Manierism

Renasterea

Renașterea (în franceză: Renaissance, în italiană: Rinascimento) este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a apărut în Europa la sfârșitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura și arta antichității clasice. Este un nume propriu și se scrie cu majusculă la inițială.

Renașterea a început în Italia și s-a răspândit în Europa occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și religioase care au marcat tranziția de la societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețianJacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recapătă conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

Renașterea, la fel ca și Romanicul sau Goticul, apare în România cu precădere în Transilvania.

Prezența acestui stil în Moldova (unde se găsesc unele monumente din prima jumătate a secolului al XVI-lea) sau Țara Românească (monumente de secol XVII), este mai modestă.

Manierism

Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).

Trasaturi caracteristice - pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii - multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie - simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, ...)

- gust pronunţat pentru un erotism estetizant

- deformarea şi torsiunea corpurilor - scheme sinuoase ("figuri în serpentină") - modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului - alungirea formelor

Principali pictori manieristi -

Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism.

- Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.

- Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare.

- Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu accentuarea elementelor verticale.

- Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco.

Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic.

- Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase.

- El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar din Creta. Stilul său se caracterizează prin alungirea figurilor, senzaţia de straniu a luminozităţii, irealitatea compoziţiilor, care produc o exaltare mistică.

Prerafaelitii

Prerafaelitii, in engleza Pre-Raphaelites sau The Pre-Raphaelite Brotherhood (Confreria Prerafaelita), au fost un grup de pictori, poeti si critici de arta englezi, fondat in 1848 de John Everett Millais, Dante Gabriel Rosetti si William Holman Hunt, cu intentia de a reforma arta, refuzand ceea ce ei numeau reproducerea mecanica a operelor artistilor manieristi, care i-au succedat lui Rafael si Michelangelo.

Tinerii artisti (cel mai in varsta are 21 de ani!) reproseaza academismului epocii victoriene, printre altele, faptul ca exponentii lui recunosc o singura metoda in pictura: cea care deriva din arta lui Rafael. Aceasta metoda rigida si artificiala - in opinia lor - aseaza desenul deasupra culorii, lumina de zi a atelierelor deasupra luminii exterioare din aerul liber, iar pe marii clasici deasupra tuturor pictorilor contemporani moderni. Prerafaelitii se intereseaza de pictorii cei mai vechi, mai cu seama de maestrii care l-au precedat pe Rafael, de aici si denumirea lor.

In acelasi timp ei studiaza si creatiile artistilor contemporani, cum sunt William Turner, ThĂŠodore GĂŠricault, Eugene Delacroix sau Jean Auguste Ingres, dar si ale coloristilor vechi ca Giorgione si Rubens. Isi aleg temele din domenii diverse: din literatura si mitologie, din Biblie, din evenimentele sociale, dar si din natura, neuitand nici imaginatia proprie. Eliberarea picturii de academism inseamna si respingerea idealismului academic, mentinand o legatura mai stransa si mai reala cu natura.

Nasterea Confreriei Prerafaelite Autorul primei lucrari prezentate public a fost Rosetti, in 1849, cu ocazia expozitiei "Free Exhibition" din Londra, cu o lucrare semnata P.R.B. In acelasi an apar noi tablouri, semnate cu aceleasi initiale misterioase, la expozitia Academiei Regale. Dupa o serie de expuneri, initialele sunt descifrate si atacarea "printului picturii" Rafael provoaca scandal. Criticii sunt socati si de abordarea prea realista - dupa parerea lor - a temelor sacre.

Unii observatori mai moderati subliniaza insa valorile artistice evidente ale tablourilor expuse. Singurul critic care se decide sa-i apere public este John Ruskin, cu multa influenta in lumea artistica. La inceputul lunii mai 1851, publica doua scrisori in ziarul "The Times", in care - printre altele - scrie: " ... in masura experientei acumulate, (acesti pictori) vor fi capabili sa intemeieze in tara noastra o scoala artistica exceptionala pe care lumea nu a vazut-o de trei sute de ani." Dupa aparitia acestor articole indraznete, opinia publica se schimba, iar operele Prerafaelitilor ajung repede sa fie elogiate.

Primele expozitii Autorul primei lucrari prezentate public a fost Rosetti, in 1849, cu ocazia expozitiei "Free Exhibition" din Londra, cu o lucrare semnata P.R.B. In acelasi an apar noi tablouri, semnate cu aceleasi initiale misterioase, la expozitia Academiei Regale. Dupa o serie de expuneri, initialele sunt descifrate si atacarea "printului picturii" Rafael provoaca scandal. Criticii sunt socati si de abordarea prea realista - dupa parerea lor - a temelor sacre.

Unii observatori mai moderati subliniaza insa valorile artistice evidente ale tablourilor expuse. Singurul critic care se decide sa-i apere public este John Ruskin, cu multa influenta in lumea artistica. La inceputul lunii mai 1851, publica doua scrisori in ziarul "The Times", in care - printre altele - scrie: " ... in masura experientei acumulate, (acesti pictori) vor fi capabili sa intemeieze in tara noastra o scoala artistica exceptionala pe care lumea nu a vazut-o de trei sute de ani." Dupa aparitia acestor articole indraznete, opinia publica se schimba, iar operele Prerafaelitilor ajung repede sa fie elogiate.

Sfarsitul Confreriei Prerafaelite La un an dupa interventia lui Ruskin, Prerafaelitii se bucura de succes nelimitat. Tabloul lui John Everett Millais, intitulat Ofelia (1852), are un rasunet urias. Paradoxal, insa, in anul urmator grupul se destrama.

Motivele sunt multiple: in 1853 Millais este ales membru extraordinar la "Royal Academy", si cu aceasta el revine la stilul conservator al academismului.

In acelasi an, Hunt intreprinde o calatorie in Egipt si Palestina si, la intoarcere, isi schimba fundamental principiile sale estetice. Dupa asemenea dezertari, Rosetti ramane singurul care continua tradittile prerafaelite. Le transmite lui Edward Burne-Jones, prin activitatea caruia estetica Prerafaelitilor influenteaza, intr-o anumita masura, Franta si intreaga Europa. In 1857, cu lucrarile lor se organizeaza la Londra o importanta expozitie. Dar Confreria nu mai exista deja de trei ani...

Principali pictori -

James Collinson
 - William Holman Hunt
 - John Everett Millais
 - Dante Gabriel Rossetti

Simbolism

Simbolismul a fost o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat şi descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent.

Caracteristici Pictorii simbolisti au folosit simboluri din mitologie si vise imaginare pentru un limbaj vizual al sufletului.

Simbolismul a fost mai mult un trend ideologic international decat un curent artistic. Simbolistii credeau ca prin arta ar trebui sa se inteleaga mai multe adevaruri absolute care pot fi accesate doar in mod indirect.

Astfel, ei au pictat scene din natura, activitatea oamenilor si toate celelalte fenomene reale din lume intr-o maniera metaforica si sugestiva. Ei au furnizat imagini particulare sau obiecte de atractie ezoterica.

Pictori simbolisti Gustave Moreau (6 aprilie 1826, Paris – 18 aprilie 1898, Paris) a fost un pictor, gravor şi desenator francez, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului în pictură. Tematica vastei sale opere şi-o alegea din lecturile clasice. Tehnica sa se caracteriza printr-o factură suavă, care reda în mod magistral lumea onirică şi plină de simboluri. Împreună cu Odilon Redon, Edward Burne-Jones şi Arnold Böcklin are aceeaşi năzuinţă: să ajungă, cu ajutorul picturii, la ceea ce este invizibil, la sfera subconştientului, la vise.

Alti pictori simbolisti: - Gustav Klimt, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Odilon Redon, Henri Fantin-Latour, Edvard Munch, Félicien Rops, Jan Toorop, Mikhail Vrubel, Nicholas Roerich, Victor Borisov-Musatov, Martiros Saryan, Mikhail Nesterov, Leon Bakst, Elena Gorokhova, Frida Kahlo, Elihu Vedder, Remedios Varo, Morris Graves

Baroc

(în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură,

CLASICISMUL FRANCEZ Singura tara care nu a asimilat barocul triumfator in tot estul Europei este Franta .Aici , clasicismul se contureaza sub domnia lui Ludovic al XIII-lea ,pentru a-si gasi deplina dezvoltare in timpul lui Ludovic al XIV-lea .Clasicismul francez in secolului al XVII-lea este o sinteza a influentelor renascentiste italiene ,a celor antice si a traditiilor franceze .El infuenteaza arhitectura ,decoratia si intr-o masura mai mica ,pictura.Sustinut de inflenta Academiei franceze ,care se infiiteaza in 1635 , acest curent este asimilat stralucirii secolului lui Ludovic al XIVlea .Treptat ,rococo-ul ,mostenitor al barocului ,va inlocui clasicismul francez .

Servind glorificarea puterii regale,viziunea artei clasice franceze este monumentala ,folosindu-se pentru acesta de jocul echilibrat dintre orizontale si verticale ,spre deosebire de dinamica liniei curbe a barocului .

Palatul Versailles ,de dimensiuni impresionante,simbol al autoritatii monarhice absolute ,precum si al rationalismului ,a adunat,pentru construirea si decorarea sa, pe arhitectii si decoratorii cei mai reprezentativi pentru noul stil :Charles le Brun (1610-1690),Louis le Vrau (1612-1670), precum si Francois Mansard (1598-1666).

Nicolas Poussin (1594-1665)este cel care fixeaza gustul clasic in pictura .Compozitiile si peisajele sale cu ruine fac dovada regulilor clasicismului :simplitate,corectitudine,acuratete .

Pictura lui Georges de la Tour (1593-1652) poarta amprenta caravaggismului (stilul lui Caravaggio),folosind efectele de clarobscur date de lumina unei lampi sau a unei lumanari ;fiecare dintre lucrarile sale face ,cu toate acestea ,dovada accentuata a rigorii ,eliminand aproape orice detaliu (decor, arhitectura) care ar incarca inutil lucrarea .

STILUL ROCOCO Stilul rococo reprezinta o tendinta artistica a secolului alXVII-lea ,care se dezvolta sub domnia lui Ludovic al XV-lea .

Aparut catre 1715 rococo-ul apune odata cu ascensiunea neoclasicismului francez ,catre 1765 .

Pictura capata acum un rol decorativ ,fiind invadata de motive exotice si naturaliste ,In cadrul motivelor ornamentale ,curbele contracurbele si alte ornamente vadesc o inspiratie orientala sau mitologica .Stilul rococo corespunde atmosferei rafinate si intelectuale a saloanelor pariziene Astfel ,Parisul devine un loc de manifestare a arhitecturii rococo ,in cadrul resedintelor luxoase numite hotels.

Este o arhitectura mai rafinata cu spatii mai intime,care lasa loc decoratiei –Salonul printesei de Soubise .Paris .

Multe plafoane (ale resedintelor ,cat si ale bisericilor ) sunt decorate acum cu pituri in trompe l'oeil :personajele sunt colorate astfel incat sa simuleze realitatea ,ele plutind parca ,in atitudini pline de gratie si eleganta .

Antoaine Watteau (1684-1721) este pictorul "serbarilor galante" si al saloanelor din aceasta perioada .Picturile sale exprima in egala masura caracterul trecator al lucrurilor (sentimentul amoros ,afectiv,atitudinile fugitive).Printre cele mai cunoscute "serbari galante " se numara Imbarcarea pentru Cythera ,o proba de virtuozitate si subtilitate :compozitia este alcatuita din figuri enigmatice ,atmosfera este vaporoasa .

Francois Boucher (1703-1770) si Jean Honore Fragonard (1732-1806) se consacra si ei reprezentarilor galante sau libertine ,fara al egala pe Watteau .Modelele cu piele sidefie si haine

bogat decorate reflecta gustul burgheziei indragostite de o arta deseori facilaFragonard,Leaganul .

NEOCLASICISMUL

Cu acest termen sunt desemnate transformarile artistice din perioda 1750-1830.Influentat de gandirea din Secolul luminilor ,neoclasicismul impune dominatia rigorii ,avand drept modele de arta greaca si cea romana .Antichitatea se impune din nou ,in opozitie cu conceptiile baroce .Scoaterea la lumina in 1748,a asezarilor romane de al Pompei si Herculanum favorizeaza o interpretare nuantata a Antichitatii .Aceasta "noua lectura" este menita sa duca la redescoperirea simplitatii si profunzimei naturii ,spre deosebire de trairile superficiale ale rococoului. Temele mitologice si antice ,sunt din nou prezente.In timpul primului Imperiu (1804-1814) ,neoclasicismul devine stilul oficial .Revolutia franceza se foloseste si ea de acest stil pentru a evidentia virtutile patriotice ,regandind valorile antice in termeni morali .Artisutul trebuie sa fie acum o persoana angajata civil ,care sa-i invete pe ceilalti faptele eroilor antici,simuland astfel virtutea.

Fara efecte decorative ,pictura neoclasica incearca perfectiunea neteda, punand accent pe forta reprezentarii;ea se foloseste de gesturi teatrale,sugerand eroismul.Artistul neoclasic isi controleaza inspiratia ,supunand-o examenului ratiunii sale .

Arhitectura neoclasica regaseste sobrietatea si monumentalitatea arhitecturii antice ,ale carei elemente frontonul,coloana,le foloseste.

J a c q u e s –G e r m a i n Soufflot proiecteaza o opera grandioasa pentru reconstituirea bisericii Sainte Genevievedin Paris devenita apoi Pantheonul.El este construit dupa un plan in cruce greceasca ,inaltat cu o mare cupola. La Madelaine din Paris proiectata de Pierre Vignon, este un templu peripter simbolizand legatura dintre puterea lui Napoleon (in onoarea caruia a inceput constructia ) Imperiul Roman .

Manifestul neoclasicismului in pictura este considerat a fi lucrarea lui Jacques –Louis David (1748-1825) ,Juramantul Horatilor. Ea este riguros compusa pe o retea de verticale si orizontale,intr-o gama cromatica retinuta,toate aceste ealemente de limbaj plastic conferind operei lui David echilibru ,calm si armonie.

Elev al lui David, Jan Auguste Dominique Ingres (1780-1867) este unul dintre ultimii mari reprezentanti ai stilului clasic si conservator francez ,pictura sa aducand in acelasi timp o inoire acestui stil ,care il poate situa printre preromantici.Sustinator pasionat al predominatiei liniei asupra culorii el creaza forme aproape sculpturale,opunandu-se prin aceasta unei cromatici abundente.Marea Odalisca de la Luvru este considerata astazi ca o chintesenta a conceptiei artistice a lui Ignes Nbudul este tratat sculptural ,cu o mare precizie si,in acelasi timp ,cu o mare delicatese a tusei.

Catre 1830 idealurile antice ale neoclasicismului se vor risipi in fata idealurilor romantice care incepusera sa se manifeste.

ROMANTISMUL Romantismul este o miscare europeana care se manifesta inca de la inceputul secolului al XIXlea .Promovand lirismul,fantezia,libertatea de expresie ,cultul naturii acest curent apare ca reactie impotriva clasicismului .Sensibilitatea romantica refuza orice constrangere rationala si moralizatoare (asa cum este cazul neoclasicismului )si lasa un loc important irationalului ,intuitiei ,instinctului ,trairii .La inceput,este o miscare literara pentru ca apoi sa-si puna amprenta ai asupra picturii .El reliefeaza izolarea artistului in lumea sa interioara ,singuratatea sa in fata viziunilor si sentimentelor sale.

Theodore GERICAULT (1791-1824) ete primul pictor romantic francez ,insa moartea sa prematura lasa o opera destul de putin intinsa.Pluta Meduzei ,poate cea mai inspirata lucrare a sa este inspirata dintr-o intamplare reala pe care Gericault o trateaza cu un exceptional simt al tragicului .

Eugene Delacroix (1798-1863) este reprezentantul major al romantismului ;el cauta sa transpuna in pictura starile de spirit si referintele literare care caracterizeaza aceasta miscare .O lucrare grandioasa este Moartea lui Sardanapal :ultimele ore de viata ale regelui sunt ilustrarea unui dezastru in care cele mai pretioase bunuri (femei,scalvi,bogatii) sunt distruse sub ochii sai .Atitudinile personajelor sunt contorsionate ,iar folosirea contrastelor cromatice ,de umbra si lumina servesc la exprimarea tragediei care are loc.

In Anglia,peisajul romantic este pus in valoare de John Constable (1776-1837),peocupat de variatiile luminii si ale atmosferei . El influenteaza peisagistii romantici francezi si ,indirect ,pe impresionisti .

William TURNER (1775-1851) este atras si el de peisaje ,dand o viziune onirica si fantastica metamorfozelor colorate ale luminii si spatiilor ,parca miscatoare ,pe care le picteaza .Abandonarea aproape totala a oricaror referinte la real il face sa apara ca un precursor al impresionismului.

Pictura lui Caspar-David Fridrich (1774-1840)este reprezentativa pentru romantismul german,temele sale de predilectie fiind peisajele si ruinele ,sub o lumina rece ,evidentiind relatia om-natura .

Realism

Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, ca reacţie anti-romantică. Realismul in arte se refera la acuratetea si detaliul vietii concrete si ale problemelor sale.

Artistii realisti se îndreaptă către viaţa socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte.

Ca un program pentru arte, realismul a fost propus pentru prima oara in Franta la mijlocul secolului XIX. Intre arte sunt diferite puncte de vedere asupra folosirii realismului. O parte dintre pictori si scriitori sunt de parere ca arta realistica ar trebui sa fie precisa dar detasata. Altii insista ca scopul realismului este educational, sa ilustreze problemele celor neprivilegiati si sa promoveze schimbarile sociale. O forma specifica a acestui ultim punct de vedere a dominat arta in Uniunea Sovietica sub Stalin. Numit realismsocialist, a fost o metoda de scriere care a fost facuta sa promoveze statul socialist si sa arate viata asa cum ar trebui sa fie.

Primul pictor care s-a declarat realist a fost Gustave Courbet. Intr-un manifest a anuntat ca, pentru el, pictura reprezenta o arta a vizibilului si concretului. El a insistat ca pictura sa se realizeze ca un instigator la schimbari sociale. Un alt pictor realist a fost Jean-Francois Millet, unul dintre primii artisti care au portretizat munca taranului si viata rurala intr-o maniera simpla dar eroica. Honore Daumier, prin contrast, era un artist de oras. Cateva din subiectele lui le realizau peisajele cu muncitori in mahalalele Parisului.

In Statele Unite cativa din pictorii realisti ai secolului XIX si inceputul secolului XX sunt William Harnett, John Peto, Thomas Eakins, Robert Henri, William Glackens, George Benjamin Luks si John Sloan. Urmatorul val de realism de peste Atlantic s-a produs in timpul marii depresii din anii 30 si includea artisti ca Grant Wood, Thomas Hart Benton, John Steuart Curry, William Gropper si Ben Shahn. Dupa ce Marea Depresie s-a terminat, realismul nu a mai fost prezent decat dupa, prin anii 60.

Impresionism

Impresionismul este o mişcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu şi în muzică, mai ales în Franţa , şi care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradiţional. Pictura impresionistă sa dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 şi 1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez și Francisco Goya , pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii Courbet, Ingres și reprezentanții Școlii de la Barbizon. În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentândo pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje.

Respinse de juriul Salonului Oficial, își va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții în "Salonul refuzaților" (Le Salon deManets Refusés), spre stupefacția publicului conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu problemele ce-i frământau.

Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă pe Cézanne, Renoir și din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacția scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităților, publicată în gazeta L'Évènement.

Războiul franco-german din 1870 îi risipește, Cézanne se retrage în provincie, Pissarro, Monet și Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va exercita o puternică influență asupra picturii lor ulterioare. În anul 1874, din nou reuniți sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor și graficienilor"), compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot, organizează o expoziție colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar.

Monet adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneți, Impresie: Răsărit de soare"). În ziua următoare, în revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition des Impressionnistes ("Expoziția Impresioniștilor"). Un cuvânt destinat să facă carieră. Totuși dificultățile făcute de reprezentanții oficiali ai artei nu au încetat. Când însă în 1903, Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din viață, toată lumea era conștientă că această mișcare a reprezentat revoluția artistică cea mai importantă a secolului al XIX-lea și că pictorii ce i-au aparținut se numără printre cei mai mari creatori din istoria artelor plastice.

Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat și Paul Signac, maeștri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van Gogh și pentru mulți alți "postimpresioniști" din Franța și alte țări.

În Germania, reprezentanți ai impresionismului au fost Lovis Corinth și Max Liebermann, în Italia, Giorgio Boldini, Simone Lega și alții, grupați sub denumirea Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia , Anders Zorn.

Neoimpresionism

Neoimpresionismul este o mişcare artistică în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea promovată în special de pictorii Georges Seurat şi Paul Signac, având ca scop fundamentarea ştiinţifică a achiziţiilor făcute de impresionism în domeniul culorii şi luminii.

Termenul "neoimpresionism" a fost folosit pentru prima dată , în 1886, de către criticul de artă Felix Fénéon în revista "L'Art Moderne", ce apărea la Bruxelles.

Seria de articole despre "fenomenul percepției", semnate de David Sutter (1880), observațiile fiziologilor și psihologilor privind efectele luminii și culorii, descoperirile fizicianului Hermann von Helmholtz, ce completează teoriile lui Eugène Chevreul privind legile contrastului simultan al culorilor, au fost tot atâtea contribuții la cristalizarea esteticii neoimpresioniste. În principala lucrare-program "D'Eugène Delacroix au neo-impresionisme" ("De la Eugène Delacroix la neoimpresionism", 1899), Paul Signac apreciază dezvoltarea neoimpresionismului ca o continuare firească a artei lui Delacroix și a impresionismului, scopul fiind unul comun: "A da culorii cât mai multă strălucire posibilă".

Pictorii neoimpresioniști folosesc, pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină, tonuri pure, juxtapuse, în suprafețe din ce în ce mai mici. Această tehnică a tușelor divizate - divizionism - se va accentua până la obținerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mișcării și numele de pointillism (în limba franceză: point = punct). Din rețeaua de tușe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau ființelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile.

Apariția neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzați la "Salonul Oficial", câțiva artiști cu preocupări înrudite - Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert DuboisPillet - formează, sub președenția lui Odilon Redon, "Societatea Artiștilor Independenți". Seurat lansează, succesiv, lucrări în care folosește "contrastele de tente", "contrastele de ton", "contrastele de linie". În jurul său se grupează Paul Signac și, pentru o vreme, bătrânul Camille Pissarro.

Tehnica divizionismului sau pointillismului are la sfârșitul secolului al XIX-lea un deosebit ecou, fiind adoptată de francezii Henri Petitsean, Maximilian Luce, Lucie Cousturier, belgienii Henry va de Velde și Théo van Rysselberghe, italianul Giovanni Segantini, ș.a.m.d..

Este o tehnică pe care, în mod pasager, o vor adopta și artiști care n-au făcut parte din mișcare: Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Dorind să refacă formele, neoimpresionismul a ajuns, în chip paradoxal, la o mai adâncă fărâmițare a imaginii realului, la o fragmentare excesivă, ce va produce o serie de reacții, între care extensia suprafețelor colorate din arta "fauviștilor", sau perspectiva bazată pe impresiile de de cald și rece trezite de culori în operele lui Paul Cézanne.

Preocuparea lui Seurat - mort prematur în 1891 - pentru soliditatea clasică a compoziției va sta, între altele, la baza raționalizării elementelor imaginii în care se vor angaja fondatorii cubismului.

POSTIMPRESIONISMUL

Grupand mai multe tendinte artistice,postimpresionismul isi propune ca reactie la inregistrare a senzatiilor de moment ale culorii si luminii o examinare sistematica a proprietatilor spatiului tridimensional , expresivitatii liniei si culorii,cat si a caracterului simbolic al subiectelor reprezentate .Trei artisti avand fiecare propriul sau demers artistic,sunt personalitatile artistice de dupa impresionism:Van Gogh ,Cezanne si Gauguin .Toti trei au inceput prin a accepta limbajul impresionist, dezvoltandu-si apoi fiecare propria personalitate si stilul sau inconfundabil.Ei sunt denumiti post-impresionisti ,aceasta clasificare aratand pozitia lor cronologica de dupa impresionism.

Paul Cezanne (1839-1906) se apropie de impresionism prin atitudinea sa fata de lumina si materie .Insa el depaseste lectia impresionismului, orientand pictura sa catre sinteza formelor,descompunerea volumelor si obtinerea senzatiei de profunzime prin juxtapunerea petelor de culoare si folosirea culorilor reci si calde .Cezane este cel care a inventat si utilizat perspectiva aeriana, perspectiva care nu se slujeste de linii si de desen pentru a creea iluzia optica a spatiului ,ci de proprietatile pe care le au culorile:transparenta,luminozitate,senzatie de cald sau rece de apropiere ori departare ,Cezanne ajungand la o virtuozitate cu totul remarcabila in privinta exploatarii subtilitatilor cromatice.

Muntele Sainte Victoire este ilustrarea capacitatilor exceptionale ale lui Cezanne de a stapani proprietatile culorilor si luminii pe care le subordoneaza propriei sale viziuni.El ramane unul dintre precursorii cei mai importanti ai picturii moderne .

Vincent Van Gogh (1853-1890)porneste cautarile sale in cadrul curentului impresionist insa el foloseste tehnica divizarii culorii pentru a-si exprima toate trairile sufletesti.Opera sa face dovada construirii volumelor cu ajutorul contururilor dar si a contrastelor puternice de culoare marcand astfel o percepere a lumini inconjuratoare si o exprimare a sa cu totul originale .

Paul Gauguin (1848-1903) se desprinde de impresionism ,aducand picturii o dimensiune noua,diferita folosind tente plate (zone de culoare nevibrate ca tonalitate)acordand atentie motivului pictural .Stabilirea in Tahiti aduce in pictura sa vigoarea picturilor primare.Toate aceste preocupari,precum si forta operei sale face din Gauguin unul dintre precursorii artei moderne.

Arta naiva

Sub această denumire se descrie fenomenul apariţiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuând în secolul al XX-lea a unor creaţii aparţinând unor individualităţi care nu au frecventat şcoli de artă, ci au ajuns să-şi constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât şi mijloacele de exprimare plastică. Aceşti artişti mai sunt încadraţi în diverse categorii, ca: "pictori populari", "primitivi moderni", "artă instinctuală".

Printre precursori poate fi amintit artistul american Edward Hicks (1780 - 1849).

Reprezentanti ai artei naïve Primii reprezentanți de seamă ai artei naive sunt francezul Henri Rousseau le Douanier (1844 - 1910) și georgianul Niko Pirosmani (1862 - 1918). Au urmat americana Grandma Moses (1860 - 1961), francezul André Bauchant (1873 - 1958), școala primitivilor croați de la Hlebine cu Ivan Generalic (1914 - 1992), pictorii naivi sârbi Slobodan Zivanovic (1943), Miroslav Srekovic, Dejan Zivanovic (1967), germanul Max Raffler (1902 - 1988), tânăra pictoriță de origine italiană Claudia Vecchiarelli și alții.

Arta naiva in Romania În România s-au afirmat pictorii Ion Niță Nicodim, Alexandru Savu, Viorel Cristea, Robert Scripcaru, Aurelia Vintilă, Constantin Scarlat, Valeria Tofan; Mihai Dascalu, Gheorghe Boanca, Costica Onuta, Costel Iftinchi, Calistrat Robu, Costel Bogatu, Ioan Maric, Paula Iacob, Marcela Istrate, Gustav Ioan Hlinka, Doina Marita Hlinka, Emil Pavelescu, Mircea Cojocaru, Aurora Nafornita, sculptorii Constantin Vasilescu și Neculai Popa; autorul de reliefuri pictate Stan Pătraș.

Apărută pe fondul civilizației tehnologice, al exceselor uniformizatoare din producția industrială, arta naivă reprezintă în toate momentele sale o formă de afirmație a individualității. Artistul naiv are starea ideală de receptacol și de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instrucții plastice.

E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricărui eșafodaj artistic, istoric constituit, și captarea "adevărului prim". Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantilă, unde zonele nedescoperite instaurează forme fantastice, în perimetrul artei naive se comunică o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea.

Fovism

Fauvismul a fost un curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă.

Inceputuri În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câțiva tineri pictori - Henri Matisse, André Derain, Maurice de Vlaminck, Jean Puy, Henri Manguin și Albert Marquet - expun tablouri care șochează prin violența exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de contrastul dintre culorile pure ale acestor pânze și două busturi în stil clasic expuse în aceeași sală, exclamă: "S-ar putea spune: Donatello printre bestii sălbatice" (în franceză: fauves = animale sălbatice). Expresia a prins și, în ochii publicului, acest nou gen de experiment reprezintă nașterea unui nou curent. Fauvismul nu este totuși o mișcare organizată, nu are un program sau o definiție exactă, se naște din întâlnirea unor pictori cu temperamente artistice foarte diferite, dar frământați de aceleași probleme ale creației. Pe fauviști îi caracterizează spontaneitatea de creație, culorile nealterate de amestec, aplatizarea spațiului, înregistrarea directă a senzațiilor trăite. Revoluționând folosirea culorii și sensul perspectivei, modificând relațiile dintre pictură și realitate, ei sunt cei care stau în pragul modernității.

Evolutie Ieșind în aer liber, părăsindu-și atelierul în căutarea autenticului în natură, impresioniștii au impus folosirea culorilor pure, neamalgamate. Fauviștii vor dezvolta această premisă, vor renunța însă repede la spațiul, lumina și naturalismul predecesorilor lor. Ei se află totodată și sub influența lui Van Gogh și Gauguin, pe care îi consideră precursorii noii maniere de abordare a culorii în pictură. Fauvismul ajunge la maturitate sub influențe dintre cele mai variate. Un rol important l-a jucat atelierul lui Gustave Moreau, frecventat și de românul Theodor Pallady. Acest pictor simbolist, profesor la École des Beaux-Arts, a știut să-și impulsioneze colegii mai tineri să dezvolte tendințe foarte diferite de propriile sale preocupări artistice. Mai ales Matisse și Marquet vor invoca adeseori cuvintele maestrului: "Trebuie să gândești în culoare și să ai imaginație. Dacă nu aveți imaginație, nu veți obține niciodată o

culoare frumoasă."

- Gustave Moreau Fauvismul capătă în scurtă vreme dimensiuni internaționale. Realizările artistice ale pictorilor francezi își exercită influența asupra altor pictori europeni, printre care se numără cei ruși, ca Wassily Kandinsky sau Alexi von Jawlensky. Expresioniștii germani se inspiră nemijlocit in creația fauviștilor. Fiecare din pictorii care creează în spirit fauvist va exercita propria influență supra picturii de mai târziu - cubismul, suprarealismul, pictura abstractă. Chiar și după cel de-al doilea război mondial novatorii expresioniști abstracți se vor raporta la principiile stilistice ale predecesorilor lor. Mai ales Mark Rothko, în pânzele lui de mari dimensiuni cu suprafețe de culoare plate care se suprapun, va analiza rolul culorii în creația fauviștilor, ca sugerând mișcarea și spațiul.

Pictori reprezentativi -

Raoul Dufy - Georges Rouault - Maurice de Vlaminck - André Derain - Kees van Dongen - Albert Marquet - Emile-Othon Friesz - Charles Camoin - Henri Manguin - Jean Puy - Louis Valtat

Cubism

Cubismul este o mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX. Între anii 1908-1914 are loc în Franța cea mai importantă revoluție în istoria picturii, după cea a descoperirii perspectivei în perioada Renașterii. Inițiat de francezul Georges Braque și spaniolul Pablo Picasso,

cubismul va dobândi în scurtă vreme numeroși adepți. Această direcție artistică va juca un rol uriaș în transformarea artelor plastice în secolul al XX-lea. Cubismul este consecința unor transformări de lungă durată, nu a fost teoretizat prin vreun manifest sau declarații programatice. Un prim semn îl constituie tabloul "Domnișoarele din Avignon" (1907) al lui Picasso, în care pentru prima dată un pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiționala artă figurativă și de modul de reprezentare bazat pe perspectivă. În vara anului 1908, Braque lucrează la Estaque, în apropiere de Marsilia, în mijlocul peisajelor pictate deja de Cézanne. Din acest dialog iau naștere pânze puternic geometrizate, în care perspectiva începe să dispară. Refuzate la "Salonul de Toamnă", tablourile sunt expuse în galeria lui Kahnweiler. Louis Vauxcelles, criticul care a lansat termenul de "fauves"și care acum remarcă faptul că pictorul reduce toate motivele sale la "scheme geometrice, la cuburi". În anul următor, termenul cubism va fi din nou folosit, tot pentru a caracteriza o operă aparținând lui Braque, iar în cele din urmă, în anul 1910, operele lui Picasso sunt și ele apreciate ca fiind "cubiste". Nici Braque și nici Picasso nu au avut vreodată intenția să creeze pătrate sau cuburi, însă acceptă acest calificativ cu valențe inițial peiorative ca termen definitoriu pentru arta lor, la fel cum au făcut la vremea lor și impresioniștii sau fauviștii. În ciuda aparențelor, cubismul nu reprezintă distrugerea realismului, el pune sub semnul îndoielii doar realismul iluzoriu, care reproduce ceea ce vedem. Realismul iluzoriu nu este nici obiectiv, nici absolut și nici unicul posibil - el este doar rezultatul pur al convenției.

Kahnweiler scrie pe această temă: "Pictura nu a fost niciodată o oglindă a lumii exterioare, și totodată nu a fost niciodată asemenea fotografiei; a însemnat crearea unor semne, care au fost întotdeauna interpretate exclusiv de contemporani, bineînțeles grație unei educații anterioare. Dar cubiștii au creat fără îndoială semne noi și tocmai aceasta a constat multă vreme dificultatea descifrării tablourilor lor".

După părearea lui Braque și a lui Picasso, vechea manieră de reprezentare a devenit anacronică deoarece a pierdut orice urmă de contact cu lumea exterioară. Pentru a restabili acest contact și pentru a reda această lume pe cât este posibil, ambii pictori se vor strădui să distrugă orice iluzie numai pentru a crea un nou tip de spațiu în pictură, o nouă manieră de reprezentare. Cea veche era bazată pe perspectivă, în schimb cea nouă pe apropiere. Grație acestei apropieri, a acestei intimități, cubismul prezintă ființe și lucruri într-o manieră în care nu au mai fost percepute. Dar, odată cu propunerea unei noi modalități de reprezentare se naște în mod necesar și o nouă concepție asupra lumii. Nimic nu este așadar mai greu decât transpunerea ei în viață, astfel putându-se explica și violența scandalului și a polemicilor pe care operele pictorilor cubiști le stârnesc.Acești artiști sunt comparați cu "o bandă de răufăcători care se comportă în lumea artei ca niște huligani din viața de zi cu zi".

Fazele Cubismului

Prima fază - faza precubistă - până în 1910

Prima fază, cunoscută sub numele de precubistă, durează până în anul 1910 și se află sub puternica influență a lui Cézanne și celebrei lui recomandări de a "reda natura prin intermediul cilindrului, sferei și conului". Braque și Picasso, care pictau în această perioadă personaje, peisaje și naturi moarte, nu se mulțumesc numai cu încercările de renunțare la perspectivă, ci aspiră mai ales să reducă motivele la forme geometrice fundamentale.

A doua fază - faza analitică - 1910 - 1913 Caracteristică pentru această fază (numită și "cubism ermetic") este înclinația artistului de a descompune obiectul reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate. Gama cromatică devine neobișnuit de sumară, bazându-se în principal pe tonuri de cafeniu și cenușiu. Ambii artiști realizează faptul că deformarea din ce în ce mai puternică și atracția pentru monocromie poate duce în cele din urmă la abstract. Pentru a evita acest lucru și pentru a recrea trimiterea concretă la realitate, ei vor propune noi tehnici artistice. Braque

introduce în tablourile sale litere tipărite, se servește de un șablon în pictură, folosește pieptenele pentru obținerea facturilor vălurite și recurge la imitații de tapet, lambriuri și marmură. Tot el va realiza apoi construcții din hârtie, va lipi pe desen fâșii de hârtie decupate dintr-o bandă care imită lemnul, realizând astfel primul său colaj (collage).

Ultima fază - faza sintetică Odată cu adoptarea tehnicii colajelor, pe care și Picasso va începe să o folosească, artiștii intră în ultima fază a cubismului - cea sintetică.

Noua tehnică readuce culoarea în operele cubiștilor, permițând totodată restabilirea contactului cu realitatea grație asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute.

Compozițiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările analitice - ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuși forme copiate după natură, ci semne simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.

Sticla, de pildă, este sugerată cu ajutorul unor tăieturi verticale și orizontale, prima indicând forma profilului ei, cea de a doua, volumul. În timpul perioadei sintetice, pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului, devine al treilea participant la acest dialog.

Braque își expune lucrările pentru ultima oară la "Salonul Artiștilor Independenți" în Anul 1909. Picasso refuzase cu mai mult timp în urmă să mai participe la expozițiile Salonului. Numai cei care frecventează atelierele celor doi artiști și cei care participă la expozițiile organizate la Galeria Kahnweiler au ocazia să cunoască lucrările lor, dar cei doi nu se pot plânge de lipsa adepților. Astfel, începând din 1911, artiștii care se pronunță de partea cubismului își expun lucrările într-o sală a "Salonului Artiștilor Independenți" și apoi la "Salonul de toamnă". În 1912, se organizează o expoziție strict cubistă intitulată "Section d'Or" la galeria "La Boetie", din inițiativa lui Marcel Duchamp.

Expresionism

!

Expresionismul își are originea în Germania (vezi: Expresionismul german), fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein - grupul Die Brücke ("Puntea") din Dresda - și Franz Marc, August Macke - din jurul Almanahului Der Blaue Reiter ("Călărețul albastru") din München - acoperind perioada 1905 -1918. Vor adera mai târziu Emil Nolde, Paul Klee și Wassily Kandinsky.

Expresionismul este reacția firească a unui grup de pictori germani la academism și convenții estetice rigide, dar și la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiștilor a proclamat libertatea creatoare absolută și primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic și o estetică revoluționară. În pofida programelor și periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o școală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artiști foarte diferiți, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mișcare artistică. Acest stil va depăși de altfel repede granițele picturii: va cuprinde în sfera sa și sculptura, poezia și muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg și Alban Berg. Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele

tradiționale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluție pur estetică, caracterizată de culori țipătoare, contrastante, de linii frânte și curbe, de un ritm discontinuu.

Expresionismul devine, începând din 1933, ținta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziția "Arta degenerată": expresioniștii sunt prezentați aici ca dușmani ai regimului și rasei germane. Operele lor sunt confiscate și excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor și a războiului, s-a reușit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal și iubitorilor de artă, ca o dovadă că violența nu poate învinge niciodată frumosul. În afara Germaniei, cei mai cunoscuți pictori expresioniști sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul său tablou Țipătul, elvețianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl și Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum și cehul Bohumil Kubista.

Futurism

In pictură, futurismul este reprezentat de către Umberto Boccioni, Gino Severini, Giacomo Balla, Carlo Carrà și Luigi Russolo, care publică pe 8 martie 1910 "Manifestul picturii futuriste", mai târziu (1915), "Manifestul construirii futuriste a universului". Futurismul devine, așadar, o mișcare interdisciplinară care intervine în toate sferele creației artistice. Pictura celor cinci artiști italieni futuriști este adaptată timpului în care trăiesc, constituindu-se în avangardă artistică, corespunzând avangardei tehnologice.

Dacă unui observator neinițiat mecanismele, motoarele sau bicicletele i se par lipsite de poezie, pentru futurismul italian, dinamismul, forța, geometria mașinilor, viteza devin teme fundamentale. Creația futuriștilor datorează mult divizionismului („Pointilismului”) și cubismului, și a influențat, direct sau indirect, curentele artistice ale secolului al XX-lea, începând de la "cubofuturism" în Rusia (1910), până la reprezentanții artei "chinetice" în anii șaizeci.

Muzee: Peggy Guggenheim Foundation, Veneția; Pinacoteca di Brera, Milano; Colecția G.Mattioli, Milano; Musée National d'Art Moderne, Paris; Muzeul Von der Heydt, Wuppertal; National Gallery of Canada, Ottawa; Museum of Modern Art, New York; Allbright Knox Art Gallery, Buffalo.

Lucrări reprezentative în pictură: Umberto Boccioni "Dinamismul unui ciclist", (1913); Gino Severini „Dansul ursului la Moulin Rouge” (1913) sau "Tren blindat în acțiune" (1915); Giacomo Balla „Lampă cu arc” (1910-1911); Carlo Carrà „Ieșirea de la teatru” (1910-1911); Luigi Russolo „Dinamismul automobilului” (1912-1913).

Dadaism

Dadasimul este un curent artistic de avangarda, lansat la Zurich, in 1916, de către un grup de artiști și scriitori, printre care și romanii Tristan Tzara si Marcel Iancu, reuniți în asa-zisul "Cabaret Voltaire", fondat de ei.

Ca și alte mișcări de avangarda, dadaismul s-a manifestat în arta și literatură ca un act de revolta împotriva valorilor burgheze pe care promotorii încercau sa le persifleze și sa le discrediteze prin deriziuni, în numele unei noi estetici care afirma independenta absoluta a individului. Militând cu vehementa pentru compromiterea și dezintegrarea limbajului tradițional al artei, dadaiștii au încercat sa dizolve însăși forma operei, abandonând-o hazardului. Abstracta în fond, folosind colajul, cum făceau și cubiștii, arta dadaista se deosebea de abstracționism și de cubism prin caracterul aleatoriu al compunerii tabloului.

De la Zurich, acest curent s-a extins rapid în Franța și mai cu seama în Germania. In America, la New York, fără sa poarte numele respectiv, fenomenul "dada" se manifesta încă din 1915, gratie pictorilor francezi

Marchel Duchamp și Francis Picabia, care experimentau în spirit de fronda arta dadaista. Mult mai bine conturat decât în arta plastica, în care se confunda cu alte curente, dadaismul s-a manifestat in literatură, prin compunerea unor texte din cuvinte disparate. Voga acestei mișcări n-a durat decat sase-sapte ani, pana când s-a afirmat suprarealismul.

Pictori dadaisti: Marcel Iancu, Francis Picabia, Pablo Picasso, Marcel Duchamp.

Suprarealism

Suprarealismul este termenul care denumește curentul artistic și literar de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) și dezvoltat mai ales în deceniile trei și patru ale secolului trecut (cu aspecte și prelungiri ulterioare).

Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeții. Termenul "Surréalisme" a luat naștere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias", îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André Breton preia acest termen și-l folosește într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice "Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe artiștii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepția asupra lumii care devine "albastră ca o portocală" (Paul Eluard). În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zărește la expoziția organizată de o galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează.

După război Breton îi va cunoaște pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri și își formează o bogată colecție. În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde - fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte și Paul Delvaux.

Aceste personalități sunt întregite de alți artiști la fel de talentați, deși mai puțin cunoscuți, cum ar fi artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.

Suprarealiștii își expun lucrările în timpul unor expoziții ce vor deveni un loc și o ocazie potrivite pentru orice fel de provocare care marchează caracterul revoluționar al mișcării. "Când se spune despre suprarealiști că sunt pictori ai schimbării veșnice - explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să nr așteptăm de la ei să-și copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv și descriptiv), și nici ca fiecare dintre ei

să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).

Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se miște cu îndrăzneală și absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la granița dintre lumea interioară și cea exterioară care, deși nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică și psihică."

Operele pictorilor suprarealiști sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată reprezentate până atunci, pe care suprarealismul dorește să o descopere prin revoluțiua mentală ai cărei moștenitori mai suntem încă și astăzi.

Pictorii expresioniști abstracți americani, Jackson Pollock, Mark Rothko și Arshile Gorky s-au inspirat enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois și Alberto Giacometti.

Suprematism

Suprematism (din limba latină: suprematia = supremație, superioritate, suveranitate) este numele sub care pictorul Kazimir Malevici și-a prezentat - începând cu anii 1914-1915 - propria pictură, în care renunță la reprezentarea obiectelor pentru a înregistra sensibilitatea degajată de orice aluzie la lumea vizibilă. "Prin suprematism - scrie Malevici - înțeleg supremația sensibilității pure în artele plastice". Malevici așează, în cadrul golit de prezențe sau de aluzii la lumea concretă, mărturiile sensibilității sale, transcrise în limbajul abstract al geometriei. Programul picturii suprematiste pleacă de la observația că ceea ce contează în patrimoniul epocilor trecute nu sunt valorile practice sau de reprezentare, ci valorile spiritualității și sensibilității depozitate în diferite creații. Lui Malevici i se alătură El Lissitzky, Ivan Kliun, Ivan Puni și Olga Rozanova

Avangarda artistica rusa Paralel cu frământările și transformările sociale din anii cuprinși între 1905 și 1920, artiștii ruși caută noi căi pentru a da expresie creației lor. Diferite tendințe stilistice apar într-o succesiune rapidă, luând contact cu manifestările prezente în arta europeană și dezvoltându-le mai departe. Mihail Larionov lansează "raionismul", Wladimir Tatlin inițiază "constructivismul", iar Alexandr Rodcenko propune "non-obiectivismul".

Un rol important îl joacă - începând cu anul 1908 - revista "Lâna de aur", care organizează expoziții cu operele celor mai importanți pictori contemporani vest-europeni. În 1911 are loc expoziția grupului "Valetul de Caró", cu participarea unui mare număr de artiști aparținând avangardei ruse. În acest context, Malevitch începe să picteze primele pânze suprematiste. Expoziția "0,10" din anul 1915, la care - în afară de Malevitch - participă și Wladimir Tatlin, Nadejda Udalțova, Liubov Popova și Ivan Puni, marchează apariția artei lipsită de obiect.

Patratul negru Prima lucrare a lui Malevici care trezește un deosebit ecou este tabloul "Pătrat negru pe un fond alb" (1914 1915), prezentat la expoziția "0,10". Suprafața neagră, executată în întregime în ulei, netedă, fără urme de pensulă, este imaculată și unitară. Factura fundalului, în schimb, de un alb ușor cenușiu, este neregulată.

Această tratare diferențiată creează efectul încrustării albului în negru, în același timp, patratul pare să se ridice în aer, dezlipindu-se de materia albă. Malevici considera "Pătratul negru" expresie a densității maxime a masei de culoare, simbol pentru "economia geometrică". În 1915, publică manifestul "De la cubism și futurism la suprematism, un nou realism artistic", la redactarea căruia a contribuit și poetul Vladimir Maiakovski. Malevici își dezvoltă ideile, cinci ani mai târziu (1920), în studiul "Suprematismul ca model al nonreprezentării", text ce va fi cuprins în volumul "Lumea nonreprezentării".

Tot în anul 1915 pictează tabloul "Pătrat roșu: pictură realistă a unei țărănci bidimensionale", pentru ca în 1919 să realizeze tabloul "Pătrat alb pe fond alb", care închide provizoriu ciclul experimentelor suprematiste.

Principile estetice ale suprematismului Forma Formele utilizate în pictura suprematistă sunt în mod esențial bidimensionale. Malevici nu pictează într-o manieră expresivă ca Wassily Kandinsky, ci își construiește formele sale de bază, care sunt pătratul, cercul și crucea. Pătratul este forma sa preferată, pentru că nu este o formă naturală, ci una elaborată științific, o formă universală de la care se dezvoltă toate celelalte. Tablourile sunt realizate cu forme și culori pure. Toate formele colorate se deplasează liber, animate de o energie misterioasă. Malevici dorește să elibereze formele de fundal, astfel încât acestea să poată evolua individual, atât în spațiul tabloului, cât și în spațiul real al privitorului. De aceea, la expoziții, el își agață tablourile peste tot, pe tavan, uneori foarte sus pe perete sau în vreun colț.

Culoarea Există trei categorii de culori în pictura suprematistă. În primul rând albul pentru fond, reprezentând spațiul infinit. Negru este rezervat pentru figura de bază, care este pătratul. Pentru rest se folosesc culorile primare în stare pură.

Spațiul Pentru suprematism, spațiul depășește reprezentarea în trei dimensiuni, el este conceput în mai multe straturi, pe care evoluează formele în mod liber. Subiectul unei opere suprematiste este captarea unui moment din evoluția formelor în dimensiunile spațiului. Malevici reprezintă în operele sale un univers infinit în alb în care se mișcă, urcă sau coboară forme geometrice. Încă de la începuturile activității sale, Malevici elimină din imagine trimiterile la concret. Fondul tabloului devine un spațiu deschis, infinit, în care o formă geometrică - pătrat, cerc, triunghi etc. - creează un reper, un însemn al sensibilității artistului. Revine responsabilității privitorului să înțeleagă aceste compoziții, vizualizând formele cu multiplele lor poziții. În "Compoziție suprematistă" (1915), elementul care atrage toate celelalte planuri colorate este un trapez negru. Formele nu numai că se ridică în aer, ele se rotesc cu o forță proprie, dinamică. În timp ce alți suprematiști exploatează resursele plastice ale culorii și formei pure, nu numai în pictură, dar și în spațiul fără limite ale sculpturii (Ivan Puni) sau în colaje (Olga Rozanova), Malevici se angajează tot mai mult în căutarea mistică a unei lume fără obiect, o lume a non-reprezentării ("Pătrat alb pe fond alb"). Eliberarea completă este realizată, pentru că albul este neantul dat la iveală, acest spațiu infinit, deschis acum tuturor artiștilor.

Malevici își propune ca ideal artistic o alternativă a unei "perfecțiuni obiective și tehnice" științifice și a unei "frumuseți" artistice în concepția academică, sub forma unei lumi al cărei numitor comun este lipsa oricărui conținut obiectiv, lume reprezentată în spațiul suprematist.

Orfism

Orfismul în istoria artei este denumirea dată de poetul Guillaume Apollinaire unei orientări artistice, apărută la începutul secolului al XX-lea, care-și propune redarea muzicalității tonurilor și volumelor în pictură.

Reprezentanți ai acestei orientări sunt Robert Delaunay și Sonia Delaunay-Terk, care, în anii 1910-1914, opun rigidității geometrice a cubismului un mod mai armonios de compoziție, unde culorile echivalează funcțiile sunetelor muzicale. Așa cum Arthur Rimbaud voia să acorde fiecărei vocale o încărcătură cromatică, pictorii adepți ai orfismului stabilesc o legătură directă între proprietățile fizice ale culorilor și ecoul pe care îl trezesc la privitor. Orfismul se afirmă public în cadrul "Salonului Independenților" de la Paris, în 1913, la care participă și František Kupka, Francis Picabia, Fernand Léger, și Wassily Kandinsky. El își originea în cubismul analitic, reluând reducerea spațiului la un plan abstract. Robert Delaunay fragmentează obiectele prin repetarea efectelor de lumină, care capătă o facultate vibratorie. În acest fel se detașează de aspectul static și monocrom al cubismului, preluând inspirația din lumină, creatoare de dinamism și forță, și nu din obiecte.

Pentru a defini programul orfismului, se mai folosește termenul de"simultaneism" (Blaise Cendras publică prima "carte simultaneistă" în 1913) sau de "sincronism" (cum își considerau opera americanii Morgan Russel și Stanton Macdonald-Wright), tocmai pentru a marca "lectura" imaginii ca pe a unei compoziții muzicale. Pentru importanța acordată valorilor vizuale ale diferitelor culori, orfismul se află la baza căutărilor în "arta optică" (Vezi: Op Art). Un reprezentant contemporan al orfismului este Alvaro Querzoli (n.1955), pictor brazilian stabilit în Elveția.

Folosind culoarea pentru producerea formelor, orfismul se opune picturii tradiționale, care adopta liniile, pentrucă ele corespund realității empirice și permit producerea unei compoziții raționale. În felul acesta, Robert și Sonia Delaunay deschid drumul principiilor teoretice în arta modernă, conform cărora, fiecare element plastic se adresează unui simț specific

Arta concreta

Arta concretă este o noțiune introdusă în 1924 de Theo van Doesburg, pictor, arhitect și teoretician al artei olandez, și lansată apoi în "Manifestul artei concrete" publicat în 1930 în unicul număr al revistei "Art concret".

Arta concretă desemnează, în accepția lui Van Doesburg, realitatea spirituală - cea mai concretă dintre realități, pentru că definește profund ființa umană - tradusă în plan plastic, prin linii și forme geometrice dispuse, ca urmare a unui proiect mental, în imagine. Arta concretă nu este produsă doar cu mijloace mecanice sau tehnice, ea își dobândește forma și tensiunea numai cu ajutorul deciziei subiective a artistului.

Arta concretă se delimitează de constructivism prin gândirea teoretică diferită, prin interesul la cercetarea efectelor de culoare și prin concentrarea asupra simbiozei între formă și culoare.

Ideile lui Van Doesburg au fost reluate în cadrul grupării pariziene "Abstraction-Création" de către Georges Vantongerloo și Friedrich Vordemberge-Gildewart. Un rol important în evoluția acestui tip de artă l-a avut pictorul elvețian Max Bill, care a organizat prima expoziție internațională de artă concretă la Basel în 1944, când a înființat și revista "abstrakt/konkret". În 1960, Max Bill organizează la Zürich expoziția "konkrete kunst - 50 jahre entwicklung" ("Arta concretă - 50 de ani de dezvoltare"). El consideră ca esențial pentru efortul creator tendința de "a concretiza lucruri care n-au existat mai înainte într-o formă vizibilă și tangibilă... a reprezenta idei abstracte într-o formă senzorială". Max Bill a transpus ideile artei concrete și în domeniul sculpturii.

Concetățeanul său, Richard Paul Lohse, lucrează într-o "ordine strict modulată și serială", în care câmpurile sale de culoare se ordonează după criterii metodice. În Italia, arta concretă este reprezentată, printre alții, de Alberto Magnelli. În 1949, ia ființă "Mișcarea pentru Artă concretă" ("Movimento Arte Concreta"), sub impulsul lui Gillo Dorfles, care - între anii 1951-1953 editează revista lunară"Arte Concreta", care urmărea integrarea diferitelor tipuri de artă, cu un accent pe cele prevalent spațiale, sculptura și pictura. Tot în Italia, se semnalează câteva inițiative mai noi - "Gruppo T" și "Gruppo N" - care evoluează, în principiu, în sensul artei concrete, în înțelesul ei "tradițional", unde primează concretețea ideii și nu reprezentarea iluzionistă a realității înconjurătoare.

Josef Albers, emigrat în 1933 în Statele Unite ale Americii, exercită aici în calitate de pictor și pedagog de artă o influență deosebită ca reprezentant al artei concrete.

Arta concretă a contribuit mai târziu la dezvoltarea altor curente artistice ca Op-Art, Hard Edge și Minimal Art. Chiar și poezia concretă, apărută în jurul anului 1950, împrumută din trăsăturile artei concrete din domeniul picturii și sculpturii.

Op Art

Op art (din engleză: Optical art) reprezintă o direcție în arta modernă care face din percepție, din condiția vizuală a operei un principiu de formare și existență a creației. Metoda de bază constă în folosirea formelor geometrice abstracte și a suprafețelor colorate, pentru a provoca în ochii privitorului efecte de mișcare și vibrație prin tehnica iluziilor optice. Înglobată adeseori în "Kinetic Art" sau"Cinetism", Op arta își are rădăcinile în preocupările futurismului și constructivismului de redare a mișcării, ca și în cercetările percepției întreprinse de Piet Mondrian sau de artiștii de la Bauhaus.

Un precursor al Op artei poate fi socotit Adolf Fleischmann, prin folosirea efectului de vibrație a culorilor și simbioza dintre formă și culoare.

Termenul de "Op art" apare pentru prima dată în Time Magazine din octombrie 1964, dar una dintre primele manifestări ce anunță noua mișcare și consacră pe câțiva dintre cei mai de seamă reprezentanți ai ei - în primul rând Victor Vasarely și Jesús-Rafael Soto - este expoziția din 1955, deschisă la GaleriaDenise René din Paris. În "Manifestul galben" al acestei expoziții se folosește termenul plastic-cinetism, care va fi înlocuit de Optical art și, mai scurt, Op art. Importante în evoluția acestui curent sunt expozițiile "Noua tendință", deschisă în 1964 la Paris, și "The Responsive Eye" ("Ochiul sensibil"), organizată în 1965 la Muzeul de Artă Modernă din New York.

Op art se definește tot mai precis ca un mod de acțiune al ambianței, prin expresia creației, asupra ochiului și - în general - asupra sensibilității umane. În atmosfera încărcată a așezărilor moderne, lucrările artiștilor din această mișcare provoacă un șoc vizual - procedeu exploatat în afiș de modalitățile publicității prin imagine -, care reține atenția privitorului și face posibilă transmiterea mesajului conținut în structura respectivei opere.

Alături de Vasarely și Soto, printre cei mai de seamă artiști ai mișcării Op art se mai pot cita englezii Bridget Riley, Jeffrey Steele, Peter Sedglei, americanii Richard Anuszkiewicz, Reginald Neal, venezuelenii Carlos Cruz-Diez, Martha Boto, brazilianul Almir Mavignier, francezul François Morellet, lituanianul Youri MessenJaschin, germanul Wolfgang Ludwig, iar în timpurile mai recente elvețienii François Beaudevin și Philippe Decrauzat.

Arta abstracta

Arta abstractă este denumirea pe care, începând cu cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea, și-o revendică o serie de tendințe, de grupări, de creații - în general diverse, succedându-se nu fără o anumită atitudine polemică - care au la bază un protest împotriva academismului și naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci de așa zisă artă figurativă, și așezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volume, ce ar trebui să exprime, în formă pură, acțiunea raționalității și sensibilității umane.

Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura și muzica sunt prin excelență abstracte - ele presupunând în același timp o sumă de legături cu realul, și fiind, de regulă, acceptate drept construcții, ansambluri controlate de logică - primii artiști atrași de abstracționism își manifestă, cu un sentiment de eliberare, întraga încărcătură emoțională.

Arta abstractă apare aproape simultan în mai multe țări europene, în preajma anului 1910. Printre primii reprezentanți ai acestei tendințe este Wassily Kandinsky, care, începând din 1910, pictează un ciclu de tablouri intitulate"Improvizații", și publică un amplu studiu, "Über das Geistige in der Kunst"("Despre spiritual în artă", 1911), ce a contribuit la afirmarea artei abstracte.

Termenul de abstract este însă mult prea general, folosirea lui a pendulat între accepții extremiste, întraga artă fiind considerată abstractă, ca rezultat al procesului de abstragere a realității în imagine, sau, dimpotrivă, concretă, opera existând ca o realitate în sine. În 1930, Theo Van Doesburg introduce termenul de artă concretă, părându-i-se absurd să numească abstractă o creație artistică ce are o existență reală, dar nu va reuși să înlocuiască, totuși, pe cel de artă abstractă, în care publicul și teoreticienii artei continuă să alinieze creații ce nu trimit direct la realitate.

Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltând și extrapolând unele dintre aspirațiile impresionismului, mai ales în domeniul culorii și al accentului pus pe universul interior al artistului.

Trebuie amintite tablourile inspirate de muzică ale cehului Franz Kupka, tablourile italianului Alberto Magnelli, orfismul picturii lui Robert Delaunay, pictura sincronistă (juxtapunerea unor culori din spectru) propusă în 1912 de americanii Morgan Russel și Stanton Macdonald-Wright, raionismul susținut de Mihail Larionov și Natalia Goncearova, neo-obiectivismul lui Aleksandr Rodcenko, suprematismul lui Kazimir Malevici, constructivismul promovat de Naum Gabo și Anton Pevsner, neoplasticismul lui Piet Mondrian, expresionismul abstract, având centrul în New York, cu diverse tendințe, printre care Actionpainting practicat de Jackson Pollock, Robert Motherwell și Willem de Kooning, sau Color-field-painting cu Mark Rothko, Arta informală reprezentată în Franța de Georges Mathieu etc..

Expresionismul abstract cunoaște și în Europa o dezvoltare fructuoasă, influențând pictura artiștilor francezi ca Nicolas de Staël, Pierre Soulages și Jean Dubuffet. Expresia acestei tendințe este dată de tachism (în francezătache: pată). Printre cei mai importanți reprezentanți ai "tachismului" se numără Henri Michaux și Camille Bryen (Franța), Antoni Tàpies (Spania), Alberto Burri, Lucio Fontana, Enrico Accatino, (Italia), Wols (Germania), Jean-Paul Riopelle (Canada).

Arta abstractă, ca mișcare artistică cu identitate istorică, se face ecoul unui fenomen mai general, în condițiile prefacerilor sociale și ale realităților erei tehnologice și, sub diferite forme, nume și explicații, rămâne o constantă a artei contemporane.

Pop Art

După cel de-al doilea război mondial, atât în Statele Unite cât și în Marea Britanie, dar și în întreaga Europă triumfă mișcarea artistică cunoscută de expresionism abstract.

Cu timpul această direcție începe să-și piardă elanul inițial, iar unii dintre creatorii săi par să fie din ce în ce mai dezamăgiți de aceasta. Astfel, se pregătește terenul pentru apariția unei noi forme de expresie în artă, care va primi numele de "Pop art". În legătură cu originea cuvântului "pop", este vorba de prescurtarea expresiei englezești "popular art", în sensul de artă cu mare popularitate la public, ca fiind inițial opusă "artei academice." În realitate, pop art se dovedește a fi sofistictă și chiar academică. Denumirea de poppenetrează ulterior și în muzică, mai târziu apărând și denumirea de "Muzică pop", desemnând un anume gen muzical (nu trebuie confundată cu arta sau muzica populară, respectiv folclorică).

Origini Apariția curentului Pop art este în mare măsură legată de creația a doi artiști neodadaiști: Jasper Jones și Robert Rauschenberg. În anii cincizeci, acești artiști introduc în artă obiecte de uz cotidian, în mod direct sau doar imaginea lor. Având în vedere formatul lor, nu ne dăm seama dacă este vorba despre planșe autentice sau despre opera unui pictor. Următoarea idee a lui Jones o reprezintă sculpturile în bronz care imită cutii de conserve sau alte obiecte uzuale. Începând din anul 1953, Rauschenberg creează numeroase colaje ale căror rădăcini se află în cubism și în operele lui Marcel Duchamp. El este și inventatorul așa numitelor "combined paintings", care constau în amestecul diverselor obiecte (ex.: firme, sticle, fotografii etc.) pe suprafețele pictate, rezultând un fel de colaje tridimensionale.

Pop Art-ul in Marea Britanie În Anglia, apariția Pop art-ului este legată de "Independent Group", din care au făcut parte Richard Hamilton și Eduardo Paolozzi (pictori), Reyner Banham (istoric și critic de artă), Peter Smithson (arhitect), precum și

fotograful Henderson. Sunt organizate în mod regulat întâlniri în timpul cărora se discută despre teme trecute cu vederea până atunci, ca de pildă automobilele, cibernetica sau rock-and-roll-ul. Expoziția de la "Whitechapel Art Gallery" (1956) intitulată "This is Tomorrow", în care se profilează temele fundamentale ale Pop art-ului, reclama și mijloacele de informare în masă, va fi considerată momentul nașterii noii direcții.

Este vizibilă dorința de amalgamare a diverselor discipline artistice și mijloace de expresie. În timpul expoziției, critica va acorda o atenție deosebită colajului lui Richard Hamilton intitulat "Just What is it that Makes Today's Homes so Different, so Appealing?" Într-un interior modern este prezentată o pereche stereotipă, un culturist care ține în mână o acadea uriașă, pe care obsevăm inscripția "pop", și o "stripteuză" pe o canapea. În acest colaj se regăsesc punctele de interes tipice artei pop, și anume tehnica (magnetofon öi aspirator) și reclama, aluziile la sfera sexuală, atracția către sereotipuri, săli de spectacole și benzi desenate, totul într-o atmosferă specifică, surprinzătoare, din care nu lipsește umorul, ce rezultă tocmai din acest amestec de genuri și specii.

Următorul val al artei pop se face simțit pe la sfârșitul anilor cincizeci. Richard Smith mărește fotografiile unor cunoscute personalități sau obiecte de uz cotidian și le acoperă cu pete mari și plate de culoare, în pictura lui Peter Blake domină cultura "teenagers" (a adolescenților). În scurtă vreme apare o a treia generație de artiști pop, este vorba de Patrick Caulfield, David Hockney, Peter Philips, Pauline Boty și alții, cei mai mulți absolvenți ai "Royal College of Art", care au ca punct comun accentul pus pe desen, care cu timpul devine din ce în ce mai precis. Acești artiști aleg totuși drumuri atât de diferite, încât ceea ce îi unea inițial va dispărea în scurtă vreme.

Pop Art-ul in America Arta pop americană se naște la începutul anilor șaizeci, exact în momentul când versiunea englezească, victimă a propriei bogății și a propriului succes, începe să intre într-o fază de declin. Ca și în Anglia, temele și motivele acestei creații sunt desprinse din viața cotidiană, din domeniul tot mai fascinant al tehnicii, al producției în serie, față de care pop art-ul în varianata engleză este mai critic și mai angajat din punct de vedere politic, în timp ce artiști americani se opresc la prezentarea realității, fără să atace sau să acuze. Sub influența lui John Cage, elementul determinant al artei pop americane este la început "happening"-ul. Acest compozitor care experimntează permanent susține introducerea în artă a unor elemente exterioare ei. El apreciază în mod deosebit colajele, introducerea zgomotelor în muzică și a obiectelor în pictură. Pe urmele lui o vor porni și alți artiști pop ca Jim Dine, George Brecht și Robert Whiteman, care creează colecții de obiecte sau fragmentele lor, de imagini și activități omenești ("Ambalaje vii"), situații spațiale artificial create ("environments-colaje"), care se concentrează în mare măsură asupra gestului și timpului, inundă privitorii cu o mulțime de senzații, sunete și mirosuri.

Reprezentanți de frunte ai artei pop americane În anul 1960, cea mai notabilă personalitate pop art - Andy Warhol - inițiază seria Sticlele de CocaCola și Cutiile de conserve, reprezentări ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclamă. Ulterior el inserează în pictura sa fragmente de benzi desenate, cu structuri rezistente sau elastice.

El reproduce, de asemenea, obiecte în dimensiunile lor adevărate. Andy Warhol aplică tehnica seriografiei, care permite multiplicare repetată a motivului.

Execută cu ajutorul acestei tehnici serii întregi de variante ale aceluiași portret al unei stele de cinema, a unei scene inspirate din evenimentele actuale, a unei flori, modificând de multe ori culoarea sau repetând motivul după bunul plac.

Tehnica lui Roy Lichtenstein este într-un anumit sens o derivație a tiparului, de la care preia rețeaua măruntă și o imită. Pictează serii întregi în spiritul comics-urilor sau al desenelor animate ale lui Walt Disney.

Tom Wesselmann prezintă, încă de la prima expoziție personală de la "Tanger Gallery" din New York în 1960, tema sa preferată "Great American Nudes"("Nuduri americane mari"). Din acel moment, în creația sa se insinuează definitiv personajul feminin, care va popula neobosit spațiul delimitat de obiectele specifice societății de consum. Wesselmann creează de asemenea și naturi moarte, servindu-se de colajele tăiate din reviste și introducând obiecte din viața cotidiană, creând în modul acesta opere tridimensionale. În ciclul "Căzile de baie" nu este vorba numai de cada în sine, ci de femeia surprinsă în atmosfera intimă a băii.

Primele expoziții ale Pop art-ului american declanșează o reacție negativă în rândul publicului, cu timpul, însă, această direcție începe să fie tratată cu seriozitate, grație expoziției retrospective consacrate colajului și asamblajului, organizată de Museum of Modern Art din New York. La numele deja amintite se mai adaugă Claes Oldenburg, Larry Rivers, Robert Indiana, Wayne Thiebaud și mulți alții.

Noul realism – Pop Art-ul francez În iunie 1961, la galeria "Rive Droite" din Paris, are loc expoziția intitulată "Noul realism la Paris și New York", iar în octombrie 1962, la "Sidney Janis Gallery" din New York, expoziția "The new realists" ("Noii realiști").

Europa este reprezentată de Raymond Hains, Martial Raysse, Daniel Spoerri, Jean Tinguely, adică toți cei care în octombrie 1960 au semnat, sub egida criticului Pierre Resteney, actul de înființare al noului realism. În scurtă vreme, acestora li se vor alătura Christo, Gérard Deschamps și Niki de Saint-Phalle. Activitatea lor artistică recurge adeseori la acumularea, comprimarea, îngrămădirea și împachetarea obiectelor de uz cotidian sau la prezentarea caricaturală, monstruoasă a unor personage omenești.

Action painting

sau abstracția gestuală este un stil de pictură direct, dinamic, instinctiv, care presupune spontaneitate în aplicarea culorii. Aceasta este picurată, vărsată și întinsă pe pânză prin gesturi rapide. Termenul a fost folosit pentru prima dată cu referire la lucrările lui Jackson Pollock.[1] Pictorii americani s-au inspirat din tehnicile „automate" folosite de suprarealiștii europeni în anii 1920 și 1930. Aceștia consideră că tabloul nu reprezintă doar un produs finit, ci și o istorie a procesului de creație al acestuia. Abstracția gestuală este legată și de expresionismul abstract al anilor 1950.

Minimalism

!

Minimalismul se referă la acele mișcări sau stiluri în diverse forme de artă și design, în special arte vizuale șimuzică, unde lucrarea de artă este redusă la părțile fundamentale. În alte domenii ale artelor, minimalismul caracterizează nuvelele lui Ernest Hemingway, piesele de teatru ale lui Samuel Beckett, filmele lui Jean-Pierre Melville și Robert Bresson, poveștile lui Raymond Carver și chiar planurile de automobile ale lui Colin Chapman.

Graffiti

Graffiti este un termen general referitor la inscripții caligrafiate sau imagini pictate sau gravate pe pereți sau alte suprafețe publice sau private, care nu sunt destinate acestui scop. Când este făcut fără consimțământul proprietarului, constituie vandalism (care este ilegal). Graffiti a existat încă din antichitate, în perioada Greciei antice și a Imperiului roman. Cu cat locul este mai privat, mai ilegal, cu atat este o performanta mai mare sa il faca. Din aceasta cauza o sa gasim o gramada de graffiti-uri in statile de metrou/autobuz. Graffitiul nu e doar un simplu text ci este un desen care trebuie sa fie cat mai complicat si mai diferit de altele.

Fiecare graffitist/grup de graffitisti are tagg-ul sau (tagg-ul este un desen propriu pe care numai el/ei il fac).

Exista si grupuri anti-graffiti cum ar fi "Vandal Squad", care a facut un program pe PC numit Graffiti Studio in care faci graffiti pe orice fara a mai "mazgalii" peretii adevarati. Mai nou s-au facut locuri speciale pentru graffiti dar aproape nimeni nu vine pentru ca nu e ilegal.

Acuarela

Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau mai puțină apă.

Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor. Lumina este dată de albul hârtiei, care este necesar să fie prezervat în zonele luminoase.

Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează. Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.

Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.

Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se pretează bine pentru schițe și studii efectuate în călătorii, un exemplu fiind carnetele de călătorii ale lui Eugène Delacroix.

Ea permite colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tuș. Asta însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate, cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner. Tehnica a fost folosită începând cu secolul al XIXlea la ilustrarea cărților, in special a celor pentru tineret, iar actual este folosită, alături de guașă, la crearea benzilor desenate și a desenelor animate tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.

Aparenta sa simplitate o face atractivă pentru începători, însă în realitate spontaneitatea și foarte puținele posibilități de corectare necesită măiestrie, ceea ce o face greu de stăpânit.

Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (engleză Wet-in-Wet), în care hârtia este umezită în prealabil, iar culoarea diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind treptat concentrația colorilor.

Această tehnică, de origine anglo-saxonă este încă mult folosită, însă, datorită faptului că întreaga suprafață este umedă și pigmenții migrează, nu se obțin zone de alb pure, nici contraste locale dintre alb și zonele colorate, lucruri care impietează asupra prospețimii și spontaneității atât de apreciate în acuarelă. Tehnica permite obținerea culorilor intense și o mulțime de efecte de fondu, degradeuri și camaieuri, însă precizia detaliilor este redusă. Pe o hârtie de calitate pigmentul rămâne pe suprafața hârtiei și, în zona umedă difuzează, formând aureole cu un contur mai opac. Tehnica necesită o bună înțelegere a teoriei culorilor și a efectelor amestecului lor și a interacțiunii cu hârtia. Trebuie ținut cont și de faptul că prin uscare culorile pierd puțin din intensitate. În tehnica ud pe uscat (engleză Wet-in-Dry) culoarea se aplică în tușe umede pe hârtia uscată. Se obțin forme clare cu contururi bine delimitate. Această manieră nu permite decât puține retușuri. În caz de greșeală este greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de suferit. În tehnica „uscat pe uscat” (engleză Dry Brush) culoarea foarte puțin diluată se aplică cu pensula aproape uscată, pe hârtia uscată. Metoda este folosită pentru evidențierea detaliilor.

Culori Acuarelele sunt formate din patru componeți principali: - pigmenți, naturali sau sintetici, minerali sau organici, în general aceiași folosiți și în alte tehnici de pictură: pastel, guașă, ulei sau acrilic; - liant, de obicei gumă arabică, fiere de bou, miere sau sirop de zahăr pentru a ține pigmenții în suspensie și a-i fixa pe suprafața pictată; - aditivi, ca glicerina, care mărește transparența și timpul de uscare, fierea de bou, care mărește fluiditatea și difuzia, tragacant, amidon sau dextrină pentru îngroșare, respectiv fungicide pentru evitarea mucegăirii; - solvenți, în principal apă, dar uneori și alcool sau terebentină, substanțe folosite la subțierea sau diluarea vopselei în vederea aplicării și care se evaporă la uscarea picturii.

Pigmenți Mulțumită progreselor chimiei, astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai mare ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul industrial, motiv pentru

care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei produși pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea textilelor, a lemnului și a metalelor, zugrăveli, colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice, precum și coloranți alimentari, coloranți folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor.

Fabricarea culorilor pentru pictură se reduce de fapt la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și împachetarea lor.

Puterea de colorare (engleză staining) a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau scoate după aplicare. Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa, însă rezultatul nu depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat pe o hârtie puțin încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii fabricanți adaugă aditivi de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile. Granulația se referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în tușe mari cu multă apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru ceruleum și violet de cobalt. Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic pigmentului ultramarin. Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot fi exploatate de artiști, însă tendința comercială este spre culori fără textură, omogene.

Culorile se prezintă sub formă uscată în godete (mici vase de porțelan sau, mai recent, de plastic) sau de consistența pastei de dinți în tuburi. Compoziția acuarelelor este aceeași, atât în godete, cât și în tuburi. Ca urmare este posibilă umplerea godetelor, mai scumpe, cu material din tuburi, acesta prin uscare se va întări.

Dacă se dorește o întărire rapidă, pasta se va introduce în straturi succesive.

Creioanele acuarelă seamănă cu creioanele colorate, însă minele lor se dizolvă în apă. Se folosesc la desenarea detaliilor fine pe hârtia uscată, detalii care ulterior pot fi întinse cu o pensulă udă, sau se poate desena direct pe hârtia udă.

Grafitul acuarelabil seamănă cu grafitul de desenat, fiind formate dintr-o mină groasă rotundă de dimensiunea unui creion (7-8 mm) învelită într-un strat de lac. Se folosesc la trasarea contururilor desenelor în acuarelă.

Pastelurile acuarelabile se prezintă în formă de baghete rotunde sau pătrate, mai groase ca un creion. Se folosesc la umplerea rapidă a unei suprafețe cu culoare, ulterior putând fi întinse cu apă.

Transparență Spre deosebire de culorile care acoperă, ca guașa, transparența acuarelei permite amestecul vizual al culorilor și obținerea a diferite nuanțe prin suprapunerea straturilor, fapt foarte apreciat în secolul al XIX-lea.

Nu toți pigmenții sunt la fel, cei de cadmiu oferă mai puțină transparență. Sporirea transparenței straturilor se obține prin diluarea lor cu mai multă apă. Cu cât transparența culorilor este mai mare, cu atât se vede mai bine albul hârtiei și lucrarea pare mai luminoasă. Inițial s-a crezut că saturația culorilor transparente se explică prin faptul că lumina este filtrată de pigment de două ori, atât la prima trecere, cât și într-a doua, după reflectarea pe hârtie. De fapt, saturația se datorează lipsei materialului de acoperire (ceruză, caolin), care la guașă, tempera sau ulei obturează efectul pigmentului.

Albul în acuarelă - soluții de mascare Caracteristic acuarelelor sunt zonele albe de hârtie care rămân nepictate. Uneori, mai ales în tehnica ud pe ud, când se dorește păstrarea lor, ele sunt acoperite (mascate) cu o substanță pe care apa nu aderă, ca parafina, ceara sau gume speciale (Fixogum). Gumele pot fi îndepărtate după uscarea acuarelei prin răzuire ușoară, sau chiar cu mâna, însă parafina sau ceara nu, efectul lor fiind permanent. Mascarea se mai poate face și mecanic, cu șabloane (dar există pericolul ca vopseaua să se scurgă sub marginile măștii) sau cu tampoane de vată, care produc contururi moi. Există și alb de China, soluție opacă care poate acoperi zone pictate, sau pot fi amestecată cu culorile pentru a le mări opacitatea.

Tehnici Realizarea lucrărilor în acuarelă este mai dificilă decât pare. Tehnica acuarelei este unică, deoarece, spre deosebire de ulei, apa este un factor activ în transportul și depunerea culorilor. În plus, aspectul acuarelei se

modifică pe măsură ce se usucă. Anticiparea mișcării apei și a formei finale a lucrării după uscare necesită experiență. Liantul pigmenților este absorbit în mare parte de hârtia suport, ceea ce face ca particulele de pigment să rămână împrăștiate pe suprafața hârtiei ca firele de nisip și să fie prea puțin protejate la acțiunea decolorantă a razelor ultraviolete.

Culorile de acuarelă nu au putere de acoperire mare, astfel că nu se pot corecta greșelile pictând peste.

Uneori este nevoie ca o parte a culorii să fie ridicată de pe suport prin reumezire și tamponare cu un material absorbant (cârpă, burete sau sugativă). Astfel de manevre nu reușesc întotdeauna, ceea ce este un motiv în plus de teamă pentru începători. Etapele obișnuite de realizare a unei lucrări constau în executarea unei schițe abia vizibile în creion, apoi colorarea suprafețelor mari începând cu nuanțele cele mai deschise, iar în final pictând detaliile după ce straturile anterioare s-au uscat. Școala clasică de acuarelă are câteva principii: să se folosească doar culori transparente, să nu se folosească niciodată alb sau negru, să nu se folosească decât „culori primare”. Însă actual în lucrări de multe ori se combină diferite tehnici, accente cu guașă albă, creioane, cărbune, tuș, gravare, colaj, culori acrilice – toate dând un aspect inedit. Tradițional, acuarela este realizată cu pensule, dar actual se folosesc și aerografe, bureți, cuțite sau alte ustensile.

Pictura in ulei

Pictura în ulei reprezintă o tehnică artistică care este efectuată pe suprafețe foarte diferite, variind de la pânză, la panele de lemn și până la perete, care constă din aplicarea unui vopsele bazate pe un pigment înglobat într-un mediu de bază care este un ulei vegetal rezistent la intemperii și la acțiunea de eroziune a aerului și luminii. Cel mai frecvent ulei vegetal folosit în Europa modernă timpurie era un ulei vegetal de in.

Ocazional se mai pot folosi și alte uleiuri vegetale, dintre care cel de mac sau de nucă erau mai frecvent utilizate.

Uleiul nu se usucă prin evaporare, așa cum se întâmplă în cazul majorității vopselelor diferitelor tehnici artistice bazate pe dizolvarea unui pigment într-o soluție apoasă, ci prin oxidare. Uscarea vopselelor bazate pe ulei se face între o zi până la două săptămâni, dar întreaga pictură devine destul de uscată după câteva luni, diferind după tipul de ulei folosit, tușa personală și stilul personal de acoperire a suprafeței al unui pictor anume, fiind respectiv o funcție de condițiile aerobe și de iluminare în care pictura este menținută și/ sau conservată.

Este intresant că profesioniștii recondiționării operelor de artă nu consideră o pictură în ulei cu adevărat uscată până nu atinge venerabila vârstă de 60 - 80 de ani. Gradul de uscare, consistența vopselelor folosite, compoziția chimică, respectiv gradul de oxidarea al uleiului care este la baza vopselelor sunt tot atâtea elemente esențiale în stabilirea vechimii și autenticității unei opere de artă pictată folosind această tehnică artistică.

Pictura in acrylic

Culorile acrilice sunt vopsele cu uscare rapida compuse din pigmenti si o emulsie acrilica polimerica.

Culorile acrilice se pot dilua cu apa, dar devin rezistente la apa odata uscate. In functie de cat de tare este diluata o culoare (cu apa) sau modificata cu gel acrilic, mediu sau pasta, lucrarea finala poate semana cu o lucrare in acuarela sau in ulei, avand caracteristici unice care nu pot fi obtinute folosind alt medium.

Vopselele acrilice pot fi folosite atat pentru a obtine un final lucios cat si pentru a obtine unul mat. Ca si in cazul vopselelor de ulei, cantitatea de pigment si dimensiunea particulelor pot schimba gradul de luciu al lucrarii. Se pot adauga agenti pentru pierderea luciului. De asemenea, pentru a modifica nivelul de stralucire al lucrarii se pot folosi si vernis-uri.

In general, vopseaua acrilica nu mai poate fi indepartata odata uscata. Nu se poate dizolva nici cu apa si nici cu solventi slabi.

Culorile acrilice se preteaza la majoritatea tehnicilor de pictura si aproape la
 orice suport.

Pictura Tempera

Tempera (sau tempera pe baza de ou) este un tip de culoare pentru pictura cunoscut din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind folosita la pictura pe lemn si la manuscrisele iluminismului. In timp acest tip de culoare a fost in mare parte inlocuit de culorile in ulei. Tempera ramane insa mediul cel mai folosit pentru pictarea icoanelor bizantine. Este o culoare compusa din amestecul pigmentului si al mediului de galbenus de ou. La ora actuala, termenul tempera mai este atribuit si culorilor poster, care sunt de fapt o forma de guase si nu au nici o legatura cu adevarata tempera pe baza de ou.
 Oricine poate observa atunci cand spala vasele ca galbenusul de ou se usuca repede si este foarte greu de inlaturat. Tempera se prepara din pigmenti macinati manual amestecati cu galbenus de ou, amestec la care se mai adauga si alte materiale, cum ar fi: miere de albine, apa, lapte (sub forma de caseina) si o varietate de rasini vegetale. Multe din portretele mumiei Fayum au fost realizate in tempera, uneori in combinatie cu culorile encaustice (culori obtinute prin amestecul pigmentului cu ceara). Culorile pe baza de ulei au aparut in nordul Europei in Evul Mijlociu (Theophilus mentioneaza mediul de ulei in sec. 12) si a fost principalul mediu de pictura incepand cu secolul 15 in pictura olandeza timpurie. Italia, Grecia si Rusia erau cele mai mari centre de pictura ce foloseau culorile tempera. In jurul anului 1500, culorile pe baza de ulei au inlocuit tempera in Italia. Tempera a continuat si continua sa fie folosita in Grecia si Rusia. In secolele IX si XX au mai fost cateva perioade de revitalizare a tehnicilor de pictura in tempera in special in randul "Pre-Raphaelistilor", a "Social Realistilor" si a altor pictori din acea perioada.
 Culorile tempera au un timp de uscare foarte scurt. Tehnicile de pictura in tempera pot fi mai precise atunci cand sunt folosite alaturi de tehnicile de pictura traditionale ce necesita aplicarea culorii prin hasurare incrucisata. Culorile care sunt aplicate in straturi dau un aspect de pastel atunci cand nu sunt vernisate si

devin mai puternice dupa vernisare.

Tempera se aplica de regula in straturi subtiri, semiopace sau chiar transparente. Dupa uscare ele au un aspect fin satinat. Datorita faptului ca aceste culori nu se aplica in straturi consistente, picturile in tempera rareori au o paleta coloristica puternica asa cum se intampla in cazul culorilor pe baza de ulei. Un avantaj al culorilor tempera fata de cele in ulei este ca nu sufera modificari in timp, pe cand culorile de ulei se inchid la culoare, se ingalbenesc si devin transparente cu trecerea timpului.

Adevaratele culori tempera sunt permanente, avand exemple in acest sens ce dateaza din primele secolele Dupa Hristos cum ar fi Severan Tondo si cateva potrete ale mumiei Fayum.

Pictura Guase

Guașă (pl. guașe) este o vopsea preparată din gumă arabică, amestecată cu pigmenți minerali și apă, folosită în pictura așa-zisă opacă, care permite aplicarea de culori deschise peste tente închise. În fapt, guașa este o varietate de tempera, dar spre deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstreză calitățile după uscare. Spre deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic. Când este folosită ca pastă are un aspect lucios.

Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid. Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa. Este prferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se rupă.

Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o mai compactă. Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb. Suprafețele se acoperă cu un strat subțire dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare. Dacă este necesar se aplică și alte straturi până obținem ideea dată. Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare. După uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă.

Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.

Desenul

Provine fr. Dessin - contur Prin definiție, desenul este o reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj pe o suprafață plană sau curbă, prin linii, puncte, pete, simboluri etc. fară umbre sau pete valorice, realizată cu mâna liberă (fără ustensile ajutătoare) ca lucrare pregătitoare (schită, crochiu, proiect, matriță) sau de sine stătătoare, in creion, peniță etc.

Desenul este mai mult o denumire anacronică a unui obiect de studiu școlar, care în fond, este destinat să se ocupe de limbajul complet al artelor plasitce, nu numai de cel al liniei. În categoria desenului intra mai multe tehnici în care sunt folosite mai multe materiale, ce au la baza același coținut și anume cărbunele. Prin urmare, desenul poate fi făcut în: creion, pastel, cărbune, sanguină, sepia, creioane colorate și evident tehnică mixtă.

Fiecare dintre ustensilele pentru desen enumerate mai sus implică o anumită tehnică de aplicare pe foaie, cu metode de valorație diferite dar și dificultate mai mare în anumite cazuri precum cărbune, pastel si sanguină.

Vom clasifica acum aceste ustensile în functie de compoziția lor: Creioane: -creiongraphic -creioncolorat - creion cerat Cărbune -cărbunegraphic -pastel - sanguină Provine fr. Dessin - contur Prin definiție, desenul este o reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj pe o suprafață plană sau curbă, prin linii, puncte, pete, simboluri etc. fară umbre sau pete valorice, realizată cu mâna liberă (fără ustensile ajutătoare) ca lucrare pregătitoare (schită, crochiu, proiect, matriță) sau de sine stătătoare, in creion, peniță etc.

Desenul este mai mult o denumire anacronică a unui obiect de studiu școlar, care în fond, este destinat să se ocupe de limbajul complet al artelor plasitce, nu numai de cel al liniei. În categoria desenului intra mai multe tehnici în care sunt folosite mai multe materiale, ce au la baza același coținut și anume cărbunele. Prin urmare, desenul poate fi făcut în: creion, pastel, cărbune, sanguină, sepia, creioane colorate și evident tehnică mixtă.

Fiecare dintre ustensilele pentru desen enumerate mai sus implică o anumită tehnică de aplicare pe foaie, cu metode de valorație diferite dar și dificultate mai mare în anumite cazuri precum cărbune, pastel si

sanguină.

Vom clasifica acum aceste ustensile în functie de compoziția lor: Creioane: - creion graphic - creion colorat - creion cerat Cărbune - cărbune graphic - pastel - sanguină

Gravura

Termenul gravură este folosit pentru a defini o tehnică precum și rezultatul său. În ce privește rezultatul este folosit în egală măsură și termenul de exemplar sau tiraj. Tehnica presupune săparea, incizarea, perforarea sau obturarea prin diverse procedee fizice ori chimice a unei suprafețe de regulă plane (placă de gravură) în vederea imprimării și multiplicării ulterioare a imaginii. De asemenea termenul mai este folosit și referitor la incizarea diverselor obiecte în scopul decorări lor.

Uneltele pentru tipar înalt sunt de regulă ace sau alte instrumente ascuțite, de metal cu ajutorul cărora se zgârie suprafața netedă a plăcii (din metal moale precum cupru ori zinc). Odată zgâriat desenul este acoperit cu un strat fin de cerneală tipografică. Cu ajutorul unei pânze apretate se elimină cerneala în surplus și se acoperă cu o hârtie (de regulă umedă), iar apoi prin presare se transferă desenul de pe placă pe hârtie. Astfel procesul poate fi repetat, teoretic fără a avea diferențe între exemplare.

Placa, piatra în cazul litografiei sau sita în cazul serigrafiei este suprafața supusă alterării fizice sau chimice ce permite prin aplicarea cernelei de gravură și reproducerea unui număr (tiraj) de exemplare identice sau aproape identice.

Chiuveta este urma lăsată de grosimea plăcii pe hârtie. Ea este o adâncitură de obicei dreptunghiulară ce înconjoară suprafața imprimată.

Notarea tirajului se face pe fiecare exemplar în parte în ordinea în care au fost imprimate. Mai întâi se notează numărul curent al exemplarului, iar apoi numărul total de exemplare imprimate. De asemenea pe fiecare exemplar se mai scriu titlul lucrării, tehnica (de ex. litografie, xilogravură 2 plăci), anul și semnătura artistului. În cazurile în care gravura este imprimată la un atelier specializat de gravură, alături de semnătura artistului apare și semnătura gravorului sau a imprimeurului. Notările se fac în partea de jos sub chiuvetă, de obicei cu creionul.