BANCHETUL DE LAINICI EdițiaaII-a (9-11nov.2018)

„Cultura e puterea popoarelor”

BANCHETUL DE LAINICI Ediția a II-a (9-11 nov. 2018)

Scriitorii de la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2018 r. 1. Elisabeta Bogăţan, Ana Podaru, Pr. Stareţ al Mânăstirii Lainici – Ioachim Pârvulescu, Mihail Diaconescu, Dumitru Velea, Lilia Manole, Evelyne Maria Croitoru; r. 2. Ion Hirghiduş, Mădălina Bărbulescu, Elena Marica, Nicoleta Crăete, Iulian Cătălui, Petru-Ilie Birău, Adrian Ţion; r. 3. Mihai Barbu, Cosmin Rădescu, Pr. Stareţ al Mânăstirii „Sf. Mihail şi Gavril” Pietroasa din Banat – Ştefan Mateş, Rodica Lăzărescu (în spate soţul, Lăzărescu) Mihai Petre, Gheorghe Toma, Daniela Varvara (şi in spate) Andrei Caucar, Dumitru Toma

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”

APARE SUB EGIDA U.S.R. Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

Ana Podaru, Diandra David, Constantin Frosin, N. Georgescu, Boris Mehr

Andreea Maftei, Emanuel Pope, Doina Rizea Georgescu

Evelyne Maria Croitoru Mihaela Albu,

Dan Anghelescu, Număr ilustrat cu imagini de la dezvelirea statuiei lui Mihai Eminescu, de Petru-Ilie BIRĂU, la Montreal, Canada. Şi imagini IN MEMORIAM Ana PODARU

Steagul Domnului Tudor Vladimirescu

Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani str. Avram Iancu, Bl. 11, ap. 52, Petroșani, jud. Hunedoara CIF 4468927 Cont BCR: RO24RNCB0165020177930001 Tipar SITECH, Craiova, Tel. 0251.414.003

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru VELEA

EMINESCU – SFÂNTUL POPORULUI ROMÂN Dumnezeu a vorbit pentru poporul român prin Mihai Eminescu. Probabil pentru fiecare popor din lume se întâmplă la fel: Dumnezeu vorbește printr-un ales al său. La noi l-a ales pe Eminescu, pentru că el reprezintă sinteza tuturor voievozilor noștri. El își încheie existența, deghizând-o în cea a poporului român. Înainte cu câteva zile de moarte, la un interogatoriu, la întrebarea: „Cine ești?”, Eminescu a răspuns: „Sunt Matei Basarab.

Am fost lovit la cap de Petre Poenaru cu pietre de diamant cât oul de mari”. De ce să-l fi lovit acest Petre Poenaru? Personajul respectiv figurase într-un articol al lui Eminescu în care poetul demasca faptul că primministrul României fusese atacat de un anume P. Poenaru. Probabil că el fusese și cel care îl lovise pe Eminescu în spital cu o piatră în frunte. Dar despre acest eveniment destul de tragic nu trebuie spuse acum multe cuvinte – el reprezintă finalul. Dar, sfârșitul lui Eminescu, despre care, probabil, generațiile viitoare vor afla mult mai multe, seamănă cu al lui Matei Basarab.

Destinele lor se împletesc. Un destin istoric, un destin ideatic, un destin care a transcendat destinul istoric al poporului nostru.

Nu este întâmplător că după două decenii de existență în flacără a celor doi, și unul și altul sfârșesc la fel: unul pe o grămadă de bani strânși în visterie, ucis, altul pe morminte ale culturii noastre formate din pietre ideatice.

Nu întâmplător, unde este înmormântat Matei Basarab, deasupra pietrei tombale se află fresca reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail. Iar pe sulul pe care-l desfășoară Arhanghelul în frescă este scris: Luminează, tu, Luceafăr al dimineții.

De ce Arhanghelul Mihail? Ce funcție avea el, este limpede: funcția critică asupra universului, de asanare a răului, o funcție cosmică. La fel și Eminescu: o funcție critică, de asanare a răului, o funcție de profunzimi cosmice privind istoria poporului român.

1

BANCHETUL

Diandra DAVID

LITURGHIA BANCHETIȘTILOR „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor... Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei, 26, 26-28)

Elena Marica, Ana Podaru, Mihaela Albu, Mihail Diaconescu, Starețul Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Dan Anghelescu și Maria Oprea

În timp ce rațiunea numește, mintea plină de Duh Sfânt vede. Această invitație ascunde o mare taină – un transfer de identitate dinspre Dumnezeu înspre om, în care iubirea și jertfa spulberă logica. Prin actul împărtășirii, un nou genom va învia în om, acesta devenind liber din închisoarea propriului eu. Realitatea sa existențială se va rescrie departe de orice mijloace senzoriale, cunoscând astfel Viața dincolo de limitarea trupului. Oamenii de azi își doresc să întâlnească acea desăvârșire a frumosului, de care Platon amintește, însă prea puțini știu unde să o caute: „Tot ce e bun e frumos, iar frumosul nu poate fi lipsit de măsură… Nicio proporție sau lipsă de măsură nu e mai gravă decât a sufletului însuși față de trupul însuși.”, scria filosoful modern grec al Antichității în Timaios, Opere, vol. VII. Liturghia cunoaște mai mult de atât, aduce cu ea nu doar primele raze de lumină ale dimineții, ci și cele mai fericite clipe, aici unde totul este suferință și deșertăciune. Atunci, Raiul coboară pe pă-

mânt… Întrunirea banchetiștilor de la Lainici a păstrat din acel sentiment liturgic de profunzime și de dăruire totală, aducând cu sine un omagiu al culturii, ce a reușit să mai potolească din setea de absolut a contemporanilor dornici de noi direcții și schimbări. Cuvântările scriitorilor s-au asemuit cu psalmii de laudă aduși lui Dumnezeu de călugării iubitori de har, care, nefolosind portativ, cheie și valori de note, elogiază psaltic creația și Creatorul ei prin neume, semne încărcate de semnificații, ce dețin cheia transpunerii minții umane într-o dimensiune înălțătoare, departe de „grija cea lumească”, departe de „înțelesul cel greu de pătruns”. Tot așa și scriitorul este un slujitor al Tatălui, care cântă din puterea cuvântului diferite ehuri, legate nu de o scară modală ca-n muzica stilului bizantin-oriental, ci de o scară a valorilor și a moralei.

Vechimea glasurilor, a căror origine este adânc înrădăcinată în muzica vechilor popoare din Grecia și Asia Mică, a supraviețuit timpului tocmai datorită respectului cuvenit regulilor. Astfel se întâmplă și-n 2

BANCHETUL DE LAINICI

literatură, căci, parafrazându-l pe scriitorul Dumitru Velea, cine nu e cu picioarele pe pământ și cu capul în duh, acela nu e scriitor, ci lucrător. La fel ca-n monahism, mânuitorii de condei s-au angajat în lupta contemplației și a descoperirii voii dumnezeiești, adăpostindu-și sufletele dincolo de zidurile vechi și rămase tari ca piatra în fața obstacolelor antepuse lor de cursul istoriei. Leagănul theosis-ului cheamă la rugă trecătorul pierdut în seceta lumească, ce cutreieră prin munți neobosit și fără sens, nereușind să dea de răcoarea și liniștea Izvorului Vieții. Admirată de vâltoarea apelor isihaste, aurite la umbra serii de soarele crepuscular, Mânăstirea Lainici se-nfățișează ca o desprindere dintr-un univers nelutatec, ivită parcă din strălucirea ochilor Celui Slăvit. În memoria clopotelor topite de armata germană cu ocazia Primului Război Mondial, departe de a păcătui prin mândrie, clopotele de astăzi se întrepătrund prin smerenie cu mirosul proaspăt de tămâie și de rugăciune, pendulândși cu stăruință arama după lucrarea Logosului Înomenit și a Duhului Sfânt. Defileul Jiului întreg este cuprins de o frumusețe transcendentă de neasemuit.

față de aproape. Am putea spune, că în spatele acestor porți există o adevărată școală de clădire a unei fundații solide lăuntrice destinată nu doar monahilor, ci și mirenilor umili ce le calcă pragul. Locul anume ales arată tăria și bucuria de a izbuti în fața unui apus plin de încercări adresate românilor: de Imperiului Habsburgic, de negura vremii aruncată prin izbucnirea Primului Război Mondial, de ura și străduința regimului comunist de a îngropa cultura, credința și trecutul poporului nostru. Așezarea monahală a găzduit adevărați soldați ai lui Hristos și ai țării, remarcați prin curaj și patriotism: Sfântul Nicodim, Sfântul Irodion „Luceafărul de la Lainici”, Tudor Vladimirescu și mulți călugări, ce au sfârșit în temnițele comuniste. Domnul Dumitru Velea, redactor-șef al revistei Banchetul, a știut cum să adune în locul potrivit românii de pe cele două maluri ale Prutului – frații noștri iubiți, alături de care împărțim un trecut comun, graiul nostru dulce și sângele străbunilor noștri curs pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării și a credinței strămoșești.

Ne-a încântat cu prezența frumoasa și sensibila poetă din Bălți, Lilia Manole. Uniți sufletește și nu politic, banchetiștii au trecut pe celălalt mal, cunoscând și admirând prețuirea aleasă a celor din neamul nostru. Literatura și ortodoxia ne-a mai învățat o lecție... La fel și simbolurile heraldice ale mânăstirii, care atestă identitatea și continuitatea unui popor creștin și nu de puține ori suzeran. Existența celor doi vulturi - unul bicefal, ce desemna stema Bizanțului și altul cruciat, simbol pentru creștinism care reprezenta stema Țării Românești - nu face decât să sublinieze importanța și puterea lui Dumnezeu, în mâinile Căruia se-ncredințau cei ce ne-au fost părinți: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri [...]” (Matei 5, 11-12). Suferind pentru Evanghelie și patrie, murind ca mai apoi să-nvie, înaintașii noștri ne-au făurit prezentul cu prețul vieții lor. În fața chipurilor de îngeri zidiți pe perete, tinere poete cântau „Fericirile” în versuri, cu inima copleșită de emoție: Maria Oprea – cunoscută prin creațiile proprii de haiku, Daniela Varvara – venită dintr-un loc cu raze de soare, dobrogean, Corbu, dar, ale cărei versuri sau născut prin suferință, Evelyne Maria Croitoru - poeta înzestrată din plin cu aptitudini remarcabile și cu un glas pe măsura frumuseții sale interioare, plină de lumină, Ana Podaru - venită din Londra, scriitoare cu mult har, care transmite prin versurile sale curaj, profunzime și melancolie, Gela Enea – proaspătă membră a U.S.R cu frumoase creații, Mădălina Bărbulescu – ce impresionează prin poemul oriental și prin sensurile filosofice, ce oferă poeziei sale o grație aparte, Elena Marica – tânăra și sensibila din orașul înfăptuirii Marii Uniri, Alba-Iulia. Români din toate zonele geografice ale țării au trasat un cerc al culturii, ce in-

Poeta Evelyne Maria Croitoru, Pr. Stareț al Mânăstirii „Sf. Mihail și Gavril” Pietroasa din Banat – Ștefan Mateș, Pr. Stareț al Mânăstirii Lainici – Ioachim Pârvulescu, expunând istoricul Mânăstirii Lainici și poetul Tatian Miuță

Părintele stareț Ioachim Pârvulescu, continuatorul lucrărilor bisericești după ctitorul principal, IPS Ioan Selejean, care acum este actualul mitropolit al Banatului, ne-a călăuzit pașii în incinta sfântului lăcaș, istorisindu-ne despre răstignirile Lainiciului și despre nevoințele Sfântului Irodion. Niciodată nu mi s-a dat să văd atât de multă dragoste duhovnicească și modestie. Cuvintele Mântuitorului sunt păzite cu strictețe de călugării acestei oaze de liniște: „ci care va vrea să fie mare între voi să fie slujitor al vostru, și cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.“ (Marcu, 10: 32-45) Părintele stareț nea servit chiar el masa de prânz cu generozitate și binecuvântarea lături de ceilalți slujitori ai lui Hristos. Înaltpreasfinția Sa Ioan Selejean, fost stareț al mânăstirii, acordă aceeași atenție acestui manifest al iubirii 3

BANCHETUL

dică simbolic zona sacrului, propunând găsirea sinelui, a centrului propriei persoane, dar mai ales al căutărilor spirituale românești. Acompaniați de naiul Monicăi Țugulea și de glasurile lui Sergiu Pârvulescu și de cel al Luminiței Donisă, enoriașii au simțit fiorul geniului prin răspândirea luminii din pictura religioasă, care poartă pecetea celui care va rămâne nemuritor, Grigore Popescu-Muscel. Dacă biserica cea veche este aflată pe lista monumentelor istorice, atunci cea nouă se impune prin înfățișarea unei iconografii cu o tematică, ce abordează istoria isihasmului pentru prima dată în progresul picturii sacre românești. Primul nivel al recentei construcții a găzduit expoziția unui banchetist, momârlan înzestrat cu vârtejul de culori și idei așternute pe pânză. Opera sa are determinări din viața satului momârlănesc, caracterizându-se prin autenticitate. Cu vernisaje la Cluj, Petroșani, Franța, Canada, picturile lui Ilie-Petru Birău au fost comentate într-un album de 64 de pagini de către distinsul om de cultură, Dumitru Velea.

Cu o activitate îndelungată și cu o experiență pe măsură, inițiatorul mișcării culturale „Banchetul” a fost director de teatru câțiva zeci de ani. Însemnul aprecierii întregii sale activități, directorul Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani, domnul Cosmin Rădescu, a fost prezent în rândul banchetiștilor, recitând cu toată eleganța unui actor.

Liturghia scriitorilor nu se putea încheia fără artileria grea a serii. Domnul Velea a prezentat și cartea proprie, apărută la Tel-Aviv, în limba sacră, Convoi spre Babilon, fiind și amfitrionul evenimentului.

Domnul Mihail Diaconescu a vorbit despre, cum este receptată în lume și în istorie opera părintelui Dumitru Stăniloaie – mărturisitor al dreptei credințe, care a suferit o detenție cumplită în închisoarea de la Aiud, care este una dintre cele 7 închisori construite de Imperiul Habsburgic, alături de alte personalități, ce ar fi putut schimba cursul istoriei: Nichifor Crainic, Bartolomeu Valeriu Anania, Ioan Lupaș, Antonie Plămădeală, Sofian Borghiu, Roman Braga, Arsenie Papacioc și mulți alți martiri.

Doamna Mihaela Albu ne-a vorbit despre revista dedicată exilului românesc, „Antilethe”, care este împotriva uitării: „Să nu uităm, să nu uităm împreună!“ (Monica Lovinescu, „Antilethe”, anul 1, nr.3, 2018, pag. 5).

Conferința a luat sfârșit odată cu bătăile clopotelor, care anunțaseră că slujba vecerniei a trecut de mult. Un glas se aude: „Cel ce binecuvintezi…, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta…“

Mihail Diaconescu, Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea, Gheorghe David, Elisabeta Bogățan, Dan Anghelescu, Evelyne Maria Croitoru, Maria Oprea, LIlia Manole

4

BANCHETUL DE LAINICI

Ana PODARU

SCULPTURĂ ÎN PIATRĂ Acolo-n munte e-un pridvor sculptat în lemn de fag, pe el e pustnicul bătrân pictând cu ochii-n zare din griul vieții pământești o pată de culoare... sub el e focul sângeriu... din el miros de mag.

din cercul de foc cenușă miroase-a cenușă iar steaua îmi vine mănușă

În jur copacii stau pitiți, se-ascund de vânt, furtună, de-a nu-și scăpa din frunza lor sau cetina cu brumă, tabloul după el pictat de-a nu cădea în humă: Nu vă clintiți! Tablou de rai... doresc încet să spună.

nu știu cine-a pus nopții stele pe drum vorbesc cu-a mea limbă de scrum și văd cum din colț îmi ciobește un cioc uriaș se spune că-i pasărea morții

Din zborul ei, o păsărea... se-oprește la fântână, din ciutură un pelerin îi dea să bea cu cana...

Măicuța Sfântă-n urma lui n-a cunoscut dojana, le spune: Beți, voi trecători! strângând o cruce-n mână.

Frumos e muntele Parâng și-n defileu e rece, la Lainici vin pe rând sărmani să-și depene durerea, în urma lor un stareț blând le numără căderea de rugăciuni și post pătruns, așa timpu-și petrece. Șoptesc adesea heruvimi când bate-n taină toaca, nu-i zi, nici noapte pentru ei, adună flori din glastre, le duc apoi încet la cer cu aripi mari, măiastre, se-ntorc apoi la pelerini tot ocolind zătoaca.

E viu acolo Dumnezeu, prezent în toate cele, ba-i îmbrăcat în cerșetor, ba poartă-un sceptru-n mână, îl poți vedea adeseori într-un ilic de lână lângă fântână, gânditor... biruitor de rele. stele și vise călătoream pe-o stea fără pantofi de piele cu tălpile crăpate și reci cămașa gândurilor cu nasturi de vise furate din cer ușor dantelată de mâini de fecioară îmi flutură gene de țurțuri Luminița Donisă, interpretă de muzică folk și muzică pop, instrumentală, orgă și chitară, compozitoare, interpretând poezii ale Anei Podaru

sărată e ploaia ce cade din ochiul luminii

5

BANCHETUL

Dumitru ICHIM

BUNA VESTIRE Trecuse timp de șase luni și-același înger ce se-arătase în altar lui Zaharia trimis a fost din munți în Nazaret.

Numai noaptea mergea; nici oamenii și nici vremuirea să nu-l recunoască.

(Vezi, îngerii au un gust ciudat pentru stelele crude, că numai din ulciorul lor le place ca să bea la drumețire.)

purtăm Luminii spaima urechii neșoptită și de a pururi taină cum mama o să nască Fiul născut din Tată fără să-aibă mamă.”

“Mi-e numele și inima Fecioară, aprinde mucul candelei cu sens: fără bărbat cum să se nască fiu?” Și răspunzând îngerul i-a zis: “Puterea celui Prea Înalt te va umbri și Duhul Sfânt va coborî Lumina peste tine ca prima dată la’nceput de lumi, ‘nainte ca’nceputul să zămislească început lumina de purces, lumina de născut, Lumină din Lumină.

‘Nainte de soare ajunse în Nazaret.

La poartă-și aruncă sub viță cojocul și înger se făcu din nou.

Mult zăbovi, înainte de soare, răsfoindu-și stelele culese în loc de cuvinte.

Cum să-i grăiască Fecioarei că va fi mamă lui Dumnezeu, el care nu-și treierase niciodată dumirirea măcar o dată lui Dumnezeu să îndrăznească, măcar o singură dată să-I soarbă din potir cuvântul “Tată”?

Din cer eu am venit și toate cerurile astăzi (fiindele născânde) cu mine în genunchi așteaptă de la tine un singur “da” lui Dumnezeu să-I ducem.”

In odaie când a intrat era tocmai ceasul Fecioarei când în genunchi curăța orologiul de ceară și timp.

O, ce frumos străluce timpul fără de timp lumini zvâcnind din primul Fiat lux!

Trecuse timp de șase luni și-același înger în fața Fecioarei a’ngenuncheat grăind: “Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum benedicta tu in mulieribus.”

S’a spăimântat Maria și-a răspuns: “Îngere, au de-unde vii cu-astfel de clinăciune?

Ce fel de semințe ascunde rodirea vorbei tale?”

“Prea Sfânto nu pricep nici îngerii, nici oamenii, nici lutul tors pe roată, că toți în loc de umbră 6

BANCHETUL DE LAINICI

PSALMUL BUNEI VESTIRI De-adânca-i frumusețe s-a spăimântat: ''Marie!''

Tot ce-nvățase-n ceruri, uită s-orânduiască, Precum la o serbare, în loc de poezie, Direct i-a zis Fecioarei că-aleasă e să nască.

Ea se-mpietri în cuget, mult timp nedumeririi, Aripei ce zburase, pe la-nceputuri, lumii: ''Cum roua colț să lege, schimbând hotarul firii?

Sămânța e cusută numai cu acul humii.

Fuiorului din lună, nimic nu-i toarce stuhul, Doar cântecu-i rămâne-n ecou purtat de umbre...'' Și a răspuns Trimisul: ''Din cer veni-va Duhul, Grăunțul lui de flăcări prin tine să-l adumbre!'' ''O, n-a fost vis, își zise, când dispăru Străinul.

Numai un înger lasă, ca semnătură, crinul!''

Kitchener, Ontario

7

BANCHETUL

Petru-Ilie BIRĂU

TOAMNA CA O PRIMĂVARĂ LA MĂNĂSTIREA LAINICI Vineri, 9 noiembrie 2018, este o zi de toamnă luminoasă, în care soarele încălzește zidurile albe ale așezămintelor monahale de la Mănăstirea Lainici, cuprinzându-le într-o diafană peliculă aurie. De la ora 10 au început să se adune aici scriitori veniți din mai multe zone ale țării și din străinătate pentru cea de-a II-a ediție a Sesiunii de comunicări, prezentări de carte și reviste, lecturi și dezbateri, organizată de revista ,,Banchetul” din Petroșani.

în sala de întruniri a mănăstirii iar Dumitru Velea îl invită pe Părintele Arhimandrit, Stareț Ioachim Pârvulescu să dea binecuvântarea și să deschidă lucrările Sesiunii de comunicări, prezentări de carte și reviste, lecturi și dezbateri, organizată de revista Banchetul din Petroșani, ediția a II-a, Lainici, 2018.

După rugăciunea și cuvintele calde de întâmpinare ale Părintelui Stareț, scriitorul Dumitru Velea face o enumerare a celor prezenți, arătând că pe lângă cei din Valea Jiului sunt oaspeți din Craiova, ClujNapoca, București, Chișinău, Piatra Neamț, Londra, Alba Iulia, Constanța, Râmnicu Vâlcea, Târgu-Jiu, Timișoara, Vrancea, Deva etc., apoi alege ca primul despre care vorbește să fiu eu. Începe cu câteva date biografice și trece la prezentarea cărții ,,De la cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică”, pe care am publicat-o recent: ,,Petru Birău nu face o cercetare pe expresia artistică a pictorului ,,X” sau ,,Y”, ci arată cum cercetarea i-a determinat propria lui creație, deci lucrarea are un caracter destul de personalizat și narativ, de aceea se poate citi și ca un roman, dar se poate și reflecta îndelung asupra ei.” (fragment) Următorul autor evocat este scriitorul Ion Hirghiduș, profesor universitar doctor la Universitatea din Petroșani, autorul unor ample studii filozofice, care după o scurtă incursiune în literatura modernă, alege să spună cu modestie și câteva cuvinte despre poezia sa: ,,Aș vrea să vă spun că eu am încercat, acum oricine încearcă, pe două căi, nu să mă afirm în fața cuiva, ci să văd în ce măsură pot eu să am acces, odată la artă și în al doilea rând la filozofie. Poezia mea începe încă din clasa a V-a, când am avut un oarecare succes, am primit și niște premii, inclusiv cel al revistei ,,Luceafărul”, când aveam 17 ani. Am avut foarte mult de câștigat și pentru că am trecut prin ,,Echinox-ul” clujean, unde am fost redactor, după aceea redactor șef și unde am avut o experiență literară echivalentă cu cea din filozofie.”(citat).

Este prezentat profesorul universitar doctor Dan Anghelescu, eseist și poet, afirmat în țară și în străinătate, fondator și director al publicației ,,Carmina Balcanica”, care pledează argumentat pentru necesitatea redactării unei noi istorii a literaturii române, care să fie mai unitară, în contextul în care mulți dintre autorii români cunoscuți la nivel internațional, mai ales cei din exil, sunt omiși din aproape toate tomurile

Adrian Țion, Dumitru Toma, Petru Birău, Mihai Barbu, Ion Hirghiduș

Pe la ora 11 străbatem Defileul Jiului cu mașina, eu și Nicolae, șoferul trimis de Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Starețul Mănăstirii Lainici, la Cimpa pentru a-mi aduce tablourile ce vor alcătui expoziția personală de pictură, organizată în cadrul celor trei zile de manifestări culturale. Odată ajunși, descarc lucrările și le panotez pe șevaletele aflate în sala numită Catacomba, la demisolul Mănăstirii noi cu hramul Izvorul Tămăduirii.

Am scăpat de o grijă.

Ajuns în curte îi găsesc pe scriitorii Dumitru Toma, Liliana Manole, Maria Oprea și Daniela Varvara, care îl așteaptă pe Dumitru Velea, artizanul acestor întâlniri. Îl aduce cu mașina de la Petroșani gral Constantin Croitoru, soțul poetei Evelyne Maria Croitoru. Când sosesc, îi îmbrățișăm și intrăm împreună cu alți colegi în ,,Trapeza mică”, o sală de mese amenajată într-un spațiu ceva mai restrâns, minunat ornamentat cu chipurile Sfinților Părinți întemeietori ai mănăstirii, unde ne ospătăm din bucatele alese cu care suntem așteptați, între care o delicioasă ciorbă țărănească, chiftele, clătite și diverse specialități de ciuperci, culese din preajma mănăstirii.

La ora 15 ne-am adunat deja peste 30 de scriitori 8

BANCHETUL DE LAINICI

de istorie literară care se scriu: ,,O simplă privire asupra istoriilor literare apărute după 1989 lasă în urmă numeroase interogații fără de răspuns. Pentru unii dintre autorii acestora, scriitorii de mare prestigiu și notorietate europeană care au creat atât în perioada cât au trăit în țară, cât și în perioada de exil sunt, în cele mai fericite cazuri, abia amintiți.”(citat).

Cunoscuta scriitoare, Mihaela Albu, vorbește despre descoperirea unui caiet-jurnal întocmit de un învățător, participant la Marea Unire de la Alba Iulia, care oferă date inedite asupra importantului eveniment, caiet ce urmează să îl publice, apoi prezintă revista ,,Antilethe” și face referire la importanța operei literare a unor gânditori și scriitori creștini ca Lucian Blaga, Nichifor Crainic, ori Vasile Voiculescu, pentru definirea caracterului ortodox autentic, specific culturii române: ,,Viziunea apofatică este prin urmare o caracteristică a ortodoxiei, implicit a modului în care este gândită relația omului cu Dumnezeu de către scriitori (…). Cu alte cuvinte, arta ține în egală măsură de știință și de religie; de matematică și de filozofie, de spirit și de materie.” (citat) Rodica Lăzărescu, autoarea a numeroase dicționare și manuale școlare, redactor șef al prestigioasei reviste ,,Pro Saeculum” arată importanța spectrului revuistic pentru dezvoltarea culturii naționale și a răspândirii ei în rândurile maselor: ,,În niște vremuri atât de puțin propice actului cultural, când multe publicații de tradiție își încetează apariția, ori trec, pentru o vreme sau definitiv, în mediul virtual, într-o vreme când până și elementara distribuție către cititori a ajuns un obstacol de multe ori insurmontabil, Pro Saeculum se încăpățânează să meargă mai departe.”

Remarcabile au fost pe tot parcursul dezbaterilor intervențiile scriitorului prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, care a punctat diferite aspecte sau ,,a dat note ca la școală”, cum remarca Dumitru Velea.

La ora 19 suntem invitați în așa numita ,,Trapeză

Sesiunea de lectură continuă cu Evelyne Maria Croitoru, care ne oferă un scurt recital din poemele sale de o aleasă sublimare artistică: ,,Și poate că neam întâlnit/ cutreierând Calea Lactee,/ într-un fuior de infinit,/ eram bărbat, erai femeie…// Și poate că am învățat/ să ne iubim zburând, ca fluturi/ mileniileam dezbrăcat/ și ne-am făcut din ele scuturi…” (fragment din poezia ,,Dor nespus”) Poeta Liliana Manole, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz, dă glas unor creații lirice izvorâte din drama care i-a marcat existența, moartea unui fiu în vârstă de 25 de ani, în care sunt transpuse unele dintre cele mai sfâșietoare simțăminte ale mamei care și-a pierdut fiul, edificator fiind poemul ,,Copilul meu, mai scump decât iubirea”:,,Offff, lacrima, din ochii, ce-s căsăpiți de plânset,/ Offff, fiul meu, cum să te pot găsi?” (fragment)

9

BANCHETUL

mare”, sala imensă de mese unde ne așteaptă un ospăț culinar cu mămăligă, păstrăv afumat, pastramă, ciorbă și prăjituri, toate preparate la mănăstire și toate cu un gust divin.

Pe la ora 21, singur în camera unde am fost cazat, încerc să adorm, dar prin peretele subțire se aud destul de bine discuțiile din camera alăturată. Acolo sunt scriitorul, doctor în litere Mihai Barbu și filozoful, profesor doctor Ion Hirghiduș. Nu prea pot adormi, așa că ascult dezbaterile lor despre diferite reviste de cultură, între care ,,Argeș”, ,,Apostrof” și ,,România literară”, analize literare ale unor noi apariții editoriale, apoi o amplă discuție despre revista ,,Banchetul”, elogierea inițiativei lui Dumitru Velea și dezavuarea regretabilei ingratitudini a autorităților petroșenene față de munca și valoarea sa. Într-un târziu adorm gândindu-mă la ce pot discuta doi bărbați în intimitatea lor, atunci când sunt cu adevărat oameni de cultură.

Dimineața mă trezesc pe la 7,30 odihnit și trupește și sufletește. Primul pe care îl întâlnesc este profesorul Ion Hirghiduș și îi spun: ,,Domnule n-am putut să dorm aproape deloc, pentru că toată noaptea vam auzit vorbind despre femei”. ,,Apăi despre ce să vorbim și noi?”, îmi răspunde râzând.

Este sâmbătă 10 noiembrie și urmează micul dejun înaintea căruia înălțăm cu toții glasul spre cer în rugăciunea Tatăl nostru, însoțindu-l pe Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu, care, alături de Walter, administratorul mănăstirii și împreună cu alți monahi, mai tineri ori mai vârstnici, ne servesc apoi la masă. Este o altă modalitate de a-și manifesta, prin slujire, iubirea față de semeni.

La ora 10 ne aflăm în sala festivă pregătiți pentru cea mai vastă zi de comunicări, dezbateri și lansări de carte. Între timp au mai sosit colegi și acum suntem prezenți peste 40 de ,,banchetiști”, cum îi place lui Dumitru Velea să ne numească.

Pe masă este o abundență de covrigei, apă, sucuri, ceai și cafea aburindă. Fiecare scriitor are în față un teanc de cărți și reviste. Atmosfera este de vis. Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu rostește binecuvântarea, după care Dumitru Velea îi prezintă pe cei care nu au fost cu o zi înainte, apoi dă cuvântul scriitorului profesor doctor Mihai Barbu, care dezvăluie câte ceva din anevoiosul drum al redactării cărții sale document ,,Țara dinozaurilor pitici”: ,,Am inventariat, cred că erau 137 de delațiuni la adresa lui Sîrbu, care erau cu nume de cod și am vrut să colaborez cu doamna Sîrbu însă a fost reticentă, ca să nu zic mai mult, pentru că multe din acele delațiuni se puteau foarte ușor demonta, fiind chestiuni precise care s-au petrecut chiar în casa lui…” (citat) Un deosebit talent artistic în recitarea versurilor pe care le scrie dovedește poeta Elena Marica: ,,de când ai plecat/ nu mai aștept pe nimeni/ îți cheltui tinerețea cu prieteni ieftini/ prin localuri ce-ți vând

prea scump morfină artificială/ eu plâng ultimul anotimp al iubirii noastre…” (citat) Maria Oprea, prezentată de Dumitru Velea ca responsabila cu ,,japoneriile” din revista ,,Banchetul” recită câteva esențializări ideatice reprezentative alcătuite în maniera literară specifică țării soarelui răsare: ,,rugul din flăcări-/dincolo de oglindă/lebăda neagră” (hayku).

Cadru didactic la Liceul de Arte Plastice ,,Marin Sorescu” din Craiova, și o remarcabilă poetă prezentă este Gela Enea, prin versurile căreia răzbate dramatismul permanentei stări de beligeranță a omenirii: ,,mitraliere stau prinse-n șuruburi de foc și de fum/ sub cerul Sinaiului/ asemenea unor păsări care-au pierdut instinctul migrației/ cuibăresc în palmele fiecărui soldat…” (fragment din poemul ,,Sinai”).

Nicoleta Crăete, deținătoarea unor importante premii pentru poezie recită câteva din creațiile sale postmoderne: ,,Frica s-a așezat la baza lumii să se odihnească un pic/ deasupra niște furnici îi spărgeau semințe în cap/ una două/ șapte nouă// dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie/ cu picioare prelungi/ o adorau și adoratorii de mijloc/ o adorau și adoratorii de stânga/ că până și cei adorați o adorau…” (fragment din ,,poem luminat”) Beneficiind de instalarea unui microfon, audiența este captivată de poemele filozofice recitate de poeta, profesor doctor în filologie Daniela Varvara din volumul său ,,Lodebar”:,,E ziua în care plouă/ în pământ mâini invizibile închid ferestrele prin/ interior/ mușuroiul furnicilor devine buncăr pentru toți/ evadații din ei înșiși/ dincolo de marginea ploii, se deschide concretul/ și viața are alt sens - îmi îngân făcându-mi/ curaj…” (fragment din poemul ,,O zi oarecare”).

Urmează un sincron de muzică și poezie coordonat de Dumitru Velea în care, precum un îndemn la smerenie, răsună emoționantele poezii create de Ana Podaru: ,,De-ți faci singur aripi, nu-ți face din piatră/ să nu-ți faci nici aripi din crengi de măslin,/ din sticlă sau fiare furate din șatră,/ De-ți faci singur aripi, gândește puțin,// o aripă pusă pe umăr de alții nu-i zbor spre înalt,…” (fragment din poemul ,,Lăstar de aripi”).

Versurile ei se împletesc armonios cu acordurile folk ale tinerilor soliști Luminița Donisa și Sergiu Pârvulescu. Se succed apoi poezia și sunetul naiului manevrat cu mult talent de solista Monica Țugulea care încheie minunatul recital cu două piese folclorice vocale.

Masa de prânz de la ora 14 este la fel de îmbelșugată precum festinul literar de care ne bucurăm. Un ceas de odihnă, apoi Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu ne prezintă, cu un fascinant har narativ, istoricul Mănăstirii Lainici, pictura din cele două Biserici, cea veche cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Dom10

BANCHETUL DE LAINICI

nului și cea nouă cu hramul Izvorul Tămăduirii, multele prigoniri prin care au fost încercați monahii și impresionantul mod în care Dumnezeu a lucrat împreună cu slujitorii la descoperirea mormântului Sfântului Irodion Ionescu, în 10 aprilie 2009.

Mare, Lugoj și pe scriitoarea Diandra David de la Timișoara.

Este prezentată de către Dumitru Velea poeta Mădălina Bărbulescu, ale cărei versuri impresionează auditoriul: ,,Totul este adormire/ Sub o lege de pendul,/ Ducere și revenire/ A suflării de credul;/ Dară tu să te ridici/ Pe a vieții grea spirală,/ Prin conștiință să ajungi/ La Monada ancestrală.” (fragment din poemul ,,Glossă Gnostică”) Profesorul dr. Petre Mihai vorbește despre una dintre cele mai recente și apreciate cărți ale sale, volumul ,,Corvin Caffe”- pseudoroman cu un oltean de… Hunedoara: ,,Dacă mă gândesc bine, toată viața am fost grăbit! În liceu, făcând naveta, mă grăbeam să nu pierd autobuzul și să întârzii la prima oră, ceea ce însemna scoaterea la lecție, mă grăbeam să nu mă prindă ploaia pe drum și să intru-n clasă, lăsând în urmă desenul ud al pantofilor, să-mi fac temele, mai mult sau mai puțin bine, pentru a avea timp de alte lecturi…” (citat) Cosmin Rădescu, talentatul actor și director al Teatrului Dramatic ,,Ion D. Sârbu” din Petroșani, recită magistral trei poeme filozofice din volumul lui Dumitru Velea ,,Călătorie spre Babilon” și alte trei din creația lirică inconfundabilă a lui Mihai Barbu.

Tatian Miuță din Râmnicu Vâlcea citește poemul său de factură populară ,,Prutul”, dedicat Centenarului Unirii: ,,Prutule apă vioară, cu scântei de lăcrămioară,/ Tu împarți o țară-n două, unește-le pe-amândouă,…” (fragment) Elisabeta Bogățan, remarcată de Dumitru Velea ca o importantă autoare de gazeluri și o poetă cerebrală, lecturează câteva poeme din volumul intitulat ,,Iubirile”:,,…nu mi-o lua/ Doamne/ prea repede/ nu mi-o lua// mă rugam// pribegind/ însingurată/ printre răspunsuri/ și înțelesuri (…) pe când mama/ se mută încet-încet/ în gând…” (fragment din poemul ,,Mama”) Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, care nu mai are nevoie de prezentare, dă glas unei comunicări de factură academică, extrem de amplu documentată despre Dumitru Stăniloaie, teolog european al Ortodoxiei: ,,Sub ochii noștri se desfășoară ceva extraordinar, s-a structurat și se afirmă tot mai clar un cult închinat părintelui Dumitru Stăniloaie. Este un cult care devine tradiție sfântă și sfințitoare. Cultul acesta se exprimă prin sentimente trăite intens, prin scrieri teologice savante elaborate în divers culturi europene și extraeuropene, pelerinaje și rugăciuni la mormântul său din cimitirul Sfintei Mănăstiri Cernica, numeroase alte manifestări văzute, dar mai ales nevăzute, ale unor credincioși față de el…” (fragment) Seara se încheie în aceeași ,,Trapeză mare” cu o bogată cină binecuvântată de Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu.

Poeta Daniela Varvara, recitând din cartea sa, Lodebar

Trecem la demisolul Mănăstirii noi, unde este amenajată o altă mică biserică denumită Catacomba, în care am onoarea să expun cele 16 pânze. Am mai expus în spații neconvenționale, dar aici îngemănarea icoanelor cu peisajele, compozițiile, portretele și lumina discretă a candelelor, alcătuiesc un tablou fantastic cum nu mi-am putut imagina vreodată, formând o tainică simbioză a teluricului cu celestul. Prezentarea este făcută de Dumitru Velea care evidențiază caracterul auroral al luminii din tablouri și dimineața ca fiind momentul corolar al creației mele plastice.

După o oră de pauză, la ora 17, ne reîntâlnim în sala de întruniri unde începe o nouă rundă din sesiunea de prezentări, lecturi și dezbateri ale importantei grupări literare formată în jurul revistei ,,Banchetul”.

Avem între noi pe Părintele Stareț Ștefan Mateș de la Mănăstirea Sfinții Mihail și Gavril din Pietroasa 11

BANCHETUL

În această zi atmosfera este una de cenaclu, în care autorii interferează mai mult, iar scriitorul Dumitru Velea explică didactic cum se ajunge la cele mai autentice forme de exprimare literară și mai ales poetică, prin descrierea a trei tipuri de poezie: ,,Există poezia generatoare de sens, în care luăm un motiv, sau un obiect simplu și prin poezie îi dăm un sens. O altă categorie este poezia vidă și de exemplu, avem paharul acesta gol, îl arătăm cititorului și cititorul vine și pune în el ce vrea, creează după imaginația proprie. În acest caz realitatea este una fărâmițată. Al treilea tip de poezie este cea în care se adaugă și sens și în ea se construiește o lume. Aceasta este poezia de viziune.” (citat) Dumitru Toma, poet al revelațiilor, lecturează câteva poeme cu trăsături ezoterice din volumul ,,Zarea din somn”: ,,…Sparge-te cerule, rupe-te-n două,/ Cușmă te-adună sub care nu-mi plouă./ Și miezu-mi arată din care mă trag/ În piatra pe care-o zidesc și o sparg/ În Ceea Ce Este să crească mereu/ Cu toate într-Unul din care sunt eu.” (fragment din poemul ,,Toate într-Unul”) Consacratul critic de teatru și poet Adrian Țion din Cluj Napoca lecturează un fragment dintr-o expresivă cronică la piesa ,,Țiganiada” montată pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca și recită câteva dintre fascinantele sale poeme: ,,Sunt în mine cu înfloririle ce-și urcă în cuvinte mireasma/ Mă zăgăzuiește tăcerea cu pașii ei morți,/ De jur împrejur vântul îmi învăluie creasta/ Și pot să aud anotimpul din măr clipocind/ Cât de departe pe continentele știute te-ai pierdut/ Timpul spasmodic din noi s-a lăsat în lungi fâșii/ De culoarea amurgului,/ Căzute sunt frunzele vii.”(fragment de poem) Criticul literar Iulian Cătălui aduce în atenția auditoriului veleitarismul din literatură, care în ultima vreme s-a acutizat, unii indivizi cu bani voind morțiș să fie considerați și mari scriitori sau chiar critici literari, fără studii de specialitate aprofundate, dar cu pretenții, unul dintre aceste cazuri fiind dezbătut pe larg de autor în lucrarea ,,Tratat despre pseudodicționare”: ,,Nici subtila poetă Angela Nache Mamier nu scapă spiritului grobian al pseudo-criticului și istoricului literar Vasile Șelaru, astfel, acesta notează, în subcapitolul ,,activitatea publicistică” din blestemățescul său dicționar, un citat trunchiat din autoarea cărților ,,Miraculum și Femina”:,,am trimis un plic din pură curiozitate și respect pentru colțul magistrului”, la care adaugă următorul text: ,,cică, zice autoarea, hai sictir!”. Cam acesta este nivelul ,,criticului literar” V. Șelaru…” (Citat) A fost ultima prezentare și urmează prânzul, așa că ne îndreptăm încet spre sala de mese, unde vom avea parte de un ultim festin culinar, de care ne-am bucurat pe tot parcursul manifestărilor.

După masă rugăciunea de mulțumire este rostită de Părintele Stareț Ioachim Pârvulescu: ,,Mulțumim

Prof. Mihaela Albu, expunându-și revista Antilethe

Duminică 11 noiembrie 2018, începe cu trezirea într-un miez de toamnă cald ca o primăvară, în care răsună cântările sfinților părinți slujitori la Lainici.

Micul dejun este servit la ora 8 apoi continuă lecturile și dezbaterile literare din sala festivă. Câțiva dintre colegi au plecat. După o succintă introducere, Dumitru Velea îl prezintă pe cunoscutul scriitor, critic literar, doctor în litere Iulian Chivu care, între altele, exemplifică fenomenul decadent prin care, din păcate, trece o parte a criticii literare de azi: ,,Găsesc în reviste, spre uimirea și dezamăgirea mea, tot felul de lucruri încropite, ca să nu spun că găsesc și asta este cât se poate de neplăcut, cronici literare pe care le citesc, îmi stârnesc curiozitatea să citesc și cartea respectivă, o citesc și mă întorc la cronică unde constat că autorul nu a citit cartea integral.” (citat) Vine la rând poetul Andrei Caucar, cu un recital din poemele sale de dragoste, de un romantism hâtru: ,,Nu poți iubi femeia pe care o cunoști,/ cu o străină e altfel, totul e pe nou/ chiar dacă strânge jugul iubirii/ zâmbește cuvinte atât de frumos/ că ți-ai da toată votka pentru ele.” (fragment de poem) 12

BANCHETUL DE LAINICI

Ție Hristoase Dumnezeule pentru neasemănatele bunătățile Tale pământești, nu ne lăsa te rog lipsiți nici de Cereasca Ta Împărăție, ci precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, pace dându-le lor, așa și pe noi ne mânuiește…”

Cea de-a doua ediție a Sesiunii de comunicări, prezentări de carte și reviste, lecturi și dezbateri, organizată de revista ,,Banchetul” din Petroșani la Mănăstirea Lainici s-a încheiat.

Poeta Ana Podaru, pictorul Petru-Ilie Birău și prozatorul Mihai Petre

13

BANCHETUL

Ana PODARU

PUNCT DE REPER CULTURAL - Așezarea monastirească Lainici –

Undeva, în defileul Jiului, la 25 km de orașul Petroșani se află Mănăstirea Lainici cu hramul intrării în biserică a Maicii Domnului. Biserica veche a mănăstirii, construită la începutul secolului al XIX-lea, apare în lista monumentelor istorice ale Gorjului.

Cândva, demult, drumurile erau impracticabile, greu accesibile, până la construcția drumului se urca pe drumul de piatră, de acolo și numele de Lainici care în greaca veche înseamnă ,,de piatră,,. Iată că în zilele noastre această întindere monahală condusă de starețul cărturar Pr. Arhimandrit Ioachim Pârvulescu devine punct de reper cultural prin găzduirea Banchetului, mai precis a Sesiunii de comunicări, prezentări de carte și reviste, lecturi și dezbateri, ediția I-a-2017și a II-a-2018 iar drumul se deschide larg odată cu porțile acestui paradis arhitectural. Se făcuse toamnă, așteptam cu nerăbdare acest eveniment, venisem tocmai din Anglia să prezint volumul ,,Un ax infinit,, alături de colegii mei veniți în anul Centenarului Marii Uniri din toate zonele țării: Dobrogea, Moldova, Oltenia, Bucovina și Basarabia erau împreună la masa boierească a culturii românești. Defileul Jiului își dezbrăcase frunza, mirosea a toamnă, Jiul șerpuia pe margi-

nea șoselei și-n fața mea se ridicau stânci înalte de piatră ce-mi șopteau: Bine-ai venit acasă! Era răcoare, prin fereastra autocarului priveam pădurea pregătită de întâmpinarea zăpezilor, locuisem 20 de ani prin părțile locului, frigul era crunt, dar frumusețile locului erau divine indiferent de anotimp. Eram vrăjită, zâmbeam ca un copil țintuindu-mi privirea-n fereastra aburită de buzele mele întredeschise... am șoptit ceva... ,,mai este un pic, după stânci,, și-n fața mea sau ridicat zidurile de piatră ale Mănăstirii Lainici. Autobuzul a oprit chiar în fața porților, am coborât și miam înșfăcat bagajul repezindu-mi pașii spre porțile larg deschise. Walter, omul bun la toate, administratorul m-a recunoscut imediat și m-a condus spre chiliile unde urma să fim cazați pentru trei zile. Acolo mi-am tras sufletul, dar nu înainte de a-mi îmbrățișa colegii din curte... basarabeanca Lilia Manole mă privea cu drag alături de Maria Oprea și ceilalți colegi, eram bucuroasă că în sfârșit puteam să îmbrățișez o soră de peste Prut și pe Maria, apoi mi-am tras sufletul și am plecat spre biserica ce adăpostește Icoana Grabnic Ajutătoare a Maicii Domnului ce fusese adusă în 2006 pe 23 iulie la mănăstirea Lainici de la Muntele 14

BANCHETUL DE LAINICI

Athos, din mănăstirea Dohiariu, fiind o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”. Această Icoană a fost executată special pentru Mănăstirea Lainici și este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani din toată lumea. Înconjurată de crini albi, mă aștepta ca o mamă, am îngenuncheat spunând ,, Mulțumesc!,,... Eram bucuroasă că boala nu mă răpusese, că eram acolo, în fața ei, că aveam din nou privilegiul să o vizitez. Au sosit pe rând toate personalitățile literaturii românești invitate la eveniment: Mihail Diaconescu, Rodica Lăzărescu, Mihai Barbu,Mihaela Albu, Gela Enea, Dumitru Toma, Daniela Varvara, Adrian Țion, Iulian Chivu, Evelyne Croitoru, Iulian Cătălui, Elisabeta Bogătan, Nicoleta Crăete, Elena Marica,Petre Mihai, Andrei Caucar, Ion Highiduș, Tatian Miuță, Mădălina Bărbulescu, Diandra David și Părintele Ștefan de la Mănăstirea Sf. Mihail și Gavril din Pietroasa MareLugoj, mare iubitor de cultură și artă, și bineînțeles Dumitru Velea, Fondatorul Revistei Banchetul, inițiatorul Banchetului de la Lainici. Critici, poeți, dramaturgi, prozatori, istorici, redactori de reviste sub aceeași cupolă cu arta prin prezența pictorului Petru Birău ce ne-a dat o altă viziune asupra luminii prin expunerea tablourilor la subsolul bisericii.

Nu aș face nici un pas greșit spunând că erau prezente toate cele șapte arte, muzica dumnezeiască din biserici, glasul clopotului și toaca s-au unit cu glasul naiului Monicăi Țugulea din timpul dezbaterilor, Monica s-a prezentat în portul femeiesc momârlănesc cu ciupeagul, poalele, catrințele, ștrinfii (ciorapii) și cârpa (broboada sau chischineul).

Râurile de cusături măiestre curgeau pe mâneci în jos, brodate cu panglică de culoare neagră până la poale și catrințele brodate cu motive florale și dantelă neagră, Ciobănașul la nai și Nu-i Lumina nicări au fost cântate în tandem cu poeziile recitate de poeții invitați. Alături de ea s-au auzit glasurile tinerilor folkiști ce au prezentat poezia la nivel de cântec, Sergiu Pârvulescu și Luminița Donisa au compus muzică la chitară pe versurile mele încântând auditoriul printre recitalurile de poezie ale Evelynei Croitoru, Elenei Marica sau ale marelui actor Cosmin Rădescu - directorul Teatrului Dramatic I.D. Sârbu, Petroșani. Printre acestea am ascultat comunicările și dezbaterile despre Sinele unitar al Românilor; Cult și Cultură și Dumitru Stăniloae, Teolog european al ortodoxiei și prezentări de carte și reviste; Bucureștii în vâltoarea Primului Război Mondial, de Corneliu Radeș; Cronogra eminescian, de N. Georgescu; Până mai sus de păsări, de Lilia Manole; Zarea din somn, de Dumitru Toma; Sânge de sub tălpile mele, de Andrei Caucar; Romanul capodoperă Sacrificiul, epopee a națiunii române, de Mihail Diaconescu; Heterogene, de Iulian Chivu, De la Cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică, de Petru-Ilie Birău; Lodebar, de Daniela Varvara; Oameni și grauri, de Mihai Popa; Poezia Răzbiului de Reîntregire a Neamului Și a Marii Uniri, de Marin Iancu; Țara dinozaurilor pitici, de Mihai Barbu; Călătorie spre Babilon, de Dumitru Velea; și Revistele Prosaeculum, Rodica Lăzărescu, Carmina balcanica și Anthilete, Mihaela Albu. Aceste dezbateri s-au contopit cu maiestuoasele cuvinte ale cărturarului Ioachim Pârvulescu ce ne-a prezentat istoria întregii așezări monahale explicând cu date exacte perioada zidirii fiecărui lăcaș, anul picturilor și semnificația lor în timp ce din raclă ne priveau moaștele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul sfântului Calinic “Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit descoperit abia după 109 ani sub zidurile Mănăstirii, pe 10 aprilie 2009. În timp ce poezia , istoria literară și religioasă răsuna, călugării pregăteau masa pelerinilor, nimeni nu pleacă de la masa lor neîndestulat.

O masă bogată din tot felul de preparate de post cu ciuperci adunate din munte, cu deserturi din dulcețuri din fructe de pădure preparate de ei, cu păstrăv crescut în păstrăvăria lor. Ce gospodărie, totul pentru omul ce poposește și se așează la masa lor. Dar nu doar de hrana trupului erau preocupați ci de hrana spirituală, pelerinii așteptând un semn și o binecuvântare

Luminița Donisă, interpretând poezii ale Anei Podaru 15

BANCHETUL

de la preoții locului pentru durerile lor sufletești și trupești

cerută de mine. Nu s-a oprit aici, m-a chemat în chilia lui să vorbim despre boala mea și mi-a oferit Coenzima Q10 alături de un articol despre oameni vindecați de cancer, așa-și petrece starețul mănăstirii Lainici zilele, cu inima deschisă fiecărui trecător, încercând să le rezolve problemele, un om dedicat trup și suflet umanității și spiritualității. M-am despărțit cu greu de acel loc având întipărită în minte icoana Maicii Domnului în fața căruia se roagă un pustnic.

Iochim Pârvulescu. Acelui punct de reper spiritual cultural să ne alăturăm întreaga nație românească, cultura și religia sunt forța ce pot scutura Grădina Maicii Domnului de molima sărăciei sufletești.

Monica Țugulea, interpretă de muzică populară și muzică pop, de muzică instrumentală-nai

Părintele stareț, om cu har divin a apărut în spatele meu când am poposit la masa de lângă poartă unde se aflau leacurile mănăstirești, abia apucasem să le privesc, doream un borcan de miere de rapiță ce mă putea ajuta în lupta cu cancerul, s-a apropiat de mine și a cerut măicuței o plasă în care a îndesat tot ce a crezut că mă poate ajuta, miere, suc de cătină pentru creșterea imunității, gem de afine fără zahăr și tămâia

Sergiu Pârvulescu, tânăr interpret de muzică folk și compozitor, din Vulcan

16

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru TOMA

DINTR-O LACRIMĂ DE BRAD Aceste rânduri cată să fie revărsare pentru glasul și uimirea Părintelui Ioachim Pârvulescu, Starețul Sfintei Mânăstiri de la Lainici, în prezența cărămizii pe care este scris numele Sfântului Irodion, Luceafărul de la Lainici.

...și pământul este pacea de când Jiul era cer Împletiți unul cu altul numai taină și mister. Între munți creștea lumină până înspre soare-apune Cum în noi se domolește suferința-n rugăciune Și se-nalță foc în fumul disperării de la porți Să visăm că trecem drumul pe răstavul dintre sorți. Și cu talpa naștem clipa înserării în stihii Când în prag se-arată zorii lacrimilor celor vii Și se-aude prin sulfină lutul căutându-și ceața Cât e vreme și zăvoiul îl ascunde cu verdeața. ...în răcoare era beznă răsucită în tăcere Ca să fie drept podișcă între taină și durere – Drum de noapte, cărăruie, pentru cei cu sânge-n gură Care știu că zorii-n scapăt ne pun sare-n crestătură.

Prigoniți pe coji de perje ca pe derbedei și hoți, Geana sacră să adune lacrimile de la toți, Să-nvelească-n straie albe lutul trupului supus Și-n lumină de Luceafăr rariștea ce l-a ascuns – Ruga ce-a limpezit locul întrupând Ceea Ce Este Și-a schimbat pentru toți viii adevărul în poveste.

Poeții Elisabeta Bogățan și Dumitru Toma, iar la mijloc, criticul de teatru Adrian Țion

DINTR-O LACRIMĂ DE BRAD ...și lumina e o ceață într-o lacrimă de brad Unde pustnici se răsfață sau se-ntunecă și scad.

Iar răsfățul e nevoia să se afle fără vină Și din câte-i mușcă lumea să se stingă în lumină, Ca din zbateri luminoase, crud-amar-verde-zăvoi, Streșinile de la rugă să se scurgă toate-n noi Cum un câmp de flori cât lumea ar deschide cale minții, Să pricepem dintr-o dată lacrimile la toți sfinții.

Vine cerul ca izvorul răsturnat în cositură, Se întorc prin noi la viață oase vechi din arătură, Că-n adâncuri o lumină preschimbată în cuvinte Se scrisese-n cărămidă pe sub alte oseminte...

Singură în întuneric, vie și ascunsă-n moaște, Aștepta să se deschidă ochii ce ar recunoaște Rămășițele smerite în răcoarea dintre munți Ce-au spălat prin nevoință suferința celor mulți.

De atunci, pe piatra rece de la umbra de zăvoi, Urmărește pașii șubrezi pe podișca dintre noi Și-n atâtea inimi strâmte răsădește cer și astre, La drum lung ce rânduiește pacea sufletelor noastre Ca un vânt care în joacă scoate spinii din islaz, Spală în lumină sacră lacrimile din obraz Și cât rabdă-n suferință nu se-ascunde nimănui, Să petreacă-n pace-adâncă fiecare-n drumul lui.

Poeții Evelyne Maria Croitoru, Dumitru Toma și Daniela Varvara

17

BANCHETUL

Ion HIRGHIDUȘ

MEDITAȚII DESPRE MĂNĂSTIREA LAINICI

Dacă ar fi să-l credem pe Hegel că Spiritul universal devine istorie a omului, încorporându-se în culturi și civilizații imperfecte, atunci ar trebui să completăm această idee, mai puțin hegeliană, că Spiritul în lume este legătura sacră a omului cu Dumnezeu.

Când călătorești în lumea largă poți întâlni frumuseți pe care nu le-ai bănuit că există dincolo de pridvorul casei tale. Ieșirea din casa ta, din bucătăria lui Heraclit, cea plină de zei, după cum spunea efesianul, este ieșirea într-o lume mai largă a Spiritului care-ți poate da toate semnificațiile divinității. Lumea noastră, a celor care ne bucurăm de bunuri, în care iubim și urâm după cum ne dictează inima sau subiectivitatea, este cel mai bun exemplu al diferitului. Acesta este motivul uimirii când întâlnim, întâmplător sau după anumite reguli, lumea unei mănăstiri. Dacă treci cu trenul sau cu alte mijloace de transport pe Defileul Jiului, la jumătatea distanței dintre Petroșani și Târgu Jiu, întâlnești Mănăstirea Lainici în toată frumusețea ei pământească și a harului divin coborât în lume. Și acest har divin este mai mult decât Spiritul hegelian pentru că el nu se încorporează imperfect în lume, ci este înalta reprezentare a perfecțiunii dumnezeiești.

Am simțit acest lucru de fiecare dată când am trecut de poarta mănăstirii pentru a admira mușcatele parcă răsărite din solul cel mai profund al credinței orto-

doxe. În noiembrie 2018, când prin mijlocirea lui Dumitru Velea, patronul cultural al Revistei Banchetul, am avut ocazia unei întâlniri memorabile, timp de trei zile, cu harul divin care s-a încorporat în lume fără a fi „lume”. Și, totuși, am pus sub semnul îndoielii celebra clasificare a Sf. Augustin, în care Cetatea Omului este doar copia palidă a Cetății lui Dumnezeu. Mi s-a părut că Mănăstirea Lainici este o reprezentare autentică a cetății divine, cea care s-a adaptat la cerințele omului bun. Ce am făcut noi acolo, scriitori de toate rangurile, a însemnat o bună întâlnire, care poate fi pusă sub celebra spusă: „Nu m-ai căta dacă nu m-ai fi găsit”. Cât de departe ajunge fiecare dintre noi săși cunoască propria interioritate este expresia în care lămurim realitatea conform căreia, tot după spusa Sf. Augustin, „Dumnezeu se află în interiorul omului”. Într-o lume care plătește tributul civilizației și al confortului senzorial, mitul lui Narcis este mai actual decât oricând. Iubirea de sine este departe de a fi cunoaștere de sine, pentru că aceasta este o „cădere-n oglindă”, și de abia mai suntem capabili să auzim câteva zvonuri ale prezenței lui Dumnezeu în lume.

Scriitorii, ca mai toți artiștii, ca o bună parte a oamenilor de știință, au orgolii: au ajuns la cuvinte pe care se cred stăpâni și au abandonat de mult timp căutarea Cuvântului. Adică, au dat Cuvântul pe cuvinte, uneori pe o înșelătoare limbă în care se combină mierea 18

BANCHETUL DE LAINICI

și otrava.

Rareori avem ocazia să intrăm într-un loc al îndumnezeirii, așa cum este Mănăstirea Lainici. Florile roșii ale mușcatelor amintesc de sângele lui Isus și la fel ca acesta ne cheamă pentru a ieși din preocupările noastre lumești și pentru a renunța la formulele despre superioritatea omului. Oamenii care invadează mănăstirea vin din diferite motive pentru a cere ceva: să se vindece de vreo boală, să le meargă bine în afaceri, să devină cineva într-o lume în care „cineva” nici nu mai contează. Scriitorii, literații, artiștii este posibil să ceară o creștere exponențială a talentului, să fie cunoscuți și apreciați în dicționare și enciclopedii. Dacă am privi cu atenție florile mușcatelor care domină pridvorul mănăstirii, poate am înțelege că lumina care a coborât din cer este un îndemn spre uitarea de sine.

Călugării, cândva și ei oameni lumești, sunt dincolo de tangenta lumii noastre laice cu dumnezeirea. Ființe discrete, trec prin fața noastră cu un alt țel decât al nostru, cel al symposionului lumesc. Deschiderea pe care o au prin bunătate față de o lume pervertită face parte din planul mai larg al lui Dumnezeu de a readuce oile rătăcite în încercuirea sacră. Este o încercuire echivalentă cu limita fără limitație, ceea ce demonstrează libertatea unei paranteze rotunde în comparație cu cea a unei paranteze drepte.

L-am ascultat pe Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Starețul Mănăstirii Lainici, în încercarea exemplară de a prezenta istoria și spiritualitatea acestui loc sfânt. A vorbit în modul cel mai luminat și a îndemnat la cunoașterea lui Dumnezeu prin lucrurile cele mai

simple cu care El a înzestrat lumea omului. Am avut impresia în permanență că părintele este cu adevărat un mesager autentic al credinței ortodoxe. Astfel, lam putut asocia cu florile mușcatelor din pridvorul mănăstirii, având același îndemn pentru inimile și sufletele care-l caută pe Dumnezeu: luminați-vă propria casă și curățați ungherele de pânza păianjenilor! Pentru mine acest îndemn, nerostit prin cuvinte, dar subînțeles, este echivalent cu „scoaterea – din - ascundere”, lămurirea care este necesară pentru o ființare exemplară între cele dăruite. Fiecare dintre noi este dăruit celuilalt și, cu atât mai mult, este dăruit pentru a alege drumul autentic al adevărului. Scriitorii, ca toată ceata de creatori umani, nu fac excepție!

Lungul drum spre sine, ca în acel manual al lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, devine drumul către Dumnezeu pentru că în om coboară lucrurile sfinte doar în măsura în care el este luminat exemplar. Astfel, talentul scriitoricesc nu este un rezultat al unui târg reușit, ci un dat pentru a exemplifica participarea omului la dumnezeire.

Mănăstirea Lainici este o poartă de intrare în lumina creatoare, dar pentru a rodi exemplar este nevoie să privim cu atenție florile mușcatelor. Ele au fost sădite de mâna călugărilor cel puțin pentru a aduce împreună trei realități: lumina cerului încorporată în flori, albinele care arată hărnicie și nu lăcomie, privirea omului, care are capacitatea să facă din ceea ce Goethe numea cel mai important simț, poartă a sufletului.

Pictorul Petru-Ilie Birău și scriitorii, Mihai Barbu și Ion Hirghiduș

19

BANCHETUL

Mihail DIACONESCU

SFÂNTUL DUMITRU TEOLOGUL (SFÂNTUL DUMITRU CEL MARE)

Părintele Stareț Ioachim PÂRVULESCU, în dreapta cu Mihail Diaconescu și-n stânga cu Dumitru Velea

În cursul întâlnirilor mele de neuitat cu Părintele Profesor Dumitru Radu am vorbit de mai multe ori despre colegul său și marele teolog Dumitru Stăniloae (1903- 1993), binecuvântată este amintirea sa în veci de veci!

Amândoi am fost de acord cu constatarea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este un martir al Bisericii noastre Ortodoxe și strămoșești. Ca preot și teolog de mare prestigiu, ca mărturisitor al credinței noastre creștine, el a suferit o detenție severă în anii 1958-1963, în sinistra închisoare de la Aiud, o emblemă a atrocităților comise în România de agenții sângeroși ai Kominternului, cea mai mare organizație criminală din istoria omenirii. Împreună cu Părintele Stăniloae, la Aiud au fost deținuți zeci de alți teologi și clerici anticomuniști.

Printre ei se numără marele poet, teolog mistic, sociolog și estetician Nichifor Crainic, scriitorul și misionarul Bartolomeu Valeriu Anania și mulți alții.

Părintele prof. Dumitru Stăniloae 20

BANCHETUL DE LAINICI

În același timp, personalități emblematice ale culturii noastre precum preotul și istoricul academician Ioan Lupaș; Antonie Plămădeală, viitorul Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, strălucit istoric al culturii, dogmatist și ecumenist de mare autoritate; ieromonahii Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc și mulți alții au suferit arestări, înfometări, batjocuri și umilințe de tot felul în diferite locuri de detenție, doar pentru vina de a fi români și de a-L mărturisi pe Hristos.

Prin victimele nevinovate ale teroarei anticreștine instituite de regimurile comuniste, nenorocitul secol al XX-lea ne amintește de marile persecuții imperiale romane contra celor care L-au mărturisit pe Hristos.

Cu precizarea că în secolul al XX-lea persecuțiile anticreștine au fost mult mai teribile decât cele înfăptuite în Imperiul Roman.

Ca persoană care a îndurat arestarea, interogatoriile, amenințările, batjocura, teroarea și condamnarea organizate în țara noastră de cei ce nu erau nici români și nici creștini, Părintele Dumitru Stăniloae Martirul se înscrie în șirul lung al celor care L-au mărturisit pa Hristos fără să se abată de la credința lor. „Sângele martirilor este sămânța Bisericii” spune o veche învățătură creștină. Cu viața și opera sa Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, deținutul de la Aiud, erou al dreptei credințe creștine, exprimă adevărul cutremurător al acestei învățături.

Aici este cazul să mărturisesc un fapt semnificativ. Eu l-am cunoscut personal pe Părintele Dumitru Stăniloae. L-am vizitat la el acasă. M-am apropiat sufletește evolutiv de persoana și opera lui nemuritoare.

Cu el am discutat, în momente de neuitat pentru mine, chestiuni teologice, istorice, literare, morale, civice de mare complexitate.

El a influențat în diverse moduri gândirea și convingerile mele. De aceea l-am citat atât de des în unele dintre cărțile pe care mi-am permis să le public.

Nu uit învățătura sa sfântă. Nu uit vorba sa calmă, învăluitoare, precisă în utilizarea noțiunilor teologice și filosofice cu care opera.

Fapt semnificativ, Părintele Dumitru Stăniloae nu i-a vorbit de rău niciodată pe monstruoșii săi persecutori. Nu i-a blamat, pentru că el, fostul deținut în temnițele comuniste, nu era capabil de resentimente sau de ură. În toate manifestările sale avea ceva îngeresc. Sunt sigur că el s-a rugat pentru îndreptarea și mântuirea acestor persecutori.

După ce în ziua de joi 13 noiembrie 2003 în Aula Magna a Academiei Române s-a desfășurat sesiunea științifică solemnă Centenar Dumitru Stăniloae, discuțiile mele cu Părintele Profesor Dumitru Radu pe tema vieții și operei marelui teolog și filosof s-au înmulțit.

La sesiunea științifică solemnă de la Academie, Părintele Profesor Dumitru Radu a participat cu un

referat despre opera colegului său considerată din perspective ontologice, gnoseologice și eclesiologice.

Acest referat a avut o structură în patru părți: I. Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae; II. Filocalia Părintelui Dumitru Stăniloae; III. Alte traduceri; IV. Concluzii.

Ca să scrie și să prezinte referatul său la sesiunea științifică de la Academie, Părintele Profesor și prietenul meu Dumitru Radu realizase în prealabil, timp de mai multe luni, o nouă și foarte atentă lectură a volumelor semnate de colegul său Dumitru Stăniloae.

Pentru acest motiv, discuțiile noastre erau totdeauna la obiect, fondate în mod riguros pe texte extrase din opera Părintelui Stăniloae, asociate însă cu amintiri, puternic colorate subiectiv și sentimental, despre modul cum autorul fundamentalei și monumentalei Teologia dogmatică ortodoxă s-a implicat în viața fiecăruia dintre noi.

Am fost amândoi de acord și cu constatarea că opera sa vastă influențează profund și în variate moduri viața intelectuală, noile creații științifice și, îndeosebi, relația dintre cult și cultură în mersul general al societății românești contemporane.

Faptul că opera sa se bucură de o receptare excepțional de favorabilă în cercurile teologice, filosofice și universitare din diverse țări ale lumii arată, și el, impactul ei excepțional de puternic în cultura și lumea de azi.

Asupra tezei de doctorat pe care tânărul profesor (născut în 1963) și erudit monah catolic polonez, Părintele benedictin Maciej Bielawski, a dedicat-o operei marelui gânditor român cu titlul Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume (The Philokalical Vision of the World in the Theology of Dumitru Stăniloae) și a susținut-o în martie 1997 la Universitatea Pontificală Sfântul Toma (Angelicum) din Roma ne-am oprit de câteva ori, mai mult decât asupra unor lucrări similare elaborate tot în străinătate.

Semnatarul acestor rânduri și Părintele Dumitru Radu ne-am oprit în mod special asupra mărturisirii 21

BANCHETUL

pe care pater Maciej Bielawski o face la începutul admirabilei sale lucrări, tipărite în Polonia la Wydawnictwo Homini în 1997, respectiv în capitolul introductiv Status quaestionis.

Monahul și eruditul teolog benedictin afirmă textual în teza sa de doctorat susținută la Roma: „Numele Părintelui Stăniloae e întâlnit în mod inevitabil de oricine e interesat de viața teologică a Bisericii Ortodoxe, în general, sau de cea a Bisericii Române, în special.

Din cele mai diferite părți ale lumii tot mai mulți accentuează măreția și importanța acestui teolog, adeseori cu referire specifică la operele sale capitale, cum ar fi Dogmatica sau traducerea Filocaliei. Poate că cea mai reprezentativă opinie a atitudinii generale față de Părintele Dumitru Stăniloae a fost exprimată de Olivier Clément. În 1981, în „Introducerea” la traducerea franceză a câtorva din eseurile lui Stăniloae despre rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, binecunoscutul teolog și scriitor ortodox spunea că „Părintele Dumitru Stăniloae e cu siguranță cel mai mare teolog ortodox actual” (sublinierea mea - Maciej Bielawski)”.

Părintele Profesor Dumitru Radu a luat citatul din volumul Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, traducere și cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, pag. 9. Și eu am acest volum în biblioteca mea.

Afirmația filosofului, teologului și distinsului universitar francez Olivier Clément, pe care l-am cunoscut personal într-o călătorie a mea la Paris la Institutul Teologic Ortodox Sainte Serge, a fost făcută în prefața volumului D. Stăniloae, La preghiera di Gesu a la Spirito Sancto. Meditazioni teologhiche, Roma, 1988, pag. 9.

Iată, a subliniat Părintele Dumitru Radu, se unesc în duh, pentru a discuta despre opera românului Stăniloae, intelectuali din trei culturi europene: polonezi, francezi și italieni.

Maciej Bielawski afirmă în mod clar despre Părintele Dumitru Stăniloae că „Din cele mai diferite părți ale lumii tot mai mulți accentuează măreția și importanța acestui teolog, adeseori cu referire specifică la operele sale capitale” Olivier Clément adaugă: „Părintele Dumitru Stăniloae e cu siguranță cel mai mare teolog ortodox actual ”.

Discuția cu Părintele Profesor și prietenul meu Dumitru Radu a trecut apoi de la mărturiile unor teologi și filosofi francezi, englezi, greci, italieni și germani despre „măreția și importanța” Părintelui Dumitru Stăniloae la interesul și entuziasmul cu care opera sa a fost receptată datorită volumelor care i-au apărut în Grecia, Statele Unite ale Americii, Elveția, Franța, Germania, Serbia, Anglia și în alte țări.

I-am spus amicului Dumitru Radu de treptele apropierii mele de opera Părintelui Dumitru Stăniloae.

I-am spus anume că el este pentru mine un model spiritual sublim, precum tatăl meu, preotul și învățătorul de țară Aurelian Diaconescu de la Vulturești, și ca marele poet, teolog mistic, estetician și sociolog Nichifor Crainic.

Mihail Diaconescu cu poeta de peste Prut, Lilia Manole

Pentru că tocmai atunci Părintele Dumitru Radu lucra la volumul Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative dedicat doctrinei mele literare, mia mărturisit că se gândește să introducă în el comunicarea pe care o ținuse la Academia Română la 13 noiembrie 2003. Voia să introducă această comunicare, tocmai pentru a sublinia faptul că între marii mei dascăli de cultură și simțire românească, autorul Teologiei dogmatice ortodoxe are un loc cu totul special. Într-adevăr, Părintele Profesor și devotatul meu prieten Dumitru Radu a introdus aproape integral în prezentarea monografică pe care a dedicat-o doctrinei mele literare, comunicarea ținută la Academia Română despre teologia și filosofia marelui cugetător creștin Dumitru Stăniloae. Ea se află în volumul Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, respectiv în Partea a II-a Modelele sub titlul Modelul Dumitru Stăniloae sau puterea scrierilor teologice, îndeosebi a celor dogmatice, filocalice, ascetice și mistice de a-i modela sufletește pe oameni, la paginile 56-73.

Secțiunea Modelele este amplă, atent structurată și admirabil argumentată. Ea mi-a adus multe bucurii.

Faptul că opera Părintelui Dumitru Stăniloae a exercitat asupra scrierilor mele o influență decisivă și cuprinzătoare este analizat de amicul Dumitru Radu dintr-o riguroasă perspectivă teologică și comparatistă.

22

BANCHETUL DE LAINICI

La întâlnirile de neuitat cu Părintele Profesor și amicul meu Dumitru Radu am discutat, de asemenea, despre modul cum marele teolog și filosof creștin Dumitru Stăniloae s-a impus în conștiința celor care în diverse țări ale lumii i-au cunoscut opera.

Despre Părintele Dumitru Stăniloae s-a spus că este „Cel mai mare teolog din acest secol” (Episcop Timothy Kallistos Ware of Dioklea, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia).

Jurgen Moltmann, ilustru cugetător protestant, profesor la Universitățile din Tübingen și Bonn, cunoscut specialist în istoria dogmelor și în teologia sistematică luterană și calvină, autor al unor lucrări de mare autoritate care l-au făcut celebru precum Omul (Mensch, 1971), Biserica în puterea Duhului Sfânt, o contribuție la eclesiologia mesianică (Kirche in der Kraft des Geistes, ein Beitrag zur messianischen Ekklesiologie, 1975) și altele a afirmat despre Părintele Dumitru Stăniloae că este „Cel mai influent teolog al contemporaneității (...) venerat de mulți ca un părinte spiritual”.

Îmi place mult sintagma „geniul Ortodoxiei românești”. Ea exprimă o admirație profundă. E vorba de Ortodoxia românească, în general. În Statele Unite ale Americii opera Părintelui Dumitru Stăniloae s-a bucurat, de asemenea, de o receptare plină de un interes profund și de admirație.

O dovadă în acest sens este teza de doctorat susținută de Kevin M. Berger în 2003 la Universitatea Catolică a Americii din Washington.

Teza este intitulată în original Towards a Theological Gnoseology: The Synthesis of Fr. Dumitru Stăniloae, A Dissertation Submitted to the Faculty of the Department of Theology School of Religious Studies of the Catholic University of America in Partial Fulfillment of the Requirements for the Degree of Doctor of Philosophy by Kevin M. Berger, Washington DC, 2003.

Kevin M. Berger afirmă, între altele: „Importanța operei Părintelui Dumitru Stăniloae așteaptă încă să fie explicitată și evaluată pe deplin în teologia contemporană.

El a creat nu numai o sinteză teologică păstrând cu grijă echilibrele gândirii teologice patristice folosind-o drept călăuză în dialogul său cu preocupările omului contemporan, ci și una care întrupează în mod unic și deplin pnevmatologia bizantină târzie, scrierile Filocaliei și teologia sfântului Grigorie Palama.

Principiul unificator care ține la un loc toate aceste resurse e accentul său personalist, atent mereu să mențină înțelegerea integrală adecvată a „persoanei” și „naturii” așa cum au fost elaborate aceste categorii de hristologia post-chalcedoniană.

Folosirea intuițiilor moderne privitoare la „persoană” nu se face niciodată cu prețul minimalizării „naturii”. Într-adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae nu descalifică niciodată un aspect al teologiei sau vieții duhovnicești de dragul celuilalt.

Un simț al deplinătății și integralității domină și inspiră viziunea sa teologică; ea este atot-cuprinzătoare și nici un aspect al realității nu e lăsat în afara dialogului divino-uman. Studierea operei sale îmbogățește cu siguranță înțelegerea privitoare la Dumnezeu, la creație și la toate aspectele sfintei noastre credințe ortodoxe. Mai mult, scrierile sale demonstrează profunda unitate a tradiției ortodoxe dogmatice și filocalice, dintre teologie și spiritualitate în general, și din acest motiv ele oferă atât o bază, cât și un traseu pentru mersul înainte al gândirii ortodoxe contemporane” (Vezi Ieromonah Calinic (Berger), Teognosia, Sinteza dogmatică și duhovnicească a Părintelui Dumitru Stăniloae, Traducere ieromonah Nectarie (Dărăban), Editura Deisis, Sibiu 2014, pag. 5-6).

O caracterizare mai mult decât semnificativă a vieții, operei și influenței active pe care gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae o exercită în lumea de azi a fost realizată de Episcopul Heinz Joachim Held, pre-

Criticul Iulian Cătălui

Olivier Clément, filosof și teolog francez, profesor universitar de morală, membru al Institutului Ecumenic Catolic de la Paris, pe care l-am amintit și mai sus, l-a caracterizat pe Părintele Stăniloae în relație cu marile tradiții ale teologiei românești din diverse epoci istorice, dar și cu realizările gândirii creștine universale. El a spus că Părintele Stăniloae este „Cel ce exprimă geniul Ortodoxiei românești (...), cel ce a realizat una dintre cele mai mari creații ale gândirii creștine”.

23

BANCHETUL

ședinte al Uniunii Bisericilor Evanghelice din Germania – Evangelische Kirchen – Deutschland. În conștiința, sufletul și trăirea Episcopului luteran Heinz Joachim Held, prezența Părintelui Dumitru Stăniloae este activă. El afirmă: „Trebuie că în acest om al Credinței, al Bisericii și teologiei a fost ceva deosebit, care cu greu se poate expune în cuvinte.

Cine l-a cunoscut personal mă va înțelege, dacă spun că el dădea impresia unei existențe aproape de Dumnezeu, discretă și reținută, dar simțită în mod evident prin puterea ei de iradiere, ceva din superioritatea matură care nu apasă sau intimidează, ci stimulează și eliberează”.

Când scrie atât de frumos și de emoționant că Părintele Dumitru Stăniloae „dădea impresia unei existențe aproape de Dumnezeu, discretă și reținută, dar simțită în mod evident prin puterea ei de iradiere” episcopul luteran de mare autoritate Heinz Joachim Held intră, fără să-și dea seama (sau poate a știut și a spus înadins aceste cuvinte), pe tărâmul aghiologiei ortodoxe. În fond, Episcopul Heinz Joachim Held vorbește despre Părintele Dumitru Stăniloae ca despre un Sfânt. Între caracterizările cu care aghiologia ortodoxă operează în caracterizarea Sfinților sunt și cele care afirmă că ei sunt „Temple ale Duhului Sfânt” și „Casnici ai lui Dumnezeu”.

Faptul că Părintele Dumitru Stăniloae este un Sfânt al Bisericii Ortodoxe universale a fost exprimat limpede și cu mare evlavie de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, când l-a caracterizat pe marele teolog și filosof în relație cu nepieritoarele virtuți spirituale ale neamului românesc hristofor.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I a spus despre Părintele Dumitru Stăniloae: „Acest gigant al Ortodoxiei (...), corifeu pentru gândirea teologică și Sfânt reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române și fiu preacinstit al poporului român”.

El este Sfânt în primul rând pentru credincioșii din țara noastră. Cei ce l-au cunoscut personal și cei care îi cunosc opera vorbesc despre el ca despre un Sfânt. De aceea unii dintre ei îi spun Sfântul Dumitru Teologul. Alții îi spun însă Sfântul Dumitru cel Mare. În istoria poporului român, de atributul cel Mare s-au bucurat până acum doi domnitori. Ei sunt Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân) și binecredinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt, monarhi glorioși și iubiți de Dumnezeu. În istoria universală a Bisericii, cu atributul cel Mare au mai fost caracterizați puțini sfinți.

Unul dintre aceștia este Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (c.330-379) Episcop de Cezareea, strălucit teolog, doctor al Bisericii, fondatorul unor instituții filantropice devenite modele pentru realizări similare ulterioare în întreaga lume creștină, bun prieten al Episcopului dacoroman Bretanion de Tomis, cu care a avut un schimb de scrisori.

Ca teolog, Sfântul Vasile cel Mare a scris celebrele Reguli moral-ascetice sau Reguli mari (Regulae fusius tractate) devenite îndrumar pentru viața monahilor de pretutindeni (în Ortodoxie și în Occidentul creștin). A mai scris un mare număr de predici și, mai presus de toate, Liturghia care îi poartă numele. În istoria Bisericii universale a strălucit, de asemenea, Sfântul Grigorie I cel Mare (540-604) Episcopul Romei (între 590-604), ultimul dintre Părinții doctrinari din străvechime ai credinței noastre creștine.

El este cunoscut și sub numele de Sfântul Grigorie I Dialogul, datorită faptului că o parte din vasta sa operă teologică a fost scrisă sub formă de dialoguri.

Foarte cunoscută în acest sens este scrierea sa Dialoguri în patru cărți despre viața și minunile Părinților din Italia (Dialogorum libri IV, De vita miraculis Patrum italicorum). În bisericile românești Sfântul Grigorie I cel Mare (Grigorie Dialogul) este zugrăvit totdeauna în sfântul altar alături de alți mari teologi (doctrinari liturgiști) ai credinței noastre.

Dialogurile Sfântului Grigorie I cel Mare s-au bucurat de o mare prețuire în lumea monahală românească. De aceea au fost copiate, tipărite și imitate în noi lucrări dedicate vieții călugărești.

Sfântului Grigorie I cel Mare îi aparține și modelul cântărilor liturgice apusene. În acest sens el a pornit de la modelele oferite de muzica liturgică ortodoxă utilizată în Răsăritul creștin, dându-i însă nuanțe și valori expresive noi.

Muzica gregoriană cuprinde întregul patrimoniu al cântărilor liturgice intonate în cuprinsul Bisericii Catolice de rit latin cristalizat în secolele VI-VII și dezvoltat evolutiv, în forme tot mai complexe, până în secolul XI.

Daniela Varvara, prezentându-și propria carte de versuri Lodebar

Dar nu numai pentru personalități bisericești de mare prestigiu din diverse țări creștine, Părintele Dumitru Stăniloae, „acest gigant al Ortodoxiei”, este Sfânt.

24

BANCHETUL DE LAINICI

În acest sens, unul dintre criteriile de care se ține cont în această decizie este faptul că înaintea lor poporul dreptcredincios îi cinstește cu mare evlavie pe unii creștini. Înainte ca Biserica noastră să-l canonizeze pe Ștefan cel Mare și Sfânt au trecut sute de ani de cinstire a strălucitului domnitor în evlavia credincioșilor. Cu mult înaintea deciziei sinodale, evlavia poporului dreptcredincios și tradiția istorică a românilor de pretutindeni l-a numit Sfânt pe Ștefan cel Mare, gloriosul domnitor al Moldovei.

Sute de ani au trecut și de la mutarea la Domnul al lui Neagoe Basarab, strălucitul monarh al Țării Românești, până când Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a canonizat.

Sfinții domnitori Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab și-au trăit viața ca laici și monarhi de mare prestigiu în lumea în care au trăit.

Dar chiar și în cazul unor personalități bisericești, actul solemn al canonizării se face cu multă grijă, pe temeiuri aghiologice și canonice stricte.

Sfântul Ierarh și Mucenic Sava Brancovici Mărturisitorul (c.1620-1683) Mitropolitul Ardealului (între 1656-1683) a fost arestat, înlăturat din scaunul ierarhic, întemnițat și chinuit pentru credința sa ortodoxă din ordinul nedemnului principe calvin Mihai Apafi. Principele ar fi vrut să-l vadă pe Mitropolitul românilor trecut la confesiunea lui calvină.

Gradualul și Antifonarul, cărți fundamentale ale cultului catolic, cuprind cântări solemne dedicate unui mare număr de sărbători religioase. Tot ceea ce este specific muzicii sacre gregoriene se află în aceste cărți într-o mare varietate de exprimări lirice.

Sfântului Grigorie I cel Mare (Grigorie Dialogul) îi aparține și Liturghia darurilor mai înainte sfințite oficiată în Biserica noastră Ortodoxă în perioada Postului Mare.

Pentru toți cei care în diverse culturi ale lumii de azi îl cinstesc și îl preamăresc cu multă evlavie pe Părintele Dumitru Stăniloae, dar mai ales pentru noi, românii, este deosebit de semnificativ faptul că i se spune fie Sfântul Dumitru cel Mare, fie Sfântul Dumitru Teologul.

Sub ochii noștri se desfășoară ceva extraordinar.

S-a structurat și se afirmă tot mai clar un cult închinat Părintelui Dumitru Stăniloae. Este un cult care devine tradiție vie și sfințitoare.

Cultul acesta se exprimă prin sentimente trăite intens, prin scrieri teologice savante elaborate în diverse culturi europene și extraeuropene, prin închinare și rugăciuni la mormântul său din cimitirul Sfintei mânăstiri Cernica, prin numeroase alte manifestări văzute, dar mai ales nevăzute, ale unor credincioși față de el. În rândurile acestor credincioși au apărut numirile Sfântul Dumitru Teologul și Sfântul Dumitru cel Mare. Ele s-au răspândit cu repeziciune.

Când credincioșii vin și se roagă la mormântul Sfântului Dumitru cel Mare - Sfântul Dumitru Teologul - în cimitirul mânăstirii Cernica, evlavia lor este profundă, trăită ca un fapt de la sine înțeles. Harul Sfântului Dumitru cel Mare lucrează mai departe asupra credincioșilor, ca și în timpul vieții sale, când a fost preot, slujitor la altar plin de râvnă.

Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe și strămoșești nu l-a canonizat pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, deși marea lui autoritate teologică este insistent evocată în lumea de azi, în diverse culturi creștine, de toți cei care îi cunosc și îi preamăresc nemuritoarea sa operă.

Părinții sinodali sunt foarte prudenți atunci când este vorba de canonizări. Decizia lor de a-i canoniza pe unii credincioși implică o imensă responsabilitate.

Cosmin Rădescu, directorul Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani, recitând din volumul Convoi spre Babilon al lui Dumitru Velea, apărut în ediție bilingvă românăebraica, la Ierusalim, 2018

Dar Mitropolitul Sava Brancovici Mărturisitorul nu și-a trădat credința ortodoxă. Și-a dat viața pentru ea. El este un Sfânt Martir al Bisericii noastre.

Pe Sfântul Ierarh Sava Brancovici Mărturisitorul și pe Mihai Apafi eu i-am evocat în romanul Marele cântec.

Ca să-l pot evoca pe Sfântul Ierarh Sava Brancovici, am citit diverse studii despre viața și opera sa de Mitropolit al Ardealului, îndeosebi despre motivele pentru care a fost martirizat. Am încercat să înțeleg astfel resorturile sufletești și de conștiință care au determinat profilul său spiritual. Portretul epic pe care i lam dedicat în Marele cântec pornește atât de la unele documente istorice, cât și de la diverse lucrări științifice în care este discutată personalitatea, activitatea și epoca sa.

La început m-a mirat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat abia în 1950, la câteva sute de ani de la moartea sa de martir.

Abia mai târziu am înțeles cu câtă grijă, respectiv cu câtă acribie aghiologică, procedează părinții noștri sinodali, atunci când iau decizii cu privire la canonizări.

Am înțeles și faptul că marile izbânzi duhovnicești prin care poporul român hristofor a strălucit în istoria credinței și în misiunea sa creștină în lume și în istorie este lung și impresionant.

25

BANCHETUL

România este cunoscută în lume drept Țara Maicii Domnului. Aceasta înseamnă că ea este ocrotită de Maica Domnului Însăși.

Este ocrotită de Maica Domnului, pentru că evlavia neabătută a românilor și numărul mare de sfinți hristofori pe care poporul nostru l-a dat în istorie mărturisesc în fața Tronului Ceresc și a Dreptului Judecător neabătuta dimensiune spirituală creștină a existenței noastre sociale și istorice. Și acesta este un motiv pentru ca Părinții noștri Sinodali să procedeze cu mare și neobosită grijă, atunci când iau în dezbatere problema canonizării unor Sfinți.

Sfinții pot fi din diverse medii etnice, sociale, profesionale, economice și intelectuale și din diverse epoci istorice.

Sfinții pot fi monarhi (principi, regi, împărați) dar și oameni obișnuiți, modești, care n-au avut niciodată averi, putere sau glorie pământească.

Unii Sfinți sunt mari învățați, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, practicant și interpret al viziunii cosmice asupra lumii, autorul nemuritoarei Mistagogia, lucrare fundamentală pentru înțelegerea simbolică a Bisericii și a oficierilor liturgice, sau ca Părintele Dumitru Stăniloae, care în lucrările sale a întreprins un dialog activ cu teologii unor confesiuni creștine din afara Ortodoxiei, dar și cu reprezentanții unor direcții filosofice afirmate în epoca modernă.

Alți Sfinți sunt persoane care nu dispun de darul erudiției sau al puterii de a dialoga cu filosofii, cu savanții sau cu marii artiști. Mântuitorul Hristos a fost însă modelul permanent și sublim al vieții lor.

Sfinții bine plăcuți lui Dumnezeu Sfânta Treime dau sens evoluției spirituale a lumii întregi. De aceea un filosof și un moralist de mare prestigiu precum Petre Țuțea, care este și un apologet al valorilor noastre creștine și un dascăl de conștiință pentru mulți intelectuali, a putut spune că între Immanuel Kant, cu rigorile și splendorile sistemului său filosofic, și o bătrână smerită, lipsită de celebritate, dar care nu l-a trădat niciodată pe Hristos, pentru că ea a trăit toată viața după norma creștină, o preferă în mod categoric pe femeia evlavioasă.

Unii Sfinți sunt cunoscuți. Cei mai mulți sunt însă necunoscuți. Important pentru fiecare creștin este faptul că Biserica luptătoare de pe pământ este una și nedespărțită cu Biserica victorioasă din cer a tuturor Sfinților.

Biserica n-a impus niciodată cultul unui sfânt. Ea l-a constatat însă, l-a analizat cu multă atenție (cu multă acribie aghiologică) în toate aspectele și manifestările sale, l-a discutat în cercurile teologice competente ale unor mari învățați, l-a explicat și l-a definit mai precis consacrându-l în mod solemn prin canonizare.

Evlavia populară este un criteriu fundamental în actul canonizării. Preoții, ierarhii și teologii țin cont de această evlavie. Este adevărat însă că această evlavie se realizează în conformitate cu învățătura Bisericii, pe care preoții, ierarhii și teologii o predică.

Deosebit de important este și faptul că, indiferent de manifestările lui, cultul Sfinților este generalizat la toate popoarele ortodoxe.

De aceea cultul Sfinților este un act de solidaritate ortodoxă, o mărturie a ceea ce îi unește pe credincioși în timp și în lume, în perspectivă eshatologică. În cazul Părintelui Dumitru Stăniloae – Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul, cum i se mai spune –, mi se pare deosebit de important faptul că aleasa lui cinstire, plină de evlavie, nu vine numai din lumea românească, ci și din străinătate. De aceea am amintit aici cuvintele pline de dragoste ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, care, de la nivelul imensei sale responsabilități ierarhice și spirituale, a afirmat că Părintele Stăniloae este „corifeu pentru gândirea teologică și Sfânt reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române și fiu preacinstit al poporului român”. Și tot de aceea l-am citat pe teologul și episcopul Heinz Joachim Held, președinte al Uniunii Bisericilor Evanghelice din Germania – Evangelische Kirchen Deutschland - , care a afirmat că Părintele Stăniloae dădea impresia „unei existențe aproape de Dumnezeu, discrete și reținute, dar simțite în mod evident prin puterea sa de iradiere”.

Trofee pentru poezie ale Anei Podaru

Este o impresie pe care Părintele Stăniloae, marele savant teolog, a făcut-o peste tot, pe unde a fost trimis ca reprezentant de mare autoritate al Bisericii noastre Ortodoxe și strămoșești. El a fost prezent la congrese, 26

BANCHETUL DE LAINICI

reuniuni, conferințe, colocvii și dezbateri desfășurate în Germania Federală (în 1970), Grecia (1971), Biserica Apostolică a Copților din Egipt (1971), Vatican (1971), ca delegat la al II-lea Congres al Profesorilor de Teologie Ortodoxă de la Atena, unde, în paranteză fie spus, a fost prezent și a luat cuvântul, ca să susțină un referat, și prietenul meu, Părintele Profesor Dumitru Radu.

Părintele Dumitru Stăniloae – Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul – a fost invitat și a ținut conferințe la Facultățile de Teologie din Atena, Tesalonic, Paris, Strasbourg, Bonn, Heidelberg, Tübingen, Freiburg, Geneva, Oxford, Institutul Ecumenic de la Bossey (Elveția), în Statele Unite ale Americii.

Pentru modul cum a prezentat problemele teologice, pentru întreaga sa activitate în serviciul idealurilor ecumenice, pentru imensul său prestigiu științific și spiritual a fost cinstit cu numeroase recunoașteri oficiale, distincții și titluri. Printre ele – cel de doctor honoris causa al Facultății de Teologie Ortodoxă din Tesalonic (1976), al Institutului Teologic Sainte Serge de la Paris (1981) al Facultății de Teologie Ortodoxă din Belgrad (1982), al Universității din București (1992).

A fost distins, de asemenea, cu premiul Dr. Leopold Lucas al Facultății de Teologie Evanghelică din Tübingen, cu Crucea Sfântului Augustin de Canterbury din partea Primatului Angliei (1981). A fost membru titular al Academiei Române (1992). În istoria culturii noastre numai istoricul Nicolae Iorga s-a mai bucurat de un mare număr de distincții, titluri și recunoașteri oficiale în străinătate ca Părintele Dumitru Stăniloae.

Teze de doctorat despre viața și opera Părintelui Dumitru Stăniloae au fost susținute nu numai de unii teologi din România, ci și de alții din diferite țări ale lumii, în Universități de mare prestigiu.

Printre cei ce au susținut în străinătate, teze de doctorat despre Părintele Dumitru Stăniloae se numără Robert F. Robertson (la Roma, 1988), Konstantin Karraisaridis (la Atena, în 1997), Maciej Bielawski (la Roma, în 1997), de care am mai amintit la începutul acestei încercări de portret, Jurgen Henkel (la Münster, în 2003), pe care l-am cunoscut personal (el mi-a făcut bucuria să mă viziteze acasă la mine, la București), Kevin M. Berger (Washington, în 2003), Daniel Munteanu (Heidelberg, în 2002), Ștefan Lupu (Roma, în 1999), Ștefan L. Toma (Tesalonic, în 2008) și alții.

Numărul tezelor de doctorat susținute în străinătate despre viața și opera Părintelui Dumitru Stăniloae crește de la un an la altul. Acest fapt se explică nu numai prin traducerea scrierilor sale în tot mai multe limbi străine, ci și unor teologi de mare prestigiu din diverse țări ale lumii precum Mitropolitul Kallistos Ware, profesor la Oxford, Episcopul sârb Atanasie Jevtici, Olivier Clément, profesor universitar la Paris, A. M. Allchin, Hans-Dieter Döpmann, Friedrich Hayers, André de Halleux, Jurgen Moltmann, Adolf Martin Ritter, Hans Küng, Thomas Spidlik, iezuit ceh, un bun cunoscător al spiritualității creștine răsăritene (a demonstrat acest fapt în lucrările La spiritualité de

l’Orient Chretién, Manuel systématique, 1976, și La spiritualité de l’Orient Chretién, La prière, 1988), George Guiver, Boris Bobrinski și alții.

Faptul că mari teologi occidentali elogiază în variate moduri și cu diferite tipuri de argumentare scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae este un semn al timpului nostru.

Din punctul meu de vedere, ca scriitor dedicat în romane unor necesare analize psihologice, ca om pur și simplu, impresionantă și copleșitoare este puterea spirituală, plină de har, pe care Părintele Dumitru Stăniloae – Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul - a exercitat-o (și o exercită) asupra celor care au avut marea șansă de a fi în preajma lui. Țin bine minte ziua de neuitat când am fost pentru prima dată în apartamentul său dintr-un bloc de locuințe din mijlocul Bucureștilor, pe lângă Calea Moșilor.

Așezat la masa de lucru, cu biblioteca în spate, unde am zărit volumele din Filocalia, dar și tratatele masive cu numele lui Karl Barth pe ele, de care și eu mă apropiasem în perioada șederii mele la Berlin, în calitate de Gastdozent la Universitatea Humboldt, iar ceva mai sus, pe alt raft, ale lui Hans Urs von Balthasar, strălucit teolog catolic, respectiv Kosmische Liturgie (1961) despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, și, mai ales, Karl Barth Darstellung und Deutung seiner Theologie apărută la Editura Jakob Hegner in Köln und Olten în 1951, pe care și eu o am între cărțile mele, Părintele Stăniloae mă zidea și mă îmbunătățea sufletește prin tot ceea ce spunea.

Chipul său era blând. Privirea – limpede. Gesturile, când a răsfoit o carte, delicate, mângâietoare parcă.

Erudiția lui enciclopedică se manifesta firesc, cu înțelepciune, fără nimic ostentativ sau orgolios în ea.

Se exprima clar, fără pedanterie, întemeiat însă pe riguroase principii teologice și filosofice, pe îndelungata lui experiență academică și pastorală, îndeosebi.

Părintele Dumitru Stăniloae mi-a permis mie, nevrednicul, să dialoghez cu el, în biblioteca lui, mai bine de trei ore.

La fiecare temă abordată aducea în dezbatere ideea de datorie morală, civică și sufletească, mai ales sufletească, pe care fiecare intelectual român demn de acest nume, o are față de poporul și țara noastră.

Avea convingerea că alianța dintre Ortodoxie și românism este temeiul de nezdruncinat al unor noi creații intelectuale, apte să reprezinte cultura neamului nostru în lume și în istorie. Spunea, de asemenea, că iubirea de aproapele nostru este un mare dar de la Dumnezeu și cea mai înaltă virtute creștină. Vorbea despre Sfânta Treime sau la început a fost iubirea întrun mod care transfigura locul și întâlnirea în altceva, mult mai presus de cadrul oferit de încăperea cu biblioteca, de timp și de orice alt loc.

Pentru că mă domina cu înțelepciune, cu ideile și cu erudiția sa, dar și pentru că emoția mea era foarte puternică, m-am adaptat cu greu exigențelor impuse de temele abordate.

M-am adaptat totuși, pentru că Părintele Dumitru 27

BANCHETUL

Stăniloae – Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul – mă ajuta cu un cuvânt, cu o sugestie, cu o întrebare, cu o reluare, tocmai atunci când mă opinteam și mi se părea că nu știu ce să mai spun.

A fost limpede pentru mine că în locul unui monolog autoritar, de care se ferea, el prefera dialogul. Mă încuraja să particip la dialog. Mă îndrepta, dacă era cazul. Mă stimula. Îl interesa modul cum gândesc. Mă făcea să mă simt demn, încrezător în propriile mele puteri intelectuale și sufletești.

Doamne, ce dascăl minunat era!

Ulterior, când m-am gândit la semnificațiile prezenței mele în biblioteca Părintelui Stăniloae, mi-am dat seama că el a revărsat peste mine, nevrednicul, harul său Sfânt și sfințitor. El a fost preot cu har, cum spun consătenii mei de la Vulturești. A fost slujitor la Sfântul altar în biserică, dar a fost slujitor și la altarul Sfânt al culturii și spiritualității române și universale.

La un moment dat, într-o zi frumoasă de vară, am simțit că harul Sfânt și sfințitor al Părintelui Dumitru Stăniloae lucrează mai departe, cu mare putere, asupra mea, deși el s-a mutat la cele veșnice. În vara anului 2010 am călătorit de la VultureștiMuscel prin Rucăr, Bran și Codlea spre mânăstirea Sâmbăta de Sus, unde am adunat noi imagini ale unor icoane pe sticlă apte să ilustreze scrierile mele despre estetica Ortodoxiei.

La volanul mașinii era prietenul Lucian Slujitoru, consătean de-al meu de la Vulturești, un admirabil artist fotograf, care m-a ajutat cu mare bucurie, în mai multe rânduri, să realizez imagini ale unor monumente istorice devenite obiect al interesului și cercetărilor mele.

Când am ajuns în satul Vlădeni din județul Brașov, i-am cerut amicului Lucian să ne abatem puțin din drum, ca să mergem la casa unde a copilărit Părintele Dumitru Stăniloae.

Mai fusesem la această casă, dar nu puteam să trec prin Vlădeni, fără să mă duc iarăși s-o văd. Ceva tainic, nespus de puternic, mă atrăgea spre ea.

Vlădeni este o localitate românească tipică pentru zona geografică și rurală Bran – Brașov – Codlea – Făgăraș – Sibiu, o așezare străveche, cu oameni vrednici, cu case trainice și frumoase, cu o biserică monumentală în mijlocul satului.

Am oprit pe o uliță lăturalnică. Eu și amicul Lucian ne-am apropiat de casa Părintelui Stăniloae. O placă de marmură cu inscripție, pusă pe zid, la vedere, îi spune călătorului care este semnificația și importanța acelei case.

M-am oprit să privesc casa în liniște. Am remarcat imediat faptul că un domn în vârstă, distins, cu părul alb, foarte elegant, se închina discret acolo, în fața casei cu placa memorială, de parcă ar fi fost în fața unei troițe. Și o doamnă tânără, cu un chip frumos, pe care nu pot să-l uit, se închina acolo. „Iată! mi-am spus eu în gând. Acești oameni practică un cult dedicat Părintelui Dumitru Stăniloae.

Casa lui a devenit oare loc de pelerinaj?”.

Eu însumi am trăit atunci și acolo o emoție copleșitor de puternică, o stare inefabilă, o participare sufletească totală la semnificațiile acelui loc. Din cauza emoției, n-am mai fost capabil să dialoghez cu amicul Lucian.

Ceva asemănător am mai trăit doar atunci când, după o operație foarte dificilă, de cancer la corzile vocale, am ieșit din Spitalul Dr. Hociotă din București și, însoțit de fiica mea Cornelia, m-am dus la Mânăstirea Radu Vodă, ca să mă închin și să mă rog la racla cu moaștele Sfântului Nectarie de la Eghina.

Orice emoție, ne spun psihologii, este de scurtă durată, dar intensă, cuprinzătoare. De multe ori este de neuitat.

Emoțiile însoțesc uneori experiențe sufletești profunde și neașteptate, stări cognitive cu o excepțională forță revelatoare.

Există un nivel emoțional, respectiv afectiv, pe care trăirea religioasă și revelarea sacrului îl face posibil. În astfel de emoții lucrează puterile harului de care ne vorbesc teologii.

Harul sau grația divină este un dar venit de sus, de la Dumnezeu Părintele luminilor, Tatăl nostru Care este în ceruri. Este o lucrare sfântă, o energie, o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru oameni, făpturile sale. Harul mai este și puterea sacramentală a preoților și ierarhilor de a oficia actele de cult și de a-i aduna pe credincioși la Sfânta Jertfă Euharistică în biserică.

Acolo la Vlădeni, în fața casei memoriale, am fost convins că pentru câteva momente, harul preotului și înțeleptului savant Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul lucrează asupra mea, ca și în momentele de neuitat când am discutat cu el în biblioteca sa.

Mi s-au înmuiat picioarele. Am stat nemișcat câteva minute. Apoi mi-am revenit. „Ar trebui să vin mai des la această casă” mi-am spus eu în gând.

Am vorbit despre copleșitoarea experiență sufletească trăită la Vlădeni cu înțeleptul Părinte Profesor Dumitru Radu, teologul de mare rigoare doctrinară și devotatul meu amic. „Situația este foarte clară” mi-a spus el. Amintirea Părintelui Stăniloae este puternică în noi. Este o amintire binefăcătoare”.

Scriu despre Sfântul Dumitru cel Mare, Sfântul Dumitru Teologul, și-mi dau seama cât de puține sunt mijloacele mele expresive în această încercare plină de îndrăzneală de a realiza portretul său literar.

Un lucru este sigur. Faptul că personalitatea și opera lui mi-au marcat traiectul biografic, ideile și convingerile este unul dintre cele mai alese daruri de care am avut parte în viață. Acesta este un dar sfânt.

Pe care nu sunt și nu voi fi niciodată în stare să-l cinstesc și să-l preamăresc îndeajuns.

28

BANCHETUL DE LAINICI

Adrian ȚION

ÎN FILIGRAN Lainici e „trecătoarea prin munți de piatră” care unește întru credință și simțire două dimensiuni ale spațiului și ale spiritului românesc, aflate în conjuncție ancestrală. Punte între nord și sud, între trecut și prezent, între tăceri și rostiri pilduitoare.

Lainici e locul privilegiat unde duhul ortodoxiei, proteguit de veacuri între zidurile mănăstirii, se întâlnește cu poezia mereu vulnerabilă, alungată cu gesturi rebarbative din cetatea zgomotului și a noxelor străzii. Printre alei și flori surâzătoare, printre icoane și inscripții votive își află sălaș Poezia, religia scrisului.

Semn al legământului cu sacralitatea trăirii. Cu trecerea în transcendent. Aici respiră în voie Poezia, aici își etalează candoarea și grația. De aceea aici, o dată pe an, își dau întâlnire banchetiștii spre a celebra, prin comunicări și dezbateri Poezia, creativitatea literară împletită cu cercetarea teologică și liturgică.

Lainici e filonul argintiu ivit din stânca prăvălită peste apa Jiului ce-și găsește cu greu drum spre roditoarea câmpie dunăreană. Dar găsindu-l, se îmbogățește. Astfel că rodirea întru cuvânt e flacăra care adună laolaltă condeieri din cele mai îndepărtate colțuri ale țării sau ale lumii: din Craiova, Brașov, București sau Constanța până la poete venite din Anglia sau Moldova de dincolo de Prut. Sesiunea de comunicări din 9 – 11 noiembrie 2018, găzduită de Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, starețul mănăstirii, a stat sub semnul unor dezbateri pe teme ca Sinele unitar al românilor, Cult și Cultură, Dumitru Stăniloaie, teolog european al Ortodoxiei. Teme majore pentru întâmpinarea centenarului Marii Uniri de la 1918.

Lainici e, din considerentele și înfăptuirile enumerate, un viabil atelier de creație literară inițiat de poetul Dumitru Velea, redactorul șef al revistei Banchetul, în care colaboratorii revistei au prezentat cărți și reviste, au citit, au împărtășit idei și experiențe, în care confruntările de opinii n-au întârziat să-și facă simțită prezența iar poezia a îmbrăcat veșminte sărbătorești. Iată cum o revistă literară care-și cultivă și respectă colaboratorii poate împlini proiecte culturale

precum această reuniune din noiembrie 2018. Se cuvine un cuvânt de mulțumire gazdelor extrem de generoase care au făcut tot posibilul ca participanții să se simtă minunat.

Lainici e dăinuirea prin credința în cuvântul izbăvitor.

29

BANCHETUL

Mihaela AIONESEI

POEME pădurea se vaită Dumnezeu smerit spre oameni îndurare cată.

CA ȘI ALTĂ DATĂ Azi morții vin să mă întrebe unde-i vinul cel bun din cănile de lut din care bând să-și astâmpere setea de viață.

La brâu îmi port năduful pe tăcute atâtea rugăciuni în van și nimeni să le-asculte.

În fântâna fără fund mă scufund să nu-i sperie schimbarea mea la față.

Spre lutul nimănui și iarba crește-n cruce și eu mă-ndrept cu sârg spre văile cărunte.

Azi morții vin să caute în străchini de lut câmpul cu grâul avut din care gustând să-și îndestuleze măcar o dată pofta de viață.

Se va găsi într-o zi o ceată mândră de fete și feciori cu răsăritul în palmă și arșiță de adevăr răbdarea s-o asmută spre izvor.

În zăpada mieilor mă arunc să nu mă vadă cum umblu cu moartea mea în fașă.

SODOMA ȘI GOMORA Azi morții vin și nu se mai satură să rupă din mine bucată cu bucată.

Pe trotuar defilează amăgirile au tocuri cui și rochii roșii ca focul să scoată din ochii privitorilor flăcări.

Cum să le spun să priceapă că de când ai plecat eu sunt lutul din care vor ei să bea și să mănânce

Sodoma și Gomora coboară încet. În urma noastră sfinții rostogolesc rugăciuni din cer până în pământ.

Preocupate cu moda cu bursa cu piața inimile n-au timp să măsoare lumina.

mamă?

ARȘIȚĂ

Ca o sălbăticiune hăituită – iubirea se lasă răstignită în fiecare zi să ne apropie.

Iar m-am întors la zarea cu ochiul însângerat în văgăuna unei lacrimi să-nvăț cum se surpă în taină un oftat.

Ninge... ninge cu blândețe din ochii Maicii.

Pe câmpuri iepuri albi fac pârtii largi spre biserici și noi suntem tot mai departe.

O seceră-mi bate cu copita-n poartă grâul se tânguie

Curând vom fi un mormânt de zăpadă sub care doar pruncii nenăscuți se mai roagă.

30

BANCHETUL DE LAINICI

Adina CÎRJAN

SĂ POT (În prag de Înviere) Mă Împuternicești să vreau SĂ FIU Mă Împuternicești să vreau să scriu Mai Viu decât îți cer...

Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să pot picta Pe cerul inimii... așa...

Culorile Iubirii care SUNT...

Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să pot să simt Durerea lumii și a mea, Să pot să o conțin Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să pot să duc Crucea-mi de viață, ca un fulg, Ușoară să mă simt Prin Tine Doamne!

Mă împuternicești cu Taina Ta Smerindu-mă și fără voia mea, Cu fruntea Cerul îl ating Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să pot vedea Lumina Ta în trup de stea Lumina-n trup de OM...

Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să pot uda Sămânța sfântă ascunsă-n carnea mea Sămânța Vie încolțită-n gând...

Prin Tine Doamne!

Mă Împuternicești să-ți pot cânta Cuvântul Tău în inima-mi de stea Să pot cânta alint...

Prin Tine Doamne!

31

BANCHETUL

Evelyne Maria CROITORU

REPER DE NOIEMBRIE – UNIREA LITERARĂ DE LA LAINICI Motto: “Numai acestea sunt de temut: mintea închisă, imaginația adormită, moartea spiritului.” (PLATON)

Mânăstirii Lainici.

De ce unire literară? Iată argumentele ce susțin titlul:  participanții au venit din toate provinciile țării, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania, dar și din Republica Moldova;  au fost prezenți și au prezentat împreună teme majore ale creației clasice și contemporane, poeți, prozatori, critici literari, editori, preoți, pictori, soliști vocali.

Luna noiembrie este deja marcată de un prim reper, trecerea în neființă lui Platon, și acum, după secole, de un altul, întâlnirile celor care activează sub auspiciile și în paginile revistei „Banchetul”, revistă condusă cu competență și măiestrie de domnul Dumitru Velea. Lăsat “moștenire” de marele filosof, astăzi “Banchetul” trăiește o nouă viață la Petroșani.

Acolo unde cerul, munții, Jiul, istoria și oamenii au creat acest loc minunat, Mânăstirea Lainici, a avut loc, în noiembrie 2018, cea de a doua întâlnire anuală a Banchetiștilor. Acest loc sfânt și-a deschis porțile, brațele și sufletul și a făcut posibilă manifestarea unui act de cultură. Încă o dată Sfânta Biserică Ortodoxă dă dovadă de înțelegere și susținere a lucrurilor de esență ce vorbesc despre cultura unui neam, prin oameni cu talent și dăruire în a crea frumosul prin cuvinte, culori și sunete.

Evenimentul a fost posibil pentru că două personalități s-au implicat cu multă dăruire: scriitorul Dumitru Velea și părintele Ioachim Pârvulescu, Starețul

Evenimentul s-a desfășurat pe parcursul a două zile și jumătate și a reliefat:  Cuvântul Domnului și cultura, două elemente ce și-au dat mâna pentru prezent și viitor;  Prezentarea revistei “Banchetul”, dedicată 32

BANCHETUL DE LAINICI

evenimentului național „100 de ani de la Marea Unire;  Revenirea în scrierea românească a reportajului ca formă literară – despre Țara Hațegului, “Dinozaurii pitici”;  Părintele Stăniloaie, un cărturar al ortodoxiei;  Reviste ce prezintă valorile exilului și spațiul cultural sud-est balcanic;  Noile creații ale participanților și progresul creativ al autorilor.

căreia îi adresez respectoase mulțumiri pentru tot, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Starețul Mânăstirii Lainici. Va rămâne viu în amintire locul sfânt al întâlnirii noastre literare – Mânăstirea Lainici, vatră sihăstrească, sfântă, sobornicească și apostolică. Voi păstra în suflet ospitalitatea slujitorilor locașului, dăruirea cu care Sfinția-sa Starețul Ioachim Pârvulescu ne-a prezentat mânăstirea precum și noblețea cu care a patronat, din nou, întâlnirile scriitorilor veniți din toate colțurile țării pentru dialogul inițiat de Domnul Dumitru Velea, sufletul acestui admirabil eveniment cultural.

Mulțumesc, domnule Dumitru Velea, mulțumesc Părinte Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, pentru toată neodihna domniilor-voastre întru promovarea culturii.

A fost o mare bucurie a spiritului această nouă întâlnire cu dumneavoastră, cu banchetiștii, intelectuali de ținută cu expertiză și notorietate, voci importante ce contribuie la formarea convingerilor în domeniul valorii literare, favorizând dezvoltarea orizontului intelectual al tinerei generații.

Felicitări tuturor participanților!

Concluzii desprinse la finalul dezbaterilor:  Poezia/creația din provincie nu este periferică (dl. prof. univ. dr. Mihail Diaconescu).  Manifestarea a reliefat o adevărată scară a valorilor de la Lainici (dl. Mihai Barbu).  Valorile trebuie aduse mereu în fața publicului larg pentru a fi cunoscute și apreciate (dl. Iulian Chivu).  O operă literară valoroasă veche, “Țiganiada”, și-a făcut loc într-o reprezentație de teatru, la Cluj și a fost apreciată critic într-o manieră savuroasă, în ton cu opera (dl. Adrian Țion).  Astfel de manifestări vor străbate timpul atâta vreme cât sunt prezenți creatori foarte tineri. Ei vor duce mai departe moștenirea culturală.(dl. Dumitru Velea) Mulțumiri adresate domnului Dumitru Velea, organizatorul acestui eveniment important pe scena culturală a României, mulțumiri Părintelui Arhimandrit Ioachim Pârvulescu Domnul Dumitru Velea este o prezență discretă, tipică omului cult, de o modestie reală, un spirit ludic și elegant în discursul public, constructor neobosit al armoniei între semeni, bun organizator de evenimente, îmbogățind experiența celor din jurul domniei-sale.

Cultivând neobosit, cu infinită generozitate scriitorii talentați, le prefațează cărțile, îi publică, le organizează prezentări de carte, atent la parcursul acestora, îi îndrumă necontenit.

Receptivitatea sa, facultatea de a trezi încrederea, subtilitatea cu care reușește să pătrundă țesătura sufletelor dornice să-si hrănească frumusețea din puterea cuvântului sunt deja cunoscute și apreciate.

Toate acestea, și încă multe altele întregesc portretul unui scriitor valoros dar și al unui promotor cultural cu care ne vom identifica mereu în simțire, în iubire, în esență vieții. Am avut bucuria de a-l cunoaște anul trecut la prima întâlnire a banchetiștilor, la Mânăstirea Lainici, apoi am devenit colaborator permanent al revistei pe care o conduce, “Banchetul”.

Un vis împlinit din nou, într-un noiembrie însorit, la Sfânta Mânăstire, înconjurată de trandafiri, tufănele și crizanteme – un paradis pe pământ – am participat cu emoție la întâlnirea cu Banchetiștii. Gazdă minunată,

33

BANCHETUL

Constantin STANCU

POEZIA IERTĂRII Viața ca o clipă

Lumina-i adâncă și fulgul de nea…

Din pântecul mamei, blând, În brațele ei și mai departe, Lui Dumnezeu îi plâng și cânt Când mă pune-ntr-o carte!

Ca un necunoscut și totuși cunoscut, Ca un înșelător care spune, iată, adevărul, Din Cuvântul Cuvânt crescut Trecând prin vremuri, precum gerul…

E cartea vieții, curată, Totul într-o clipă înflorește, El o scrie cu sânge, iată, Și din iubire mă crește...

Ca unul care moare, trăind, Ca unul care trece venind, Ca unul întristat, veșnic râzând, Ca unul viu, purtat de gând…

Intru în trupul cel tânăr, Mă ține de mână, iubitor, Mă poartă ușor pe umăr, Și totu-i dragoste, ură și dor...

Mereu sărac, având de toate, Pe bogații lumii îmbogățind, Dar de Iisus având parte, Întinerind când vremea e-n colind…

O iubesc pe Ana ori Maria, O poveste cu inel și cânt, Albul ei picură veșnicia, Ea pune o clipă, eu – un cuvânt!

Un om ce nu are mai nimic Și totuși stăpânind toate, totul, Și timpul, veacul și un pic, Trecând de moarte, depășind potopul…

Fulgerător au trecut toate, Mintea-i zguduită de proverbe, De moarte vom avea parte, Prin adjective, semne și verbe.

Acesta sunt, eu n-am știut, Dar Iisus o știe prea bine Căci m-a iubit și m-a durut Cel ce era, ce este, ce vine…

Între două lumi rotunde Mi-am pierdut aripile, Voi regăsi comori, urme, Viața netrăită, clipele...

Zilele aici sunt un lat de mână, Viața o nimica; acolo, Sus, Veșnicia-i ultima săptămână Măsurată cu sânge de Isus...

Epistola lui Pavel 2 Cor. 6:7-10

Cine sunt și aș putea să fiu?

Doar El o știe prea bine, Sunt omul sau poate un fiu A Celui ce era, ce este, ce vine… Și parcă am fost chemat pe nume, Și parcă m-a strigat Cineva, Și parcă m-a rupt de lume, 34

BANCHETUL DE LAINICI

Dumnezeu nu se lasă batjocorit

Iertare Și bat cu pumnii grei în poartă Ca Tu s-auzi și să mă chemi, Tatăl meu, o, Tatăl meu, mă iartă Din lumea tristă, dintre vremi…

Galateni 6:7

Dumnezeu nu se lasă batjocorit, O repetă amicul mereu și mereu, E cu luna și aerul-n asfințit, E cu soarele-n infinitul infinit…

O, îmi poți deschide poarta, Ești iertător și bun și drept, O aud pe Maria, o aud pe Marta Și-un vultur mi se zbate-n piept.

E umbra ce mă atinge acum, Vorbește când tace sau trece, E aurul călător din drum, E porunca ultimă din cele zece…

Sunt temător și-nfricoșat, Mă dor brațele și ochii, Dar la Tine-n luminos palat E locul pregătit și mă apropii.

Dumnezeu nu se lasă batjocorit, E-nțelesul tainic din gând, Numele-i unic-întreit, Taci, plâng sfinți în mormânt,

Acolo-i locul meu și râd Pentru că m-ai iubit demult, Cu Tine-n inimă și-n gând Mă regăsesc ca cel ce sunt…

Da, El nu se lasă batjocorit…

Un risipitor copil iertat, Spălat în suflet și-n carne, Își mulțumesc că mai purtat, O, iartă-mă, iartă-mă, Tu, Doamne…

35

BANCHETUL

Lilia MANOLE

UN TRIPTIC DESPRE UN DAR DUMNEZEIESC religioasă, m-a făcut să plâng în mine, atât de mult, încât, să recunosc, am descoperit lacrima, drept un criteriu ce ne leagă pe noi ca frați, de o veșnicie, lacrima lui Constantin Brâncuși, lacrima lui Dumitru Stăniloaie, lacrima lui Ioachim Pârvulescu, lacrima lui Mihai Diaconescu, lacrima lui Dumitru Velea, lacrima tuturor celor prezenți la Banchetul de Lainici, iar toate aceste lacrimi ar face să curgă și mai maiestuos râul Jiu la vale, spre așternerea acestui susur în conștiința pelerinilor și a creștinilor ortodocși de pretutindeni.

Așa am descoperit-o ca fiind o mare forță tangențială ce leagă mai multe zone ale României Mari, și mai mult, redescoperind, ce binecuvântare reprezintă munții Carpaților meridionali pentru ea, ocrotindu-i trupul și înălțându-i sufletul, către lumina ce parte e din însuși Creatorul, lumina cea mai înaltă a Arhiepiscopiei Craiovei-Mănăstirea Lainici. În curtea Mănăstirii se întâmplă o adevărată rupere de viața obișnuită, isihasmul predomină în fiecare dintre coloanele de piatră, ornamentate cu capiteluri și amintindu-mi de zona din care vin și se succed, zona brâncușiană, zona geniului românesc al sculpturii vii, nemuritoare. Întreg pridvorul Mănăstirii m-a chemat într-o altă sferă a existenței pământești, acolo unde nu e loc de discuții pompoase, preconcepute ori banale. Întreg pridvorul respira odată cu pelerinul ce devenisem, în unison, printr-o meticulozitate strălucită a vocației cerului, vocației și dăruirii, sacrificiului Preotului, Starețului mănăstirii Ioachim Pârvulescu, iar vârfurile munților mi-au dat prilej să cred, că biserica din preajmă, cea unică și deschizătoare în suflet, și de neconceput altfel, are un urcuș plin de concretețe și curăție desăvârșită către Dumnezeu.

Acest prim popas între pereții iconografici ai Bisericii, iar, mai înainte, trecerea prin coloanele albe, la intrarea în inima comunității evanghelice, mi-au dat motiv să cred, că asist la a doua mea viață.

Despre dimensiunea unică religioasă a Mănăstirii Lainici, despre perspectiva istorică și dramatică ale acestui locaș de înaltă profeție și unire a minții cu inima, pentru Dumnezeu, pentru eternitate, a scris cel mai mare teolog ortodox român al secolului XX, Părintele Dumitru Stăniloaie. Precum a spus Înalt Prea Sfinția Sa, “Mănăstirea Lainici este lumina plină de grație sfântă, ce izvorăște din picturile religioase, create cu voia cerească de forța creatoare (și titanică, aș

I. „Mănăstirea Lainici este lumina plină de grație sfântă” Plecarea spre Mănăstirea Lainici mi-am imaginat-o firesc, ca fiind una singulară, ca și când ar fi fost cazul să o existe o planșă specială, inedită, precum sunt cele turistice din zona Moldovei, ba chiar îmi imaginasem, un auspiciu al călătorului de jos, și dintro străduință copilărească, mă copleșise dorul de mister , dorul de un fir de iarbă, curat ca lacrima, ori de susurul unui râu, care să-mi liniștească vibrațiile pertinente ale inimii.

Exista un dor, cel dintotdeauna, de când a și fost acesta să existe și să îl aflu, ca sentiment. Acesta se cheamă dor de Patrie și de sfințenie, dor de Țară și de oamenii ei, dor de o eventuala călătorie, ce avea să mă copleșească prin însăși substanța din care se constituie o prezență, aceea a comunicării, a frumosului lăuntric, descoperit în fiecare călător și enoriaș.

După un parcurs cu trenul, la București, apoi spre Târgu-Jiu, am fost surprinsă de multiplele răspunsuri și binecuvântări ale tinerilor, oamenilor de bună credință, aduse acest pelerinaj, pe care de la bun început, îl convertisem, să nu pot obține decât un răspuns adevărat.

Mănăstirea Lainici este un monument arhitectural teologic al României, așezat în defileul Jiului, pe care îl parcurgeam cu ochii din autocar, priveliște ce mi-a dăruit oportunitatea de a mă minuna, crezând în munții desăvârșirii și ai imaginației, crezând în Oltenia, ca în propria mea casă și substanță polimorfă, din care să-mi potolesc spiritul, însetat de cunoaștere și miracol.

Ca o unificare strategică a zonei de nord a Olteniei cu Banatul de sud, Mănăstirea, ce întretaie drumul spre Petroșani, Arad, locașul de o vastă cultură 36

BANCHETUL DE LAINICI

adăuga) a pictorului Grigore Popescu-Muscel, valorizând, prin tainele sale creative și excepționale, lumina, stăpânirea totală a talentului, în pictura murală; or, acestea sunt doar câteva din instrumentele apte de a revela sacrul.”

Lainici, ce rezonează nu atât cu singurătatea, ci mai ales, cu căutarea de sine prin vocația de a te fi chemat, spre necunoscut, spre impresii de o ascendență patriarhală, iar odată cu acestea prezența solitară dispare, se translează prin multiple contexte, amintind de o simbioză a neliniștii din copilărie, amintind de picturi și peisaje memorabile, pe care le plămădim ori de câte ori conștientizăm inevitabilul univers, cel al răvășirii ființei, prin poezie, creație, și prin Duhul Sfânt.

Coagulând firea, să crească în pofida răului, ce nu se întâmplă, ci se planifică, ne asumăm o mare neliniște, una a tăcerii de pretutindeni, a sinelui creator, a stărilor continue, din care va veni un timp să mai renaștem.

II. Cultura – un astru singur și sigur spre infinit Nu toate drumurile au o laborioasă tăcere spre culmile credinței și culturii. De câteva ori, a fost cazul că preschimb ființa mea într-o firească modulare a eului propriu și să concep lucrurile mult mai aparte și mai diferențiat decât acestea ar fi meritat să pretindă a fi.

Dar numai cu o scrupuloasă putere de abordare a problemei timpului și cu un crez indefinit de mare, am știut, că se poate accepta până la limite, da, doar până la limite, ceea ce se întâmplă terifiant de dezgustător, în spațiul nostru public, devenit suveran, mai mult ca altădată, pentru o bună parte din acei, care se simt încoronați cu lauri, deși până la aceste sisifice trepte ale încoronării nu au pretenția să se cațăre.

Din simplă îndoială în fața lumii, pledează pentru ceea ce s-a mai spus, ori s-a făcut. Stați, totuși, aș zice, acum!

Nu e vorba oare de un timp pierdut? Ori de zădărnicia acestei lumi, în care fiecare al doilea dorește săși imagineze, că a ocupat cu inima un teritoriu mare într-un moment, în care nici nu s-a așteptat? Bănuiesc, că laurii se transmit de la unul la altul și atunci la ce bun nouă atâți dumnezei?

E anti-creștin și antidogmatic din punct de vedere religios.

Am fost invitată să fiu prezentă, cu responsabilitate, așadar, la Mănăstirea Lainici, în calitate de colaborator la Revista Banchetul, editată de Fundația Culturală "Ion. D. Sîrbu" din Petroșani, la un șir de colocvii și activități literare, culturale, inițiate din marea grijă a Domnului Dumitru Velea, fondator și conducător al acestei fundații de mare însemnătate literară și religioasă.

Destinația ce mă chema era Mănăstirea Lainici.

Este unica dată, când călătoresc dintr-un motiv mai presus decât mine, și mai presus de dorințele mele. O fi dorința lui Dumnezeu, de a mă fi aflat acolo, apoi, să recunosc, că am plecat de aici, cu alte gânduri și cu alte păreri despre lume, în totalitatea ei.

Lainici. Depășind barierele, o bucurie duhovnicească

Mănăstirea Lainici este un rai pe pământ, așa îmi spuneam, pășind pe potecile din marele ei pridvor și pe celelalte poteci, ce duceau spre porțile mereu deschise și așezate într-un stil nu doar religios, dar și rustic, de parcă ți-ai fi dorit, să te întrebi, de ce pentru noi, basarabenii, nu există dintotdeauna asemenea locașuri prea sfinte?

Nu e de tăgadă nici acea subtilitate, din prea tainica tăcere, cu care te înconjoară Mănăstirea; iar din simbolurile tăcerii desprinzi petale de trandafiri cu elemente ale tristeții, purității, percepi astfel senzația reunirii cu cupola unică a pământului, care este cerul, contempli altfel asupra originii noastre, așa încât spiritual te regăsești recules, precum din conștiință ți-ar cădea câteva fire de omăt sau fulgi de adâncă înfiorare duhovnicească.

Doar aici toate sunt mult mai adevărate, decât în zona obișnuitei imaginații, doar aici simți, că a fi copil mai înseamnă a avea și un viitor, și o Biserică, și o Mănăstire, și un preot, care să te îmbuneze cu un cuvânt sau cu un gest măgulitor și divin, păstrându-ți neprihănită dorința și forța faptelor bune.

Capodopera Țării Românești, cu Hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cu Biserica din fața pridvorului “Izvorul Tămăduirii”, mi-a descătușat ființa, simțămintele proprii ale Creatorului, impuse în conștiință, plantate pentru totdeauna și îngrijite, menite să înfrunte deznădejdea.

Râul Jiului, bogat de apele verzi ale inocenței divine, ce curg în valea cuprinsă de munți, cu peșteri, cu străvechi obiceiuri monahale, m-a apropiat și pe mine de aceste obârșii ale neamului oltenesc, și ale întregului Banat, deoarece de aici, de la Jiu și până la Petroșani, ulterior spre Arad, acești munți descriptivi din marele masiv carpatin transmit o necontenită ardere spirituală, o prolifică înălțare către Grădina Edenului, prea-supusă tuturor românilor, cea a Mănăstirii 37

BANCHETUL

Constantin Noica scria: “...Când civilizația noastră s-a ridicat până la cultură, ea nu a creat totul din nou, ci a fost ca în fața naturii, întru cultura istorică dată." (Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei) Nu s-a ivit, continua Constantin Noica, și ispita deșartă a noutății totale, noi am știut să aducem noutatea întru ceea ce ne era istoricește propriu. Or, se impune a nu contesta valoarea istorică, ci a descoperi esența și eminamente moștenirea acesteia de către poporul român. Ce moștenim? Ce dăruim? Unde mergem și care ne sunt intențiile? A fi om de cultură oare nu înseamnă a fi în cunoaștere de cine este el însuși?

Pledez și sunt pentru un alt fel de a mărturisi despre cultură, or, nu cred că acum e momentul potrivit să scriu ce cred eu despre cultura basarabeană, dar din începutul textului, mă veți prinde cu cinstea deplină.

Or, îmi îndreptam atunci pașii astfel încât pe peronul gării de cale ferată din Iași am avut o rugă atât de calmă, intrând în deplin univers mistic, religios, cu aceea ce sunt, după care, în mare acalmie și seninătate, bagajul urcându-mi-l cu ușurință în secțiunea trenului. În câteva minute, Iașiul se lăsă depășit doar geografic, rămânând ca și altădată în inima mea, purificată de rapsodia unei zile cu soare, și mergeam spre o înserare, spre un amurg, în alte dimensiuni spațiale, urmând să admir Țara României, doar abia a doua zi, pentru că se așeza, cu cer cu tot, noaptea și întunericul ei.

La București, a fost timp și, totuși, reconciliabil lipsea, dacă nu reușeam în câteva mișcări sigure, așa cum s-a și voit, dintr-o emergență, să urc în cel de-al doilea tren, care a ajuns dimineață la Târgu-Jiu. Și acesta mă aștepta, ca și cum mi-ar fi fost prescris ca o pilulă de sănătate și ca un tranzit ce era, de parcă nu mai conta unde voi ajunge. Dar…Cred că Dumnezeu așa a dorit să ajung la timp, pe la 8 dimineața, la Mănăstirea Lainici, și intrând în curtea aceea de poveste, cu mulți trandafiri purpurii catifelați, surâzând din grădina lor plăcut mirositoare și întregită în stil arhaic, cu gărducean din lemn monastic, sculptat, mai bine-zis încrustat, cu mare credință și înțelepciune, mă văzusem, totuși, pe deplin singură, și cred, că e mai bine să se vină la Mănăstire, în singurătate. Astfel păstrezi cu puterea dragostei și credinței izvorul acesta nesecat al Creatorului, astfel nu te simți incomod în fața icoanelor, or, deopotrivă de bine am fost și m-am simțit, atunci când îngenuncheam la Icoana Maicii Domnului cea Grabnic Ajutătoare, alături de dna Chivu, bunăoară, apoi, când mă înecam cu privirea în icoanele de o grandoare iconoclastică și de un sentiment pur, aparte.

E o divagație (abatere de la temă), pe care mi-ar plăcea să o scriu, și în alte rânduri, când am să vorbesc despre puterea credinței și dragostei de Dumnezeu.

Prima cărare spre care am mers în acest așezământ monahal, a fost cărarea, ce m-a dus în Biserica

Izvorul Tămăduirii. Aici am primit mireasma si binecuvântarea crinilor dumnezeiesti, ce mi i-a dăruit însuși Creatorul, punându-mi mâna pe frunte și rugându-mă să o rog și eu pe Maica Domnului, de toate cele pământești să ne ferim, să ne rugăm Cerului, să ne aibă în Pronia Sa. Aici în Biserică mi-ar fi plăcut să rămân până seara, deși călătorisem atât de mult și bagajul se afla sub o bancă.

Apoi ni s-a adus un dar și mai mare de la Dumnezeu, când în fața mea a apărut însuși starețul Mănăstirii Lainici Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, un om cu un dar imens de a face cunoștință într-un chip atât de senin cu oamenii, enoriașii, pelerinii, acel dar, care e o raritate și de care Sfințenia Sa are bucuria nemărginită a Duhului Sfânt și a Tatălui Ceresc. Ca un adevărat Părinte ne-a primit în Mănăstire și tot mai mult potecile Mănăstirii Lainici îmi simțeau dorința de a le atinge, în semnul de a nu le părăsi niciodată, chiar dacă plec de aici.

Așa fluturii, când sunt în căutarea altei flori, nu uită de cea mai frumoasă floare. Tocmai mie așa mi s-a memorat Mănăstirea Lainici, ca o floare, cea mai frumoasă și cea mai mirositoare, deasupra căreia ostenesc și o îngrijesc atâtea albinuțe, iar polenul ei mirositor și dătător de milostenie cerească m-a cuprins și mi-a spus, să nu disper, căci numai florile adevărate înfloresc și se hrănesc din Cuvântul Prea Sfânt al Mântuitorului.

Liniștea aceea de nedescris a Mănăstirii, era prea cinstită și prea nevinovată, când călugării la utrenie îl proslăveau pe Sfântul Irodion și căzui în preajma icoanei și moaștelor să culeg nectarul durerilor, întru a mă recunoaște din ceea ce sunt, venind până aici, cu cale de a mă întoarce, or, clipele ce îmi erau rezervate, pentru a săruta această Mănăstire, au avut o mare semnificație pentru mine.

Așa am devenit pelerină cu masă și cu o odaie de toată frumusețea amenajată în stil ortodox-creștin, în care m-am simțit ca într-o adevărată chilie.

Aici s-au adunat toți scriitorii invitați la Banchetul de Lainici, ediția a doua, și cu emoții de copil, am ajuns la etapa pregătitoare și hotărâtoare, în care îl așteptam pe Domnul Dumitru Velea.

Zilele de la Lainici mi-au fost balsam purificator, pentru că aici s-a atins un apogeu în a vorbi despre sfințenie și despre cultură, despre literatură și despre artă, în genere.

Nu există nicio îndoială, că aici la Mănăstirea Lainici, pentru mult timp, palpită și radiază emoțiile noastre, ale celor peste 40 de pelerini scriitori, poeți, pictori, muzicieni, actori, care cu fiecare clipă s-au apropiat tot mai mult de divinitate și de Cuvânt.

Un Om de rară erudiție și cultură, prof. universitar Domnul Mihail Diaconescu, a condus alături de Domnul Dumitru Velea, așijderi om de o valoare in38

BANCHETUL DE LAINICI

contestabilă, colocviile și lansările de carte și, spre final, am ascultat cu sufletul împlinit lucrarea academică despre Părintele Stăniloae.

mare credință, căci nu s-a simțit de noi, Unii, nici cutremurul...

Când domnul Dumitru Velea mi-a scris, în una din zilele lunii septembrie, că trebuie să ajung la Mănăstirea Lainici, și la Banchetul de Lainici, cineva și nu eu, de fapt, a zis da, ca și cum demult acceptase această trebuință (condiție, imperativitate).

Ceea ce mi-am dorit dintotdeauna a fost să mai fiu și un bun și de nădejde pelerin. Cu toate că pe durata desfășurării Banchetului de la Lainici urma să vizionez, să admir în deplinătatea ei ortodoxă și spirituală Mănăstirea, ori, m-am obișnuit să cred în faptul, că să-ți dorești prea mult e un atribut sufocant și nelalocul lui.

Am știut, că anume Dumnezeu a vrut să iau un repaos spre această unicală Mănăstire, de o rară frumusețe spirituală și arhetipală, și spre Banchetul de Lainici al scriitorilor, adunați sub cerul fără contradicții și contrarii, ci anume sub cerul cu revelații creștine al acestui sfânt și înalt locaș, din punct de vedere ascetic și mistic.

Când Chișinăul tocmai începe o nouă zi, cu actualitatea lumii, din care vine, și se hrănește laic și duhovnicește, eu porneam spre Iași. De acolo urma să ne bucurăm împreună cu noua prietenă, poetă de haiku, Maria Oprea de la Piatra-Neamț, pentru întâlnirea ce ne-a prilejuit-o Domnul Dumitru Velea, ca un iluminător și om divin al minților noastre.

Lansarea cărții Până mai sus de păsări, inclusă și în programul ediției de colocvii și dezbateri literare, a suscitat dăruire și emoție, pe care nu le puteam stăpâni și atunci când în loc să citesc poezia Copilul meu, mai scump decât iubirea, mi se oprise puțin răsuflarea și lacrimile nu le puteam stăvili, am încercat să ridic ochii spre cei de vizavi, să ajung, totuși, cu greu, la finalul poeziei.

Aceasta e experiența care cel mai mult m-a marcat și anume puterea mea de a mă afla lângă Dumnezeu, în orice circumstanță…

Totuși, aș crede, că sfinții mijlocesc cu noi pentru Dumnezeu, dar așa cum m-am expus și în cadrul Bachetului de Lainici, pentru mine, poezia, acum de o vreme, a început să însemne altceva, or, nu o consider salvatoare, ci mai curând o enclavă, de unde sufletul poate să iasă și să tragă aer, apoi iar să coboare în misticul său poetic și să contemple poezia cu ochiul neobosit al Creatorului. Am învățat să muncesc până a mă face neștiutoare în arta scrisului. Poeziile mele nu se opresc la durere, ele zboară asemeni omului îndrăgostit de Dumnezeu către înalt, până mai sus de păsări.

Poezia mea, ruptă dintr-o deznădejde, m-a învățat să scriu, în sufletul meu și al cititorilor, viața, cu speranțele ei, atingând cu bisturiul scrisului, fără să vreau, și viața veșnică, pe care ca o mărturie o las să mă descopere pe mine. Aceasta e poezia, din care îmi deplâng soarta basarabeană, diferită de una, pe care o întâlnim în mediul literar și cultural românesc.

Ave cu închinăciune Culturii, Starețului Mănăstirii Lainici, Părinte Sfânt Ioachim Pârvulescu, Domnului Dumitru Velea și tuturor alocutorilor săi! Ave România! Basarabia are nevoie de Cultură, de Dumnezeu!

Maria Oprea, citind haiku-uri

Călătoria a fost uluitor de emotivă, cu accente, mai ales, pe întâlnirea ce o urma să facem cu frații noștri, scriitori din România, sosind din diferite părți ale țării.

Evenimentul în sine a fost copleșitor de emoționant! Ce mi-a fost dat să descopăr la Domnul Velea, este simplitatea și bunătatea Domniei Sale, iar aceste ca și cum ar fi fost aici regăsite și întruchipate într-un chip deosebit de Părintele Stareț al Mănăstirii Lainici, Ioachim Pârvulescu.

Ofranda de la Mănăstirea Lainici nu conține laudă, ci numai bunătate, smerenie, duioșie și mare dăruire înțeleaptă.

Pe scriitorii cunoscuți aici i-am îndrăgit, din sim-

III. Există o singură cale de a ne mântui – IUBIREA Pentru Banchetul de Lainici, din acest an, al cărei redactor, propovăduitor, este dl Dumitru Velea, cu 39

BANCHETUL

plul motiv, că toți sunt diferiți, fiecare își are domeniul său cultural, artistic, cu tot cu inspirație, har, înălțime spirituală, și fiecare din ei are ceva să spună în apărarea Cuvântului scris și rostit, Cuvântului lui Dumnezeu. Ca frați și frați, de fapt, ne-am îndrăgit unul pe celălalt, fie și prin a urmări idealul nostru românesc de Unire eternă în cele mai triste momente ori stări de impas.

Aici, la Mănăstirea Lainici, cu Biserica ei cea solemnă și de iubire cuvântătoare, m-am simțit la mine acasă.

De la toate icoanele mi-am cerut iertare și am rugat îndurare și sănătate pentru toți ai noștri. Am coborât cu genunchii pe fundalul brun al încăperilor harice și dumnezeiești, să-mi liniștesc sufletul, obosit de trecerea timpului, și încercând să-l opresc, în varianta lui duhovnicească și apostolească, să-i dau o valoare de veșnicie. Mi s-a îngăduit de cel de Sus să plec puțin mai înainte cu prietena mea, Maria Oprea, spre Basarabia și spre Piatra-Neamț, dar dorul de Unire mă frânge și îmi pătrunde în conștiință pe o altă cale decât prin cea firească și anume pe calea descoperirii durerii aproapelui, pe calea deschiderii unor cărți de rugăciuni, care la nesfârșit să-mi amintească despre o întoarcere și despre o ofrandă către Izvorul Tămăduirii.

Banchetul de la Mănăstirea Lainici mi-a transfigurat ființa într-o bibliotecă infinită, pentru că am adus acasă zeci de cărți ale poeților din România și acum, înainte de a fi început să scriu, am deschis cartea Domnului Velea Muntele de sticlă, carte ce mi-a amintit nu pentru prima dată, că Dl Velea e un mare dramaturg, fapt rostit cu multă binecuvântare și de Directorul Teatrului din Petroșani, dl Cosmin Rădescu.

Iar din marea cultură spirituală a Mănăstirii Lainici, în așezământul ei de nădejde și de profundă religiozitate, ospitalitate, am primit în dar cartea "Romanul capodoperă Sacrificiul, epopee națională a românilor", făcută de Maria Dohotaru, care e despre scriitorul Mihail Diaconescu, deci, de la însuși autorul romanului, cunoscut mie prin romanul său istoric Sacrificiul, roman, care binevoiesc să ajungă la noi,

și care mi-a demonstrat cât e de prolific acest scriitor, și mare filosof, cercetător, critic literar, alături de Dl. Velea.

Mi-am spus într-un final al inepuizării gândurilor mele de bine și de unitate, că legământul acesta pământesc nu e altceva decât rezultatul strădaniilor și muncilor marilor cărturari ai noștri din Basarabia, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi și ale marilor înțelepți români contemporani, întru iubire de țară, de Dumnezeu.

Mi-am spus, că din rugile noastre, altcineva, cu adevărat, se va tămădui și o facem toți, dezinteresat. Slavă lui Dumnezeu!

Pentru a ne mântui, există o singură Cale, Iubirea!

O, DOAMNE, PREACURAT Cu-amar, viorile cântă, 'plinind focul Cetății, Plăpânzii luceferi fac loc dimineții, Și-n triste popasuri se-agață de stele Atâtea lumini mai mari și mai grele.

O, Doamne Preacurat, Tu-luciu, din umbră, Cunoscu-Ți potirul și candela suplă, Ce-mi cațără inima la Tine, să plâng, De dorul Tău, Doamne, copilul mi-l frâng. Îl strâng de dureri și de aprige friguri, Și-n stranii-ntâmplări merg peste ziduri, Și-ntr-un scolastic pătuc de papirus Îmi văd copilașul, dormind într-un cirus.

Mi-e lacrima fiartă, o storc într-o mână, Ce suie și ea, la ceruri străină, Mă-nchin să-l acopăr cu sufletul tare, De-ar fi și acolo puțină splendoare.

Mai tainică viață, mai de-ntristare, Nu este aici, nici oriunde-ncercare, Ca viața de mamă, copilul să-și strângă, În pieptu-i amar, o piatră să frângă...

40

BANCHETUL DE LAINICI

Liuba Liubastra BOTEZATU

TREI Și astăzi se zăresc în depărtări trei umbre luminoase peste zare, trei umbre care îți trimit chemări să ridicați o lume și mai mare...

Mergea Aminul cum cosașul mut în urma Orbului prealuminat și greu pe-ntinderea de alb și galben lut cum moartea-n urma vieții pe un cheu.

Mergea Lumina Duhului cel Sfânt, înlănțuită strâns de întuneric să caute un suflet de pământ în tot cuprinsul negru, luciferic.

Au mers pân' au găsit un Dumnezeu ori Dumnezeu dăduse peste dânșii și-atunci și-au spus: ,,Să fii fratele meu!" și Unul s-au făcut cei singuri, plânșii... Și trei au mers, tustrei la răsărit ca să zidească cerul peste lume, cu viață să îl umple în zenit și-n asfințit să-i construiască nume.

41

BANCHETUL

Ana ARDELEANU

POEME Desertul îngerilor

Cu poemele lui Jacques Prevert În cea mai blândă lumină, Pentru a fi citită, Pentru ca luminii să-i aparțină tot ce ai, Inclusiv sufletul de om bun, De om sinistrat, Din care a rămas Doar lectura poemelor însușite.

Ninge glorios Pe masa tăcerii.

Mesenii servesc desertul îngerilor.

Cei ce se cunosc între ei Vorbesc, Așezând ornamente de zăpadă Pe propria vorbire, Despre fericirea ce i-a cuprins Și care va grava luna cu numele lor.

Nu ne cunoaștem, nu ne salutăm, Dar împărțim același gând, De Paști și Crăciun, De ziua țării noastre, În care îngerul e locatarul perfect, Cu plata chiriei la zi.

Ninge colorat.

Sufletul omului se transformă în curcubeu.

Ochiul zăbovește Pe fețele dimineților de zăpadă, Prea albe pentru un magician, Prea înfocate pentru un poet, Excesiv de tulburătoare Pentru un pictor puber.

În ajun E mai puternic viscolul de seară Și toate-n jur se iscălesc cu „vineri”, Când magii din speranță, încă tineri, Din orizontul purpuriu, coboară.

Cum ai să te declari îngerul tinereții, Mângâindu-ți ostentativ aripile În fața timpului care te urmează, Când toate admiratoarele Primesc, fără jenă, Între sâni, Bancnota omului de zăpadă?

Iar cugetul, sub nouri, e-mpăcat Și inima, sub stele, mai aprinsă, Acolo, -n casa cu lumina ninsă, În locul unde îngerul a adastat.

Ninge tăcut, c-o sfântă-nseninare, În seara blândă-a porților deschise, Când, primitori de viață și de vise, Intrăm curați, în sfânta sărbătoare.

Nu mă cunoști, nu te cunosc

Simțim această vreme de iubire, Simbolul său, cu iz nepământean, Și așteptăm, în fiecare an, Clipa de taină și de mântuire!

Nu mă cunoști, nu te cunosc.

Trecem unul pe lângă altul Prin aceeași lume, Decojim aceleași idei, Ridicăm etaje de idealuri, Folosim același tip de verde, Cel de la miezul zilei, Simțim pe trup Același negru-vampir De la miezul nopții.

Scriu cu lumină lină Nu scriu năprasnic, nici umil nu scriu, Pe masă, care face inventarul Acelui timp, ce, -n ochiul meu târziu, Va mai scânci în mână, cu paharul

Ai trecut pe strada mea, Luminând precum un felinar.

Eu mi-am ferit ochii, Am așezat doar cartea

Ce-a închinat, cu sfânta sa licoare, Cu tonți și vinovații de serviciu, Ce-o preferau, în loc de închisoare, De-ncarcerări de-o noapte ori ospiciu.

42

BANCHETUL DE LAINICI

Scriu cu lumină lină sau cu nor, Ori scriu cu sânge-albastru, cine știe?, Cu-o pană-ndoliată de condor, De înger brav, căzut la datorie.

În zăpada de la nord În zăpada de la nord, În țara lui Esenin ninsă, Chiar și păcatul e un lord, Iar patima-i cu vodka, stinsă.

Și vărs în vorbe vinul sărbătorii, Pe un catren de laudă-ori renegat, Prinzând, la poarta raiului, minorii Ce-ascund, în sân, poemul împușcat.

Și inima, de-așa captură, Veșminte noi îmbracă, iată!, Ducând un fagure la gură, Un cer, la fruntea înstelată.

Acest poem, n-ai unde să-l așezi, Nici mort, nici viu, așa, în alb schițat, Nici inspirația n-ai cum s-o curtezi Și nici tabloul, cu zâmbetu-nghețat.

Mă-ndrăgostesc de-această iarnă, Cum de icoanele eterne, Ce poartă-n ele chipul tău Cel odihnit, pe șapte perne.

Giocondă azi, cu voie, fără voie, Nu poate fi, nici Făt-Frumos călare, Cel travestit în tine, de nevoie, Nici eu, Ileană, prin nobilă născare.

Și, uite, vezi, mi se-nroșește Obrazul, de emoția fină, Când clipele se-mbrățișează, Într-un final de zi, senină!

Poetesele Nicoleta Crăete, Elena Marica, Ana Podaru și scriitorii Mihail Diaconescu și Dumitru Velea, prezentând cărți ale Banchetiștilor

43

BANCHETUL

Iulian CHIVU

RĂGAZ DE ILUMINARE CU PĂRINTELE MAXIM Un început de noiembrie încă îngăduitor, policromia toamnelor din Defileu și ocrotirea unui soare palid conturau tabloul cald în care pășeam cu sufletul înainte pentru a nu știu câta oară pe poarta Sfintei Mănăstiri Lainici; a trece pragul unei mănăstiri ca un turist e una, a poposi acolo însă devine cu totul altceva.

De fapt, chestiunea asta cu turismul ecumenic mi se părea nepotrivită și aproape un paradox ¬ turismul nu poate asigura nicio premisă ecumenismului. Așadar, poposeam aici a doua oară, pentru trei zile, sub semnul culturii, al poeziei și al artelor în general. Or cum altfel dacă nu și sub semnul smereniei și al detașării de profan.

Apoi, după ce mai tânărul frate de mănăstire Walter, aspirant sârguincios la ale monahismului, s-a îngrijit să ne conducă exact în camera unde am poposit cu un an în urmă cu un prilej similar, am intrat pentru a aduce mulțumiri Domnului la capăt de drum și pentru a ne reîmprospăta nădejdea la icoana Maicii Domnului Grabnic Ascultătoare. Sfânta Liturghie era pe sfârșite și, din strană, ochii preacuviosului părinte Maxim au recunoscut-o mai întâi pe soția mea și s-a ridicat sub impulsul unui resort al alesei sale simțiri cercetând dacă nu cumva eu lipsesc. Ne-am întâlnit apoi privirile cu bucuria revederii și, după Liturghie, am ieșit în curtea încă înflorită a Mănăstirii traducând în mereu neputincioase cuvinte sentimentele care ne încercau la regăsire.

Părintele se aștepta să ne vadă și de această dată ‒ avea nu doar o presimțire. Ceva din înțelepciunea sa îi spunea că nu vom lipsi. Sigur însă că absența noastră i-ar fi pus întrebări. Ne-am lăsat apoi conduși spre o băncuță din spatele bisericii celei noi ca să ne descărcăm ca la o spovedanie de ceea ce viața din afara mănăstirii apasă și adaugă conștiinței mai ales la senectute. Regăsirea noastră ne asigura totuși că încă e bine, că Dumnezeu ne-a dat răbdător răgaz de smerenie și de îndreptare. Și ne-am adâncit așa de repede în cele ale sufletului venind dinspre cele lumești, încât numai un utilaj care își vedea de treabă ne mai aducea înapoi, din când în când, la cele trecătoare din jurul nostru. Cuviosul părinte Maxim, un om cu o cultură bine întemeiată și în laic și în profunzimile creștine ale monahismului s-a apropiat de noi cu un an în urmă, când am vorbit câte ceva despre păcatele trecerii noastre prin lume, dar și despre Sfânta Taină a Spovedaniei. S-a îngrijit atunci să ne dea spre iluminare o carte a părintelui stareț Ioachim. O citisem atent

acasă și îngrijorări sufletești noi s-au adăugat celor vechi; cu destulă jenă aveam să-i spun că încă nu mam învrednicit de această taină după tot tipicul, deși cele ale vârstei mă îndeamnă să o iau în calcul tot mai serios. Părintele nu punea întrebări ¬ acestea sunt totuși agresive, pot bloca în loc să deschidă, însă știe, după caz, să determine răspunsuri fără ele. O conștiință care vrea într-adevăr să se descarce găsește totuși prilejul.

Sunt, așadar, acele tatonări în comunicare ale personalității care pot apropia oamenii tot așa cum pot să-i îndepărteze. Cuviosul părinte Maxim are știința comunicării interpersonale și, când constată că e util, o probează fără nicio vanitate, cu blândețe epifanică.

Am vorbit din nou despre păcat și conștiință, despre căință și iertare, despre spovedanie și euharistie, fiindcă lucrurile, oricât de bine le-ai înțelege, nu le poți detașa întrutotul de cauza lor laică ¬ un călugăr însă, prin despătimire, le judecă dintr-o perspectivă și mai de folos.

Un gând într-ascuns îmi dădea târcoale: un mirean care a decis să se consacre ascezei și va fi avut rădăcini adânci în viața laică, oare reușește să abroge spiritual orice astfel de legătură emoțională, să își refuze orice întoarcere a gândului, nu are momente de tulburare? Cred că despătimirea triumfă doar când îl duce pe ascet în sus, când nu-i mai dă nici răgaz, nici prilej de șovăire a gândului. Oricum, niciun răspuns nu mi-ar fi fost mai de folos decât convingerea că, în cuvioșia sa, părintele Maxim e în destulă cunoștință factuală să ne călăuzească sufletele netezindu-le calea spre zariștea de lumină sacră a mântuirii. Fără îndoială că orice monah ne-ar fi de folos cu îndreptări de suflet, dar cu părintele Maxim ne-am întâlnit pe o subtilă frecvență care de la sine, fără să o explorăm în cauzele ei, ne-a îngăduit să depășim reținerile viclene ale neputinței de a ne detașa de tot răul.

Cât am stat la Mănăstire, ne-am mai văzut cu părintele atât cât ascultarea i-a dat răgaz, însă la plecare, duminica, după Sfânta Liturhie și după masa de prânz, a stat cu noi până am plecat din nou la vale (Da, da! Coboram din nou în lumea noastră cu anomiile ei, cu contradicții, cu ispite și, mai ales, cu neputințe).

Ne-a dat o caldă binecuvântare pentru drum cât să ne fie de folos până la o nouă și bună vedere în speranța că ne vom regăsi și vom putea să spunem cu smerită bucurie: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc...

44

BANCHETUL DE LAINICI

p

Ticu LEONTESCU

TREI POEME Ziua de Florii

Eli, Eli, Lama Sabactani.

Salcie-plângătoare – Cel mai trist pelerin pe un asin călare – profețea despre Ierusalim: Ierusalim, Ierusalime, piatră peste piatră nu vei mai fi niciodată!..

În Vinerea Neagră asfințea pe Calvar… Lumina Lumii!

Crinul din Vale, pe-a Golgotei culme – Ceru-nmiresmând! Îmbrățișând întreaga lume, agoniza pe Cruce ultimul… Adam!

Soarele s-a stins la zenit iar Dumnezeu… pe Cruce!

Clopote plâng, bocește din toacă…Vinerea Seacă!

Vinerea Neagră. Zvon de toacă și straie cernite! Între pământ și Cer, pe Cruce țintuit – Șarpele de-aramă întru mântuire – Hristos Cel răstignit!

Sabatic apus. Spre Locul Prea Sfânt – catapeteasmă frântă – trupul lui Iisus.

Sfâșietoare simfonie – dangăt de clopot în turla pustie! ………………………………………

Săptămâna Mare Istoria lumii, cu război și pace, concentrată în… șapte zile! ……………………………………………...

La Cina Pascală cu azimi și miel – cununați împreună – eu, tu și… El. Viața mea și moartea Lui – logodite în taina… Cinei de Taină.

La Cina din urmă – toți împreună.

Mai departe, doar… Unul. ……………………………………………….

Câștig sau pagubă? Zornăiră mirați în punga lui Iuda arginții…

Sărutul trădării – buze asmodee pe Chipul cel sfânt – pecete spre mormânt.

Marii Preoți (Ana și Caiafa) – un cult incult sfârșește în… ocult!

Cocoșul conștiinței, zilnic-l-aud cântând: Fericiți, cei ce plâng...

O vulpe vicleană ș-un rege nerod – Antipa Irod… Între sfânt și lichea – cei cu cioara vopsită – gloata urlând năucă: Sfinții nu ne plac, nu sunt ca noi.

Baraba?, da!

Consensul absurd și urletul surd au decis… răstignirea!

Să pară nevinovat, Ponțiu Pilat doar mâinile și le-a spălat.

Conștiința, dacă-ți plânge, n-o spăla cu apă, ci cu… sânge. …………………………………

Crucea?, un lemn nedemn să-l poarte El. Și totuși! Între păcat și Har, bornă de hotar – Crucea din Calvar.

De-o parte și alta a Crucii – cei doi tâlhari: eu și tu…

De pe Cruce, o rugă-n agonie:

Ziua de Paști După trei zile și trei nopți ș-o vizită-n Sheol, Iisus a înviat din morți. Mormântu-i gol!

Mormântu-i gol, ca mai-nainte.

Sul stau giulgiile sfinte. Hristos e viu! ……………………………………………

De-atunci, în fiecare primăvară, toți pomii înfloriți proclamă-n lung și-n lat: Hristos a înviat. Adevărat c-anviat.

45

BANCHETUL

Claudia BOTA

POEZII Iar depărtarea adună liniștea în tăcere, Nimic în drumul ei nu cere.

Doar necuprinsul topește simfonia aurie a largului, Vegheată de clipa neastâmpărului, Ce va izbi în val și-n van, Corăbii ce vor veni din an în an.

Iar mișcătoarele iluzii cuprinde-n inima mea discul solar, Cu ondulări de raze ce oglindesc pe trepte.

De voi pleca dorul mă va cuprinde, Voi reveni amprenta străjuiește-n mine, Ca un magnet ce s-a desprins din vuietul de ape, Atunci când soarele stă pe postament.

Flori de liliac cu iz de dor Tăcute sunt clipele din a Ta lumină, Du-mi ruga în cerul tainic și le alină, Neliniștea pe chipul tău suav ce s-a ivit Va șterge destinul care ți-a fost hărăzit? În dimineți ai apărut cu părul despletit, Cu flori de liliac și cu trăiri de iz de dor, Pe sânul gol într-o atingere mi-ai șoptit: ”Femeie ești unică între femei și te ador! ” O, mamă...

O, mamă care este mamă! Și îngerul îți cheamă, Prin rugăciuni o lume îți dezmiardă, Lumina ei pașnică din vis, Atinge chemarea din abis.

O, răsărit luminat!

Răsărit al păcii și al iubirii!

Lumina răsare și se dăruiește-n tăcere, Uimirea ne este dată ca taină.

Privirea se îndreaptă în frumosul din noi, Splendoarea trece în veșnicie când valurile se zbat.

Culori înveșmântate din mâna ei caldă nepătată, E dragostea neîntinată.

Cu glasul ei duios, Îl cheamă pe Hristos.

Pașii mei calcă nisipul fierbinte, Redevin omul primordial al universului.

Ce bine mă simt în prezența elementelor universale!

Algele verde de smarald dansează, Mișcări ce îți rețin privirea încărcată, Călătorii pescăruși străbat înaltul cerului, Când valurile cresc, Inima topește din minte neliniștea.

O, mamă te arată!

Din neguri în purpură îmbrăcată, Cununi de lauri pe chipul tău, Mereu mă mântuiești de cel rău.

Credința ta nestăvilită, Adună-n suflet cuvinte în glia primenită, Cu harul tău transmiți în dor de dor, Energii și simțăminte care niciodată nu mor. Țărm de lumină Valurile înspumate se zbat Nisipul fierbinte îl străbat, Muzica din adâncuri se aude idilic, Lumina reține paradisul frenetic.

Cuvintele Tale mă cheamă ținându-mă de mână, Cerul îmi pune pe umeri cunună.

La acest răsărit marin, Furtunarii străbat briza mării, acolo unde totu-i divin.

Cu răsuflarea în tăcere așteptăm la mal, Minutele spectacolului se-aștern ca un semnal, Când discul soarelui răsare, Unde cerul se unește cu marea ce nu dispare,

Centenarul Marii Uniri Aici suntem cei mulți și vii Țara cheamă a noștri copii, Mormintele nu s-au deschis, Jertfa românilor e un paraclis.

46

BANCHETUL DE LAINICI

Din osemintele uitate, Noi ne-am făurit o sfântă carte, O carte scrisă de martiri, Ce nu sunt firave amintiri.

Cerul amorțit atinge-n suflet nemurirea, Copilul Mariei aduce astăzi lumii fericirea. Îngerii coboară împletindu-i frumoasă cunună, Un glas, un freamăt dau mângâiere pe raza cea lină, O, ce veste minunată s-a răspândit în Betleem cetate!

Magii călăuziți de stea străbat atâta singurătate.

Rupeți lanțurile trecând peste toate, Lumina românilor stă în dreptate.

Ce liniște înfiorătoare te apasă, Când nu ești cu frații tăi la aceeași masă.

Pe toți iubirea Ta nemărginită în Eden ne înalță, Nașterea Ta, Hristoase a trezit pe morți la viață, Adam cel Nou a răstignit teroarea cruntă a morții, Din somnul cel de veci ai prigonit negura rece a sorții.

O, țara mea, cu glorie ai renăscut!

Din lacrimă între Carpați și Dunăre, Vitejii eroi te-au apărat ca și un scut, Deși barbarii au căutat ca să te fure.

Lumină sălășluită din Cuvântul lui Dumnezeu, Logos întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioară, Venit-ai în lume pentru a ne elibera de povară, Nu sol, nici înger, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu.

Tu n-ai îngenunchiat între genune, Credința și iubirea ta a renăscut, În fiecare petic de cer, soarele n-apune, Căci tricolorul în suflet îți e cusut.

Nașterea Ta, Hristoase, Răsăritul cel de Sus, Lerui Ler și Domn din cer, Într-o iesle săracă azi vi s-a născut Iisus, Fie-vă milă de cei ce cer, Pentru a colinda nașterea Ta !

Lerui Ler și Domn din cer.

Nașterea Ta Hristoase Prin dorul iernii liniștea pătrunde tainic Prin fulgi de nea iubirea coboară serafic,

Dan Anghelescu, citind din poeziile sale

47

BANCHETUL

Rodica LĂZARESCU

BANCHETUL LA MÂNĂSTIRE Revista Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” de la Petroșani își are numele de la Banchetul lui Platon șiși datorează existența scriitorului Dumitru Velea, un veritabil catalizator cultural, în jurul căruia s-a închegat o echipă de scriitori, în special poeți, de certă valoare. Începând cu anul 2017, în apropierea datei de naștere a lui Platon (7 noiembrie), banchetiștii și prietenii lor sunt „convocați” la Mânăstirea Lainici din defileul Jiului, unde, în mijlocul unui peisaj mirific, unde vreme de trei zile au loc comunicări și dezbateri, lecturi, prezentări/lansări de cărți și reviste, expoziții de arte vizuale, dar, mai ales, apropieri între oameni care, în cele mai multe cazuri, se cunosc doar din cărți și comunică doar prin poșta electronică.

Ediția din acest an a adunat, între 9 și 11 noiembrie, scriitori acoperind o vastă arie geografică – din Anglia (Ana Podaru) la Chișinău (Lilia Manole), de la malul mării (Daniela Varvara) la Cluj-Napoca (Adrian Țion), din București (Mihail Diaconescu, Dan Anghelescu, Rodica Lăzărescu, Evelyne Maria Croitoru) în Banat (Diandra David, părintele Ștefan Mateș, starețul mănăstirii „Sf. Mihail și Gavril”, Pietroasa), la Craiova (Mihaela Albu, Gela Enea, Dumitru Toma), Vâlcea (Mădălina Bărbulescu, Tatian Miuță), Teleorman (Iulian Chivu), Deva (Andrei Caucar) și, desigur, zona gorjeană și a Văii Jiului (Mihai

Barbu, Petru Birău, Ion Hirghiduș, Nicoleta Crăete, Elisabeta Bogățan) ș.a.m.d. Acestora li s-au alăturat Cosmin Rădescu, directorul Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, și trei copii, Monica Țugulea, Luminița Donisă și Sergiu Pârvulescu, membri ai unui grup muzical din Vulcan, care au susținut un mini-concert de muzică folk (melodii pe versurile poetei Ana Podaru) și muzică populară. Și, veghind cu mare grijă și har asupra tuturor, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, starețul Mânăstirii Lainici, care în cea de-a doua zi a prezentat participanților istoria găsirii moaștelor Sf. Irodion, Luceafărul de la Lainici, precum și cele două sfinte lăcașuri – biserica veche și mireasa din defileu, noua catedrală, cu hramul Izvorul Tămăduirii, construită pe două niveluri, a cărei extraordinară pictură, o istorie a ortodoxiei imortalizată iconografic, a fost realizată de maestrul Grigore Popescu-Muscel în anul 1998. Un moment de maximă încărcătură spirituală l-a reprezentat expunerea profesorului Mihail Diaconescu avându-l ca subiect pe Dumitru Stăniloae, teolog european al Ortodoxiei.

P.S. Abia acum, făcând o grabnică trecere în revistă, constat că n-a călcat prin curtea Mânăstirii nici picior de oficial, nici picior de reprezentant al mass media. Oare de ce nu le-am simțit lipsa?

48

BANCHETUL DE LAINICI

Elisabeta BOGĂȚAN

BANCHETUL / LE BANQUET DE LAINICI COLOCVIILE REVISTEI „BANCHETUL” LES COLLOQUES DE LA REVUE „BANCHETUL” rafinée distinction spirituelle. L’espace plein de sacralité du Monastère de Lainici s’est ouvert avec générosité, modèle d’altruisme, d’amour du prochain, donnant de la joie aux âmes par la beauté du travail pour l’esprit et le beau. (Elisabeta Bogățan)

Prima ediție a Colocviilor revistei Banchetul, BANCHETUL DE LAINICI, a avut loc în 9-11 noiembrie 2017. Data a fost aleasă, după mărturisirea lui Dumitru Velea, redactorul șef al revistei „Banchetul” din Petroșani și organizatorul și mentorul „Banchetului de Lainici”, în apropierea zilei de 7 noiembrie, ziua sărbătoririi lui Platon, ale cărui dialoguri sunt reflectate atât în spiritul revistei, cât și al Colocviilor BANCHETUL DE LA LAINICI. În anul 2018 aceste Colocvii s-au desfășurat la Mănăstirea Lainici în 9-11 noiembrie, într-o atmosferă de înaltă spiritualitate, de elevată cultură și rafinată distincție spirituală. Spațiul plin de sacralitate al Mănăstirii Lainici s-a deschis cu generozitate, model de altruism, de iubire a aproapelui, bucurând sufletele prin frumusețea lucrării întru spirit și întru frumos.

Constantin Croitoru, Evelyne Maria Croitoru, Andrei Caucar, Nicoleta Crăete, Elena Marica, Gela Enea, Ana Podaru, Iulian Cătălui și Mihaela Albu

Expoziție personală de pictură/Exposition personnelle de peinture Petru-Ilie Birău în cadrul Colocviilor revistei BANCHETUL/ dans le cadre des Colloques de la revue LE BANQUET Expoziția personală de pictură a lui Petru Ilie Birău a fost vernisată la demisolul Mănăstirii noi, unde este amenajată o mică biserică denumită Catacomba, în care au fost expuse cele 16 pânze. Îngemănarea icoanelor cu peisajele, compozițiile, portretele și lumina discretă a candelelor, au alcătuit un tablou fantastic, formând o tainică simbioză a teluricului cu celestul.

Prezentarea a fost făcută de Dumitru Velea care a evidențiat caracterul auroral al luminii din tablouri și dimineața ca fiind momentul corolar al creației plastice a lui Petru Ilie Birău. Artistul a spus câteva cuvinte despre lucrări, subliniind că sunt dintre cele mai recente în care a transpus ceva din propria spiritualitate și a adăugat faptul că a mai avut expoziții în spații neconvenționale, dar a fost pentru prima dată când tablourile s-au integrat atât de bine în ambient, apoi a mulțumit Părintelui Stareț Arhimandrit Ioachim Pârvulescu pentru găzduirea expoziției în acest loc sacru și celor prezenți pentru interesul manifestat. (Cronicar)

Mihaela Albu, Mihail Diaconescu, Starețul Ioachim Pârvulescu, Dumitru Velea și Dan Anghelescu

La première édition des Colloques de la revue „Le Banquet”, „LE BANQUET DE LAINICI”, a eu lieu le 9-11 novembre 2017. La date a été choisie, selon ce que Dumitru Velea avoue, le rédacteur en chef de la revue „Le Banquet” de Petroșani et l’organisateur et le mentor du „Banquet de Lainici”, proche de la journée de 7 novembre, la journée où on fête Platon, dont les dialogues sont réfléchis tant dans l’esprit de la revue, que dans celui des Colloques „Le Banquet de Lainici”. En 2018 ces Colloques se sont déroulés au Monastère de Lainici le 9-11 novembre, dans une atmosphère de haute spiritualité, d’élevée culture et

49

BANCHETUL

L’exposition personnelle de peinture de Petru Ilie Birău a eu le vernissage au sous-sol de nouveau Monastère, où on a aménagé une petite église nommée La Catacombe, où on a exposé les 16 toiles. Le jumelage des icônes avec les paysages, les compositions, les portraits et la discrète lumière des chandelles, ont formé un tableau fantastique, créant une mystérieuse symbiose du tellurique avec le céleste.

La présentation a été faite par Dumitru Velea qui a mis en évidence le caractère auroral de la lumière des tableaux et le matin comme le moment corollaire

de la création plastique de Petru Ilie Birău. L’artiste a dit quelques mots sur ses travaux, en soulignant le fait qu’ils sont des plus récents où il a transposé quelque chose de sa propre spiritualité et il a ajouté le fait qu’il a eu encore des expositions dans des espaces non conventionnels, mais c’était pour la première fois quand les tableaux se sont si bien integrés dans l’ambiance, ensuite il a remercié au Père Abbé Archimandrite Ioachim Pârvulescu pour l’hébergement de l’exposition dans ce lieu sacré et aussi à ceux qui étaient présents pour l’intérêt manifesté. (Chroniqueur)

L’affiche des COLLOQUES de la revue BANCHETUL / LE BANQUET déroulés au Monastère de Lainici 9-11 novembre 2018 (Din Confluențe literare internaționale, 12, 2018)

50

BANCHETUL DE LAINICI

Andrei CAUCAR

APOSTOLUL ANDREI ÎMPINS DIN CETATE Și azi se mai aud pietrele căzând în urma lui și câinii Pe colinele Dobrogei înfășurat în mantie de vânt Trece bătrânul Andrei cu ucenicul din umbră Murmurând rugăciuni – în urechile de var ale văilor Apostolul iluminat în zdrențe de aur Mai aveți Deceneu întreba peste tot Nimicnicarii lumii ascultau și cârteau Pescarii îl apărau pe tăcute – peștii veneau de departe Când rostea Tatăl nostru – mulțimea tremura ca frunza Corabia se clătina din gerul cuvintelor Vorbea către țărm precum Cel care l-a trimis Și munții cei mici se făceau și mai mici Fericirile făceau fericiți – pentru o zi măcar pe cei trudiți Andrei împins din cetate stropit cu pietre Cuvintele-i țineau de sabie și scut Pietrele de pâine – moartea Îl învia de fiecare dată în taină Răsărea nevătămat în altă parte Luminos treiera pe țărmurile lumii La parabola înmulțirii pâinilor Primește de pe țărm o coajă uscată O amestecă în lacrimi și o mănâncă Înălțând spre cer mulțumire Soarta țării se schimba prin cuvinte Cum se dărâmă astăzi, atunci înflorea Femei răsfățate încercau un nou început Coastele corabiei se loveau de mal cutremurând mulțimea În orice verde năzuia pădurea Că aici la capătul lumii a pus rădăcini Mlădițe pentru vinul cel mare Grâu pentru pâinea cea vie Dimineața creșteau biserici în inimi De o bucurie nespusă, ascunse Într-o singură noapte a învățat graiul viforos Bătrânul pescar își amintea Că mai auzise auzise la Roma scânteietoare sau limpezite cuvinte Aducea un singur zeu Dumnezeu Îi ungeau picioarele rănite cu seu Dar conducătorii din cetăți îl împingeau De la poartă, peste ape pustii Romanii îi călcau pe urme furioși

Semăna cu un dac și trebuia ucis Înainte să sosească Deceneu Peștera mântuirii lumina ca un palat Boteza cum a văzut în Iordan – pe Iisus Andrei părăsea munții cărunți Călărindu-și trupul cum vechii centauri Dezlega gura lupilor în taină Intrat în colinde și în povești În bisericuțele de lemn – păstorești Ca o soră la Patras își aștepta moartea Pe o cruce ușor răsturnată Lumea părea că visează un nou început Andrei mătura în fața cuvintelor Care veneau direct de la Iisus Fericiți cei blânzi – și ei se îmblânzeau Fericiți cei săraci – și se îmbogățeau Când au coborât cei din munți – cu sânge în loc de rășină Andrei bătrân îi dezlega de mistere Și toți înțelegeau predica de pe munte Rostită pe câmpii la auziciune Andrei număra zilele rămase Și cetățile necucerite – mergea Drept spre răsărit – spre sora moarte Care i-a fost alături întreaga viață.

Amin.

51

BANCHETUL

Evelyne Maria CROITORU

POEZII Aripă moale E ceasul acesta De taină...

RĂDĂCINI NU AVEA El se ivea uneori dinspre capătul lumii.

Rădăcini nu avea.

Pământule, Știutorule, Mai simte El, oare, mirosul dorului?

Îl recunoșteam după dansul nebun al glicinelor din sufletul meu, după locul acela care înverzea deodată, se dilata.

PARADIS Nu sunt mereu singură.

Uneori sunt stea, răsfățată de aripa sufletului.

Degetele florilor se întindeau după tâmplele lui înrourate de lianele ochilor mei.

Alteori sunt pom roditor, în ceasul dimineții dau vieții cânt trăitor. Știutor sunt, în descânt de flori.

El rădăcini nu avea.

PRIN VĂZUL INIMII

Deseori, uitată-n viață de-amurguri, însetată de-a zărilor muțenie, mă apăr.

Amintirea mea Te recompune, Iarăși și iarăși, Din fărâme.

Și totuși, ce paradis mai sunt, acolo și atunci când Tu mă ții în susul inimii!

Prin văzul inimii Ființa mea Te caută.

Pendulul Vieții Răscolește Ochiul Întâmplării.

RUGĂ DE ZBOR Cum ții Tu, Doamne-n mâna ta Văzduhul și suflarea! Și coame gri de vânt le faci să-și taie-n lut cărarea.

Din ceruri grele povârnești, rezemător pe șesuri, mireasma cetei îngerești – Divine înțelesuri.

Te simt, domol și știu că ești cu mine-n toată firea. În lacrimă și biruinți la Tine-i mântuirea.

52

BANCHETUL DE LAINICI

El zboară iar! Își poartă sus, pe-aripa înserării, puzderii de vâltori – cetăți zimțând mătasea zării.

spre cumpăna luminii.

E bun, e drept și iubitor și Ai puterea toată, să-l ocrotești acolo sus în pulberea-nstelată.

Coboară-n iureș, vesel stol, cu frații de-o aripă, săgeți de-argint, sclipind subțiri spre neștiuta clipă.

La ceas înalt, jur-împrejur, Cerescul veac ne cearnă, Văzduh și coame gri de vânt Tremurători, spre iarnă.

Și-un nou vârtej dogoritor, în norul cel zăpadă, petala-trup-nedespărțiți încolăcesc, să cadă.

FĂGĂDUINȚA NEMURIRII Poeții, trubaduri ai neantului, scotocesc tainele cărților, în adierea nopții, măsurând cu pasul silabei printre vii și morți spațiul gândului.

Rotesc pe loc, zvâcnesc tării, din crețul moale, sur, un suflet-trup și-un fir de-argint, în dorul de azur.

Mi-e teamă iar...

Cu mine ești Tu, Doamne-n ghioc de noapte, stihiile în clocot vin, tu le prefă în șoapte.

Odată ascunși sub plapuma ierbii ascultă deslușit veșnicia Ta în făgăduința nemuririi.

Pe el, țâșnind, - izvor stelar – el, înfrățit cu pinii, biruitor, coboară-l iar

Poetii Evelyne Maria Croitoru, citind din creația sa, și Andrei Caucar, Nicoleta Crăete și Elena Marica

53

BANCHETUL

Iulian CHIVU

TEOGONIE ȘI TEOGNOSIE în Evangheliile de la Nag Hammadi

La vernisajul Expoziției lui Petru-Ilie Birău, în „subsolul” Mânăstirii Lainici

Conturarea conceptuală în diacronie a lui Dumnezeu, ca răspuns, s-a arătat a nu satisface nicio întrebare de ordin existențial, cu toată fecunditatea imaginativă a omului ca ființă reflexivă. Și asta, cu certitudine, din cauză că registrele referențiale nu se pot pune în acord cu registrul Adevărului Divin nu fiindcă scapă cuprinderii și înțelegerii la modul general, ci pentru că ori este de o altă esență epistemică și nu se verifică aposteriori când experiențele materiale, ori comitem o eroare logică asupra căreia ne previne David Bentley Hart (Ateismul: o amăgire, Ed. Doxologia, Iași, 2017) cu o precizare: Greșim fundamental dacă pretindem adevărurilor credinței ceea ce pretindem adevărurilor rațiunii.

Mai apoi, datele existenței lui Dumnezeu nu sunt exclusive și, în consecință, nu satisfac nevoia firească de absolut a omului ca ființă grațiată. In aceste condiții, orice definire a lui Dumnezeu se constituie prea puțin din certitudini ale esenței și mai mult din atributivitatea investirii, așa cum o arată istoria filosofiei, motiv pentru care se suprapune dintru început reprezentărilor cosmogonice și mitologiilor. De aceea orice încercare de definire a Lui în termeni ai rațiunii nu se dovedește posibilă decât în perspectivă panteistă sau/și panenteistă.

Textele gnostice de la Nag Hammadi (1945, Egiptul de Sus), după cum se știe, au ieșit la iveala ca și manuscrisele de la Qumran (Manuscrisele de la Marea Moartă1‒1947-1956) din întâmplare; e vorba despre 30 de caiete cu foi de papirus (40 de lucrări originale care însumează 1200 de pagini), aparținând gnosticilor creștini, cel mai probabil călugări locali

Ei bine, acest lucru se poate extinde și asupra impedimentelor conceptualizării lui Dumnezeu în termenii gândirii omenești, incapabile să-l cuprindă.

1

Databile între anii 250(î.Hr) – 70 (d.Hr).

54

BANCHETUL DE LAINICI

care le-au îngropat spre a se feri de persecuțiile practicării credinței lor. Textele sunt databile după sec. III d.Hr (dar sigur înainte de canonizarea Scripturii de la sfârșitul secolului al IV-lea). Dintre acestea amintim Cartea sfântă a Sfântului Duh nevăzut; Cartea secretă a lui Ioan; Eugnost fericitul; Înțelepciunea lui Iisus ‒ apocalipse, epistole, evanghelii, rugăciuni etc.

Părinții Bisericii Ortodoxe, printre care Irineu de Lyon, Ipolit, Tertulian, Origene2 și alții, le-au respins mai mult sau mai puțin explicit, deși au făcut dese referiri la evangheliile gnostice (Evanghelia Adevărului, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Filip, Evanghelia după Toma; cea atribuită Mariei Magdalena, prin istoricul ei, nu este asimilată în unanimitate textelor gnostice).

Unele dintre textele de la Nag Hammadi sunt accesibile și în limba română, cea mai recentă încercare de a face o însumare a lor o datorăm Editurii Herald (Evanghelii gnostice 2018), care se adaugă lucrărilor lui Ioan Petru Culianu (ex.: Gnozele dualiste ale Occidentului, Ed. Nemira, Buc., 1995) ori celor realizate de el împreună cu Mircea Eliade (ex.: Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, Buc.,1993).

Culianu sondează în istoria teismului, a panteismului și a panenteismului pe ideea Binelui și a Răului (dualismul) încă din cosmogeneză, reflectată de la miturile orientale până la Geneza biblică continuată, mai apoi, în diferite curente care mizează pe actul creației duale (Demiurg, Dumnezeul cel Bun), demiurgul coțcar, femeia (Sophia) care procrează monștri3, urmând ca în miturile gnostice să găsim demiurgul ignorant; în marcionism i se adaugă mitul arhonților (maniheist) și se prelungește în Bogomilism, în Catharism și în Nihilismul modern al lui Nietzsche. Și continuă până la Dumnezeul teismului, conceput ca unic și de altă esență decât lumea creată de El ‒ conceput ca ființă voitoare, ca persoană absolută care, prin actul creației, se prelungește dincolo de Universul căruia îi este imanent.

Or, până la acest nivel de conceptualizare, Dumnezeul gnosticilor cunoaște accente panenteiste4, cu menirea de a împăca monoteismul cu panteismul (la Karl Christian Friedrich Krause și la Charles Hartsharne aceasta se face pe argumentul unor pasaje de legendă gnostică dualistă, frecvente și în Evangheliile gnostice).

Iată un exemplu din Evanghelia Eiptenilor, un prolog la tărâmul nestricăcios (40,12-41,7):

datorită căreia a venit întru ființă/ copilul de trei ori bărbat,/ care este gândul/ și cuvântul,/ nestricăciunea și/ [viața] veșnică,/ voința,/ mintea și cunoașterea androginului Tată”(p.267) ‒ în ideea emanației celor trei puteri [Tatăl, Mama și Fiul, cf. 41,7-12] – (n.n., mama fiind a doua odgoada, iar fiul a treia).

Fiul; „A treia odgoadă-[putere],/Fiul [tăcerii tăcute], și coroana tăcerii tăcute,/slava Tatălui/ și virtutea [Mamei,/ El]a emanat din sânul celor șapte puteri/ ale marii lumini/ ale celor șapte voci,/ și cuvântul/ [este] a lor desăvârșire.”(p.2685).

De la dualismul radical al celor două forțe divine echipolente și al celor două tărâmuri coexistente în maniheism, răspândit sub influență iraniană în iudaismul lipsit de astfel de viziuni, se va trece mai apoi la dualismul atenuat al sethianilor, când una dintre forțele creatoare trece ca secundară prin partea ei de contribuție (lumea materială), în timp ce Dumnezeu se va detașa asociindu-și lumea spirituală. Odată cu valentinienii6 se trece la monism și de aceea gnosticismul

„...lumina infinită,/strălucirea din eonii/ luminii nedescoperitului,/ necunoscutului,/ veșnicului,/ inefabilului Tată...”(p.266); Tatăl „«Întîia» ogdoadă,/

După Ugo Bianchi (Arché e Telos,20-1)era dualist, însă după H. Crouzel (Studia Patristica Mediolanensia; 29-34) nu era.

3 La G.C. Stead, de pildă, ea e întâlnită în cinci ipostaze: „1. Sophia ca soție perfectă a lui Dumnezeu; 2. Sophia – izvor esențial al materiei, al răului și al morții; 3. Sophia care cade și părăsește lumea celestă, dar este iertată și reprimită în ea; 4. Sophia care păcătuiește și este iertată fără să părăsească pleroma; 5. Sophia

inferioară, rămasă în afara pleromei, iertată și așteptând să fie reprimită” (Stead, The Valentinian Myth of Sophia, în al său Journal of Theological Studies, N.S. XX,1969, 93), p.101 4 Termenul este traductibil ca „toate în Dumnezeu” 5 Se face trimitere la Evanghelii gnostice, amintită mai sus.

6 Irineu de Lyon (sec. al III-lea d. Hr), apologet, părinte al Bisericii Crestine, autor al unor studii împotriva ereziilor dualiste (Ad-

2

55

BANCHETUL

valentinian se constituie ca o primă etapă a detașării de dualism. Din acest punct de vedere, cel de al doilea codex de la Nag Hammadi (Apocrifa lui Ioan; Evanghelia lui Toma; Evanghelia lui Filip; Ipostazele Arhonților; Despre originea lumii; Exegeza sufletului și Cartea lui Toma Contestatarul) ni se pare a fi cel mai relevant. Iată, de pildă, un fragment din Apocriful lui Ioan (NH,II,1), menționat în notele complementare (Evanhelia după Filip) ale lui A. Toth la Evangheliile gnostice:

„Universul a venit întru existență din pricina unei greșeli. Căci cel care l-a creat a vrut să-l facă nestricăcios și nemuritor (...) Căci niciodată universul nu a fost nestricăcios, întrucât cel ce l-a creat nu a fost (nestricăcios).” (p.204).

Iar odată cu Evanghelia Egiptenilor, prin apariția Logos-ului (NH,IV,59,29-60,22), se face trecerea spre „adevăratul Dumnezeu”: „Atunci marele născut prin sine,/ [Cuvântul] viu [a venit],/ adevăratul [Dumnezeu],/ firea cea nenăscută,/ cel al cărui nume îl voi spune:/ [...] AIA [...] THAOTHAOST [...],/ care [este] fiul [marelui] Hristos,/ care este fiul tăcerii [in]efabile,/ [care] a venit din marele, nevăzutul/ și nestricăciosul [Duh,/ Fiul] tăcerii și [tăcerea] au apărut/ [...nevăzut... om și]/ comoara slavei sale./ [Atunci] a apărut el în descoperire [...],/ Și el a făcut cei patru [eoni]./ Cu un cuvânt i-a făcut.”(p.274).

„Iar căpetenia Arhonților a sedus-o pe ea (Eva, n.a) și a născut în ea doi fii, cei doi sunt Eloim și Yave.

Eloim are un chip de urs și Yave un chip de pisică.

Unul este drept, dar celălalt nedrept... până astăzi legăturile trupești ale căpeteniei Arhonților au continuat. Și el a sădit dorința de împreunare în cea care îi aparținea lui Adam.”(p.232).

Irineu7 (Adversus Haereses; II,27,1. PG,VI,802), episcop de Lugdunum, Lyonul de mai târziu, socotea gnosticismul ca subiectiv, la liberul arbitru al percepțiilor individuale și că nu permitea statornicire unor reguli, a unor canoane cu toate că pretindea a împărtăși o credință profundă, mai mare decât cea a creștinismului; cunoașterea fiind pentru ei calea izbăvirii.

Cu toate acestea, cum vom vedea, Hristos rămâne și în centru doctrinelor gnostice, ceea ce întreținea o permanentă disensiune teologică între acestea și creștinismul autentic, mitologismul lor făcându-le ușor de asimilat ca verosimile. Iată, de pildă, un verset despre Cei doi pomi ai Raiului din aceeași Evanghelie după Filip (71,22-72,4): „Sunt doi pomi ce cresc în Rai. Unul produce [animale], celălalt oameni. Adam [a mâncat] din pomul ce produce animale. [El] a devenit un animal și a născut animale (...). Dumnezeu l-a făcut pe om [...oamenii] l-au făcut pe Dumnezeu. Aceasta este calea urmată în lume – oamenii făuresc zeii și (apoi) se închină creației lor. Astfel, mai potrivit ar fi ca zeii să se închine oamenilor!” (p.201).

Sau, tot acolo, versetul Despre obârșia lumii (NH, II,5; 116,35-117,18): ...Ea (Eva, n.n.) l-a zămislit mai întâi pe Abel cu ajutorul Întâiului Arhonte, iar pe ceilalți prin aportul celor Șapte Stăpâni și al îngerilor lui.” (p.233).

I.P. Culianu8 semnalează că în cele mai multe cazuri gnosticii fac trimitere la Ialdabaot sau, după Epifaniu (40,2; 15,3; 2-4), creatorul lumii este numit la gnosticii tardivi Sabaot ‒ și unul și altul fiind echivalenți Demiurgului, nu ai lui Dumnezeu. După Iustin însă (Cartea lui Baruch), creatorul este un Demiurg nezămislit numit Elohim; El Sadday este un alt apelativ al divinității prezent și în Vechiul Testament. Cu Evanghelia după Filip (80), Facerea Universului și nestricăciunea fiilor (75,2-14), avem deja un Demiurg care își relevă imperfecțiunea:

Sub influența platonică, gnosticii păstrau totuși o percepție pesimistă a actului creației. Aceasta nu era nicicum lucrarea unui Dumnezeu bun, unic, ci se admitea inclusiv ideea unei erori demiurgice ce ar fi atras consecința unui dezastru inevitabil. În Evanghelia lui Toma, doar cei care vor cunoaște taina acestor începuturi nu vor cunoaște moartea.

7

versus Haereses) ale lui Valentin din Egipt (m.160 d. Hr.), gnostician și teolog creștin, candidat la episcopatul Romei, respins ca eretic..

8

56

Gnozele dualiste ale Occidentului, Ed. Nemirauc., 1995, p.120 Culianu, Gnozele..., p.62

BANCHETUL DE LAINICI

Într-o accepție ceva mai satisfăcătoare, Născutul prin sine, Cuvântul viu, adevăratul Dumnezeu este fiu al marelui Hristos, ceea ce pentru noi ar fi o grava eroare dacă nu am avea în vedere că în Evanghelia după Filip (62,7-17) Hristos este echivalentul ebraicului cel măsurat (Iisus este răscumpărare, iar Nazareul derivă de la adevăr). Acest Dumnezeu anticipează atributele Dumnezeului biblic, însă nu se îndepărtează prea mult de Demiurg (idem,62,35-63,5):

‫‒ךףם‬ruah‒ înseamnă duh, motiv pentru care Hristos este Noul Adam), el este dus de arhonți, potrivit Apocrifului lui Ioan, în Paradis, unde l-au pus sub spectrul unor interdicții și avertismente.11 În paradigma textelor dualiste12, Adam este iubitul Pronoiei, din al cărei sânge purificator se ridică Erosul androgin, aducător de plăceri erotice care cauzează, prin sămânța arhonților, apariția copacilor și a viței de vie. Din perspectiva cabalistică13, unde se unește cu Dumnezeu, Adam este Alfa al lumii, devine ADaM (om fiind numai D și M).

Revenind la dualismul gnostic, s-a remarcat14 că însuși dualismul ca atare, în varianta sa platonică și a iudaismului platonizat, a adăugat o tentă net optimistă prin creația dicotomică cu care s-a afirmat opoziția Bine/Rău, continuată în teodiceea creștină mai apoi.

Folclorul cosmogenetic românesc, printr-o culegere a lui N. Cartojan, de pildă, aduce în discuție în același spirit existența Nefârtatelui, probabil sub influență iraniană. Bogomilismul venea și el tot de acolo cu Satanael. În cosmogeneza nord-occidentală, rolul lui Satanael este luat de Broasca Țestoasă care aduce pământ de pe fundul mării în ajutorul lui Dumnezeu, însă coiotul se va naște din acel pământ odată cu nașterea cuplului primordial, iar orgoliul acestuia nu va reuși mai mult decât arhonții și tricksterii textelor gnostice de la Nag Hammadi.

I.P. Culianu citează o Scriere fără titlu15 de unde exemplifică și cu Arhontele ignorant care își înfăptuiește gândul printr-un Cuvânt ce tronează peste apele inițiale din care desparte mai apoi pământul, tot așa cum prin Cuvânt Ialdabaot instaurează șase prinți (hebdomada) care vor fi însoțiți de tot atâtea vicii întruchipate în femei. Tot așa, după un text valentinian, Sophia este înlocuită de o forță masculină, Logos-ul, în scopul de a ajuta umanitatea ca specie nou apărută.16 În aceeași apologetică dualistă a Binelui și a Răului, după Cartea lui Baruch, creația este săvârșită de un spirit feminin și două spirite masculine17, însă Elohim, văzându-i nedesăvârșirea, ar vrea să distrugă lumea pe care tocmai a creat-o, dar Binele o salvează opunându-se, temei pentru sciziunea dintre forțele creatoare, ca în teodiceele lui Leibniz. O mică divagație se impune aici în contul folclorului românesc, la

„Dumnezeu este un mâncător de oameni. Din această pricină oamenii i-au fost [jertfiți]. Mai înainte ca oamenii să-i fie jertfiți, erau sacrificate animale, întrucât acelora cărora ei le jertfeau nu erau zei,”(p.189)

Nebuloasa și confuzia interpretării actului creației decurg din reprezentarea haotică a începutului. Logos-ul scrierilor gnostice nu are coerența celui din Geneza vechitestamentară; el se unește cu Autogenes și cu Adamas și, astfel, omul a venit întru ființă printrun cuvânt (Evanghelia Egiptenilor, 49,16-22): „Apoi, Marele Logos, Autogenes și cuvântul Pleromei celor patru lumini, au dat slavă marelui, nevăzutului, inefabilului, feciorelnicului Duh, și marelui eon-Doxomedon, și tronurilor care sunt întru acesta, și puterilor care-l înconjoară, stăpâniilor, puterilor și copilului de trei-ori-bărbat...” (Cererea Logos-ului și a Pleromei; 53,12-54,11)”

Tot acum, după aceeași Evanghelia a Egiptenilor, apare Biserica celestă (55,2-16): „Și nestricăcioasa și spirituala Biserică crescu în cele patru lumini ale marelui și viului Autogenes, Dumnezeul adevărului, lăudând, cântând și dând slavă cu un singur glas, cu un singur vers, cu o singură gură neobosită, Tatălui, Mamei și Fiului și întregii Pleroma...”

Adamas derivă de la Adam și a fost obiectul unor speculații etimologice, la naaseni de exemplu (Hipp.

V 7,35), unde nu e Arhonte, e, dimpotrivă, Omul Ceresc incoruptibil (de la a-damao), precizează Gnozele dualiste ale lui I.P. Culianu (p.120). El mănâncă din pomul care produce animale, așa cum am văzut, și va dăinui la limitele gnostice într-o narațiune apocrifă până în sec. al IX-lea (Viața lui Adam și a Evei) cu legenda celor opt ceruri create de Dumnezeu cu culoare roșie, provenită de la arhangheli.9 Născut din două fecioare10 (din Duhul și din fecioara pământ; ‫– ארמח‬adamah – înseamnă pământ; iar Evanghelia după Filip, Nașterea feciorelnică...( (71,16-21).

Mănâncă precum ți-e voia. Află însă că hrana lor este amară, iar frumusețea lor nelegiuită; iar desfătarea lor amăgire, iar copacii lor nedreptate, fructele lor otravă nimicitoare, iar făgăduința lor este moarte(vezi Evangheliile gnostice, p.250) 11 Culianu, I.P.; Gnozele..., p. 126 12 Moshe Idel, Cabala, noi perspective, Ed.Nemira, Buc., 1995, p. 102.

13 Vezi I.P. Culianu.

14 Gnozele...., p.124.

15 Sophia vine mereu în ajutorul speciei umane, împotriva Seniorilor cosmosului, pe care nu scapă nicio ocazie de a-i trage pe sfoară (...) Nefiind totuși în stare să pună capăt singură tiraniei lui

Ialdabaot, cere ajutor de la Mama celor Vii și aceasta îl trimite pe Cristos, fratele din dreapta al Sophiei care-i devine syzygos și asigură mântuirea umanității precum Iisus Hristos; Culianu, op. cit.p.98.

16 Binele (agathos) atotștiutor; Elohim, Tatăl-demiurg, invizibil și necunoscut, nu însă și atotștiutor; și ambigua Eden-Israel, înzestrată cu două minți și două trupuri, «fată până la mijloc și mai jos șarpe». Elohim și Eden, împinși de dorință unul către celălalt, se unesc și nasc două dodecade de îngeri, una aparținând Tatălui și cealaltă Mamei. (Culianu, op. cit. p.98-99).

17 Vezi antologia noastra Basmul cu Soarele și Luna, Ed. Minerva, Buc., 1988.

9

10

57

BANCHETUL

care tocmai am mai făcut o referire: La indienii tukano din pădurile amazoniene ale Columbiei și la populația desana, în locul demiurgului masculin sunt prezente două forțe feminine: Fiica Soarelui și Fiica lui Aracu, amintind de Sora Soarelui și de Sora Vântului din monografia lui Ion Ionică, Dealu’ Mohului (Ed. Bucovina, 1943).

unica rațiune teologică; adevărurile credinței, cum s-a mai spus, dacă ar fi cunoscute cu mijloacele rațiunii, nu ar mai fi adevăruri ale credinței. Evangheliile de la Nag Hammadi anticipează și relevă un astfel de parcurs prin apariția Logos-ului (vezi supra, Evanghelia Egiptenilor; NH,IV,59,29-60,22), cu atributele sale: Marele născut prin sine; Firea cea nenăscută; Cuvântul viu; Fiul tăcerii inefabile; Adevăratul Dumnezeu...

De aceeași sorginte dualistă se pare a fi și basmul Craivisin Fiul Vacii18, ca o posibilă influență iraniană a mitul arhonților creatori ai unei ființe târâtoare, asupra căreia Ialdabaot suflă spiritul vieții, moștenit de la mama sa spre a o desăvârși. Dumnezeul cabalistic însă se teme să-și desăvârșească obiectul creației, omul, dându-i suflet ca nu cumva acesta, mai apoi, să-și revendice dreptul de colaborator la creație și îl lasă ca golem (stare nefinisată), probabil un trickster abil, ezitant, predispus greșelilor, dar care, cum spune Paul Radin, niciodată nu se socotește învins.

Teognosia creștină depășește controversa și, cum știm, împăcând teismul cu panteismul va proclama nu atât cunoașterea Ființei, cât cunoașterea și recunoașterea prezenței divine în creația lui Dumnezeu, după cum o relevă paradoxul teandric al Logosu-lui, al prezenței divine în om, respectiv a suprafirescului în firesc: Și Cuvântul Trup S-a făcut și a locuit printre noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de Har și de Adevăr (Ioan I, 14).

Dicționarul Eliade/Culianu19 socotește gnosticismul o religie a începuturilor erei creștine, anomică, contradictorie, cu sisteme de credințe adjudecate diferit în mișcări religioase sincretice, dar care împărtășesc consecvent ideea panteistă că oamenii sunt manifestări materiale ale unui Dumnezeu imperfect, un Demiurg asimilabil Dumnezeului din Vechiul Testament, în scrierile gnostice fiind prezent, așa cum am văzut, și un Iisus Hristos, nu atât ca mântuitor al lumii, cât mai ales ca ameliorator al creației.

Toate acestea conduc spre apofatismul ortodox, spre un Dumnezeu negrăit, a cărui ființă se eliberează de antropomorfisme numai prin teognosie și prin credință ca

După teogonia și teognosia dualismului și gnosticismului, panteismul, cu înrâuririle lui din platonism, se conturează tot mai mult ca filosofie monistă, în care Dumnezeu e totuna cu creația și cu natura (Deus sive Natura, la Spinoza), la Plotin Dumnezeu este în afara lumii, deasupra ei (Unul sau Binele imobil în el însuși, ca hypostaze superioare, sub care vin inteligența și sufletul). La Toma de Aquino Dumnezeu este, prin esența sa, similitudinea tuturor ființelor. Cu René Descartes, atributivitatea lui Dumnezeu se lărgește și se înțelege prin El o substanță infinită, eternă, imuabilă, independentă, a-tot-cunoscătoare, a-tot-puternică și prin care ființele și celelalte lucruri care sunt au fost create și produse. Pentru Leibniz, Dumnezeu este deținătorul rațiunii ultime de a fi a lucrurilor, al orânduirii lor, aș legilor raționale ale lumii și al ordinii de perfecțiune și grație pe care acesta o împlinește. Iar odată cu Locke, care recunoaște că Dumnezeu poate pune în materie proprietăți care îi permit să opereze de la distanță, se întrezăresc deschideri panenteiste în temeiul rațiunii prime a lucrurilor, Dumnezeu acționând în deplină libertate și în cunoștință a lucrurilor și a consecințelor voinței Sale.

Criticând din această perspectivă opiniile lui Pierre Bayle (1647-1706) exprimate în Dictionnaire historique et critique (cel mai covârșitor rechizitoriu alcătuit spre rușinea omenirii, cum îl aprecia Paul Hazard), Locke caută la el rațiunea existenței lumii și o identifică în rațiunea propriei existențe a lui Dumnezeu în care se reunește toată rațiunea lucrurilor, de aceea Bayle socotește că, astfel, Dumnezeu concură implicit

Dicționarul religiilor; Ed. Humanitas,Buc., 1992 (12.3) Cum putem să percepem și să arătăm că Dumnezu există și că este cu noiDumnezeu, Emanuel, dacă în Biserica sa își

prelungește tăcerea și nu ne dăm seama de prezența lui; trad.

Ileana Damian, Tribuna, an XVII, nr.373, martie 2018, p. 26

18 19

58

BANCHETUL DE LAINICI

la răul moral și la răul fizic. De altfel, se continuă până astăzi cu controverse și speculații care exced nu numai oricărei teologii, ci și oricărei reflecții filosofice, dar care nici nu rămân fără răspuns.

Așa, de pildă, citim un eseu al lui Mario Germinario20, în care autorul se întreabă: La ce trebuie să privim ca să descoperim semnele prezenței lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există undeva, într-un anume fel, prezența lui trebuie să rezulte nu întru totul identică cu absența sa... Ei bine, unde este locul în care credința creștină ar trebui să găsească aceste semne? În mod clar, este în istorie, așa cum era deja în Vechiul Testament, fiindcă religia biblică este o religie istorică, în care Dumnezeu se relevă nu în forțele misterioase ale cosmosului...

Germinario are în vedere concluziile lui Miguel de Unamuno (Agonia creștinismuluii) care, parafrazându-l pe Hristos când a strigat de pe cruce, la ceasul al nouălea,Eli, Eli, lama sabahtani? (Cristo nuestro, Cristo nuestro! Por que nos abandonato?), acuză

20

criza modernă a credinței într-o chiasmă memorabilă: Dacă omul nu mai întreabă, nici Dumnezeu nu mai răspunde// Dacă Dumnezeu nu mai răspunde, nici omul nu mai întreabă (n.n. ceea ce nu e totuna!) și se ajunge la : Doamne, dacă nu ești, unde îți voi găsi absența? Dar, dacă ești peste tot, de ce nu îți simt prezența? Or, dacă așa stau lucrurile între oameni, teologia ar putea replica laconic: A cui e vina? Desigur, o rătăcire la care, altfel, nu s-ar fi ajuns dacă Dumnezeu ar fi perceput din perspectivă teo-logică: Dumnezeu este și rămâne unic; El este desăvârșire calitativă și etică; In morala Sa, este dragoste desăvârșită față de Creația Sa, iar Dragostea Sa rezidă în Sfințenie: Dumnezeu este singur fără păcat. Și, ca să elucidăm o descumpănire bimilenară esențială, e bine să luăm în seamă eroarea logică asupra căreia ne previne Bentley Hart: Greșim fundamental dacă pretindem adevărurilor credinței ceea ce pretindem adevărurilor rațiunii!

Ed. Institutul European, Iași, 1993

59

BANCHETUL

Nicoleta CRĂETE

peretele alb parte cu parte și nu va fi întristare în umbletul meu numai zâmbet și moarte

semne undeva între camera roșie și somn există o ușă cu miros de pâine și vin omul nou răstignit naște o formă veche de sub prag o ținuse ascunsă prea mult timp atunci cuvântul lui se preschimbă în carne și începe să umble desculț

sfinți în iarbă adevărul trecea prin mulțime cuminte și gol dar mâinile atât de negre de albe dar mâinile atât de mari sau de mici ai fi zis că poartă vălul pe ochi și ei au strigat un război în mintea nebunilor

târăsc imagini pline pe peretele alb

și ei au strigat umbrelor ce au dat începutul altui chip îmbrăcat în armele sale

din ceva din cumva îți crescuse o ceară pe umeri cu miros dulce corpul tău luase forma unor cozonaci chibrituri lumânări zambile pe lucrurile grele ai așternut lumină din scânduri și sfoară la capătul ei o gânganie tristă îți șoptea ținându-te de mână bătea vântul peste toate formele zilei și le împrăștia vântul și clopotele dimineții dimineața o cârpă umedă rece uitată în sertarul de sus

și ei au strigat la limpezitul împrejurului punerea pe dinainte a trupului pe când tăcerea se lăsa peste poate

arătările zilei adevăr vă spun vouă de aici din lumina asta oarbă și deasă care a desfăcut vocea de trup iar trupul mi l-a desfăcut parte de parte căci mă voi ridica și nu va fi întristare în vocea mea numai zâmbet și moarte adevăr din rânjetul sticlos al lupilor unde m-am așternut să dorm căci mă voi ridica 60

BANCHETUL DE LAINICI

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

MARI TEME ALE PSALMILOR DAVIDIENI (III) «David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli, pline de mii de sudori și oboseli; de aceea a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credință sfârșitul lor fericit, pentru ca, nădăjduind în bunătățile gătite nouă, să îndurăm fără supărare durerile vieții.

Tot așa și călătorilor, care merg pe un drum anevoios și greu de umblat, le ușurează oboseala hanul care anume îi așteaptă; iar pe negustorii care fac comerț pe mare, dorința de a aduce încărcături de mărfuri îi face a îndrăzni să călătorească pe mare; în sfârșit, plugarilor nădejdea unei bune recolte le fură de sub ochi ostenelile. De aceea și Îndreptătorul Obștesc al Vieții – Marele Învățător / Duhul Adevărului (Ioan, 14, 17) – a pus înainte, cu înțelepciune și dibăcie, răsplățile, pentru ca, ridicându-ne mai presus de ostenelile din fața noastră, să ne grăbim cu mintea spre desfătarea veșnicelor bunătăți» (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri / VMar, 185).

anul 370 d. H., al întronării sale: profețirea celor viitoare, amintirea faptelor istorice, darea legilor pentru viață, învățarea / sfătuirea întru cele ce trebuie făcute etc. –, desigur, dintr-un veritabil „tezaur“, dintr-o impresionantă „corolă“ de macroteme:

Din punctul de vedere al teoriei literaturii, psalmii davidieni se circumscriu genului liric, într-o bogată corolă: imnuri, elegii, rugăciuni, litanii, epitalamuri, ode, cântece (erotice, politice, patriotice) etc.

Există în psalmii davidieni peste o sută de mari teme, dintre care se disting prin „abordare monumentală“, prin „divină inspirație“: Dumnezeu și creația dumnezeiască, lumea celestă, ens > ins (om) și univers, măreția (strălucirea) și slăbiciunea (decăderea) omenirii, împăraților (împărățiilor), prin încuibarea nedreptăților, a vicleniilor, a perversității, a animalității, a huzurului etc., „starea“ ens-lui de dincolo de moarte, „legile dumnezeirii“ și „legile răului“ („legile omului“), fortuna labilis etc.

Sfântul Atanasie cel Mare, analizând „tematic“ Psaltirea, a atras atenția asupra a douăzeci și șapte de „clase“, cuprinzând o veritabilă „grădină cu fructele celorlalte cărți sfinte“. În ceea ce privește aria tematică a psalmilor caligrafiați în zorii epocii fierului de către „regele-poet“, David, ori, mai exact spus, a întregii Cărți a Psalmilor, sfântul Vasile cel Mare de Capadochia (aprox. 330 – 1 ianuarie 380), arhiepiscop al Cezareei, evidențiază în orizontul

«...vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește; tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune.» (VMar, 183).

Psalmii davidieni – prin armonizarea sublimă a „temelor“, a „motivelor“ etern-umane – „alungă demonii“ și «aduc îngerii într-ajutor», psalmica lor simfonie «este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei», înseamnă «întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită femeilor; [...] populează pustiurile, cumințește piețele...» (VMar, 184; v. supra și motto-ul din VMar, 185) etc.

(1) În „minunoasa“ corolă psalmic-davidiană, mai 61

BANCHETUL

bine-zis, în centrul incandescent „al corolei“, macrotema Laudă, cântare-ofrandă / recunoștință se întrezărește în „mai mult de-o duzină de psalmi davidieni“, ori, „și mai exact spus“, psalmii ce poartă prin biblii (cf.

Bibl, 564 – 637) numerele: 17, 18, 20, 28, 29, 30, 33, 64, 65, 90, 95, 97, 99, 100, 102, 103, 107, 137, 143 etc.

Neasemuitul erou liric al Psalmului 17 (O cântare a lui David) face să reverbereze – întru catharsis veridic – o poezie a înfiorării teluric-celeste / cosmice, a „cutremurării munților“ Pământului și a „aplecării“ cerurilor, a dinamicii elementelor din fundamentele genezice:

(2) Dumnezeu și Sfântul Munte, Casa Domnului.

Muntele – pur / purificator, înzăpezit / înverzit – este cel mai apropiat de cerul / cerurile lui Dumnezeu (în mitologia pelasgă > valahă sunt zece; al zecelea cer – din această decadă de aur, cer „tangent“ vârfului de brad sacru, axis mundi – este cerul lui Dumnezeu); desigur, ca și pentru poetul pelasgo-dac, pe munte își pune Dumnezeu talpa când descinde din ceruri; Mircea Eliade – din interiorul istoriei credințelor / ideilor religioase – afirmă că munții aparțin „celei de-a doua generații de divinități / zeități“; și muntele psalmist-regelui David și al poporului său se arată cu Casa Domnului, cu Biserica / Templul:

«Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. / [...] / Lăudând voi chema pe Domnul, și de vrăjmașii mei mă voi izbăvi. / Cuprinsu-m-au durerile morții, și râurile fărădelegii m-au tulburat. / Durerile iadului m-au înconjurat, întâmpinatu-m-au lațurile morții. / Și când mă necăjeau am chemat pe Domnul, și către Dumnezeul meu am strigat. / Auzit-a din locașul lui cel sfânt glasul meu și strigarea mea, înaintea lui, va intra în urechile lui. / Și s-au clătinat și s-au cutremurat, pământul și temeliile munților s-au tulburat, / și s-au clătinat că s-a mâniat pe ele Dumnezeu. / Întru mânia lui fum s-a ridicat și pară de foc de la fața lui, cărbuni aprinși de la el. / Și a aplecat cerurile și s-a pogorât și negură sub picioarele lui. / Și s-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului. / Și și-a pus întunericul acoperământ, împrejurul lui cortul lui, apă întunecoasă în norii văzduhului. / De strălucirea feței lui norii au fugit, glasul lui prin grindină și cărbuni de foc. / Și a tunat din cer Domnul și cel preaînalt a dat glasul său. / Trimis-a săgeți și i-a risipit pe ei, și fulgere a înmulțit și i-a tulburat pe ei. / Și s-au arătat izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii. / [...] / Pentru aceasta te voi lăuda între neamuri, Doamne; și numele tău îl voi cânta. / Cel ce mărești mântuirea împăratului tău și faci milă unsului tău, / lui David și seminției lui până în veac.......»

(Bibl, 571 sq.).

«Doamne, cine va locui în locașul tău; și cine se va sălășlui în muntele cel sfânt al tău? / Cel ce umblă fără prihană și face dreptate, / cel ce are adevărul în inima sa.» (14 – Bibl, 570).

Este binevenit în „locașul“ Domnului, în Biserica Domnului, doar „preotul pur“: «cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său și ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.» (ibid.).

Casa Domnului este deschisă celui ales întru Dumnezeu: «Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. / [...] / Că de voi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine ești. / [...] / Și mila ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în Casa Domnului, întru lungime de zile.»

(22 – Bibl, 574).

În Psalmul 23, este reluată tema locuirii Sfântului Munte în aceeași tonalitate cogaionică, relevată și lui David, mai mult ca sigur, în „halta“ Ierusalimului, cea de pe calea-spirală-planetară a Solului / MesageruluiCelest trimis la fiecare „cincinal“ al Daciei (cf. PTIrXVII, 12):

Cântarea-ofrandă / recunoștință, adică „lauda“, este polimorfă, sublim-constelată:

«Al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și cei ce locuiesc în ea. / Acesta pe mări l-a întemeiat pe el și pe râuri l-a așezat pe el. / » (Bibl, 574).

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria“; „în soare și-a pus locașul său; și el e ca un mire ce iese“; „și vor bineplăcea cuvintele gurii mele și cugetul inimii mele înaintea ta pururea; Doamne, ajutorul meu și izbăvitorul meu“ («Psalmul 18»); „înalță-te, Doamne, întru tăria ta; cânta-vom și vom lăuda puterile tale“ («Psalmul 20»); „Aduceți Domnului, fiii-ai-lui-Dumnezeu, aduceți Domnului mieii oilor, aduceți Domnului slavă și cinstire...“ («Psalmul 28»); „înălța-te-voi, Doamne, că m-ai ridicat...“ («Psalmul 29»); „Iubiți pe Domnul toți cuvioșii lui că adevărul caută Domnul și răsplătește celor ce se mândresc, cu prisosință.“ («Psalmul 33»); „Ție ți se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion, și ție ți se va împlini făgăduința în Ierusalim“ («Psalmul 64»); „Strigați lui Dumnezeu tot pământul. Cântați numele lui; dați slavă laudei lui“ («Psalmul 65»); „Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe cel prea înalt l-ai pus scăpare ție.“ («Psalmul 90»); „Vestiți între neamuri slava lui, între toate popoarele minunile lui; că mare este Domnul și lăudat foarte, înfricoșător este mai presus decât toți dumnezeii“ («Psalmul 95»); „Cu trâmbițe și în sunet de corn, strigați înaintea Împăratului și Domnului“ («Psalmul 97»); „Cântați numele lui ! Că bun este Domnul; în veac este mila lui și din neam în neam adevărul lui“ («Psalmul 99»); „Doamne, auzi rugăciunea mea, și strigarea mea la tine să ajungă. Să nu întorci fața ta de la mine...“ («Psalmul 101»); „Binecuvântați pe Domnul, toate lucrurile lui, în tot locul stăpânirii lui...“ («Psalmul 102») etc.

Interogația din versetul al treilea, privitoare la înălțarea / suirea Muntelui Cogaionic, Sisific, ori al Golgotei, de către ens-ul „tras la sorți“ / „sortit“, credincios unicului Dumnezeu al lumilor din Țara-cu-Dor și din Țara-fără-Dor, își află parcă „mioritic-pelasg > valah“ răspuns reverberator de „Creștinism Cosmic“ (Mircea Eliade – EDZG, 246 sq.), în versetele al patrulea și al cincilea: «3.Cine se va sui în Muntele Domnului, și cine va sta în locul cel sfânt al lui? / 4. Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său. / 5. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul și milostenie de la Dumnezeu, mântuitorul său...» (23 – Bibl., 574).

Chiar dacă sunt înrâuriri din Zalmoxiansim mai întâi, apoi din «psalmii babilonieni ai penitenței / căinței» (DIstlu, 26), psalmii davidieni emană autenticitate, regele-poet, David, știind întotdeauna să-și dezvolte poemul într-o direcție originală.

62

BANCHETUL DE LAINICI

rostind Adevărul se constituie în „cuvintele Domnului“, semn sacru al dăinuirii unui neam / popor în veac: «Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. / Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă / și în inimă rele-au grăit. / Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. / Pe cei ce au zis: / „Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; / cine ne este Domn?“ / Pentru necazul săracilor și suspinul nenorociților, / acum mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea și le voi vorbi pe față. / Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curățat de pământ, de șapte ori curățat. / Tu, Doamne, ne vei păzi și ne vei feri de neamul acesta în veac. / Împrejur necredincioșii umblă; dar după înălțimea ta ai cinstit / pe fiii oamenilor.» (11 – Bibl, 569).

(3) Credință / încredințarea deplină în Dumnezeu.

Pregnant, această temă a credinței și încredințării depline în Dumnezeu se oglindește în mod deosebit în psalmii davidieni, numerele: 3, 4 , 5, 7, 10, 31, 34, 35, 36, 53, 57, 61, 62, 71, 93 și 98.

Eroul liric din acești psalmi își mărturișește infinitai credință în unicul Dumnezeu ce-l „aude“ întotdeauna din Muntele Sacru:

(5) Istoria, împărații și împărățiile / popoarele. Istoria, trecerea / petrecerea împărățiilor și a împăraților, a popoarelor (neamurilor) și a regilor (a conducători-președinților) acestora rămâne altă interesantă temă a psalmilor davidieni (numerele 2, 51, 52, 60, 109, 132): «Pentru ce s-au întărâtat neamurile, și popoarele au cugetat deșertăciuni? / Ridicatu-s-au împărații pământului, și căpeteniile s-au adunat împreună, împotriva Domnului și a unsului său, zicând: / „Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor.“ / Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii, și Domnul îi va batjocori pe ei ! / Atunci va grăi către ei în urgia lui, și întru mânia lui îi va tulbura pe ei; / iar eu sunt pus împărat de el peste Sion, Muntele cel Sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. / Domnul a zis către mine: „Fiul Meu ești tu, eu astăzi te-am născut ! / Cere de la mine și-ți voi da neamurile moștenirea ta. Și stăpânirea ta, marginile pământului. / Paștevei pe ele cu toiag de fier, ca pe al olarului vas zdrobi-le-vei !“ / Și acum împărați, înțelegeți ! Învățați-vă toți, care judecați pământul ! / Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de el cu cutremur. / Luați învățătură, ca nu cumva să se mânie Domnul și să pieriți din calea cea dreaptă când se va aprinde degrab mânia lui! Fericiți toți cei ce nădăjduiesc în El!» (2 – Bibl, 565).

«...Tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, / slava mea și Cel ce înalți capul meu. / Cu glasul meu către Domnul am strigat, și m-a auzit din Muntele cel Sfânt al lui. / [...] / ...Domnul mă va sprijini. / Nu mă voi teme de mii de popoare care mă împresoară.» (3 – Bibl., 565 sq.); «Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptății mele!» ( 4 – Bibl., 565); «În Domnul am nădăjduit, cum veți zice sufletului meu: „Mută-te în munți, ca o pasăre?“ / [...] / Că drept este Domnul și dreptatea a iubit; și fața lui spre cel drept privește.» (10 – Bibl., 569); etc.

Sinceritatea eroului liric din psalmii davidieni aparține parcă „gradului superlativ“ întru catharsis: «Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea.» (31 – Bibl., 578).

Încrederea în Dumnezeu înseamnă biruința adevărului / dreptății: «Că la tine este izvorul vieții, întru lumina ta te vom vedea lumină. / [...] / Acolo au căzut toți cei ce lucrează fărădelegea; izgoniți au fost și nu vor putea să stea.» (35 – Bibl.,580); «Gura dreptului va deprinde înțelepciunea și limba lui va grăi judecată.» (36 – Bibl., 581); «Că iată, Dumnezeu ajută mie și Domnul este sprijinul sufletului meu. / Întoarce-va cele rele vrăjmașilor mei; cu adevărul tău îi vei pierde pe ei.» (53 – Bibl.,589); etc.

Infatuarea puternicilor zilei, fărădelegile cotidiene, vicleșugurile, răutatea nu sunt pe placul lui Dumnezeu; acestea duc pe împărați, și, în general, pe oameni, la pierzanie, la mutarea „rădăcinii lor din pământul celor vii“ (cf. Psalmul 51 – Bibl, 589). Stricăciunea oamenilor / neamurilor, împăraților / împărățiilor, lucrarea fărădelegilor, asuprirea dintre popoare etc. determină / atrag „risipirea oaselor“, „urgisirea“ lor de către Domnul:

Prin credință, prin deplină încredințare întru Dumnezeu, se obține „ajutorul“ / „eliberarea“:

«Stricatu-s-au și urâți s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine. / [...] / Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul. / Oare, nu vor cunoaște, toți cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mânâncă pe poporul meu cum mănâncă pâinea, / pe Domnul nu l-au chemat...» (52– Bibl, 589).

«Că te-ai făcut sprijinitorul meu și scăparea mea în ziua necazului meu. / Ajutorul meu ești, ție-ți voi cânta, că tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu ești...» (58 – Bibl, 592).

Eroul liric al psalmilor davidieni are sufletul însetat de Dumnezeu: «că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăți» (62 – Bibl, 593), că „munții / dealurile aduc pace poporului și dreptate“, sau „belșug de pâine pe pământ până-n vârful munților“ (cf. 71 – Bibl, 598), că Dumnezeu nu leapădă / părăsește „poporul său și moștenirea sa“ (cf. 93 – Bibl, 610), că „a întemeiat dreptatea, judecata“ (cf. 98 – Bibl, 612).

Eroul liric din psalmii davidieni împărățește în numele Domnului, după legea Domnului: «Auzi, Dumnezeule, cererea mea; ia aminte la rugăciunea mea. / De la marginile pământului către tine am strigat; când s-a mâhnit inima mea, pe piatră m-ai înălțat. ‚ Povățuitum-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie în fața vrăjmașului. / Locui-voi în lăcașul tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor tale; / că tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele; dat-ai moștenire celor ce se tem de numele tău. / Zile la

(4) Cuvântul-Dumnezeu – argint lămurit în foc de șapte ori. Vorba de „împuținează Adevărul“, de-i din rostire de „buze viclene“, sau dacă-i a „limbii cea plină de mândrie“, nu-i Cuvânt-Dumnezeu, ci numai Limba 63

BANCHETUL

zilele împăratului adaugă, anii lui din neam în neam. / Rămâne-va în veac înaintea lui Dumnezeu; mila și adevărul vor păzi. / Așa voi cânta numelui tău în veacul veacului, ca să împlinesc făgăduințele mele zi de zi.» (60– Bibl, 592 sq.).

ascuns cu cei bogați ca să ucidă pe cel nevinovat; ochii lui spre cel sărac privesc. / Pândește din ascunziș ca leul din culcușul său; pândește ca să apuce pe sărac...» – ibid.) etc.

Protagonistul Psalmului 92 admiră împărățirea dumnezeiască, podoabele vestimentar-divine, „îmbrăcarea Domnului întru putere“, ori – ca în Geneza / Facerea pelasgă > valahă –, Celesta / Primordiala Mare – albastru / senin-zalmoxian cer-disc, având mai totdeauna eminescian-murmurătoare căi de îndumnezeire a ens-ului

Nașterea împăratului cu credință în Dumnezeu, întru lumina / legea lui Dumnezeu, făptuirile regelui în numele Domnului etc. atrag, proiectează personalitatea bunului „păstor“ (rege / președinte) în dreapta lui Dumnezeu: «Zis-a Domnul Domnului meu: „Șezi de-a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale.“ / Toiagul puterii tale ți-l va trimite Domnul din Sion, zicând: „Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor tăi !“ / Cu tine este poporul tău în ziua puterii tale, întru strălucirile sfinților tăi. Din pântece, mai înainte de luceafăr te-am născut. / [...] / Domnul este de-a dreapta ta; sfărâmat-a în ziua mâniei sale împărați. / Judeca-va între neamuri; va umple totul în ruini; va zdrobi capetele multora pe pământ. / Din pârâu pe cale va bea; pentru aceasta va înălța capul.» (109 – Bibl, 619 sq.).

(vestimentația „întru eternă putere“: «...întru podoabă îmbrăcatu-s-a ; s-a îmbrăcat Domnul întru putere și s-a încins» – Bibl, 610; minune-i și orcanul / „tsunami-ul“ celest: «Minunate sunt înălțările mării...» – ibid.).

(7) Interogația existențial-dumnezeiască a „părăsitului“. La gândul părăsirii eroului liric de către Dumnezeu, se ivește sfâșietoarea temă a interogației existențial-dumnezeiești, ca în Psalmul 21 (în perspectiva unei „judecății de apoi“ a ens-ului sortit regalității):

(6) Minunarea în fața făptuirilor cosmic-dumnezeiești, de la omul superior tuturor viețuitoarelor, până la stele / ceruri. Nu trebuie „amendată“ elansarea laudei „până în marginea absurdului“ de către regele psalmist, David, cu „numele Dumnezeului în tot pământul“, cu „hiperbolizoide“ ca „slava înălțată mai presus de ceruri“, cu „neverosimila“ / „absurda“ metamorfozare a «gurii pruncilor, a celor ce sug» în «laudă pentru vrăjmași» etc. (infra), căci anotimpurile antice îl pun „tot sub scut“; „înminunarea exemplar-davidiană“ în fața făptuirilor cosmicdumnezeiești, de la omul superior tuturor viețuitoarelor până la stele / ceruri, se cuprinde, îndeosebi, în psalmi 8, 9 și 92:

«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele. / [...] / Iar eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului. / [...] / Că tu ești cel ce mai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. / Spre tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești tu. / Nu te depărta de la mine, că necazul este aproape, și nu este cine să-mi ajute. / Înconjuratum-au viței mulți, tauri grași m-au împresurat. / Deschis-au asupra mea gura lor ca un leu ce răpește și răcnește. / Ca apa m-am vărsat și s-au risipit toate oasele mele. / [...] / Uscatu-sa ca un vas de lut tăria mea și limba mea s-a lipit de cerul gurii mele și în țărâna morții m-ai pogorât. / Că m-au înconjurat câini mulți, adunarea celor vicleni m-a împresurat. / Străpunsau mâinile mele și picioarele mele. / Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se hlizeau la mine. / Împărțit-au hainele mele loruși – și pentru cămașa mea au aruncat sorți. / [...] / Iar tu, Doamne, nu depărta ajutorul tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. / Izbăvește de sabie sufletul meu / [...] / Spunevoi numele tău fraților mei, în mijlocul adunării, te voi lăuda. / [...] / Că a Domnului este împărăția și el stăpânește peste neamuri.» (Bibl, 573 sq.).

«Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău în tot pământul! Că s-a înălțat slava ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor, a celor ce sug, ai săvârșit laudă pentru vrăjmașii tăi, ca să amuțești pe vrăjmași și pe răzbunător.

Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor tale, toate leai supus sub picioarele lui. Oile și boii, toate; încă și dobitoacele câmpului; păsările cerului și peștii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău în tot pământul!» (8 – Bibl, 567 sq.).

În finalul Psalmului 21 reverberează o puternică undă de optimism, de lumină, din adâncimea credinței neîncetate: «Și sufletul meu în el viază. Și seminția mea va sluji lui. / Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Și vor vesti dreptatea lui poporului ce se va naște și ce a făcut Domnul.» (ibid.).

În Psalmul 9, după „versetul sincerității“ din „deschiderea psalmică“–

(8) Iertarea păcatelor, rugăciuni / cereri către Dumnezeu. Admirabil ilustrată într-o mulțime de psalmi

«Lăuda-te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile tale.» –,

regele-psalmist surprinde prin „cuprinderea“ unei cumplite realități aduse în fața Domnului, ca supremă instanță: vrăjmașii regelui și vrăjmașii popoarelor / neamurilor de păcătoși

(purtători ai numereleor: 16, 19, 24, 25, 26, 37, 38, 39, 50, 54, 55, 56, 58, 63, 66, 67, 68, 69, 70, 85, 108, 138, 139, 140, 141 și 142)

este și tema iertării păcatelor, a rugăciunilor / cererilor către Dumnezeu.

Eroul liric din psalmii davidieni se roagă pentru a i se ierta „păcatele tinerețelor și ale neștiinței“ (24 – Bibl, 575), „fărădelegile ce i-au covârșit capul“, „nebunia“ (37 – Bibl, 582), „nebuniile mincinoase“ (39 – Bibl, 583), „răul făcut înaintea Domnului“ (50 – Bibl, 588),

(«...când se vor întoarce vrăjmașii mei, slăbi-vor și vor pieri de la fața ta...» – Bibl, 568 –, evident, bazându-se pe faptul că-i „uns al lui Dumnezeu“; regele-i totodată ambasador al Pământului în Ceruri“: «Să se întoarcă păcătoșii în iad; toate neamurile care uită de Dumnezeu.» – ibid.),

săracii „drepți“ și bogații „strâmbătăților“ (bogatul / puternicul ins / popor păcătos «Stă la pândă în 64

BANCHETUL DE LAINICI

„tulburările“ (54 – Bibl, 590), „apele intrate până în suflet“, „afundarea în noroiul adâncului care n-are fund“ (68 – Bibl, 596) etc.

Cererile eroului liric din psalmii regelui David privesc: protejarea „cu acoperământul aripilor de fața necredincioșilor“ ca leii „gata de pradă“ (16 – Bibl, 570), „mântuirea unsului cu puterea dreptei sale“, „trimiterea de ajutor din locașul sfânt și din Sion“ (19 – Bibl, 573), „învățarea cărărilor întru Dumnezeu“ (24 – Bibl, 575), „să nu i se piardă sufletul cu cei necredincioși, ori viața cu vărsătorii de sânge“ (25 – Bibl, 575), „neabaterea întru mânie de la robul său“ (26 – Bibl, 576), „vindecarea în trupu-i unde s-au împuțit și au putrezit rănile“ (37 – Bibl, 582), „să nu fie dat ocară celui fără de minte“ (38 – Bibl, 583), „spălarea de fărădelegi“ (50 – Bibl, 588), „scoaterea sufletului de la frica vrăjmașului“ (63 – Bibl, 593), „scoaterea cu vitejie a celor legați în obezi, a celor amărâți“ (67 – Bibl, 595), reînvigorarea:

mă acum m-au înconjurat, ochii lor și-au ațintit ca să mă plece la pământ. / Apucatu-m-au ca un leu gata de pradă, ca un pui de leu ce locuiește în ascunzișuri. / Scoală-te, Doamne, întâmpină-i pe ei și împiedică-i; izbăvește sufletul meu cel necredincios; cu sabia ta, de vrăjmașii mâinii tale. / Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-și iau partea în viață, căci s-a umplut pântecele lor de bunătățile tale; săturatu-s-au fiii lor și au lăsat rămășițele pruncilor. / Iar eu întru dreptate mă voi arăta feței tale, săturatu-mă-voi când se va arăta slava ta.»

(Bibl, 570 sq.).

«Izbăvește-mă, că sărac și sărman sunt eu și inima mea sa tulburat înăuntrul meu. Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur. Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului, și eu am ajuns lor ocară. M-au văzut și au clătinat cu capetele lor.

Ajută-mă, Doamne, Dumnezeul meu, mântuiește-mă după mila ta. Și să cunoască ei că mânata este aceasta și tu, Doamne, ai făcut-o pe ea. / [...] / Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară și cu rușinea lor ca și cu un veșmânt să se înveselească.» (108 – Bibl, 619); «Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria mea, să nu mă lași pe mine. Că au zis vrăjmașii mei mie și cei ce păzesc sufletul meu m-au sfătuit: Dumnezeu l-a părăsit pe el, urmăriți-l și-l prindeți pe el, că nu este cel ce izbăvește.

Dumnezeule, nu te depărta de la mine; Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte.» (70 – Bibl, 597).

(9) Fericirea omului – creație dumnezeiască. În sublimarea psalmilor davidieni – îndeosebi, în psalmii ce poartă numerele: 1, 12, 31, 32, 40, 94 și 96 – se evidențiază „mai fără frontiere“ (L. Blaga poate că ar fi substituit sintagma privitoare la „absența granițelor“ cu termenul lirosofic „dezmărginire permanentă“) și tema fericirii ens-ului / omului – creație dumnezeiască. În Omilie la Psalamul I, sfântul Vasile cel Mare remarcă un divin „profetism“ davidian al fericirii de parcă regelui-erou-psalmist – nu și „zeitate-medic“ –, David, și altora, „de-ai lui“, din sudul Capadochiei („cap-à-Dacia > Dachia > Dochia“ / „cap al Daciei > Dochiei“), li s-ar fi conferit chiar Raiul Cavalerilor Cogaionici / Zalmoxieni, adică Țara / Împărăția-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte:

Unul dintre psalmii cei mai reprezentativi pentru tema cererilor către Dumnezeu este Psalmul 16, o rugăciune a lui David, unde frapează – pentru acel (ano)timp – excepționala forță / viziune plasticizant-revelatorie din analogii, comparații, ori „motive psalmice“ – ca, de exemplu: „cu grăsime inima lor și-au încuiat“, „păzirea regelui-psalmist“, nici mai mult, nici mai puțin, decât „ca pe lumina ochilor“ și cu „în-cocon-are“ prin acoperământul aripilor dumnezeiești, ori „ca un leu gata de pradă“, dar și „ca un pui de leu ce locuiește în ascunzișuri“ etc.:

«David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi [...]; a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credință sfârșitul lor fericit» (VMar, 185).

Comentând apoi versetul Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor..., sfântul Vasile cel Mare mai subliniază: «Propriu vorbind și în primul loc, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu. De aceea și Pavel, voind să amintească de Hristos, zice: „Potrivit arătării fericitului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ [cf.

Tit., 2, 13]; fericit cu adevărat este Cel Care prin Sine este bun, spre Care privesc toate, pe Care Îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, Vrednicia de Stăpân, Viața cea neturburată, Viețuirea cea lipsită de durere, în Care nu este schimbare, pe Care nu o atinge transformarea, Izvorul cel curgător, Harul cel îmbelșugat, Comoara cea neîmpuținată. Oamenii, însă, sunt neînvățați și iubitori de cele lumești. Nu cunosc natura binelui însuși, adeseori fericesc pe cele care nu merită; fericesc bogăția, sănătatea, strălucirea vieții; dar nimic din acestea nu-i bun prin natura sa, nu numai pentru că ușor înclină acestea spre cele potrivnice, ci și pentru că nici nu pot să-i facă buni pe cei care le au.» (VMar, 185 sq.).

«Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea din buze fără de viclenie. / De la fața ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă cele drepte. / Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o; cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat întru mine nedreptate. / Ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești, pentru cuvintele buzelor tale eu am păzit căi aspre. / Îndreaptă picioarele mele în cărările tale ca să nu se clintească pașii mei. / Eu am strigat, că m-ai auzit, Dumnezeule, pleacă urechea ta către mine și auzi cuvintele mele. / Minunate fă milele tale, cel ce mântuiești pe cei ce nădăjduiesc în tine de cei ce stau împotriva dreptei tale. / Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor tale cuprinde-mă, / de față necredincioșilor care mă necăjesc pe mine. Vrăjmașii mei sufletul meu l-au cuprins; / cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie. / Izgonindu65

BANCHETUL

Mai trebuie să reținem și alte observații de mare finețe făcute în acest perimetru sacru:

„Tema“ nu-i deloc „găbuită“, ci-i „admirabil-dedusă“ de „istoricii“ / „cercetătorii“ Creștinismului, îndeosebi, în / din psalmii 8, 9, 15, 17, 21, 34, 39, 68 etc. (infra).

«Psalmistul n-a spus: „care nu umblă în sfatul necredincioșilor“, ci: „care n-a umblat“. Că nu-i vrednic de fericire cel care este încă în viață, pentru că-i este necunoscut sfârșitul.

Dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, dar cel care și-a încheiat întreaga viață cu un sfârșit care nu poate fi pus la îndoială, acela negreșit este fericit.» (VMar, 186).

8 : «Din gura pruncilor [...] ai săvârșit laudă pentru vrăjmașii tăi / [...] / Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care tu le-ai întemeiat, îmi zic: / Ce este omul căți amintești de el ? sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ? / Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el.» (Bibl, 567);

Când tot în psalmii davidieni întâlnim aserțiunea fericiți cei ce „umblă în legea Domnului“, sfântul Vasile cel Mare consideră că regele-psalmist are în vedere o „convingere de nestrămutat“, potrivit căreia numai făptuitorii binelui au lauda

în două rânduri, apostolul / evanghelistul Matei pune versete din acest psalm drept „rostire hristică“: (a) «Iar Iisus le-a zis: „Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor [...] și-ai pregătit laudă“?» (Matei, 21, 16 – Bibl, 1122); (b) «În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului...“ / [...] / ...și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul...» (Matei, 11, 25 / 27 – Bibl, 1109);

«în însăși fapta pe care au săvârșit-o; dar cei care se feresc de rău nu mai sunt de lăudat dacă înclină o dată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvârșirea răului» (VMar, 187); etc.

Viața noastră este «o cale pe care a mers altădată altul și pe care merg toți, unul după altul» (VMar, 189), dar fericit este cel care n-a stat / zăbovit pe calea păcătoșilor, pe scaunul hulitorilor / ciumaților

„cârcotașii“ / „plagiatologii“ ar putea acuza pe evanghelistul Matei de „însușire frauduloasă a versetelor din opera regelui-psalmist, David“, însă „non-cârcotașii“ ar putea riposta prin adevărul că pe vremea caligrafierii „Evangheliei după Matei“ nu se descoperiseră ghilimelele; și e dreptul lor la cuvânt; dar mai presus rămâne dreptul celorlalți la Cuvânt, lucrarea CuvântuluiDumnezeu în / dinspre îndumnezeirea ens-ului, ori, după cum a remarcat și Jean Calès în Le livre des Psaumes / „Cartea Psalmilor“ (1936), „conexiunile“ psalmilor davidieni «la Mesia trebuie receptate „în mod spiritual“» (NegTe, 169 / LPsau, 1 – 72).

(«Ciumații sunt lucrători ai fărădelegii; dau boala unul altuia; se îmbolnăvesc unii de la alții și pier împreună. Nu vezi, oare, pe desfrânații care stau în piață, care râd de oamenii cuminți, care-și povestesc faptele lor rușinoase și isprăvile întunericului și înșiră pasiunile lor necinstite ca pe niște fapte mari sau ca pe niscai fapte de vitejie? Aceștia sunt ciumații, aceștia sunt oamenii care se străduiesc să ducă toți păcatul lor propriu și ambiționează să facă pe mulți alții asemenea lor, ca, în părtășia păcatelor, să scape de ocară» – VMar, 190 sqq.).

Fericirea este așadar a făptuitorilor de bine, a celor ce – aidoma modelului din oralitatea cultă a Zalmoxianismului / Daciei – lasă în urmă, pe sacra lor cale / „misie“, numai biruințe ale Luminii / Binelui / Adevărului / Dreptății în lupta cu forțele Întunericului (Genunii) / Răului; fericiți sunt „cei ce au fugit de păcat“ și au ajuns „epopți“ / „desăvârșiți“ prin bunele făptuiri:

9 : «Când se vor întoarce vrăjmașii mei...» / «Vrăjmașului i-au lipsit săbiile...» (Bibl, 568);

motivul psalmic al vrăjmășirii este reîntâlnit (tot „fără ghilimele“) și în Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (15, 25 / 26):

«Fericit bărbatul ce n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat, și pe scaunul hulitorilor n-a șezut. / Ci în legea Domnului e voia lui, și la legea lui va cugeta ziua și noaptea. / Și va fi ca un pom rătăcit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa; și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori. Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa ! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului. / De aceea nu se vor ridica necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților. / Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri.» (1 – Bibl, 565).

«Căci El trebuie să împărățească până ce va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale» / «Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (Bibl, 1292).

15 : «Păzește-mă, Doamne, că spre tine am nădăjduit.» –

este un „incipit“, o „deschidere“ (întâlnit / întâlnită și anterior, în Psalmul 7 – «Doamne, Dumnezeul meu, în tine am nădăjduit...» – Bibl, 567 –, dar și după 15, în psalmul 30 – «Spre tine, doamne, am nădăjduit...», ibid., p. 577), sub pecetea stilistică monoteistă și în spiritul celorlalte rugăciuni din corola de psalmi davidieni.

După cum se știe, din Zalmoxianism a vlăstărit Creștinismul (la Pelasgi > Valahi cunoscând și „forma intermediară“ desemnată de Mircea Eliade prin sintagma „Creștinism Cosmic“ – cf. EDZG, 246).

Fericiți mai sunt cei din „categoriile“: „mântuiți“ («bucura-se-va inima mea de mântuirea ta» – 12 / Bibl, 569), „iertați“ de fărădelegi / păcate ș. a. / etc. («Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile și cărora li s-au acoperit păcatele...» – 31 / Bibl, 578).

(10) Profetism davidian-mesianic în «Psaltire».

Chiar de o ancorare a Noului Testament în cărțile Vechiului Testament – „mai tardivă, însă tot mai puternică“, în cazul de față, și în Psaltirea care are „nucleul“, după cum s-a mai spus, în psalmii „regelui evreu, David“ (supra) –, ține „tema“ profetismului davidian-mesianic, de câteva milenii.

66

BANCHETUL DE LAINICI

«Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; umple-mă-vei de veselie cu fața ta, frumuseți în dreapta ta, până la sfârșit.» (ibid.).

Conexiunea mesianică a rugăciunii regelui David, adică a Psalmului 15, pare a se fi făcut fie între anii 34 și 47 d. H. (cf. PTZC, 64 – 72), când Sfântul Apostol Andrei creștinează „în masă“ Pelasgimea > Valahimea (din Capadochia / „capul Daciei“, Pont, Frigia, Bithinia, Thacia, Macedonia, Moesia și Dacia Nord-Dunăreano-Pontică – a se vedea și fig. 1 / Harta cu traseul creștinării Pelasgimii > Valahimii de către Sfântul Apostol Andrei, în PTZC, 71),

valorificând rapid / eficient („stârnind invidia celorlalți“) monoteismul Zalmoxianismului ca temelie pentru Creștinism, și, totodată, facilitatea substituirii cu Mesia / Iisus Hristos a Solului Daciei trimis periodic la Dumnezeu prin mai puțin credibilul scenariu al aruncării în trei sulițe, de pe-atunci

Și înainte de a se considera / recepta al 15-lea psalm al regelui-poet, David, drept rugăciune mesianică, invităm distinșii cercetători-istorici creștinologi să observe că în trei versete de-aici (15, 6 – 8), eroul liric se înfățișează parcă „pentru a doua oară“ la Dumnezeu aidoma Solului / Mesagerului Celest al Cogaionului / Daciei din orizontul anului 1600, al Reformei Zalmoxianismului, după arhicunoscutul scenariu (descris și în Istoriile lui Herodot: 484 – 425 î. H.) al „tragerii la sorți, tot în al cincilea an“, și al „aruncării în trei sulițe“, astfel fiind „admis“ și considerat „pe placul lui Dumnezeu“, demn de a reprezenta Dacii în cel de-al Nouălea Cer, cel de lângă al lui Dumnezeu (Cerul al Zecelea)“, și „la reîntoarcere“, demn de a le fi rege al Daciei (evident, din Dinastia Zalmoxienilor):

(în Tempul / Sanctuarul Rotund Mic din capitala dacicreligioasă a Zalmoxianismului, Sarmisegetusa Mică),

fie dincoace de orizontul anului 370 d. H., anul ivirii de sub pana genialului episcop și poet, pelasg > valah din Dacia Dunării de Jos, Niceta Remesianu (aprox. 340 – 416 d. H.), a imnului întregii Creștinătăți, Te, Deum laudamus..., imn ce trimite Pelasgo- > Valaho-Dacul, firește, tot la un „sacru scenariu cunoscut“, al răstignirii / aruncării în sulițele morții, dar nu a Solului Celest al Cogaionului / Daciei, ci a lui Iisus Hristos, biruitorul din sulița morții («Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...» – PTArg, 29).

«Sorții mi-au căzut între cei puternici, că moștenirea mea este puternică. / Binecuvânta-voi pe Domnul, cel ce m-a înțelepțit; la aceasta și noaptea mă îndeamnă inima mea. / Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin»;

17 : «Viu este Domnul și binecuvântat este Dumnezeul meu - și să se înalțe Dumnezeul mântuirii mele...» (Bibl, 572)

se voiește a fi drept „cântare a victoriilor și regalității universale“ de viitorirea lui Mesia (a se vedea și versetele 43 – 50 din acest psalm).

aidoma Solului / Mesagerului Celest al Daciei la Dumnezeu (precizăm că Pelasgii > Valahii-Dax / „monoteist-daci“, nu Thrax / „politeiști-traci“, prin teonimul pelasg > valah-arhaic, Domn, după cum se certifică de către Homer, în Iliada, desemnau pe Dumnezeu-Unul, Sacrul Întreg Cosmic din care ens-Dacul este parte), și David, „după ce i s-a încheiat misiunea de rege printre semenii credincioși“, parcă „postum“, se prezintă la Dumnezeu ca pentru „Judecata de Apoi“, știindu-se pur / curat (ca ensparte din Întreg-Dumnezeu), „gata“ de a i se deschide „porțile Raiului“ (la nemuritorii regi ai Daciei, Raiul fiind desemnat, după cum s-a mai arătat, prin sintagma Țara / Împărăția-Tinereții-fără-Bătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte):

21 : «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit ? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele.» (Bibl, 573) –

această „deschidere“ psalmic-davidiană ar reverbera mai devreme cu un mileniu „strigătul de durere și de amărăciune“ al lui Mesia; de asemenea, se apreciază că în versetele 7 și 8 ale acestui psalm ar fi vorba despre răstignirea lui Iisus Hristos și despre lamentațiile hristice pe cruce (cf. NegTe, 170): «Toți cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul, zicând: / „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voiește pe el“» (ibid.).

34 : «Răsplătit-au mie rele pentru bune – și au vlăguit sufletul meu. / Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat în sac și am smerit cu post sufletul meu – și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce. / Ca și cu un vecin, ca și cu un frate al nostru, așa de bine m-am purtat; ca și cum aș fi jelit și m-aș fi întristat, așa m-am smerit. / Dar împotriva mea s-au veselit și s-au adunat; adunatu-s-au împotriva mea cu bătăi și n-am știut; risipiți au fost și nu s-au căit. / [...] / Doamne – când vei vedea – întoarce sufletul meu de la fapta lor cea rea, de la ei, viața mea. / Lăuda-te-voi, Doamne, în adunarea mare, întru popor numeros...» (11 – 16 / Bibl, 580) –

«Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu va sălășlui întru nădejde. / Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al tău să vadă stricăciunea.» (15 , 9).

Ca și Solului / Mesagerului Celest la Dumnezeu (Samos / „Soarele-Moș“), regelui-psalmist, David, „i sau făcut cunoscute căile vieții“; dar spre deosebire de nemuritor-cogaionicul rege al Daciei, regele Israelului se bucură – „mai la vale de disjuncție / hiat“ –, în dreapta lui Dumnezeu, până la un sfârșit (mai mult ca sigur, vocabula desemnând un „punct terminus“ al ens-ului religios-creștin, s-a ivit în „coada textului“ mult mai tardiv):

„...rele pentru bune...“, aceste versete (34, 11 – 16), în „reversibilitate“ și în sacră „oximoronizare“, nu trimit 67

BANCHETUL

la vreo „lege talionică“, ci rămân, mai degrabă, dedesubtul lentilei cercetătoare, mesianic-davidiene „profeții“, ori „întâmpinări“, referitoare la Iisus Hristos: „batjocorire“, „pironire“, „sfâșiere“, „umilire“ etc.

„Locul Căpățânii“. / Și I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. / Și L-au răstignit...» – 15, 22 sqq. / Bibl, 1156),

în Sfânta Evanghelie cea după Ioan («După aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.“ / Și era acolo un vas plin cu oțet; iar ostașii, punând în vârful unei trestii de isop un burete muiat în oțet, l-au dus la gura Lui. / Deci după ce a luat oțetul, Iisus a zis: „Săvârșitu-s-a. Și plecându-și capul, și-a dat duhul.» – 19, 29 sqq. / Bibl, 1223),

39 : «Jertfă și prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; / Ardere de tot și jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: „Iată, vin ! / În capul cărții este scris despre mine. Ca să fac voia ta, Dumnezeul meu, am voit și legea ta înăuntrul inimii mele.“ / Bine am vestit dreptate mare în adunare; iată buzele mele nu le voi opri; Doamne, tu ai cunoscut. / Dreptatea ta nam ascuns-o în inima mea, adevărul tău și mântuirea ta am spus...» (Bibl, 583) –

este descris cumplitul tratament al lui Iisus Hristos pe cruce, în aceiași termeni veridici, psalmic-davidieni.

pare a grăi despre ineficacitatea jertfelor („prinoaselor“ / „ofrandelor“) de „iertare a greșelilor greșiților noștri“ și despre ștergerea păcatelor lumii numai prin sângele lui Mesia; în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (10, 5 sqq.), întregul spirit mesianic al acestui psalm davidian este citat:

Bibliografia „siglată“ (III):  Bibl = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă..., 1968 (cifra de după siglă indică pagina).  DIC, I = Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol.

I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.  DIstlu = Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale , vol. I, ediția a doua, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968.  EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.  NegTe = Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, București, Editura Credința Noastră, 1992.  LPsau = Le Livre des Psaumes, traduit et commenté par Jean Calès, S. J., I, Introduction, Psaumes: I – LXXII (Vulgate: I – LXXI), Paris, Editions G. Bauchesne, 1936.  PTArg = Ion Pachia-Tatomirescu, Argumente interne – «Te Deum laudamus...» – Internal Arguments, Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 978-606-8125-00-8), 2009.  PTIr-XVII = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, XVII, în Renașterea bănățeană (Timișoara), nr. 620 / 14 martie, 1992, p. 12; a se vedea aceeași rubrică săptămânală și în numerele (din 21 martie – 27 iunie): 626, 632, 656, 665, 683, 701, 707.  PTZC = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianism și Creștinism în Dacia, patria sfântului Ioan Cassian, „postfață“ la Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci și patra convorbire duhovnicească, Timișoara, Editura Aethicus, 1999, pp. 64 – 182.  VMar = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi omilii la Hexameron, omilii la Psalmi, omilii la cuvântări), traducere, introducere, note și indici de pr. D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986

«Altfel, n-ar fi încetat oare jertfele aduse, dacă toți cei ce săvârșesc slujba dumnezeiască, fiind odată curățiți, n-ar mai avea nicio conștiință a păcatelor ? / [...] / Pentru că este cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele. / Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jerfă și prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. / Arderi de tot și jertfe pentru păcat nu ți-au plăcut.“ / Atunci am zis: „Iată, vin ! (în sulul cărții scris este pentru mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule...“ / [...] / Și întru această voință suntem sfințiți prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna.» (Bibl. 1349).

68 : «Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet.» (Bibl, 597)

– versetul davidian, „ideal-mesianic“, persistă (peste mileniul dintre regele-poet, David, și zorii Creștinismului) și se „eternizează“ apoi, grație penelor de aur ale evangheliștilor ce au aflat în acesta cumplitul tratament la care a fost supus Iisus Hristos «atunci când, pe cruce, Mântuitorului i s-a dat să bea oțet amestecat cu fiere» (NegTe, 171). În Sfânta Evanghelie cea după Matei («Și venind la locul numit Golgota [...] / I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; și, gustând, nu a voit să bea.» – 27, 33 sq. / Bibl, 1132),

în Sfânta Evanghelie cea după Marcu («Și L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăcește

68

BANCHETUL DE LAINICI

Simion TODORESCU

General de brigadă IOAN DRAGALINA 1860-1916 Un bănățean care a făcut istorie, primul general român care a căzut pe câmpul de luptă, trecut în panteonul eroilor neamului românesc.

Iar jertfa și sângele vostru, A celor căzuți pentru țară, Dau seva pământului nostru Ca florile în câmp să răsară” Col (r) Nicolae Dărăbanț Omagiu eroilor Generalul Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina, fiu al Banatului și erou al României, s-a născut la 16 decembrie 1860, la Caransebeș (pe atunci în Austro-Ungaria), într-o familie de grăniceri români, cu tradiție în armată.

Tatăl său, Alexandru Dragalina a fost ofițer în armata imperială austriacă, de unde a demisionat în anul 1859. Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

Ioan Dragalina a urmat școala primară din Caransebeș și școala de cadeți din Timișoara. Dragostea pentru cariera militară i-a fost însuflată de tatăl său. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austroungară. În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În anul 1886, la 26 de ani, s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, care avea 17 ani și pe care a iubito enorm.

Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu, viitor general român și Virgiliu, viitor comandor de marină). „Din stejar, stejar răsare”. Și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica). În anul 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sub-locotenent. Fiind disciplinat, modest, cinstit, inteligent, patriot și fără compromisuri avansează toate gradele militare, ocupând diferite funcții și ajunge general de brigadă, Comandantul Armatei a I-a.

Istoricul cărășean Liviu Groza spune despre Dragalina că a fost unul dintre cei mai patrioți ofițeri pe care i-a avut Armata Română și cea mai mare dorință a acestuia a fost să lupte pentru reîntregirea României.

Istoricul care a studiat documentele Arhivei Militare

de la Viena, susține că de fapt numele generalului a fost Drăgălina, dar acesta a fost „rebotezat” de Regina Maria. Semnătura sa originală, pe toate documentele este Drăgălina. Cum s-a ajuns la Dragalina? Regina Maria, soția Regelui Ferdinand, era englezoaică, iar englezii nu au litera «ă» în vocabular. Pronunțând Dragalina, ea a spus: mie-mi place Dragalina, pentru că acest nume sună ca un clopoțel de argint. Și așa a rămas, Dragalina.

La vârsta de 48 de ani, în aprilie 1908, locotenentcolonel fiind, Ioan Dragalina este numit comandantul Școlii Militare de Infanterie de la București. În acel timp în care în România domnește nepotismul și intervenția, Ioan Dragalina promovează ofițerii numai pe bază de merit. În aprilie 1911, Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34, Constanța. În 1914 izbucnește Primul Război Mondial. Timp de doi ani România își menține neutralitatea. În 1915, Dragalina este avansat la gradul de General de Brigadă. În august 1916 țara noastră intră în război de partea Antantei (Franța, Rusia și Marea Britanie) împotriva Puterilor centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria). Antanta promite României îndeplinirea aspirației de întregirea neamului, eliberarea Transilvaniei și a Banatului, a Basarabiei și Cadrilaterului de sub dominația străină.

Generalul Dragalina preia comanda Diviziei I-a infanterie. Trupele diviziei sunt amplasate pe frontiera de vest. În dimineața zilei de 15 august 1916 începe primul atac al românilor pe frontieră, la Porțile de Fier, între Gura Văii și Vârciova.

Povestește nepoata generalului: „Dragalina încearcă să cucerească înălțimile Predealul Mare, Vârful Feregaru și Meterezele lui Tudor, și reușește. În amurg, după lupte înverșunate, românii eliberează primele fâșii de pământ românesc. În zilele următoare armatele române intră în Orșova și eliberează orașul”.

Dincolo de munți, trupele germane se regrupează și încearcă pătrunderea în Țara Românească prin trecătoarea Văii Jiului.

După ce Regele Ferdinand l-a destituit pe Generalul Culcer, în locul lui, la 11 octombrie 1916, a fost numit la comanda Armatei a I-a, cu cartierul general la Craiova, Generalul Ioan Dragalina.

69

BANCHETUL

Dragalina studiază situația și concepe un plan curajos de a lupta, în munți, pe care Statul Major al Armatei îl aprobă. În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, Generalul Dragalina rămas în analele militare ale României ca model de patriotism face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat: „Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General și soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc...”

Pătruns de un înalt simț al datoriei și de dorința de a fi acolo unde situația era mai grea, în dimineața zilei de 12 octombrie 1916, Generalul Dragalina a luat în mașină un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și a plecat personal în Valea Jiului unde se concentra ofensiva austro-germană, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, unde a ajuns și a analizat cu comandantul sectorului, măsurile ce se impuneau a fi luate pentru păstrarea aliniamentului atins, apoi a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit.

Acolo, în apropiere de linia frontului, în timpul deplasării între Lainici și Bumbești, o patrulă germană l-a încercuit. Să nu cadă prizonier a hotărât să meargă în mare viteză spre Târgu Jiu și apoi spre Craiova. O rafală de mitralieră l-a străpuns. Un glonț la lovit în brațul stâng și unul în omoplat.

Istoricul Liviu Groza povestește: „Se spune că atunci când i-a fost bandajată rana, Dragalina l-ar fi întrebat pe medic dacă nu poate să-i taie brațul să se întoarcă mai repede pe front”.

A fost dus la spitalul din Târgu Jiu, apoi la Craiova, unde medicii au găsit ca soluție amputarea brațului, însă nu și-au luat răspunderea operației.

Trenul sanitar a ajuns în București abia în seara zilei de 13 octombrie. A fost dus la Spitalul Militar Regina Maria de la Palatul Regal.

La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia.

Pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României care i-a conferit înalta decorație de război, Ordinul Mihai Viteazul. Generalul Dragalina mai avea două decorații: Ordinul Coroana României, clasa IV-a și Ordinul Steaua României clasa V-a. În seara zilei de 24 octombrie 1916, moare eroul de la Jiu. Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența Regelui Ferdinand, a Principelui Carol (viitorul rege Carol al IIlea) și a numeroși oameni politici: Ion I. C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I. C. Brătianu

(ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihai Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar). Iată cum se încheie textul lui Take Ionescu, publicat în Ilustrațiunea din noiembrie 1916 (ibid. România Eroică, nr. 1 (52), Serie nouă, 2016):

Lugoj – Statuia în fața cazarmei General Dragalina

„Dragalina n-a pierdut nimic, murind așa de tânăr. El a cunoscut cele două bucurii supreme pe cari atâți alții le-au așteptat zadarnic de atâtea secole. A intrat ca eliberator pe pământul pe care s-a născut și a bătut soldații kaizerului din Berlin.

Moartea lui Dragalina e pentru noi, România, pentru națiunea Românească, o pierdere ireparabilă.

Sămânță de eroi mai încolțește încă pe sfântul nostru pământ”.

Luptele de la Jiu au prilejuit înscrierea cu litere de aur în istoria patriei, a numeroase pilde de eroism legendar. În afara pierderilor de morți și răniți provocate inamicului, trupele române au luat peste 2000 prizonieri și au capturat o bună parte din artileria acestuia. „Dintre toate satisfacțiile omenești, nimic nu este mai onorabil și mai important decât să meriți recunoștința din partea patriei.

CICERO 70

BANCHETUL DE LAINICI

Generalul Ioan Dragalina, care nu a reușit pe deplin să se bucure de reușitele armatei române în timpul Primului Război Mondial este cinstit în toată România. În cinstea memoriei sale: - Liceul din Oravița, județul Caraș-Severin, cu o perioadă de întrerupere, din 1919 până în zilele noastre îi poartă numele.

- În anul 1924 un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina.

- Un bust din bronz, pe un soclu de marmură – amplasat în fața Bisericii „Sf. Mihail și Gavril” din comuna Dragalina, județul Călărași.

- În 12 octombrie 1927 a fost dezvelit un moment în formă de cruce în Valea Jiului pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina.

- Un bust din bronz pe un soclu de 4,5 m, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu, a fost ridicat în municipiul Lugoj în anul 1930, în fața cazarmei militare, care și acesta îi va purta numele.

- La 3 iunie 1943 a fost dezvelită o statuie din bronz, amplasată în fața cazarmei grănicerești din parcul „General Ion Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei.

- În Caransebeș a fost amplasată și o Placă comemorativă, ca recunoaștere a eroului de la Cerna și Jiu. - Un bust din bronz pe un soclu din marmură amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în anul 1993.

- La Odobești, în Vrancea, o stradă centrală a împlinit un secol de când i s-a atribuit numele.

- La Lugoj, Batalionul 183 Artilerie mixtă, poartă numele „General Ioan Dragalina”. În fața comandamentului, în curtea unității se află amplasat un bust al generalului Dragalina. Și în interior, la intrarea în comandament se află un bust al generalului Ioan Dragalina.

Surse de informare: 1. Nicolae Popescu, Generalul Ioan Dragalina, Editura Militară, București, 1967.

2. Locot. col. Vicențiu Cojan, Armata Română în primul război mondial. Campania din anul 1916, Editura Academiei Militară, București, 1981.

3. Col. dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă și jertfă, Editura Militară, București, 1983.

4. Loc. col. Liviu Groza, Grăniceri bănățeni, Editura Militară, București, 1983.

5. Dan Popescu, Ghid turistic-Lugoj și împrejurimi, Editura F.E.D. Lugoj, 1993.

6. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol. 2, Editura F.E.D. Lugoj, 1994.

7. Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina, Editura Militară, București, 2009.

8. Col (r) Andrei Ghidarcea, Banat, valoare și conștiință – personalități militare, Editura Nagard, Lugoj, 2010.

9. Liviu Groza, Contribuții la monografia Caransebeșului, vol. III, editura Nagard, Lugoj, 2014.

10. Dudaș Baiski, Lugoj, Studii monografice, Editura Artpress, Timișoara, 2015.

Lugoj – Statuia din fața comandamentului Batalionului 183 Artilerie mixtă

Caransebeș – Statuia din parcul General Ioan Dragalina

71

BANCHETUL

Maria-Daniela PĂNĂZAN

VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR COMUNISTE 1941, la 25 de ani de închisoare, apoi la alți ani grei de închisoare de noul regim instaurat; timp de zece ani a fost închis la Aiud, la Pitești și Târgu Ocna. S-a stins din viață la 18 februarie 1952, după o cruntă perioadă de suferință fizică dar cu sufletul scăldat în lumina rugăciunii și a sfințeniei. Pentru deținuții politici, el fusese „sfântul închisorilor comuniste”, expresie nominală categorică, al cărei sens denotativ nu ar trebui să mai surprindă astăzi pe nimeni. În mod cert, tinerii ca Valeriu Gafencu, martiri ai temnițelor comuniste, sunt mărturisitorii lui Hristos într-un univers carceral inimaginabil pentru cei care astăzi avem atâta libertate și nu știm să o prețuim cum se cuvine... Merită să fie citit acest poet, ca și mărturisirile despre viața lui (a se vedea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos). Eu am reținut un cuvânt de învățătură pe care Valeriu Gafencu îl spusese unui politruc al închisorii-sanatoriu de la Târgu Ocna: „între mine și dumneavoastră stă conștiința. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacții de conștiință nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, și eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu.”22 Valeriu Gafencu a fost „un om în care via Hristos”, „un simbol și un exemplu de viață, nu prin intenție, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulțumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simțea unirea vieții cu veșnicia, unirea minții cu inima, unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamenilor în Hristos, pacea, armonia și unitatea lumii.”23 Poezia lui Valeriu Gafencu este precum i-a fost și sufletul: o aură de sfințenie înconjoară versul izbăvitor, trădează suferința dar și fericirea de a trăi în Hristos, bucuria de simți Calea, Adevărul și Viața, de a avea, dincolo de suferințe, de îndoieli sau de incertitudini chinuitoare, puterea credinței, a rugăciunii și a Iubirii. Mărturisirea sinceră a poetului este justificată: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris șaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni și rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător și viu”.24 Capodopera liricii acestui poet-mărturisitor, trăitor al credinței ortodoxe, este Imnul Învierii. Inspirat, poetul face o chemare imnică la venirea spre a lua Lumina Învierii pentru a zidi, chiar în crunta închisoare, o Biserică a lui Hristos Cel Viu, Care să crească în inimile celor suferinzi și-nsângerați, Cântarea Bucuriei,

Valeriu Gafencu (1921- 1952) este un poet al suferinței, un mucenic, un mărturisitor al lui Hristos, care-a murit pentru Hristos. Un mărturisitor al credinței ortodoxe, care şi-a asumat deplin destinul de jertfire, după zece ani de detenție sfârșind cursul acestei vieți în închisoarea din Târgu Ocna21. Considerat de contemporanii săi ca fiind „un sfânt al închisorilor comuniste”, Valeriu Gafencu a devenit cunoscut printre deținuții politici atât prin poeziile sale, nescrise cu creionul pe hârtie, dar învățate pe de rost de cei apropiați, transmise mai departe, apoi puse pe muzică, cât și prin însăși viața lui de sfințenie și dăruire creștină, prin gesturile sale umanitare extraordinare, fiind amintit deseori faptul că a salvat un pastor protestant dăruindu-i medicamentele lui în dar, prin aceasta, grăbindu-și propriul sfârșit.

Valeriu Gafencu s-a născut în anul 1921 la 24 ianuarie în localitatea Sângerei, județul Bălți, din Basarabia. Student la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, deși avea doar 20 de ani, Valeriu Gafencu era liderul unui grup al Frățiilor de Cruce și, în această calitate, a fost arestat și condamnat de către regimul Antonescu, în toamna anului Pentru mai multe informaţii despre Valeriu Gafencu sau poezii ale lui, a se consulta revista „Rost”, numărul 8/ 2003 sau diferite site-uri: www.bcucluj.ro, www.ortodox.as.ro, www.romaniavoice.com etc.

22 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu un Cuvânt înainte

de Părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 143 23 Ibidem, p. 222 24 Ibidem, p. 241

21

72

BANCHETUL DE LAINICI

deoarece, așa cum spune o cântare a Învierii, „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”: „Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,/ Fortificați Biserica creștină/ Cu pietre vii zidite-n temelii./ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou, armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos.” Chemarea la Înviere este o chemare sfântă, pentru că tainicul clopot din inimile celor care sunt întemnițați doar trupește, percepe în mod real venirea Mântuitorului iar din piepturile lor răzbate Imnul Învierii, deoarece Hristos învie pentru cei care „flămânzesc și însetează de dreptate”, pentru cei „curați cu inima”, deschizând Porțile Împărătești ale Bisericii Vii din închisoare: „Un clopot tainic miezul nopții bate/ Și Iisus coboară pe pământ,/ Din piepturile noastre-nsângerate/ Răsună Imnul Învierii sfânt./ Smulgeți-vă din ceata celor răi,/ Intrați în cinul oastei creștinești,/ Priviți spre Porțile Împărătești,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.” Ultima strofă este Chemarea spre Lumină, întru purificare și împărtășire, întru co-părtășie la „nunta Fiului de Împărat”. „Flămânzii” temnițelor sunt cei aleși să primească Lumină și să mărturisească această Lumină într-un univers dezumanizat, încarcerat, dominat de întunericul sfâșietor. Singura salvare devine Lumină, Iubire, Înviere a Mântuitorului: „Veniți creștini, luați lumină/ Cu sufletul senin, purificat,/ Veniți flămânzi, gustați din Cină,/ E nunta Fiului de Împărat.”

Iar dacă Marea Sărbătoare a Învierii este o chemare spre a lua Lumină și Viață, Sărbătoarea Nașterii Domnului apare într-un Colind de Crăciun ca o imagine complementară a Învierii. Perspectiva este aceeași, cadrul spațial la fel: peștera din Betleem în care Preasfânta Fecioara Maria „naște pe Cel mai presus de ființă” devine, la Valeriu Gafencu, propria închisoare. Dar acest spațiu are doar conotațiile unei prezențe fizice. Pentru poet, colindătorii sunt îngerii Domnului iar Bucuria Nașterii Mântuitorului este atât de mare încât știe că, deși el se găsește într-un spațiu închis pe dinafară, cu zăbrele, acest spațiu nu mai are hotare pentru îngerii ce coboară din cer, încărcați cu florile dalbe, ca să le vestească și lor, celor întemnițați, Nașterea Soarelui Dreptății și a Dătătorului de Viață, Cel din Fecioară, Hristos Împăratul: „La fereastra robilor,/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori,/ Au venit colindători,/ Îngerii nemuritori,/ Încărcați cu dalbe flori./ Lăsați copiii să vină/ Să-mi aducă din grădină,/ Dalbe flori de sărbători,/ Dalbe, dalbe flori./ Cântă robii Domnului/ Înjugați cu jugul Lui/ Pe malul Trotușului/ Dar cântarea lor e mută,/ Că-i cu suferință smulsă/ Și cu rugăciuni crescută./ Stă un copilaș în zare/ Și privește cu mirare,/ O fereastră de-nchisoare./ Lângă micul copilaș,/ S-a oprit un îngeraș/ Ce-i șoptește drăgălaș./ Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat, la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemnițat./ Și copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască praznic mare.”

Iubirea celui care înțelege rostul acestei vieți se răsfrânge biruitoare asupra tuturor oamenilor, ajungând

25

până acolo încât să-l vadă pe Însuși Hristos ca pe un Frate. În poezia Frate dragă, Gafencu exprimă suprema dorință de-a putea să se dăruiască întru totul Iubirii lui Hristos, singura Iubire mântuitoare, amintind astfel despre momentul când Iisus le-a spus apostolilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (Ioan 13, 34-35): „Frate dragă, din grădină,/ Îți trimit în dar un crin,/ Să-ți mângâie lin privirea,/ Cu veșmântul lui divin./ Floare dragă, floare dalbă,/ Cât de mult aș vrea și eu,/ Îmbrăcat în haină albă,/ Să mă duc la Dumnezeu./ Răsădit acolo sus,/ În grădina minunată,/ Să-mi simt viața- mbălsămată,/ Cu iubirea lui Iisus./ Plâng înăbușit în noapte/ Și suspin cu glasul stins,/ Dă-mi veșmântul alb de nuntă,/ Cu crini minunați încins.”

Un Dor de Dumnezeu nelimitat pătrunde ființa. Bucuria credinței este o expresie a conștientizării prezenței harului. Poetul știe și înțelege talantul primit. De aceea, dorul lui este pătruns de Iubirea divină, de lacrimile suferinței care transfigurează ființa și o apropie de Mântuitorul Hristos. Calvarul suferinței are un sfârșit creștinesc: bucuria aflării Iubirii supreme, îndumnezeirea firii umane prin credință, izbăvirea prin suferință: „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie/ frumoasă ca un crin din Paradis./ Potirul florii e mereu deschis/ Și-i plin cu lacrimi și cu apă vie./ Potirul florii e o-mpărăție./ [...] Sub flacăra iubirii arzătoare,/ din zori de zi și până-n noapte-aștept./ Te chem și noaptea, ghemuit cu capu-n piept:/ Iisuse, Iisuse!/ Încet mă mistui, ca o lumânare!” În această Iubire a lui Iisus Hristos poetul a trăit, și cu această Iubire s-a stins, fără însă a pleca definitiv. El a rămas printre contemporanii săi ca un simbol al muceniciei și al mărturisirii cu propria-i viață a suferinței din Iubirea lui Hristos. Dovada o constituie și ultima poezie scrisă de Valeriu Gafencu, un autoportret – simbol al vieții de sfințenie pe care a avut-o. Rămas-bun este expresia culminantă a smereniei și a sfârșitului de mucenic al închisorilor, un adevărat testament poetic. Versurile au forța credinței supreme în Înviere, în puterea Iubirii creștine, în speranța reîncreștinării lumii și a re-așezării ei pe un făgaș firesc, moral și autentic creștin: „Din cerul Tău înalt și prea-ales,/ Părinte, când mă vei lua la Tine,/ Prietenilor mei de pe pământ/ Redă-le Tu, în alb veșmânt/ Un suflet care i-a iubit și i-a-nțeles.”

Ar trebui ca Valeriu Gafencu să rămână în conștiința tuturor ca „un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregătește, un om devenit desăvârșit prin Hristos. Știm că nu este singurul caz de sfințenie în acest secol și credem că noianul acesta de intensă și izbitoare credință va naște în lume o nouă eră creștină, mai curată și mai bine gândită decât în trecut. Viața de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi. 25

Ibidem, p. 251

73

BANCHETUL

Mihai BARBU

PATRU POEME litri, fabricat după formula originală, cu zahăr din belșug.

Ce dulce-i, azi, țărâna patriei... Cei de la Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava și Cetatea Albă n-au avut, bieții de ei, norocul ăsta...

Life in Bonita canzon sau Despre viața cea dulce Am mers pe jos spre Mariners Church să caut o biserică și-am ales drumul cel drept. și n-am găsit-o... M-am abătut de la șosea și, pe un drum lateral, am dat de un panou mare ce anunța lumii o dulce viață între orele 8:00 a.m. și 6:00 p.m. fix. Era miezul zilei și m-aș fi încadrat în orar. În Sweet Life am găsit și biserica pe care am căutat-o. Era așezată după luciul unui lac, după vreo câteva cascade și alte câteva ape care se ridicau, țâșnind spre cer și care coborau, cu zgomot de Niagară, pe pământ. La Biserică puteai ajunge urmând una din cele două căi: fie călcând pe ape, fie înconjurând pământul. Am ales aurita cale de mijloc. Și, uite, Doamne, că n-am ajuns la Tine. Ci doar într-o carte.

O poezie etalon, c-un pronunțat iz slavon Nu mai am nicio nădejde. Sunt singur pe granița dintre Iad și Rai. Au întrat în față apostolii smeriți și arhirei (cam plini de ei), călugări supuși și stareți avuți, episcopi pofticioși și babe cuvioase.

Un zvon, ca un zornăit de zaruri, curentează prostimea și e pricină de aprigă ceartă între cei uitați de soartă. Mi-e scârbă și mi-e silă!

Sunt vrednic de milă! Am trăit, am poftit și-am îndrăznit!

Am zidit, am iubit, am zâmbit și-am dobândit!

Am boierit, am și lenevit! Am nădăjduit și-am păcătuit!

Un drac ne pândește. Un înger ne păzește. „Ce alegi?”, tună Vocea. „Cap sau pajură!/ O, Boje moi...

Cum fi-va, Doamne, viața mea de apoi?

Locul în care Ion Mihaleche...

Am fost, pe când lumina de la Răsărit se pregătea să părăsească orizontul, la închisoarea din Râmnicu Sărat.

Severele clădiri erau scăldate în umbrele serii și păreau inundate de-o liniște de dincolo de mormânt.

Pe gardurile de sârmă ghimpată creștea sălbatic vița de vie.

Când, mult deasupra capetelor noastre, s-a întâlnit cu plopii din incintă, vița de vie s-a agățat de ei cu disperarea unui condamnat la moarte. Și-au dat mâna și s-au înălțat, împreună, la cer.

Viața de apoi. Și de după Revoluție...

Au murit fericiți. Sunt, acum, la doi metri sub un pământ ce seamănă cu antracitul ce zace, acum, uitat în măruntaiele Văii. E un cernoziom mănos cum rar mai găsești prin locurile noastre. E întunecat la culoare precum o sticlă de coca cola modelul ăla de 2,5

74

BANCHETUL DE LAINICI

Voicu LĂZĂRUȚ

Sfântul ARSENIE BOCA – un destin de preot ortodox cu mare har, frânt în comunism!

Nu am știut niciodată, înainte de Revoluție, că eu l-am cunoscut și dialogat în patru rânduri cu Părintele Arsenie Boca. Datorită faptului că eu am locuit în Baia de Criș, comună vecină cu Vața de Jos, și am făcut Liceul Avram Iancu din Brad, ca și Părintele Boca, mi-am adus aminte, cum l-am întâlnit pe Părintele Zian, și în ce locuri și ce împrejurări de timp. Să nu vă închipuiți că întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca se petrecea într-o biserică sau în locuri de rugăciuni, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre mărturisitorii celor care l-au cunoscut sau urmărit prin biserici sau la slujbe religioase.

Se fabulează mult pe tema vieții sale și se inventează tot felul de magii și farmece care-l apropiau pe Părintele Arsenie de Isus. Nu am să vă povestesc niște lucruri miraculoase, pentru că ele sunt simple fantezii și interpretări ale vieții Sfântul Ardealului, ci voi relata niște momente reale, incredibile, necenzurate și întâmplătoare din dialogul reamintit purtat de mine, cu omul îmbrăcat, vara, modern, și doar în alb, având o bărbițăcioc de actor de epocă și cu o aliură de artist plastic și comportament de profesor savant în fizica nucleară.

pe care le-am avut cu Arsenie Boca – Nenea Zian.

Prima dată s-a întâmplat a doua zi de Paști, în jurul anului 1964, în centrul satului meu - Baia de Criș, în fața Bicericii Catolice Franciscane, unde el s-a oprit pe banca din fața Mănăstirii, unde ne adunaserăm mulți tineri în curtea accesibilă băieților de religie ortodoxă sau catolică, căci paștile ungurilor fuseseră cu două săptămâni în urmă. Atunci Zian avea 54 de ani și arăta ca un matur profesor de 30 de ani. În curtea mirifică a acestei Biserici, majoritatea copiilor din sat jucam fotbal, volei, tenis de masă pe sub castanii seculari, cu mingile cadorisite mereu cu dragoste și plăcere de către preoții și frații Mănăstirii Franciscane. Îi cunoșteam pe toți cetățenii care frecventau doar biserica ortodoxă la slujba de Paști și pe copiii care aveau permisiunea părinților să participe la Învierea Ortodoxă. Eu aveam interdicția fermă de a participa la vreo manifestare religioasă de frica părinților mei, cei care aveau funcții de secretari de PCR sau Director de Școală. Mă refugiam, însă, atunci la adversarii catolici care erau mult mai amabili și ne ofereau, nu doar accesul pe terenurile lor de sport și la masa de tenis adusă din Anglia, unde ne ofereau mingi chinezești și palete suedeze și tot felul de alimente. Erau niște gazde atât de amabile și dezinteresate față de propaganda politică și națională, încât ei se mulțumeau doar să ne vadă bătând mingea în curte sau făcând competiție la tenis de masă. Când stăteam mai mult la joacă în curtea lor minunată, atunci ne ofereau pâine caldă din cuptorul lor cu lemne și covrigei, mere sau fructe de sezon, și tot felul de mezeluri proaspete.

Pe băncile solide din butuci de fag, aflate sub castani se așezase zâmbitor în acea a Doua Zi de Paști, un Domn longilin, zâmbitor și cu ochi albaștri de artist de cinema și care era curios peste măsură de activitățile noastre. Dar era tăcut și retras. Lângă banca sa erau așezați ca într-un ritual sacru toți bătrânii ciufuți, vorbăreți și ocoși ai satului meu care combăteau știrile din sportul din țară și jucau remi la masa de sub umbra copacilor. Erau aceiași indivizi dependenți de jocuri de noroc: Șoany, Pișta, Iojy, Liviu, Mircea, Nicu, Bobo, Ocsi. Ne adunasem în acea a doua zi din Paștile românești zeci de tineri și bătrâni, îmbrăcați curat, cu ce aveam mai bun și fălos în dulapurile rău mirositoare, în curtea veșnic ospitalieră a Popilor, așa cum îi catalogam noi prescurtat.

A trebuit să-mi răscolesc adânc memoria copilăriei și a studenției pentru a reda exact acele dialoguri scurte 75

BANCHETUL

Ni se aduseseră pe la ora 12, vreo 3 platouri cu cozonac, pască, covrigei, iar înainte un bol cu ouă roșii, probabil rămase de la Paștile Ungurilor. Fratele Ivo și Pater Solan făceau personal oficiile de gazde prin mai multe drumuri în bucătăria lor impecabil de curată, pentru a ne aduce încă pâine moale și jumări, brânză și ceapă verde, ridichi și prăjituri. Erau atâta de fericiți de prezența noastră încât dădeau tot ce aveau din alimentele lor. Nu ne invitau niciodată în interiorul bisericii, deși ea era deschisă zi și noapte, oricui. Deranja teribil Organele de Partid Comunist, treaba asta omenească și ospitalitatea necondiționată a călugărilor franciscani și mereu eram îndemnați, noi copiii de școală și de către Primar spre alte destinații. Degeaba ?! Locul acela de la Biserica Franciscană era o atracție ca un miraj și acolo ni se oferea totul și nu ni se cerea nimic, doar să vorbim cuviincios, să nu ne certăm, batem sau să înjurăm și trebuia să nu jucăm remy pe bani. Asta nu se prea întâmpla cu cei bătrâni care-și dădeau banii pe sub masă.

Domnul îmbrăcat total în alb, cu un pulovăr de calitate, zâmbea și în izolarea impusă privea de la distanță și se amuza de prezența noastră gălăgioasă și liberă.

Dar, dispăruse de câteva minute, când a mers în interiorul Mănăstirii, aproape de altar, unde a fost văzut închinându-se evlavios câteva minute, de către Pișta Baci și Lup Ionel. A încercat să intre puțin în vorbă cu cei mai mici copii și cu șugubățul satului Oli Baci sau cu Traian cel morocănos. Fără succes ! Parcă se cunoștea de când lumea cu toți călugării Mănăstirii. Privea cu atenție îndemânarea noastră de la jocul de tenis de masă. Pe mine m-a abordat ironic, după ce pierdusem greu la un student tomnatic, dar mare meseriaș la jocul de tenis de masă-Iojy. M-a consolat cu vorbele pedagogice: „lasă că-l bați tu, când mai crești, ești prea tânăr, tu n-ai decât 12 ani și ești deja foarte talentat”. Eu nu l-am prea băgat în seamă și nici aprobat, am profitat hulpav de platoul cu jumări și de pâinea moale, ca și de platoul cu cozonac, înfulecând toate resturile din farfurii. Am savurat cu poftă sângeretele și apoi i-am privit printre zâmbete și mulțumirile adresate Fratelui Ivo omul bun și cald. Acesta era îmbrăcat fie într-o robă maro deschis de casă și în sandale, fie în una maro închisă de rugăciune. Privindu-ne fericit pe rând pe toți oaspeții era ca un adevărat părinte. Parcă întreba în fiece moment, pe fiecare dintre noi, dacă mai dorim încă ceva pentru a ne simți bine.

Omul străin parcă vopsit în alb s-a ridicat stingher de pe bancă și a vorbit ceva cu Fratele Ivo, un timp, după care a fost condus în sala mare de lângă altar, unde se găsea o orgă mare și veche de 100 de ani, de unde se auzeau câteva melodii de slujbă bisericească.

Fratele Ivo îl privea fascinat pe necunoscut, și nu s-a dezlipit de lângă claviatura la care cânta captivant străinul în alb, minute-n șir. După câteva minute de melodii din Bach și Heidyn, cântărețul s-a oprit pentru a-l saluta și pe Protopopul Bisericii Pater Solan, un om cu

un trecut bizar, dar care parcă se cunoștea de mult cu cetățeanul străin. Aceștia s-au îmbrățișat și apoi au dispărut în odăile și sala de protocol de la etaj a Mănăstirii.

Nu l-am mai văzut de atunci pe omul de ghips cu ochi de actor, până în iarna viitoare, când l-am recunoscut după bărbiță, cu același zâmbet și cu ochii săi magici albaștri. Era îmbrăcat de data aceea într-un palton maro și cu pălărie și fular de aceeași culoare. Ne asista cu un zâmbet reținut la jocul nostru de la săniuș pe derdelușul de pe Măgheruța, unde toți copiii satului se dădeau cu săniile, schiurile și patinele avute din prea mica noastră dotare. M-am îndreptat vesel spre el, și am spus, ca la toată lumea în vârstă din satul meu un Sărut Mâna, iar el a dispărut, probabil înspre Mănăstire.

Legătura dintre imaginile de atunci ale lui Nenea Zian, așa cum se prezentase el neimportant de persoana sa și personalitatea Părintelui Arsenie Boca, care exista de fapt în aceea persoană enigmatică, am făcut-o doar când am găsit în Documentele din Arhivele CNSAS pozele, multele poze cu Părintele fotografiat în acele veșminte și situații, ca și în copilăria mea fericită, și nu prea.

Corespondența dintre fotografii și documente, ca și viitoarele două întâlniri întâmplătoare s-au petrecut în curtea liceului Avram Iancu din Brad am făcut-o doar după zeci de ani, când s-a instalat în România mitul cu exagerări de miracole ca ale lui Isus sau cu magia pe care o avea Părintele Arsenie Boca. Atunci am apelat la arhivele acestea pentru a desluși real viața lui Nenea Zian din Vața de Sus și să-i încadrez viața și evenimentele din viața sa și a mea, cu întâlnirile avute și fără nicio importanță istorică sau de credință. Voi încerca să dau o cursivitate sentimentală, dar nu vreau să fie catalogat Părintele Zian un miraculos salvator sau de făcător de minuni creștinești, la fel ca ale lui Isus Cristos. Pentru că el n-a îmbrăcat haina preoțescă timp de 30 de ani.

Zian Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, în Vața de Sus, Județul Hunedoara. După școala primară făcută în satul mătușii sale, unde locuia împreună cu sora sa mai mică, el face în continuare Liceul Avram Iancu din Brad, în perioada 1922-1929, unde absolvă ca șef de promoție. Face Academia Teologică de la Sibiu, în 1933, dar harul și talentul său pentru pictură, avut încă din copilărie îl îndeamnă spre a se specializa în pictură și anume în pictura de biserici și astfel a terminat Academia de Belle-Arte din București. Este perioada de acumulări teologice valoroase și rare în cursurile de Teorie Mistică ale profesorului Nichifor Crainic. A viețuit chiar câteva luni pe Muntele Athos, acumulând o experiență duhovnicească. În 1935 este hirotonit diacon celib la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. În 1940 este uns în monahism cu numele de Arsenie. Este avansat în 1942, datorită calităților sale duhovnicești de către Părintele Nicolae Bălan, ca ieromonah. Faima sa de Sânt duhovnic este 76

BANCHETUL DE LAINICI

apreciată de soția și mama lui Ion Antonescu, Prințesa Ileana de Habsburg, Regina Elena etc. Întâlnirea cu liderul legionar Nicolae Petrașcu din Sâmbăta îi va deturna, însă, dramatic destinul și toată viața sa care va fi tot mai grea. După 1945 Mănăstirea și personalul de la Sâmbăta de Sus era mai păzită ca și o garnizoană iar Securitatea mișuna prin toate cotloanele și toți boscheții printre informatori deghizați în credincioși. Este repede arestat, în iulie 1945, fără a se dovedi vreo vină sau vreo colaborare cu legionarii lui Petrașcu. Este eliberat în urma intervenției viitorului patriarh Iustinian Marina. Dar nu va accepta colaborarea și participarea la alegerile lui Dr. Petru Groza, lucru ce-i va dăuna decisiv în viitor. În 1948 este anchetat și arestat de Siguranța din Făgăraș, apoi și la Brașov referitor la relația sa inexistentă, poate, doar monahal cu legionarii din zona și activitatea lui Petrașcu. Din acest an nu va mai scăpa de stigmatul de legionar, creat în documente și care-i vor conduce viața și credința într-un loc predestinat personalității sale de părinte sfânt cu har și dragoste de oameni. La Prislop, unde nu exista un așezământ monahal constituit, aici fusese o mică biserică greco-catolică. A intrat în urmărirea securității din județul Hunedoara, iar colaborarea cu ieromonahul Ilie Cleopa de la Mănăstirea Slatina sau cu Dometie Manolache îi permiteau, rar să facă munca sa de Părinte spiritual sau de om sfânt care făcea minuni ca și Cristos. Se ascunde, nu predică o perioadă, apoi i se interzice să se mai întâlnească cu credincioșii, chiar să poarte hainele preoțești. Securitatea era peste tot pe urmele sale și prezența sa din ordinul colonelului Birtaș, care interzice afluența la Mănăstirea Prislop a oamenilor veniți din toată țara la Preotul cu puteri supraomenești. Nu era ca la Petrache Lupu, dar nici nu era departe de o asemenea renaștere creștinească, cu miraj, minuni și credință nemăsurată. Ordinul Partidului și Securității era clar și vehement, că asemenea activitate și centru religios de la Prislop trebuie să dispară. Cum, eram mai simplu, decât prin arestarea în 15 ian. 1951 a lui Arsenie Boca.

Este înaintat și predat Unităților de Muncă Tudor Vladimirescu, adică la munca la Canal, cu alte mii de români potrivnici orânduirii. Eliberat în aprilie 1952 - Părintele Boca se întoarce la Prislop unde împarte liniște, smerenie, credință, har, speranță...

Este restricționat accesul populației la Mănăstirea lui Arsenie Boca și a Stareței Maica Zamfira Constantinescu care îl proteja de Securitate atât cât a putut, fiindu-i fidelă colaboratoare 40 de ani, până la moarte.

Lucrurile deveneau și mai crunte și antireligioase, can comunismul bolșevic, astfel că în 19 sept. 1955 Părintele Boca și Zamfira Constantinescu sunt reținuți în beciurile Securității din Timișoara, învinuiți fiind de modul anticomunist cum cei doi monahi conduc slujbele și legătura lor de credință cu masele. Tot atunci, este arestat și Nicolae Bordașiu, un alt vechi acuzat ca legionar ca și Antonie Plămădeală, Roman Braga sau

Julieta Constantinescu –Zamfira, care timp de 6 ani se ascunseseră prin satele din Banat și toți pe care îi cunoscuse dinainte monahul Arsenie Boca. Este acuzat că a făcut parte din Asociația legionară Rugul Aprins, împreună cu Nichifor Crainic, Nicolae Petrașcu și câțiva intelectuali din Deva, chiar, două dintre personajele acestei cărți. După 1956 revine la Prislop, cu nădejdea că nu va mai fi purtat prin centrele de tortură ale regimului politic care devenise mai draconic după evenimentele din Ungaria. Răii cetățeni ai acelei Românii și cei ce se opuneau orânduirii de drept și.. stâng...erau băgați în cele 187 de temnițe, nou înființate, aflate în zona sud estică a nenorocirii acestei țări unde un alt val de bravi români vor înfrunta orânduirea criminală a lui Stalin.

Episcopul Andrei Magheru a semnat, în fals, de un securist, dispune desființarea Mănăstirii Prislop și detașarea lui Arsenie Boca și a Zamfirei Constantinescu în anul 1960. Interdicția de a purta haina preoțească și de a fi un cald și miraculos duhovnic va fi blestemul existenței sale de la acea dată, deși el a devenit un priceput și talentat pictor de biserici. I s-a impus să-și șteargă imaginea ascetului de odinioară, cel cu barbă și ochi pătrunzători. Regimul socialist îi impune alternativa de om de lume nouă, care să nu mai aibă nimic din imaginea omului de la Mănăstirea Prislop, de om al sfatului și împărtășaniei pentru oamenii și credincioșii zonei. Eu, în astfel de straie l-am întâlnit în copilărie, așa cum am descris-o. Dar următoarele două întâlniri sunt și mai prezente în amintirea mea. În anul 1969, la Centenarul Liceului nostru din Brad, eu eram prezent acolo pe scenă într-un recital patriotic de poezie și apoi component de bază și la fotbal și baschet. Eram în acea brigadă artistică comunistă 12 elevi și eleve din Liceu, cei mai frumoși și mai talentați la recitat, eu făceam parte dintre ei, care în costume populare evocam personalitatea lui Avram Iancu și importanța Unirii din 1918.

La finalul recitalului părinții și prietenii erau răspândiți peste terenul de fotbal sau curtea neîncăpătoare de patrioții hunedoreni. Eu am preferat să joc baschet cu echipa Liceului, și să mănânc 5 mici și să beau o sticlă de apă minerală cu sirop de vișine, de la colțul chioșcului din incintă. Spre final m-am odihnit pe băncile de lângă intrarea profesorilor în cancelarie. Mare surpriză ! Spre mine se îndrepta luminos și fericit peste măsură, ca să mă felicite Nenea Zian, care era în aceeași costumație albă cu o curea neagră cu un cioc barbișon, puțin mai albit de timp, cu pantofi maro sport și mi-a zis prietenește - N-am știut că ai atâtea talente, știam doar că ești premiantul clasei și un mare sportiv, te felicit pentru evoluția ta, de când noi nu ne-am mai văzut au trecut deja vreo 5-6 ani ? Da, el avea atunci 59 de ani!

77

BANCHETUL

Organele de Partid din Județ, de Primarul din Baia de Criș și de Directoarea Școlii din Baia de Criș, care era mama mea. Cunoscută ca o oratoare desăvărșită, profesoara de limba română, draga mea mamă a ținut un discurs patriotic liber, înălțător, la care mulți bătrâni plângeau, ca la cimitir. Celelalte oficialități de la cultura hunedoraenă și de la PCR-ul Județean au citit speechuri stas, lipsite de talent și suflet de moți. Eu nu plecasem spre Facultate, în anul doi la Matematică, tocmai pentru a vedea memorabila aniversare. Masa de după a fost abundentă cu țuică tare, plăcinte cu sămăcișă, pui fripți și carne de vițel și cu vișli de Hălmagiu.

La noi, vinul se bea doar de Paști. A fost o zi de toamnă frumoasă, înălțătoare, de neuitat, în care s-au făcut fotografii și filme pentru jurnalele din țară și pentru Arhivele României. Sărbătoream un erou, pe veci un Isus al Ardealului, dar și un Monument care și azi stă mărturie, că în orice timpuri și vremi românii au fost patrioți și credincioși neamului. S-au unit ca într-un fulger Dumnezeiesc și au crescut prin bunătate și muncă.

Să nu deviez, însă, de la esența expunerii a acestui eveniment de care îmi amintesc perfect, chiar și așezarea personalităților politice, și cei care au luat cuvântul precum și pozele făcute. Nu uit, invidia bărbătească avută ilar, cu boșorogul cel mare de sculptor care o înghesuia pe o studentă brunetă focoasă și mândră, de-i zicea el, că-i era studentă la arte. De sub al cărei minijupă se vedeau niște picioare de artistă și o privire de Cleopatră. Mai târziu, am aflat, amuzat peste poate, că cei 25 de ani ai sculptoriței Sonia i-au luat mințile sculptorului de 65 de ani...apoi mașina, casa și viața.

Ziua aceea de toamnă frumoasă de septembrie a rămas însă, în mintea și simțurile ardelenilor prezenți doar cu fast și inimă de români patrioți.

Să nu mai tot deviez de la ideea care m-a făcut să scriu acest eseu de amintiri și sinestezii. Este faptul că la acest eveniment a avut din nou o prezență retrasă, tacită și plină de patriotism a lui Nenea Zian, care după ce a stat în picioare și a ascultat cu evlavie discursurile tuturor m-a strâns călduros de mână și mi-a șoptit gravAi o mamă excepțională, de mult n-am mai auzit un asemenea discurs patriotic înflăcărat și convingător, să-i transmiteți vorbele astea din partea mea, de la Preotul Zian Arsenie Boca din Vața de Sus, dar cred că mama ta, nici nu mă cunoaște, ea este în partea socialismului științific și...?! A râs reținut și omul predestinat îmbrăcat în alb s-a depărtat, și nu l-am mai întâlnit niciodată, dar pe vremea când devenisem în Deva un Analist programator la Centrala Minelor un coleg din Luna Moților - Dl. Henț mi-a spus discret și întrebător dacă l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop ? Pentru că, el a aflat că, în urmă cu 3 zile, pe data de 28 nov. 1989 a murit la Sinaia - Părintele Zian.

Pelerinaj la Mânăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca

S-a așezat pe bancă liniștit și zâmbitor arătând mândru spre bradul sau stejarul din fața sa. Vezi, Domnișorule pomul acel puternic de la marginea aleei, eu lam plantat acum 40 de ani, când am absolvit Liceul!

Am rămas mut, l-am privit în ochii săi limpezi și chipul satisfăcut și fericit, și de neînțeles că el venise de la București, special pentru aniversarea a 100 de ani a Liceului comun absolvit. Mi-a arătat atunci, cred că și o poză cu cei 60 de elevi care au terminat ca și colegi cu el în Liceul din 1929. Mi-a strâns mâna călduros când a observat că spre mine veneau colegii din echipa de baschet pentru a merge la corul obligatoriu, unde cântam doar din Cântecele Iancului și despre Unirea din 1 dec. 1918. S-a retras, ca o nălucă, nici nu știu dacă lam salutat prins de nărozii mei colegi de echipă care veniseră însoțiți de niște colege superbe. Așa e în tinerețe, totul este la superlativ, iar amintirile devin basme cu zmei și ilene cosânzene. Sinesteziile însă nu pot fi controlate, ele vin prin analogii de simțuri și persoane din trecut...Mi-amintesc că a zis ceva că pe treptele pe care noi mergeam nu avea voie decât directorul Ciocan și profesorii săi. Nu l-am mai ascultat, și, azi regret !

Doar, azi, am nostalgia și mândria că am cunoscut un asemenea OM ! Și s-a mai întâmplat odată. Ultima ! În 1972 când se aniversau 100 de ani de la moartea Tribunului Avram Iancu. La comemorarea planificată și așteptată de o Țară, de Partidul Comunist era unul plin de patriotism, dar și marcat evenimentul cu o investiție gigantică pentru acele vremuri și pentru vremurile de azi, în Baia de Criș. Ridicarea unui Obelisc grandios din piatră de Uroi, cu statura impresionantă a lui Iancu alături de o coloană de marmură de 15 metri, ca la egipteni, chiar și culoarea era un galben de Nil. Impozantul monument era ridicat aproape la 50 de metri de locul unde murise Avram Iancu pe prispa lui Ioan Stupină. În Piața care devenea impozantă de 2-3 ani veneau un grup de tineri și tinere, probabil studenți la arte plastice însoțiți de un bătrân sculptor profesor și conducător de lucrare, care dădea indicații unor constructori ce să aducă, cum să monteze segmentele acelui Obelisc mândru și impunător pentru toată regiunea Hunedoara, de cum pentru Baia de Criș. Culmea anticomunistă era că Iancu cel luptător împotriva ungurilor era ridicat tocmai în fața porții de la intrare în Biserica Franciscană. Trebuia inaugurat evenimentul de către 78

BANCHETUL DE LAINICI

făcute unor persoane anonime sau nu, pe vremea când devenise duhovnicul de la Sâmbăta de Sus sau de la Prislop au fost lansate ca niște revelații transcendentale și aruncate publicitar pe piața comercială a bisericii ortodoxe. Le voi enumera cu rezerva veridicității în acele tipuri produse și mai târziu spuse și scrise sau amintite de persoane dispărute. Nicolae și Elena Ceaușescu vor fi uciși într-o zi de sărbătoare, vor exista jertfe de tineri nevinovați la Revoluția ce va să vină și aproape precis preconizată, cam în nov. 1989, că el nu va prinde sfârșitul lui Ceaușescu și al comunismului, că românii vor părăsi masiv țara noastră după Revoluție, că va fi vărsare de sânge după moartea Dictatorului, că Bucureștiul va deveni, prin credință și adeziune creștină, Noul Ierusalim, că va fi un mare cutremur în București care va aduce sfârșitul lumii și sigur a capitalei.

Părintele a scris două mari și importante cărți religioase în care a acumulat mărturii și învățăturile sale pe tărâmul Ortodoxiei românești timp de 50 de ani. Ele se numesc cu modestie - Cărarea Împărăției și Cuvinte Vii. Părintele Vasile Vlad are adevărate revelații și înțelepciuni duhovnicești, despică și explică minunile înfăptuite din aceste învățături de bază a Ortodoxiei Române.

Mărturiile și sfaturile sale, la predicile sale sunt un act de mare har și sfințenie. Contribuțiile sale prin pictura autentică și cu acuratețe și personală interpretare a Bibliei sunt reprezentate la bisericile pictate de el începând din 1960, în special cea de la Drăgănești și Prislop.

Astăzi, însă Brandul Publicitar al Părintelui Arsenie Boca a luat niște dimensiuni de neașteptat, când niște farisei sau oameni ai comerțului și-au însușit nerușinat memoria lui Arsenie Boca, prin care dirijează mitul, credința, mistificarea și comerțul de suflete și credință ortodoxă. Câtă nerușinare și hoție ?! Aș putea să enumăr multe din minunile relatate de martorii vieții de duhovnic al Părintelui Arsenie Boca. Doresc să închei cu un simțământ scris cu mare convingere patriotică de Sfântul Ardealului, așternută pe hârtie în vremea studenției sale –Să vă întăriți convingerea în credință, încât să fiți gata să vă puneți capul pe butuc, dacă timpul o va cere...sau Mă, eu toată viața m-am străduit să-l schimb pe om și nu am putut...!

Părintele Arsenie Boca Zian rămâne un exemplu de Biserică vie, este un sfânt după rețetele antice spune P. Guran, dar părintele are o revelație finală și dureros avertizantă pentru poporul român, cum că, pe calea Împărăției, drumul este cu țepi și spini adânci, mai răi ca Securitatea...!

Să fie canonizat ca UN Sfânt, iar chipul său înălțat pe un curcubeu, doar cu un tricolor spre libertate și patriotism și să rămână ca un cer de bunătate pe Pământ, o prăpastie de smerenie și fericire pentru Poporul Nostru.

I s-a refuzat înmormântarea pe data de 1 dec. 1989 pentru că era ziua aniversării Unirii, și înmormântarea sa s-a făcut într-un mormânt modest din fața Bisericii Prislop, cea pe care el a păstorit-o, cât i s-a permis de Securitatea Statului Comunist Român. Prin acest eseu vreau să șterg din mintea românului plin de credință-n Dumnezeu cu legende și fabulații despre evenimentele și miracolele petrecute în timpul vieții lui Arsenie Boca - Zian. Nu scriu aceste fraze cu un caracter publicitar sau fals mitologic, ci vreau să demonstrez cu argumente și ipostaze reale din viață minciunile securiste și izolarea înainte de Revoluție a personalității lui Arsenie Boca precum și ridicarea pe un piedestal, uneori trucat după Revoluție, ca a lui Isus, care sunt fapte pline de exagerări și minciuni. Mai întâi vreau să infirm și spulber afirmațiile securiste lansate la repertoriul fabulos al miracolelor și previziunilor făcute de Arsenie Boca în perioada de după 1960, căci mărturiile minunilor creștinești pe care le-a făcut unor personalități sau oameni simplii din această perioadă sunt consemnate cu mărturiile unor mari personalități ale neamului românesc. Duhovnicul Arsenie Boca a intrat în rândul personalităților ortodoxiei românești nu prin minunile și prevestirile sale de cutremur al societăţii comuniste, ci datorită securității și părerilor contrafăcute a urmăritorilor din perioada comunistă și în special ceaușistă. Au creat un mit pentru ași arăta sprijinul față de sistemul bolnav a lui Ceaușescu și pentru a prolifera sistemul securist creat și abil determinat. În viziunile propagandistice securiste lăsate nu trebuie înlăturat decât sistemul nu și făuritorii de noi categorii și libertății religioase, economice și culturale. Regretabil și otrăvitor pentru România modernă și membră CE și NATO...!

Voi enumera câteva din viziunile puse în gura, faptele în previziunile generate de sistemul comunist și atribuite minții și activităților miraculoase profetice ale lui Arsenie Boca. Mulți au încercat să-l asemene cu Nostradamus...autohton. Cei care l-au cunoscut și au relatat despre miracolele sale au idei stupide, și invenții maligne de minuni și previziuni adeverite. Profețiile sale

79

BANCHETUL

Daniela VARVARA

BISERICA, EPIFANIE ÎN PIATRĂ (Arhitectură sacră contemporană) „Exact așa cum cuvintele încurajează auzirea (iar credința vine în urma auzirii, cum spune Sf ap. Pavel, n.n), imaginile stimulează ochii”- Sf Ioan Damashinul.

Dar forma, dar modul de construcție a unei clădiri ar putea stimula sau spori actul lăuntric al credinței?

Nu sunt o ferventă căutătoare de pelerinaje, de biserici, pentru că tainicul loc de întâlnire cu Dumnezeu nu are pentru mine o anume încadrare pe longitudine și latitudine. Dimpotrivă, pot găsi loc de închinare și de inspirație fie într-o biserică din centrul vechi al Brașovului – cea întotdeauna cu miros de crin- ca să dau un exemplu, fie în spații neconvenționale sau în natură sau, pur și simplu în singurătatea camerei mele sau a lăuntrului meu. Comuniunea cu Divinul cred că trebuie continuată și după sau dincolo de participarea la slujbă.

Totuși, în ultimii ani, două lăcașuri de cult ortodox și unul catolic mi-au atras atenția: Arca Noetica, din Alba Iulia, catedrala mănăstirii Lainici și o biserică catolică din Miercurea-Ciuc, cea din urmă, construită foarte recent de către un arhitect ungur. Biserica sub formă de corabie a lui Noe- arcă a salvării omenirii, proiectată de arhitectul Dorin Ștefan cred că este unicat prin transgresarea granițelor bizantine de concepere a unei astfel de clădiri destinate închinării de rit ortodox și aducerea în prim plan a formei-idee, a brâncușienei forme esențializate. Este cea mai atipică, în sensul adoptării unor forme arhitecturale ale modernității, caracterizate prin flexibilitate geometrică și coloristică (și nu numai). Dar nu despre această capodoperă a artei sacre contemporane românești mi-am propus să scriu aici, deși ar merita cu prisosință, ci despre o alta: Catedrala Mănăstirii din Lainici.

Constructorul de biserici/ lăcașuri de închinare religioasă este chemat încă din vremurile străvechi să închidă în corpuri arhitecturale o epifanie. Iar în Biblie, găsim câteva exemple: YHWH îi „dictează” lui Noe ceea ce avea de construit pentru a-și salva familia credincioasă de la distrugerea prin potop, adică în cele mai mici detalii, forma, dimensiunile, încăperile, materialele corăbiei, iar această arcă devine, în plan simbolic, Biserica lui Hristos; în alt timp, alte împrejurări, detaliile Cortului Întâlnirii, cu toate încăperile sale, precum și slujbele și ritualurile care trebuiau îndeplinite cu strictețe de către preoți și leviți; apoi, Templul de la Ierusalim. Acestea se regăsesc în proiecția din viziunea ioanină a Ierusalimului ceresc: „Și eu, Ioan, am văzut

cetatea sfântă, noul Ierusalim coborând de la Dumnezeu din cer, pregătită ca o mireasă (...) Iată, templul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va locui cu ei (...) și cetatea nu are nevoie nici de soare, nici de lună, fiindcă gloria lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este lumina ei” (Apoc, 21, 2,23) Cu alte cuvinte, construcțiile pământești ale casei Domnului sunt o „umbră” a ceea ce există în plan duhovnicesc în Împărăția lui Dumnezeu.

Arhitectul Augustin Ioan aduce în discuție sintagma „Dumnezeu al orașului” copiat jos, adică în plan terestru, atunci când descrie Ierusalimul ca „expresie elocventă a arhitecturii ca imagine a unui prototip pre-existent”, căci „Numele Domnului , proiectat în materie, dă forma templului” (v Arhitectură în Biblie și la sfinții părinți, ProUniversitaria, 2013, p.21).

Pe muntele Sinai, Moise primește, prin revelație, înfățișarea și dimensiunile Templului, iar după construirea sa, Dumnezeu îl validează prin coborârea slavei Sale. Prezența Lui în mijlocul poporului, chiar și întrun chivot mobil era dovada că adevăratul Dumnezeu Își călăuzește poporul, îl îndrumă și îl ocrotește, ba, mai mult, comunicarea se face într-un cort al întâlnirii, adică într-un spațiu special destinat, cu alte cuvinte, Dumnezeul invizibil se face simțit în mijlocul credincioșilor într-un spațiu pe care îl sacralizează prin prezența Sa. După episodul în care Moise, coborând de pe Sinai după cele 40 de zile în care primește revelația, constată că poporul este uituc și cu o credință grabnic micșorată sau chiar pierdută în lipsa unei mijlociri directe, necesitatea existenței unui loc concret, fizic, de întâlnire cu divinul este cu atât mai mult dovedită.

Acest spațiu nu este decât o umbră a celor existente în planul spiritual, în Cer. Așadar, o umbră a lucrurilor reale, folosind termenii filosofiei lui Platon. De altfel, Biblia vorbește despre o „umbră a lucrurilor viitoare” (v. și Col.2:16,17). Casa Domnului, templul de atunci, din vremea veterotestamentară, reprezintă expresia pământească a ceva ce există în afara pământescului, adică în plan duhovnicesc, în Împărăția lui Dumnezeu„Ierusalimului ceresc”. David primește și îi transmite fiului Solomon „modelul a tot ceea ce a avut prin duhul” (1 Cr. 28, 12) în ceea ce privește casa pentru sanctuar, și „Solomon a hotărât să construiască o casă pentru numele DOMNULUI...” (2 Cr.2, 1). Într-o societate teocratică, nu e de mirare totuși că spațiul public se intersectează cu cel sacru în chiar construcția Casei Domnului (dacă ar fi să nu luăm în calcul 80

BANCHETUL DE LAINICI

că era întocmit de mâini omenești, din materiale pământești, am putea fie și numai să amintim că în curtea lui erau vânzătorii și schimbătorii de bani sau că exista și o curte a neamurilor). Magnifică mi se pare perpetuarea acestei conlocuiri în societățile moderne, secularizate. Sigur, nu în aceleași moduri. Astfel, bisericile românești care duc mai departe o veche tradiție bizantină, ca, de altfel, bisericile de pretutindeni, sunt spații de confluență divino-umană prin însăși construcția lor, dar și prin rolurile pe care le joacă în societate. Sf. Gherman din Constantinopol cuprinde în puține cuvinte sinergia de spații pe care o presupune biserica, astfel că el o definește ca „rai pământesc în care sălășluiește Dumnezeul ceresc”. Afirmația poate face referire atât la trupul credinciosului, care reprezintă „templul Duhului Sfânt”, cât și la clădirea în care se adună credincioșii pentru oficierea actelor de cult.

Mănăstirea Lainici- secole de credință și spiritualitate în defileul Văii Jiului, Genu Tuțu prezintă și fotografii ale principalelor momente din construcția bisericii înregistrate pe pelicula foto, printre care sfințirea apei și punerea primei cărămizi la nivelul superior al noii biserici, din iulie 1991 și fotografia cu arhimandritului Ioachim (care păstorește și în prezent) ținând în mână fragmente din moaștele sfântului Irodion, cel mai longeviv cârmuitor al mănăstirii (aprilie 2009), canonizat ulterior de către Biserica Ortodoxă Română.

Ioachim Pârvulescu, în volumul omagial dedicat mănăstirii, O ctitorie cât o catedrală (2011), menționează că demisolul generos se datorează așezării în pantă a terenului și că acest spațiu este destinat compozițiilor picturale ale martirilor și sfinților din primele trei secole creștine. Biserica din catacombe, sacrificiul credincioșilor reprezintă temelia pe care se înalță maiestuoasă apoi Biserica. De fapt, așa cum spunea Tertulian, sângele martirilor este sămânța creștinilor, deci jertfa bisericii din subterană este fundamentul sau temelia bisericii de mai târziu, când a putut să își exercite dreptul la libera închinare.

Partea cea mai expusă privirii, cea exterioară, ne atrage atenția prin două principale aspecte: forma arhitecturală și pictura. Construcția din piatră de Viștea, întro notă puternic națională, tradițională, îmbinând stilul brâncovenesc cu cel neoromânesc (revendicat din primul) este caracterizată prin structuri clare, cu proporții zvelte, armonioase, prin expresivitate oferită de volumele arhitectonice ale exonartexului – deschis pe 10 coloane exuberant decorate, cu capiteluri ornamentate de motive vegetale împletite cu însemne ale credinței și viețuirii pe aceste meleaguri- monograma hristică, stema mitropolitană – și de stâlpii care despart naosul de pronaos. Planul simetric, impresia de ordine și echilibru pe care o creează construcția în ansamblul ei, arcele trilobate toate acestea nu sunt numai aspecte ale stilului specific constructorilor români de biserici, ele devin și însemne ale sacralității. Căci Dumnezeu este cel care instituie ordinarea haosului, rânduiala și simetria, frumosului ca ordine universală, ele este un Dumnezeu triunic.

Bolțile trilobate care unesc stâlpii ( ridicați în stil neoromânesc) sunt semn arhitectural al întreitei puteri, al trăiniciei celor care se ancorează în El, al celor care devin purtători de divin și refac astfel linia verticală a crucii, linia dintre pământesc și ceresc, ca o scară a lui Iacob. „Scărarul” a fost, aici, Dorel Cordoș, arhitectul care a desăvârșit împreună cu echipa sa de meșteri ideea starețului Ioan Selejan. Lustrul acestui tip de piatră are capacitatea de a reda parcă lumina din material (vorba lui Brâncuși), linia lui de forță interioară. Profesorul universitar Mihail Diaconescu, în superba carte dedicată acestei catedrale, reliefează, printr-o metaforă („Pridvorulpoartă deschisă spre Cer”) rolul pridvorului în economia construcției bisericești, anume acela de a pregăti credinciosul de întâlnirea cu sacrul: „Arcele și coloanele pe

Cosmin Rădescu, directorul teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu, Petroşani, recitând din cartea Convoi spre Babilon, a lui Dumitru Velea.

Revenind la catedrala din Lainici, pe care am văzuto în noiembrie 2018, când am avut privilegiul să particip la „Banchetul” de acolo, vreau să evidențiez că nu forma exterioară vizibilă mi-a atras atenția, ci planul său arhitectonic, zona subterană și pictura. Două biserici suprapuse- cu trimitere directă la istoria bisericii universale, adică la cele două mari perioade ale creștinismului: biserica subterană din primele secole și biserica triumfătoare în plan socio-politic, cea de după Edictum Mediolanense, din 313. Începută de către Ioan Selejan, starețul de atunci (lucrările încep în 19901991) al așezământului monahal din Lainici, clădirea noii catedrale a fost continuată timp de 21 de ani. În 81

BANCHETUL

care arhitectura superioară se sprijină concentrează lumina spațiului natural dându-i nuanțe diafane în diferite momente ale zilei și ale înserării. Credinciosul care percepe aceste nuanțe ale diafanului vine însă spre lumina neînserată a dumnezeirii, pe care o primește în suflet în interiorul bisericii.” (Lainici- capodoperă a artei românești și europene, Ed. Evanghelismos, 2011, p.50).

Construcția sacră este completată de extraordinara lucrare de pictură murală a maestrului Grigore PopescuMuscel. Cele două aripi ale pridvorului sunt unite de icoana lui Iisus în slavă de pe bolta centrală, unde Mântuitorul este pictat pe tron, într-o hlamidă aurie (ca și aura sa împărătească, divină), peste straie de un roșu închis, încadrate în două forme tetraedice de fundal, colorate într-un roșu intens. Această combinație de culori vii, puternice, calde sugerează atributele divinității lui Hristos, viața vie (El, izvorul vieții veșnice), puterea sa regeneratoare de viață întru spirit, slava și măreția Sa. El este lumina lumii, lumină neînserată, o lumină caldă, împărtășită prin cuvintele celor patru evanghelii, înscrise și ele pe colțurile tetraedului de fond, alături de simbolurile zoomorfe ale evangheliștilor. Pe rama medalionului care încadrează pictura tronului judecății este încadrată, în partea inferioară, la picioarele Mântuitorului, cea mai cunoscută rugăciune isihastă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!.- rostirea care cuprinde în cel mai simplu mod cu putință esența atitudinii de pocăință și de recunoaștere a puterii mântuitoare a Domnului nostru, de coborâre a divinului în inima credinciosului, acolo unde se face liniște pentru primirea minunii salvatoare, unde insul muritor se întâlnește cu Cel înviat și viu de-a pururi- cunoscută ca rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă. Pe bolțile aripilor din stânga și dreapta acestei icoane se află o istorie a isihasmului, așa cum arată și Mihail Diaconescu în capitolul O capodoperă a artei românești și europene, vorbind despre catedrala mănăstirii din Lainici.

Inscripția care mi-a atras atenția, situată într-un chenar din partea inferioară a picturii utilizează cuvintele sfântului Maxim Mărturisitorul, împărțite echilibrat pe cele două aripi: în stânga, „unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni” (trimițând la revelația divină arătată oamenilor, de-a lungul veacurilor, în special prin profeți, prin întruparea și lucrarea mântuitoare a Domnului. Continuarea textului se face prin juxtapunerea adversativă a părții a doua, în dreapta: „iar alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”.

Practic, așa cum inscripția este secționată de icoana

Domnului ca judecător în slavă, tot așa, și istoria umanității are un punct zero, un punct central - Hristos, care este revelația finală și desăvârșită a lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Iar dispunerea aceasta simetrică este o altă transpunere în pictură a ideii istoriei mântuirii: la început, Dumnezeu a vorbit profeților, a dat legi, a instituit căi de acces la salvarea veșnică, apoi, în persoana Fiului Său, întrupat și răstignit în zilele lui Pontiu Pilat, dar înviat și înălțat apoi în slavă, a împlinit profeția salvării umane. Cuvintele lui Maxim sunt, astfel, un prilej de reflecție, de cercetare a fiecărui ins care este încă viață și are ocazia de a își întâlni, spiritual vorbind, Mântuitorul și de a se salva de la pieirea veșnică. Mai mult, ele sunt un îndemn la sfințire, la o trăire evlavioasă pentru Hristos, întru slăvirea Lui aici, printre oameni, și dincolo, pentru eternitate. Pentru că „cine are pe Fiul are viața”, spune sfântul evanghelist, și prin El suntem înfiați, născuți din nou, trecuți din moarte la viață, strămutați în împărăția Fiului dragostei Lui. Când Dumnezeu luminează întunericul (ca în rugăciunea sfântului Grigorie Palama, unul dintre cei patru isihaști zugrăviți în colțurile icoanei Mântuitorului de pe bolta din pridvor), omul trăiește minunea transformării, a intrării sale pe calea de nevoință întru sfințire, pe calea îngustă, dar care duce în prezența divinului împărat al universului.

Despre iscusința ridicată la nivel de mare artă a pictorului Grigore Muscel, domnul Mihail Diaconescu vorbește în termeni elogioși, caracterizându-l drept „conștiință iconografică”, „excelent colorist” demonstrându-i originalitatea și talentul prin referire la desenul clar, esențializat, la viziunea de ansamblu care creează o atmosferă „aptă să reveleze sacrul” (p.231), la echilibrul între tradiție și inovație, la o amprentă personală, la vastul său repertoriu simbolic și la subtilitățile compoziționale. Așadar, o sinteză a istoriei mântuirii, a istoriei bisericii universale împletite cu cea națională, o invitație la credință, la interiorizare și în același timp la înălțare sufletească prin atât prin fiecare portret în parte, prin fiecare detaliu, cât și prin ampla narațiune picturală a ansamblului maestrului Grigore Popescu-Muscel. Și aceasta, în deplină concordanță cu planul arhitectural, cu fiecare detaliu al construcției, cu fiecare ornament în piatră, cu fiecare șlefuire captatoare de lumină. Doar să avem ochi de văzut, iar adevărata vedere este cea spirituală, a ochiului lăuntric, a credinței călăuzitoare spre a percepe epifania din piatră.

82

BANCHETUL DE LAINICI

Iulian CHIVU

HUME – NEWTON. DUMNEZEU ÎN EPOCA RAȚIUNII Inchiziția, instituită mai întâi ca mișcare de conservare catolică împotriva bogomilismului în Italia și în sudul Franței în sec. al XII-lea, cu convertirile ei dictate ulterior evreilor și musulmanilor se va menține în țările catolice ale Europei continentale printr-un izomorfism instituțional până la începutul secolului al XIX-lea (războaiele napoleoniene). Mai accentuat însă se va manifesta în țările iberice sub Regii Catolici, zonă tampon a teologiei creștine. Aceasta însă nu a putut aduce atingeri libertăților de cugetare în Anglia acelor vremuri: Isaac Newtonn (1642-1727) și David Hume (1711-1775), de pildă, au putut să avanseze nestânjeniți în Epoca Rațiunii idei novatoare, curajoase pornind de la filosofia naturală (Newton) spre religia naturală (Hume) în vremea când efectiv nu puteau fi decât naturale. Newton, ispitit de diavol să creadă că poate atinge toate secretele lui Dumnezeu și ale Naturii prin simpla putere a minții (cum se exprima într-o conferință din 1961, la New-York, profesorul John Maynard Keynes), cu firea lui singuratică era simultan un spirit faustian, dar și unul copernician, iscoditor.

El impunea regulile filosofiei naturale postulând rațiunea că nu trebuie să admitem mai multe cauze decât cele suficiente pentru explicarea fenomenelor și că acelorași cauze naturale le corespund aceleași efecte naturale (regulile 1 și 2). Și tot el (regula 4) precizează: În filosofia experimentală, propozițiile obținute din fenomene prin inducție trebuie considerate în mod precis sau aproximativ adevărate, în pofida oricărei ipoteze contrare, până când vor apărea alte fenomene care vor face ca astfel de propoziții să fie mai precise ori mai supuse excepțiilor.1 Astfel, avem cea mai utilă metodă pentru studiul filosofiei naturale, pentru ieșirea din provizorat, pentru evidențierea proprietăților lucrurilor prin experimente și prin care se poate ajunge la ipoteze – matematica, după Newton, privește exclusiv filosofia naturală.

David Hume2, din contra, trimite la o observație a lui Philon din Alexandria cum că demonstrațiile sunt valabile doar în ce privește fenomenele nu însă și în ceea ce privește divinitatea. Iar dacă materia ar putea păstra în sine sursa ordinii sale, așa cum o conține mintea3,

aceasta tot nu ar fi suficientă să demonstreze sursa ca atare: vulgul face deosebirea între rațiune și existență; deși, dacă vom supune rațiunea unei analize exacte, vom afla că aceasta nu este altceva decât un fel de experiență4. Hume admite că întreaga alcătuire a naturii vădește un autor inteligent5, însă, privitor la religie se precizează că aceasta se întemeiază pe rațiune și își are originea în natura umană6.

Omul religios contemporan este sigur că Dumnezeul ipotetic nu se relevă prin experiențe și scapă rațiunii, deși nu poate fi decât rațional. La Newton, unde relevanța experiențelor conduce spre confirmări superioare, el domnește, în consecință, nu ca suflet al lumii, ci ca domn al universului7 - suficient cât să fie socotit Domnul Dumnezeu „Pantokrator” sau Împărat Universal. Ca făurtitor al teoriei heliocentrice, Newton ajunge la ideea de Dumnezeu admițând totodată un plan și o stăpânire (consilio & dominio) datorate unei ființe inteligente și puternice: Dumnzeul suprem este o ființă eternă, infinită și absolut desăvârșită; dar, oricât de desăvârșită ar fi, o ființă fără stăpâmire nu este Domnul Dumnezeu8, în sensul că nu se mai raportează la un referențial anume, la un spațiu al identității în care să se regăsească. În cele numai două decenii câte au trecut de la lucrările lui Newton la cele ale lui Hume, lucrurile nu au evoluat totuși prea mult, deși în Epoca Rațiunii tezele teiste cunosc un avânt spectaculos în lumea liberă.

Newton își formula astfel convingerile despre atributele lui Dumnezeu: Iar din domnia adevărată urmează că Dumnezeul adevărat este viu, inteligent și puternic; iar din celelalte perfecțiuni, că este cel mai înalt sau cu desăvârșire cel mai înalt. Este veșnic și infinit, atotputernic și atotștiutor, adică dăinuie din veșnicie în veșnicie și este prezent din infinit în infinit; este stăpân peste toate lucrurile și le cunoaște pe toate care sunt și care pot fi. Nu este vecie și infinitate, ci este veșnic și infinit; nu este durată și spațiu, ci durează și este prezent9. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este fenomen, atribut imaterial: nu este vecie și infinitate, ci este veșnic și infinit; nu este durată și spațiu, ci durează și este prezență.

1

5

2

6

Filosofia naturală (texte alese), Ed. Herald, Buc.,2015,p.60.

Dialoguri asupra religiei naturale,Ed. Herald, Buc.,2015, p.97.

3 Dialoguri..., p.99.

4 Idem, p.103.

Idem, p.199.

Ibidem.

7 Filosofia..., p. 108.

8 Idem, p.108.

9 Idem, p.109.

83

BANCHETUL

Hume rămâne și el, în principiu, cam tot aici: ...această natură a lui Dumnezeu este absolut incomprehensibilă și necunoscută nouă. Esența acestei minți supreme, atributele sale, modul său de existență, însăși natura duratei sale, toate aceste lucruri și toate particularitățile referitoare la această ființă divină sunt necunoscute omului10. Pentru el Dumnezeu rămâne o altă esență, evident de domeniul sacrului și prin aceasta se situează deasupra posibilităților noastre de a-l cunoaște, de a-l descoperi ca atare, orice îndrăzneală de a o face fiind înainte de toate o impietate: Un nor gros îl ferește de curiozitatea umană; este un sacrilegiu să încerci să pătrunzi aceste taine sacre, iar în afară de necuviința de a nega existența sa este și cutezanța de ai cerceta natura și esența, poruncile și atributele11.

Mai înainte însă, lordul Francis Bacon (1561-1626) fusese cât se poate de tranșant: pentru el prea puțina filosofie duce sufletul spre ateism, iar aprofundarea filosofică duce cu certitudine spre religie. Newton împărtășea aceeași opinie și socotea ateismul odios și absurd pentru neamul omenesc și de aceea nici nu a avut prea mulți profesori. O astfel de convingere era firească pentru un om care a avut evidente înclinații spre religiozitate cu atât mai mult cu cât acestea se suțineau prin experierea filosofiei naturale.

Numai așa îi înțelegem mărturisirile dintr-un manuscris reținut în sumarul cărții la care facem trimiteri: Dumnezeu a făcut lumea și o cârmuiește în mod nevăzut și ne-a poruncit să îl iubim și să ne închinăm lui și niciunui alt Dumnezeu; să ne cinstim părinții și stăpânii, să ne iubim aproapele ca pe noi înșine; să fim cumpătați, drepți și pașnici; să fim milostivi chiar și față de fiarele sălbatice. Și prin aceeași putere prin care a dat viață fiecărei specii de animale, el poate să învieze morții și l-a înviat pe Isus Cristos, Mântuitorul nostru care s-a urcat la ceruri ca să primească împărăția și să pregătească un loc pentu noi; el este demn de cinste după Dumnezeu și poate fi venerat ca Miel al lui Dumnezeu și a trimis Sfântul Duh să fie mângîierea noastră în absența lui și se va întoarce în cele din urmă pentru a domni peste noi, nevăzut pentru muritori...12 Din acest „nevăzut pentru muritori” nu putem înțelege decât natura divină a acestuia; sacralitatea vine doar în consecință ca desăvârșire și numai din relația cu profanul. El, menționa Newton13, este atotprezent nu doar „în mod virtual”, ci și „substanțial”, căci virtutea necesită substanță – aici lucrurile devenind confuze din perspectiva monofizismului cerut de sacralitatea desăvârșită; Newton înțelege prin substanțialitate actul creației, acea stăpâmire fără de care nu poate fi Domnul Dumnezeu; virtutea și substanțialitatea putând fi astfel __________

două din cele trei elemente ale Sfintei Treimi – Sfântul Duh și Fiul.

Virtutea și substanțialitatea nu se deduc din fenomenul fizicii newtoniene și, în consecință, țin de ipotezele metafizice (planul și stăpânirea) și nu au loc în filosofia experimentală. Newton țintește însă spre teoriile sale cosmogonice care caută să răspundă înclusiv marilor întrebări religioase și de aceea le face argumente inductive ale reciprocității și ale consecinței: Și apoi, dacă presupuneți că Pământul a fost pus în mișcare prin aplicarea unei forțe progresive și că prima revoluție s-a făcut în unul din anii noștri, la capătul unui alt an se vor fi petrecut trei revoluții, la capătul unui al treilea cinci, la unui al patrulea șapte etc., iar la capătul a 183 de ani 365 de revoluții, adică tot atâtea zile câte sunt într-un an; iar în tot acest timp viața lui Adam nu ar fi crescut decât cu 90 dintre anii noștri, ceea ce nu este mare lucru14.

Descartes, Hobbes, Spinoza și Bayle, cei mai reprezentativi filosofi ai Iluminismului, așteptau de la acesta o schimbare semnificativă în ideile oamenilor privitoare la lucrurile esențiale ale vieții și ale reflectării acesteia fiindcă numai așa, pe temeiurile rațiunii ca dar divin specific omului, s-ar fi putut înlocui monarhismul absolutist cu cel luminat, educația popoarelor urma să se facă în limbile naționale, iar filosoful era chemat să facă trecerea de la cavalerul medieval spre sfântul moral, pios și bonom în condițiile unei depline libertăți de manifestare religioasă.

Hume spera într-o trecere necesară de la politeism la teism apropiind natura omenească de sensurile naturii divine. Or, în continuare, tocmai diferența de natură l-a menținut pe omul de rând în Epoca Rațiunii sub același statut obedient încercând să transfere dinspre zeul particular spre Dumnezeu aceleași laude și măguliri exagerate, iar spre a-i câștiga bunăvoința a păstrat sau a dat conținut nou unor vechi ritualuri: Inițial, vulgul își reprezintă divinitatea ca pe o ființă limitată și o consideră doar cauza particulară a sănătății sau a bolilor, a belșugului sau a lipsurilor (...), dar atunci când are de-a face cu idei mult mai mărețe, consideră că este priculos să refuze acceptarea acestora15.

Pentru aceasta raționaliștii își puneau doctrina lor la temeiul cunoașterii (Kant, Leibniz). Religia publică avea de recuperat autoritatea care se pierduse începând din Roma epocii ciceroniene. Religia primitivă se născuse din obsedantele spaime colective față de propriile vulnerabilități; Epoca Rațiunii era chemată, în consecință, să pună în loc altceva mult mai coerent și mult mai util, fiindcă filosofia naturală și religia natuală nu puteau să fie decât naturale.

10

13

11

14

Dialoguri..., p. 93.

Ibidem.

12 Filosofia...,p. 140.

Idem, p.109.

Idem, p.137.

15 Dialoguri..., p.227.

84

BANCHETUL DE LAINICI

Daniela VARVARA

POEME UN GLAS STRIGĂ ÎN PUSTIE

NUMAI IEȘIREA DIN VIS NE MAI POATE SALVA

Un glas strigă în pustie: „Pregătiți calea Domnului, neteziți-i cărările!”

Te strig, ca și cum Te-aș putea naște prin strigătul meu, ca și cum Te-aș putea planta - mugur în pielea mea și din Tine să cresc eu, cea nouă, cea neatinsă de iarbă și de vulturii văzduhului, cea necălcată-n picioarele cailor liberi, cea neprivită, neatinsă, nelocuită, cea neștiută de gând omenesc.

Uriași crescuți pe umeri îngropare pe viu, goliate, sub urletul tău sub sabia ta mă visez dărâmată inertă sub pietrele din casa uitării peste mine trec furnicile ducându-se la groapa lor cu furnici, trec elefanții în marș ca peste un ebru docil, ca peste niște alpi neatinși de furtunile iernii doar sufletul mi-l întorc de pe-o parte pe alta să-i descifrez mișna trupul mi-e monstru, nu casă aerul a fost golit de păsări, cum trupul de sânge în casa de paie în care Cuvântul nu-și mai poate odihni capul pământul întreg e un pai uriaș atârnat de ceruri și numai ieșirea din vis ne mai poate salva

Un glas strigă în pustie; ape amare curg prin matca apelor dulci; din mine zboară puzderie de îngeri în rotocoale,-n spirale până aripile se lungesc diform și se înfig în aerul pe care-l respir, în apele- amare și în pielea văzduhului. Încremeniți vor sta și noi vom trimite după bocitoarele de la zidurile Ierusalimului. Cu toții vom intona un vechi cântec de jale până când cerul va cădea amar peste noi și ne va închide în rănile sale.

Căutați și chemați plângătoarele, să se grăbească să vină bocitoarele și să arunce o cântare de jale asupra noastră ca o ploaie grea să cadă peste noi bocetele lor și să ne adape pământurile uscate!

Lacrimile lor să devină lacrimile noastre, cuvintele lor, semințe de viață. Din moarte să ne ridicăm, din oase uscate!

VEDENIE Sihastre, în trupul cuvântului tău îmi zidesc somnul de veci cu viața pe viață călcând cu tine una devin cu tine unul într-o împărtășanie continuă la o masă de veșnică pomenire a omului meu- una cu tine făcut în moarte mă zidești o nouă făptură de ceară de duh de cuvânt de lumină de nou început

Un glas va striga într-o nouă pustie și noi nu vom ști (niciodată) în care dintre realități trăim.

Dar eu voi continua să Te strig: Doamne, Cuvântule care pentru mine ai devenit trup!

NU MI-E ÎNGĂDUIT SĂ CREASCĂ ALT TRUP AFARĂ DIN SINE

YHWH Yahwe, vocale căzând ca petalele ofilite cap de floare descoronat al unui trup de floare gol în mormânt cuvinte scuipate de pe limba de foc

El stătea și zâmbea într-un ochi al trupului meu ascuns sub piele iar eu îl imploram să-mi mai dea un trup pe care să-l împart cu tine (ca să mai poți săruta cu buze de nisip talpa laponei, mâinile ei de zăpadă) am un dumnezeu gelos el nu va îngădui să îmi crească alt trup afară din sine nici ochi deschiși sub ochii lui el își vrea tributul din fiecare celulă pe care a plantat-o

Logos coborât pe limbile neotrăvite de timp de cădere, de sine preaplin, cuvântul sămânță pentru graiuri umane tu, cuvântule, ce trup ai luat de pământ, tu, floare a cerului și floare a limbii!

85

BANCHETUL

în apele lichidului amniotic de aceea nu i-a îngăduit moașei să-mi taie, la naștere, cordonul ombilical care tot crește și mă-nfășoară și mă leagă mai strâns, tot mai strâns de chiar el.

când visele se vor sfârși ochii vor fi acoperiți cu pietre pentru a li se șterge urmele peste toate noaptea va întinde o plasă-a uitării a venit momentul în care mă odihnesc de toate cuvintele și de suflarea lor de toate jivinele și de suflarea lor de toate pustietățile și de suflarea lor și în care știu că va veni din nou ziua întâi într-un alt trup, în care se amestecă pământul, hârtia și cuvintele între zile și nopți simt cum este tăiat cordonul ombilical și, odată cu el, scara spre cerul din pântecul mamei.

ÎNTRE ZILE ȘI NOPȚI vine un înger și azvârle cu pietre picioarele lui se înfig tot mai tare-n pământ mâinele îi devin păpuși de lut în pântecele cărora se șlefuiesc pietre.

E cosită iarba adânc. Adânc.

Umbrele se îndreaptă spre valea umbrelor acolo totul capătă perechi de ochi în loc de aripi în loc de picioare în loc de somn fiecare ochi are visul său în loc de vedere

86

BANCHETUL DE LAINICI

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU Facultatea de Teologie Ortodoxă D. Stăniloae Iaşi

RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE PROPRIUL SINE ŞI FAŢĂ DE EUL COLECTIV Cartea Profesorului Petru Ursache – Istorie, genocid, etnocid. Ediţia integrală, prefaţă de Magda Ursache, Postfaţă de Theodor Codreanu (582 p., Editura EIKON, Buc., 2019) Veacul trecut a reprezentat o perioadă tulburată din istoria umanităţii, o vreme în care, alături de progrese științifice fulminante, au fost consemnate şi dintre cele mai triste pagini de atrocitate ale omului, împotriva semenului. Mişcări sociale, două Conflagraţii Mondiale, cu zeci de milioane de victime, Holocaust şi, când acestea păreau a se fi sfârşit, s-au instalat în multe locuri din lume, norii negri, veniţi de la „Răsărit” - „ciuma roşie” sau comunismul.

Nici România nu a fost scutită de aceste frământări, ba mai mult chiar, a fost teatru de război, iar apoi laborator pentru cele mai abjecte şi abominabile experimente umane, aşa cum a fost şi „fenomenul” sau „experimentul Piteşti”, unde, în Camera 4 Spital, s-au desfăşurat cele mai crunte acte de barbarie împotriva fiinţei umane, reeducarea prin tortură, la care au fost supuse vârfurile studenţimii româneşti şi tinerii de frunte ai acestui neam. Ei s-au adăugat martirilor ştiuţi şi neştiuţi din celelalte închisori ale României comuniste: Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Târgu Ocna, Târguşor, Mislea, etc.

Marele duhovnic Arsenie Papacioc, el însuşi trecut prin temniţele comuniste, a spus că aceasta a fost perioada din istoria noastră, în care „cerul s-a umplut cu sfinţi”, mărturisitori ai credinţei şi ai adevăratelor valori umane şi morale, ce şi-au pecetluit crezul lor spiritual, cu mântuitoarea cunună a muceniciei.

Un cuvânt înţelept spune că „istoria se răzbună pe cei care nu o cunosc, repetându-se”. Volumul distinsului profesor al Universităţii ieşene, Petru Ursache, plecat dintre noi în anul 2013, pentru a se adăuga eroilor, geniilor şi sfinţilor, pe care i-a evocat în operele sale şi care i-au constituit model sublim de viaţă şi nevoinţă intelectuală şi duhovnicească - Istorie, genocid, etnocid a izvorât din dorinţa de a face cunoscută una dintre paginile negre şi grele din istoria noastră.

Editura la care a apărut - EIKON, s-a impus covârşitor în spaţiul academic şi cultural românesc contemporan, datorită ostenelii neobosite şi responsabile a Dlui Valentin Ajder, constituie, aşa-cum se menţionează, ediţia integrală a lucrării profesorului ieşean. Ea se bucură de o prefaţă semnată de Magda Ursache, vrednica lui soţie, al cărei crez este acela de a-i publica bogata şi profunda operă; şi de o postfaţă scrisă de Theodor Codreanu.

Alcătuită, în această ediţie, din şapte capitole de fond, lucrarea are o poveste impresionantă, pe care Magda Ursache o descrie cu multă emoţie şi sensibilitate sufletească.

Distinsa familie Ursache era invitată, pe data de 15 mai 2010, când renumitul profesor împlinea 79 de ani, la Zilele Bibliotecii „I.G. Sbiera”, din Suceava, la un moment organizat de omul de cultură Adrian Alui Gheorghe. După terminarea expunerii profesorului, Adrian Alui Gheorghe a început să prezinte pasaje largi din cartea Istorie, genocid, etnocid, scoasă de sub tipar fără a-l anunţa pe Profesor, până când acesta, la un moment dat, revoltat că i-au fost furate ideile, s-a ridicat brusc în picioare şi a spus: „Dar sunt frazele mele! Sunt frazele mele!” I-a fost prezentat, apoi, în aplauzele tuturor, frumosul volum. În varianta de atunci, avea o copertă cu trei flori albastre, ca şi ochii săi senini, flori înfăşurate pe o sârmă ghimpată, precum istoria sufletului românesc.

Tema martiriului a constituit, pentru el, o temă de maturitate intelectuală şi spirituală, o temă obsedandă, în ultimii ani ai vieţii sale, o viaţă trăită în demnitate şi înaltă moralitate, lucru care i-a adus multe încercări, pe care le87

BANCHETUL

a primit, însă, cu tărie şi nădejde. El însuşi îi mărturisise soţiei sale: „Îţi trebuie forţă, Magda, să scrii pe fondul genocidului, al etnocidului, ca Noica”.

Lucrarea s-a bazat, precum ne spune cea care i-a stat alături, întreaga viaţă, ca un înger ocrotitor – Magda Ursache, pe o documentare vastă, care a vizat parcurgerea unei bibliografii ample, cuprinzând istoria acelor vremuri, chipurile de lumină, dar şi călăii lor sau, cum ne mărturiseşte Magda Ursache, „Ca să poată afla Lecţia neuitării, Petru Ursache a trebuit să afle în detaliu cum bravii au fost împinşi în moarte, anchetaţi cu o duritate greu de imaginat, schilodiţi în bătăi sau ucişi lent prin foame, până li se jupuia pielea” (p. 11).

Sau, cum aflăm în alt loc: „deceniile care au doborât elita României au fost preocuparea primă a lui Petru Ursache, din ultimii săi ani. Şi cercetarea a fost lungă, meticuloasă, iar rememorarea e homeopatică. Pentru minte şi pentru întreaga fiinţă” (p. 31).

De altfel, Prefaţa Magdei Ursache, ea însăşi un intelectual de marcă al culturii româneşti contemporane, o voce puternică şi neînfricată împotriva descreşterilor şi căderii spiritului nostru autentic, constituie nu doar o prezentare a lucrării şi a ineditului prezentei ediţii, ci o adâncă meditaţie asupra secolului trecut şi o invitaţie de a descoperi şi cunoaşte adevărata istorie, nu cea prefabricată şi servită în manualele de istorie, mai vechi sau actuale. Şi, cum îndeamnă ea, o pagină de istorie ce trebuie cunoscută de toţi şi asumată, pentru a putea merge mai departe, căci, după cuvântul Bătrânului: „Poporul ăsta trebuie, prin susţinută educare, să-şi vină în sine. A-şi veni în sine, cum spun Sfinţii Părinţi, nu-i cale uşoară, Magda (p. 14)”.

Aşadar, Petru Ursache prezintă, în acest volum, martiriul poporului român, a celor aproape două milioane şi jumătate de victime ale lui, în cei peste 100.000 de ani de temniţă, la care el a fost condamnat, pentru că atât au însemnat, cumulate, pedepsele primite de „uneltitorii împotriva regimului comunist din România”.

O jumătate de veac, în care ne-a fost falsificată istoria, în care ne-au fost pângăriţi eroii, a fost umilită Biserica şi înrobită Şcoala, din dorinţa falsă de a arăta că omul nu este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci s-ar trage din maimuţă şi este uşor educabil, conform principiilor poemului lui Makarenko. În întreaga prefaţă, autoarea ei ne familiarizează cu atitudinea lui Petru Ursache faţă de aceste realităţi dramatice. O atitudine intransigentă faţă de minciună şi fals, de impostură şi diletantism. „Iartă, dacă poţi, spunea, dar întâi clarifică lucrurile. Nu lăsa să se falsifice iarăşi şi iarăşi istoria” (p. 19). Formula după care şi-a condus el viaţa a fost „dăruire, onestitate, demnitate” (p. 22), iar „necesitatea cunoaşterii corecte a istoriei”, adică a cunoaşterii istoriei adevărate, nu contrafăcute, l-a obsedat. Lecţiile pe care le-a predat „Profesorul de frumos”, cum îl numeau studenţii teologi, s-au numit cultură, demnitate, modestie, simplitate, smerenie, răbdarea durerii, credinţă neclintită.

Atât de mult l-a urmărit tema martiriului elitelor româneşti, încât, în spital, în puţinele momente conştiente, avea

coşmaruri provocate de lectura memoriilor celor trecuţi prin suferinţă (p. 25). Pentru el, „istoria plină de înfrângeri eroice era vie, trecutul sângera sub ochii lui” (p. 25). Împotriva „tragediei etnicului”, pe care a urmărit-o programat mentalitatea atee, comunistă, iar, în prezent, a „autoamnezierii programate”, spre trezvia sufletului şi a minţii, Petru Ursache propunea: „Să-i sensibilizăm pe tineri prin documente. Patimile după Piteşti, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Tortura pe înţelesul tuturor, considera el, ar trebui să fie pe lista lecturilor obligatorii, ca şi antologia de poezie din închisori, Unde sunt cei care nu mai sunt?”, bilingvă, a Paulei Romanescu, editura Betta, Bucureşti, 2012. La orele de religie, profesorii ar trebui să explice chenoza - «suferinţa, renunţarea la sine», cum scrie Petru Ursache.

Lecturarea densei prefeţe a Magdei Ursache ne oferă certitudinea că aceasta împlineşte gândul său de suflet, acela de a-i îmbunătăţi posteritatea Bătrânului, cât poate şi cât merită. Şi merită infinit, iar noi suntem datori să o facem, necontenit.

Volumul profesorului Petru Ursache descrie rezistenţa prin cultură şi eroismul moral din perioada comunistă, ca mijloc de vindecare a marilor trădări, apostazii şi lepădări.

Ideea generală sub care poate fi pusă întreaga lucrare este evanghelică, hristică: „Adevărul ne va face liberi”.

Secţiunile cărţii sunt precedate de motto-uri adânci, din opere de referinţă despre spiritul uman şi perioada analizată, alcătuite de: Grigore Caraza, Ioan Ianolide, Paul Goma, Aurel State, Adrian Alui Gheorghe, Păr.

Gheorghe Calciu, etc.

Cea dintâi secţiune a lucrării, în cele patru capitolele ale ei: Documentele ne destăinuie cu lacrimi de sânge; Reeducare: terorism şi asasinat; Celularul mare cu faţă umană; La schit şi la gherlă, descrie epoca instaurării, prin forţă, a comunismului, în România şi cortegiul de suferinţe pe care l-a impus. Sunt descrise metodele aberante folosite, care au făcut închisorile de altădată neîncăpătoare, dar şi crimele care se făceau „la drumul mare” sau „la răscruce de drumuri”.

Autorul face largi relatări asupra obsedanţilor ani 1950-1960, asupra cooperativizării şi colectivizării forţate, despre instalarea „Cortinei de Fier” şi efectele acesteia. Pentru a ajuta cititorul să înţeleagă gravitatea realităţilor prezentate, el descrie, pe baza unei largi bibliografii concentraţionare, chipurile şi comportamentele monstruoase ale celor mai vestiţi torţionari: Ţurcanu, Goiciu, Maromet, Dumitrescu, Crăciun, care, în încercarea lor de făurire a omului nou, au folosit teroarea şi tortura, spre o „mondializare a criminalităţii” (p. 100).

Este descris scenariul detenţiei (p. 81) şi formulele brutale ale reeducării, profanarea istoriei şi a religiei, blasfemierea Bisericii (p. 121), inclusiv prin acele aşa-zise spectacole religioase de la Piteşti, regizate de Eugen Ţurcanu (Naşterea, Învierea) sau liturghiile negre (p. 125). Însă, arată autorul, mult mai înalte au fost modelele de rezistenţă. Acestora le consacră capitole sugestive: Un sfânt; Un erou, descriind viaţa, suferinţa şi martirul lui 88

BANCHETUL DE LAINICI

Radu Gyr, Ioan Ianolide, Părintele Gheorghe Calciu şi Grigore Caraza.

Pentru profunzimea şi ineditul lor, cităm frumoasele reflecţii ale lui Petru Ursache, privind sfinţenia, eroismul şi martirajul: „Eroismul este ca o dezlănţuire după îndelungată suferinţă şi aşteptare, omul purtându-l pretutindeni, dar cu neştiută înzestrare şi perfectă cunoaştere de sine; se afirmă spontan, imprevizibil, fie în celulă, cum s-a întâmplat adesea, fie pe întinsul spaţiu al socio-umanului, sub presiunea evenimentelor de mare solicitudine. Sfântului îi este dat să fiinţeze, mereu, pe treptele suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată, anunţând semne benefice până la distanţe tot mai mari. El este chemare şi promisiune, predestinate să conducă la împlinire. Cine crede, îl urmează. Eroul este numai zbucium. Salvarea îi vine din partea lui de sfinţenie, cu care este înzesatrat prin fire, ajutându-l să se întărească în ideal, în credinţă şi în puterea de dăruire pentru cei neajutoraţi. Pe această cale, sfântul, eroul şi geniul se întâlnesc în lucrarea comună pentru înălţarea în umanitate, sub jugul fericit întru Hristos” (pp. 158-159).

Parcă ar fi cuvinte ale lui Nichifor Crainic sau ale Părintelui Dumitru Stăniloae!

Petru Ursache nu se mulţumeşte doar să radiografieze şi să constate adevărurile istorice relatate, să le transmită fidel şi cu totală acurateţe, ci, ca un spirit moral responsabil, nu încetează a propune şi soluţii de asanare a relelor consemnate. Împotriva tăvălugului „piteştizării continue”, soluţia sa este întoarcerea la Hristos, care va conduce la o reformă morală autentică şi capabilă să îl înalţe pe om şi să înfrumuseţeze lumea în care el trăieşte.

Ineditul volumului îl constituie cea de-a doua secţiune, cuprinzând şapte capitole: Tribunalul poporului la lucru; Loturi; Rezistenţa anticomunistă; Cele două iaduri; Trecutul la prezent; Celularul mare: Ţara; Dincolo de concluzii. Ea adună materialele autorului privind decapitarea Armatei române de către regimul comunist, prin uciderea a 34 de generali, care au avut drept crez de viaţă şi slujire onoarea şi sentimentul datoriei împlinite; prigoana împotriva românilor din Basarabia şi Ucraina, precum şi împotriva limbii române; procesul de dislocare-deportarecolonizare-martiraj al celor peste 40.000 de români din Banat, mutaţi forţat în Bărăgan, etc.

Pe baza unei bibliografii bogate, sunt relatate momente ale rezistenţei anticomuniste, precum şi eroii ei, ucişi pentru curajul de a înfrunta o mentalitate străină spiritului românesc. Pentru o adevărată cunoaştere a acestor evenimente, subliniază profesorul Petru Ursache, „dosarele desecretizate (câte şi cum au mai rămas după lungi decenii de «tranziţie» şi de mutilare) şi, mai ales, documentele scrise, ale martorilor supravieţuitori, sunt singurele mărturii demne de luat în seamă. Ele şi numai ele reprezintă remediul la «pata neagră» a istoriei postbelice.

Nici un studiu monografic, de sinteză ori manual de şcoală (liceu, universitate) nu poate să le mai neglijeze, cum s-a procedat sistematic şi aberant, de la făcătura de laborator alchimic, pusă în circulaţie de Mihai Roller, până la manualele alternative” (pp. 268-269). Alături de

acestea, documentele de temniţă pot oferi o imagine asupra proporţiilor şi violenţei prigoanei, dar şi a caracterelor puternice, care s-au împotrivit ei.

Dramatice sunt şi paginile în care este evocată spulberarea intelectualităţii româneşti (p. 250), între care martiriul monografistului basarabean Petre V. Ştefănucă, care a luptat împotriva distrugerii elementului românesc; şi „cazul” Anton Golopenţia. În trecut, dar şi în prezent, observă, cu deosebită claritate, Petru Ursache, „pe termen lung: asupra românilor de «dincoace» şi de «dincolo» a fost aplicată o continuă şi dureroasă politică de dezbinare, să se urască, să nu ştie nimic unii despre alţii, ca în doinele de înstrăinare; asta până când a fost atins un anume nivel al psihologiei abisale. Din acel punct, al relevării suferinţei comune, s-a creat un prag, un refuz. Limba română depozitată în străfundurile tuturora a făcut minuni, adică i-a păstrat laolaltă, uniţi într-o singură fiinţă” (pp. 237-238).

Meditând asupra acestor triste realităţi, Petru Ursache nu încetează să reitereze: „Pe când un curs de istorie a martirajului românesc, aspect de negăsit în ceea ce Adrian Cioroianu numeşte manualul «post-istoric»? Mă adresez, îndeosebi, acelor facultăţi care s-au grăbit să înscrie în programele de masterat (variantă bologneză) teme ca Studii culturale americane, Istoria evreilor în imperiul habsburgic, ş.c.l, în vreme ce istoria românilor a ajuns o «vanitate»” (pp. 372-373).

Foarte sensibil la suferinţelor fraţilor noştri din teritoriile smulse din trupul ţării, Profesorul Ursache prezintă volumele lui Ion Beldeanu – Bucovina care ne doare; Iurie Colesnic – Basarabia necunoscută; Alexei Memei – Teroarea comunistă în RASSM, făcând largi şi adânci reflecţii asupra prigoanei, nici măcar astăzi încheiate, asupra populaţiilor din fostele teritorii româneşti, rupte abuziv din Patria Mamă.

O valoare istorică şi morală aparte are şi cel de-al cincilea capitol, intitulat Trecutul la prezent (pp. 413-453). Întâlnirea cu trecutul, ca regăsire de noi înşine este considerată o datorie de suflet şi de onoare a fiecăruia dintre cei ce doresc să-şi cunoască istoria şi vocaţia. Drumul spre adevăr, repetă autorul, intrarea cercetării istorice în normalitate, trebuie să se bazeze pe cercetarea documentelor, mărturii obţinute direct de la faţa locului, de la persoanele implicate pe viaţă şi pe moarte în evenimentele vii şi de neuitat (pp. 416-417). Acestea cuprind: memorialistica de închisoare, dosarele individuale ale victimizaţilor, instituţiile academice şi fundaţiile care se apleacă asupra explorării lor şi asupra popularizării rezultatelor investigaţiilor realizate. Deocamdată, observă Petru Ursache, istoria recentă se află, încă, în stadiul documentaţiei de bază. Astăzi, sub forme mai perfide, lucrează, încă, ştiinţa montajului, în „Imperiul haosului”. În consonanţă cu Ovidiu Hurduzeu şi cu Mircea Platon, Petru Ursache cunoaşte şi crede într-o Românie profundă. Aceasta „e România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un 89

BANCHETUL

nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeşte istorie, ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii, etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter.

România profundă e, aşadar, România sacrificată. E România-ţintă; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu” (pp. 444-445). Şi, tot în consonanţă cu autorii citaţi, profesorul ieşean are încredere în dreptatea istoriei şi în purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu, faţă de acest neam binecuvântat. Iar argumentele sale sunt puternice: „Experienţa tragică din deceniile comuniste ne face, totuşi, să fim încrezători: programul piteştean de «reeducare» a eşuat lamentabil pentru cei care l-au organizat: colonelul Zeller, omul Anei şi al lui Nicolschi, s-a sinucis într-un cimitir creştin, iar torţionarul Ţurcanu nu a sfârşit mai bine. Biserica a învins prin martirii şi prin supravieţuitorii săi, ţărani la origine, ca să depună mărturie de netăgăduit: Petre Ţuţea, Radu Gyr, Voiculescu, Valeriu Gafencu, Marcel Petrişor, Mihai Buracu; preoţii şi călugării Daniil Sandu Tudor, Teodor M. Popescu, Gheorghe Calciu, Iustin Pârvu, N. Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca” (p. 452). Prin aceştia, zarca a devenit o academie a sfinţeniei şi un loc al îndumnezeirii (p. 493), iar schitul monahal, „locul de pelerinaj şi de taină al mulţimii cucernice, dar mai ales al fostelor victime ale detenţiei, martiri ca Sandu Tudor, preoţi şi monahi ca Tit Sinedrea, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu, Nicolae Grebenea, Dumitru Bejan, N. Steinhardt, Gheorghe Claciu, laici evlavioşi ca Al. Mironescu, Barbu Slătineanu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marcel Petrişor, etc.” (pp. 493-494).

Aceştia s-au împotrivit transformării ţării într-un celular mare. Viaţa, eroismul şi jertfa lor, după părerea autorului, constituie o nouă pledoarie pentru Nürnberg II (p. 455). În capitolul final – Dincolo de concluzii (pp. 503-533), constatând că, în timpul prigoanei comuniste, fiinţa naţională, morala înaltă şi cultura autentică s-au păstrat în închisori (p. 505), iar credinţa în zarcă (p. 506), autorul prezintă chipul luminos şi sfânt al Părintelui Iustin Pârvu, model de rezistenţă, prin credinţă şi demnitate. Dintre momentele acestei împotriviri faţă de ideologia atee, sunt evocate clipele de sărbătorire a Naşterii Domnului, în închisoarea de la Târgşor, în 1950; şi a Învierii Lui, la Baia Sprie, în 1951.

Prezentul volum, constituind ediţia integrală a muncii de cercetare, documentare şi mărturisire a adevărului istoric, este şi o lucrare testament, aşa cum se observă din

ancheta revistei Roots, care are la bază dialogul cu renumitul profesor ieşean, intitulat De ce nu sanctificăm eroii anticomunişti?

Cu un acut simţ al istoriei, Profesorul Petru Ursache insistă asupra faptului că „tineretul român ar trebui să cunoască, în primul şi în primul rând, propria-i istorie, netrucată, nefalsificată, cum se obişnuia în şcoala comunistă de toate gradele, în presă şi în organizaţiile ideologizante, şi cum se practică, la fel de agresiv şi sistematic, în deceniile postdecembriste, aflate sub comanda totală a unor forţe oculte şi duşmănoase. I s-ar dezvălui cauzele răului care s-a năpustit asupra noastră, îndeosebi de la al Doilea Război Mondial încoace, prin instaurarea comunismului la putere; după cum ar putea recunoaşte agenţii purtători de vină, cei care au introdus minciuna, dezbinarea şi jaful în viaţa de stat şi privată a românilor. Acestor păcate morale li s-au zis «principii» de ordine şi de integrare socioumană!” (pp. 527-528). Poate, în acest mod, s-ar înlesni drumul din închisori, spre sinaxare, al unor martiri, precum Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi Valeriu Gafencu, numit de monahul Nicolae Steinhardt – „sfântul închisorilor”.

Postfaţa semnată de Theodor Codreanu – Marea reeducare (pp. 533-578), referindu-se la ideile fundamentale ale gândirii Profesorului, multe dintre ele cuprinse şi în prezentul volum, avertizează cititorul să nu se lase înşelat de principii precum „corectitudinea politică”, o altă formă de reeducare, ce ar conduce spre un Piteşti III, din cadrul aceleiaşi piteştizări continui.

Prefaţată de un studiu larg şi documentat, al Magdei Ursache, şi postfaţată într-o notă reflexivă, de Theodor Codrescu, ediţia integrală a volumului Istorie, genocid, etnocid, al profesorului Petru Ursache este un document fidel despre o epocă, vie încă, şi care să manifestă, încă, în forme perfide şi adaptate.

Având la bază un proces laborios de documentare, care a inclus cercetarea izvoarelor, a documentelor şi a unei bibliografii în permanentă sporire, referitoare la a doua jumătate a veacului trecut şi actualitate; cu referinţe largi la istoria universală şi europeană, şi, în mod predilect, la cea românească, lucrarea Profesorului Petru Ursache constituie o lectură grea, prin duritatea evenimentelor evocate, şi adâncă, prin reflecţiile personale însoţitoare ale autorului.

Un volum care marchează cititorul şi chiar îl terifiază, prin dramatismul adevărurilor prezentate. Şi tocmai aceasta face din el o lectură indispensabilă, deranjantă şi acuzatoare, pentru unii, edificatoare şi mobilizatoare, pentru alţii; dar absolut obligatorie pentru toţi cei care vor să înlăture, din mintea şi din sufletul lor, vălul neştiinţei şi al ignoranţei, spre cunoaşterea şi conştientizarea Adevărului, în afara căruia nu poate exista adevărată libertate.

90

BANCHETUL DE LAINICI

Dumitru VELEA

EMINESCU DESPRE TUDOR VLADIMIRESCU SAU „TROIȚĂ DE O FIINȚĂ” „Bietul Tudor și cinstitele domnii de boieri mari cari au urmat după el, reacțiunea contra fanarioților n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, și prin bugetele cu baierele pungii legate cu șapte noduri, să poată îndrepta o țară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul țării în fiii și nepoții de Caradale pân-ntr-al șaptelea neam. Strămoșii au mâncat aguridă și nouă ni se strepezesc dinții.”

(Eminescu în Timpul, din 19 februarie 1881)

A fost dat ca Steagul Domnului Tudor Vladimirescu să se păstreze și, la Serbarea Națională de la 10 Mai 882, să figureze în fruntea celorlalte drapele. El fusese cu trei zile înainte donat statului român de către maiorul Gheorghe Ion Cacalețeanu, prin comisia venită la Craiova din însărcinarea Consiliului de Miniștri, avându-i în frunte pe B. P. Hașdeu și pe colonelul M. Vlădescu. Chiar și heraldica acestuia pune într-o lumină adecvată sensul Revoluției lui Tudor: centrul și partea de sus sunt ocupate de „Troiță de o ființă” (Tatăl-Fiul-Sfântul Duh), având în dreapta pe „Sfântul Tiron” (Teodor – Tudor) și în stânga pe „Sfântul Gheorghe”; în partea de jos, în mijlocul unei coroane, stă vulturul Țării Românești cu crucea în cioc, iar o inscripție, în litere chirilice, din patru versuri, strânge de o parte și alta pecetea identității; și, dedesubt, data: „1821 – Ghenar”. Versurile sunt ruga necurmată a unui popor către ființa supremă:

Despre Steagul Domnului Tudor s-au exprimat: B. P. Hașdeu, Onisifor Ghibu, Nestor Vornicescu, G. D. Iscru, ultimul sintetizând: Steagul „reprezintă simbolul independenței acestei revoluții și, deopotrivă, simbolul ideii de unitate politică națională a întregului popor român (tot norodul românesc!)”. (Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros, Buc., 1982, p. 110).

Cu privirile înlăcrimate, Eminescu poate va fi văzut Steagul lui Tudor Vladimirescu, fluturând în mâinile slăbite ale țăranilor aduși la serbarea națională, spre satisfacția „păturei superpuse”; dar, sigur, cu aceleași priviri întoarse înăuntru, a pătruns vălurile anume înflorate, așezate succesiv peste chipul istoriei noastre. Nu numai că, în desfășurarea sa, istoria își prezervă determinările, dar în cazul poporului nostru (ca al tuturor celor mici) se lasă contrafăcută de mâini nevăzute, suprapunând văluri care nu sunt în nici o relație cu chipul real al acesteia. „Undele” râului, care formează „bătătura”, cum zice heraclit-hegelian Eminescu, sunt false pentru ca „bătătura” să nu țină, și perfid suprapuse pentru a nu putea întâlni „urzeala” – „covorul” istoriei trebuie să fie evanescent și iluzoriu pentru ca „citirea” să fie fără sens, generatoare de ridicol, farsă și conștiință nefericită. Eminescu deconspiră farsa pe care istoria o împlinește, uneori, tocmai prin viclenia rațiunii sale. Dar să vedem ce va fi fost Domnul Tudor în tentativa eminesciană de luminare a ordinei ascunse a istoriei.

Anul 1881 constituie pentru Eminescu un punct de reper în disocierile și aserțiunile istorice, precum toiagul lui Moise în despărțirea apelor roșii. El rezonează pe spirala înaintării istorice cu anul 1921, când Eminescu prevedea regenerarea și unitatea națională a românilor, iar înapoi, cu epoca lui Matei Basarab. Între acestea sunt fanariotismul și neofanariotismul. „Domnia fanariotă și scurgerea sistematică de stârpituri și faliți în șesul Țării Românești – scrie el – a ținut 121 de ani. Abia la 1921 avem perspectiva ca, prin o lungă reacțiune a spiritului național și a puterii de asimilațiune a solului și a rasei, vom fi exterminat

„Tot norodul românesc / Pe tine te proslăvesc Troiță de o ființă / trimite-mi ajutorință Cu puterea ta cea mare / Și cu brațul tău cel tare Nădejde de dreptate / Acum să am și eu parte.”

91

BANCHETUL

până și urmele acelei domnii odioase.” (Timpul, 29 iulie 1881; M. E. Opere XII, p. 266). În mișcarea istorică ritmul acestei spirale se accelerează: privită dinspre conștiința de sine, ea se închide; dinspre conștiința pentru sine, ea se deschide; în fazele prime, se caută identitatea; în fazele din urmă, popoarele se situează sub semnul „florii de aur”, adică încep în și prin sine să cugete în folosul celorlalte. În mod firesc, aceste faze cu mișcările lor sunt succesive, în caz fericit, consecutive, iar în caz nefericit, răsturnate. Printr-o anume viclenie, conștiința pentru sine netezește calea afirmării conștiinței de sine. Nu este de mirare că și românii în istorie șiau putut afirma conștiința de sine grație unor elemente fundamentale din planul conștiinței pentru sine: a nu-și trăda legea și limba era absolut mai important decât numele vremelnicului stăpânitor. Principiul continuității se retrage în subterana social-istorică și funcționează prin strategia prezervării. Căci popoarele mari, stăpânite de demonul puterii, au executat atentate după atentate asupra identității popoarelor mici. De aceea, modelul desfășurării normale, pentru acestea, este răsturnat. „Făcut-au bine sau făcut-au rău – se întreabă Eminescu în amplele și profundele Studii asupra situației, publicate în Timpul între 17 și 24 februarie 1880 – cei mai mari domni ai noștri preferând o supremație nominală turcească unei supremații reale creștine?” Și răspunde: „Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine.

Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit pașalâcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pașalâc o sută de ani. Polonia a fost împărțită și mai este azi, pe când vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari și bățoase pe piele de vițel, au fost până mai ieri izvorul neatârnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele când cere de la Poartă reintroducerea domniei naționale…” (E. M., Opere XI, p. 20).

Dintr-o perspectivă mai amplă, s-ar părea că istoria „se încearcă”, „se experimentează” prin diverse „abateri” pentru a-și verifica metodul viclean de împlinire, o împlinire prin „carențe”, cum ar fi zis Noica. „Epoca de aur a fanarioților” este unul dintre „experimente” aplicate de istorie asupra unui popor, punându-i în cumpănă conștiința de sine și generând, prin sfâșierea acesteia, o conștiință nefericită. Reprezentanții săi, acele flori alese, sunt împinși în tragism și făcut din ei, nu eroi, ci martiri. Imagini ale acestui coșmar al istoriei sunt consemnate de cronicari, istorici, scriitori, contemporani, sau după; ele au căutat să substituie ființa istorică a poporului nostru. I. Ghica, în Acte și legiuiri, IV, p. 138, scrie: „În Muntenia din 30 de familii în care întâlnim boieri mari nu sunt 19 care să fie mai vechi de 20 de ani. În Moldova, abia o familie boierească din zece e mai veche de Ioniță

Sturza. Cele 5 sau 6 familii cunoscute ale aristocrației actuale își datoresc ridicarea lor domnilor fanarioți sau serviciilor aduse rușilor în timpul ocupației militare care a avut loc de 70 de ani încoace.” Despre un ultim domn fanariot, Andrei Oțetea scrie în monografia Tudor Vladimirescu (Ed. științifică, Buc., 1971, p. 39): „Alecu Șuțu (1819-1821) vine cu o datorie de 4 sau 5 milioane și cu o suită de 820 de persoane, între care 9 copii și vreo 89 de rude, care trebuiau căpătuiți și care, firește, cădeau în sarcina țării. Din suita lui Șuțu mai fac parte 100 de arnăuți, aduși de la Constantinopol, pentru a înlocui pe arnăuții lui Caragea, care erau suspecți de sentimente rusești.”

Epoca fanariotă „a fost pentru noi românii o epocă de dezarmare, de robie și de rușine – scrie exact și polemic cu prezentul său Eminescu în editorialul („Nedeprinși a face fraze…”) din Timpul, 30 decembrie 1880 – și a ținut 120 de ani până ce i-a pus capăt Domnul Tudor”, continuă poetul pentru a lumina sensul acestei revoluții. Analizându-și epoca sa perturbată de neofanariotism și de contradicții antinomizate de „experimentalismul” viclean al istoriei, Eminescu se ridică la cauze. Revoluția lui Tudor devine un reper amplului demers eminescian: prezentul, o cheie pentru trecut, iar trecutul, un bun sfetnic în noaptea prezentului. În editorialul („Mai alaltăieri…”) din Timpul, 9 februarie 1881, invocându-l pe „bietul Tudor”, Eminescu scrie: „Pentru ca poporul să-și fi păstrat puterea lui de reacțiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioților, în cari Giani, Cariagdi, Carada și C. A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcină sentimentul de demnitate națională. Atunci s-au pregătit spiritul public de astăzi, atunci s-au creat terenul pentru activitatea lui Giani, Cariagdi, Carada, în line coborâtoare…” (M. E., Opere XII, p.74). Aceste reflexii dintre prezent și trecut, despre prezent și trecut se originează, teoretic, în contradicția dintre clasele pozitive și pătura superpusă. Această contradicție impietează legea compensării sociale, cu consecințe dureroase în imediatitatea istorică (muncă = progres = civilizație) și disolutive în planul conștiinței pentru sine (al lumii valorilor). Iar pentru un popor, cu cât este mai mic, cu atât mai mult acest al doilea plan, al instituirilor ontologice în istorie, constituie „piatra din unghi”. Nu este cazul să adâncim determinările și să decelăm cauzele generării conștiinței nefericite pentru popoarele de sub scara istoriei. Să amintim că pe măsură ce contradicția se adâncește și se unilateralizează, conștiința de sine a poporului se abstractizează și se prezervă în clasele pozitive, care se află în raport direct cu munca, talentul și creația.

Pentru Eminescu, țăranul devenea purtătorul și expresia ființei naționale. Cel de-al doilea termen al contradicției, „pătura superpusă”, cade într-o abso92

BANCHETUL DE LAINICI

lută negație, vidare de ființă națională. Primul se întoarce spre locul de întemeiere; al doilea își alege sarcina perfidă de subminare; primul se purifică tot mai mult, al doilea se închistează în alogenitatea sa destructoare și anihilantă. „Pătura superpusă”, în condițiile social-istorice date ale unui popor mic, ajunge, în cea mai mare parte, atât ca origine cât și ca funcție, străină. „Dar în București și în orașele de pe marginea Dunării – scrie Eminescu în editorialul („Românul a contractat năravul…”) din Timpul, 29 iulie 1881 – s-au ivit un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți.

Aceștia sunt rămășițele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu și Ypsilant și resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminție nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ș. al. Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României…” (M. E., Opere XII, p. 266). sau, în editorialul („Teoria noastră”) din Timpul, 17 august 1881: „Fanarioții, zburătăciți prin mișcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaționalei revoluționare europene, mai târziu (…) ca societate anonimă de exploatație a Țării Românești, deci înainte de toate a bugetului.” (M. E., Opere XII, p. 295). În această situație, în istorie se petrece un quipro-quo: străinul stăpân se dă ca autohton, iar autohtonul stăpânit trăiește, prin deposedare de ființa sa istorică, sentimentul de străin. Străin în propria țară.

Versurile din Doina sunt expresia disperată, nu a lui Eminescu, ci a conștiinței nefericite, sunt lacrimile milenare și anonime ale poporului român. Nu întâmplător, prin diverse qui-pro-quo-uri această conștiință nefericită a fost răsturnată într-una fericită, iar expresiile dureroase, disperate și tragice ale conștiinței pentru sine s-au căutat să se ascundă în mari și tăinuite morminte. Românii, ca și alte popoare mici, își au teritoriul plin nu numai de morminte cu oseminte ale celor trecuți în „celălalt tărâm”, ci, mai ales, cu mormintele conștiinței pentru sine, ale luminii și ființei ce așteaptă prăvălirea lespedei. Într-un asemenea mormânt s-a fost aruncat Domnul Tudor cu Revoluția sa cu tot, și stăpânitorii, pe timpul nopții lor, au pus strajă pentru a nu se prăvăli nici o piatră. Numai că vine Cuvântul lui Eminescu, prăvălitor de lespede și înălțător pentru Domnul Tudor. Cu luare aminte el a cercetat și citit fâșiile de pânză curată de in ce-au înfășurat trupul lovit de sulițe și săbii al lui Tudor și a încercat să ne facă să-l vedem luminos mergându-ne în față, sau între noi, pe un drum, către un sat din Carpați. Și aceste fâșii de pânză erau cronici și documente din Arhiva „Hurmuzaki”: Eminescu ni le citea la 60 de ani după martirajul lui Tudor, acoperit de

zgomotul epocii, iar nouă ni s-a dat putința să le vedem abia după un veac și jumătate, și, datorită luminii aparente, să ne joace în față.

Cu o putere uimitoare, Eminescu răstoarnă quipro-quo-urile, deconspiră farsa unei epoci aflată sub semnul ridicolului ce poartă cu sine, relevabil după multe generații, tragicul. Eminescu îl lumina în „clipa cea repede” și-l asuma pentru sine și întregul său popor. Conform mișcării celor două spirale și a legilor din istorie, în cazul popoarelor mici, de confruntare între elementul propriu și cel alogen, sorții victoriei alternează pe spirale, până când primul reușește lent, dar sigur din perspectiva timpului, să-l asume pe cel din urmă. O victorie a primului era Revoluția lui Tudor. Cu limpiditate Eminescu scrie în Timpul din 29 iulie 1881: „Dac-am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrant, sau a fost învins de el, am zice: La 1700 învinge elementul imigrant prin domnia fanariotă. La 1821 începe reacțiunea elementului autohton și merge biruitoare și asimilând până la 1866. La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrant.

Există și de-atunci o oscilațiune, o mutare a punctului de gravitație când asupra elementelor instinctiv naturale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestora din urmă.” (M. E., Opere XII, p. 268).

93

BANCHETUL

Printr-o simetrie de translație, Eminescu descrie epocile: cea a lui Matei Basarab – prin gura domnitorului cu care el s-a identificat în ultima parte a vieții – și cea a sa: adică ante- și postfanariotă cu 60 de ani.

Prin urmare, Revoluția lui Tudor devine o piatră luminoasă pe drumul înaintării unui popor, pe care „copilul” lui Heraclit n-o mai poate mișca. În epoca lui Tudor tensiunea dintre elementele istorice și cele neistorice ajunsese critică. Pentru descrierea ei, Eminescu aduce lucrarea unui martor ocular, adiutantul lui Tudor, Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, publicată în 1859. În editorialul („Ce poftește L’indépendance roumaine?”), din Timpul, 5 august 1881, poetul subliniază: „Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor ne povestește că la 1821 se superpusese peste toată populația istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcțiile, în toate mânăstirile, în toate bisericile, în toată viața publică.” (M. E., Opere XII, p. 277). Și citate după citate, argumente după argumente sunt aduse din lucrarea acestuia pentru a reliefa adevăratele cauze ale Revoluției lui Tudor Vladimirescu. Ideile lui Bălcescu din studiul Mersul revoluției în istoria românilor, din 1850, că Tudor Vladimirescu „a vrut ca tot românul să fie liber și egal, ca statul să se facă românesc” și că din cauza aceasta a fost „ucis de acești fanarioți, pe cari și după marte-i umbra lui urmează a-i mătura din țeară.” (N. B., Opere I, Ed. Academiei, Buc., 1974, pp. 106; 101), sunt reliefate pe pagini întregi ale publicisticii eminesciene. Cuvintele purtătoare de adevăr ale lui Eminescu cad cu iuțeala fulgerului peste creștetul pleșuv al Caradalelor neofanariote. Pentru prima oară în istoriografia noastră, el subliniază legătura dintre Tudor Vladimirescu și Gheorghe Lazăr. A fost nevoie, ca într-o țară românească, în al cărei București se lăfăia limba greacă, să vină un ardelean, Lazăr, „pentru a redeștepta sentimentul naționalității”, scrie în același editorial Eminescu. Mult mai târziu această simbolică legătură avea să fie amănunțit descrisă de un alt ardelean, Onisifor Ghibu.

Contradicția dintre rasa istorică, ce ar trebui să fie determinantă politic, și „pătura superpusă”, conducătoare politic, se surprinde în profunzime ca fiind între geneză și structură, între istoric și politic; iar cum geniul național aparține primului termen, îl vedem contrazis de cel de-al doilea termen, derivat. Și această contradicție care se întâlnește numai și numai în cazul popoarelor mici, își are determinările, surprinde Eminescu, în afara acestor popoare. În cazul poporului nostru din epoca sa, se spune: „Deși poporul român e numeros, lupta lui e disproporționat de grea, de vreme ce acești oameni au sprijin pe străini. Aduși la putere de Rusia, susținuți azi de alianța austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică așezate în afară, pe când înăuntru n-avem decât poporul nostru pro-

priu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric și fără o conștiință limpede a ceea ce trebuie să facă.” (Timpul, 29 iulie 1881; Opere XII, p. 267).

Punctele critice ale contradicției dintre istoric și politic vor reveni pe spiralele istorice, epoca lui Eminescu fiind una din „rimele” acestea. Punctele critice de pe spirala conștiinței de sine, jertfirile și revoluțiile istorice întru identitatea poporului nostru, au rezonat toate generând pe spirala conștiinței pentru sine Marea Revoluție a lui Mihai Eminescu. Începând din 8 noiembrie 1879, cu editorialul („Am zis în numărul nostru penultim…”) din Timpul, numele lui Tudor Vladimirescu este invocat și, pe măsură ce poetul se afla tot mai mult prins în paralelogramele de forțe ale istoriei, invocarea sporește amețitor. Când partidul de guvernământ își caută antecedente istorice în Revoluția lui Tudor, Eminescu face pentru prima oară distincția fundamentală, privind sensul și scopul respectivei revoluții: „Tudor s-a ridicat cu Mehedințul în contra grecilor – se subliniază – iar nu în contra boierilor.” (M. E., Opere X, p. 349). Căderea fanarioților determinată de orientarea revoluției lui Tudor și de lupta boierilor pământeni, atâția câți mai erau, este o confirmare a tezei lui Eminescu. Dar peste această confirmare s-au tras continuu grele văluri, pentru ca să funcționeze qui-pro-quo-urile în istorie. Când preia complet conducerea Timpului, în studiile din februarie ale anului următor, Revoluția lui Tudor este integrată în ideea de independență ca sumă a actelor noastre istorice. De la acest cadru general, Eminescu trece în cel al particularului, al setului de determinații.

Aici surprinde acțiunea partidului de guvernământ de a pava drumul spre „catastrofa financiară” cu pietrele luminoase ale istoriei, cu „Tudor Vladimirescu, cu 48, cu 66.” (Timpul, 5 martie 1880; Opere XI, p. 61).

Printr-o extrapolare compensativ-acoperitoare se invoca Revoluția lui Tudor, viciindu-se adevărul istoric. Fenomenul, care în timpii contemporani a luat numele de imprevizibilitate a trecutului, este deconspirat in nuce de Eminescu; razele trecutului frânte de prisma puterii prezentului sunt readuse la direcția și mișcarea inițială. Procedeul de cauzalitate răsturnată și falsă al lui C. A. Rosetti este disoluat ironic: „dacă s-a ridicat Tudor Vladimirescu contra grecilor, aceasta se datorește liberalilor…” (Timpul, 3 iunie 1880), sau: „o mai cuteza să vie cu povești de la Anadan Babadan, precum că d. C. A. Rosetti ar fi făcut parte din ceata lui Tudor Vladimirescu pe când nu era încă pe lume?” (Timpul, 25 iulie 1880; Opere XI, p. 267). Și cum politicul își arogă istoricitate, chiar structurarea viciată de patologic își caută un cod genetic, iată și neofanariotismul, „pătura superpusă” căutându-și originile și găsindu-le chiar în Revoluția lui Tudor, fenomen nesingular și repetabil. În plină farsă, sensul revoluției este pervertit. Eminescu se vede nevoit să facă un recurs în istorie, pe baza filosofiei 94

BANCHETUL DE LAINICI

acesteia, și cu documentele „în mână”. În ședința Adunării deputaților din 7 mai 1882, M. Kogălniceanu prezentase petițiile de împroprietărire din pământurile statului ale țăranilor din Ilfov și Vlașca. „Promiscuitatea banchetului C. A. Rosetti nu le-a luat în seamă. Țăranii care au venit în București cu ele nu făceau parte din națiune”, după Românul oficios, din 9 mai 1882. La 10 mai, țărani din județele țării sunt aduși la paradă. Eminescu, mâhnit în adâncul ființei sale, le aduce aminte de Domnul Tudor. Că tot astfel a început mișcarea. Și neofanarioții îi cer, persiflator, tocmai lui, nerecunoscându-i nici originea română, un mic „curs de istorie națională”. Și Eminescu îl dă cu documente cu tot: o rostire una cu a istoriei. Fiindcă s-a căutat, și după, să nu se audă – revoluția lui Tudor fiind încadrată în greceasca Eterie – să o ascultăm, și în această epocă de tranziție, in extensio:

Adâncindu-și reflecțiile de filosofia istoriei, Eminescu aduce în sprijin teoria vârstelor, de sorginte hegeliană, coroborată cu determinări din epocă: teoria adaptabilității a lui Darwin, sau a selecției ereditare a lui Jacoby. Poporul român este un popor tânăr; elementele fanariote aparțin unui popor bătrân și sunt greu sau deloc asimilabile. Nu este locul aici să detaliem descrierea eminesciană a acestora, dar să spunem că el le pune în lumină mare spre a se vedea cum energia și viața istorică se retrag din acestea, lăsândule ca pe niște spectre chinuitoare peste un popor tânăr, care încearcă, în propria casă, să se trezească la ivirea zorilor. Eminescu își completează descrierea acestor elemente cu citate chiar din Proclamația lui Al. Ipsilanti, prin care se despărțea de ostașii săi, calificândui drept fricoși și bicisnici. (v. Documente privind istoria României, IV, Eteria în principatele Române, Ed. Academiei, Buc., 1960, p. 203; M. E., Opere XII, p. 285). Aceste elemente aparțin, poate, unui coșmar pe care inconștientul istoriei îl dă la iveală și cu care „încearcă” popoarele pentru trezirea la conștiința de sine. Iar acest fenomen de trezire este „dureros și crud – zice Eminescu – ca orice cunoaștere de sine însuși.” (Timpul, 5 august 1881).

Domnul Tudor îi apare poetului ca un adevărat reformator, purtător al semnului dumnezeiesc. E și-a asumat principiile: „simțul istoric” și „iubirea trecutului”. După reformatorul Legii, Iisus Nazarineanul, al Bisericii, Luther, al „bătrânelor datini ale țării”, Matei Basarab, ca reformator al „Domniei”, Eminescu îl înscrie pe Tudor Vladimirescu. „Vă cer trecutul țării mele îndărăt cu Domnia ei, cu legile ei vechi, cu datinile ei”, zice Tudor către Împăratul Turciei – scrie poetul în editorialul („Parturiunt montes…”) în Timpul, din 13 februarie 1882 (Opere XIII, p. 53) – și numai în trecut văd toți rădăcinile regenerării”. Sau în editorialul („Proiect de lege….”), în Timpul, din 6 martie 1882, vorbind despre istoria dreptului român, este invocat același Tudor cu privirea îndreptată spre trecut. „Dacă, la 1848, generația de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioși, cunoscători țării, poporului și datinelor lui, nu bonjuriști pomădați și frizați, dacă ar fi fost Tudor și nu C. A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.” (M. E., Opere XIII, p. 74).

Dar n-a fost să fie așa. „Soarta oamenilor este tragică”, scrie Eminescu în Timpul, din 21 mai 1882, și se poate completa; și soarta popoarelor mici este tragică. Poporului istoric, îmbolnăvit de neofanariota „ciumă orientală”, vertebrele morale i-au slăbit atât de mult – clamează Eminescu – încât dacă s-ar ivi un salvator, acesta „ar muri sub garduri, ca Șincai ori ca Avram Iancu, s-au s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski…”

(Timpul, din 4 august 1882; Opere XIII, p. 159).

„Contra cui s-a ridicat Tudor?

Contra a lor voștri, v-am spus-o o dată și v-o repetăm ș-acum. La 18 martie 1821 Tudor intră în București cu 3.000 de panduri olteni și trase la Emanuel Brâncoveanul.

Iată ce zice în proclamația de la 20 martie același an: Așadar, ajungând și în București, care este capitala țării, și unde am găsit mulți boieri patrioți care s-au găsit și se găsesc de aceleași simțiri cu mine, pentru fericirea țării, cu cari împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăților ce se cere de la împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviință ca prin mine să se împlinească contribuție obștească de la fiecare fără deosebire.

Așadar la întrebarea Pseudo-Românului răspunde chiar Tudor; căci aceste vorbe scrise și iscălite de el sunt autentice. El a găsit mulți boieri patrioți de aceeași simțiri cu dânsul cari, constituiți în sfat, l-au autorizat să perceapă dări de la toți fără deosebire, sancționând astfel prin votul și adeziunea lor puterea pe care moșneanul din Gorj și-o asumase. Și pentru ce scop s-au ridicat Tudor?

Aici îl punem tot pe el să răspunză.

Nu pentru alt scop decât pentru întoarcerea drepturilor acestei țări, cari din vechime le-a avut și niciodată de nimeni cu sabia nu i s-au luat, ci mai vârtos cu sabia și cu sângele strămoșilor și a celor vrednici de toată slava cu sfințenie s-au păzit.

Dar în sfârșit în petiția către Poartă Tudor vorbește foarte clar.

Cătră prea strălucita Poartă alergăm noi tot poporul Țării Românești, spuind cu mare jale necontenitele și neauzitele patimi și chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum și de la suita ce aduc cu dânșii și de la toți grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pământul nostru.

Oare nu-i asta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi, Carada, Pherechydes, C. A. Rosetti etc., etc.? Oare gura lui Tudor, pana lui – se întreabă Eminescu – nu sunt destule dovezi pentru a se ști în contra cui era îndreptată mișcarea?” (Timpul, 16 mai 1882; Opere XIII, p. 120).

95

BANCHETUL

morții” al Domnului Tudor să cadă acolo un de odihnește, adus de peste munți, capul lui Mihai, retezat de o aceeași mână. iar cel ce a urmat stâlpul luminos prin noaptea istoriei și vorbea cu limba lui Matei Basarab, văzând acestea, Mihai Eminescu avea să fie împins în ospicii de aceleași sorginți, începând și sfârșind cu al lui Șuțu. Conștiințe nefericite și existențe tragice.

Sau: existențe nefericite și conștiințe tragice! Sub semnul „Troiței de o ființă”.

„Maică, măiculița mea, Cum să scap de cursă rea?

Căci un glas prevestitor Îmi tot spune c-am să mor.” (din Balada Visul lui Tudor Vladimirescu)

Se aude de oriunde vocea lui Tudor, cel „îmbrăcat cu cămașa morții” și așteptând-o, cum îi mărturisea preotului Ilarion. Pândit de acel „șarpe galbin prefăcut”, Ipsilanti, prin cele trei capete ale sale înveninate: sârbul Dimitri Macedonski, grecul Hagi Prodan și bulgarul Alexandru Pavlovici – primul ca o umbră de la început și până la sfârșit – și prin mâna „monstrului de la Galați, Vasile Caravia”, Tudor cade sub sulițe în noaptea de 8/9 iunie 1821, afară din Târgoviște, pe un drum, în dosul Mitropoliei. A câta oară un român ajuns martir!? La un veac de la această noapte, Nicolae Iorga avea să scrie, aproape cu cuvintele lui Eminescu: „L-au judecat? El nu era om să răspundă.

L-au osândit? Ce preț putea să aibă osânda de la astfel de judecători! A fost omorât noaptea în marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămășițele pământești ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost trei ostași cari nu stătuseră niciodată în fața dușmanului… Îl ciocârtiră cu iataganele, la ceasurile de noapte, când fac isprăvi tâlharii, în spre ziua de 27 mai 1921 în marginea Târgoviștei. Acești creștini care luptau sub steagurile sfințite pentru libertatea celor ce cred în Hristos, zvârliră într-o fântână părăsită trupul spintecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Țăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și de putere săracii neamului românesc.” (Un apărător al săracilor „Domnul Tudor” din Vladimiri (1780 – 1821), Cartea Românească, Buc., 1921, pp. 124-125).

Vertebrele sacre ale ființei noastre istorice au fost supuse unei măcinări continue. Cel lipsit de caracter, cărbunele moale, „ceara”, cum zice deseori Eminescu, fracturează diamantul, vinde „cristalul istoric”. Cel venit, ca în trei zile să ridice Templul după ce a fost stricat, este vândut de cel cu baierele pungii trecute pe după gât. Mereu vedem din textele-pilde ale lui Eminescu fugind pe străinul cu arginții strânși în mână după trădarea din prelunga noapte ghetsimani. Acesta poate să fie din tagma vânzătorilor din Templu, din „peștera de tâlhari”, sau chiar dintre însoțitorii Marelui Reformator. Dar, prin actul trădării, oricare ajunge generic străin și fără putință de redempțiune. Eminescu nu îl absolvă de vină nici până în a șaptea spiță, chiar dacă ajunge să fie iertător, precum cu poetul AL. Macedonski, urmașul sârbului complotist.

Nu este întâmplător că mâini străine și aceleași îl obligă pe Tudor Vladimirescu la martiraj și pe Cuza la exil. Și iarăși, „mâna de deasupra” pentru a arunca străluminări în parantezele (prea multe și adânci) ale istoriei noastre, a lăsat ca trupul „îmbrăcat cu cămașa

* * * Când modelul ființării istorice al popoarelor mici, al desfășurării celor două spirale, a conștiinței de sine și a conștiinței pentru sine, a ajuns răsturnat și, pentru popoarele mari, a devenit evident, atunci atenția acestora, în epocile mai apropiate și îndeosebi prezente, sa îndreptat spre periclitarea conștiinței pentru sine, unde s-a ascuns, ca in nuce, identitatea celor mici.

Atentatele s-au îndreptat și se îndreaptă asupra culturii, asupra lumii valorilor. Este barbaria modernă, care rezonează cu barbaria primelor timpuri: cine reușea să captureze simbolul valorii supreme, religioase (steagul, statuia zeului etc.), era și cel victorios. dar 96

BANCHETUL DE LAINICI

acolo nu se ieșise din mit și „metaforă”. Acum se caută să li se substituie (sau chiar să li se distrugă) cultura. Și astfel, popoarele mici au trecut și sunt obligate să treacă, din disperare, să pledeze pentru identitatea proprie, să-și manifeste chiar într-un mod abstract și unilateral conștiința de sine. replica celor mari vine dură și nedreaptă: popoarele mici sunt naționaliste; ele, cele mari, obturând cu totul cauzele, nelăsând la „Tribunalul istoriei” să se descopere adevărații vinovați care le-au împins pe celelalte în fundătura și absurdul istoriei. Metaforic spus și nu tocmai, după ce li s-a luat cerul celor mici, ele au strigat, avem cerul; și după ce li s-a acoperit cerul cu un altul vopsit, ele au invocat, în genunchi și în tăcere, zeii cerului lor, strigându-și în disperare spre a fi auzite, numele. Și strigătul acesta a fost întors de cerul vopsit și tras deasupra de popoarele mari, ca o acuză.

Iată-l pe omul care a fost crescut cu frica lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui, strigându-și numele și aceasta este considerată ca o blasfemie la adresa zeilor străini cu picioare de lut, răspândiți peste tot de cei puternici. Oare, versurile, ruga întregului „norod românesc” de pe steagul lui Tudor Vladimirescu, nu vor fi fost simțite de fanarioții din București, de sultanul, țarul și împăratul acelor vremi ca o ofensă puterii lor, prin invocarea „Troiței de o ființă”? Altfel, Domnul Tudor ar fi îmbrăcat „cămașa vieții” pe timpul cât a fost „poruncitor țării”, și nu după prăvălirea sub iatagane străine, prin vânzare. Candela pe care a aprinso, la plecarea spre București, în Mânăstirea Tismana, în fața icoanei Maicii Domnului, protectoarea poporului nostru prea mic și încercat, arde și azi și pentru totdeauna. Popoarele mici au, prin martirii lor, precum sfinții, o corolă de lumină deasupra capului.

Mânastirea Lainici. Biserica veche „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, unde Tudor Vladimirescu s-a ascuns de turci, în veşminte călugăreşti

97

BANCHETUL

Dumitru VELEA la o vorbă cu Stareţul Mănăstirii Lainici, Arhim. Ioachim PÂRVULESCU - partea întâi –

Dumitru Velea: Cobor din mașină la Mănăstirea Lainici. De la Petroșani până aici sunt 25 km, iar de aici până la Târgu-Jiu, 32 – este situată în partea de sud a admirabilului defileu al Jiului, făcând parte din județul Gorj. Este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, ce aparține Arhiepiscopiei Craiovei, Mitropolia Olteniei. Șoseaua a fost construită de pietrari italieni pe la începutul anilor 1880, iar asfaltată, după anii 1950, odată cu construirea căii ferate Bumbești – Livezeni. Pe aici au trecut modulele Coloanei Infinitului, de la Atelierele Centrale Petroșani, în vara anului 1937, la Târgu Jiu. Mai înainte trecerea din Oltenia în Ardeal se făcea prin Pasul Vulcan (prin el au trecut romanii, unificatorul Mihai Viteazul), mănăstirea rămânând izolată, doar cu apele Jiului alături, deschisă veșniciei. Acum oamenii trec în sus și în jos pe lângă această sfântă mănăstire, legând provinciile ro-

mânești cu fața spre cer; trec uimiți de frumusețea locurilor și de minunea ce s-a înălțat de mâna omului și prin voia Domnului. Totul este altfel în marginea veșniciei! Și oamenii, mulțimea de vizitatori, se preschimbă, se apleacă în sine spre acea lumină suflată de la început peste ei și se înluminează. Ies din sfânta mănăstire liniștiți și îmbunați, smeriți și cu fața deschisă. Nu se poate să treci pe această șosea, fără să ți se umple ochii de imaginea acestei mănăstiri, a acestor sfinte edificii, împrejmuite fără împrejmuire, pe de o parte de eternele ape ale Jiului, iar pe partea șoselei de un fascinant zid de piatră de diferite culori, îmbinate într-un basorefief, cu un șir de nișe închise, toate cu forme și semne ale credinței ortodoxe, ca și cum ar fi zidul cu porți împărătești dintre naos și altar, aici dintre profan și sacru. Poarta imensă, de lemn, este permanent deschisă. Traversez șoseaua și intru ca să-l întâlnesc pe Starețul părinte, arhim. Ioachim Pârvulescu, după cum am stabilit, pentru o vorbă două, 98

BANCHETUL DE LAINICI

sau un ceas de taină, cum se zice în Oltenia, de taifas la umbra veșniciei, în lumina acestei divine ctitorii, Mănăstirea Lainici. Mă întâmpină un călugăr, căruia spunându-i cele stabilite, își face repede datoria și mă anunță. Părintele stareț era ocupat cu reprezentanții unei firme de construcții. Aici omul și Dumnezeu lucrează continuu! Îmi spune să aștept vreo zece-cinsprezece minute. Mă închin în fața vechii biserici și merg alături spre clădirea lumânărar, unde iau și pun câteva lumânări aprinse pentru «morții» mei (pentru bunicul Dumitru Ilie Zisu, care în toamna anului 1916 a luptat pe aici, pentru mama Bălașa, pentru unchiul meu Zaharia, mort în Tatra, și pentru Odette) și una pentru toți «viii» care participă la înălțarea acestei lucrări de piatră și om. Înaintez spre micuțul cimitir al sfântului lăcaș. Dacă vrei să cunoști un popor, cercetează-i cimitirele, spunea Eminescu.

Cimitirul nu mai este precum îl știam, în anul 1992.

Atunci am însoțit aici, în calitate de director al Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu din Petroșani, trupa de actori de la Teatrul Mihai Eminescu din Chișinău. Veniseră întrun turneu prin România, cred că aproape tot personalul teatrului, să vadă țara-mumă, și ca dar simbolic ne reprezentau piesa Casa Mare a dramaturgului Ion Druță, cunoscut în mai toată Uniunea Sovietică, în direcția de scenă a Nicoletei Toia, regizoare de teatru și film de la Teatrul Național din Craiova. Trupa era însoțită de directorul Victor Ciutac și, bineînțeles, de regizoarea care, de fapt, ea proiectase și tăia cărări spectaculoase acestei reprezentații prin țară. Trebuie spus că actualul teatru, în ciuda avatarurilor prin care a trecut, este urmașul de drept al Teatrului Național din Chișinău, înființat imediat după Marea Unire, prin Hotărârea de guvern, din 6 oct.

1921, semnată de ministrul Cultelor și Artelor, Octavian Goga. Ce lume unificatoare de neam și țară! Reprezentanții unei instituții care a îndurat multe jertfe, vorbeau acum prin spectacolul Casa Mare despre nevoia de unire frățească și aduceau o smerită plecăciune la Mânăstirea Lainici, mănăstire care și ea a îndurat multe jertfe, unde regizoarea Nicoleta Toia îi invitase la parastasul unchiului său, Starețul Visarion Toia, de la a cărui moarte martirică, din 1952, trecuseră patru decenii. Să spunem că regizoarea s-a născut în 1941, că a absolvit IATC Buc. în 1969, că a pus în scenă peste 80 de spectacole și că ultimii ani, înainte de a se stinge din viață în 2013, și i-a dăruit nevoii de unire a Basarabiei cu Țara. S-a ținut slujba de pomenire la mormânt, s-a stropit acesta cu vin sființit, adică cu sângele Domnului Iisus, și s-a întins o masă, după datina creștină. Stareț atunci era Ioan Selejean. Acum este arhim. Ioachim Pârvulescu, care tocmai apare lângă mine.

- Doamne ajută, Părinte Stareț! Dumneavoastră vă mai aduceți aminte de parastasul făcut de Nicoleta Toia, starețului Visarion Toia, când am venit cu ea si trupa de actori de la teatrul din Chișinău? Și dacă puteți să evocați personalitatea acestui stareț, de unde provenea pentru a deduce dăruirea pentru unire a regizoarei și, fără îndoială, a starețului Visarion Toia?

Starețul Ioachim Pârvulescu: Îmi aduc aminte de acel moment din 1992, parastasul părintelui VISARION TOIA, trecuseră patru decenii de la „mutarea sa martirică la Domnul”, așa cum spuneți și dumneavoastră, iar nepoata s-a foarte evlavioasă, regizoarea Nicoleta Toia, a făcut acel gest frumos arătându-și prin aceasta sufletul mare și sensibilitatea spirituală pe care le avea.

A mai făcut după aceea și alte parastase la mormântul unchiului său până s-a mutat și ea la Domnul în anul 2013.

Despre părintele stareț VISARION TOIA, ce pot să spun, eu cel mai mic, dintre toți urmașii săi, stareți sau viețuitori ai Lainiciului? În primul rând mă înclin și mă închin memoriei personalități părintelui Visarion Toia, un alt mare stareț Sfânt al acestei chinovii, încă, necanonizat.

Protoschimonahul Visarion Toia

Protoschimonahul VISARION TOIA s-a născut în localitatea Secuieni, județul Bacău, la data de 28.05.1884. A urmat școala de cântăreți, imprimându-i în sufletul său o mare dragoste față de muzica psaltică pentru toată viața, după aceea a mers la mânăstirea Frăsinei. În Primul Război Mondial chiar la începutul, său, în octombrie 1916, Mânăstirea Lainici a fost pustiită după ce s-au distrus toate clădirile, inclusiv biserica a fost profanată și transformată în grajd. Clopotele au fost furate și topite, arhiva mânăstirii a fost arsă, doi călugări au fost luați prizonieri de război și deportați într-un lagăr german unde au și murit. Unul se numește IULIAN DRĂGHICIOIU, fostul ucenic al Sfântului IRODION. 99

BANCHETUL

Schitul Linici

Între anii 1919-1929 a fost un singur viețuitor în persoana egumenului Calistrat Proca.

Episcopia Râmnicului a hotărât să ajute și să restaureze Mânăstirea Lainici trimițând astfel în anul 1929 un grup de 6 șase părinți inimoși și jertfelnici în frunte cu noul stareț Visarion Toia împreună cu ieromonahul Nicodim Sachelarie, ieromonahul Gherontie Ghenoiu, monahul Calinic Cărăvan și alți 2 frați care s-au și apucat de această lucrare sfântă. Așa se face că această perioadă a stăreției părintelui Visarion TOIA 1927-1951 a fost perioada cea mai înfloritoare a secolului XX așa cum fusese a Sfântului Irodion în secolul XIX. A reînviat Schitul Lainici din propria cenușă asemeni păsării Phonix. A introdus disciplina ascetică și isihastă a Frăsineiului de unde veneau toți, a restaurat biserica după profanarea suferită din Primul Război Mondial; a construit clădirea din fața bisericii, a refăcut gospodăria, a cumpărat diverse proprietăți. Pur și simplu a reînviat duhul Sfântului Irodion din secolul XIX și a dinamizat viața duhovnicească atât în zona Gorjului cât și în cea a Văii Jiului. A avut legături strânse cu minele din Valea Jiului care l-au și sponsorizat de altfel în demersul său ctitoricesc de restaurare și construcție a complexului monahal de aici. Părintele Visarion Toia a reușit în timpul stăreției sale să armonizeze și să lucreze în aceeași măsură cele două direcții ale Martei și Mariei conform învățăturii biblice. În timpul său s-au desfășurat lucrări de anvergură națională prin realizarea liniei ferate Bumbești-Livezeni și șoseaua națională care leagă cele două provincii românești Oltenia cu Ardealul. Însă vrăjmașul diavol a urât lucrarea frumoasă a părintelui Visarion Toia și șia împlinit scopul său distructiv astfel: La aceste lucrări mari de interes național de pe Defileul Jiului au lucrat mii de oameni și s-au întins pe o perioadă de peste 25 de ani între 1922-1957. S-au creat multe centre ca organizare de șantier, unde lucrau CFR-iști, utemiști, brigadieri, unități militare etc. S-au construit barăci pentru locuit și s-au ocupat abuziv aproape toate terenurile mânăstirii. În incinta mânăstirii era, efectiv în 1950, cantonată o unitate militară. În Duminicii și sărbători religioase, când părinții mergeau

în biserică la slujbă, afară se desfășurau întreceri sportive cu foarte mult zgomot pentru a perturba intenționat liniștea care trebuia să existe în biserică. Într-o după masă comandantul unității militare, care era amplasată în incinta mânăstirii, împreună cu alți camarazi, ofițeri, fiind în stare de ebrietăte au mers cu toți la starețul Visarion Toia și i s-au adresat batjocorâtor: „Moșule trebuie să ne predai și chilia dumneata, ofițerii noștri au nevoie de mai multe camere!”

La care părintele Visarion s-a opus elegant și reverențios spunându-le: „Îmi pare rău, dar toate camerele pe care le-am avut la dispoziție vi le-am dăruit. Aprobarea de la București a venit pentru tot ceea ce v-am dat.

Nu se poate să-mi luați chiar și chilia mea.” La care comandantul s-a răstit la el și s-a năpustit asupra lui cu lovituri animalice, bătându-l și zicându-i „ce moșule, nu vrei să ne dai camera, o să-ți arătăm noi.”

După bătăi cumplite l-au aruncat peste pridvorul casei din fața bisericii provocându-i multiple răni, fracturându-i piciorul drept, după care în câteva săptămâni s-a cangrenat; și la 7 luni, i s-a amputat la spital. În cele din urmă, la aproape un an a și murit datorită acestei barbarii la care a fost supus acest stareț martir al Lainiciului. După această batjocorire, ofițerii le-au spus călugărilor că dacă vor spune ceva pe toți îi vor omorî. Și astfel nu s-a spus nimic de teamă până după Revoluția din 1989, când părintele ierom. Dionisie Popescu, martor ocular la această întâmplare, ne-a mărturisit acestea. De asemenea ne-au confirmat și ceilalți părinți contemporanii acestei întâmplări, părintele stareț Calinic Cărăvan și părintele Sebastian Iurceag. Am trăit cu această întâmplare dureroasă după Revoluție peste 20 de ani și am spus-o întotdeauna când am avut prilejul. În anul 2014 am schimbat crucile de la toate mormintele din cimitirul mânăstirii și, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Irineu al Olteniei, am îndrăznit a dezgropa cele două morminte la cei doi stareți, pe care-i socotim alți Sfinți ai Lainiciului necanonizați încă: părintele VISARION TOIA și părintele CALINIC CĂRĂVAN. M-am cutremurat. Amândoi, au sfinte moaște: Aveau o culoare maroniu portocaliu exact ca la Sfântul Irodion. Întâi am dezgropat pe părintele Visarion Toia la

100

BANCHETUL DE LAINICI

1,60 m, nu am dat de nimic, m-am speriat că nu găsim nimic, însă, în mijlocul gropii, așa cum erau poziționate gropile prin anii 1970, am găsit, spre suprinderea noastră, o mare piatră cu un diametru de circa 60 cm. Săpând ușor pe lângă piatră am dat de craniu. Ne-am mirat de aceste lucruri, piatra și craniul în mijlocul gropii.

Am luat încet la săpat și am observat că trupul era în continuarea craniului sub aleea dintre morminte. Deci socotim că atunci prin anii 1970 când s-a aranjat cimitirul și s-au mai îngropat și alții ca să fie o simetrie a mormintelor, aleea a tăiat exact pe mijloc mormântul părintelui stareț Visarion Toia. Ca la o cercetare arheologică, am luat-o încetul cu săpatul și scoaterea la suprafață a tuturor părților componente ale scheletului.

Toate osemintele erau impecabile, de o culoare extraordinară, așa cum am amintit... Am ajuns la picioare și am lăcrimat... Într-adevăr piciorul drept nu era, putea observa tăietura chirurgilor pe care au realizat-o. Acest lucru mi-a confirmat spusele părinților despre părintele Visarion Toia că într-adevăr piciorul îi fusese amputat la spital în urma sus-amintitei povestiri. Și mai departe, ca o continuare a afirmației sfințeniei părintelui, la picioarele sale am găsit alte oseminte ale unei persoane pe care o dezgropaseră înainte de a-l pune în aceeași groapă pe părintele stareț Visarion, care aveau o culoare normală albă cum au toate osemintele. Așa cum era și este încă în tradiție, când cineva moare din familie și nu au alt loc pentru înhumare, se dezgroapă cel dinaintea lui decedat și se pune într-un sac la picioarele noului decedat, toate osemintele celui dinainte, tot astfel s-a întâmplat și cu părintele Visarion Toia. L-au înmormântat într-un alt mormânt luând osemintele celui dinaintea lui și le-au pus conform tradiției la picioarele sale. Am putut vedea evidența sfințeniei și după culoarea celor două oseminte, confirmându-ne nouă, după atâtea decenii Sfințenia părintelui stareț VISARION TOIA. Nimic nu a fost și nu este întâmplător.

Ce pot să mai spun că toate crucile le înlocuisem la cimitir cu peste doi ani de zile înainte, numai crucile stareților nu le înlocuisem cu cele noi. Până când într-o zi, pe 11 Septembrie 2014, a venit părintele Gheorghe Colțea, un alt părinte iubitor de moaște și de Sfinți, care și sfinția sa era preocupat de dezgroparea unor moaște ale unor părinți pustnici din Bucegi. Atunci s-a declanșat ceva. S-a produs un clik duhovnicesc. Cineva parcă mar fi mustrat: „Ioachime, de ce nu purcezi la treabă?”.

A doua zi am purces la dezgropare și am găsit Sfintele moaște și am pus noile cruci care așteptau de doi ani să le pun. De atunci evlavia către părintele VISARION TOIA s-a declanșat la maxim.

Imediat în aceeași zi am purces la dezgroparea osemintelor celuilalt mare stareț al Lainiciului, părintele CALINIC CĂRĂVAN, mare isihast. Osemintele părintelui Calinic aveau aceeași culoare maroniu-portocaliu și incredibil de ușurare, nefirești de ușoare. N-am mai întâlnit, în afară de moaștele Sfântului Irodion, niciodată asemenea comori vizibile și incontestabile.

De aceea îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de a face această descoperire minunată și nădăjduim că vom trăi și vom fi martori la aceste canonizării.

Acesta este pe scurt un medalion al părintelui VISARION TOIA Starețul, ctitor și martir al Lainiciului.

Mânăstirea Lainici, la începutul secolului al XIX-lea

Dumitru Velea: În lucrarea dumneavoastră, O ctitorire cât o catedrală, file de istorie la construcția noii biserici din Mănăstirea Lainici (Ed. Evanghelismos, Buc., 2010), lucrare de cinstire prin literă a efortului celor ce se nevoiesc în această mănăstire, a meșterilor și a sprijinitorilor de a ridica această bijuterie ortodoxă, de arhitectură unică, după mintea fostului stareț Ioan Selejean, luminată întru aceasta de Duhul Sfânt, se vorbește încă din introducere de cel puțin trei jertfe prin care a trecut, de-a lungul timpului, mănăstirea Lainici, și de fiecare dată a înviat ca la semnul unui înger. Se știe că orice ctitorire sacră, orice creație spirituală, fie ea Miorița sau Coloana Infinitului a lui Brâncuși, presupune o jertfă. Ba chiar și la ridicarea unei case se face o slujbă și se pun în temelie, la cele patru colțuri și unde zidurile fac o cruce, măsurile acesteia întru-un vas cu vin. Încă și la alegerea locului este o anume probă și însemnare de deasupra omului. Și există un ales, cel care măsoară cu pasul și numele lui și pune piatra temeliei cu numele Domnului. Cu atât mai mult în cazul unui lăcaș sfânt.

Vă rog să urcați în istorie la ceasul nașterii ei și să coborâți pe vârstele, jertfele și învierea ei până astăzi. Vă rog să le împletiți și cu cele ale slujitorilor ei, cu ale părinților stareți care s-au nevoit aici. Firește, punctând traseele, în nodurile lor cele mai importante și luminoase.

Starețul Ioachim Pârvulescu: Această lucrare, O ctitorie cât o catedrală. File de istorie la construcția noii biserici din mânăstirea Lainici”, am realizat-o, am putea spune, „la foc automat”, cu ocazia sfințirii bisericii și canonizarea Sfântului Irodion de la Lainici ce au avut loc pe 1 Mai 2011, de altfel cel mai important eveniment din toate timpurile pentru Mânăstirea Lainici.

Am fost martor ocular al începerii Construcției noii biserici, al punerii pietrei de temelie, de către vrednicul Mitropolit Nestor Vornicescu, pe 19 Aprilie (la Izvorul Tămăduirii) 1990.

101

BANCHETUL

Din 1990 până în 1994 starețul IOAN SELEJAN a fost plecat la studii postuniversitare la Ierusalim, după care a fost avansat Episcop de Covasna și Harghita, (25 Septembrie 1994). Între 1990-1992 locul i-a fost luat de către fostul stareț Arhim. Caliopie Georgescu, după care s-a mutat la Domnul. Din 1992 până în 1994 mi s-a încredințat mie această cruce a stăreției și organizării de șantiere ca locțiitor de stareț. Starețul Ioan Selejan venea cât putea de des, în special în vacanțe, de la Ierusalim pentru a supraveghea lucrările de construcții la noua biserică.

Eram foarte tânăr, nepriceput, însă de fiecare dată părintele stareț Ioan Selejan venea și îmi spunea ce să fac mai departe. Numai harul lui Dumnezeu și pronia S-a au făcut ca lucrările să decurgă bine. Întotdeauna l-am avut aproape ca ajutor și sfătuitor pe părintele econom Vasile care este cel mai vechi pe care l-am găsit în mânăstire. Mă seconda și ne completam foarte bine. Mi-a duc aminte că prin 1994 am avut și un accident mortal, un zidar foarte bun, de origine italian din Craiova a căzut de pe schelă. A fost ca o jertfă omenească la construcția acestei biserici. După aceea am citit și mi s-a confirmat că aproape toate marile edificii, atât bisericești cât și laice, au avut parte de astfel de jertfe omenești pe parcursul întregii istorii a omenirii, așa cum ați amintit domnia Voastră despre "Miorița" și "Meșterul Manole."

Socotesc că între anii 1990 - 2000 a fost o mare revărsare de har peste Țara Românească. În această perioadă am trăit cu toții ca niște copii nou născuți, de care avea cineva grijă să ne facă de toate. Poate că greșesc cu aceste afirmații? Nu știu!

Tot referitor la acest Album O ctitorie cât o catedrală vă mărturisesc că am vrut să scot în evidență efectiv numai lucrările de la această biserică, nu de la tot complexul monahal. Dumnezeu a rânduit să se păstreze fotografii de la punerea pietrei de temelie până la Sfințirea ei. Nu am vrut să scot în evidență un anume merit al cuiva, ci am vrut să imortalizez aceste momente istorice care s-au derulat în Lainici pentru posteritate. Noi românii din păcate, așa cum vedem, în istorie, avem foarte multe carențe în a consemna datele istorice obiectiv. Și nu este bine.

Biserica nouă din Lainici a fost începută și concepută de către părintele stareț Ioan Selejan, avându-l ca sfătuitor la rândul său pe meșterul RONCEA DUMITRU din Filiași, care de altfel el a condus efectiv zi de zi lucrările până la finalizare. Tot el a fost acela care a adus meseriașii zidari de origine italiană cu care lucrase împreună pe șantiere și după Revoluție îi îmbisericise, lucrau pentru biserică.

Din anul 1993 l-am cunoscut pe arhitectul CORDOȘ DOREL și împreună cu părintele stareț Ioan Selejan l-am chemat să ne ajute la înfrumusețarea arhitectorică a bisericii. Astfel dânsul a proiectat, executat și montat pridvorul din piatră de Viștea (Cluj). De asemenea și soclul tot din piatră de andezit de Tăuroș din Maramureș și Viștea. Pictura a fost executată în tehnica frescă de către maestru Grigore Popescu Muscel cu ucenicii săi între anii 1998-2011, cu multe intermitențe.

Dumitru Velea: Vă rog să stăruiți asupra vieții fiecărui părinte stareț, mai ales că fiecare are o parte de lumină asupra stăreției și a celor care vin la acest izvor de eternitate. Știu, de pildă că Irodion Ionescu era numit „Luceafărul de la Lainici”, că era chiar duhovnic al sfântului ierarh Calinic de la Cernica. Totodată să ne spuneți și dacă dintre stareții de aici au fost canonizați.

Starețul Ioachim Pârvulescu: În ultimii 250 de ani de când avem datare istorică s-au succedat aproximativ 33 de stareți. Dintre aceștia cei mai longevivi la egumenie (stăreție) au fost: 1. ATANASIE SCHIMONAHUL 1770-1794. (Venise de la Schitul Cioclovina de la Tismana ca să revigoreze viața monahală aici. El a construit o biserică de lemn isihastă. Din timpul său s-au descoperit petiții ale preoților catolici și greco-catolici din Valea Jiului care reclamau la protoieria din Deva cum că "preoții călugări ortodocși de la Schitul Lainici fac prozelitism în Valea Jiului în rândul credincioșilor catolici" Aceste afirmații spun mult despre lucrarea duhovnicească a starețului Atanasie.

2. Un alt important stareț a fost IOSIF DUHOVNICUL 1794-1823. În timpul său s-a construit actuala biserică din zid (1812-1817) de către un grup de boieri din Tg. Jiu, în special Stanca Măldărescu (Calistrata monahia), care a donat cel mai mult mânăstirii fiind ctitorul cel mai important al Lainiciului din toate timpurile

102

BANCHETUL DE LAINICI

până azi.

Tot Iosif Duhovnicul este acela care l-a ascuns pe Tudor Vladimirescu în 1817 când era urmărit de către turci, deoarece luptase în războiul ruso-turc 1806-1812 și a fost făcut ofițer de către armata rusă. Starețul Iosif l-a ascuns în mânăstire, l-a îmbrăcat în călugăr și astfel nu l-au cunoscut. După care, cu un pașaport fals, a reușit să treacă granița în Ardeal ducându-se la Viena.

3. Cel mai longeviv stareț din toate timpurile a fost PROTOSINGHELUL IRODION IONESCU, care a stărețit cu intermitențe 41 de ani între 1854-1900.

A fost ucenicul Sfântului Calinic la Cernica când era stareț (1840-1850), după care l-a adus cu sine la Episcopia Râmnicului (1850) și l-a pus stareț în 1854 la Lainici. Văzând viața plină de sfințenie a cuviosului Irodion, Sfântul Calinic, după ce i-a murit duhovnicul (1860), și-l ia ca duhovnic. Astfel „ucenicul" devine „avă" și "ava" devine "ucenic". Sfântul Calinic Episcopul Râmnicului l-a numit "Luceafărul de la Lainici”.

Ordodoxe Române la 1 Mai 2011.

Sfântul Irodion Ionescu, „Luceafărul de la Lainici”

Sf, Calinic și Irodion – Lainici

Cuviosul Irodion a proorocit Primul Război Mondial ucenicilor săi, zicându-le: "Fiilor la cîțiva ani de la moartea mea va fi mare prăpăd pe această Vale a Jiului". Ceea ce s-a și întâmplat când au murit mii de soldați prin acești munți, mânăstirea a fost distrusă și profanată, călugări deportați în Germania și altele. A fost făcător de minuni atât în viață cât și după mutarea sa la Domnul. Atât în timpul vieții cât și după moarte mulți au știut că este Sfânt, de unde faptul că de foarte multe ori a fost dezgropat și iarăși îngropat. A fost canonizat de către Sinodul Biserici

4. În secolul XX au fost doi mari stareți plini de sfințenie protoschimonahul VISARION TOIA (19291951), despre v-am vorbit anterior, care a fost stareț în perioada interbelică. A rectitorit mânăstirea, a revigorat-o duhovnicește și a sfârșit ca un martir.

5. Cel de-al doilea mare stareț al Lainiciului din secolul XX a fost părintele protosinghel CALINIC CĂRĂVAN (1951-1975) care a stărețit în perioada de tristă amintire a conducerii comuniste atee.

El a fost acela care în 1959, stareț fiind, i s-a impus prin decretul 410 să de-a afară frații călugări din mânăstirea Lainici. În 1963 mânăstirea Lainici a fost închisă oficial rămânând cu titlu „casă de odihnă pentru preoți”. Securitatea și autoritățile locale vroiau să facă hotel, restaurant din mânăstire prin anii 1965-1970. A fost obligat să pună lacăt pe biserică și să numai facă nicio slujbă. Foarte rar puteau să intre în Duminici sau Sărbători să facă slujbă.

A stărețit într-o permanentă umilire și baie de lacrimi, nevoințe și sudori martirice. Era amenințat periodic de securitate să plece din mânăstire că îl vor da afară și vor închide mânăstirea. Petrecea nopți întregi în rugăciune și în lacrimi fierbinți, fapt pentru care a salvat Lainiciul.

A fost un mare isihast, un mare practicant al rugăciuni lui Iisus. A cunoscut pe Ioan Kulâghin „Ioan cel Străin" mentorul mișcării „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din București.

103

BANCHETUL

Așa cum Sfântul Irodion de la Lainici încheie șirul neoisihasmului românesc în secolul XIX, părintele Calinic Cărăvan încheie șirul neoisihasmului românesc în secolul XX. A fost un om de o smerenie ieșită din comun, nu ura pe nimeni, nu vorbea de rău pe nimeni, nu-l interesa de nimic negativ sau distructiv. Era întotdeauna conectat la tensiunea harului Duhului Sfânt.

Era preocupat de lumină și se cufunda permanent în lumină și el însuși era o lumină vie care lumina pe toți care-i treceau pragul sau îi cereau sfatul.

Starețul Calinic Cărăvan, pe care m-a învrednicit Dumnezeu să-l cunosc, să mă spovedesc la el, să mă împărtășesc de lumina chipului Său, de bunătatea sa, de dragostea sa, cu toate că nu conștientizam prea mult eu atunci, acum, parcă după ani și ani, conștietizez mai mult și îi simt prezența și harul ocrotitor pe care le are asupra acestei mânăstiri.

Atât părintele VISARION TOIA cât și părintele CALINIC CĂRĂVAN sunt alți doi „luceferi ai Lainiciului” din secolul XX. Duhul lor este permanent prezent aici în tot și în toate. Îl simțim și ne copleșește uneori.

Monah Vasile Hriscu și stareț arhim. Caliope Georgescu

7. Ultimul stareț de mare importantă al Lainiciului din timpul din urmă a fost protosinghelul IOAN SELEJAN, actualmente Mitropolitul Banatului; ctitorul providențial care, așa cum am amintit mai sus, a ctitorit noua biserică din Lainici (A fost stareț al Lainiciului între anii 1990-1994).

Monah Ioan Neamțu și stareț protos Calinic Cărăvan

6. Un alt stareț care a contribuit foarte mult la revigorarea vieții monahale din Lainici, în perioada comunistă, a fost Arhimandritul CALIOPIE GEORGESCU (1975-1985). A preluat conducerea mânăstirii după părintele Calinic Cărăvan. A reușit să redeschidă mânăstirea Lainici, care a fost închisă oficial între 1963-1975. A început să introducă rânduielile monahale ca la mânăstirea Frăsinei de unde venise el. A reintrodus slujba de la miezul nopții și celelalte rânduieli monahale.

I.P.S. Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului

Dumitru Velea: Și cum viața acestei mănăstiri, oricât ar fi de retrasă în marginea veșniciei, nu putea să rămână neatinsă de întâmplările din istoria poporului nostru. În partea a doua a anului 1916, în timpul Primului Război Mondial, în această zonă s-au dat lupte crâncene între armata română și cele austroungare și germane, începând de la Merișor, trecând prin localitățile Văii Jiului și pe acest defileu. Puțin mai sus de mănăstire este statuia generalului erou Ion Dragalina. Să vă spun că în vechea biserică din Uricani, în partea de 104

BANCHETUL DE LAINICI

jos a zidurilor s-au găsit scrijelite nume ale ostașilor români (moldoveni, olteni), dar și nume nemțești și maghiare. Ceea ce înseamnă că au dormit acolo, pe rând, când unii, când alții. La Caransebeș, de unde era generalul, i s-a făcut un monument de sculptorul Gheorghe Moga...

Starețul Ioachim Pârvulescu: Am mare evlavie și îi pomenesc permanent la adormiți la Sfânta Liturghie pe eroii neamului, Generalul Ioan Dragalina și pe Ecaterina Teodoroiu, cu toate că aceasta nu a luptat pe Valea Jiului, dar a fost aproape de frații săi care au luptat aici.

Mărturisea tatăl părintelui stareț Caliopie Georgescu pe nume Marin Georgescu că a luptat și el pe Valea Jiului în Primul Război Mondial. Și că atunci când au venit prima dată aproape de mânăstire cu toții (vara anului 1916), soldați și ofițeri români s-au împărtășit la mânăstire, unii poate pentru ultima dată în viață. Astfel a făcut și Generalul Ioan Dragalina. A venit la mânăstire s-a închinat și la întoarcere la un kilometru mai jos a fost rănit mortal. Deci Lainiciul pentru Generalul Dragalina a fost ultimul contact spiritual cu veșnicia pe pământ. De atunci se împărtășește permanent în veșnicie. Noi o să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu un muzeu la mânăstire și vreau să dedicăm un colț măcar, Primului Război Mondial, în special luptelor de pe Valea Jiului. Întreaga mânăstire a fost distrusă și pustiită, inclusiv în biserică au intrat cu cai și au profanat-o, deoarece soldații germani sau austro-ungari nu erau ortodocși și nu respectau ortodoxia, dimpotrivă o socoteau chiar un

inamic răsăritean. Și-au scrijelit numele pe pereți, inclusiv în altar. Când am restaurat biserica în general am astupat acele scrijelituri și am integrat cromatic, însă în altar am lăsat ca martori acele scrijelituri cu numele soldaților sau ofițerilor germani care au dormit în altar.

105

Armata germană pe defileul Jiului

BANCHETUL

Rămâne marea enigmă a deportării în lagărele germane ale celor doi călugări de aici din Lainici. Se cunoaște doar numele părintelui Iulian Drăghicioiu, ucenicului Sfântului Irodion. Acești doi sunt alți Sfinți martiri ai Lainiciului.

Ecaterina Teodoroiu

Dumitru Velea: Cum ați ajuns și la starețul Ioan Selejean, cel care a păstorit starăția Lainici înaintea dv., în ce consistă contribuția sa de cel mai înalt ordin, misie, și mai ales putere de dincolo de noi? Să vă reamintesc că la începutul direcțiunii mele la Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu din Petroșani, prin bunăvoința sa am organizat în foaierul teatrului o amplă și minunată expoziție de icoane de la Lainici, pentru care îi mulțumesc și acum, fiindcă bucuria publicului a fost fără măsură. În cele câteva zile și nopții poliția a fost la datorie. Starețul Ioan Selejean se comporta, în expunere, ca un adevărat critic de artă, încât credința se răspândea în teatru ca frumusețe și înminunare. Încă păstrez în memorie multe din datele biografiei sale, pe care mi le-a spus atunci, dar vă solicit pe dv. să stăruiți asupra acestui ctitor principal al noii și marei bisericii de la Lainici, „capodoperă a artei românești și europene”, cum o numește prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, în extraordinarul album dedicat, spre a-i purta imaginea prin lume, și care are hramul Izvorul Tămăduirii. Aș vrea să vorbiți și despre alegerea de hramuri diferite pentru cele două biserici, cât și despre specificul, unic, al celei de-a doua, o construcție

etajată, în funcție și de înclinarea terenului, dar mai ales de planul simbolic și de desfășurare a creștinismului în istorie.

Starețul Ioachim Pârvulescu: Eu am venit ca viețuitor în mânăstirea Lainici din 1984. De atunci lam cunoscut pe d-l Inginer Ioan Selejan care lucra la serviciul tehnic al Mitropoliei Olteniei. A lucrat la restaurarea mânăstirilor din eparhie: Tismana, Polovragi, Crasna, Lainici etc. Între anii 1986-1990 dânsul a făcut și Facultatea de Teologie la Sibiu trimis fiind de Mitropolitul Nestor, care a avut această premoniție de a-l angaja în slujirea și viața bisericii.

Mitropolitul și-a dat seama că este o captură prețioasă. De aceea l-a și prețuit permanent.

După Revoluție Mitropolitul Nestor l-a hirotonit pe proaspătul absolvent și de Teologie la Lainici și ia încredințat și stăreția. Astfel se face că eu eram ieromonah din 1988 și îl învățam practica liturgică, adică îl învățam cum să facă Liturghia pe viitorul stareț al Lainiciului și pe viitorul Mitropolit al Banatului IOAN SELEJAN. Când a învățat bine să slujească a fost făcut episcop de Covasna și Harghita unde a păstorit 20 de ani 1994-2014; iar de atunci Mitropolit al Banatului. Îmi aduc aminte de expoziția de icoane pe care a făcut-o imediat după Revoluție la Petroșani la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” despre care pomeniți dumneavoastră și care a avut un real succes.

Referitor la hramul bisericii noi, mitropolitul Nestor a hotărât să fie „Izvorul Tămăduirii”, de unde și piatra de temelie a fost pusă chiar la acest praznic pe 20 aprilie 1990. După ce s-a ridicat biserica, creându-se și acel demisol, ne-am gândit să dăm al doilea hram „Toți Sfinții”, închinat altarului de la demisol.

Având în vedere tematica iconografică ce cuprinde cronologie și universalitate haghiografică, adică cele două biserici suprapuse coincid cu împărțirea Istoriei bisericii în două perioade fundamentale: Prima perioadă, biserica din catacombe (anii 1313) și a doua perioadă (313- prezent).

Deci în final vom putea vedea pictați Sfinți din toată lumea și din toate timpurile. Spun acest lucru „vom putea vedea”, deoarece încă biserica de la demisol (din catacombe), nu este pictată.

De aceea am vrut inițial să punem al doilea hram „Toți Sfinții”. Însă o dată cu descoperirea moaștelor Sfântului Irodion, cu canonizarea Sa, al doilea hram al bisericii este Sfântul Irodion. Pictarea pridvorului ce cuprinde cronica neoisihasmului românesc, viața Sfântului Irodion, viața Sfântului Calinic și viața Sfântului Nicodim este providențială. Îmi aduc aminte că în anii 2006 am terminat de pictat biserica de la nivelul superior. Eram foarte supărat că nu mai terminam și noi odată biserica de pictat ca să o putem

106

BANCHETUL DE LAINICI

sfinți. Eram puțin supărat și pe pictorul Grigorie Popescu, mai ales că lipsise 3 ani de aici, între anii 2001-2004, când a fost chemat de ministrul culturii Răzvan Teodorescu să picteze o ctitorie a lui Ștefan cel Mare cu ocazia jubileului de 500 de anii 15042004. A apărut disputa cu pictarea mânăstirii Putna. Însă nu a fost dorit. În cele din urmă a fost pus să picteze Borzești. Și astfel Grigorie Popescu, în acest timp 2001-2004, a pictat Borzeștiul.

Cărămida după care s-au identificat moaștele Sf. Irodion, gasită sub craniu

Am stat din anul 2006 de când am terminat, până în 2009 când Bunul Dumnezeu a rânduit ca să fie descoperite moaștele Sfântului Irodion și astfel să fie pictată acea tematică despre care am amintit. Mi-am zis în sine: după atâta supărare că nu mai pictăm odată și pridvorul ca să sfințim biserica. Domnul a făcut ca să pictăm în pridvor pe Sfântul nostru iubit, Sfântul IRODION. M-am minunat cum a rânduit Dumnezeu.

Cum de cele mai multe ori în viață cârtim și suntem nemulțumiți pentru ce se întâmplă, însă după un timp observăm că toate au fost perfect rânduite.

Suntem fericiți că în final, când vom picta și biserica din catacombe, vom avea o desfășurare iconografică inedită. O istorie a Bisericii Creștine în imagini, de la origini până azi.

Dumitru Velea: Haideți să faceți o scurtă istorisire a construcției acestei bijuterii arhitecturale, arhitectonice, și poate să nu-i uitați și pe sprijinitorii ei, cu cât s-a putut financiar și material, și mai ales despre minunea ajutorului venit totdeauna la timpul potrivit.

Starețul Ioachim Pârvulescu: În general, am observat că atunci când se dorește să se construiască, dezinteresat și din dragoste pentru Domnul, o biserică se produce o minune. Dumnezeu este Cel care-și construiește casa Sa. Nu omul. Omul este instrumentul, este intermediarul acelei lucrări.

Tot astfel s-a întâmplat și cu construcția noii biserici din Lainici. Mi-aduc aminte că atunci, în aprilie 1990, când am început să săpăm fundația bisericii,

aveam în casierie 5000 de lei, exact cât a costat săpătura fundației și transportul materialului cu mașinile. Restul construcției a fost o minune. Dumnezeu aducea întotdeauna bani exact cât aveam nevoie să plătim materialele sau oamenii. Niciodată în cei 25 de ani de stareție nu am avut o sumă de bani considerabilă strânsă în casierie sau în bancă pentru construcția bisericii, ci întotdeauna Domnul îi trimitea când trebuia și cât trebuia.

La fiecare sfârșit de săptămână trăiam emoții mari și mă gândeam de unde să plătim oamenii, să nu plece acasă neplătiți. De unde să iau bani pentru materiale? Și Domnul le rezolva de fiecare dată printro minune vizibilă.

Mi-a aduc aminte cum o dată m-a căutat un patron și mi-a zis: „Părinte, îmi place foarte mult ce faceți aici și vreau să vă dau 100 de milioane de lei”.

Am rămas mut. Erau exact banii pe care trebuia să-i dăm pentru pictură. A fost cea mai mare donație pe care am primit-o numerar vreodată de la o persoană fizică până în ziua de azi.

Până în anul 2000 am primit ca donații majoritatea materialelor de construcție pentru biserică (ciment, fier, scândură etc.) Așa cum am amintit mai înainte din 1990 până în 2000 eu cred că am trăit cu toții în țara aceasta o mare revărsare de har, o perioadă, cred, nemaiîntâlnită în istorie, de pace, belșug, liniște, credință etc., pentru care-I mulțumim lui Dumnezeu.

Am primit ajutor de la firmele din Gorj, de la cele din Valea Jiului și de peste tot.

Cel mai consistent ajutor material l-am primit de la S.C. Hidroconstrucția S.A. Sucursala Valea Sadului. Efectiv aproape tot betonul l-am primit de aici și de la S.C. CITEX Tg. Jiu împreună cu fierul beton și altele.

Firmele care ne-au mai sponsorizat material au fost S.C. Grimex S.R.L. Tg. Jiu; S.C. Artego; Unitățile miniere din Valea Jiului și cele din Gorj, URUMP Petroșani și altele din toată țara.

Biserica nouă s-a început din Aprilie 1990, dintro necesitate liturgică. În Duminici și sărbători religioase de cele mai multe ori se făcea slujbă în aer liber, deoarece biserica veche era mică și nu încăpea tot poporul la slujbă. Terenul pe care am amplasat biserica fiind în pantă s-a creat un demisol. Creându-se acest demisol, i-am dat tot o destinație de biserică. Și astfel s-au realizat două biserici suprapuse. Din punct de vedere iconografic am vrut să realizăm o similitudine cu Istoria Bisericii Creștine, care are două perioadele fundamentale: 1. Biserica din Catacombe din anul 1 până în 313, când împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milano, din ianuarie 313, dându-se astfel libertate creștinilor, care până atunci au trăit ilegal în peșteri și în catacombe. 2. A doua perioadă a Istoriei Bisericii Creștine, care începe din

107

BANCHETUL

anul 313 și continuă până azi. Astfel am creat o tematică iconografică ce cuprinde o cronologie de la începuturi până în secolul XX și universalitate, adică o pictură cu sfinți din toată lumea și toate timpurile.

La înfrumusețarea arhitecturală exterioară ne-a ajutat d-l Arhitect Cordoș Dorel, care a proiectat pridvorul din piatră sculptată din Viștea (Cluj), soclul, intrările principale și secundare cu portalele de asemenea din aceeași piatră.

Biserica de la nivelul superior s-a sfințit odată cu canonizarea Sfântului IRODION, la 1 Mai 2011.

Biserica de la demisol, din catacombe, cum spunem, încă nu s-a sfințit deoarece nu am pictat-o.

Dumitru Velea: Despre unicitatea acestei mănăstiri vine să ne vorbească și pictura în frescă realizată de Grigore Popescu-Muscel, considerat de criticul de artă Răzvan Theodorescu „cel mai important pictor al Ortodoxiei europene”, iar dl. Mihail Diaconescu, în cartea album Lainici capodoperă a artei românești și europene (Ed. Evanghelismos, 2011, 269 p.) nu obosește să-i descifreze și să-i expună meritele artistice în domeniu. Se spune: „Pentru prima dată în evoluția picturii sacre românești este înfățișată într-o succesiune de mari compoziții și icoane portret istoria isihasmului”. Cum am ajuns chiar în pridvorul mănăstirii, vă rog să faceți o descriere, firește nu amănunțit, pe rând a picturii pridvorului, pronaosului, naosului și altarului, cu inerente semnificați simbolice și religioase. Mai întâi, despre „cronica pictată a isihasmului” din pridvor.

Starețul Ioachim Pârvulescu: Când am pictat pronaosul prin anii 2005-2006, l-am rugat pe maestru Grigore Popescu să realizăm în partea Sudică Istoria Isihasmului creștin în general.

Mai întâi am pictat, după cum se poate vedea Arborele Isihasmului: Acolo am punctat ca o axă pe mijloc de sus în jos Iisus Hristos Marele Isihast după care Sfântul Ioan Botezătorul prin excelență „cel mai mare om născut din femeie”, deoarece așa cum se știe din Scriptură, de la vârsta de aproape 2 ani, după ce iau murit părinții Zaharia și Elisabeta, a stat în pustietate toată viața, până la 30 de ani, fiind Isihastul prin excelență. Urmează Sfântul Grigore Palama din secolul al XIV-lea, care a evidențiat cu argumente teologice isihasmul, energiile necreate, rugăciunea lui Iisus și se încheie cu Sfântul Paisie Velicicovschi de la Neamț, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Din această axă se desprind ca niște ramuri, ca niște petale, toți marii isihaști și scriitori filocalici din toată lumea și toate timpurile.

Putem cita pe următorii scriitori filocalici exponenți ai isihasmului: Sf. Grigorie Sinaitul (+1346); Sf. Ierarh Teolipt al Philadelphiei (+1325); Sf. Ierom.

Teofan Mărturisitorul din Niceea (+842); Sf. Cuv.

Nichifor din Singurătate (+1300); Sf. Cuv. Isihie Sinaitul (sec. X); Sf. Cuv. Maxim Grecul (+1556); Sf. Cuv. Ioan Scărarul (+649); Sf. Simeon Noul Teolog (+1022); Sf. Nichita Stithatul (+1092); Sf. Ioan de Rila (sec. X); Vasile de la Poiana Mărului (+1767).

După care mai sunt și alți sfinți isihaști, scriitori și trăitori filocalici.

Odată cu desgroparea moaștelor Sfântului Irodion (10 Aprile, 2009), i-am sugerat maestrului să facem o cronică a neoisihasmului românesc, de la Sfântul Paisie Veliscovschi de la Neamț până la sfârșitul de secol XIX pe care-l încheiem cu Sfântul Irodion de la Lainici.

Sfântul Paisie a avut sute de ucenici isihaști și practicați ai rugăciuni lui Iisus, în toată Țara Românescă se cunosc cei mai reprezentativi care au fost și canonizați: Sfântul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigore Dascălul Mitropolit al Țării Românești. A continuat duhul său isihast la Cernica prin Sfântul Calinic. Sfântul Irodion, fiind ucenicul Sfântului Calinic la Mânăstirea Cernica, și el a fost impregnat de această mireasmă isihastă cernicană. De aceea socotim că Sfântul Irodion este ultima verigă a neoisihasmului românesc de secolul XIX de factură „paisiană” prin filiera „cernicană”.

De aceea se poate observa în pridvor cum tronează Deisisul cu Iisus Hristos în veșminte roșii aprinse, isihaste, având de partea dreaptă pe Maica Domnului în picioare, iar de partea stângă pe Sfântul Irodion de asemenea tot în picioare și cei patru pandantivi cu marii isihaști ai secolului al XIV-lea; Sf. Grigorie Palama (+1359); Sf. Sinaitul (+1346); Sf. Filotei Kokkinos (+1377); și Sf. Eftimie de Târnovo (+1395).

Tot în pridvor se poate vedea pictată ciclic viața Sfântului Nicodim de la Tismana, cel care aduce duhul isihast de la Sfântul Grigorie Palama din Sfântul Munte Athos, la Mânăstirea Tismana, respectiv în Țara Românescă, revigorând spiritualitatea ortodoxă română în secolul al XIV-lea.

De asemenea se poate vedea în diverse compoziții cromatice speciale viața Sfântului Calinic de la Cernica și viața Sfântului Irodion din secolul al XIX-lea.

Sunt menționați Sfântul Nifon Patriarhul Constantinopolului cu Sfântul Neagoe Basarab, Domnitorul Țării Românești, ucenicul său isihast.

Tema isihastă este legată organic de Filocalie. Sau marcat momentele principale ale scrierilor și traducerilor filocalice: Filocalia de la Veneția (+1782), realizată de către Sf. Nicodim Aghiotitul și Sf. Macarie al Corintului, cu ucenicii lor. Culminează cu marele isihast Sf. Paisie Velicovschi de la Neamț, cu ucenicii săi caligrafi, tahigrafi și poligloți: Macarie, Ilarion, Isaac și Rafail, cu traducerea Filocaliei de la Neamț și Dragomirna (1769). Nu se pot trece cu vederea cele două citate emblematice filocalice: „Unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni”, făcând aluzie la Vechiul Testament

108

BANCHETUL DE LAINICI

când Domnul coboară la oameni prin prooroci și „Alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”, înțelegându-se prin aceasta frumoasa lucrare isihastă de urcare a omului la Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt, prin rugăciunea lui Iisus și energiile necreate ale Duhului Sfânt.

De asemenea se încheie în ordine cronologică lucrarea isihastă din secolul al XX-lea, a părintelui Dumitru Stăniloaie, care a tradus în românește cele 13 volume de Filocaliei, începând cu Filocalia de la Sibiu din 1946 și continuând după 1991, cu Filocalia de la București.

Dumitru Velea: Acum, trecând prin „poarta deschisă spre cer”, adică pășind în incinta propriu-zisă a bisericii, și ajungând în pronaos și în naos, în fața ușilor împărătești, vă rog să continuați descrierea, inclusiv a altarului, cu reprezentările din ciclul Filocaliei, cu partea simbolică, dar și cu nota specifică de adaos personal și național a genialului pictor, Grigore Popescu-Muscel.

Starețul Ioachim Pârvulescu: Este foarte greu să lucrezi cu oamenii mari, dar și mai greu să realizezi lucruri mari. Pictura bisericii noastre de la Lainici are foarte multe taine știute și trăite de maestru pictor Grigorie Popescu, dar altele trăite și simțite de semnatarul acestor cuvinte. Când am început pictura în 1998 am dorit în altar să picteze și am și pictat sfinții ierarhi Dimitrie al Rostovului, cel care a compus Psaltirea Maicii Domnului sau marele Isihast Ignatie Briancianinov, Eftimie de Târnovo sau Sava al Serbiei. Prin 2002 și 2004 când am mers în pelerinaj în Rusia și Ucraina, am obținut părticele din moaștele Sf. Dimitrie al Rostovului și Sf. Ignatie Briancianinov. Ce frumos ni-au răsplătit sfinții pe care i-am cinstit după câțiva ani de zile. Ne-am nimerit chiar la hramul mânăstirii din Kaluga, unde existau moaștele Sf. Ignatie și în aceeași eparhie erau și moaștele Sf. Dimitrie. La liturghie au slujit 3 ierarhi, 2 pensionari, unul de 95 de ani în cărucior cu rotile, celălalt pensionar de 80 de ani și actualul mitropolit de 60 de ani. Când ne-am prezentat că suntem o delegație din România și am venit în pelerinaj din evlavie pentru 2 sfinți, având la noi acte traduse în rusește prin care ceream, cu binecuvântarea I.P.S. Mitropolit Teofan al Olteniei de atunci, părticele din moaștele celor 2 sfinți, când au auzit ierarhii despre dorința noastră, cu toată dragostea ne-au dat părticele din moaștele celor 2 sfinți.

O altă întâmplare similară este următoarea:

În zona naosului unde se pictează de regulă martirii, am făcut și noi același lucru. Însă am dorit cronologie și universalitate, adică sfinți din toate timpurile, începând cu anul 313 până în secolul al XX-lea, și de asemenea am încercat să prindem majoritatea țărilor ortodoxe, din primul mileniu am ridicat sfinții recunoscuți până la schisma din 1054.

Ajungând la secolul XIX, am punctat cu martiriul sfinților atoniți Eftimie Acachie și Ignatie de la mânăstirea Iviron, care au fost martirizați de turci în sec XIX (1814-1815) s-au pictat chiar pe peretele despărțitor dintre naos și pronaos. Aceasta a fost prin anii 2000.

Prin anii 2005-2006, am mai fost în pelerinaj din nou în Rusia, Ucraina, Basarabia și am obținut mai multe moaște printre care Eftimie, Acachie și Ignatie, pe care le-am pus în raclă la închinare până în ziua de azi.

Prin anii 2008, mă plimbam cu încă un părinte prin biserică și citeam cu atenție numele sfinților pe care i-am pictat, deoarece îi uitasem pe mulți. Nu puteam să țin minte toți sfinții pictați. Am luat-o cronologic în naos începând cu 313 și am ajuns în secolul XIX și ajung la perete deasupra capitelului de la stâlpul despărțitor dintre naos și pronaos. La un moment dat citesc: Pătimirea sfinților mucenici cuvioși atoniți: Eftimie, Acachie și Ignatie. În momentul acela am realizat că adusesem moaștele acestor sfinți în 2005 și le pusesem în raclă. Însă am uitat că îi pictasem deja din anul 2002. M-am minunat cât de mult ne iubește Dumnezeu și nu lasă nimic nerăsplătit. Oricât de puțină evlavie avem la un sfânt, nu rămâne nerăsplătită chiar și aici pe pământ. Mai mult sfințirea bisericii s-a făcut pe 1 Mai 2011, chiar de ziua prăznuirii sfinților Eftimie, Acachie și Ignatie și am pus chiar în piciorul sfintei mese părticelele de moaște de la acești sfinți.

Dumitru Velea: Ieșim din Sfânta Mănăstire Izvorul Tămăduirii și bem apa din fântâna din partea dreaptă a acesteia, parcă și ea un izvor de apă vie, și tămăduitoare, ca și minunata Biserică. Și îl aud pe Starețul Ioachim Pârvulescu, rostind cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”.

109

(va urma)

BANCHETUL

Mormântul Sf. Irodion, Luceafărul de la Lainici

Sf. Irodion de la Lainici 110

BANCHETUL DE LAINICI

CUPRINS Dumitru VELEA .................................................................................................................................. 1 EMINESCU – SFÂNTUL POPORULUI ROMÂN .............................................................................. 1 Diandra DAVID ................................................................................................................................... 2 LITURGHIA BANCHETIȘTILOR ........................................................................................................ 2 Ana PODARU...................................................................................................................................... 5 SCULPTURĂ ÎN PIATRĂ .................................................................................................................... 5 Dumitru ICHIM ................................................................................................................................... 6 BUNA VESTIRE ................................................................................................................................... 6 Petru-Ilie BIRĂU ................................................................................................................................. 8 TOAMNA CA O PRIMĂVARĂ LA MĂNĂSTIREA LAINICI .............................................................. 8 Ana PODARU.................................................................................................................................... 14 PUNCT DE REPER CULTURAL - Așezarea monastirească Lainici –............................................. 14 Dumitru TOMA ................................................................................................................................. 17 DINTR-O LACRIMĂ DE BRAD ........................................................................................................ 17 Ion HIRGHIDUȘ ............................................................................................................................... 18 MEDITAȚII DESPRE MĂNĂSTIREA LAINICI ................................................................................. 18 Mihail DIACONESCU ...................................................................................................................... 20 SFÂNTUL DUMITRU TEOLOGUL (SFÂNTUL DUMITRU CEL MARE)...................................... 20 Adrian ȚION ...................................................................................................................................... 29 ÎN FILIGRAN ..................................................................................................................................... 29 Mihaela AIONESEI ........................................................................................................................... 30 POEME .............................................................................................................................................. 30 Adina CÎRJAN ................................................................................................................................... 31 SĂ POT (În prag de Înviere) ............................................................................................................. 31 Evelyne Maria CROITORU............................................................................................................... 32 REPER DE NOIEMBRIE – UNIREA LITERARĂ DE LA LAINICI.................................................. 32 Constantin STANCU ......................................................................................................................... 34 POEZIA IERTĂRII ............................................................................................................................. 34 Lilia MANOLE .................................................................................................................................. 36 UN TRIPTIC DESPRE UN DAR DUMNEZEIESC ........................................................................... 36 Liuba Liubastra BOTEZATU ............................................................................................................ 41 TREI ................................................................................................................................................... 41 Ana ARDELEANU............................................................................................................................ 42 POEME .............................................................................................................................................. 42 Iulian CHIVU ..................................................................................................................................... 44 RĂGAZ DE ILUMINARE CU PĂRINTELE MAXIM ......................................................................... 44 Ticu LEONTESCU ............................................................................................................................ 45 TREI POEME ..................................................................................................................................... 45 Claudia BOTA ................................................................................................................................... 46 POEZII ............................................................................................................................................... 46 Rodica LĂZARESCU ........................................................................................................................ 48 BANCHETUL LA MÂNĂSTIRE ......................................................................................................... 48 Elisabeta BOGĂȚAN ........................................................................................................................ 49 BANCHETUL / LE BANQUET DE LAINICI ..................................................................................... 49 COLOCVIILE REVISTEI „BANCHETUL”/LES COLLOQUES DE LA REVUE „BANCHETUL”. 49 Andrei CAUCAR ............................................................................................................................... 51 APOSTOLUL ANDREI ÎMPINS DIN CETATE ................................................................................. 51 Evelyne Maria CROITORU............................................................................................................... 52 111

BANCHETUL

POEZII ............................................................................................................................................... 52 Iulian CHIVU ..................................................................................................................................... 54 TEOGONIE ȘI TEOGNOSIE în Evangheliile de la Nag Hammadi .................................................. 54 Nicoleta CRĂETE.............................................................................................................................. 60 peretele alb ......................................................................................................................................... 60 Ion PACHIA-TATOMIRESCU ......................................................................................................... 61 MARI TEME ALE PSALMILOR DAVIDIENI (III) ............................................................................ 61 Simion TODORESCU ....................................................................................................................... 69 General de brigadă IOAN DRAGALINA 1860-1916 ......................................................................... 69 Maria-Daniela PĂNĂZAN ................................................................................................................ 72 VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR COMUNISTE................................................ 72 Mihai BARBU ................................................................................................................................... 74 PATRU POEME ................................................................................................................................. 74 Voicu LĂZĂRUȚ .............................................................................................................................. 75 Sfântul ARSENIE BOCA – un destin de preot ortodox cu mare har, frânt în comunism! ................. 75 Daniela VARVARA .......................................................................................................................... 80 BISERICA, EPIFANIE ÎN PIATRĂ (Arhitectură sacră contemporană)............................................ 80 Iulian CHIVU ..................................................................................................................................... 83 HUME – NEWTON. DUMNEZEU ÎN EPOCA RAȚIUNII................................................................ 83 Daniela VARVARA .......................................................................................................................... 85 POEME .............................................................................................................................................. 85 Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU ........................................................................................................ 87 RESPONSABILITATEA FAȚĂ DE PROPRIUL SINE ȘI FAȚĂ DE EUL COLECTIV ..................... 87 Dumitru VELEA ................................................................................................................................ 91 EMINESCU DESPRE TUDOR VLADIMIRESCU SAU „TROIȚĂ DE O FIINȚĂ” ......................... 91 Dumitru VELEA la o vorbă cu Starețul Mănăstirii Lainici, Arhim. Ioachim PÂRVULESCU (I) ..... 98

112

APARE SUB EGIDA U.S.R. Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

Ana Podaru, Diandra David, Constantin Frosin, N. Georgescu, Boris Mehr

Andreea Maftei, Emanuel Pope, Doina Rizea Georgescu

Evelyne Maria Croitoru Mihaela Albu,

Dan Anghelescu, Număr ilustrat cu imagini de la dezvelirea statuiei lui Mihai Eminescu, de Petru-Ilie BIRĂU, la Montreal, Canada. Şi imagini IN MEMORIAM Ana PODARU

Steagul Domnului Tudor Vladimirescu

Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani str. Avram Iancu, Bl. 11, ap. 52, Petroșani, jud. Hunedoara CIF 4468927 Cont BCR: RO24RNCB0165020177930001 Tipar SITECH, Craiova, Tel. 0251.414.003

„Cultura e puterea popoarelor”

BANCHETUL DE LAINICI Ediția a II-a (9-11 nov. 2018)

Scriitorii de la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2018 r. 1. Elisabeta Bogăţan, Ana Podaru, Pr. Stareţ al Mânăstirii Lainici – Ioachim Pârvulescu, Mihail Diaconescu, Dumitru Velea, Lilia Manole, Evelyne Maria Croitoru; r. 2. Ion Hirghiduş, Mădălina Bărbulescu, Elena Marica, Nicoleta Crăete, Iulian Cătălui, Petru-Ilie Birău, Adrian Ţion; r. 3. Mihai Barbu, Cosmin Rădescu, Pr. Stareţ al Mânăstirii „Sf. Mihail şi Gavril” Pietroasa din Banat – Ştefan Mateş, Rodica Lăzărescu (în spate soţul, Lăzărescu) Mihai Petre, Gheorghe Toma, Daniela Varvara (şi in spate) Andrei Caucar, Dumitru Toma

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”