POETA ANA PODARU - ÎN MEMORIAM by The undine

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

POETA ANA PODARU IN MEMORIAM

sa, pe care ne-a lăsat-o ca mărturie că nimic nu este zadarnic din zbaterea omului aici. A spus-o copiilor săi, Larisa şi Bogdan, surorilor Cristina şi Iustina şi fratelui Alexandru, ne-o spune şi nouă, tuturor, spre neuitare. Ana Podaru, cea mai iubită poetă de tineri, de oamenii simpli şi încercaţi de durere, de cei cu multă carte şi mai ales de cei cu fruntea plecată sub mâna lui Dumnezeu, suflet al revistei Banchetul, a plecat fără să plece de lângă noi. Iar noi cu ochii grei, ciorchini de lacrimi, rămânem să-i citim şi să-i recitim poezia şi proza, atât de pline de sensibilitate şi durere, de suferinţă şi lumină! Drum luminos, Ana, printre îngeri! Dumnezeu fie cu tine!

ANA PODARU A PLECAT LA CERURI Cu răvăşitoare durere, Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu” din Petroşani şi revista Banchetul se apleacă asupra frunţii poetei preaîncercate şi cu har divin, ANA PODARU, la plecarea spre ceruri. După o luptă de doi ani şi jumătate cu cea mai necruţătoare boală, cu cancerul, după două operaţii şi, în ultimul timp, o prelungită spitalizare în Anglia – unde era soră medicală –, în noaptea de 7 octombrie, ora 3, Ana Podaru, stoarsă de tot ceea ce înseamnă putere omenească, pleacă în partea cealaltă a lumii, care este doar lumină - şi de acolo, alături de îngeri, ne priveşte cu toată bunătatea şi iubirea sufletului ei. A smuls din această încrâncenată luptă o bucată de lumină, opera 1

BANCHETUL ANA PODARU s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bcău şi a decedat la7 oct, 2019, Haywards Heath West Sussex, England, înmormântată la Vulcan, în 13 oct. 2019). Este fiica Magdei şi a lui Alexandru Doboş. A treia din cei patru copii (Iustina, Cristina şi Alexandru). Copilărila şi-o petrece la sat, unde, după cum spune „mirosul câmpului şi joaca desculţă prin ploaie îi sădesc în suflet imaginea frumosului, imaginea libertăţii.” Şcoala primară o face în localitatea sa, iar gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău. Se căsătoreşte cu Iulian şi vine la Vulcan în Valea Jiului; din căsătorie rezultă copiii Larisa şi Bogdan. Urmează Şcoala sanitară Carol Davila din Petroşani, în timp ce lucra la Spitalul din Vulcan, Secţia Pediatrie, după care se transferă ca asistent medical la Secţia TBC – Pneumoftiziologie, secţie ce se transferă ulterior la Spitalul de Urgenţă Petroşani, meserie ce o profesează cu dăruire şi pasiune.

Creaţie a sa se găseşte pe reţelele de socializare, facebook, în diferite grupuri literare, reviste şi publicaţii online (Cenaclul Poetic Schenk, Confluenţe literare, eCreator, Amprentele sufletului, Arhiva literară, Grai Românesc, Impact, Eminescu, Agora literară, AgeroStuttgard), iar unele poezii i-au devenit recitaluri pe Youtube, Radio Metafora, Enigma, Prietenia, Bluegreen, Vis de taină, Poema, Romantic etc. Îi sunt cântate, în compoziţii proprii de elevii din Vulcan şi Petroşani: Monica Ţugulea, Luminiţa Donisă şi Sergiu Pârvulescu – şi premiate în ţară şi străinătate. Debut editorial şi cărţi de poezie şi proză: Firimituri de fericire, poezii, Ed. Inspirescu, Colecţia „Poeţii secolului XXI”, Baia Mare, 2014; prefaţă de George Terziu, Ana Podaru sau nevoia de poezie. Cartea este lansată la Vulcan cu sprijinul autorităţilor locale cu participarea scriitoarelor Silvia Urlich şi Daria Darin. Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015; prefaţă de Liliana Boianu Terziu; ediţie bilingvă română-engleză, trad. Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier. Cartea este lansată la Londra, la Wembley Library din Brent. 13 Octombrie rece. Icarii timpului, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017; prefaţă de Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru. Cartea este lansată în 17 martie la Constanţa, la Biblioteca Judeţeană I. N. Roman, cu sprijinul Asociaţiei Astra Dobrogeană, condusă de Daria Nicolae. Cad îngeri din icoane, poezii, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2017, Colecţia „Banchetul”, Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie; prefaţă de Dumitru Velea, Poezia – o ipostază salvatoare. Cartea este lansată la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2017. Spinul din talpă, antologie de autor, poezii, Ed. ArtCreativ, Bucureşti, 2018; prefaţă de Daniela Toma, Singularitatea dăruieşte libertate totală spiritului deschis şi atât de tulburător al poeziei. Lansare la Tabăra de creţie de la Sebeş, din august 2018. Un ax infinit, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2018; prefaţă de Dumitru Velea, Din pridvorul unei cărţi. Lansare la Banchetul de la Lainici, din 9-11 nov. 2018. Păpuşi din pănuşi / Husky dolls, poezii pentru copii / poems for children, volum bilingv român-englez, bilingual volume romanian/english, Ed, ArtCreativ, Bucureşti, 2018, trad. Iulia Toma. Ilustraţii de Cătălina Tcaciuc, 15 ani, din oraşul Ungheni, Republica Moldova. Prefaţă de Daniela Toma, Poezia pentru copii se scrie şi se citeşte cu sufletul, se şlefuieşte cu mintea. Ţipătul mut, sonete şi ale poezii în formă fixă, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2019; prefaţă de Dumitru Velea, O poartă şi „cele două firi”. Zece poveşti, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2019; Ilustraţii de Cătălina Tcaciuc,

În anul 2014 pleacă în Marea Britanie şi lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath şi Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. Se desparte de soţ şi îşi ia fata cu sine, urmând studiile în St. Paul’s Catholie College din Burgess Hill, începând cu anul 2014, acum, din 2019, studentă la University of Brighton; băiatul locuind în Leeds, fiind şi el iubitor de poezie şi de artă plastică. Debut şi activitate publicistică, poezie: Prima apariţie a fost în ziarul Naţiunea, coordonat de Romeo Tarhon, cu un grupaj liric dedicat aniversării lui Eminescu (O stea, Bătrânului din colţul străzii, Alerg prin cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), din 7 ianuarie 2014, urând altele în reviste şi în Antologia Iubirea, dincolo de vis (Ed. Studis, Iaşi, 2014, realizată de Silvia Urlih, dar sufletul ei rămâne în revista Banchetul a Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, redactor şef Dumitru Velea, care-i netezeşte paşii în literatură, devenindu-i şi mentor. Publică poezii, uneori proză şi texte critice, în diverse reviste, de la Plumb şi Ateneu din Bacău, la Discobolul Alba Iulia, ProSaeculum Focşani, Sintagme literare şi Almanahul Sintagme literare din Dudeştii-Noi, Cervantes din Baia Mare, la Banchetul din Petroşani. 2

ANA PODARU

IN MEMORIAM

16 ani, elevă din Ungheni, Republica Moldova. Prefaţă de Iulian Chivu, O tainică nevoie de poveşti. Volumele de poezie ale Anei Podaru pot fi găsite în librăriile din Londra, Biblioteca din Nicolae Bălcescu – satul natal, Bibliotecile Şansa şi Colegiului tehnic din Vulcan, Biblioteca Judeţeană I.N.Roman din Constanţa, Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu din Deva şi în format ebook pe Librăria online.

27.10.1974- 7.10.2019

Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de creaţie literară Grigore Vieru, Ediţia a VI-a, 2018. Premiul pentru contribuţia la activităţile culturale organizate în Municipiul Vulcan de autorităţile locale, 1/3/2018 acordat de Consiliul local Vulcan, Primăria Municipiului Vulcan. Premiul I al Concursului Internaţional de Publicaţii EXPRESIA IDEII, Oneşti – 2018, secţiunea Literatura plurilingvă volumului bilingv Fluturi în infern/ Butterflies in Inferno. Poetry Trophy – RCC Londra – 2018 – Diplomă de excelenţă din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018. Premii de excelenţă şi onoare obţinute în cadrul Taberei Prieteniei Literare de la Sebeş – 2018 Premiul Ion D. Sîrbu pentru roman acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani, în 2019, pentru romanul Punctul final publicat, în serial, în Revista Banchetul (iulie 2017- sept. 2019. Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română – USELR, din anul 2017. Membră a Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, din 2017.

Referinţe critice: Prefeţe la volumele publicate şi cronici în reviste importante, ce apar sub egida USR, semnate de: George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Ileana Firţulescu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Elisabeta Bogăţan, Marin Iancu, Daniela Toma, Mariana Bendou, Camelia Ardelean, Adrian Ţion, Daniel Marian, Sonia Elvireanu, Dan Popescu, Monica Grosu... Premii şi distincţii: Diplomă de excelenţă pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014. Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017. Premiul Editurii Contraste culturale, 2017 – Concursul Internaţional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017. Premiul pentru poezia de dragoste – Editura ArtCreativ. Gala poeziei de dragoste, ediţia a II-a, 2018

Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani şi revista Banchetul Preşedinte, Dumitru Velea

Ana Podaru între banchetiştii ei dragi la Mânăstirea Lainici, alături de Stareţul Ioachim Pârvulescu, cu ocazia Banchetului de la Lainici, din 9-11 nov. 2018

BANCHETUL

Mihaela AIONESEI

IN MEMORIAM poetei cu zâmbetul cât lumea întreagă când spinul morții i se cocea în talpă Ana Podaru – (27 oct. 1974 – 07 oct. 2019) născută în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bacău ca fiică a Magdei şi a lui Alexandru Doboş. Mai târziu, soție, mamă și-apoi poetă. O poetă care a ars ca o torță în ultimii trei ani, când activitatea sa literară a cunoscut doar urcușuri, adăugând în palmaresul ei, câteva volume de poezii, proză, povești pentru copii. Și ar mai fi avut multe de spus dacă o stea nărăvașă rătăcită în viața asta de cenușă nu s-ar fi încăpățânat „să-i vină mănușă” și să ne lase în urmă „drama ultimului vals” în care Ana noastră cea plină de zâmbet... după „ce-a muncit întreaga viață, zi și noapte, la decor” s-a aruncat „fără poante, fără aripi, fără rochie de bal...” să numere pașii frunzelor care mor „sub copitele de cal” („ultimul vals”)

Versurile sale au umplut paginile revistelor în ultima vreme ca o mărturie a trecerii ei frumoase și furtunoase în care se simțea tremurul morții, deși clocotea de drag de viață. Nu mi-a fost dat să văd încă atâta determinare. Atâta luptă cu zâmbetul larg deschis de parcă era un copil care se juca de-a v-ați ascunselea și câteodată, așa ca pentru a-și trage sufletul se refugia într-un colț de gând și parcă spunea: sâc, sâc, moarte, sâc!/ a mai trecut o zi și uite încă nu mă duc... Ultimul poem postat pe facebook este unul nu de revoltă sau de lamentare, ci un duios poem pentru mama văzută ca prin vis „la dreapta Maicii”, acolo unde și ea avea s-ajungă chiar dacă „s-a învelit cu plânsul ei” că-n negrele presimțiri ale morții, n-a primit „din cer o dezlegare” să-i stea alături și să o țină de mână să-i fie trecerea mai ușoară.

Cu un parcurs literar frumos, publicată în reviste literare online și paper, pe site-uri de specialitate, susținută și încurajată de scriitorul Dumitru Velea, directorul revistei „Banchetul” din Petroșani, unde era redactor, Ana noastră s-a lăsat zidită în fiecare zi de cuvânt care i-a fost alinare și salvare....Și chiar cred cu tărie că scrisul i-a fost unul dintre medicamentele care a ținut-o în viață, ca un elixir al tinereții. Transfigurarea ei era vizibilă, uimitoare... Cu cât trupul ei se împuțina, cu atât mai mult creștea spiritual, atingea acel har divin cu care sunt înzestrați cei aflați în mare suferință. Avea o forță creatoare devoratoare de umbre, ca și cum ar fi vrut să elimine tot urâtul care o însoțea zi de zi prin spitale și toată suferința care o măcina.

Ana un nume predestinat parcă suferinței, neîmplinirii, zidirii în moarte în floarea vieții. A trăit ca un fluture cu piciorușele deasupra flăcării și a scris cu pana înmuiată în adâncul sufletului din care a scos nestemate pentru a-i fi mai luminos drumul la plecarea spre marele Apus. Un suflet zglobiu și pur, ca o pasăre bucurându-se de darul fiecărei zile pe care doar ea în chinuri o înțelegea. O lecție de viață pentru cei care au uitat ce senini sunt zorii zilei. O lecție pentru mine care mă mai împiedic uneori în neputințe.

Poezia ei de o rară sensibilitate și frumusețe avea darul nu doar de a atinge sufletele, ci și de a le răscoli ca pe niște brazde de pământ, desțelenind întunericul pentru a face loc luminii. Căci luminoasă era și ea ca o cometă. Când râdea parcă tot universul se veselea cu ea, se umplea cu ea de parcă asta i-ar fi lipsit... Până într-o zi când a alunecat pe „obrazul sângeriu al primului nor aflat în cale/ ca pe un topogan uriaş încins de soare”, a sorbit-o „crivățul suflând mai departe un petec de nea”. Ea, poeta – „o lacrimă prelinsă din ochiul cerului” să stea de veghe la „suspinul pădurii”, „să adape păsări”, lăsându-se legănată „de brațele celui mai bătrân copac” potrivindu-se cu frunza lui „ca pruncul covata de lemn” („în firul ierbii”)

În urmă au rămas să înfrunte veșnicia, volumele sale și cei doi copii frumoși cu care se mândrea, aceasta fiind și ultima ei postare într-un septembrie 23. Pentru ca într-un octombrie 7 hapsân de frunze și de chipul ei frumos, să plece înainte de a împlini 45 de ani... Aș fi vrut să mai am timp să-i spun la mulți ani, să spun că o apreciez și o iubesc pentru optimismul și voioșia cu care își ducea spinii și crucea... Și că grupajul de poezii primit îi va fi publicat în următorul număr al revistei Rotonda Valahă, dar a plecat prea devreme să-i zâmbească cum numai ea știa, Lui Dumnezeu... Iar eu rămân cu regretul că am invitat-o să publice la noi prea târziu... Ce trădătoare este viața asta! Ce trădătoare... Drum lin și împăcat, Ana mea dragă. 4

ANA PODARU

IN MEMORIAM

Acrostih Ană, când ți-ai pus aripi albe de tul să valsezi cu Domnul? Niciodată nu ne-ai spus că pleci și ca-i să ne lași cu dorul. Ană – țipăt mut de fată, vino ca să-ți scoatem spinul greu din talpă. Prea repede te-ai dus să luminezi cu-al tău suflet blând potecile reci. Oameni de zăpadă te-or întâmpina, tu senină și zâmbind să treci. Dragoste cu sila vieții nu-i impui, morții cu tandrețe trebuie să i te supui. Ană, mușcă din lumină. Sfarmă lacrimi mari în dinți. Laudă-l pe Domnul! Râzi de moartea asta blestemată. Fă-i ca până acum „sâc sâc” cu pumnul. Ușurându-ți trupul numele ți-a crescut cât o pâine pusă-n rai la dospit.

27.10.1974- 7.10.2019

BANCHETUL

Rodica Rădița RĂPEANU

Epitaf pentru Ana Ne-ai uluit, Anuță, cu inocența ta, N-am fi crezut vreodată că soarele prin cripte Va căuta o nișă dorind a scăpăta Pe crucea de-alabastru o rază peste scripte!

De ce-ai plecat Anucă... De ce-ai plecat Anucă, de-acasă prin pustiu Lăsându-ți caii aprigi să necheze sub hamuri De unde până unde, găsit-ai vizitiu Să-nhame la trăsură, durerea de la hramuri?

Și cum suntem goliți, prin inimi ne curg viduri, Căci am ajuns de moartea-ți... ca mamele vădane Izvoadele rescriu cum ai scăpat din ziduri Și au rămas la calfe, matrițele cu Ane!

O să-ți vorbim adesea de doruri sfărâmate, De "țipătul tău mut' din plânsete de fluturi Că ne-ai lăsat de-a pururi cu fețe-nlăcrimate Nici nu ți-ai luat adio, când te-ai desprins din luturi!

Regret și plâng! Regret!

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Carmen PASAT Ce sarace mi sunt cuvintele! Nu mi pot opri lacrimile. Am vorbit cu ea de curand. N a vrut sa plece! A iubit viata si si iubea enorm copiii! A scris in cativa ani o opera pe care unii n o scriu intr o viata. A fost iubita! Ea si opera ei. Ana nu poate fi uitata! Ea doar a plecat putin sa se inspire din ceruri. Apoi va scrie...

Tanka dumitrițelepeste pragul casei drumul nesfârșit luăm din banca vieții durerile în rate

(omagiu poetei Ana Podaru, la Marea Trecere)

Ana ARDELEANU

O CLIPĂ CÂT UN VEAC Ana Podaru Acestea sunt gândurile şi poemul ANEI PODARU, la ora aceasta ajunsă în poala Domnului, spre mângâiete divină. “A scrie poezie înseamnă să fii în conexiune cu Dumnezeu, să-i citeşti suspinul lumesc de pe pleoapanrourată... scrie poezie şi vei vedea cum tălpile-ți sunt desprinse de pământ”. (Ana Podaru)

Scutură coama-n semn de nu şi parcă plânge când nechează. Aşa că-n drumul către vămi am mai rămas doar eu şi calul, Prietenii s-au dus pe rând, dar port la brâul meu cavalul Şi-am să le cânt... şi-am să le cânt până se schimbă ziuan noapte, Că scurt e timpul dintre noi şi doar o clipă ne desparte.

Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit. Din ce fântâni nemuritoare izvorul rece s-a pornit? Mă uit la frunza-ngâlbenită cum s-a desprins uşor din ram, Fotografia înrămată în care tânăr domn eram.

Ana, mi-am permis să-ţi postez acest poem!

Dar duse-au fost acele timpuri precum s-a dus spre țârmuri valul, Spre raze dulci ce au apus privesc acum şi eu şi calul: De unde vin? De nicăieri... Unde mă-ndrept? Aş vrea să ştiu. Nici crengile nu se îndoaie pe rugul drumului pustiu. Cobor din şa pe la răscruci şi-i dau câmpiei roib să pască, Un dor de ducă-n gândul lui poate o clipă să nutrească, Dar nu s-apleacă şi-i flămând, fără de mine nu s-ar duce Şi-i fac un semn că mai rămân să-mi pun desaga-n vârf de cruce Că tare-i grea... plină de rugi şi îndesată de durere. El, calul, simte-al meu suspin, nu face-un pas şi milă cere. De ce nu pleci?... întreb grăbit. Eşti liber, drumul sengustează!

BANCHETUL

POEZII ULTIME NEULTIME Cad frunze cad frunze, cai fără stăpân scăpați din frâu în crâng se duc goniți de-un vânt păgân alerg în pumn să-i strâng cad frunze, fluturi morți în zbor ce-și leapădă aripa ultimul țipăt de cocor încă măsoară clipa cad frunze, foi din calendar un anotimp se stinge pe patul ca un sfânt altar în plină toamnă, ninge cad frunze, stele-aprinse-n cer ce-au dispărut sub nori prin gânduri, vise care pier sub pași de trecători

Cămaşa Anei Podaru, din fotografie, este dăruită de preoteasa Mihaela Brotnei de la Pietrosa Mare

glas de toamnă

cad frunze, cuib de licurici luați de vifor iarna povești cu zâne și pitici ne-a pus în palmă toamna

a venit e vântul rece printre ramuri iute trece pomul stă ca un soldat frunzele-au capitulat şi se duc unde s-or duce fac popas pe la rascruce pe mormintele uitate peste case şi palate rostogol se-adună-n văi din ferestre în odăi verdele s-a arămit vara stă la asfinţit

stele şi vise călătoream pe-o stea fără pantofi de piele cu tălpile crăpate şi reci cămaşa gândurilor cu nasturi de vise furate din cer uşor dantelată de mâini de fecioară îmi flutură gene de țurțuri

plouă rece biciuit picuri cad necontenit umbre se perindă-n noapte în hambare grâne coapte stau de iarnă pitulate

sărată e ploaia ce cade din ochiul luminii din cercul de foc cenuşă miroase-a cenuşă iar steaua îmi vine mănuşă

scârţâie găleata goală peste cep se toarnă smoală legănat de cumpeni vechi glasul toamnei la urechi

nu ştiu cine-a pus nopții stele pe drum vorbesc cu-a mea limbă de scrum şi văd cum din colţ îmi ciobeşte un cioc uriaş se spune că-i pasărea morții 8

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Gabriela Ryelle PANAIT

Ultimul tren S-a dus al vieții tren mult prea grãbit Şi-un suflet chinuit ne-a mai rãpit, Se schimbã ziua-n noapte, ceru-n apã Şi lacrima pe buze ne tot sapã!

Şi nu existã nici o vindecare... Murim secați de cruda încercare. Alergã trenul, oare pânã unde? Cãci teama înserãrii ne pãtrunde... E pulberea de stele înghețatã Acoperind un chip frumos de fatã.

Când îngerii mai pleacã dintre noi Şi soarele se trage înapoi, Pãmântul se cutremurã-n strãfund Şi stelele se sting agonizând!

Azi nu existã loc în veşnicie Sã nu fie atins de poezie, Când vom privi spre stelele cereşti, Vom şti, iubitã Anã, cine eşti!

E trenul prea grãbit sã ne despartã, Sã-nchidã drumul vieții cu o poartã

Michela GABOSI Îmi poate răspunde cineva cine suntem noi, ca oameni? Vă spun eu, NIMENI! Niște NIMENI care se zbat și care trăiesc doar din speranță! Dar când și speranța e pierdută, atunci nici noi nu mai putem face absolut nimic, nu? Ana, om cu chip de înger, sper ca drumul tău spre Rai să fie lin. Vei rămâne cel mai frumos om pe care

l-am cunoscut în viața asta, plâng pentru că a plecat cea mai minunată ființă și prietenă, plâng pentru toate amintirile create împreună și plâng pentru ca nu mai are cine să-mi spună să fiu cuminte de fiecare dată când ne luam rămas bun! Rămas bun, prietenă dragă! Ne întâlnim în Ceruri

Dana LOGIGAN

Sub crucile de tuş dacă ai fi avut puţină răbdare ţi-aş fi spus nu încerca să dezlegi tainele vântului pe acolo au zburat toate iluziile omenirii s-au spart suflete în cascade şi s-au deschis curcubeie în lumini înghiţând focul vieţii dacă ai fi avut puţină răbdare ţi-aş fi spus să mai stai şi că te iubesc dar aşa, Ană, între noi se nasc acum ploile cu flori de miozot iar eu te plâng sub crucile de tuş

Ana Podaru, desen de Iurie Braşoveanu 9

BANCHETUL

Shanti NILAYA

Surioarei, scriitoarei, îngerașei Ana Podaru întru înălțarea sufletului ei, azi și de-a pururi, la Cer!

De adevăr. Doar greu de pietre dau Nu-ncununează nicio primăvară De nu am înțeles de ce mai stau Când zboară-n cer ființa ta ușoară;

"Tu știi..." Tu știi că-n viața mea erai un vis Și lac și râu ce curge înspre mare, Un sens din altă stare pentru scris Și unul nou, pe lumea mea, culoare;

Oprit e pasul, dansul încurcat, Mă-ntorc în sine când orchestra tace Privesc la drumul alb, însingurat, Și zău, nu știu dacă mai am ce face!

Te revărsam chiar dacă tu stăteai Și te mișcam cu zorii înspre noapte 'Cercând să pun un rost în ce știai Și căutam, altcum, în altă parte...

Cum suflă vântul, stele-mi risipesc O prea-curată Ana plânge-n mine În gând la tine lung mă oglindesc, Să fiu când pleci, eu,... ziua ta de mâine!

Tu știi că briliantele mi-s reci Și altor nestemate fără nume Nicio valoare nu le dau când pleci, Nicio valoare nu își au, anume,

Shanti, cu dragoste...

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Ingrid Jenifer BALACKS Am tot sperat să fie o glumă, nici nu am putut scrie un mesaj pe pagina ei, o citeam în liniștea sufletului fără să îndrăznesc să tulbur frumusețea unei secunde, am vorbit de două sau trei ori, dar am admirat-o

infinit. Va rămâne o stea a sufletului meu mai ales că era hunedoreancă de-a mea și nu doar din acest motiv. Să-i fie drumul Lumină și flori. Odihnă veșnică printre îngeri, Anuța noastră!

Traiana-Dinorel STĂNCIULESCU Ana, Ana... Zidul Pământului îţi înalţă de acum trupul prefăcut în Catedrală Cerească... Catedrala de Rostire Românească atât de vie... Omeneşte ai împlinit tot ce ai ales să faci, Frăţioară... Sunt fericit că am avut privilegiul să te (re)cunosc şi să îţi îmbrăţişez harul. Fie-ţi Lumină Creatoare FIINŢA pe

care atât de frumos, atât de puternic, atât de iubitor ai dăruit-o tuturor, Traind întru Poezie. Fii purtatoare de noi, Frăţioară, pentru atunci când spiritele noastre se vor regăsi în Symposium / Banchet de Noi, sub Tălpile lui Dumnezeu. Amin.

Shanti NILAYA

Te vei trezi cu păsări-paradis! Îți legăn sufletul ca pe-un copil Când dulce-nchide, să adoarmă, ochii Și-n faldul nepictatei tale rochii Își prinde noaptea, macii ei, subtil...

Acolo, Ană, sufletu-ți-poet Îngemănat cu-acel de orhidee Îngenunchea-va - înger și femeie Versetul alb cu chip de-ANAhoret...

Va învăța încet și pe tăcute Pe după coama 'nalt-a stelelor Să-ți caute alți zori și alt pridvor La casa care-a prins să se strămute

Așa ți se va scrie cum stă scris Pe palma Sa, cu linie lungă, VIAȚA Și te va prinde mâine dimineața Râzând în Cer, frumos, ca după vis: Te vei trezi cu păsări-paradis!

Paul HANŢULESCU Cred că nu există floare mai gingașă ca sufletul unui poet...

Maria DOBRE Zbor lin, spre lumea în care vei fi Înger-păzitor!

BANCHETUL

Andreea MAFTEI şi GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Ana PODARU, scriitoare Andreea MAFTEI

Felicia Liliana AXENTOI

în coji de nucă surde căderi la pământ – și poezia

străfulgerare – peste liniştea nopții mai urcă o stea

Primisem un mesaj uimitor. Știam foarte bine prin ce trecea poeta noastră dragă, dar nu puteam accepta. Poezia ne dă aripi, energie și putere. Ana a scris 8 volume de poezie din 2014, ultimul volum fiind proză scurtă pentru copii. A ars precum o lumânare, din plin, cu pasiune și poftă de viaţă, cu multă dragoste pentru carte și Lectură. Acest om frumos, vertical, uimitoare femeie, mamă, scriitor va rămâne veșnic tânără și iubită de generații întregi care îi vor citi textele, cu bucurie, cu zâmbetul pe buze, așa cum l-a avut ea mereu, indiferent de ce simțea pe dinăuntru. Un model demn de urmat pentru tineri, de moralitate și frumusețe a spiritului. Dumnezeu să o primească la Dreapta Sa! Drum lin, Ana Podaru!

Mihaela BĂBUŞANU dangăt de clopot – pierzându-se în zare alt porumbel alb

Mirela BRĂILEAN Ana rămâne zidită-n poezie – înveșnicire

Ioana BURGHEL arderi înalte dintr-o aripă frântă o poezie

Elena CIURA spre lumea pură – cu sufletul poetei porumbelul alb

Vasile CULIDIUC stea călătoare – acum scrie poeme pentru Dumnezeu

Ion CUZUIOC rugă la icoană – în candela aprinsă plutesc lacrimi

Monica DAVID 27 octombrie 1974 – 7 octombrie 2019

suflet împăcat – în calea spre lumină încă un înger 12

ANA PODARU

IN MEMORIAM

Mirela DUMA BÎLC

27.10.1974- 7.10.2019

Lidia STAN

spre o nouă stea – mătania de lacrimi lângă candelă

jertfă luminii; sub pleoape numai lacrimi strivite de somn.

Cornelia GEORGESCU

Lăcrămioara VASUIAN APOSTU lumină şi floristrăbătut prea devreme drumul către cer

poeta scriind; de acum pentru îngeri toamna mai tristă.

Luminița IGNEA

Florina VULPOI

Ană jertfită – lângă zidul plângerii se strâng haijinii

atâtea lacrimi – cu poemul de toamnă înspre lumină

Pavel ILICA

Alexa Gavril BÂLE

câteodată atât de precară ființa încă un înger

Ana – susur de cuvinte pe pleoape

Lucia Cezara PLĂTICĂ

Carmen Mariana NANU

Ana – lumina candelei pentru veșnicie

înnegurare – pe drumul spre lumină zâmbetul Anei

Maria OPREA

Costel NEAGU

amurg de toamnă – în fumul candelei mântuirile

veșnic tânără; rimele-ți încrustate spre neuitare.

Poetei Ana PODARU

Vali ORȚAN

Am iubit momentul nostru în care ne-am întâlnit anul trecut, la Mănăstirea Lainici. Îți iubesc și acum zâmbetul, Poezia împărtășită nouă tuturor, și mai ales optimismul tău. Îți mulțumesc , Ana dragă, pentru frumoasele amintiri lăsate în inima mea, în sufletele noastre. Vestea primită m-a îndurerat. Și nu știu cum să-mi iau un rămas bun. Dumnezeu să-ți odihnească sufletul frumos în liniște și pace.

ultimul zâmbet lumină întomnată câtă tristeţe

Ileana NEMEȘ-POP lumina scrie pe frunze – ultima toamnă

Argentina STANCIU ploaie de toamnă – neoprite-n cortegiu lacrimi și versuri

BANCHETUL

Evelyne Maria CROITORU Anei Podaru, plecată mult prea devreme...

Flori pentru Ana La spitalul Fundeni, imediat după operație, plină de optimism și speranța vindecării. Am vorbit despre cele mai recente cărți ale ei, despre copii, planuri de revedere în noiembrie. Dumnezeu a avut însă alt plan. Drum lin spre stele, dragă noastră Ana!

Cândva, sufletul meu va pleca. Cu vântul. Atunci eu voi mai fi doar în cânt de mesteceni și-n foșnet, răcoare, și-n umbra ce-o dă liliacul. Mă vei auzi în tremurul frunzelor, puțin, tot mai puțin, apoi, deloc. Totuși, poate vântul va păstra, un timp măcar, conturul a ceea ce sufletul meu a rodit.

Ana Podaru, după intervenţia chirurgicala, şi Evelyne Maria Croitoru (în vizită), la Institutul Oncologic Profesor Alexandru Treslioreanu, Secţia Chirurgie toracică, salonul 506, iulie 2019 Ana Podaru, desen de Mihai Cătrună

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Andrei CAUCAR

într-o singură noapte – poeţii vor muri sau poate într-o singură seară şi nu se va mai face ziuă niciodată, vor fi ucişi gladiatorii între ei, nefericiţii cu zâmbet pe chip, şi nu vor învia, deşi le scoateţi cuiele, deşi le înapoiaţi iubitele, vor refuza, până se va naşte un copil care va scrie pe o tăbliţă de lut,

atunci se vor întoarce în cărţi acei care au visat pentru voi şi-aveau aur în sânge şi v-au iubit fără să ceară – aud când în lume răsare un cântec aşa cum a făcut Ana.

Romiţa Mălina CONSTANTIN

poem pentru Ana nu Ana mea nu a fost zidită s-a măritat a crescut patru copii și-a murit la seceriș când eu mă scăldam în mare și soarele strălucea întorceam cearceaful scuturam nisipul din păr priveam în zare corăbiile

niciuna nu era grea nu avea puntea curată așa cum desigur ar fi fost dacă era Ana zilele s-au făcut lungi cămășile spălate de Ana s-au uscat pasările călătoare s-au închinat o stea a coborât pe mâna mea nu Ana nu a fost zidită...

Violetta PETRE

Nu credeam că vei muri vreodată... Anei Podaru, mai vie decât oricând în sufletele noastre...

Muşcă moartea ca o hidră şi ne sfâşie poeţii, după ce îi chinuieşte ani, doar cu amarul vieţii, pe o margine de hăuri, tot săpând în mal abrupt, până când ultima treaptă dinspre viaţă s-a-ntrerupt...

că ne-a mai plecat o Ană şi-a lăsat masă şi casă şi copii cu doliu-n suflet şi cascade de regrete, Doamne, de ce ne-ai luat-o s-o zideşti într-un perete? Mai avea de spus povestea mărilor fără culoare şi-a oceanelor turbate ce-şi iau prăzile, flămânde, noi de unde-aflăm misterul conspiraţiei imunde, dacă Tu, prea mult iubind-o, i-ai pictat iarna şi gerul şi pe braţe şi pe frunte şi-n poemele nescrise?

Ană, n-am crezut vreodată în plecarea ta spre stele, erai stea în bătătura poeziei cu inele, logodită-n veci cu versul ce-l scriai pe răni deschise şi s-aud acum că ochii-ţi stau cu genele închise vitregiţi de firul ierbii ce-l iubeai ca pe-o minune... nu cred, Ană, că eşti înger, nu cred, oricine mi-ar spune... Erai vie, mult mai vie decât orice muritoare, nu cereai nimic, doar ruga îţi plângea la lumânare...

Doamne, teamă-mi este, mi se derulează toată drama în decoruri muribunde, unde nimeni nu pătrunde, numai suflete de Ane răstignite pe piane, într-un Purgatoriu-aparte... numai ruga le desparte de tărâmul Tău de pace, unde Ana tace, tace...

Toamna asta doare tare până-n oase şi ne-apasă, 15

BANCHETUL

Stejarel IONESCU

Ană, ai lăsat aici un nume Ană, îngerii te aşteaptă du-te şi le scrie lor, nu mai sta aici în poartă, o să-mi fie dor,

împreuni ape cu ape şi te muţi în lumea ta. Ană, plânge noaptea, plânge ziua, şi Pământul cade în hău, uite că te aşteaptă steaua ce poartă numele tău!

Ană, vezi că-i asfinţit aproape şi mai cade iar o stea,

Elena OBRINTESCHI

IN MEMORIAM - Ana Podaru Te-nalți pe prispa veșniciei, Podoaba lumii cea zglobie, Purtând pe fruntea ta cunună A suferinței cea nebună.

Și-i iarăși poezia în doliu Te plânge poezia, Ană! Metafora suspină,-i strană, Iar fluturi scapă din infern, Pe catafalc lumină îți aștern!

Că ai făcut din ea comoară Toiag de sprijin să nu doară Nici zorile, când istovită, Durerii te-au predat rănită.

Cad îngeri, Ană, din icoane, Cu poezia ta-n canoane, Că ți-ai făcut din ei complici Iar poeziile... le abdici.

Azi, voalul vieții nevoios, L-ai dus ofrandă lui Hristos. Rămâi o amintire vie, Făclie aprinsă-n veșnicie!...

Plecarea ta-n viața eternă, Cu tunet ne-a trecut prin beznă, Iar jalea ne-afundă în abis, Căci tu, Eroină, ni te-ai stins.

Drum lin printre stele, Anuță dragă!

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Ioan DĂNILĂ

In memoriam. Ana Podaru sau poezia ca reazem ceresc

Anapoda poate fi uneori soarta poeţilor! Tocmai când e aproape gata soclul, vine cineva şi trage preşul de sub picioare… Ana Podaru (născută Doboş; 27 oct. 1974, com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău – 7 oct. 2019, Marea Britanie), ca poetă, prozatoare şi publicistă, este produsul literar al profesoarei de română din satul natal, Irena Vaculik, al climatului de la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Bacău, unde a fost elevă, dar îndeosebi al scriitorului Dumitru Velea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. A semnat interesante volume de poezie („Cad îngeri din icoane”, de pildă, în 2017) şi pagini de memorialistică (titlurile pot fi găsite pe internet). La sugestia mentorului ei din Valea Jiului, îşi pregătea dosarul pentru a deveni membră a Uniunii Scriitorilor din România,

filiala Bacău. Mi-a trimis un grupaj de versuri, care a fost tipărit în „Ateneu” din 2018 (octombrie, p. 8), iar apoi cărţile de poezie, pe care le-am depus la Biblioteca Comunală Nicolae Bălcescu. I-am trimis revista şi confirmarea înregistrării volumelor şi mi-a scris entuziasmată: „Ce mult iubesc oamenii locului! Sunt calzi, primitori, iubitori”. Asemenea eroilor Hortensiei PapadatBengescu, Ana şi-a monografiat suferinţa şi a trecut-o în vers: „Taie brazde-adânci de suflet şi le-atârnă la fereastră,/ inima mi-o coase-n patru cu un şnur de curcubeu/ ca să bată-n zorii zilei pe-un pătul de floare-albastră” (finalul sonetului Operaţie pe cord deschis, în „Pro Saeculum”, 34/2019). (în Deşteptarea, Bacău, 15 oct. 2019)

BANCHETUL

Evra GART

Scrisoare, (Ană - Ană, zăpezile te apasă! Nu știu unde am citit acest vers minunat și cui aparține de facto) De câteva zile aștept... timpul. Printre clipe văd un trup, un sicriu. Nu mi-am închipuit niciodată o mare de oameni... Cât aș vrea ca cineva, un oarecare să vină la mine și să "bată" pe umăr: "hei, trezește-te, totul este doar un coșmar!" Ciotola în care îmi adun mucrurile de țigară este neîncăpătoare. Am fumat peste cinci pachete de țigări în ultimile 48 de ore și îl așteptăm pe acel cineva care ar fi trebuit să mă trezească, să-mi scuture umerii... Adevărat, dacă nu ar fi fost ALI, cea care îmi stă la căpătâi în ultima vreme (din când în când să-mi șteargă borboanele de sudoare) și cea care și-a dat seama că acestă perioadă este un coșmar, nu aș simți momentul prin care trec. Ultima perioadă de timp, ca un arc de cerc, m-a apelat emoționată, nerăbdătoare, curioasă dacă mi-au sosit cărțile... Întâi I-am răspuns calm: "Ana, încă nu au ajuns, Liniștește-te, o să ajungă, în Germania sunt mai înceți decât prin alte părți, atunci când vine vorba de lucruri importante, se comportă cu grijă! Când o să ajungă, am să te anunț și când o să am timp... timp, timp... O să fac o recenzie!" "Poezia este esența sufletului încărcat de patimi! Ana Padaru pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards Heath. Inimioara - semnul zâmbărețului..." Și acea inimă, inimă care nu se frânge niciodată... "Sufletul vorbește aceași limbă în orice colț de lume. Pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards Heath" și aceași inima încăpătoare cât pentru zece!... Poate într-un târziu învațăm ceva... Timp... timp... timp... Mereu căutăm ceva ce nu prea există, mânați de zbuciumul pe care îl trăim în secolul vitezei, când nenorociți uităm să trăim, uităm să vorbim cu prietenii apropiați, cu cei care merită și pe care îi iubim... Fusesem invitat la Londra, la última lansare, rezervasem totul când o problemă personală m-a ținut în loc, era pentru a treia sau a cincia oară când ne-am jurat că o să ne vedem... În Sfârșit!.. Mi-am cerut și de data aceasta scuze și ca o "femeie înțeleaptă" a zâmbit: "Lasă Evra, nu fii mâniat, încă nu ne-a sosit ceasul, nu o să mor eu curând!"... "Ah, care ceas!?". "Ai să vii Evra odată!?"... "Pentru tine oricând!" Am cerut scuze și la postarea "maestrului" care anunțase "festinul" de Londra și mi-a răspuns serios: "Hei, copile, ți-am spus că te iert pentru că nu ai ajuns!"

După toate aceste promisiuni deșarte acum, îmi amintesc perfect momentul când ne-am certat odată și mi-l amintesc foarte bine pentru că l-am memorat atunci pentru totdeauna. Avea o poezie supusă discuției, în cenaclu, iar eu, inconștient, am "mazilit" poezia. (o singură dată înainte se mai întâmplase, să intervină în privat, înainte de anunțul autorului: "Evra, mi-ai făcut praf poezia! Tocmai tu, tu la care..." Ana, regret, tu mă știi pe mine, sunt de neclintit indiferent că ești tu sau oricine altul... Ești specială, dar îmi pare rău!" Mă cunoaștea foarte bine și știa că ceea ce exprim nu are legătură cu numele. Au urmat apoi o serie de aprecieri pozitive și de fiecare dată avea un alt stil, cred printre puținii din cenaclu, cel mult trei, care mereu schimba stilul, pentru a nu putea fi descoperit. În ziua aceea, când am reușit să-i fac o nouă poezie praf, a intrat în privat și printre lacrimi a spus: "Nu credeam că poți fi atât de crud! Nu, nu ești omul pe care îl cunosc, în această poezie este viața mea...!" Unul dintre oamenii pe care îi apreciez cel mai mult, din această lume haotică pe facebook, m-a atenționat în privat: "Evra, atenție ce spui, Ana tocmai a suferit.."! "Știu domnule, ce s-a întâmplat, însă eu sunt cum sunt, nu fac "rabat" apoi Ana îmi este dragă, ne cunoaștem mult mai bine decât credeți, poezia nu este nici pe departe cum crede ea!"... "Evra, este viața ei pusă pe hârtie, nu trebuie să fii atât de crud!"..."Domnule. NU SUNT CRUD, îmi exprim doar părerea mea! Fără prea mult "tam-tam" mi-a dat Block. Am zâmbit poznaș atunci, mulțumit în sinea mea de drac "împielițat, însă încăpățânat nu am vrut să mă" cațăr să pătrund dincolo de zid... A urmat o perioadă destul de tristă și totul merge pe dos până într-o sâmbăta seara când am zis: "asta nu poate să continue așa!" În minutele următoare am scris un email:" Dragă Ana, mai ai de gând mult să mă chinui!?... Când ai de gând să scoți blockul" În zilele următoare m-a deblocat și am reînceput să văd printre păsări! Dacă am ajuns la acest episod, mă opresc puțin să transmit celor care au "bârfit-o" și au pus umărul la situația de față: "Domnilor care ați spus că de ce îi fac traduceri sau că ar fi făcut treburi murdare.... Ana nu a simțit nimic în afara literaturii. Atât și nimic altceva!" Of, Ana, dacă ai putea auzi acum, o prietenă mi-a povestit odată că atunci când ai o relație nu se poate 18

ANA PODARU

IN MEMORIAM

să vorbești femeii doar despre literarura. Dar tu, când vorbea omul cu tine, doar despre literarura vorbeai, câți oare te-au înțeles!?... Acum pot să confirm tuturor, cred că ai fost singurul om, aplecat asupra literaturii mult mai mult decât mine, dacă pentru mine "spiritul maeștrilor îmi dictează volumul picături din perfuzie, pentru tine literatura a fost hrana sufletului". Cred de asemenea că cei mai mulți care scriu literatura, alături de copiii care îți cântă poeziile, să "capete" obiceiul tău de implicare, dacă vor să reușească. Cât celor care te-au bârfit, pace sufletelor lor, însă trebuie să le spun că nu vor avea niciodată un suflet atât de nobil precum ai avut tu... Pentru că îți amintești "Anucă" când ți-am spus că '"Eu nu voi putea fi niciodată ca tine, tu care ți-ai iertat tatăl după atâtea răutăți comise, tu care nu aveai un miligram de "ură " împotriva nimănui, nici măcar nu te-a interesat cine te bârfește, numele lor sau ce au spus despre tine. Tu zâmbeai și mergeai înainte! Ce m-a deranjat cel mai mult în aceasta istorie, nu o să mă opresc la numele lor, nici măcar asta nu merită, o să spun doar atât: "blestematilor, nu vă dor acum vorbele reproduse că: NU ARE CANCER!... SE PREFACE, SIMULEAZĂ, MINTE! Înghițiți-vă vorbele cu sughițuri!" Nu mai am cuvinte, sunt obosit, și ALI, care încă îmi stă la căpătâi și-mi șterge "burboanele de sudoare, după poveștile despre tine, a pictat un tablou Anucă, a scris o poezie (tu, nu o cunoști, este și pictorița, face tablouri minunate, a scris ceva destul de elocvent, cum te cunosc, ai zâmbi acum și i-ai mulțumi, ai avut zâmbetul mereu așternut pe față!

27.10.1974- 7.10.2019

Acum mi-am propus să scriu altceva, de acolo de departe din "steaua magilor" cred că vei vedea ceea ce am scris: e toamnă lupii își ascut colții nu-și schimbă blănurile și picură din nou frunze sub pașii profetei. stai la o masă foarte departe scrii cuvintele vin "mănușă" sonetul despre Eminescu și psalmii înaintea cuvintelor Manole te ține în dreapta sa când va veni albul zăpezilor nimic nu se mai schimbă în munți primăvara străbate umbra visurilor și se așterne tăcută în mugurii frunzelor tale... Desigur cuvintele pier, se destramă, nu se ridică la înălțimea gândurilor tale pentru că iată: Călătoream pe-o stea fără pantofi de piele cu tălpile crăpate și reci cămașa gândurilor cu nasturi de vise furate din cer ușor dantelată de mâini de fecioară îmi flutură gene de țurțuri sărată e ploaia ce cade din ochiul luminii din cercul de foc cenușă miroase a cenușă iar steaua îmi vine mănușă nu știu cine a pus nopții stele pe drum vorbesc cu a mea limbă de scrum și văd cum din colț îmi ciobeste un cioc uriaș se spune că-i pasărea morții!

O plângeți azi? Dar ieri era hulită Câtă fățărnicie pe pământ, Câtă lumină-n nori zădarnicită Și ură proslăvită în cuvânt! O plângeți azi când ieri era damnată Azi a plecat în ceruri, e departe Și sigur, n-o să poată niciodată, Să vă răspundă odioasei fapte! Tăceți mai bine, luminații-i gândul, Cu ultima bucată de tăcere!... Atunci când ea vă dăruia cuvântul, Voi aruncați pe chipul ei cu fiere... Ea v-a iertat... acum zâmbește-n ceruri Tocmai a-nchis cuvântu-n calimară Va străluci în noapte, în eteruri Precum o stea stingheră și ușoară

(Ana Podaru, ultima poezie trimisă pentru a fi supusă discuției în cenaclul Schenk, aproximativ cu o lună înainte de deces.)

Iubită prietenă, aș putea să îți dedic poezia scrisă Paulei, însă nu cred că ar fi corect, de aceea voi păstra doar finalul, de aceea zâmbește "vei fi încoronată cu spice de grâu în locul cuvintelor!"

Timpul nu mai este timp Ană, pentru că în ultimile trei luni nu am mai vorbit, deși îmi doream mult, am înțeles că "nenorocitul" s-a întors, a recidivat și nu 19

BANCHETUL voiam să te mai obosesc pentru că de fiecare dată când vorbeam cu tine, te certam să "nu mănânci" ceea ce îți era interzis de medici! Deși, precum mă cunoști, nefiind unul care urmărește cine îi dă şi cine nu îi dă like la postări, am observat că m-ai urmărit îndeaproape cu drag până la final... De aceea meriți să rămâi iubită, mai ales acum, pentru că ai fost unul din puținii prieteni, chiar și din viața reală care merită aceasta titulatura de "prieten", iar de pe Facebook nu mai vorbesc... M-am gândit mult să scriu sau nu aceste rânduri, până la urmă m-am decis, am așteptat în van să vină cineva să mă zgâlțâie: "trezește-te, Ana este aici!" Am scris toate acestea cu gândul că ai fost una din primele persoane care mi-a citit teatrul pe care îl scriu și s-a aplecat cu profesionalism asupra lui, dealtfel cum ai făcut și cu teatrul maestrului Velea. Acum poți pleca împăcată, ai avut mulți prieteni care în aceste zile ți-au dedicat poezii, oameni minunați care te-au iubit, mai ales femei, mult mai mulți decât cei câțiva netoti care au bârfit și pe care într-o zi i-aș ruga să scrie măcar un sonet, unul singur apropiat de valoarea celor scrise de tine, mă îndoiesc că o vor face vreodată, mulți impotenți literar.

Fulgi de zăpadă Ai spus că vine iarna peste noi că ne vom pierde noaptea prin zăpadă eu te-am rugat să ne desprindem goi de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă. Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori ne-am îmbrăcat în straiele zăpezii puteam sculptand arcuşuri și viori cântam zdrobind furtunile amiezii Purtam în iriși albe flori de gheață în trupul nostru rece viscolea: "Adorm iubite, ninge sau e ceață!?" "Răspunde-mi peste gându-mi troienea "Să nu adormi" mi-ai spus... „mai arde focul la piept-ți cald mai e un singur loc!“ P. S. Te-aș fi putut ruga în final să-mi păstrezi un loc aproape de tine însă mă tem că acolo unde ești tu, lângă sfinți, nu este loc și pentru unul ca mine! IN MEMORIAM ANA PODARU: 1974-2019

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Mirela DUMA

CÂND MOARTEA ESTE UN CÂȘTIG În memoria prietenei poete Ana Podaru Scriu aceste rânduri, în urma celui mai dureros eveniment prin care într-o zi vom trece cu toții. Cele scrise aici vin dintr-o adâncă și dreaptă cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu – punte între moarte și viață. Necunoașterea și neîncrederea în puterea (cuvântului) produce dureri care fac ravagii în viața omului. Am cunoscut-o pe Ana în cercurile de poezie virtuală, prietenia noastră fiind bazată pe încredere și respectul față de Divinitate și apoi pe tot ce decurge din acestea. Mi-a plăcut poezia curată a Anei, cuvintele elegante și imaginile rafinate – așa cum îi stă bine unei fiice de Împărat. Binecuvântată cu harul de a scrie, Ana dăruiește tuturor prin poezie, atâta iubire, bunătate și frumusețe, încât la 45 de ani "resursele" ei se epuizează aici pe pământ, reîntorcându-se la Sursa care i-a fost călăuză și inspirație, pentru o altă nobilă și veșnică misiune. Lupta de peste doi ani și jumătate cu cancerul, eu o văd ca pe o biruință, deoarece Ana a îndraznit să lupte, să mai iubească și să se încreadă în verdictul Celui Veșnic, chiar și atunci când după ultimul RMN, doctorul a spus: weeks. Iar dacă Dumnezeu, în data de 7 octombrie la ora 3 dimineața, a chemat-o acasă, Ana a mers cu siguranță în Împărăţia lui Dumnezeu. Îndrăznind să iubească și să-l iubească pe Dumnezeu și în această situație – al cărei sfârșit îl conștientiza – Ana și-a creat un viitor. Unul în Împărăția Cerurilor. Viața ei pe pământ a fost una de calitate, datorită atitudinii pe care a avut-o față de Dumnezeu, iar trecerea în neființă i-a fost un dar, datorită respectării valorilor creştine pe care le-a urmat și trăit. Moartea Anei, ne învață ceva? Plecarea ei prea devreme dintre noi, ne pune pe gânduri? Lângă cine ar trebui să ne petrecem viața și ai cui "slujitori" suntem? Locul de admin, de iubită și de asistentă în spitalul unde lucra, o să fie ocupate de altcineva. Cel de mamă, niciodată. Durerea este adâncă, mare. Putem învăța ceva din aceasta? Poate – să ne identificăm cu zona în care trebuie să ne corectăm. Să nu dăm prilejul morții să fie un dezastru pentru noi și cei care rămân în urma noastră. Să ne dăm șansa de a beneficia de speranța Învierii! Să înțelegem că a trăii întru Hristos și că a murii este un câștig. Cu această speranță și încredere să ne trăim zilele pe pământ, în poezie și printre oameni.

Acesta este adevăratul viitor, nu filozofările și încurcătura de idei emise de oamenii de "succes" ai zilelor noastre, pentru că nu există succes mai mare în viața unui om, decât să trăiască în Hristos. Viața ne pune în fața unor responsabilităti (sociale, intelectuale, personale, materiale), dar singura care afectează eternitatea, este ceea spirituală. De aceea ne punem întrebarea, prima întrebare din istoria lumii adresată de Dumnezeu: UNDE EȘTI? Unde îți este sufletul, mintea, pasul, dragostea, poezia? UNDE EȘTI? Ce poți răspunde la aceste întrebări? Sau cum poți răspunde în vremea asta de tristă și falsă independență în care noi am ridicat armamentul împotriva adevăratei mântuiri, împotrivă învățăturilor de pe Munte? Prin moartea Anei suntem expuși unui exemplu de viață şi al unui sfârșit. Medicii au încercat tratamente, operaţii, chimioterapii, radioterapii, hrăniri artificiale, dar au falimentat. Chemarea lui Dumnezeu a fost mai puternică.

BANCHETUL Ar trebui să înțelegem atunci, care este adevărata "Poezie" pe care trebuie să o scriem, să o citim și să o recităm. Să ne ferim de bulimismul social, ideologic și chiar literar. Mulți dintre noi suntem cu un ceas, cu o zi, cu un an, tot mai aproape de momentul morții. Trebuie să fim responsabili față de ea, împăcându-ne cu Dumnezeu. Viața este la dispoziția noastră. Ce facem cu ea? Singurele lucruri de care suntem atrași – în timp ce trăim – este concurența, dorința de a părea important, ambițiile, destrăbălarea, îmbuibarea. Să nu uităm totuși că moartea ne pune în fața judecătii! Ana a închis totul și a plecat! Cuvintele mele sunt poate grele, fără sens pentru unii, dar este singurul adevăr asupra căruia aș vrea să medităm. Doctorii nu au putut oprii planul lui Dumnezeu. Și nimeni nu poate opri nici Învierea. Moartea Anei este reală, adevărată, precum şi acest adevăr: va fi la sfârșit o judecată! Iar pentru cei găsiți în curăţenie, învierea va fi în slavă și glorie, statutul celui plecat fiind: să se odihnească de ostenelile lui. Dar numai al celui plecat în Iisus. Iar plecarea în Isus, presupune o viață trăită după învățăturile Lui. Și ele sunt simple: bunătate și dragoste! Vremea noastră de plecare, sosește. Noi nu știm când, de aceea trebuie să fim pregătiți în orice clipă. Credința rămasă doar la nivel de intenție nu salvează,

nu ajută, nu contează! Dumnezeu este un Dumnezeu al acțiunii, al ordinii și dreptății. Înlocuindu-l pe EL cu surogate, nu facem decât să ne semnăm singuri și inconștienți sentința la moarte. O moarte veșnică, la fel precum Învierea. Pe Ana nu trebuie să o plângem. Ea a ajuns în locurile de adevărată bucurie, liniște, lumină și pace. Vom duce lipsa ei, a zâmbetului cuceritor, a glasului cald și al prieteniei ei. În rest trebuie să ne bucurăm de privilegiul pe care îl are, acela de a sta în prezența lui Dumnezeu o veșnicie. Ana a știut cine este! Stând în fața sicriului ei, ar trebui să ne punem această întrebare: cine sunt eu? Este mai greu să negi ceea ce ești, decât să accepți. Eu știu, cred și declar că suntem pace, bucurie, dragoste și lumină. Suntem forță și curaj. Și biruință. În unele momente ale vieții, ne-am recunoscut în acestea. Mai știu cum trebuie să se termine viața mea. Nu este un secret și de aceea am mărturisit toate acestea. Să constuiesc o punte între Dumnezeu și voi. Secretele ridică ziduri. Dacă simplitatea și sinceritatea celor scrise de mine devin punte, mă bucur. Dacă devin zid, voi construi un tunel și tot voi ajunge la inimile voastre, pentrucă va iubesc – în Numele Domnui Iisus Hristos, pe care îl găsim în Adevăr, în Lumină și în Iubire. 12 noiembrie 2019

Loreta TOADER

In memoriam Ana Podaru! Se-așterne timpul peste tine, Ană Cu frunze ruginii te-ai îmbrăcat Grăbită,tu,în noaptea cea de toamnă Prin ploaia gri și rece ai plecat

Îngerii pe aripile lor te-au luat Purtându-te ca pe o Regină Și în Paradisul cel de toți visat Ți-au dăruit liniștea divină

Zâmbind tu poezi-ai luat cu tine Nu te-ai uitat o clipă înapoi Și ai plecat spre zările străine Lăsându-ne cu ochii triști și goi

Zâmbind fugar în noaptea cea de toamnă Te-ai avântat în zbor spre ceru-nalt Lăsându-ți sufletul s-adoarmă Și-n frunze arămii l-ai îmbrăcat

Te-ai agățat în noapte de-un colț de stea Cutreierând prin alte galaxii Și-atunci luna mirată chiar și ea Glasul ți-a ascultat în poezii

Se-așterne toamna peste tine, Ană! Omagiu pios pentru un suflet nobil 13 octombrie 2019

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Eugenia MIHU Și cu mult mai fericită Decât fosta-i chiar din zori.

Mi-a fost foarte apropiată și foarte dragă, chatul este de kilometri. Imi povestea despre copilaria necăjită, despre parteneri, despre copii, proiecte, poezii. Despre începuturile bolii și apoi despre evoluție. O certam mereu că muncește prea mult, îmi punea continuu poze în care era extenuată. I-am tehnoredactat "13 octombrie". "Jeni meu, ținemă de mână în timpul operației!". Se pare că nu am ținuto... Nu am făcut nimic... Un alt 13 octombrie rece...

Of, Anuța noastră dragă, Știu că ești un înger pur Ce, din cer, o să atragă Toți poeții buni în jur. Of, Aniță talentată, Spune-mi, cine ți-a permis Să îți lași prea dulcea fată Și să fugi în paradis?

DORMI, ANUCĂ, SOMN FRUMOS! ANĂ, tu te-ai dus la stele, Sau sub lespezi de bazalt Ce te-apasa, suri și grele? Ești în lut sau în înalt ?

Ană dragă, poezia Ți-era lacrimă și chin Ce înfiora hârtia Și în față-ți mă înclin

Ană, este frig la tine, Ți s-a pus o haină groasă? Fiindcă mâinile ți-s fine Și-ți plăcea mai călduroasă.

Și te rog, Anucă, fată, Să mai vii să-mi povestești Cum făceai, cândva, odată, Ce mai faci și cum mai ești.

Ai căciulă și-o bluziță Mai de iarnă, mai de ger? Căci habar n-avem, fetiță, Cum e vremea, sus, în cer.

Te întreb, dar de acuma Nu mai vrei să ne răspunzi, Iar deasupra-ți cade bruma Și de oameni te ascunzi.

Spune-mi, Ană, groapa-i neagră, Umezeala-ți intră-n vene, Are cine să-ți mai dreagă Vreo perluță prin catrene?

Însă știu că peste lume, Dar din stele vei luci Și prin poezii postume În vecii vei străluci. Dormi, Anucă, somn frumos De-a direapta lui Hristos!

Of, Anucă, prea iubită Știu că ești în câmp cu flori

Viorel-Daniel Pop și poezii în multele volume. Stă sufletul aproape să se-nece cum tu scriai în urmă cu doi ani Octombrie atât de rece..., lăsând acum cei doi copii orfani. Ni-e sufletul îndurerat dar ești atât de vie prezentă Ana, literat poeta scrisă-n poezie.

Omagiu Anei Podaru Mi-e sufletul atât de trist și lacrimile-s numai sânge, iar moartea știe că exist și-mi cerne lacrima ce plânge. Mi-e sufletul căzut, răpus de doliul trist ce macină timpanul lăsând copila, ai apus..., tu, Ana poeziei și romanul. Mi-e sufletul atât de disperat să văd cum pleci în altă lume lăsând copil îndurerat

07 Octombrie 2019. Un ultim omagiu Ana Podaru suflet special mie. Dormi în pace Ana! Și cum îți spuneam mereu Ana: "Nici moartea și nici viața nu sunt așa cum par a fi, ci sunt așa cum sunt..."

BANCHETUL

Titina NICA ŢENE Deci Ana Podaru, cea căreia i-am citit, cu sufletul la gură, relatările din "Punctul final", a ajuns la punctul final la care tot speram să nu se ajungă. Mia spus că mentorul ei este filozoful Dumitru Velea, a fost fericită când i-am spus că e și al familiei Ţene.

Nu ne-am cunoscut personal, dar am îndrăgit-o pentru dragostea ei vulcanică, pentru viaţă. Iubea oamenii, frunzele, copacii cu dăruire totală simțind, parcă, sfârșitul timpului ei. Ana vei rămâne veșnic în inimile noastre!

Al. Florin ȚENE

Fericirea de a fi contemporan cu Dumnezeu Poetei Ana Podaru Avea gust octombrie de vin în cană, Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers, Nu ştiam că suferința măcina o Ană Iar Poemul o înveșnicea ca Manole în vers.

Amurgul jelea cu nuanţe închise Şi câmpul trimitea culorile la culcare Pe când clipele albe cădeau ucise De nu se-ntorceau din nou în soare.

Cânta amiaza tristeţea-n flori Se uscase de tristețe şi mălinul, Iar cerul desena o cruce din cocori Ridicând la rang de virtute chinul.

De azi, o înveleşte cu noaptea infinită Pe Ana Poet ce doarme -n veșnicia ce vine În miezul întunericului o aud cum recită: Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!

Antonela STOICA

IM MEMORIAM, ANA PODARU Vezi tu? Frigul ăla era doar un “state of mind”. Zidul chiar îți șade, dacă ai mai avea mâini, ca o mănușă. Tălpile nu te mai dor fiindcă de-acum nu mai pășești pe spini, Aniușă. Nu-ți mai trebuie nici măcar aripi sau vreo vestă de lână, pe Timpul Tău ești de-acum absolută stăpână. Incertitudinile s-au disipat undeva în Univers, în acest vis pământesc, albastru, împreună cu poezia durerii și teama.

“You simply left everything behind” chiar și capătul de viață, acea singură dată când cântai la harpă, de un cor îngeresc acompaniată, pentru Mama. Erai incredibil de frumoasă. Steaua care ai redevenit A ajuns din nou în brațele Ei, Acasă. Drum lin in Lumina, draga mea! Atat ti-am putut dedica, printre lacrimi. Dumnezeu sa te pastreze la dreapta Sa! Condoleante familiei.

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Mariana MOGA

Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună Să dăruim cuvinte din noul adăpost

Dragi colegi și prieteni, În urmă cu aproximativ 10 zile vorbeam cu scriitoarea Ana Podaru. Atunci nu bănuiam că este pentru ultima dată.Vestea primită de dimineață, că a plecat printre îngeri, mi-a rupt sufletul în două. A murit în jurul orei trei. I-am dăruit un poem, pentru ultimul său drum. Dumnezeu să te primească acolo lângă El, Aniță! Ai fost un om minunat, un prieten adevărat și un scriitor valoros.

Nu plângeți dragi prieteni, mai scrieți doar un vers În vama dintre lumi e rânduială veche Vorbiți însă încet, ea, moartea, vă aude Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche Te crezi stăpână moarte peste a lumii sorți? Dar cei plecați de-acasă, nu sunt și n-or fi morți Luați din lumea asta, cu toții vor trăi Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

NE MOR PRIETENII - In memoriam Ana Podaru – Aud iar voci pe-o scenă ce devora destine Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor În treacăt pescăruși se spovedesc la valuri Cu inimile triste vorbind de moartea lor Și simt cum vertical se scurg parcă poeme Prin timpul vlăguit de- atâta exigență Dansând printre fantome în noaptea disperată Mai trece câte-un suflet spre noua existență Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii I-ai râs în față morții, Aniță, mai mereu Dansează pentru mine, dansează tarantela Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu Ai strâns aici, în tine, puține anotimpuri Și-un dor mă amăgește la modul singular Recidivând cuvinte îți vor urma destinul De-atâta disperare, câzând rectangular Miroase-a brad afară și plouă liniștit Te-ndrepți spre noua casă cu vise de-mprumut Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri Valsează-n ritmul tău la modul absolute

13 octombrie rece este titlul unui volum de versuri ce poartă semnătura Anei Podaru, apărut la Editura „Inspirescu” din Satu-Mare în 2017. Premoniție sau nu, în 13 octombrie 2019, la ora 13.30, ea pleca pentru totdeauna, de la Capela „Ultimul popas” din Vulcan, str. Decebal nr.25, jud.Hunedoara. Ne părăsește un om minunat, un prieten adevărat și un scriitor valoros. Dumnezeu să te primească lângă El, Aniță!

În ce bibliotecă de mâine să te caut? Ce proastă-i simetria trăirii sus și jos

BANCHETUL

Iulian CHIVU

ANA PODARU, LA CEASUL AL TREILEA Cu douăzeci de zile înainte de a împlini vârsta 45 de ani, poeta Ana Podaru a fost înfrântă de o boală necruțătoare și s-a stins la 7 noiembrie, la o oră de cumpănă a nopții, într-un spital din Anglia, după ce în vara aceasta a suferit o a doua intervenție chirurgicală. Ana s-a născut la 27 octombrie 1974 în satul Nicolae Bălcescu, județul Bacău, într-o familie cu posibilități modeste și cu mai mulți copii (poeta era al treilea copil din cei patru ai familiei Doboș). Cu nostalgia locurilor natale în suflet, Ana părăsește plaiurile moldave fiindcă familia va căuta să-și acopere lipsurile plecând în zona minieră a Văii Jiului. Aici se va căsători curând și va avea doi copii (o fată, Larisa, și un băiat, Bogdan). Ana are aici posibilitatea să-și asigure o profesie și ajunge asistent medical la Vulcan, iar mai apoi la Petroșani. Din 2014 pleacă în Marea Britanie şi lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath şi Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. Ana se confruntă curând cu o serioasă încercare; despărțirea de soț și dorul de copii (ia cu sine fata, iar băiatul rămâne cu tatăl la Vulcan). Larisa urmează cu dăruire studiile în Marea Britanie, la St. Paul’s Catholie College din Burgess Hill, iar din 2019 este studentă la University of Brighton. Băiatul (iubitor de poezie și de artă plastică) vine și el în cele din urmă tot în Anglia, dar la Leeds. Ana a fost receptivă încă din copilărie la toate neajunsurile din familie și era alături sufletește de mama sa, a cărei figură îi va lumina amintirile, îi va da candoare poeziilor și reazem suferințelor îndelung tăcute. Primii pași în poezie îi face în Ziarul Națiunea, unde o publică Romeo Tarhon, cel care presimte harul ei poetic și o va încuraja. Din 2014, Ana Podaru publică versuri în mai toate revistele din țară, însă poeta se leagă profund de revista Banchetul din Petroșani, al cărei mentor, poetul și eseistul Dumitru Velea, îi publică la Editura Fundației Culturale I.D. Sîrbu mai multe volume de versuri, ultimul volum apărut aici fiind unul de proză (Zece povești) pe care am avut bucuria să-l citesc înainte de apariție și să-l prefațez. Ana Podaru avea să-l primească pe patul de spital la Fundeni, prima și, din păcate, ultima bucurie după o dificilă intervenție chirurgicală.

I se publică, în timp, mai multe volume de poezii și primește numeroase premii literare: Diplomă de excelenţă pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014; Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu, Petroşani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017; Premiul Editurii Contraste Culturale, 2017 la Concursul Internaţional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017; Poetry Trophy – RCC Londra – 2018; Diplomă de excelenţă din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018; Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de creaţie literară Grigore Vieru, Ediţia a VI-a, 2018 etc. De asemenea, se bucură de aprecierile criticii în cronici semnate de George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Marin Iancu, Adrian Țion, Sonia Elvireanu, Monica Grosu, Camelia Ardelean, Mariana Bendou, Elisabeta Bogățan și alții. Am văzut-o ultima oară pe Ana Podaru în toamna anului trecut la Mănăstirea Lainici, unde au loc întâlnirile anuale ale revistei Banchetul. Era vizibil marcată de suferință și totuși radia un optimism sănătos; acesta, copiii ei, poezia și prietenii îi dădeau puterea să lupte. Și Ana Podaru a luptat până la 7 octombrie, când la Ceasul al treilea se va fi însoțit cu îngerii rostind cu psalmistul: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu. Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit...

Trofee pentru poezie ale Anei Podaru

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Ana PODARU La mise en français: Elisabeta BOGĂŢAN M-am străduit adesea In pas cu ea sa fiu, Sfidăndu-i nemurirea Pe drumuri, in pustiu, Dar ea-mi ţesea cămaşa Secundelor rămase Si-mi împletea crăvaşa Din fire de mătase,

Umbra umbrei Sunt umbra umbrei mele uneori, mă simt de parcă-s construit din pietre, un pumn de humă-i viaţa ochii-mi goi privesc... cum ea se scurge-ntr-o firidă din care cresc azi florile de colţ. Sunt umbra umbrei mele ce-a rămas captivă-n drumul semănat cu trestii, sunt umbra umbrei pentru voi prieteni în labirintul sferei ce-o purtaţi... îmi cresc din oase plante-agăţătoare să mă prind petec chiar de umbra mea. Sunt umbra umbrei mele, foc de paie, strivit de minţi avide şi murdare, călcat de mii de umbre şi picioare, cenuşă sunt şi scânteiez iubire, de n-aş fi umbră aş rămâne lut sau ram de plop ce crengile-şi îndoaie. L’ombre de l’ombre Je suis l’ombre de mon ombre parfois, je me sens comme construit de pierres, une poignée de glaise c’est la vie mes yeux vides regardent... comment elle s’écoule dans une niche d’où aujourd’hui les edelweiss poussent. Je suis l’ombre de mon ombre restée captive dans le chemin parsemé avec des roseaux, Je suis l’ombre de l’ombre pour vous mes amis dans le labyrinthe de la sphère que vous portez... de mes os poussent des plantes-accrocheuses afin que je m’attache lambeau même de mon ombre. Je suis l’ombre de mon ombre, feu de paille, étouffé par les esprits avides et sales, piétiné par milliers d’ombres et de pieds, cendres je suis et je scintille amour, si je n’étais pas ombre je resterais glaise ou rameau de peuplier qui ses branches ploie.

Et comment avec toi lutter? Et comment avec toi lutter? Toi, jeune belle, Moi... seulement une ombre vivante Dans les souvenirs restée. Ma rivale... un instant... Un grain de sable Détaché de la clepsydre Du temps impétueux, Je me suis souvent efforcée De garder son rythme, Défiant son immortalité Dans les chemins, dans le désert, Mais lui, il tissait ma chemise Des secondes restées Et des fils de soie Pour moi la cravache il tressait.

Şi cum să lupt cu tine?

Tribut unei vieți

Şi cum să lupt cu tine? Tu, tânară frumoasă, Eu... doar o umbra vie In amintiri rămasă. Rivala mea... o clipa... O boaba de nisip Desprinsa din clepsidra Năvalnicului timp,

Doar a căzut... privind de la fereastră doi ochi mirați adânc au suspinat. Nu ştiu de-l doare frunza n-a oftat, nici crengile căzute la pământ şi toate-acestea-n palma unui vânt. Ce-a fost? O viață smulsă-ntãmplător. 27

BANCHETUL Cui i-o fi dor de murmurul din frunză? Acelor păsări ce-au venit să vază cum două mâini s-au repezit c-o drujbă să-l facă zob, în carnea lui să taie, să-l facă într-o clipă şi uitat.

il ne s’est pas lamenté, ni les branches tombées à la terre et tout cela dans la paume d’un vent. Qu’est-ce qu’il a été? Une vie arrachée fortuitement. Qui a la nostalgie du murmure de la feuille ? Les deux oiseaux qui sont venus voir comment deux mains se sont pressées avec une tronçonneuse le mettre en pièces, scier sa chair, dans un instant le faire oublié.

O, dar ce trist e-acuma în odaie, ce trist să n-aud primăveri la rând cum cântă în platanul meu un sfânt, cum umbra lui pictează tremurând tabloul unui dans amețitor, tabloul umbrelor făcute paie.

Ô, mais que c’est triste maintenant dans la chambre, que c’est triste ne plus entendre durant les printemps comment dans mon platane un saint chante, comment son ombre peint en tremblant le tableau d’une danse enivrant, le tableau des ombres transformées en paille.

A evadat privirea din fereastră şi-n drumul ei nu stiu de-a numărat inelele ce luceau sub lama drujbei, doar a privit la dinții de oțel ce într-o clipă tot au sfârtecat. Platanul meu părea acum de pluş cu trunchiul aninat pe verticală, iar crengile facute rumeguş nu mai purtau în scoarță nici o fală. Platanul, lemn de foc şi rumeguş.

Mon regard par la fenêtre a évadé et dans son chemin je ne sais pas s’il a compté les anneaux qui luisaient sous la lame de la tronçonneuse, il a regardé seulement les dents d’acier qui dans un instant ont tout déchiqueté. Mon platane semblait en ce moment être en peluche avec son tronc acroché à la verticale, et les branches faites sciure ne portaient plus dans leur écorce aucun orgueil. Le platane, bois de feu et sciure.

Creştea în lut puternic rădăcina acelui vânt nebun iertându-i vina. Din două cercuri lacrimi au căzut, acelei clipe-au devenit tribut.

La racine poussait dans la glaise fortement pardonnant la faute de ce fou vent. De deux cercles des larmes sont tombées, elles sont devenues tribut à ce moment. Primăvara Rochii albe, de mătase timpul peste lume coase, firul verde-n ac îndeasă după iarna nemiloasă. O fecioară despletită, fragedă, neprihănită, duce-n poală viorele, ghiocei şi brebenele. Sub piciorul ei fierbinte se topeşte-al iernii dinte. Le printemps Des blanches robes, en soie le temps au-dessus du monde coud, il enfonce dans l’aiguille le fil vert après l’ impitoyable hiver. Une vierge échevelée, tendre, immaculée, porte dans son tablier des violettes, des perce-neiges et des corydales. Sous son pied brûlant le dent de l’hiver fond.

Tribut à une vie Il est seulement tombé... regardant par la fenêtre deux yeux étonnés ont profondément soupiré. Je ne sais pas si la feuille lui fait mal 28

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Ana PODARU „Poezia este glasul interior al sufletului”Interviu consemnat de Ioan Popoiu Ioan POPOIU: Să vorbim, mai întâi, despre origini, familie, părinți... Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere. Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal? Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de muncile câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling, Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting. Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz, Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz, Aud și bocănitul ciocanului în cuie Și zgomot de potcoave galop la cer se suie, Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai, Cum biciul se lovește de pielea lor și ...vai... Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând, O siluetă care izbește-n ei râzând Și retrăiesc momente de teamă și furie, Și nu pot uita caii și-a mea copilărie. De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei, Mă rog la cer... zic: - Caii ... sunt ocrotiți de zei!... Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie? Cât a fost de fericită? Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam întro căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi. Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?! Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă.

Pe urmele cailor Pe urmele cailor, într-un trecut adânc M-am regăsit adesea de multe ori plângând, În gingașe ființe ducând povara grea, Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea. Copil fiind în suflet simțeam durerea lor Și cum arată teama în ochii cailor, 29

BANCHETUL A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase. Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment? Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,,profesoare”, ne zvârlea cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeam patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei. Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci? Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită. Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat, care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit. Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria și mutarea la Vulcan? Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, doream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iubirea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a schimbat, adevenit violent, juca toți banii la păcănele. Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea, violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu, lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream, eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţională. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire curată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copilul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor mei. Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani? Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul industrial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am primit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, studios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o perioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară

Lansare la Constanţa

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani? Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri. Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?! 30

ANA PODARU

IN MEMORIAM

Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac facultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile de medicină generală, am cunoscut oameni noi, colegi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am făcut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împlinită. Am lucrat în orașul Vulcan, în secția Pediatrie, mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de colegii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Petroşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oameni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e dor de ei. Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape 20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari! Ce satisfacții ați avut? Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni, sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam, coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu mamă!

27.10.1974- 7.10.2019

Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?! Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi, te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfătuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă urmeze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după câteva încercări, interviuri telefonice, am fost acceptată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam limba, accentul britanic era diferit de cel american, am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil. Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați continuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți spune? Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A trebuit să aștept încă șase-opt luni până am primit avizul, dar a fost o mare victorie, imediat am primit un post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez întrun spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat, interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze, s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am divorţat. Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie, să ne referim acum la opera dvs. care este impresionantă. Când ați descoperit universul cărților? Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în casă, dar le împrumutam de la bibliotecă. Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează? Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20 de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câteva rânduri au fost ca o eliberare... ,,lumină e afară, întunecat mi-e chipul tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită 31

BANCHETUL sperând că poate-odată voi mai fi fericită,...”, cam aşa suna. Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a avut loc târziu! De ce? Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu prezentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, postam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi, am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe net, că ce vreau, să mi le fure cineva?... M-am amuzat, nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac primul manuscris și așa s-a născut prima carte. Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne puteți spune? Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat de un succes enorm. Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metaforic! De ce Firimituri...? Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns legat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi suferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icnetele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru, copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul, alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amintesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau Firimituri de fericire. Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul? Ana PODARU: M-am întors la Vulcan să lansez Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprimarul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile, care au reușit împreună cu consiliul local să organizeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150 de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, localnici, televiziunea locală, ziarişti... Am avut şi invitaţi speciali, pe scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoarea unei antologii la care am participat, și scriitoarea Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au recitat din poezii. A fost un moment emoţionant. Ioan POPOIU: Ce-a urmat? S-a întâmplat ceva?! Următorul volum se numește semnificativ Fluturi în infern! Și este lansat la Londra! Cum comentați?! Ana PODARU: Fluturi în infern este tot un titlu metaforic, ce subliniază viața fragilă a fiecărui om ce se luptă cu greutăţile, bolile, suferinţa. Acest volum a fost tradus în engleză, este bilingv, român-englez, de aceea l-am lansat la Londra, în prezenţa şi cu ajutorul

celor de la My Romanian Community, peşedinte Cristian Stâncanu şi o prietenă foarte dragă mie, Adina Maglan, care a reușit să ne ofere spaţiu chiar în Brent Library, o clădire impresionantă. Am avut peste 50 de participanţi români şi englezi şi a fost un real succes. Ulterior, acest volum a fost primit şi distribuit în toate librăriile din Londra, am înţeles că este foarte bine primit de cititori, se împrumuta des pentru a fi citit. A fost premiat de Editura Ispirescu acest volum şi a primit premiul întâi la Oneşti, în cadrul concursului „Expresia ideii”.

Fluturi în infern Am colindat aseară poienile în vis Eu... fluture o zi, dansam cu licurici Și mă-nălțăm la stele plutind în necuprins, Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori, Iar ale mele aripi se contopeau cu ele Sălta prin luminiș magie de culori Iar vântul ne ghida fără să aibă vele M-am așezat în părul bălai al unei fete, Apoi cu gingășie, în palma călduroasă, A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete, Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă... Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat, Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat Țipau în beznă stele cu glasul tremurat : - Nu ne luați lumina !...iar luna ... a oftat... Am încercat să zbor, captiv eram în palmă Ca într-o colivie... iară frumoasa doamnă Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă, Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă Pe floarea ce regină era pe timp de noapte Am încercat să lunec, dar am căzut în gol, Iar în tunelu'-ngust urlau cu mii de șoapte Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol... Eu fluture o noapte, ei... corbi să mă înghită, Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste, Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.

ANA PODARU

IN MEMORIAM

Ioan POPOIU: Poezia dvs. devine, treptat, tot mai dramatică, următorul volum poartă titlul „13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2016. Cum comentați? Ana PODARU: 13 Octombrie rece este un volum dedicat mamei mele, el reprezintă ziua naşterii mamei mele şi luna morţii, dar luna reprezintă şi naşterea mea, astfel a devenit titlul unei poezii, la fel ca Icarii timpului, strict cu referire la copiii ce tind spre înalt. A fost o alegere bună ca titlu, chiar dacă este un titlu oarecum codat.

27.10.1974- 7.10.2019

Octombrie rece, genunchii mi-au stat la cruce de piatră plângând tremurat, în brațe cu flori... călcând apăsat mormântul, vorbind cu ecou... un oftat, octombrie rece, pe lume-ai adus o floare de mac... înflorind la apus, un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus, sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus, octombrie rece, cu teamă pășesc prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul, sub clopot ce bate mă adăpostesc, în mine trăiește pădurea și... lupul.

Icarii timpului Din pântec, dorința de zbor către soare Copilul o are... născându-se viu Purtând moștenirea strămoșilor care Rămași fără aripi, păcatul și-l știu, Speranța mustește din fragede timpuri Când pasul devine mai ferm pe-al său drum, Dar urma se pierde dormind sub nisipuri Iar pasărea Pheonix renaște din scrum, Din nou o privire spre caldele raze, De pleoape căzute, se pierde-n ocean Și gândul respiră-n iluzii și oaze Când sufletul pare străin de alean, Curtean fără rege în turn de castel Cu mâinile-ntinse spre cerul cu stele, Când vântu-n duet cu un vechi menestrel Îi mângâie tâmpla cu versuri culese din inimi de munte, povești de izvoare, din miez de mesteacăn, lăstar ce nu moare, din clopot ecou, scrie versul în zare lumina din lună căzând la picioare. Secunde se duc prin urlet de lup, Magnolii presară covor de petale, Iar foi dintr-o carte ce iute se rup Călcâiul demult nu mai poartă sandale, Covoare de stele și flori presărate Ascund spini și cuie, iar blânda făptură În cursa de iederi cu lacrimi udate Dorința din cale-i agață și fură... Și rupe...și fură speranța din lume Ajuns lângă visul născut din pruncie, Cu aripi de ceară nu-i vreme de glume Când seceta arde cerând veșnicie.

Ioan POPOIU: Volumul ce urmează nu lasă loc niciunui dubiu: Cad îngeri din icoane! Volumul a fost premiat, dealtfel! Ce ne puteți spune?

Ana PODARU: Ca și celelalte volume, și Cad îngeri din icoane a fost lansat în cadrul zilelor Revistei Banchetul de la Lainici, la Liceul Carmen Silva din Petroşani şi Mănăstirea Sf. Varvara din Petroşani, unde am avut un public impresionant, cu scriitori contemporani de renume, printre care nu pot să nu-l amintesc pe mentorul meu, scriitorul petroşănean Dumitru Velea şi pe marele scriitor Mihail Diaconescu. Dumitru Velea a făcut posibilă apariţia acestui volum, scriindu-i și prefaţa, fără dumnealui, acest volum nu ar fi existat, am avut susţinerea dumnealui din toate punctele de vedere, a fost premiat de Fundaţia I. D. Sîrbu din Petroşani. Un volum care a primit foarte multe lucrări critice.

Octombrie rece Octombrie rece, ce poți să-mi aduci? mi-ai pus la picioare sfârșit, început, pe frunzele-ți moarte ades au căzut din lacrima mea poveri mari de cruci, ce poți să-mi mai dai?... dă-mi toamnele mele, să sorb asfințit cu ochi de copil, nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil pe frunte, pe mâini...mă plouă cu stele,

Cad îngeri din icoane

BANCHETUL Cad îngeri din icoane pe trupul meu de gheață, Genunchii-mi sunt de piatră, nici nu mai pot a plânge, Cu fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge, S-a prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață. Cad îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară, Mă scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie, Din glasul lor psaltirea-i un dar de cununie, Mireasă îmbrăcată-n lințolii-n plină vară. Cad îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă, Eu nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana, Din mine curge viața și-mi oblojește rana Un pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă. Cad îngeri din icoane, buchetul meu de cale Înghite plin de sete din lacrimile-amare... M-au parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare, La gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale. Cad îngeri din icoane, se zguduie pământul, Pereții scot un murmur, suspină-n rând cu mine, Din lumânări lumina mă-nalță din ruine Când ceara se prelinge pecetluind cuvântul. Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte, Mă rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte, Când cerul și pământul cu mine se cunună.

coordonată de Profesorul, scriitor Victor Cobzac - 2017, Antologia ,,Iubiri înrourate’’, coordonator Liliana Liciu - 2017, Antologia ,,Nomazii Speranței’’, - coordonator Elena Volcinschi - 2017, Antologia prieteniei, vol.II, coordonator Mirela Minuța Alexa - 2017, Antologia ,,Sub zodia poeziei”, coordonator Izabela Tănase - 2017, Antologia pentru civilizația creștină - ASCIOR -2017 - coordonator Nicolae Mușat, Antologia Poetica -2018 (poezii și prefață semnată Ana Podaru), condusă de Christian W. Schenk, Antologia ,,Clepsidra cu sentimente” coordonator Mariana Moga - 2018, ,,Dicționarul de reliefuri românești”- octombrie 2018, coordonator Mariana Moga, Antologia „Rochii de zăpadă” - 2019, coordonator Daniela Toma, editura ArtCreativ - Bucureşti, Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” - 2018, coordonator Mioara Luana Hususan etc. Următorul volum apărut se numeşte Un ax infinit, lansat la Lainici, apărut în 2018, cu sprijinul redactorului şef al revistei Banchetul, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, unde sunt şi eu redactor. Iar cel mai drag proiect al meu se numeşte Păpuşi din pănuşi, volum de poezii pentru copii, volum bilingv român-englez, apărut la Editura Art Creativ din Bucureşti, cu sprijinul Redactorului şef Daniela Toma, realizat împreună cu un grup de copii care au lucrat la ilustrate, în special Cătălina din Ungheni.

Ioan POPOIU: Volumul este expresia lirică a luptei cu boala, pe care a trebuit să o înfruntați? Ana PODARU: Boala a apărut mai târziu, în 2017, exista cu siguranţă în corpul meu, spun asta pentru că întorcându-mă în timp, la primele mele scrieri, toate sunt premonitorii, poezia este glasul interior al sufletului.

În cadrul celei de-a doua ediţie a Taberei prieteniei literare „De amicitiae”, eveniment care s-a desfăşurat în perioada 25-29 iulie, la Pensiunea Faur, Alba

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ca poetă? Ana PODARU: Momentan lucrez la un roman, numit Punctul final, un roman autobiografic ce ţine de perioada bolii şi de lupta cu maladia secolului. Mai am o nuvelă la care am încetat să mai lucrez, nuvelă numită Destinul Magdalenei, dar intenționez să reiau lucrul şi să o termin. Ioan POPOIU: Vă mulțumesc mult pentru bunăvoința acordată și vă doresc succes în continuare.

Ioan POPOIU: Pe lângă aceste volume, sunteți prezentă într-o serie de Antologii! Ana PODARU: Da, am participat la multe antologii printre care: ,,Antologia Unghenenilor'' de peste Prut,

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Ana PODARU

POVESTE DE CRĂCIUN Trăia odată într-un sătuc de la poalele munților Carpați o femeie cu 7 copii mici. Soțul ei murise întro zi nefastă când un trăsnet lovise casa, focul spulberându-le toată agoniseala, murise încercând cu disperare să-și salveze mama țintuită la pat. Flăcările au cuprins camera unde ea zăcea paralizată de mai bine de zece ani și fiul pierise odată cu ea în acea încăpere. Din casă nu mai rămăsese nimic așa că sărmana mamă a trebuit să se mute într-o colibă de la marginea pădurii. Iernile erau grele și fiarele pădurii de multe ori dădeau tărcoale colibei. Sărmana mamă aduna vreascuri tot anul și le căra în spinare pentru a-și apăra copiii de frig la venirea iernii. Erau geruri aspre și zăpada troienea căsuța de nu se mai vedeau ferestrele.

să aibă cu ce încropi o oală de ciorbă sărăcăcioasă. Nu mai avea de nici unele, toamna adunase ciuperci pe care le uscase la soare, fructele de pădure, tot uscate, le fierbea pentru copii. Ea abia că mai mânca câte o coajă de pâine ce rămânea după ce-și îndestula copiii. Era slabă de abia se mai ținea pe picioare. Într-o seară după ce aprinse lampa să citească scrisorile copiilor, la fereastră auzi un ciocănit, și-a șters lacrimile ce-i șuroiau pe obraji și s-a apropiat de fereastră. Era preotul satului ce venea din când în când să-i mai aducă vești din sat și câte ceva de-ale gurii: - Uite, am adunat din sat câteva hăinuțe pentru copii, bani nu am putut aduna că toți sătenii sunt săraci și se apropie sărbătorile. Am tăiat porcul și ți-am adus un pic din pomana porcului. Dacă poți să vii la biserică la slujba de Crăciun, aș fi tare bucuros, dar așa troienită mă îndoiesc că este posibil să ieși din casă. - Mulțumesc părinte, Măicuța Domnului fie cu noi... Nu am de nici unele pentru sărbători și copiii mi-au lăsat scrisori, tare mă doare să-i văd necăjiți... Offf... de-ar trăi tatăl lor, sărmanul a pierit odată cu cea bătrână și ne-a lăsat pe drumuri. - Mare-i mila lui Dumnezeu, femeie! Mai am trei bănuți pe care i-am găsit în cutia milei aseară, dacă te ajută cu ceva, eu ți-i dau... - Mulțumesc, părinte!... și femeia luă bănuții și-i strânse în pumn. Părintele binecuvântă coliba și copiii și se întoarse în sat, nu putea să șadă mult că la apusul soarelui lupii începeau să dea tărcoale pe poteca troienită. Femeia stinse lampa și se ghemui într-un colț lângă copiii ce dormeau pe patul de paie înveliți cu o cergă ruptă. Dintr-o dată ușa se deschise larg și o lumină mare pătrunse în casă, femeia-și puse mâna la ochi orbită de lumina puternică, un înger se apropie de ea și-i spuse: - Nu te teme femeie, sunt doar un înger trimis de Domnul, am venit să te rog să să-mi dai unul dintre bănuții primiți să-i dau cerșetorului ce așteaptă afară, mai rămân doi bănuți, pe unul din acei bănuți trebuie să-l arunci în fântâna părăsită, iar pe celălalt bănuț săl îngropi în cenușa din sobă în seara de Ajun!... După cele spuse îngerul se făcu nevăzut luând cu el și unul dintre bănuți. Femeia începu să plângă, uitându-se la copilași. Oare de ce trebuia să se întâmple așa?... cu bănuții aceștia puteam să pregătesc masa de Crăciun?... își spuse ea în gând. Nu a putut să pună geană pe geană, s-a tot învârtit în pat dintr-un colț în altul,

Diminețile și le petrecea dând zăpada la o parte, din jurul casei, ostenindu-se. Copiii erau frumoși și ascultători. Anul s-a scurs și de această dată ca fulgerul, iar în coliba cea sărăcăcioasă copiii pregăteau scrisorile pentru Moș Crăciun. Dorințele lor erau modeste, doreau doar o viață mai bună pentru mama lor. Fântâna secase de mai bine de un an și mama aducea apă de la izvor cu două găleți legate de un par ce-l așeza pe umeri, apa era puțină și când gerul era crunt izvorul îngheța atât de tare încât sărmana femeie rămânea fără apă, uneori topea zăpadă într-un ceaun ca 35

BANCHETUL gândindu-se dacă să urmeze porunca îngerului. Dimineața a scuturat sacul în care mai era un pumn de făină și a copt o pâine-n vatră. Apoi a ieșit să curețe cărarea ce ducea spre izvor și s-a oprit aproape de fântână, era troienită, abia că se mai zărea. A început să curețe zăpada din jurul ei, făcându-și cărare, apoi a ridicat capacul din lemn putred și s-a căutat în buzunare. A găsit cei doi bănuți și cu lacrimi în ochi a aruncat unul dintre bănuți în fântână, ascultând cum se lovește de marginile ei. A oftat din greu și a pus capacul la loc, apoi s-a întors la copilașii ei strângând în pumni ultimul bănuț. Cenușa se stinsese în vatră și aștepta bănuțul din mâna femeii. De obicei femeia curăța vatra și arunca cenușa în fața casei ca să nu alunece pe zăpadă când pleca la izvor. Acum aruncă bănuțul în sobă și închise ușița de metal, apoi își puse ciorapii de lână și luând securea din coșul cu lemne se duse în pădure. Nu mai ningea de aseară, așa că putea să caute un mic brăduț pentru copiii ei. Tăie repede unul, cel mai frumos și-l târâii după ea până in fața casei. Nu mai împodobise brazi de când murise soțul ei. Ura Crăciunul. Acum căută într-un cufăr vechi căteva ziare vechi, câteva conuri de brad cu care se jucau copiii și începu să pregătească ornamente pentru brăduț. Tăie ziarele cu grijă pregătind ghirlande și beteală, ceruind foile mai întâi. Copiii priveau cu atenție ce face mama lor și toate minunățiile ce ieșeau din mâna ei le așezau în pomul proptit într-o bucată de scândură. Câțiva biscuiți găuriți cu un ac, legați cu ață, erau așezați cu grijă în brăduț de copii, coșulețe umplute cu fructe uscate și conuri de brad, ghirlande ceruite și steluțe din ziare urcau rând pe rând în brăduț. Copiii țopăiau căutând să așeze mere și nuci în loc de globuri în brăduț, mai aveau și un coș cu ghindă cu care se jucau uneori. Le-au colorat cu acuarelă și le-au așezat în pom. Nu aveau luminițe, abia că-și permitea gazul din lampă, nu aveau electricitate în colibă așa că s-au

mulțumit cu podoabele făcute de mama lor. Erau așa de fericiți, țopăiau și cântau în jurul lui. Aveau pâine caldă și carne de la pomana porcului. Erau bucuroși, sau așezat în fața bradului și au început să cânte un colind, mama lor cânta și ea. Dintr-o dată o stea a coborât la fereastra lor, era magică, a întrat prin fereastră și s-a așezat în vârful bradului, toate ghirlandele au început să strălucească, merele s-au transformat în globuri, și alte stele de multe culori s-au așezat pe brăduț. Ușița vetrei s-a deschis și bănuțul s-a transformat într-un cozonac mare și pufos în jurul căruia au apărut 360 de bănuți de aur. Femeia văzând minunea alergă la fântână, fântâna era nouă, ciutura părea abia schimbată, capacul de lemn era nou, a luat din mâna copiiilor ce o însoțeau unul dintre bănuții de aur și l-a aruncat iar în fântână, s-a auzit zgomotul apei. Femeia a coborât ciutura și a scos apă din fântână, a băut din coșul palmei o gură de apă și nu-i venea a crede ochilor. Toate aceste minuni se întâmplau în Ajunul Crăciunului. Cu apa abia scoasă din fântână, încălzită pe sobă își îmbăie copiii, pregătindu-i pentru venirea Moșului. Apoi a început să taie cozonacul ce mirosea a sărbătoare. Așeză farfuriile pe masă și împărți copiilor din carnea primită și din pâinea coaptă pe vatră. Nici nu apucau copiii să ia o înghițitură din bucatele pregătite că toată mâncarea se înmulțea. Apăreau pe masă tot felul de bucate alese. Copiii mâncau și se veseleau. La geam a bătut un moșneag cu părul alb și barbă deasă, era îmbrăcat cu o pelerină roșie, la fereastră erau spiriduși și doi reni ce priveau în casă. Moșul a intrat și a împărțit daruri. Copiii au cântat colindele învățate de la bunica lor ce murise în incendiu. Moșul era bucuros, dar a plecat grăbit spre alte case. Mama a rămas în colibă cu copiii ei până a doua zi, ziua când și-a luat copiii de mână și a plecat la Sfânta Biserică, ducând cu ea daruri pentru alți copii săraci. Din acea seară de Crăciun viața lor a devenit bună, iar ei niciodată nu au uitat magia Crăciunului.

Diandra David, Ana Podaru, Dumitru Velea şi Dumitru Augustin Doman

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Camelia ARDELEAN

ANA PODARU – ZBOR DE FLUTURI ÎN INFERN Poeta Ana Podaru, deja cunoscută din spaţiul virtual, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară la Deva, în luna august, 2018, cu ocazia popasului Caravanei Culturii în oraşul de la poalele Cetăţii, m-a surprins plăcut, făcându-mă să descopăr o femeie cu alură de adolescentă, pe chipul căreia necazurile (deloc puţine) au refuzat să-şi pună pecetea şi a cărei frumuseţe exterioară răzbate din interior, cu o vigoare de nestăvilit. Entuziasmul molipsitor al Anei şi delicateţea sa evidentă m-au făcut curioasă şi dornică să-i răsfoiesc scrierile, ştiind-o în plină ascensiune literară. Mi-am propus să mă aplec asupra uneia din cele trei cărţi primite în dar cu prilejul sus-menţionat, care poate a fost adusă mai puţin în atenţia publicului, dar care merită să fie făcută, de asemenea, cunoscută, mai cu seamă că a obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de Publicaţii Expresia

Ideii, Oneşti, 2018, la secţiunea „Literatură plurilingvă”. Este vorba de volumul Fluturi în infern (Butterflies in Inferno), apărut în ediţie bilingvă (româno-engleză) la Editura Inspirescu din Satu-Mare, în 2015. Mam cufundat între coperţi ca într-o apă cristalină, răcoroasă, şi am simţit o energie creatoare incredibilă ţâşnind dintre file, ca dintr-un gheizer al cuvântului. Iniţial, titlul m-a contrariat puţin, părând a fi construit pe un paradox, dar lecturând poemul-pilot al cărţii, i-am înţeles pe deplin sensul: „Am colindat aseară poienile în vis,/ Eu… fluture, o zi dansam cu licuricii/ Şi mă-nălţam la stele, plutind în necuprins…”, afirmă ea autoportretizându-se, însă, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în viaţă, fericirea este de scurtă durată: „Dar se-auzi un tunet şi totul s-a schimbat,/ Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat/…/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste...“ (Fluturi în infern).

Fluturele este un simbol al sufletului, al metamorfozei, al învierii, speranţei şi, nu în ultimul rând, al vieţii, al unui nou început. El poate fi regăsit în multe poezii din volum, cum ar fi poemul Vă trimit din palmă… – o declaraţie cu inflexiuni optimiste, ce vădeşte dragostea de oameni, nedisimulată, a autoarei: „Vă trimit din

palmă fluturi/ răsăriţi din amintirea/ zorilor de zi cu stihuri/ vântu-n plete cu iubirea”. Încărcată de semnificaţii este şi poezia Am renăscut udată de lacrima fierbinte: „M-am întrebat aseară, privindu-mă-n oglindă,/ De mai trăiesc aievea sau am murit de mult,/ Şi-am scormonit cenuşa secundă cu secundă;/ Certat fiind cu timpul, nu 37

BANCHETUL vreau să-l mai ascult“, în care se conchide pe un ton profetic: „Nu m-am născut degeaba, acuma sigur ştiu“. Lacrima, simbol al durerii şi al purificării, apare constant în conţinutul textelor, semn că existenţa autoarei nu a fost una presărată cu petale de trandafiri, ci mai mult cu spinii amărăciunii. Conştientizarea misiunii sale terestre transpare şi din poezia Un înger în vis m-a certat, în care ea ne mărturiseşte credinţa că harul său este dăruit de Sus: „Un înger în vis m-a certat,/ Mi-a spus: - De ce dormi?/ Ştii a scrie.../ Mi-a pus într-o mână hârtie,/ Din aripi o pană mi-a dat,/…/ Steluţe pe gând mi-a vărsat,/ Cuvinte venite din ele/ Curgeau din tărâm depărtat”. În altă ordine de idei, iubirea – supremul sentiment uman – nu este neglijată de poetă. Dragostea Anei este mai degrabă una cu final nefericit, cel puţin aşa reiese din poezia Mă lasă, unde regretul pentru clipele frumoase petrecute împreună cu iubitul, rămase la stadiul de amintire, se resimte acut: „De pleci nu-nchide uşa-n urma ta,/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt fiori, adulmecând sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în mintea mea”. Nostalgia după iubirea cândva împărtăşită, care s-a stins ca un amurg înghiţit de nori, o degajă mai multe poezii: Plecarea ta miroase a pustiu („Plecarea ta miroase a pustiu/ cad clipele trecute-n nefiinţă/ nesocotit e timpu-acuma ştiu/ să cern secunda mi-e cu neputinţă”), Sărutul tău de gheaţă („S-a zgribulit iubirea/ La braţ cu amintirea”), Loveşte-mă de vrei cu flori („loveşte-mă să simt vraja iubirii,/ nu pune sare pe cărări rănite”), Ce linişte-i în noi iubite („de-atâtea lacrimi şi tristeţi/ plesnesc paharele golite”), Mă doare lipsa ta („sinapsele-mi sunt parcă nişte aţe/ pe-un ghem mototolit când timpul trece”), Şi mă urăsc că te iubesc („şi mă urăsc că nu mai poţi să stai/ să-mi umpli iar izvoarele golite”) etc. Deşi din versurile sale răzbate o undă de tristeţe desprinsă din cenuşa sentimentelor, poeta deţine secretul pentru a supravieţui unei asemenea nedorite stări: „Sădeşte-n calea ta o floare/…/ Şi nu uita să cerni apusul/…/ Păstrează ce-ai trăit în palmă/ şi strânge pumnul cu putere/ şi dă-i destinului, de-ţi cere,/ un zâmbet, nu-l lăsa să doarmă” (Un început şi un sfârşit). Există poeme prin care se divulgă o iubire idealistă, născută (probabil) din nevoia lăuntrică a femeiipoete de a-şi găsi sufletul-pereche, care să o înţeleagă şi să o accepte aşa cum este: „De ani şi ani culeg iubirea/ din palma ta şi-ţi mulţumesc”. Acestui iubit, imaginar sau nu, Ana nu se sfieşte să-i declare cu sinceritate simţămintele: „mi-ai scris pe suflet cu penelul” (Îţi aminteşti iubirea mea). Sunt poeme ce debordează de romantism şi sensibilitate, încercând să convertească în realitate o iubire (aparent) imposibilă, şi care se surprind chiar în spatele unor titluri sugestive, ca: Ascultă cum respiră vântul, Îţi aminteşti iubirea mea, Ţi-am vizitat în miez de noapte sufletul, Rugăminte, S-au copt în noi cireşele de mai, Mai lasă-mă puţin, Eu oglindită-n irişi verzi, Tu şi eu, Şi pune-vom iubirii stindarde nelumeşti ş.a.m.d. Ca simboluri puternice, în multe poezii ale Anei apare palma, în altele îngerul. Palma simbolizează îndrăzneala, francheţea, dăruirea. Iată că totul se leagă şi

nimic nu este întâmplător în imaginile poetice ţesute cu migală de artist(ă), cu esenţe chiar din lumea sa interioară: „Din palma mea curgea nisipul/ se transforma-n câmp de trifoi”. Despre înger, el vine ca ocrotitorul celor aleşi şi exprimă nevoia acerbă de sprijin din Înalt a poetei: „Iar îngerii-mi citeau din file/ din glasul lor curgea poruncă…” (Revelaţie). Adâncimea lăuntrică remarcabilă a poetei Ana Podaru se face permanent simţită pe parcursul cărţii, ea comunicându-ne fără reţineri trăirile sale ardente: „lăsaţimă să tac, dar vai…/ al sufletului glas se-aude/ un pas în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde” (Vorbeşte sufletul, eu… tac) sau: „tortură, chin şi neputinţă,/ sub clipa ceasului din urmă,/ un suflet plin de nefiinţă/ nisipul din clepsidră curmă” (Trecut-am noapte peste tine) etc. O poezie în care autoarea îşi etalează capacitatea de metaforizare este Cerşetori suntem toţi, unde eul liric se exprimă fără rezerve: „Cerşetori suntem toţi, chiar de zdrenţe n-avem/ noi iubire mereu de la viaţă cerşim/ şi umili către cer, dezlegaţi de blestem/ la apus de dorinţi, ochii trişti îi golim”, încheind pe un ton fatidic: „resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”. Şi ultima poezie din volum încheie, pe acelaşi ton meditativ, periplul repetat al poetei între ceruri şi pământ, ea conştientizând efemeritatea fiinţei umane şi incapacitatea acesteia de a-şi stăpâni/controla trecerea prin timp: „Suntem stăpânitori ai timpului trecut/ dar nu deţinem cheia secundei ce urmează/ în noi trăiesc iluzii ce fiarele asmut/ iar rănile deschise adesea sângerează” (Ne modelează timpul în palma lui muncită). Se cuvine spus că şi titlurile poeziilor constituie, ele însele, adevărate micropoeme pline de gingăşie şi prospeţime, ce reliefează imaginaţia bogată a autoarei, dublată de o forţă de expresie mai rar întâlnită, izvorâtă (probabil) din dureri sufleteşti sau trupeşti, forţă prin care atrage cititorul în torentul infernului său interior, subjugându-l şi făcându-l să-i simtă suferinţa ca pe propria Golgotă. Lirismul ce planează asupra poemelor sale denotă, în ciuda dramatismului evident, un profil de învingătoare. Ana poate zbura chiar cu aripi frânte, iar dacă nu, se târăşte pe genunchi, la graniţa dintre agonie şi extaz, până la ţinta propusă, dar nu abandonează lupta. Asta nu înseamnă că, uneori, dezamăgirile nu(-i) lasă urme greu sau imposibil de vindecat, spulberând(u-i), pentru o perioadă, iluziile: „o lacrimă căzută trecător/ din cicatrici parcă ar vrea să spele/ un ritm mai bate-n pas deşteptător/ dar visul a plecat privind la stele” (Din renunţările la vis). În ciuda vicisitudinilor, elanul creator al poetei este neştirbit, lucru de admirat, înăuntrul său clocotind un vulcan al poeziei, care-i erupe prin toţi porii. Setea ei de viaţă poate fi stinsă numai cu nectarul cuvintelor, al celor cu înţelesuri profunde, aşa cum se pot întâlni (şi) în cuprinsul acestui volum. Îi doresc doar ca magica fântână de lumină să nu-i sece niciodată, iar timpul să-i îngăduie (dis)cernerea!...

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Andreea MAFTEI

Ana PODARU, ZECE POVEȘTI cu trandafiri de toate culorile, am cules, înțepându-ne în spinii groși, cele mai frumoase roze, alături de Prințesa Rozelor, apoi am vărsat lacrimi odată cu mama ei, regina Steaua Nopții. Am suferit când răutatea verișoarei cele rele a transformat-o pe prințesă în stană de piatră, cu parfumul cel magic. De asemenea, am purces în călătoria inițiatică a tânărului grădinar-erou, spre găsirea căii de a-și salva prințesa mult iubită. Cifra magică, șapte ne-a amintit de Timp, de trecerea lui cu fiecare a șaptea zi și ciclicitatea acestuia. Am aflat bucuria din deznodământ, odată cu învingerea Răului. Speranța Binelui și a Dreptății ne-a luminat ochii și inima, aflând despre ucenicul cu puteri supranaturale, Roibul. Ca și în basmele românești eroii sunt oameni din popor, ghidați spre victorie doar de puterea curajului și strălucirea istețimii lor. În ajutorul binelui, elemente ale miraculosului - personaje fabuloase, obiecte magice - dau speranță și pavează drumul inițiatului cu fapte bune. Căci, un lucru esențial, de asemenea, pentru lumea poveștilor, este întocmai funcția educativă, specifică. Ne lăsăm pradă subiectivității trăirii emoției, vărsăm lacrimi sau suferim în tăcere alături de necazurile celor ce dau viață poveștilor. Ne aliniem ființelor de hârtie, cum le numea R. Barthes, ca într-un joc al imaginației absolute, și ne facem, astfel, prieteni noi: pe Will și pe Emilly, în căutarea pajurei (Aripile pajurei, pg.25). Iată cum, prin prezența simbolică a acvilei de munte și a stejarului, bifăm spațiul românesc („Pajura zboară spre cuib privită de familia reunită... Pasărea devine protectoarea satului, iar satul primește numele – Pajura.”, pg. 37) Este foarte interesantă complementaritatea aceasta româno-engleză, pe care o regăsim și în biografia Anei Podaru, cu un simț ascuțit al expresiei inovative, dar susținută prin sugestia spațiului locuit fantasmatic, prin etimologie, folclor și mitologie. Pădurile și cărările pe care traversează, prin joc, cei doi copii cu nume tipic englezești, în căutarea misterului, sunt pădurile dese ale Carpaților românești. Copacii au posibilitatea de a participa la joc, pot vorbi și conduc jocul către un și mai mare mister. Cititorii cei mici sunt luați prin surprindere, brusc, ceea ce, tehnic vorbind, impun o cheie de lectură contemporană. Textele pot fi așezate pe benzi desenate, ori serializate. Ana Podaru pare o Mother Goose care citește copiilor lumii întâmplări magice, în fapt de seară. Criticul Iulian Chivu, cel care i-a și prefațat volumul de proză,

„Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile obstacole apărute pe cărarea îngustă, brazii șușoteau îngroziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai mult.” – Aripile pajurei

Asemenea definiției etimologice a basmului, născocirile Anei Podaru, în proza sa scurtă din volumul Zece povești apărut la Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, din Petroșani, 2019, iau naștere ca urmare a numeroaselor lecturi ale copilăriei. Se recunosc ușor elementele folcloristicii românești, în oralitatea specifică, dar țesute pe tiparul poveștilor engleze, mai ales, în spirala spontaneității, șoptite copiilor la culcare. Frazele curg din scurt, se repetă adesea și crează zidurile magice ale lumii acesteia noi, paralelă celei în care autoarea s-a retras în ultimii ani, spațiul Marii Britanii. Firea sensibilă și profund creatoare arde ca lumina unei lumânări, producând, în foarte scurt timp, cu o forță nimicitoare oboselii, texte fermecătoare care nu te lasă să scapi niciun cuvânt, nicio pagină nedusă până la capăt. Am citit împreună cu copiii mei povestea Parfumul celor Șapte roze (pg. 11), de exemplu, și ne-am imaginat la castel, în grădina plină 39

BANCHETUL afirmă: „Povestitorii de basme erau, cum îi relevă marii folcloriști, oameni generoși, îndrăgiți de copii și de comunitatea lor. Ana Podaru povestește și ea copiilor tocmai dintr-un prinos de bunătate contagioasă, din noblețea ființei sale, din nevoia spiritului de a se odihni în sine și, nu în ultimul rând, fiindcă iubește copiii, copilăria în general, înțelegând aici că, retrăiește câte ceva din farmecul propriei copilării.” În Poveste de Crăciun (pg. 39) ne amintim cumva de Fetița cu chibrituri, deși ea este simbolizată aici prin imaginea Îngerului profet sau chiar a binefăcătorului-preot. Răsplata binelui aduce cu sine bogăția și fericirea celor nevoiași și lipsiți de noroc. Credința puternică este una din funcțiile caracteristice basmelor autohtone, copii frumoși și ascultători, mame credincioase, devotate familiei, puternice si sigure, deși extrem de sensibile, cu ochii mereu în lacrimi pentru binele copiilor. Această poveste mi se pare una dintre cele mai reușite stilistic, deși se resimt și aici influențe străine, desfac, utilitar, nodul originalității podariene. Sintactic, textul nu mulțumește întotdeauna nevoia de a fi simplu și coerent, cuvintele se repetă adesea inutil, dar peste toate astea, modul obiectiv de a privi lucrurile și sinceritatea expresiei conferă naratorului credibilitatea apreciată de cititorul tânăr. Descrierile au tonul sensibilității lirice de care dispune poeta Ana Podaru, am întâlnit-o în volumele sale de versuri: „Femeia era slabă de abia se mai ținea pe picioare... Fetița creștea și se făcea tot mai frumoasă, avea ochii albaștri ce-i străluceau ca stelele în noapte, părul era lung până la călcâie, de culoarea spicelor de grâu, obrajii-i erau rumeni ca pâinea copată pe vatră, iar buzele-i păreau două petale de trandafir... Rochița era de mătase roșie, cu flori mari, avea dantelă pe mâneci și la poale. Nu o îmbrăcase niciodată, o ținea într-o ladă veche alături de pălăria de mătase și pantofiorii de lac. (...) fetița nu avea picioare”. (pg. 49) Ce observăm prin aducerea în mod instantaneu a unor idei noi care încearcă să dezvolte și să explice configurația epicului? Secvențialitatea specifică povestirii care, în proza scurtă, nu e tocmai potrivită și blochează fluiditatea epică. Dar ne putem aduce aminte de abordarea cinematografică a benzilor desenate, din perioada clasică. Acestea dezvoltau imaginația, sporind vizual, prin cadre care se succedau până la căderea cortinei, simbolizând deznodământul, aducând mereu ceva nou, surprinzător, chiar dacă nu se lega de anterioarele episoade narative. În arta secvențială a benzilor desenate un element de noutate sau de suspans o aduce și implicarea sunetului în animarea personajelor ori chiar

a muzicii. În proza Anei Podaru care, mă repet, poate fi literatură pentru animație sau, de ce nu, cinematografie, apariția elementului suspicios (cheie) în congruențialul textului ține loc de formarea interesului pentru lectură; la fel cum ai desena o imagine fără a ridica mâna de pe hârtie, ceea ce ar fi chiar obositor pentru cei mici, dar, în aceeași măsură, extrem de interesant. Nume precum: Astree, (fetița fluture, pg. 47 ), la o margine de pădure, oriunde, Ederra, de pe malul Nilului, (pg. 57), Aiden, fiul soarelui (pg. 65), din Scoția, Althea, într-un ținut îndepărtat, uitat de lume, (pg. 97) ș.a.m.d. confirmă ideea că măcar poveștile pot uni laolaltă copiii lumii și că prin acestea ei pot fi fericiți așa cum își doresc, indiferent de realitatea lor înconjurătoare. Ana Podaru speculează această idee și ca un mesager al binelui, al frumosului și al dreptății adună în lumea poveștilor ei toți copiii pentru ca măcar lor să le fie astfel. Cele zece povești: Parfumul celor șapte roze, Aripile Pajurei, Poveste de Crăciun, Ducesa, Aiden, fiul soarelui, Rege pentru o zi, Inorogul Ekor, Prințesa Althea și pasărea măiastră, Micul gigant, propun pe lângă personajele specifice basmelor - regi, regine, prințese, cu nume deosebite, copii speciali, cuminți și frumoși, copii care au vise pe care ajung să și le îndeplinească, exploratori inteligenți, prietenoși, sensibili. Ana Podaru recrează lumea în forma ei cea mai frumoasă ca exemplu al celei ideale, unde copiii învață unii de la alții, se bucură unii de alții, așadar efectul poveștilor e taumaturgic și chiar terapeutic, dar și un bun exercițiu de imaginație într-o formă a deconstrucției și a reașezării ordinii firești, într-o ordine nouă a lucrurilor, așa cum le văd cei mici. Ana Podaru uzează și de funcția educativă a poveștilor sale, pentru buna dezvoltare a copiilor, se simte datoare pentru asta, căci este, întâi de toate, mamă. Nu este suficient doar să citim, scriitoarea îndeamnă la înțelegere, la delimitarea binelui de rău, la fructificarea creativității și a imaginației. Un foarte bun exemplu aduce, astfel, prin desenele atașate textelor, ilustrațiile făcute de o elevă de 16 ani, Cătălina Tcaciuc, din Ungheni, Republica Moldova. Iată, o scriitoare care nu se sfiește și are curaj, o scriitoare care într-un timp foarte scurt, cu debut poetic în 2014, a scris opt volume de versuri și unul de proză, toate având succes la public, Ana Podaru. Ne bucurăm de cărțile ei și le dorim viaţă lungă printre cititori.

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

Mihai PETRE

ZECE POVEŞTI SAU DESPRE DRUMUL CORECT ÎN VIAŢĂ

Ca poetă cunoscută și apreciată critic, Ana Podaru se afirmă prin talentul și sensibilitatea care îi permit să trăiască sincer în spațiul cuvântului devenit vers, suficient și necesar definirii ei ca ființă ce-și trăiește fragmentar fericirea, privind cu candoare fluturii al căror zbor se înscrie în timp, ori icoanele ce adăpostesc îngeri în căderea tulburată de spinii prinși în aripă... La nivelul poeziei, a experimentat câteva genuri, de la cea modernă la poezia pentru copii și cea cu formă fixă, toate exerciții poetice asumate de o autentică artistă a cuvântului căreia talentul îi permite să interpreteze arii din opere atât de diverse. Ultima carte, Zece povești, apărută la Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, în 2019, înseamnă debutul în proză al autoarei, plasat în continuitatea volumului de versuri Păpuși din pănuși/Husky dolls,

prezentat ca poezii pentru copii. Prin cele Zece povești, Ana Podaru oferă texte-suport de lectură nu doar pentru uzul celor mici, așa cum s-ar putea înțelege din titlu și din desenul de pe coperta 1, ci și pentru uzul celor interesați, indiferent de vârstă... Se știe că basmul, ca orice specie a genurilor literare, a cunoscut o lungă evoluție, de la dimensiunea familială, cu simpla poveste însăilată pe un principiu etic – victoria binelui asupra răului, principiu de inoculat celor mici, la cea cultă, cu mesaje direcționate spre grupurile-țintă prin metafora drumului ce permite similitudini între erou și cititor. Sub aspect teoretic, sunt acceptate trei tipuri de basm: fantastic, legendar sau nuvelistic1. Indiferent de natura sa, basmul oferă cititorului/ascultătorului „oglindirea vieții în moduri fabuloase”, cu personaje

Vezi și Ovidiu Bîrlea care, în Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, vorbește și de basmul despre animale, 1

BANCHETUL care „nu sunt numai oameni, ci și anumite ființe himerice”, absența acestora fiind esențială pentru apartenența la specie2. Aventura speciei a început din momentul în care aceasta a atins nivelul de basm cult, căci acum se transferă accentul de pe curajul eroului exemplar pe calitățile lui umane: cinste, corectitudine, adevăr, curaj etc. Înțelegându-i valoarea educativă, oameni de cultură, de la simpli culegători la analiști ai acestui fenomen epic, s-au oprit asupra speciei fie din perspectiva realizării unor culegeri de basme (frații Jacob și Wilhelm Grimm, Charles Perrault, Hans Cr. Andersen, Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul ș.a.), fie din cea a abordărilor teoretice, cu studii de referință (Lazăr Șeineanu, George Călinescu, V. I. Propp, L. Rörich etc.). De obicei, basmul cult se construiește pe structura narativă a celui popular, respectându-i elementele constitutive, de la formulele inițiale, mediane și finale, la inserția elementului perturbator și refacerea echilibrului și a ordinii inițiale. Expresie a unui talent literar autentic, basmul cult poartă amprenta viziunii despre lume și viață a autorului, fapt ce explică inovațiile aduse structurii narative clasice a basmului popular. De asemenea, orice basm cult este tributar stilului artistic al autorului, fiind cunoscute deschiderile spre romantism, prin amplele descrieri de peisaj, la Eminescu, ori spre realism, cu personaje implicate în acțiunile pline de dinamism și umor, la Creangă... Azi, a scrie povești este o acțiune cel puțin temerară, având de depășit mai multe obstacole, începând cu ritmul vieții contemporane care afectează auditorul modern, familiarizat mai degrabă cu tehnologia digitală de ultimă generație și terminând cu foarte des întâlnita inapetență pentru lectură a bunicilor, vector principal în educarea și dezvoltarea estetică și morală a celor mici. Lectura celor Zece povești relevă măsura în care Ana Podaru a reușit să surmonteze dificultățile, inovând la mai multe niveluri ale construcției epice, subordonată poeziei care o definește pe autoare, fie pentru a da culoare descrierii unui drum: Diii căluț la roza albă care șade pe colină, fata n-are nicio vină..., sau Roibule cu coama deasă, vino și mă ia de-acasă, pe colină tu mă lasă să salvez fata frumoasă..., fie pentru a implica forțele naturii împotriva unor eroi prea temerari: Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i opriți!.../ Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiiimi opriți! Dincolo de inserțiile poetice, sunt de reținut

alterarea formulelor inițiale ale basmului clasic pentru cinci dintre povești: Trăia odată un rege.../ Cândva, mai demult.../ Trăia odată într-un sătuc.../ Într-un ținut îndepărtat.../ Undeva, într-un ținut îndepărtat..., celelalte cinci având refuzate complet aparteneța la familia basmului, prin formule, apropiinduse de alte specii epice (vezi, de exemplu, Rege pentru o zi, Inorogul Ekor, Ducesa ș.a.). O inovație interesantă, subliniind meritul deplin al autoarei, este aceea a onomasticii poveștilor. Prin aceasta se depășește spațiul toponimic și antroponimic românesc, înscriindu-se într-o realitate universală, căci copii și adulți români se pot opri să-i citească poveștile, posibil fiind în Scoția, în Carpați, ori pe malul Nilului... Făt-Frumos și Ileana Cosânseana, actanții principali ai basmului popular românesc, au lăsat liberă scena acțiunilor pentru Will și Emilly, pentru Ederra și Astree, ori pentru Arthur, Aiden și Lily, în ciuda unor neconcordanțe între antroponimie și toponimie (contele George, nu Georges?... și contesa Lisette sunt personaje unei acțiuni plasate pe malul Nilului!?...). Consecințele modernizării onomastice se observă imediat și autoarea evită cu eleganță posibilele discordanțe între numele personajelor și modul de a gândi, vorbi și a acționa. Lupta dreaptă de pe tărâmul zmeilor, sabia și calul care mânca jăratic... au fost înlocuite cu flori, pâine, parfum etc., cu dragostea pentru păsări (Pajura) și animale (Ducesa), cu generozitatea (Poveste de Crăciun) și, în toate, cu victoria binelui asupra răului, atât de particular sfârșit al oricărui basm. Prin cele Zece povești, autoarea demostrează că basmul, ca specie a epicului cult, nu e depășit, având multiple posibilități de reinventare. Depinde doar de talentul și disponibilitaea unui autor dispus să aloce timp copilăriei, plecând de la a sa, pentru a o reda și celorlalți... Cartea Anei Podaru subliniază ideea că toate basmele, indiferent de nuanță, ar trebui (re)valorificate fie și pentru una din cele mai frumoase metafore, aceea a drumului corect în viață. Copii, adolescenți ori tineri, toți au de învățat câte ceva din traseul inițiatic al eroilor din cele Zece povești. Se propune o călătorie „în lumea de dincolo”, nu cu zmeii, strigoaicele ori Mumele-Pădurii trecute, ci cu invidia, dorința de putere, lăcomia și răutatea..., caracteristici ale realității contemporane. Și, moralizator, acestea își atenuează dimensiunea malefică, dovedindu-și vulnerabilitățile în fața unor tineri ori copii, simpli eroi ai unor aventuri existențiale...

George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatură, București, 1965. 2

ANA PODARU

IN MEMORIAM

27.10.1974- 7.10.2019

POEZII comunicate de sora sa, Iustina Doboş Testament

Că nu de moarte mi-a fost a mă teme.

Copila mea, în lăzi cu zestre Ţi-am aşezat frumos înţelepciunea, O s-o găseşti, am pus-o peste O pânză albă ce-am cusut-o lunea.

Atunci când ţi-este dor Atunci când ţi-este dor, respiră-mă uşor Din roua dimineţii ce-ţi răcoreşte buza Ce s-a uscat de-amarul privitului în gol, Suflând din pumni iubire, dorind s-aţâţe spuza.

Şi tot acolo, peste acea mătase Am presărat un praf de bunătate, E magic, să-l aşezi pe inimi roase, Să le transformi în stele luminate.

De nu mă vezi la umbra copacului în floare, Mă caută în raza ce-ţi mângâie obrazul, De mă zăreşti de mână cu steaua căzătoare, Mă caută pe-un ţărm... ascult doinind talazul.

Să îţi croieşti, copila mea, din ea Cămaşa pură sufletului blând Şi s-o îmbraci când vântul o bătea, Să-ţi ţină vie flacăra arzând!

Atunci când vântul geme şi risipeşte briza, Eu te zăresc în toate şi ochii perle-mi scapără, Te-apleacă dimineaţa, că te-am pictat pe pânza Nisipului udat, condei la gene-n pleoapă.

Să nu arunci bucăţile rămase, Când flori primeşti petale să usuci Si-nvie-le cu lacrimile stoarse, Să le presari când treci pe la răscruci!

De mă zăreşti prin crinul grădinilor de vară, Sunt fluture, mireasmă, sau numai amintire... Când stelele şi luna stau la taclale seară, Mă caută în vise prin gânduri efemere.

(„Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi”) De-ar trebui să te mai nasc o dată, Mi-aş da şi viaţa să te pot avea, În ochii tăi e-o lume minunată, Un câmp de flori şi străluciri de stea.

(„Stau lângă foc”) Stau lângă foc cu lacrima îngheţată pe obraz palmele-mi ard, iar buza-mi tremură şi tac... trimit un gând spre alt tărâm îndepărtat pe undele netrebnicului vânt ce mi-a luat tot ce-am avut mai sfânt... din buzele uscate picuri vii cad pe pământ, e sânge diluat de-atât amar pe floarea ce-a căzut rămâne jar apoi cenuşa risipită iar şi iar mă doare... tărâm cicatrizat dar neuitat acolo demoni sapă ne-necetat timp blestemat, prezent, trecut, frântură de geneză te-am uitat... dar încotro mă-ndrept?

Rămâi a mea fetiţă pe vecie... Chiar dacă eşti acum o domnişoară Eu am rămas cu a ta copilărie Şi gândul meu spre-acele clipe zboară. Ştiu, sunt povară, uneori mi-e frică Să nu te las cu-o simplă amintire Un văl de neguri pleoapele-mi ridică, Iar vindecarea mi-e a ta iubire... Of, cât mă doare când te văd cum suferi, M-agăţ de viaţă cu aripi ciuntite Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi Şi-o mie de poeme născocite... Să te-nvelesc cu trupul meu când iarna Îngheaţă-n tine visele... când tremuri, N-aş vrea s-auzi când sună iarăşi goarna Şi talpa-mi geme pe-umbra altor drumuri. Aceasta-mi este vrerea, fată dragă... Şi de-oi muri prea trist sau prea devreme Aş vrea ca inima-ţi să înţeleagă 43