Revista Mesagerul Sfantului Anton

Mesagerul Sfântului Anton

●

Anul XX

●

Nr. 116

ianuarie-februarie 2013

Importanța educației de dincolo de ușa clasei!

© Dr. Wilfried Bahnmüller/imagebroker/Corbis

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali

Limba binecuvântată: 750 de ani mai târziu

Vreau să cred şi eu!

Rugăciunea: technică sau „cum îmi vine”?

Sumar

ISSN 1221-8820

educația outdoor

Anul XX - Nr. 116

●

●

ianuarie-februarie 2013

Editorial

Pagina biblică

3 A nul credinţei și familia Pr. Ciprian Sava

22 Întărește-i pe frații tăi în credință Pr: Mihai Afrenţoae

Poşta redacţiei

Pagina tinerilor

4 Cine iubește, știe să aștepte Redacţia

23 Speranța- un leac care ne întărește speranța Alois Gherguț

360° 6 Valoarea vieții Pr. Adrian Măgdici

24 Rugăciunea: tehnică sau "cum îmi vine"?

Pr. Bogdan Emilian Balașcă

Cine sunt responsabilii condamnării lui Isus...?

Pr. Daniel Fechetă

7 Mons. Alberto Turco Redacția Despre virturea cardinală a iubirii Pr. Marius Vătămănelu

Dosar: O binecuvântată Limbă 10 Limba binecuvântată după 750 de ani Nicoletta Masetto - Luisa Santinello Spiritualitate şi viaţa Bisericii 14 Darul rugăciunii Consuela Vlăduțescu 15 Neprihănita - far luminos al credinței Pr. Paul Bulai

25 Depuneți CV-uri...

Teodor Burnar

Cultură şi societate 26 Catalogul preoților de Blaj Alexandru Cistelecan 28 Mozaicuri religioase de valoare Adrian Popescu 30 Bârnoi Nicolae Prelipceanu 32 Importanța educației de dincolo de ușa clasei!

Constantin Cucoș 34 A renaște la Roman Giulia Cananzi

16 Câteva precizări (I) Anton Adămuț

36 Rozeta - vitraliu, popas cer pământ Gheorghe A.M. Ciobanu

18 Anton Durcovici Pr. Wilhelm Dancă

Mulțumesc, Sfinte Anton!

19 Vreau să cred!

Pr. Adrian Baciu

37 Mulțumiri aduse Sfântului Anton Redacţia

Pagina antoniană: Sfântul Anton şi mesajul său

Provincia franciscană

20 Maternitatea redescoperită Pr. Danilo Salezze

38 Franciscani români la Alcamo Pr. Francisc Lucian Ghervase

Contextul învățării outdoor are influențe pozitive asupra stării de sănătate a copiilor, dezvoltă agilitatea și spiritul de aventură, conduce la bucurii și satisfacții de învățare pe aliniamente noi, deseori neconformiste...

Director responsabil Pr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţiei Pr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamente Pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect Grafic Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv.

Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director general Pr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Tipografia Mediagraf - Navigazione Interna, 89 35027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA. Oferte pentru abonamente 2013 În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an. În România: 3 Ron revista; 20 Ron abonament anual.

Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 BacĂu (BC) - Tel./Fax: 0334.501044 Mesagerul Online: www.ofmconv.ro E-mail MSA: mesagerul@ofmconv.ro

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un "cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 mesagerul@ofmconv.ro Oferta abonamentului pentru anul 2013: 20 RON poate fi trimisă fie prin mandat poştal, pe adresa redacţiei (Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar: “Mesagerul antonian" Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT).

pagina

6

2

pagina

18

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

pagina

28

pagina

37

Veţi face parte din “familia spirituală” a Sfântului Anton!

editorial Pr. ciprian sava

Anul credinţei Familia este terenul primei angajări la evanghelizare și al regăsirii entuziasmului în comunicarea credinței.

A

cum, la început de an, cu bucuria nașterii Domnului aprofundată și cu speranța mântuirii renăscute în suflet, dragi cititori, vă invit să trecem împreună prin Porta fidei, scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Benedict al XVIlea, pentru a aduce în familiile dumneavoastră comuniunea cu Dumnezeu prin trăirea intrinsecă a Cuvântului divin. Comuniunea cu Dumnezeu interacționează cu comuniunea de iubire preexistentă în fiecare familie și se dezvoltă în comunitatea eclezială prin exercitarea carității. Familia creștină este chemată în acest an al credinței să se insereze activ în marea familie eclezială, să-și manifeste apartenența la Biserica lucrătoare și să-și mărturisească credința în Sfânta Treime. În contextul actual al lumii aflate în suferință și indiferență religioasă, datorită crizei profunde a credinței manifestată la toate nivelurile socio-culturale și politice, familia eclezială conștientizează și suferă pentru creștinii care și-au pierdut credința și s-au îndepărtat de adevăratele ei valori. De aceea, Cristos ne cheamă acum să ascultăm Cuvântul divin, pentru ca întăriți cu el să ne reîmprospătăm fidelitatea și astfel primeniți să ne hrănim cu sfânta euharistie și să accedem la mântuire. E momentul, dragi cititori, să ducem tuturor vestea ce bună, să-l purtăm pe Cristos în noi și să-l facem cunoscut tuturor.

Primul loc unde putem face apostolat este propria familie. Aici este terenul unde trebuie să-l redescoperim împreună pe Cristos, unde trebuie să ne îmbrăcăm cu haina credinței și unde putem să clădim pe fundamentul preexistent. Părinții sunt cei care transmit copiiilor bogăția harului credinței, ei sunt cei care deschid propriilor copii poarta mântuirii conducându-i spre sfintele sacramente, părinții sunt cei care primesc darul vieții și îl generează și putem vorbi în acest caz atât despre viața trupească cât și despre cea a sufletului. Familia este locul unde granulează și crește sămânța credinței, este prima comunitate în care fiii îl descoperă pe Dumnezeu cu ajutorul părinților.

Familia este terenul primei angajări la evanghelizare și al regăsirii entuziasmului în comunicarea credinței.

Pentru a deveni misionari ai evangheliei sau lucrători în via Domnului suntem chemați dragi cititori, să experimentăm iubirea salvifică a lui Cristos angajându-ne cu entuziasm și dăruire în redescoperirea iubirii divine primite și în împărtășirea ei către ceilalți, sub forma experienței

și familia

harului și a bucuriei redescoperirii. Credința este un bun care deși împărțit nu-și pierde din valoare și vigoare, ci din contră, crește și aduce bogăție spirituală celui care o comunică. Această cale a fidelizării și evanghelizării ne este arătată de modelele de credință ale Bisericii.

Sfânta Fecioară Maria, cu exemplul luminos al întregii sale vieți ne poate călăuzi în zilele de negură spirituală.

Apostolii ne transmit că au fost oameni simpli ca și noi, dar prin comunicarea credinței și trăirea ei autentică au devenit pentru noi modele de dăruire caritabilă. Nu trebuie să uităm nici de exemplul ucenicilor, care au format prima comunitate eclezială și care au dus tuturor vestea mântuirii. Calea credinței o putem urma dând fiecare mărturie ca și creștin botezat acolo unde trăim, la locul de muncă, în societate și în familie. Chemarea la evanghelizare nu ține cont de vârstă, de pregătire sau de posibilitățile materiale ale creștinului. Chemarea ține cont numai de disponibilitatea angajării personale, de deschiderea în caritate spre ceilalți, de dorința de a împărtăși tuturor credința. Chemarea la evanghelizarea înseamnă dorința de a aprofunda credința și totodată bucuria de a o transmite mai departe. În acest an al credinței familia, ca primă entitate, are un rol definitoriu în redescoperirea și mărturisirea credinței creștine, căci noi spunem întotdeauna Cred în Dumnezeu... și facem aceasta pentru a ne mărturisi credința, a cărei exprimare este treaba tuturor dar și a fiecăruia în parte, în funcție de darurile sale. Continuați să vă trăiți viața de familie în Dumnezeu, ca sursă inepuizabilă a iubirii și fidelității. Învățați să vă ascultați unul pe altul, să vă înțelegeți și să vă sprijiniți în momentele grele, fiți deschiși la dialog, trăiți viața de familie ca o vocație. Practicați cu regularitate sacramentele pocăinței și euharistiei, și mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Practicați cu elocință rugăciunea, atât pe cea particulară dar mai ales pe cea făcută în comun cu toți membri familiei. Împletiți momentele fericite sau clipele de încercare cu rugăciunea în comun, sau cu participarea la sfânta liturghie. Deschideți-vă în caritate față de cei aflați în suferință sau în încercare.

Căutați împreună calea spre sfințenie, spre trăirea autentică a Evangheliei, spre împlinirea în Dumnezeu.

Mărturisirea credinței este dragi cititori un act personal oferit comunității ecleziale, și pentru a fi un dar valid și valoros trebuie să ne deprindem să studiem conținuturile fundamentale ale credinței cuprinse în Catehismul Bisericii Catolice și studiul poate începe chiar din familie. Familia este chemată la credință de către Cristos, căci El este cel care ne va călăuzi în descoperirea și însușirea adevărului credinței, El, prin misterul întrupării s-a născut în sărăcie și a împărtășit cu noi slăbiciunea umanului pentru a ne transforma prin miracolul învierii Sale din morți.

Fie ca anul credinței să vă aducă în familii, dragi cititori, angajarea deplină la misiunea de evanghelizare și regăsirea entuziasmului în comunicarea credinței, pentru a transmite tuturor vestea bună a mântuirii.

Tuturor, PACE şi BINE! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

3

mesagerul semnalează Întâlniri academice şi de rugăciune, Roman

18-25 ianuarie 2013: în fiecare an, Biserica propune această perioadă ca timp de reînnoire a dorinţei de unitate pe care Cristos şi-a dorito ca mărturie a iubirii Sfintei Treimi. Şi în acest an, Institutul Teologic Franciscan din Roman, împreună cu parohiile romano-catolice şi ortodoxe din oraşul Roman, organizează întâlniri academice şi de rugăciune, meditând Cuvântul lui Dumnezeu, Consiliul Ecumenic pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, propunând pentru acest an ca text de referinţă Mih 6,6-8, care ne îndeamnă la a alege să ascultăm şi să împlinim „ceea ce Domnul nea cerut”. În acest sens, şi în

cadrul manifestărilor dedicate Anului Credinței pe 25 ianuarie, la Roma, va avea loc o celebrare ecumenică, în prezenţa Papei Benedict al XVIlea în Bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor”.

La pinacoteca bazilicii va putea fi vizitată, până la data de 24 noiembrie 2013, expoziţia Sanctus Paulus extra moenia et Concilium Oecumenicum Vaticanum II. Detaliile acestor întâlniri pot fi consultate în perioada desfăşurării lor pe site-urile www.ofmconv.ro şi respectiv www.vatican.va.

Ziua Mondială a Vieţii Consacrate

2-3 februarie, Roma: are loc celebrarea celei de-a 17-a Zi mondială a vieţii consacrate, în care membrii Ordinelor, Congregaţiilor şi celelalte forme de viaţă consacrată

Poşta redacţiei Până

acum un an nici măcar nu mi-am pus problema: relaţiile prematrimoniale sunt oprite de către Biserică, iar eu, fiind o creştină onestă, le evitam.

Până când l-am cunoscut pe prietenul meu, atunci certitudinile mele au început să se clatine. Dragostea noastră e sinceră şi ne completăm reciproc. Cu toate acestea, proiectele noastre de căsnicie nu sunt încă bine conturate şi nici mature. Iar noi trăim într-o stare continuă de aşteptare.

Aşteptare ca relaţia noastră să devină consfinţită şi dinaintea lui Dumnezeu, aşteptare ca dragostea noastră să evolueze şi în plan fizic. Însă nu există riscul ca timpul să uzeze o relaţie? Şi în final, dacă sentimentele noastre sunt profunde, ce rău ar putea să producă o unire fizică a două suflete care deja îşi aparţin?

Gabriela, Torino, IT

O iubire curată şi sinceră ca cea pe care o relatezi, dragă Gabriela, este un dar, pe care dincolo de orice presupunere, trebuie să-l ocroteşti prin sacrificiu şi hotărâre. În spatele castităţii prematrimoniale prescrise de către Biserică se află ceva mai mult decât o decizie încremenit moralizatoare. Abstinenţa relaţiilor îl

4

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

ajută pe om să înţeleagă esenţa profundă a căsniciei şi chiar a naturii sale umane. Dacă pe de o parte, aşteptarea fortifică relaţiile sincere, pe de altă parte ea demască falsitatea şi îndepărtează relaţiile superficiale şi fluctuante. Cu alte cuvinte, acolo unde timpul strică o relaţie, asta vrea să însemne că relaţia nu e trainică. „Nu este iubire inumană o iubire ce se exprimă în tinereţea trupească. Acceptarea unor reguli, pregătirea unei relaţii între bărbat şi femeie este, în schimb, necesară ca şi cum am învăţa să fim capabili să iubim cu trupul şi mintea”, scria cardinalul Carlo Maria Martini în Conversaţii nocturne la Ierusalim.

Dintr-o altă perspectivă, dacă nu îţi păstrezi ceva pentru momentul consimţământului şi al căsniciei, dacă anticipezi totul, riscul să falimentezi, din

cauza slăbiciunilor şi limitelor umane într-o relaţie, este mare. Iubirea dintre două persoane este totdeauna unică.

Pentru aceasta este potrivit să protejezi relaţia de pericolul comercializării. În sensul acesta, dacă „să-ţi dăruieşti trupul unei alte persoane înseamnă să te dăruieşti cu totul acelei persoane”, cum explica Fericitul Ioan Paul al II-lea tinerilor din Kampala (Uganda), pe 6 februarie 1993, atunci relaţia voastră nu poate fi un dar în scadenţă ori de probă. Pentru totdeauna înseamnă pentru totdeauna. Iar aşteptarea, în cazul de faţă, nu riscă să sărăcească relaţia, ci să o facă mai preţioasă.

sunt invitaţi să roage şi să mulţumească Domnului pentru mulţimea darurilor şi carismelor Duhului Sfânt revărsate asupra Bisericii prin slujirea lor. Cu această ocazie, sfântul Părinte va prezida o celebrare în Bazilica Sfântul Petru. Mesajul acestei zile va putea fi lecturat pe site-ul www.vatican.va.

să propună mijloace concrete de însoţire pastorală a acestor familii. Desfăşurarea programului poate fi consultată pe site-ul www. chiesacattolica.it.

Pe urmele Sfântului Petru

Sfinţii Ciril şi Metodiu: 1150 de ani de la începutul misiunii

7 februarie, Castel Sant’Angelo: ca manifestare culturală în Anul Credinței va fi inaugurată expoziţia „Pe urmele Sfântului Petru”, ce va fi deschisă până la 1 mai 2013. Detalii pe www. annusfidei.va.

Întâlniri la Domus Pacis

21-23 februarie, Roma: Oficiul Naţional pentru Ecumenism şi Oficiul Juridic Naţional organizează la Domus Pacis o întâlnire de studiu despre căsătoriile mixte. Contextul istorico-cultural contemporan, fenomenul migraţiei, ne pune în faţa acestei noi realităţi. Această întâlnire va încerca să ofere o viziune sintetică, conform cu învăţătura Magisteriului Bisericii, asupra modului cum pot fi abordate aceste situaţii, având intenţia ca pe viitor

Stimată

© Farțadi Cristinel

redacţie, sunt căsătorit şi am un minunat băieţel, pe nume Petru, şi de multă vreme am fost alături şi m-am implicat în activităţile Bisericii. Însă, mă întreb adesea: până unde ar putea un creştin, interesat de cunoaşterea „Adevărului”, să ajungă a înţelege, ori a defini, orienta, în orice situaţie şi clipă, propria existenţă, elemente, stări, dinamici ce alcătuiesc viaţa interioară, sau, ale celorlalţi? E oare într-adevăr posibilă înţelegerea şi controlarea fiecărei componente a sinelui? Cu alte cuvinte, este posibilă cunoaşterea noastră, ce sau cine suntem până în intimitatea cea mai profundă a fiinţei noastre, ori la un anumit punct ar trebui să ne încredinţăm Misterului şi complexităţii infinite pe care Domnul le-a sădit în fiinţa noastră?

Poate doar El ne poate cunoaşte până în profunzime…

25-27 februarie, Roma: Institutul Pontifical Oriental din Roma şi Universitatea Pontificală Gregoriana, continuând iniţiativele Anului Credinţei, pentru aprofundarea rădăcinilor şi actualizării de-a lungul veacurilor a credinţei creştine, de această dată în spaţiul Est European, vine în ajutorul celor interesaţi, prin organizarea unui Congres pe tema „Sfinţii Ciril şi Metodiu între popoarele slave: 1150 de ani de la începutul misiunii”. Mai multe detalii pe site-ul www.pontificio-orientale.com.

Crucifixul San Damiano i-a vorbit sfântului Francisc, trimițându-l să reconstruiască Biserica Sa.

Scrisoare semnată

„Cine eşti tu, preadulce, Dumnezeul meu? Cine sunt eu, josnic vierme şi nevrednic slujitor al tău?” aşa se ruga sfântul Francisc (FF 1915), după cum găsim în Florilegiu. Mi se pare că acest text ar putea fi esenţa scrisorii dumneavoastră. Cu alte cuvinte: ne putem cunoaşte până în adâncimile fiinţei noastre, într-un mod atât de „definitiv”, încât să ne putem controla până şi ultima celulă? Răspunsul este nu. Dorinţa aceasta intră în categoria „omnipotenţă”, o aspiraţie ce se află în noi de când suntem mici, dar care dorinţă e menită să rămână pururi dezamăgită. Am să spun mai mult: dorinţa de a avea control deplin – asupra

noastră şi a celor ce ne înconjoară – este o ispită la care am dori să renunţăm, cu toate că reţelele de socializare tocmai în această direcţie ne conduc. În discuţie nu se află ideea cunoaşterii de sine, ci ideea că aceasta ar putea avea un final, ori, mai mult sau mai puţin, un prag ce să garanteze, după ce este trecut, acest „control” jinduit.

Zâmbesc adesea când aud pe unul sau pe altul spunând „ei bine, de acum ştiu cine sunt”, întrucât cunoaşterea e un proces dinamic, niciodată încheiat, şi care va lăsa totdeauna loc misterului. Sfântul Francisc are o intuiţie extraordinară atunci când

pune pe acelaşi plan interogaţia asupra sa şi asupra lui Dumnezeu: experienţa celui care crede este că cu cât mai mult cunoaşte una din acestea două cu atât mai mult cealaltă se luminează. Benedict al XVI-lea, întâlnindu-i pe foştii săi elevii, nu cum mult timp în urmă, descria acest proces al cunoaşterii în relaţie cu adevărul.

Explica Papa: „Nimeni nu poate afirma că „deţine adevărul”, întrucât suntem noi cei care aparţinem adevărului, cel ce este viu!

Nu îl deţinem, ci el este cel care ne posedă; şi rămânem în el atâta vreme cât ne lăsăm călăuziţi şi mişcaţi de el.” o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

5

360°

curtea neamurilor

Pr. adrian măgdici

Valoarea Vieţii

L

a sesiunea Curţii neamurilor, din 16-17 noiembrie 2012, ce a avut loc la Guimarães şi Braga (Portugalia), a fost pusă în discuţie o temă care, încă din cele mai vechi timpuri, a stârnit numeroase perplexităţi: Valoarea Vieţii (O Valor da Vida). De fapt, pentru a înţelege valoarea vieţii, mai întâi trebuie să ştim ce este viaţa şi doar după aceea se poate trece la identificarea acelui element care distinge viaţa umană de orice alt tip de viaţă biologică şi care îi conferă fiinţei umane o valoare cu totul specială, numită demnitate.

Pe de altă parte, însă, nu trebuie să uităm de limitele noastre umane, mai ales în contextul în care ştiinţa contemporană este încă departe de a fi răspuns la prima întrebare şi tocmai de aceea incapabilă să ofere o descriere mulţumitoare la cea de-a doua, antropologică. Majoritatea oamenilor de ştiinţă, însă, deşi sunt adepţii unei viziuni reductive despre lume şi despre om, face presiuni pentru ca teoriile lor să primească o recunoaştere globală necondiţionată, fapt care are grave implicaţii din punct de vedere etic. Un exemplu pe cât se poate de grăitor este

150° de ÎntrebĂri despre credinţă

Cine sunt responsabilii

Pr. Daniel Fechetă

condamnării lui Isus la moarte?

C

a şi catolic practicant, participarea la celebrările sacre ale Săptămânii Sfinte mă face să retrăiesc emoţii diferite şi intense. Există însă şi un aspect raţional al patimii: cui aparţine responsabilitatea condamnării lui Isus la moarte? Unii îi acuză doar pe romani, dezvinovăţind total Sinedriul ebraic. E posibil ca acesta să fie adevărul?

M

isterul mântuirii noastre a constituit obiectul de studiu al multor autori, nu doar creştini, dar chiar evrei sau de alte religii. Unii, printre care şi Josef Blinzler, în cartea sa Procesul lui Isus, transformă acuza de blasfemie din partea Sinedriului, dintr-una religioasă, într-una politică (Isus se proclamase rege), pentru ca El să poată fi judecat de tribunalul roman. Aceasta nu reduce cu nimic responsabilitatea primară a Sinedriului şi a autorităţilor iudaice.

Pe de altă parte, în cartea sa Procesul şi moartea lui Isus. Un punct de vedere evreiesc, autorul Chaim Cohn susţine că acuza de blasfemie, fiind una religioasă, nu putea constitui sentinţa de condamnare la moarte într-un proces civil roman. În acest caz, responsabilitatea ar aparţine doar membrilor tribunalului roman, autorităţilor iudaice şi Sinedriului fiindu-le retrasă orice

6

acela al unui bioetician britanic, adept al scientismului empiric, în opinia căruia persoană este „orice fiinţă capabilă să-şi preţuiască propria existenţă” (cf.

John Harris, The value of life, London 2001, 18). Însă, copiii foarte mici,

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

vinovăţie. Această ipoteză este exagerată şi nu corespunde descrierii evangheliştilor. Chiar dacă autorii Evangheliilor nu tratează evenimentele petrecute ca adevăraţi istorici, totuşi, din perioada respectivă în niciun alt autor nu se găsesc informaţii asupra eventualilor responsabili şi datele pe care ei ni le oferă sunt considerabile. Evanghelistul Marcu se arată neutru. În timp ce întrebarea Marelui Preot priveşte aspectul religios: „Tu eşti Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?” (14,61), întrebarea lui Pilat reliefează aspectul politic: „Tu eşti regele iudeilor?” (15,2). Adresată creştinilor de origine ebraică, Evanghelia lui Matei reduce vinovăţia guvernatorului Pilat: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia” (27,24), şi creşte vinovăţia poporului Israel: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (27,25). Şi evangheliştii Luca şi Ioan împărtăşesc puncte de vedere diferite. În consecinţă, chiar dacă juridic sentinţa la moarte a lui Isus a fost pronunţată de tribunalul roman, totuşi, nu poate fi ignorată contribuţia Sinedriului în exprimarea ei. Merită subliniat în ce mod se exprimă Conciliul Vatican II în acest sens: „Ceea ce s-a întâmplat în timpul patimilor Sale (ale lui Isus, evident) nu poate fi imputat în mod indistinct nici tuturor evreilor de atunci, şi nici evreilor din vremurile noas❏ tre” (Nostra Aetate, nr. 4).

indivizii umani cu handicap mintal grav ori în comă nu sunt în stare de o asemenea autoevaluare şi, în conformitate cu definiţia de mai sus, rezultă că nu ar fi persoane. Cei care îi „deţin”, aşadar, ar putea decide nestânjeniţi să pună capăt existenţei lor.

Este acesta motivul pentru care Benedict al XVIlea, în Mesajul către participanţii la sesiunea Curţii neamurilor din Portugalia (13 noiembrie 2012), a accentuat (în mod maieutic) o întrebare din ce în ce mai obsesivă pentru contemporaneitate: „(…) dacă raţiunea este capabilă să înţeleagă această valoare a vieţii, ce rost mai are să recurgem la

Dumnezeu?”. Moartea unei persoane, a explicat Sfântul Părinte, este un eveniment cât se poate de firesc din punct de vedere biologic, însă pentru cel care iubeşte este o tragedie. Dintr-o asemenea absurditate se poate ieşi doar „dacă orice persoană este iubită de o Putere infinită”. De fapt, răsturnând maxima filosofului olandez Ugo Grotius („etsi deus non daretur”), Suveranul Pontif ajunge la o cu totul altă concluzie: „ar fi frumos dacă cei ce nu cred ar alege să trăiască ca şi cum Dumnezeu ar exista”.

Un asemenea pas, deşi dificil, nu este imposibil. Este de ajuns să amintim doar o expresie a unuia dintre interlocutorii cardinalului Ravasi, neurochirurgul João Lobo Antunes, pentru a înţelege că fiinţa noastră biologică este impregnată de o misterioasă transcendenţă: „etica este istoria neliniştii mele”. Într-adevăr, dacă am fi doar atomii din care este compus corpul nostru, de unde vine această nelinişte? ❏

virtuţi

Despre virtutea cardinală a iubirii

Pr. Marius Vătămănelu

T

oţi oamenii tânjesc după iubire, vor să se simtă iubiţi. Se pare că tocmai lipsa ei face ca ea să devină o temă din ce în ce mai prezentă în viaţa oamenilor.

Se scriu foarte multe cărţi despre ea şi este preamărită în cântece, i se acordă un spaţiu larg în ziare, reviste, emisiuni tv, filme, publicitate şi discuţii. Întrebarea este: cum este văzută ea astăzi? În zilele noastre iubirea este văzută deseori ca pe o căutare de sine în relaţia cu celălalt, nu ca pe o dăruire de sine pentru binele lui.

Ea este redusă, deseori, la emoţii, la căutarea anumitor trăiri, însă nu se transformă în angajament, în renunţare la sine, în sacrificiu de sine pentru binele celuilalt.

Dacă aşa arată ea în mentalitatea comună a timpului nostru, fiind creştini, nu putem uita că pentru a o înţelege bine trebuie să ne ridicăm privirea mai des spre cer, spre Dumnezeu, care, aşa cum ne spune sf. Ioan, „este iubire”(1In 4,8). Dar iubirea lui Dumnezeu nu este căutare de sine, ci dăruire totală de sine pentru binele oamenilor. Cum arată ea mai concret?, ne-am mai putea întreba. Sf. Paul prezintă caracteristicile iubirii: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare: nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată (1Cor 13,4-8). Observăm, aşadar, că iubirea nu înseamnă doar îmbrăţişări, sărutări şi gesturi pline de afecţiune. Ea se verifică mai ales în sensibilitatea, atenţia şi preocuparea pentru binele obiectiv al celuilalt. Iată cât de frumos o descrie şi sf. Augustin: Cum arată iubirea? Are o mână de ajutor pentru alţii şi are picioare spre a se grăbi să-i sară în ajutor celui aflat la nevoie şi sărman. Are ochi să vadă sărăcia şi nevoia, are urechi să audă oftatul şi necazul oamenilor. Aşa arată iubirea. Ştiind cum arată ea, să privim mai des spre Dumnezeu, să învăţăm de la El să iubim, căci doar El ne poate învăţa să iubim, trăind pentru alţii. Să ne lăsăm iubiţi de El, aşa cum suntem, pentru că dacă ne vom simţi iubiţi de El, vom fi capabili să ne iubim şi să iubim, aşa cum suntem iubiţi. ❏

Mons. Alberto Turco președinte de onoare al Festivalului de Muzică Sacră Festum Domini 26-28 septembrie 2013

A

re titlul de doctor în muzică gregoriană și master în compoziție de muzică sacră la Institutul Pontifical de Muzică Sacră din Milano. A predat muzica la Seminarul Diecezan din Verona și cântul gregorian la Instituțiile Pontificale de Muzică Sacră din Milano și Roma. În prezent este profesor de muzică liturgică la Institutul de Studii Teologice Sfântul Zeno din Verona și susține numeroase cursuri de muzică gregoriană, atât la nivel național cât și internațional (Italia, Grecia, Polonia, Rusia, Slovacia, Spania). Este coordonator al cursurilor de cânt gregorian de la Fara Sabina (Rieti - Italia) și S. Martino delle Scale (Monreale - Italia), precum și al seminarului de cânt gregorian promovat de fundația Ugo e Olga Levi din Veneția în colaborare cu Institutul de Liturgie Pastorală din cadrul abației Sfânta Iustina din Padova.

De 40 de ani studiază repertoriul liturgic monodic medieval prezentând contibuția sa științifică în cadrul asociației internaționale Studii asupra Cântului Gregorian. Este dirijorul și directorul artistic al formațiilor masculine Nova Schola Gregoriana din Verona și Gregoriani Urbis Cantores din Roma și al formației feminine In Dulci Jubilo cu care a participat la numeroase manifestări din Europa, Asia și America. ❏

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

7

poeme creştine

nicolae ionel

Stâlpul de foc

Căci cu credință sunt încredințat: nici moartea, nici viața, și din cer, nici îngerii, nici stăpânirile; din iad, nici o vâlvoare-a vreunei negre vreri, nici naltul, nici adâncu-ntunecat, nici focul tunătoarelor puteri, cele de-acum, cele ce ne-or fi vad, până-n decindea-ntregii învieri,

În Tine-s pân’ la ultimul atom al pulberii și realității mele textură-universalei învieri,

purtând într-al lăuntrului meu dom cuprinderea de dincolo de stele, a marii Tale, Doamne,-ntâmpinări.

***

nici o făptură, strig, nu va putea, da demon hâd, da luminos arheu, din temelii și până-n raze sus,

Vom fi cândva aceeași adorare și flăcări ale-aceleiași ardori, alcătuind o singură-nălțare de aripi într-un gând mistuitor,

să ne despartă duhul, inima în veci de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!

și toți cu suflet luat din fiecare, oricare cu suflarea tuturor; și toți cuprinși de-aceeași îmbătare, un altui ne vom fi cuprinzători

***

Când rugă-n mine ești, eu sunt cuvânt, când nesosit vii, — inimii pogor, când înțelesul ești, eu mă fac gând, când îndurare ești, eu mie-mi mor, și crește-n mine crucea până când mă răstignește-nuntru pe-adevăr și în afar’, din sângele-mi dă flori, cu crengi spre cer nălțându-se cântând.

8

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

în duh și adevăr, în noi făcând lucrarea cunoștinței ca iubire și-umplându-ne de-ntreaga plinătate a existenţei Lui, și-ntr-un Cuvânt sfinția asumându-ne-o ca fire, vieți vom fi Vieții ce-L străbate!

rugăciune Te rugăm, Isuse, să ne aduni în Biserica Ta, cu sfântă teamă şi în iubire; călăuzeşte-ne spre tine în călătoria vieţii noastre.

Vino în inimile noastre, rege al nostru, căci, aşa cum cei mici şi sărmani ţi-au plăcut aici pe pământ, şi noi să putem ajunge la fericirea de veci în Ierusalimul cel sfânt ca să te lăudăm, să te binecuvântăm şi să te slăvim, întăriţi de harul tău, Tu ce eşti vrednic de slavă şi preamărire în vecii vecilor. Amin.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

9

D o s a r

O binecuvântată Limbă

O binecuvântată Limbă

Nicoletta Masetto Luisa Santinello

U

n mic organ roşiatic şi dens, ca şi cum ar fi aparţinut unui om abia decedat. Cu alte cuvinte, intact. Aşa a fost aflată Limba sfântului Anton în 1263 de către Bonaventura da Bagnoregio, pe atunci Ministrul general al Ordinului fraţilor minori conventuali, şi de către mulţimea nenumărată adunată în duminica in Albis (prima duminică după Paşte) din 8 aprilie, la chiar 32 de ani de la moartea sfântului din Padova, când au deschis racla din bisericuţa Sancta Maria Mater Domini, cu intenţia de a transfera rămăşiţele în Bazilica din apropiere, acum ajunsă la sfârşitul celei de-a doua etape a construirii.

Mirarea de a găsi intactă o parte atât de delicată a corpului, care în mod normal se descompune printre primele, a fost evidentă. Într-adevăr, întrucât din cadavrul sfântului, decedat pe 13 iunie 1231 într-o chilie alăturată Bisericii din cartierul padovan Arcella, nu mai rămăsese decât o grămăjoară de praf şi oase. Chronica XXIV Generalium (prima istorie „instituţională” a ordinului minor franciscan) relatează cum, dinaintea descoperiri miraculoase, sfântul Bonaventura luase în mâini Limba şi proclamă: „O binecuvântată Limbă, ce l-ai lăudat pe Domnul, şi ai îndemnat pe atâţia să-L laude: acum se cunoaşte deschis cât de multe merite ai la Dumnezeu”.

Trei relicvarii pentru o relicvă

Dosar

Ca o mărturie a lucrării Duhului Sfânt, relicva din acea dimineaţă nu a avut soarta celorlalte rămăşiţe antoniene, ci, alături de maxilar, antebraţul stâng şi alte câteva oseminte ale Sfântului, au fost prelevate din raclă (aşezată într-un chivot din marmură verde în centrul noii Bazilici), închisă într-un relicvariu şi expusă în sacristia din Biserica Sancta Maria Mater Domini, până când au fost transferate în sacristia Bazilicii, la sfârşitul anilor ’200. O sută de ani mai târziu chivotul care păstra „opera” cuvântului antonian a fost înlocuit cu un alt chivot mult mai somptuos. Meritul îi aparţine cardinalului Guy de Boulogne (cunoscut şi cu numele de Guy de Montfort) care, cerând unui artizan padovan în anul 1349 un relicvariu pentru maxilarul Sfântului, îi ceru confecţionarea altei lucrări de data aceasta pentru Limbă.

10

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

D o s a r

Limba binecuvântată după 750 de ani Trecând peste încă un secol şi ajungând în anul 1434, când a fost realizat de către bijutierul Giuliano din Florenţa un al treilea şi ultim lăcaş al renumitei rămăşiţe antoniene: o încununare de noduri, turle şi tuneluri argintii în forme hexagonale, în cel mai pur stil gotic. Dacă astăzi acest relicvariu salută zilnic mulţimile de credincioşi din înaltul Capelei Relicvelor, în secolul al XV-lea această capodoperă, ca atâtea altele care conţineau oseminte ale corpului sau veşmintelor antoniene, se afla în sacristie, într-o mobilă imensă destinată relicvelor, proiectată de Francesco Squarcione, sculptată de Bartolomeo Bellano şi mozaicată de către Lorenzo Canozio între anii 1469 şi 1477. O dată pe an, totuşi, în data de 15 februarie, Limba era scoasă dintre rafturile acelei imense mobile, pentru ca să fie celebrată sărbătoarea mutării rămăşiţelor Sfântului (ulterior supranumită „Sărbătoarea Limbii”). Închisă în propriul relicvariu, Limba era purtată în procesiune pe străzile din Padova aşezată într-o căruţă simplă şi expusă pe altarul din Arcă pe toată perioada desfăşurării celebrărilor, printre cântece solemne şi podoabe sublime. Acest obicei avea să se piardă cu timpul (Limba era înlocuită fie de antebraţul stâng, fie de maxilar) datorită grijii fraţilor, păstrători ai „tezaurului”, pentru starea de sănătate a relicvei.

Sfântului deveneau din ce în ce mai riguroase. Întrucât, către sfârşitul secolului al XVII-lea, preşedinţii Arcei (organism care, începând cu secolul al XIV-lea, se ocupa de păstrarea şi restaurarea Bazilicii) interziseseră orice fel de deplasare a ei.

De atunci relicva simbol al Sfântului predicator nu se mai îndepărtă

niciodată de sacristia Bazilicii. Cel puţin până în data de 20 iunie 1745, când cardinalul Carlo Rezzonico (la acea vreme episcop de Padova şi, ulterior, papa Clement al XII-lea) dispusese mutarea (alături de maxilar, cartilajul laringelor şi a altor oseminte sacre) în Capela Relicvelor, abia construită îndărătul absidei Bazilicii. Cu

Ultima „mutare” Cu trecerea timpului, măsurile de securitate vis-à-vis de Limba MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

11

D o s a r toate acestea, înainte de această ultimă „mutare”, preşedinţii Arcei, de teama noilor condiţii de conservare a Limbii, l-au chemat ca să facă o investigaţie pe chirurgul Giambattista Morgagni.

Verdictul nu lăsa loc interpretărilor.

Singura reţetă împotriva degradării: ca acel rest sacru „să nu fie păstrat într-un loc zgomotos”. Nimic mai indicat, aşadar, decât o nişă acoperită cu sticlă în centrul noii Capele care să pună în practică sfaturile medicului.

Un loc mai mult decât meritat pentru relicva care în decursul secolelor a fost considerată relicva ceva mai importantă şi veche a Sfântului. „Limba este cea care se desprinde prima din trupul lui Anton, explică Antonio Rigon, profesor emerit în istoria medievală de la Universitatea de studii din Padova. Pe lângă faptul că a rămas intactă vreme de 32 de ani înăuntrul unei racle, specificitatea ei constă în a fi o relicvă unică, contrar altora, cum ar fi cea din cruce, ipotetic infinită. Nu un simbol abstract al lui Anton istoric, ea este instrumentul prin care predicatorul transmitea Cuvântului lui Dumnezeu”.

O binecuvântată Limbă La adăpost în vremea războaielor În secolul al XX-lea şi Limba Sfântului a trecut, în mod obligatoriu, prin cele două războaie mondiale. În timpul ofensivelor armate obiectele sacre puteau deveni lejer ţinte. În felul acesta au fost păstrate, în timpul celor două războaie, într-un loc secret, dar înainte de toate sigure. Printre altele, locul a fost acelaşi atât în perioada 19151918, cât şi în perioada 1943-1945. În această ultimă perioadă, hotărârea fusese luată în grabă. Frontul înainta înspre Padova. Deasupra oraşului se înteţeau bombardamentele. Aşa că, „pentru a proteja integritatea lor, Relicvele şi celelalte bunuri, ce constituiau Tezaurul Bazilicii, au fost ascunse”. Lăsa scrise acestea părintele Lino Brentari, într-un document din 12 aprilie 1955. Brentari, la acea vreme între 1943-1945, era rectorul Bazilicii.

Pentru mulţi ani a fost şi directorul responsabil la „Il Santo”, revistă trimestrială antoniană de istorie, doctrină şi arte, editată de Centrul Antonian de Studii.

Era 2 octombrie 1943 când „se

decidea ferm ca relicvele sacre al Limbii şi Maxilarului Sfântului Anton să fie puse în locuri sigure. „Locul” era „acelaşi din timpul războiului precedent”. Locul e „in cornu Epistulae, adică undeva în apropierea Sacristiei. Aici se găseşte unul din cele două turnuri ale clopotniţei. Ea este susţinută de un pilastru de o grosime enormă. Înlăuntrul acestui pilastru a fost realizată o scară ce urcă până la înălţimea clopotniţei. Chiar aici, a fost săpată o groapă de aproape un metru. Relicvele au fost luate din relicvarii şi puse aici laolaltă cu alte bunuri de valoare. Maxilarul a fost lăsat pe perniţă, Limba în micuţa urnă de sticlă, sigilată în timpul ultimei sale recunoaşteri oficiale. Au rămas aici până în 1945, mai precis până în data de 12 iunie, până în seara de dinaintea solemnităţii sfântului Anton, după ce se terminase războiul. În acel moment se şi descoperi, cu stupefacţie, că Limba „nu era ca până atunci, cărnoasă şi ridicată… ea era pliată pe farfurioară şi prezenta mucegai”. Aşadar, ceva inedit pentru toată istoria ei, redeschiderea Capelei Relicvelor a fost amânată. În mare secret, după ce a fost îndepărtat

D o s a r

mucegaiul, Limba a fost pusă între două plăci de sticlă bine strânse între ele. Va rămâne pentru o noapte în chilia părintelui ministru provincial. O zi după, pe 13 iunie la orele 11:30, îndepărtate plăcile de sticlă, Limba, în mod minunat, revenise la poziţia ei originară, şi intră oficial în Capela Relicvelor.

Despre Limbă se va vorbi iar în anul 1963. Au trecut 700 de ani de la prima mutare. O scrisoare pontificală face notă deosebită, scrisă cu acest prilej de către papa Ioan al XXIII-lea lui Basilio Heiser, Ministrul general al fraţilor minori conventuali. „Când a fost încheiat ritualul de recunoaştere al Corpului Sfântului Anton a fost găsită Limba sa rumenă, ca a unui om viu, sau al unuia ce nu murise de multă vreme”. Mesajul scrisorii apostolice nu se opreşte aici. Solemna apariţie îl îndeamnă pe Papă la o exortaţie „cu suflet părintesc”, ca o invitaţie puternică adresată franciscanilor de la începuturi, „ca să vă zidiţi cu orice trudă după exemplul marelui vostru Frate”.

Ultima recunoaştere Anul 1981 reprezintă una din etapele cele mai semnificative ale istoriei relicvelor. La depărtare de 718 ani de la prima recunoaştere, are loc o altă recunoaştere a tuturor fragmentelor corporale. Se acordă la fel de multă atenţie ca şi păstrării lor. Inclusiv Limbii. Printre martorii direcţi ai evenimentului se afla şi fratele Claudio Gottardello, la acea vreme custode al Bazilicii. Fusese chiar el cel care avea să cerceteze, în mare secret, la cererea rectorului Bazilicii Antonio Vitale Bommarco, în noaptea zilei de 29 decembrie 1980, cu puţine zile înainte de recunoaşterea oficială fixată în data de 6 ianuarie, dacă în acel mormânt

nicicând deschis se mai găseau rămăşiţele Sfântului. „După ce am îndepărtat lespedea de marmură, povesteşte fratele Claudio, ne găseam, cu totul neaşteptat, dinaintea unui perete de cărămizi.

Pentru o clipă, de teamă, am crezut că înăuntru nu se afla nimic, că cineva reuşise să le fure. Apoi, însă, împreună cu zidarul am forat cam 10 centimetri în perete ca să aruncăm o privire înăuntru.

Cu o pilă am observat clar prezenţa

unei racle de lemn de acum uzată”.

Rămăşiţele găsite înăuntrul acelei mici racle, incluse în racla mai mare despre care vorbeşte fratele Claudio, au făcut obiectul prelevării şi analizelor din partea cercetătorilor şi experţilor de anatomopatologie. Unicitatea unui asemenea eveniment stă în faptul că, în 1981, cum subliniază părintele Luciano Bertazzo, directorul Centrului Antonian de Studii, se deschidea o nouă etapă a relicvelor, gestionate cu grijă şi prudenţă. Relicvele, pe deasupra, incluzând şi tunica sfântului Anton, diferite ţesături şi massa corporis, îşi află locul lor împreună în Capela Relicvelor în aşa fel încât să constituie o realitate unitară. La recunoaşterea din 1981 a fost aflat şi aparatul vocal (la recunoaşterea din anul 1263 încă nu existau baze ştiinţifice pentru recunoaşterea acestei părţi corporale, care în felul acesta a fost păstrat împreună cu massa corporis), în mod particular osul ioid şi două fragmente din cartilajul aritenoid. După acea recunoaştere câteva relicve neînsemnate iau alte destinaţii, de la Roma până la Assisi. q

În mâna criminalilor

F

acem un salt de 10 ani. 10 octombrie 1991 câţiva oameni înarmaţi şi mascaţi iau cu asalt Bazilica. Iau ca ostateci un paznic şi câţiva pelerini.

Scopul lor este acela de a fura Limba. Relicva preţioasă, se va şti mai târziu, avea să servească pentru a constrânge Statul să dea mâna cu criminalitatea, îndeosebi cu grupul „mala del Brenta”. Însă răufăcătorii, la ordinele liderului lor incontestabil Felice Maniero, fac o greşeală: în loc să fure Limba, fură Maxilarul, păstrat într-un relicvariu aparent mult mai scump. Relicva furată va fi găsită oficial la Roma câteva luni mai târziu, chiar dacă aşa cum va apărea în desfăşurarea proceselor ulterioare, în realitate a stat mereu la Veneţia, închisă într-un sac şi îngropată de-a lungul digului de la Brenta.

Reîntoarcerea acasă, cu mare fast, va avea loc pe data de 22 decembrie.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

13

spiritualitate şi viața bisericii

scrisoare festivĂ

Consuela Vlăduţescu

Darul rugăciunii Doamne eu îţi cer două lucruri, nu mi le refuza înainte ca eu să mor: ţine departe de mine falsitatea şi minciuna; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie; dă-mi numai hrana de trebuinţă (…)” (Cartea Proverbelor 30,7-9)

E

ste unica rugăciune din Cartea Proverbelor, o pledoarie profundă pentru echilibru şi pace. Ea ne învaţă că sfinţenia nu este numai a călugărilor şi îngerilor. Ucenicia ei se învaţă, chiar în mijlocul acestei lumi.

Au trecut frumoasele sărbători ale iernii, încântându-ne cu vraja lor; am făcut bilanţuri şi ne-am recunoscut punctele tari şi punctele slabe; adică ne-am măsurat binele şi răul vieţuirii noastre, după propria măsură spirituală. Şi aici măsura este cuvântul cheie. Am dăruit şi am primit, ne-am bucurat şi ne-am înduioşat, atunci când am strecurat, alături de micile cadouri şi o rază de bunătate şi încurajare pentru inimă. „Cu inima se crede (…), şi cu gura se dă mărturie”, spunea sf. Paul.

Am retrăit acea pace profundă a sufletului, ce se înalţă numai în noaptea de Crăciun; o pace obişnuită în ani, cu mare efort şi multă suferinţă, cea mai de preţ comoară, pe care nu o poate atinge nici o forţă. Ca un alt fel de colind: „Ce instrument ne ţine-n acordare?!/ Şi care Artist în mâna lui ne are?!/ O, cântec blând” (Rilke).

De sărbători, ca în fiecare an, am mers cu colinde la cei ce sunt şi la cei ce nu mai sunt, la persoane singure şi în vârstă, şi, în acest an, am trecut pragul unei grădiniţe de cartier, unde o entuziastă educatoare (fosta noastră elevă) încearcă să facă minuni, cu copiii proveniţi din familii modeste. Din nefericire, nu mai există o egalitate a şanselor nici măcar în creşe sau grădiniţe. Micuţii beneficiază sau nu de servicii educaţionale moderne: la o grădiniţă de lux copiii vorbesc corect (chiar şi în limbi străine), au abilităţi de comunicare, lucrează cu specialişti în muzică, calculator, desen, dans, sporturi, învaţă codul bunelor maniere etc. Se

14

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

aplică cu succes metode moderne (nu numai cea ludică sau studiul de caz, ci a scenariului de teatru, a problematizării etc.). Grădiniţele de cartier nu pot aplica astfel de programe, deoarece sunt finanţate numai de la buget.

De sărbători, mă gândesc cu strângere de inimă la copiii străzii, la cei orfani sau cu handicap, la cei din mediul rural!

De sărbători, nici un copil nu ar trebui să sufere! Şi acest imperativ categoric dacă nu există pentru clasa politică, ar trebui îndeplinit ca misiune supremă de către părinţi, preoţi şi educatori. De sărbători, fiecare grădiniţă îşi pregăteşte serbarea pomului; şi aici apar iarăşi diferenţe sociale. Dar sunt bucurii mult mai profunde decât bogăţiile materiale, la care au acces doar acei care ştiu să primească harul credinţei. „Dumnezeu te-a creat fără tine, dar nu te mântuieşte fără tine” (Augustin).

De sărbători, la cea mai banală întrebare a momentului „Ce vrei să îţi aducă Moşu?!” se va răspunde diferit: „o vacanţă la Miami sau la Barcelona” răspund copiii din lumea bună. La o grădiniţă de cartier copiii aşteaptă dulciuri, îmbrăcăminte, jucării, telefoane mobile. Alesia i-a dictat inimoasei educatoare o scrisoare către Moşu, implorându-l să i-l

aducă pe tati acasă, pentru totdeauna.

Un băieţel îi cere Moşului darul vorbirii, altul aşteaptă un calculator. În locaţia aceasta mică şi curată, parcă şi Dumnezeu este mai aproape, atunci când la comanda dăscăliţei: „Şi: toţi împreună!”, „Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi …”.

Deodată toată tristeţea se topeşte ca prin farmec, atunci când corul de îngeri „toţi împreună” îşi înalţă colinda! „Cine cântă se roagă de două ori”, sf.

Augustin. Uneori sărăcia este cea mai bună şcoală a caracterelor puternice.

Ca şi sfinţenia. Omul cu credinţă adevărată are har şi sfinţeşte locul.

De sărbători, copilaşii din marginea unui cartier, au primit în dar cel mai frumos cadou. Auziţi şi voi cum răsună chemarea: „Şi: toţi împreună: În-ger, în-ge-ra-şul meu (…)!” q

pagina mariană

Armata Maicii Domnului

Pr. Paul Bulai

Neprihănita far luminos al credinţei C

e plăcut lucru este ca din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu să fim învredniciţi a începe un nou an, în care să beneficiem de haruri nenumărate din partea lui. Omul, circumscris între graniţele efemere ale vremelniciei, primeşte ca dar preţios timpul, pe care este invitat zilnic să-l folosească pentru a-l lăuda pe Domnul şi pentru a-şi pregăti cu sârguinţă veşnicia fericită. Am păşit în noul an 2013 şi spunem şi noi odată cu Maica Neprihănită: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu (…) pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46;49). Într-adevăr, privind retrospectiv, Armata Maicii Domnului din România, făcându-şi bilanţul realizărilor sale ca asociaţie în cadrul diecezei de Iaşi, nu poate decât să-şi facă proprii cuvintele Neprihănitei citate mai sus. Colaborăm frumos cu revista „Mesagerul Sf. Anton” precum odinioară predecesorii care s-au succedat la cârma asociaţiei cu binecunoscuta revistă populară a vremii a Părinţilor Franciscani: „Viaţa”. Este fermecătoare această legătură care se reia, se continuă şi se consolidează peste vremi. Ca asistent şi preşedinte naţional al asociaţiei noastre îmi revine plăcuta datorie de a mulţumi în numele tuturor militanţilor coordonatorilor revistei Mesagerul şi de a-i asigura de consideraţia şi rugăciunile noastre pe lângă Împărţitoarea tuturor harurilor.

Orice om care se respectă, atunci când iese din propria locuinţă, se uită în oglindă pentru a se asigura că totul este în ordine. Aşa şi noi creştinii, cel puţin la început de an dacă nu şi mai des, suntem invitaţi în mod necesar să ne oglindim în chipul lui Emanuel – Dumnezeu cu noi, care, ascultând de voinţa Tatălui, altă cale de a-şi face vizita mântuitoare nu a găsit decât omul în toate ale sale,

afară de păcat. Toate sărbătorile legate de Întrupare sunt o invitaţie permanentă la a-l contempla pe Dumnezeu, care pentru a noastră mântuire s-a făcut om în ieslea Bethleemului. Careva ar putea fi ispitit să spună că: „au trecut sărbătorile!”. Nu este nimic mai greşit.

După ce se naşte un copil ar putea oare spune părinţii săi că a trecut, că şi-au luat de o grijă. Nicidecum. Abia de acolo începe viaţa împreună cu cel născut, care devine parte integrantă din familie, din viaţa şi din istoria lor.

Naşterea lui Isus însemnează începutul unei vieţi noi, al unei trăiri noi.

Dacă până mai ieri omul era singur, de acum omul este permanent în compania Domnului într-o relaţie de iubire şi de viaţă, care implică o convertire permanentă, o redimensionare continuă.

Isus a devenit centrul gravitaţional al universului cât şi al fiecărui om în parte şi de referinţa la el depinde fericirea sau condamnarea: cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede se va osândi (Mc 16,16). Când vorbim de copil, în mod natural, ne gândim şi la mamă. Noi avem trei mame: cea biologică, Mama Biserică şi Maica Neprihănită. Maica Biserică în înţelepciunea sa seculară a rânduit ca în prima zi a anului să fie aşezată spre cinstire Cea preafrumoasă. De la contemplarea frumuseţii sale ne ridicăm în mod gradual tot timpul anului la contemplarea Frumuseţii însăşi. Fiecare creştin, cu atât mai mult fiecare militant, în acest an dedicat familiei şi credinţei, sau mai bine spus, dedicat credinţei în familie, trebuie să privească la Isus prin ochii credinţei, şi de ce nu, prin ochii credincioşi ai Maicii Neprihănite. Suntem unanim de acord că în lumea tainică a lui Dumnezeu putem fi ajutaţi de simţurile noastre, ni se alătură cu siguranţă şi chiar ne este de mare folos şi raţiunea, şi totuşi,

cea care ne deschide poarta rămâne „credinţa”, această putere misterioasă, dar ceresc din partea lui Dumnezeu oferit nouă pentru viaţa lăuntrică.

Prin acest labirint întunecat avem nevoie de lumină călăuzitoare, care cu certitudine este Isus-Emanuel lumina spre luminarea neamurilor (Lc 2, 32). Pe lângă această lumină necesară, Domnul a mai rânduit să fim ajutaţi şi de alţi luminători care au aceiaşi menire: de a ne conduce la întâlnirea cu el. Printre aceştia un loc de seamă îl are Stella Maris, aurora mântuirii noastre, luna care luminează noaptea credinţei noastre şi drumul către Preasfânta Treime. La începutul acestui an 2013, fiecare dintre noi, după putinţă, şi în măsura ajutorului divin, să încercăm, asemenea Mariei, să mergem pe drumul chemării primite cu credinţa pe care ne-a dovedit-o Maica Neprihănită, care neînţelegând: păstra toate acestea în inima ei (Lc 2,51). q

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

15

spiritualitate şi viața bisericii

in hoc signo vinces

Anton Adămuţ

Câteva precizări (I)

(sau despre cât de încurcate sunt căile Domnului!)

Acest edict recunoaşte creştinismul ca religie şi dă creştinilor dreptul de a se instrui, sub condiţia de a nu tulbura ordinea publică.

Î

n anul 313, împăratul Constantin acordă libertate cultului creştin.

Este vorba despre celebrul „Edict de la Milan”. În realitate, lucrurile stau un pic altfel! Lactantius a păstrat tex‑ tul latin al unei ordonanţe din iunie 313, ordo­nanţă adresată de Licinius guvernatorului Bithyniei şi afişată la Nicomedia. Varianta grecească a aces‑ tei ordonanţe este păstrată în Istoria bisericească a lui Eusebiu. Despre ce este vorba? Fără a aşeza religia creş‑ tină mai presus de celelalte religii, ordonanţa proclamă libertatea de conştiinţă a creştinilor şi anunţă re‑ stituirea bunurilor confiscate de la ei.

Acesta este documentul ca atare, act din care istoria a făcut un titlu de glo‑ rie lui Constantin. Mai curând şi mai corect ar fi să‑l numim „ordonanţa din Nicomedia” arătând că este vor‑ ba, dacă e să respectăm adevărul, de o ordonanţă a lui Licinius destinată Orientului.

Să lămurim un lucru, anume epi‑ sodul cu în acest semn vei învinge (in hoc signo vinces). Documentul socotit cel mai important cu privire la rapor‑ turile lui Constantin cu creştinismul este Viaţa lui Constantin, publicată ca aparţinând lui Eusebiu. Se pare că nu e a lui. Biografia aceasta cuprinde, pe lângă un probabil „nucleu eusebian”, pasaje întinse scrise mai târziu de un compilator. Povestirea tradiţională vorbeşte despre apariţia pe cer a unei

16

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

cruci strălucitoare, însoţită de cuvin­ tele – in hoc signo vinces. Apoi urmează porunca dată soldaţilor de a reproduce pe scuturile lor acest semn, convertirea lui Constantin şi victo­ria în luptă.

Toate aceste fapte, pe care le aflăm în Viaţa lui Constantin, nu se regăsesc însă în nici un alt text contemporan şi, mai grav, ele sunt ignorate de Părinţii Bisericii, inclusiv de Augustin. Istoria bisericească a lui Eusebiu nu aminteşte despre nicio viziune. Lactantius, în tratatul Despre moartea persecutorilor, vorbeşte de un vis în care Constantin ar fi fost sfătuit, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius, să zugrăvească pe scuturile soldaţilor un semn descris în felul următor: litera X traversată de o bară curbată la vârf (un P culcat).

Monograma a fost interpretată ca fiind o reprezentare a primelor litere greceşti ale numelui lui Cristos (chrisma). O viziune a avut Constantin, lucrul e cert, dar una păgână şi e din anul 310, nu din 312. Ne este cunoscută dintr‑un panegiric rostit înaintea lui Constantin la Trèves şi ea arată aşa: într‑un sanctuar galic, lui Constantin i s‑a arătat Apollo însoţit de Victoria şi ţinând în mână un semn interpretat de Constantin ca fiind o prevestire de domnie îndelungată. Constantin este, de altfel, adept al cultului solar, dovadă monedele care poartă pe aceeaşi piesă efigia lui Constantin şi a zeului solar, precum şi un medalion din 313 bătut în atelierul imperial de la Tarragona.

Cert este că în 313 Constantin nu era creştin şi visul povestit de Lactantius pare o ajustare a viziunii păgâne din 310. Convertirea însăşi a lui Constantin trebuie privită cu circumspecţie. A rămas toată viaţa pontifex maximus şi a fost botezat pe patul de moarte de Eusebiu de Nicomedia, un episcop

semiarian! Adevăratul edict de tole‑ ranţă a fost emis de Galerius în 311.

Acest edict recunoaşte creştinismul ca religie şi dă creştinilor dreptul de a se instrui, sub condiţia de a nu tulbura ordinea publică. În schimb, aveau obligaţia de a se ruga zeului lor pentru prosperitatea împăratului şi a statului.

Dacă ar fi să facem bilanţul domniei lui Constantin am puncta: – creştinii nu au mai fost persecutaţi ci trataţi favorabil; – religia creştină devine licită; – creştinismul nu e situat mai presus de păgânism dar, de fapt, a fost pus în situaţia de a‑l putea învinge definitiv; – creştinismul n‑a fost religie de stat; a fost, e adevărat, privilegiat, şi

statul s‑a interesat de treburile interne ale Bisericii (Constantin intervine cu prilejul ereziei lui Arie şi întruneşte primul Sinod Ecumenic de la Niceea, 325. Aşa se face că, pentru întâia oară, puterea imperială intervine într‑o chestiune dogmatică); – tot întâia oară în istorie, un împărat a primit botezul.

Interpretările sunt, ca de obicei, la capete. Certă rămâne simpatia lui Constantin faţă de creştinism, mai ales după 312.

Constantin a luat numeroase măsuri favorabile creştinismului şi a emis totodată o serie de ordonanţe care limitau activitatea păgânilor. Succe­ sorul lui Constantin, Iulian, cunoştea foarte bine şi păgânismul, şi religia

creştină. A fost botezat şi, mai târziu, Biserica i‑a atribuit epitetul de apostat.

Problema e că, în realitate, Iulian nu a fost niciodată un creştin convins, iar disputele dintre creştini l‑au în‑ depărtat definitiv de creş­ti­nism. Ajuns împărat, promulgă un edict prin care porunceşte să fie redeschise templele şi să fie aduse jertfe zeilor. Nu a per‑ secutat pe creştini atât pe cât se crede; dimpotrivă, a făcut chiar o declaraţie de toleranţă şi i‑a rechemat din exil pe cei care s‑au opus arianismului sub Constanţiu. Îndepărtează însă pe creştini din posturile importante şi le interzice să profeseze în învăţământ.

Păgânismul lui, extrem de elevat, e departe de grosolana superstiţie care i‑a fost imputată de creştini.

Sfântul Grigore de Nazianz scrie împotriva lui Iulian Două invective sau Cuvânt de înfierare. Sunt scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar nu sunt rostite. Cuvântările IV şi V, unice în felul lor, arată superioritatea creşti‑ nismului faţă de păgânism şi critică măsurile insalubre luate de împăratul apostat. Iulian este văzut de creştini ca un duşman, ca o întrupare a lui Satan, un inamic al „zeului Galileean”, după cum îl numeşte Iulian pe Isus.

De atunci şi până astăzi împăratul Iulian este o oroare pentru creştini.

Istoricii bisericeşti şi întregul Ev Mediu au văzut în Iulian un apostat, un duşman al credinţei. Grigore de Nazianz îl numeşte „monstru”, timpurile moderne văd în el „oroarea genului uman”. Sigur că, aşa după cum a avut detractori consecvenţi, Iulian a avut şi istorici favorabili lui (Libanius, Zosimos), sau relativ imparţiali (Ammianus Marcellinus).

Se poate spune că geneza apostaziei lui Iulian stă în nenorocirile sale de familie (şi‑a pierdut mama la numai câteva luni şi, când avea vârsta de 6 ani, tatăl i‑a fost ucis în marele masacru princiar organizat de Constanţiu), dar şi în deficienţa educaţiei sale creştine primite în mediul arian şi în protocolul vid al curţii imperiale. Este receptat de creştini ca o personalitate puternică, dar dezarmonizată de câteva idei fixe de care era obsedat până la fanatism.

I s‑a reproşat că nu a înţeles mersul istoric al vremii şi al imperiului său.

Legat de forme rituale vetuste, n‑a priceput că puterea creştinismului stă în spiritul şi viaţa nouă ce răscoleau lumea de la un capăt la altul. A crezut despre con­flictul dintre creştinism şi păgânism că este unul între credinţe şi rituri; în realitate era un conflict între culturi, între două moduri de viaţă. o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

17

spiritualitate şi viața bisericii

martori ai credinței

pr. wilhelm dancă

Î

Anton Durcovici

n anul 2003, am participat la congresul tomist internaţional organizat de părinţii dominicani la Universitatea Angelicum din Roma. Am avut şi o scurtă intervenţie, de circa zece minute, în cadrul căreia am vorbit despre episcopul martir Anton Durcovici. În pauza lucrărilor, s-a apropiat de mine prof.

Vittorio Possenti, membru al Academiei Pontificale Sf. Toma de Aquino din Vatican, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus: „Bravo, tinere profesor! Felicitări pentru că ai atras atenţia asupra martirilor recenţi din Europa”. Din acel moment, m-am împrietenit cu prof. Possenti, iar episcopul Durcovici mi-a devenit tot mai fascinant.

Ceea ce am spus la Roma, atunci, nu a trebuit să modific ulterior, chiar dacă între timp mi-au căzut în mână mai multe documente de arhivă. Pe scurt, concluziile mele erau acestea: suferinţa şi moartea lui Anton Durcovici în puşcăriile bolşevico-comuniste au fost expresia fidelităţii lui până la capăt faţă de credinţa creştină catolică, pe de o parte, iar pe de alta, un adevăr de credinţă sau de morală străluceşte şi devine mai credibil dacă se găseşte cineva să moară pentru el. Eram şi sunt în continuare convins că episcopul Anton Durcovici a murit in odium fidei, adică şi-a dat viaţa pentru credinţa catolică şi a îmbrăcat în lumină adevărurile religioase pentru care a murit. Dar care sunt aceste adevăruri?

Potrivit articolelor publicate în revista Farul Nou, începând cu anul 1934, mons.

Anton Durcovici a crezut în Dumnezeu autorul şi stăpânul absolut al vieţii, în pacea pe care o aduce în lume Cristos şi Biserica sa, în valoarea gratuităţii pe care o implică şi o cultivă sărbătorile creştine, în special Crăciunul şi Paştele, în Dumnezeu care este însetat de setea omului după El şi aşa mai departe. Dacă în articolele de presă au fost prezentate la întâmplare, cumva, în funcţie de provocările Bisericii din timpul său, în Cursul de religie pentru intelectuali, început în noiembrie 1936, adevărurile de credinţă au fost analizate într-o manieră sistematică, subliniind în mod deosebit raportul

18

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

dintre credinţă şi raţiune, mai întâi, apoi raportul dintre credinţă şi morală.

Cu privire la primul raport, iată ce spunea mons. Durcovici: „sublimele adevăruri ale credinţei creştine şi temeiurile lor mai profunde, precum şi armonia lor între ele şi cu adevărurile raţiunii umane, sunt şi astăzi puternice focare de lumină” (Wilhelm Dancă, Anton Durcovici.

Lecţii tomiste despre Dumnezeu, Sapientia, Iaşi 2008, p.41). Obiectivul principal al Cursului era maturizarea creştină a intelectualilor. În sensul acesta, intelectualilor li se propunea metoda scolastică ajunsă la culmea perfecţiunii în Suma teologică a sf. Toma de Aquino. A. Durcovici era de părere că această metodă „oţeleşte mintea omului pentru luptele de idei, numai ea dă precizie, tărie şi putere de pătrundere, cărora nu le scapă nici o nuanţă din priveliştea încântătoare a adevărurilor creştine” (Anton Durcovici, p. 45). Asta nu înseamnă că elimina rolul celorlalte metode de cercetare, dimpotrivă.

Abordarea chestiunii credinţei din punct de vedere teologic, spiritual, istoric, critic, poetic nu-i era străină mons. Durcovici.

Referitor la raportul dintre credinţă şi morală, contrazicând părerea lui N. Iorga exprimată într-un jurnal al vremii, care dorea unirea creştinilor prin renunţarea la dogme, A. Durcovici spunea: „Cine nesocoteşte revelaţia dogmelor şi chiar a principiilor de morală creştină poate avea păreri filosofice de morală, dar această morală va fi pur umană, utilitară şi deci schimbătoare după interese şi împrejurări; va propovădui câteodată şi două morale despre acelaşi lucru, dar nu mai este morală creştină şi nu-i poate uni pe creştini, deoarece distruge creştinismul”. Pe urmele lui R. Garrigou-Lagrange, sublinia cu tărie: „O morală fără dogme etern valabile nu poate forma o conştiinţă creştină … intransigentă în principii … pentru că crede … şi tolerantă în practică … pentru că iubeşte” (Anton Durcovici, p. 53). Într-o zi de sărbătoare naţională, 1 decembrie 1936, comentând deviza ţării – Nihil sine Deo (Nimic nu este fără Dumnezeu), le-a spus intelectualilor

creştini că lecţiile sale despre Dumnezeu sunt „şi în cel mai înalt grad împlinirea unei datorii cetăţeneşti, o contribuţie, şi nu cea mai mică, pentru fericirea adevărată a patriei noastre … pentru o Românie fericită cu Dumnezeu” (Anton Durcovici, p. 60). Din păcate, nu i-a dat Dumnezeu zile ca să trăiască într-o „Românie fericită cu Dumnezeu”, pentru că nici nu a apucat să-şi termine Cursul de religie pentru intelectuali şi a şi început războiul al doilea mondial.

Iar la sfârşitul războiului, în ţara noastră, a fost demarat în forţă proiectul construcţiei unei „Românii fericite fără Dumnezeu”. Concretizarea dramatică a acestui proiect anti-uman, anti-creştin şi anti-naţional a produs foarte multe victime; printre ele, se află la loc de cinste şi episcopul Anton Durcovici.

A avut parte de un sfârşit tragic, şi nu şi-a dorit altceva decât o „Românie fericită cu Dumnezeu”, sau tocmai de aceea. Asta se înţelege şi din declaraţiile lui date în faţa Securităţii Bucureşti în 1950. Într-adevăr, în cea mai lungă dintre declaraţii, a mărturisit: „În predicile pe care le-am ţinut credincioşilor la Iaşi şi în timpul vizitaţiei canonice atât în Moldova cât şi în decanatul Olteniei, subiectul îl forma unul din adevărurile dogmatice sau morale ale catehismului catolic, iar îndemnurile adresate credincioşilor priveau ţinerea cu tărie a acestor adevăruri şi observarea conştiincioasă a îndatoririlor creştineşti” (Anton Durcovici, Nu sunt de acord. Declaraţii din arestul Securităţii Bucureşti [1950], Sapientia, Iaşi 2011, p.

69). Reprezentanţii puterii din anii 1950 au considerat că adevărurile catolice erau extrem de dăunătoare vieţii publice din România, de aceea trebuiau eliminate.

Pentru A. Durcovici, ele erau vitale, fundamentale. Dar pentru noi, astăzi, cum sunt? Negociabile sau non negociabile?

După 61 de ani de la moarte, episcopul nostru martir continuă să ne spună: dacă vreţi să trăiţi întro „Românie fericită cu Dumnezeu”, căutaţi să luminaţi viaţa publică cu q adevărurile credinţei catolice!

spiritualitate şi viața bisericii

darul credinței

Pr. adrian baciu

Vreau să cred!

S

e apropie de mine şi îmi spune că vrea să-mi vorbească. Îl rog să aştepte câteva minute. La timpul fixat ne întâlnim şi fără prea multe ezitări îmi spune deschis: Vreau să cred! În cine? Nu e foarte sigur. De ce? Are o idee vagă, însă o dorinţă sinceră. Ce este dispus să facă pentru asta? Încă nu ştie prea bine. Pentru asta a venit aici.

E greu de făcut un pic de lumină într-o astfel de situaţie. Ce i-aş putea spune într-un sfert de oră? Dintre multele lucruri care se cad să fie spuse, lucruri pe care eu le-am aflat în ani buni, cu ce ar trebui să încep? Cum să arhivez atâtea adevăruri de credinţă într-un spaţiu aşa de scurt? Fâstâcit, îl rog sămi povestească de ce s-a oprit aici, ce l-a adus, ce intenţii are. Încercăm să ne oprim un pic, să înţelegem direcţia.

Până la a vorbi despre Domnul nostru Isus Cristos, ce din iubire s-a născut, ne-a învăţat iubirea, a pătimit, a fost răstignit şi a înviat ..., e mult. Ce ar fi de făcut? Îmi amintesc de Paul, sfântul apostol Paul, de curajul lui de a proclama în cuvinte mari şi explicite Vestea cea Bună. Întâlnirea noastră se termină fără să clarificăm prea multe.

Măcar vom şti cum să începem data viitoare. Va fi însă o dată viitoare? Îl las să plece, fără măcar să-mi amintesc numele lui. Mă întorc la lucrul meu, însă ceva dăinuie în mintea mea: acel „vreau să cred” nedefinit încă, prea abrupt şi curajos, spus instinctiv fără măcar să înţelegi cine e cel din faţa ta şi cum ar putea să te ajute. De parcă a crede ţine de voinţa noastră şi nu e darul gratuit al lui Dumnezeu. Oare ţine de voinţa noastră? ...

Zile bune îmi revine în memorie expresia „Vreau să cred”. Mă întreb dacă eu însumi mi-am spus vreodată acest lucru. Ori a fost totul atât de firesc încât nu am simţit nevoia de a-mi afirma voinţa de a crede. Încep să fiu convins că Anul credinţei îşi dezvăluie deja roadele. Înainte de a fi un proiect stabilit de comisii şi congregaţii bisericeşti, e un timp de har

voit de Domnul în care suntem chemaţi să colaborăm unui plan al său, de a revitaliza credinţa noastră. Iar papa este acolo pentru ca să se confirme cuvântul Scripturii: „Tu, dar, când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi”.

Nu mă aşteptam ca Dumnezeu să lucreze chiar aşa de repede. Nici bine nu începe anul credinţei şi ni-i trimite pe cei ce vor să creadă. El ni-i trimite deşi s-ar putea spune că un simplu şoc emotiv stă de multe ori în spatele acestei decizii. Brusc viaţa are nevoie de un sens, de o direcţie, de un salvator; de aici nevoie de a crede. A vrea să crezi e deja dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu, de a-i ieşi în întâmpinare. O dorinţă nedefinită poate dar sinceră. E setea de a-l cunoaşte mereu mai mult, de a-l descoperi prezent alături, în viaţa mea, cel ce dă un sens la tot ceea ce există, strădaniilor mele.

Acum, în acest an dedicat aprofundării conţinutului credinţei noastre, expresia indică un bun program pentru unul fiecare dintre noi: „Vreau să cred”. Am impresia că uneori credem fără să vrem, doar pentru că aşa e normal pentru un om întreg la minte şi realist. Credem poate pentru că e frumos să crezi atunci când în jurul tău e sărbătoare, atunci când credinţa îţi aduce satisfacţii, confort; atunci când pare simplu şi natural. Mai credem poate pentru că ea ne dă putere, ne face respectabili. Dar tocmai pentru că e firesc deseori nu ne mai punem problema de vrem ori nu să credem.

Nu ne mai punem problema dorinţei, entuziasmului de a crede. În ce fel trebuie să-mi trăiesc credinţa?, cum să perseverez?, cum să o fac rodnică?

E un exerciţiu binevenit nouă tuturor, nu doar pentru cei ce, de departe, se întorc la „casa Tatălui”, să repetăm deseori pe parcursul acestui an: „Vreau să cred”. Pentru că dacă vom voi, vom face tot ceea ce ne stă în putere pentru a mări credinţa noastră. Vom recunoaşte mai întâi imperfecţiunea, micimea credinţei noastre. Vom găsi

timpul, modalitatea şi posibilitatea de a face credinţa relevantă, semnificativă în viaţa noastră. De restul va avea grijă Dumnezeu şi Biserica.

Eram cât pe ce să cred că cele de mai sus sunt cuvinte prea mari, răsunătoare, întâlnite deseori în cărţi frumoase, dar care nu ne ating personal.

Când, la câteva zile după întâlnirea amintită anterior, o altă persoană, de data aceasta după o lungă introducere îmi adresează aceleaşi cuvinte: Vreau să cred. Acum însă răspunsul mi-a venit imediat în minte: şi eu. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

19

pagina antoniană

Dumnezeu există şi pentru mine

PR. Danilo Salezze

„Fericitul Anton ţinuse într-o bună zi o predică. O femeie îşi avea pruncul lângă vasul de spălat, pus la foc, cu scopul să-i facă baie. Auzind că sfântul Anton este prin apropiere şi că ţine o predică, iar ea dorind cu înflăcărare să-i asculte predica, uită cu totul de sine. Aşadar, crezând că-şi lăsase pruncul în pătuţ, îl puse de fapt în vasul de spălat. Plecată în grabă îşi uită pruncul acolo, şi se duse într-un suflet la predică (…)”

(Liber Miraculorum, 20).

R

ămâneţi liniştiţi… episodul acesta, cu început dramatic, are un final fericit. Episodul se găseşte în Liber Miraculorum; sfântul nostru, cu simţul său patern precaut, a izbăvit pruncul sortit unui sfârşit trist; mama sa, într-adevăr neglijentă şi neîndemânatică, când a alergat acasă, după ce îşi dăduse seama că lăsase pruncul într-o situaţie atât de primejdioasă, îl găsi nevătămat jucându-se în apa fierbinte, ce-l îmbăia. Ce vremuri mai erau şi acelea? Religiozitatea lumii de atunci era chiar aşa năvalnică şi nesăbuită, la limita fanatismului, încât să facă o mamă să confunde pătuţul cu vasul de spălat şi încă să uite cu totul de propria creatură? Însă şi azi auzim de câte un

20

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

Maternitatea copil uitat în maşină în parcarea unui supermarket, ori lăsat în parcările de pe drumuri, ori, cel mai adesea, uitaţi la şcoală după ce orele se termină. Însă cum e posibil ca o mamă să încurce un leagăn cu un lighean de apă fierbinte, doar pentru că are mintea în altă parte?

Ar putea o mamă să aibă lucruri mai importate de făcut decât să-şi păzească propria creatură? Ei bine, s-ar părea că e posibil. Când întâlneşti ceva ori pe cineva care poate să te scoată dintr-o realitate apăsătoare, atunci cu siguranţă se poate întâmpla să uiţi chiar şi de propriul copil. Măcar atunci se alerga să fie ascultat marele predicator, cel înzestrat să trezească conştiinţele; în vremurile noastre, mai trist, se aleargă după

mirajul emoţiilor tari, după procurarea de droguri ori lucruri asemănătoare.

Nevoia, în schimb, e aceeaşi: inima să primească adrenalina necesară, să simţim cum bate inima pentru lucruri care contează. Femeia din episodul relatat este o femeie singură – o vom numi Betta – şi doar bunul Dumnezeu ştie cât îi este de greu să trăiască doar cu pruncul său. Poate e una dintre acele femei pe care sfântul frate Anton abia ce le-a strâns de pe drumuri, o femeie care a primit viaţa zămislită în pântecul ei, însă câtă dorinţă avea ca să-i asculte cuvintele mângâietoare şi ziditoare; dar nu suntem responsabili de propria viaţă în urma unui şoc. Treptat cuvântul predicat de Anton coboară în

redescoperită inimă, Betta bagă de seamă cum îşi recuperează identitatea proprie, responsabilitatea de mamă. Devine mamă prin trebuinţă, chiar acum când riscă să-şi piardă copilul dintr-o nepăsare gravă. Ce anume a învăţat în acea zi de la Anton? Că un copil este totdeauna un semn de milostivire şi iertare? Că binele ei cel mai de preţ şi secretul speranţei se află chiar în el, că ar fi fost îndeajuns doar să alerge până acasă să afle visul unei vieţi depline? Cunosc mame care şi-au riscat până şi propria identitate de femei şi de mame, doar căutând soluţii împotriva alcoolului şi drogurilor. Acel copil pe care sfântul Anton i l-a înapoiat Bettei nevătămat este semnul maternităţii trăite

şi acceptate cu toată inima. Le ştiu pe Angela, Gianna, Paola… şi mereu trăiesc bucuria de a vedea în ele şi alte femei repetându-se în situaţii similare, ca şi Bettei, acelaşi miracol, ca o plăcută amintire. Îmi spun: „Copilul care mi s-a născut, după ani îndelungaţi de droguri, este miracolul prin care Dumnezeu m-a vizitat şi m-a făcut să merg pe un nou drum de adevăr şi dreptate”. „Copilul meu este semnul că Dumnezeu există şi pentru mine, şi că e milostiv…”. Anton prin predica sa a ajutat-o pe acea mamă să trăiască o iubire responsabilă în relaţie cu propriul fiu. I-a redat capacitatea să recunoască frumuseţea iubirii ce se alăptează din Îndurarea lui Dumnezeu; a ajutat-o să

Miracolul copilului căzut în vasul cu apă clocotită. Fresca, atribuită lui Girolamo Tessari (1524), reprezintă episodul din care iau naştere aceste pagini. (Foto Studio Ghiraldini Giuliano, acordată prin bunăvoinţa Veneranda Arca).

înţeleagă importanţa alegerii binelui; i-a transmis, în definitiv, tăria de a merge mai departe, a „reangajat-o”destoinic într-o realitate din care vroia să scape.

Femei de ieri şi de astăzi, ce se reîntorc în ele însele după îndelungate rătăciri şi singurătăţi, care îşi regăsesc pofta de viaţă, şi care ne spun că e adevărat: copiii sunt totdeauna cei care ne salvează”. o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

21

pagina biblică

cuvântul vieții

Pr. mihai afrențoae

Întăreşte-i pe fraţii tăi în credinţă (Lc 22,32)

I

ată-ne ajunşi la o nouă etapă a pelerinajului nostru culturalreligios, însoţiţi fiind de Mesagerul sfântului Anton, la pagina Cuvântul Vieţii. Anul 2013 vrea să fie în sintonie cu intenţia Papei Benedict al XVI-lea, care, inspirat de har, a simţit rechemarea lui Isus de a-i întări pe fraţii săi în credinţă (Lc 22,32). Contextul în care Petru a primit această misiune este cel al pregătirii lui Isus pentru trecerea de la moarte la înviere, când Satana ceruse să-i cearnă pe discipoli ca pe grâu, punând la încercare credinţa lor.

Rugăciunea lui Isus, în favoarea lui Petru, reprezintă ancora de sprijin împotriva valurilor năprasnice ce lovesc barca Bisericii, în cursul ei de credinţă spre portul desăvârşirii şi al mântuirii: „Petru, m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta, iar tu când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Lc 22,32).

Porta Fidei Imaginea folosită de Papa Benedict al XVI-lea, în Scrisoarea Apostolică „Porta Fidei”, prin care proclamă Anul Credinţei, ne ajută în parcurgerea călătoriei noastre biblice, deoarece este inspirată din Fap 14,27. Acest eveniment s-a petrecut la Antiohia, când Paul împreună cu Barnaba istoriseau Bisericii „tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor poarta credinţei”. Pedagogia lui Paul urmează indicaţia lui Isus de a-i întări în credinţă mai întâi pe discipoli, pentru ca mai apoi aceştia să o poată răspândi la toate Neamurile: „întărind sufletele ucenicilor, el îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap 14,22).

Pe lângă necazuri şi suferinţe, credinţa are şi o dimensiune a bucuriei, care dă impuls în trăirea şi mărturisirea ei, fiind izvor de energie dătătoare de viaţă. Această bucurie provine din conştiinţa că „Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine” (Lc 1,49), adică pentru fiecare dintre noi. În momentul în care cel ce crede reuşeşte să treacă de la o dimensiune comunitară la

una personală a credinţei, face trecerea de la datoria de a crede pentru a fi mântuit, la bucuria de a trăi la prezenţa Domnului, văzând şi analizând evenimentele la lumina credinţei.

Har şi voinţă Deşi credinţa îşi are izvorul în harul lui Dumnezeu, ea nu se rezumă doar la această dimensiune, ci are nevoie şi de actul voinţei, prin care se aderă la ceea ce intelectul consideră demn de a fi crezut. În alte cuvinte, credinţa are un conţinut bazat pe revelaţia lui Dumnezeu, care este manifestat atât în creaţia universului, cât şi în istoria omenirii, sintetizată în istoria poporului ales.

Acest conţinut al credinţei a devenit dar pentru întreaga omenire, căci toţi pot admira minunăţia creaţiei, însă pentru a face trecerea de la privirea pur naturală a universului la considerarea firească a actului creator, este nevoie de implicarea voinţei, ajutată de har.

Pentru aprofundarea acestui proces al manifestării divinului în natura universului şi a umanităţii, anul acesta vom străbate împreună meandrele revelaţiei biblice, lăsându-ne iluminaţi de exemplul câtorva personaje tipice, care şi-au adecvat viaţa după conţinutul revelaţiei, intrând existenţial în misterul indicibil al Fiinţei.

Personajele exemplare în credinţă au fost precedate de protopărinţii Adam şi Eva, care au dat dovadă că omul creat de Dumnezeu este în posesia acelei libertăţi ce îl pune înaintea unei alternative: a urma vocea Creatorului sau pe aceea a şarpelui (Gen 3,1-6). Fie o cale, fie cealaltă, cere „credinţă”, considerată fiind ca pe o încredinţare în cineva sau ceva.

Dimensiunea libertăţii Deci, libertatea joacă un mare rol în itinerariul de aprofundare a credinţei. Eu sunt liber să accept ceea ce îmi spune revelaţia, precum sunt liber şi să refuz că Dumnezeu se poate manifesta în viaţa mea, mai ales că Dumnezeu îmi vrea binele şi mă conduce spre binele promis.

Experienţa personajelor ce ne vor conduce în acest an ne spune că „Dumnezeu invizibil, în marea sa iubire, vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi se întreţine cu ei, pentru a-i invita şi a-i admite la comuniunea cu El” (DV 2). Pentru aceste personaje, credinţa a însemnat actul prin care au aderat la planul lui Dumnezeu, iubindu-l ca pe unicul autor al propriei lor fericiri. Actul raţional al credinţei este fundamental. Eu cred nu pentru că este absurd (Tertulian), ci pentru că este raţional (Anselm de Canterbury), adică demn de a fi crezut: cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede (Augustin). În felul acesta fac apel la har: „cred”, folosindumă şi de calitatea voinţei: vreau să „înţeleg” pentru a puq tea crede.

pagina tinerilor

ce te face fericit?

Alois Gherguţ

Speranţa

un leac care ne întăreşte voinţa

S

peranţa, un cuvânt rostit zilnic de fiecare dintre noi! Dacă ar fi să facem un inventar al cuvintelor pe care le rostim zilnic am descoperi că speranţa este pe primele locuri.

Ea reflectă anticiparea unui moment sau eveniment bun, dorit, invocat, promis sau revelat; este o aşteptare cu final favorabil.

Reprezintă un ideal urmărit, fără absolut nici o excepţie, de fiecare persoană în parte, fie începând cu cel mai înverşunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la cel mai învăţat dintre filosofi. Speranţa se află în opoziţie cu disperarea! Acolo unde se sfârşeşte speranţa începe disperarea.

Creştinismul de rit latin foloseşte mai des cuvântul speranţă, cel de rit oriental numeşte speranţa nădejde; alături de credinţă şi dragoste, speranţa sau nădejdea completează un trio fundamental al virtuţilor creştine.

Speranţa este poate unica trăire care, odată ce se instalează în sufletul omului se permanentizează. Cu alte cuvinte omul caută, doreşte lucruri bune pentru el, râvneşte permanent la ceva pierdut odinioară, dar recuperabil în viitor. Raţiunea sa nu poate accepta realitatea cotidiană dureroasă şi plină de disconfort; îşi asumă o altă realitate, transpusă în viitor şi centrată pe ideea de bine. Această anticipare sau asumare o numim speranţă şi poate fi pusă în relaţie cu acea rămăşiţă din fiinţa umană care aminteşte de izgonirea sa din grădina Edenului, de paradisul pierdut. Speranţa este dovada că omul, creatura rebelă, îşi recunoaşte limitele şi aspiră la reîntâlnirea cu Creatorul. Speranţa sau... râvna omului după fericire! Şi cum fericirea adevărată nu ne este accesibilă pe pământ, atunci ne-am creat o cale spre fericire în mintea noastră, aşteptându-ne ca în viitor această fericire

Speranţa, un cuvânt cu valenţe terapeutice, un cuvânt care întăreşte curajul, voinţa, motivaţia pentru viaţă.

să se concretizeze în realitate. Altfel spus, speranţa este un soi de recurs la împlinirea fericirii dorite de om în sufletul său.

Speranţa, un cuvânt cu valenţe terapeutice, un cuvânt care întăreşte curajul, voinţa, motivaţia pentru viaţă. Ce fac cei mai mulţi bolnavi pe patul de suferinţă?

Ce fac cei ce rătăcesc pe ape, în noapte sau în locuri necunoscute şi nu găsesc un reper? Ce face părintele atunci când copilul, plecat de mult prin lume, nu-i mai calcă pragul cu anii? Ce face copilul când se simte abandonat sau lipsit de sprijinul familiei? Ce face omul când grijile îl copleşesc? Răspunsul la toate aceste întrebări este unul singur: speră! De fapt, în toată existenţa sa, omul învaţă şi exersează conjugarea verbului a spera. În pântecul mamei copilul speră să vadă lumina soarelui. În copilărie fiecare a sperat să ajungă cineva. În tinereţe mulţi speră să fie cât mai bogaţi, să trăiască ani mulţi şi fericiţi.

La maturitate speranţa este îndreptată înspre binele şi viitorul copiilor, înspre prosperitate, sănătate şi belşug. La bătrâneţe începem să nădăjduim... Fericiţi cei cărora le mai rămâne timp să nădăjduiască!

Momentul adevărului: Credeţi în forţa speranţei? Aveţi la ce spera? Aţi căzut pradă deznădejdii? Cum aţi învins-o?

Cum îi convingeţi pe cei din jurul vostru să spere? Cum ar arăta lumea noastră dacă ar dispărea subit speranţa?

Epilog: Unii vorbesc de speranţă „oarbă”, alţii poate ajung să orbească tot sperând (este un test al răbdării pe care foarte puţini îl trec). Sunt şi unii care încremenesc în speranţă; de altfel şi spunem adesea că speranţa moare ultima; sunt poate tot atâtea feluri de a ne justifica şi a ne proteja, dar să nu uităm că singura noastră şansă este să nădăjduim împotriva oricărei nădejdi, adică să credem şi să iubim până la capăt! q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

23

pagina tinerilor

„condamnat” la fericire!

Pr. Bogdan Emilian Balaşcă

Rugăciunea: tehnică sau „cum îmi vine”?

O

k, mă adun. Mă aşez, mă reculeg. Mă concentrez, îmi propun o stare de evlavie şi... mă rog!

Cică mă rog ca să am linişte. Aşa gândesc eu, aşa am auzit că e bine. (îţi mai alungi şi tu din griji, din gândurile negative, din teamă, stres... şi te încarci cu energie pozitivă) Cică... e super!

Doar că o dăm în bară! Plecăm din start cu o impresie nenorocită: sperăm că rugăciunea este psihoterapie, o tehnică de relaxare. Este adevărat, obţii şi „pacea”, dar nu acesta este scopul rugăciunii, ci întâlnirea ta cu Dumnezeu. Oricum, e diferenţă. Pentru că relaxarea, liniştea o poţi avea şi altfel, prin alte exerciţii (prin muzică, prin sport, prin artă, reculegere...).

Fii atent: există încă de prin anii `30 ai secolului trecut, un exerciţiu, care se practică intens şi astăzi: antrenamentul autogen Schultz. Un instrument al psihoterapiei comportamentale, care te-ajută să-ţi induci o stare liniştită. Relaxarea.

Ce-ţi face practic? Păi îţi propune să te relaxezi gândindu-te iniţial că braţul tău cel drept, apoi cel stâng, devin din ce în ce mai grele. Apoi devin călduţe, tot mai calde şi din ce în ce mai calde.

Aşa şi cu picioarele, cu trunchiul,... şi cu tot ce eşti... „mai grele şi mai calde”. Şi într-un mod sublim, planificat, îţi sugerezi

24

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

o relaxare. Te simţi (pe bune) tot mai liniştit. O pace psihică inundă corpul tău. Respiri mai calm, detensionat... Ok, o tehnică admisă. Benefică, recomandată des de specialişti când eşti mai agitat, stresat, sau ai fobii, etc. Dar este altceva.

Pe când, dacă intenţionăm să ne rugăm cu motivaţii analgezice, nu facem altceva decât privăm dumnezeirea de menirea sa.

Dumnezeu nu este psiholog (nu că nu ar putea!). O ştim cu toţii, dar totuşi, ispitiţi, comitem un păcat banal: ne folosim de rugăciune să ne relaxăm. Cică: n-ai somn, repetă Doamne miluieşte. Sau eşti prea agitat, apucă-te de un Rozariu: te calmezi. Şi-aduce linişte şi pace (are efect, îţi spui) şi îţi propui să exersezi mai des, măcar când nu ai somn. Adică simulezi rudimentar un act de pietate în schimbul unui beneficiu psihologic.

E eronat. Îl sabotezi pe Dumnezeu. Şi-ţi derutezi credinţa! Substitui număratul oilor cu lucruri sfinte. Niciun progres spiritual, ci decadenţă. O analgie psihică prin imitarea rugăciunii. Mai degrabă te apuci de pictat. Te plimbi prin parc.

Citeşti o carte bună... te relaxezi mai repede, eficient, fără prea mult efort.

Dar întâlnirea omului cu Dumnezeu e diferită. Isus ne povesteşte la un moment dat de cei doi oameni, care se rugau. În templu. Unul mai relaxat, că se simţea în

regulă, iar altul tulburat căci se vedea mai păcătos. Modalitatea acestuia din urmă a fost în schimb elogiată. Pesemne, rugăciunea te cutremură, te atinge în adâncul tău. Te pune vis-a-vis de Dumnezeu. Te încântă dacă eşti corect, te cercetează, dacă simţi că ai greşit. Te face să te vezi pe tine însuţi, sincer, autentic. În dialog cu Dumnezeu. Poate te simţi banal, naiv, prozaic, obosit, cum nu te ştie nimeni. Şi totuşi îl priveşti pe Dumnezeu. Iar El, la rându-i, te priveşte. Te răscoleşte.

Te-atinge în adâncul inimii. Sau poate tace şi... te bulversează. Dar... te iubeşte.

Indiferent ce simţi sau ce gândeşti.

Eşti faţă-n faţă chiar cu Creatorul tău.

Rugăciunea nu are cum să fie „tehnică”.

Nu poate fi proces de amorţire sufletească, o contemplaţie planificată de anulare a neliniştii. Nu este scopul rugăciunii „pacea”, oricât ai auzit că este aşa. Ci conştientizarea dialogului cu Cel Preasfânt.

Abia pe locul doi vine şi pacea, dar după, ca efect ulterior, nedeclarat iniţial, şi preţuit ca har divin. Papa Benedict al XVI-lea spunea că însăşi lupta dintre Iacob şi Îngerul din noapte devine un model de rugăciune, deşi lipsit total de relaxare. Ci transpiraţie, efort. Aşa cum Abraham, când a vorbit şi a negociat cu Dumnezeu despre Sodoma şi Gomora, a formulat şi el o rugăciune. Dar nu a fost deloc mai liniştit în urma ei, ci chiar îngândurat, frustrat. De aceea Steinhardt afirma că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ. (...) La rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.

Altfel există riscul să ne fabricăm un sentiment neadecvat cu Dumnezeu. Şi ne inducem o stare de tăcere, ne aşezăm pe covoraşe sau pernuţe în capele, ornamentăm (pereţi, măsuţe), ne stimulăm emoţii calde, abundente, intonăm canoane.

Aprindem beculeţe şi declarăm că ne întâlnim cu El. Cu certitudine? Ne ajută beculeţele? (roşii sau galbene...) De fapt ne procurăm o altă tehnică de relaxare...

Indiscutabil, prin urmare, descifrăm că rugăciunea funcţionează mai puţin antropomorfic. Adică, S. Weil spunea, a te ruga de un om înseamnă o încercare disperată de a face să treacă, prin intensitate, propriul sistem de valori în mintea altcuiva. A te ruga lui Dumnezeu este opusul: încercarea de a face să treacă valorile divine în propriul suflet”. Ori, merită această posibilitate. Prin rugăciune. q

pagina tinerilor

credinţa: carte de vizită

Teodor Burnar

Depuneţi CV-uri,

dar faceţi şi o rugăciune!

C

a fiecare an, 2013 începe sub semnul speranţei, dar şi sub semnul grijilor cotidiene. Ne întrebăm şi ne frământăm, adesea în dauna prezentului, ce ne rezervă viitorul. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie „mai bine”. Însă acest „mai bine” variază simţitor de la individ la individ. Pentru unii, mai bine înseamnă o nouă maşină, un smartphone mai performant, poate chiar un partener mai „interesant”. Pentru alţii, mai modeşti, mai bine înseamnă pâinea cea de toate zilele: păstrarea serviciului, posibilitatea de a-şi plăti ratele, şi în cazurile fericite oportunitatea unei vacanţe. Nici unii, nici alţii, nu au însă nici o certitudine, ci doar iluzia sau speranţa că lucrurile vor evolua conform cu aşteptările sau previziunile. Şi în aceasta constă frumuseţea vieţii: că este imprevizibilă.

Dar, „dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale”. Viitorul nu este despre vacanţe, despre confort, despre achiziţii în gospodărie. Ci despre apropierea de Dumnezeu şi despre schimbarea vieţii. Iar fiecare moment ne oferă posibilitatea de a face lucrurile bine, de a ne transforma existenţa.

Dumnezeu nu ne aşteaptă de la 1 ianuarie, ci în fiecare clipă pe care o irosim.

Şi cum am putea să nu o irosim, mi se va spune, când viaţa este atât de stresantă? Când lucrăm 12 ore, pentru un salariu mizer care abia ne ajunge să ne întreţinem?

Când să mai avem timp de Dumnezeu când viaţa este într-o continuă alertă, când nevoile, lipsurile, cerinţele care o compun ne solicită până la extenuare fizică şi psihică? Când să mai trecem şi la biserică, în condiţiile în care trebuie să facem act de echilibru între serviciu, soţ sau soţie, copii şi relaţia cu prietenii? Cum să ne mai stea gândul la lucrurile din altă lume, când aceasta ne zdrobeşte? Cum să mai avem pace când Guvernul măreşte taxele, iar şeful tocmai ne-a anunţat că în februarie va avea loc o triere a personalului?

Sunt, pe drept cuvânt, realităţi de care ne lovim zilnic. Nimeni nu trebuie judecat, cu atât mai mult nimeni nu trebuie condamnat pentru aceste angoase lumeşti. Dar amintiţi-vă predica de pe munte. Amintiţi-vă că Cel care v-a dat viaţa, vă va da şi mijloacele pentru a o întreţine. Şi v-o spun ca un om care a fost nu doar martorul, ci şi beneficiarul dragostei şi milei Lui neţărmurite. Sfatul meu pentru voi este: depuneţi CV-uri,

Sunt, pe drept cuvânt, realităţi de care ne lovim zilnic. Nimeni nu trebuie judecat, cu atât mai mult nimeni nu trebuie condamnat pentru aceste angoase lumeşti. Dar amintiţivă predica de pe munte.

Amintiţi-vă că Cel care v-a dat viaţa, vă va da şi mijloacele pentru a o întreţine. dar faceţi şi o rugăciune! Fără ea, criză sau boom, suntem sortiţi falimentului. Întotdeauna m-am întrebat de ce toată lumea intră în „panic mode” când n-a făcut ce i-a cerut şeful, însă nimeni nu e îngrijorat că nu face ce i-a dat Dumnezeu de făcut. Pentru că, împrumutând din limbajul corporatist, mântuirea este deadline-ul suprem, pe care cei mai mulţi îl ratează fiindcă şi-au ocupat vieţile cu sarcini neînsemnate.

Mântuirea este un efort, nu de la 9 la 5, ci unul care cere ore suplimentare. Câţi oameni cunoaşteţi care rămân „peste program” pentru a medita, la ceea ce sunt, la ceea ce fac, la ceea ce oferă lumii? Şi totuşi, fără a face un pas în spate şi a ne analiza fericirea şi nefericirea, iubirile şi antipatiile, plăcerile şi viciile, şi mai ales atitudinea faţă de lipsuri şi prosperitate deopotrivă, nu ne vom înmulţi talanţii în nici un fel. Sigur că ne vom permite toate acele produse. Sigur că lumea ne va primi pe toate plajele ei şi în toate localurile ei. Dar nu vom face decât să alergăm după vânt, pentru că dorinţele, căutările, grijile, sunt o groapă care se măreşte mereu. Şi singurul care ne poate salva de aceşti lei (care ne sperie şi obsedează), ca pe Daniel, este Dumnezeu. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

25

cultură şi societate

referințe culturale

Al. Cistelecan

Catalogul preoţilor O

cercetare scrupuloasă şi - pe cât au permis documentele, multe dispărute – completă dedică profesorul Cornel Sigmirean (de la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş) preoţimii blăjene, de la întemeierea Bisericii Române Unite cu Roma până în 1948: Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948) (Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2007). Cel puţin aceasta era intenţia autorului, dar, din păcate, după cum precizează în Cuvânt înainte, „sursele documentare ne-au impus ca reconstituirea să înceapă cu anul 1806” (p. 7). Chiar şi aşa, cu un veac dispărut din documente, Cornel Sigmirean tot dă de urma a 3500 de preoţi care, zice el, „în aproape 150 de ani au ilustrat istoria intelectualităţii româneşti din Transilvania şi însăşi istoria societăţii româneşti” (p. 9). Înainte de a reconstitui catalogul preoţimii de Blaj, Cornel Sigmirean introduce câteva studii legate unitar (baza unei posibile „monografii”) şi consacrate locului şi importanţei

Blajului în istoria Bisericii Române Unite (şi nu numai), contactelor preoţimii unite cu Occidentul (prin studii la universităţi din Viena, Budapesta, Roma ş.a.) şi, fireşte, şcolilor blăjene ca atare. În totul, e o schiţă de istorie a Bisericii Române Unite. Întemeierea Bisericii Române Unite e văzută ca „o adevărată pagină de istorie europeană, integrată politicii de durată a catolicismului faţă de Biserica Răsăriteană, moment care a început la 6 iulie 1439, la Florenţa” (p. 10), odată cu deschiderea cunoscutului – şi controversatului – Conciliu. Refăcând contextul istoric şi religios al timpului, Cornel Sigmirean evidenţiază pregnant „starea catolicismului” din Transilvania secolului al XVII-lea: „ca urmare a ofensivei calvine, catolicismul era redus în secolul al XVII-lea la câteva parohii, în zona scaunelor secuieşti” (p. 14). În aceste condiţii de ofensivă protestantă (calvină, luterană şi unitariană), „acceptarea unirii reprezenta pentru elita ortodoxă românească o

modalitate de a se sustrage de sub influenţa şi presiunea calvină”, iar „oferta de unire” făcută de romanocatolici „devenea o adevărată salvare pentru ortodocşi” (p. 16). Aceasta e perspectiva în care Cornel Sigmirean valorizează actul unirii religioase, fără să facă polemici (inutile, căci nesfârşite) cu alte perspective (unele demonizând încă şi azi Unirea). De la reconstituirea condiţiilor şi termenilor Unirii, Sigmirean trece apoi la destinul ca atare al Blajului, devenit, dintr-un sătuc, „Roma ardeleană”. Cel care a stabilit reşedinţa episcopală la Blaj a fost Inocenţiu Micu-Klein (după ce primele sedii episcopale au fost Alba Iulia şi Făgăraş), care vine, în 1737, „cu doi desagi, dintre care unul conţinea cărţi” (p. 20) şi se instalează în castelul destul de ruinat. Rolul lui Inocenţiu „în istoria românilor” e sintetizat astfel: „a fost fondatorul mişcării politice” (poate chiar al conştiinţei naţionale, cel puţin în bună măsură), „întemeietorul Blajului” şi „primul ierarh român care

de Blaj a promovat trimiterea de tineri români la studii la Roma” (p. 23). Creşterea Blajului – îndeosebi din punct de vedere religios, cultural şi spiritual – e urmărită apoi, punctual, sub fiecare episcop (şi mitropolit, după 1850, când e refăcută Mitropolia iar Biserica Română Unită devine autonomă, depinzând numai de papă). Destul de repede tinerii trimişi la studii vor deveni intelectuali europeni autentici, dacă ne gândim că viitorul episcop Grigore Maior îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre Isac Newton (p. 25). Momentul de apogeu (nu doar simbolic) al Blajului (în viaţa românilor ardeleni) e atins în 1848, când „profesorii şi studenţii blăjeni” convoacă Adunarea Naţională de la 3/15 mai. După cum zice apăsat Cornel Sigmirean, „revoluţia de la 1848 a reprezentat momentul de maximă autoritate a Blajului în viaţa românilor ardeleni” (p. 29). Recunoaşterea importanţei Bisericii Române Unite, ca şi a calificării cadrelor ei în disputele teologice, e marcată de participarea mitropolitului Ioan Vancea la lucrările Conciliului Vatican I, o prezenţă activă, concretizată în nu mai puţin de trei intervenţii în cadrul dezbaterilor (p.

31). Procesul de consolidare al Bisericii Române Unite – şi implicit cel al creşterii importanţei spirituale şi culturale a Blajului – sunt urmărite până în 1948, când Biserica Română Unită e desfiinţată prin decret guvernamental.

Cu acelaşi scrupul sunt urmărite studiile europene ale absolvenţilor de Blaj, traseele academice ale acestora.

Procesul instruirii în mari universităţi europene (Viena, Roma, Budapesta), constată Sigmirean, „se va derula începând cu deceniul al IV-lea al secolului al XVIII-lea” (p. 51). Lista studioşilor e completată de trecerea în revistă a formelor de asociaţii culturale pe care aceştia le înfiinţează prin oraşele pe unde studiază (la Viena, bunăoară, la iniţiativa lui Aron Pumnul, se va

înfiinţa Societatea de lectură a teologilor români, în 1843; în 1853, tot acolo ia fiinţă un Cerc literar, care va edita revista Armonia şi va deveni mai târziu Societatea „Salba”; au făcut parte din ea Ion Agârbiceanu, Teodor Murăşanu, Alexandru Ciura, dar şi viitorul episcop Valeriu Traian Frenţiu ş.a.) (p. 55).

Rolul acestei intelectualităţi cu formaţie europeană este evidenţiat limpede: „în plan cultural, zice Cornel Sigmirean, secolul al XVIII-lea a stat sub semnul operei elitei clericale greco-catolice”, cea care „a furnizat fundamentele ideologice ale mişcării naţionale” (p. 58).

Ce-i drept, nu tuturor studenţii români le făceau impresie de mari evlavioşi; lui G. M. Obedenaru i se părea că aceştia învaţă acolo mai mult sentimentul naţional decât virtuţile creştine: „Sunt totdeauna ăi dintăi la învăţătură /…/ însă n-au devoţiune deloc, deloc. Aşa sunt feciorii de Români. Ei se cred trimişi la Roma nu ca să devină ceva mai creştini sau catolici, ci ca să devină şi mai români” (p. 62). Cine ştie de nu va fi fost o impresie justă, căci tocmai aceşti studioşi vor inventa mistica naţională şi pe cea a obârşiei latine.

Un consistent studiu e dedicat şcolilor blăjene, de la întemeierea acestora sub Petru Pavel Aron, până la suprimarea lor, în 1948. Profesori cu bună pregătire (aproape 70% dintre cei care au predat între 1754-1918 erau „licenţiaţi în universităţile din Europa Centrală şi de Vest”) (p. 78),

programă încărcată şi program sever, dar atmosferă comunională, cordială şi prietenească - aşa pare să fi fost. Cât despre baza de provenienţă a acestor alumni, prioritatea – asumată deliberat, programatic – o aveau fiii de preoţi, ceea ce a şi dus, după cum constată Sigmirean, la adevărate „dinastii” de preoţi. Nu ştiu dacă această discriminare de selecţie a ajutat pietatea şi s-a bazat chiar pe existenţa vocaţiei, cum pretindeau eforii şcolilor. E mai degrabă de presupus că vocaţiile nu merg chiar drept pe linie genetică şi că, încetul cu încetul, harul a fost înlocuit de meserie. De altminteri, Sigmirean nu uită să menţioneze că mulţi absolvenţi „în speranţa găsirii unei parohii mai bune, mai bogate, îşi amânau momentul hirotonirii” (p. 88), făcându-şi de lucru prin Blaj şi aglomerând, desigur, anticamera mitropolitană. Un oarece comportament de sectă se instalează, trebuie să recunoaştem, de vreme ce tinerii preoţi erau îndemnaţi să-şi ia preotese tot din rândul familiilor de preoţi grecocatolici (altfel erau amendaţi). Dincolo însă de această tendinţă de „cerc închis”, cam sectară, preoţimea ieşită de la Blaj şi-a îndeplinit, după cum dovedeşte şi Cornel Sigmirean, misiunea, atât pe cea spirituală, cât şi pe cea culturală.

Că era vorba de o mică armată spirituală în acţiune se vede limpede din listele – impresionante – documentate de cercetarea lui Sigmirean. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON noiembrie-decembrie 2012

27

cultură şi societate

Arta mozaicului

adrian popescu

Mozaicuri religioase de valoare

28

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

S

pre finele anului, maestrul Marko Rupnik, artist preţuit nu doar pentru capodopera sa, decorarea capelei vaticane „Redemptoris mater”, ci şi pentru mulţimea mozaicurilor, lucrate împreună cu devotata şi priceputa sa echipă, în lumea întreagă, a revenit la Cluj. Dacă I.P.S. Bartolomeu îi solicitase acum câtva timp, decorarea bisericii „Schimbarea la faţă”, construcţie relativ recentă, din 1990, iar teologul şi artistul reuşise să realizeze în această primă etapă absida altarului central, lucrările s-au reluat, recent, aşa cum fusese, de altfel, dorinţa expresă, exprimată în testament, Mitropolitului Bartolomeu. Cei 24 de membri ai echipei, coordonate de preotul italian, de origine slovenă, Marko Ivan Rupnik decorează, de astă dată, pereţii navei centrale, realizând o impresionantă compoziţie, unde naşterea Mântuitorului şi Crucificarea stau faţă în faţă. Este de fapt o perspectivă pur teologică, prin intermediul artei sacre, a transfigurării întregii creaţii, a lumii, prin venirea lui Isus printre noi, El luând chip, carne omenească. În peşteră, deci în umilinţă şi în adânc întuneric, figurat printr-un negru compact, vine pe lume Cristos, în sânul Fecioarei Maria, prezentată culcată, cu faţa la noi, aşa cum apare şi în icoanele bizantine. Pruncul divin este vulnerabil, încă de-acum, cum poate constata privitorul mozaicurilor - El apare înfăşurat în scutece albe, care-i sunt Celui abia născut şi viitorul linţoliu, vesmânt funerar. Leagănul e un sarcofag, cum spunea maestrul Rupnik, explicând credincioşilor ideile viguroasei lui lucrări artistice,

apreciate elogios de I.P.S. Andrei, mitropolitul şi arhiepiscopul actual, care a binecuvântat efortul nobil făcut spre Gloria lui Dumnezeu. Prin aceste lucrări de artă, Apusul şi Răsăritul se apropie, a remarcat ierarhul ortodox, iar opera lui Marko Ivan Rupnik are un caracter de unicitate, o dată pentru că aparţine unui autor din altă confesiune, apoi, pentru că nicăieri în cuprinsul României nu mai avem asemenea mozaicuri executate de echipa lui Marko Rupnik. Mozaicul, păstrând ceva din atmosfera de taină a primului mileniu creştin, foloseşte multe sugestii ale stilului bizantin, dar şi a celui romanic, cum amintea maestrul Rupnik. Poate, de aici familiaritatea credinciosului cu scenele sacre, regăsirea unui limbaj comun, cel aparţinând Bisericii Una. Răstignirea Domnului, figurată pe peretele drept, unde auriul mozaicurilor abundă, ne înfăţişează Crucea pe care-I pironit Isus, un trup curat, strălucitor, luminos, fără (cum menţiona artistul) a fi purtătorul sfintelor răni. Transfigurarea s-a produs deja, a lucrat deja în profunzimea materialităţii lumii, lumina copleşeşte păcatul.

Iată, ne spune artistul, Mântuitorul, prin Învierea Sa, ne-a redat luminii, Crucea „blochează”, numai arginturi, cu axul ei orizontal, gura cu dinţi a Fiarei, să poată fi scoşi din hăuri, din Sheol, protopărinţii noştri, Adam şi Eva. Ca în icoanele Bizanţului, mâinile Domnului Nostru Isus Cristos prind cu tărie încheieturile celor doi, salvându-i, salvând tot neamul omenesc. La Voroneţ, pe peretele dinspre vest, fresca binecunoscută, cu Judecata de Apoi, respiră tensiunea cumplită a

aceluiaşi moment epic, iar gura Fiarei are ceva la fel de cumplit. Tradiţia mozaicurilor rafinate din bizantina Ravenna transpare, uneori, discret, probabil se simte şi ceva din lecţia, perfect asimilată, a marilor mozaicuri din bisericile romane, dar e un spirit nou, aici, al lumii contemporane.

Adică o marcată economie de mijloace decorative, servind ideea teologică, nu decorativismul, o sobrietate care esenţializează compoziţia. Nu insist asupra altor scene secundare, pe coloana din stânga, de exemplu, unde „Corabia lui Noe” e tratată ingenios, holomeric, am zice, sau prezentarea „Ospăţului ceresc”, mozaic parcă transparent, aflat deasupra intrării.

Mozaicul bisericii din inima Transilvaniei ne descoperă o adevărată teologie în veşmântul artei lui Rupnik.

Ansamblul din biserica „Schimbarea la faţă” devine o laudă a Transfigurării universului. Actul Naşterii Domnului, în trupul preacurat al Sfintei Fecioare, sensul izbăvitor al supliciului Crucii, urmat de minunea Învierii, cea care luminează moartea, o supune, sunt magistral imaginate. Rupnik este un artist, cu adevărat, inspirat, ajutat de har, un maestru al mozaicului religios modern, fondând o dinamică Şcoală ecumenică de artă a mozaicului religios, la „Centrul Ezio Aletti” din Roma.

Un pedagog, un maestru al unei echipe eficiente, excelent organizate, unde raporturile sunt fraterne. Un om talentat acest iezuit energic, i-am văzut „cartoanele”, schiţele trasate cu o mână fermă, un entuziast lucid, l-am văzut sus de tot, pe schele. Pe scurt, un credincios dăruit total slujirii lui Dumnezeu, prin arta mozaicului. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

29

cultură şi societate

Destine

Nicolae Prelipceanu

N

Bârnoi

imeni în afară de mine nu mai ştie, azi, acest nume. Nimeni, în afară de mine, nu are cum să-şi mai aducă aminte de acest om. Deşi, poate, şi alţii au ştiut cândva de el. Cândva. Şi totuşi el a existat, a făcut, cum se spune, umbră pământului, cândva, foarte demult, în anii primului război mondial şi imediat după, probabil. Şi nici eu nu ştiu exact când a trăit. Pot circumscrie o mică parte din viaţa sa, după indicii tot mai îndepărtate, deşi, în aparenţă, precise.

Bârnoi era slugă la casa bunicilor mei dinspre tată, pe care eu nu i-am cunoscut. În satul Horodnic, aproape de Rădăuţi. Nu mai ştiu nici dacă e vorba de Horodnicul de Sus sau de Horodnicul de Jos, am şi fost mustrat odată de tatăl meu, pentru că numisem într-o carte exact celălalt sat decât acela unde se născuse el. Aş putea căuta cartea şi să aflu exact despre care Horodnic e vorba.

Dar mai are astăzi vreo importanţă asta pentru a-l identifica în vreun fel pe omul de demult numit Bârnoi? Nu avea rude, nu avea pe nimeni, locuia undeva, probabil în şura familiei bunicilor mei, vara, şi iarna, cine ştie unde, mai prin casă, poate, cum stăteau pe atunci slugile şi pleca dimineaţa, ca toţi ţăranii, la muncile câmpului, după sezon. Ceea ce îmi aduc aminte din relatarea tatălui meu este că Bârnoi primea dimineaţa, de la bunica mea, mâncarea pe toată ziua, de

Ceea ce m-a uimit la el şi m-a făcut să-i reţin numele, pe care sunt sigur că nimeni pe lumea asta nu i-l mai reţine, a fost faptul că mânca o singură dată pe zi şi nu mai avea nevoie de altă hrană până a doua zi dimineaţă.

30

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

dimineaţă, de prânz şi de seară, care-i erau, cele două din urmă, pregătite să fie luate cu el, acolo, la câmp. Ei bine, Bârnoi mânca tot, pe loc şi pe urmă îşi vedea de treabă toată ziua, fără să mai aibă nevoie de hrană. Probabil bea apă.

Bârnoi bea apă. Mi-l închipui pe acest om fără vârstă, în anii copilăriei tatălui meu, oprindu-se din treabă doar pentru a bea apă, acolo, pe câmp, în Bucovina.

Ceea ce m-a uimit la el şi m-a făcut să-i reţin numele, pe care sunt sigur că nimeni pe lumea asta nu i-l mai reţine, a fost faptul că mânca o singură dată pe zi şi nu mai avea nevoie de altă hrană până a doua zi dimineaţă. Nu se mai încurca în amănunte, în lucruri care l-ar fi împiedicat de la treaba lui de-acolo, de pe câmp, termina o dată pentru 24 de ore cu această îndatorire omenească. Mai târziu, abia, când tatăl meu nu mai era, mi-am dat seama că povestea lui e alta. E trecerea aceea prin lume, aşa, fără urme. Şi m-am hotărât să-i fiu eu urma, să-l ţin eu minte, măcar cât mai sunt şi eu pe aici, pe deasupra. Nu e mult, e foarte puţin chiar, dar tot e ceva mai mult decât o uitare de beton, aşa cum se aşternuse ea până atunci. Pentru un om care, sunt sigur, nu a beneficiat (?) de un mormânt cu lespede de beton, ca oamenii bogaţi de azi şi chiar de ieri.

Asta era lespedea lui, betonul, uitarea.

Atâtea fiinţe umile uităm în drumul nostru prin viaţă spre nu se ştie ce, sau se ştie dar, din superstiţie, nu se pronunţă, uite că eu n-am să fiu superstiţios, spre moarte, da, întracolo! Şi lăsăm în urma noastră atâtea cadavre de fiinţe care ne-au fost o clipă dragi, îngropate în uitare uneori încă înainte de moartea lor, ca să nu mai vorbesc de a noastră. Şi aici, prima fiinţă care-mi vine în minte e câinele Haiducu, cel care mi-a luminat prima copilărie, cea analfabetă, la Babadag, părăsit acolo din cauza vremurilor şi a unei mutări forţate în cealaltă parte a ţării. Suferinţele lui fără mine şi fără

toţi cei cu care se obişnuise şi de care se ataşase mi le închipui mereu şi mi le-am reamintit văzând, demult deja, filmul acela japonez cu profesorul universitar şi câinele rămas de izbelişte după moartea prematură a stăpânului său. Dar sunt atâtea altele, mult mai trecătoare, care ne-au făcut fericiţi pentru o clipă, deoarece mai mult nu se poate şi despre care chiar nu ne mai amintim nimic, nici măcar că au fost!

Dar sunt atâtea zile care ar trebui să fie păstrate în amintire şi care se şterg cu viteza celor care vin, pentru totdeauna...

Odată, tot demult - de la un timp, tot ce s-a petrecut în viaţa ta e demult, iar prezentul nu e decât un demult care vine - fiica mea, copil, mi-a spus „când o să mai vină ziua asta...” nu ştiu ce o să facem şi a trebuit să-i explic pe-ndelete că ziua asta n-o să mai vină, o să mai fie, desigur, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică, dar ziua asta, adică aceea, nu, niciodată ea n-o să mai vină. Sau poate a spus „când o să mai vină anul ăsta”? Vedeţi, am şi uitat. Nu ştiu dacă a înţeles atunci, acum nu mai contează dacă ştie, toţi ştim; şi la ce ne foloseşte?

Bârnoi, un nume care ar trebui să mai figureze, poate, în registrele de la biserica satului unde a fost botezat.

Dacă a fost botezat, dacă a avut vreodată pe cineva apropiat, dacă a avut vreo mamă, vreun tată, vreun frate, vreo rudă apropiată... Nu voi putea găsi niciodată acel registru, pentru că nu ştia nici tatăl meu, copil când era Bârnoi prin ograda lor, pe urmă bunicul meu a murit prematur şi totul s-a risipit, astfel încât nu ştiu dacă nu cumva şi Bârnoi va fi avut soarta tristă a lui Haiducu, cel de la Babadag şi cât va mai fi putut să muncească şi ce se va fi întâmplat cu el pe urmă, vezi destinul doicii din Trei surori a lui Cehov...

Soarta fiinţelor umile nu contează pentru cei care scriu istoria. Explicabil, de altfel: cine ar putea să înregistreze toate bilioanele de fiinţe care s-au

perindat deasupra acestui pământ, care i-au făcut o scurtă vreme umbră şi s-au retras apoi fără a lăsa urme. Există o zonă, aceasta, la care mă refer acum, în care trebuie să laşi musai urme, să rămână ceva după tine. De ce să rămână, de ce să te ţină cineva minte? Că, oricum, memoria lumii e scurtă, chiar foarte scurtă, iar secolele devin clipe, aşa cum sugerează undeva şi poetul.

Pentru că asta dă un sens vieţii? Aş.

Sunt atâtea fiinţe umile, mulţumite cu viaţa lor, pe care şi-o duc aşa cum le-a fost dat sau cum pot şi nu râvnesc la mai mult (dar e a fi ţinut minte mai mult?) şi pentru care acesta e sensul vieţii...

M-am gândit uneori la singurătatea teribilă a lui Bârnoi, acolo, pe câmp, unde-şi vedea de treburile lui pe pământul stăpânilor săi. Nu şi-a cântat-o în versuri potrivite şi probabil nici în cântece, pentru că, îşi amintea tatăl meu, era un om ursuz, care nu vorbea mult, dar avea putere, era în stare să muncească o zi întreagă fără să obosească. Şi poate că şi ridica singur în spate o căruţă, ca Jean Valjean, deşi nu a avut destinul acestuia din urmă.

Eu n-am trăit la ţară, de fapt am trăit o vreme, dar n-am avut „câmp” unde să trebuiască să mă duc dimineaţa şi de unde să mă mai întorc seara.

Am fost pe câmp, la cules spicele rămase după seceriş, cu clasa (întâi, a doua, a treia?), demult, la Crasna, în Sălaj, într-una dintre verile anilor ‘49 – ‘51. Îmi amintesc de atunci doar copacii înalţi care se vedeau, departe, la orizont, pe câmpul toropit de arşiţa verii. Aşa că nu-mi pot reprezenta precis ce şi cum făcea Bârnoi la câmp, ştiu doar aşa, teoretic, săpa, prăşea, secera, semăna, după anotimp şi lună. Ştiu că majoritatea oamenilor trec prin această lume fără să lase urme şi ştiu, cum spuneam, că aşa e mai bine.

Dar parcă sunt mai sigur pe mine dacă ştiu că, odată, foarte demult, a existat şi Bârnoi în spatele meu, acolo, departe, în Horodnicul de Jos. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

31

cultură şi societate

temeiuri psihopedagogice

Constantin Cucoş

Importanţa educaţiei de dincolo de uşa clasei În acelaşi timp, se valorizează şi experienţe anterioare ale elevilor, realizându-se un continuum educaţional bazat pe cumulare şi extindere permanentă a experienţei.

32

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

E

xistenţa şi manifestarea omului ca om se datorează educaţiei. Nimic din ce este, devine sau întreprindere o persoană nu este posibil dacă nu a pre-existat în subsidiar (şi) un fundament sau o intenţionalitate paideică.

Suntem un rezultat nu numai al unui „joc” ce ţine de natură, al unor forţe mai mult sau mai puţin descriptibile sau recunoscute, ci şi al determinărilor sau confluenţelor unor medii educaţionale. Omul învaţă să se comporte în modul lui specific de a fi din mai multe pricini (pentru el, pentru cei de lângă el, pentru societate) şi prin intermediul mai multor instanţe (familie, şcoală, biserică, grupul de prieteni, comunitate, structuri asociative etc.). Cel mai mult se crede că se achiziţionează prin şcoală – instituţia abilitată de comunitate să facă aşa ceva. Este adevărat, dar nu trebuie desconsiderate alte situaţii sau medii care acţionează dincolo de sala de clasă.

Una dintre noile topici care valorifică potenţialul educogen al altor prilejuri educativ este surprinsă de conceptul (şi realitatea din spatele lui) de outdoor education. Educaţia outdoor este cea care începe dincolo de uşa clasei şi se consumă în drumeţii, excursii, incursiuni în lumea reală (pădure, cartier, parc, centru cultural, comercial, industrial etc.) şi care este conexată la conţinuturile şcolare, fiind un mediu de explorare, de aplicare, de punere la probă sau experimentare a unor cunoştinţe stipulate prin programa şcolară. Această ipostază a formării a luat un avânt deosebit, dispunând şi de o consistentă literatură în domeniu, ca şi de o practică pe măsură, în ţări precum Suedia,

Danemarca, Norvegia, Finlanda. Pe lângă aportul cognitiv, un astfel de cadru şi suport educaţional asigură o dezvoltare personală şi socială a elevilor, o exersare a potenţialului lor senzorial şi voliţional, o intensificare a activităţii colaborative. Mediul înconjurător devine şantier de aplicare a cunoştinţelor sau arenă de descoperire a noi probleme a căror rezolvare se poate face fie la faţa locului, fie în perimetrul sălii de clasă. Abordarea invocată privilegiază activismul metodic, spiritul de iniţiativă şi atitudinea antreprenorială, transdisciplinaritatea şi integrativitatea dintre teorie şi practică.

Un astfel de context scapă rutinei sălii de clasă iar activităţile de învăţare capătă un caracter mai atractiv şi mai aplicat. Profesorul însă trebui să „identifice” şi să „vadă” noi resurse de învăţare, să selecteze prilejuri de viaţă pentru a le compatibiliza cu valorile curriculare (teoretice sau nu) induse de parcurgerea programei şcolare (de pildă, să înveţe adjectivele specifice primăverii în grădina şcolii, să desluşească fracţiile pe terenurile din marginea satului, să depisteze linii şi stiluri arhitectonice în gospodăria unui localnic). Nu orice motiv dinafara clasei poate fi speculat şi folosit din punct de vedere educaţional. În cazul în care „escapada” capătă dimensiuni

mai mari (mai multe zile, una după alta), aceasta trebuie atent pregătită şi planificată, presupune cheltuieli suplimentare, eforturi de adaptare.

Din punct de vedere didactic, un astfel de context se bazează pe metodele cunoscute care vor fi adaptate şi exersate în raport cu date mult mai concrete, mai aplicate, mai complicate. Învăţarea outdoor nu înseamnă doar un nou loc al învăţării; ea presupune o schimbare de optică, o inedită filozofie de acţiune, o nouă instrumentalizare şi perspectivă asupra învăţării, o permisivitate ridicată pentru achiziţia experienţială şi prin punerea în situaţie. În acelaşi timp, contextul învăţării outdoor are influenţe pozitive asupra stării de sănătate a copiilor, dezvoltă agilitatea şi spiritul de aventură, conduce la bucurii şi satisfacţii de învăţare pe aliniamente noi, deseori nonconformiste, antrenând (şi) elevi care altfel se caracterizează prin comportament indiferent, blazare sau rebeliune. În acelaşi timp, se valorizează şi experienţe anterioare ale elevilor, realizându-se un continuum educaţional bazat pe cumulare şi extindere permanentă a experienţei. De-localizarea lecţiei, prin „consumarea” ei dincolo de pereţii clasei, poate deveni profitabilă şi pentru educator, acesta fiind mereu provocat să fie atent la valenţele educogene ale

mediului înconjurător, identificând corelate sau suporturi ale învăţării din sala de clasă. Se acreditează într-un fel ceea ce John Dewey intuia demult că experienţa este stimul pentru formare, temei şi rezultat al ei. Cunoaşterea izvorâtă din acţiune şi problematizare conduce la o reconstrucţie permanentă a experienţei, la rafinarea şi maturizarea ei. Cunoaşterea nu este statică, ci devine o realitate ce se „face” permanent în contact cu noile date ale experienţei.

Educaţia din şcoală rămâne sărăcită dacă nu este complementată de ceea ce se poate adăuga dinafara perimetrului ei; ceea ce apare pe „lângă” şcoală trebuie luat în serios, convertit, preluat şi asumat în cunoştinţă de cauză şi pe autentice temeiuri psihopedagogice; acest „rest” trebuie pus în „rost”, adică transformat în suport, sursă de motivare şi expansiune a învăţării.

Educaţia de tip outdoor nu eclipsează educaţia din sala de clasă, ci îi imprimă o altă demnitate şi consistenţă. Este o formă de stimulare şi „împlinire” a ei, prin extensiuni, aplicaţii, prefaţări de noi căutări. O şcoală inovativă va prelua şi integra, în modul ei specific, astfel de situaţii, le va face aliat, sursă de revigorare, de întărire, de extensiune a ariei ei de acţiune. Şi asta, pentru binele şcolii şi al celor care intră în ea, deopotrivă! q

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

33

cultură şi societate

centrul social “SF. Anton”

Giulia Cananzi

A renaşte la Roman Zi de zi, tot mai dificil, multe sunt fronturile şi resursele tot mai limitate, şi totuşi privind această realitate franciscană cu ochii trecutului, chiar şi puţinul care se face pare un miracol.

34

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

A

zi este o zi de sărbătoare pentru Adrian care împlineşte 5 ani. Mama l-a sunat din Italia şi a spus că va veni curând. Au ajuns şi dulciurile sale.

Adrian trăieşte în Roman, în regiunea moldavă a României, împreună cu doi frăţiori şi tatăl, care şi-a pierdut piciorul excavând într-o mină din Petroşani. Mama, Crina, este menajeră într-un oraş din Nordul Italiei. „Par fericiţi, dar dacă intri în profunzime există o tristeţe care rămâne în tăcere” afirmă părintele Emilian, unul din fraţii franciscani conventuali care lucrează în Centrul Social Sfântul Anton, care a luat naştere din ruinele unei vechi ferme comuniste iar astăzi dedicat carităţii, în oraşul Roman. „În Centrul nostru primim mulţi copii care suferă de lipsa părinţilor, emigraţi în străinătate pentru muncă. Facem cum putem mai bine, dar ştim foarte bine că un copil fără mamă este dezorientat, înfricoşat, singur”.

Altă faţă a medaliei este sărăcia celor care rămân în ţară cu slabe perspective de muncă. Precum Maria, oligofrenă, care are mulţi copii, trăieşte într-o

cameră, numai din pensia de 500 de lei pe lună. Sărăcia are multe feţe, o ştiu foarte bine părintele Emilian şi confraţii săi, însă când sunt implicaţi copiii, devine într-adevăr dificil de suportat. De aceea printre preferaţi sunt cei mai mici, cei pentru care Fundaţia Umanitară Pacea, emanată de la Sfântul Anton – instituită în 2000 de către Fr. Roberto Peretti, cu sprijinul Caritasului Antonian de la Padova –, a înfăptuit în decursul anilor, zeci de iniţiative de ajutorare: de la bunuri de primă necesitate la cantină socială, de la încurajarea de a nu abandona şcoala la formarea profesională, de la îngrijire medicală la îndrumare psihologică.

O istorie împărtăşită Zi de zi, tot mai dificil, multe sunt fronturile şi resursele tot mai limitate, şi totuşi privind această realitate franciscană cu ochii trecutului, chiar şi puţinul care se face pare un miracol. „În ’89, când a căzut comunismul, aveam 13 ani – povesteşte părintele Emilian –: se asculta pe ascuns radio Europa Liberă şi visam la Occident.

Catolicii nu puteau să profeseze credinţa lor, dar bisericile erau pline duminică de duminică, lumea se ruga şi în casă; pentru noi copiii, uneori era plictisitor, dar pentru părinţi era o rază de lumină, speranţa că Dumnezeu nu ne abandonase”. Libertatea în cele din urmă a venit, dar nu a fost fără durere. „În Roman au fost multe industrii, dar toate erau raţionalizate: pâine, ulei, făină, zahăr. Odată cu prăbuşirea regimului, s-au închis fabricile şi s-a trecut de la raţiile alimentare, puţine dar sigure, la a începe totul de la zero”. A fost un şoc de nedescris din cauza căreia mulţi s-au pierdut, în timp ce cei mai întreprinzători au căutat norocul în străinătate. „Nu am fost pregătiţi, după patruzeci de ani de comunism, să mergem pe

picioarele noastre. Am dorit libertate, dar nu ştiam de unde să începem”.

Un şoc care nu a afectat, cu toate acestea, fraţii români, precum părintele Pătraşcu, părintele Albert, părintele Demeter, rămaşi foarte puţini, după lunga iarnă comunistă: „Credeau că erau la sfârşitul misiunii lor – îşi aminteşte părintele Emilian – însă au devenit drojdia Bisericii Catolice în acest oraş şi în celelalte din Moldova. După ce a trecut prigoana regimului, au îmbrăcat din nou sutana, au mers în întâmpinarea oamenilor, au deschis mai multe opere de caritate şi un institut teologic.

A fost o renaştere. Noi fraţii mai tineri suntem fructul acelei perioade”.

Oraşul Roman, la fel ca alte oraşe din România, are astăzi, odată cu intrarea în Europa, o discretă dezvoltare economică, dar în unele cartiere, binecunoscute de confraţi, rata şomajului este încă ridicată, părinţi sunt emigranţi, deseori lăsând bătrânii şi copii acasă. Cei mai marginalizaţi sunt copiii rromilor: „Ei trăiesc izolaţi în patru grajduri mari, împărţite în camere mici, la trei kilometri de oraş, fără apă curentă, canalizare şi încălzire. Două sute de familii condamnate la sărăcie, împreună cu numeroşii lor copii. Riscul este ca aceşti copii să părăsească şi şcoala, singura şansă de a se salva. În acest scop am creat un serviciu de transport şcolar, un cabinet medical şi o capelă”. Angajamentul fraţilor merge mai departe până în satele din împrejurimile oraşului, unde criza economică europeană mistuie fragilitatea economică familiară. „Le ducem ajutoare materiale – ne spune părintele Emilian – dar cel mai mult încurajăm părinţii să îşi trimită copii la şcoală”.

Nu există niciun proiect pentru copiii şi familiile sărace în ultimii zece ani în care Caritasul Antonian să nu fi colaborat. Ultimele două proiecte,

privesc restaurarea unui grajd şi punerea în funcţiune a unei mici ferme de vaci pentru lapte. „Acestea ne-au ajutat să aveam mai multe resurse pentru proiectele noastre de caritate, de a crea câteva locuri de muncă (la Centrul Caritas avem şi o mică făbricuţă de bolţari) şi de a îmbunătăţi traiul celor mai sărace familii”.

A miza pe tineri Dintre proiecte, ultimul început este asistenţa psihologică pentru copii şi adolescenţi: „Am deschis trei puncte de consultanţă: unul în centrul nostru, unul în oraş şi unul la şcoala de stat, cu rezultate foarte bune”.

Asupra adolescenţilor fraţii investesc foarte mult: de la proiecte de alfabetizare pentru cei care au depăşit vârsta de a merge la şcoală până la cursuri profesionale: „adolescenţii sunt aceia care riscă cel mai mult să cadă în deviere şi neadaptare – explică părintele Emilian –, dar sunt de asemenea cei de la care foarte uşor se pot obţine rezultate foarte bune: e de ajuns să-i faci să înţeleagă că în spatele nostru este foarte multă lume care se angajează sa-i ajute”.

Multe mai sunt încă de făcut, dar deja operele sociale ale fraţilor din Roman sunt o reţea de servicii integrate, mereu mai profesionale, care dă de muncă unor laici şi care colaborează eficient cu instituţiile din teritoriu. O oază unită care demonstrează că schimbarea este posibilă. Un spaţiu de noutate care alimentează visele: „Odată – încheie părintele Emilian – era o expresie: Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta. Chiar dacă istoria recentă a luat-o în altă direcţie, eu visez ca în viitor, românii să rămână în România şi ca această splendidă ţară să poată într-o zi să îmbrăţişeze proprii copii împrăştiaţi în lumea întreagă”. o

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

35

cultură şi societate

artă-tehnică

Gheorghe A.M. Ciobanu

Rozeta vitraliu, popas cer-pământ D

acă lectura-citită cultivă, artistic, o viziune orizontalică, iar muzica şi scena, una liniar-spaţialică, alte arte, incipient, sculptura şi coregrafia, dar, mai ales, arhitectura visează şi realizează evadarea spre înălţimi.

Ultima, saturată, parcă, de alveolele subpământene ale peşterilor, a pornit, de îndată, pe verticale curajoase, de la turle şi domuri, la zgârie-nori şi chiar cer. Expansiunea liniară concordantă cu un axis mundi gravitaţional, e raţiunea de a fi dintotdeauna. Zidirea în sine, geometria uşilor şi ferestrelor, colonadele şi etajarea multiplă, toate demonstrează că arta Meşterilor Manole e acea a zborului spre cât mai sus.

Nevoia de echilibru, de stabilitate, de rămânere a omului, a cerut şi prezenţa orizontalei.

Arhitectura a avut grijă, întotdeauna, de acest metabolism al retinei. Trepte şi brâie, cornişe şi capiteluri, ziduri alături de turn, toate au condus la o artă armonioasă şi în sus şi pe părţi, concordante la f irul cu plumb şi cumpăna cu bula de aer. Abaterea de la ele, duce la neliniştea provocată de Turnul din Pisa sau de mult-ornamentaţia Bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.

Dar, setea lui Icar a fost, întotdeauna, mai mare decât mirajul lacurilor de munte. Spre sus şi totul spre sus. Domul din Köln se pierde spre cer, iar cel din Milano se înconjoară cu mii de statui, toate în picioare, şi cu sutele de falduri, la hainele prelungi. O contracarare simetrică, vertical-centristă, a Legii gravitaţiei pe Terra. Alăturatele componente

36

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

orizontalice rămân coexistente, dar nu şi determinante. O desfacere de aripi care, de la un stil la altul, se-nalţă tot mai sus. Doar candelabrele aşteaptă, împodobite festiv, să se contopească, într-un viitor fantomatic, cu adâncul.

O disproporţie ce neliniştea, mereu, retina. Se dorea armonia tendinţelor.

Mai ales, la zidirile de proporţii –

catedrale, cetăţi sau castele. Şi astfel, apare circularul şi sfericul, acele ferestre rotunde, Rozeta, fie în alb, fie vitralii. O structură deosebită, lipsită de visele unui Icar sau Dedal şi care

reţine privirea oricui, estompânduse, astfel, prea multul ortogonalism.

De aceea, poate, şi astăzi, cubismul arhitectonic se punctează cu câteva picături de ferestre rotunde.

Orice Rozetă conduce privirea spre centru, mai ales la aceea a vitraliului, care oferă ochilor şi o receptare epicocromatică în mozaic. Se pare că fuga spre centru satisface o năzuinţă primară adâncă, aceea de a te întoarce la tine, din infinit la unul. Şi Rozeta posedă în ea acest har. Contrastul dintre evadare şi închide poarta are tensiunea cea mai mare atunci când e trăită în interiorul unei catedrale.

Ave Rozeta… Dar, cu vulcanismul verticalelor şi cuminţenia orizontalei, ce facem? Ele alcătuiesc sufletul arhitecturii. Şi fiinţa umană e duală, vrea şi evadarea, dar şi Rozeta, ca loc geometru median. Se pare că arta contemporană a zidirii aduce viziuni noi. Să amintim, astfel, pe noul sixtin, Gaudi, care, în neterminată sa Catedrală din Barcelona – Sagrada Familia – prefigurează formula unor verticale dinamice, vibratile, prin care elansările construcţiei sunt celeste, dar şi lângă noi.

Astfel de modele, diverse şi multiple, s-au afirmat, de curând, în multe zidiri, ajunse vedete pe toată planeta. Deocamdată ca hemisferă. Dar mâine? Arhitectura sferică? Clădiri şi oraşe globulare?

Catedrale suspendate sau călătoare?

Dar până mâine să trăim şi să retrăim întruchipările lui astăzi şi ale lui ieri. Această artă-tehnică, pornită de la cavernă şi ajunsă la zbor. q

mulțumesc, sfinte Anton!

Cornel Boanta, Bistriţa!

Mulţumim că în Bucovina se păstrează credinţa în Dumnezeu şi mulţumim pentru cei care se îngrijesc de asistenţa noastră spirituală.

Aici un grup de pelerini din 2010 la Cacica. Mulţumiri ocrotirii Sfântului Anton!

Familia Ciceu, Luizi-Călugăra! Sfinte Antoane, tu ai avut o inimă iubitoare față de familia noastră. Primește recunoștința noastră și vrem să contribuim cu slabele noastre puteri la răspândirea Împărăției lui Dumnezeu.

Ajută-ne în continuare ca viața noastră să fie demnă de niște adevărați creștini, și niciodată să nu uităm de binefacerile pe care le-am primit prin tine.

Cristian și Celina Doboș, Bacău. Îți multumim Sf. Antoane că ne binecuvântezi familia, munca, dorințele și pe cei dragi ai noștri. Noi credem că tu ne ajuți ca noi să creștem în credință. Îți mulțumim că ne ești alături în nevoi.

Mulțumim sf. Anton și pentru cei doi copii minunati: Paul și Ștefan.

Familia Țâmpu, Luizi-Călugăra. Îți mulțumim, Sfinte Antoane pentru tot ajutorul pe care ni l-ai oferit de-a lungul anilor, precum și pentru binecuvântările pe care tu ni le-ai mijlocit de la Dumnezeu; te rugăm ne fii alături și în anii ce vor urma pentru a transmite și altora iubirea pe care am primit-o.

Apariție la Editura Serafica:

Jean-Louis Saka, Vechiul Testament.

Pe înțelesul tuturor. Preț: 10 lei

provincia franciscană

sicilia franciscanĂ

Pr. Francisc Lucian Ghervase

Franciscani români la Alcamo A

ceste cuvinte adresate de către Cristos apostolilor săi, de a merge în toata lumea şi de a predica evanghelia la toată făptura, au avut un ecou important în viaţa şi în istoria Bisericii şi, cu siguranţă, şi în viaţa Sfântului Francisc din Assisi fapt evidenţiat de altfel şi în regula sa. Şi astăzi, cu toate că trăim timpuri diferite, acest spirit misionar promovat de regula sărăcuţului din Assisi reuşeşte să fie mereu actual, fapt atestat de prezenţa multor fraţi misionari în diferite colţuri ale lumii, misionaritatea fiind de altfel una dintre caracteristicile esenţiale ale carismei franciscane. Printre aceste prezenţe în diferite „colţuri ale lumii” ale Fraţilor Minori Conventuali ce aparţin de Provincia

38

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

„Sfântul Iosif ” din România se numără, din 2011, şi un mic orăşel din Sicilia şi anume Alcamo.

La începutul acestui articol despre prezenţa fraţilor franciscani în Alcamo, doresc să descriu în puţine cuvinte istoria acestui oraş superb din Sicilia.

Alcamo se situează la 40 de km de Palermo şi a fost fondat între anii 9021091 de către sultanul Melek Alcamek, de unde provine de altfel şi denumirea acestui oraş1. Populaţia era formată până la venirea împăratului Frederic al II-lea, Cf. REGINA V., Profilo storico di Alcamo e sue opera d’arte dalle origini al sec. XV, Trapani MCMLXXII, p. 20 in ROTOLO F., La Chiesa di S. Francesco d?Assisi in Alcamo, Palermo 1977, p. 1.

1

în anul 1091, doar din musulmani saraceni. Însă, sub dominaţia aceluiaşi împărat, intervine o schimbare foarte importantă pentru istoria acestui oraş.

Din cauza unei rebeliuni a saracenilor împotriva împăratului Frederic, saraceni au fost expulzaţi din cetate, aceasta fiind repopulată cu creştini veniţi din cetăţile învecinate. Astfel, cu trecerea timpului mai precis spre sfârşitul secolului al XIV-lea, Alcamo devine un important centru politic şi economic de referinţă în Sicilia.

Ordinul Franciscan, fondat de sfântul Francisc de Assisi, se extinde după cum ştim cu o rapiditate uimitoare şi ajunge în scurt timp în aproape zece oraşe din Sicilia (Messina – 1212; Siracusa – 1218; Catania – 1220;

misiuni fraterne Patti – 1221; Cefalu, Noto şi Lentini – 1225)2. Expansiunea facilă a franciscanilor în această insulă se datorează în primul rând sistemului comercial maritim şi datorită cruciadelor. Diferiţi studioşi precum Ridolfi da Tossignano (1586), L. Wadding (1625), F. Caglila (1644) şi istoricul alcamez Ignazio De Blasi (sec. XIX), atribuie fondarea conventului din Alcamo unuia dintre însoţitorii sfântului Francisc şi anume fratelui Angelo da Rieti, între anii 1224-1226. Un alt document ce atestă prezenţa unui convent în Alcamo, aparţine Papei Clement al VI-lea (9 Iulie 1348) care acordă Ministrului provincial de Sicilia „un loc situat în oraşul Alcamo pentru construirea unui convent şi a unei biserici”3. Din construcţia primei biserici având ca patron pe „Sfântul Francisc de Assisi” astăzi se păstrează în condiţii foarte bune doar turnul. Din câteva acte notariale, ce datează din anii 1379 – 1380, se pare că biserica care deja dădea denumirea cartierului unde era poziţionată ar fi suferit câteva schimbări. Actuala biserică a fost construită pe vechile ruine ale unei capele ce datează din anul 1414, aparţinând familiei contelui Raja, dedicată sfântului Marcu, şi mai apoi administrată de către juraţii din Alcamo. În anul 1608 conventul respectiv şi biserica au fost demolate, ocazie cu care au fost distruse aproximativ toate operele de artă în afara statuii ce îl reprezintă pe sfântul Marcu. Conventul a fost reconstruit ulterior de către fratele Tommaso Fazio, în 1616, iar biserica în forma actuală datează din anul 1716.

După suspendarea ordinelor religioase din anul 1866, conventul a fost administrat pentru câţiva ani de către părintele Antonino Rimini, franciscan conventual alacamez, iar mai apoi pentru aproape 40 de ani de către părintele diecezan Antonino D’Angelo până în anul 1954. În septembrie 1961 datorită insistenţei Ministrului provincial Ermeneglido Giarrizzo este restituită fraţilor biserica şi o parte din convent.

De amintit este faptul că în data de 4 octombrie 1969, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, este înfiinţată parohia ce poartă acelaşi nume.

Datorită cutremurului din 1968 biserica a suferit daune importante fiind repusă în funcţiune în 1975 şi readusă la arhitectura originală din secolul XVII. Prezenţa Fraţilor Minori Conventuali din România în Alcamo are loc în octombrie 2011 şi se datorează cererii înaintate de către Ministrul provincial de Sicilia provinciei de România de a fi trimişi doi fraţi pentru a administra această parohie. Actualmente, fraternitatea conventuală din Alcamo este formată doar din doi fraţi, subsemnatul şi fratele religios Salvatore Buttaci.

Alcamo este un oraş primitor cu peisaje superbe ce copleşesc, în mod special contrastul mare/munte ce iese foarte mult în evidenţă. Sicilia în general, poate fi asemănată destul de mult cu România fie în ceea ce priveşte mentalitatea oamenilor cât şi datorită diferitelor tradiţii perpetuate din generaţie în generaţie. Ceea ce am admirat încă de la începutul prezenţei mele la Alcamo a fost numărul mare de credincioşi ce participă la sacramente în mod special la Sfânta Liturghie.

Duminica şi sărbătorile de poruncă, şi în mod special la spovadă, fapt care demonstrează că adevăratele valori creştine nu au dispărut încă într-o lume caracterizată de consumism exagerat şi de lipsa valorilor creştine de altădată.

Deşi parohia „Sfântul Francisc de Assisi” din Alcamo este restrânsă ca şi teritoriu şi credincioşi (în număr de 4.000 de suflete), este foarte activă, cu diverse grupuri de tineri, copii şi adulţi, implicaţi cu tot sufletul în viaţa şi activitatea de zi cu zi a parohiei, ceea ce atestă credinţa vie care încă există în această regiune a Italiei. Pace şi bine! q

Cf. CLERISSON I., Documenti dell’Archivio Vaticano relativi alla Sicilia, in Rivista di storia della Chiesa, Roma 1948, p. 249.

2

CONRADUS E. O.F.M. Conv, Bullarium Franciscanum, Romae MDCCCCII, VI, n. 467, p. 215.

3

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2013

39

Restaurează colonadele cu un timbru poștal

Nume Prenume PRINCIPIS APOSTOLORVM FORI VATICANÆ VRBIS VNIVERSARVM GENTIVM TOTIVSQVE ORBIS PATRIMONII OB PIETATEM HISTORIAM ET ARTEM PRÆSTANTISSIMI AD COLVMNARVM REFICIENDVM ORDINEM SEDVLAM NAVASSE OPERAM.

Un produs unic, Tiraj limitat, Personalizat.

Cere un certificat filatelic pentru restaurarea colonadelor din Piața Sfântul Petru, din Vatican, de la Oficiul Filatelic și Numismatic, descărcând formularul de comandă de pe site-ul: http://www.vaticanstate.va/IT/SERVIZI/UFFICIOFILATELICOENUMISMATICO/

Pentru informații suplimentare și comandă: Oficiul Filatelic și numismatic – Governorato 00120 città del vaticano order.ufn@scv.va – www.vaticanstate.va tel. +39 0669883414 – fax +39 0669881308