Revista Mesagerul Sfantului Anton by Mesagerul Sfantului Anton

Mesagerul minori conventuali

●

Anul XX

●

Nr. 118

mai-iunie 2013

VIAȚA DUPĂ 100 DE ANI Papa Francesco

Caliban sau Canibal?

Pr. IOSIF TĂLMĂCEL

Sfântului Anton

Pr. GRAȚIAN CARPATI

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

Revistă de spiritualitate a franciscanilor

Din punctul de vedere al victimelor (I)

Sumar

ISSN

1221-8820

●

Anul

pe copertă

Nr.

118

●

mai-iunie

Editorial

Pagina biblică

3 F amilia creştină şi apropierea de sfânta scriptură Pr. Ciprian Sava

22 Credința lui Moise Pr: Mihai Afrenţoae

2013

Pagina tinerilor

Poşta redacţiei 4 Un exemplu de solidaritate... Redacţia 360° 6 Curtea... inimilor Pr. Adrian Măgdici Tu ești Petru... Pr. Daniel Fechetă 7 Despre virtutea blândeții Pr. Marius Vătămănelu 8 Iubita Sirie Fr. Dan Vătămănelu 8 Un misionar în Orient Pr. Lucian Abalintoaie Dosar: Centenar revista Viața 10 Să celebrăm evenimentul Pr. Cătălin Emilian 12 Revista populară Viața... Fr. Antonel-Aurel Ilieș Spiritualitate şi viaţa Bisericii 14 Credeți în Dumnezeu? Pr. Damian Pătrașcu 15 Să trăim credința cu Neprihănita Pr. Paul Bulai 16 Papa Francesco Adrian Popescu

23 Tu (comoara), vocația și împlinirea Pr. Bogdan Emilian Balașcă 24 Generozitatea și disponibilitatea - valori pe cale de dispariție? Alois Gherguț 25 Vara ispitelor Teodor Burnar Cultură şi societate 26 Caliban sau Canibal? Nicolae Prelipceanu 28 Din punctul de vedere al victimelor (I) - interviu Simona Popescu 32 E nevoie de o educație religioasă confesională? Constantin Cucoș 34 Croația catolică și sceptică devine membră UE pe 1 iulie Cristina Dascălu 36 Jurnalul lui Corneliu Coposu Al. Cistelecan Mulțumesc, Sfinte Anton!

18 Experiența mistică originală a sf. Tereza de Lisieux Pr. Wilhelm Dancă

37 Mulțumiri aduse Sfântului Anton Redacţia

Pagina antoniană: Sfântul Anton şi mesajul său

Provincia franciscană

20 Noul popor al Sfântului Anton Pr. Luigi Francesco Ruffato

38 Ai carte, ai parte... Cristina Sescu

Pr. Grațian Carpati, paroh de Săbăoani, și Pr. Iosif Tălmăcel, vicar al aceleași parohii, într-o consfătuire, din martie 1913, cu frații din Parohia Hălăucești au decis publicarea unei noi reviste religioase, Viața. Se împlinesc 100 de ani de la apariție. Director responsabil Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Director al redacţiei Pr. Ciprian Sava, OFMConv. Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamente Pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv. Proiect Grafic Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv. Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova. Director general Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Tipografia Mediagraf - Navigazione Interna, 89 35027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA. Oferte pentru abonamente 2013 În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an. În România: 3 Ron revista; 20 Ron abonament anual. Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 BacĂu (BC) - Tel./Fax: 0334.501044 Mesagerul Online: www.ofmconv.ro E-mail MSA: mesagerul@ofmconv.ro

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un "cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei. Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 mesagerul@ofmconv.ro Oferta abonamentului pentru anul 2013: 20 RON poate fi trimisă fie prin mandat poştal, pe adresa redacţiei (Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar: Mesagerul antonian Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT).

pagina

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

pagina

Veţi face parte din “familia spirituală” a Sfântului Anton!

editorial Pr. ciprian sava

Familia creştină şi

apropierea de Sfânta Scriptură

Încă din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, după creația lumii este prezentată familia primordială, bărbatul Adam și femeia Eva, creați egali în demnitate și desăvârșire. Urmând traseul sinuos al istoriei, familia primordială își regăsește împlinirea și sfințirea în Sfânta Familie din Nazaret.

n acest an al credinţei suntem chemaţi dragi cititori, să ne apropiem cu toată încrederea de cele trei izvoare: Sfânta Scriptură, documentele Conciliului al II-lea din Vatican și Catehismul Bisericii Catolice, pentru a regăsi adevărata forță a credinței, a speranței și a carității. Necesitatea apropierii de izvoare este cu atât mai stringentă cu cât traversăm o perioadă de încercare pentru familia contemporană, o perioadă în care răsturnarea valorilor morale este o practică uzuală, o perioadă în care demnitatea umană este puternic zguduită, o perioadă în care proprietatea familiei devine incertă, o perioadă în care din ce în ce mai multe familii sunt aruncate în plasa descurajării. Întâlnirea cu Sfânta Scriptură îi ajută pe creștini să nu se lase cuprinși de deznădejde căci ei îl cunosc pe Cristos cel înviat, care este în mijlocul nostru, este alături de noi și ne primește în marea sa familie cu bucurie salvifică și răscumpărătoare. Încă din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, după creația lumii este prezentată familia primordială, bărbatul Adam și femeia Eva, creați egali în demnitate și desăvârșire. Urmând traseul sinuos al istoriei, familia primordială își regăsește împlinirea și sfințirea în Sfânta Familie din Nazaret. Modelul Sfintei Familii aduce lumină în tenebrele cotidianului, nădejde în descurajare și bucurie în tristețe. Prezența lui Isus este cea care ne susține în surmontarea vicisitudinilor, care ne pregătește pentru a ne deschide inimile spre a primi vestea cea bună, spre rugăciunea în comun, spre ascultarea nevoilor celorlalți. Isus a deschis prin opera crucii calea spre sacrificiul voluntar și gratuit pentru aproapele. Prin patima și suferința crucii aprofundăm suferința personală, iar prin bucuria Învierii experimentăm și pregustăm desăvârșirea. Este vital pentru familii dragi cititori, să redescopere Sfânta Scriptură pentru a rememora minunea răscumpărării și astfel să se îmbogățească cu haruri în comunitatea bisericii lui Cristos. Apropiați-vă cu încredere de Sfânta Scriptură și captați mesajul particular al acesteia pentru familia dumneavoastră, căutați adevăratul bine și păstrați-l în mijlocul vostru. Omul este creat de Dumnezeu din iubire și cu iubire, ceea ce ne în-

deamnă și pe noi să generăm iubire, mai ales atunci când ne confruntăm cu diferențele de opinii, de idei, de educație. Modelul de comuniune îl avem în Sfânta Scriptură, firul care ne poate călăuzi spre conviețuirea adevărată, prin păstrarea unității Duhului, prin legătura păcii lui Cristos, prin caritabila milostivire a lui Dumnezeu. Astfel, la rândul lor, în biserica domestică, părinții devin modele pentru propriii fii crescându-i și formându-i la școala iubirii divine, a iubirii duse până la sacrificiul suprem pe cruce și glorificate prin înviere. Familia îmbogățită cu Sfânta Scriptură este de asemenea chemată să se deschidă prin Duhul Sfânt spre ceilalți, prin răspândirea Cuvântului divin, să se preocupe activ de misiunea de evanghelizare, să se bucure împreună de mesajul cuprins în vestea cea bună. Nu trebuie să uităm însă, dragi cititori, de frații și surorile prigoniți pentru bucuria credinței în multe locuri din lume, să-i sprijinim în munca lor cu rugăciunile noastre, căci Isus trebuie cunoscut de întreaga omenire și prin întâlnirea cu El viața fiecăruia se va schimba și se va valoriza. În Cenacol, Sfânta Fecioară Maria l-a invocat pe Duhul Sfânt asupra apostolilor și face și astăzi același lucru pentru noi și ne susține spiritual pentru a ne împlini menirea de vestitori ai Evangheliei, mărturisindu-l cu curaj pe Cristos înviat. Este momentul dragi cititori, să punem în comun darurile particulare ale fiecăruia dintre noi în folosul comunității, al Bisericii. În acest timp de criză spirituală creștinii sunt chemați să accepte misiunea de evanghelizatori, să împartă propriile comori spirituale în comunitate, să fie atenți și deschiși la nevoile spirituale ale celorlalți. Adevăratele valori care străjuiesc vocația familială trebuie să guverneze și relațiile interumane: unitatea și egalitatea dintre oameni, caritatea și buna înțelegere, fidelitatea, sfințenia, sprijinul reciproc, desăvârșirea morală, respectul. Cea mai mare comoară este însă iubirea și ea este cea care trebuie să ne călăuzească în stabilirea relațiilor interumane. Iubirea liberă și concretă față de aproapele este identică cu iubirea plină de milostivire a lui Dumnezeu față de noi. Trebuie să învățăm dragi cititori, să pășim alături de Cristos cel înviat pe calea evanghelizării. Drumul nu este nici simplu, nici ușor, dar el trebuie văzut ca o călătorie de solidaritate cu toți frații, uniți în aceeași credință, întăriți cu harul sfințitor, avându-l în fața noastră pe Isus, lăsându-ne conduși de El, fără a ne preocupa de lungimea sau dificultatea drumului, punând doar pașii unul după altul. Deschideți-vă dragi cititori spre mesajul purificator al Sfintei Scripturi și primiți lumina divină în viața și familiile dumneavoastră. Nu trebuie să ne temem de bucuria pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre ci trebuie să ne lăsăm îmbrăcați cu haina iubirii de Dumnezeu, cu haina carității față de aproapele aflat în încercare, într-un cuvânt să acceptăm cu umilință haina credinței, speranței și carității.

Tuturor, PACE şi BINE! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

mesagerul semnalează întâlniri pentru dialog, londra

1-3 mai, Londra, Marea Britanie: Consiliul Conferinţei Episcopilor Europeni organizează întâlnirea episcopilor şi delegaţilor pentru raportul cu musulmanii în Europa, propunându-şi, în dinamica Noii Evanghelizări, să răspundă întrebărilor cu privire la posibilitatea dialogului creştinilor cu musulmanii, proclamarea lui Cristos, respectul libertăţii credinţei, multiculturalitatea în societatea contemporană. Detalii pe www. eurocathinfo.eu.

canonizări, vatican

12 mai, Vatican: după cum anunţase deja Papa emerit Benedict al XIV-lea, în cadrul primei canonizări celebrate de Papa Francisc, vor fi ridicaţi la cinstea altarelor fericiţii martiri din Otranto (Puglia, Italia) ucişi în 1480 de către turci (cf. www.zenit.org).

corpus domini, roma

2 iunie, solemnitatea Corpus Domini: Sfântul Părinte prezidează o oră de adoraţie euharistică solemnă, timp în care, credincioşii din lumea întreagă, în bisericile lor, sunt invitaţi să se unească în rugăciune în faţa Sfântului Sacrament, în

Poşta redacţiei Pe adresa redacţiei Mesagerul Sfântului Anton am primit un text semnat de Pr. Octavian Moisin şi Pr. Anton Moisin, sub titlul „Un exemplu de solidaritate între romano-catolici şi greco-catolici în faţa prigoanei comuniste”, despre un eveniment petrecut imediat după scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma în afara legii statului comunist. Redăm, mai jos, textul integral.

Un exemplu de solidaritate... „Prin decretul nr. 358/1.XII.1948, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost scoasă în afara legii de către statul comunist. Toţi episcopii ei erau deja în detenţie. Nu mai avea cine să hirotonească în acel moment alţi preoţi uniţi. Şi totuşi, după numai o săptămână, la 8 decembrie 1948, au fost hirotoniţi primii trei preoţi uniţi din prigoana comunistă: Pr. Octavian Moisin (astăzi Canonic mitropolit), George Guţiu (care ulterior a devenit Arhiepiscop) şi Pr.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

Liviu Chifor (astăzi canonic, locuieşte la Târgu-Mureş). Hirotonirea a săvârşit-o Arhiepiscopul romanocatolic de Bucureşti Alexandru Th. Cisar, în ritul latin, în Capela Seminarului Teologic de la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti. Primul hirotonit dintre ei şi deci din prigoană a fost teologul Octavian Moisin. El se dusese în prealabil la Mons. Cisar, ca să vorbească despre hirotonire. Era seară, iar în cabinetul Mitropolitului stătea Cisar la birou, iar lângă perete, pe un fel de laviţă, era Ep. Anton Durcovici (Episcop romano-catolic de Iaşi). Când Octavian i-a spus lui Cisar de ce a venit, Cisar a şovăit, spunând că n-ar fi momentul, situaţia Bisericii Române Unite fiind încurcată, episcopii ei arestaţi etc. Atunci Durcovici a intervenit ferm: „Nu, tocmai în situaţia aceasta Biserica are nevoie de preoţi, acum e cazul să se hirotonească”. L-a convins pe Cisar să accepte. Cisar se temea probabil şi pentru ce va păţi Octavian. Fratele lui Octavian, Pr. Laurenţiu Moisin, Parohul greco-catolic al Câmpinei şi Văii Prahovei, se ascunsese în spitalul Dr. Burghele din Bucureşti, prieten

cu el, ca să scape de arestare şi nimeni din Câmpina nu ştia locul. Cisar îl făcuse anterior consilier honoris causa al său pe Laurenţiu. Cisar, de faţă cu Durcovici, i-a spus lui Octavian: „Uite, Laurenţiu este internat la Burghele, la spital. Este bine”. Atunci a aflat Octavian unde este fratele său. Durcovici a înclinat atunci balanţa spre acceptarea hirotonirii. Hirotonirea s-a făcut după o săptămână de

semn de comuniune, pentru a contempla misterul lui Cristos cel viu, prezent în mijlocul nostru cu Trupul şi Sângele său.

Ecclesia in Europa, bucurești

12-15 iunie, Bucureşti: are loc întâlnirea ofiţerilor de presă şi a purtătorilor de cuvânt ai Consiliului Conferinţei Episcopilor Europeni, pe tema Ecclesia in Europa. Mai multe informaţii vor apărea pe www.eurocathinfo.eu.

evangelium vitae, vatican

15 iunie, Vatican, Piazza San Pietro: Consiliul pentru

exerciţii spirituale, ţinute de Părintele Rafael (romano-catolic). Hirotonirea s-a făcut în această ordine: Moisin, Chifor, Guţiu. Tot atunci au fost hirotoniţi ca diaconi următorii teologi romano-catolici: Victor Iacobec, Ioan Dragomirescu, Ioan Cervenco şi apoi Vittorio Blasutti. Hirotonirea s-a făcut cu aprobarea Nunţiului Gerald Patrick O’Hara din Bucureşti, la care Octavian a fost anterior cu Pr. Roman Carapcinschi (din Moreni, romano-catolic). După hirotonire, toţi cei hirotoniţi (preoţii greco-catolici şi diaconii romanocatolici) au mers la sediul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. S-au dus pe jos, în grup şi în reverendă, de la Catedrala Sf. Iosif la Nunţiatură: a fost o adevărată sfidare a Securităţii, ţinând

Promovarea Noii Evanghelizări organizează Ziua Evangelium Vitae, moment care oferă credincioşilor oportunitatea de a se uni, împreună cu Sfântul Părinte, pentru a da mărturie de valoarea sacră a vieţii, în toate etapele şi stările sale, convinşi, după cuvântul Evangheliei după Ioan, că Isus a venit ca să avem viaţă din belşug (cf. In 10,10).

festival de muzică, Vatican

22 iunie, Vatican, Piazza San Pietro: va avea loc un concert de muzică clasică în ocazia Anului Credinţei. În aceeaşi atmosferă a muzicii, pe 15 şi 23 iunie, la Roma va avea loc Festivalul roman al cântecului de inspiraţie creştină. Mai multe informaţii pe www.goodnewsfestival.it.

cont de faptul că Biserica GrecoCatolică era scoasă în afara legii, iar acum preoţi greco-catolici hirotoniţi în secret defilau pe stradă în reverendă alături de diaconi romano-catolici. Nunţiul le-a dat jurisdicţie preoţilor nou hirotoniţi atunci, cu care prilej Octavian Moisin a ţinut un cuvânt în numele celor hirotoniţi, care l-au acceptat pe el în acest sens, arătând că îşi vor face datoria preoţească. Hirotonirea şi jurisdicţia dată au fost pe titlul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru cei trei preoţi uniţi. Apoi a vorbit Nunţiul, care le-a dat îndrumări şi încurajare. De acolo s-au întors la Arhiepiscopie, unde Mitropolitul Cisar le-a oferit un prânz festiv în sufrageria Arhiepiscopiei. În dreapta lui a stat Pr. Octavian Moisin. A participat şi Vicarul General canonic Iosif Schubert (care ulterior a fost consacrat, în secret, Episcop). Tot în 8 decembrie 1948, Nunţiul l-a consacrat în secret la Nunţiatură ca episcop pe preotul franciscan Ioan Duma. Ceea ce s-a întâmplat la 8 decembrie 1948 reprezintă o pagină frumoasă a solidarităţii şi colaborării dintre clericii romano-catolici şi greco-catolici în prigoană, subiect despre care am putea relata multe aspecte interesante şi care ar putea fi izvor de inspiraţie pentru toţi în faţa multelor sfidări contemporane cu care se confruntă credincioşii întregii Biserici din ţară. Octavian și Anton Moisin, Victoria

Tuturor celor care ne-aţi scris pe adresa redacţiei, vă mulţumim pentru cuvintele dătătoare de curaj şi întărire. Vă aşteptăm pe mai departe gândurile şi întrebările pe adresa redacţiei. Pace şi bine!

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

360°

curtea neamurilor

Pr. adrian măgdici

Curtea... inimilor

u cred că vă mai amintiţi de primul meu articol despre Curtea neamurilor, publicat în numărul din mai-iunie 2011 al Mesagerului. Scriam atunci despre «existenţa unui fenomen ce se verifică în preajma tuturor acelor spaţii sacre ce, în virtutea unei flexibilităţi spirituale, […] se lasă interpelate de profan, contribuind […] la formarea unor zone neutre». În preajma acelor spa-

ţii – îmi continuam eu idea - oamenii mileniului III, însetaţi de aflarea unui sens, îşi caută Îmblânzitorul. Evident, pentru cel ce crede, Îmblânzitorul este Dumnezeu. Pentru cel ce caută, însă, este un Necunoscut. Iată de ce, pentru ca un spaţiu să devină o Curte a neamurilor, este nevoie de o inimă care să-l locuiască, săl însufleţească, să-i transmită o parte din propria personalitate, aşa încât să

150° de ÎntrebĂri despre credinţă

Tu ești Petru...

Pr. Daniel Fechetă

ție îți voi da cheile Împărăției Cerurilor!

extul evanghelic din Matei (16,17-19) mă surprinde prin conotaţia lui juridică, foarte asemănătoare formulărilor juridice romane. În ce măsură poate fi pus acest lucru pe seama intereselor primei comunităţi creştine de la Ierusalim? Poate fi văzut ca şi text care să justifice interesele papei Damasus care încerca să pună bazele juridice şi politice succesorului Sf. Petru?

recizăm încă de la început că Evangheliile nu sunt procese verbale ale spuselor lui Isus, nici lucrări istorice. Ele relatează cele întâmplate dintr-o perspectivă teologico-pastorală. Evanghelistul Matei este cel mai atent la aspectul eclezial al comunităţii creştine. Interlocutorul nostru surprinde dimensiunea juridică a frazei, oarecum punând la îndoială că aceasta ar fi fondată pe afirmaţia lui Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor […]”. Mai mult, el suspectează textul respectiv că ar sluji intereselor Bisericii pentru a sublinia întâietatea lui Petru. Pe de-o parte există susţinători care afirmă că avem

devină locuibil, disponibil pentru pelerinul care cere găzduire. «Căci acolo unde doi sau trei se adună în numele Meu» - spunea Mântuitorul - «acolo sunt prezent şi Eu» (Mt 18,20). De fapt chipul lui Dumnezeu, atât timp cât suntem în această lume, se oglindeşte în chipul celor care ne trec pragul. Pragul inimii. Căci acolo, înlăuntrul acelei curţi misterioase, se ţese iubirea şi ura, omenia şi neomenia, viaţa şi moartea. Dacă uşa acelui prag este zăvorâtă, nu vor putea intra nici hoţii, nici pelerinii cinstiţi; însă dacă este deschisă, există riscul ca, împreună cu cei cinstiţi, să poată intra şi hoţii. Suntem, aşadar, sortiţi să fim fragili, căci zi de zi trebuie să decidem cui să spunem da şi cui să spunem nu. Zi de zi suntem nevoiţi să riscăm, suportându-i pe cei care ne trec pragul inimii, trăind cu speranţa că, astfel, îl vom putea cunoaşte mai bine pe Îmblânzitor. «Nu trebuie să ne fie frică să fim

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

de-a face cu o elaborare interpretativă şi pastorală de tip ecleziastic, bazată pe o afirmaţie a lui Isus. Pe de altă parte există şi susţinători ai interlocutorului nostru. Însă, trebuie subliniat că pasajul respectiv denotă un fond semitic clar, înscriindu-se pe linia limbajului biblico-iudaic, nu a celui greco-roman. În literatura biblică şi iudaică, „cheile” reprezintă simbolul autorităţii şi al responsabilităţii. Chiar de la început, apostolul Paul recunoaşte autoritatea lui Petru de a fi „stâlp” al Bisericii (cf. Gal 2,1-14). Formula „carnea şi sângele” este cu totul semitică şi exprimă realitatea fragilă, caducă a umanităţii. Cât despre „a lega şi a dezlega”, în aramaică înseamnă aplicarea şi anularea unei excomunicări de către sinagogă. Această autoritate o avea responsabilul unei comunităţi asupra membrilor ei. Cert este că, în toate Evangheliile, figura lui Petru se bucură de întâietate. El apare întotdeauna primul în lista celor doisprezece apostoli şi este cel mai menţionat nume în Noul Testament, după cel al lui Isus. Este cât se poate de evident că misiunea specială a lui Petru în rândul apostolilor se fondează pe dorinţa explicită a lui Cristos. ❏

FMI și Banca Mondială împotriva sărăciei

buni», spunea Papa Francisc la liturghia de înscăunare, «şi nici de gesturile de tandreţe». Deodată ne-am trezit cu un Păstor care, din umilinţă, preferă să fie numit mai degrabă Episcop al Romei decât Papă sau Pontif. Un Păstor care-şi păstrează vechea cruce episcopală chiar şi atunci când devine Episcop al Romei şi care, culmea, este aşteptat pe hornul Vaticanului de

un pescăruş ce, cu ale sale pene albcenuşii, pare să ne amintească că atât zilele cu soare, cât şi cele mai înnourate, sunt inimaginabile ocazii de a-L întâlni pe Dumnezeu în ochii şi în inima celor care ne trec pragul. Pragul inimii, desigur, căci pornind de acolo putem crea adevărata Curte a neamurilor, spaţiul în care cu toţii să simtă prezenţa Aceluia care e iubire. ❏

virtuţi Pr. Marius Vătămănelu

Despre virtutea blândeții

ât sunt de frumoase şi de plăcute persoanele blânde şi ce bine ne simţim în compania lor! Ele ne transformă, ne edifică, au efectul soarelui asupra noastră: pe unde trec, iradiază pace, lumină, bucurie, bunătate, seninătate, iubire şi milostivire! Merită să privim mai îndeaproape această virtute. Blândeţea este, înainte de toate, o atitudine interioară, un mod de a fi. Persoana pătrunsă de blândeţe este calmă, nu intră în panică, nu este negativă, nu dramatizează, ci este plină de speranţă, pentru că îşi pune toată încrederea în Dumnezeu, care este izvorul bucurie sale. Ea este plină de caritate, refuză orice formă de răutate, exclude violenţa, mânia, supărarea. Când este provocată, nu se răzbună, ci compătimeşte. Observă răni, înţelege suferinţa interioară a persoanei şi nu este interesată să o mărească, ci mai degrabă să o ajute şi să o susţină. Mereu atentă, fără a avea prejudecăţi, ea nu judecă, nu condamnă, ci îi respectă cu un respect sacru pe toţi, ştiind că fiecare are o istorie pe care doar Dumnezeu o înţelege în profunzime. Spune totdeauna ceea ce gândeşte, dar gândeşte înainte de a spune, pentru a nu răni ori ofensa. Omul blând nu se caută pe sine, nu domină, nu impune nimic nimănui. Nu are pretenţii, nu joacă rolul victimei, nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Dumnezeu îi ajunge, El dă sens şi bucurie vieţii sale! Persoana blândă este altruistă, plină de bunătate. Trăieşte pentru alţii. Seamănă mereu binele. Sesizează dificultăţile celorlalţi, ce le lipseşte, şi caută mereu să ajute, cu multă discreţie. Nu-şi propune să schimbe pe nimeni cu forţa. Ştie, mai degrabă, că oamenii se schimbă ei înşişi în faţa dovezilor de iubire: când sunt înţeleşi, când nu sunt condamnaţi, când sunt şi ajutaţi să devină ceea ce Dumnezeu a gândit din veşnicie pentru ei. Să nu credem că blândeţea este o moştenire genetică sau o chestiune de caracter. Nimeni nu se naşte blând, dar poate deveni. În acest sens, Mântuitorul ne invită să stăm în compania sa, să învăţăm de la El, care ne poate transforma inima, făcând-o asemenea cu a sa. „Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”(Mt 11,28). E un îndemn ce merită să-l luăm în consideraţie, căci doar blândeţea şi bunătatea îi pot ajuta pe oameni să se schimbe. Nu-i aşa? ❏

ărăcia extremă va fi eliminată până în 2030, când va fi de doar 3% la nivelul populaţiei globale, aşa cum ni se arată în documentul publicat în urma întâlnirii, cu ceva vreme în urmă, la Washington a Development Comittee, organism din care fac parte 25 de state, membre ale FMI şi ale Băncii Mondiale. Ni se arată în documentul final al adunării că obiectivul este unul ambiţios, dar, în acelaşi timp, şi „o oportunitate istorică”, în contextul în care, actualmente, Banca Mondială estimează o sărăcie extremă la nivel mondial de 21%. În 1990 când au fost puse bazele acestor obiective ale mileniului dezvoltării (OMD) se estima o sărăcie de 43% la nivel global. Jim Yong-Kim, preşedintele Băncii Mondiale, propune ca, cu ajutorul celor 188 de state membre, Banca Mondială să reducă proporţia persoanelor care trăiesc cu sub 1,25 dolari pe zi, de la 21% în 2010 la 3% în 2030. „Obiectivele trebuie realizate fără a expune ambientul unor riscuri şi fără a-i exclude pe cei fragili”, ni se mai arată în document. Development Comittee confirmă necesitatea de a lupta împotriva sărăciei prin acţiuni politice care să dea prioritate şi să tuteleze munca, investirea în infrastructuri şi agricultură. Bunăoară, sfârşitul sărăciei nu înseamnă doar incluziune socială, ci salvgardarea resurselor planetare şi limitând jugul apăsător al datoriilor, de orice fel, pentru generaţiile ❏ viitoare.

360°

fr. dan vătămănelu

Iubita Sirie...

francisc îl întâlnește pe domnul în închisoare! cum interpretez propriile eșecuri?

ând vorbim despre distanţe putem să ne gândim la cele fizice şi/sau la cele spirituale. În momente precise ambele provoacă dureri. Sunt oameni care, prin felul lor de a fi, reduc aceste distanţe şi creează o universalitate, fac în aşa fel încât speranţa să răzbată. Tradiţionalul mesaj papal Urbi et Orbi este un exemplu de reducere a distanţelor. Suveranul pontif este cel care, în fidelitate faţă de numele său (pontifex), asigură crearea de punţi, de legături. Punţi între timpuri (continuitate), legături între oameni şi coerenţă în evanghelizare. Aşa a făcut şi papa Francisc la proclamarea mesajului Urbi et Orbi din ziua de Paşti când, pe lângă bucuria Învierii transmisă tuturor, a invocat înţelegere în Orientul Mijlociu şi a cerut pace pentru iubita Sirie şi încetarea violenţelor. Apărător al memoriei creştine, papa micşorează distanţele (fizice sau spirituale) dintre noi, de oriunde am fi, şi cei ce sunt părtaşi la evenimentele din Siria. Deşi schimbările sunt necesare, lucrul acesta nu trebuie să poarte semnul violenţei. Binele comun invocă schimbările, dar violenţa nu este decât o soluţie proximă şi nu un scop. Iubita Sirie este acum mai aproape de noi, papa Francisc a creat punţi. Solidaritatea este începutul şi drumul spre pace. ❏ (din mesajul Urbi et Orbi din ziua de Paști)

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

destinul vocației Pr. lucian abalintoaiei

Un misionar în Orient

r. Massimiliano Chilin, de curând a sărbătorit 90 de ani, din care mai bine de jumătate i-a trăit în Liban, e originar din provincia Padova. Fiind numit ministru provincial de Orient şi Ţara Sfântă a venit în Liban în 1966. La început patriarhul siro-catolic a încredinţat fraţilor misiunea de a lucra în seminarul de la Charfet. Pentru fraţii minori conventuali acesta era un început căci până atunci nu erau prezenţi în ţara cedrilor. În 1968, episcopul latin de la Beirut încredinţă fraţilor serviciul pastoral pentru cei ce locuiau în estul Beirutului, la Sin-El-Fil. S-a dorit mult construirea unui convent, loc de pregătire culturală şi spirituală pentru fraţi care să se dedice dialogului cu musulmanii. Însă ceea ce s-a dorit nu s-a împlinit după programarea făcută. Situaţia politică în Liban era nesigură astfel că în 1975 începu războiul. Povesteşte părintele cum în noaptea dinspre 6 spre 7 ianuarie 1976, în timp ce se pregătea să se adăpostească în refugiu pentru că palestinienii (gruparea Fedayn) şi membrii Falangelor libaneze

(formaţie paramiliatară a creştinilor maroniţi) se luptau în faţa blocului, a fost rănit uşor. Capela a fost devastată. Faptul i-a determinat pentru un timp pe fraţi să locuiască într-o altă zonă. Mai mult decât evenimentele deosebite trăite, impresionantă e fidelitatea cu care fraţii şi-au continuat misiunea. În 1988 s-a reuşit construirea conventului şi a bisericii dedicate sf. Anton de Padova în ciuda tuturor dificultăţilor. E mişcător să vezi cum creştini catolici de toate riturile, ortodocşi, şi chiar musulmani vin să se roage aici. Acestea sunt momente din istoria unei persoane. Însă atunci când te întâlneşti cu cineva, îi priveşti chipul, iar acesta te poartă spre viitor. Pr. Massimiliano are privirea îndreptată spre viitor. Îşi iubeşte fraţii pe care Domnul i-a dăruit şi spune cu convingere că totul este har din partea Lui. Prezenţa libaneză este un vis realizat. Rămân altele de împlinit. Unul dintre acestea e fondarea, aşa cum dorea sf. Maximilian Maria Kolbe, al cărui nume l-a adoptat când a devenit frate franciscan (la botez a primit numele de Antonio), unei case mariane care să fie un loc de spiritualitate în favoarea tuturor celor de bunăvoinţă. E cu adevărat o îmbogăţire întâlnirea cu unii oameni. Când aceştia dovedesc credinţă, perseverenţă, dăruire, tinereţe a spiritului cred că toate se transformă într-o invitaţie. Domnul spunea că dacă ai un talant e mare păcat să îl ascunzi în pământ… trebuie să îl pui în valoare! ❏

rugăciune

Doamne Isuse Cristoase, dă-ne harul să îţi putem intona cântarea de laudă, să ne bucurăm doar în Tine, să trăim în simplitate, să lăsăm deoparte grijile deşarte şi să ne putem înfăţişa înaintea ta cu toate nevoile noastre pentru ca, ocrotiţi de pacea ta, să putem trăi în Împărăţia bucuriei, în Ierusalimul ceresc, prin harul tău, Tu ce eşti pururi binecuvântat Şi preamărit în veacul veacurilor. Amin! (rugăciune de Sfântul Anton de Padova)

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

spiritualitate şi viața bisericii

provocările credinței

pr. damian pătrașcu

Credeți în Dumnezeu? I

„

Cum ne putem mărturisi credința? Prin viața de toate zilele, în evenimentele mărunte ca și în cele mari, duminica la fel ca și lunea, în copilărie, adolescență, maturitate și

„

bătrânețe.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

ntuiţia” Nu de mult am auzit întrebarea de mai sus, adresată de un jurnalist unei doamne. Da – a răspuns aceasta fără să clipească – cred în existenţa Lui. Probabil că, la o primă vedere am putea să o felicităm pe această doamnă, pentru că a avut curajul să-şi mărturisească credinţa în Dumnezeu fără să crâcnească. Dar, spun eu, nu ajunge acest răspuns pentru un om care-şi spune creştin, ba chiar în public. Şi nu ajunge pentru că, dacă este adevărat că este bine să cunoaştem izvorul, subiectul şi obiectul credinţei noastre, pentru a ajunge la o credinţă matură mai sunt necesari doi paşi importanţi şi indispensabili: trăirea şi mărturisirea acestei credinţe. De fapt, dacă mai citim sau recităm încă odată pe îndelete Crezul nicenoconstantinopolitan, vom observa că aceasta nu cere nimănui să creadă în existenţa lui Dumnezeu. Cel mult, această existenţă este presupusă înainte ca formula profesiunii de credinţă să înceapă. În schimb, ceea proclamăm în Crez este mai ales acţiunea şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru prin actul paternităţii, al creării lumii, prin întruparea Fiului său Unul Născut, prin trimiterea Duhului Sfânt în mijlocul nostru etc. Aşadar, noi credem într-un Dumnezeu care este cu noi, care este prezent în viaţa noastră, credem într-un Dumnezeu căruia îi pasă de noi, ne are la inimă, care convieţuieşte împreună cu noi şi al cărui unic interes în privinţa omului este mântuirea acestuia. În acest sens, deşi actul nostru de credinţă este raţional, nu trebuie să se oprească aici. Următorul pas este trăirea, iar de aici, sau contemporan cu trăirea rezultă în mod necesar mărturisirea în mijlocul lumii în care trăim. A crede în Dumnezeu nu este rodul unui efort intelectual, nici măcar al unei descoperiri spirituale sau mistice, nu este niciodată un act uman (deşi şi omul îşi are partea lui în actul crederii!). În cateheza din 17 octombrie 2012, Papa Benedict al XVI-lea afirma: „A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligenţa noastră, sfera cunoaşterii intelectuale, dar este o schimbare care implică viaţa, întreaga noastră fiinţă: sentimente, inteligenţă, inimă, voinţă, corporalitate, relaţii umane”. În principiu, la început, credinţa creştină este una divină, iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, iar omul, în faţa revelării lui Dumnezeu, este invitat să adere sau să nu adere la această chemare, folosindu-se de libertatea şi raţiunea ce i-a fost dată de acelaşi Dumnezeu. În acest sens, putem vorbi foarte bine de credinţă ca şi chemare, vocaţie,

propusă de Dumnezeu omului, în mod necesar în cadrul libertăţii omului. Deci, alegerea întru credinţă depinde totdeauna de Dumnezeu, acceptarea depinde tot timpul de libertatea şi raţiunea omului. Cele trei condiţii – cunoaşterea, trăirea şi mărturisirea –, sunt toate indispensabile oricărui om de bunăvoinţă pentru ca darul credinţei – cu care suntem beneficiaţi fără a avea vreun merit – să rodească. Cum putem noi să-l cunoaştem pe Dumnezeu? Ascultându-l când ne vorbeşte prin Cuvântul său (la Sf. Liturghie şi acasă), vorbind cu El în rugăciune şi participând la celebrarea Sf. Taine. Cum putem să trăim această credinţă? Prin viaţa proprie. De exemplu, dacă eu cred într-adevăr în faptul că Dumnezeu a creat această lume, nu mă voi considera stăpân, patron peste această creaţie, dar o să am grijă de ea, ca s-o las mai bună decât am găsit-o, conştient fiind că nu sunt proprietarul acestei creaţii, ci numai un simplu administrator. Această creaţie ne-a fost încredinţată spre grijă şi ar trebui să avem grijă de ea aşa cum o mamă îşi îngrijeşte copilul. Să trăim poruncile lui Cristos, nu numai să le respectăm cu teamă faţă de o eventuală pedeapsă. Trăirea credinţei din partea noastră trebuie să fie vie, nu aridă, nu legalistă, nu interesată, nu o icoană agăţată în sufragerie, la care vom privi în rarele momente în care pătrundem în această încăpere. Cum putem să ne mărturisim credinţa? Tot prin viaţa noastră, prin viaţa de toate zilele, în evenimentele mărunte ca şi în cele mari, duminica ca şi lunea, în copilărie, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe. Nu există timp sau loc mai bun pentru mărturisirea credinţei noastre decât acelea în care ne aflăm în acest moment. Nu există vârstă sau stare de viaţă mai potrivită decât acelea în care ne aflăm în acest moment precis. Parafrazând-o pe Maica Tereza de Calcutta care spunea: „sfinţenia nu este un lux, ci o necesitate”, am putea spune fără să greşim o clipă „mărturisirea credinţei nu este un lux, ea este necesitate”. Sunt foarte valabile cuvintele Papei Paul al VI-lea: „lumea are nevoie de martori, mai mult decât de maeştri, iar dacă ascultă maeştrii, face acest lucru pentru că aceştia sunt şi martori”. Au trecut decenii bune de la această afirmaţie, dar şi astăzi, lumii îi este foame de martori, pentru că simte o nevoie vitală, pentru că lumea caută vitalitate şi coerenţă. O credinţă care poartă în sine raţiunile inimii este mai convingătoare, pentru că are puterea credibilităţii. Deci, provocarea este cea de a putea uni credinţa trăită cu inteligenţa şi q viceversa. Cor ad cor loquitur.

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

pagina antoniană

Sondaj despre cinstitorul antonian

PR. francesco ruffato

Zilele Expunerii Osemintelor Sfântului Anton de Padova, de acum mai bine de trei ani, au reprezentat un moment propice pentru realizarea unei anchete sociologice asupra pelerinilor sanctuarului. Rezultatele sunt, realmente, surprinzătoare.

Noul popor al Sfântului S târneşte curiozitatea un titlu apărut în Observatorul Roman din 8 mai 2010: „Noul pelerin (antonian) este adult şi instruit”. Semnează sociologul Alessandro Castegnaro, preşedintele Observatorului socio-religios din cadrul Triveneto. Profesorul face public rezultatul unei anchete asupra tipologiei pelerinilor (260 de mii) ce au trecut pragul Bazilicii Sfântului Anton, cu prilejul Expunerii osemintelor Sfântului, în perioada 15-20 februarie 2010. „Profilul social al poporului sfântului Anton – scrie el – este identic mai mult cu cel al unui popor în genere decât cu cel al catolicilor practicanţi. Pelerinii sunt cu precădere de vârstă adultă, activi profesional şi înzestraţi cu un nivel de educaţie peste medie. Printre ei, în schimb, se află şi un resort de populaţie ce în biserică tinde să se micşoreze. Jumătate dintre ei, nu

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

întâmplător, au declarat că nu au o devoţiune asiduă”. Bunăoară, de Sfântul Anton de Padova se apropie nu doar cei săraci, analfabeţi, bătrâni, bolnavi, ci şi lumea comună, adesea cultivată, care a păstrat cu Sfântul o relaţie interpersonală, dincolo de necesităţile materiale inerente. E ca şi cum ar veni să-i spună: „Iubite, Sfinte Antoane, vin la tine pentru că te iubesc. Pentru că îmi eşti un bun prieten”. Sunt pelerini care la un termen prevăzut, în fiecare lună, la două luni, o dată pe an, vin la Padova ca să se spovedească la un frate din Bazilică; participă la Euharistie, primesc Sfânta Împărtăşanie, de obicei îşi reînnoiesc abonamentul la revista „Mesagerul sfântului Anton”, adesea îşi abonează nepoţii la „Mesagerul pentru copii” şi se întorc acasă mulţumiţi că şiau întărit legăturile cu prietenul lor bun, care se roagă la Isus şi mijloceşte pentru

ei. O tânără cu dizabilităţi recente îmi mărturiseşte: „Sfântul Anton este totdeauna cu mine în scaunul cu rotile”.

O nouă devoţiune Apare un nou mod de a fi cinstitori ai sfântului Anton. Din sondajul efectuat de profesorul Castegnaro reiese că peste 83 la sută dintre pelerini mai în vârstă şi în activitate cred în înviere: dublul procentajului general. Printre aceştia se numără unii care nu sunt mereu fideli practicilor creştine (Sfânta Liturghie, sacramente etc.), însă amintirea Sfântului lor le ţine vie relaţia cu Dumnezeu. Un tânăr îmi mărturiseşte: „După ce am nesocotit poruncile Domnului, am sentimentul că Sfântul Anton vine să mă caute, mă invită la împăcarea cu Dumnezeu prin sacramentul pocăinţei”. De curând, un cuplu s-a adresat

Bazilica sfântului Anton, 15-20 februarie 2010 Pelerini de-a lungul străzii Luca Belludi, înainte de a intra în Bazilică pentru a cinsti osemintele Sfântului, expuse în Capela Relicvelor.

Anton rectorului Bazilicii în vederea botezului copilului lor. I-au dat numele de Anton, în cinstea devoţiunii lor pentru Sfânt. Între patru ochi, rectorul i-a întrebat: „Şi pe când o căsătorie a voastră?” Cuplul a răspuns că au în vedere primirea acestui sacrament: „Ne împiedică, deocamdată, condiţiile economice precare. Nu avem măcar o casă a noastră şi nici un loc de muncă stabil, ba mai mult chiar am fost tentaţi să recurgem la avort. Însă am avut sentimentul că Sfântul Anton avea să nu ne ierte niciodată fapta”. Sunt şi dintre cei care vin la spovadă după ce s-au recules la mormântul Sfântului. Într-o bună zi, un domn îmi mărturiseşte că se află în Bazilică pentru a împlini testamentul mamei sale: „Să te întorci la Padova, scria în Testament. Erai un copil de 12 ani când ne rugam împreună la mormântul sfântului Anton. Împacă-te cu Dumnezeu şi roagă-te

pentru sufletul meu. Când voi fi în Cer, te voi însoţi toată viaţa”. I-am întâlnit privirea: plângea. Trecuseră patruzeci de ani de la ultima rugăciune. Pe durata Expunerii osemintelor Sfântului Anton, vremea era ploioasă. Într-o zi plouase de dimineaţă până seara, cu toate acestea mulţi au aşteptat ore bune în ploaie. Cineva, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o sfântă datorie, s-a înfipt dinaintea uşilor Bazilicii înaintea zorilor, cu mult mai devreme să se deschidă acele uşi. Asemenea sacrificii sunt expresia unei dorinţe mari de a întâlni pe cineva, unui adânc sentiment de iubire. Curiozitatea în astfel de cazuri nu se justifică, curiozitatea nu e în măsură să schimbe o viaţă, să convertească raţiuni, cu atât mai puţin inimi. Un fenomen antonian cu totul nou, având la rădăcină intimitatea cu Sfântul. Imaginea Sfântului Anton este aceea a unui prieten ce mijloceşte la Domnul, întrucât el este alături de cei ce caută, cu adevărat, pacea inimii. Lângă mormântul Sfântului, la Padova, săracii, nevoiaşii, bolnavii, bătrânii câştigă fraţi, surori, care, într-un final, înţeleg că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Sfântul Anton, în opinia mea, dă naştere unei noi familii de oameni drepţi pentru binele comun. Cine a devenit un nou creştin la şcoala sfântului Anton, doctor evanghelic, nu alungă pe bătrân, pe străin, pe orfan, pe bolnav, pe refugiat, pe sărac, ci îi deschide uşa casei pentru a cina cu el (cf. Ap 3,20). Sfântul Anton se asemănă cu Isus: este bunul păstor. Îşi iubeşte cinstitorii, pentru că îi cunoaşte. Sunt şapte secole şi mai bine de când cei săraci se bucură să fie apăraţi şi ocrotiţi de oprimarea celor puternici. Acum un nou popor îi aduce cinste Sfântului, aceasta datorită şi mijloacelor de comunicare în masă. Lume care a văzut prin intermediul televiziunii, ori citind „Mesagerul sfântului Anton”, a cunoscut marile opere de caritate, realizate în numele său, prin Caritas Antoniana. Bunăoară, în orice Biserică se găseşte o casetă pe care stă scris: „Pâinea celor săraci”, unde se adună roadele inimilor generoase. Cei care nu sunt săraci, ci doar trec pragul Bazilicii, recunosc curajul de a-i înfrunta pe cei răi şi corupţi. Pentru ei sfântul Anton e un „lider creştin” ce îşi riscă viaţa pentru statornicia în Evanghelie. Poate e chiar aceasta raţiunea celor din urmă de a trezi fascinaţia lui Anton în zilele noastre. Şi astfel ai impresia că la Padova se începe, datorită sfântului Anton, o nouă şi surprinzătoare evanghelizare. o

Ca un prieten „Când mă duc să-l întâlnesc pe sfântul Anton e ca şi cum m-aş duce să vizitez un bun prieten, care nu mă inventariază de câte ori am venit la el sau de câte ori am lipsit, doar mă aşteaptă, fără să mă judece şi mă salută totdeauna cu plăcere. Mă duc când simt înlăuntrul meu o teamă: duc mâna pe mormântul lui şi îi spun „Antoane, ajută-mă!”. Ori mă duc să-l salut ca şi cum i-aş spune unui prieten „Ne vedem la o cafea”, să mai stăm de vorbă. Totdeauna, atunci când mă duc, îi cer să mijlocească pentru cei apropiaţi şi pomenesc numele lor. Apoi îi amintesc pe cei dragi şi care se află în nevoi. Cu ocazia aniversării mamei mele, pentru că de mică mama mă ducea la sfântul Anton, și chiar în interiorul Bazilicii am spus pentru prima dată „mama” (şi n-aş vrea să greşesc, dar aceasta s-a întâmplat chiar de ziua de naştere a mamei). Mai mereu pun o lumânare la Sfânt, pe care o sărut înainte să o las în acele recipiente speciale”. (Margareta, tânără laureată la Padova) MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

pagina biblică

cuvântul vieții

Pr. mihai afrențoae

Credința lui Moise

unoscut ca intermediarul alianţei sinaitice, Moise dă dovadă de o credinţă aproape desăvârşită în Dumnezeu, ceea ce îl motivează să ia decizii fundamentale, care vor schimba viaţa sa personală cât şi pe cea a poporului Israel.

De la credinţa mamei la credinţa fiului Ştim că Moise era destinat morţii, din porunca Faraonului Ramses al II-lea: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască” (Ex 1,22), dar scapă miraculos de la moarte, prin intervenţia lui Dumnezeu, care îl alege spre a conduce Israelul înspre Ţara promisă. Istoria salvării lui Moise de la moarte are elemente de fabulă (Ex 2,1-10): Moise era ascuns într-un coş de papură pe malul Nilului, sora sa Miriam stătea ascunsă şi apare în momentul oportun pentru a interveni la fiica Faraonului, mama lui Moise este acceptată să-l alăpteze şi valoarea majoră a revelaţiei lui Dumnezeu în comparaţie să-i fie doică. Însă dincolo de aceste elemente există voin- cu credinţa egiptenilor în existenţa mai multor zei. Când ţa divină care îl alege pe Moise pentru o misiune specia- şi-a dat seama de diferenţă, Moise se hotărăşte să stea de lă. Moise va începe să creadă în Dumnezeul părinţilor: al partea evreilor, cu un zel ieşit din comun, astfel încât colui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, deoarece mama sa mite chiar şi unele greşeli: „A văzut pe un egiptean, care i-a transmis această credinţă odată cu laptele pieptului ei. bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omoAjungând la vârsta deciziei, Moise are posibilirât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip” (Ex tatea să aleagă între viaţa liniştită şi de bunăs2,11-12). Această faptă a lui Moise exprimă tare la curtea Faraonului, şi asumarea desti- Opțiunea decizia sa de a sta de partea evreilor. Deşi nului poporului Israel, din care se trăgea şi el. fundamentală cele zece porunci încă nu existau, totuşi în Moise, ajungând interiorul lui ceva îi spunea că nu a făcut bine, prin urmare decide să fugă din Egipt. Opţiunea fundamentală la vârsta deciziei, are

„

posibilitatea să aleagă între

Ajungând la vârsta maturităţii, Moise se Confirmarea opţiunii găseşte în faţa unei decizii dificile: să rămână viața liniștită și de bunăstare la fundamentale la curtea Faraonului, venerând zeii Egiptului curtea Faraonului și asumarea şi trăind o viaţă de principe, sau să urmeze destinului poporului Israel, din Ajungând la casa preotului din Madian, credinţa transmisă de mama sa şi să încerce Moise se demonstrează a fi curajos şi priceput imposibilul, adică fuga din Egipt. Moise decide care se trăgea și el. în ale păstoritului. Aceste calităţi îl ajută să-şi să se alieze poporului Israel, deoarece simţea întemeieze o familie şi o anumită bunăstare. că prin venele sale curge acelaşi sânge cu al Moise ar fi putut să rămână liniştit în Madifraţilor săi, sângele credinţei în Creatorul cerului şi al pă- an, dar credinţa primită de la mama sa îl pune pe gânduri. mântului, Dumnezeul părinţilor săi, Abraham, Isaac şi Iacob. În această stare se apropie de muntele Domnului, Horeb, Cum a ajuns Moise la această decizie? Spuneam în unde are parte de faimoasa revelaţie a rugului aprins (Ex primul articol din anul acesta că, pe lângă har, intelectul 3). Moise se întoarce la opţiunea fundamentală, aceea de şi voinţa sunt două elemente decisive în trăirea credinţei. a sta de partea unicului Dumnezeu, mai ales că acum este Moise a meditat în taină asupra situaţiei poporului, aşa confirmat în decizia sa de vocea din rugul aprins: „Aşa să cum i-a povestit mama sa, pe care o considera o doică. vorbeşti copiilor lui Israel, Domnul Dumnezeul părinţilor În acelaşi timp a comparat credinţa poporului Israel, cu voştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi cea a Egiptului. Intelectul, iluminat de har, a recunoscut Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi” (Ex 3,14-15). q

„

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

pagina tinerilor

ÎncercĂri estive

Teodor Burnar

Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.

(Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)

e la un banal pachet de ţigări la un câştig rapid sau o plăcere carnală, toţi suntem ispitiţi, 24/7/365. Din nou, a discuta despre tentaţie în agora e preludiul unei trimiteri la psihiatrie. Şi un risc pe care îl iau asupră-mi bucuros. Aşa cum se vorbeşte tot mai puţin despre păcat, dar tot mai mult despre greşeli (evident, fără asumarea de rigoare, ci doar cu blamarea... altora), subiectul tentaţiei este evitat. Însuşi semantica termenului a ajuns să fie răstălmăcită pentru a răspunde convenienţelor secolului: când descriem un lucru ca „tentant”, înţelegem „atractiv”, ignorând conştient pericolele cu care vine la pachet. Până la urmă, „tot ce e bun ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă”. Cu alte cuvinte, tentaţia este bună. Sau?

Scurt istoric al tentaţiei Desigur, cea mai faimoasă tentaţie din istorie a avut loc într-o grădină, a implicat un advertiser cu sânge rece, o femeie, şi un bărbat care nu ieşea din cuvântul soţiei. Calitatea principală a celui care tentează este subtilitatea. Defectul principal al celui care cade este voinţa slabă. Însă Paradisul pierdut va fi recâştigat pentru noi de Mântuitor în pustiu când, tentat de diavol, îi respinge ferm toate ofertele „ademenitoare” şi îl face să se retragă (cu coada între picioare). Istoria omului este o galerie de tentaţii, trecând prin poveştile lui Samson şi Dalila, a soţiei lui Iov care îşi tenta soţul la apostazie sau a nevestelor lui Solomon care l-au făcut să venereze zei falşi. Femeia ca agent de ispitire are un CV impresionant, însă ea nu reprezintă o regulă: „Domnii mei, când eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti în singurătate, vine personal.” (Ilie Cleopa).

Orice rău începe plăcut Istoria noastră personală este ea însăşi o galerie de tentaţii. Zilnic, suntem puşi în situaţia de a alege între bine şi rău, între ceea ce este drept şi ceea ce

Vara ispitelor este plăcut pentru primele 10 minute, două săptămâni sau trei luni, după care veninos poate pentru tot restul vieţii. Mizele sunt imense. Ştiu asta pentru că sunt om - şi orice om este o câmpie a Armaghedonului. Omul se naşte păcătos şi are multe momente când îşi onorează originile. Iar ispita este bicefală: am observat că atunci când tai sursele răului din exterior, răul încearcă să te doboare din interior, ca o Hidră care-şi reface capetele.

Tentaţia, la ce bună? Nu există răspunsuri uşoare la această întrebare. Cu certitudine, tentaţia este un test, iar felul în care îi răspundem

determină cine suntem. Nu faceţi greşeala să alegeţi „răul cel mai mic”, încă o tentaţie subtilă a ispititorului. În realitate, nu există decât bine şi rău. Un amic defula recent: „E absurd să nu cumperi când toţi te împing la coadă, să te abţii când peste tot rulează filme pentru adulţi.” Raţionamentul pare corect, dar adevărul este că diavolul, oricât de insistent, doar creează ocazia, sugerează, dar nu constrânge. „Când un om bun nu primeşte obiceiurile celor răi, chiar dacă ar trăi împreună cu ei, nu este nici un pericol”, cum spunea Sfântul Augustin. q PS: Evident, am fost tentat să nu scriu despre tentaţie. Apreciez subtilitatea diabolică, dar n-o aplaud. MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

cultură şi societate

Interviu memoriabil

simona popescu

Din punctul de vedere al victimelor (I)

imona Popescu: În anul 1993 poeta Ana Blandiana a prezentat Consiliului Europei un proiect de transformare a fostei închisori într-un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. În 1995 Consiliul Europei a luat Memorialul de la Sighet sub egida sa. În iunie 1997 Memorialul a fost declarat prin lege ansamblu de interes naţional. Memorialul Sighet este cel mai important proiect dedicat de Societatea Civilă reconstituirii şi analizei trecutului comunist, unic în ţările est-europene. Au trecut, iată, 20 de ani de muncă pentru recuperarea istoriei, iar cu ocazia acestei extraordinare aniversări stăm de vorbă cu iniţiatoarea acestui proiect, doamna Ana Blandiana. Dumneavoastră, doamna Ana Blandiana, aţi scris: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

poate fi o formă de justiţie”, iar această frază a devenit deviza Memorialului de la Sighet. Şi iată acum împliniţi, 20 de ani de muncă susţinută pentru realizarea acestei justiţii. Ana Blandiana: Da, sunt întradevăr 20 de ani de muncă, dar sunt în egală măsură douăzeci de ani miraculoşi pentru că, adevărul e că normal ar fi fost să nu reuşim. Toate piedicile, toate pragurile pe care le-am trecut, le-am trecut oarecum prin absurd. De exemplu, faptul că am prezentat acest proiect Consiliului Europei într-un moment în care România nu era nici măcar membră a acestui consiliu, din cauza mineriadelor din 90, a făcut ca succesul nostru să apară oarecum incredibil. De altfel, însăşi propunerea noastră a apărut ca insolită la Consiliul Europei. Era pentru prima oară când

jubileu 1993-2013 se punea această problemă, până în acel moment nu vorbise nimeni despre victimele comunismului decât cel mult la modul teoretic, în cărţi. Ideea că această temă poate să devină o temă de cercetare care poate fi concretizată instituţional, care să reconstruiască în memoria oamenilor toate adevărurile ce fuseseră nu numai ascunse, dar şi falsificate, părea ceva uimitor şi de neînchipuit. Îmi amintesc o replică a Catherinei Lalumiere, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, care după ce m-a ascultat, pentru că mai întâi i-am povestit pur şi simplu ideea mea, mi-a spus: „Faceţi un proiect, la urma urmei Consiliul Europei există pentru a apăra drepturile omului şi n-a existat un loc în lume în care drepturile omului să fie mai călcate în picioare decât o închisoare comunistă.” Partea oarecum comică, acum în perspectiva celor două decenii, care a urmat, a fost aceea că noi – Romulus Rusan şi cu mine – am făcut proiectul fără să ne gândim nicio clipă la costurile lui. Eram absolut convinşi că dacă ei acceptă proiectul, ei îl plătesc. Ei l-au acceptat, l-au editat, dar când am primit cărticica am descoperit că avea un capitol în plus faţă de proiectul nostru – capitolul în care ni se explica cum trebuie să strângem fondurile – şi în clipa aceea am realizat că noi suntem cei care trebuie să strângem fondurile. Era însă prea târziu să mai dăm înapoi, chiar dacă am fi vrut, pentru că deja anunţasem, făcusem conferinţe de presă în care spusesem că proiectul a fost acceptat de Consiliul Europei şi

începusem să fim atacaţi violent de ziarele pro-guvernamentale, se scrisese nici mai mult, nici mai puţin decât despre „sacrilegiul de la Sighet”, „Sacrilegiul de la Sighet” fiind acela că vindem străinilor suferinţa românilor. Simona Popescu: Vă propun să începem cu începutul, cu ideea construcţiei care va dăinui peste timp. Cum v-a venit, dna Blandiana, ideea şi cine au fost entuziaştii care au îmbrăţişat-o venind să lucreze la recuperarea trecutului, alături de dvs. Ana Blandiana: Acest proiect a fost prezentat Consiliului Europei din partea Alianţei Civice pe care o conduceam la acea oră, care era cea mai largă, cea mai mare organizaţie a Societăţii Civile, în stare să scoată sute de mii de oameni în stradă pentru nişte idei abstracte, „pentru reformă şi adevăr”, era unul dintre sloganele care apăreau tot timpul. Acum când mă gândesc, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat societatea şi chimia socială între timp, pentru că ideea că acum ar putea să organizeze cineva un miting sau un marş la care să participe sute de mii de persoane pe o idee abstractă, absolut abstractă, fără să ceară nimic, nici salarii, nici avantaje, este de neînchipuit, ceea ce dovedeşte cât de mult a scăzut capitalul de încredere şi de entuziasm al societăţii. Am pornit cu colegii din Alianţa Civică, ştiind că nu avem bani şi ştiind că închisoarea de la Sighet era o ruină, deci era nevoie de foarte mulţi bani ca să o aducem în starea de funcţionare a unui muzeu. Am început deci cu istoria orală, care

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

cultură şi societate era nu numai cea mai urgentă dintre formele memoriei, ci şi cea mai ieftină. Era vorba de înregistrarea experienţelor umane a celor care au fost reprimaţi şi care aparţineau unor generaţii în curs de dispariţie. Chiar vorbeam cu preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care îmi spunea cât de deprimant este că de la an la an, pentru că au congresul anual, numărul participanţilor, numărul membrilor acestei organizaţii se împuţinează văzând cu ochii, în mod natural, prin legile firii. Primul nostru gând a fost să înregistrăm, să recuperăm memoria faptelor trăite de la cei care le trăiseră. Şi am început prin a merge la facultatea de istorie, a strânge studenţii şi a le explica că nu avem bani, dar că avem nevoie de ajutorul lor iar ei, ca viitori istorici, nu au decât de câştigat din a se implica în această căutare a adevărurilor trăite. S i m on a Pop e s c u : Şi am găsit, doamna Ana Blandiana, mărturia unui tânăr istoric, Ioana Boca... Ana Blandiana: Este acum directoarea executivă a Fundaţiei... Simona Popescu: Spunea într-un interviu despre participarea sa la arhiva istoriei orale, aşa: „Vorbind acum despre toate aceste transformări care reprezintă o parte din istoria Memorialului, nu pot să nu observ că vorbesc, implicit, despre propria mea viaţă. Ca şi cum, în micul fişet, ar fi fost închise nu numai primele casete cu înregistrările de istorie orală, ci şi destinul meu de istoric. Ana Blandiana: Da... Întradevăr... Seria Ioanei Boca a fost seria care a răspuns chemării noastre şi dintre care şi azi avem colaboratori, iar Ioana Boca este exemplul cel mai elocvent, este doctor în istorie şi în acelaşi timp directorul executiv al Memorialului şi al Fundaţiei Academia Civică.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

interviu memoriabil

Consiliul Europei a pus condiţia să creăm o fundaţie care să administreze proiectul. Simona Popescu: Deşi aţi funcţionat aproape mereu în criză de fonduri şi de personal, aţi reuşit să produceţi proiectele de reabilitare şi dotare a Muzeului, banca de date necesară umplerii acestuia cu un conţinut realist, dar şi credibil, s-a structurat în câteva departamente, aţi atras, după cum spuneam puţin mai devreme colaboratori valoroşi, aţi creat o promoţie de cercetători tineri, aţi şi stimulat dezbaterea unor teme importante pe terenuri neexploatate în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor şi meselor rotunde, ca să nu vorbim şi despre oaspeţii de prestigiu din străinătate care au venit aici să le vorbească cercetătorilor români, dar şi tinerilor. Ana Blandiana: Înainte de a vorbi despre invitaţi trebuie să spun că Memorialul este format, pe de o parte din muzeul de la Sighet şi pe de altă parte din Centrul de Studii asupra Comunismului care are sediul în Bucureşti şi care este de fapt creierul Memorialului, care este condus de Romulus Rusan şi care este organizatorul tuturor colocviilor şi simpozioanelor, dezbaterilor, a Şcolii de Vară, a expoziţiilor itinerante prin ţară şi prin străinătate şi chiar a sălilor de la Sighet care au fost realizate ca design în Bucureşti şi montate la Sighet. În ceea ce priveşte invitaţii, primii dintre ei sunt istoricul englez Dennis Deletant care a fost în primii doi ani rectorul şcolii de vară, iar după aceea rectorul Şcolii de vară a devenit Stephane Courtois, autorul „Cărţii negre a comunismului”, care iată a împlinit 14 ani de când vine în fiecare vară, fără să primească niciun ban. Uneori mă uit la Stephane Courtois cu o anumită uimire şi mă gândesc: dacă pe mine m-ar chema în fiecare an într-o ţară la o distanţă de

mai multe ore cu avionul, o ţară despre care ştiu puţine lucruri şi de care nu mă leagă nimic (deşi între timp ştie multe şi s-a şi îndrăgostit de România) oare m-aş duce? Există un altruism şi un entuziasm uimitor în felul în care şi Stephane Courtois şi Bukovski şi nenumăraţi istorici germani şi americani, care au venit, de multe ori plătindu-şi singuri drumul sau zbătându-ne şi zbătându-se să plătească institutele culturale ale ţării lor... Au venit şi au fost – o spun cu mândrie, e mai uşor să fii mândru de ceilalţi, decât de tine – au fost fermecaţi pur şi simplu de felul de a răspunde al adolescenţilor români conferinţelor lor. Pentru că la şcoala de la Sighet, care a depăşit şi ea 15 ani, se ţin conferinţe şi se discută după aceea şi se răspunde unor întrebări uneori extraordinare. Simona Popescu: „Sighetul este o deschisoare prin care istoria unei jumătăţi de Europă se eliberează şi îşi face loc spre libertatea adevărului.” Am găsit acest citat, sunt cuvintele unui cercetător rostite în anul 1995. Ana Blandiana: Un istoric norvegian care a venit pentru prima oară în România în zilele revoluţiei. A ajuns la Timişoara cu primele maşini încărcate de ajutoare din Occident pentru România, care a învăţat şi româneşte între timp, atât de bine încât a fost în stare să creeze această formulă extraordinară, lingvistic vorbind. Simona Popescu: De ce aţi ales Sighetul ca loc pentru Memorial? Ana Blandiana: Este o întrebare care mi s-a pus de multe ori, mai ales la început. Şi răspunsul este că este locul cel mai simbolic. Nu este cea mai mare închisoare comunistă din România, Aiudul şi Gherla sunt mult mai mari. Nu este închisoarea în care s-a suferit cel mai teribil, e clar că la Piteşti s-a suferit mai mult decât în oricare

loc. Dar este închisoarea cu un potenţial simbolic enorm. Pentru că este închisoarea în care au fost duşi într-o noapte a anului 1950 toţi miniştrii încă în viaţă din 1918 până în 1946 din România. Ţăranii şi acum spun Memorialului „închisoarea miniştrilor”. Miniştrilor li sau adăugat episcopii greco-catolici, doi preşedinţi ai Academiei, mari istorici ca Giurescu, mari intelectuali... Deci este locul în care se verifică practic felul în care planul de creare a omului nou a fost pus în operă, în realitate. Pentru ca să se creeze un om fără memorie, care să nu mai ştie nici de unde vine, nici cine este, nici ce a avut, trebuiau mai întâi distruse elitele. Ei bine, Sighetul este locul unde s-a încercat şi aproape s-a reuşit să fie distruse elitele politice, artistice, culturale, spirituale ale României interbelice. În acest sens, a face Memorialul acolo este esenţial. Simona Popescu: Şi ar trebui să le spunem, doamnă Blandiana, cititorilor noştri că pot vizita virtual chiar în acest moment muzeul Memorial Sighet, care poate fi o lecţie de istorie pentru cei tineri şi în acelaşi timp un instrument de studiu pentru iniţiaţi, pentru că există „Muzeul de luat acasă”. Ana Blandiana: Da, este un DVD prin care poţi să vizitezi muzeul pe computer, poţi intra, poţi să vezi, să vizualizezi şi să treci din sală în sală având imensul avantaj că poţi să faci click şi pe fiecare exponat de pe pereţi, pe documente pe care de obicei când vizitezi muzeul nu ai timp să le citeşti. În general, muzeul ar avea nevoie de zeci de ore ca să fie vizitat. Este într-un fel calitatea şi defectul lui, că este prea serios, că s-au înglobat acolo cercetările a ani întregi ai echipelor noastre de studii. De altfel, din străinătate se întâmplă să vină români din exil sau pur şi simplu istorici de diverse naţionalităţi care îşi

iau cameră la hotel şi stau mai multe zile ca să poată vedea cu adevărat serios Memorialul. Muzeul Memorial este format din muzeul propriu-zis care este fosta închisoare plus cele două curţi, unde într-una se află Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, o construcţie, aş zice mai curând o operă de artă, subterană în care poţi să cobori pe două pante pe care sunt numele morţilor şi intri într-o încăpere rotundă în care lumina pătrunde printr-o deschidere sub formă de cruce şi când soarele se mişcă, mişcă şi crucea de lumină pe pereţii rotunzi ai încăperii. Este ceva cu adevărat foarte frumos... Cea de a doua curte este curtea în care se află extraordinarul complex sculptural al sculptorului Aurel Vlad numit „Convoiul sacrificaţilor” şi format din 18 statui în mărime mai mult decât naturală care se îndreaptă dirijaţi de un personaj fără cap care le arată drumul spre zid, adică lipsa de ieşire. Pe lângă asta, există cimitirul pe care l-am transformat într-un parc al memoriei şi în care în ultimul an am adăugat tot o operă de artă, o construcţie foarte frumoasă de 11 metri înălţime care trezeşte în minte asociaţia cu Scara lui Iacob de la Suceviţa, o scară pe care pe fiecare treaptă urcă îngerii. Ei bine, la noi nu urcă îngerii, urcă tinerii care vin să viziteze şi ajung sus pe o platformă unde există şi un clopot care bate în dungă şi de unde au vedere asupra cimitirului în care, din brazi, este formată harta ţării, iar pe locul Sighetului de pe harta ţării se află un altar, o cruce înaltă şi un altar, care este un cenotaf. A fost o ceremonie extraordinară aceea în

care acum 4 sau 5 ani, de Ziua Porţilor Deschise au venit zeci şi zeci de oameni din diverse locuri ale ţării în care au avut loc execuţii, în care au fost închisori, în care au fost morţi şi au adus în nişte mici vase de pământ, pământ din toate locurile în care s-a murit şi care a fost depus în acest altar. Simona Popescu: Cred că a fost un moment cu adevărat înălţător. Ana Blandiana: A fost extraordinar şi grafic şi artistic, pentru că şirul oamenilor care stăteau să depună acest obol extraordinar era nesfârşit şi cum asta se petrecea în luna iunie totul era frumos, totul era verde şi viu, viaţa şi moartea se împleteau. În general, vreau să vă spun că ideea mea despre Memorial a fost să nu fie strictamente sumbru, să introducem şi arta şi frumuseţea, pentru că frumuseţea nu neagă durerea, ci o potenţează, îi dă strălucire. Primim multe mesaje de felicitare pentru această frumuseţe care reuşeşte să transmită durerea şi în general mă intimidează aceste mesaje, dar mă şi întăresc, pentru că, nici acum nu mi-e uşor şi, sentimentul că totuşi sunt foarte mulţi oameni alături de noi, că sunt foarte mulţi oameni care vizitează muzeul, mă încurajează.

„

Sighetul este locul unde s-a încercat și aproape s-a reușit să fie distruse elitele politice, artistice, culturale, spirituale ale României interbelice.

„

Simona Popescu: Sunt din ce în ce mai mulţi... Ana Blandiana: ... numărul vizitatorilor este într-o creştere continuă. Maximul a fost atins într-o zi a lunii august, când au fost într-o singură zi 1200 de oameni, şi asta la capătul ţării. q (va continua) MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

>>>

Vestește Evanghelia prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ofmconv.ro

cultură şi societate

drumul spre UE

cristina dascălu

Croația catolică și sceptică devine membră UE pe 1 iulie O

Forumul din orașul maritim croat Pola îşi ţine răsuflarea. Privirile de la terasele cu umbreluţe sunt aţintite spre strada pavată cu lespezi cât un pas de uriaş, ce şerpuieşte printre casele vechi, în stil italian. Dinspre-ntr-acolo vine răsunet de chitare, fluiere şi alte instrumente de-ale locului. Apare Răstignitul.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

mulţime amorfă, copii ţopăind ca libelulele în jurul iazului, îl urmează. În această după-masă de duminică, croaţii catolici îşi manifestă credinţa în văzul lumii. Printre ei, Joseph, el e însă misionar maltez aici. Într-o engleză suficientă, ne spune că e a treia duminică din cinci când credinţa iese din bisericile de piatră pentru a se etala pe dalele publice unde are rendez-vous cu soarele, nu din întâmplare, ci cu ocazia anului Credinţei. Piaţa e invadată, instrumentele muzicale în mijloc, un prim cerc de gâgâlici, un altul concentric, cu restul. Un pas apăsat înainte, un pas înapoi, bătăi din palme şi Aleluia ce

răsună parcă până dincolo de plajă, purtat mai departe de valurile mării. Bun-venit în Croaţia! Ţara unde Dumnezeu, natura, marea, soarele, plaja se elogiază prin cântec. În iulie anul acesta, Croaţia devine cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Joseph, dă glas temerilor localnicilor din ce în ce mai sceptici că drumul spre UE este cea mai bună opţiune pentru ei. Scepticism confirmat de slaba prezenţă la alegerile europene organizate aici pe 14 aprilie pentru alegerea parlamentarilor europeni croaţi, unde doar 20% dintre cetăţeni au votat. Biserica croată în special, se teme de molipsirea delăsării

specifice bisericilor occidentale, spune Joseph, arătând, ca pentru a marca discrepanţa, spre cele peste 150 de persoane din piaţă în plină fervoare a credinţei. Pe o scară mai largă, ţara de pe ţărmul adriatic devine membru al UE într-un context în care scepticismul nu mai este insular britanic, ci ca un cancer, s-a răspândit pe tot continentul. De la Grecia, la Germania, trecând prin Franţa şi Italia. Criza economică explică multe. Totodată, scepticismul croat îşi are justificarea şi în perioada (prea?) îndelungată a aderării, perioadă prelungită cu trei ani, opt ani în total, pentru a evita „greşeala integrării premature” a României şi Bulgariei. O greşeală îndulcită şi îngăduită cu argumentul că dacă România nu ar fi membră UE, situaţia în ţară ar fi şi mai rea. Şi dacă socotim drept şi încercăm să ne imaginăm care ar fi fost rezultatul răfuielii politice de astă-vară dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta, fără constrângerile Uniunii, am putea spune că, într-adevăr, se poate şi mai rău. În acelaşi timp, Croaţia a cunoscut cel mai dur proces de negociere, după cum evaluează experţii, pentru că regulile jocului s-au înăsprit după ce UE a învăţat din greşelile aderărilor precedente. Dacă pentru România şi Bulgaria, Uniunea a trebuit să încropească un „Mecanism de cooperare şi verificare (MCV)” pentru a permite integrarea, în ciuda lipsurilor, pentru Croaţia, s-au împins eforturile la maximum în perioada ante-integrare, fiind singurul moment când Bruxelles-ul are o adevărată putere de

coerciţie şi reuşeşte să impună reformele dorite. Am putea chiar afirma că data integrării în spaţiul Schengen este mai apropiată pentru Croaţia decât pentru România.

sporit la pieţele internaţionale din punct de vedere geografic, cu aproape 7.000 Km2 de litoral. Păstrând proporţiile în cap, putem totuşi să ne facem o părere.

România vs. Croaţia în presa vremii

Moldova şi drumul spre UE

Titlurile din presa străină pun adesea alături scepticismul şi aderarea Croaţiei, ţară cu 4,4 milioane de locuitori, un scepticism confirmat pe teren, de Joseph şi de alţi localnici. „Croaţia pregătită să intre în UE, însă fără entuziasm” este grosso modo titlul standard la câteva luni de la integrare. Am dat timpul înapoi şi, în arhiva ziarului francez Le Monde, am căutat ce se spunea despre România, la pachet cu Bulgaria, în 2006, în aceeaşi perioadă de dinainte de integrare. Un dosar similar cu cel dedicat Croaţiei din ultimele săptămâni, titrează: „România şi Bulgaria intră în Europa sub supraveghere ridicată”. Comparând aceste două titluri ne putem deja imagina că temerile nu sunt aceleaşi, în ceea ce priveşte Croaţia, ca cele din 2007. În momentul aderării, ţara noastră era traversată de tensiuni politice, dintre Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru la acea dată, şi preşedintele Traian Băsescu. Mai mult, PIB-ul României pe cap de locuitor în momentul integrării era de 7.000 euro, pe când al Croaţiei, în ciuda crizei actuale, este pe undeva la 14.000 de euro (media europeană actuală este de 23.000 euro). Bineînţeles, nu putem compara o ţară cu 20 de milioane de locuitori cu una de 4,4 milioane, cu un acces

Dacă Croaţia este sceptică, Moldova de peste Prut ar fi mai mult decât interesată să intre în UE. Chişinăul va sta însa mult și bine la poarta Europei din cel puţin trei motive. Pretextul oficial, conflictul cu teritoriul secesionist Transnistria. Alte două motive ce ţin de realpolitik, şoptite, influenţa Rusiei în zonă şi dezinteresul european pentru o zonă săracă fără „enjeu”. Pe de altă parte, pe site-ul comisarului european pentru extinderea Uniunii, Štefan Füle, găsim că printre ţările care se află încă foarte departe de UE se numără: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo (state posibil candidate). Pe lista statelor departe de UE, (adică ţări candidate), se găsesc: Serbia, Muntenegru, Macedonia, Islanda şi veşnica Turcia. Prezenţa statelor balcanice în inventar se explică prin promisiunea Uniunii de a cuprinde la un moment dat în graniţele sale toată zona ex-iugoslavă. (ceea ce pare logic, dat fiind că aceste ţări formează ca o gaură neagră în mijlocul statelor europene, dacă ne uităm pe hartă). În viitorul imediat, poarta se deschide deci pentru Croaţia, ţara unde a fi catolic face parte din identitatea naţională, aproape 90% dintre locuitori sunt catolici. Cum spune Joseph: „Când te naşti în Croaţia, te naşti să fii catolic”. q

„

Croația și UE Croația a cunoscut cel mai dur proces de negociere, după cum evaluează experții, pentru că regulile jocului s-au înăsprit după ce UE a învățat din greșelile aderărilor precedente. Dacă pentru România și Bulgaria, Uniunea a trebuit să încropească un Mecanism de cooperare și verificare (MCV) pentru a permite integrarea, în ciuda lipsurilor, pentru Croația, s-au împins eforturile la maximum în perioada ante-integrare, fiind singurul moment când Bruxelles-ul are o adevărată putere de coerciție și reușește să impună reformele dorite

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

„

cultură şi societate

eveniment editorial

al. Cistelecan

Jurnalul lui Corneliu Coposu

n jurnal al lui Corneliu Coposu, indiferent de perioada acoperită, ar fi un document de maxim interes, deşi, drept să spun, nu cred să se descopere aşa ceva. În schimb, un fel de Jurnal din vremuri de război a fost descoperit în Arhivele CNSAS şi publicat recent, chiar în acest an, de editura Caiete Silvane din Zalău (într-o ediţie îngrijită de dr. Marin Pop şi ing. Cristian Fulger). Din explicaţiile date de Marin Pop în Studiul introductiv aflăm ce e, de fapt, cu acest „jurnal” scris prin 1976-1978, dar a cărui materie documentară e scoasă din anii războiului. Marin Pop documentează împrejurările în care Corneliu Coposu şi-a scris „jurnalul”, pe care-l depune la Biblioteca Academiei şi la Arhivele Naţionale. Coposu însuşi precizează că „răbojul” alcătuit de el „nu este destinat publicităţii, ci are drept obiectiv să fixeze într-un cadru documentar anumite momente trăite de cel care le-a scris”. Deşi au trecut cam treizeci de ani între evenimente şi „scrierea” lor, „sertarele amintirii” au păstrat intacte „cele mai mici detalii” (dar operaţia de reconstituire se ajută şi de „minute, comentarii, însemnări, sublinieri, jaloane, fixate la timpul respectiv, pe care autorul a reuşit să le păstreze”). E un jurnal de fapte stricte, de evenimente pure, transcrise, cum zice Corneliu Coposu, „fără interpretări şi fără comentarii” şi cu gândul de a „putea servi cercetătorului de mâine la reconstituirea şi elucidarea obiectivă a unor evenimente istorice necunoscute în amănunte”. Nu e vorba, aşadar, de un jurnal propriu-zis, care să aibă asigurată simultaneitatea dintre fapte şi consemnarea lor, ci de o scriere în convenţia-jurnal. Dar fapt e că dacă aceste împrejurări ale scrierii n-ar fi cunoscute, nimeni n-ar putea bănui că nu e vorba de un jurnal ţinut la zi, în palpitul evenimentelor. Corneliu Coposu a fost, în tinereţe, un ziarist dăruit, cu exerciţiu

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

verificat de condei. „Jurnalul” se foloseşte din plin de abilităţile ziaristului, căci toate secvenţele par reportaje minuţioase luate pe viu. Memoria lui Coposu e atât de acută încât îl duce direct în eveniment, în toate detaliile lui fierbinţi şi concrete. Iată, bunăoară, cum e relatată, la prezent, asasinarea lui Virgil Madgearu (cu ea începe jurnalul, împărţit în cinci secvenţe inegale, „tematice”): „1940. Noiembrie 27. Str. Vodă Caragea, 27. Telefon de la d-na Madgearu care, disperată, îmi spune că legionarii l-au ridicat pe Virgil, înainte cu cinci minute. Este ora 14,10”. În acelaşi ton al unui prezent imediat, fără distanţă, sunt scrise toate însemnările. Când evenimentele se precipită (cum e cazul ritmului frenetic din Decada fierbinte, ce narează zilele 16-26 august 1944 din perspectiva „unui participant la conspiraţie”) şi frazele devin telegrafice: „Cheia casei e la mine. Agenţii garează în faţa intrării. Locuinţa are vestiar, hol, dormitor, bucătărie mare şi baie. Se poate aborda din două străzi”. Scriitura ţine, aşadar, ritmul evenimentelor şi rareori se abate de la acest fir pur evenimenţial. Din când în când, câte un portret mai taie din ritm şi opreşte pentru o clipă iureşul de evenimente. Nu sunt multe astfel de opriri ale ritmului, dar ele probează capacitatea de observaţie a autorului, abilitatea lui în a face fişe comportamentale, cum e cazul cu Andreas/Andrei Schmidt, fostul lui coleg de la Blaj, devenit führer-ul comunităţii germane din România: „Îmi aminteam de figura lui veşnic stânjenită de timiditate şi de conştiinţa mediocrităţii. Codaş, în clasă, înotase cu mari dificultăţi prin disciplinele şcolare şi exigenţa exagerată a şcolii pe care o frecventaserăm împreună. Andrei nu avea niciodată opinii proprii şi se ralia fără rezerve la părerea interlocutorului. Nu era prieten apropiat cu nimeni, dar nici inamici personali nu avea” etc. Funcţia

documentară – care e chiar raţiunea „jurnalului” – îl obligă, desigur, din scrupul, să oprească naraţia atunci când are de relatat despre diverse întâlniri şi tratative politice avute de Iuliu Maniu (care e, oarecum, personajul central al jurnalului); în calitate de secretar al acestuia, Coposu a avut acces la conţinutul acestor tratative şi reproduce detaliat punctele de vedere exprimate în cadrul lor (unele „minute” par a fi simple transcrieri). Valoarea documentară a jurnalului e subliniată apăsat de Marin Pop, care şi evidenţiază principalele puncte de relevanţă în acest sens. Martor şi participant la evenimente, Corneliu Coposu le relatează din interiorul ritmului lor, anulând distanţa dintre momentul scrierii şi cel al trăirii. Publicarea acestui „jurnal” e doar primul punct dintr-un proiect care, ne promite Marin Pop, va pune „la dispoziţia publicului tot ce s-a scris despre Seniorul Corneliu Coposu sau ce a scris (el, n.n.) de-a lungul întregii sale vieţi”. Să sperăm că va fi un proiect dus la capăt cât mai curând (şi cu mai multă atenţie decât aici, unde greşelile de culegere sunt cam multe şi nu toate reperabile imediat; de pildă, poate unii cititori vor crede că exista un ziar precum Christian Sciena Monitor, pe când alţii vor bănui că Sciena e, de fapt, Science). q

Foto: Lansarea volumului Jurnal din vremuri de război

mulțumesc, sfinte Anton!

Astalaș Viorica și fiica ei Andreea îi mulțumesc sfântului Anton pentru binefacerile primite și se recomandă pe mai departe mijlocirii lui puternice la Dumnezeu. Colectivul Fundației Umanitare Pacea, împreună cu toți copiii care frecventează Centrul nostru, mulțumesc Sf. Anton pentru toate binefacerile primite și, de asemenea, pentru toți binefăcătorii știuți și neștiuți care au contribuit la susținerea materială prin diferitele forme de donații. Dumnezeu, prin mijlocirea Sf. Anton, să-i răsplătească cu toate darurile necesare iar pe cei răposați să-i răsplătească cu viața veșnică. Mulțumim Sf. Antoane pentru mijlocirea ta puternică pe care am simțit-o de nenumărate ori.

În cadrul celebrării Sfintei Liturghii din parohia Înălțarea Sfintei Cruci, din Luizi-Călugăra, din 07 aprilie, un grup de copii au primt Prima Sfântă Împărtășanie. La sfârșitul celebrării, grupul celor 29 de copii a fost consacrat Sfântului Anton de Padova printr-o rugăciune specială. Fie ca Isus să fie forța, apărătorul și sprijinitorul de fiecare zi, pentru sfințirea și mântuirea sufletului.

provincia franciscană

Fundația Umanitară Pacea

cristina sescu

Ai carte, ai parte...

„

De reținut

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.

„

Nelson Mandela

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

riginară din Transilvania, unde, pe vremuri, deţinerea unei proprietăţi, a unei părţi era consemnată/simbolizată prin cartea (funciară), zicala „ai carte, ai parte”, în urma asocierii dintre carte şi învăţătură, a dobândit un sens nou şi diferit şi implicit, referitor la beneficiile educaţiei. Incontestabil, viitorul unei ţări nu poate fi gândit fără educaţie, mai ales acum, în acest periculos proces de deculturalizare promovat prin toate mijloacele; fără educaţie nu putem spera la îmbunătăţirea condiţiei umane în general şi al fiecărui individ în particular. Fiecare copil are dreptul la informare, formare, la educaţie. Sigur, înalta erudiţie nu este pentru toată lumea, însă un minim de cunoştinţe, comportamente, atitudini care să ne ghideze în viaţă este absolut necesar. Este absolut necesar ca tinerii şi copiii noştri să poată construi lucruri importante pe un fundament solid de gândire, să poată găsi soluţii pozitive în abordarea problemelor vieţii. Sunt deja 6 ani de când funcţionează programul „A doua şansă” destinat copiilor şi tinerilor care au depăşit vârsta legală de şcolarizare. Au

fost înscrişi în acest program 136 copii/tineri, dintre care au absolvit 4 clase la nivelul primar 107. O mare parte dintre aceştia au conştientizat importanţa „luminii binefăcătoare” a educaţiei şi a culturii odată cu intrarea în etapa de maturitate a vieţii. Alţii în schimb au sesizat discrepanţa dintre cerinţele de ordin practic şi nivelul teoretic necesar satisfacerii acestor cerinţe, abia când au conştientizat că singura zestre de care se pot alipi este sărăcia materială, ce-i îndeamnă să privească cu jind spre zările străinătăţii. Şi, în fine, o altă categorie care poate fi identificată este aceea a copiilor care sunt „rupţi” de realitatea înconjurătoare, care nici nu-şi pot imagina un alt mod de viaţă. Elena este elevă în la clasa a III-a la „A doua şansă”. Am cunoscut-o în urmă cu aproximativ 5 ani. O fetiţă cu o constituţie somatică firavă, cu un temperament introvertit, timidă şi puţin comunicativă. Locuieşte cu mama, concubinul acesteia şi bunica în condiţii greu de descris în cuvinte. Din cele observate, putem presupune că mama are probleme de natură psihică, (nu avem nicio dovadă validată de un medic

specialist în acest sens) şi este consumatoare de alcool. Cam în acelaşi registru se înscrie şi bunica copilei. Îşi consumă viaţa de zi cu zi într-o cămăruţă cu ferestre mici, întunecoasă, având în vedere că nu sunt branşaţi la reţeaua de energie electrică. O sobă dărăpănată la care se încălzesc sau îşi prepară hrana, ocupă o mare parte din spaţiul camerei. Mormane de gunoaie în jurul cărora roiesc haite de câini, gata să te „înhaţe” la orice încercare de violare a teritoriului. O atmosferă apăsătoare, desprinsă parcă din poeziile lui Bacovia. Supravieţuiesc, cotrobăind în lăzile de gunoi ale oraşului, pentru hrană sau alte lucruri utile lor. În alte situaţii îi poţi întâlni la cerşit, la Cimitir sau alte locaţii. Acestea fiind condiţiile, a sublinia valoarea educaţiei, a aduce argumente cu privire la beneficiile pe care le obţii ca urmare a învăţării unei meserii, a-i îndruma în acest sens şi a crede că poţi obţine şi rezultate pozitive, pare uneori o utopie, un vis fantezist. Cu toate acestea am insistat ca Elena să fie înscrisă la şcoală. Am insistat un an, doi, trei, până când depăşind limita de vârstă admisă, nu a mai fost posibilă înscri-

erea la şcoala de masă. Motivele erau întotdeauna aceleaşi: fie copila avea probleme de sănătate, fie cerinţele la şcoală erau mari din punct de vedere material, fie de „vină” era discriminarea prezentă în şcoală, fie nu avea îmbrăcăminte, încălţăminte etc. Pregătirea copilului pentru şcoală este un exerciţiu mai complex şi nu se referă la a-l învăţa pe acesta să scrie, să citească sau să socotească mai devreme, ci presupune a-l pregăti pentru o nouă modalitate de dobândire a unor cunoştinţe şi experienţe, a-l ajuta să atingă o stare de disponibilitate pentru activitatea de învăţare, stare psihologică pozitivă necesară momentului de debut şcolar. Această pregătire nu poate fi realizată doar de profesori, educatori etc. Ci este o muncă de echipă, în care familia în general şi părinţii în special au un rol semnificativ. Şi cum suport din partea părinţilor nu exista, ne-am văzut puşi într-o postură destul de delicată... Dar, am perseverat… Pariul cu educaţia îl puteam pierde nu datorită faptului că sistemul educaţional, impus prin legislaţie era conceput cu multe lacune, ci mai ales datorită faptului că exista pericolul să ne pierdem dorinţa de a lupta pentru integrare şi, mai mult ca sigur, schimbare. După lungi insistenţe, am reuşit în cele din urmă, să o cooptăm în colectivul clasei I la „Şansa a doua”. De-a lungul timpului a avut o prezenţă constantă la orele de curs şi îşi dădea interesul pentru a ţine pasul cu ceilalţi colegi. Primul an din şcoala primară are o semnificaţie deosebită, deoarece introduce treptat copilul în procesul formal al şcolarizării. Acum, experienţele preşcolare au un rol semnificativ, şi anume pregătirea copilului pentru şcoală, mai precis, a introduce copilul în activităţi specifice şcolii, cum ar fi învăţarea. Având în vedere că până la vârsta de 11 ani Elena nu a fost la grădiniţă şi nici nu a frecventat nicio clasă, adaptarea la programul şcolar şi de ce nu adaptarea la colectivitate a reprezentat o sarcină nu tocmai uşoară. Evident am susţinut-o cât de mult ne-a stat în puteri. Ne-am străduit să-i oferim sentimentul că străbate această tranziţie într-un mod firesc, natural. Deseori lucram împreună la calculator, la matematică sau limba română. Am implicat-o în numeroase proiecte extracuriculare, la atelierul de croitorie, în programul „Nasul unui clovn poate

face multe”, susţinut de un grup de clovni profesionişti din Italia, serbările şcolare de Crăciun, de Ziua Copilului, etc. În ultima perioadă Elena a început să vină la şcoală de dimineaţă, odată cu nepoţelul ei care este înscris la Grădiniţă. Motivul: cumnata o obligă să-i păzească copilul cel mic, născut în urmă cu câteva luni. Venind de dimineaţă la şcoală, practic aceasta nu mai avea cum să fie oprită acasă. Înţelegeam la ce sacrificii este supusă şi, personal, vedeam această „îndârjire” de a continua pe drumul care acum îi devenise familiar, o şansă de a se ridica, o şansă de a depăşi condiţiile mizere în care se născuse şi trăia. Conform teoriilor „învăţării sociale” nu este obligatoriu ca un copil să preia în mod automat toate modelele de conduită parentală, el putând dobândi şi integra, în cursul experienţelor sale seturi de valori diferite de cele ale părinţilor. De obicei părinţii sau alte persoane cu autoritate parentală au o influenţă mai mare asupra a ceea ce face copi-

lul şi un control mai scăzut asupra a ceea ce învaţă să facă, asupra noilor achiziţii pe care acesta le face. Am discutat cu fratele mai mare, care îşi manifestă în acest caz, o autoritate oarecum paternă asupra fetiţei. Şi-a afirmat deschiderea faţă de oportunitatea Elenei de a frecventa cursurile şcolare dar, evident, adevărul din spatele acestor afirmaţii era cu totul altul. Poţi întinde mâna unui om dar, nu-l poţi forţa să se agaţe de ea sau „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă”. Mai bine de o săptămână fetiţa a lipsit de la şcoală. Credeam că s-a pierdut iarăşi de grup, dar, nu... După 2 săptămâni de absenţă bine „motivată”, Elena s-a reîntors la şcoală, reuşind să finalizeze 4 clase primare. În toamnă urmează să continue cu clasa a V-a. Uneori nu e uşor însă… Noi, colectivul de la Fundaţia Umanitară „Pacea” suntem aici să cultivăm darurile date de Dumnezeu în beneficiul tuturor; să dăruim bucurie, frumuseţe, înţelepciune, speranţă şi credinţă. q

întâlniri fraterne

Papa Francisc

și Ministrul General al OFMConv

n data de 02 mai, a.c., Papa l-a primit în audienţă pe Ministrul general al Fraţilor Minori Conventuali, fraţi care, spiritual, sunt aproape de Bazilica Sf. Francisc din Assisi. Ministrul general, Marco Tasca, a declarat că Papa Francisc intenţionează să meargă la Assisi şi că a ţinut să binecuvânteze întreg Ordinul conven-

tual, cerând, totodată, rugăciunea noastră. „Papa – a mai spus părintele Marco Tasca – ne-a primit cu mare căldură şi cu un surâs franciscan. Mi-am dat seama că este foarte atent şi că este de o disponibilitate deosebită”. La eveniment era prezent şi Custodele de Assisi, părintele Mauro Gambetti, care a comentat: „Am simţit efectiv iubirea ce o are Papa faţă de Sf. Francisc de Assisi. Pentru noi a fost ca şi cum am fi retrăit cuvintele Sfântului, citate din Izvoarele Franciscane: Să mergem la Maica noastră, Sfânta Biserică romană, şi să-i spunem Sfântului Părinte ceea ce Domnul a început să realizeze prin intermediul nostru”. În timpul întâlnirii – se spune într-un comunicat de la Sacro Convento – a fost prezentat Sf. Părinte un număr special al revistei editată de fraţii din Assisi, dedicată alegerii papei Francisc. ❏ (sursa: ofmconv.ro) MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2013

D oa r p e n t r u c i t i to r i i n o ş t r i, î n e xc lu s i v i tat e, u n m o m e n t o p o r t u n

N u înceta să speri C ontinuă să crezi R oagă-te neîncetat I

ubite cititor al revistei Mesagerul Sfântului Anton,

dacă doreşti să-i ceri în rugăciune ceva anume Sfântului Anton de Padova, trimite-ne rugăciunea ta, pentru ca noi să o prezentăm la Mormântul Sfântului Anton, în timpul Sfintelor Liturghii din luna iunie, luna solemnităţii Sfântului. Noi, fraţii franciscani, ne vom ruga pentru tine şi împreună cu tine, ca Domnul să-ţi dăruiască harul pe care îl doreşti din adâncul inimii, prin mijlocirea Sfântului nostru drag.

Doreşti să-i trimiţi un acatist sau o cerere de rugăciune Sfântului Anton de Padova? Trimite-ne acatistul sau cererea de rugăciune pe adresa redacţiei (Mesagerul Sfântului Anton, str. Arcadie Şeptilici, nr. 1A, 600234 Bacău), iar noi o vom trimite degrabă spre Bazilica Sfântului Anton de Padova.

„ Î ţ i m u lţ u m i m d i n i n i m ă , S f i n t e A n t o a n e ! ”