exemplului a rodit; ştiu cu siguranţă că ştafeta va fi preluată cu demnitate, mai departe.

Atunci când întâlnim un om disperat, un animal rănit, copaci distruşi cu bună ştiinţă, ce atitudine se impune să luăm?! În nici un caz nu trebuie să fim adepţii indiferentismului din celebrul dicton al lui Ludovic al XIV-lea! Singura soluţie este să îndreptăm răul comis prin propriile noastre puteri.

Numai cel care a simţit cu viaţa proprie cât l-a costat mâna întinsă, ajutorul gratuit pentru semeni şi pentru creaţie, poate să reziste, cu demnitate, până la capăt. Curăţenia interioară este o condiţie pentru cea exterioară.

La fel este şi cu viaţa noastră: ea este fragilă ca o picătură de apă, dar împreună cu alte milioane şi miliarde de picături, formează un fluviu uriaş. Aceasta este solidaritatea. „Mergi şi fă şi tu la fel!”. Ca şi bătrânul domn. Până la capăt. q

pagina mariană

Armata Maicii Domnului

Pr. Paul Bulai

Credinţa lui Kolbe culminează la Auschwitz E

întuneric! Suntem cufundaţi în secularismul devastator, supuşi marelui dictator „banul” şi nimic mai mult. E ca tunelul de la capătul căruia nu se întrevede nicio luminiţă. Şi totuşi Dumnezeu, stăpânul a toate, are grijă ca în cursul istoriei să rânduiască anumiţi luminători, aştri ai umanităţii şi ai sfinţeniei, care să lumineze, să provoace la reînnoire şi să dea un suflu nou omenirii care prea adesea este purtată spre letargie în ale valorilor. Un lucru este cert: ne aflăm într-o confuzie totală a valorilor în care am fost educaţi şi crescuţi atât noi cât şi înaintaşii noştri.

Chiar zilele acestea în dezbaterile pentru modificarea constituţiei se duce un război crud împotriva valorii indiscutabile ale familiei şi ale căsătoriei, o luptă ideologică perversă, care nu face altceva decât să provoace dezorientare şi consternare printre conaţionalii noştri. Trăim timpuri cu adevărat grele. În această situaţie „de facto” oare creştineşte ar trebui să capitulăm şi să ne resemnăm? Nicidecum. Resemnarea nu ţine de sfera creştinismului. Dimpotrivă, noi trebuie să fim pe baricade permanent, după cum ne învaţă Mântuitorul: Vegheaţi … (Mt 26,41). Şi apoi, viaţa de credinţă a creştinului presupune ca şi condiţie permanentă lupta între cele ale lui Dumnezeu şi cele ale lumii, ca atare, nici vorbă de capitulare! Privind retrospectiv descoperim că toate marile cuceriri în mai toate domeniile s-au înfăptuit prin luptă, uneori împinsă până la sacrificiul suprem al vieţii. Isus ca să ne redobândească Tatălui ceresc a trebuit să lupte mai ales cu spiritul lumii şi aceasta a presupus multă trudă şi multă osteneală, care a culminat în jertfa supremă de pe Calvar, care continuă în mod mistic pe altarele noastre ori de câte ori se celebrează sfânta liturghie şi va continua până la sfârşitul veacurilor.

Maica Neprihănită alături de fiul ei preaiubit, Isus Domnul, împărtăşeşte aceeaşi soartă. Ca primă ucenică a lui Isus îl urmează aidoma chiar şi pe Calvar.

Nu se întrevede la ea nici urmă de resemnare sau de capitulare oarbă în faţa destinului. Notează evanghelistul Luca: Păstra toate şi medita la ele în inima ei (Lc 2,51). Aceasta presupune o continuă frământare în a găsi care este legătura dintre aceste cuvinte şi misiunea pe care o primise de a fi Născătoare de Dumnezeu. Toată viaţa Maicii Neprihănite a fost un dinamism continuu provocat de dorinţa de a corespunde cât mai bine la planul Tatălui. A fost şi va rămâne peste vremi un far luminos de trăire a credinţei nu numai pentru creştini, ba chiar şi pentru femeile musulmane de pildă, care văd în ea un exemplu şi un model remarcabil de credinţă demn de urmat.

Aşa după cum credinţa Neprihănitei a crescut în mod gradual, de la o zi la alta, purificată în focul suferinţelor inerente ale vieţii şi a culminat pe muntele Calvar, prin participarea la jertfa supremă, la fel şi apostolul Neprihănitei, sfântul Maximilian Maria Kolbe, a crescut în credinţă etapă cu etapă. Începe şcoala credinţei în familia sa foarte credincioasă, înaintează în seminarul de la Leopoli, se dezvoltă la umbra Cetăţii Eterne unde este trimis pentru specializare în filosofie şi teologie. Fiind amic şi confident cu românul nostru Iosif Petru Maria Pal acesta din urmă dă mărturie autorizată despre credinţa lui Kolbe manifestată în: dragoste deosebită faţă de Isus din Sfântul Sacrament, devoţiune filială faţă de Neprihănita, cultivare a rugăciunii ca întâlnire cu o Persoană, respect faţă de om, ascultare necondiţionată faţă de superiorii săi, supunere la voinţa lui Dumnezeu. Întors în patria natală Polonia, construind Cetatea Neprihănitei (Niepokalanów), devenind părinte formator pentru sutele de tineri care doreau să urmeze acest mod de consacrare totală faţă de Neprihănita, credinţa sa creşte viguros asemenea cedrilor din Liban.

Când norii negri ai nazismului se abat peste scumpa sa ţară, când el şi alţi conaţionali şi confraţi franciscani sunt înşfăcaţi de trupele SS şi aruncaţi în lagăr, practic credinţa lui Kolbe începe să se purifice precum aurul în foc. Omul credinţei trăite înţelege că în locurile întunecate ale lumii e nevoie de lumină: Voi sunteţi lumina lumii (Mt 5,14). Printre condamnaţii de la Auschwitz iată că străluceşte o lumină, pr. Maximilian Maria Kolbe. Om al credinţei nu se lasă pradă furiei oarbe, e convins că „numai iubirea creează”.

Aşa trăieşte, aşa crede, aşa mărturiseşte şi aşa reuşeşte să-l imite perfect pe Isus, dându-şi viaţa pentru aproapele său. Prin credinţă, deşi la Auschwitz devenise numărul 16670, demonstrează valoarea inestimabilă a omului pentru care renunţă chiar la viaţa proprie, fiind convins că: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare rămâne singur iar dacă moare aduce mult rod… (In 12,24). Cei din Armata Maicii Domnului în acest an al credinţei să imităm pilda lui Isus, a Maicii Neprihănite şi a sfântului Maximilian Maria Kolbe! q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

15

spiritualitate şi viața bisericii

impresii din peru

florina nicolae

LACRIMI DIN RAI „

Chibzuința are nevoie de liniște, de reculegere. Nu te poți apropia de cer decât desprinzându-te de pământ.

Pentru aceasta, rânduiala, disciplina, stabilitatea au asigurat durata. Numai așa a fost cu putință civilizația, în adevăratul sens al cuvântului.

„

16

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

Î

n cursul unor vizite recente pe fâşia de coastă dintre Ocean şi Cordiliera Anzilor, spre nordul teritoriului peruan, am întâlnit adesea denumirea Paraiso, pe care cred că l-am întrezărit însă tocmai acolo unde nu exista această indicaţie. „Peste 200 de metri, la dreapta, Paradisul”. E o indicaţie rutieră pe drumul care duce de la Lima la Caral.

Vedem din maşină, dincolo de dâmburi şi dune de nisip, localitatea Paraíso, la câţiva kilometri de malul oceanului nu tocmai „Pacific”. Culori mohorâte, bordeie din chirpici, cel mai adesea fără geamuri, cocioabe din carton sprijinite pe beţe de bambus. Căldura tropicelor şi umezeala oceanului asigură o climă care îngăduie astfel de „locuinţe”.

Dar niciun fir de iarbă, nicio plantă.

Numai maluri, dealuri, munţi de nisip înţepenit. Doar mono-culoarea stinsă, în absenţa vegetaţiei. Or, ştim că verdeaţa este o coordonată obligatorie în raiul zugrăvit de imaginaţia creştină.

Peste alte zeci de km, prin deşertul cenuşiu-pământiu, ajungem la situl arheologic Caral, o străpungere a istoriei până la „rădăcina” umanităţii. Aproape cinci milenii! A fost descoperit abia acum. Dar prea puţini au aflat. A fost o aşezare fără ziduri de apărare, precum la Cnosos, cetatea minoică din Creta.

Asta însemna, lucru foarte important, că în acele vremuri oamenii locului nu aveau de ce să se teamă, nu simţeau nevoia să se baricadeze în spatele unor ziduri. O boare „paradisiacă”, aşadar… În Trujillo, spre nordul ţării, suntem

cazaţi la hotelul Paraiso. Atât de puţin se potrivea numele hotelului cu ce anume oferea încât a doua zi cerem să fim mutaţi în alt hotel. Numele ne suna ca o ironie amară. Aşa cum războiului îi zicem luptă pentru…. pace. Răsturnare a sensului şi a valorii.

Mi-am amintit că în rugăciunea domnească spunem …precum în cer aşa şi pre pământ. Dar noi adesea inversăm sensurile. Am vrea să fie în cer precum este pe pământ. Ridicăm valurile lacrimilor noastre până sus la rai. Nu dăm pace sfinţilor. Tulburăm fericirea „locului” unde nu este nici întristare, nici suspin. Stropim cu lacrimile noastre icoanele. Tocim picioarele statuii sfântului Petru din Bazilica Vaticanului. Când avem necazuri şi amărăciuni le transferăm în dulceaţa serafică a paradisului. Implicăm sfinţii şi fericiţii în soluţionarea greşelilor noastre. Apelăm la câte un sfânt (eventual un fost mare învăţat) ca să ne şoptească la examen ceea ce noi nu am studiat, dar cu siguranţă el ştie. Îl chemăm pe îngerul povăţuitor să ne ţină mâna pe volan şi piciorul pe frână când avântul maşinii atinge buza prăpastiei. Maica Domnului varsă lacrimi amare la Fatima sau la Medjugore, ea, preafericita şi preanevinovata, din cauza orbirii şi neştiinţei noastre. Şi pentru că nu avem tăria de a ne urca până la rai – cel puţin cu închipuirea – vrem să îl coborâm printre noi. Sfinte Francisc, vino şi mijloceşte pentru mine în neînţelegerea cu fratele, vecinul, lumea, destinul. Sf. Francisc orbise de atâtea lacrimi vărsate

în viaţa de aici. Îl facem să lăcrimeze în continuare, acolo Sus. Sfântul Bonaventura da Bagnoreggio scria în Legenda maior (cap. V,8) despre Sărăcuţul: nu înceta să-şi purifice ochii spiritului cu valuri de lacrimi, fără să ia în seamă suferinţa pe care o îndurau ochii. Acum probabil se roagă, tot cu lacrimi, pentru noi. Oricum insistăm să o facă!

Aminteam mai sus de Caral, ansamblul de temple-comunităţi fără arme, fără armate, fără poliţie, fără ziduri de apărare. Aşezare locuită de o societate teocratică, după cum ni se spune, cu o firească ierarhizare, de fapt o societate cu o chibzuită repartizare a îndeletnicirilor. Aşa cum într-un organism nu poate face ochiul ce face piciorul, nici inima ce face creierul, la fel într-o societate normală există o stratificare şi o specializare socială. Într-un trup sănătos organele funcţionează nezgomotos, în linişte, într-un ritm care asigură continuitatea în preluarea ştafetei funcţiilor corpului.

Organele ne strigă, ne avertizează, ne dor, numai atunci când chiar nu mai pot, când greşim faţă de ele într-un mod revoltător, flagrant. Aşa ar funcţiona şi o societate normală.

Cum probabil a funcţionat, conform datelor existente, civilizaţia Caral. E o utopie? Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi construit din piatră, cu desăvârşită ştiinţă, cu răgazul necesar înţelepciunii, arhitectura fabuloasă a piramidelor, într-o imperioasă nevoie de înălţare, de aspiraţie la transcendent. Chibzuinţa are nevoie de linişte, de reculegere. Nu te poţi apropia de cer decât desprin-

zându-te de pământ. Pentru aceasta, rânduiala, disciplina, stabilitatea au asigurat durata. Numai aşa a fost cu putinţă civilizaţia, în adevăratul sens al cuvântului. Era o societate pre-creştină, desigur, dar în care nu lipsea tensiunea firească a omului de căutare a dialogului cu divinitatea.

Locuitorii din Caral au acoperit piramidele cu pământ când au fost obligaţi, probabil de o secetă nemiloasă, să părăsească aşezarea. Acum arheologii o scot la iveală cu grijă şi uimire. Puţini au aflat de Caral, cetatea care continuă să fie dezvelită de vreo două decenii. Dacă s-ar răspândi „noutatea străveche”, prea mulţi s-ar trezi.

E înscris în programul demolatorilor de identităţi şi conştiinţe ca molozul banalului şi al frivolităţii să îngroape valoarea. Pe guvernanţi şi politicieni îi deranjează istoria. Sau o folosesc numai atunci când le poate servi scopurilor lor. Păcatele sau înţelepciunea trecutului pot suna ca avertismente.

Problema pe care mi-o pun după ce am vizitat Cetatea Caral este nu unde malum (care este cauza răului), cum spunea Sf. Augustin, ci când s-a rupt binele? Când a apărut răul? Când l-a ucis Cain pe fratele său mai bun, dar naiv, încrezător într-o bunătate care s-ar transmite genetic? Când s-au construit primele ziduri de apărare şi s-au pus pe ele paznici sau camera de luat vederi şi poliţişti la colţul casei şi al străzii? Şi totuşi, paradisul pare cu putinţă. În nordul teritoriului peruan, aproape de Cajamarca, la 3145 de metri altitudine, s-a întocmit, în urmă cu

38 de ani, o aşezare în care totul este pus în legătură cu Dumnezeu. E un fel de cooperativă agricolă numită „Atahualpa Ierusalim”, amintind dubla motivaţie a existenţei sale: cultura quechua a vechilor incaşi şi harul creştin. Chiar de la intrarea în sat apare prima inscripţie în spaniolă şi în limba străbunilor lor: Eu sunt poarta: De va intra cineva prin Mine, se va mântui (In 10,9). La fiecare 100 de metri apar alte versete din Biblie. Şi parcurgândule, în urcuşul uliţelor până la centrul aşezării, te simţi mai aproape de cer. Practic rosteşti rugăciuni, doar prin faptul de a le citi. Sintagma din momentul euharistic Luaţi şi mâncaţi e firma restaurantului. Brutăria se numeşte pâinea noastră cea de toate zilele. Cineva ar putea spune că este ceva blasfematoriu în asocierea dintre comerţ şi religie. Dar cele 300 de familii „trăiesc la plural”: şi-au construit un eden de 10.000 de hectare, unde s-au sădit 13 milioane de pini; au adus din regiunile învecinate plante de tot soiul şi animale care pot trăi în zona deşertică de la mare înălţime. Sădivoi în pustiu: cedri, salcâmi, mirţi şi măslini, şi în locuri neumblate chiparoşi, platani şi ienuperi laolaltă. (Is 41,19). În urmă cu peste 4500 de ani, la Caral pacea era un lucru firesc. În zilele noastre, în aşezarea din nordul ţării andine, sunt indicii că pe pământ poate fi posibil un rai.

Una dintre virtuţile creştine, speranţa, ne luminează sufletul.

Din când în când, pe alocuri, raiul e cu putinţă, fără lacrimi. o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

17

spiritualitate şi viața bisericii

sensuri ale credinței

pr. adrian baciu

Pauza academică L

„

Rostirea crezului este pentru noi ca și cum ai arunca o ancoră.

Nu știi, nu poți vedea ce se află în adâncul mării. Dar știi că este singura cale pentru a obține siguranță în mijlocul apelor.

„

18

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

iturghia, sfânta şi divina Liturghie, are menirea de a ne face părtaşi la opera mântuitoare a lui Isus, retrăind misterul răscumpărării. E adevărat că de multe ori, prezenţi fiind în Biserică, nu reuşim să înţelegem cu ochii trupului ceea ce în mister celebrăm. Suntem totuşi familiari cu ce se petrece acolo: care e rostul fiecărui moment, cum trebuie să acţionăm.

Sunt lucruri fireşti pe care participarea îndelungată ne-a făcut să le considerăm acum cu multă naturaleţe, dincolo de cuvintele înalte. Participând la liturghie suntem conduşi către o intimitate cu Dumnezeu, recunoscându-l în Cuvânt, în Euharistie, celebrându-l prezent între noi ca cel care iartă şi cheamă la credinţă, cel care ne trimite încrezători în harul său pentru a continua opera sa.

Scopul liturghiei este foarte măreţ, de aceea tot ceea ce se petrece e important şi semnificativ, organizat într-o desfăşurare progresivă, bine stabilită.

Aparent, cursul ei este întrerupt de recitarea solemnă, în picioare, a Crezului. O formulă precisă, greoaie, arhaică impersonală introdusă după momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu rostit de veacuri este aşezat prin intermediul predicii în conjunctura specifică: nouă, astăzi, aici Cuvântul ne spune... Odată terminată predica urmează un fel de pauză academică: Crezul. Într-adevăr, deşi e un moment solemn în contextul liturghiei, deşi e o sinteză precisă a credinţei noastre, Crezul rămâne o formulă abstractă. Adeziunea noastră se realizează în credinţă. Crezul nu e un psalm ori o rugăciune în care inima se deschide în faţa lui Dumnezeu cu toată sinceritatea cerându-i ajutor, iertare, mulţumindu-i. E mai degrabă o înşiruire de dogme, într-o perfectă coerenţă. E o simfonie fără nici măcar o notă falsă. De aici necesitatea de a-l rosti integral. Am avut deseori însă dificultatea de a recita crezul. Poate pentru că nu am avut încredere în

memoria mea. Temându-mă poate să nu omit ori să confund ceva, să nu încurc formula crezului apostolic cu cel niceno-constantinopolitan. Am preferat aşadar să-l citesc ori să reduc tonul vocii urmând rostirea comunităţii.

Care este atunci legătura dintre întâlnirea personală urmărită în liturghie şi limbajul solemn al crezului? O religie ce are în centru persoana lui Isus îşi defineşte credinţa într-un mod atât de rece. Nu este cumva un pic de bigotism aici, ceva fanatism ori ipocrizie?

Invitaţi la a descoperi milostivirea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi voinţa lui în lecturile biblice, liturghia ne conduce apoi către o participare diferită. În faţa misterului suntem cuprinşi de un fior divin. Suntem invitaţi să cântăm împreună cu îngerii şi sfinţii Sfânt, Sfânt, Sfânt..., să îngenunchem în tăcere, să aşteptăm în credinţă venirea Mântuitorului şi revelarea deplină a adevărului credinţei noastre. Rostirea crezului este o introducere firească la toate acestea. Proclamăm solemn ceea ce raţiunea noastră desluşeşte din Revelaţie, pregătindu-ne să participăm la un mister, înlăturând tentaţia de a reduce credinţa la ceea ce înţelegem.

Pentru noi e poate dificil de înţeles şi ne întrebăm ce sens are. Rostirea crezului însă, dincolo de sensul liturgic, are o provenienţă istorică precisă.

Este de origine baptismală, cel puţin în formula apostolică, şi reprezintă proclamarea solemnă a credinţei de către catehumeni imediat înaintea botezului. Încheiată fiind perioada pregătitoare, candidaţii la botez sunt primiţi în noaptea Învierii în sânul comunităţii.

Până acum participarea lor la liturghie era doar parţială. După botez vor putea lua parte integral la ritul celebrat şi primi Sfânta Împărtăşanie. Ceea ce se petrece este unic şi copleşitor pentru mulţi dintre ei. Pronunţarea crezului este, în acest context, un moment cu adevărat dramatic şi foarte personal.

Ne putem imagina cu oarecare uşurinţă

scena. În noaptea pascală liturghia se desfăşoară în semiobscuritatea lumânărilor. Catehumenii aşteptă nerăbdători. Iar aşteptarea este îndelungă.

Lecturile pascale sunt numeroase şi lungi. Însăşi apropierea evenimentului pentru care s-au pregătit îndelung îi umple de emoţie. Uneori primirea botezului, mărturisirea credinţei creştine are consecinţe tragice ce ajung chiar până la moarte. Acum sunt convinşi că într-adevăr merită. Comunitatea îi primeşte în rugăciune, îi ascultă rostind crezul înainte de a se apropia de izvorul baptismal. Rând pe rând sunt botezaţi. Acum liturghia continuă, iar ei pot participa, îl pot întâlni pe cel înviat pentru întâia oară în Euharistie.

Nu mai este cale de întors. Bucuria de a-l întâlni pe Dumnezeu, de a fi încorporat în „trupul său mistic” este însoţită de teama în faţa consecinţelor ori pur şi simplu teama de a nu putea fi la înălţimea harului primit.

Ne putem închipui cu uşurinţă că o asemenea experienţă nu are nimic de a face cu o formulare abstractă, arhaică, rece... Nicidecum. E întâi de toate un strigăt triumfal plin de bucurie: Cred!

Iar când spui „Cred!” într-un astfel de context, eşti pe deplin conştient de consecinţele acestei afirmaţii. Chiar dacă adevărul ce-l profesăm depăşeşte ceea ce putem înţelege. Când spui „Cred!” e ca şi cum ai accepta „termenii şi condiţiile” credinţei tale, într-un limbaj atât de des întâlnit azi în lumea virtuală.

Evident este imposibil de repropus pentru noi, astăzi, experienţa catehumenilor, a primelor secole de creştinism. Cu câteva excepţii probabil, rostirea crezului nu aduce cu sine pericolul morţii. Dimpotrivă, ceea ce este posibil nouă azi, e de a căuta să ne apropiem tot mai mult de înţelegerea credinţei noastre. Cu sfială. În picioare, respectând înţelepciunea venită de sus. În semiobscuritatea capacităţilor noastre de înţelegere. Dar cu încredere în harul lui Dumnezeu, în comunitatea de credinţă care ne însoţeşte, în moştenirea însemnată de sfinţenie pe care istoria ne-o oferă, în minunăţiile pe care le putem întâlni zi de zi în viaţa noastră.

Rostirea crezului este pentru noi ca şi cum ai arunca o ancoră. Nu ştii, nu poţi vedea ce se află în adâncul mării.

Eventual cunoşti ceva din experienţă.

Dar ştii că este singura cale pentru a obţine siguranţă în mijlocul apelor. Este tocmai sensul Anului Credinţei: de a oferi siguranţa credinţei, într-o societate lichidă ce ne face atât de vulnerabili.

Pe scurt: „Cred într-unul Dumnezeu...” q

spiritualitate și viața bisericii pr. ștefan acatrinei

Sf. Francisc de Assisi.

S

Oglinda desăvârșirii

ărăcuţul din Assisi continuă să fie pentru foarte mulţi oameni ai lumii contemporane, indi­ferent de convingerile lor religioase, unul dintre creştinii exemplari ai tuturor timpurilor. Ediţia specială a revistei Time, „Beyond the Year 2000”, din 1992, îl aşază pe Sfântul Francisc de Assisi printre primele zece personalităţi de seamă ale mileniului trecut. În volumul de faţă, Sfântul Francisc de Assisi. Oglinda desăvârşirii, am inclus traducerea a trei dintre operele Izvoarelor Franciscane cunoscute sub numele de: Compilatio Assisiensis, Speculum Perfectionis şi Sacrum Commercium Sancti Francisci cum Domina Paupertate.

Compilaţia de la Assisi conţine texte de o mare valoare pentru cunoaşterea vieţii şi a idealului Sfântului Francisc; ele vin să completeze informaţiile oferite de alte izvoare biografice. Opera oferă o imagine spontană a lui Francisc, mai puţin condiţionată de normele specifice unei biografii; ea conţine episoade ce nu sunt redate în alte documente cu aceeaşi claritate ca aici. Interesante sunt referinţele făcute la suferinţele lui Francisc, cunoscute sub numele de „marea ispită spirituală”.

Opera furnizează şi informaţii inedite, cum ar fi: circumstanţele în care a fost compus Cântecul Creaturilor şi Cântecul de îndemn pentru doamnele sărace, ca şi dragostea Sfântului Francisc pentru creaturi şi originea bolii sale de ochi.

Oglinda desăvârşirii reflectă, direct sau indirect, frumuseţea Scrierilor Sfântului Francisc, îndeosebi bogăţia spirituală a celor două Reguli. Din punct de vedere istoric, ea nu schimbă datele istorice, ci le prezintă în aşa fel încât par să fie reelaborate, fiind orientate să susţină opinia fraţilor din grupul numit al „spiritualilor”. Opera permite să se întrezărească, de fapt, o perioadă polemică şi dificilă a evoluţiei Ordinului, privită prin optica acestor fraţi. Ea este rodul „spiritualilor” de la Porţiuncula, ce se simţeau atacaţi de autoritatea eclezială.

Pentru a demonstra că Francisc – oglinda

desăvârşirii fratelui minor – a primit Regula chiar de la Dumnezeu, spiritualii reacţionează pentru a-şi apăra idealul, recurgând la argumente istorice. Acesta este motivul pentru care nu se putea face o interpretare a Regulii, ci trebuia să fie observată întocmai, adică ad litteram.

Legământul Sfântului Francisc cu domniţa Sărăcie este unul dintre cele mai semnificative texte ale mişcării franciscane de la început, unicul şi cel mai strălucit exemplu al unei alegorii ce urma să devină una dintre formele majore de exprimare ale scrierilor spirituale din ultima perioadă a evului mediu.

Această operă alegorică, prin intermediul unui mozaic bogat de imagini biblice şi concepte teologice, permite accesul la viziunea Sfântului Francisc asupra sărăciei.

Autorul, asemenea unui meşter iscusit, combină astfel umbrele şi luminile încât frumuseţea vocaţiei Sfântului Francisc să nu atragă doar atenţia cititorului, ci chiar să-l fascineze pe acesta.

Scopul acestei alegorii este acela de a-i încuraja pe fiii Sfântului Francisc de a trăi sărăcia biblică într-o formă autentică. Personajul principal este Domniţa Sărăcie, personificarea Înţelepciunii biblice şi, uneori, a Bisericii.

Istoria acestei „domniţe” se transformă într-o critică a modului în care a fost trăită sărăcia, fie de-a lungul istoriei monastice cât şi în scurta perioadă a istoriei fraţilor.

Studiul acestor trei opere, sau chiar o lectură mai mult sau mai puţin atentă, sunt în măsură să-l surprindă pe cititor prin incredibila actualitate a temelor abordate. În timp ce imaginaţia rămâne fascinată înaintea simplităţii şi profunzimii mesajului transmis de autorii medievali, ambiţia este puternic provocată. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

19

pagina antoniană

iertarea ne vindecă pentru totdeauna

PR. DANILO SALEZZE

„

Când mă îmbătam, nu realizam că mai am şi copii, care pentru vreme îndelungată au crescut fără mine.

„

Dificultatea un P

otoleşte tăria mării şi rupe lanţurile; tineri şi bătrâni îl imploră şi primesc vindecare şi-şi află lucrurile pierdute. Acestea le regăsim în imnul medieval dedicat sfântului Anton, intitulat Si quaeris miracula („Dacă-ţi trebuie minuni”), imn ce ne introduce în contemplarea unuia dintre cele mai răsunătoare miracole făptuite de Sfânt în timpul vieţii.

Parcurgând în tăcere Arca sfântului Anton, copleşiţi de un grupaj de basoreliefuri, ne oprim atenţia asupra capodoperei lui Tullio Lombardo, lucrare din secolul al XVI-lea, lucrare denumită „Miracolul piciorului vindecat”. Un tânăr neîndemânatic a îndeplinit cu stricteţe apostrofările primite de la sfântul Anton, până într-acolo că şi-a tăiat piciorul cu care

20

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

îşi lovise înainte mama. Sfântul i-a vindecat apoi piciorul. În ministerul meu sacerdotal am întâlnit suferinţe obişnuite şi neobişnuite din sânul familiei, de aceea admit că drama trăită de sfântul nostru Anton este de actualitate.

Reprezentarea în marmură vrea să dea glas unui bărbat ce catehizează pe o temă nodală: chiar şi astăzi, ca şi în acele vremuri, certurile şi violenţa sunt adesea de faţă acolo unde Creatorul a lăsat ca relaţiile să poarte cu totul alte roade, adică în familie. Sunt nenumăraţi pelerini care se apropie de Sfânt ca să implore harul convertirii, ca să-şi reînnoiască relaţiile cu cei apropiaţi, să primească puterea de a ierta greşelile celor pe care îi iubesc sau ale acelora cu care sunt la serviciu, să aibă curajul de a face binele şi acolo unde există

lacrimi şi neînţelegeri. De ce tânărul Leonard i-a făcut rău mamei sale? E paradoxal, dar totuşi posibil, ca familia să fie locul unde anumite patimi să se declanşeze necontrolat şi groaznic.

Când vine vorba de mânie, sfântul Anton o stigmatizează cu precizie într-o predică: „Cel ce e cuprins de mânie suferă de o înstrăinare şi nu mai e capabil nici măcar să vorbească limpede. Mai înainte se întărâtă ca un bou încoronat, apoi aruncă cu ameninţări şi blesteme, ca mai apoi, ca un leu, să rupă tot cu mâinile şi picioarele”. Mânia, cea care distruge relaţii şi chiar şi propria demnitate, se aprinde şi este alimentată de cu totul alte patimi, îşi revendică autonomie absolută faţă de orice alte impulsuri, dă frâu liber plăcerilor şi poftelor

Un locuitor din Padova, pe nume Leonard, îi mărturisi odată omului lui Dumnezeu, printre păcatele de care se căia, că îşi lovise mama cu piciorul şi, într-atât de cumplită fu lovitura, că ea s-a prăbuşit la pământ. Fericitul părinte Anton, care dispreţuia nespus astfel de gesturi, cuprins de râvnă îi răspunse: „Piciorul cu care loveşti pe mama ta ori pe tatăl tău ar trebui tăiat de îndată” (Benignitas 37)

ei relaţii ruşinoase, înrobeşte, se manifestă cu nesocotinţă şi cinism faţă de cei care sunt în favoarea vieţii. Vă atrag atenţia că adesea în momentele de mânie lipseşte raţiunea şi bucuria de a ne regăsi în aproapele nostru, lipseşte recunoştinţa, mila, preţuirea nevinovăţiei, detaşarea în momentele dificile. Ba chiar, adeseori, în cazuri particulare încetează seninătatea şi există o predispoziţie la violenţă. Adesea, din păcate, drogul sau alcoolul sunt premisele acestor dezastre fizice şi relaţiilor familiale.

Am discutat cu anumite persoane ce au început să se lase de alcoolism sau toxicomanie chiar din Comunitatea Sfântului Francisc. „Când mă îmbătam, nu realizam că mai am şi copii, care pentru vreme îndelungată au crescut fără mine – îmi mărturiseşte Alfredo, în

vârstă de şaizeci de ani. N-au lipsit de altfel nici perioadele când abuzam de violenţă fizică”. „Drogurile m-au făcut să rup relaţiile cu cei dragi ai mei – îmi spune Paul, oprindu-se cu privirea pe sculptura din marmură. Poate că nu am folosit violenţa fizică, dar ştiu că am pricinuit multă durere”. Cu tristeţea în ochi aducând a hotărâre: „Vreau să am destul timp să pot repara toate acestea şi să ajung o altă persoană, însă de unde ar trebui să încep?” Adesea nu e chiar atât de uşor să parcurgi un drum al iertării şi împăcării în familie, depăşind sentimentele de culpabilitate inutilă şi nocive, şi căutând o nouă stare comună de bine, într-un climat de iertare şi acceptare. E un soi de pelerinaj care necesită smerenie şi supunere. Mă gândesc că fratele

Anton l-a întâlnit de mai multe ori pe acest Leonard, cuprins de o căinţă încă fragilă şi neconvingătoare, dar că l-a călăuzit treptat, cu răbdare, către un fel de acceptare cu cei din jurul său. Cunoaştem bine piedicile afective atât din relaţiile cu cei dragi cât şi din relaţiile comune, piedici care ne fac să fim, în acelaşi timp, şi apropiaţi dar şi distanţi. Şi ştim cât de necesară este compasiunea, atât de frumos simbolizată în episodul vindecării tânărului de câtre sfântul Anton. Închei aceste câteva gânduri despre vindecarea miraculoasă prin cuvintele Luciei care îl ţine în braţe pe micuţul Luca: „E adevărat, că orice act de violenţă până la urmă ne mutilează tot ce ne aparţine, în timp ce orice act de iertare ne vindecă pentru totdeauna”. o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

21

pagina biblică

cuvântul vieții

Pr. mihai afrențoae

Credința lui David A

vând menirea de a conduce poporul pe calea fidelităţii alianţei încheiate pe muntele Sinai, Regele avea şi drepturi de decizie asupra fiecărui membru din popor (1Sam 8,7-9).

Primul rege, Saul, nu a rămas fidel misiunii primite, drept pentru care Dumnezeu îl schimbă cu David: «Samuel a zis lui Saul: „Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul şi-a ales un om după inima lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului său, Rețeta credinței lui pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul”» (1Sam 13,13-14).

David

„

Credința lui David crește odată cu descoperirea propriilor slăbiciuni și se manifestă în abandonarea în mâinile Domnului, în orice situație s-ar fi aflat.

Curaj, pietate, abilitate şi fidelitate

Regele nou ales este David, cel care a reuşit să îmbine curajul în război cu pietatea în rugăciune, abilitatea politică cu arta cântatului şi a compunerii de psalmi. Însă continuarea dinastiei nu s-a bazat pe niciuna dintre aceste calităţi, ci pe fidelitatea lui Dumnezeu, care i-a promis lui David o descendenţă regală ce nu va avea sfârşit: „Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui” (2Sam 7,11-12).

David îşi clădeşte programul de guvernare pe această promisiune. În ciuda păcatelor sale, se va întoarce mereu la Domnul, convins că va fi iertat şi că Domnul însuşi va conduce poporul spre împlinirea promisiunii făcute, aceea a unei case şi a unei descendenţe stabile.

„

Recunoaştere şi încredere Pentru a înţelege credinţa lui David, e nevoie să răsfoim acele pagini ale păcatului său, mai mult decât ale virtuţilor sale nenumărate. Păcatul cel mai cunoscut al lui David este adulterul cu Betsabea şi uciderea lui Urie (2Sam 11).

Acest păcat revelează sentimentul de dreptate din inima lui David, precum şi coerenţa cu decizia luată împotriva omului care a săvârşit o astfel de nelegiuire (2Sam 12,5-6).

Când Natan îi descoperă că tocmai el este cel care săvârşise păcatul respectiv, nu se justifică, nu îl alungă pe profet, nu încearcă să acopere greşeala, ci spune doar atât: „Am păcătuit împotriva Domnului” (2Sam 12,13). Credinţa lui David este mare nu doar pentru că acceptă pedeapsa prin

22

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

pierderea copilului născut (2Sam 12,14), ci şi prin acceptarea ameninţării Domnului: „Sabia nu se va îndepărta de casa ta” (2Sam 12,10), ştiind că Domnul este cel care poate schimba soarta omului păcătos. În această situaţie David compune una din capodoperele literaturii universale, Psalmul 50, care începe în mod minunat: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta îndurare” (Ps 50,1). David este conştient de greşeala comisă, însă este şi mai mult convins că Domnul este milostiv şi iartă păcatele comise de omul fragil.

Vitalitatea omului de credinţă Credinţa lui David creşte odată cu descoperirea propriilor slăbiciuni şi se manifestă în abandonarea în mâinile Domnului, în orice situaţie s-ar fi aflat. În acest mod, David trăieşte ceea ce sfântul Irineu avea să imortalizeze în cunoscuta frază: „Slava lui Dumnezeu este omul cel viu”, adică cel care trăieşte în toate dimensiunile existenţei sale la prezenţa lui Dumnezeu. Convins că omul poate fi viu datorită milostivirii Domnului, David avea să spună: „Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate. Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurarea lui ţine pe vecie” (Ps 144,8-9). q

pagina tinerilor

răbdare infinită, iertare infinită

TEODOR BURNAR

Î

ţi mulţumesc pentru sănătate. Ştiu oameni care nu sunt atât de binecuvântaţi precum mine din acest punct de vedere, şi asta mă face să o preţuiesc, şi să încerc să o întreţin, nu în ultimul rând deoarece corpul pe care mi l-ai dat e un templu pentru spiritul cu care m-ai insuflat. Îţi mulţumesc pentru inspiraţie. Fără Tine n-aş putea scrie un rând. Cele mai frumoase rânduri ale mele le-a scris Dumnezeu, cele mai proaste eu. Şi uneori mă ruşinez că eu sunt cel care câştigă aprecierile, banii, reputaţia. Dar după aia îmi aduc aminte că toate sunt daruri de la Tine, pe care le apreciez cât pot de mult.

Ceea ce nu-nţeleg oamenii e că tu ca om eşti failibil, dar ceea ce creezi e sublim şi nemuritor pentru că e inspirat de Dumnezeu. Ca şi creator te smereşti mereu de creaţia „ta”. Îţi mulţumesc pentru sora mea cea mai mare. Un copil unic este un copil răsfăţat, poate privilegiat, însă este un copil singur. Cel mai frumos cadou pe care i-l poţi face copilului tău nu-i un iPhone, ci un frăţior. Îţi mulţumesc pentru nepoţi. Când scriu rândurile acestea am doi, şi îl aştept pe-al treilea. Nepoţii, am spus-o mereu, sunt antrenamentul ideal spre a deveni un părinte bun, şi ştiu că într-o zi o să fiu un tată grozav.

Dacă singura rugăciune pe care ai spune-o în viaţa ta ar fi „mulţumesc”, ar fi de ajuns.

(Meister Eckhart)

Îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc pentru mama. „Dumnezeu nu putea fi peste tot, aşa că a creat mamele”, spune un proverb. Nimic nu se compară cu dragostea ei, cu capacitatea ei de a mă ierta şi de a mă ridica de profundis în momentele când lumea pare să se termine. Mama e şi ea un om, o ştiu prea bine, dar în anumite momente, vorba proverbului, dă impresia că e un înger. Îţi mulţumesc pentru încercări, pentru tentaţii şi pentru periodicul control de calitate pe care mi-l faci. Lui Dumnezeu trebuie să-I mulţumeşti chiar şi pentru posibilitatea de a păcătui. Preferabil după ce ai declinat-o. Nu pot pretinde că Îţi înţeleg căile, greşesc des, sunt om, dar dacă după ceva rău găsesc „tupeul” de a nu persista în greşeală şi de a face un bine în plus, ştiu ca mai am o şansă cu Tine. Îţi mulţumesc pentru simţul umorului, cea mai dezarmantă calitate cu care m-ai înzestrat. Unora le place, altora li se pare şocant, însă ceea ce rămâne e detaşarea pe care mi-o dai în momentele critice şi care m-a ajutat să depăşesc multe situaţii aparent insurmontabile. „Viaţa e o tragedie pentru cei care simt, o comedie pentru cei care gândesc”, zicea cineva, şi

este o axiomă că cei mai amuzanţi oameni sunt de fapt cei mai gravi şi mai serioşi observatori ai lumii. Nu lăsaţi râsul să vă păcălească. Îţi mulţumesc pentru toate partenerele care nu m-au apreciat la adevărata mea valoare, care nu mi-au înţeles profunzimea. Fiecare dintre ele a fost un taxi spre cursa vieţii mele, şi ştiu că cea cu care voi rămâne o va face. Îţi mulţumesc pentru răbdarea acordată. Îţi spun sincer că eu mi-aş fi epuizat-o demult. Dumnezeu este dragoste infinită, se zice, însă pentru mine, El este în primul rând răbdare infinită, iertare infinită. Oamenii, ca regulă, sunt slabi, calcă azi în picioare ceea ce ieri au venerat, promisiunile şi jurămintele lor de credinţă şi de fidelitate au consistenţa vântului când se lovesc de prima tentaţie puternică. Totuşi, nu arăt cu degetul, fiindcă m-am făcut şi mă fac vinovat de aceleaşi păcate. A fi de partea Binelui necesită consecvenţă. Or, la această consecvenţă râvnesc. Îţi mulţumesc deci că ai înţelegere pentru căderile mele omeneşti. Îţi mulţumesc că eşti cu mine. Şi simt asta prin toţi porii. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

23

pagina tinerilor Alois Gherguţ

A

scrie azi despre echilibru şi simţul măsurii într-o lume intoxicată de provocări, ispite, ipocrizie, snobism, egocentrism şi nonconformism reprezintă un soi de nebunie şi nonşalanţă sfidătoare la adresa unei lumi care nu mai crede în simplitate, armonie, generozitate. Mi-ar fi plăcut să scriu câteva rânduri care să îmbie la armonie, la linişte, la pace, la împăcare, la speranţă, la tot ce e frumos şi tainic în sufletul fiecăruia dintre noi! Din nefericire trebuie să vă mărturisesc îngrijorarea şi amărăciunea care m-au încercat în ultima perioadă. Şi asta datorită experienţelor de viaţă cotidiene când am descoperit din ce în ce mai mulţi oameni dezorientaţi, descurajaţi, dezarmaţi, disperaţi, deformaţi de o societate aflată într-un permanent derapaj moral şi spiritual. M-am tot gândit cum aş putea cultiva optimismul şi speranţa semenilor atâta vreme cât în jurul nostru predomină sunetul râgâitului ostentativ al cetăţeanului care şi-a pierdut busola bunului simţ şi dezgustul determinat de flegmolehamitea unei tinere generaţii cu iz de transpiraţie stridentă care se visează într-o decapotabilă roşie plină de decibeli manelisto-houseişti, nevoită să circule în noroiul sau praful speranţelor generaţiilor de altă dată.

Trăim într-un fel de turn Babel în care toţi revendică dreptul de a spune ceva despre altcineva, în care toţi ne pricepem la fotbal şi la morală, în care Dandanachiştii suflă în vuvuzelele politicii, doar, doar leor sparge timpanele Caţavenciloilor şi Trahanacheilor, în timp ce Badea Gheorghe îşi scoate pălăria şi se scarpină în creştetul capului a mirare şi disperare, iar Domn’ Nelu, fumegându-şi chiştocul de contrabandă se gândeşte nostalgic la cât de bine era înainte!

Am afirmat de multe ori că cele mai importante simţuri ale omului sunt simţul măsurii şi simţul umorului; acestea fac marea diferenţă dintre oameni şi celelalte vieţuitoare care au în comun simţurile fiziologice: văz, auz, gust, miros, simţ tactil (mai mult sau mai puţin dezvoltate în decursul evoluţiei şi adaptării lor la mediu). În plus, omul este o fiinţă socială, destinat să trăiască în comuniune cu semenii din jur, să socializeze, să comunice, să interacţioneze; altfel spus, omul este dependent de

24

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face

Omul echilibrat şi simţul măsurii

semenii din jur şi în acelaşi timp exercită influenţe asupra celor din jur. Înţelepciunea noastră populară a sesizat şi a esenţializat foarte bine aceste aspecte în proverbe şi maxime consacrate: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face; Bine faci, bine găseşti; Cine seamănă vânt, culege furtună; Cine-i om de omenie se cunoaşte dintr-o mie! ... şi lista ar putea fi continuată de fiecare dintre dumneavoastră.

A avea simţul măsurii în toate caracterizează atitudinile şi conduita pozitivă ale omului bun: corectitudine, blândeţe, punctualitate, bunătate, fineţe, puritate, modestie, smerenie, disponibilitate, responsabilitate, respect etc. Experienţa noastră ne oferă zilnic situaţii şi exemple când ne vine să concluzionăm: ce om măsurat!, ce persoană echilibrată!; sau dimpotrivă: ce mult contează să-ţi cunoşti limitele, ce înseamnă să sari calul sau să visezi cai verzi pe pereţi!

Mie îmi vine în minte o experienţă trăită în ţara sfântă când am văzut cum pelerinul modern stăpânit de era gadgeturilor (obiecte mici şi ingenioase ca telefoane mobile, aparate de fotografiat şi filmat şi alte echipamente electronice de ultimă generaţie) era interesat mai degrabă de satisfacerea egoismului propriu (să facă fotografii în care să apară cât mai expresiv şi în prim plan), să-i împingă pe cei din jur şi să-i înghesuie, perturbându-le starea de

spirit premergătoare întâlnirii cu locurile sfinte (unde accesul la orele de vârf era restricţionat la câteva secunde pentru fiecare pelerin!). Mă întrebam ce au simţit aceşti oameni care oricum au irosit acele secunde preţioase (pentru unii poate singurele din viaţă) cu lucruri lumeşti, efemere şi ce gol au putut simţi atunci când si-au dat seama ca nici fotografiile nu au ieşit pe măsura aşteptărilor! Atunci m-am gândit ce mult contează să realizezi şi să valorizezi cu adevărat întâlnirea cu cele mai frumoase clipe din viaţă! Concluzia finală a fost că simţul măsurii poate fi format şi educat, conştientizat şi interiorizat, el trebuie trăit!

Momentul adevărului: Îmi cunosc şi îmi accept limitele? Înainte de a-l „măsura” şi judeca pe aproapele, fac asta şi cu mine?

Sau mă grăbesc să arunc cât mai repede cu piatra? Cum reacţionez atunci când îmi dau seama sau mi se spune că am întrecut măsura?

Epilog: De peste două mii de ani ştim de la înţeleptul grec Protagoras că „omul este măsura tuturor lucrurilor”; totuşi, omul a demonstrat de atâtea ori că îi lipseşte simţul măsurii... Cum putem ieşi din această dilemă? Printr-un gest simplu: să renunţăm la încăpăţânarea de a căuta crini prin miriştea deşertăciunilor şi să avem curajul de a ne asculta glasul conştiinţei când acesta ne cheamă! q

pagina tinerilor

căutăm întâi cele de sus

PR. BOGDAN EMILIAN BALAȘcĂ

A

m auzit (probabil că şi tu): că cică dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, posibil să ţi se întâmple.

Ideea pare bună. Şi s-ar putea să funcţioneze. Adică, dacă speri cu insistenţă că vei avea succes în ce-ţi propui, vei reuşi. Depinde, însă cum! În anii `70, doi psihologi, Grinder şi Bandler, creau o strategie psihologică numită, tehnic, NLP (programare neurolingvistică). Un procedeu prin care îţi sugerezi o anumită stare la nivel mental, cu scopul de a reuşi ce ţi-ai propus. Orice.

Exemplu: vrei să renunţi la băutură, la fumat? Eşti anorectic sau bulimic? Suferi de vreo fobie? Ai probleme? Doreşti o casă, un laptop? Un job? O bursă, o maşină? Bani??

Orice... Prin NLP, se poate! Modalităţile sunt diferite. Unii încep aşa: în primul rând, imaginează-ţi că ai reuşit şi-ai obţinut deja acel „ceva” (doar îţi imaginezi). Apoi, printr-un efort suplimentar, îţi reprezinţi cumva obiectul dorit: îl vezi, auzi... Îl simţi şi fizic şi emoţional (mă rog... cât reuşeşti!), eventual „îl guşti”, „îl miroşi” şi îl ţii în mână.

Apoi „priveşti”, imaginar, întreg contextul: cât te costă, ce beneficii ai, şi paşii ce-i ai de făcut etc. Te vezi pe tine reuşind. Şi îţi spui entuziast că vrei cu adevărat! (pare halucinant, dar...) Cică totul este ştiinţific. O programare a subconştientului din tine. Şi-l injectezi cu tot felul de informaţii despre dorinţa ta. Iar el, subconştientul, pentru că nu prea distinge între ce e imaginar şi ce-i real, va crede. Şi va potenţa cu grijă totul. Te va conduce (fără să conştientizezi) spre target-ul dorit. Conform „doctrinei NLP”, ar trebui să reuşească.

Alţii încearcă proceduri mai diferite. Empirice. Pentru a dobândi acelaşi „obiect” dorit (bani, sănătate, casă, joburi,...). Recurg la elemente auxiliare: superstiţii, vrăji, horoscoape. Ei cred că astfel de manevre aduc mai multă siguranţă.

Cu toate că necesită un plus de competenţă: ghicit în palmă, în cafea, privit la stele, cărţi, fermecături cu busuioc...

Comportamente insolite! Cică să mergi 5 nopţi la rând în cimitir, la cinci morminte cu cinci lumânări, pronunţi atent, de 5 sau 7 ori, cuvinte, texte (cică rugăciuni), ca să te-ajute sfântul nu-ştiu-care.

Gesticulezi vreo 9 plecăciuni, plasezi 3

Când îţi doreşti ceva cu adevărat

broaşte moarte în curtea cuiva, circuli cu ouă tari în buzunare, trei boabe de orez etc.

Realizăm că lumea e bogată în idei (nebună). Exasperată, inventează „tehnici” de forţare a dorinţei. Mitologii complexe. Ca să-şi procure totul pe degeaba.

Interesant: nimeni nu s-a gândit la muncă! Am vrea să le avem pe toate, dar fără să contribuim. Fără manoperă. Ci numai pronunţăm că vrem („am vrea”, „ne-ar place”...). Atât. Fără efort suplimentar. Ne păcălim că totul pleacă de la sine. Dorim vitalitate, plasându-ne convinşi în imobilitate. E ilicit. Te sabotezi pe tine însuţi. Nu poţi ca să devii ceva sau cineva, să îmbunătăţeşti o chestie la tine, fără să faci nimic.

Adică, doar priveşti în palmă, în cafele şi, brusc, devii bogat. Pare frustrant pentru cei care lucrează opt, nouă, douăsprezece ore: se scoală, fac naveta şi transpiră, zilnic.

Convingerea că existenţa ta se schimbă de la sine e artificială. Manopera ce-ţi aparţine e însăşi schimbarea. Un dar pe care ţi-l oferi tu ţie însuţi. Decizia pe care vrei s-o întreprinzi devine un cadou. Adesea însă e ratat, doar pentru că nu stabileşti nimic (deşi ai reuşit să împlineşti atâtea). J. Salomé spunea că energia din fiinţa ta ţine de responsabilitatea ta, (eşti responsabil de propria ta viaţă). Poţi fie să o risipeşti,

să te consumi aiurea. Fie să te amplifici şi să te dezvolţi. Nu pentru bani sau casă, bursă, job, ci pentru... lucruri mai esenţiale.

Isus ne-ar indica să căutăm întâi cele de sus, iar celelalte vor veni ulterior. Tot el declară prompt că nu oricine ştie să repete Doamne! Doamne! va dobândi împărăţia sa, ci cel care se angajează şi înfăptuieşte voia lui Dumnezeu (cf. Mt 7,21). Adică este descalificată vorbăria şi introdusă cu fineţe o nuanţă de efort suplimentar. Un iz de muncă, (fizică, intelectuală). Să împlineşti, să faci ceva!

Până la urmă, treaba este necesară. Te completează. Te captează. E în favoarea ta. Şi te ajută să obţii onest ce îţi propui.

Deţii cele de sus, nu prin magie, vrăji, sau tehnici psihologice. Nici prin cititul horoscopului... (că nu ai cum). Oricât ai încerca. Ci prin ideea sugerată clar de Dumnezeu. Tot el inaugurează şi metoda: „mă veţi căuta şi mă veţi găsi dacă mă veţi căuta cu toată inima” (Ier 29,13). Adică, „toată inima” înseamnă totul: dorinţa, interesul, munca, sacrificiul, oboseala.

De aceea, am auzit (probabil că şi tu): că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, posibil să ţi se întâmple. Dar asta chiar înseamnă să îţi doreşti ceva cu adevărat! Rămâne să decizi.

Curaj! q

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

25

cultură şi societate

opinii esențiale

nicolae prelipceanu

Balena Divertisment N

u ştiu dacă stafia anunţată de Karl Marx a fost chiar văzută umblând pe deasupra Europei, ştiu doar că ea s-a materializat dureros, tragic, mai târziu, pentru sute de milioane de oameni. Ştiu sigur, însă, că azi suntem pradă unei alte stafii, dar ce zic eu stafie, că e ditamai monstrul viu şi palpabil. E vorba de stafia sau monstrul numit divertisment, care ne înghite pe rând pe toţi sau ne marginalizează în societate pe cei care încercăm să-i rezistăm. N-aş vrea să cred în vreun complot mondial împotriva omului, a oamenilor, dar prea se potriveşte apariţia zeului divertisment cu bănuiala unei forţe aflate undeva, în obscuritate, care dirijează viaţa miliardelor de oameni de pe Pământ, împingându-i, mai ceva decât pe orbii care înaintează spre prăpastie, în burta lacomă a acestui chit.

Cândva, pe când eram încă

elev, dacă-mi aduc bine aminte, cutreiera România un fel de mumie a unei balene imense, pe care toată lumea o numea Goliat. Personal n-am avut acces la Balena Goliat, nu am văzut-o, trăiam într-un oraş prea mic, unde ea nu ajunsese, dar vestea despre existenţa ei nu departe de noi, răzbise până în târgul nostru de provincie amorţit. Cei care o văzuseră undeva, la Bucureşti cred, veneau şi ne povesteau despre dimensiunile sale gigantice, înspăimântaţi sau pur şi simplu încântaţi. Ei bine, Balena Divertisment e infinit mai mare şi infinit mai cuprinzătoare şi mai ales vie, tot mai vie, ameninţând că va acoperi cu balele ei mieroase, până la urmă, toată planeta. Sau, în orice caz, toate minţile oamenilor. Până atunci, ea câştigă pe zi ce trece tot mai mult teren, tot mai multă lume i se predă şi uită de orice altceva.

Nu i se spune întotdeauna

divertisment, la televiziunile comerciale s-a găsit un termen mai puţin simandicos, mai puţin ca din carte (or, cartea e însăşi spaima lumii de azi!), se strigă direct distracţie. Distracţia te aşteaptă (că tutuiala e o altă formă a divertismentului), distracţia la revelion, distracţia de Paşti, distracţia la Înviere sau, mă rog, după, numai să fie toate clipele vieţii omului ocupate. Cei care lucrează sunt ocupaţi măcar opt ore pe zi, dar rămân atâtea după aceea şi acestea nu pot fi lăsate libere, la voia întâmplării şi-a fiecăruia. Aşa judeca şi partidul unic, cel care îţi ocupa viaţa cu învăţământul politic, cu joia tineretului, cu munca voluntară, cu ziua petrolistului, a femeii, a minerului, a măturătorului şi-a mai ştiu eu cui.

Cineva care a fost în Coreea comunistă mi-a povestit că acolo oamenilor nu li se mai lasă nici o clipă liberă. În timpul

Omul de azi este deja obișnuit să fie dirijat, fie și subliminal, și să se îndrepte în altă direcție; când i se indică un țel, el e fericit. În sfârșit, are un țel!

26

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

zilei, dacă eşti pe stradă te iau la întrebări miliţienii de ce nu eşti la lucru, după orele de lucru de ce nu eşti la pregătirea nu ştiu care, de ce nu înveţi ideile ciuce sau cum le mai spune prostiilor debitate de dictatorii lor, pe rând, mereu aceleaşi stupidităţi care să golească minţile oamenilor de orice încercare de gând autentic, personal.

Acum, noi ştim cine se teme de libertatea de gândire a oamenilor şi nici nu mai trebuie să vă spun că asta e teama cea mare a dictatorilor, a dictaturilor. Dar ce dictatură să fie în spatele divertismentului? E, aici e aici, că dictatura de tip ideologic nu se mai potriveşte. Aici e vorba de altceva, de dictatura banului, pentru că din acest divertisment se câştigă bine, la bani mă refer, există o industrie a divertismentului, cea care distruge cultura şi însăşi ideea de cultură, dar în acelaşi timp îl face pe om gata pentru muncă, o maşinărie perfectă. Pentru că acela care gândeşte s-ar putea întreba, la rigoare, de ce i se ordonă de către patron (stat sau nu) să facă aici cutare lucru, în timp ce acela spălat pe creier cu distracţia goală şi stupidă nu mai are cu ce să-şi pună astfel de probleme şi întrebări. Aici s-a ajuns, cred, din aproape în apoape, adică fără un plan bine articulat de la început. Mai întâi va fi fost impresarul de distracţii, pe urmă acesta s-a îmbogăţit şi alţii au venit să i se alăture şi să-l concureze. Pentru că, dacă se câştigă atât de bine, de ce să nu câştigăm şi noi, şi

uite aşa terenul s-a extins, s-a trecut de la un ceva accidental la ceva sistematic şi de aici la Balena Divertisment n-a mai fost decât un singur pas.

Când îi spui celui deprins de mic copil cu distracţia despre un lucru grav, acesta nu mai are capacitatea de a considera acel lucru, nu mai vrea să ştie de crimele comunismului, nici de cele ale nazismului, el se distrează cu crimele fabricate pe calculator sau la filmele de groază, toate expresii ale stupidităţii umane, create de oameni care ştiu bine ce fac şi ce efect or să aibă creaţiile lor asupra unor minţi fără apărare.

Am scris de multe ori despre felul în care comunismul ne-a modelat creierele sau a încercat să o facă, despre apăsarea aceea pe fontanelele deschise (metaforic vorbind) ale unor copii şi adolescenţi, prin ideologizarea lor, exact ca-n cazul acelor fabricanţi de schilozi prin răsucirea mâinilor sau picioarelor unor copii, pentru a obţine din ei cerşetorii perfecţi de mai târziu. Asta fac şi aceşti inventatori ai sistemului mondial de distracţii şi divertisment.

Nu-ţi trebuie multă ştiinţă a limbii ca să observi rădăcina comună a cuvintelor divertisment şi diversiune. Sau măcar începutul de rădăcină comună.

Diversiune, strigau bolşevicii de câte ori li se punea o întrebare logică în stare să le spulbere teoriile şubrede însă criminale.

Diversiune, ar trebui să strigăm şi noi de câte ori încep nesfârşitele reclame ale distracţiilor şi

ale divertismentului. Dar n-o facem. N-o facem, pentru că omul de azi este deja obişnuit să fie dirijat, fie şi subliminal, şi să se îndrepte în altă direcţie.

Altă direcţie faţă de ce? Pentru că el, oricum, nu ştie, în general, încotro se îndreaptă şi atunci când i se indică un ţel, acela al distracţiei, al distragerii atenţiei, că asta e distracţia, el e fericit. În sfârşit, are un ţel! Şi aşa, dragi copii, se naşte continuitatea între regimuri, între cel mai criminal regim cunoscut până azi pe Pământ şi cel care se proclamă unul pentru oameni, pentru egalitatea şi libertatea lor. Las la o parte faptul că, dacă oamenii sunt forţaţi să fie egali nu mai pot fi liberi-liberi, pentru a vă spune că egalitatea în faţa divertismentului, a distracţiei, e tot ce s-a obţinut prin schimbarea de regim. Sigur, crimele comunismului nu se vor mai repeta. Nu aşa, grosolane şi ticăloase, dirijate de purtători ai celor două epitete, dar un fel de crime vor continua să se comită, în tăcere şi fără înregistrări statistice, nişte crime liberconsimţite, crima de a te lăsa purtat pe valurile înşelătoare ale distracţiei facile, în loc să meditezi la locul şi scopul tău, aici, pe Pământ. Mă tem că aceasta începe să ţină loc de credinţă, de religie, pentru prea mulţi oameni. Religia distracţiei în locul celei a lui Dumnezeu. Balena Divertisment în locul Lui!?

Nu toţi suntem Iona, ca să ne putem salva de-acolo, din burta ei elastică şi rezistentă. q

de reținut

balena divertisment Aici e vorba de altceva, de dictatura banului, pentru că din acest divertisment se câștigă bine, la bani mă refer, există o industrie a divertismentului, cea care distruge cultura și însăși ideea de cultură, dar în același timp îl face pe om gata pentru muncă, o mașinărie perfectă.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

27

cultură şi societate

jurnal spiritual

anton adămuț

Constantin Noica despre parabola fiului risipitor "S

lectură

Cum interpretează Noica parabola fiului risipitor? În următorii termeni: mai întâi ne spune că avem a lăsa deoparte adevărurile teologiei, apoi că avem a privi viața creștinului cum este ea, cum poate fi. Aceasta este premisa de asumat.

28

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

fântul Ioan era cioban tare bun la Dumnezeu. Într-o zi s-a rătăcit un miel. S-a înturnat înapoi şi, căutându-l, a alergat după dânsul şi pe ape şi pe câmp... trei zile şi trei nopţi. Când l-a prins, l-a luat în braţe şi i-a sărutat copitele: - Săracul, zice el, tare trebuie să te fi durut pe tine picioruşele, cât ai alergat. Să fi fost altul, dintr-o dată îl tăia. Atunci Dumnezeu l-a făcut sfânt” (C. Noica, Jurnal Filosofic, Humanitas, Bucureşti, p. 122). Aceasta ar fi, după Noica, varianta românească a fiului risipitor.

Să ne reamintim parabola cu pricina, parabolă care apare în Luca 15,11-32. Iat-o: „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată,

am greşit la cer şi înaintea ta.

Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău». Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat». Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: «Fratele tău a venit, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos». Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre, dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: «iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Tatăl însă i-a zis: «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele

ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat»”.

Iată parabola despre care s-a spus că ar fi de tot îndestulătoare pentru mântuirea noastră dacă Scriptura s-ar pierde.

Câteva precizări pentru a înţelege mai bine textul şi contextul. Nu exista ocară mai mare pentru un evreu decât aceea de a fi porcar. Spre exemplu, în Egipt, unde oamenii se închinau la dobitoace, numai porcarii nu aveau dreptul să intre în templu. Apoi, haina cea bună era semn de stăpânire, inelul era semn de libertate iar viţelul cel gras era ţinut pentru sărbători. Cât priveşte încălţămintea, sensul este: te primesc înapoi, spune tatăl, dar nu ca pe o slugă, ci ca pe un fiu.

Ce spune Noica?: „Revăd tot Jurnalul. Ce conchide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume” (Ibidem, p. 124). Avem, prin urmare, mitul Fratelui.

Noica, şi încă din tinereţe, este convins că „toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui.

Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi

– şi să ţii minte” (Ibidem, p. 9).

Cum interpretează Noica parabola fiului risipitor? În următorii termeni: mai întâi ne spune că avem a lăsa deoparte adevărurile teologiei, apoi că avem a privi viaţa creştinului cum este, cum poate fi ea. Aceasta este premisa de asumat. Concluzia devine loc comun la Noica: „veţi vedea atunci că polii ei (ai vieţii – n. m.) nu sunt decât aceştia: fiul risipitor şi fratele său. Între aceste două capete se petrece viaţa noastră creştină, cu triumfurile ei, dar mai ales cu impurităţile ei” (C. Noica, Eseuri de Duminică, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 26). Ambii fii, căci ei sunt mai curând fii decât fraţi!, greşesc. Nu o fac însă la fel, deşi o fac deopotrivă. Greşeala unuia este că ignoră şi se ignoră pe sine dacă nu cunoaşte pe Dumnezeu.

Chestiunea aceasta îi naşte motivaţia şi îi creează miza: pleacă în lume ca să caute pe Dumnezeu şi astfel să nu se mai ignore, să se caute adică şi pe sine. Iar ignoranţa care-l condamnă şi-l aruncă în păcat este şi aceea care-l salvează, căci neştiinţa lui este tot una a nevinovăţiei. A fi ignorant nu este un păcat, aşa cum stau lucrurile la greci; orgoliul este problema, şi fiul risipitor nu este un orgolios. Neştiutor şi nevinovat din cauza aceasta, fiul risipitor este iertat.

Greşeşte, am spus, şi celălalt, dar nu pentru că nu ştie ci tocmai pentru că ştie şi ţine minte, iar Noica subliniază pe ştie în Jurnal. Fratele fiului risipitor cunoaşte pe Dumnezeu şi, prin consecinţă, se cunoaşte şi pe sine. Nu însă până la capăt! Tatăl iubeşte la fel şi pe risipitor şi pe risipit. Îi erau dragi amândoi, cel mare şi cel mic, poate puţin mai mult mezinul decât cel mai mare, dar atât de puţin mai mult, că tatăl nici nu băga de seamă. Dragostea tatălui este însă înţeleasă diferit de către cei doi fraţi. Cu cât tatăl iubeşte mai mult pe risipitor cu atât mai mult îl urăşte risipitul. Dragostea tatălui are efecte diferite asupra fiilor. Pentru risipitor este o dragoste cerească, pentru risipit este una diabolică. Tatăl, ca într-un soi de echilibru ontologic, este gata să fie generos cu amândoi. Reacţia fiilor comandă atitudinea tatălui, măcar că la praznicul

tatălui amândoi sunt bineveniţi. Fratele fiului risipitor respectă porunca şi tatăl este văzut mai mult ca stăpân decât ca tată. Dacă i se porunceşte mult se supune mult, ştie să se supună, este numai supunere şi, aceasta chiar nu o ştie, nu poate converti supunerea în iubire.

Incapacitatea lui funciară este aceea de a nu putea iubi. Nu ştie să iubească şi nici nu poate să se bucure de bucuria altuia. E fiinţă stătătoare şi ascultătoare, face şi îşi ştie fapta, dă totul şi cere totul. Doar că „totul” lui este incomplet şi de aceea tatăl nu-l răsplăteşte precum pe celălalt fiu. În acest moment risipitul se supără în loc de a fi mâhnit iar tatăl se mâhneşte fără să fie şi supărat.

Este un cetăţean ideal fratele fiului risipitor, doar că este mereu trist şi ursuz. Practică un păgubos discurs de consolare în care se vede „tristeţea de a nu fi păcătuit. Tristeţe care cuprinde din când în când pe îngeri şi aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele fiului risipitor” (Noica, Jurnal, p. 17). Şi atunci, zice Noica, fratele fiului risipitor se refugiază în ţarină unde citeşte pe Cicero. Mereu, risipitul citeşte pe Cicero şi nu ştiu de ce am senzaţia că lectura lui preferată este De officiis!

Poate că este un cetăţean model şi un individ exemplar, dar nu şi persoană.

Poate respecta, nu poate însă şi iubi. Întrebarea nu este: care e mai bun dintre cei doi, nu este: care greşeşte mai puţin căci, în esenţă, nici unul nu are dreptate până la capăt, ceea ce revine la a spune că nici unul nu este bun.

Adevărul este altul: amândoi sunt vii, amândoi trăiesc din plin, e drept, fiecare în felul lui, şi amândoi sunt, mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi.

Fraţii trăiesc, ascunşi sau la vedere, în toţi creştinii care suntem şi în inimile lor betege şi betegite. Şi atunci când nu suntem cu fratele fiului risipitor suntem cu celălalt sau cu amândoi deopotrivă. Comentează Noica: „Fiul risipitor spune: «Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu». Fratele fiului risipitor întoarce aci capul, cu degust” MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

29

(Ibidem, p. 37). Dar fiul risipitor insistă: „Dacă-mi reuşeşte păcatul e bine: am voluptatea; dacă nu-mi reuşeşte, e iarăşi bine: am virtutea” (Ibidem, p. 96).

Iată cum unul păcătuieşte din voluptate, risipitorul, celălalt, risipitul, din orgoliu. În concluzie, amândoi păcătuiesc, amândoi sunt vinovaţi de păcatul curiozităţii, „fiul risipitor din curiozitatea deschisă a aventurierului, iar fratele fiului risipitor din curiozitatea meschină a reţinutului” (Eseuri, p. 27).

Interpretarea ultimă a lui Noica spune că unul este Foamea originară, celalalt este Frica originară. Risipitorului îi e mereu foame, foame de lume, de nou.

Risipitului îi e mereu frică să nu piardă, nu riscă nimic, nu dă nimic. Unul dă ocol lumii, celălalt dă ocol grădinii.

După ce a terminat pe Cicero, fratele fiului risipitor s-a apucat de Voltaire şi spune: Cela est bien dit, mais il faut cultiver notre jardin. Unul e Marta, destoinică şi nemulţumită, certăreaţă şi pierdută în acţiune, celălalt e Maria, risipitoare în iubire şi pierdută în contemplaţie.

Parabola fiului risipitor apare doar în Luca, iar Evanghelia lui Luca nu se bazează pe criterii pur biografice.

Scopul ei este acela de a face o lectură aprofundată a evenimentelor realizate în persoana lui Cristos. Cu Isus se desfăşoară în istorie un plan al cărui final este mântuirea oamenilor. Nu întâmplător Luca este considerat teologul istoriei mântuirii. El subliniază activitatea şi acţiunea zilnică a mântuirii, faptul că mântuirea implică o strădanie permanentă în perseverenţă, iar ideea parabolei fiului risipitor este următoarea: pocăinţa nu este niciodată prea târzie.

Se poate lesne observa că fratele fiului risipitor, atunci când vorbeşte cu tatăl său despre fratele său nu spune niciodată „fratele meu” ci „fiul Tău”.

Ca într-un soi de compensaţie ontologică, tatăl nu spune niciodată „fiul meu”, spune mereu: „fratele tău”. Dar fratele fiului risipitor nu înţelege. Şi „când se spune «se iubesc ca fraţii», se spune tocmai ceea ce n-ar trebui să se spună. Rareori fraţii se iubesc cu adevărat [...]. În loc de iubire frăţească, spună-se iubire părintească: vom greşi mai puţin” (G. Papini, Viaţa lui Isus, Chişinău, 1991, p. 145). Iacov înşală pe Esau, Iosif este vândut de fraţii săi, Absalom ucide pe Ammon, Solomon pune la cale uciderea Adoniei.

Comentează Noica: „Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel” (Noica, Jurnal, p. 14). q

30

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

cultură şi societate

documente

al. cistelecan

Mărturia unui administrator mitropolitan

Î

ntre destul de multele cărţi despre Biserica Română Unită cu Roma care au apărut în ultimii ani, cea a lui Ovidiu Palcu e una din cele mai „originale”. Nu prin stilul memorialului lăsat (Renaşterea Bisericii durerii. Cartea albă a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, după 1990; ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte de Dimitrie Poptămaş, Târgu Mureş, 2011) şi apărut postum, căci în materie de „stil” sau de simplă acurateţe a exprimării regretatul administrator al Mitropoliei Blajului nu prea excelează şi nici nu-şi face mari probleme cu ele. Din această pricină, pe alocuri pot să rezulte – cel puţin pentru cititori mai puţin preveniţi – tot felul de confuzii şi ambiguităţi, unele destul de grave. Cum ar fi cea care s-ar putea înţelege de aici: „participam, din dispoziţia Mitropolitului Alexandru Todea, la Conferinţele Episcopale, fiind preşedintele acesteia” (sic!) (p.

61). Fireşte că nu Ovidiu Palcu era preşedintele Conferinţelor, căci nici n-aveam cum fi măcar membru, ci însuşi Cardinalul Todea. Dar, cu puţină bunăvoinţă, se poate trece peste asemenea neglijenţe (totuşi, nu chiar puţine), pentru a ajunge la mărturia propriu-zisă. Care e „originală” prin perspectiva din care e făcută, o perspectivă strict pragmatică, de administrator mitropolitan. Ar mai fi de trecut

cu vederea – tot prin bunăvoinţă – un anume sentiment uşor vanitos de sine, deşi e poate un sentiment îndreptăţit, în măsura în care Ovidiu Palcu se ştia – ori doar se credea - mâna dreaptă a Cardinalului. În orice caz, cam prea des Cardinalul e pus să reflecteze „asupra a ceea ce eu am susţinut” (p.

92), creându-se impresia că Ovidiu Palcu nu era doar administratorul Mitropoliei, ci şi consilierul de încredere al Cardinalului. De altminteri, Cardinalul Todea e figura dominantă a memorialului (ce-i drept, mandatul de administrator al lui Ovidiu Palcu a încetat odată cu intronizarea ÎPSS Lucian Mureşan), din care nu lipsesc însă, într-un scurt racursiu biografic, nici alţi reprezentanţi ai BRU care i-au determinat, cât de cât, viaţa.

Cartea lui Ovidiu Palcu (a doua publicată de el, prima – Biserica durerii – narând viaţa în clandestinitate a comunităţii greco-catolice din Moişa, jud. Mureş), prin tranşanţa şi sinceritatea abruptă a mărturiei, nu cade chiar bine tuturor greco-catolicilor. Editorul, Dimitrie Poptămaş, îşi şi exprimă ezitările faţă de „oportunitatea apariţiei acestei cărţi”, care cuprinde, totuşi, zice el, „mărturii zguduitoare” (p. 5). Dar şi destule lucruri sau incidente pe care, cu siguranţă, ierarhia şi clerul nu lear fi dorit făcute publice. Sinceritatea administratorului e, însă, neiertătoare,

deşi nu dă chiar totul pe faţă.

E destul însă şi atâta pentru a „şifona” puţin imaginea BRU. Căci furtul unor ajutoare primite din Occident – chiar de către studenţi la teologia blăjeană – sau cearta celor trei preoţi – „toţi episcopabili” (pp. 126127) – pentru succesiunea la scaunul episcopal (după îmbolnăvirea Cardinalului) nu sunt lucruri de onoare. Şi nu sunt singurele „picanterii” de acest soi pe care Ovidiu Palcu le dă în vileag. Ce-i drept, cu un sentiment îndurerat şi cu multă amărăciune, dar, îşi zice el, deşi „nu am intenţia de a condamna pe nimeni”, „consider că am dreptul de a trage o concluzie de la viaţă, de la felul cum pot reacţiona oamenii în anumite momente” (p. 91). „Concluziile” pe care le trage, deşi insuflate cu optimismul credinţei, sunt destul de amare, căci Ovidiu Palcu e convins că, de la o vreme cel puţin, lui i se pun piedici chiar din interiorul BRU: „Eram ca un car care se deplasa cu roata împiedicată pe deal” (p. 130). De lucrat a lucrat însă, în toţi cei cincisprezece ani cât a fost administrator (încă de pe băncile studenţiei; a fost un student întârziat la teologie şi apoi a făcut şi dreptul), cu râvnă, dăruire şi energie. Nu se laudă şi nici nu se victimizează când afirmă că „nu am putut avea nicio vacanţă, niciun concediu cât timp am fost la Blaj, deoarece erau atâtea lucruri de făcut încât nici nu m-am putut gândi vreodată la ele” (p. 84). Treaba lui ca administrator (numit de Cardinalul Todea încă din primul an de studenţie) al unei instituţii care încă nu

avea nimic, nici măcar sediu mitropolitan, e prezentată în detalii şi cu o epică inclusă a faptelor. Aflăm astfel cum, rând pe rând, mitropolia blăjeană îşi recuperează parte din patrimoniu, cu amănunte nu rareori picareşti. O „povestire” în sine e recuperarea Catedralei mitropolitane, cu scene de adevărat asediu („nu te puteai apropia pentru că de sus se arunca cu sticle incendiare, pietre, ţigle etc.”, p. 107; după recuperarea Catedralei, Palcu a umblat „trei luni cu cheile” acesteia, grele de 1,5 kg, asupra lui, pp.101102); sau a casei parohiale din Blaj, pe care preotul ortodox evacuat a distrus-o cât a putut: „a spart totul în casă, toată faianţa din baie, cu ciocanul, a spart toate teracotele, lăsând în casă un morman de moloz” (p. 112).

Toate aceste scene de „recuperare” patrimonială, destul de detaliat rememorate, au de la sine un anume impact epic. După ce lucrurile, în plan local, se mai aşază, Ovidiu Palcu îşi asumă şi munca de documentare pentru proprietăţile Mitropoliei aflate în mâna statului – şi care, conform legii, trebuiau restituite. A reuşit astfel să strângă „o adevărată arhivă” (p. 166) cu documente, bătând insistent la porţile arhivelor şi autorităţilor. A depus, îşi face el bilanţul, „1600 de cereri pentru imobile” (p. 156) şi a purtat „peste 250 de procese în revendicare” (p. 157), procese în care l-a asistat pe avocatul Mitropoliei, Sever Andrei Mureşian. Memorialul lui Ovidiu Palcu şi are, de fapt, o anexă de 100 de pagini cu proprietăţile identificate, câteva restituite, multe în

litigiu încă. E un inventar patrimonial făcut cu scrupul şi printr-o muncă de Sisif, cum zice singur (p. 165).

Epica „administrativă” a memorialului e presărată, fireşte, şi cu amintiri de alt ordin, deşi Ovidiu Palcu merge concentrat pe linia propriei activităţi. E mai mereu nemulţumit de sprijinul primit din partea ierarhiei (îndeosebi după moartea Cardinalului Todea) – dar asta probabil din cauza unei diferenţe de strategie care administratorului nu i se va fi explicat convingător; sau, în orice caz, el o avea pe a lui. Inserţiile de altă natură decât cea de guerillă administrativ-patrimonială sunt – aş zice eu – mai interesante, fie că e vorba de vizita făcută Cadinalului Todea, la Reghin, imediat după căderea comunismului, de către PSS Emilian Birdaş („solicitându-i să-l primească în comunitatea greco-catolică”, p. 11), fie că e vorba de trimişi ai Vaticanului, ale căror vizite sunt pure dezamăgiri (cel puţin din perspectiva lui Palcu; cardinalului Silvestrini, bunăoară, p. Onofrei, care l-a întâmpinat, i-a spus la despărţire: „Am văzut o barbă, foarte frumoasă” – p. 120; iar msg.

Tamburino face aşa impresie de „persoană sâcâitoare” încât Cardinalul exclamă: „Parcă mă simt anchetat din nou de Securitate”, p. 121).

Memorialul consemnează uneori detaliat, alteori în rezumat, un adevărat „epos instituţional”. Iar personajul central al acestui epos – Ovidiu Palcu – era, cum zice p. Nicolae Anuşcă, prieten şi coleg de studii teologice, „de multe ori ultima speranţă şi ultima soluţie”. o

„

Mărturia e originală prin perspectiva din care e făcută, o perspectivă strict pragmatică, de administrator mitropolitan.

„

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

31

cultură şi societate

Interviu memoriabil

simona popescu

„

Era chiar o ruină, iar acum este într-adevăr un mare muzeu european, informatizat.

„

(continuarea interviului publicat, într-o primă parte, în nr. 118)

S

imona Popescu: Ce urmează, doamnă Ana Blandiana? Este un an aniversar, mie vestea cea mai bună mi se pare aceea că esenţa de la Sighet se mută la

Bucureşti.

Ana Blandiana: Da! Deci, noul în această privinţă este dat de faptul că în puţin timp, în cursul acestei primăveri vom deschide în Bucureşti o sală de expoziţie permanentă, în care va fi expusă pentru început expoziţia pe care în toamna de acum un an am prezentat-o la invitaţia preşedintelui Parlamentului European la Bruxelles, despre Memorial. Se numeşte

32

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

„Memoria ca formă de justiţie”. Deci această expoziţie despre Memorial, cuprinzând toate datele acţiunilor care s-au desfăşurat acolo, va putea fi oricând vizitată în Bucureşti pe strada Calderon, la 50 m de str. Maria Rossetti.

Simona Popescu: Deci expoziţia va rămâne permanent la Bucureşti...

Ana Blandiana: Da, dacă nu cumva în viitorul nu ştiu cât de îndepărtat vom fi în stare să strângem bani (dacă Dumnezeu ne va trimite sponsori, ceea ce nu prea s-a întâmplat până acum) şi am putea să adăugăm acestei case, care are doar parter şi subsol, câteva etaje şi să o transformăm într-un real muzeu, un fel de copie în oglindă a esenţei Sighetului. Bucureştiul ar avea nevoie de

aşa ceva pentru că, în ultimă instanţă, când străinii vizitează Bucureştiul, ei vin ştiind că au fost dărâmate biserici şi câte s-au întâmplat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi tot ce li se arată este Casa Poporului. Se duc, se uită şi spun: „Nici nu e urâtă...”. Odată, eram cu un grup de germani şi ne dusesem să le arătăm Casa Poporului pentru că voiseră să o vadă şi se făcuse seară şi cum erau reflectoare, era vara şi în lumina reflectoarelor veneau pescăruşi care mâncau gâzele care se strângeau la lumină. Şi totul arăta foarte exotic şi romantic şi nemţii au spus: „De ce se zice că-i chiar aşa urâtă?! Că arată destul de bine!”. Dar, cum să spun, problema nu este dacă-i urâtă sau nu-i urâtă, e urâtă pentru că-i disproporţionată cu

jubileu 1993-2013

Din punctul de vedere al victimelor (II)

restul oraşului. Problema este ce s-a distrus ca să se creeze acel „monstru arhitectonic”. În orice caz ceea ce am vrea, ar fi, efectiv, să dăm un muzeu vizitatorului Bucureştiului în care, în general, există foarte puţine muzee pentru un mare oraş şi nici unul care să vorbească despre istoria deceniilor de dinainte de ’89. De altfel, chiar Muzeul de Istorie este închis de ani de zile, se află într-o transformare şi se vizitează doar tezaurul. Deci ar fi un lucru extraordinar, dar, deocamdată numai un vis. În stadiul actual, al realităţii, va fi o sală de expoziţie în care se vor organiza dezbateri şi se vor organiza pe lângă ceea ce se va afla pe pereţi, expoziţii temporare, lansări de cărţi, întâlniri. În general am vrea să

organizăm dezbateri pe teme mai restrânse.

De exemplu, un vis al meu ar fi să reuşim să strângem preoţi care să vorbească despre cum a rezistat Biserica, cum a reacţionat Biserica, cum au trăit ei înşişi, mulţi dintre ei în închisori, şi dacă s-ar putea bineînţeles să fie, nu numai ortodocşi, ci şi catolici şi greco-catolici, şi să stea împreună de vorbă creştineşte şi ar trebui să fie prezente şi cultele neoprotestante care au suferit şi ele destul.

Simona Popescu: Ce mai pregătiţi pentru acest an, doamna Ana Blandiana?

Ana Blandiana: Acest an va fi într-adevăr foarte special pentru noi, ne-am hotărât să ne aniversăm tot anul,

să fie cu adevărat un an jubiliar şi asta, nu pentru că suntem lipsiţi de modestie şi nu numai pentru că ne amintim ce multă muncă şi cât de mult din viaţa noastră a intrat în ceea ce este acum, ci şi pentru că nu e vorba numai de noi şi numai MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

33

cultură şi societate

„

Memorialul a crescut, nu s-a degradat, sper din toată inima ca acest proces să continue, în sensul că și generația de după noi să îi adauge noi forme de resuscitare a memoriei.

„

34

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

de oameni, ci mai ales de idei, de victoria unor idei. Deci, Memorialul de la Sighet nu este doar primul memorial din România, este primul memorial din lume. Aniversăm momentul în care, prezentând această idee Consiliului Europei şi ea fiind acceptată sub egida acestui for internaţional, accentul istoriei a glisat şi, pentru prima oară instituţional, istoria a început să fie privită şi din punctul de vedere al victimelor comunismului. Şi a început să se vorbească în mod oficial despre ele. Între timp a apărut şi „Cartea neagră a comunismului” de Stephane Courtois. A început să se sape în memoria colectivă pentru a aduce la suprafaţă ceea ce a fost, pentru ca să înţelegem ceea ce este. Există un afiş al Memorialului de la Sighet de care sunt foarte mândră, sunt doi copii care se uită prin vizeta unei uşi a fostei închisori şi au o expresie şi tristă şi uimită, iar deasupra scrie: Vreţi să înţelegeţi România de azi?

Vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet.

Memorialul nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor prin înţelegerea prezentului.

Trebuie să cunoaştem trecutul, ca să-i putem înţelege reziduurile din prezent. Aceasta este deci semnificaţia sărbătoririi jubileului de 20 de ani a primului memorial al victimelor comunismului din lume, în cinstea căruia Banca Naţională a hotărât o emisie de medalii jubiliare, iar Romfilatelia o emisie de timbre. Iar la 15 mai va avea loc la Ateneul Român, în holul căruia se va afla o expoziţie despre Memorial, un concert de gală dedicat jubileului, în care orchestra şi corul Filarmonicii vor fi dirijate de maestrul Horia Andreescu. Cu acest prilej va fi lansată „Cartea Morţilor”, o carte masivă la care se munceşte la noi de mai mulţi ani şi care cuprinde – la nivelul cercetărilor actuale – morţii din închisori, din deportări,

interviu memoriabil

morţii din Bărăgan, bănăţeni, morţii din Siberia, basarabeni, morţii din Dombas, germanii din România. Raecviemul de Mozart va încununa cu nemărginita lui frumuseţe acest eveniment. Apoi sărbătorirea jubileului va continua cu două evenimente care se vor desfăşura la Sighet: de Înălţare, ca în fiecare an, va avea loc Ziua Porţilor Deschise când se strâng foşti deţinuţi politici şi urmaşi ai lor din toată ţara şi unii chiar din străinătate şi au loc diverse manifestări.

De altfel, anul trecut, cu acest prilej a fost o discuţie organizată între copiii de foşti deţinuţi politici care au vorbit despre copilăria lor, de ce au suportat ei ca și copii, uneori la vârste foarte mici şi a fost atât de interesant încât am hotărât să scoatem o carte. Şi cum se afla un grup de studenţi de la Cluj, de la facultatea de jurnalism, care veniseră să participe la această sărbătoare a Memorialului, ei şi cu profesorul lor s-au hotărât, s-au oferit să transcrie înregistrările şi să facem o carte căreia i s-au adăugat multe alte mărturisiri, care la un loc vor numi „Copilăria ca luptă de clasă”.

Acest volum va fi lansat anul acesta în prezenţa studenţilor clujeni conduşi de dl. Prof. Ilie Rad. Apoi, în luna iulie va avea loc o ediţie jubiliară a şcolii de vară care se va desfăşura la Sighet şi Bucureşti şi se va încheia printr-o dezbatere şi o Conferinţă de presă la sediul reprezentanţei Uniunii Europene la Bucureşti.

Simona Popescu: Memorialul Sighet nu este numai un drum, o incursiune în trecut, ne spuneaţi puţin mai devreme, Memorialul are conturat deja propriul său drum în viitor. Cum priviţi spre viitorul Memorialului Sighet, doamnă Ana Blandiana?

Ana Blandiana: Primul lucru pe care pot să-l spun, este că sper din toată inima să nu se degradeze. În general la noi există acest proces: totul începe cu mare entuziasm şi dup-aceea încet, încet tuturora le trece cheful ... Ei bine, în aceşti douăzeci de ani Memorialul a crescut, nu s-a degradat, sper din toată inima ca acest proces să continue, în sensul că şi generaţia de după noi să îi adauge noi forme de resuscitare a memoriei. Tot ce pot să vă spun este că relaţiile internaţionale ale Memorialului şi statura lui de instituţie internaţională au crescut enorm pe parcursul acestor ani. Pot să vă

spun că doar în Germania, în primăvara aceasta au loc trei expoziţii, una a fost în ianuarie, în 25 ianuarie la Munchen, după aceea în martie la Augsburg, după aceea în iunie la Tubingen.

Este vorba de expoziţia care s-a deschis la Muzeul Satului şi s-a numit „Rusaliile negre”, despre deportările în Bărăgan, şi căreia i-am făcut o versiune în limba germană cu ajutorul Institutului Cultural Român de la acea dată. Şi expoziţia a devenit itinerantă şi prin Germania, a început prin a sta trei luni la Berlin, la Memorialul din Berlin şi bineînţeles, în paralel, versiunea românească a trecut din oraş în oraş începând cu Timişoara şi Turnu Severin.

Simona Popescu: Pentru dumneavoastră personal, ce reprezintă Memorialul de la Sighet?

Ana Blandiana: Cu oarecare tristeţe, aş putea spune că el

ţine în destinul meu locul mai multor cărţi. Cu siguranţă, şi soţul meu Romulus Rusan şi eu, dacă n-am fi realizat Memorialul am fi scris mult mai multe cărţi în aceşti douăzeci de ani. Soţul meu îmi spunea la un moment dat, „în loc să scriu pe hârtie, am scris pe pereţi”. Pentru că, întradevăr, el conducând din punct de vedere ştiinţific Memorialul, a fost practic autorul şi al expoziţiilor şi al sălilor, care s-au adăugat. Ca scriitori este clar că am pierdut din această operă, dar cred că a câştigat spiritualitatea românească şi ţara.

Simona Popescu: Păi dacă ar fi să facem un bilanţ, clădirea era părăginită atunci când v-aţi dus dumneavoastră acolo la Sighet...

Ana Blandiana: Era chiar o ruină, iar acum este într-adevăr un mare muzeu european, informatizat...

Simona Popescu: Câte ore de istorie orală sunt înregistrate până acum? Le mai ştiţi numărul?

Ana Blandiana: Nu ştiu să spun chiar la zi... Ştiu însă, acum un an, când am făcut expoziţia pentru Buxelles, că era vorba de şase mii şi nu-ştiucât, aproape şapte mii de ore.

Simona Popescu: Câte cărţi aţi publicat? Le mai ştiţi numărul?

Ana Blandiana: Numărul cărţilor... mi-ar fi greu să le număr acum... dar ştiu că l-am auzit pe soţul meu spunând la un moment dat că ele însumează 50 000 de pagini cărora el singur le-a fost editor.

Doar în ultimul an

a lucrat cu alţi colegi. Şi acest număr de 50 000 de pagini era spus în sensul că a citit singur de câte 3, 4, 5 ori fiecare din aceste cărţi, pentru că a fost şi editor şi corector şi autor de prefeţe...

Am lucrat extraordinar de artizanal, chiar dacă rezultatul este modern, de ultimă oră. Dar noi am fost atât de puţini şi suntem atât de puţini, pentru că nu ne putem permite să fim mai mulţi, încât cantitatea de muncă a fost cu adevărat extraordinară.

Simona Popescu: Ca să nu mai vorbim despre numărul de expoziţii, despre oaspeţii care au venit aici şi au aflat despre ce s-a întâmplat în România, despre tinerii cercetători, tinerii istorici cercetători, care iată au făcut o şcoală, au învăţat acolo la Memorialul de la Sighet.

Ana Blandiana: Vreau să vă spun că principala manifestaţie a acestui an jubiliar va fi întâlnirea care va avea loc în iulie, la Sighet şi la Bucureşti, când vor veni toţi cei care vor putea, din cei aproape 100 de mari istorici din toată lumea care au ţinut conferinţe în aceşti 20 de ani, pe de o parte. Pe de altă parte, în locul tinerilor care de obicei vin prin concurs şi sunt între 15 şi 18 ani, anul acesta vom invita premianţii tuturor seriilor, care între timp au terminat facultăţi, doctorate, mulţi dintre ei la mari universităţi engleze, americane şi care vor veni pentru a povesti impactul pe care l-a avut asupra destinului lor această descoperire a adevărurilor de la Sighet.

Simona Popescu: Eu vă mulţumesc foarte mult pentru toate aceste mărturisiri şi informaţii care ne-au arătat cum la întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România, reprezintă un convingător răspuns afirmativ q

„

Memorialul nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor prin înțelegerea prezentului. Trebuie să cunoaștem trecutul ca să-i putem înțelege reziduurile din prezent. Aceasta este deci semnificația sărbătoririi jubileului de 20 de ani a primului memorial al victimelor comunismului din lume, în cinstea căruia Banca Națională a hotărât o emisie de medalii jubiliare, iar Romfilatelia o emisie de timbre.

„

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

35

cultură şi societate

Armonii verticale

gheorghe A.M. ciobanu

Orga de piatră de la Stonehenge A

flat înspre altarul unei Catedrale şi cu privirea îndreptată către arhitectura imperială a Orgii, tentrebi, oare, la începuturi, care din cele două elansări spre cer a fost întâi.

O catedrală ce s-a înălţat montanic, odată cu însufleţirea ei sonoră, sau, de ce nu, a fost să fie orga, ce aştepta acolo, deocamdată în tăcere, din timpuri răsuitate, să vină rugi şi meşteşug de oameni care s-o-nvăluiască cu alte verticale, acum de zidire. Şi-apoi, mereu şi suflete şi rugi de oameni, să zboare imnic, tot mai sus, mai aerat, prin spaţiile lăuntrice ale acestor colonade multiple, paralele şi fără capitel, al acestei catedrale, de noi, numită Orgă?

Orice cântare omenească, ce se desfăşoară chiar armonic, dar în aer liber, se conturează sferic şi expandează, tot mai mult, în părţi, topindu-se în aerul din jur. La Orgă, evadările sonore sunt absorbite şi verticalizate de către tuburile ei, zburând spre cer şi filiform, alături de vibraţia spaţială, făurindu-se astfel, spus

„

Așa e înțelesul oricăror înălțări, indiferent de țesătura cu care omul le întruchipează.

„

36

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON iulie-august 2013

metaforic, alt grup de colonade, ces zămislite doar din aer tremurând.

Aşa e înţelesul oricăror înălţări, de la pământ spre cer, indiferent de ţesătura cu care omul le întruchipează. De la acei piloni de piatră din Stonehenge, la catedralele Evului Mediu, apoi, mai spre mileniul nostru, privim înaltul prin simbolicul Eiffel, sau prin acel „zgârie-cer” din Dubay.

Să ne oprim la ciudatul Stonehenge al „Epocii de Piatră”. Fiind al unui timp, aflat cu mult în urmă, acea comunitate împietrită, privind tăcută către cer, rămâne-a fi mereu, învăluită în mister, gândind la ea ca emanând, tot alte înţelesuri. Spuneam mai sus că orgile solemne par a ne invita să ne imaginăm, mai întâi, înălţarea lor, urmând apoi şi-a catedralei, ce o va cuprinde. La Stonehenge, când le priveşti, îţi par acolo de milenii, ori pregătite spre a fi cioplite fin, ca să devină orgă, ori ele, poate, au şi fost, cu mult în urmă, tuburi, pe care timpul a muşcat mereu din ele, ca să ajungă ceea ce-s acum. Iar „catedrala” de atunci,

de multă vreme, nu mai e. O „orgă” de dimensiuni prea mari, aşa precum erau şi cele dimprejur. Gândind aşa, de-ndată închizi ochii şi îţi imaginezi că în urechi îţi sună uriaş, un „coral” cosmic, prin care îţi prefigurezi acea Epocă de Piatră. Sau când priveşti, din nou, aliniamentul de la Stonehenge, cu dimensiunile sale, elongate mult în părţi, iar îţi închipui, tot metaforic, că în acel îndepărtat mileniu, imaginara „catedrală” avea alăturate două orgi.

Un Bach, un Berlioz, sau Wagner, toţi ascultaţi în „catedrala fără nume”, la „orgile” ce par a fi orgi, azi devenite ineditul, prea neştiut, de la Stonehenge.

Azi ne-am obişnuit cu viaţa unei verticale, pornită de la tub, apoi curbată în agive şi rozete şi în acelaşi timp finisată în statuarul omenesc. Iar catedrala, ca şi orga, mereu coexistente, precum, la om, somaticul cu sufletul alături. Aceasta, doar în ultime milenii.

Dar la Stonehenge? Imaginări, similitudini, timp istoric. Nici catedrală fără orgă şi nici sonoritate sacră între zidiri de catedrală. q

mulțumesc, sfinte Anton!

Elevii clasei a IV-a, din Luizi-Călugăra, îi mulțumesc Sfântului Anton, pentru darurile și harurile primite în anul școlar încheiat și-l roagă să-i binecuvânteze pe ei și familiile lor în acest an al credinței și familiei!

Huja Ana și Medve Rodica îi mulțumesc Sfântului Anton pentru binefacerile primite și se recomandă pe mai departe ocrotirii și mijlocirii lui puternice la Dumnezeu.

Îți mulțumim, Sfinte Antoane, pentru ocrotirea binecuvântată pe care o reverși asupra noastră!

Noi, elevii din clasa a II-a de la Școala Luizi-Călugăra, Bacău, împreună cu doamna învățătoare Bucur Liliana, ne aplecăm capetele cu pioșenie în fața ta și te rugăm să ne întărești credința și dorința de a călători prin viață cu răbdare, optimism și curățenie sufletească!

Te rugăm, Sfinte Antoane, ocrotește-ne, pe noi și pe toți semenii noștri!

În numele celor care ne-ați scris pe adresa din Bacău și ați cerut mijlocirea și ocrotirea Sfântului Anton îi aducem și noi deopotrivă mulțumire cu dumneavoastră pentru harurile revărsate și, asemenea, pentru binecuvântarea ce necontenit o revarsă asupra fiecăruia dintre noi și asupra celor dragi ai noștri. Mulțumim, Sfinte Antoane!

provincia franciscană

Fundația Umanitară Pacea

FELICIA ANDROO GHERGHELAŞ

Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni M

onumentala „poartă emblemă” cu sigla Pace şi bine este un îndemn care te ghidează de cum intri în incinta Centrului social „Sfântul Anton de Padova” şi provoacă admiraţie şi impune respect. Ambianţa educaţională reprezintă un ţel permanent al conducerii centrului social, conducere care a îmbrăcat în haine

noi construcţiile vechi şi dărăpănate ale fostului IAS Roman, refăcându-le aproape din temelii şi transformândule într-o oază de frumos şi pace.

Există un remarcabil cult al muncii şi al pasiunii ce conduce întreg personalul – preoţi şi angajaţi – în activităţile ce se desfăşoară zi de zi în acest „colţ de rai”

Proiectul Fundaţiei umanitare „Pacea” numit „Grădiniţa alternativă” a izvorât din dorinţa unor oameni de a ajuta pe acei semeni, pe care situaţia socială îi împiedică să viseze la o viaţă dacă nu mai bună, cel puţin normală, să aibă acces la educaţie. De ce la educaţie şi nu la un ajutor social suplimentar? Pentru că educaţia este cea care

Au trecut la Domnul!

P

ărintele Johann Proschinger, născut la Fălticeni (jud. Suceava), la data de 2 ianuarie 1925, a profesat voturile solemne la data de 3 iulie 1952, iar la data de 26 octombrie a aceluiaşi an a fost hirotonit preot prin impunerea mâinilor PS Alexandru T. Cisar. A activat ca vicar la Oţeleni (1952-1955), Galaţi (1955-1956), Siret (19561956), Huşi (1956-1957) şi Hălăuceşti 1957-1960). Apoi a fost paroh la Cotnari (1960-1967), Suceava (1967-1990), Hălăuceşti (1990-1991) şi Galaţi (1991-2000). Din anul 2000 a preferat să se dedice slujirii credincioşilor de limbă germană din Bucovina, stabilindu-se în parohia romano-catolică de la Suceava.

Cu un an în urmă, la data de 26 octombrie, a sărbătorit 60 de preoţie, eveniment marcat printr-o liturghie solemnă la care a participat Ministrul provincial, Emilian Cătălin, cât şi numeroşi reprezentanţi ai comunităţii poloneze şi germane. În vârstă de 88 de ani, părintele Hans – aşa cum îl alintau oamenii – a fost primit în Casa Tatălui ceresc. Liturghia de înmormântare a fost celebrată în biserica „Sfântul Ioan Nepomuk” din Suceava, vineri, 31 mai 2013, după care a fost înmormântat în cavoul preoţilor din cimitirul „Pacea”.

F

r. Giurgi Dâncă s-a născut la data de 7 noiembrie 1921, din părinţii Mihai şi Ana, în satul Pildeşti, com.

Cordun (NT). În iunie 1936 este primit de părintele Carmil Tocănel ca frate laic şi repartizat la tipografia „Serafica” din Săbăoani.

Profesiunea solemnă o va face în mâinile Ministrului provincial Alois Herciu, la data de 27 decembrie 1949, la Hălăuceşti. Fratele Giurgi D. a rămas, pe rând, până în 1990, la Săbăoani, Slănic-Moldova și Târgu Trotuș.

Din 1990 și până în luna iulie 2013, fr. Giurgi D. a stat la Prăjeşti, slujind, atât cât l-au ţinut puterile, ca sacristan, pentru ca mai apoi, la adânci bătrâneţi, să se dedice cu totul rugăciunii, spre binele fraţilor şi al comunităţii din care făcea parte.

La data de 2 iulie, ora 14.00, fr. Giurgi D. şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. Liturghia înmormântării a avut loc joi, 4 iulie, la Pildeşti (NT).

38

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

îi dă unui om aripi să viseze şi chiar să-şi pună în aplicare visele.

Prin urmare, grija pentru celălalt, pentru sufletul lui, mai ales la o vârstă fragedă, a condus la dorinţa de a iniţia un sistem „alternativ” în care copiii de 3-5 ani, ai căror părinţi nu au posibilitatea de a îi înscrie nici măcar în sistemul educaţional de stat, primesc educaţie şi căldură familială. În fiecare toamnă, după începerea şcolii, sunt depistaţi acei copii care nu au fost înscrişi în mediul şcolar de stat şi se fac demersuri pentru includerea lor în programul Fundaţiei. Atenţia este îndreptată spre copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 5 ani, care sunt aduşi la acest centru special amenajat pentru un program zilnic de aproximativ 4 ore în intervalul 9-13. Copiii nu sunt antrenaţi doar în activităţi specifice preşcolarilor, ci le este asigurată şi hrana, mic dejun şi prânz, creându-se astfel condiţii optime pentru procesul educativ. Pentru desfăşurarea activităţilor, Fundaţia Pacea a pus la dispoziţie săli de curs şi o cantină, dar mai ales oameni cu dăruire sufletească ce ajung să suplinească măcar pentru câteva ore căldura unui cămin, a unei familii de care cei mici sunt cel mai adesea privaţi. Fundaţia asigură necesarul de rechizite pentru toţi copiii şi în măsura în care este posibil şi îmbrăcămintea adecvată fiecărui anotimp. Pe lângă aceste bunuri materiale absolut necesare, copiii beneficiază şi de televizor, calculator şi dvd player astfel încât să le fie foarte uşor să se integreze mai târziu în colectivele de elevi.

Colectivele de copii care primesc educaţie şi îngrijire în grădiniţa alternativă sunt eterogene din perspectiva dezvoltării lor fizice, mentale şi psihice.

Personalul care se ocupă de educaţia lor are în vedere toate componentele personalităţii lor, precum şi abilităţile şi deprinderile dobândite în familie.

Cu multă dragoste şi dăruire reuşim să ajungem la sufletele lor, să le câştigăm încrederea şi să le deschidem mintea spre cunoştinţe şi experienţe noi. Relaţia care se stabileşte între copiii din această grădiniţă şi cei care ne ocupăm de educaţia lor este una specială în sensul în care aici într-adevăr nu se transmit doar informaţii, ci mai ales dragoste. Formarea copiilor în acest centru presupune şi implementarea unor norme minimale de igienă personală şi de comportament social, aspecte pe care familia de cele mai multe ori le ignoră şi pe care sistemul instituţionalizat de educaţie îl consideră responsabilitatea familiei.

Copiii găsesc în acest loc aflat sub semnul dragostei părinteşti un educator, un prieten mereu atent la problemele cu care se confruntă, un umăr pe care să plângă, un părinte care îi îndrumă cu răbdare paşii şovăielnici prin viaţă, un sfat care nu e întotdeauna cel aşteptat şi două braţe mereu deschise cu dragoste necondiţionată.

Nimeni nu se naşte cu dragoste sau repulsie faţă de şcoală. Mobilurile învăţării se formează, se dobândesc la fel ca orice achiziţie umană. Angajarea tuturor copiilor în activitatea de dobândire a cunoştinţelor, încurajarea şi stimularea lor printr-o gamă variată de mijloace, crearea unei ambianţe de încredere şi muncă reprezintă cheia succesului.

Să te apleci cu înţelegere şi răbdare asupra fiecărui copil care întâmpină dificultăţi în învăţare, să-i ajuţi să progreseze fiecare în ritmul său, încurajându-i, le dai, astfel, aripi pentru învăţătură. Lumina din sufletele curate, iradiată de ochii iscoditori şi neastâmpăraţi ai copiilor, reprezintă un îndemn

necontenit spre noi căutări.

Experienţa pe care ne-o oferă aceşti copii întrece detaşat oricare experienţă oferită de adulţi. Desigur, există şi zile în care îţi pui mâinile în cap. Dar tot ei te repară.

Este al patrulea an când lucrăm în cadrul acestui proiect cu copii de diferite grupe de vârstă, cu diferite probleme sociale şi familiale, şi chiar de sănătate. Scopul nostru este acela de a le insufla dorinţa de cunoaştere, de a-şi dori să meargă la şcoală şi ne străduim să-i pregătim pentru viaţă, pentru zâmbete, pentru lacrimi, pentru libertate, pentru miracol, pentru curaj, pentru ideal, pentru Dumnezeu. „Grădiniţa alternativă” nu este un concept care reprezintă o formă de educaţie paralelă celei instituţionalizate, ci o formă ideală de înţelegere a educaţiei unui copil, în sensul armonizării componentei pedagogice cu cea raţională şi cu cea spirituală, toate aşezate sub semnul modelator al iubirii pentru toţi oamenii. q

PROVINCIA ÎN SĂRBĂTOARE

Fraţi franciscani

Î

hirotoniţi preoţi

n cadrul Sfintei Liturghii celebrată sâmbătă, 29 iunie 2013, începând cu orele 11.00, din Catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi, PS Petru Gherghel a hirotonit 30 de preoţi. La eveniment au participat cinci episcopi, superiorii de la institutele unde au studiat candidaţii, aproximativ 170 de preoţi din ţară şi străinătate, părinţi şi apropiaţi ai candidaţilor, precum şi un număr impresionant de credincioşi.

Pentru fraţii franciscani au fost hirotoniţi un număr de 17 fraţi, după cum urmează: fr. Cristian Aiojoaei (Gherăeşti), fr. Marius-Cătălin Alistar (Faraoani), fr.

Iosif Amitricioaei (Butea), fr. Sergiu-Daniel Antal (Nisiporeşti), fr. Vlad-Bogdan Bejan (Horleşti), fr. Sergiu Bolog (Sagna), fr. Mihai Dâscă (Gherăeşti), fr. Eduard Enăşcuţ (Traian), fr. Iulian Ghiuzan (Adjudeni), fr. Mihăiţă Herciu (Văleni), fr.

Ioan Iojă (Iaşi), fr. Eremia-Antonel Mîrţ (Rotunda), fr. Ştefan Mîrţ (Răchiteni), fr.

Iosif Robu (Săbăoani), fr. Rafael Sumănaru (Luizi-Călugăra), fr. Romeo Sumănaru (Luizi-Călugăra), fr. Marius-Ciprian Tomulesei (Piatra Neamţ). În seara aceleaşi zile de 29 iunie, fraţii franciscani nou-hirotoniţi au celebrat prima lor Sfântă Liturghie în Biserica „Sfântul Anton de Padova”, din sediul Provinciei Franciscane, din Bacău, ca semn de fraternitate şi mulţumire pentru darul primit. ❏

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

39

În librărie

Editura SERAFICA noi apariții editoriale

SERAFICA

Francisco-Javier Lozano, Nunțiul Papal România.

Ecumenism și diplomație, 2013, p. 500 - p. color 32; preț special: 20 lei.

Thomas Römer, Dumnezeul obscur. Aspecte dificile ale descrierii lui Dumnezeu în VT, trad. Pr. Cristian Clopoțel, 2013, p. 160; 10 lei.

Ioan Paul al II-lea, Simfonia credinței, coord. Leonardo Sapienza, trad. Pr. Cristian Blăjuț, 2013, p. 328; 18 lei.

SERAFICA

Mario Gadili, Sfântul Ioan Calabria.

Biografia oficială, sub. îngrijirea Pr. Sebastian Diacu, 2013, p. 602; 30 lei.

Michael-Marie Zanotti-Sorkine, În noaptea asta, Eternitatea, trad. Valerica BoutinaudHopârtean, 2013, p. 160; 13 lei.

Thomas Römer, Sfântul Francisc de Assisi.

Oglinda desăvârșirii, trad. Ștefan Acatrinei, Leon Budău, Mirela Costruț, 2013, p. 426; 20 lei.

achiziționează de pe site-ul nostru

w w w . e d i t u r a s e r a f i c a . r o