Revista Banchetul - Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

Într-o țară în care se fură tot, de politruci și clanurile lor, cultura se face pe cont propriu.

Cu suflet cu tot.

Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„Cultura e puterea popoarelor”

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”

CĂRŢI REDACTORILOR REVISTEI BANCHETUL APARE SUB EGIDA U.S.R. Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Romiţa Mălina Constantin, Poezii / 171

Giorgiana Radu, Opriţi jocul criminal de-a v-aţi ascunselea!

Cazul Caracal / 1

Nicoleta Crăete, poeme / 172

Magda Ursache, Amor Patriae / 4 PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Eminescu în limba lui Goethe, de Christian W. Schenk, Mortua est/Mortua est!/ 6 Mihai Eminescu în limba lui Shakespeare, de Gabriela Pachia/ 8 N. Georgescu, „Postumiada” eminesciană (I) / 10 BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE V. G. Paleolog, Mesajul dodiilor lui Brâncuşi / 13 Diandra David, Avânt, zbor, lumină...(I) / 17

Ana Podaru, Diandra David, Constantin Frosin, N. Georgescu, Boris Mehr

A.I. Brumaru, Locuri uitate, lumi uitate / 22

Dumitru Toma, Zarea din somn (VI) / 192 Codruţa Vancea, poeme / 193

Ion Hirghiduş, Modernitatea educaţională a lui Platon la nivel de paradigmă morală / 29

Gabriela Verban, poeme / 195

Dragoș Niculescu, Petre Ţuţea şi reflecţiile sale religioase asupra cunoaşterii (II) / 32 POLEMOS Nicolae Bălaşa, Despre suflet / 37

PROZĂ Mircea Ioan CASIMCEA, Sfârtecarea profesorului Neagoe / 200 Cornel Nistea, Să mori frumos, prietene / 202 Mihai Petre, Măgarul senatorului / 205

COMENTARII

Aurel Avram Stănescu, Telemeaua / 207

Marin Iancu, Aron Cotruş. Poezia solitudinii / 42

TRANSLAŢIUNI

Mihaela Diana Lupşan, Biblioteca, un topos. În lumea cărţii / 47

Ion Caraion, E-n mine o grădină.../ Ein Garten ist in mir... în limba lui Goethe de Christian W. Schenk / 208

Dumitru Hurubă, Spre turmă! / 52

Liviu Ioan Stoiciu, Poeme / Poems, Translated by Nicoleta Crăete / 210

Doru Roman, Eclipsa de lună (II) / 53

Dumitru Velea, Odette, Traduction du roumain par Constantin Frosin / 212

TAINA MĂRTURISIRII

Simion Todorescu, Străfulgerări de gând/ Gedankenblitze, Traducere în limba germană de Balthasar Waitz / 218

Mariana Buruiană, Taina mărturisirii (IV) / 59

SAPIENTIA

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Florentin Smarandache, Noi aflorisme / 219

Marian Barbu – La 80 de ani

CRITICĂ

Poetul/ 62

Ottilia Ardeleanu, Universul începe să mişte / 220

Criticul/ 63

Iulian Cătălui, Despre Banchetişti (A. I Brumaru, Iulian Chivu) / 221

Prozatorul (despre)

Daniel Marian, Laurian Stănchescu – decantarea şi decântarea în moarte / 225 Raluca Faraon, Forma de agregare dintre gravitaţie şi levitaţie /

Ion D. Sîrbu despre dascălii săi. Liviu Rusu la optzeci de ani / 72

Angela Nache Mamier, „Constanta lirică a vulnerabilităţii şi fragilităţii feminine” / 226

Ion D. Sîrbu – Două scrisori către Ion Brad / 74

Mihai Podoabă, Anca Sârghie – primul volum al unui „vis românesc” / 228

Mihaela Bal, Arca Bunei Speranţe sau libertatea interioară a omului / 81

Constantin Stancu, Cornel Nistea şi seducţia sensibilă / 232 TRADUCERI

Mirela Savin, Între sens şi semnificat: Ion D. Sîrbu, Bivoliţele / 83

Aleksandr Blok, Poeme, Traducere Constanţa Modell / 235

Ioan Dănilă, Ion D. Sîrbu, pe scena băcăuană / 86

Julie Anne Gilligan, Versuri, traducere Mariana Zavati Gardner / 236

Dumitru Velea, Spre trestia verde / 91 Poeta Ana Podaru In Memoriam / 92

Dorit Silberman, Poarta Milei (III) roman, Traducere: Menachem M. Falek / 238

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Adina Cîrjan, Cuvinte vii (III) Mic jurnal de trăiri esențiale / 136

Ionel Bota, Real şi ficţiune. Eufonii ale impactului emotiv în povestirile şi poeziile pentru copii ale Mihaelei Oancea/ 241

Dumitru Ichim, Jurnal de călătorie (I) / 138 ESEU Aldyn Alexander, Dispărut în America: O analiză a primului roman kafkian / 140 Maria-Daniela Pănăzan, Nichifor Crainic – poet creştin prin excelenţă / 144 Dan Petruşcă, Iarăşi despre Eros / 147 Dumitru Velea, Al. Cazacu şi „o cameră single” / 151 POESIS

MEMORII Constantin Zavati, În sfârşit, la Paris / 243 FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT Mihai Prepeliţă, Poeme / 248 ARTELE SPECTACOLULUI Adrian Ţion, Spectacol în oglinda distributivă / 251 MUZICĂ

Mihaela Aionesei, Trei poeme / 154

Evelyne Maria Croitoru, „Il trovatore” la Opera Nţională Bucureşti. Îmbrăţişarea magică a muzicii / 253

Ștefan Amariţei, Două poeme şi Marea eliberare a lui Faust / 155

SPORT

Ana Ardeleanu, Poezii /

Voicu Lăzăruţ Opriţi sportul! Trebuie să bem apă şi să punem puţină – publicitatre! / 255

Camelia Ardelean, Poezii /159

Tipar SITECH, Craiova, Tel. 0251.414.003

Mariana Zavati Gardner, Versuri / 196 Japonerii, Grupul dincolo de retină. Andreea Maftei, traduceri din/în franceză / 198

Ovidiu Pecican, Descoperirea Cronicii Moldavei în limba polonă / 39

Ion Maxim, Arca lui Noe, Arca noastră, Arca Bunei Speranţe / 79

Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani str. Avram Iancu, Bl. 11, ap. 52, Petroșani, jud. Hunedoara CIF 4468927 Cont BCR: RO24RNCB0165020177930001

Adrian Munteanu, Sonete / 186 Mariana Negru, gând pe acoperișul lumii (VI) / 187

Iulian Chivu, Rudolf Steiner / 26

CENTENARUL ION D. SÎRBU (28 iunie 1919, Petrila – 17 sept.

Craiova, 1989) 100 de ani de la naştere şi 30 de la moarte

Număr ilustrat cu imagini de la dezvelirea statuiei lui Mihai Eminescu, de Petru-Ilie BIRĂU, la Montreal, Canada. Şi imagini IN MEMORIAM Ana PODARU

Elena Mrica, poeme / 185

Emanuel Pope, Poeme / 188

Spre lumina arhetipului creator de Dumitru Velea/ 65

Dan Anghelescu,

Andreea Maftei, Tăcerii Muză / 181 Daniel Marian, poeme / 183

Crmen Secere, Poeme / 190

Magda Ursache, Des-fiinţări / 56

Mihaela Albu,

Paula Lavric, dorul este oceanul pe care câteodată îl înot până la locurile în care am trăit (II) / 179

FILOSOFIE

AL ZILEI CLOPOT

Evelyne Maria Croitoru

Teodor Dume, Poeme / 177

Constantin Zărnescu, Brâncuşi inedit – „Arborele retezat din rădăcină” / 20

ISTORIE

Andreea Maftei, Emanuel Pope, Doina Rizea Georgescu

Evelyne Maria Croitoru, poeme / 174 Dan Dănilă, Poeme / 175

Lucian Avramescu, Poezii nu numai de dragoste / 161

Olimpiadele sportive – cu istorie, frumuseţe, speranţă! (I) / 257

Mihai Barbu, Poeme. Cinci piese din Colecţia de toamnă-iarnă / 163

VIS PLASTICA

Mădălina Bărbulescu, Poezii / 164 Dorina Brânduşa Landen, Mitologia Morţii Moderne (V) / 166 Oana Calusa, Poeme / 167 Andrei Caucar, poeme / 168 Alexandru Cazacu, O Cameră single (II) / 169

Felicia-Laura Birău, Eminescu străluceşte la Montreal / 261 George Filip, Fratele Eminescu este cu noi... / 262 NIHIL SINE DEO Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, Vocaţia familială a omului / 264 Dumitru Velea, Când auzi pe Tatăl vorbind / 266

ANA PODARU - POETĂ ANA PODARU s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din județul Bcău și a decedat la 7 oct, 2019, Haywards Heath West Sussex, England, înmormântată la Vulcan, în 13 oct. 2019.

Este fiica Magdei și a lui Alexandru Doboș. A treia din cei patru copii (Iustina, Cristina și Alexandru).

Copilărila și-o petrece la sat, unde, după cum spune „mirosul câmpului și joaca desculță prin ploaie îi sădesc în suflet imaginea frumosului, imaginea libertății.” Școala primară o face în localitatea sa, iar gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău.

Se căsătorește cu Iulian și vine la Vulcan în Valea Jiului; din căsătorie rezultă copiii Larisa și Bogdan.

Urmează Școala sanitară Carol Davila din Petroșani, în timp ce lucra la Spitalul din Vulcan, Secția Pediatrie, după care se transferă ca asistent medical la Secția TBC – Pneumoftiziologie, secție ce se transferă ulterior la Spitalul de Urgență Petroșani, meserie ce o profesează cu dăruire și pasiune. În anul 2014 pleacă în Marea Britanie și lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath și Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. Se desparte de soț și își ia fata cu sine, urmând studiile în St. Paul's Catholie College din Burgess Hill, începând cu anul 2014, acum, din 2019, studentă la University of Brighton; băiatul locuind în Leeds, fiind și el iubitor de poezie și de artă plastică.

Debut și activitate publicistică, poezie: Prima apariție a fost în ziarul Națiunea, coordonat de Romeo Tarhon, cu un grupaj liric dedicat aniversării lui Eminescu (O stea, Bătrânului din colțul străzii, Alerg prin cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), din 7 ianuarie 2014, urând altele în reviste și în Antologia Iubirea, dincolo de vis (Ed. Studis, Iași, 2014, realizată de Silvia Urlih, dar sufletul ei rămâne în revista Banchetul a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani, redactor șef Dumitru Velea, care-i netezește pașii în literatură, devenindu-i și mentor.

Publică poezii, uneori proză și texte critice, în diverse reviste, de la Plumb și Ateneu din Bacău, la Discobolul Alba Iulia, ProSaeculum Focșani, Sintagme literare și Almanahul Sintagme literare din Dudeștii-Noi, Cervantes din Baia Mare, la Banchetul din Petroșani.

Creație a sa se găsește pe rețelele de socializare, facebook, în diferite grupuri literare, reviste și publicații online (Cenaclul Poetic Schenk, Confluențe literare, eCreator, Amprentele sufletului, Arhiva literară, Grai Românesc, Impact, Eminescu, Agora literară, Agero-Stuttgard), iar unele poezii i-au devenit recitaluri pe Youtube, Radio Metafora, Enigma, Prietenia, Bluegreen, Vis de taină, Poema, Romantic etc. Îi sunt cântate, în compoziții proprii de elevii din Vulcan și Petroșani: Monica Țugulea, Luminița Donisă și Sergiu Pârvulescu – și premiate în țară și străinătate.

Debut editorial și cărți de poezie și proză: Firimituri de fericire, poezii, Ed. Inspirescu, Colecția „Poeții secolului XXI”, Baia Mare, 2014; prefață de George Terziu, Ana Podaru sau nevoia de poezie. Cartea este lansată la Vulcan cu sprijinul autorităților locale cu participarea scriitoarelor Silvia Urlich și Daria Darin.

Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015; prefață de Liliana Boianu Terziu; ediție bilingvă română-engleză, trad. Lucia Ștefanovici, Eva Halus și Rudolf Neumaier. Cartea este lansată la Londra, la Wembley Library din Brent.

13 Octombrie rece. Icarii timpului, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017; prefață de Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru. Cartea este lansată în 17 martie la Constanța, la Biblioteca Județeană I. N. Roman, cu sprijinul Asociației Astra Dobrogeană, condusă de Daria Nicolae.

Cad îngeri din icoane, poezii, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2017, Colecția „Banchetul”, Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie; prefață de Dumitru Velea, Poezia – o ipostază salvatoare. Cartea este lansată la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2017.

Spinul din talpă, antologie de autor, poezii, Ed. ArtCreativ, București, 2018; prefață de Daniela Toma, Singularitatea dăruiește libertate totală spiritului deschis și atât de tulburător al poeziei. Lansare la Tabăra de creție de la Sebeș, din august 2018.

Un ax infinit, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2018; prefață de Dumitru Velea, Din pridvorul unei cărți. Lansare la Banchetul de la Lainici, din 9-11 nov. 2018.

Păpuși din pănuși / Husky dolls, poezii pentru copii / poems for children, volum bilingv românenglez, bilingual volume romanian/english, Ed, ArtCreativ, București, 2018, trad. Iulia Toma. Ilustrații de Cătălina Tcaciuc, 15 ani, din orașul Ungheni, Republica Moldova. Prefață de Daniela Toma, Poezia pentru copii se scrie și se citește cu sufletul, se șlefuiește cu mintea. Țipătul mut, sonete și ale poezii în formă fixă, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2019; prefață de Dumitru Velea, O poartă și „cele două firi”.

Zece povești, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2019; Ilustrații de Cătălina Tcaciuc, 16 ani, elevă din Ungheni, Republica Moldova. Prefață de Iulian Chivu, O tainică nevoie de povești.

Volumele de poezie ale Anei Podaru pot fi găsite în librăriile din Londra, Biblioteca din Nicolae Bălcescu – satul natal, Bibliotecile Șansa și Colegiului tehnic din Vulcan, Biblioteca Județeană I.N.Roman din Constanța, Biblioteca Județeană Ovid Densușianu din Deva și în format ebook pe Librăria online.

Referințe critice: Prefețe la volumele publicate și cronici în reviste importante, ce apar sub egida USR, semnate de: George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Ileana Firțulescu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Elisabeta Bogățan, Marin Iancu, Daniela Toma, Mariana Bendou, Camelia Ardelean, Adrian Țion, Daniel Marian, Sonia Elvireanu, Dan Popescu, Monica Grosu...

Premii și distincții: Diplomă de excelență pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014.

Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundația Culturală Ion D. Sîrbu Petroșani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017.

Premiul Editurii Contraste culturale, 2017 – Concursul Internațional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017.

Premiul pentru poezia de dragoste – Editura ArtCreativ. Gala poeziei de dragoste, ediția a II-a, 2018 Premiul al II-lea la Festivalul Internațional de creație literară Grigore Vieru, Ediția a VI-a, 2018.

Premiul pentru contribuția la activitățile culturale organizate în Municipiul Vulcan de autoritățile locale, 1/3/2018 acordat de Consiliul local Vulcan, Primăria Municipiului Vulcan.

Premiul I al Concursului Internațional de Publicații EXPRESIA IDEII, Onești – 2018, secțiunea Literatura plurilingvă volumului bilingv Fluturi în infern/Butterflies in Inferno.

Poetry Trophy – RCC Londra – 2018 – Diplomă de excelență din partea Fundației Ion Rațiu, 2018.

Premii de excelență și onoare obținute în cadrul Taberei Prieteniei Literare de la Sebeș – 2018 Premiul Ion D. Sîrbu pentru roman acordat de Fundația Culturală Ion D. Sîrbu Petroșani, în 2019, pentru romanul Punctul final publicat, în serial, în Revista Banchetul (iulie 2017- sept. 2019.

Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română – USELR, din anul 2017.

Membră a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani, din 2017.

Criminalul în serie este statul român

Scriam ieri că sub privirea năucă, imbecilă, împăienjenită de grăsime a statului român, o fată de 15 ani, legată cu sârmă de un asasin violator, era chinuită și apoi dizolvată în acid. Statul român, bine echipat, cu căști, procurori, mașini cu sirenă, dormita la poarta păzită de câini lupi ai criminalului. Ore în șir fata a luptat pentru viața ei, iar 20 de minute, timp în care violatorulasasin își făcea de lucru prin bucătărie, după ce-și mulțumise poftele, a reușit – utilizând chiar telefonul celui ce avea s-o măcelărească – să ceară ajutor statului român. ”Vine, vine”, a mai apucat să spună copila poliției, STS-ului, jandarmeriei, procurorilor, tuturor celor pitiți sub parola inutilă acum 112, aflați la celălalt capăt, cel somnolent, al disperarării. ”Vine, vine” măcelarul, iar voi, salvatorilor, de ce nu mai veniți?

Aud că nu atât legea l-a împiedicat pe procuror să ”violeze” domiciliul asasinului, ci întârzirea venirii veterinarilor care ar fi trebuit să tranchilizeze câinii.

Domnii cu pistoale și pulane bune în împrăștierea manifestanților din Piața Victoriei nu aveau lacrimogene pentru dulăii asasinului care, având brațul înarmat al statului pe post de bodyguard personal la poartă, și-a văzut de măcelărirea acelei copile.

Echipa de intervenție – care auzea țipetele fetei – a stat nemișcată trei ore în stradă, sau fățâindu-se inutil.

N-a riscat să-și șifoneze echipamentul fără scame, care putea fi sfâșiat de câini, și n-a riscat sancțiunea pentru încălcarea unui paragraf cu minute. Lungi minute și ore în care o fiică a acestui popor era tăiată în bucăți de un scelerat, după ce victima apelase cu disperare și speranță statul, statul care avea obligația s-o apere, s-o salveze, so scoată din mâinile bestiei.

Bestia e statul. Zice unul în televizor că 400 de copii din România dispar anual. Sunt 2000 cărora nu le mai dă nimeni de urmă.

Păi îi caută cineva, în afara lacrimilor părinților? O bunică plânge cu poza fetiței de patru ani și jumătate în mână și cu o păpușă, singurele pe care le mai are de la copila dispărută de acasă și pe care n-a mai văzut-o, iar statul român tace, mut și surd la toate întrebările părinților și bunicilor. Unde, în ce garaje de scelerați, putrezesc acești copii și în ce mod monstruos au murit mulți dintre ei?

Statul român știe ce vorbește un adversar politic în dormitor și-l filmează în baie. Localizează, cică, și o muscă dacă-i plantează în aripi o sculă electronică minusculă, dar nu găsește în Apuseni un avion prăbușit, de unde un supraviețuitor vorbea la telefon cu același stat criminal și neputincios prin lene și prin dezorganizare bine organizată. De ce n-ați intervenit măi asasinilor în serie să opriți măcar această crimă monstruoasă pe care ați asistat-o, cu tot echipamentul din dotare, de la zece metri distanță?

Cine-i asasinul în serie? Tu, Statule, cu toată piramida ta de instituții burdușite cu indivizi mai bine plătiți decât orice truditor al țării.

(A.M.Press, 27 iulie 2019)

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Giorgiana RADU

OPRIŢI JOCUL CRIMINAL DE-A V-AŢI ASCUNSELEA! CAZUL CARACAL Degradarea umană se produce alarmant și, pare-se, ireversibil. De două luni încoace suntem sub asediul emoțional al cumplitei tragedii de la Caracal. Și nu e singurul caz terifiant care a marcat societatea românească în decursul ultimilor ani. Au fost și altele, dar norocul face că uitarea este și ea parte esențială a existenței noastre.

Probabil, de n-am mai uita câte ceva, am trăi chinuiți de apăsări sufletești, iar relațiile interumane ar avea mult mai mult de suferit. Întorcându-mă la degradarea umană care se petrece alarmant, nu doar la noi, ci la nivel mondial, aș spune că e normal să fim mai atenți la tragediile precum cea de la Caracal. Dacă homo sapiens este cu adevărat om și nu bestie, atunci toate celelalte probleme, indiferent de natura lor, își găsesc rezolvarea. Însă când omul își pierde umanitatea, rațiunea, totul se prăbușește. Indiferent de statut, omul de rând, omul politic, omul medic, omul jurnalist, omul… nu trebuie să fie jivină.

A trecut atâta timp de când Alexandra Măceșeanu, o adolescentă de 15 ani a sunat la 112, să ceară să fie salvată. Au trecut luni și câte or mai trece până când autorităţile incompetente vor elucida tragedia de la Caracal care ne-a zguduit, ne-a adus cu picioarele pe pământ, pe adevăratul pământ pe care trăim. Vocea Alexandrei, răpită de Gheorghe Dincă, a fost auzită pentru ultima data, joi, 25 iulie, de operatoarea de la serviciul de urgență și polițiștii care ar fi trebuit să o salveze.

Biata copilă chiar a crezut că 112 este construit pentru a salva vieți, așa cum noi, bieți cetățeni, credem de fiecare dată, la fiecare scrutin electoral, că cei care vin sunt mai buni decât cei care pleacă.

Alexandra a dat o lecție tuturor, cu un preț uriaș la schimb: prețul propriei vieți, dacă e să dăm crezare analizelor IML care au confirmat că cenușa și oasele găsite în butoiul lui Gheorghe Dincă îi aparțin.

Dumnezeule, în ce lume barbară trăim! Am ajuns să vorbim de viol, răpire, arderea unor fete (se presupune că au fost mai multe), astăzi, într-o țară care se vrea europenizată și civilizată, cu o lejeritate de care îmi este frică, jenă, mie, cetățean și mamă de fată.

Punându-mă pentru o secundă în locul părinților Alexandrei, simt cum apocalipsa îmi ia în stăpânire întreaga ființă. E greu de imaginat și de suportat așa ceva.

Când știi că, odată ieșit pe stradă, mergi umăr lângă umăr cu bestia cu chip de om, pare imposibil să te mai preocupe altceva, celelalte subiecte devin minore. Poate că nu e bine. Profitând de predilecția emotivă și naivă a acestui neam, pentru unii e cel mai bun prilej pentru a-și pune în aplicare planuri bine ticluite, care nu includ nicidecum cetățeanul. Și asta face parte tot din degradarea umană, care pare ireversibilă. Sunt, oare, soluții de redresare a speciei homo sapiens, pe cale de dispariție?

Mi-ar plăcea să cred că da, deși realitatea arată contrariul.

Asistăm oripilați și neputincioși la derularea unei drame născute din subteranul odios, menținut în viață de înaltele instituții ale statului. Instituții care, prin conducătorii lor, au adăpostit la subsuoara legii interlopi, traficanți de droguri și carne vie, criminali și, în general, toate categoriile de persoane fără nicio legătură cu deprinderile firești ce desenează omul civilizat și evoluat – bestiile.

O bestie precum Gheorghe Dincă nu ar fi putut săvârși atrocitățile acestea, dacă fiecare dintre cei cu care Alexandra a vorbit, ar fi acționat cu profesionalism și, mai ales, cu suflet față de situația în care se afla adolescenta. Adevăratul stat paralel (nu cel invocat de politicieni) a fost complicele lui Dincă. Operatoarea de la 112 și polițistul nu doar că nu și-au tratat cu responsabilitate atribuțiile de serviciu ci, mai grav, au arătat cât de inumani pot fi la strigătul de ajutor al unei copile speriate, hăituite.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ALEXANDRA

ROMÂNIA

ALEXANDRA

ROMÂNIA

1

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Atitudinea celor doi îmi amintește un alt episod care arată cât de serioși și implicați sunt cei la care apelăm în cazuri de viață și de moarte. Prin luna mai, în urma unor inundații, patru copii împreună cu mama lor au fost luați de viitură. În timp ce pompieri și jandarmi căutau trupurile copiilor, își face apariția un ins mic de statură, foarte mândru de el, ce purta pe mâneca bluzei inscripțiile IGSU. Era probabil coordonatorul responsabil cu desfășurarea acțiunii. Ajunge la locul tragediei, și primul lucru pe care îl face este o glumă cu o tânără jandarmeriță, în cizme de cauciuc. Cu un rânjet larg – similar cu al lui Dragnea, pe vremea când se credea invincibil – o întreabă pe femeia jandarm dacă nu vrea să o ia el în brațe, deși pe aceasta nu o păștea niciun pericol, apa ajungându-i doar până la glezne.

Pe fondul acela, când la doi pași de el, o fetiță de trei ani și jumătate era resuscitată, iar frații ei căutați prin mâl și răgățâni, atitudinea acelui om m-a șocat. Ce suflet să ai ca să te pretezi la astfel de glumițe rudimentare, în timp ce lângă tine moartea se instalează confortabil? Dacă acesta este gradul de implicare al celor abilitați să intervină și să coordoneze astfel de situații, e de prisos să ne mai întrebăm de ce România a ajuns în acest punct, în care se moare cu zile.

Alexandra, cu prețul vieții, ne-a arătat care este adevăratul stat paralel, nășit chiar de cei care ar fi trebui să-l extirpe. Polițiști, procurori, politicieni, toți, într-un fel sau altul, au mâinile pătate cu sângele Alexandrei, Luizei și cine știe al câtor altor fete.

Două destine curmate sfâșietor, două familii distruse, o națiune îndurerată și neîncrezătoare în instituțiile statului. De „sus” au zburat câteva demisii și au fost împărtășite păreri de rău. Nu e de ajuns pentru a reconstrui un sistem, demn de încredere. Rețelele mafiote sunt greu de extirpat, mai ales când din ele fac parte și oameni cocoțați sus. Chiar foarte sus.

Luiza, cinci luni și niciun rezultat. Aceleași autorități incompetente. Cazul Luizei Melencu, o tânără de 17 ani, dispărută în luna aprilie, a ajuns în atenția publicului datorită Alexandrei. Deși poliția a avut piste pe care trebuia să pășească, a ales să nu facă nimic. Ba da, a făcut ceva, a supus familia fetei la detectorul cu minciuni, reieșind în urma analizei docte a investigatorilor că bunicul fetei este suspect. Așa a arătat detectorul care, în cazul vârstnicilor se întâmplă să mai și greșească, potrivit specialiștilor.

Imaginea cu mașina în care se urcase Luiza, apărută pe camerele de supraveghere din zonă, îi puteau conduce la același Gheorghe Dincă. De ce nu au ajuns la el. Nu s-a vrut? De ce? Poate că la Caracal încrengătura e atât de mare, iar tentaculele duc până la cele mai înalte funcții încât cel mai bine era dacă se așternea praful pe dosarul dispariției acestei fete, ca în multe alte cazuri de dispariție.

Sunt multe semne de întrebare în ambele cazuri. Întrebări care, la cum se derulează ancheta, vor rămâne fără răspunsuri clare.

Securitatea cetățeanului e doar o sintagmă seacă pe buzele purtătorilor de vorbe în conferințe, sau așternută în comunicate sterile.

Polițistul – prima dintre uniformele statului pusă să apere cetățeanul – s-a dovedit în nenumărate rânduri a fi și primul care face pact cu diavolul. Pentru mulți dintre polițiști, uniforma reprezintă aura care le dă prilejul să-și afișeze aroganța, să intimideze, să se împăuneze cu superioritatea care dispare odată cu dezbrăcarea epoleților, dezvelind micimea și lașitatea care-i compun. A se vedea modul în care i-au tratat pe părinții acestor fete și abordarea incredibilă a celui care a răspuns apelului la 112 al Alexandrei.

Astăzi, toți comunică. Procurori, polițiști, servicii, președinte, premier. Comunicarea e laitmotivul acestor zile.

Câte tragedii ar trebui să se mai întâmple ca această comunicare să înceteze, și să se instaleze normalitatea în această țară, astfel încât funcțiile să fie ocupate de oameni cu adevărat responsabili și pricepuți?

Schimbăm niște nulități șmechere, cu alte nulități șmechere, din aceeași clică politică.

Fiecare dintre cei care dețin frâiele puterii se face vinovat pentru tragedia de la Caracal, pentru haosul instituțional pe care îl vedem astăzi.

ALEXANDRA

ROMÂNIA

ALEXANDRA

ROMÂNIA

ALEXANDRA 2

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” E incredibil cum un procuror poate să ia decizia de a pătrunde așa tardiv într-o situație care impunea intervenția imediată. Pe umerii instituționali și (in)umani, el poartă vina morții Alexandrei.

Tragedia de la Caracal a făcut să curgă, după ce la început a curs sânge nevinovat, multă cerneală. A fost subiectul fierbinte al multor emisiuni. Televiziunile s-au bătut în rating pe marginea acestui caz care a stârnit revolta societății împotriva autorităților statului. Multe scenarii au prins viață, multe supoziții – la care a contribuit din plin teoria conspirației – și bâjbâiala anchetatorilor au determinat un val uriaș de neîncredere că adevărul va fi scos la lumină. Indolența criminală a funcționarilor statului, de la început, a fost uitată, iar acum toți se bat în scenarii aberante.

Reconstituirea parțială făcută în cele două zile în care Dincă și-a jucat rolul de actor principal, într-un film de groază regizat chiar de el însuși, secondat de organele statului, nu a împins câtuși de puțin ancheta, ba dimpotrivă, a atras un surplus de obidă pentru public. Nemulțumite de treaba făcută pe jumătate de criminaliști, unele televiziuni s-au apucat să reconstituie ele scena cu butoiul.

Tot tăvălugul acesta de informații nefiltrate s-a răsfrânt mai ales asupra familiilor.

Un post TV îl arată pe bunicul Luizei Melencu înconjurat de jandarmi înarmați până la gât, cum îl apără de el însuși, în disperarea de a-și da foc. Mama fetei, amendată cu o sumă uriașă pentru că a refuzat prelevarea de noi probe ADN, se încăpățânează să nu se lase dusă cu forța de polițiști și jandarmi, ripostând până la leșin. Reacțiile lor sunt de înțeles, urmarea neputinței, a neîncrederii, a derutei în care au fost îmbrânciți. Au trecut atâtea luni și ancheta e în același stadiu. De ce se bate pasul pe loc? Pare că se prefac de-a ancheta, un joc de-a v-ați ascunselea cu criminali, cu violatori, cu traficanți de carne vie. Asta face statul de luni de zile. Își joacă interesele proprii, pe viețile unor copii.

E normal ca acești oameni să devină suspicioși, pentru că tu polițistule, tu procurorule, tu justiție, toți la un loc și separat sunteți, de multe ori, diavolul cu chip de om, violatorul, pedofilul, ucigașul. De ce nu faceți lumină în acest caz, pe cine ocrotiți? Pe cei nevinovați, sigur nu.

Câte luni ar trebui să mai treacă, sau câți ani, până va fi descâlcit un caz cu crime clar făptuite, cu un criminal monstruos care și-a recunoscut ororile săvârșite, povestindu-le, cu mândrie parcă, până la cel mai cutremurător detaliu? Ca tot ce se petrece la noi, pe cadavre urcă scârboase căpușele politicii, avocățimea ștearsă, fără merite, se suie ca păduchele în frunte. Ba avem și o candidatură la președinție care își trage substanța dintr-o nenorocire. Ce pot spune? Rușine, dar e prea puțin.

ROMÂNIA

ROMÂNIA

ALEXANDRA

ROMÂNIA

Mihai Eminescu, de Petru-Ilie Birău, la Montreal

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

3

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Magda URSACHE

AMOR PATRIAE Amor patriae a ajuns un sentiment discreditat, ca și apărarea țării? Semne rele sunt destule. Am spus-o deseori, ca să nu-mi fie frică să reiau: reperele morale care probează faptul că n-am fost un popor vegetal sunt din nou și din nou îngropate. Și nu sub ale laurilor foi, ci sub vechile sentințe ale Tribunalului poporului, constituit prin ukaz kremlinian, chiar înainte de Procesul de la Nürnberg. Vechile tactici și strategii proletcultiste sunt refolosite. Au apărut din nou, la vedere, acuzatorii care pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit, în delir anti-românesc. Petru Ursache le-a listat în Istorie, genocid, etnocid. Scrie Theodor Codreanu, în studiul riguros, ca tot ce întreprinde eseistul, Marea reeducare, postfață a cărții: „Adevărul este un risc enorm pentru cel care-l rostește”, fiind vorba de „adevărul istoric netrucat și nedeviat de la cursul lui firesc”. Cuvinte negre, incriminatorii sunt iarăși patriot, tradiționalist, conservator, naționalist, pentru ca termenii țintă să fie țăran și român. Un prof. univ. clujean, Adrian Papahagi, disprețuiește „satul de glod”. Patriarhului Daniel îi replică: nu cu ia și opinca se intră în Europa. Numai că am putea serba în 3 august „centenarul opincii” care a controlat Budapesta în 1919, 3 august, când armata română a ocupat capitala și a lichidat Republica Sovietică Ungară, a aventurierului cominternist Bela Kuhn, inițial Bela Cohen, sprijinit de Lenin. Sergentul român Iordan din Craiova și-a agățat deasupra steagului roșu-alb-verde de pe Parlamentul Budapestei opinca. Iar țăranul carpato-dunărean, când i s-a ivit prilejul, spune Petru Ursache, și-a depășit starea de analfabet și a luat chipul omului de știință, al savantului, al literatului, al militarului de elită (postbelic, n-a mai fost posibil decât cu mare greutate, dar a fost). Și Petru Ursache îl citează pe marele țăran Petre Țuțea, dar și pe eroul țăran Ion Gavrilă Ogoranu sau pe atunci foarte tânărul Grigore Caraza, luat de la coasă și dus în temniță. Numărarea morților o făceau gardienii, ne spune Caraza, om de dreapta moral-creștină (cu 18 ani numai la Aiud). Zeloșii gardieni Maieru, Marcu, Pavel, Man erau bucuroși, veseli când își făceau norma la ucidere. Se supărau dacă aveau numai 5 cadavre zilnic. Măcar 6-7 le trebuiau (Aiud însângerat). La Aiud, din septembrie 1949 până la sfârșit de august 1950, au murit de foame nu mai puțin de 625 de persoane, aruncate apoi în Râpa Robilor, tot după mărturia lui Caraza. Repet: numai prin foame, nu și prin îngheț, boală, tortură...

Se operează cu termenii fascist, nazist, șovin și când trebuie, dar mai ales când nu trebuie, pentru a crea con4

fuzie, dar și pentru a menține o stare tensionată. Confuzia e utilă când se dorește a se spăla dârele de sânge, a se albi petele de conștiință. Tehnica e preluată de domnul Alexandru Florian cu dârzenie, deloc în acord cu ridicarea sentinței de „criminal de război” pentru Mircea Vulcănescu. N-a fost destul că a murit martiric în celulă, sub pretext politic? Sau merita să fie încarcerat și ucis?

Secretizarea crimei comuniste rămâne un sport. E departe, e foarte departe încă momentul când un Curs despre martirajul românesc se va preda în toate facultățile și școlile, după manuale „ne-alternative și ne-politizate” (P. Ursache), când vom ști câți au murit pe toată rețeaua de închisori, colonii de muncă silnică, domicilii obligatorii, „victime ale ororii și terorii”, cum tot Petru Ursache scrie.

Romulus Rusan era îngrijorat că nu se cunoaște numărul uriaș al morților în detenție și cum au fost uciși, propunând „deschiderea reală a arhivelor”. Și, mai departe: „cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane”. Adăugând victimele colaterale din familii, s-ar putea ajunge la jumătate din populație, atunci, în anii 50, de 16-17 milioane, demonstrează regretatul Rusan. Iar dimensiunile „holocaustului roșu” nu s-au aflat cu exactitate. Asta se pare că vrem. Să se șteargă memoria sau, cu vorbele lui Marcel Petrișor (Cumplite încercări, Doamne!, Ed. Christiana, București, 2011, pag. 71), „odată cu ei (martirii temnițelor, nota mea, Magda Ursache) să dispară și orice urmă de cunoștință a ceea ce a fost văzut, trăit și învățat de fiecare până atunci”. În Harta rezistenței anticomuniste, p. 273, din volumul sus citat, Petru Ursache notează: „Astăzi nu ne rămâne decât să intrăm în normalitate: să deschidem porțile adevărului cu răspundere și cu îndatorire față de noi înșine și față de generațiile care ne urmează. Orice amânare se întoarce împotriva noastră, în chip de complicitate tacită.” Nu-i ușor lucru. Vasile Gogea (în 3 iunie, 2019) îmi confirmă astfel că a ajuns la Cluj Istorie, genocid, etnocid: „am primit cu bucurie, dar și cu o nedeslușită teamă cartea vrednicului de pomenire Petru. Spun teamă, pentru că simt că și cititorului ei îi va fi necesar cel puțin tot atâta curaj și dreaptă înțelepciune pentru a o citi.” Se referea Vasile Gogea la documentele secretizate, date la iveală printr-o selecție programată, pedepsitoare pentru unii, salvatoare pentru alții? Nu cumva se reiterează în zilele noastre cuvântul de ordine pentru cei „eliberați” din gherle, zărci, casimci? Să tacă, să nu vorbească despre atrocitățile la care au fost supuși, altfel...

Să spui adevărul a ajuns iarăși risc? Umblă cu capul BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” spart? Vom suporta scoateri din presă pentru delicte de opinie?

Pata oarbă a istoriei românilor (parafrază după Pata oarbă a memoriei europene de Stéphane Courtois) se tot lățește. Mi s-a întâmplat în tramvaiul de Baza 3, undemi fac anchetele privind starea nației, s-o aud pe o studentă de la Facultatea de Istorie: „A fost drăguță profa: n-a ținut cont de faptul că nu știam nimic-nimic despre pactul cela, cum îi zice, Ri...Rib...-Molotov. Mi-a dat notă mare.” Mda. Pactul Joachim Ribbentrop – Viaceslav Molotov a fost semnat la Moscova, în 23 august 1939. În 22 septembrie, la Brest-Litovsk, sovieticii și naziștii, după împărțirea Poloniei, mărșăluiau împreună.

Ciudată alianță a vulturului nazi cu steaua roșie în 5 colțuri a URSS. Sau nu-i ciudată?

Propaganda rolleristă, prin presă și școală, a impus ștergerea din memorie a cedării Basarabiei și Bucovinei prin ultimatum dinspre URSS, în iunie 1940, consecință a pactului Ribbentrop-Molotov. După acel iunie de blestem, mii și mii de familii de români au fost deportate de Stalin în Siberia, în Kazahstan, cât mai departe de casele și de mormintele lor. Au venit în loc migranții plăcuți „marelui frate”, proporția demografică s-a răsturnat în teritoriile răpite, Basarabia și Bucovina. A auzit studenta, viitor istoric, despre masacrul din Bucov, Țara de Sus? Ion Beldeanu l-a descris în Bucovina care ne doare: „oameni legați, puși cu fața-n jos la pământ; tancurile sovietice trecând peste acest pod viu cu uruitul lor molcom” (citat din memorie). Dar despre Tratatul Kucima-Constantinescu, un soi de copie xerox după Ribbentrop-Molotov, știe ceva tânăra generație? I-a durut de Bucovina pe Emil și pe Petrică atunci când au semnat tratatul cu Ucraina, în 1997? Dar câți dintre politicienii noștri stau „cu inima la trecători”?

După „cotitura” din august 44, s-au înfundat închisorile pentru credință și neam. Delictul cel mai grav a fost credința în Dumnezeu, infracțiunea cea mai pedepsită a fost amor patriae. Spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească, dar și că Biserica a ieșit „întărită de sângele martirilor”. Solul nostru moral a rodit și la gherlă, și la schit, și în exil, iar martirii și eroii, după martirizatul poet Andrei Ciurunga, sunt „peceți în cartea țării”.

Sinele profund se purifică prin suferință și se restaurează prin pocăință, crede înaltul preot-profesor Ioan C. Teșu (v. „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, Doxologia, 2018). „Suferința e o venire în sine, o reîntoarcere la noi înșine, o aplecare asupra propriei persoane.”

S-a întâmplat pe pământul numit Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat, etc., etc., un diabolic masacru, după un diabolic plan, negat de tartorul Nicolschi și minimalizat de „recenții” re-scriitori de istorie. Ostracizați și calomniați, desconsiderați după chinul închisorilor au fost și Valeriu Gafencu, și Arsenie Papacioc, și Bartolomeu

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Anania, și Ioan Ianolide, și atâția alții. Daniil Sandu Tudor a fost trecut la „extremism de dreapta”, deși n-a fost legionar. Valeriu Gafencu a cedat medicamentele salvatoare colegului evreu de temniță Richard Wurbrand, însă jertfa sa a fost considerată „misticism religios ortodox”.

Monahul Nicolae Steinhardt a fost blamat (cât pe ce să fie declarat antisemit), pentru că, în celulă, a hrănit „un popă legionar” din pachetul său de mâncare; în cizme l-a călcat un conațional, tov. Jack Simon.

Consider antisemitismul boală psihică - și repet, că trebuie - , detest deopotrivă ura de rasă și ura de clasă, dar acuze ca fascistoid ori legionaroid n-au ce căuta întro discuție serioasă. În urmă cu câțiva ani, la Muzeul „Mihail Kogălniceanu” din Iași s-a organizat o expoziție, sub egida CNSAS. Asociația „Rost” (președinte de onoare, Părintele Calciu Dumitreasa) a tipărit afișele (grozăvie: verzi!) cu șase martiri și mărturisitori: Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu. Ce huiet, ce zbucium! Toți au fost considerați la ziar „legionari sângeroși”. Muzeografele au fost speriate cu închiderea muzeului, „nu întâmplător antisemitul Kogălniceanu”. Asta în timp ce, în „Jurnalul național”, călăul de la Aiud, Gheorghe Crăciun, se prezenta, într-un interviu, „om de o moralitate ireproșabilă”, iar Nicolschi declarase „experimentul Pitești” o scorneală a lui Virgil Ierunca și Paul Goma. Din armata de monștri ai temnițelor politice au fost condamnați doar doi torționari.

Arhimandritul Justin Pârvu a fost actant în „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România”, cum numește el însuși Învierea anului 1951, în mină, la 560 de metri dedesubt și afirmă net că n-au fost înfrânți cei aduși la sacrificare: „Cine crede cade sub cruce și se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce”. Adevărat.

Temnița a devenit fort al rezistenței creștine. Inspirat, Petru Ursache află sintagma fort în fort; cu ajutor suprafiresc, a fost posibilă o rezistență suprafirească. Imaginea de fort și efort moral revine obsesiv în Istorie, genocid, etnocid. În fort, s-a păstrat „încrederea în bi-unitatea omului, umană și divină”. Răsplata rugii comune?

Iluminarea harică.

Chipurile Bisericii au devenit „prin îndelungi încercări, călăuze sufletești, întăritoare întru credință”. Și – minune! – tot ce era interzis afară, în marele celular numit RPR, era posibil intra muros: acolo se recita Doina lui Eminescu și, ca rugăciune, Limba noastră a preotului-poet Alexei Mateevici.

Acum se duce o vânătoare de capete, avertizează, în cartea sa, Petru Ursache, iar capetele sunt biserica, școala, familia creștină, limba română, presa liberă, istoria națională, personalitățile modelatoare. Altă tabula rasa după cea din obsedantele decenii? Va reuși încercarea neo-proletcultistă? În neatenția generală, da, are șanse.

5

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK MORTUA EST!

MORTUA EST!

Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce își moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Auf taufeuchten Gräbern ein Lichtchen entschimmernd, In heiligen Stunden ein Glöckchen verwimmernd, Den Flügel in Bitternis schleifend, ein Traum, So glittst du hinüber aus irdischem Raum.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, Cu râuri de lapte și flori de lumină, Când norii cei negri par sombre palate, De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce, Cu brațele albe pe piept puse cruce, Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb și rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ți rămas încă viu Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială, De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu râuri de foc și cu poduri de-argint, Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt; Să treci tu prin ele, o sfântă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, În haină albastră stropită cu aur, Pe fruntea ta pală cunună de laur.

Du glittest hinüber in heitere Himmel Mit Flüssen von Milch und mit Blumengewimmel, Wo düstern Palästen die Wolkennacht gleicht, Die waltenden Mondes Gefunkel bestreicht.

Entschwebend als glänzender silberner Schatten, Die Flügel entfaltend zu himmlischen Matten, Klomm aufwärts die Seele auf wolkigem Pfad Durch Güsse von Strahlen, im Sternschnuppenbad.

Ein Strahl trägt dich aufwärts, Gesang ist’s, der leitet; Fromm hast du die Arme in Kreuzform gebreitet, Die Zauberin Zeit schafft am Webstuhl der Nacht, Die Wasser sind Silber, mit Gold Luft bedacht.

Und während die keusche, die Seele, entgleitet, Erblick’ ich im Sarge den Leib hingebreitet, In langem Gewande, erfroren und bleich; Das Lächeln nur lebt noch, wie gestern so weich Da regt sich verzweifelt die Frage, die wilde, Wie kommt’s, dass du tot bist, du Engelsgebilde?

Du warst doch so jung noch, du warst doch so schön!

Welch Stern hast gelöscht du in himmlischen Höhn?

Vielleicht tun da oben sich goldene Bogen Dir auf, von den Sternen um Schlösser gezogen, Auf silbernen Brücken bei Blumengesang Gehst du über Flüsse von Feuer den Gang.

Sollst Einzug halten mit leuchtenden Blicken Und steigst auf den Thron zu erhabnen Geschicken In bläulichem Kleide, von Golde durchwirkt, Das Antlitz, das bleiche, vom Haarkranz umzirkt.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Când viața-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Când viața-i un basmu pustiu și urât. https://Versuri.ro/w/w517

Der Tod ist das Chaos des Sternmeeresraums, Das Leben nur Sumpf des begehrlichen Traums; Jahrhundert mit Blumen und Sonnen der Tod, Wenn Leben ein Märchen von Armut und Not. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...

Când sorii se sting și când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Vielleicht... oh! im Hirn ist ein Schwanken, Ein Wanken, im Bösen ersticken die frommen Gedanken...

Wenn Sonnen erlöschen, und Sterne die Bahn Verlassen, kann ich nur glauben, dass alles ist Wahn.

6

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne... Ș-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut. Și totuși, țărână frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. Ș-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri, Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală; Urechea te minte și ochiul te-nșală; Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise, Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise, Și nu știu gândirea-mi în ce o să stâng: Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu, Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Das Himmelsgewölbe kann splittern und knicken, Das Nichts uns mit nächtlichen Schwingen ersticken, Verdunkeltes All läßt die Welten verwehn, Im ewigen Tode vergänglich vergehn...

Wenn dies dann der Schluß ist... wird nie mehr von Leben, Von neuem, beseelt, sich der Busen dir heben, Auf ewig verstummt ist der liebliche Mund...

Dann war dieser Engel nur irdener Grund.

Und dennoch, du Erde so schön, tot und karg, So lehnet zersprungen die Harfe am Sarg Die Klage bezwingend, lobpreisen nur kann Ein Strahl, der dem irdischen Chaos entrann.

Noch niemand gab Antwort: Ist Sein oder Nichtsein Erwünschter... Doch wissen wir, soll denn Gericht sein, Ja alle, was nicht ist, das fühlt keinen Schmerz, Und Schmerzen nur, selten fühlt Freude das Herz.

Das Dasein? Ist sinnlos, ist traurige Lüge; Denn Auge und Ohr ist drauf aus, wie’s betrüge; Heut ist Offenbarung, was morgen nur Schaum.

Weit besser das Nichts als ein sinnloser Traum.

Verkörperte Träume auf Jagd hinter Träumen, In Gräbern verschwindend, die alles umsäumen, Wie töt’ ich mein Denken? Womit? Gebt mir Rat: Mit Lachen? Mit Fluchen? Mit Weinen? Mit Tat? Wozu?... Ist nicht alles nur Unsinn? Dein Sterben, Engel, war es nötig? Was nützen die Scherben?

Der Sinn dieser Welt? Du, die Lächeln umschwebt, Um so zu vergehn, hast du dazu gelebt?

Solch Sinn ist ein Unsinn, ist Lästrung und Spott, Schrei, bleiches Gesichtchen, es gibt keinen Gott.

Petru-Ilie Birău, creatorul bustului Mihai Eminescu şi Mecena acestuia, scriitorul Leonard Voicu, din Canada

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

7

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Mihai EMINESCU în limba lui Shakespeare English version by Gabriela PACHIA While ecstatic linden blossoms Will cascade onto your hair.

Dorința Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Și în brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ți cadă flori de tei.

You’ll lay on my embracing arm Your white forehead and fair hair, Relinquish your sweet cherry lips, To my passionate mouth lair...

Thus bless’d, we’ll dream but happy dreams In the purl of lonesome brooks, Under the spell of soughing trees, In the mild breeze of the nooks ; Lulled to sleep by the harmony Of the forest laden with thought, Linden blossoms will lightly sift From above, with endless fragrance fraught.

Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci...

Lacul

Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt ;

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă ; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă.

Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri.

Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult și parc-aștept Ea din trestii să răsară Și să-mi cadă lin pe piept ;

„Convorbiri literare“, 1 septembrie 1876 Poesii, 1883

Desire Come to the forest, by the brook Rippling over gravel banks, Where the turfy porch of furrows Hides under the boughing ranks.

As I stretch out my open arms, There you’ll rush onto my chest, While I’ll softly unpin your veil, Lift it from your cheeks’ sweet rest.

There you’ll gently sit on my knees, Lone, we’ll be all alone there, 8

“The Literary Conversations”, 1 September 1876 Poems, 1883

Să sărim în luntrea mică, Îngânați de glas de ape, Și să scap din mână cârma, Și lopețile să-mi scape ; Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin foșnească, Unduioasa apă sune !

Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin și sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr. „Convorbiri literare“, 1 septembrie 1876 Poesii, 1883 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE The Lake

When Branches...

Yellow waterlilies would lade The blue lake of the forests’ arts, Startlingly spreading white circles, It sways a light boat with soft darts.

When restless branches tap my pane And poplars rustle nightly, ’Tis to surcease oblivion’s pain And keep your mem’ry tightly.

There I’d stroll along the lakeside, Hear out, await in deep unrest, There she might loom from the shy reeds Sweetly falling upon my breast ;

When stars twinkle over the lake Luminating its dark shoal, ’Tis to soothe my heart’s burning ache Spreading peace within my soul.

Soon we’d leap in the tiny boat Whelmed by the low murmuring waves, Soon I might drop the oars and helm While love’s vast charm my heart enslaves ;

When vengeful thick clouds drift away Unveiling the brilliant moon, ’Tis to make your pure icon stay For ages that never swoon.

We’d float our boat caught in the spell Under the untroubled moonlight – Reeds would whisper in the mild wind, The undulous lake sounds delight !

“The Family”, XIX, No. 46, 13 / 25 November 1883 Poems, 1883 “The Literary Conversations”, Anul XVII, 1 April 1883 – 1 March 1884, p. 417

Still, she does not loom... So lonesome, Here I sigh from vain agonies And stroll along the wood’s blue lake Laden with bloomed waterlilies.

“The Literary Conversations”, 1 September 1876 Poems, 1883

Şi dacă... Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să te apropii. Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. „Familia“, XIX, nr. 46, 13 / 25 noiembrie 1883, p. 549 Poesii, 1883 „Convorbiri literare“, Anul XVII, 1 aprilie 1883 – 1 martie 1884, p. 417

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

9

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

„POSTUMIADA” EMINESCIANĂ (I) După cum se știe, manuscrisele rămase de la Mihai Eminescu au fost donate Academiei Române de către păstrătorul lor, Titu Maiorescu, în 1902, iar înaltul for științific și cultural le-a încredințat spre păstrare Bibliotecii Academiei Române, cea mai importantă instituție aflată în subordinea sa. Aici au fost primite și, conform uzanțelor bibliotecărești, caietele s-au ștampilat și numerotat mecanic, filă cu filă, după care au primit cotă – iar teancurile de foi au fost legate de asemenea în volume maniabile, în ordinea aflată, după ce a fost numerotată și ștampilată fiecare filă în parte, primind de asemenea cotă. Încă din timpul prelucrării evidențelor primare, aceste manuscrise au fost cunoscute de către Nerva Hodoș și Ilarie Chendi, bibliotecari la Biblioteca Academiei Române, dar și de către I. Ar. Rădulescu-Pogoneanu, apropiat al instituției; toți trei au descifrat unele poezii eminesciene și le-au publicat în revistele „Sămănătorul” (primii doi) și „Convorbiri literare” (cel de-al treilea). Ilarie Chendi este acela care a organizat întregul material pentru publicare în ediții. El a operat și prima tăietură în interiorul postumelor eminesciene, separând ceea ce el a numit „Literatura populară” de restul poeziilor. Astfel, în 1902 a apărut mai întâi Mihai Eminescu: Literatură populară, ediție după manuscrise de Ilarie Chendi, iar apoi, la câteva luni distanță, M. Eminescu: Poezii postume, cu prefața de Nerva Hodoș. În 1905, după moartea lui Neva Hodoș, același Ilarie Chendi reia ediția fostului său coleg, adăugându-i multe alte poezii inedite, și specificând, între altele: „Ca și cea dintâi /ediție/, ea /ediția de față/ are un caracter provisoriu și nu vrea să fie decât o transiție la o ediție critică definitivă.” Înainte de Primul război mondial postumele eminesciene au fost primite cu rezerve de către critică, editorii lui Eminescu (Ioan Scurtu, Constanța Marinescu, A. C. Cuza) preferând să aleagă numai câteva dintre ele și să le adauge antumelor. Adevărata campanie pentru postume o începe G. Călinescu, în 1932, mai întâi prin presă („România literară”, „Adevărul literar și artistic”, „Viața romînească”), apoi în masiva sinteză a sa Opera lui Mihai Eminescu (Vol. I-V, 1933-1936).

De literatura populară se ocupă separat (în sensul clasificării lui Ilarie Chendi) D. Murărașu, în ediția comentată M. Eminescu, Literatură populară, 1936. În perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea Război mondial mai publică unele postume în edițiile lor: G. Bogdan-Duică, C. Botez, G. Adamescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Perpessicius, Al. Colorian, 10

Gr. Scorpan, I. Crețu – dar adevăratul întemeietor al domeniului este Perpessicius, în 1952, cu vol. IV al ediției sale: M. Eminescu Poezii postume, Ed. Acad., 1952, urmat de notele și variantele din vol. V (1962) și de (tratată iarăși separat) Literatura populară, din vol.

VI, 1963. Perpessicius fructifică și completează campania lui G. Călinescu pentru editarea, cunoașterea, studierea și situarea în rândul operei poetice majore a poeziei postume eminesciene. După el, tema a fost reluată sporadic, cele mai importante contribuții în domeniu fiind aduse de către D. Murărașu, Aurelia Rusu – dar mai ales de către colectivul de la Muzeul Literaturii Române începând cu 1977, anul când ediția Perpessicius a fost reluată. Cu totul deosebite sunt contribuțiile lui Petru Creția – dar și cele ale lui D. Vatamaniuc, ale Oxanei Busuioceanu și ale Aureliei Creția.

Deși edițiile poeziei postume eminesciene sunt multe la număr, totuși trebuie spus că nu seamănă una cu alta nici ca organizare a materialului, nici ca ordine, nici ca text. Nu avem o ediție „necvarietur” a postumelor eminesciene. Nu s-a instituit în acest domeniu, nu s-a resimțit necesitatea pentru aceasta, practica citării predecesorilor, astfel că din ediția Perpessicius, de pildă, nu aflăm decât întâmplător, când editorul consideră de cuviință să arate, cum a citit cutare text manuscris eminescian Ilarie Chendi, Nerva Hodoș, I. Scurtu, C. Botez, G. Călinescu, etc. Nici din ediția Petru Creția nu aflăm lecțiunile anterioare. Aceste negații nu vor să spună mai mult decât spun. Fiecare editor în parte este cufundat în textul manuscris eminescian și oferă varianta sa de lectură, pe care o girează cu propria-i personalitate (prin studii, separate de ediții, prin probitate profesională recunoscută, etc.). Pentru marele public sa instituit, la noi, ediția a II-a a lui Perpessicius, cea scoasă la Editura Minerva în 1964, cu textul filtrat prin reformele ortografice și, desigur, cenzurat din rațiuni ideologice.

Avem de-a face, practic, cu un tezaur de interpretări eminesciene – neorganizat, însă. Este o energie imensă a editorilor lui Eminescu – și această energie se pierde în latențe, nu e pusă la lucru. Poate că nici n-am fi avut nevoie să folosim această energie oarecum „naturală” (care intră, adică, în natura lucrurilor, face parte din viața manuscriselor eminesciene) – dar, iată, recenta editare a caietelor eminesciene în ediție fotoprintată, prin eforturile d-lui Acad. Eugen Simion și sub ochiul tehnic al d-lui Acad. Mircia Dumitrescu, ne obligă la responsabilitate. Scrisul eminescian nu mai este închis în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române – sa deschis către public, stă la îndemâna oricui să-l vadă, să-l citească, să-și facă propria strategie de înțelegere a operei poetului. Am accentuat, în studiile și articolele mele, că editarea acestor caiete pune în paranteză, pentru un timp, edițiile tipărite, cere confruntări, verificări, reformulări în toate privințele: ale textului, ale ordinei, ale afilierii manuscriselor, ale ierarhizării variantelor, versiunilor, bruioanelor, chiar ale cronologiei. Știm că Perpessicius ajunsese să poarte, pentru citit, două perechi de ochelari puse una în fața alteia, în prelungirea cărora folosea lupe de diferite puteri de mărire; uneori apela la doctori și, mai ales, la farmaciști, al căror scris se știe cât de încâlcit este, pentru a-i sugera descifrarea unui cuvânt eminescian. Astăzi, când vedem cât de repede mărește calculatorul scrisul eminescian, cât de simplu se înlocuiesc, adică, uneltele văzului, ne doare sufletul, ca să zic așa, că trebuie să verificăm „avec du méchanique” efortul viu, „le vivant”, al marelui editor – dar situația ne impune acest lucru. Perpessicius (ca să păstrăm cazul său) știa mai bine decât oricare altul efortul înaintașilor săi – și, dacă nu menționa peste tot unde se desparte de ei la citirea unui cuvânt sau a unei fraze, era pentru a nu-i anula, a nu-i leza în istorie.

Ar fi vorba, așadar, de cufundarea ediției Perpessicius în scrisul eminescian din care s-a născut. Metaforic vorbind, e ca și cum ai pune într-o apă sărată o statuie din sare: cât de saturată este apa, cât se va deforma statuia, cât va rămâne întreg din ea. Vremile care vor veni trebuie să verifice și acest lucru.

Dar… de ce să face un caz din Perpessicius? Și ceilalți editori ai lui Eminescu au avut privilegiul acesta al cufundării în scrisul poetului, au avut bucuriile lor în descoperiri fascinante, au trecut prin aceleași piedici, prin același timp, prin aceeași istorie a receptării poeziei eminesciene, au avut aceleași îndoieli, au stat în fața acelorași aporii. Este nevoie, așadar, de verificarea întregului corp al editorilor lui Eminescu. Într-o cercetare aplicată, științifică, lucrul trebuie să înceapă mai întâi cu verificarea lor între ei. Metoda comparativ istorică ne va ghida în această întreprindere – la capătul ei, întrevăzut peste câțiva ani buni de confruntări continue, complete, văzând necesitatea unei ediții ferme, critice în sens filologic (adică: notând toate diferențele după stabilirea unui text de bază), a poeziei postume eminesciene. Desigur, în zona postumelor nu putem vorbi de o voință auctorială, a poetului însuși, în privința textului său – pentru că este un laborator în care munca a încetat brusc. Dar se poate stabili, cel puțin, un consens – care va avea autoritate, deoarece se bazează pe intelectuali de mare clasă, editorii lui Eminescu.

Un singur exemplu dorim să aducem în sprijinirea ideii noastre (din multele exemple pe care le-am notat în fișe de-a lungul a doi ani de verificări prin sondaj): sonetul „Stau în cerdacul tău”. Se găsește doar într-un manuscris, Nr.2279,45-44.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Aici, din fericire, în nota de prezentare, Perpessicius face referire la edițiile Hodoș și Chendi, dar în comentariul său se strecoară o mică inadvertență: „Lecțiunea greșită (…) e în versul 9: L-ai aruncat pe umeri de mirare, ceea ce e un non sens, în loc de L-ai aruncat pe umeri de ninsoare” (O. V, p. 406). În edițiile citate de Perpessicius este, însă, cu singularul: „pe umăr de mirare” – și astfel s-a păstrat versul în toate edițiile, până la Perpessicius. Să fim drepți: la singular, umăr de mirare, este o metaforă poetică; la plural, cum citează Perpessicius, încă este o metaforă poetică – dar atenuată întrucâtva prin descriere. Oricum, editorul nu este tocmai corect. Avem, iată, manuscrisul – pe care-l mărim cu ajutorul calculatorului:

Pluralul umeri se vede foarte clar (șters deasupra: pe umerele, și mai clar), nu cred că e nevoie să-l suspectăm pe Hodoș, și apoi pe Chendi, că n-au citit bine.

Dimpotrivă, s-a vrut singularul pentru întărirea sensului metaforic. În privința lui mirare/ninsoare, se vede cât de rapidă este scriitura. Avem, așadar, dreptul să considerăm că primii editori ai textului au interpretat – în favoarea poeticității, a lui Eminescu deci, dar au interpretat. Începutul acestui text, cu atâtea tăieturi și rescrieri, se regăsește, însă, altfel în Ediția Petru Creția (Huma-

11

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE nitas, 1994, p.181): „Stau în cerdacul tău… Era senină/ Deasupra noaptea… abori se întind…” (și Perpessicius transcrie astfel, dar ca al doilea etaj al textului, la variante, în vol. V, p.407) – însă în Ediția MLR din anul 2000 (girată de același Petru Creția) se revine la incipitul tradițional. Petru Creția nu notează opțiunea – dar se bazează, cum observăm, ferm pe manuscris, unde termenii tradiționali sunt tăiați, alegând ce rămâne scris curat. Perpessicius lasă incipitul în tradiția Hodoș-Chendi, care aleg ce tăiase poetul: „Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină/ Deasupra-mi crengi de arbori se întind…”

Tendința de a contura o tradiție este vizibilă la editori, ca și aceea de a face mici corecțiuni; ei trebuiesc doar puși în relație, în comunicare la vedere, unii cu alții – altfel, stau în comunicare internă, în dialog interior.

Printr-un procedeu comparativ (cu extinderea comparației la toate edițiile făcute după manuscrise) similar trebuiesc analizate toate postumele eminesciene, stabilindu-se un text – dar punându-se alături variantele editorilor. Se va atrage, apoi, atenția asupra versiunilor care au dreptul de a fi variante și de a figura în registrul

12

operei majore. Eminescu însuși numește „Varianta aceleași poezii”, „Altă variantă”, „Altă variantă” cele trei poezii „Mai am un singur dor” ce se succed după cea eponimă. Avea, deci, sentimentul ferm al variantelor ca texte definitive. În manuscrisele sale sunt variante definitive la „Glossă”, la „Odă (în metru antic)”, la „Veneția”, etc. – ce au dreptul să iasă din subsolul ediției Perpessicius, unde sunt trecute cu literă mică, și să stea ca poezii de prim rang între celelalte. Marele editor însuși spunea că discuțiile despre versiune, variantă, bruillon, ciornă la Eminescu trebuie să stabilească definitiv statutul unor poezii postume. Aceste discuții nu s-au purtat cu sistem, ci doar sporadic – și le vom urmări, desigur, în cercetarea noastră interdisciplinară.

Oricum, bucuria de avea acest corpus eminescian scanat și editat rămâne și dincolo de verificările pe care le vom face sau nu, noi sau generațiile viitoare, într-o ediție de autor sau în cadrul unui colectiv (care va trebui, însă, instituționalizat). Habemus corpus: dl. Eugen Simion a dresat în lumina tiparului un nod gordian al literaturii române, ce va dăinui. (va urma)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

MESAJUL DODIILOR LUI BRÂNCUȘI (Opera zisă labirintică și critică) Cumințenia Pământului nu este decât definirea teluricului feminin – în forma ei pejorativă, din zisa poporului român – care nu o împiedică să devină însă cel mai frumos edificiu carnal al vieții animale, prin spiritualitatea formelor, totuși nu identice, genul uman: Omul și Femeia.

Cumințenia Pământului arată un chip încăpățânat, în apărarea sinei-i, opunându-se agresivității, opunându-se rutului nedezlănțuit, strângându-și membrele inferioare, acoperindu-și sânii cu brațele încrucișate, sexic rebelă, rustica femeie respingând fără răspuns apelul contrariat al poftei.

Rar în artă se întâlnește o atitudine similară de respingere din partea Evei.

Era în spiritul lui Brâncuși de atunci, și el continua întotdeauna să scruteze originea frumosului, forma și culoarea, tâlcul și devenirea, numărul și ritmul, și deasupra tuturor întrebarea: din care fund venim?... și spre care și către ce zenit mergem? În registrul grav al Cumințeniei Pământului, în registrul cutremurărilor lumilor noi întrevăzute doar BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

prin teluricul care explorează mileniile trecutului, Cumințenia Pământului, așa cum el s-a lăsat pătruns de paremiologia poporului său, limita întreaga afectivitate și activitate spirituală doar instinctelor: Nu! și niciodată! Nevermore! „Căci a fost prea mare spaima mea ridicând vălul Cumințeniei Pământului”, spunea el. „Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită; Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puțin unul din cele șapte văluri ale ei. Sub cel al misterului, care îi face și prețuire și nemurire”, repeta el. „Cumințenia Pământului a fost pentru mine ceea ce este la mai adânc femeia dincolo de psihologia voastră!” Acesta i-a fost cuvântul.

EVA ȘI ADAM Eva – o înșiruire de semințe – boabe pleznite a împrăștierilor de forțe vii pentru însămânțarea lor.

Adam – arhitravă așezată pe o coloană robustă, rezistentă și responsabilă a poverii impusă de soartă.

Eva, sub acoperământul ei, o glugă de asemănare cu marama sau cu morforionul, folosite de naivii iconari dar și de cei cu pricepere într-un strict respect erminic de la Cospoli până la Athos.

Despre Eva, Brâncuși i se destăinuia unui discipol afecționat (Levis, Davis: Brâncuși, London, 1958, p.

28): „Am ales lemnul de castan. E mai dulce pentru firea Evei, o floare a pământului care din semânță prin semânță duce viul mai departe, în nefinire, pentru nepieirea viului, viața lui fiind sortită veșnicului A FI.” Adam; fără asemuire cu chipul omenesc și cu nici un alt Adam, acesta apare drept reazem de poveri, închipuit de Brâncuși ca o cariatidă – de fapt un autoportret al său din 1912 (?).

Același discipol a notat din gura lui Brâncuși: „Lam sculptat pe Adam drept trudnic al muncii pământului pentru smulgerea rodului sau pe care – în îndoiala cerului – îl va aștepta, căznind și asudând. L-am săpat în lemn de stejar de durare și de durere ca și viața lui însăși pe care trebuie să o frământe; așa cu barda, cu tăișul ei, a lăsat urmele unite pe cicatricele vieții.”

Soclurile: Al Evei în lemn nedurabil, de sălcioară, iar cel ce poartă pe Adam: de piatră. Cel de piatră sub cariatida de stejar duce aminte la ceea ce lui Brâncuși, din tinerețe, îi rămăsese amintire citind „Epistola Duminicii”, căzută din cer, prinsă într-o piatră, o geodă meteorică 13

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE am zice, iar cea de sălcioară, a Evei plană și mai lată, aducând prin dimensiuni a cărămidă crudă, nearsă, chirpici mezopotamic, care amintea sculptorului afurisitul zapis smuls lui Adam de Azazel, ori frăține-său Satanael, potrivit deșartei credințe bogomilice despre „ștersul zapisului de apele Iordanului întru răscumpărarea afuriseniei Evei și a lui Adam, izgoniți din Rai.”

sustrage insistențelor unui reporter, i-a arătat cu degetul arătător, Eva, dată în expoziție – și pe o fotografie cu dedicație, locul sub maramă și morforionul Evei unde Șarpele i-a suflat ispita la ureche, în neștirea lui Adam. „De veți mânca din pomul vieții, vi se vor deschide ochii. Nu veți muri, și veți deveni cunoscând binele și răul, ca și creatorul vostru.”

Tot cu arătătorul, artistul a arătat pe așa zisul trup al Evei unde a stat păcatul, urmat de părerea lor de rău; situând mai jos strălucirea blestemului, răspândirea și radianța descendenților; iar jos de tot, prin sânii ei, Eva a devenit Terra Mater – Muma Pământului.

Sub ea, sculptorul, fără a o mai denumi, umil, așezase plăcuța spălată de apele Iordanului, „blestematul zapis impus de Satanael lui Adam”. (Autorul nu ia drept literă de evanghelie aceste indicații digitale acordate de un Brâncuși aleatoric și glumeț, vorbind în dodii unui reporter naiv.

Unui prieten consătean, bunului sculptor Vasile Blendea, Brâncuși indica o altă ipostază a Evei. L-a convins s-o modeleze în argilă, dezgustată de Șarpe, respingând Mărul Ispitei, nevrând să muște din el.

Textele biblice referindu-se la gestul lui Eva și al lui Adam ar merita noi încercări de exegeză. [Vezi colecțiile V. Blendea, București, și V. G. Paleolog, Craiova.])

O emoție pură stârnită de o formă anonimă, a cărei expresie supremă este o Formă în Sine ce nu imită nimic, nici aparențele de suprafață, nici roiul de intelectualisme, strâns legate de raționament. Ne arată că este cu putință o operă care depășește cei 2500 de ani de artă plastică, găsindu-și punctele de reazem în adevărurile nepoluate din minte, în adevărurile dintâi a semințelor noi, pentru noile semănături.

AȘA A FOST ÎNCEPUTUL LUMII, ROSTEA DODEIND BRÂNCUȘI În periplu său în jurul marilor întrebări, Brâncuși își înfige gândul în acela al începutului.

O neliniște cosmogonică străbate opera sa labirintică, dodeică. În preocuparea sa stăruia: unde, care și cum e începutul? Brâncuși cercetează cosmogoniile, dar rămâne nemulțumit de început: om sau sperm? În mintea lui, Brâncuși înfățișează Oul în sensul de destin, în sensul în care Phta îl ține în gură.

La New-York, în 1926, Brâncuși neputându-se 14

Primit în cosmogonia orfică, rodul pământului Tracilor, Dacilor, pământul ancestral al lui Brâncuși, reluat în filosofia greacă de Epimenide din Creta, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE „Oul Început” nu va întârzia să devină „logos”.

Călătoriile sale multiple făcute în gând premonitoriu în Indii nu sunt străine de întrebările pe care și-le punea, Brahma născând din strălucitorul Ou Brahmandra i-a fost la îndemână în această călătorie în inconștientul colectiv al lumii.

Felul de a așeza idealul ovoid al său intitulat Început al Lumii pe subțiata placă lucie și oglinditoare arată cât de mult își însușise acel fragment dodeic al lui Sanchonation citat de Eusebiu, a cărei carte era ținută de el mereu la căpătâi […]

AUTOPORTRETUL SĂU ÎN DODII „OARECUM SINEA MEA” Întrebat fiind dacă avea de gând să ridice încă un monument pe lângă cele trei, ridicate în mai puțin de doi ani la Târgu Jiu semne alcătuind un imn eroismului uman biruitor, Brâncuși a declarat că dincolo de Jiu: „o să fac un Prometeu ca o sferă uriașă din care va țâșni săgeata minții!” (Paleolog, T. De vorbă cu Brâncuși, București 1976 n. 19).

Inventator conștient al sculpturii pirice, exprimând focul interior al ființelor create de el, este firesc ca BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Brâncuși, în clipe după ce realizase în Columna săgeata de foc a sufletului omenirii, să nu aducă omagiul său infinit fratelui mai mare, Prometeu, și să nu se identifice cu el, precum știa să facă când dăltuia, uitând de sinea sa, identificându-se cu steiul, cu trunchiul de arbore, cu bronzul magic. (?) În anii aceia se îndreaptă spre cea de a șaptea decadă a vieții sale. Se întoarce din India minunilor, din țara îndrăgitelor lui filosofii ale îndepărtatului orient, cunoscut de el prin Lao Tse, Milarepa și prin Tantrele.

Văzuse minunatul Oul Brahmandre, din care se născuse Brahma, sculptat de anonimi pietrari. La pereche de figurație a eului avea exemplul lui C. G. Jung, și el întors din multe călătorii visate în India, pentru arătarea formației succesive a eului spiritual părelnică vârstelor vegetale, strat după strat, an peste an, vârstă peste vârstă”. (Jung. C. G. L’homme à la découverte de son âme, Chapitre 3.)

Sinea lui trecea în septimiul cercuar crescut dendrologic cu decenii succesive ale vârstei când izolatul Brâncuși, meditativ, le trasează și își subtitrează schița pentru un Prometeu „Relativment tel que moi!”

În rezonanță dodeică, nicidecum documentară sau stilistică, în rezonanță cu viziunea tantrică tibetană despre suflet, destinul lui Brâncuși este o metaforă. O împletitură de câteva arhetipuri iconici: concentricități orbitale, triunghiul, razele de lumină. Este un Mandala în limba sanscrită, o psicocosmogramă (Tucci Giuseppe. Teoria e practica del mandala, Roma, 1969), în jargonul psihanalitic occidental. Sferele concentrice sunt sferele sufletului care crește în 15

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE univers. Triunghiul inversat este energia spirituală fecundând omul, care-i întinde brațele precum raze de lumină.

Cum va fi închipuit Brâncuși realizarea sculpturală a acestui Mandala? Sculptură de lumină, hologramă în linii de foc în volume transparente?

Folosit ca Mandala orizontal, bidimensional, când meditezi așezat în centrul său, sufletul tău se avântă precum razele spre spiritul universal. În templul interior al sinei forma desghioacă conștiințele latente.

Viața se naște printr-un echilibru al forțelor opuse.

sunt înzestrate orice ființe la începutul viețuirii lor.

Brâncuși era un argonaut al sculpturii. Și mai mult, este un cosmonaut al galaxiilor care se îndepărtează sau care vin spre noi. Așa înțelegea să aducă un omagiu întregului nesfârșit al întregului cer. Își dedicase Stâlpul hipnoticii divinului foc, inconștientul întregului primând.

(Text publicat după moartea criticului, în Tribuna, nr.

31, 32 (1180, 1181), anul XXIII, 2; 9 august 1979)

* Prometeică căutare spre o sculptură cosmică? „STÂLPUL MEU… MA COLONNE INFINIE…”, spunea Brâncuși în dodii O înșiruire de piramide trunchiate, temee peste temee și șteap peste șteap. Ca și fiind traseele lor ceea ce se numește în franceză lui Brâncuși „tête bèche, bèche tête”. Ele pot fi însă descifrate ca pe un text cvasicriptic din cele ale lui Leonardo da Vinci. „Titlul minte!” dodiia Brâncuși, aproape strigând: „E inutil! E fățarnic! Rătăcește emoția, îi micșorează dimensiunile spirituale, înșeală pe cel care îl conduce!” Și adăuga: „Unde dai și unde crapă!”

Confuzul intitulării Columnei reiese în traducerile străine sensului ei interior. Pentru francezi Columna devine „de l’infini” abstract. În limba română, la capătul celălalt al Europei bâjbâim echivocul dintre neisprăvire înțelegându-se un început pe câtă vreme infinirii, infinitului neputându-se atribui un început. Ca „Endlose… Without End…” Columna care nu are sfârșit subliniază abstractul ei care se îndreaptă înspre elanul știutului a întregii culturi universale, a noosferei.

Pentru sculptorul gânditor în piatră, în lemn sau bronz, ea se confundă cu mintea, fiind viață, și ca ea siglul Nesfârșirii.

Din această străveche concepție ilirico-tracă, zamolxiană, dincolo de nuanțele din preistorie, Brâncuși readuce lumii conceptul de coloană a cerului, și firesc, în jurul ei, cere un gnomon, concept cosmogonic al timpului.

Pe o bucată de hârtie, în jurul unei verticale tremurată reprezentând Columna, îmi arăta unde sunt zodiile și dindărătul lor scaunele clepshidrice, numărând orele și trei sute șase zeci și cinci de plopi care aveau să înconjoare largul Stâlpului său la cele patru anotimpuri și zări.

Brâncuși pornise din interiorul obiectului, punctul său de plecare fiind inițial ritmul și pulsația cu care

16

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Diandra DAVID

AVÂNT, ZBOR, LUMINĂ... (I) „N-am căutat altceva în viață decât esența zborului. Zborul, ce fericire!”

Constantin Brâncuși

Din cele mai vechi timpuri a existat dorința omului de a imita vulturul, care se pierde în albastrul cerului și de a se elibera de „legea gravitațiunii generale”, care-l țintuiește locului și-i încătușează inima de pământul pe care s-a născut.

Coborâtor al dacilor din Gorj, așa cum îi făcea plăcere să se prezinte, Constantin Brâncuși avea să traseze pentru totdeauna, în sculptura modernă, pe harta lumii, liniile spirituale ale orașului Târgu-Jiu. Revoluția artistică produsă de acesta în secolul XX, influențează și astăzi pe filoane profunde creația, sculptura devenind prin el o artă a volumelor în spațiu, în care setea pentru esențe și desăvârșirea ideii înving reprezentarea. Noutatea lui constă în originalitatea de a se inspira din ancestralitatea românească, cea dacică. Parafrazându-l: el cu inovația sa coboară din ceva foarte vechi. La casa părintească din Hobița se pot vedea numeroase modele săpate în lemnul locuinței strămoșești, care devin prezente în opera sa de mai târziu, tatăl lui fiind de meserie tâmplar și provocând o adevărată fascinație pentru cel care avea să poarte pe frunte mirul geniului înalt. Pe vremea aceea, țăranii trăiau în case construite din lemn, cu pridvor exterior și stâlpi, pereții fiind formați din stejari întregi, ciopliți cu barda sau rânduiți unii peste alții, îngemânați cu precizie, fără cuie de fier. Unelte de meșteșugar atârnate pe peretele văruit, o secure cu forme frumoase, o nicovală de fierar, o menghină, masa rotundă de piatră, scăunele de lemn, vatra – acestea aveau să-i fie podoabele atelierului din Paris, unde obișnuia cu atâta dragoste să-și invite prietenii în jurul unei mămăligi. Peste tot unde umbla în lume, își purta în sine meleagurile natale.

Prince-paysan, după cum îi mai plăcea să-și spună, își motiva piatra prin trăiri profunde, căutând diferite sensuri dădătoare de înălțimi. Înstrăinat de patrie, cu operele respinse din cauza regimului comunist, nu doar că a fost luat în derâdere de persoanele „competente” în a-i analiza sculpturile – ministrul culturii (fosta țesătoare ConBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

stanța Crăciun) și ministrul de interne (fostul tipograf cu patru clase Teoharie Georgescu) – dar donația sa de a dărui statului român întreaga lui creație a fost respinsă. Grea pierdere pentru neamul nostru! Cu toate acestea, din străinătăți îndepărtate, în regia destinului românesc, șansa cunoașterii nu-și pierde niciodată aripa, zborul spre origini fiind cel care ține în viață esența!

Pasărea Măiastră

La mijlocul drumului între reprezentare și abstracție se află un monument unic din tezaurul brâncușian, Pasărea Măiastră, un simbol puternic al poporului din Carpați. Măiastra sau stăpâna (literal) desemnează generic divinități ale aerului, cel mai des întâlnite în lada cu zestre fantastică, transmisă prin viu grai din tată-n fiu or din mamă-n fiică. Basmele populare românești împrumută și ele credințe din tradiția dacică strămoșească. Măiastra cu pene de aur, de o frumusețe 17

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

dezarmantă și cu un cântec ce impresionează până și inima cerului (în varianta culeasă de Popescu) poate învia chiar morții cu glasul ei. În varianta lui Botea este folosită la înălțarea unui turn, a cărui zidire nu poate înainta, având astfel corespondent în unul dintre miturile fundamentale ale spiritualității românești, cel al jertfei necesare creației. Nu trebuie uitată dorința sculptorului, care după ce săvârșise Coloana Infinitului, ar fi vrut să pună Măiastra în vârf, însă fără resurse financiare suficiente, cele două piese rămân despărțite și astăzi una de cealaltă. Pasărea-suflet reprezintă Lumina însăși, tocmai de aceea sensul poziționării ei în vârf ar putea fi interpretat drept o călăuză a înțelepciunii unui popor. Fiind solară alături de altele regăsite-n mitologia universală (șoimul de aur, Bennu, Phoenix, Garuda, Feng-huang, Assamandal-ul arab), Măiastra este asociată cu aurul, care în alchimie este în strânsă legătură cu Soarele, care guvernează zona plexului solar, inima, arterele, sistemul osos. În medicina Ayurveda, aurul este cunoscut sub numele de Bhasma (cenușă de aur).

Este considerat autentic și este folosit după ce trece testul apunarbhavatva sau testul neredevenirii (incapacitatea de a deveni din nou metal prin modalități metalurgice). Paracelsius, fondatorul școlii de chimie medicală, a dezvoltat medicina pentru tratarea bolilor pe baza mineralelor metalice. „Aurum potabile” vindecă toate bolile și păstrează trupul indestructibil. Putem compara această cercetare din domeniul științelor cu ceea ce știau sau intuiau bătrânii prin puterile tămăduitoare ale acestei păsări din aur. O altă pasăre miraculoasă este vulturul imperial sau Pajura, în versiunea transilvăneană „Portocalu și Balauru”.

Vulturului de munte i se mai spune și Chrysaetos (vultur de aur în grecește), fiind un simbol al nemuririi, personificare a sufletului însuși. Așadar, sunt multe dovezi, care atestă descendența păsării reprezentate de Brâncuși la cele solare antice. Cu toate acestea, ne întrebăm: ce l-a determinat pe artistul gorjan să aleagă dintre atâtea chiar această temă? Ipotezele sunt multiple; fie poemul publicat în 1909 de G. Baronzi, „Pasărea măiastră, poemă populară”, fie baletul rus condus de Djaghilev, care a prezentat la Opera din Paris „Pasărea de foc” a lui Stravinsky, fie revelația pe care a avuto în perioada convalescenței, atunci când aflat în grija unor măicuțe a zărit o Pasăre de lumină – Duhul Sfânt. Ultima pare cea mai plauzibilă să explice obsesia de a reda perfecțiunea.

18

Pasărea de aur

„Tăind piatra descoperi spiritul materiei, măsura ei proprie. Mâna gândește și urmărește gândul în materie.” (Athena. T. Spear, Păsările lui Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1976, p.

59) Această concentrare a ascuns un șir de încercări capabile să abstractizeze specificul românesc, accentul căzând pe LUMINĂ. Între anii 1908 și 1940 a cioplit nu mai puțin de 27 de păsări, în care dorea să redea ordinea: avânt, zbor, viteză – imponderabilul sub o formă concretă, simbolul aspirației umane spre înălțimile cerești.

Athena Tacha Spear în cartea Păsările lui Brâncuși pare tentată să compare forma falică a păsării brâncușiene cu o pasăre din procesiunea lui Dionysos din Delos, însă nu găsește o legătură directă, deoarece sculptorul român nu avea cunoștințe despre ele. Oul, considerat simbol pentru oul cosmic, primordial, alături de elementul falic au fost folosite pentru prima dată împreună în crearea acestui fascinant monument: falusul – emblemă a soarelui sau a focului (forța masculină), oul – principiul feminin, emblema apei în misterele grecești. În funcție de tip, stadiu și versiune se distinge gradul de diferență și de asemănare între cele care păreau să se lanseze în aer de pe soclurile lui Brâncuși. Tipul este definit prin BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

trei trepte: Măiastra, Pasărea de aur și Pasărea în văzduh. Termenul versiune desemnează fiecare dintre păsările individuale, în timp ce stadiile se caracterizează în funcție de variațiile de formă și mărime la fiecare tip. Cu o evoluție în patru stadii, din cele șapte versiuni, Măiastra este corpolentă, cu gâtul întins și ciocul deschis, departe de a exprima mândria, orgoliul. Mai înalte cu un metru, versiunile din al doilea tip sunt diferite de pasărea originară, ciocul deschis fiind singura punte de legătură. Păsările de aur nu sunt altceva decât o dezvoltare a ultimei Măiestre. Lungirea și micșorarea extremă a părții de jos a avut meritul de a detașa lucrarea de soclu și de sol. Al treilea tip este Pasărea văzduhului, cu o proeminență a pieptului diminuată, conturul spatelui îndreptat și cu eliminarea planului frontal al ciocului deschis, nefiind altceva decât un „echilibru pe muchie de cuțit”, după cum zicea Athena Spear. „Să nu descoperi niciodată ce vezi!” – scria poetul Blaga, atunci când făcea referire la Măiastră.

La Eminescu în schimb, acest simbol se afla în poemul Memento mori în centrul dacismului, pe râul cântării, izbucnind din adâncuri. Pasărea Măiastră se află pe umărul Dochiei, iar cand ea cântă, lumea este-n bucurie. Bucuria este esențială în procedeul artei și al mântuirii, chiar Brâncuși subliniind această virtute în sculptura sa. „Vă dau bucurie curată”, zicea el. Șlefuirea până la însuflețire arată de câtă munca este nevoie pentru a se ajunge la simplitate. Bucuria şi simplitatea devin uneltele de lucru cele mai valoroase și mai profunde în taina creației. Expusă la muzeul de artă modernă din S.U.A, Guggenheim, Măiastra întâmpină chiar de la intrare, fiind acoperită cu aur, rotindu-se și aruncând raze de Lumină în toate părțile. Din câte unghiuri e privită, tot atâtea sensuri are, misterul ei cel mai de preț fiind viața din ea – doar Bucurie, expresia conștiinței noastre dacice și a înălțimilor... Cât mai sus! (va urma)

Pasărea văzduhului (variante)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

19

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Constantin ZĂRNESCU

BRÂNCUȘI INEDIT – „ARBORELE RETEZAT DIN RĂDĂCINĂ” (O parabolă „scrisă” și apoi „dăltuită”) In memoriam V.G. PALEOLOG El, Arborele crescuse pe o singură rădăcină și se tot înălțase, acolo, pe culme, pentru că (urmează o expresie ștearsă, tăiată), împrejurul său, se mai ridicaseră și alți copaci, oh, de o sută de ori mai bătrâni, iar umbrele lor ajunseseră (cuvânt șters) să îl împiedice să mai zărească soarele; însă, îl ajutaseră, în ciuda tuturor acestora – să se înalțe, fără să aibă spaima de furtună.

Apoi, peste foarte puțină vreme, devenise întratâta de semeț, aproape ca și ceilalți arbori, încât să se poată să se bucure și el, acolo, pe înălțimi, de lumina soarelui. Și se tot avânta, nebun de bucurie și continua să se ridice, tot mai sus (expresie tăiată și ștearsă), însă tot pe aceeași singură și infimă rădăcină. Și, într-o anume zi, sosi și tăietorul de lemne și îi curmă pe toți arborii cei semeți, din jurul său.

Iar el rămăsese, acuma, de tot singur, în acel imens spațiu (expresie tăiată și ștearsă); apoi se coborî și furtuna („la tempete.” Sic!). Iar el căzu, se prăbuși cu zgomot, la fel ca și ceilalți arbori, pentru că nu se putuse rezema, decât pe acea singură și infimă rădăcină. Și eu m-am dus, atunci, și i-am adunat toate micile crengi, ramuri („branches”); și le mai strâng, încă, și acuma, așa cum îți strângi și îți îmbrățișezi ființa cea iubită – și pe care simți că nu îți va mai fi sortit să o revezi, vreodată!... Și așezându-mă, pe urmă, pe trunchiul bătrânului arbore, eu mi-am notat această poveste (a sa – cuvânt tăiat, șters), spre a o grava, a o ciopli, cu dalta, pe scoarța (sa – expresie fixată între paranteze, urmând probabil un adjectiv-epitet, indescifrabil), jupuită („ecorche”); fiindcă tot speram să reușesc să găsesc eu vreun trecător, în stare să se amuze și să rețină – să ia aminte, descoperind, apoi descifrând acea poveste („histoir.” Sic!).

Și chiar în vreme ce eu scriu această istorisire („que 20

je note cette histoire”; Sic!), patru tinere fete au și țâșnit, pe lângă mine, rătăcitoare, cumva; și m-au întrebat, repede, despre calea, ce le-ar fi ajutat să iasă din hățișurile acelei Păduri; iar una dintre ele, tocmai mi se plânsese că nu reușește să-și spargă aluna (la „noisette”), pe care o găsise, pe drumul acela. Și chiar am reușit să i-o sparg, în acest chip: izbindo, cu brațul meu, pe trupul acelui arbore smuls, curmat, tăiat, din rădăcină. Iar ea, domnișoara cu aluna, mi-a mulțumit; și îmi părea voioasă, încât (cuvânt șters); însă celelalte fete încă râdeau și se veseleau, și ele; și râdeam și eu – râdeam împreună, cred că păream și puțin confuzi, astfel, râzând într-una; iar ele, fetele, au pornit, pe urmă, pe cărarea aceea strâmtă, cumva, parcă împotriva voinței lor!... Și, ajungând acolo, pe creasta acelui munte, domnișoarele s-au mai oprit, puțin, îngândurate, toate deodată, spre a mă mai privi, încă, pe mine și având, cumva, un aer, așa, toate împreună; ca de stană de piatră!... („... Un air d’une piere!...” Sic!) Și abia, mai pe urmă, după o oarecare vreme, ele au părut să se grăbească, în sfârșit; însă fără ca să mai râdă. Și cum erau, deja, foarte departe, acuma, spre partea cealaltă a Muntelui, – Eu m-am întrebat, repede: de ce, oare, nu le-am dăruit, lor, domnișoarelor acelora, sau uneia din domnișoarele acelea – portocala mea, pe care tocmai o adusesem cu mine, în acea călătorie, de la Paris?!... * RESTAURAȚIO. RESTITUȚIO „L’Arbre deraciné – Arborele dezrădăcinat” rămâne unul din cele mai complexe texte literare, referitoare la el însuși, din Aforismele, maximele și însemnările scrise, aparținând sculptorului Constantin Brâncuși. Folosind parabola antică a bărbatului-arbore, aceasta reprezintă în același timp, arhetipul capodoperei sale, Coloana fără sfârșit. Manuscris al lui Brâncuși, întinzându-se pe cinci pagini, de caiet mic, de tip italian (pe care el a mai scris și alte poezii, cu caracter „avangardist”: Portretul unui poet, Poem cu trei vederi suprapuse, spre port, O narațiune bizară, Poem abscons, fără punctuație etc.), acest text nu poate fi datat cu exactitate, nici până azi. „Arborele tăiat din rădăcină” a fost publicat, de BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE trei ori, în franceză, însă incomplet, fragmentar, în BRANCUSI (Album, cu o Prefață de Pontus Hulten, Ed. Flamarion, 1986, p. 210, conținând o parte din Arhiva, păstrată de familia Istrati-Dumitrescu.) Apoi, de Doamnele Doina Lemeny și Sorana Georgescu Gorjan, în Dation Brancusi (2003, p. 90) și, respectiv, Așa grăit-a Brâncuși (p. 148).

Vom încerca să datăm acest poem-parabolă, semnat de Constantin Brâncuși – „par lui, même”. După o absență de opt ani, plin de nostalgii, sculptorul călătorește în România, între 16 septembrie și 12 octombrie 1930. Este primit de primarul Dem Dobrescu, politician strălucit și om cu studii la Paris; care îi propune construirea unei Coloane infinite, de 50 de metri înălțime, într-una din piețele Bucureștiului. Dă și un interviu, în „Cuvântul”. Și, în sfârșit, se întâlnește cu vechiul „grup dadaist”, de câteva ori, la „Lăptăria lui Enache” (restaurantul tatălui poetului Gheorghe Dinu – Ștefan Roll), grup diriguit, pe atunci, de Sașa Pană. Poeții avangardiști români l-au curtat, încă din 1916-1918; și fiecare, în parte, l-au căutat și vizitat, la Paris (Tzara, Iancu, Voronca, Fundoianu, iar acum, în 1930, îi vin zilnic, în Atelier, Victor Brauner și Jaques Herold). Poetul și reporterul Geo Bogza ne oferă, aici, câteva detalii, ce nu au fost discutate, niciodată (a se vedea vol. Jurnal de copilărie și adolescență, 1987): Constantin Brâncuși, care locuia la cam. 8 la hotel „Bulevard” îi anunță pe prietenii săi „dadaiști” că va pleca, la Paris, pe 12 oct., dimineața, din Gara de Nord... Șeful „grupului”, Sașa Pană face un efort eroic, lucrând și noaptea, în tipografie, spre a scoate o „ediție jubiliară – URMUZ”. În preziua plecării sculptorului, Pană le oferă câte un exemplar, imprimat pe hârtie cretată, specială, numită „Chamois”; și, fiind mai tânăr, cu mult, Geo Bogza primește exemplarul, numerotat cu cifra... 25!... din Pagini bizare.

Poetul Jurnalului de sex și „reporterul frust”, „modernist”, îl privește, cu „fascinație”, pe sculptorul care îi pare „tăcut”, „modest”, în comparație cu „gloria sa internațională”. Și își ia la revedere întregul grup de la Brâncuși, acolo, în scara „Orient-Expresului”.

Acum, în oct.-nov.-dec. 1930, Brâncuși elaborează cea mai înaltă Coloană fără sfârșit, conservată și actualmente, în Atelier, dintre toate, catalogată de Sidney Geist – „Coloana infinită București”, concepută pentru o „piață a Capitalei”. Tot acum, cioplește, în stejar, „fără a o termina”, sculptura „Spiritul lui Buda – Regele Regilor”. Apoi toarnă, în gips, o monumentală Coloană a Sărutului. Și e de observat un lucru cardinal: toate aceste viziuni sunt verticale și tăinuiesc înlăuntrul lor, arhetipul copacului (arborelui).

– „Nimic nu se înalță în umbra măreților arbori!”, afirmase el. „Copacul din fața ta e un bunic înțelept și sfătos; vorba daltei tale trebuie să fie iubitoare. Numai

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

astfel îi poți mulțumi”.

Poemul parabolă „Arborele retezat din rădăcină” e structurat din două etaje ale expresivității poetice (și ale interpretării): sculptorul și viața sa de emigrant („crescând pe o singură, infimă rădăcină”) și cel ce se sacrifică, în fața lui Dumnezeu, pentru viziunile sale, asemenea unui eremit, fără familie, rămânând un suflet ne-lumit (minicapitolul fetelor, în pădure, simboluri nu îndestul de absconse: al alunei și al portocalei – „pe care el nu a putut-o oferi!...”).

Această parte a doua a poemului-parabolă, brâncușian, a fost ocolită de traducători, istorici de artă și cercetători, din pricina complexității sale „psihanalitice” și... „avangardiste”! Arborele tăiat din rădăcină face parte din cele aproximativ 30 de poeme, pe care sculptorul le numește, ironic, „dadaiste”; și care probează, irefutabil, că pe lângă „poet al pietrei” – „al materiei”, C. Brâncuși a fost (și) un creator de viziuni poetice, scrise (nu doar de legende, fabule, zise „orale”). Iar în centrul poemului Arborelui sunt structurate (și) două simboluri fundamentale (al scrierii – pe scoarța jupuită a Copacului; și al dăltuirii, al cioplirii. Așadar: al Poetului-scrib și al Sculptoruluipietrar, constructor de temple, catedrale, arhetipuri ale civilizației). În volumul său Brâncuși. O biografie, scriitorul Al. Buican numește partea a IV-a a cărții sale: Copacul smuls din rădăcină și socotește această parabolă poetică un... reportaj (adică un gen și text... literar); sculptorul se plimbă printr-o pădure (Boulogne?), asemănându-și viața, de emigrant, cu cea a unui copac, adăugând, prozaic: „în această stare, de unul singur, artistul întâlnește un grup de fete, care îl întreabă, ca un simbol, cum să iasă, ele din pădure?” (pg. 416).

Viziunea, artistică, închinată mitului Arborelui nu aparține numai unui revoluționar al plasticii universale și Avangardelor, la începutul sec. XX, la Paris, ci și unui poet, al unui autor de expresie scrisă; viziune care va culmina cu nesfârșita Columnă – „a Cerului”, din Ansamblul de la Târgu Jiu, din 1937-38.

[Pentru rafinații gramaticii stricte și ai ortografiei, am indicat cu sic! câteva infime greșeli de limbă, comise de sculptorul-poet, pe aceeași pagină; însă insistăm: nu aceasta e pricina pentru care copacul-parabolă nu a fost niciodată, tradus, da capo al fine; ci din cauza unicei sale complexități; și a coincidenței cu revoluția dadaiștilor. Nu este o viziune a ratării, a retezării, a frângerii, a curmării.

Arborele retezat din rădăcină a devenit Coloană infinită, cale spre Dumnezeu... revelându-ne CERUL!...]

Astfel, în această toamnă a anului 1930 putem data această scriere importantă.

21

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

LOCURI UITATE, LUMI UITATE * - conjecturi, reverii (I) – Pământul are nevoie de lucrător, spune proverbul, altfel rămâne sălbatic. Trebuie să-și vădească rostul, să lucreze apoi el însuși, să reintre în devenire. Va fi nevoit însă să-și păstreze acel rost, noima identității, rămânând încă același. Putem presupune că pământul dispune (în forma lui care e premergătoare tuturor lucrărilor și devenirilor) de o rațiune, de un logos lăuntric. În vorba românească locuirii omului pe pământul său i se spune, de regulă, așezare – întindere adică pe acela spre dezvăluire, cum sunt, iată, adevărul și ființa gândite (de exemplu cu Heraklit) de limba elină. De o astfel de semantică mitologică ne convinge M. Heidegger (1) atunci când își apropriază tema pământului (certată însă de Gadamer (2), care-i refuză pământului vocația, vrednicia conceptuală, filosofică). Pământul e prezent în tot ce este deja apărut, în tot ce e manifest. În tot ce deodată se deschide, precum planta pe care el o susține și inspiră, simțim necontenit pământul ca pe ceva ce adăpostește și apoi eliberează, dă drumul. Deschiderea grecii vechi au numit-o physis, iar românii îi spun de aceea fire, nu doar pur și simplu natură, cum ne-a parvenit, vorba aceasta, de la latini. În fire presimțim deodată focul, luminosul, lumina; sophos-ul și sophia (3) – rostul și noima lumii, tâlcul viețuirii, așezarea ființei. Ființa în așezarea ei, ca logosul ce așezat este el însuși. Românii nu numesc degeaba logosul întrupat în istorie, puterea dumnezeiască, Cel Așezat. (Dar tot astfel numesc ei și orice putere lumească, oriunde; putere ce, tocmai de la această presimțire arhaică despre logos, e pusă, așezată într-un scaun, pe tron etc.) Când spui dar ca românul, azi cu o vorbă aproape de batjocură – căci suntem în secolul vitezelor mari, care schimbă mentalități și chiar viziuni despre lume – când zici prin urmare că spre a cugeta trebuie să stai, de aci pornești tocmai: stai adică precum în oprirea bună, de mai întâi și de totdeauna, a logosului, ananke stenai. Sunt aici, din nou, în revenirea lor necontenită, pământul și locuirea, adăpostirile acelea ale lui. În physis și în românescul fire, care pun în afară, aduc în lumină, fac ceva vizibil (apophansis), se întâmplă – ca în jocul vechi dionysial al ființei – să se pună în lumină și ascunsul însuși; deci chiar cel ce adăpostește, ceea ce este împreună cu logosul într-o așezare (și fac împreună, cu vorbele noastre, o așezare, va să zică un spațiu lucrat), adică: pământul însuși. Numai acesta cuprinde ideea de întemeiere, locul și locuirea; numai el 22

face cu putință firea, physisul; și face deja vizibil nevăzutul, invizibilul. * Zeul locului protoromân, Zalmoxe – care, ca zeu, e chiar rostul, logosul – nu doar că simbolizează, cum am văzut, jocul ființei ca ascundere într-un ascuns ce mereu se deschide, făcând ca prin deschidere să se zărească însuși ascunsul acela adăpostitor (într-un model, cum remarcăm, de o infinită, delicată dialecticitate), dar numele său tocmai (după unele aproximări etimologice) ar relata despre acestea (4). Astfel, se spune, salmosksa ar fi un cuvânt din sanskrită, compus acolo din sala – care e sălaș, casă, locuință, locaș – și din moksa, termen care e traductibil prin loc al celor nepieritoare. Prin urmare, Zalmoxe (Zalmoxis) e o divinitate a locului pământean al eliberării, al ieșirii în ființă (precum și Dionysos), ceea ce de altfel zeul și instruia pe muritorii în fața cărora, mărturisește Herodot, tăinuia și oficia. În primul rând, zeul getic declară apartenența sa la pământ, la loc, arătându-l însă, prin oficierea efectuată, ca loc de locuire, ca sălaș, casă; prin aceasta destăinuie și apartenența sa la logos, la cel (veșnic) așezat (un radical sta, din sanskrită, având el însuși derivate ca: a sta (stha), a așeza, dar și poas (locuință), dar și, uimitor, a se ține, care se ține, a conține, a prospera – toate acestea legate, cum se vede, de locuire și de casă. Din cele mai vechi timpuri limbile au vorbit împreună despre logos, rațiune, întemeiere, început, casă... În Cartea Facerii termenul ebraic cu care aceasta se deschide, acel Beresit (,,la început,,) are același sens cu Ros baiit, care înseamnă ,,începutul casei”. Întâlnim aici ceva ca un proces de întemeiere a ființei. Nu vei putea atunci să nu spui, în folclor, ca românul, că ,,Fiecare pasăre își iubește cuibul”, și mai ales, cu o de neînchipuită captare a întregului joc, că: ,,La omul cu cheag (cu stare, care a prosperat, care se ține și conține etc.), luce și soarele-n prag” (soarele, adică rostul însuși, acest sophos vădit chiar în pragul adăpostirii sale). Acum construirea și locuirea se confundă, iar locuirea e singura ce dă seama de toată firea (și fiirea), dă socoteală de ființă.

O casă (despre care știm ce înseamnă ea la români, spre deosebire de ce este ea la cel ce plutește sub cerul universal cu cortul) e așezare-laolaltă. Ea conține, dacă ne amintim mai de dinainte, ceva de esența logosului. În ea lumina e mai tare, e focalizată, străluce (cu accentul pe e, ca în rostirea maramureșeanului) la BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE ieșirea pe prag. Un logos luminos aici, el e foc, o condiție a viețuirii. Cu el începe adică o vatră, o patrie (cuvântul vatră provine, ca și patrie, tot de la tatăl – tremeiul, rațiunea, ,,capul casei” etc. – o derivată a vechiului termen indoeuropean vater/pater). Numai cu o vatră, fiind așadar acasă, ești și cu sophia, și ai adică mintea întreagă (ești cu-minte). Astfel sună, iată, și paremicul românesc. ,,A veni de-acasă”, ,,Ai venit de-acasă” ți se spune, și aceasta nu înseamnă decât că abia acum vorbești, în cele multe ce spui, cu un rost în spusele tale (5).

E semnificativ iar că focul sacru, întins pe o vatră, deci făcând parte din întemeierea unei fiiri (a ceea ce are să devină ființă, cuprinzând deopotrivă existența și esența, deci un aspect temporal al verbului ființei, ca ,,fiitoarele” acelea ale lui Dosoftei (6) ), această credință în simbolul flogistic al întemeierii s-ar fi inițiat la oamenii din zona noastră europeană (de pildă la vechii greci) dintr-un cult al morților (vezi Fustel de Coulanges (7) ), adică din celebrarea celor ce se întorc la așezare, într-o adăpostire. La elini cultul defuncților se numea, detaliu semnificativ, patriazein, iar romanii îi spuneau parentare – termeni desemnând însă nu sensurile mai tardive referitoare la părinții domestici, dar aducerea de ofrande în memoria repaozaților. Zeii, la un moment dat, vor fi, fiecare, numai pentru câte o familie, iar aceasta, în limba greacă, se numea epistion, adică, iar nu altceva decât ceea ce se află împrejurul unei vetre sacre. Românii spun astăzi, când numără familiile (precum cei din Maramureș, din Transilvania), că numără ,,fumurile”, deci combustia pe vatră, așa cum Herodot, scria în Istoriile sale în loc de 700 de familii, 700 de case, sau 80 de cămine în loc de familiile respective. De ființă ar da socoteală așadar căminul, casa, fumul vetrei în care se invoca și se celebra focul sacru, divinitatea casei Hestia. Limba e angajată ontologic și, deja cu folclorul ei, cu mitologia ei înaripată (precum la Platon în Cratylos (8) ), nu doar dă seama de lucrurile lumii, ci le și instituie, le ,,îndreptățește”. Dialogul platonic e subintitulat orthotes ton onomaton (,,despre îndreptățirea numelor”) și în el sunt ,,cercetate numele străine”, date nu de ,,oamenii de rând, ci (de) niște cercetători de fenomene cerești și deopotrivă vorbitori iscusiți”. Ce-i spune lui Platon Hestia? Citatul e aci inevitabil: ,,ceea ce noi numim ousia (natură intimă), alții numesc essia, iar alții, la rândul lor, ossia. În primul rând, faptul că natura intimă (ousia), lucrurilor este numită Hestia, după cel de-al doilea din aceste nume, are o rațiune; la fel și atunci când denumim prin Hestia ceea ce participă la natura intimă (ousia) și sub raportul acesta, numele Hestia ar fi dat în chip potrivit. Într-adevăr, chiar și noi numeam, în vechime, natura intimă (ousia) ,,essia”. În plus, dacă ne-am reprezenta lucrurile în lumina sacrificiilor (thysias), am vedea că astfel au gândit cei ce au instituit aceste nume. Într-adevăr, înaintea tuturor zeilor, Hestiei BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

prima i se cuvine să-i aducă jertfe cei care au denumit natura intimă a tuturor lucrurilor Hestia. Cât despre cei care spun osia, aceștia gândesc, pesemne, potrivit lui Haraklit, după care toate realitățile se mișcă și nimic nu stă pe loc; și ca atare, au drept cauză și temei rânduitor impulsul (othoun), de la care, pe bună dreptate, s-a și dat numele de osia”. Așadar în Hestia, zeița bună a căminului, se găsesc înțelesuri adânci și ultime ale ființei. Dar există și o altă interpretare etimologică, a lui Plutarch, în De primo frigito (v. Fustel de Coulanges, op.cit.): estia, istemi, ceea ce înseamnă stare. Pe de o parte, deci, Hestia e aceea care dă impulsul prim lucrurilor, cum ne spune osia (cuvânt al dorienilor, așezați mai târziu, din nordul muntos, peste civilizația mykeniană constituită), și așa trebuie că este, întrucât fiind ceva de ființă ultimă în ea, Hestia e în logosul întemeietor și primenitor. Dar Hestia e și ceea ce asigură permanența: e sta-re, e și stare, cum este la români când omul e ins așezat, e va să zică avuție, aici se va fi petrecut închegarea lui a fi și a lui a avea. ,,La omul cu cheag (să ne amintim) luce și soarele-n prag”.

Prin Hestia e prezent Cel Așezat, Logosul. Mai întâi simbolizat, prezentat odată cu pământul: e aci ratio, adică temeiul, temeliile... O întrebare acum e și aceasta: istoricește care populații stăpânesc întratât pământul încât, din legătura ființării lor cu acesta, să poată spune (cum observa cineva) ,,acesta e numai al meu”? În niciun fel migratorii, pe ei nu solul îi va interesa precumpănitor, ci calul de fugă și răpire, cu care-l străbat repede, îmbiați de o cucerire. Nici, dintre mai stabili, vechii germani nu l-ar fi avut în posesiune decât (așa cum s-a aflat) cel mult un an de zile, astfel hotăra tribul, la ei importantă era roada. După un cercetător, în acest chip stăteau lucrurile și în arta semitică, precum și la populațiile slave. La sedentari, însă, cu oficieri agrare situația era alta. Niciodată în istorie, s-a remarcat, nu e notat faptul că la semințiile în care nucleare fuseseră Grecia și Roma, proprietatea să fi fost comună. Aici stăpânia era a vetrei, care e sacră, e altar așezat pe pământ cu zeii săi, cărora nu li se schimbă locul, sunt zeii ascunși, myhioi (sau interiori, la latini erau consemnați penații). Locul acesta chiar se îngrădește (pentru ascundere) și îngrădirea era herkos, iar la romani hectum). Încă o dată așadar, în forme noi societale, mitul nostru de substrat – acesta dionysic, al împământării (al revelației, adică, prin și cu închisul ei însuși). De la îngrădire înainte evoluța e aceasta. Vatra se acoperă, se ascunde, intră într-o casă. Cu casele pui însă în lumină, mai acut, ascunsuri, fiecare casă repetând, în mic, arhetipul ființei. Vatra l-a învățat pe om cum se ridică într-un loc casa, sau că aceasta s-a înălțat anume dintr-un cămin (cum amintesc Diodor și Eustatiu). Casa e o incintă sacră, e ea însăși un templu. Întâlnim aici ascunsul, înfășurat într-un deschis luminat. Este însă și rezultatul unei lucrări: prin care e adus și ținut în lumină, în 23

FILOSOFIE deschis, pământul cu toate cele ale lui.

La locuire nu ajungi decât prin construire, s-a spus.

Iar ,,esența construirii este oferirea de locuire”, întrucât realizarea acesteia ,,este edificarea de locuri prin rostuirea spațiilor lor” (M. Heidegger, Op.cit.) Toate acestea nu sunt decât, în felul lor, pronunțări ale ființei. La ele ființarea românească răspunde și ea cu poveștile ei, cu peripețiile sale. Una dintre ele este aceea manolică din Monastirea Argeșului. Motivul mitic, a observat Mircea Eliade, e foarte răspândit. Istoricul religiilor e, ca și mai târziu, Gheorghe Vrabie (9), partizanul poligenezei (10). Legenda e considerată a fi una a jertfirii unei vietăți pe o temelie, dar ea e reprezentativă pentru imolare – ca aspect din ritualul ascunderii-neascunderii ființei. Nu spun că ideea jertfei nu ar avea nicio relevanță, un cercetător ca Tylor chiar afirmă că sacrificiul e menit a instala pentru o zidire începută un spirit tutelar, alți cercetători fiind de părere că astfel se obține o protecție în fața unui duh primejdios, malefic, care ar fi stingherit de orice nouă tentativă constructivă. Mircea Eliade pledează (11) pentru eliberarea imaginilor din contextul concret, acestea conținând un simbolism primordial: nu avem, cu alte cuvinte, a face aici cu ,,lucruri reale” ci cu arhetipuri și simboluri. În cazul Monastirii Argeșului avem un simbolism cosmic, cetatea, ca și locuința, sunt imago mundi. Mitul cosmogonic e modelul oricăror mituri și rituri legate de lucrare, de o operă, orișice activitate de construcție reproduce simbolic cosmogonia. Există o funcție religioasă a locuinței umane, riturile sângeroase de construcție sunt cuprinse în mentalitatea paleocultivatorilor, afirmă Mirea Eliade. Într-o indeciziune marele om de știință se află totuși. Trimiterea la legătura cu pământul a mitologiei antreprenoriale nu i se pare suficientă. Consacrarea locuinței, în genere teritoriul locuit, se va asimila cosmosului, mijlocind și învederând simbolismul ,,centrului lumii”. Alte postulate foarte importante stabilite de Eliade sunt următoarele: țările balcano-dunărene sunt singurele în care sacrificiul de construcție a dat naștere unor creații literar-folclorice; raritatea legendelor similare la ruși, polonezi și ucraineni exclud ipoteza unei origini slave a acestui motiv literar; românii și popoarele balcanice conservă un substrat comun, moștenit de la semințiile anterioare (probabil de la traci), care constituie principalul element de unitate a Peninsulei Balcanice; alte elemente comune tuturor populațiilor balcanice par încă și mai vechi decât moștenirea traco-getă, prezentând o configurație și trăsături preindoeuropene; trebuie să se țină cont, în sfârșit, că tracii și cimerienii participau la o cultură protoistorică ale cărei iradiații succesive au traversat Asia Centrală și au suscitat apariția noilor configurații culturale pe țărmurile Mării Chinei și la Dongson. În sfârșit, o concluzie a savantului la care nu e cu putință să nu aderi e aceasta: ,,Adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la 24

una sa la alta dintre imaginile exemplare, spune mai mult despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”.

O mănăstire este loc (în ea vorbește/povestește logosul), e astfel deschisul-închisului pământului, e așezare-întinsă-înainte-în-lumină, precum în gândul matinal, la Heraklit, de exemplu. Jertfirea, imolarea ar însemna totdeodată procurarea primului mesager pentru lumea de dincolo, menit a face legătura cu aceasta, aidoma solilor daci trimiși, prin moarte, zeului. În actul imolației se observă arhetipul mai vechi al ocultărilor și epifaniilor repetate ale ființei, propus lumii etnografice de mitul lui Dionysos (un mit trac, dacă credem, precum Strabon în Geographyca, că nucleul mitologiei hellence a fost Elis, un areal al tracilor). Misterele Eleusine repetă același model, în care Persephone era o zee a pământului, la populațiile paleoagrare – nu umblătoare, dar locuitoare...

Mitul românesc al Meșterului Manole dă seama dacă nu de spiritualitatea românească întreagă, atunci, cel puțin, de o dimensiune reamarcabilă a ei, aceea a locuirii-construirii. Adăugând însă Monasterii Argeșului un basm poporan din aceeași familie, e vorba de Pasărea Măiastră din culegerea lui Petre Ispirescu (ceea ce demonstrează că povestea manolică nu e la români de împrumut, fiind o sedimentare de prototipi pământeni), făcând deci aceasta, remarcăm că tema construirii se însoțește fericit cu aceea a locuirii, ducând împreună spre tema ființei. Aiurea, gândul despre ființă s-a ridicat, de regulă, din supunerea la timp (12) (sub vremi copleșitoare sosesc temerile și nesiguranțele insului suspendat), la români el va fi venind de la locul de construire și de locuire. Monastirea Argeșului, prelucrată de Vasile Alecsandri, și basmul Pasărea Măiastră ar putea îndestula, într-un fel, problematica specificului românesc. Vorbesc amândouă de construire și de locuire: pentru că aceasta face românul când tihna nu-i este tulburată de vreo zăticneală, de vreo nesăbuință: înalță câte ceva (chiar mărunt și perisabil, cum prea de multe ori ni se întâmplă), face din locul dat o locuire (măruntă la început, fiind probabil menită unui proiect de a doua instanță), vine apoi cu ea la orice înfățișare. Manole împlinește, în cazul lui, o locuire (mai impozantă, cumva nelalocul ei, supusă prin urmare ruinării), pasărea din poveste e adusă și ea - ca un turn înalt să nu se surpe cu tot cu cuibul ei. Sunt, iată, ființări care se dau locului ce nu putea spori altfel decât oferindu-i-se alt loc, primordial, înzestrat deja cu ființă (13). ________ Note. Martin Heidegger, Originea Operei de artă, Editura Univers, București, 1982 (trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu); Le principe de raison, Edition Gallimard, 1971; Qu est-ce que une chose?, Gallimard, 1971; 2. Hans-Georg Gadamer (1970, 108-9), vezi Gabriel Liiceanu, Note, în Originea operei de artă, ed.cit.; 3. Anton Dumitriu, Aletheia, Editura Eminescu, București, 1984; 4.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE Aurel Berinde și Simion Lugojan, Contribuții la cunoașterea limbii dacilor, Editura Facla, Timișoara, 1984; 5. O fenomenologie a lui acasă, vizând menirea în istoria contemporană, integraționistă și multiculturaistă a conceptului, propune Vaclav Havel. Acasă, spune el, e un concept descriptibil ca o serie de cercuri concentrice, cu eul propriu ca nucleu: e locul natal, ,,acoperit cu limitele invizibile ale pașilor mei”; e familia, lumea proximă a prietenilor, mediul intelectual, profesional etc”; e țara, limba pe care o vorbești, percepția lumii după felul acelei lumi și a limbii materne, moravurile, umorul etc., tot ceea ce ține, ,,de acel cerc al căminului”; e apartenența la țara ta, la naționalitatea ta, ,,și nu văd – mai zice Havel – nici un motiv pentru care n-ar trebui s-o îmbrățișez, din moment ce este atât de esențial o parte din mine, cum ar fi de exemplu, virilitatea mea, un alt aspect al casei mele”; e aparteneța la forma socialpolitică a țării în care ești așezat, aceasta ,,înseamnă cetățenia mea”; apoi acasă este Europa și apartenența mea la Europa și, în sfârșit, este această planetă și actuala sa civilizație și, de la sine înțeles, întreaga lume”. ,,Dar aceasta nu este totul: acasă este de asemenea educația mea, felul în care am fost crescut, obiceiurile mele, mediul social în care trăiesc și pe care-l proclam ca fiind al meu. Și dacă aparțin unui partid politic, atunci, indiscutabil, acela va fi casa mea de asemenea”. Și eminentul scriitor și om politic continuă astfel: ,,Eu cred că fiecărui cerc, fiecărui aspect al casei trebuie să i se dea ceea ce i se cuvine. Nu are niciun rost să negi sau, și mai rău, să excluzi un aspect în favoarea altuia; niciunul nu trebuie privit ca mai puțin important sau inferior. Ele sunt părți ale lumii noastre firești și o societate organizată corect trebuie să le respecte pe toate și să le dea șansa de a se împlini.” În Conferința ținută, în 1991, la Universitatea Lehign din Pensylvania, Havel urmează: ,,Acesta e sigurul mod de a face lumină, loc oamenilor pentru a se realiza în mod liber ca ființe umane, pentru a-și

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

exercita identitatea. Toate cercurile casei noastre sunt o parte insepareabilă din noi înșine, un loc de manifestare a identității noastre umane (s.n.). Privat complet de toate aspectele casei sale, omul va fi privat de el însuși, de umanitatea sa” (vezi Vaclav Havel, Acasă, în revista Astra nr. 3 (230), Brașov, 1992; 6. Eugen S. Cucerzan, Ființa (în revista Echinox, 1983); 7. Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, București, 1984; 8. Platon, Opere III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978 (trad. Simina Noica); 9. Gheorghe Vrabie, Eposul popular românesc, Editura Albatros, București, 1983; 10. În legătură cu paternitatea legendei, Gh. Vrabie (Op.cit) înșiră vorbăria oțioasă a unui Lajos Vargyas care pledează pentru originea ei ungurească; apoi respinge opiniile care o plasează, fals, în Balcani: Sako Zihni în regiunea albaneză, iar Georgios A. Megas în Grecia; 11. Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meșterului Manole, București, 1943; De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980; 12. ,,Veacul”, spune Mircea Vulcănescu în Posibilitățile ființei creștine (conferință din 1940) ,,poate însemna timp, adică particularitatea datorată atmosferei spirituale a momentului istoric, și poate însemna spațiu: particularitate etnică; 13. Imolarea Anei în zidul mănăstirii e, precum în basm, așezarea în turnul zidirii nestatornice a Măiastrei deodată cu cuibul ei cu tot. Ana lui Manole e ființă și cuib deopotrivă, trup din alt trup, ființă din ființă, ființa ca loc și ființă, oferită și închisă spre deschiderea altei ființări și locuiri a ființei **. *Vezi și A. I. Brumaru, Despre Ființa românească, Editura Scrisul romînesc, București, 2001. **Pentru interpretările din limba elină s-a folosit Abrege du Dictionnaire grec-francaise, Hachette et Cie, f.a.

25

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

RUDOLF STEINER – antroposofismul începutului de veac XX în conferințele müncheneze ‒ Sunt deja o sută zece ani de la rostirea în public a celor cinci conferințe müncheneze ale lui Rudolf Steiner și ideile care stârneau atunci interesul și entuziasmul pentru antroposofie sunt azi, în bună parte și pentru destui, idei abandonate într-o zonă obscură de la intersecția culturilor și sub ritmul amețitor al înnoirilor aduse de zbuciumatul secol XX. Dar să ne întoarcem în timp și să vedem cu ce își entuziasma auditoriul Rudolf Steiner prin conferințele sale adunate sub genericul Orientul în lumina Occidentului. După regulile clasice ale oratoriei, filosoful, esoteristul, artistul, pedagogul și gânditorul social austriac își prilejuiește prima conferință printr-o trimitere la drama Les enfantes de Lucifer a lui Edouard Schuré (și el un esoterist), la a cărei reprezentație asistaseră cu puțin timp înainte mulți dintre cei cărora li se adresează. Legătura cu drama lui Schuré se face pe credința că doar cel care înțelege viața spiritului știe că ea ascultă de anumite legi importante în virtutea unei așteptări încrezătoare: Nu suntem departe de timpul când nevoia imperioasă se va face simțită în multe domenii ale activității omenești; chiar și acolo unde munca noastră este considerată astăzi cu dispreț ca reveria cea mai amăgitoare și cea mai rea dintre himere. Legăturile sale cu drama amintită se fac pentru a accede la rădăcinile universale ale Eului; piatra desprinsă din coroana lui Lucifer, maestrul Orientului, în căderea lui pe pământ, devine Sfântul Graal, simbol al Eului omenesc, al patrulea element constitutiv al ființei cvatripartite, alături de corpul fizic, de cel eteric și de corpul astral.

Din nefericire, tezele antroposofice ale lui Steiner erau umbrite puternic de materialismul în ascensiune al începutului de veac XX, când un reproș ca acela că drama materialismului este că acesta nu poate înțelege ce este materia trecea ca neobservat. Munca antroposofică se definea ca acțiune asupra Eului din care intenționa să facă receptaculul capabil să primească din nou lumina pierdută a începuturilor. El are în intenție să demonstreze că însăși lumina hristică a Occidentului trebuie văzută astfel; peste numai cincisprezece ani, Steiner va aprofunda aceleași teze în cele ce vor deveni Omul Hieroglifă a Cosmosului și Teze antroposofice.

Cea de a doua conferință de la München (aceasta și celelalte patru vor deveni ceea ce se va numi Ori26

entul în lumina Occidentului, Ed. Univers Enciclopedic, Buc.,2013) se ține tot la 23 august 1909 și anunță obiectivul întregului ciclu de conferințe müncheneze: abordarea înțelepciunii lumii orientale ‒ adică a vechilor înțelepciuni ale umanității și ce se apropie din înțelepciune vestică de înțelepciunea orientală. Astfel se admite că o importantă parte din viață este derulată într-o stare exterioară corpului fizic, aceasta este starea de somn în care două din cele patru elemente ale naturii omenești se detașează spre a migra spre o altă lume; corpul astral și Eul. Acestea nu pot avea percepția separării, o atare dezvoltare fiind posibilă doar la clar-văzător care performează această detașare inclusiv în stare de veghe. Acestea două sunt ușor adaptabile corpului fizic și sunt determinate să i se subordoneze în stare de veghe.

Abordarea este atinsă de un oarecare didacticism și demonstrațiile se fac la un nivel mediu, ușor acceBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE sibil tuturor membrilor Societății Antropologice înființate de autor (la noi o astfel de comisie își desfășoară activitatea în cadrul Academiei, dar avem și o Societate Academică de Antropologie, în spiritul celei din Paris în care au activat celebrități precum Leopoldo Batres, Paul Topinard, André Sanson, Gustave Le Bon, Abel Hovelacque și mulți alții). Rudolf Steiner încearcă în sumarul conferințelor sale să răspundă cât mai multor întrebări cunoscute în legătură cu cele mai diverse probleme ale Eului și ajunge până la probleme ale binelui și răului, a căror explicație se face strict în legătură cu lumea exterioară omului și perceperea ei diferită; judecățile în legătură cu aceasta sunt judecăți care oferă însăși cheia binelui și a răului. Educarea perceperii se face însă la nivelul acelor impulsuri capabile să ridice corpul eteric deasupra celui fizic. Astfel, putem conștientiza prin simțurile noastre fizice doar o mică parte din viața lumii spirituale ceea ce, socotește Steiner, este egal cu o înviere în lumea spirituală de dincolo de lumea obișnuită, materială.

Experiențele reușesc prin meditație și concentrare o organizare a corpului astral așa încât să fie capabil să producă o sciziune de personalitate. După Steiner, corpul astral și eul în timpul coexistării în corpul fizic se concentrează în organele interne. Tot așa și corpul eteric.

Cea de a treia conferință, din 25 august 1909, insistă pe corpul astral, o lume în spatele căreia se află lumea spirituală (țara spiritelor). Entitățile superioare au posibilitatea să coboare în lumile inferioare, pe când cele inferioare pot face acest lucru doar prin exercițiu, prin conștientizare: Eul nostru în lumea fizică încă nu este adevăratul nostru Eu, acesta se află dincolo de sentimentele noastre și de senzațiile noastre, într-o lume suprasensibilă, spune Steiner.

Conștiința, de pildă, rămâne astfel pentru om o trăire sufletească interioară (a Manasului inferior, după religiile tibetane), iar judecățile de conștiință se produc doar în termeni de criteriu, ceea ce ține de convenționalul lumii fizice. Cu trimitere la Orestia lui Eschil, Steiner ținea să remarce că s-ar putea istoricește determina până și momentul în care s-a produs trecerea de la viziunea exterioară a spiritelor conștiinței la trezirea vocii interioare a conștiinței, ceea ce îl determină mai apoi pe autor să creadă că Natura non facit saltus este un neadevăr pe lângă care trecea și Schopenhauer când observa că natura este interesată de existența nu și de fericirea oamenilor.

Steiner însă nu insistă pe această observație fiindcă antroposofic este mai interesant să confirme că prin natura lui cvatripartită, omul, ca întreg, nu își are începutul pe Pământ, corpul nostru fizic fiind datorat lui Saturn, Soarele fiind germenele corpului nostru eteric, iar Lunii îi datormăm corpul astral; lucruri care scapă religiilor orientale, lipsite de o astfel de viziune.

Tezele antroposofice ale lui Steiner au în vedere în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

aceeași conferință lămurirea unor aspecte cosmogonice, ca în gnozele dualiste ale Orientului, și consideră că ființele care au realizat separarea Lunii sunt mai puternice decât entitățile solare și ajunge astfel la Isus Hristos, ființă spirituală unită anterior cu Soarele, dar care a coborât de acolo și s-a unit cu Pământul spre eradicarea morții: pe Pământ ceva ar fi rămas supus morții, dacă nu ar fi survenit evenimentul Hristos. El era anunțat din toate timpurile vechi ca un moment crucial; până și vechii înțelepți ai Indiei au avansat premisele unei aserțiuni de acest gen, fără a aprofunda ideea.

Conferința a IV-a, din 26 august 1909, continuă explorarea antroposofică a cosmogoniei: Pe Soare, această căldură s-a densificat în aer, pe Vechea Lună aerul s-a condensat în apă și numai pe Pământul actual a apărut elementul solid numit pământ (Vechiul Pământ a trecut mai întâi prin stadiul Vechiului Saturn, prin stadiul Vechiului Soare și prin Vechea Lună). Aspectul actual al Pământului, consideră Steiner, a început să se contureze din epoca atlanteeană, el fiind haotic până la despărțirea de Vechea Lună.

Pentru întemeierea acestor teze, Seiner recurge la scrierile lui Pherekydes din Syros, ale lui Pythagoras, Heraclit, Platon etc. Întorcându-se spre mitologia hindusă, din perspectiva antroposofică, Steiner crede că Zeul Indra exista în lumea sufletelor pe vremea când Hristos nu putea fi încă perceput în evoluția Pământului, dar când lumina care emana de la El începea deja să lumineze pe Indra, acesta iradiind mai apoi lumină hristică. În Conferințele sale müncheneze, Rudolf Steiner face numeroase referiri la mitologia și religiile Orientului fără a zăbovi însă asupra a ceea ce le separă de religiile Occidentului, el caută în schimb, așa cum mărturisea, să găsească punctele de vedere comune în care rezidă probabil o religie pierdută, dacă nu cumva temeiurile uneia care să pună de acord Vestul cu Estul lumii pe ceea ce Mircea Eliade numea ontologie și fiziologie mistică a Luminii. Steiner va fi cunoscut, desigur, viziunile orientale despre viața de dincolo de moarte (a se vedea Yog Ramacharaka, Viața de dincolo de moarte, Ed. Lotus, București, 1991 sau/și C.J. Chatterji, Filosofia ezoterică a Indiei, Ed. Princeps, București, 1991). Și unul și altul din autorii amintiți avansează ideea că doar forma poate fi distrusă, viața reapare mereu sub alte formeși Orientul și Occidentul antroposofic admițând că Eul omului rămâne totdeauna acel martor unic care înregistrează toate variațiile spiritului, ale mentalului și ale corpului. Din gândirea orientală se preia o precizare esențială: Planul astral este o stare și nu un loc, el este un nivel de vibrații. Identități de reprezentare se pot găsi și în ce privește etericul. Asupra acestora Rudolf Steiner va reveni consistent în Omul Hieroglifă a Cosmosului, dar și în Teze antroposofice. În cea de a cincea conferință münchebneză însă va 27

FILOSOFIE ajunge la concluzii care privesc geneza civilizațiilor, direcțiile de mișcare a spiritualității dinspre lumea atlanteană în toate direcțiile; în vechea Athlantidă trăiau oameni total diferiți de noi, conduși de mari inițiați care formau novicilor facultatea de a vedea nu numai dincolo de vălul exterior al lumii simțurilor, ci chiar dincolo de viața sufletească proprie, remarca Steiner.

Calea urmată de civilizațiile ulterioare nu este una dreaptă pentru că evoluția a cunoscut ritmuri și condiții diferite. Direcțiile conturate geografic de aceasta disting două latitudini diferite: direcția nodului european (Anglia, nordul Franței, țările nordice, Rusia, Asia până în India). Cel de al doilea curent se dezvoltă mai la sud, traversează Atlanticul spre sudul Spaniei, apoi prin Egipt, spre Arabia. Primul curent manifesta o înclinație către contemplarea Universului, pe când curentul sudic avea înclinația de a adânci în popoarele respective lumea spirituală dincolo de vălul sufletului lor. Și încheie simetric, cu o revenire la argumentele de început: Noi trăim în epoca în care entitatea obiectivă a lui Hristos, care a pătruns din afară în corpul spiritualizat al lui Iisus din Nazareth, trebuie să fie înțeleasă ca fiind forța unui suflet care coboară din ce în ce mai adânc în el însuși, pentru a se uni cu lumea spirituală care poate fi găsită în interior și careși are originea în lumea lui Lucifer, precum o exprima alegoric drama lui Edouard Schuré,Les enfantes de Lucifer.

Cum știm însă, Antroposofia în viziunea lui Steiner este o concepție despre om și lume care afirmă existența elementelor suprasensibile constitutive ale

28

ființei umane în afara corpului fizic. Autorul i-a consacrat toată viața sa și i-a închinat o serie de lucrări remarcabile printre care amintim (acestea fiind traduse și la noi) câteva titluri de referință: BhagavadGita și Epistolele lui Pavel (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1998); Antroposofie. O introducere în concepția antroposofică despre lume (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2004); Omul – Hieroglifă a Cosmosului (Ed. Univers Enciclopedic, Buc.,2006); Teze antroposofice (Ed. Univers Enciclopedic, Buc.,2006); Apariția lui Cristos în lumea eterică (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2014); Antroposifie și rosicrucianism (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2016). Cele mai multe dintre acestea au făcut, ca și Conferințele de la München, obiectul altor prilejuri oratorice la Dornach (1920) sau au fost publiccate cu regularitate în revista săptămânală Das Goetheanum (1924).

Deși publicate (unele) cu mai bine de un secol în urmă, altele în curând sunt centenare (conferințele de la Dornach), tezele lui Rudolf Steiner nu au găsit deocamdată, din acest punct de vedere, un răspuns mai satisfăcător unor întrebări de genul: Unde este omul ca ființă gânditoare și ca ființă care-și amintește?; Ce se revelează atunci când privim retrospectiv în viețile anterioare dintre moarte și o nouă naștere?; Ce se revelează atunci când privim retrospectiv în viețile pământești repetate? Care sunt piedicile și oportunitățile în calea forțelor mihaelice în zorii epocii sufletului conștienței? Care sunt opozițiile dintre eterul cosmic și materia terestră, dintre Soare și Lună, dintre Cristos și Iehova ? etc.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUŞ

MODERNITATEA EDUCAȚIONALĂ A LUI PLATON LA NIVEL DE PARADIGMĂ MORALĂ Sociologul și filosoful Émile Durkheim, în analizele sale despre educația morală, vorbește despre două mari categorii de paradigme: paradigma socratică și paradigma socială1. În contextul unei analize a modernității gândirii platoniciene, trebuie să punem în discuție paradigma educației la acest mare filosof grec deoarece în filosofia lui sunt suficiente elemente care să justifice conceptul de paradigmă chiar în sensul tare pe care-l dă Thomas Kuhn, în Structura revoluțiilor științifice. Modernitatea și actualitatea ideilor reprezintă contextul cultural în care ne aflăm la un moment dat. Această actualitate nu trebuie privită într-un mod grosier, ci trebuie văzut spiritul marelui filosof care, în unele privințe, conlucrează cu noi azi, ne dă imboldul de a pune preț mai mare pe libertatea spirituală decât pe cea fizică, într-o lume în care spiritul este pe cale de a se pierde pe sine din vedere.

A justifica modernitatea lui Platon nu este un lucru ușor de întreprins, dar aceasta poate fi remarcată la nivelul educației intelectuale și la nivelul educației morale, unde se acceptă existența unei paradigme socratice. Ce este, de fapt, această paradigmă fără conținutul ei platonician? Platon s-a folosit de personajul Socrate pentru a se expune pe sine, într-un context social când nu era prea iubit la Atena, escamotânduse în spatele acestui personaj real și fictiv în același timp. În măsura în care a stăpânit metoda socratică a educației, care înseamnă cunoaștere mai mult decât instrucție, Platon nu poate ieși din paradigma socratică a educației decât pentru a o îmbunătăți. Modelul explicativ care poate fi aplicat acestui filosof este modelul triunghiului pedagogic, propus de J. Houssaye2, unde se creează o relație între Cunoaștere – Profesor – Elev. Houssaye ia în considerație trei procese esențiale ale situației pedagogice, care se desfășoară pe trei axe: I. Axa „predare”, care privilegiază elementele profesor – cunoaștere, elevul devenind „terțul inclus”, pasiv. Pe această axă se situează pedagogia tradițională magistrală – care pune accent pe expunerea structurată a cunoștințelor și cere elevi-

lor asimilarea și restituirea controlată și fidelă a cunoștințelor, dar și pedagogia dialogată – ce propune un demers educativ pe bază de conversație; II. Axa „formare”, care privilegiază elementele profesor – elev, cunoașterea având acum rolul de „terț inclus”, întrucât accentul cade pe relație și nu pe conținut (care este indirect). Pe această axă se situează pedagogia „libertină”, educația nouă în internate, pedagogiile instituționale și nondirective – care concep relația formativă drept o relație de consiliere; III. Axa „învățare”, care privilegiază elementele elev – cunoaștere, profesorul devenind „terțul inclus”, căpătând un rol indirect. Pe această axă se situează curentul „Educația nouă” (pedagogia lui Freinet) – care consideră prioritară construirea modelelor și mijloacelor care favorizează accesul direct al elevilor la cunoaștere, învățarea asistată de ordinator, pedagogia prin obiective, pedagogiile diferențiate3.

La nivelul paradigmei intelectualiste, unde domină culturalismul, Socrate și Platon pot fi considerați primii mari intelectualiști. Cunoașterea pentru aceștia reprezintă baza acțiunii morale: este suficient să cunoști binele pentru a-l înfăptui în mod necesar. În acțiunea educativă, relația dintre maestru și discipol este esențială, fiind mai mult decât o relație pedagogică, întrucât maestru și discipolul trăiesc în comuniune. Această relație presupune metode active de educație, punând accentul pe formarea discipolului după modelul maestrului. Paradigma intelectualistă va face carieră de-a lungul istoriei și va cunoaște expresia ei cea mai vie prin Herbart4, care pune accentul pe instruire, apoi prin Comenius, adept al cunoașterii totale, pansofice. Mai târziu, Adler va pune bazele unui grup numit Paideea, cu scopul de a redeștepta tradiția culturii clasice grecești, pentru o formare generală a omului ca în perioada lui Platon.

La nivelul educației morale, paradigma socratică și platoniciană susține că răul provine din ignoranță, deci cunoașterea binelui va înlătura răul. Pentru Platon, ca pentru majoritatea grecilor din perioada cla-

Émile Durkheim, Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

2 J. Houssaye, „Le triangle pédagogique ou comment comprendre la situation pédagogique”, în La pédagogie: une encyclopédie

pour aujourďhui, ESF, Paris, 1993, citat după M. Momanu, Introducere în teoria educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 39.

3 Apud Momanu,op. cit., pp. 40-41.

4 J. F. Herbart, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

1

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

29

FILOSOFIE sică, educația morală este educația însăși: „Dacă umblu printre voi, nu fac altceva decât să încerc a vă convinge pe toți, tineri și bătrâni, să nu vă îngrijiți de trupuri mai presus de orice, nici să vânați cu atâta înverșunare averi, cât să vă osteniți pentru suflet: pentru felul cum s-ar putea el desăvârși; căci nu din averi izvorăște virtutea, ci din virtute izvorăsc și averile și toate celelalte bunuri omenești, pentru unul singur sau pentru o societate întreagă”5. Virtutea, sub toate formele ei – se pot admite mai multe forme ale virtuții, deși virtutea este una singură –, este o știință. „Căci dacă virtutea ar fi altceva decât știință, precum încearcă să susțină Protagoras, evident că nu s-ar putea învăța; acum însă dacă se va dovedi, Socrate, că ea în întregime constă în știință, cum cauți să arăți tu, ar fi straniu ca ea să nu poată fi învățată”6. Știința este pentru Socrate și Platon moralitatea însăși, existând speranța că moralitatea, care era într-un mare pericol, va putea fi restaurată cu ajutorul acesteia7. Perspectiva intelectualistă pe care o deschid Socrate și Platon asupra pedagogiei și, implicit, asupra eticii va avea o lungă tradiție în cultura europeană, care va înscrie în circuitul ei pe Kant și Herbart. În ceea ce-l privește pe Kant, acesta menționează patru calități pe care trebuie ca omul să le dobândească prin educație: disciplina; cultivarea; prudența; moralizarea8. Aceste calități sunt în deplină concordanță cu paradigma socratico-platoniciană asupra educației, pentru că aceasta trebuie să fie capabilă, printr-un șir de demersuri, să-l ridice pe om la condiția de Om. Acesta, prin cultura sa, creează o altă alternativă a Naturii, trăind într-un orizont simbolic, ceea ce face să se mențină tensiunea dintre natura originară, căreia omul nu i se poate sustrage definitiv și căreia îi plătește tributul său ultim, și orizontul cultural. Această tensiune nu va putea fi niciodată anulată, pentru că omul nu se va putea sustrage niciodată dublei sale naturi. Distincția dintre natură și cultură, cu efecte vizibile asupra procesului educației, o face explicit Platon în dialogul Cratylos, tensiune care a rămas nerezolvată timp de două milenii9.

Precizez intenția de a scoate în evidență coerența educației, așa cum s-a menținut aceasta prin deschiderea făcută de Platon, care este, de fapt, deschiderea lumii grecești, fereastra în care putem pune laolaltă secolele de cultură și civilizație din antichitate și până în prezent. Ne regăsim toți în această fereastră, pentru că toți participăm la ideea de om, pentru că toți sun-

tem implicați, direct sau indirect, conștient sau inconștient, la procesul educării omului. Unii participăm ca dascăli sau ca părinți, alții ca elevi și studenți beneficiem de o educație mai eficientă sau în parte inutilă și nu știu dacă pragmatismul tot mai accentuat al lumii contemporane ne mai poate da răgazul să vedem Binele în conținutul lui intim. A percepe acest bine ține de idealul educativ, cel care duce la formarea „personalităților dezirabile”, ideal care va cunoaște o anumită dinamică în istoria Europei de vechii grecii și până azi. O schiță istorică sumară a idealurilor educative10, care poate contribui la înțelegerea relației dintre cultură educație și societate, cuprinde următoarele momente: 1. Idealul educativ al cetății clasice grecești, care se concentrează în conceptul clasic de kalokagathia, concept în care se reunesc valorile supreme ale vechilor greci: Adevărul, Binele și Frumosul (tânărul grec trebuia să aibă un trup frumos, un suflet bun și un spirit care să se orienteze spre căutarea adevărului); 2. Idealul educativ al Romei este concentrat în maxima: Mens sana in corpore sano, ideal care nu este străin de cel grecesc; 3. Evul mediu european propune două tipuri de idealuri educative: a) idealul educativ al călugărului (monahului); b) idealul educativ al cavalerului. O sinteză a celor două idealuri o regăsim în imaginea Călugărului – Cavaler, imagine surprinsă de Jacques Le Goff11.

Este la mare cinste valoarea sfințeniei alături de valorile consacrate deja; 4. Renașterea, prin Uomo universale, cere o reîntoarcere la idealul kalokagathia și cel de mens sana in corpore sano; 5.Idealul educativ al modernității introduce conceptul de Cetățean, care este diferit de cel antic, pentru că toți oamenii sunt cetățeni, indiferent de rasă, religie, sex, origine socială. Modernitatea adaugă celor patru valori consacrate așa-zisele valori sociale: libertatea, egalitatea, fraternitatea; 6. Idealul educativ contemporan nu este deloc un ideal educativ simplu, ci el se caracterizează prin următoarele trăsături: complexitate, mondializare, pragmatism, instrumentalizare, tehnologizare. De fapt, nu există în lumea contemporană un singur ideal educativ sau două idealuri educative, ci există o pluralitate de idealuri, care se caracterizează printr-o dinamică foarte activă, schimbările producându-se în funcție de necesitățile societale și mai puțin față de cele ale individului uman. Din acest ideal complex se desprinde imaginea Intelectualului, cu tot arsenalul care ține de aceasta, cu toate speranțele

Platon, Apărarea lui Socrate, în Dialoguri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 20-21.

6 Platon, Protagoras, Editura Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1941, pp. 96-97.

7 E. Zeller, La pholosophie des Grecs, vol. III, Hachette, Paris, 1984, p. 130; apud Momanu, op. cit., p. 63.

8 Imm. Kant, Despre pedagogie, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, pp. 23-24.

9

5

30

Acest spirit dihotomic şi rădăcinile sale platoniciene este analizat de Liviu Antonesei, „Despre gândirea dihotomică”, în Semnele timpului, Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 123-133.

10 O astfel de schiţă este prezentată de Liviu Antonesei, în O introducere în pedagogie; Editura Poliron, Iaşi, 2002, pp. 67-69.

11 Menţionăm două lucrări ale lui Jacques Le Goff: Omul medieval, Editura Polirom, Iaşi, 1999 şi Intelectualii în Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE care se leagă de comportamentul just al acestuia. Problema comuniunii în plan local, național, mondial a fost adâncită, iar în ceea ce privește valorile pe care le uzitează societatea contemporană, acestea se pot desprinde din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Acest document rămâne de bază, dar lui i sau adăugat numeroase alte documente, cu un spectru foarte larg și care abordează problematica umană pe toate palierele ei. Valorile care au fost consacrate de antichitate, evul mediu și epoca modernă fac parte din infrastructura axiologică a lumii contemporane, dar ele nu mai sunt suficiente pentru omul zilelor noastre.

Acestor valori li s-au adăugat altele, în mare susținute prin legile internaționale și cuprinse în ceea ce numim drepturile omului: viața, libertatea, securitatea persoanei, securitatea socială, personalitatea juridică, viața de familie, casa, onoarea reputația, cetățenia, proprietatea, libertatea conștiinței și a religiei, libertatea de opinie, munca, decența, educația, identitatea etc.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Concluzie Valorile lumii contemporane nu exclud și nu minimalizează valorile lumii antice, în deosebi pe cele socratico-platoniciene pe care le-am menționat anterior. Dimpotrivă, aceste valori au căpătat nuanțe noi, în situații specifice, când se manifestă o formă de existență paradoxală a lumii contemporane: tendința de universalizare, de dispariție a granițelor și, în același timp, tendința de etnicizare. Într-o astfel de situație paradoxală, când lumea noastră poate fi „cea mai bună dintre lumi”, după o vorbă a lui Leibniz, sau poate fi una total degradată și la capătul existenței sale, lecția lui Platon este una benefică pentru omul contemporan, ea putând reprezenta reperul care-i lipsește. Trebuie să-l privim pe Platon în complexitatea culturii europene, gândirea acestuia putând fi nu numai premisă, ci și concluzie a unei culturi care stă să se încheie.

31

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

PETRE ȚUȚEA ȘI REFLECȚIILE SALE RELIGIOASE ASUPRA CUNOAȘTERII (II) ▪ Esențele, constrânse de formă și legi. Istoricul, pierdut în diversitatea aparentă a lucrurilor Se poate spune că forma coboară puritatea ideilor, care sunt modele eterne, transcendente, creații ale divinității și mijloace de lucru ale Demiurgului, la nivelul lumii sensibile, la calitatea iluzorie a spațiului empiric, neesențială. Simbolul, jocul cu simbolul, apropierea sau depărtarea de simbol îi stau la îndemână și omului de știință, și metafizicianului, și teologului creștin. Țuțea afirmă că “omul de știință se deosebește prin speranță de poetul pesimist”. Dar nu amândoi pot dispune cu aceeași libertate de categorii, fie ele antinomice sau universal-complementare? E drept că trăim sub legi, care pot fi resimțite atât de constrângător încât Faust își încearcă salvarea în magie, ieșind din cercul lor de fier.

Acolo însă se izbește de ficțiune, și aceasta îl ține în impas. Platon însă nu se salvează de la mirajul ficțiunii prin căderea în dogme, reușește acest lucru în calitate de om autonom.

Țuțea precizează că exactitatea științifică a filozofiei lui Husserl (“filozofia este o știință exactă”) nu este posibilă, fiindcă exactitatea, spre diferență de precizie, este transcendentă în esență, conform teoriei 32

ideilor, care reprezintă metafizica platonică a cunoașterii, întâlnirea zeului cu omul credincios având loc în lumea esențelor, în spațiul unui adevăr situat dincolo de natură. Opoziția eleatică dintre ființă și devenire a fost depășită numai de creștinism, și nu prin opțiune, ci prin împăcare, prin stăpânirea Absolutului. “Omul se mișcă între nevoia certitudinii ontologice a eficacității limitate a construcțiilor raționale, între dialectică și intuiția pură a realului”, afirmă exemplar Țuțea. Între Bacon și înțeleptul Malebranche există marea diferență a neînțelegerii și înțelegerii naturii transcendente a adevărului, a intuiției platonice ruptă de lumea fenomenală. Adevărul istoric înseamnă devenire, și nu substanță eleată, și atunci Iorga “se îneacă’ efectiv în istorie, în diversitatea aparentă a lucrurilor, în care adevărul dispare. Faptele nu sunt decât pretexte ale gândirii filozofice, ale viziunii supraistorice. Pluralitatea liniilor și simbolurilor, instabilitatea, creșterea și degradarea – toate acestea nu reclamă decât imperfecțiunea omului istoric, stăpânit de natură și de cosmos. “Marile spirite termină religios”, cum a arătat Pascal. Eternitatea definită de Goethe este “prezent pur”; a rămâne aici, în actualitatea instabilă, înseamnă a nu trăi în eternitate. Dar, deocamdată, suntem siliți a o face, Domnule Țuțea, căci deocamdată trăim aici, pe pământ, intuiția eternității, a stabilității pure și continue fiind doar un lux al cugetului cu valențe angelice.

Kant rămâne neplatonic prin viziunea lui atotcuprinzătoare, unitară și virtuoasă asupra naturii, dar ordinea aparține până la capăt transcendentului, misticii trăind în ea, iar ceilalți căutând-o, pierzându-se în devenire. În absența sentimentului religios, definitoriu pentru om, avem de-a face cu regres, cu schilodirea psihică și schilodirea spirituală. Platon, văzut creștin, reprezintă o afirmare a științei realului; depășirea dialecticii și formelor limitate ale gândirii autonome, a formelor logice limitate, utile, gratuite sau nocive ale spiritului căutător, a ambițiilor sistemice, a palidei certitudini pe care o dă grupul, și nu insul. “Gândirea trebuie văzută bipolar: când oglindește Susul este vehicul al realului, când oglindește josul este vehicul al aparenței”, subliniază Țuțea. Din treptele aparente ale cunoașterii izvorăsc “iluziile progresului” (Sorel).

Aparentele trepte ale cunoașterii – senzații, percepții, reprezentări, concepte, judecăți, raționamente, cu rădăcinile lor empirice sau în ipotezele de lucru, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE nu fac decât să trezească spiritul cercetător asupra lucrurilor, dar neprelevând natura acestora. Afirmarea religioasă a unității divine în multiplicitate dă garanția unității lumii, indiferent dacă aceasta ține de inspirație sau de intuiție. Dialogul Parmenide dovedește ireductibilitatea omului absolut cu multiplicitatea lucrurilor, a ideilor, ca esențe pure, cu mișcarea, transformarea, apariția și dispariția caracteristice existenței, ireductibilitate care nu poate fi rezolvată dialectic, relația dintre etern și trecător aparţinând misterului, a cărui formă de înțelegere este credința, nu știința. De aici, de la contactul cu misterul, derivă și validitatea formulării apofatice, negative a Absolutului. Este adevărat că Parmenide îi recomandă lui Socrate “exercițiile logice”, dar ele nu duc la adevăr. Dogma este cea care facilitează pătrunderea în paradoxala inexistență a Unului absolut, a nemișcării eleate, în “cîmpia adevărului”.

Numai cei stinși religios sunt neliniștiți de teama neantului, ei cred în vid și în neființă. Dialectica și concepția panteistă nu rezolvă problema relației dintre Dumnezeu și lume, relația dintre nepieritor și pieritor constituind un mister. “Formele logice ale gândirii autonome sunt punctele neînsemnate în fluviul inform al sufletului omenesc.” Realitatea divinului activ transferă realitatea asupra a tot ceea ce se întâmplă în univers. Cheia unică a tuturor dezlegărilor îi aparține, de aceea, misticului, și nu miticului, magicului și raționalului. Gândirea științifică plăsmuiește ipoteze utile sau nu, artele “se îneacă” în sunete sau în imagini izolate sau combinate, în funcție de simțurile ori închipuirea care le oferă sau produce, ficțiunile plăsmuite de rațiunea umană autonomă, alături de pseudolegile din natură, constituind cadrul de manifestare, în joc, luptă și suferință a copiilor imperfecte.

Zeul, cu lumea lui, este dincolo, nu aici.

▪ Ideile platonice, suverane perisabilei predicații logice a lumii Petre Țuțea consideră că idealismul, naturalismul și materialismul sunt unificate prin legarea lor de către om și natură, idealiștii căutând adevărul, binele și frumosul în ei înșiși – roadele căutării dându-le iluzia de cuceritori –, naturaliștii căutând totul în natură și în conformitatea cu așa-zisele ei legi – aceasta făcându-i-i să se creadă înțelepți –, iar materialismul reducând omul la el însuși, nerealizând perfecțiunea la care aspiră omul religios. Precum poziția omului kantian, care are “finalitate în el însuși”, materialismul este opus misticismului, fiind etern depărtat de Absolut. Lumea ideilor înseamnă ieșirea de sub stăpânirea conceptelor lumii sensibile, golite de Dumnezeu, cine o înțelege nu are nici cea mai mică ezitare în înțelegerea religioasă a platonismului. “Intuiția platonică a transcendenței este un mod filozofic grecesc de înțelegere a realului, a exactității, a certitudinii BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

dogmatice și de depășire a îndoielii legate de aparență – mintea omului, acest sediu al aproximărilor, al ficțiunilor al părerilor și erorilor, atingând precizia utilă”, afirmă Țuțea.

Construcția omului are loc înăuntrul naturii, acolo are loc formarea omului “util statului” (Stenzel), caracterul lui nu poate fi format decât plecând de la natură, pe virtuți morale rezultate din “curgerea permanentă, cuprinzătoare a lui și a statului” (Stenzel). Modele geometrice precum linia, unghiul, triunghiul, sfera, percepute ca niște copii ale unor esențe implicate în demonstrațiile matematice, nu exprimă ideile platonice. Ideile lui Palton sunt pur și simplu, există în afara omului și naturii, impunând participarea la ele. Ideile platonice nu pot fi formulate logic, știința lui Platon fiind ontologică, încercarea care s-a făcut, după model aristotelic, căzând în eșec. Platon evită inducția și deducția logică aristotelică prin legarea ideilor, ca modele primordiale, arhetipale, de lucrurile sensibile, trecătoare și imperfecte (Goblot). Prezentarea lor nu înseamnă perisabila predicație a lumii lucrurilor, progresele gândirii nu sunt necesare, raționamentul inductiv și deductiv rămânând instrumente metodologice utile într-o logică științifică de tip aristotelic. Stagiritul leagă forma de materie (substanță), ori acest lucru nu se potrivește cu lumea platonică, cu absolutul concret din eshatologia creștină.

Permanente rămân în gândirea lui Platon afirmarea transcendenței realului, sufletul nemuritor (formă a omului etern), ideile și zeii – toate dimpreună. În sens platonic esențele pot fi contemplate de spiritele pure dincolo, iar aici, trăite ca amintiri ale altei vieți – anamnesis. Întoarcerea filozofului în grotă este o acțiune de ordin ontologic, nu este determinată de vreo dialectică a inducție și deducției, a grotescului și universalului, a singularului și generalului.

▪ De la ficțiunea nietzscheană a lumii la metafizica cunoașterii. Sau, mai degrabă, invers...

Adevărul suprem este exprimat de Platon astfel: “Dumnezeu este bun, lipsit de invidie, și ceea ce a fă-

33

FILOSOFIE cut El a făcut cel mai bine posibil” (M. Chauvet). Nietzsche afirmă că “s-ar putea ca lumea să fie o ficțiune”. Toți oamenii și toate categoriile au sens, perisabil ori peren, iluzoriu ori cert, fiindcă sunt sub puterea lui Dumnezeu. Semnele aleatorii, a căror eficacitate produce iluzia adevărului, sunt rezultatul mișcării spiritului autonom între senzorial și predicativ. Ideile sunt oglindite de lucruri, dar nu sunt incluse în ele – ideile care sunt obiectul conceptelor. Imaginea obiectelor, reflectată de către simțuri, nu surprinde decât un adevăr exterior lor; imaginea nu a surprins și nu surprinde niciodată esența profundă a lucrurilor. De aceea, adevărata știință este știința ideilor, viziunea gnoseologică kantiană nu se potrivește cu spiritualismul platonic, căci numai interpretarea ontologică este adecvată naturii transcendente a ideilor. Pedagogia platonică, statul său educator sunt potențate de puterea spirituală a templelor. Pedagogicul însă, la Platon, este subordonat ontologicului (și nu invers) vieții și lumii, zeilor, sufletului nemuritor, adevărului cuprins în știința ideilor. Prezentarea ideilor, din “Republica”, ne arată natura lor transcendentă și socratismul lui Platon, faptul că Absolutul nu poate fi explicat teoretic în forma clarului cartezian: “Nu știu – se adresează Socrate lui Glaucon – dacă poți înțelege, eu exprim adevărul fără imagine și pildă. Există o știință care cercetează esența oricărui lucru, este superioară tuturor științelor practice și teoretice” (Republica, Cartea a II-a). Cea către care se îndreaptă gândirea socratică nu este deci obiectivitatea științifică, ci “metafizica cunoașterii” – așa cum se exprima Henri Bergson.

Este greșit a se suspecta, ba mai mult, a se face greșeala confundării “căutării naturi lucrurilor” a lui Socrate cu vreo interpretare logic-inductivă a realului. Și aceasta din simplul motiv al absolutizării ideilor provenite din dialoguri ca rezultate dialectice ale gândirii umane, ca raționamente desfășurate în discuții, fapt care le-ar transforma în simple concepte care nu exprimă natura lucrurilor. Filozofia, în fond, este un mod pozitivist de înțelegere a platonismului. Logicienii moderni, în genere, sunt cei care consideră “conceptele ca expresii esențiale ale lucrurilor, deci ale unității reale a acestora, acesta fiind scopul cercetării” (Sigvart). Natura lucrurilor nu se caută cu ajutorul unei pseudoștiințe utile și vaste, căutătorul nu devine astfel posesor al adevărului, transcendent în esență –, ci se primește prin inspirație sau se intuiește.

Deși platonismul nu răspunde la întrebarea filozofică dacă perfecțiunea coincide cu completitudinea sau nu, creștinismul, prin integralismul mistic, prin dogma eshatologică a învierii răspunde afirmativ. Binele suprem nu poate fi atins dialectic, prin rezultate utile statului educator și individului educat, și deși Stenzel consideră că există o conștiință teoretică în sens științific, ca “expresie a acordului între personalitate și lumea exterioară”, privind socratic-platonic, 34

adevărul nu este expresia celor doi termeni legați logic, interioritate și exterioritate, ci acesta reprezintă o viziune aristotelică, precursoare a concretului nominalist și, mai departe, a empirismului și pozitivismului. Gândirea autonomă a omului și știința aferentă ei se arată a fi neputincioase în afara încercării de analiză a adevărului din părticele sectare sau sectoriale, adevărul căutat neavând sediul în ea. Dar acest lucru un trebuie absolutizat sau blamat, căci filozofia, religia și știința trebuie să meargă mână în mână în lucrarea de căutare, de atingere a adevărului, științei reamânându-i-i efortul și încrederea (acestea fiind ustensilele ei), iar filozofiei și religiei, înțelepciunea, intuiția și, mai ales, credința.

▪ Divinul și sufletul, sau calea circulară spre nemurire În Fedru, Socrate, profesorul lui Platon, afirmă lucruri excepționale. Pentru cei care au citit dialogurile platoniciene, dar și pentru cei mai puțin inițiați, care nu au făcut-o, este extrem de utilă și justificată lecturarea și analiza acestora, textele stând practic la baza gândirii platonice. Din acest punct de vedere, Țuțea face un scurt excurs esențializat și deosebit de valoros. În cele ce urmează vom analiza succint texte filozofice de bază, fără de care gândirea platonică, în intuiția ei transcendentă excepțională, și, ulterior, în viziunea și interpretarea creștină, nu poate fi înțeleasă la adevărata ei dimensiune. Dorința instinctivă a plăcerii și gustul reflectat al binelui sunt considerate de către Socrate cele două principii care îl conduc pe om, și al căror impuls îi determină acestuia acțiunea și natura. Amândouă, împreună, nu sunt însă în stare a-l determina pe acesta să își dorească a cunoaște esența lucrurilor, ci s-o ignore. Înțelepciunea nu este altceva decât înclinare spre bine, inspirată de rațiune, care pune stăpânire pe suflet, ea situându-se la pol opus de dorința necugetată care tinde spre plăcerea dominatoare și care poartă numele de necumpătare.

Mișcarea (manifestarea) singură a sufletului nu poate să impună, în mod necesar, decât că sufletul nu are nici început și nici sfârșit, adică faptul că este nemuritor. Definirea sufletului fiind capacitatea unei științe divine, nu ne rămân la îndemână decât cele câteva cuvinte cu care putem opera comparații, analogii.

Căderea sufletului universal din statutul lui ceresc în haina solidă a timpului individual terestru, care nu îl determină deci, ci doar îl găzduiește, reprezintă una dintre caracteristicile gândirii platonice, mult controversată și contrazisă ulterior, acerb, în cadrul filozofiei creștine medievale, începând chiar cu formele ei incipiente. Divinul este cel care asigură circulația sufletului, în varianta lui universală, deci existențială, în sferele superioare, de asemenea slăbirea, “ofilirea” urâțeniei și răului. Absoluta forță ordonatoare supraBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FILOSOFIE veghează totul. Viziunea cosmogonică, mitică, trebuie înțeleasă și interpretată corect, între zei care se mișcă în spațiul transcendenței – acest lucru fiind fertil judecății contemporane –, al absolutului esențializat, al ideilor arhetipale.

Nu îmbrăcămintea mesajului contează astăzi, ci substanța esențializată, folositoare unor demersuri analitice superioare, a conținutului. Muritorii devin nemuritori prin urcarea sufletului la cer (analogie cu viziunea și mesajul religios creștin, tributară, și ea, în bună măsură, feluritelor inserții, este impresionantă).

Spațializarea și geometrizarea descriptivă a mișcării sufletelor în cadrul bolții cerești nu trebuie înțeleasă, corect, decât în înțelesul ei determinist-energetic.

“Căci dacă trebuie întotdeauna a spune adevărul, suntem totdeauna obligați, când vorbim despre adevăr”. Și atunci: esența fără culoare, fără formă, impalpabilă un poate fi contemplată decât prin ghidul sufletului, inteligența în jurul esenței rămânând a fi sediul acelei științe perfecte, care cuprinde adevărul întreg. O mișcare circulară, vede Socrate prin Platon, a gândirii zeilor, care, hrănindu-se din gândire și din știință, fiindu-i admisă contemplarea Ființei absolute, se adapă cu Adevărul și este cufundată în extaz până când ajunge din nou în punctul de unde a plecat. O mișcare de revoluție, desigur, în care ea contemplă justiția în sine, înțelepciunea în sine, știința, dar nu știința parțială, fragmentară a lucrului și omenescului, individualizată după obiecte și muritori, ci știința nesupusă schimbării, știința care are ca unic obiect Ființa ființelor.

Conform legii Adrasteiei (nimfa care l-a hrănit pe Zeus în peșteră cu laptele caprei Amaltheea), orice suflet care a putut să urmeze sufletul divin și să contemple cu el vreo esență să fie apărat de orice rău, iar dacă elanul său nu slăbește – în eventualitatea unor alte călătorii (reîncarnare) –, el nu va cunoaște vreodată suferința. Uitarea și viciul corup sufletul, îl fac impur, îl îngreunează, sufletul cade atunci pe pământ și nu poate însufleți corpul niciunui animal. La pol opus, sufletul care a văzut cel mai bine esențele și adevărul va locui în- și va forma un om care se va consacra înțelepciunii, frumuseții, muzelor, iubirii. Unitatea rațională impune înțelegerea generalului, aceasta plecând, firește, de la multiplicitatea senzațiilor. Această facultate este amintire, resimțirea celor văzute de suflet în călătoriile alături de sufletul divin. Pe acest drum, desconsiderarea existențelor înseamnă contemplarea existenței reale. Dar filozofii posedă gândirea care se poate lega, pe cât posibil, de amintire, de esențele “cărora însuși Dumnezeu le datorează întreaga divinitate”. Aceste reminiscențe însuflețesc omul capabil de misterele perfecțiunii infinite, capabil de a ajunge la perfecțiune. Desigur că mulți, bântuiți de griji, angoase și alte năclăieli, nu îl înțeleg, îl consideră nebun și chiar vor să-l vindece de nebunie. El își dă seama de tot ce se întâmplă în jurul lui și cu el. Cea BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

mai pură dintre lumi conține într-însa esențele perfecte, simple, pline de calm și beatitudine. Omul hărăzit, contemplându-le, va deveni pur, liber, detașat de propriul mormânt al corpului, de închisoarea pe care o purtăm cu noi.

▪ Neputința cunoașterii simultane a calității și a esenței lucrurilor Fragmentul filozofic din Scrisoarea a VII-a debutează cu o clarificare, în sensul în care Platon nu garantează siguranța sursei externe, a celor care afirmă că ar fi preluat principiile platoniene din chiar gura lui Platon. El infirmă existența vreunei așezări într-o formă ordonată, metodică, scolastică a principiilor sale, fiindcă această știință nu se transmite prin cuvinte (facem aici o paranteză și specificăm că toate traducerile în română făcute de Țuțea și corecturile exegeților și editorilor întreprinse ulterior au fost realizate conform traducerii în franceză din ediția Saisset. Fragmentul din Fedru este în volumul Platon, Oeuvres Complete, vol. II). Platon nu își asumă această cea mai nobilă întreprindere care ar fi putut fi, dacă acest lucru ar fi fost posibil, piscul vieții lui: dezvăluirea secretelor naturii (lucrurilor). Platon consideră că numai un mic număr de inițiați și de capabili a le descoperi în ei înșiși merită să primească aceste învățături (pedagogia platoniciană). În rest, asupra celorlalți nu s-ar abate decât un dispreț injust ori o zadarnică înfumurare.

Pe de altă parte, există un motiv temeinic, care se opune oricărei tentații de a scrie asupra acestei materii. Știința se poate aplica asupra oricărui obiect în trei condiții necesare. A patra condiție este știința însăși. A cin35

FILOSOFIE cea condiție este reprezentată de însuși țelul demersului cunoașterii, care este adevărul în sine. Aceste aspect este verificat plecând chiar de la cele mai simple lucruri ori simboluri – figurile geometrice, care, după cum am spus anterior, reprezintă ele însele niște esențe.

Cercul, bunăoară: are nume, definiție – substantive și verbe –, apoi o imagine, un desen aferent, care se trasează și se poate și șterge, distrugând complet figura în sine. Al patrulea lucru este știința, inteligența, opinia adevărată, relativă la cerc. De cel de-al cincilea lucru, adevărul, cel mai mult se apropie inteligența, celelalte lucruri se îndepărtează de el. La fel, putem lua în discuție orice alt obiect, figură, culoare, apoi categorii, precum binele, frumosul, justul, specii de animale, acțiuni, pasiuni, obiecte naturale sau realizate de mâna omenească, modul de a fi al sufletelor.

Neputința rațiunii omului, pierdut între efortul de a cunoaște atât calitățile lucrurilor, cât și esența lor, îl va împiedica pe acesta de la coordonarea gândurilor sale într-un sistem nepervertibil. Chiar și cercul, în toată perfecțiunea lui tangentă în fiecare punct la o linie dreaptă, conține într-însul elemente care îl așează în poziție de contradicție cu adevărul. Asumător definiției, care deși are pretenția finității, a imuabilității, este compusă din nume și din verbe care nu sunt fixe.

De aceea, cum am mai spus, căutarea atât a esenței, cât și a calității în același timp duce la contradicții evidente, plasează în spațiul omului mii de îndoieli, mii de neclarități. De obicei, omul se mulțumește cu prima imagine a lucrurilor și respinge aceste patru elemente – lucru motivat, în bună măsură, de proasta noastră educație sau de teama căderii în ridicolul interogațiilor nesfârșite. Din naștere, sufletele locuiesc naturi vicioase și nepregătite în privința cunoașterii și moravurilor, ele însele corupte, ceea ce face ca atingerea nivelului științei să poată fi posibil abia la capăt de drum, pe un fundament al lucrurilor și spiritului bine rânduite. Fără afinitatea cu obiectul de cunoscut, inteligenta și memoria nu reprezintă nimic. De aceea, posesorii de inteligență și memorie bună, dar care nu au afinitatea naturală cu justul si frumosul, și nici cei care posedă aceeași afinitate, dar sunt lipsiți de inteligență și memorie, nu vor putea pătrunde niciodată adevărul virtuții și viciului, căci esența etalează spre cunoaștere atât falsul, cât și adevărul în același timp, pătrunderea lor simultană fiind dificilă, necesitând multă muncă și mult timp. După raportarea lucrurilor unele la altele, după percepții, senzații, discuții, după invidii, întrebări și răspunsuri, abia atunci lumina înțelepciunii luminează obiectele și ne permite să ajungem până la limita puterii umane.

36

▪ Empirism, nominalism, inducție, deducție – sau dialectica din afara adevărului În Fedru, lungimea citatelor este motivată de diversitatea punctelor de vedere privind purul real – ideea de esență –, ceea ce arată imperfecțiunea limbajului uman, mai ales în forma predicației. Socrate prezintă doctrina esențelor nesigur, acestea fiind “simple, fără formă și culoare”, deși “strălucesc ca viziuni în jurul celei mai pure lumini”. Destinul și zeul purtător de lumină, pedepsitor al omului răspunzător pentru faptele sale, adică trăitor în libertatea “imperiului necesității”, stăpânesc ordinea etico-religioasă. Imaginile sunt forme iluzorii ale lumii aparente, nepotrivite cu esențele platonice, forma devenind reală la Aristotel și apoi la creștini. Generalul, ca rezultat al reamintirii și nu al abstractizării, pleacă aparent de la senzații, în cadrul lui nefiind vorba de logică a faptelor, de inducție propriu-zisă, generalizarea nefiind calea spre esențe. Mozaicul empiric util și orientator, un duce la unități reale, ci formale, nesigure: empirism, nominalism, inducție, deducție – toate aparțin dialecticii legate de filozofie și concret, deschisă și limitată, situată în afara adevărului, acesta existând în “imperiul esențelor”. Ceea ce ne stă la dispoziție este o lume dedusă din logica realului, situată deasupra puterii rațiunii umane, cu ipotezele și sintezele ei ospitaliere.

Esențele nu țin de natura subiectului cunoscător, de aceea, limbajul socratic, greșit interpretat drept “ineism” (“ineism socratic”), merită corecta interpretare de amestec de metempsihoză, anamnesis, abstractizare ca expresie a gândirii active, observație sau funcție trezitoare a simțurilor. Corpul – mormântul înțeleptului inspirat, aflat pe poziție dialectică conflictuală cu mulțimea care îl consideră nebun –, această rămășiță orfică, depășită de integralismul creștin. Prostia și ignoranța sunt, de fapt, sub imperiul destinului, al necesității – spațiu în care răspunderea nu poate funcționa, de aceea, viziunea socratică se pare că greșește acuzându-l pe prost și pe ignorant că sunt vinovați pentru neștiința lor.

“Spiritul căutător al omului împins de nevoi se întâlnește cu cel contemplativ, cel din urmă fiind setos de adevăr, de știința esențelor oferită de inspirație, reamintirea fiind un dar ceresc. În jocul vieții și al morții, existența și nonexistența nu pot fi legate dialectic – în sens hegelian -, ci mistic, unitățile fiind simple și transcendente”. (Petre Țuțea)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE SUFLET Dragii mei, Că Elena, omul, în general, ar fi putut trece, la propriu, într-o altă dimensiune, într-un alt spațiu, un alt timp, întro altă inteligență și o altă formă de viață, în ziua de astăzi, nu ar mai mira pe nimeni. Știința a mers până acolo unde mintea umană, cantonată, totuși, până mai ieri, în canoanele determinismului, a ajuns acum unde nimeni nu ar fi putut gândi. Experimentul Philadelphia, din informațiile puse în circulație, se pare că ar fi fost la propriu. Nedeslușite sunt urmările sale de atunci. Nu se știe sau nu au fost date publicității suferințele marinarilor ce se aflau pe marele distrugător, nu s-au făcut suficiente dezvăluiri despre tot ce s-a întâmplat cu echipamentele navei, despre felul în care a apărut norul cenușiu ce a făcut să dispară și să reapară vaporul etc. Se știu însă multe altele despre microcosmos, despre materie și antimaterie, despre felul în care particule subatomice elementare, numite, astăzi, neutrini, călătoresc, în general, cu o viteză apropiată de cea a luminii. Asupra acestora, asupra neutrinilor, deocamdată încă plutește o oarecare neînțelegere a conceptului de masă și cel de masă de repaus, în contextul în care ei, deși neutri din punct de vedere energetic, sunt capabili să treacă prin materie fără a interacționa cu ea, mare atenție, fără a interacționa cu ea.

Fraților, am adus în discuție acest subiect nu întâmplător. Undeva între paginile 309-314, din volumul „Ființă și ființare al români”, puneam în scenă câteva întâmplări, ce dau oricui de gândit și te fac să crezi că ele se petrec doar pentru a completa adevărurile științifice menționate mai sus. Pentru a avea textul la îndemână, revenim cu el: „Povestea lui Bennet îmi amintește de câteva întâmplări petrecute, trăite chiar de către mine. Am să vă relatez două dintre ele. Prima a avut loc în urmă cu aproximativ 32-33 de ani, când unchiul meu, responsabil cu mecanizarea agriculturii în cap-urile din nordul județului Dolj, în timpul unei ședințe de lucru, pe fond emoțional, a făcut accident vascular. Unul suficient de zdravăn, dar care nu i-a pus capăt vieții. Familia l-a adus la Spitalul de neurologie din Craiova. După ce l-a văzut un medic, a fost plasat în salonul numărul șapte, celebrul salon al morții, o încăpere, să zicem, suficient de mare, în care se puteau înghesui, aproximativ, 15-20 de paturi, dacă nu mai mult?! Rar avea să fie unul gol! Iar când se întâmpla, fie unul din cei bolnavi, după 10-12 zile, mișca, semn că se întorcea la viață, fie că murea careva dintre cei plesniți de soartă. Trec peste mizeria de peste tot, trec peste faptul că cearceafurile erau schimbate la nu știu câte zile și mai toate erau ude de urină și fecale... Orice descriere în plus v-ar provoca silă și v-ar aminti de marea grijă a sistemului totalitar purtată omului. Aiureli de doi bani! Flașnetarii propagandei, ba chiar și cei ce ai fi crezut că au un gram de bun simț, susțineau sus și tare că totul e pentru om și BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

pentru bunăstarea lui. Ca și acum, ca și în toți acești anii de după `89, când mitocani și nemernici, la tot pasul! Vam mai spus câte ceva despre condițiile din spitale și în volumul Cerșetor în iadul de la poarta raiului. Revin, pentru că nu vreau să politizez momentul. Pe mijlocul salonului, un șir de paturi grupate două câte două. În ele, bolnavii aveau poziția capului spre nord. Un alt rând, tot grupe de două câte două, ocupa poziția dinspre ferestrele zidite în partea de est. În aceste paturi, bolnavii erau așezați cu capul spre est. Distanța între cele două rânduri era cam 50-60 de centimetri, cât să poată trece printre ele un om. În partea de nord a salonului, spre alte ferestre, un alt rând de paturi, tot grupate două câte două. Bolnavii aveau așezat capul spre vest. Cu alte cuvinte, cu puțin efort ne putem imagina un fel de cruce a cărei parte centrală era formată din bolnavii așezați cu picioarele spre sud și capul spre nord, iar părțile laterale, adică brațele, erau formate din bolnavii așezați de o parte și de alta cu picioarele spre mijlocul crucii. Intrarea în salon, prin partea de sud. În fața paturilor, spre ușă, un spațiu de aproximativ 1,5 metri. Acolo, o masă și câteva scaune cu spătar, suficient de incomode, în condițiile în care aveai să zăbovești mai mult pe vreunul din ele. Într-o sâmbătă, după aproximativ o săptămână de spitalizare a unchiului meu, mi-a venit rândul să îl veghez și să am grijă să nu cadă cumva din pat. El ocupa unul din primele de pe rândul din mijloc.

Lateral lui, dincolo de culoar, în grupul de două paturi plasate spre est, un avocat și un oarecare Costică, numai osul și pielea, dezbrăcat pușcă. Dezbrăcați erau toți bolnavii, dar aveau peste ei un cearceaf asemenea celui ce se pune peste cel mort. De altfel, încăperea semăna mai degrabă cu o morgă, în care ei, „morții”, încă mai respirau putoarea lor, dar și duhoarea vremurilor. Până spre miezul nopții, din cauza aerului stătut, am vegheat din pragul ușii. Spre cântatul cocoșilor, oboseala m-a frânt. Atunci am așezat lângă patul unchiului meu 3-4 scaune și m-am întins pe ele cu picioarele în aceeași direcție ca și el. Din teama ca nu cumva să nu-l simt, mi-am legat cu o ață de cânepă mâna mea de mâna lui. Până aici, toate bune, însă nici n-am apucat să mă așez bine că un fel de abur nefiresc, pe care l-am putut doar simți, ceva ce avea un fel de consistență, m-a izbit și parcă a trecut prin mine. Sincer, m-am speriat. Mi-am desfăcut în grabă mâna, am privit spre unchiul meu apoi spre bolnavii ce îmi erau alături.

Avocatul se zbătea între viață și moarte. La gură făcuse un fel de spume și respira greu. Am alergat la camera de gardă. M-am întors în salon însoțit de o asistentă suficient de tânără. S-a uitat la bolnav, i-a șters, cu niște hârtie igienică saliva, apoi i-a luat o tensiune. „Nimic deosebit, o convulsie firească! Ne-a mai speriat domnul avocat cu chestii dintr-ăstea și n-a murit!” mi-a zis ea și a plecat somnoroasă și nefiresc de liniștită. Rămas singur, m-am 37

POLEMOS așezat pe unul din scaune, în același loc, în care cu ceva timp în urmă, mă întinsesem. Îmi frecam fruntea în încercarea de a înțelege mai bine și de a-mi explica secundă cu secundă, cele întâmplate. Pe nesimțite, același „val” m-a izbit iarăși și a trecut din nou prin mine. Am privit spre avocat. Murise! Instantaneu, parcă în același moment în care avocatul a murit, vecinul său, Costică, s-a trezit din comă și cu un fel de nefiresc a tras cearceaful de pe cel mort și s-a acoperit el. Eu, între ei, la mijloc... Oare atunci, să fi fost martor și morții, și vieții, să fi fost martor sufletului?! Sufletului în căutarea?... În căutarea a ce?

A doua întâmplare s-a petrecut cu puțin timp în urmă, spre sfârșitul lunii martie, a anului 2018. Înainte de a vă povesti, vreau să vă asigur de sinceritatea mea, de faptul că nu doresc senzaționalul. Tot ce am să vă spun este trăit de mine în condițiile unei lucidități mentale pe care nu o pot pune sub semnul întrebării. Odată cu precizările făcute, trebuie să vă mărturisesc faptul că de aproape doi ani m-a tot chinuit piciorul drept. Durerea s-a declanșat în momentul în care în una din zilele de lucru, la serviciu, în timp ce, urcat pe un scaun ergonomic, la birou, aranjam niște dosare mai vechi, am căzut. Din nefericire, am căzut pe partea dreaptă a corpului, parte pe care mai căzusem, cândva, cu ani în urmă. Atunci m-am ales cu o frântură de umăr drept, ce nu-mi dă pace nici măcar acum. După căzătură, durerile m-au dus la medic. Am făcut o radiografie, iar în urma ei am aflat că nu am oase rupte, dar că este posibilă un început de coxartroză, la șoldul drept, boală despre care nu am știut. Desigur nu am neglijat nimic, am consultat specialiști în ortopedie, în reumatologie, în chinetoterapie, am făcut infiltrații la o clinică particulară, am făcut mișcare, masaj etc. Pe scurt spus, am cheltuit bani de-aiurea, m-am mai și chinuit, iar coxartroza și-a văzut de treaba ei. La începutul lui 2018, abia mai puteam călca în picior. Durerea mă scotea din minți și mă dezarma. Într-o zi, totuși, soția a găsit o cunoștință care i-a vorbit despre spitalul Monza, investiție românoitaliană, nou înființată în București, și despre un medic ortoped de excepție, Gabriel Dinu, specializat în străinătate și recunoscut chiar și prin America. Am deschis internetul, m-am documentat, însă nu mi-am putut depăși frica, mai ales că alți ortopezi, din spitale cu renume, îmi recomandaseră să „trag” de mine cât pot de mult și să fac această operație la bătrânețe, undeva după ce voi împlini 70-75 de ani. La câteva zile mai târziu, am aflat că și primarul din localitatea Podari, Dolj, avusese aceeași boală ca a mea și se operase în același loc, la același medic. Tot îmi puneam semne de întrebare, frica îmi dădea târcoale, iar eu nu mă puteam decide. Până aici, totul obișnuit, totul credibil, mai ales câtă vreme cele ce mi s-au întâmplat se puteau întâmpla oricui, însă, în una din primele nopți ale lunii aprilie, am avut un coșmar. Visasem că un fel de umbră, ca o pânză întunecată, se tot lăsa spre mine. Neputincios, în somn, m-am speriat cumplit. În acel moment, cu un fel de disperare, am strigat „Doamne Iisuse Cristoase, ajută-mă!” și m-am trezit. Eram cu fața în sus,

38

treaz și conștient, în momentul în care un fel de tub de lumină, o altfel de lumină decât aceea pe care o vedem zi de zi, a venit din înaltul cerului, ca o săgeată, a trecut prin acoperișul blocului și s-a oprit deasupra mea. Instantaneu, fascicolul de lumină s-a ridicat, și a dispărut spre locul dinspre care a venit. În același moment eu am putut vedea prin tavane cerul și am putut urmări, preț de câteva secunde întoarcerea luminii în univers. În noaptea respectivă nu am mai putut adormi. M-am tot frământat. În ziua următoare am hotărât să mă duc la spitalul Monza. Eram convins că voi trece prin umbra morții, dincolo de ea, spre viață.” Spre viața de aici, ea însăși un fel de întrupare în rotund.

Oameni buni, puse cap la cap, experiențele de viață, descoperirile științifice, la care trebuie adăugate revelații personale, în genere, ale omului căzut în lume, m-au făcut să afirm că Dumnezeu este lumină, iar noi, suflete, lumină din lumină. De aici și ideea din filosofia indiană, egipteană etc. idee conform căreia viața este o minune ce ne va reuni cândva în lumina supremă.

Fraților, că sufletul omului ar putea fi format chiar din aceste particule, descoperite de către știință, numite neutrini, grupați la întâmplare sau ordonați după anume canoane, poate fi cel puțin o ipoteză pe baza căreia se poate specula enorm. Dincolo de toate stăruie o altă chestiune și anume că oricum am da-o, oricum am suci-o, prin ei, prin neutrini, prin particula lui Dumnezeu sau prin altceva ce, momentan, ne scapă, când ne împotmolim ajungem tot la El, Cel de Sus, însă de data aceasta la un Dumnezeu ce capătă consistență. Atenție, consitență, adică Substanță, Existență, Ființă pură întru` devenire prin ea însăși și nu materialitate. Prin urmare, într-o oarecare măsură, ne reîntoarcem la Antichitate și redefinim, de data aceasta, lumea la nivelul descoperirilor științifice. Altfel spus, anormalul de ieri capătă, din interior, din ce în ce mai multă lumină și se revelează omului a cărui minte poate pătrunde în miracolul universului.

Mă rog, noi, oameni angrenați în această discuție, gândim la lucruri mai pământești, lăsând savanții cu ochii în lumi posibile, locuri în care vor găsi, cu siguranță, și adevărurile posibile. De altfel, omul de rând, scos sau nu din matca vremurilor sale, nu răstălmăcește la infinit sufletul, Adevărul suprem, ci, fie îi accepta la nivelul închipuirilor din propria-i conștiință, fie, îi pune sub semnul întrebării.

O atitudine de curvă pusă în dungă o au o parte din răzvrătiții vremurilor, telectuali nevoie mare, care ar crede și nu prea în Divinitate, ar crede și nu prea în știință, ar crede și nu prea... Apoi, ce suflet? Ce Divinitate? „Dumnezeu sunt eu!...”- strigă în gura mare aceiași panglicari, rupți de-aiurea, și în tur, și în coate, prin fel și fel de universități, toate peste noapte inventate. Despre diplomele însușite sau livrate la cântar de ei, am mai vorbit. Musai să-i lăsăm în pace.

Revenim, nu pentru a concretiza, ci pentru a ofta puțin, șoptindu-ne în barbă: of, Doamne, Of, tu suflet bun la toate!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ISTORIE

Ovidiu PECICAN

DESCOPERIREA CRONICII MOLDOVEI ÎN LIMBA POLONĂ Archiva istorică a României a fost, în cazul lui B.P. Hasdeu, prima publicație în care, părăsind abordarea narativă a istoriei din studiile anterioare, istoricul s-a vădit capabil să restituie izvoare istorice documentare într-o editare critică, dar și să le comenteze in extenso, unele dintre discuțiile însoțitoare având profunzimea și întinderea unor adevărate studii de sine stătătoare. Hasdeu publicase și în revistele scoase de el până atunci documente din trecutul românilor sau aflate în legătură directă cu acesta. De astă dată însă el asuma proiectul valorificării științifice și a difuzării către publicul cultivat a unei întregi arhive ce trebuia să acopere, la dimensiunile întregii națiuni, accesul documentar la trecutul românesc. Era, cum sa spus, de „un caracter de permanență și o cuprindere totală (în stilul specific de a vedea lucrurile) a oricăror texte care privesc istoria română”1. Pentru Nicolae Iorga, în 1903, însă, acest mod de a vedea lucrurile nu era satisfăcător pe deplin. „Sub firma ei [= a Archivei istorice... – n. O.P.] trebuiau să se întâlnească cronicile ca și documentele propriu-zise și, printre acestea, documentele scrise de străini în limbi străine, cu documentele scrise în slavonește, iar mai târziu în românește, de români. Un plan care permitea să se adune în același volum o inscripție de la Tyras, un act de la Căliman Asan, țarul bulgăresc, descrierea de călătorie a lui Neufville și o sumă de acte slavone și române, inedite, de cea mai mare însemnătate. Nu se vorbea nimic despre faptul, ce-și avea însemnătatea lui, dacă în Arhivă erau să se dea numai acte inedite sau și reproduceri după felurite tipărituri din străinătate”2.

Archiva istorică a României nu a făcut încă obiectul unor studii amănunțite, deși interesul ei depășește orizontul de așteptare investit, în general, într-o colecție de documente. Din motive care țin de restricționarea accesului la depozitele arhivistice bucureștene, dar merg până la epuizarea stocului documentar adunat din Rusia și din Polonia și aflat în posesia editorului și până la interesul neostenit și foarte diversificat al lui Hasdeu pentru o diversitate de tipuri de izvoare, publicația diferă și de cele care au precedat-o, și de cele care i-au urmat pe calea valorificării culturale a mărturiilor despre trecutul românesc. Ceea ce a

părut până ieri oamenilor de știință riguroasă, pozitivistă, o lipsă, astăzi poate fi interpretat, în schimb, ca o probă a fervorii profesionale a savantului, pentru care documentul nu a însemnat doar actul emis de cancelarii și alte instanțe oficiale, ci și mărturia narativă a unor personaje de odinioară. Într-adevăr, Archiva istorică a României a conținut și izvoare narative. Iar dacă unele dintre acestea au fost reluate și publicate în noi ediții, cu comentariile erudite și foarte personale ale lui Hasdeu, astăzi nu mai sunt motive de a regreta acest fapt. În primul rând, pentru că orice ediție nouă a unui text vechi este legitimă, în măsura în care îmbunătățește printr-o nouă lectură și prin noi elucidări cunoștințele despre textul respectiv. În al doilea rând, pentru că a beneficia de imaginația științifică, de sugestiile bogate și de buna pregătire a lui B.P. Hasdeu în domeniul criticii de text nu poate fi o pierdere nicidecum, sub nici un aspect. Ioan Oprișan are dreptate: „... prin comentariile sale, de obicei foarte întinse și profunde, savantul a deschis orizonturi extraordinare...”3

Ioan Oprișan, „Un model pentru corpusul național de documente istorice”, în Arhiva istorică a României, vol. 1, București, Ed. Saeculum I.O., 2013, ed. de I. Oprișan, p. VI. BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

2B.P.

1

În primele pagini ale celui de-al treilea tom din Archiva istorică a României (1867), Hasdeu publica

Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. de Ioan Oprișan, vol. II, București, Ed. Saeculum I.O., p. 417.

3Ibidem, p. VIII.

39

ISTORIE ceea ce socotea a fi „cronica cea mai vechia a Moldovei”, aceea pe care P.P. Panaitescu a numit-o ulterior Cronica moldo-polonă. Titlul ei „Descrierea cronicii despre Țara Moldovei, și despre domnii ei, cum au venit moldovenii în Țara Moldovei, 1352 – 1564”, nu apărea la Hasdeu, el reproducând însă în original și în traducere proprie lămuririle scribului polon necunoscut care a tradus textul slavon al scrierii în polonă:

„Sumariul cronicei despre Țara Moldovenească și despre domnii ei, în ce mod descălecară dintr-întâi moldovenii în Țara Moldovenească și cine fuse primul lor domn sau vodă în anul de la zidirea lumii 6850, iar de la nașterea lui Crist 1352.// S-a scris în anul 1566, octombrie 28, în Iași”4.

Explicația titlului – un chapeau generos – lămurea: „Cronica cea mai vechia a Moldovei redactată exofficio de călugării de la monastirea Putna în intervalul dintre anii 1466 – 1552, tradusă în 1566 în limba polonă, adusă cu narația evenimentelor petrecute între 1552 – 1566 și însoțită de o notiță statistică asupra Moldovei”. Practic, în acest mod sintetic, B.P. Hasdeu își expunea rezultatele cercetării desfășurate în jurul textului care, deocamdată, după ce Mihail Kogălniceanu dăduse la iveală cronicile colectate de el, se dovedea mai veche decât tot ce publicase până atunci contemporanul lui mai vârstnic.

Cu privire la importanța acestui izvor Hasdeu s-a pronunțat neechivoc. Este vorba despre o „prețiosisimă cronică”16 care „s-ar putea asemăna cu diamantul ascuns sub învelitura petrei și pe care nu este dat orișicui de a-l ghici și de a-l estrage”17. Iar faptul că se dovedea mai veche decât toate celelalte izvoare narative cunoscute până în acea clipă îi sporea și mai mult interesul.

Comentariul istoricului basarabean stabilit în principate pe marginea izvorului este un studiu istoric în toată puterea cuvântului. El începe prin a prezenta viața și opera lui Adam Naruszewicz (20 octombrie 1733 – 8 iulie 1796), poet, istoric, dramaturg, traducător, care, provenind dintr-o familie aristocratică sărăcită, a urmat o carieră ecleziatică la iezuiți, devenind episcop de Smolensk (1775 – 1788) și de Luck (1788 – 1790). Prilejul era nimerit pentru a-l familiariza pe cititorul român cu personalitatea acestuia: el a fost primul istoric modern al trecutului Poloniei, iar istoria țării sale în zece volume a fost întreruptă doar de moartea autorului.

După decesul lui Naruszewicz printre hârtiile lui s-au descoperit, spune Hasdeu, multe documente prețioase, căci „într-adevăr, nemine nu avea mai multe mijloace pentru a ajunge la acest scop, ca [= decât – n. O.P.] un prelat, pentru care erau deschise toate bibliotecile și toate archivele oficiale, particulare, ecleziastice și municipale, și carele se bucura de favoru-

4B.P.

Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. cit., p. 9. p. 21.

17Ibidem,

p. 20.

16Ibidem,

40

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ISTORIE rile cele mai distinse din partea regelui Stanislav-August”18. Cronica Moldovei a fost găsită printre hârtiile rămase pe urma înaltului prelat și istoric la o dată pe care Haseu o ignoră, dar care, totuși, nu putea fi decât posterioară morții acestui autor polonez.

Cert este, spune editorul, că după circa jumătate de secol, manuscrisul respectiv a ajuns la Kazimierz Władysław Wóycicki (3 martie 1807 – 2 septembrie 1879), „cel mai activ dintre arheologii poloni”19. El a publicat cronica în volumul al șaselea al lucrării Bibljoteka starożytnych pisarzów polskich și astfel lui îi revine meritul scoaterii respectivei traduceri din sec. al XVI-lea la lumină. Din păcate, a publicat-o „astfel încât este absolut imposibil nu numai de a se baza pe textul acestei edițiuni, ci nici măcar de a-l înțelege. Nesocotind istoria română, Wojcicki nu-și bătu capul de a copia manuscriptul cel vechi spre a înlesni prin aceasta tipografia [= tipărirea – n. O.P.] și nu vru să-și piardă timpul, făcând el însuși, dacă nu două sau trei, cel puțin una singură corectură”. Rezultatul a fost pe măsură: „Cuvinte estropiate, numi proprii denaturate, cifre falsificate, rânduri și fraze întregi omise sau strămutate...”20. Spre a nu fi bănuit că vorbește în van sau că, eventual, calomniază, Hasdeu dă exemple (dintre „cele mai izbitoare”). Totodată, el probează „enormitatea ciuntirilor admise în edițiunea lui Wojnicki și cari o fac în cea mai mare parte neînțeligibilă”21.

Ediția hașdeană se dovedește, încă din acest punct, indispensabilă, pentru că, aducând textul cronicii la cunoștința publicului românesc interesat, atât în polonă, cât și în română, istoricul folosește prilejul pentru a emenda opera editorială a savantului polonez, restaurând cuvinte, sensuri, denumiri.

Succesul restaurării textului se datorează, spune Hasdeu, și întâmplării fericite de a-și fi procurat două copii după original. „Una din aceste duo copie o căpătarăm, sunt acum vro zece ani, de la D. Gerard Cichocki, [pe] atunci studinte la Kiew, și carele cunoștea întrucâtva și limba română, mulțumită unei îndelungate petreceri în Basarabia”22. Întâmplarea se dezvăluie însă, la scrutare, predictibilă, de vreme ce, pasionat de studiu, iscoditor și dornic de a cunoaște, pretutindeni unde ajungea, elitele cărturărești ale locului, tânărul Hasdeu, iunker și student la Harkov, se va fi

interesat și de preocupările colegului său de rang academic de la Kiev23. Deși mai corectă decât copia editată, și această versiune suferă de deformări, mai ales în privința denumirilor, observă editorul român al cronicii.

Abia excursia în Galiția, în cursul lui 1861, din însărcinarea ministrului Panu, l-a pus în posesia variantei transmise decontele Joseph Dunin-Borkowski (22 martie 1809 – 18 iunie 1843). Copia respectivă i-a fost înmânată în Liov (Lvov) de „eruditul librar și amic al nostru” Kajetan Jabłoński (1815 – 1896), „editorul și posesorul scrierilor postume ale lui Borkowski.

Având acum la dispoziție trei versiuni, apelând la comparatism, Hasdeu s-a încredințat că „același text servise de bază”. Originile erorilor savantul român le identifică în două cauze: greșelile de tipar ale ediției lui Wojnicki și regulile de scriere în polona modernă24. Istoricul reface – ipotetic, pe cale logică – stema versiunilor cunoscute lui după cum urmează: „... Borkowszki avuse în mână însuși manuscriptul postum al lui Adam Naruszewicz, pe care, ca și Cichocki, îl va fi împrumutat de la Wojnicki, sau pe care însuși Wojnicki [îl] va fi supus reviziunii unui bărbat atâta de renumit între poloni prin studiele sale speciale în istoria română”25. A doua ipoteză i se pare mai probabilă, întrucât Borkowszki și Wojnicki s-au cunoscut personal26. Hasdeu reproduce cronica după versiunea până atunci inedită a lui Dunin-Borkowszki27.

După Hasdeu, Cronica moldo-polonă era rezultatul strădaniei cărturărești a călugărilor de la Putna. Istoricul credea că travaliul istoriografic al acestora le revenea în virtutea statutului și poziției lor de oameni instruiți aparținând noii necropole voievodale inaugurate de Ștefan cel Mare. El atribuia, de altfel, începuturile acestei munci de redactare chiar domniei marelui voievod. De asemenea, precizând că anul începutului acestei preocupări a fost 1466, Hasdeu atribuia călugărilor putneni o continuitate în strădania lor laborioasă de aproape un secol, până în 1552, procedându-se neîntrerupt la scrierea textului. Același editor observa că după această dată narațiunea istorică a fost continuată până în 1566, când a fost tradusă – chiar la Iași, până în 28 octombrie – în polonă.

Restituirea hașdeană rămâne exemplară în acest caz, în pofida edițiilor mai noi ale textului.

18Ibidem,

cu preocupări științifice și, probabil, și literare. Acesta îl prezintă altui om cultivat din oraș, Scarabelli, „... savant orientalist, latinist, elenist și arabolog”.

24B. P. Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. cit., p. 22.

25Ibidem.

26Ibidem.

27Ibidem.

p. 20. pp. 20-21.

20Ibidem, p. 21.

21Ibidem.

22Ibidem.

23La Nikolaev îl frecventa pe D.D. Blagoviescenski, savant din partea locului, fost coleg de studenție cu tatăl Alexandru Hâjdeu, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 19Ibidem,

41

COMENTARII

Marin IANCU

ARON COTRUȘ. POEZIA SOLITUDINII Caz dintre cele mai rare al poeziei românești, împărtășind destinul unui adevărat mesia-poet, mândru la chip, cu un „fizic uriaș de Dac”, cum ar fi spus G. Călinescu, Aron Cotruș a devenit, prin rostirea lui oraculară, emblema unui masiv și răscolitor protest față de o ideologie absurdă care i-a bulversat țara și neamul. Născut pe pământ transilvan, la 2 ianuarie 1881, în zodia Capricorniană, în satul Hașag, din fostul județ Târnava Mare, ca al doilea copil din cei nouă ai preotului Aron Cotruș (1864-1933) și preotesei Ana (1866-1918), viitorul poet va avea parte de o frumoasă copilărie, dealurile și munții dintre dealurile și apele Târnavelor urmând să îi trezească în suflet comuniuni telurice și dorințe de ascensiune spre înălțimi nebănuite. Formarea în spațiul cultural al Blajului, mai apoi prietenia și colegialitatea cu Lucian Blaga la liceul „Andrei $aguna” din Brașov ar putea reprezenta puncte forte în dezvoltarea artistică ulterioară a tânărului poet, care începe să publice în diversele reviste literare ale timpului: „Revista Politică și Literară” din Blaj, „Ramuri” din Craiova, „Românul”, „Salonul Literar” și „Pagini Literare” din Arad, „Banatul” din Timișoara, „Cosânzeana” din Orăștie, „Gândirea” și „Gândul Românesc” din Cluj, „Datina” din Turnu-Severin, „Flamura” și „Revista Fundațiilor Regale” din București, „Neamul Românesc Literar” din Vălenii de Munte, „Familia” și „Cele Trei Crișuri” din Oradea. După un prim episod mai deosebit din viața proaspătului absolvent al liceelor „Sfântul Vasile” din Blaj și „Șaguna” din Brașov reprezentat de participarea în războiul pentru întregirea Neamului 1916-1918, pe frontul italian, în rândurile armatei austro-ungare, în Legiuni și în Corpul voluntarilor ardeleni-bucovineni, prin Decretul regal, dat în 11 mai, i se conferea sublocotenentului Aron Cotruș o medalie. Stăpânit de o vizibilă stare de efervescență și aspirații de cu totul altă natură decât cea a creației literare, în 1923, anul căsătoriei cu pianista Elisabeta Irina Szánt-, poetul și publicistul Aron Cotruș i se adresează lui Nicolae Titulescu, ministru al Afacerilor Străine, solicitând numirea sa ca atașat de presă.

Răspunsul vine prompt: „Domnul Aron Cotruș se numește pe ziua de 1 ianuarie 1929, atașat de presă pe lângă Direcțiunea Presei și este însărcinat provizoriu a ține contact cu presa italiană în nordul Italiei, având ca centru Milano. D-sa va lucra sub ordinele și supravegherea Legației Române din Roma, iar diurna va fi cea prevăzută în buget pentru atașatul de presă la Belgrad, adică de 2500 lei lunar.”

42

Văzând în această ofertă un prilej de a-și împlini personalitatea creatoare printr-o activitatea diplomatică exercitată de acum încolo în străinătate, Aron Cotruș va funcționa într-o primă etapă ca atașat de presă la Legația României la Belgrad (1928), la Milano, în calitatea de coordonator al Teatrului „Scala” de aici (1930), și apoi la Roma, ca între 1929 și 1937 să continue în Polonia activitatea începută de Lucian Blaga, de unde, după un an de ședere în țară, din 1938,să-și înceapă misiunea de ministru plenipotențiar al României, ca secretar de presă, în Spania și Portugalia, la Lisabona. Între anii 1940 și 1941 a fost directorul publicației „Frăția de cruce" și, după prăbușirea regimului antonescian, se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor, apoi director la revistei prolegionare „Carpații", apărută în Madrid. De acum și până în 1944, Aron Cotruș devine șef al serviciilor de presă pe lângă Legațiunile României din Madrid și Lisabona, desfășurând aici o impresionantă activitate în favoarea răspândirii culturii și literaturii românești peste hotare. După lovitura de stat din 6 septembrie 1940, poetul trece peste un BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

COMENTARII incident, refuzând guvernului legionar rechemarea în țară de la post, acesta fiind însă reconfirmat la scurt timp pe postul din capitala Spaniei. Pentru Aron Cotruș începe de acum adevărata aventură a disperării. dacă avem în vedere că în toamna anului 1944 noul guvern instaurat la București a început răfuiala cu membrii partidelor și grupurilor politice aflate pe alte poziții ideologice decât ale regimului comunist, conform Legii nr. 1837/1944, aceștia fiind considerați „dușmani ai poporului”. „Vor fi licențiați din serviciu fără nicio indemnizație, indiferent de data la care au fost numiți, încadrați sau angajați funcționarii care: a) În executarea serviciului au avut o atitudine abuzivă sau o ținută nedemnă; b) S-au pus sub orice formă în slujba unor interese străine de acele ale nației române; c) Au militat sub orice formă în vreo organizație politică sau paramilitară: legionară, fascistă sau hitleristă, sau au servit prin orice mijloace scopurile unor organizații dictatoriale.” Decretul Regal nr. 2134/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 nov. 1944, emis pe temeiul Legii nr. 1837, cuprindea lista personalului diplomatic scos din posturi în conformitate cu cele trei litere ale articolului al II-lea, numele lui Aron Cotruș aflându-se sub incidența literei c). De la București, Eugen Filotti, aflat încă în funcție, trimite legației din Madrid telegrama nr. 818, cu următorul mesaj pentru Aron Cotruș: „Binevoiți a comunica Domnului că în baza noilor dispozițiuni legale și prin Înaltul Decret Regal nr. 2134, D-sa a ieșit din cadrele Ministerului Afacerilor Străine pe data de 1 nov. 1944.”

Exclus din corpul diplomatic, rămas fără slujbă și fără mijloace de trai, poetul cunoaște toate dificultățile vieții petrecute printre străini, ajungând să ducă o viață situată între sărăcie și austeritate. La 9 august 1945, îi expediază din Palma de Mallorca o telegramă lui Petru Groza, care, fără să se fi concretizat în vreo rezolvare, a stârnit totuși în cercurile politice românești anumite ecouri. Telegrama lui Cotruș este trimisă Ministerului Afacerilor Străine la 11 august, însoțită de adresa nr. 306470: „Conform dispozițiunii d-lui Secretar General Emil Bodnăraș, avem onoarea a vă trimite alăturat telegrama nr. 513 din 9 august, înregistrată la nr. 306470/1945, expediată din străinătate de d-l Aron Cotruș, prin care roagă să fie repus în drepturi, rugându-vă să binevoiți a dispune.” Se pare că, deși fără rezultate notabile, unii dintre cei aflați în fruntea guvernului, precum Emil Bodnăraș și Petru Groza, au încercat să mai atenueze într-o oarece formă măsurile represive dictate de ocupanți. Dorința de a veni în țară pentru a clarifica lucrurile i-a rămas fără vreo cale de rezolvare, acesta alegând sărăcia exilului, formele sale de manifestare tot mai sincere și tumultoase, prin poezie și publicistică, atrăgându-i aprecierile scriitorilor din întreaga lume. Textul Program del Acto de Homenaje al poeta Aron Cotruș ilustrează participarea scriitorilor și oamenilor de știință spanioli, la Madrid, când, la 14 iunie 1952, în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Aula Institutului de Cultură Hispanică, autorul Rapsodiei Iberice este sărbătorit la atingerea vârstei de 60 ani, Academia Regală Spaniolă și Academia Regală „de Buenas Letras” din Barcelona acordându-i titlul de membru corespondent. După mai mulți ani petrecuți în Spania, la invitația Societății culturale românești „Doina” din La Canada, California, în 1956 ia decizia de a trece oceanul în America, de unde nu se va mai întoarce niciodată în Europa, deși o viză permanentă de rămânere la Cleveland sau la Long Beach nu a avut niciodată. În 1957 Aron Cotruș se autoexilează în Canada, și de acolo, din nou, în Statele Unite ale Americii, în California, unde, în lipsa unei locuințe proprii, va peregrina prin mai multe localități (Cleveland, La Canada, Long Beach, Hot Springs).

Purtând influențele unui asemenea destin, ni se pare firesc ca între tonalitățile dominante în creația sa lirică a exilului și cele din poeziile publicate în țară să fie identificate evidente diferențe. Accentele oscilează între poezia eului, cutremurat de singurătate și poezia pământurilor natale. Configurată ca o lamentare lipsită de stridențe, etalarea eului este una de factură descriptivă, talentul și expresivitatea prin care ni se înfățișează în această ipostază fiind prezente în poeme care fac parte din acel fundal afectiv străvechi de revoltă izvorâtă din durerea unui neam de oameni săraci, precum în poemele Todor Săcure, Parc-aș fi de o mie de ani, Peste creste ude și, cu deosebire, în celebrul și răscolitorul poem Pătru Opincă: „Io, /Pătru Opincă,/ țăran fără țarină,/ plugar fără plug,/ ciurdar fără-o vită,/ îmi duc viața năcăjită/ fără strâmbătăți și vicleșug/ și brușul de mucedă pita/ mi-l plătesc cu sânge din belșug...// O vorbă a mea-i ca o mie.../ Am slujit cu cinste și-omenie/ satului/ și împăratului...// de sărac ce-s, toți câinii mă latră/ și noaptea, când pe uliți trec domol,/ nu mă așteaptă pe niciun podmol/ fete mari cu țâțe ca de piatră.../ sapa mea mușcă, rupe 43

COMENTARII adânc/ dar nu-mi aduce nici doară cât mânc.../ la secere/ nime nu se ia cu mine la-ntrecere.../ coasă ca a mea în țara toată nu e.../ sprintenă trece prin ierburi ca de cui// rânza mi-e goală, blidul la fel,/ dar grâul crește drept ca de oțel,/ să se-mbuibe din el/ groful putred, ciocoiul mișel...” „Poetul, scrie Nicolae Manolescu, are vocația căutării și a torturii interioare, el oscilează între dragoste și silă de Dumnezeu, între blazare și entuziasm, între generozitate și cinism (…).

Poeziile sunt aparent descriptive dar, în fond, Cotruș e un vizionar căruia totul i se înfățișează la dimensiuni uriașe. Descrierile lui au un ton halucinant, inimitabil”. Tribun, profet, rapsod național, poetul e chemat să pună în lumină valoarea spirituală a nației sale, să fie glasul prin care gândurile, sentimentele și mentalitatea oamenilor ies la iveală: „Mă zbucium, ard, și cad, și scapăt (…)/ rapsod să-ți fiu în luptă pân´ la capăt” (Rapsodia valahă).

Pendulând între legătura cu natura și apropierea de imaginea țăranului român, păstrător de pământ și datini, între tristețe și exuberanță, între prietenia omglie și relația cu tainele lumii, poezia lui Aron Cotruș, trimite încă de la debutul său editorial cu volumul Poezii (Orăștie, 1911) spre linia tradiționalismului venit dinspre Coșbuc și O. Goga. Dincolo de unele rătăciri ale poeticului sub mâzga efectelor tulburi date de orientările animate de extrema dreaptă, poezia neamului vitregit de soartă, damnat la umilință și durere, rămâne nucleul tematic tot mai prezent în versurile lui Aron Cotruș. În asemenea creații scrise în țară, vizionare, profetice, mesianice, răscolitoare și răsunătoare, declarațiile sună sincere, ca un avertisment, chiar dacă adeseori sfera lor conflictuală e refuzată de idee.

Venit dinspre valorile etnicului și din cea amplu justițiară, expansivul liric poate fi descifrat dincolo de orice teatrală și reductibilă regie. Construite pe o asemenea formulă dominată de o gesticulație verbală temerar-poematică, pe linia Goga-Emil Isac, poemele își încheagă rostirea pe o mișcare de aer vizionar, cu promovarea credinței obligativității luptei cu dezrădăcinarea.

Publicată de Ion Cepoi în 1988, la Printed at Humboldt State University Arcata, California, Antologia selectivă aduce noi elemente legate de opera lui Aron Cotruș, confirmându-se și de această dată că mulți dintre scriitorii care au îndurat destinul vitreg al exilului au lăsat după moarte o literatură bogată și plină de un farmec deosebit. Această Antologie cuprinde poezii inedite, multe scrise în Statele Unite, versuri de tinerețe, dimpreună cu o serie de alte texte ce nu au putut să apară în anii regimului totalitar. Cutremurat de singurătate și de dorul pământurilor natale, sentimentele poetului sunt configurate sub forma unei lamentări, unde explozia zbuciumului interior atinge forme greu de imaginat. Etalarea eului este descriptivă, poezia reușind să se configurează ca o lamentare 44

lipsită de stridențe. Există în această Antologie selectivă douăzeci de variante ale Psalmului românesc, în care poetul invocă pe Dumnezeu să vegheze asupra românului din țară, ca și asupra acelora pribegiți pe alte pământuri: „De pe culmile pământului ce-ți vestesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/ de mândrul Ardeal al leagănului meu/ care până în visări te strigă mereu/ și doar de la tine acuma mai așteaptă/ judecata cea sfântă și dreaptă!”/ (Psalm românesc nr. 1). Poezia solitudinii exilatului, a trăiri la marginea lumii, fără o mână întinsă, fără martori, capătă modulații dintre cele mai variate. Dăm aici peste enunțuri în măsură să sugereze o tragică despărțire de lume, o repliere în sine pentru pregătirea drumului spre neant („Bat la porți mai surde ca piatra”, „Pas pustiu e pasul meu de fum,/ „Singurătate, singurătate/ Schit alb cu porți ferecate”, „Ins de-acum al nimănui…”).

Descins din Coșbuc sau din Rugăciunea lui O. Goga, cu „viziuni colosale” în linia unor Walt Whitman sau Verhaeren, dar și a poeților ruși Esenin și Block, poetul Aron Cotruș este un mesianic dar și un revoltat, Vladimir Streinu intuind în glasul său profetic expresia unui temperament vulcanic, denunțând în versuri precum cele din poemul Între Volga și Missisipi, publicat la Madrid în 1956, cumplita detenție în care se afla neamul său: „Călăii neamului și slugile lor,/ venite din temniți, din magherniți și șatră,/ îți numără blidele și pita-n cuptor,/ ogrinjii din iesle și cenușa din vatră” (Iobagul) sau a mecanismelor diabolice ale sistemului: „Sub biciul lor roșu, răstit și neghiob,/ pe care mulțimile a răbda nu-l mai pot,/ trupul e-al ciocanului și al secerei rob,/ iar gândul netrebnic robot.../ Lumea se calcă-n picioare, se-ndeasă,/ la șchioapa și putreda veacului masă.../ Vatra, năprasnic în două despică,/ între mamă și-ntre fiică.../ Beat de BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

COMENTARII roșă votcă, fiul încruntat e gata/ să-și înhațe și să-și gâtuie tata.../ În văzul și râsul tuturora,/ fratele își dezgolește sora.../ întrebat cu vicleșug, copilul spune/ tot ce zice mama prin somn și-n rugăciune...” Tot în aceste momente ale exilului, în 1939, Cotruș scrie poemul Eminescu, reluat în formă definitivă în 1950, ca un omagiu adus centenarului poetului, „Măriei Sale, Dantelui Valah”, despre care un alt sibian din exil, Emil Cioran, spusese că și un Budha ar fi gelos pe apariția sa între stelele de pe firmamentul cugetării și ale ascezei de neam. Declarat poet al latiniății, la Montellier, cu o distincție, pe care, primul din neamul său o primise V. Alecsandri, Cotruș va pătrunde în universalitate tocmai printr-o atât de strânsă legătură față de valorile țării sale: „Ah, dezțărare: pâine amară, / pernă de ghimpi și de piatră,/ viscol ce somnul ni-l latră,/ gând ostenit ce se-nsară,/ în singurătatea pustie;/ apă moartă, apă sălcie,/ ce sete nicicând nu ni-o omoară!...” Aron Cotruș a trăit tragedia exilului și a înstrăinării nedorite, cu o intensitate deosebită. Cu toate că strigătul de durere nu se convertește întotdeauna în poezie, așa cum se întâmpla odinioară și cu strigătul de revoltă, poezia postumă a lui Aron Cotruș relevă stările de conștiință ale unui poet rătăcitor prin lume. Între așteptarea morții și a postumității, reveria lirică devine un fel de delir trist: „Singur, înfrânt/ Cu fruntea-n pământ/ Mă simțeam cu totul depus în mormânt” (Psalmul din urmă).

Tot mai bolnav, trăind prin casele unor prieteni și ajutat de unele doamne binevoitoare, precum Lily, îngrijitoarea lui, doctorul V. Moraru, părintele Bărbulescu și, cu deosebire, actrița Paula Gibson, o altă binefăcătoare care l-a îngrijit în ceasurile din urmă și căreia îi datorăm cele câteva pagini de însemnări despre ultimele sale clipe din viață•, poetul sfârșește în Long Beach, într-o toamnă târzie, în dimineața lui 1 noiembrie 1961, ora 8 la vârsta de 70 ani împliniți, în spitalul County Harbor Hospital din Los Angeles (California), fiind înmormântat în pământul cimitirului „Crucea Sfântă” (Holi Cross) din Cleveland, statul Ohio, SUA, sub o simplă placă, fără cruce, pe care, în afara numelui, pot fi citite cuvintele românești „În veci pomenirea lui”.

•Duminică, 22 octombrie 1961 Maestrul a avut un atac cardiac. El suferea de inimă de mai mulți ani. Femeia lui de casă, o nemțoaică, pe care eu i-am angajat-o anul trecut, după ce Maestrul a avut o epilepsie, care puțin l-a paralizat, fiind informată cum să procedeze în absența mea, în caz de urgență, a chemat pe V.Moraru, care la rândul lui a chemat ambulanța spitalului, Harbor General.

Luni, 23 octombrie 1961 Lily, îngrijitoarea lui, mi-a telefonat vestea când am sosit acasă. M-am dus imediat la spital. Maestrul arăta bine la față, era bine dispus și foarte încântat de vizita președintelui Uniunii și Ligii și a părintelui Bărbulescu. A mâncat cu BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

poftă la cele două prânzuri și seara după ce i-am citit ziarul am plecat cu inima împăcată și plină de speranță.

Marți, 24 octombrie 1961 Înfățișarea Maestrului era total schimbată. Arăta foarte obosit. În ochii lui se citea mult zbucium și făcea mari eforturi să-mi spună că toată noaptea n-a putut să doarmă, fiind chinuit de tot felul de visuri. Cu voce întretăiată mi-a spus – „Paula, sunt obosit de moarte... ”

Miercuri, 25 octombrie 1961 Maestrul s-a simțit cât se poate de rău și la dejun n-a vrut să mănânce nimic. După masă s-a plâns că respiră cu multă greutate. Doctorul i-a prescris tablete și oxigen...

Joi, 26 octombrie 1961 Respirația îi era normală însă era foarte slăbit și frământat de tot felul de gânduri...Cu vocea obosită și cu fraze întretăiate, mi-a povestit, aproape în șoaptă, un vis semnificativ... (…). L-am mângâiat pe frunte și el mi-a luat mâna și mi-a ținut-o până a adormit. După câtva timp s-a deșteptat, senin și ochii exprimau pace sufletească. Mi-a zâmbit și mi-a sărutat mâna – „Ești îngerul meu păzitor, așa cum tea numit, cu dreptate, părintele Bărbulescu.”

Vineri, 27 octombrie 1961 Maestrul era schimbat ca prin farmec. Cu toate că era slăbit, s-a sculat, s-a simțit foarte bine și a mâncat cu poftă. Iam citit ziarul și am discutat despre politica slabă a Statelor Unite, care îl descuraja foate mult.

Sâmbătă 28 octombrie 1961 45

COMENTARII L-am găsit din nou descurajat și pe gânduri: „Eh , Paula, a trecut baba cu colacii. De ce să mai trăiesc ?...”

Duminică 29 octombrie 1961 Sâmbătă noaptea Maestrul nu putea respira bine și infirmiera de noapte i-a aplicat oxigen. Când am intrat in cameră m-a întâmpinat cu o privire disperată. Se vedea un mare zbucium sufletesc (…). Obosit de eforturi și nesomn a adormit ca un copil (…). Restul zilei s-a odihnit mult și a mâncat bine.

Luni 30 octombrie 1961 Maestrul se simțea mai bine și a mâncat cu poftă.

Marți 31 octombrie 1961 Maestrul avea salonul C4, cu patul lângă o fereastră mare prin care poate privi copacii din grădină. L-am găsit trist și slăbit. Lily, infirmiera personală, i-a adus corespondența.

M-a rugat să-i citesc corespondența, era extreme de obosit.

Abia mai putea să vorbească. Seara a luat numai două linguri de supă.

Miercuri 1 noiembrie 1961 La ora 8:45 dimineața, când mă pregăteam să mă duc la spital, m-a chemat la telefon șefa infirmieră pe salonul C4 și m-a anunțat că Maestrul a încetat din viață. Am telefonat părintelui Bărbulescu și ne-am întâlnit la spital. Am întrebat pe una dintre infirmiere care a fost de serviciu în acea

46

noapte să-mi spună amănunte din ultimele clipe ale Maestrului. Și a spus: În dimineața aceea, ca de obicei, infirmiera a ridicat capul patului în sus, i-a făcut toaleta și injecția de insulină, și i-a adus tava cu micul dejun. În așteptarea medicului care trebuia să-i recolteze sânge pentru analize, Maestrul a ațipit. După puține clipe doctorul a sosit cu seringa, pregătit să-i recolteze sânge, spre mirarea lui constată că Maestrul era deja dus… La ora 11 împreuna cu părintele Bărbulescu ne-am hotărât să-l înmormântăm în cimitirul din Capton, lângă bunul lui prieten, inginerul D. Drăghiceanu.

Vineri 3 noiembrie 1961 Seara la ora 20:00 s-a oficiat serviciul ortodox de către părintele Bărbulescu. Capela era împodobită cu jerbe și coroane de flori trimise de prieteni și organizații românești; era plină cu prieteni și cunoscuți, veniți cu mic cu mare, cu copii îmbrăcați cu costume naționale să prezinte ultimul omagiu Maestrului nostru Aron Cotruș.

Sâmbătă 4 noiembrie 1961 Corpul Maestrului a fost pus în avion și transportat la Cleveland, unde a ajuns în aceeași după-amiază, iar luni 6 noiembrie, a avut loc înmormântarea în cimitirul Holi Cross din Claveland,Ohio. .

(După Constantin Alecse, Românii din Canada, în www. preot.org.)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

COMENTARII

Mihaela Diana LUPȘAN

BIBLIOTECA, UN TOPOS. ÎN LUMEA CĂRȚII Eliade își conturează personalitatea enciclopedică în raport cu o serie de autori pe care-i admiră, însă detașându-se de aceste tipare, pentru a se înscrie în cadrul unui sistem de gândire original, care-l poziționează definitiv pe culoarul culturii universale. În bibliotecă va descoperi un „sentiment dominator în anii formării sale, setea nemăsurată de a cunoaște totul, nedomolitul, arzătorul dor de a poseda, (...) o știință universală”.1 Din principala preocupare cărturărească, lectura, derivă cea de-a doua: gazetăria, prin intermediul căreia se pot contura și alte perspective intelectualele scriitorului. Încă din activitatea gazetărească de fragedă tinerețe2 desfășurată îndeosebi la „Vlăstarul”, „Universul literar” ori „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, se observă faptul că Eliade este dominat de preocupări în domenii diverse fiind stăpânit de o curiozitate fără margini și de un puternic spirit analitic. Orizontul cunoașterii tânărului Eliade se deschide spre domenii ale științelor exacte (biologie, entomologie, chimie) În paralel cu cele ale științelor socio-umane (literatură, istoria religiilor, filosofie, sociologie etc.). De pildă, de apanajul sociologiei ține sondajul pe care tânărul Eliade îl realizează cu ocazia unei excursii la Cernăuți: „(…) doar doi la sută români ce știu românește.”3 Dintre toate preocupările cărturărești ale scriitorului noi ne-am îndreptat atenția, în primul rând, asupra pasiunii pentru bibliotecă, acest spațiu sacru și fecund ce generează germenele principalelor activități ale marelui gânditor, explicând ce simboliza biblioteca pentru Eliade și în ce contexte amintește despre ea pe parcursul existenței sale. În al doilea rând, am poposit în lumea gazetăriei pentru a oferi cititorului contextul în care s-a făcut auzit scriitorul pe parcursul șederii sale în țară, cât și în afara granițelor, unde mesianismul care direcționează publicistica lui Eliade va lua amploare, dar și ce reprezenta arta gazetărească pentru „acest titan al cunoașterii nemărginite.”4 Dorim să precizăm încă de la început că nu suntem

pionieri în tratarea subiectului pe care îl anunță titlul, cu atât mai mult cu cât evidenta pasiune a lui Mircea Eliade pentru carte și consolidarea propriei biblioteci a fost abordată și de către toți cei care s-au ocupat de creația lui , printre care se numără și Cristina Scarlat.

Pentru a-i sublinia importanța, aceasta a realizat un excepțional interviu cu Stelian Pleșoiu5, care, în timp ce era student la Universitatea din Chicago, i-a cunoscut pe soții Eliade și le-a rămas alături pentru a-i ajuta la diverse activități, cu atât mai mult cu cât mereu se simțea bine primit în casa unor oameni de o modestie rară. Din mărturisirile lui Stelian Pleșoiu se conturează calitățile umane ale scriitorului, însă noi ne vom concentra atenția doar asupra aspectelor care îl pun în legătură pe autor cu biblioteca sau cartea.

G. Dimisianu, Mitul cunoașterii nemărginite în vol. „Dosarul” Mircea Eliade XII. 1981 „Sărbătoarea povestirii”. Cuvânt înainte și culegere de texte de Mircea Handoca, București, Editura Curtea Veche, 2006, p. 117.

2La doar 14 ani are debutul publicistic în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, cu articolul Dușmanii viermelui de mătase.

3Mircea Eliade, Cernăuții (din carnetul unui cercetaș), în„ Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, an XXVI, nr. 47, 21 noiembrie 1922, p. 558.

4G. Dimisianu,Op. Cit., p. 117.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

5Vezi

1

De pildă, Stelian Pleșoiu își amintește cum citea Eliade și Stelian Pleșoiu - interviu consemnat de Silvia Vrînceanu Nichita: Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie: Soții Eliade au sfârșit în mizerie, în „Ziarul de Vrancea”, 22.08.2005 sau în „Ziarul de Iași” 18.06.2018, disponibil la adresa: https://www.ziaruldeiasi.ro/ sau la adresa: http://www.badpolitics.ro/cum-au-trait-si-murit-sotii-eliade-cine-l-a-eliminat-dinviata-stiintifica-americana-si-de-ceavrut%E2%80%9Chomoreligiosus%E2%80%9 D -sa -fie-ars-%E2 %80%93-pe-pamantstrain-o-colectie-de-marturii-al/

47

COMENTARII din cauza miopiei și menționează că aproape își lipea cartea de ochelari pentru a-și stăvili pasiunea pentru lectură, generată de o curiozitate ieșită din comun. Tot el relatează și faptul că Eliade avea o bibliotecă pe care o cunoștea și cu ochii închiși, iar în acea cameră nimeni nu făcea ordine, pentru a nu-i schimba locul niciunui volumaș ori hârtiuță pe care numai el le găsea în toată dezordinea lor ordonată. Interviul luat de Cristina Scarlat (C.S) lui Stelian Pleșoiu (S.P.), interviu pe care autoarea îl va publica în Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului. Convorbiri, 1 am selectat, pentru exemplificare, un singur răspuns legat de subiectul propus, ce concentrează raportul om de cultură-bibliotecă: „C.S.: Descrieți-ne relația Maestrului cu… biblioteca personală! Cum putea fi reperat, ca intelectual, în acest univers? S.P.: Biblioteca a fost centrul universului lui Eliade. Ea reprezenta sursa lui de inspirație, de muncă asiduă (peste 16 ore pe zi), starea lui naturală. Înconjurat de mii de cărți, reușea întotdeauna să găsească, să explice, să scrie răspunsurile cele mai exacte, cele mai complexe, pentru a fi de folos studenților, profesorilor și filosofilor. Este bine-cunoscută greutatea părerii sau recomandării savantului Eliade.”6 Noi ne propunem să evidențiem strânsa legătură a scriitorului cu cartea, datorată unei pasiuni impetuoase pentru cultură, ierarhizarea valorilor cultural-estetice simbolizate de bibliotecă, în raport cu întreaga sa viață și, nu în ultimul rând, itinerariul și destinul bibliotecilor personale.

Destinul tânărului Eliade s-a conturat în jurul universului cărții, cu tot ce presupune aceasta: cutreierarea bibliotecilor și a librăriilor în căutarea „hranei necesare structurii sale interioare”, absolut atipice pentru vârsta sa, dar aflată în corespondență directă cu ceea ce va deveni copilul, iar - mai apoi - adolescentul Eliade, lectura de la plăcere, până la sacrificiul pierderii vederii, și, nu în ultimul rând, consolidarea unei activiți cărturărești sistematizate. Descoperim cu ajutorul Memoriilor că în perioada de formare, Eliade era captivat de un joc ce presupunea un schimb de cărți între el și unii dintre colegii săi. Ludicul era subordonat neprevăzutului: „Jocul m-a cucerit repede pentru surprizele fără număr pe care le pricinuia. Descopeream, ca într-o bibliotecă publică rulantă, tot felul de cărți. (...) Ajunsesem să citesc o carte pe zi, dar curând aveam să descopăr că în acest ritm nu voi prididi niciodată. În fiecare dimineață eram ispitit de trei-patru volume și, ca să le pot împrumuta, trebuia să aduc și eu cel puțin tot pe atâtea, ca să pot face schimbul.

Cumpăram și înainte cărți, dar numai după ce m-am lăsat antrenat în acest nou joc am început să simt avantajele de a avea o bibliotecă. Numai așa puteam alege orice carte voiam și puteam citi tot ce mă ispitea.”7 Nu știm dacă obiceiul de a împrumuta cărți s-a născut odată cu acest joc sau nu, dar știm din Memoriile și din corespondența lui Eliade că obișnuia să împrumute cărți de la cei pe care îi admira și cu care coresponda constant și să-și caracterizeze interlocutorul în funcție de biblioteca pe care o avea. Exemplul cel mai relevant este Vittorio Macchioro: „În iarna anului 1927, mă hotărâsem să scriu un articol critic asupra Misterelor și-l rugasem pe Macchioro să-mi împrumute din biblioteca lui personală o seamă de volume, pe care mă pregăteam să i le înapoiez acum la Napoli.”8 Biblioteca era precum o carte de vizită a persoanei care o deținea. Un alt erudit pe care-l va admira Eliade câțiva ani mai târziu este Alfredo Pimenta, „unul din puținii intelectuali portughezi care, datorită anticomunismului său intransigent susținea axa Roma-Berlin. I-am admirat imensa lui bibliotecă și, mai ales, curajul de a fi impopular.”9 De asemenea, grandoarea bibliotecii îl fascinează pe Eliade și în cazul unui alt cărturar: „l-am cunoscut pe Philippe Lavastine, i-am admirat mulțimea lecturilor și imensa lui bibliotecă.”10 Lipsit de orice urmă de vanitate sau infatuare, Eliade nu rămâne captivat de prezența cărților ce-i poartă numele în biblioteca personală a orientalistului Giuseppe Tucci11, ci tot de măreția acesteia este fermecat: „Uriașa lui bibliotecă (clădise casa în care locuia ca s-o poată adăposti) m-a fascinat îndată ce-am pătruns în prima sală. Tucci mi-a arătat toate cărțile mele, legate (…).”12 Alte evocări pun în lumină aceeași preocupare prin faptul că ludicul și setea de cunoaștere se împleteau perfect, scoțând la iveală trăsăturile omului de cultură: „Prin clasa a IV-a, grupul acesta de prieteni, împreună cu alți câțiva, am luat obiceiul să ne întâlnim duminicile după-amiază în casa colegului Mircea Moschuna-Sion.

Veneau și câteva fete, și, pentru a deosebi aceste dupăamiezi de obișnuitele sindrofii, am hotărât să fondăm o societate artistică și culturală, căreia i-am dat numele de «Muza». Programul era destul de ambițios: conferințe urmate de discuții, «concerte» și, mai ales, spectacolele dramatice.”13 Pornind de la exemplul tatălui său, Eliade și-a dorit cu ardoare să aibă propria sa bibliotecă. În casa familiei viitorului scriitor cartea se afla la loc de cinste, indiferent prin câte încercări trecea familia. Sacrificiul în spiritul culturii era un act de la sine înțeles și practicat

Scarlat, În America, pe urmele lui Mircea Eliade. Cristina Scarlat în dialog cu Stelian Pleșoiu în „Hyperion”, anul 29, nr. 1011-12, 2011, p. 27.Apărut în volumul: Cristina Scarlat, Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului. Convorbiri, 1.Cuvânt înainte de Mircea Handoca, Iași, Editura Timpul, 2008, pp. 261-276.

7Mircea Eliade, Memorii(1907-1960), ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 199, p. 52.

8Ibidem, p. 138

9Mircea

6Cristina

48

Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (19371960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 63.

10Ibidem, p. 85 11Cu prilejul Memoriilor lui Eliade am descoperit și funcția socială a bibliotecii: „După conferință, Giuseppe Tucci ne-a invitat la el acasă împreună cu Pettazzoni, «ca să bem o cafea».” Vezi Ibidem, p. 117.

12Ibidem.,p. 117.

13Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 75.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

COMENTARII de toți membrii familiei, cu toate că au existat și momente în care se cerea cumpătare: „Mama îmi dădea săptămânal o mică sumă de buzunar, dar nu mă refuza niciodată când îi spuneam că aș vrea să-mi cumpăr o carte mai scumpă. Adesea mă ruga să nu spun nimic tatei. Războiul îi sărăcise, și, ca să ne poată ține la școală, închiriaseră aproape toată casa.”14 Pe lângă efortul financiar, Eliade era conștient de efortul intelectual pe care-l depunea pentru a se documenta. Pentru a finaliza Memoriile unui soldat de plumb i-au trebuit primii doi ani ai ciclului gimnazial, dar, după o cercetare consistentă, tânărul se simțea superior - fără a fi încercat de sentimente precum egocentrism, vanitate sau îngâmfare - în comparație cu ceilalți colegi ai săi, deși situația sa școlară nu era printre cele mai bune.

Atât de des colinda în lung și-n lat anticariatele, încât știa ce tip de cărți găsește, în funcție de edituri. Cu multă dibăcie și-a achiziționat un număr impresionant de cărți: „Prin clasa a VI-a, aveam deja vreo 500 de volume, majoritatea din «Biblioteca pentru toți»15, «Minerva» și «Lumen».”16 Încă de mic era fascinat de modul în care cartea devenea un conductor de trăiri ce permitea revelarea unor lumi noi care prezentau civilizații aparte ce-l duceau pe tânărul Eliade tot mai aproape de tainele universului, transformându-l dintr-un cititor avid, într-un scriitor meticulos. Ispitele culturale ale adolescentului, studentului și, mai apoi, profesorului miop erau stăvilite îndeobște la Biblioteca Academiei Române17, Biblioteca Fundației Carol I18,Biblioteca Fundației Regale19, Biblioteca Centrală din Roma20, Biblioteca Institutului de Istorie Antică a lui

Pârvan , Biblioteca Universității din Geneva22,Biblioteca Seminarului de Indianistică23, Biblioteca Societății Teozofice24, Imperial Library, Biblioteca Societății Asiatice25, Stadtbiblio-thek din Berlin26 etc. Am optat pentru enumerarea bibliotecilor în ordinea în care au fost consultate pentru că nu dorim să facem o ierarhizare a lor, cu toate că Eliade a mărturisit de nenumărate ori că bibliotecile de afară îi ofereau accesul la diverse studii de orientalistică pe care nu le găsea în țară. Pentru istoricul religiilor, lipsa documentelor a fost o adevărată piedică: „La Paris, i-am cunoscut pe Georges Dumezil, pe Rene Grousset, Paul Morand (atunci, ambasador la București), Jean Cocteau. Am petrecut aproape tot timpul cu Emil Cioran. Cu el am colindat librăriile și am cumpărat mai multe cărți decât cumpărasem în doi ani la Lisabona.

Acea scurtă imersiune în atmosfera culturală a Parisului m-a entuziasmat. Înțelegeam cât mă costaseră anii petrecuți departe de biblioteci, lipsit de contacte prelungite cu orientaliștii și istoricii religiilor.”27 Economia spațiului în camera lui Eliade spune multe despre prioritizarea pe care alege să o facă: „instalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruța mea de lucru începuse să semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de volume și, alături de colecțiile de reviste, pe care le țineam pe unde puteam: pe podea, pe sub pat, peste lădița cu manuscrise. (...) Curând, a trebuit să scot patul și să-l strămut în odăița alăturată, iar în anul studenției am început să instalez rafturi și acolo.

Când, prin 1927, Nae Ionescu a venit o dată să mă vadă, a rămas fascinat: «Ce odaie minunată, făcută anume ca să înveți!» a exclamat el, subliniind cuvintele «să înveți».”28

14Mircea

21Nerăbdarea

Eliade, Memorii (1907-1960), Op. cit., p. 69.

Memoriilor Eliade trebuia să fie publicat pentru prima dată la vârsta de 16 ani, la editura mai sus menționată: „Eram atunci în clasa a VI-a, dar mi-am amintit fragmente din Prolog pînă la terminarea liceului. Cam tot atunci mi-am adunat «în volum» o parte din articolele despre Viața insectelor și le-am prezentat «Bibliotecii pentru toți» - colecție a edițiilor Alcalay. Volumul a fost acceptat, dar din fericire n-a apărut niciodată. Când, mulți ani în urmă, i-am mărturisit d-lui Ocneanu, directorul editurii, că trebuia să fiu editat de Alcalay încă din 1923, a pus să se cerceteze arhivele «Bibliotecii pentru toți», dar manuscrisul nu sa mai găsit.” Vezi Mircea Eliade, Ibidem, p.225.

16Mircea Eliade, Memorii(1907-1960), p. 68.

17Între anii 1934 -1937, Eliade a frecventat în mod constant Biblioteca Academiei Române în vederea publicării, sub auspiciul Fundației pentru Literatură și Artă, a antologiei lui B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale și politice, a cărei introducere și ediție critică a fost realizată de Mircea Eliade.

18Aici o întâlnește des pe R[ica], o fată studioasă pe care o considera deosebită, însă ale cărei lacune bibliografice îl determină să îi recomande autori precum Dostoievski, Novalis sau Knut Hamsum.

19Frecventa această bibliotecă încă din gimnaziu, fiind fascinat de traducerile care îi revelau misterele Orientului. Fascinația și meticulozitatea elevului de clasa a VI-a este analogă cu cea a istoricului religiilor care dorește să descopere menirea omului pe pământ.

20Între 1927-1928, Eliade își finaliza teza de licență, iar pentru o cercetare științifică fără cusur s-a deplasat în Italia, unde a consultat Biblioteca Centrală din Roma.

15Conform

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

21

de a cerceta studiile puse la dispoziție de această bibliotecă îl făceau pe Eliade să ajungă la poarta bibliotecii chiar înaintea bibliotecarului.

22Plecat cu o bursă la Geneva, Eliade are posibilitatea să consulte studii de orientalistică pe care nu le găsea în țară.

23Biblioteca lui Giuseppe Tucci, din Roma, are o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea tânărului Eliade, care descoperă, în timp ce lectura prefața cărții History of Indian Philosophy (1922) a lui Surendranath Dasgupta, că se acordă burse de studii la Calcutta. Astfel, între anii 1928-1931 Eliade se va afla tocmai în India, țara care îi va modela opera viitoare, dar și mentalitatea de cercetător și istoric al religiilor.

24Biblioteca a fost consultată în timpul bursei de studiu, în India.

25Bibliotecarul Van Manen îl sfătuiește pe Eliade să învețe limba tibetană, susținându-l cu materialele necesare.

26Incursiunea în orientalism, începută în țară și continuată în Italia și India, capătă o febrilitate acută în Germania, unde, venit să-și finalizeze teza de doctorat, Istoria comparată a tehnicilor yoga, se dedică și altor proiecte: „De dimineața până seara târziu, lucram la Stadtbibliothek. Lucram ca pe vremuri la Roma sau la Calcutta, de la deschiderea bibliotecii până la închidere. Și mă întorceam întotdeauna acasă cu un ghiozdan încărcat cu cărți, pe care le consultam sau le citeam în cursul nopții. În acele cinci-șase săptămâni cât am rămas la Berlin, am pus la punct bibliografia recentă pentru Yoga și am adunat destul material pentru Alchimia asiatică și La Mandragore” - Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), p. 315 27Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-1960), p. 71.

28Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 104.

49

COMENTARII Acest altar al cărții, în genere, simbolizează cultul lecturii și este întruchiparea jertfei unui miop care și-a închinat viața culturii. Am putea spune că este o asemănare izbitoare cu camera modelului său din tinerețe. Iată cum descrie Eliade întâlnirea sa cu Papini, în casa acestuia din urmă: „Am stat de vorbă într-o odaie minusculă, ascunsă între vaste încăperi cu pereții acoperiți de biblioteci.”29 Nici nu e de mirare că Eliade și-a extins atât de mult biblioteca, având în vedere că, ulterior, a admirat gestul lui Antonio Magliabecchi30 a cărui bibliotecă număra aproximativ 500000 de volume: „Am scris un articol despre Antonio Magliabecchi pentru că mă fascinase patima lui dementă de colecționar, cumpărând bibliotecile risipite în timpul Revoluției franceze, cumpărând adesea cărți pe care le avea deja în mai multe exemplare, numai pentru că nu se îndura să le vadă pierdute sau arse.”31 Eliade a pledat pentru o piramidă a valorilor în vârful căreia se aflau valorile spirituale, morale și estetice, care înglobează valorile cultural-artistice. Lucrurile nu se vor schimba nici peste ani de zile, dimpotrivă. Aflat în India, preocupat de incursiunea în sanscrită și filosofie, tânărul cercetător se dedică lecturii, iar pentru asta nu are nevoie decât de patul care să ofere odihna dintre momentele de lectură și cele în care scria: „Îmi adusesem patul, biblioteca și o masă de lucru. La parter, se mai aflau enorma bibliotecă a lui Dasgupta, ocupând câteva mari încăperi, bucătăria și o sală care servea de sufragerie.”32 Reîntors acasă, își revede prietenii, prilej pentru legarea unor noi prietenii, cum a fost, de pildă, cea cu Dan Botta, care a avut privilegiul de a pătrunde în mansarda devenită o complexă bibliotecă personală: „Când a intrat pentru întâia oară în cele două odăițe ticsite cu cărți, a exclamat: «E o bibliotecă de alexandrin!» Deși citea puțin, și numai pe «clasici» (de la poezia populară la Proust), admira bibliotecile în care găsea instrumente de lucru precise: dicționare, gramatici, studii filosofice, ediții critice.”33 Această frumoasă prietenie va culmina cu colaborarea de la Asociația Criterion, înființată în anul 1932. Pe lângă Dan Botta, atât Mircea Vulcănescu, cât și Paul Sterian îi vizitau biblioteca ce începuse să capete o nouă funcție: recuperarea timpului învelit în nostalgia amintirilor: „Paul Sterian venea cu soția, Margareta, ca să «regăsească tinerețea studioasă» de la Paris.”34 Nostalgia vremurilor de altădată au simțit-o și foștii studenți ai lui Eliade când l-au vizitat pe maestru în 10 decembrie 1984, la Chicago. Ca un excepțional pro-

fesor, s-a făcut remarcat în fața elevilor săi și prin sanctuarul de cunoștințe îngrămădite-n paginile cărților din fabuloasa sa bibliotecă: „Am auzit bătăi în ușă. De obicei, nu răspund decât când aștept pe cineva. Dar astăzi m-am grăbit să deschid. Cu prilejul Congresului AAR (de data asta, mi s-a spus, participau vreo 7000 de membri), veniseră și mulți din foștii mei studenți, majoritatea profesori de istoria religiilor la universitățile din S.U.A. și Canada. Și, într-adevăr, au trecut să mă vadă aproape o duzină. Ca de obicei, înainte ca să se așeze, priveau cu emoție rafturile bibliotecii și scaunele încărcate cu dosare, reviste și cărți; își aminteau de tinerețea lor, de după-amiezele de lucru, cu zece-cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă, când veneau să mă consulte sau să discutăm probleme în legătură cu tezele de doctorat pe care le pregăteau”.35 Popularitatea profesorului era datorată atât calităților sale didactice, cât și respectului pe care-l impunea această personalitate enciclopedică, mereu înconjurată de cărți.

Oriunde se afla în călătorie, printre obiectivele lui turistice care includeau temple și muzee, se aflau și bibliotecile. De altfel, într-una din vizitele sale în Suedia, Eliade descoperă cu stupoare valoarea bibliotecii din Uppsala: „Geo Widengren36 mă invitase mai demult pentru o serie de conferințe și seminarii. Am descoperit Uppsala cu mari emoții. Iar, după ce am vizitat biblioteca, am înțeles de ce Georges Dumezil revine o dată la doi-trei ani aici, ca să pună la punct ultimele lui lucrări: găsești tot și poți obține imediat cartea de care ai nevoie, chiar atunci când o consultă altcineva”.37 De asemenea, când a ajuns întâia oară38 la Universitatea „Divinity School” din Chicago, sala de lectură a bibliotecii a avut prilejul să fie vizitată înaintea colectivului care-l aștepta cu nerăbdare. Indiferent unde se afla sau unde locuia, camera în care se găsea biblioteca era centrul, axa care susținea întreaga casă, ca un stâlp ceresc: „în încăperea cea mai spațioasă îmi instalasem biblioteca. Succesul de librărie al Huliganilor îmi îngăduise să cumpăr rafturi noi, așa că acum toți pereții erau acoperiți de biblioteci”.39 Astfel, spațiul în care se ridica biblioteca era ales după criterii de funcționalitate; aceasta trebuia să fie o cameră încăpătoare, luminoasă și retrasă. După același criteriu își va alege spațiul de lectură și câțiva ani mai târziu, în Cascaes, Portugalia: „Regăseam cu bucurie răcoarea din căsuța lui Costa Pinto. În camera cea mai spațioasă, cu ferestre spre grădina interioară, se aflau

29Ibidem,

36Istoric al religiilor

p. 134. anul 1928, Eliade publică articolul Prodigioasa existență a lui Antonio Magliabecchi.

31Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 148.

32Ibidem p. 195.

33Ibidem, p. 244.

34Ibidem 35Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 158.

30În

50

cu care a corespondat Mircea Eliade. Vezi Mircea Handoca, Niet! Partea a doua. 1944-1967. Dosarul Eliade, vol. 7.

37Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 171.

38Înainte de a fi profesor la această universitate, Eliade a cunoscut colectivul în calitate de invitat la o conferință.

39Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 336.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

COMENTARII o masă simplă de lemn cu câteva etajere. Acolo miam instalat biblioteca, alcătuită, în marea ei majoritate, din cărți portugheze și spaniole”.40 De fiecare dată când a călătorit sau s-a mutat, Eliade a fost preocupat de soarta bibliotecii personale. Biroul sau masa de lucru se aflau în imediata apropiere a bibliotecii, pe care o întovărășeau mereu, pretutindeni, fiind altarul pe care se vor naște viitoarele creații. De faptul că biblioteca reprezintă un axis mundi în viața scriitorului ne-am convins deja, dar faptul că „bibliotecile, care acopereau toți pereții, din podea până în tavan”41 par a crea o conexiune, în plan vertical, cu Divinitatea poate fi observat doar de către un cititor fidel al operei savantului. Învelirea pereților cu cărți este, pe de-o parte, o izolare a creatorului într-un turn de fildeș, unde-și șlefuiește bucata de artă pură la umila masă de lucru - probabil, Eliade o numește așa pentru a contura efortul creator - sau la biroul unde se organizau gândurile cercetătorului care, în urma intenselor activități cărturărești, dădea naștere operelor științifice. Acest tip de izolare nu avea ca scop crearea unor bariere între artist și societate, ci dimpotrivă - artistul intra în contact cu publicul său datorită acestei sihăstrii temporare, prin intermediul produsului său creativ. Pe de altă parte, îmbrăcarea pereților de jos până sus în cărți duce la înfăptuirea unei conexiuni între planul mundan și cel transmundan. Biblioteca devine un spațiu privilegiat, deoarece permite omului să acceadă la mult-dorita contopire cu Providența, act indispensabil determinării misiunii creatoare a individului în planul realității. Aranjarea bibliotecii în plan vertical simbolizează faptul că liantul dintre natura umană și divinitate este însăși cultura. Ascensiunea spiritului uman, prin învățătură, până la Dumnezeu este uneori sugerată, alteori conturată pe parcursul publicisticii și eseisticii lui Mircea Eliade. Numai prin cărturărie poate omul să decodeze mesajele transcendenței, al căror scop este regăsirea unei traiectorii spirituale prin meditații asupra originii, evoluției și scopului individului în Univers. Biblioteca este pentru cultură precum e trupul pentru suflet, pentru că doar cultura și spiritualitatea întregesc ființa.

Eliade subliniază că la substanța ontologică a omului arhaic se poate accede numai prin spiritualitate. Scriitorul susține că există o trihotomie a cărei menire e să deslușească însăși sensul vieții: cunoaștere, experiență neme-

diată (praxis) și libertate. Am putea spune că pentru Eliade biblioteca simbolizează ceea ce, la rândul ei, reprezintă Coloana Infinitului pentru Brâncuși. De asemenea, refugiul cercetătorului în acest spațiu privilegiat îi oferea imboldul necesar pentru a intra în starea propice actului creator ori pentru a se binedispune din nou: „într-adevăr, de câte ori mă simțeam obosit sau deprimat, îmi era destul să privesc cele câteva zeci de volume de Iorga42, pe care le adunasem în rafturile bibliotecii mele, ca să-mi regăsesc forțele intacte”.43 Așadar, în planul concret, biblioteca a fost mereu germenele preocupării cărturărești, dar a reprezentat totodată și un refugiu. Matricea spirituală a lui Eliade era construită în așa fel încât scriitorul a simțit nevoia să graviteze mereu în jurul culturii. Biblioteca devine un topos, un „centru” care unește traiectoriile culturale de pretutindeni. Totodată, remarcăm faptul că biblioteca s-a infiltrat și în planul ficțiunii: „pe nesimțite, mă trezisem visând la un nou roman. Mă fascinase începutul romanului: un bibliotecar erudit, Cesare, rămăsese într-o seară după ora de închidere a bibliotecii”.44 Nu mai departe, în capodopera sa, Maitreyi, biblioteca este cadrul care conferă operei contextul ideal pentru declanșarea unei intrigi amoroase.

Biblioteca a ocupat un loc central în activitatea de cercetare a lui Eliade, dar și în planul desfătării prin lectură, însă considerăm că este necesar să precizăm că numai natura umană stătea înaintea cărții, fie prin ordinea în care alege să le menționeze: „nu-mi voi mai revedea familia, nici țara, nici majoritatea prietenilor, iar biblioteca, manuscrisele și dosarele cu note și corespondență îmi vor rămâne inaccesibile, păstrate în podul caselor în care au locuit de-a lungul anilor părinții și Corina”45, fie prin alegerea propriu-zisă: om vs. carte. Aflați la Lisabona, în anul 1944, cuplul Eliade-Nina întâmpină mari dificultăți cauzate de starea precară de sănătate a Ninei, la care se adaugă și grave probleme financiare: „în ultimele săptămâni, Nina a supraviețuit exclusiv prin transfuziile de sânge. De mult nu mai putea citi. Doctorii se minunau de rezistența ei. S-a stins, în somn, în dimineața de 20 noiembrie. (…) Am vândut o bună parte din bibliotecă, am părăsit apartamentul din avenida Elias Garcia și, în preajma Crăciunului, ne-am mutat - Măria, bătrâna și devotata jupâneasă, Giza și cu mine - la Cascaes. Am închiriat, pentru șase luni, o casă veche, dar încă solidă, aparținând unei familii de moșieri scăpătați”.46

Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 59.

41Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 303.

42Eliade a recunoscut că Nicolae Iorga a reprezentat pentru el unul dintre cele mai importante modele, a cărui operă i-a influențat modul de a gândi și a scrie.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

43Mircea Eliade,

40Mircea

Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 126.

44Idem., p. 199.

45Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 67.

46Idem, pp. 72-73.

51

AL ZILEI CLOPOT

Dumitru Hurubă

SPRE TURMĂ!

Ciudat, un paradox funcționează în România ca la… carte, respectiv: numărul neștiutorilor de carte crește direct proporțional cu înmulțirea poeților, și a scriitorilor în general, iar ca lucrurile să fie clare-clare, în ultima treime de secol s-a redus treptat și numărul librăriilor, până la dispariția lor aproape totală. Sunt exceptate de la această cădere spre incultură cele câteva centre universitare mari, cu vechime și tradiție, care mai rezistă din acest punct de vedere, datorită existenței a două-trei librării. În restul orașelor, fie ele chiar reședințe de județ, foarte multe librării au devenit amintiri aproape fără importanță, pentru noile generații, în deplină logică și concordanță cu numărul iubitorilor de carte. Desigur, însă nu trebuie trecut cu vederea adevărul că, în majoritatea cazurilor, spațiul destinat cândva exclusiv rafturilor de librărie, acum, în situații ceva mai anormale, e drept, este împărțit frățește (librăria fiind, în realitate, frățiorul mai mic…), cu un raion de papetărie care se extinde, se tot extinde înghesuind raionul cu cărți… Da, și? O stare de indiferență, înduioșătorexplicabilă, aș numi-o, inclusiv din partea autorităților, a pus stăpânire pe toate categoriile de populație: aproape nimeni nu mai are timp de citit și nici chef s-o facă. La această distrugere sistematică și eficientă a științei de carte și a scăderii nivelului de cultură generală, explozia informațională contribuie cu o hărnicie impresionantă, totul spre deliciul, apetitul și chiar entuziasmul plebei pornită parcă fără întoarcere spre îndobitocire, prostire și sălbăticie. Lipsa de cultură normală, a început să aibă efect în relațiile interumane, relații care se deteriorează pe zi ce trece și sunt producătoare de conflicte care, nu o dată (ci tot mai des), se sfârșesc inclusiv cu violențe sau chiar crime. Asemenea momente/porniri, cred eu, sunt generate de începutul sau continuarea atrofierii sentimentelor specifice doar ființei umane. Situația din ultimii ani alimentează consistent această idee, lipsa de educație, de cultură generală și de lecturi – de ce nu? – , precum și a învățământului obligatoriu, care nu mai prea e… obligatoriu, din varii motive, se focalizează spre individul copleșit de alte interese care trec nepăsătoare atât pe lângă educație, cât și pe lângă librării. În această ordine de idei, canalele de știri, mass-media în general, propulsează spre… înfometații de senzații tari, adevărate tornade de știri-bombă, știri-apocalipsă senzația înscriindu-se cu autoritate printre contribuabilii principali la batalionul mercenar al distrugătorilor de educație și cultură. Așadar, mass-media, alături de reducerea numărului de librării, sau chiar dispariția lor, se constituie într-o forță care ar trebui ținută sub un control drastic, numai că aici mai intervine un factor cu destulă importanță: creația literară contemporană, doar cu unele excepții, a cotit-o hotărât de la tradiție spre un așa-zis modernism, sau postmodernism, umplând rafturile supraviețuitoarelor librării cu volume,

52

volumașe în care cititorul obișnuit nu se mai regăsește ca destinatar. În acest sens, imediat după intrarea noastră până la sufocare în UE, tot mai mulți scriitori, preluând un model de „a face literatură de tip occidental”, ca să fim în rând cu lume bună, au trecut la fabricarea literaturii de consum în care, deseori, lipsa de talent a fost și este ajustată consistent de obscenități, scene de-o vulgaritate pură care elimină orice urmă de bun simț și respect față de cititorul iubitor de literatură de calitate, ca să nu mai vorbim de respectul față de creație, generalizând, să ne apropiem de ideea că se merge spre o globalizare, adică spre pierderea identității individului și națiunii… Datorită acestor trasoare cu… știri-bombă ale mass-media, incultura la o parte din plebe declanșează spaima în mintea omului de rând, adus tacit dar ferm la condiția de „vietate de turmă” la a crede cu sinceritate că nu mai e mult până când totul va fi praf și pulbere. Și-atunci? La ce bun librării și alte cele ținând de cultura generală? Putem avea librării cu rafturile ticsite de cărți care se lăfăiesc… tovărășește, indiferent de valoarea și calibrul autorilor, fără să fie deranjate măcar de câte-o privire fugară de vizitator/cititor… Poveste? Nu, realitate! Iar dacă vom urmări curajosul vizitator măcar cu privirea, vom descoperi la el o grimasă a feței de om parcă un pic speriat de pustietatea din zona rafturilor cu volume. Din păcate nu avem de-a face cu o situație accidentală, ci cu o… normalitate vegheată atent și necruțător de ochiul vigilent al bătrânului Zeu Cronos. Însă, și în paranteză fie spus, o librărie în care nu există și un raion, tot mai puternic de… papetărie, poate da semne de ciudățenie pe lista centrelor comerciale, chiar cu soartă de faliment, ba însăși vizitatorul să trăiască un sentiment acut de spațiu părăsit din motive încă neelucidate. În contextul general putem proceda, fără să exagerăm sau să greșim prea mult, la împărțirea în două mari categorii populația actuală de cititori: populația matură și populația tânără. Prima categorie, care în 1990 avea vârsta de cel puțin 30 de ani, și a doua categorie a cărei vârstă are acum, la nivelul anului 2019, 30 de ani… Pentru a concretiza lucrurile, să analizăm nivelul de cunoștințe, sau de cultură generală, în cazul ambelor categorii. Rezultatul nu trebuie să ne surprindă, fiindcă discrepanța este de-o evidentă și tristă realitate: absolvenții de studii antedecembriști, școliți așadar în vremea regimului comunist, aveau o capacitate intelectuală cu mult peste cea a școliților postdecembriști – să fim înțeleși! În aceste condiții, plus altele de-o complexitate inimaginabilă, personal îmi vine foarte greu să mai adopt o atitudine optimistă în relația cetățean/cititor-librărie, atâta vreme cât lipsa de educație, cultură și civilitate este generată de-o politică agresivă de îndobitocire și de direcționare spre turmă…

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

AL ZILEI CLOPOT

Doru ROMAN

ECLIPSA DE LUNĂ (II) Briza caldă răspândește o molcomă vrajă nopții de vară. Parcă toată lumea ar fi a noastră și am rămâne așa o veșnicie scufundați în această hipnotică transă, îmbrățișați de o sublimă fericire, sub imensa cupolă înstelată.

Din iarbă, greierii înalță nopții o magnifică simfonie.

După un răstimp, în care parcă se scursese un timp incomensurabil, Ioana întoarce privirea spre mine fixândumă cu lumina ochilor. Spune: - Ce ciudat cum vârcolacii rod cu colții lor de balaur trupul fără de apărare al lunii. Ce poftă nebună de a devora au atât vârcolacii cosmici cât și cei umanoizi!...

Câte milenii s-au scurs și nicio diferență în mentalitatea vârcolacilor. Rapacitatea a rămas neschimbată; doar masca sub care se ascund spre a devora este alta. Acum au luat înfățișarea de prieteni, chiar de părinți, de bunici, de alifie bună de pus pe rană. S-au deghizat în salvatorii umanității și în urma lor rămânem ca mugurii calcinați.

Istoria întreagă pare să fie o poveste cu vârcolaci; o lună când luminoasă, dar cel mai adesea mânjită de umbre.

Mereu cel care ținea cuțitul îți înșfăca din mână întreaga pâine susținând cu vehemență că este a lui, că lui i se cuvine prin poruncă divină și că tu nu ai dreptul nici să faci umbră pământului. Să aruncăm o privire asupra unora dintre monumentele care cândva fuseseră ridicate în Egiptul de altădată, obeliscurile. Ia să vedem ce vârcolaci le-au ronțăit umflându-și burdihanul orgoliilor cu ele, lăsându-i pe cei de astăzi orfani de munca titanică a strămoșilor. Cu vreo unsprezece obeliscuri egiptene se mândrește Italia, situate prin Benvenuto, Florența, Roma, Urbino. Unul străjuiește în Paris. Alte patru întregesc cinstea și gloria Angliei. Germania se fălește și ea cu un asemenea monument, ca și Istanbulul și New York-ul.

- Se pare că față de alți reprezentanți ai regnului animal care în mare parte vânează spre a-și astâmpăra foamea, omul s-a dedulcit să ia cu japca de la semenul său tot ce poate lua, fără nicio remușcare sau umbră de conștiință, lăsându-i cotropitului doar „urechile să audă și ochii ca să plângă”, cum glăsuia pe vremea Regulamentului Organic, adus de crivățul expansiunii răsăritului pe meleagurile noastre, un general rus. Și cum se spunea în popor: ,,Boii ară, caii mănâncă”, uite așa unii și-au făcut un titlu de glorie, din a-și jefui semenii sub pretextul unei așa-zise misiuni civilizatoare.

- Și câți nu au mai venit să-i civilizeze pe traci, râvnindu-le aurul!... Din câte îmi amintesc, în ținuturile locuite de aceștia, în apropiere de Varna, au fost descoperite cele mai vechi bijuterii din aur, cu o vechime de peste 6500 de ani, iar la Moigrad, în județul Sălaj, s-a găsit un idol din aur cu o vechime de 5500 de ani, pe când cucutenienii aveau orașe și case cu etaj, iar Roma, care a apărut cu circa 5000 de ani mai târziu, abia visa BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

să se ridice pe cele șapte coline.

- „Tracii, cel mai numeros neam după inzi” după cum ne-a lăsat peste vremuri știre, Herodot... De ce atâția mai apoi au încercat să-i scoată din istorie și să arate că nu era mare lucru de capul lor? De ce această ură împotriva unui neam care a lăsat urme grele de-a lungul civilizației europene și nu numai?

- Tot ,,părintele istoriei” ne lasă spre știre despre dacii „ardeleni”, agatârșii, cei care scoteau din măruntaiele pământului aurul și argintul pe care îl preschimbau în minunate bijuterii și care trăiau pe la izvoarele Mureșului și Munții Apuseni și că sciții și agatârșii erau fiii legendari ai lui Apollo, deci frați buni. Apollo, zeul trac, căruia hiperboreenii îi ofereau ofrande învelite în paie de grâu, după cum ne spune Vasile Pârvan, despre femeile din Tracia, care nu săvârșeau niciun ritual fără paie de grâu. Acest zeu a fost preluat mai apoi de greci și de romani. Câți or fi râvnit la aurul fiilor lui Apollo?

- Ai amintit de sciți; știai că sarmații erau un amestec de neamuri scitice, care își trag numele de la expresia „ochi de șopârlă”, care în grecește se pronunță „sauromatioi” și că acești sarmați aveau trei ramuri, iazigii, alanii și roxolanii și că alanii erau împărțiți și ei în subramuri, printre care iașii, care au dat numele orașului Iași?

- Din bătrâni se zice că „Banul este ochiul dracului” și că îți vinzi mamă și frate pentru bani. Asta o vedem și noi de vreun sfert de veac încoace, precum au pățit-o și agatârșii acelor vremi apuse. Unde au dispărut oare uzinele producătoare de utilaj petrolier, „1 Mai” din Ploiești, care erau pe locul doi în lume? Unde s-au topit sistemele de irigații care se întindeau din vestul Olteniei până la Marea Neagră? Unde s-a volatilizat petrochimia noastră? Unde a dispărut flota României, peste 360 de ditamai vapoarele, pădurile și atâtea și atâtea valori?

Unde au dispărut proiectanții și constructorii noștri după ce în timp record au zăgăzuit dând lumină, Bistrița, Argeșul, Oltul, Dunărea, ori au făcut metroul bucureștean, sau Canalul Dunăre – Marea Neagră, sau magicienii noștri care sintetizau diamante artificiale? Cine sunt cei care ne-au pizmuit cu atâta înfocare ca pe strămoșii noștri de altădată, încât să ne ajute ca de la nivelul de țară fără nicio datorie externă în optzeci și nouă, ba mai având în sipet, pe la datornicii noștri, cam trei miliarde de dolari, să fim astăzi atât de săraci și cu o țară atât de înglodată în datorii?

Se lasă tăcerea, o tăcere grea înfrigurată.

- ,,Și unu-i Decebal cel harnic/ Iar celălalt Traian cel drept”, apoi pe un ton sarcastic, Ioana, continuă, Traian cel drept, Traian cel drept, Traian drăguțul, care în pragul disperatei sărăcii în care ajunsese imperiul său, a pus ochii pe aurul agatârșilor sau al geto-dacilor și s-a gândit în mărinimia-i fără margini să acorde meditații la limba 53

AL ZILEI CLOPOT latină lui Decebal, așa cum au făcut-o și alții mai târziu, urmașilor acestui neam.

- Ia să vedem cam cât a luat Traian cel drept pentru orele de latinie predate barbarilor daci. Istoricul Dio Cassius, cât și Criton, medicul personal al împăratului, ne spun că japcangiii romani au luat din Dacia și au dus la Roma 165 tone de aur și de două ori mai mult argint, adică 365 tone. Cum și pe atunci existau cozi de topor, generalul dac Bicilis a oferit pe tavă romanilor, prin trădare se înțelege, cum se mai întâmplă și de atunci încoace, aur care echivalează în zilele noastre cam 4,6 miliarde de euro.

- Deci civilizatorii noștri romani anual luau pentru osârdia lor pedagogică, printre altele, și circa 10 tone de aur. Și asta a durat de la cucerirea Daciei, până la retragerea aureliană. Iar în galeriile minelor să nu crezi că lucrau romanii. Ce, erau proști? Castanele se scot din foc mai ușor cu mâna altuia.

- Și să vezi și să nu crezi! E de mirare cum în vremea aceea, veneau buluc peste romani dacii din Moldova, carpii, care nu fuseseră incluși printre cursanți, să ia ore de la darnicii noștri luminatori, spre a transmite fraților lor, sciții, limba română ca s-o împrăștie departe, mult peste Bug, la apele Niprului. E de-a dreptul curios cât de bine le-a intrat dacilor, carpilor, sciților în cap latineasca, în nici două sute de ani, față de alte seminții care au beneficiat de cursuri prelungite de cinci sau șase sute de ani și care astăzi nu buchesc nici o slovă latinește.

- Păi și mai târziu, pe la 1600 și mult după aceea, luminatorii noștri, imperialii austrieci, pentru binefacerile pe care le aduce invadatorul invadatului și pentru implementarea latinei ecleziastice, iar ceva mai târziu a conținutului acesteia prin râvna generalului Bukow, la ordinul Mariei Tereza de trecere la uniație, acesta a ras cu tunul și prin incendiere aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania, cam două sute la număr. Aceste lăcașuri de cult erau incendiate adesea cu preoți și călugări cu tot, devenind veritabile ruguri umane ca pe vremea inchiziției. Aceste orori semănate de Bukow în Ardeal, împotriva ortodocșilor, l-au îngrozit pe episcopul catolic Bajtay, care prin scrierile vremii ne spune: „mam cutremurat la propunerea Excelenței sale, a domnului baron de Bucow, care voia să detașeze un corp de 2000 de soldați regulați, contra districtului amintit (Bistrița), pentru a-i masacra pe toți, fără a-i distinge pe cei vinovați de cei nevinovați”. Și așa pentru imperiali și pentru Cetatea Eternă a Râmului, de pe spinarea urmașilor agatârșilor și ai celorlalți daci restanți, s-au perceput tot pentru meditații de romanizare, pe lângă vite, grâne, sare, păduri și aurul Munților Apuseni și din Baia Mare, care, conform specialiștilor, reprezenta cam 20% din producția mondială de aur din acea vreme.

- Și ca balanța mondială a producției de aur să fie de sută la sută, diferența au dat-o conchistadorilor și misionarilor iluminatori, tot pentru aceeași limbă latină, incașii, maiașii, cât și populațiile Africii de Vest.

- „Cine împarte, parte-și face!” adică hoardele invadatorului iau totul și pământeanului nu-i mai rămâne nimic în afară de muncă silnică, mizerie, boală, deznădejde!... Dumnezeu l-a pus pe pământean cu bordeiul pe 54

mormanul de aur, iar vârcolacii indigeni în horă cu cei scurși din cele șapte vânturi i-l iau cu nerușinare, cu dea sila de sub nas, pretinzând cu tot felul de înscrisuri măsluite că ei sunt proprietarii de drept ai comorii. Ce-i mai rămâne pământeanului?

- Cântecul atât de actual: ,,Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poartă-n poartă.”, de-au luat-o ai noștri razna prin străinătăți ca pișcați de strechie, pentru o coajă neagră de mălai, lăsând țara pârloagă, iar satele pustii se sting sub ciulini și urzici cu casele putrezite și cărămida roasă de lepra deznădejdii. Știai că în țară se află peste 128 de sate total părăsite? Vreo 11 în Alba, 10 în Bacău, 10 în Mureș, în Hunedoara și Brăila câte 8 de fiecare județ, iar în Călăraș și Cluj câte 7 de fiecare, apoi în restul județelor câte două până la cinci. Câteva nume de asemenea sate: Mosoru, Curpeni, Carpenii de Sus, Bunești, Șasa, Geamăna, Mărgaia. Celebru este satul fantomă Alun, din județul Hunedoara, cu șoseaua pavată cu marmură, cu temelia caselor din marmură, cu biserica, la fel, din marmură. Din cariera de marmură a satului, în secolele trecute a plecat marmura care ornează o bună parte din palatele și obiectivele din Viena, Budapesta și nu cu mult timp în urmă, din aceeași sursă a plecat marmura care dă strălucire Palatului Poporului din București. Și mai avea acest sat, până imediat după anii nouăzeci, un liceu vestit în județ. Dispar satele, ni se usucă rădăcina! Cui îi pasă? Vântul dezrădăcinării bate mereu din ce în ce mai aspru!

- Dacă tot vorbirăm despre meditații acordate de-a lungul vremii, pentru îmbogățirea cunoștințelor unora și ale altora, îți voi face câteva precizări legate de conjugarea verbului a fi la armâni, dar și la păstorii noștri nord dunăreni din Carpați. Aromânii din anumite sate din Vermion, din Olimp și Pind spun io hiu, iar fărșeroții și grămuștenii conjugă la persoana întâi singular, mini escu, iar la persoana a doua, cei din prima grupă, tini eshtsă, pe când ceilalți, tini hii. Forma mini esc sau mini escu a fost și mai este folosită de unii dintre ciobanii sau păcurarii vrânceni din Soveja sau de către cei din părțile Sibiului, din Rășinari. Nu uita, pentru aceste informații, mâine, dacă marea e liniștită, trebuie să mă duci cu șalupa ta până la Portița, să vedem delfinii și să facem scufundări cu costumele de scafandri, după stridii, dacă mai sunt. Poate avem norocul să găsim lampa lui Aladin și atunci...

- Se înțelege că voi plăti pentru lecția de gramatică.

Să nu uităm că și Decebal a trebuit să-i plătească lui Traian cursurile imaginare de romanizare intensivă, de azi până mâine!... Cine știe, poate dăm de lampa lui Aladin.

Ar fi singura șansă să mai scoată cineva țara din mlaștina în care ne înglodară „barbarii de tirani”.

Mai mult de jumătate din discul lunii este cotropit de umbra neagră, care continuă să astupe cu întuneric bălaia față a împărătesei nopților senine. Lângă mine, Ioana și-a încleștat degetele mâinilor și le strânge gata să le rupă. Marea de fontă lichidă tremură scuturată parcă de un fior. Un fior străbate și trupul Ioanei. Îi iau mâinile de gheață să le încălzesc.

- Nu-i nimic... Îmi trece. Spune ea șoptit schițând o undă de zâmbet. Vezi că vârcolacii au ros aproape trei BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

sferturi din lună? Mai au puțin și o înghit cu totul, așa cum a fost pustiit orașul lumină al aromânilor și al Europei, Moscopole.

- L-ai găsit cumva măcar amintit prin vreo carte de istorie, din gimnaziu sau liceu, ca mare centru comercial și cultural pentru vremea aceea? Că eu, nu! Pe cine deranjează și astăzi că a existat cândva, de nu i se poate pomeni numele? Cui îi poate rămâne numele acestui oraș în gât, ca un os de pește?

- Mereu unii sunt și vor fi mai egali decât alții, vor avea sfinți mai valoroși decât ceilalți semeni și vor avea sensibilitatea exacerbată, de a sări instantaneu în aer, urlând din rărunchi, că i-ai lezat mortal când le pui oglinda în față să-și vadă chipul și le aduci pe tipsie înaintea ochilor adevărul.

- Mai are încă omenirea drum lung de străbătut până ce orgoliile sufletelor mici, ranchiuna de dinastie domnitoare coborâtă de pe piedestalul grandomaniei bolnăvicioase să ingreseze reintegrându-se în marea albie senină a umanismului total, al iubirii fără de rezerve a semenului față de semen!...

- A fost odată, ca niciodată..., spune Ioana, prin al șaptesprezecelea veac, un oraș, Moscopole, care era cel mai mare oraș, din Balcani, după Constantinopol. Îl ridicaseră aromânii pe munte, aproape de seninul cerului, la o înălțime de o mie o sută și șaizeci de metri. Și era cel mai mare centru comercial și cultural în care se vorbea aromâna. Pe la anul 1750 număra 45000 de locuitori, iar la 1788 aceștia ajunseseră la peste 60000 de suflete, în timp ce Bucureștiul avea cam 30000, Atena 10000, Budapesta 54200, Viena 175460, Veneția 140000. Constantinopolul la acea vreme număra circa 570000 de locuitori. Și în acel oraș se găseau 12000 de case din piatră și prima tipografie din Balcani, 70 de biserici, numeroase manufacturi, bănci și o universitate, Hellênikon Frôntistêrion, întemeiată în leatul 1744.

Tot din acea perioadă ne-a rămas primul dicționar al celor patru limbi balcanice: albaneza, aromâna, bulgara și greaca, întocmit de Daniel Moscopolites, în anul 1770. Și povestea mai spune că aromânii din Moscopole aveau case cu etaj acoperite cu țiglă, cu verande primitoare, apă curentă și canalizare. Orașul înflorea de la o zi la alta, ca leandrii cocoțați pe stânci, datorită comerțului intens care se făcea cu produsele manufacturate local, care mergeau în Veneția, Viena, Franța - Galia în grai local - sau spre tărâmul celor o mie și una de nopți, în îndepărtata Persie, iar mărfurile acestor orașe și țări călătoreau în siguranță prin Moscopole, de la răsărit spre apus și de la apus spre răsărit, aromânii fiind și foarte buni comercianți și cunoscători de limbi străine.

Pe la 1774 călătorind și prin Moscopole, impresionat puternic de viața înfloritoare a acestei localități, istoricul german Johann Thunmann, ne-a lăsat o istorie a aromânilor, mărturie scrisă a acelei perioade de glorie a orașului.

Toate au mers bine, până ce într-o zi balaurul cu șapte

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

AL ZILEI CLOPOT capete a aflat de frumusețea și bogăția acestei așezări și ros de pizmă a început să arunce foc și urgie asupra orașului și locuitorilor săi. Atacurile osmanlâilor au început în anul 1769, și au culminat cu cele ale trupelor albaneze de sub comanda lui Ali Pașa, care prin surprindere, au trecut orașul prin foc și sabie, ștergându-l de pe fața pământului. Cei care au supraviețuit măcelului și-au găsit adăpost în Austria, Bulgaria, Grecia, România, Serbia, Ungaria. Asupra localității care încerca să renască din propria-i cenușă, balaurul s-a repezit iar, în timpul celor două războaie mondiale, când localitatea a fost distrusă din nou, iar ce nu a distrus războiul au desăvârșit comuniștii. Dezastrului se pare că au mai supraviețuit, în satul care este astăzi Moscopole, mânăstirea și podul de la Sfânta Vineri, precum și șase biserici. Teroarea acestui balaur îi urmărește pe aromâni în continuare, fiind asimilați forțat în multe din zonele în care viețuiesc, fiindule interzisă utilizarea limbii în public, iar în acte schimbându-li-se numele și etnia, nefiind recunoscuți nici măcar ca minoritate națională. Și uite așa, „Câinii latră, caravana trece”. Cui, ce-i pasă de ei? Au fost buni cât timp au contribuit cu bani și cât au dat jertfe grele de sânge pentru eliberarea statelor în care locuiau, apoi au devenit incomozi, pur și simplu prin faptul că existau și drept recunoștință pentru efortul lor au fost măturați sub preșul istoriei. Nimic nou sub soare; aztecii au dispărut, maiașii au rămas doar amintire, pieile roșii au fost trimise pe tărâmul de vânătoare al strămoșilor sub crucifixul și pușca fețelor palide civilizatoare. Ca atare, să nu-l uităm nici o clipă pe Eminescu. Ce bine se potrivesc versurile sale și în acest context: ,,Spuneți-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră/ Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;/ Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră/ Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră/ Și le subjugă munca vieții lor întregi.”

- Cui să-i pese? Toți parveniții, de-a lungul vremii, parcă au fost turnați după același șablon. Fără inimă; teșchereaua lor și atât! Moștenirea Gojdu, ce s-a ales de ea?

Acest aromân cu rădăcinile în Moscopole a lăsat studenților merituoși o avere imensă, ca să se poată sălta deasupra necazului cei situați în impas financiar. Mai știe cineva de urma acestei moșteniri? Când și unde s-a volatilizat ea, asemenea „moștenirii noastre de tristă amintire”, a doua flotă de pescuit oceanic din lume cu echipament japonez de ultimă generație?

Dinspre uscat briza rece ne trece insistentă prin haine.

Fața lunii a fost înghițită în totalitate de vârcolacii hămesiți. Dinspre apus, miazănoapte și miazăzi se bulucesc negri nori grei, luând în stăpânire cerul, cu amenințări de furtună. Zgribulită Ioana se ridică de pe bancă. Zice: - Să mergem, până nu începe vijelia!

Dinspre uscat vântul rece ne stă împotrivă, izbindune în față, cu rafale succesive din ce în ce mai insistente, de parcă ar vrea să ne spulbere. Ioana șoptește: - Păcat, mi-ar fi plăcut să văd cum fața lunii iese din nou în lumină!...

55

AL ZILEI CLOPOT

Magda URSACHE

DES-FIINȚĂRI Nu-mi propusesem să scriu iarăși în apărarea reperelor identitare, cum am făcut-o în atâtea rânduri, dacă nu l-aș fi văzut pe Theodor Stolojan, sâmbătă, 12 octombrie, într-o emisiune TV. Tocmai salutam intreprinderea lui Nicolae Cârlan, de recuperare a dramaturgului Ion Luca (Teatru esențial, Editura Lidianca, 2017, Colecția Recuperări, 1930 pag.), scos din scenă de Nina Cassian, în „Rampa”, 28 septembrie 1947. Ninoșca fusese oripilată de piesa Salba reginei care „ațâța” la „ură de rasă”, vizând-o pe... Ana Pauker printr-un personaj: arhiereul Ana. Piesa lui Ion Luca a fost „vituperată” (verbul epocii) ca „o piesă huliganică”. În ochii dârzei staliniene, nu arhiereul era „vulpe diplomatică”, „habotnic dogmatic”, „vărsător de sânge nevinovat”, ci „Ana noastră”, cum o alinta Brucan, în „Scânteia”. În interbelic, Ion Luca avusese un remarcabil succes scenic; înainte de 1947, cum scrie N. Cârlan, deținea „peste 10 piese viabile”; se situa categoric, crede istoricul literar din Suceava, peste Valjan, Kirițescu, G.M. Zamfirescu. Pe legionari îi iritase cu Icarii de pe Argeș, pe comuniști cu eseul Bolșevism și creștinism, din 1922. Odată intrat în ceea ce Monica Lovinescu a numit „persecutarea inocenților”, Ion Luca n-a mai ieșit din ea. A rămas până la sfîrșit un inocent persecutat.

După expulzarea executată de Nina Cassian, nu l-au mai ajutat nici măcar compromisurile. Din disperarea provocată de marginalizare, colaborase cu Mihai Novicov la Sunt flori care mijesc toamna, așa cum o făcuse și Cezar Petrescu. Intransigentul Eduard Mezincescu l-a acuzat pe Ion Luca de lipsa „intransigenței revoluționare” și de „necunoașterea principiilor dictaturii proletariatului”. Doctoratul în teologie a atârnat greu pe talerul balanței sistemului ateist: „Așa nu!” Ion Luca a mai încercat să scrie – bietul om – după criteriile strâmbe și strâmte ale ideologiei realist-socialiste.

A ratat, deoarece nu credea în ele. S-a retras la Vatra Dornei, trăind dintr-o pensie modică (om cu două doctorate, vorbitor a zece limbi), unde a și murit. Acolo a scris, în 1956, Când țipă animalul, pe tema degradării umanității. Salvarea posibilă? Instruirea, educația, la nivel înalt, dar și arta, exact ce nu intra în vederile „literaturii” de partid; Ion Luca n-a intrat nici în vederile Editurii Junimea, preocupată de reportaje socialiste, suiș sigur al directorului spre vârf CC/PCR. Mii și mii de ființe fără vină erau sacrificate sălbatic în anii de crunt lagăr exterminator, după regulile terorismului, în numele ideologiei „active”. Vai omului 56

aflat sub astfel de vremi! George Ungureanu, în Camera zero (Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, 2009) narează cum a stat 401 de zile în lanțuri, așteptând o execuție anunțată, o moarte anunțată.

Există oare o tortură mai cumplită? Și de ce? Pentru că i s-a propus să devină ofițer de Securitate sub acoperire și bucovineanul a refuzat. Fugise de sub escortă, de la Securitatea Covasna, stătuse ascuns șapte ani, prins și condamnat pentru „insurecție armată”. După ce pedepsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață, l-au transferat la Aiud, până în 1964. Și-a găsit mama oarbă de atâta plâns, fratele cu spinarea ruptă în anchetă, cumnatul paralizat în urma bătăilor, copilul cu nume schimbat și soția plecată la altul. Într-o pauză de scris, televizorul mi l-a adus pe „dragă Stolo” triumfând, abia ieșit din sevraj după drogul puterii politice. Bărbatul de stat finanțist găsise modalitatea de a scoate țara din criză. Nu, nu prin tăieri de pensii și de salarii, ci prin alt fel de tăieri: des-ființări de institute de cercetare a Istoriei. Sunt prea multe, a declarat europarlamentarul, cu știuta sa fentă de falcă. Ce să mai investim în cercetare când sunt altele de făcut?

Proletcultiștilor nu le-a plăcut teatrul istoric al lui Ion Luca; acum, lui Stolojan nu-i place Istoria, iar școala Boia o re-elaborează iarăși, după ce Roller a intrat cu cizma sovietică în laboratorul ei. Minciuna, după Lenin, trebuia să fie violentă și a fost.

E prea mult, mi-am spus folosind telecomanda, să suport de două ori într-o viață dez-naționalizarea: o dată sub ocupație sovietică, a doua oară în constructul UE, fost CE. Comunitate Europeană ar fi sunat mai bine. Ambalajul vestic e mai tentant, mai... jelly bon: să ne lăsăm planificați, fără grijă, fără teamă, de un suprastat, de un supraguvern, nu de noi înșine. Or, primul pas spre dispariția statului este instalarea catalepsiei naționale, cum avertiza Dan Culcer în Jurnalul unui vulcanolog (26/11/ 2011).

Polticienii trădează pe oricine, în afară de ei înșiși.

Acum e mult mai clar că propaganda contra României, ca stat barbar, sângeros, înapoiat, a început cu imaginea dată de TVRL(iberă): femeia cu burta spintecată, ca să i se smulgă din ea copilul, rana fiind legată apoi cu sârmă; a urmat cazul Mihăilă Cofariu și ruga Anei Blandiana ca omul bătut și căzut inconștient pe asfalt să nu fie ungur, cum a dat știre Channel 4 al Televiziunii britanice. Nu era ungur, ci român sadea, dar Channel 4 n-a dezmințit. Au urmat campanii contra rasiștilor de români care-i alungă pe țigani peste granițe și nu BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

AL ZILEI CLOPOT acceptă autonomia ungurilor; criminalii români năpădind Italia; românizarea forțată a minoritarilor (dezinformare Tökes), în timp ce maghiarii maghiarizează și cimitirul. Toate minciuni enorme, care, repetate, au devenit adevăruri. Ca „românizarea basarabenilor, delict al statului român”.

Vaca nebună e românească, la fel carnea (de cal) trimisă din România pentru lasagna Italiei, toți peștii din Tisa au fost uciși cu cianuri de români etc., etc., dovedind că statul nu-și poate îndeplini atribuțiile, deci, după unii experți în urzeala tronurilor și a scaunelor, ar cam trebui să dispară. Or, trebuie să fim înguști la minte sau tulburați mental ca să acceptăm dispariția statului.

Oare cunoaște Stolojan avertizarea lui Vladimir Bucovski? Viitorul nu sună bine, scrie disidentul, văzându-l ca pe un amestec de Lenin, Troțki, Soros. După comunism cu forța, globalism cu forța. Ce urmează?

Sexomarxism, șubrezirea Bisericii (la care sapă cu râvnă Caramitru Jr., care n-are nici Dumnezeu, nici Maica Domnului), capcane tehnologice de manipulare, cenzurarea opiniei contrare... Florian e în postură de vameș; vom scrie cu „permis de adevăr” (mulțumesc, Petre Isachi!) de la Institutul „Elie Wiesel” despre Mircea Vulcănescu, rămas, proces după proces, sub sentința „criminal de război”?

Ca să dau alt exemplu de nefiresc postsocialist după nefirescul dejist-ceaușist: iată că suntem intimidați prin amenințare. Se derulează procesul Liiceanu versus Antonesei. Ne așteaptă condamnarea nu neapărat la frică, însă sigur la ceea ce numea Pr. Ioan C. Teșu „teama de teamă”. Alt semn rău: după Uniunea Scriitorilor de la Aiud, fondată de Petre Pandrea, o să se ajungă la Uniunea Exclușilor din USR? „Dragă Stolo”, zis și Clăbucet, declara dăunăzi că ar trebui tăiat bugetul prea multelor institute de cercetarea Istoriei. În alte cuvinte, Moartea Istoriei. Îi lipsea coasa lui Boc, că de seceră și ciocan a dispus destulă vreme. Iar adevărul adevărat este că, fără a ține în minte trecutul, nu putem construi adevărul. În varii forme, de 30 de ani încoace, interesul național pare un concept depășit. Scrie Petru Ursache în Antropologia, o știință colonială, carte ajunsă la a doua ediție: „Vrem să fim o populație submorală și nu o comunitate identitară, ascultând de un cod moral. Se cultivă nu altruismul, nu loaialitatea necondiționată față de etnie și valorile ei, ci o atenție exclusivistă pentru sine.”

După Eminescu, întâiul creator de canon: „Patria vine de la cuvîntul pater și numai oamenii care țin la instituțiile părinților lor, la peticul lor de pământ sfințit de sângele părinților pot fi patrioți”. Iar pentru mulți dintre români patria a devenit „clișeu inept”. Un prof. univ. de istorie vorbea, la un post Tv, de „mândrie națională ” cu fereală, temându-se de „cea dusă în altă parte”. Care parte? Patriotism, naționalism cumva?

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Prin Legea 127/2017 s-a declarat Ziua Națională a martirilor din temnițele comuniste. Dar fără ecou în școală. Cunosc elevii jertfele liceenilor din anii cumplitei prigoane comuniste? Cunosc aspecte din viața celor care i-au precedat pe băncile școlilor, de unde au fost luați și aruncați în experimentul „reeducării” cu bâtă și rangă? Și s-a întâmplat nu numai în închisoarea Pitești.

Domnul Al. Florian se luptă cu plăcile comemorative, cerând demontarea lor. Un exemplu de amputarea memoriei? În orașul lui Elie Wiesel, Sighet, a aflat o placă la Colegiul Național „DragoșVodă”, datată 18 iunie 2014, în memoria elevilor din „lotul Vișovan” (Prof. Aurel Vișovan), ajunși la Pitești pentru apărarea valorilor naționale și creștine. Colegiul din Sighet se află pe locul al doilea din țară privind numărul elevilor arestați, după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș. Domnul Florian a acționat operativ.

Soluția contra neo-marxiștilor transnaționali din angoasă de extremă stângă? Să-i sensibilizăm pe tineri prin documente, prin lecturi grele ca Închisoarea noastră cea de toate zilele (Ion Ioanid), Patimile după Pitești (Virgil Ierunca), Gherla (Paul Goma), Jurnalul fericirii (N. Steinhardt), Tortura pe înțelesul tuturor (Constantin Florin Pavlovici), Amfiteatre și închisori (Nicolae Mărgineanu), Tăblițele de săpun de la ItșepIt (Mihai Buracu), Amintiri din temniță. 20 de ani în Siberia (Anița Nandriș-Cudla), Șase ani în infern (Ilie Lazăr), Dumnezeu a murit în Bărăgan (Victor Aciocîrlănoaiei)... Autori din ceea ce Petru Ursache numea „Patrimoniul durerii românești”, Cicerone Ionițoiu, Arșavir Acterian, Nistor Chioreanu, Aurel State, Marcel Petrișor, să fie lecturi obligatorii ca și clasicii. Sau clasicii nu mai sunt obligatorii? În Raportul lui V. Tismăneanu se cam trece cu vederea oroarea terorii comuniste. De ce să se înțepe cu sârmă ghimpată sufletul tinerilor doritori de divertisment TV? Chin și amin? Cutremurătorul film despre Experimentul Pitești are puțini spectatori: e incomod, chiar traumatic să mesteci pop corn când ecranul se umple de sânge.

Oare fanfarele de ziua națională, mult hulitele surle și trâmbițe n-or fi și ele bune la ceva? Contra lor se manifestă acerb uteciștii care organizau primirile lui Ceaușescu plus Elena, cu ștergare și colaci, cu ciobănași legați la brâu cu tricolorul. Salus patrie suprema lex, hotărâseră anticii. Dar cine mai știe ce înseamnă asta, dacă spiritul latin și limba latină nu ne mai sunt de trebuință? Dispare din curriculum Latina, se micșorează numărul orelor de Română, se declară că patrimoniul nostru e sărac, puțintel, ce să-l mai păstrăm? Țăranul clasic cu datina lui cu tot a fost trimis la muzeu și muzeul poate fi desființat și transformat în cinema pentru filme LGBT. Ce familie tradițională? Școala Ardeleană a fost subiectul meu la examenul de admitere în Facultatea de Filologie ieșeană, în 1962, anul unui început de dezgheț, re-înghețat în 1971. Un 57

AL ZILEI CLOPOT manual alternativ a des-ființat-o postsocialist. Pentru comuniștii atei, teologia era o bardă, religia-opiul popoarelor, preoții – reptile de zdrobit în pușcării, Sf. Scriptură – de înlocuit cu Scriptura Stalin, demonul care-i bântuie iarăși pe neo-marxiștii iubitori de JeanPaul Sartre și de necredința filosofului: „Eu nu cred în Dumnezeu. Descurcați-vă!”

Andrei Cornea, în „22”, ia în râs, dar cu pana-n pană de umor, ideea unui kominternism redivivus: „Noi, neo-kominterniștii”. Adevărul e că se inventează portițe de scăpare pentru Ana Pauker și pentru Nicolschi, pentru Valter Roman, care i-a scris lui Litvinov (șeful kamisiei), în 18 iulie 1944, că problema transilvană trebuie rezolvată prin constituirea unui Ardeal independent, iar „granițele acestuia” să fie „garantate” de URSS (first!), de Anglia și de SUA. L-o fi auzit, peste veac, Kelemen Hunor? Cum o să-i intre-n cap candidatului la președinția României că Unirea de la 1 Decembrie 1918 n-a fost „condiționată”, n-a fost „provizorie”? Poți să-i pui sub ochi 1228 de „credenționale” și nu crede neam în Unire, cum a dovedit-o încă o dată la al paișpelea Congres al UDMR, în februar, 2019. Un aide-memoire pentru Kelemen Hunor? Legea Educației Apponyi a închis sute de școli românești: „Toate școalele să fie prevăzute cu emblema ungară”.

Leonte Răutu, călăul culturii române, are parte de reconsiderare, ca om de vastă cultură, nu și marile conștiințe. Pleșiță generalul nu s-a sfiit să se laude cu bătaia administrată personal lui Paul Goma, „unicul Goma”, așa cum îl numește Petru Ursache.

S-a încercat și se încearcă învrăjbirea catolicilor cu ortodocșii, de 30 de ani încoace; se sapă răzbit la vrajba ortodocși-greco-catolici, romano-catolici etc. Episcopul Inocențiu Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Timotei Cipariu, Iuliu Maniu, Vaida-Voevod, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, Coșbuc, Ovid Densusianu, Iuliu Hațieganu au fost greco-catolici și militanți pentru Unire. Da, cultul greco-catolic număra aproximativ două milioane de credincioși; avea 1700 de preoți când a fost des-ființat. Deținea o mitropolie de Blaj și patru episcopi de Cluj, Oradea, Maramureș, Lugoj.

Dura de la 1701, când, în 1948, 2 decembrie, sub Justinian Marina, a fost – repet – des-ființat. Nu se spune însă că Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a refuzat să meargă la Blaj pentru a prelua catedrala grecocatolică și biblioteca Academiei Teologice; nici că, în 1946, Bartolomeu Anania l-a elogiat public pe Iuliu Hossu, asumându-și riscul de a fi arestat. S-a vorbit destul, măcar în anul Centenarului, de jertfa lor? Icicolo, cu fereală, trendul e altul: să intrăm în golul memoriei. După intervenția premierului Stolojan, dispus să dispună des-ființarea cercetării Istoriei, s-a dat reclama: „Dormeo: atât de WOW!”

58

Se întâmplă multe: și în dauna sacrului, și în dauna eticului, și în dauna etnicului. Au fost stârpiți fără milă călugări (Sandu Tudor), mari ierarhi (Monseniorul Ghika), simpli preoți după preoți, judecați și închiși pe „loturi”, creștini cu toții.

Interbelicii? Niște antisemiți! Nae Ionescu? A scris prea puțin, ca și Mircea Vulcănescu. Noica? A scris prea mult. În ce-l privește pe domnul Al. Florian, este, ca tot românul, imparțial: are ce are și cu unii, și cu alții, și cu ortodocșii, și cu greco-catolicii: cu patriarhul Miron Cristea, cu mitropolitul Visarion Puiu, cu unionistul Mircea Vaida-Voevod, primul prim-ministru al României Mari, dar mai ales cu „Sfântul Închisorilor”, cum l-a numit Steinhardt pe Valeriu Gafencu, „om ceresc” cu adevărat.

Acuzațiile sunt false, când nu sunt infantile: că biserica ar discrimina femeile de etnie țigănească ori i-ar fi înrobit pe țigani. De dezrobire n-or fi auzit detractorii? Nici de Vasile Alecsandri și de prietenul său, Porojan? „Am pierdut, scrie poetul, în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieții mele”. Și încă: „eram amândoi egali dinaintea soarelui”; „lipsit de Porojan, îmi părea că eram o ființă fără umbră”.

Vă aduc aminte că, prin lege, în 1948, s-au suprimat Școala Superioară de Arhivistică și Institutul de Istorie Universală, pentru a se face loc Institutului Maxim Gorki, ca să învățăm limba sovietică de lemn, cântând.

Iar tov. Igor Dodon știe că nimic altceva nu-i unește pe Ion cu Ivan decât limba rusă și o propagă răzbit. Urăște românește în limba rusă sau iubește rusește în limba română? Iar acad. Ion Druță, membru de onoare lansează aberația că limba moldovenească e bunica limbii române și mai visează la Moldova Mare, până-n Carpați.

Bolșeo-comuniștii aveau ce-aveau cu granițele, cu identitatea națională, cu tradiția, cu credința, cu tot ce era cultură amprentată etnic. Acum distrugerea continuă. După Kamisia, Comisia, după Komisari, alt soi de comisari. Un politician încerca să ne liniștească, spunând că există două logici geo-politice: una pentru Est, alta pentru Vest. De ce-om fi atât de docili? România a îndeplinit din 2011 criteriile tehnice pentru Schengen. Când olandezul Mark Rutte a spus că nu, nu leam îndeplinit, cu gândul la portul Constanța, cum a scris presa rămasă independentă, trebuia să fie scos afară: Aici nu-i spațiu Schengen. Du-te acasă.

Ce-i de făcut? Ce altceva decât să ieșim odată din starea asta nefericită de amorțeală, de toleranță, să nu ne lăsăm cuprinși de „frica de frică”. Și poate că vremea n-ar mai vremui și am cunoaște un avânt național stimabil.

Vreme trece/Vreme bine. Da, cu b de la bine.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII

Mariana BURUIANĂ

TAINA MĂRTURISIRII (IV) ***** 7 ian. 1989 Toți va trebui să ne schimbăm. În noi înșine și învățând unii de la alții. premoniție De-atâta Ne-iubire se clatină pământul Simt dezghiocând norodul ”Pioasele”– Cetăți!

Se-ncearcănă Izvodul Speranțelor – Apuse-(s)!

***** cuplu Viața e un joc de șah. Și totul se poate scrie matematic. De aceea nu cred decât în jumătățile de rotițe zimțate - bănuți de aur și argint mișcători - care atunci când își potrivesc marginea tăiată neregulat - cu golfuri, piscuri și fiorduri unice - de marginea jumătății celeilalte se rostogolesc în universul stelar al armoniei, lăsând deoparte și părăsind definitiv groapa de căutări comune - zornăitoare și haotică - ale celor care (se) trec. ***** Ce bine e să fii sus! Poți să și mori!

Sfruntate – s (a)cele Plăți!

De-atâta Ne-iubire Aleasă Milă-Hrană (I)zvorând din nemurirea aproapelui – Cel Sfânt Tu – Cea ce cureți Golul Blând picurând pe Rană Sfioasă-Nemurire Ne-adulmeci lunecând. ***** De la oboseală această nedorință de activare, nepăsare, delăsare? Indolență să numesc micuțul loc de liniște pură spre care se îndreaptă “agitațiunile” mele zilnice - teatrul amestecat cu ciorba, filmarea cu somnul - subiectivitatea mea e goală de orice fel de sistem, iar felul ei de a se manifesta e anticolectiv și sălbatic. Poate cer prea mult de la mine, m-am obișnuit să mă predau și într-o simplă conversație, iar acum nu mai pot și intru în panică.

Puterea de a te lăsa așa cum ești. De a te izola fără să crezi că-l păgubești pe celălalt.

Am impresia că n-am făcut nimic în viață, că mi-am pierdut timpul degeaba. M-am cheltuit, m-am dat pe nimic. Nu cred în meseria mea. Mi se pare puțin.

Singura smerită și cuvioasă împăcare e pacea. Cred BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

cu simplitate că e unicul adevăr. Această concluzie și credință mă dezumanizează.

Toate astea, tot ce aud, ce văd, ce discut, mi se par copilării. Mă simt bătrână (nu e rău, nu în sens rău!).

Dar la ceilalți toate mi se par ca la copii: plânsete sau râsete, izbucniri dramatice de copii. Stau cu totul în mine și nu e bine, pentru că treptat devin neprezentă.

Prezența se face cu efort, și acest efort consfințește activarea, starea de a fi în funcție de… și în raport cu…, în care mă găsesc în lume. Aceste fire mă țin prezentă în lume revelându-mi constituția fizică a statutului de individ (izolat de fapt) care trăiește în relații (aparente) cu mediul. Să fie asta armonia?

Nu, nu asta e armonia ce o tânjeam, asta e savoir faire și toate celelalte (să placi, să fii “deștept“, să auzi sau să n-auzi cu grație, un plus de noblețe și “spirit” dau întotdeauna “bine“), astfel încât statul între oameni este un fel de a-ți petrece timpul, un mod de a trăi.

Poate că eul meu este reprezentat de neactivare și tocmai în întâlnirea din această neactivare vedeam Salvarea, Izbăvirea, pe care le confundam cu Iubirea?

Continui: armonia pe care o caut și în care cred: cufundarea eului lăuntric într-un alt eu asemănător/complementar și apoi zborul spre timpanele universului, cufundarea în muzica lui. De asta spun Eminescu și cred în acest unic fel de a fi, de parcă dintr-o bucată mai mare de suflet s-a dat la mai mulți oameni, câțiva. ***** Mă obosește. Tot ce nu e dens mă obosește.

Să-mi încălzesc sufletul. Cu ce?

59

TAINA MĂRTURISIRII Muzica e singurul loc în care mă regăsesc. *****

***** Descopăr prin diagnostic medical și analize la fostul spital Mărcuța (!), boala congenital - tardivă, terenul ereditar minat: ochiul.

Iunie ’89 să o iei de la capăt (ruptura – despărțirea de cel iubit-cataclismul interior) Ani de zile am crezut că a o lua de la capăt e ceva ușor. Ce e mai normal, mai firesc, decât s-o iei de la capăt? Cel mai banal lucru – înfloritor chiar! Nimic tragic. Cel mai greu mi se părea să continui, și stăteam pe baricade trăind până în străfunduri adevărul că nu s-a terminat și că astfel totul trebuie să continue.

Acum știu. E altfel. Punct și de la capăt. Dar acum nu mai sunt acea ființă care continua. Acea ființă care ”stătea pe baricade” pentru ”a face lucrurile să meargă” nu mai este. Acum - constat - sunt acea ființă care a terminat. Și nu-mi rămâne decât s-o iau de la capăt. Deci nu eu decid cum sa continui sau nu. Nu e o opțiune Nu trebuia să fac nimic intenționat. De ce nu miam dezvoltat numai lucrurile bune? Harul - Simțul care-mi spune și-mi dictează tot. De ce numai celelalte “fleacuri”? Nimeni n-a fost în stare să pună degetul pe lucrul bun, să mi-l arate și astfel să-l desprindă de celelalte rele. Căci nimeni nu m-a pătruns atât de adânc, nu m-a cunoscut și nu m-a iubit atât.

***** Am avut seri ca acestea nenumărate. O nefirească liniște a lucrurilor care par părăsite, neîngrijite, lăsate de mântuială, o jale aburoasă în jur și în mine, o jale în viitor. (Stăpânindu-mă, pot spune: am o stare proastă, dar nu e așa, pentru că nu trece, starea e o rezultantă dintr-un mănunchi de cauze cu ramificații până hăt, în viitor. Trebuie conștient să-mi stăpânesc Starea de Răscruce și să nu mă tem). Mă tem.

Pot rămâne așa, în inerție, multă vreme. Schimbarea e la motor. La rotor. Ce e adevărat din tot ce am trăit? Pe ce m-am sprijinit? Aburul devenise concret la un moment dat, acum e din nou abur. Nu e decât abur. Sprijinul - unicul - a fost Iubirea. Ea a clădit lucruri concrete. Sprijinul aburos Iubirea s-a întrupat.

Acum am pierdut Concretul - Aburos și sunt pe nisipuri mișcătoare. Îmi va fi vreodată dat să mă sprijin solid pe altceva decât pe această consistență aburoasă, singura dătătoare de siguranță? Singura constitutivă?

Trebuie căutat aburul - protector - solid, cel fără

Transmiți unui copil modul de a judeca și de a înțelege viața. Transmisiunile umorale se imprimă mai sigur ca orice teorie. De aceea trebuie să știi cum să te încarci de bine ca să dai bine.

L-am regăsit pe Dumnezeu neatins cum l-am lăsat. Ce mare schimbare. Sunt singură și se pare că așa am fost întotdeauna. ***** astenie Cu adevărat astenicii nu trebuie încurajați în nemișcare. Sigur, decizia lui a face - a actului în mijlocul unui proces astenic - poate avea brutalitatea bisturiului ce taie o rană. Această duritate trebuie preîntâmpinată prin încălzire (exerciții fizice, meditație).

Adevărul este că procesul își are dulceața lui. E greu să te rupi din nemișcare: pentru ce?, la ce bun? etc… totul e ridicol. Sau crezi că știind (cunoscând cu mintea) ceea ce ai de făcut, vei reuși cu siguranță. Doar că nu ești apt. Nu ești. Trebuie întâi să fii, să fii un instrument, apoi un om, apoi o voință, ca în cele din urmă să ai ceva de spus și s-o mai spui și altora. Nu mimând, fiind! Tocmai rupându-te din nemișcare realizezi ce rost are. *Nu are rost*decât în nemișcare.

60

de care toate celelalte concretețuri - realizări, bunuri, siguranțe - nu sunt mai mult decât micuții vapori de gelatină și somn care-mi împresoară acum existența!

Iată deci Paradoxul concretului: soliditatea concretă a BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII Aburului Iubire - lipsa ei - transformă concretețea materială a bunurilor în vaporoasă neantizare (Irumpe din lumină Concretul aburos…) ***** Nu pune piedici. Nu te întoarce. Las’ să fie. Reînvăț ceea ce atât de bine știam. Reînvăț, îmi readuc Harul.

Lasă cum e normal să fie.

Obrajii mă dor, simt două puncte dureroase sub pomeți, de parcă ar apăsa două degete foarte puternic în locul acela, durerea se transmite în maxilare, mai mult în cele inferioare. Tot controlându-mă nu abandonez, spun sunt fleacuri, zâmbesc și astfel rezist. Am o rezistență de fier? S-ar putea. Ea oare mă împiedică să merg mai departe? ***** Afară e o vreme ciudată. Foarte cald, teribil de cald și cerul acoperit. E o culoare gri în tot, până și-n aerul ce-l respirăm. Am senzația că toată lumea e în case și așteaptă ceva. Poate e din cauza mea. Eu sunt așa. Iar așteptarea mea n-are limite, e mare cât un oraș, ca și singurătatea. Mă cuprind și mă simt un oraș întreg în pata aceasta sufocantă de culoare neadormită, în veșnică așteptare, veșnic puțin trează.

Alături e un restaurant. O voce răgușită, nemelodioasă, tare, vulgară, cântă de zor - probabil la o nuntă. E acompaniată de un acordeon sau ceva asemănător și am impresia repetării acelorași trepte sonore nu prea depărtate și nu prea multe. Lipsit de viață e totul. Un câine latră. Ciripesc păsărele. Băiatul meu s-a dus să se joace. Cu cine? Mare minune să găsească pe cineva. Ieri zice că s-a jucat într-o curte. În care?

Caută, caută și el. Dacă nu găsește, vine înapoi. Nu

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

și-a luat nici măcar mingea, a plecat cu mâinile goale.

Un glas de copil. O mașină. Același câine. Poate nu e totul pierdut. Poate mai există oameni fericiți. Zac răpusă de o oboseală care nu-mi mai trece. Cine, oare, cine m-ar putea salva? Sau, oricum, ce să fac?

Constat, constat. Nu mă mișcă nimic spre înainte. ***** Am fost la “Cheek by Jowl” Theatre Company șimi dau seama că sunt pe drumul cel bun. Sala arhiplină a Naționalului - coafuri ciudate, fețe pudrate îmi amintește ca prin vis - cioc, cioc! în amintire - de o ținută adecvată la care și eu ar fi trebuit să mă gândesc. Dar toate aceste considerente, acest prezent, alunecă pe lângă mine - propriile-mi umilite și splendide încercări de a le da importanță cad ca o zale inutilă și foșnitoare, și mă lasă ușoară și tăcută în scaunul din fața orchestrei, așteptând în blugi și adidași începutul spectacolului, tăinuindu-mă în puseurile vătuite ale jazului de pe scenă. Pe scenă. Iată, acolo mă regăsesc. “Ai putea trece și tu, ești îmbrăcată ca ei”- o voce din spate. Râd, îmi place, îmi plac. O întâlnire: I’m from “Cheek by Jowl!” - ...? - From “The Tempest!” -…? - I am an actor! - Oh, you are an actor! Yes, and I saw you! - …Oh, you saw me? - Yes, I saw you yesterday playing Ofelia and you were wonderful! - Wonderful, me? - Yes. Și m-a pupat.

Era pe rândul 8, ca el mulți alți actori în pantaloni și în tricou priveau sala, primeau publicul, râdeau, vorbeau.

Extraordinară această strângere de mână.

Actoria e inteligență 100% și simțire cât cuprinde!

(Zboară dacă poți …) (va urma)

61

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

MARIAN BARBU

LA 80 DE ANI POETUL Zaruri Lui V. G. Paleolog (in memoriam) Necropole care închid timpul grec până în colțuri, până în ora rostogolirii cu metamorfoze și așteptări de vapoare Vouă vă dăruiesc echerul zorilor, căderea deșertului în lumina piramidei lui Keops Voi sunteți amfitrionii sângelui bântuit de remușcarea viitorului Vouă vă las fusul pământului să destrame culori până vă topiți în alb și vă murdăriți ca femeile de enigme.

Zaruri, pradă de zei căzută-n oceanul ispitei – Ne devorați anotimpurile cu o rază de lumină egală cu latura voastră până ne-amețim de labirintul jocului și strigăm: „cui prodest”?

Canibalul Canibalul a apărut la recepția oferită în cinstea lui în frac și-a folosit pentru prima oară cuțitul și furculița .............. putem vorbi acum de progres sau mai așteptăm o altă recepție?

Nevoia de a fi De câte ori ne vedem împărțim timpul ca pe orez 62

La cheile luminii acostăm dar sfărâmați de foame, tu mai ursuză ca un pastel eu, ca o culoare fricoasă ascunsă în mugur de salcie – N-avem ce-mpărți, îmi zici. Și, dintr-odată, coborâm undița ochiului în cuibul amintirilor de început... când amândoi n-aveam orez, nici foame doar cheile împărătești ale vieții – Urcam, urcam, urcam, și prin copii, pe rând, plecam, plecam.

Spre asteroizi Stam lângă Ocean, ca lâng-un văzduh Dam să-mi apropii fruntea de el Apa văzduhului fugea în tunel Zăream prăpăstii de vise, Precum Ulise, la-ntoarcerea spre casă Curând Penelopa va fi din nou mireasă.

Blânda apă se-ascundea mai jos Vai ce mirat era vânătorul Cuprins de remușcarea apei la pândă Tot mai jos, tot mai jos Infernul din Ocean nu se mai simte A rămas la suprafață Ademenitor de frumos.

Gândul meu blând S-a risipit pe prund Mă căuta mai afund.

Cât și până unde, fiindcă tot mai jos Mă-ntâlneam cu unde Și multă, multă liniște de prisos.

Cerurile erau răsturnate Ca la începuturi de ere Mai aveam puțin-puțin Și ieșeam prin pielea unei sfere Ori a unei piramide cu vârf alcalin Urma să mă ciocnesc cu doi asteroizi Plutind pe aproape Din vremuri strămoșești Ale unor înaintași druizi.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Știam că sunt în apă Dar că universul nu vrea să-i mai încapă.

Oceanul numai pe mine Mă purifica de pietre Înainte de a ieși în Spațiu Fiindcă intram în Timp Trebuia să fiu curat La întâlnirea cu Dumnezeu Încotro, Doamne, să pornesc?

Doar gâlgâi apa și nu obosesc!

Eminescian, lângă Niagara Am văzut un ceas floral lângă Niagara Semințe ale timpului vesteau minute și ore Cerul părea să fie în lunile lui de odihnă Picurau gânduri în cinci milioane de parfumuri Prin bătaia de floare a ceasului – Când albastre, când galbene, când albe...

Totul lua viață după bubuiturile cadențate ale cascadei Nimic mai incredibil, mai zeiesc Decât ademenirea florilor De răcoarea mușcătoare A bombardamentelor de apă continuă.

Peisajul acvatic e năucitor în Soare Apa lacurilor vine domol-domol Cât de departe poate pătrunde ochiul Atât de străvezie e apa

De parc-ar fi cernută înadins Ca să se vadă pietrele – Pești încremeniți în ere geologie (in ille tempore) Și pe măsură ce se apropie De împlinirea destinului (dacă Niagara este un destin?!)

Forța „pașilor” de apă împinge Imaginația omului în scăpărătoare Fulgere de lumină – Se face debit de cuvinte incalculabile Iar după ce coboară Din semicercul prăpastiei O vedem pulberi de aburi, pulbere de nori Pâclă, nălucă deșertică Un curcubeu, boltă a cerului Pe care-l știam răsărit ca o potcoavă După ploaie. Poți să-l atingi cu mâna În zona Niagarei, pământul este floral Mai spre chindie, mai spre seară Până trece dincolo de orizont Spre în afară, spre mai niciunde Doar stelele ieșinde în urma lui Ard de dorul lui Eminescu De cuibarul de ape, rotite prin piatră Și-aud un vaier al florilor din ceas Deslușesc mai bine din gândul-popas „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”

CRITICUL I. L. CARAGIALE Un mic tratat de teorie literară - Câteva păreri De mai multă vreme – și sunt ani buni! – trăiesc sentimentul că n-am scris și eu ceva (original) despre opera lui Caragiale. În facultate, cursul despre - Scriitor – nu-mi aduc aminte să-l fi predat Zoe Dumitrescu Bușulenga sau George Munteanu. Amândoi au editat însă câte ...un Caragiale. Știu, în schimb, foarte bine, seminarul despre și care s-a desfășurat sub atenta supraveghere a lui Ștefan Cazimir, recunoscut de multă lume ca fiind unul dintre decriptori contemporani, cei mai originali ai lui nenea Iancu.

Fiind în USA, în 2018, în preajma Crăciunului, având timp berechet și recapitulând I. L. Caragiale – mai firesc ar fi fost parcă să recapitulez (mental) Ion Creangă – m-am oprit asupra gazetarului, cel din publicistica literar-artistică. Am la mine, în acest turneu american de șapte luni, vol.2, bibliofil - Proză, Versuri, Publicistică, Scrisori – ediție Minerva, 1971, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

1420 de pagini, Lector Andrei Rusu.

Fără-ndoială că majoritatea românilor văd în opera Marelui Scriitor pe cel care le-a insuflat râsul, ca formă de manifestare în atâtea împrejurări ale vieții. După aceea, pe prozatorul și dramaturgul nemuritor al actelor de justiție, al dreptății imanente.

Fiind departe de casă, și nu-mi-aduc aminte acum pe loc, că nici Șerban Cioculescu, comentatorul en titre al lui Caragiale – tatăl, nici alți descendenți ai acestuia să se fi oprit mai pe larg asupra celor 18 foiletoane din studiul Câteva păreri. El a fost publicat în Ziua, din 1896, în trei ediții, în 22,29 febr. și 7 martie.

Studiul este de toată lauda ca valoare în contextul epocii și chiar în perspectiva literaturii noastre. Înainte de a intra în problematica de fond a articolului, trebuie să evidențiem cultura universală – din 63

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII literaturile proeminente ale lumii, în primul rând, franceză, apoi italiană, germană, engleză. Și fără drept de apel, din literatura latină – Demonstene, Tacit.

Fiind la modă, nu numai în România, o serie de concepte de teorie literară – teză, tendință, artă, talent, stil, manieră, retorică, tragedie, comedie, mai lent sau mai larg, autorul le ia în dezbatere, aducând mereu argumente irefutabile.

Doar marxismul era în plină răspândire în Europa (deci și în România). Ca unul care a trăit sub ideile occidentului, nu putea să neglijeze specificul nostru național, cauzele involuției ca atare. Între altele, începe exabrupto: Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. În primă instanță, putem aprecia observația ca fiind dreaptă, justă și în zilele noastre (2018). Căci numai din discuții foarte multe se naște adevărul. Dar nu poate să nu se observe că de vreo cinci ani, „cu înaltă căldură” s-au tot ciondănit pe faimoasa întrebare din epocă – artă pentru artă sau artă cu tendință.

Pentru că vrea să spulbere orice îndoială în formularea unui răspuns tranșant, vine cu argumente literare de pe vremea lui Tacit, Dante, Shakespeare.

Dar, Doamne, dacă cei invocați au rămas nemuritori, românii din epocă – „simpaticul academic D. A Naum, Sofia Nădejde (autoarea unor „Ode proletare sau novelele doamnei”) – să îngăduie, ca lângă volumele lor să stea și comedia lui Moliėre Școala femeilor și comedia lui Shakespeare Cum vă place?

Ca să-și ducă mai departe evaluările critice, Caragiale ia un exemplu de artă cu tendință de la un mare scriitor ca Fr. Schiller. El a dat un rateu vizibil în piesa Tâlharii, față de Falstaff al lui Shakespeare.

Deosebirea a fost și este ...talentul. El este „flacără de viață, flacără mai misterioasă și mai nedefinită decât chiar razele lui Rőentgen...”.

Capitolele următoare prezintă durabilitatea operei de artă, viabilitatea ei în timp, prin secole. Comparația cu sămânța aruncată într-un sol arid și într-altul prielnic, având umezeală și lumină, rămâne demnă de luat în seamă și de memorat ca atare. Comparațiile coboară aici în mitologie. Și aici apare comparația cu sufletele alese. Numai unele dintre acestea pot produce artă – „toți suntem iritabili, expresivi sunt numai unii”. Adică sunt cei care au talent, adică puterea de expresivitate.

Sporindu-și exemplele, I. L. Caragiale poposește în lumea poeziei lui Victor Hugo, a muzicii.

Din studiul culturii epocii – sfârșitului de veac 19 – retorica devenise o știință și-i preocupà tot mai insistent pe oamenii învățați. Iată trăsăturile unui stil onorabil, adică a unuia care trebuie să fie personalizat: claritate, concizie, să nu fie pompos, ușor, măreț, simplu, sublim, patetic, larg, ornamentat, chiar înflorit și alte multe. (Înțelegem, deloc în paranteză, că despre 64

„toate stilurile, putem învăța din savantul meu curs francez”). Deh, strălucit orgoliu!

O comparație ingenioasă cu distinsul croitor care se supune artei lui, în funcție de mușterii comanditiri – aci se impune stilul potrivit. Șugubăț din fire (ei, nici chiar așa!) trece pârleazul în grădina sculptorului. Pornind de la cunoscuta zicere că în orice piatră de marmoră sau trunchi de copac „stă închis un Appollo, ca un miez viu care așteaptă să crape coaja” și el să iasă victorios. După ce ai luat dalta și ciocanul și ai scobit cu mare atenție, dai de lumina zilei [drumul] captivului. „Numai fii atent, să nu-ți scape dalta și să atingi miezul”, zice povățuitor scriitorul.

De la foiletonul 11, (ele au fost numerotate de mine, pentru lejeritatea observațiilor), I. L. Caragiale este interesat de „mișcările sufletești ale omului”.

(Cum nu cunosc dimensiunile preocupărilor lui în psihologie, parapsihologie, ezoterism și în general în variațiunile oculte din anumite proze, nu-mi rămâne decât credința de a-i verifica titlurile de cărți din biblioteca sa – din țară și din Germania) (dacă vreunul dintre criticii notorii ai autorului a avut aceeași curiozitate ca și mine. Mă gândesc la primul „Mare” de care vorbesc, pe numele lui, Paul Zarifopol, și până la cei trei profesori ai mei). Încă se mai crede că dramaturgul s-a inspirat din realitatea imediată, cea care îl înconjura cu prisosință.

Din aceasta, comedia autorului a „mușcat” cu autentică încredere, indiferent de procesele cele care i s-au intentat.

De data aceasta – în cadrul foiletonului 11, teoreticianul Caragiale deschide o viziune de mare profunzime. Ia ca termen de reflecție, „o picătură de rouă limpede ce cade din înălțimi senine, în drumul ei către pământul din care a fost sorbită-n sus”. Ea „reflectă din pereți-i tot văzduhul larg”.

Reflecția autorului este în spiritul veacurilor dintotdeauna. „Ceea ce, de la pereții acestei infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, se adânceștenăuntrul ei, afundându-se iarăși fără margini”.

Văd în această epocală viziune o apropiere de Eminescu, de viziunea acestuia din poema Luceafărul. Deci, zice I. L. Caragiale, ispitindu-ne, așa este și sufletul omenesc ca bobul de rouă.

Filozofând îndelung în marginea acestei reflecții, conchide extrem de valabil: Câți stropi de rouă, între cer și pământ, atâtea oglinzi mișcătoare și atâtea ceruri; asemenea, câți oameni, atâtea suflete și tot atâtea lumi.

Inedită este definiția sufletului omului drept „oglindă sferică”. Vedem în călătoria sufletului prin spații mult mai mult decât o concepție biblică, o determinare filosofică despre materialitatea lumii dincolo de existența efemeră a individului. Speculând, vom putea rosti convingător care sunt noimele relației dintre parte și întreg?

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Tot inedită este comparația sufletului omenesc cu o „orgă misterioasă”. Artiștii care se încumetă să se creadă valori de top și, în fond sunt niște ageamii, ei strică echilibrul întregului și totul se prăbușește.

Bag seama că deși bine informat, cultivat într-ale culturii universale, I. L. Caragiale n-avea la inimă analiza psihologică în mod expres. Sigur, aceasta era la începuturile ei, în Franța, apoi în Germania, Rusia, Italia și mai ales în USA. În derularea subiectului propus, istoricul culturii europene – I. L. Caragiale, zăbovește asupra descoperirii și folosirii tiparului, socotit „minunata invenție”.

Ea a determinat să apară „stilurile infinite, și școlile și autoritățile și curentele, și modele, și reputațiile (...). Că odinioară, nu e o clipă fără o moarte și fără o naștere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori și păscutul a trei”. Satira – nu ironia – mustește din această reflecție acidă, căci mai încolo, batjocorește fără drept de apel munca titanică a tiparului, printr-o hiperbolă cutezătoare, care își prelungește și azi reverberațiile. Iat-o într-un citat extins : Din vârful munților și până-n fundul văilor, sfârâie roatele tipografiilor fără minută de odihnă, vărsând clăi de flori pentru turma rumegătoare, și tot nu-i pot birui teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită, cu cât procesul digestiunii este mai zadarnic și mai fără folos de hrană; o simplă iritare de funcțiuni fiziologice fără urmă de câștig pentru organism - sacâz morfolit și murdărit degeaba în bale.

Ca în orice studiu științific, retorica limbajului este de bon ton, ba este chiar apreciată. Iată-l pe teoreticianul Caragiale, întrebându-se retoric: Dar ce are a face invenția tiparului cu cestiunile estetice? Are

mult a face, și despre aceasta s-ar putea scrie mai multe decât pot încăpea într-un cadru strâmt ca al notițelor de față.

Toate demonstrațiile autorului cu exemple palpitante din culturile lumii au fost formulate până acum cu un scop precis ca să atragă atenția, să-i sensibilizeze pe mai marii zilei, pe oamenii politici, înainte de toate, să creadă în inegalitatea oamenilor și să-i cultive în mod distributiv pe cei direct interesați (”imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până la vârful nasului, și văd cât le trebuie”. Talentul este cel care ne deosebește pe unii de alții.

Numai acesta face ca opera de artă – pictură, literatură, muzică, sculptură, - să trăiască, adică să fie. I. L. Caragiale încheie apoteotic: Între a nu fii și a fii e o nemărginire, față cu care deosebirile de durată a ființelor sunt reduse la nimic.

Cu alte cuvinte, omul, cel înzestrat, ca ființă pascaliană, nu poate fi și nici nu trebuie să fie măsura receptării artei în general. Cu atât mai mult, viața lui, chiar dacă a fost nobilă și de înalt rang aristocratic.

Așadar, Caragiale apasă pe spiritul de receptivitate al epocilor care vor veni, convins că ele vor rezerva spații și îndrumări mai bune, fertile culturii. În particular, celei românești, integrată firesc celei universale.

Aș încadra tot acest demers, al lui I. L. Caragiale – cu o formulare destul de modestă (Câteva păreri), într-unul de literatură compatrată. Cu atât e mai de laudă, cu cât aparține sec. al 19-lea, deschizător de modernitate.

PROZATORUL (despre) SPRE LUMINA ARHETIPULUI CREATOR de Dumitru VELEA Au trecut peste două decenii de când Marian Barbu, unul dintre cei mai reflexivi scriitori români, publica romanul Colonelul de la Ghiol (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996) și peste un sfert de veac de la scrierea sa, deosebit de complexă, mai bine zis, de la prezența și absorbția materiei „epice”, cu o vorbă mai veche, a acelei „materia prima”. În primă instanță și aparent, complexitatea acestui roman consistă în recursul la metodă, iar „materia prima” se află îndeosebi în trecerile și schimbările de paradigmă socială de după anii ’89: a) Și cum este obișnuit, criticii stăpânitori de arsenal „tehnic” nu au pregetat să se îndrepte spre determinantele teoretice implicate și „expuse” de roman. Spre BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

aceasta au fost „solicitați” de ampla susținere „teoretică” a scrierii și, poate, de preocuparea cea mai relevantă a autorului, aceea de critic și istoric literar, de o amplitudine și întindere greu de egalat. Fiecare a găsit de cuviință să facă un set de referințe sau un excurs la acest domeniu în care reflecția autorului asupra prozei este cea mai întinsă, cu cercetări științifice (doctorat cu Romanul de mistere în literatura română, 1976), istorice și metodologice (Aspecte ale romanului românesc contemporan, 1995) și, nu în ultim, cu desfășurări critice de asumări teoretice, de la comparatistică la semiotică (în seria impunătoare, Trăind printre cărți). Nu este de exclus nici Addenda romanului cu acel Pro domo al ei, unde Marian Barbu execută un „act de istorie literară”, 65

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII fișând personajele în „identificabile, generice și aluzive”, oarecum, în virtutea desfășurării romanului pe componente „clasice (tradiționale), moderne și postmoderne”, adăugând și o schemă a disocierii dintre modernism și postmodernism propusă, în 1985, de Ihab Hassan, „unul dintre cei mai avizați cercetători americani ai domeniului” (p. 329). Însă este de amintit, pentru teoreticienii cu pricina, că o asemănătoare schemă, de scriere și interpretare în domeniul teatrului, propusese și Brtold Brecht, prin Noul Organon, în 1948, solicitând aplicarea „efectului de distanțare” („Verfremdungsefeckt”) în vederea detașării de teatrul așa-zis „aristotelic” în favoarea „teatrului epic”, adică a trecerii de la „forma dramatică” la „forma epică a teatrului”. Și efectul: prima a înglobat-o pe cea de-a doua.

Prin urmare, imediat criticii s-au aplecat asupra romanului Colonelul de la Ghiol și au stăruit asupra „nervurii” teoretice pe care autorul a lăsat-o la vedere, ridicând astfel „puncte de sprijin” din realitatea artistică spre determinantele unui curent – postmodernismul – „încă insuficient de bine precizat teoretic, atât la noi, cât și în alte arii culturale” – cum observă Marian Vasile în textul Un roman „postmodernist”. Deși criticul face o astfel de precizare, provenind dintr-o cumpănită definire, acesta privește romanul ca „un text important din unghiul postmodernismului”, ca fiind „scris în mod declarat după rețetele acestui curent” și că autorul „vrea să dea un exemplu clar de literatură postmodernă”, (cităm după Ocheanul timpului – 65 Marian Barbu, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 151-152). Mai departe, Virgil Dumitrescu, în cronica Un roman polimorf, din Cuvântul libertății, din 9-10 nov. 1996, vorbește de un „cifru intertextual specific romanului postmodern”, (op. cit. p.

153), iar Constantin M. Popa, în cronica Toamna coloneilor, din Ramuri, nr. 10-11-12, 1996, afirmă de la început că romanul „este inspirat din poetica postmodernismului” și că autorul controlează „construcția planurilor metatextuale, în măsura în care deconstruiește fabula”, (op. cit. p. 154). Stan Velea, criticul și istoricul literaturii poloneze, în textul Un roman total?! din Jurnalul literar, 27-30 aug. 1997, execută multe deschideri teoretice spre a extrage aserțiuni critice, unele ca derivate din „edificarea ansamblului postmodernist”, altele ca strângându-se întru definirea ca roman total, (op. cit. p. 157), iar Mihai Lisei, în cronica pe două întrebări Încotro Ulise? Încotro Don Quijote? Întrebări care depind numai de noi, din Știrea,11 nov. 1998, Cluj-Napoca, precizează că „tehnica de redactare a romanului «oscilează» premeditat între clasic, modern și postmodern, etalând o modalitate inedită de reliefare a evoluției Teoriei textului”, (op.cit., p. 158). Numai Titu Popescu, criticul și esteticianul nostru din Danemarca, în comentariul Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol – Editoriale, Ed. Dorul, 2000 – o conștiință care a privit multe din peripețiile esteticului – se ferește să vorbească de postmodernism, subliniind doar „multiplicarea vocilor narative într-un discurs polimorf”, (op. cit. p. 159).

66

Nu este nicio îndoială că asemenea aserțiuni critice își găsesc o confirmare, întrucât o operă își are mai multe niveluri de realitate artistică, mai ales când ea este complexă și în procesualitate, chiar dacă deseori stă retrasă într-un con de umbră. Ele ating un nivel teoretic, ce este situat spre suprafață, spre mișcările ideatice și exterioare, proprii mijloacelor sau demonstrațiilor. Ideologiilor. Asemenea demersuri sunt înmulțite în epocă și lor li s-ar putea replica, parafrazând o vorbă hegeliană: nu trebuie să cercetezi calapodul ca să știi unde te strânge cizma. Totuși, între cele prezente își fac loc unele deschideri și „trimiteri” spre zone mai adânci ale scrierii, cum ar fi întrebarea lui Stan Velea dacă suntem în fața unui „roman total?”, sau constatarea, mai explicită, a lui Titu Popescu, că avem de-a face cu un „discurs polimorf”. Este greu și imposibil de susținut logic existența unui roman total, însă sensul pe care îl degajă întrebarea privește mai mult existența unei scrieri care „totalizează”, care strânge și pune la un loc mai multe nivele de realitate artistică, cum asemenea relevă și sintagma „discurs polimorf”. Că totalizează, că strânge la un loc, presupune o întoarcere și o recuperare, o căutare a locului de origine și o exigență a operei – ambele, proprii operelor finale. Însă nu trebuie să tulbure pe nimeni, fie și la nivel obișnuit, că o asemenea operă nu se află la finalul zbaterilor unui creator. În cazul de față și întâmplător, romanul Colonelul de la Ghiol – pe traseul prozei autorului – pare că se situează la final (după: Orașul la ora amintirilor, roman, 1984; Câmpia nu este singură, roman, 1986; Aproapele nostru trădează, roman, 1992; iar Brazii din Poiana Soarelui, povestiri pentru copii, 1998, și Fuga de sub model, proză scurtă, 2002, sunt scrise anterior). b) Privitor la „materia prima”: aceasta o constituie „nodul” social-ideologic, ce pare că se desface în strângerea sa, imediat după anii ’89. Însă firele i se întind în țesătura covorului social-istoric pe ultima jumătate a secolului al XX-lea, purtând o anume năvădire, spre a folosi o metaforă a bătrânului Hegel din filosofia istoriei. Și chiar în răscrucea lumii, între est și vest. Nu ideea, care constituie urzeala, nici „pasiunile omenești”, care înseamnă bătătura cu florile ei expuse, nici nodurile firelor rupte, trecute pe dos, contează, ci năvădirea cu modelul și interesele ei, bine ascunse și mereu căzute alături de spirit și reconstrucția omului. De unde, rațiunea este nevoită să acționeze mai întotdeauna viclean. În această jumătate de secol, spiritul a încercat o naștere, mai bine zis, o renaștere spre a trece la o nouă înfățișare.

Aceasta a părut o experimentare. Iar abstracțiunile – apărute întotdeauna la o naștere – s-au strâns și au sufocat încercările cu un formalism subiectivizat. Și, surprinzător, repede răsturnat în subiectivizant. Cu o vorbă a zilei, s-a petrecut o schimbare de paradigmă, însă cu aceeași vorbă se poate spune că s-a întâmplat o răsturnare de paradigmă. Ambele sensuri se vădesc în suprapunere – și poate astfel este dat să se înainteze pe cale. Și ca niciodată, în acest moment se vede pregnant cât de BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII sfâșiat este omul, și conștiința sa bineînțeles, aproape de pragul antinomic: o parte alunecată în materialitatea sufocantă și limitatoare, mereu sub umbra finitului, și o alta, zbătându-se să-și găsească propria măsură și misiune, de a ajunge prin creație și jertfă sub stăpânirea și lumina infinitului și a divinității. Și iarăși ca niciodată, această sfâșiere nu a fost mai profundă ca în perioada aceasta, întrucât nu i se percepe și privește abisul și, încă, i s-a obturat celălalt termenul, singurul care îl neagă și-l recuperează pe primul, al misiunii omului, de ființă creatoare, de reconstrucție de sine, de reîntoarcere mântuitoare la sine și divinitate. Mai mult, în această sfâșiere, negativul s-a pervertit în afirmativ, anihilându-i-se funcția de negare și afirmare. Cât de ascunse trebuie să fie interesele de se prezintă modelul, cu o metaforă a lui Andersen, ca un fascinant și orbitor veșmânt al Împăratului, aducător de fericire! În a doua instanță, este de vădit cum romanul lui Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol, se instituie ontic și se constituie din zonele individuației: a) Mai întâi, să schițăm un răspuns la întrebarea fără de care nu se poate deschide nicio poartă a artei: pe ce se bizuie și se întemeiază această scriere? În urmă cu un deceniu, Marian Barbu observa „că lumea toată se află pe toboganul întunericului dezumanizant”; și ca un Hölderlin care, pornind de la premisa că omului îi e dat să locuiască poematic acest pământ și în dialog cu zeii, deplângea retragerea „cereștilor”, continuă: „Începe să ne lipsească tot mai mult un zeu tutelar, o credință în echilibru, o stea magică, fie și a pământului, care să ne călăuzească”; și conchide, firește, cu cuvintele lui Martin Heidegger: „Vârsta lumii, care își pierde temeiul, stă suspendată în abis”. Poetul german era prins în hiatusul dintre zeii retrași și zeul așteptat, în acele „timpuri sărace” („in dürftinger Zeit”, Brot und Wein, Gedichte Hyperion Empedokles Briefe, Kriterion Verlag Bukarest 1972, p. 102); un același timp de așteptare și trecere, mai mult, de fractură ontică în destinul omenesc percepe și Marian Barbu, însă la întrebarea „ce-i de făcut?”, ca un dascăl, arată încrezător spre termenul al doilea, spre una din fețele acestuia: „Și atunci, ies cu făclia cuvintelor mele în spațiul comunicării să încerc a lumina calea abătuților de la normalitate, provocându-le gândul de bine la nivelul experimentului, dincolo de lăcomia materialității trufașe”, (Ocheanul timpului – 65 Marian Barbu, coperta ultimă). Însingurat și subiectiv!

Romanul Colonelul de la Ghiol este cea mai subiectivă operă a autorului, în sens de adâncire în subiectivitatea proprie și cea a unui timp. Ele sunt împletite. Marian Barbu este o conștiință lucidă, aplecată asupra a ceea ce se petrece în jur și asupra sa; privește asupra coliziunilor lumii exterioare dintr-un anumit timp și loc, jumătatea din urmă a secolului ce tocmai a trecut, și caută să dea seamă asupra răsfrângerii acestora asupra vieții și reconstrucției omului, și a sa, în procesul realizării individuației, a acelui, numit încă de Aristotel, principium individuationis. Cum el este un autor reflexiv și BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

nu există mai nimic întâmplător în creația sa, se poate face o „deschidere”, pornind și de la un simplu detaliu.

El așează, pe coperta din față a romanului, Portretul lui Paul Eluard, de Salvador Dali, din 1929. Se știe acel „limb” al poveștii de dragoste dintre poetul francez și Gala, dintre tânărul parizian Paul Eugen Grindel și rusoaica Elena Diakonova, ce s-au întâlnit în 1912 într-un sanatoriu din Elveția, ca apoi, în plin război, să se căsătorească. În fine, flăcările pasiunilor pârjolesc și pe de lături și, într-un august providențial din 1929, Gala (de 35 de ani) îl aprinde pe Salvador Dali (de 25 de ani). Sau întâlnit pe plaja de la Costa Brava, de sub Pirineii ce alunecă în mare. Ei au dat viață celei mai uluitoare și flamboiante povești de dragoste – Gala i-a devenit iubită, muză, soție, femeie-destin. Suprarealiști! Dali, un geniu oniric suprarealist. În context: suprarealismul artiștilor intra în coliziune cu realismul societății. Tabloul, fără a stărui asupra sensurilor, îl aduce în prim plan pe poetul Paul Eluard, un bust, și în plan secund, un cap mefistofelic, plutind agresiv. O plasă abia sesizabilă trece peste fruntea poetului. Și o mână retezată pe frunte.

Simplu spus, Dali aduce din oniric și „expune” coliziunea dintre poezie și manifestările agresive ale răului ce se ivesc de oriunde.

Marian Barbu a găsit de cuviință să așeze această pecete pe „poarta” romanului său. Numai că va trece în prim plan manifestările răului, insidios și personalizat sub chip de Colonel, și va lăsa în fundal poezia, în sens generic, acea nevoie de creație mântuitoare a omului. Așa cum se află, de altfel. Nu sunt generalități, ci zbateri la nivelul individualului ce nu vrea să se piardă, fără urmă și rest, al determinaților ce nu vor să se risipească în indistinct, ci să se strângă laolaltă după dâra luminoasă a universalului.

Este exigența sub care Marian Barbu așează împlinirea actului creator, este exigența din care privește partea cealaltă, a individualului ce renunță să se deschidă și rămâne închis cu golul său, ca o păstaie uscată fără boabe, cu „țesăturile” ei zbârcite de interese. De obicei, această parte, ce nu vrea să se deschidă, este sinonimă cu gestul celor doi tineri care au ales mai întâi să-și îngroape tatăl decât să-l urmeze pe Marele Învățător și, drept răspuns au primit cuvintele grele de tâlc ontic: „Lăsați morții să-și îngroape morții”. Această parte de „existență putredă”, cum îi zice și Hegel, este partea de zi cu zi a lumii, cea mai însuflețită și plină de interese în care și sub care acționează acestea, după descripția lui Marian Barbu, este lumea coloneilor, a colonelul multiplicat într-o ordine ierarhizată, a acelui homo hierarchicus. O singură dată apare această definire a omului, a omului din prezentul nostru – și aceasta la sfârșitul romanului, subliniat. Ca amețitoare concluzie, ca loc spre care duc toate cuvintele și traseele romanului, ca punctul cel mai adânc al prăpastiei ce cheamă și absoarbe, ca un ochi ce fascinează și îngheață. Ca „voievodul negru” al lui Dante, pe spatele căruia trebuie să iasă „pe brâncă/ cel care vrea de negrul fund să scape”, (Divina Comedie, EPLU, Buc., 1965, p.

185). De aici este totul de început și definit, de reînceput 67

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII și redefinit, de aici începe revelarea: „Dacă Ideea transcende Viața și Moartea, Absolutul rămâne Vatra devenirii noastre ca Ființă. De aici începe Ilimitatul (…) – zice Marian Barbu, trăgând linie – Conchid: prin lumea coloneilor mi s-au revelat altfel Viața, Moartea, Absolutul, Vatra, Ființa și Ilimitatul.

Gradele militare au pus stăpânire pe acest deceniu european. Deci, homo hierarchicus!” (p. 325, s. n.). Nu deceniu, în acest deceniu s-au văzut mai bine. b) Dar cum să privești în prăpastie fără să simți cum îți tremură inima? Cum să vezi sau să deconspiri ierarhizările „lumii coloneilor”, ce năvădesc florile de la suprafața covorului istoric, fără să îți asumi măsuri și metode în desfășurare și, mai ales, fără să-i fi simțit presiunea?

Omul care nu a uitat aburul creator suflat peste sine este dungat de răni și cicatrice, este deschis jertfei și creației.

Vine cu ele din generație în generație, deși se văd doar în făptura prezentă. Coloneii vizibili și invizibili vin și ei mai dinapoi. „Ghemul” de colonei, al lui Marian Barbu, se deșiră și înșiră la nămolurile Ghiolui, cam timp de o lună, cât ține un concediu, într-o vară, aproape imediat după ’89; însă firele, intriga, se trag de-a lungul a vreo cinci decenii. De tors, nemaivorbind.

Marian Barbu s-a născut în 1939, când scrie romanul Colonelul de la Ghiol este la începutul vârstei reflexive. Viața sa, într-un fel, acoperă evenimentele expuse. Le confirmă ca descriere și le infirmă în desfășurarea lor, vădindu-le ca alunecate antinomic față de realizarea de sine a omului. La un deceniu după scrierea romanului, în Cuvântul înainte, Primum vivere…, de la cartea bilanțieră, Ocheanul timpului – 65, Marian Barbu crede că „a sosit sau a început ceasul deșteptării Omului” din sine și că se cuvine să defolieze „copacul verbului satanic «a avea»”, pentru a vedea cât „a fi” s-a pus în talgerul balanței compensativ față de „a avea”, din celălalt talger. Și iată concluzia: „Or eu, n-am făcut altceva, venind definitiv în Craiova, în 1964, decât să mă conving că o existență de intelectual, dacă este fracturată de mediu (social, profesional, uman general), prin forța spiritului, își poate găsi împlinirea”, (p. 7). Că este fracturată – nu încape îndoială. Însă ce vrea să fie „ceasul deșteptării Omului”? Este ceasul privirii în sine, al întoarcerii la sine, al luminării procesului de individuație. Romanul este rezultatul acestei întoarceri în sine și asupra lumii. „Individuația – zice Jung – este expresia acelui proces biologic – simplu sau complicat, după cum e cazul – prin care fiecare lucru viu devine ceea ce este sortit să fie dintru început.” Religios, filosofic, psihanalitic, gândul i-a dat ocol acestui proces. Hegelian, eminescian, biblic și, mai de curând, prin Jung, acest proces a fost supus revelării triadelor și analogiilor dintre vârstele zilei (diurn și nocturn, de-ar fi să amintim metafora ontică, egipteană, a itinerarului nocturn al soarelui), ale anului, ale omului și istoriei sale, ale cunoașterii sale, pe fundalul întregului univers. Ele dau seamă revelator despre procesul individuației și al cunoașterii, despre zbaterile inconștientului colectiv.

68

Simplificat la câteva vorbe, fără a implica „zbaterile” din urmă: prima triadă, etapă, o reprezintă uimirea/contemplarea (și aparține zorilor și dimineții, copilăriei și adolescenței, senzației și percepției); a doua, activitatea/interioritatea (aparține amiezii, maturității, percepției și intelectului); a treia, reflexivitatea /libertatea (aparține amurgului, bătrâneții, intelectului și rațiunii). Se știe că la amurg pasărea Minervei își ia zborul; că reflexia este legată de lumina roșiatică a soarelui; că aici soarele privește înapoi și își contemplă traseul. La fel se petrece și cu omul. (Că se întâmplă, uneori, mai devreme, sunt excepții: studentul Hegel era poreclit Moșul; Eminescu la 20 de ani trage linie și rezumă.) Marian Barbu este un spirit reflexiv, prea reflexiv – se deduce din creația sa. Însă sub lumina reflexivității se întâmplă mai întotdeauna, și compensativ, să se audă zgomotul unor „ape” nocturne! Prima etapă, triadă, se întinde din 1939 până în 1964 – cum și zice – odată cu terminarea Facultății și venirea ca dascăl în Craiova; a doua, continuă până în jurul vârstei de 50 de ani, adică până în ’89 – la schimbarea de paradigmă social-ideologică, cum sa zis; a treia, de aici, continuă în deschidere. Este de spus, deocamdată, că în plină amiază, la 37 de ani, la jumătatea triadei a doua, în 1976, își dă doctoratul. Pune în cămară, pentru sine, volume de poezie, simbolic numite, Provizii de soare, și câteva romane. La începutul celei de-a treia, în prima triadă a acesteia, ce le răsucește dialectic pe cele anterioare, scrie romanul Colonelul de la Ghiol. Dar în prima etapă, unde contururile formative se trasează mai adânc și pulsează ulterior mai puternic?

Marian Barbu „pune” materia epică a romanului într-un cerc, păstrându-se el ca autor, și lasă să se ivească pe prima parte a acestuia trei răni engramate în conștiință și-n „apele” hrănitoare ale ei, o triadă obsesivă și generatoare întru creație și sens al acesteia. Prima: copil, la sfârșitul clasei întâi, trebuie să învețe pe de rost poezia Privighetoarea, sub supravegherea aspră și corectă a bunicii. Bucuros că totul este bine, că a îmbunat-o pe bunică, iese în uliță și lovește o blestemată minge de cârpe. Dar un „cui afurisit” din ea îi arată „cât de ruginit ajunsese”. Și efortul depus pentru spunerea poeziei cu „un legato afectiv” rămâne zadarnic. Cuiul îi lasă o rană semnată pentru totdeauna, pe piele cu un „nasture”, în conștiință cu un „dar” venit din exterior, plin de „rugină”. Pornirea și întinderea în afară cât familia – sub rigoarea străveche a acesteia – , și comunitatea cea mică sunt înfrânte: pășirea în afară se lovește de adversativele dar, însă, de cuiul ce împiedică jocul și retează „floarea” efortului, firava afirmare și nevinovata plăcere. A doua: adolescent, la admitere la Facultatea de Științe Juridice, în timpul examenului, secretarul-șef îi constată absența certificatului de naștere din dosarul de înscriere. Deși era în carne și oase, făptură vie în comunitatea prezentă, este exclus din examen. Deși era născut, în ciuda evidenței, totuși nu avea identitate. Percepția revarsă acestea înăuntru, desfăcute: sunt și nu sunt! Identice în sine și neidentice, până la antinomice, percepute din afară. A treia: BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII după terminarea Facultății de Filologie din București trebuie să efectueze trei luni de armată la o unitate din Botoșani. Locurile copilăriei lui Eminescu lasă impresii și le consemnează. Însemnările sale sunt găsite sub pernă de colonelul Topor și îl zvârle la arest. Orișicât ar fi de nevinovate, a încălcat regulamentele (unei „societăți” supusă ordinelor ordonatoare) și își pierde libertatea, trece la săpat de gropi pentru stâlpi de înaltă tensiune. Orișicât te-ai zbate și justifica, din opoziția intelectului, când devine abstractă și antinomică ori/ori, nu poți să scapi, câmpul libertății se strânge și se șterge. „Trei dureri care au impus în destinul meu – precizează Marian Barbu în ipostaza de autor al romanului – trei cuvinte: copilărie, adolescență, maturitate. Fiecare având în miezul său: bunica, facultatea, armata. Și mai încolo, ca în jocurile concentrice: privighetoarea, (re)nașterea, pușcăria.

Peste toate, la capătul tunelului de sensuri, se află un paznic – al adevărului sau al birocrației. El este colonelul.

Bunica, rămasă văduvă, comanda peste toate viețile celor nouă fii în tot ceea ce întreprindeau. (…) Mai apoi, secretarul facultății (…), secretarul șef, colonelul, neputând aresta, m-a exclus de la examen. Dincolo, colonelul Topor (ce nume predestinat pentru fală, de!) a fost chiar armata întruchipată”, (op. cit. p. 7).

Mai mult, Marian Barbu își suprapune triada proprie cu cea a epocii, numită prin anii 1947, 1956, 1964. Iar mai în adânc, după cuvintele subliniate, se vede cum s-au forjat verigile din „lanțul” securist al lui Osipov, „dar…, însă…, totuși…, orișicât…”, „lanț” ce trece prin materia epică a romanului și-l pune mereu pe omul ce nu-i din speța osipovilor să se izbească de un paznic, de un colonel, de un obstacol sau zid. Este lanțul ce ispitește și caută mereu să-l amăgească sau să-l înspăimânte pe om cu o lume paralelă, să-l deturneze de a se înscrie pe calea proprie, a spiritului, mântuitoare prin jertfă și creație. În a treia instanță, sunt de înfățișat câteva determinante artistice și dâra unui arhetip creator: a) Marian Barbu construiește romanul ca o frază germană: așează într-un cerc întregul conținut, fie el zis fabulă sau intrigă, după conceptele lui Uberto Eco, pe care de altfel îl și citează. „Extremele” acesteia, „rama” formează o povestire cu punctul de reazem în prezent și o semnează „Marian Barbu”, autorul cu „biografie civilă”, iar ceea ce este „înrămat”, revine „actanților” introduși. Iar personajele – se spune – au biografie „literară” (p. 307). Numai că ușor se poate dezvălui, citi „litera” de sub talpa și „spiritul” lor! Dar nu contează de unde-și soarbe norul apa, important este să o dăruiască omului și celor ale sale. În fine, autorul devenind cititor, își ia personajele la „refec” din perspectiva cititorului, a sa și a celorlalți posibili. Și, cum nimeni nu poate ieși din literatură, își trece numele pe copertă. Dar să revenim la „propozițiile” intercalate în marea „frază”, la „tabloul” din „ramă”. Aici se descrie „fața nevăzută” a lumii, „năvădirea”, cum s-a zis, țesătura de informații și contrainformații cu „actanții” lor, cu coloneii surprinși într-un moment de „odihnă”, de repaus la Ghiol. Aici sBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

au strâns cei mai mulți din Chindia (Craiova), aici au revenit cei ce trebuiau sa revină. După sarcini, după chemarea – cea ciclică – a pământului. Autorul, în ipostazele sale, descrie personaje, „fixează” situații, ca-n teatru, expune întâmplări, prin intermediul acestora se comentează eseistic omul și lumea, în spațiul dintre naștere și moarte, politică și religie, mitologie și ideologice (în adânc, până la blocările în cercurile lor), literatură și teoria literaturii, estetică și filosofie – și, ca toate acestea să se susțină, se aduce angrenajul semiotic cu practicitatea sa, cu autoreferențialitatea (de altfel, veche de când lumea și cuvântul), simplu spus, povestirea (povestirile) se autopovestește (se autopovestesc). Povestirea își poartă cu sine, la vedere, modul de povestire și, deseori, din acesta se hrănește.

Nimic nou, dar exigență sporită, privind „apucarea” obiectului, cum s-a zis de fenomenologi, privind raportul dintre subiect și obiect. Însă dialectica hegeliană îl pusese în lumină sporită cu ale sale peripeții prin negări și reluări, spre o concretizare logică. Riguros cu sine și cu scrierea sa, Marian Barbu se apleacă asupra „tabloului” din „ramă” din perspectiva a trei unghiuri: ziaristul, naratorul și scriitorul. Sub aceștia se află referentul, grefierul, cel care „notează” și nu de puține ori pune în mișcare „triada”. Nu sunt „voci narative”, să evităm multele teorii în domeniu, pe care de altfel autorul le și împovărează ironic cu sarcini; nenumărate „voci narative”, perspective continuu schimbate s-au tot exersat, uneori supraomenește și amețitor. Aici, sunt doar trei, o triadă, la care, prin „înrămare” se adaugă al patrulea, „Marian Barbu”, cititorul, verificatorul artistic, completitudinea artistică și estetică, deci o presiune a quaternității ce lasă „urme” morale asupra unui traseu al împlinirii sau diferenței estetice. De fapt, lucrurile acestea se petrec mai întotdeauna, numai că aici Marian Barbu ni le pune în „oglindă”: „Așadar, eu plecasem să verific validitatea interesului meu literar – scrie el –, pornind de la tipologia implicată în trama narativă și descopeream o realitate a vieții conexă, dacă nu fundamentală pentru cunoașterea mea. Curiozitatea devenea intelectuală față de faptul brut, care mi se despletea văzând cu ochii. Simbolica generalului se particulariza moral până la înregistrarea individului prototip. Ici, așa, dincolo, așa, încât am conchis că desăvârșirea calității unui text narativ aparține opțiunii cititorului. Fie a celui care se implică direct în mersul tramei propriu-zise, fie a celui care se explică prin țesătura epică a textului. În amândouă situațiile, literatura bună nu mai devine o convenție a marșului spre imaginar, ci o verificare (simplă sau intelectuală) a ideilor acestuia spre integritatea existenței fiecăruia dintre noi. Cu cât coeficientul de verificare se multiplică, indicele de repetabilitate urcă spre permanență”, (p. 317).

Revenind la „triunghiul actanților”: fiecare dintre cei trei își face „datoria” în creația epică și își explică și expune modul cum o împlinește. Pe tot traseul romanu69

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII lui, de aceea este dificil de descris. Totuși, câteva determinante: Ziaristul vine cu prezentul și istoria sa. La începuturi, lucra la „Flacăra progresului nostru”. Acum este, cum se spune, „corespondent de presă, trimis special (…) al cotidianului «Telegraful Europei», rămâne în principiu doar să informeze. Din când în când, el devine analist (politic mai ales), pentru că seară de seară urmărește la televizorul său buletinele informative prin satelit. El este om internațional”, (p. 8). „Istoria” – i se întinde înapoi pe aproape patru decenii cu absorbirea și perceperea „lumii coloneilor” din „Chindia” cu revelatorul episod constituit din peripețiile lui V. G. Paleolog la Poiana Luncii și Craiova, înainte de anii ’70. Ziaristul reprezintă prima treaptă din teoria vârstelor și din procesul de individuație și al cunoașterii: „zorii cu degete trandafirii”, zicând ca tânărul Homer, copilăria și adolescența, senzația și percepția. De fapt, ele sunt întinse ca „istorie”, prima etapă, a uimirii și contemplării, este reluată la începutul celei de-a doua (când autorul a fost vreo șapte ani și ziarist), a activității și interiorității, și puse laolaltă la începutul celei de-a treia, a reflexivității și libertății, imediat după anii ’89, când scrie romanul Colonelul de la Ghiol. Ea se desfășoară într-o aparentă omologie și cu a societății. Însă nu-i locul desfacerilor acum și aici. Naratorul vine ca o negare a ziaristului, dar și ca o afirmare, a acestuia și a cititorului, „el aprobă sau neagă (…) fără a renunța la funcția lui epistemologică”, „inventează ploi imaginare, texte și cuvinte care se reunesc într-un Dicționar de semnificații, pe cât posibil perene”, (pp. 8-9). Naratorul reprezintă etapa a doua, a amiezii, a percepției ce interiorizează și a intelectului ce desface, a interiorității și a activității. Romanele, proza lui Marian Barbu de până la Colonelul de la Ghiol aparțin acestei faze. Scriitorul – „fire contemplativă, el caută să extragă semnificații, generalizări din faptele vieții. Aici, în roman – se spune – misiunea lui se afirmă cu precădere lângă ziarist. Nu în puține cazuri și lângă narator. El însuși însoțit de un grefier sau mai corect, referent”, (p. 8). Scriitorul aparține fazei a treia, a amurgului și bătrâneții, a intelectului și rațiunii, a reflexivității și libertății. Preia amândouă fazele, o reafirmă pe prima și o neagă pe a doua, ca apoi, pe amândouă să le supună procesului dialectic. Al individuației, al societății. În analogiile lor, aproximative, se vede, grație reflexivității, cum tremură un început și o naștere, un reînceput și o renaștere de om și lume, cât formalism și câte subiectivisme se strâng și obturează procesul, chiar fracturează ontic și om și lume. Altfel, de ce ar fi căutat Marian Barbu diferența estetică!? Nu pentru a exclude perturbările acesteia a pus referentul, funcția neutralității, sub triada ziarist, narator și scriitor? Oare, nu pentru că este conștient de „deplasarea” diferenței estetice a adăugat el cititorul și i-a lăsat sarcină morală? Nu cumva triada respectivă, cu procesualitățile ei la nivelul individuației, cu analogiile și coliziunile sociale, cu reverberațiile din apele mai adânci ale eului și cu deschiderea ei spre completitudine și cuaternitate, dă seamă despre un 70

arhetip creator? b) Să revenim la câteva determinante asupra conținutului și procesualităților: Romanul lui Marian Barbu se bizuie pe contrastul dintre „lumea coloneilor” și a finalităților de zi cu zi ale omului și lumea instituirilor artistice, de reconstrucție mântuitoare a omului; prima este a rătăcirii – firește, prin care trebuie să se treacă – a doua a reîntoarcerii – pe care omul trebuie să o caute, să i se deschidă. Oaia rătăcită nu poate fi găsită dacă stă ascunsă. Prima, dacă nu se deschide, poate să cadă continuu sub limită, în abstracțiunile filistine, în cuvinte hegeliene, sub prostul infinit, a doua, recuperatoare, poate să avanseze spre reconstrucție și împlinire ontică, spre infinitul bun. Altfel spus, și cu vorbele filosofului nostru retras în munții Păltinișului, să treacă de la un „timp rotitor”, natural, la un „timp rostitor”, al omului ca purtător și rostitor de Cuvânt. Marian Barbu percepe, determină, definește prin trei cuprinderi succesive prima lume, cu fața văzută și nevăzută, a coloneilor. Pentru a-i descrie, el a găsit una dintre cele mai relevante metafore: absența „textilelor”, a veșmintelor și a acoperirii trupurilor cu noroiul de la Ghiol. Veșmântul ierarhizează și obturează gândul, noroiul uniformizează și dă speranța însănătoșirii trupului. Dintr-o perspectivă înaltă, trupurile înnoroite par o colcăială dintr-o bolgie dantescă. De suflet nefiind vorba.

Derivații lui Osipov nu au adâncuri sufletești în care să poți găsi un înger dormind, ei se sinucid, precum colonelul Liviu Mengheș, ei mor fără să știe de ce – deși la un anumit nivel se știe –, rătăcesc, sunt trimiși în misiune și se întorc în misiune, ori pentru „pământul copilăriei”, sau mormintele părinților și ale lor. Nu pentru monumentele spiritului, ci pentru mormintele trupului. Ei nu au criză de conștiință și nu poartă cu ei psihologii. Ei nu pot să spună nici: „Ajută, Doamne, necredinței mele!”. Ei posedă informații și contrainformații, sunt comentatori și comentarii reci, pun în mișcare sofistici cu consecințe și schimbări de destine și epoci. Cu o vorbă veche, ei îl pot judeca și pe dracul și să-l scoată dator. Sunt cinici fără sistem, adaptabili fără idee. Ei au finalități din zona mijloacelor și nu din zariștea scopurilor. Ei nu sunt liberi, ci prinși în propria limită, de ordonare și subordonare. Sunt homo hierarchicus.

Lumea reconstrucției omului, lumea așezată sub stăpânirea infinitului, cum a zis cândva Eminescu, este reprezentată de Marian Barbu prin V. G. Paleolog, Constantin Noica și chiar prin efortul său intelectual și creator. Întoarcerea acasă, pentru această lume, înseamnă ca misiunea filosofiei pentru Hegel, aceea ca omul să se simtă la sine acasă. Creator în creație. Paginile lui Marian Barbu despre Bătrânul brâncușolog, cât și cele despre filosoful de la Păltiniș, parcă așează o corolă pe fruntea plăpândei ființe românești. Frumosului brâncușian i se adaugă și sublimul natural. După critic, dar și după prozator. Desenul brâncușian, Sinea mea, oarecum, descifrat de V. G. Paleolog și trecut pe coperta cărții sale, Brâncuși Brâncuși (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1976), ca semn al recuperării omului și a atingerii identității creatoare (titlul amintind de identitatea spusă lui Iacob în lupta de-o noapte), trece și în romanul lui Marian Barbu, reprodus la pagina 129. Cercurile BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII concentrice sunt străpunse de o pană a spiritului, pană ce apoi, repetată ca reflexie, atinge tangențial cercul de la suprafață, ea devenind o piramidă triunghiulară, transcendent și trinitate. În artă nu sunt străini, zicea sculptorul, cu sens adânc, nu de etnii, și continuăm sunt doar frați și prieteni divinității. Acum, se înțelege de ce V. G. Paleolog îi zicea lui Marian Barbu, „frate al meu mai mic”! Înțelegem chiar și de ce această lume, homo hierarchicus, poate uneori să fie atrasă, în pofida închiderii ei, spre lumea recuperării omului, prin mântuire și creație, în ținutul ființei și divinității. Reluând, nu principium individuationis luminează acest proces? Iată și cum preciza și sublinia C. G. Jung: „Procesul psihologic al individuației este strâns conexat de așa-numita funcție transcendentă, care determină liniile individuale de dezvoltare ce nu ar putea fi atinse doar pe calea normelor colective”, (Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Buc., 1997, p. 488). Și revenind, nu prea este mult loc de manevră pentru cititorul ce se dăruie operei întru „realizarea” diferenței estetice. Moralitatea mișcării sale ține de instituirile ontice cu procesele lor de individuație și creație, cu funcția lor de reconstrucție și recuperare divină a omului. „Funcție transcendentă”, zice Jung în limbaj kantian, funcție ontologică a omului, zicem acum. Exigența acestor funcții și desfășurările acestor procese sunt cele ce l-au îndreptat pe Marian Barbu spre lumina unui arhetip creator. Elementele triadei și cuaternității dau doar seamă, acum și aici, despre un proces general, mai adânc și totodată mai înalt.

Marian Barbu, la vârsta maximei reflexivități, ne-o spune.

Surd, cine n-aude!

_________ Marian Barbu – OPERA a. Critică şi Istorie literară 1. Romanul de mistere în literatura română, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1981, 250 p, Ediţia a doua, 2003, Craiova, Ed. Fundaţiei Scrisul Românesc, 380 p.

2 Aspecte ale romanului românesc, vol I, II, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1993, 1995, 264 p, 338 p.

3. Simbolistica poeziei lui Ion Barbu (în colab. cu Simona Barbu), Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1997, 176 p.

4. Reexaminări critice, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1997, 324 p.

5. Ipostaze şi metastaze ale discursului oficial (Note şi impresii de lectură despre lucrările Primului Congres al Scriitorilor din R.P.R, 1823 iunie 1956), Craiova, Ed. Sitech, 2000, 241 p.

6. Trăind printre cărţi, 8 vol. ; I,II,IV – Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, Petroşani, (430 p – 2001, 480 p – 2002, 400 p. – 2005); III, V, VI, VII – Ed. Sitech, Craiova (470 p. – 2004, 480 p – 2008, 760 p. – 2012, 444 p. - 2014); VIII, IX – Ed Grafix, Craiova (336 p – 2018, 2019 – p. 212 p.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

7. Dicţionar biografic al membrilor Societăţii Scriitorilor Olteni, Craiova, Ed. SSO, 2003, 336 p.

8. Ocheanul timpului – 65, carte aniversară, Craiova, Ed. Sitech, 2004, 200 p.

9. Medalion literar – structură permanentă de cultură şi educaţie (în colab.), 2 vol., Craiova, Ed. Ramuri, 2006, 1100 p.

10. La lilieci... 6 Cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Craiova, Ed. Sitech, 2009, 380 p.

11. Universalia... (despre scrieri din literaturile lumii), Ed. Sitech, 2010, 729 p.

12. Amurgul zeilor... olografi (corespondenţă primită), Craiova, Ed. Sitech, 2011, 856 p.

13. Mircea Eliade – subiect logic şi gramatical (comentarii critice), Craiova, Ed. Sitech, 2013, 280 p.

14. Cercuri de vârstă – 75, Craiova, Ed. Sitech, 2014, 350 p.

15. Convergenţe tematice în romanul contemporan 1948-2014, Craiova, Ed. Grafix, 2015, 686 p.

16. Critica şi Istoria literară, în primă instanţă, posibile cronici literare, vol. I, II, Craiova, Ed. Grafix, 2019, 678 p., 556 p. b. Proză 1. Oraşul la ora amintirilor, roman, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1984, 206 p.

2. Câmpia nu este singură, roman, Craiova, Ed. Albatros, 1986, 256 p.

3. Aproapele nostru trădează, roman, Craiova, Ed. Meridian, 1992, 324 p.

4. Colonelul de la Ghiol, roman, Craiova, Scrisul Românesc, 1996, 347 p.

5. Brazii din Poiana Soarelui, povestiri pentru copii, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1998, 72 p.

6. Fuga de sub model, proză scurtă, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2002, 134 p.

7. În zigzag cu viaţa mea, memorii I, Craiova, Ed. Grafix, 2017, 584 p.

8. În zigzag cu viaţa mea, memorii, II, Ed. MJM, Craiova,

2019, 354 p. c. Poezie 1. Septembrie, fată tătară, ciclu de versuri în Caietul debutanţilor, Buc. Ed. Albatros, 1979, pp. 35-47.

2. Provizii de soare, poeme, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2004, 172 p.

3. Oglinzile din Chicago, aproape poeme, Craiova, Ed. Sitech, 2006, 120 p.

4. Poeme americane, Craiova, Ed. Sitech, 2008, 181 p.

5. Aproximări soresciene, poeme, Craiova, Ed. Sitech, 2012, 130 p.

6. Cuvântul – neîmblânzitul cleştar, restanţe lirico-epice, Craiova, Ed. Sitech, 2012, 96 p.

7. Înfricoşata iubire sau Statuile iubirii, restanţe lirico-epice, Craiova, Ed. Sitech, 2012,128 p.

8. Mulţumesc lui Newton, restanţe lirico-epice, Craiova, Ed. Sitech, 2012, 100 p.

9. Icoane pe sticlă sau facturi lirico-epice neonorate la timp, Craiova, Ed. Sitech, 2013, 145 p.

De asemenea, Marian Barbu a îngrijit ediţii critice, a scris numeroase prefeţe şi postfeţe pentru scriitori clasici şi contemporani, a întocmit antologii, a editat unele cărţi şi a realizat o serie de scrieri didactice, îndeosebi monografice privind Liceul de matematică-fizică Fraţii Buzeşti din Craiova.

71

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

CENTENARUL ION D. SÎRBU (28 iunie 1919, Petrila – 17 septembrie Craiova, 1989)

100 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 30 DE LA MOARTE ION D. SÎRBU DESPRE DASCĂLII SĂI

LIVIU RUSU LA OPTZECI DE ANI* Despre generația noastră, a celor care ne-am făcut studiile universitare în timpul celui de al doilea război mondial, nu se poate spune că am avut parte de alintări istorice sau de favorizări culturale. Cedarea unor părți din trupul țării, refugiul de la Cluj la Sibiu, fascismul, războiul, toată avalanșa de mizerii și paradoxii legate de o Europă sfâșiată și de o Patrie rănită aproape mortal, au făcut ca anii noștri de studenție să fie marcați cumplit de acuitatea tragică a hotarului de lume, de sentimentul aproape absurd al unor opțiuni spirituale pe cât de categorice tot pe atâta și de riscante.

Și totuși... Generațiilor tinere și foarte tinere îndrăznesc a le spune acum că – dincolo de întunericul acelor ani, de mirosul de sânge și cadavru ce îl avea atunci Istoria – noi, generația noastră, ne-am bucurat de un imens, de un aproape ceresc favor universitar: am avut parte de o pleiadă de profesori, de dascăli (în sensul cel mai nobil al cuvântului), de modele morale, pe care și azi, după atât de lungă curgere a timpului, o consider comparabilă, din toate punctele de vedere, doar cu generația Luminilor, sau cu cea a Revoluției de la 48 și a Memorandumului. Încerc să-i înșir pe cei mai străluciți (din punctul meu de vedere) din acest pantheon academic: Lucian Blaga, D. D. Roșca, Onisifor Ghibu, Nicolae Mărgineanu (la Filozofie); D. Popovici, Ion Breazu, 72

Șt. Bezdechi, Henry Jaquier (la Litere); Ion Lupaș, Silviu Dragomir (la Istorie); Sperantia, Papillian (la Drept, Medicină).

De câte ori mă întorc în Clujul tinerețelor mele, împlinesc un fel de ritual: întâi mă duc în cimitir la mormântul bunului meu prieten Radu Stanca: apoi, într-un anume parc, găsesc statuia lui Lucian Blaga făcută de neuitatul meu mentor în artă și viață, Romul Ladea (eu fiind cel care l-am condus pe Blaga în 1952 peste dealul Donatului, la atelierul semiclandestin pe care Ladea îl avea în satul Succeag); abia după ce îmi rostuiesc aceste mărunte dar grave amintiri spirituale, întinerit dintrodată, cumpăr cele mai frumoase flori și, cu emoția studentului veșnic, urc Feleacul, mă înscriu pe strada Iorga (pe care au stat și Nicolae Mărgineanu, și Zaharia Bârsan și D. D. Roșca, și compozitorul Marțian Negrea) și, la numărul 32, sun la ușa domnului profesor Liviu Rusu, pentru mine el reprezentând, în modul cel mai fermecător și veșnic, Alma-mater-napocensis.

(Nu cu mulți ani în urmă, întâlnindu-mă cu D. R. Popescu chiar în fața fostei mele locuințe – Str. Văcărescu 1 –, acesta m-a întrebat: „Încotro, cu aceste splendide garoafe?” I-am spus: „Duc flori iubitului meu profesor Liviu Rusu!” Uimit, D. R. Popescu (generație postbelică) și-a desfăcut brațele și a exclamat: „Formidabil, nemaipomenit: după treizeci și nu știu câți ani de la terminarea facultății, cineva să-și mai aducă aminte și să ducă flori foștilor săi profesori! Fantastic! Eu, îți mărturisesc, fac eforturi să-i uit și să-i iert pe unii din profesorii ce i-am avut!”).

Așa stau lucrurile. Acum, după lunga trecere și petrecere a unor grele decenii, ne putem da seama mi limpede de covârșitoarea importanță pe care a avut-o atât opera de estetician și teoretician al literaturii, datorată lui Liviu Rusu, cât mai ales, de influența trainică și creatoare pe care a avut-o catedra și seminarul său, în acei ani când a rămâne european și a gândi în categorii de universalitate umanistă reprezenta un act de curaj și de gravă implicație morală. Prin opera sa (mai puțin prin cursurile sale), Blaga a logodit filosofia cu cultura; D. D. Rășca, acidulat și critic, ne-a imprimat severitate, rigoare, ironie și scepticism nobil, prin cursurile și cărțile sale; onisifor Ghibu continua profetic tradiția tribunilor și apostolilor din epoca Unirii; între toți acești munți, Liviu Rusu și-a ales rolul cel mai dificil dar și cel mai eficace din punct de vedere al creației și gândirii artistice: acela de punte de legătură între litere și filozofie, între speculație și artă, între metodă de investigație și opera în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

sine ca act, valoare și sens. Abia astăzi, după foarte mulți ani, putem să ne dăm seama ce a însemnat pentru noi toți încăpățânata consecvență cu care Liviu Rusu a ținut ca la seminarul său de Estetică și Critică Literară să se întâlnească, aproape obligatoriu, studenții de la Litere cu cei de la Filozofie. Sub foarte discreta sa maieutică, eram îndemnați cei care studiam filosofia, să analizăm opere literare (un an de teatru universal, un an de proză universală, doi ani de poezie românească dar concepută tot în cadrul poeziei universale), cei de la Litere, fiind, în paralel, ispitiți și atrași spre metodele de teorie și știință ale literaturii.

Acest Seminar de Estetică a inaugurat primul studio de teatru universitar, primele audiții muzicale de înalt nivel, primele ieșiri în grup în peisaj sau vizitarea, tot în grup, a unor ateliere de plasticieni. Sunt în măsură să afirm (de acord cu toți colegii mei de atunci) că ideea și spiritul viitorului Cerc Literar de la Sibiu (Cluj) s-a născut și s-a prefigurat în acel foarte democratic, foarte citadin și greco-latin Seminar de Estetică, unde am primit botezul liberal al analizelor și sintezelor larg filosofice. Acolo am învățat să discutăm (wohltemperiert”) să citim, să scriem și să gândim în cadrul unor rigori și principii academice pe care le acceptam tocmai fiindcă nu simțeam niciodată presiunea catedrei. Pondere critică, bun simț axiologic, nepărtinire și dezinteres (antidogmatismul considerat ca formulă antifascistă), respectul pentru sursele directe, disprețul față de amatorism și fușerai în cercetare, deschiderea față de Occident prin foarte severa analiză istorică a destinului gândirii și literelor naționale, dar mai ales o totală dăruire și dragoste pentru marile valori, pentru acele valori prin care ne puteam înscrie în secol și veșnicie – iată numai câteva din liniile diriguitoare ale unui dascăl ce a creat mai mult decât o școală, mai mult decât o sumă de discipoli; care a creat, credem noi, un stil de informație, o metodică în cercetare, o pedagogie în inițierea artistică și filosofică, o formulă de a fi cetățean-cărturar, clasic și foarte contemporan, om al cărților mereu prezent pe baricadele gravelor discuții, dovedind în clipe de cumpănă (ca în anul 1963, când redeschidea discuția despre Maiorescu*)) că biblioteca se împacă perfect cu un anume cavalerism intelectual, „sans peur et sans reproche”. Poate că nu e lipsit de sens dacă voi înșira aici pe acei colegi și amici pe care, întâlnindu-i regulat la seminariile lui Liviu Rusu, mi-au devenit prieteni și confrați de literatură și destin: Radu Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ioan Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae balotă, Eta Boeriu, Radu Stoichiță, Ion Oana, D. Vatamaniuc, Ioanichie Olteanu, Ion Maxim, Silvestru Patița, Dan Constantinescu etc... Dacă în manifestul său, Cercul Literar de la Sibiu se declara în 1943 a fi a treia generație maioresciană, atunci, suntem obligați în fața memoriei și a istoriei să recunoaștem că profesorul care la Sibiu și Cluj (în acei ani de război – mai apoi, de-a lungul întregii sale cariere universitare) a reprezentat spiritul maiorescianismului în coordonatele sale cele mai esențiale, nu a fost nici Blaga, nici D. D. Roșca, nici D. Popovici, ci Liviu Rusu. Istoria esteticii românești are o datorie, morală și științifică, să-i analizeze opera teoretică într-

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII un studiu care să-l așeze corect în ierarhia gânditorilor noștri; critica literară este de pe acum sever pusă pe gânduri de cercetările sale privind pe Maiorescu, Eminescu, Blaga.

Privindu-i viața ca pe o splendidă operă de artă (în sine), admirându-i și azi inebranlata sa armonie interioară, kantiana sa precizie în muncă și datorie, gândindumă la numeroasele generații de studenți care l-au audiat, la darul și calitatea „inițiatică” a celor mai multe din lucrările sale, nu pot să nu-l văd în fața ochilor mei urcând, alături de Blaga, acel deal al furcilor Feleacului, în anii în care era și el un biet ajutor de bibliotecar; urcând încet, îngândurat, tăcut. Dacă pentru Blaga a fi ardelean însemna „a duce un gând până la capăt”, atunci pentru Liviu Rusu, a fi fost și a fi rămas dascăl întru filozofie, unul din cei mai mari dascăli ai Ardealului, a însemnat desigur (citez dintr-o veche scrisoare a lui): „a-ți face datoria până la capăt, nerecunoscând că ar exista, în Litere și Filosofie, vreun capăt undeva și cândva...!”

Acestui profesor al nostru în Litere și Filozofie, lui Liviu Rusu, în numele celor vii și celor morți din încercata noastră generație, la împlinirea olimpiană a celor opt decenii de creație, dăruire și luciditate, îmi permit a-i oferi cele mai frumoase garoafe europene ce se mai găsesc azi în florăriile nostalgice ale Clujului nostru veșnic. *) Prin articolul Însemnări despre Titu Maiorescu, apărut în Viața Românească, nr. 5, mai 1963. (din Viața Românească, Anul XXXIV, sept. 1981, Cărți - Oameni - Fapte, pp. 78-79.) * Text neadus în volumele de publicistică ale lui Ion D. Sîrbu, nouă până acum, pe care i le-am realizat. Este o muncă nu tocmai ușoară de a-i descoperi textele prin reviste și publicații, prin caietele-program ale pieselor sale, prin caietele de expoziții sau chiar la radio (unde se știe că totdeauna o vorbire fie ea cât de cât de liberă avea un text suport care se aproba). Iată că textul de mai sus, scris chiar despre profesorul său atât de prețuit, Liviu Rusu, căruia i-a fost asistent, mi-a scăpat și este posibil să mai fie multe în situația asta. Acest text este deosebit de important nu dor prin ideile emise, ci și prin faptul că este o mărturie despre cum Ion D. Sîrbu și-a cinstit profesorii, mai ales pe Lucian Blaga și Liviu Rusu, ori de câte ori a avut posibilitatea, cu texte, evocări, amintiri... și mai ales, prin gesturi destul de firești, ce nouă parcă nu ne mai sunt la îndemână. De ziua lor, fie aceștia în viață, sau trecuți dincolo, se ducea de la Craiova la Cluj, împreună cu soția sa, Elisabeta, cu buchete de flori, după caz, pentru a le înmâna lor, sau familiei și pentru a le depune la morminte. Eu mergeam și-i întâmpinam în gara Petroșani, când treceau cu trenul spre Cluj. Ne vedeam și schimbam câteva vorbe, aceasta fiindu-ne bucurie în ziua respectivă. Parcă și eu, prin strângerea mâinii lui și privirea ochi în ochi, le transmiteam un salut acestora, sau nobilelor umbre ale lor. Există o mărturie și a lui Dumitru Radu Popescu, care s-a întâlnit pe o stradă din Cluj cu el și cu doamna sa, cu buchete de flori în mâini, și tare i-a fost mirarea când la întrebarea unde se duc cu buchetele de flori, Sîrbu i-a răspuns că la mormintele Dascalilor săi. Așa trebuie să se cinstească dascălii, fiindcă ei sunt părinții spirituali ai noștri! (Dumitru Velea)

73

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

ION D. SÎRBU - DOUĂ SCRISORI CĂTRE ION BRAD (Publicate de Ion Brad în cartea sa Aicea, printre ardeleni, sub titlul „I. D. Sîrbu în două ipostaze” Printre multele scrisori primite și păstrate din perioada în care am fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1962-1965) una cu totul deosebită îmi sosea, în 1963, de al I. D. Sîrbu, pe care îl cunoșteam din perioada clujeană.

O scrisoare dramatică, în care, cu harul lui inegalabil, autorul înfățișează atmosfera politico-literară a vremii. Cazurile de acest gen le prezentam, cum era firesc, poetului atât de înzestrat și omului atât de capricios Mihai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor, care, la rândul său, la înfățișa la CC al PMR până la nivelul lui Leonte Răutu, încă responsabil suprem cu propaganda și cultura. Aveam însă posibilitatea să mă adresez și direct Secției de Cultură și Artă a CC, condusă de Manea Mănescu, coordonată însă de Ion Roșianu și Constantin Drăgoiescu, alcătuită din oameni cultivați și binevoitori, cu mințile deschise, ca Tiberiu Utan, Alexandru Simion, Ion Ianoși, Gheorghe Stroia. În felul acesta am încercat să-l ajut și pe I. D. Sîrbu să-și reia activitatea literară, încă de pe atunci remarcabilă, să poată lucra mai întâi la Teatrul din Petroșani (care-i poartă astăzi numele), apoi, ca secretar literar al prestigiosului Teatru Național din Craiova.

Din cea de-a doua scrisoare, trimisă exact după zece ani, când eu nu mai eram încă vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste (cu câteva luni înainte de-a fi numit ambasador la Atena), se vede limpede până unde ajunsese normalizarea situației sale, chiar dacă, am observat ulterior din scrisori trimise altora, că se plângea de “ostracizarea” la Craiova, ca și de unele “persecuții” ale mele.

Firea sa, pe care singur și-o caracteriza cu atâta franchețe și forță de convingere în misiva din 1963, îi juca, se pare, adeseori festa. Sunt unii oameni care spun că în perioada craioveană, deci până la sfârșitul chinuitor și lucid al vieții sale, I. D. Sîrbu nu și-a folosit numai partea generoasă a firii și temperamentului său vulcanic. Dar toate acestea au devenit amintiri, iar cărțile sale, romanele, jurnalele, corespondența, piesele de teatru ne-au dezvăluit definitiv un mare, cinstit și cutezător scriitor român al veacului 20, plin de atâtea contradicții și drame, greu de înțeles mai ales de oamenii tineri, care, spre fericirea lor și a noastră, nu le-au mai trăit. Și, sunt sigur, nu le vor mai întâlni niciodată.

Pentru autentificarea gândurilor de mai sus, reproduc cele două scrisori: 74

Petrila 1 III 1963 Stimate Tovarășe Ion Brad, Cel care-ți scrie se numește Ion D. Sîrbu. Nu te speria. Probabil ai aflat că am fost arestat și condamnat.

Așa este. După cinci ani și câteva luni, am fost grațiat pe baza unui decret care îmi garantează reintegrarea totală în drepturile civile și profesionale. Pedeapsa miam executat-o în cea mai mare parte în colonii de muncă: la construcții de diguri, tăiat stuf, descărcări în baltă, agricultură. La eliberare, un delegat din Minister mi-a spus: “Te-ai purtat disciplinat, n-ai nici o pedeapsă. Partidul și guvernul te grațiază. Din clipa asta ești un om liber. Vei avea dreptul să-ți ocupi locul pe care l-ai avut în societate…”

Deci, sunt un om liber – și în calitatea aceasta îți scriu. N-am pe nimeni mai apropiat în conducerea uniunii, ești ardelean, mi se pare că mi-ai fost student la Estetică în Cluj. Dar chiar dacă nu m-ai cunoaște, teaș ruga să mă asculți: sunt la o grea cumpănă a vieții mele, cred că în luna aceasta se decide dacă voi mai fi sau nu voi mai fi om. Încerc să lupt, să mă zbat, nu vreau să mă las inundat de depresiunea inutilității și a lipsei de orizont. Nu vreau să mă rup din lume și realitate, mi-ajunge cât am lipsit din viață, aș vrea să mă reintegrez în muncă și în ordine socială.

Mi s-a dat o dezlegare oficială să comunic autorităților cu care voi avea de lucru, motivul condamnării mele. Ca să se știe. Eu am fost arestat și condamnat pentru că nu l-am denunțat pe Doinaș care, în redacție, a avut o discuție dușmănoasă cu un student imbecil în timpul evenimentelor din Ungaria. Eu nu prea îmi aduc aminte, dar am recunoscut, mai ales că Doinaș și ceilalți au susținut că am fost în redacție în acele fatale cinci minute (curios, îmi spunea anchetatorul, care avea humor, “dacă te-ai fi dus să faci pipi, azi ai fi liber”). Deci încadrarea mea juridică este “omisiune de denunț” – chiar dacă, în timpul cercetărilor, am avut tot timpul bănuiala că a tras puțin în cumpănă și nuvela pe care am publicat-o în “Gazeta Literară” în 12 septembrie 1957 intitulată ”Cum se sparge gheața” (cu ironie mi s-a spus: mai bine-i ziceai “cum se rupe cuiul”). Dar în proces nu mi s-a amintit acest lucru. M fost condamnat la 1 an închisoare. Din nefericire, am intrat cu executarea pedepsei în zodia severă a anului ’58 în care pedeapsa mi s-a majorat la 7 ani (Doinaș BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII a scăpat cu un an).

Asta e tot. Acum adaug: n-are importanță. Îți spun cu toată sinceritatea, nu-I regret anii aceștia. Mi-au prins bine. Din toate p.d.v. sunt destul de filosof și de artist ca să pot învăța oriunde. Nu mă simt neîndreptățit, nu acuz pe nimeni, mă bucur că sunt viu, sănătos, că am sufletul plin încă de dragoste și speranță. Eu am destinul meu special, vocația mea unică pentru laturile de jos ale vieții (nu degeaba Ion Chinezu, bătându-și joc de mine, îmi spunea: ”Sîrbule, ești un consecvent atlet al mizerei”).

Poate nu știi în ce impetuoasă desfășurare literară eram în clipa fatală. Conduceam, cu o autoritate din ce în ce mai recunoscută, cronica dramatică la revista “Teatrul” și “Tânărul scriitor”. Publicasem nuvele și reportaje în mai multe reviste ale vremii (vreo 15 la număr): în Gazeta Literară, Tânărul scriitor, Scrisul Bănățean, Iașul Literar, Flacăra… Am scos o cărțulie “Concert” în 1956, destul de elogios primită de critica literară. Aveam sub tipar două volume mari (300-400 pagini) în ultima fază redacțională. Aprobate, contractate: la ESPLA un volum de nuvele satirice “Caz disciplinar”, la Edit. Tin. Alt volum de sinteză epică în mozaic: “Povestiri petrilene”. O pisă a mea “Mâine începem” a obținut premiul I la un concurs de dramaturgie și a fost inclusă în repertoriu. Min. Culturii l-a însărcinat pe Ionel Olteanu cu pregătirea unui spectacol festiv cu care să se deschidă solemn stagiunea teatrală închinată serbărilor a 10 ani de la declararea RPR. La cinematografie mi s-a premiat un scenariu, “Bivolițele”, după care Boroș H. a încercat să toarne un film (B2). La Teatrul Tineretului aveam în studiu o comedie a mea “Cățelul”. Toate astea pe piață. Nu mai spun ce aveam în cp și în sertar. Visam o epopee a minerilor mei, începusem un studiu de estetică în legătură cu problema: “realitate și metaforă în arta spectacolului”. Aveam alte două piese gata, un scenariu nou…

Am pierdut tot. Ca după un incendiu. Și manuscrise, și nume (cine mai știe de Ion D. Sîrbu). Tata a murit de supărare. Mai bine zis de rușine. Ortacilor lui le spunea că sunt plecat la studii… în străinătate. În ziua înmormântării s-a aprins casa și au ars toate lucrurile.

Abia a putut fi salvat coșciugul. Mi-am pierdut camera din București, soția (s-a măritat, are un copil), biblioteca. Hainele, absolut toate. Și prietenii… Nu mi-a rămas decât sănătatea și un anume optimism robust și proletar: “Nu-i nimic, mi-am zis, voi începe de la zeroabsolut”. În București, am stat o săptămână. Autoritățile mau primit cu multă înțelegere și solicitudine. Mi s-a dat chiar și un număr de telefon ca să raportez în caz că am dificultăți sau dacă mi se fac mizeri. N-am avut nevoie. Am reușit să-mi reprimesc buletinul provizoriu de București (pe vechea mea adresă, urmând ca într-o lună să-mi găsesc o cameră). Am depus o cerere-memoriu la tov. Drăgoescu la CC cerându-i o audiență.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Pe baza decretului, m-am prezentat cu actele mele la serviciul de cadre de care aparținea revista “Teatru” (Casa Scânteii, bloc central, etaj VI, cam. 202) unde am depus cerere pentru postul de redactor la revista “Teatru” (din păcate, în schema acestei reviste nu mai e nici un post liber). Neavând unde să locuiesc (hotelul, fiind după buletin bucureștean, a refuzat să mă găzduiască) am indicat în cererile mele adresa de la Petrila. Prieteni nu mai am – și cei care m-au recunoscut se uitau la mine ca la o stafie, ca la un ciumat. Citeam în ochii lor curiozitatea de a descifra în comportamentul meu urmele unei delabrări psihice (unii oameni consideră pușcăria o casă de nebuni. Este. Dar este și o școală pentru cei care au rezerve de esență). Și acum stau la mama acasă, dorm, visez, citesc. Și aștept. Ascult serile sirena vieții tatălui meu, răsfoiesc albumele de fotografii. Seara privesc Parângul copilăriei mele, ascult oamenii vorbind. Totul mi se învălmășește în cap, în inimă. În jur e viață multă, bunăstare; eu stau ca un naufragiat dintr-o altă lume. Toți mă tratează ca pe un bolnav, mă îndrumă la doctori, la Partid, îmi dau sfaturi, mă încurajează…

Când rămân singur îmi vine să plâng de disperare. Încerc acele dramatice coborâri pe scara bilanțului intim spre adâncurile conștiinței. “Cine sunt eu? Ce rost mai am în lume? Ce am făcut în viață?” dar mai des mă copleșește groaza la gândul că am 43 de ani, că foștii mei elevi și studenți sunt de mult nume recunoscute în literatură, că printr-un absurd pe care nici ca om, nici ca filosof, nu-l pricep, am putut ajunge în cea mai falsă din pozițiile omenești, astăzi. Sunt suspendat între două lumi: una, pe care cu tot trecutul meu, cu tot scrisul meu, cu toată originea mea socială o neg – și alta care, din anume motive, mă neagă ea. Pe una o refuz (acum, după ce am fost “acolo” mai vehement ca oricând), cealaltă mă refuză ea: Nu știu dacă mă exprim clar. Stau toată ziua și recapitulez etapele vieții mele. Eu m-am ridicat de jos, sunt fiu al clasei muncitoare. Am fost mereu alături de ei, prin firea mea, prin scrisul meu, prin morala mea. Aș zice, chiar prin destinul meu. Și totuși la un moment dat eu cobor în Tartarul pușcăriei, iar clasa muncitoare înalță blocuri, învață muzică, merge înainte. Fără mine. Tata a murit de rușine, familia mea e pătată (sora mea e membră de partid, nepotul meu e miner, utemist). Din cauza mea.

Dar ce am făcut? Nu spun, am avut și eu rătăcirile mele teoretice, am ezitat uneori, am criticat mai vehement decât trebuia. Dar am scris, și am scris numai despre clasa muncitoare și numai pe linia umanitară a mesajului ei. Apoi fac o “omisiune de denunț” și cad alături de cei care au avut moșii, rm în mâini sau cămașă de o anume culoare. N-am nimic cu oamenii aceștia, mi-au fost și mi-au rămas adversari de sânge și chemare. Eu am fost ilegalist de partid din 941, întro perioadă în care eram foarte puțini comuniști la Univ. din Sibiu. Am scris atunci, angajat conștient întro luptă, peste 30 de articole, numai și numai despre 75

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII muncitori. La 2 de ani, am luat condeiul în mână. Primul meu articol din viață e intitulat: “Muncitorimea, copilul vitreg al națiunii” și a apărut în Nr. 2 al ziarului “Țara” din Sibiu. Am scris despre grevele din Valea Jiului, am făcut parte din comitetul de organizare a lor. Am urmărit pe cei arestați la Sibiu, le-am dus de mâncare, le-am procurat avocat. Directorul ziarului “Țara” m-a dat afară (împreună cu Tiberiu Rebreanu, care era secretarul de redacție) pentru că eram “bolșevic”. (Mai târziu, același director a obținut o reducere de 6 ani din pedeapsa sa, fiindcă avocatul lui a prezentat la proces articolele mele revoluționare, care au fost tăiate cu foarfeca din colecția de la Cluj și au servit să dovedească “toleranța” sa față de extrema stângă.) Am publicat câteva nuvele (naive, de început), toate despre mineri. Am fost dat afară din cămin, bătut cumplit de legionari, degradat în armată (am făcut războiul ca sergent deși sunt absolvent al unei școli de ofițeri). Am dezertat de două ori de pe front, la Iași am organizat o celulă de partid. Am învățat singur rusește…

Cum am ajuns totuși unde am ajuns? Nu știu. În 1945-1946 am trăit câteva decepții. În legătură c oamenii. Am văzut mulți din vechii mei adversari de clasă, de idee, năvălind în posturi de conducere politică. Eram obosit de război, voiam să citesc, să studiez.

Am intrat ca un lup în bibliotecă și în câțiva ani am lucrat enorm. Nu-I acuz pe cei care s-au schimbat atunci. Mă acuz pe mine că nu am înțeles esența devenirii formelor de viață. Consideram stalinismul unica modalitate și recunosc, filosof tânăr cum eram, îmi displăcea o linie care transformă o ideologie politică întro religie, o luptă socială într-un cult aproape mistic.

Cu toate acestea, în 1949 eram conferențiar cu mult succes de catedră, membru de partid, verificat. Sunt dat afară din post împreună cu Liviu Rusu și Lucian Blaga (al cărui asistent eram). Fac scandal, eram membru de partid. Șomez vreo 4 luni cu carnetul în mână. Apoi sunt dat afară și din Partid pentru motivul că sunt “idealist și romantic”. În sfârșit, nu te mai plictisesc. Au urmat ani grei, am mers învățător în munții Apuseni. Toți cei care mau lovit au căzut și ei… Mai rău ca mine. Eu am revenit ca profesor de liceu în Cluj, am citit mult, am încercat să scriu. Am trăit drama stalinismului la nivelul obscur al dăscăliei. Am tăcut și am scris. Imediat după 1951 am început din nou să mă agit. Simțeam în aer că vine o eră nouă. La Cluj mi-a fost imposibil să public ceva.

Stăteam rău și cu cei de la “Steaua”, mă izolau, mă disprețuiau. Am scris sub alte nume, am publicat la negru, am luat mici premii la diferite concursuri când sub numele soției, când sub alte nume. (Am ajuns la un moment dat să iau hotărârea de a trece cu arme și bagaje în limba maghiară. Ungurii abia așteptau să mă adăpostească.) Nu puteam să nu scriu. Simțeam (ca și acum, de altfel) că dacă abdic mă scufund în beție și moarte. În 1955 am luat o hotărâre eroică; mi-am dat 76

demisia din învățământ (toată lumea credea că am înnebunit, aveam cea mai bună catedră de română în Cluj), m-am retras la Petrila și șase luni am mâncat cartofii mamei și am scris. Apoi am coborât la București hotărât să dau marele asalt. Am fost și pe la tine atunci, m-ai ajutat mult la început. Și am reușit. Prima nuvelă a apărut în “Gazeta Literară” 1955 intitulată “Cinste”. Au urmat altele. Am intrat la “Revista de Pedagogie”, am trecut la “Teatru”. Restul știi…

Cred că ți-e greu să-ți imaginezi ce e acum în sufletul meu, la ce răspântie dramatică mi se zbate viața.

Ce e de făcut? Știu că dacă mi se ia posibilitatea, dreptul de a scrie, mă sting. Și moral și fizic. Mai știu că toată lumea de aici, neamurile, petrilenii mei așteaptă (fără să mi-o spună direct) să șterg rușinea pe care, fără voia mea, le-am provocat-o. Contemplu istoria și sunt destul de inteligent ca să înțeleg încotro merge lumea și care mi-e locul în ea. Am încă sufletul plin de dragoste de viață, creierul îmi duduie de idei prea îndelung dospite, mâna, când iau condeiul, tremură de nerăbdare. Nu vreau bani, nu vreau glorie, nu vreau nici măcar un post (deși va trebui să-l accept), eu vreau să scriu. Am adunat o viață întreagă experiență, sunt tobă de filosofie și literatură, citesc curent în șase limbi europene. Știu ce e arta, ce e omul… Și totuși….

Dacă aș fi comis cine știe ce crimă, dacă prin scrisul meu m-aș fi făcut vinovat față de popor, față de Uniunea scriitorilor, aș tace din gură. Dacă nu mi-a găsit între hârtiile mele nici un rând reacționar, nici un jurnal cu gânduri secrete. Accidentul detenției mele intră mai degrabă în capitolul prostie și naivitate decât în cel al codului penal. Nu l-am denunțat pe Doinaș! Am greșit. Am ispășit și am ispășit cumplit. Mi-am pierdut prin asta calitatea de om? De scriitor? Sunt de-acum chemat la un veșnic dispreț, la o totală izolare? Și totuși unii amici din București mi-au spus așa: ”e-hei.

De-acum va trebui să faci mult timp anti-cameră la US până când ți se va accepta (după un an-doi) să publici un rânduleț…”

Partidul și Guvernul, îmi fac impresia, gândesc mai înțelept despre problema aceasta. Iată ce spune textual HCM nr. 1051/22 oct. 1962, la cap. 4: “Organizațiile socialiste nu vor putea refuza angajarea pe motivul că solicitantul a fost pus în libertate dintr-un loc de deținere”…și mai departe precizează: “cei care angajează se vor îngriji să creeze persoanelor puse în libertate din locurile de deținere, condiții de muncă și trai corespunzător, pentru a le ușura reîncadrarea în viața socială”. La capitolul III (îți anexez o copie a acestui decret) se amintește că repartizarea în muncă se va face “ținând seama de starea lor fizică, de pregătirea lor profesională ori de calificarea obținută la locul de detenție…”

Adun de 15 ani vechile, bătrâneștile povești ale minerilor din Valea Jiului. Am făcut filosofia culturii pe vremuri, știu ce este folclor, știu ce e un mit. Aceste poBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII vești, unele vechi de peste 1000 de ani, sunt aproape mituri. Îmi dau seama de valoarea lor etnografică, culturală. În fond, cred eu, există doar trei ocupații care au dreptul, deocamdată, să se considere “ontologice”, globale, deci creatoare de cultură proprie: agricultura, marinăritul… și mineritul (fiecare fiind legat de condițiile materiale specifice ale unui anume peisaj și formă de lucru). Folclorul țărănesc e cunoscut; cel al “saga”urilor marinărești, la fel; ei, eu am adunat de la bătrâni, de la babe, vreo 30 de vechi mituri minerești. Reflectă o lume, o gândire, un “orizont stilistic” ar zice Blaga. Le port în traistă (ca Șincai, cronica sa) de zece ani. O parte din ele am încercat să le strecor în volumul “Povestiri petrilene” pe care-l am la Edit. Tin. Nici acela nu a apărut. Și acum zic. Un fiu de miner vrea să scrie despre mineri, într-un regim bazat pe dreptatea lor…

Nu se poate, nu se poate să nu fie posibil. Ar fi tragic și ridicol.

Iartă-mă că te-m plictisit tov. Brad. Nu ți-am scris ca unei persoane oficiale, ci ca unei vechi cunoștințe care a mai sărit în ajutorul meu. Nu-ți cer nimic! Nici nu știu ce aș putea să-ți cer. Am nevoie de o cameră în București (de un pod, de o mansardă) și de un contract la o editură. Și de un “sezam” magic prin care să mi se deschidă ușile care în 1957 mă invitau cu zgomot. Dacă îmi veți da voie să scriu, voi scrie. Nu țin la lucrările mele trecute. Chiar dacă le-aș putea dezgropa aș înțelege să le refac. Am mai crescut și eu, m-am maturizat. S-au schimbat, după câte citesc, și pretențiile literare ale zilei. Dar dacă aș primi dreptul de a scrie, în șase luni aș termina versiunea nouă a “povestirilor petrilene”, aș reface piesa mea (care e bună, s-o știi), v-aș prezenta și un roman. Totul depinde de cuvântul vostru. Organele MAI care m-au eliberat s-au purtat cu mine după eliberare cu o solicitudine aproape drăgăstoasă. Mi-au garantat: “vei putea să scrii, mi-au spus, să fii sigur, ți se vor crea toate condițiile…” Dar eu nu mai depind de ei, ci de voi. Eu sunt, mai bine zis, vreau să fiu scriitor și asta trebuie s-o decidă Uniunea Scriitorilor. Sunt infirm din punct de vedere psihologic, prea bătrân și amărât ca să fac anticamere, să cer audiențe. Nu am tact diplomatic, sunt timid și dezorientat. N-am nici prieteni și nici relații. N-am nimic. De aceea îți scriu ca să-ți încarc puțin conștiința de om, de poet, cu destinul meu care, cred eu, nu poate să nu te emoționeze oleacă.

Te rog un singur lucru. Sfătuiește-mă ce să fac, de unde să încep. Și cu ce… Nu cred că mă înșel apelând la tine: în fond, îmi zic, Partidul a întins mâna, a ajutat și a ridicat o serie de elemente care au avut roluri mari în trecut. De ce să nu mă ajute și pe mine care, deși vin din pușcărie, am toate dovezile că am trăit și scris numai în umbra clasei muncitoare. Am sau nu dreptul elementar uman să cer alor mei un pic de ajutor, acum? Încotro s-o apuc în altă parte? Să mă fac vagonetar în mină. Pot – dar cui i-ar folosi asta? Tata a muncit 60 de ani, bunicul a ars în mină, nepotul meu e miner. Eu însumi a lucrat un an ca ucenic. E adevărat BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

că am ajuns și filosof și am înotat uneori prea adânc în apele gândirii occidentale. Dar văd că profesorii mei, Liviu Rusu publică, Blaga e publicat. Oare eu, nenorocitul lor asistent, n-am dreptul la viață, la reabilitare morală și politică? În 1957 concentrasem toate “loviturile” mele în mod strategic pe luna decembrie. Volumul de la ESPLA putea să apară în iulie. Am zis: nu. Să apară odată cu volumul de la Edit. Tin. tot în decembrie. În aceeași lună aveam o mare premieră a piesei mele, tot atunci începeau turnările pe platou la primul meu film.

Voiam să intru pe poarta cea mare în Uniunea Scriitorilor. Vorbisem cu Mirodan, adunam documente ca să cer revizuirea situației mele politice. Sunt sigur că reușeam. Dar cu trei luni înainte… în loc să mă duc să fac pipi, am “auzit” ce a vorbit Doinaș cu nu știu cine. Și–a dărâmat un plan literar, s-a distrus o autobiografie și o familie. Praf s-a ales de totul și dacă n-aș avea firea tatălui meu, aș avea toate motivele să mă gândesc acum la deșertăciunea deșertăciunilor. Dar eu am zis: n-are importanță, bine că mi-am salvat din acest naufragiu poziția de clasă și humorul meu proletar. Restul e o chestiune de răbdare și… memorii. Nu neg că mi-e frică acum de viață. Am, în situația în care sunt (și pe care te rog să ți-o imaginezi și ca poet și ca om și ca bun comunist) nevoie de puțină dragoste, de foarte puțină înțelegere. De un cuvânt bun. Până îmi reiau linia de plutire, până mi se topesc în amintire umbrele de “acolo”. Dar citesc mult, flămând, privesc îndelung ochii mamei mele, ascult sirenele uzinei, serile mă duc la mormântul nefericitului meu tată. Vin la mine rudele, vine nepotul meu de la mină, sora mea pleacă la o ședință. Viața se reface, exact ca în trecut. Totul e în ordine. Mă uit la mâna mea dreaptă și întreb: ce zici, vei mai putea scrie? Îmi scrutez inima, bătrâna mea inimă; vei mai putea iubi?… Nu de noi depinde, mi se răspunde. Depinde de cei care-ți hotărăsc soarta la București.

Cu dragoste și prețuire, Ion D. Sîrbu Petrila Str. Molinovschi 6. Reg. Hunedoara P.S. După cum ți-am scris, eu mi-am pierdut toate hârtiile, toate manuscrisele, toată biblioteca. Răsfoind la sora mea printre cărți, am dat peste câteva numere vechi de reviste. Îți trimit, două dintre ele ca document, ca să subliniez și în concret tragi-comicul actualei mele situații. Am început ca prozator cu “Dumineca” și am terminat în 1957 cu “Povestiri petrilene” și cu “Mâine începem”. Am început ca filosof cu “Dialectica lucidității” și am ajuns la prezenta epistolă. Răsfoiește-le, te vor amuza. (Să nu mi le pierzi. Acum, țin foarte mult la ele. Poate te voi căuta la București, atunci să poți să mi le dai. Dacă nu reușesc să intru la tine ți le voi cere prin poștă.)

77

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Iți anexez și o copie a acelui decret care, cred eu, îmi dezleagă oficial toate legăturile.

Cu bine, I.D.S. Craiova. 12 Aprilie 1973 Mult stimate tov. Ion Brad, Îmi fac o datorie de cinste și gratitudine, trimițându-vă câteva “însemne” ale activității mele. Sunt fericit să vă informez că premiera mea din Lodz (am fost cu tov. Dincă și cu soția mea) a constituit un mare succes, aproape un triumf. Au asistat, în afară de un numeros public, oficialitățile orașului și presa toată.

Televiziunea din Lodz ne-a acordat o emisiune specială – iar TV-ul din Varșovia a venit să ne filmeze “în culori”, pentru emisiunea lor, deocamdată, experimentală (o zi pe săptămână).

Din partea Ambasadei noastre din Varșovia, au asistat la premiera mea, tov. Florea Vodiția (prim-secretar de Ambasadă) și tov. Ioan, atașatul de presă.

Am fost invitați, la plecare și la sediul Ambasadei unde ne-a primit tov. Marian, ambasadorul nostru în Polonia.

Am fost excelent primiți de colegii noștri polonezi: regizoarei noastre, Geta Tomescu, I s-a asigurat cele mai generoase condiții de lucru. Spectacolul (total diferit de felul în care s-a jucat piesa mea în România)

78

are o presă excelentă și se bucură de mare succes de public. Faptul acesta ne obligă, bineînțeles, ca la toamnă să acordăm piesei poloneze ce o vom juca și regizorului, care va veni, o perfectă ospitalitate și condiții care să ne onoreze schimburile noastre culturale.

Vă mulțumesc, cu această ocazie, pentru sprijinul ce mi l-ați acordat spre a putea să-mi văd, o piesă măcar, jucată într-o țară a cărei tradiție teatrală e demnă de laudă.

Vă trimit, ca un modest semn de admirație colegială – un roman “pentru copii și părinți”. Nu știu cât e de bun, știu însă că e unic și foarte util, acum. L-am scris cu bătrânesc cumpăt și cu dragostea pe care o au pentru copii și copilărie aceia ce nu au avut parte nici de copii și nici de prea frumoasă copilărie. Nu vă rog să o citiți, dar poate o dați soției d-voastră sau fiicei, care, pare-mi-se, este exact la vârsta eroilor cărții mele. (din Aicea, printre ardeleni, Casa Cărții de Știință, ClujNapoca, 2007; cap. I. D. Sîrbu în două ipostaze, pp. 445452) Notă: Este de apreciat faptul că Ion Brad a păstrat și a adus la lumină aceste două scrisori ale lui Ion D. Sîrbu. Ele au valoare documentară și ideologică, îndeosebi prima, în ceea ce privește biografia lui I. D. Sîrbu. Poate și a lui Ion Brad, care găsește de cuviință să le adauge un preambul explicativ. Cât și pentru cine explicativ, va decide cititorul. Și viitorii comentatori. (D.V.)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ion MAXIM

ARCA LUI NOE, ARCA NOASTRĂ, ARCA BUNEI SPERANȚE Într-un articol despre dramaturgia românească actuală și valorificarea ei, publicat anii trecuți în revista Familia, aminteam de piesa lui Ion D. Sîrbu, Frunze care ard, arătându-i calitățile dramatice. De fapt întâlnirea cu literatura lui Sîrbu și cu el însuși este mult mai veche, de pe timpul când eram amândoi studenți la Sibiu. N-aș putea, fiind vorba de acest străvechi burg ce a adăpostit în anii pribegiei Universitatea clujană, să nu amintesc atmosfera prielnică nu numai formării, dar și creației, existentă în acea veche instituție de cultură. Lucian Blaga, Dimitrie Popovici, Victor Papilian, Coriolan Petranu, Iuliu Hațeganu, D. D. Roșca, Liviu Rusu, Henri Jaquier sunt doar câteva nume care spun, prin rezonanța lor și acoperirea operei, suficient ca să nu mai fie nevoie de amănunțire.

Cei formați acolo, nu puțini, printre care se numără și Sîrbu, au început încă din timpul studenției să-și dovedească talentul și capacitatea. Este suficient să-i amintim pe Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruș, Nicolae Balotă, Radu Enescu critici și eseiști, poeții Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu, Al. T. Țion, primul fiind și un excelent dramaturg.

Nuvela lui Sîrbu, Compartiment, scrisă în acea epocă, se poate citi în întâiul număr al Revistei Cercul literar (ianuarie 1945), fiind prima lui încercare demnă de reținut. Subtila analiză psihologică, dialogul susținut, nuanțarea contrastelor, ideile paradoxale, jocul de lumini și umbre din conștiința umană sunt reprezentate și în această lucrare ce-l anunță pe dramaturgul de azi. Iată un semnificativ pasaj: „M-am gândit de multe ori la asta. Cineva a spus că starea de trezire e numai o aberație, o întrerupere a stării normale, a stării de vis. Și eu cred, pe aceeași linie, că întunericul e mai plin, mai fertil decât lumina. Încearcă să-ți închipui o clipă numai, imensul întuneric în care se zămislește viața în plante, în oameni, întunericul în care ne bate inima, în care încolțește sămânța și se cristalizează adâncimile pământului. Venim din întuneric și tindem spre întuneric. Stăm în fața misterului și tot ceea ce creăm, tot ceea ce e nobil în ființa noastră, îi datorăm raportului pe care-l avem cu această origină a noastră – întunericul. Întunericul e cântare, e desfacere, e dezvoltare uneori; în întuneric îți trăiești viața la superlativ. Lumina e cunoaștere – și cunoașterea întotdeauna e mai puțin decât căutarea...”

Mai târziu, la Cluj, piesa Doamna cu cățelul, apoi BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Frunze care ard, scenariul Bivolițele după care s-a turnat un film, alte scenarii, un volum de proză și acum Arca Bunei Speranțe. Dacă până la această piesă a fost vorba de căutări, încercări și firește ezitări, Arca Bunei Speranțe ni-l arată pe Sîrbu ca pe un dramaturg matur, stăpân pe mijloacele sale, conducând cu iscusință dialogul, împletind fantezia cu o gândire clară, în care jocul de cuvinte, replicile nervoase duelează cu sensurile adânci, cu idei grave întro problematică vizând viața, moartea, dragostea, destinul nostru și al lumii întregi.

În Arca Bunei Speranțe Ion D. Sîrbu dă, cu mijloace moderne, vechiului mit biblic valențe noi. Arca lui nu este decât arca lui Noe plutind pe un ocean neprietenos către un țărm ce nu se arată. Bătrânul Noe speră să atingă cândva uscatul. De altfel numai speranța îl ține și pe el și pe soția sa Noah. Fiii lor, simbolizând omenirea dezorientată Sem, Ham și Jafet au pierdut nu numai orice speranță dar, ceea ce este mai

79

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII tragic, omenirea. Sem, cel mai mare, stăpânul lighioanelor de pe arcă, nutrind pretenția de a fi stăpânul lumii, este forța elementară și brută. Niciodată nu este acolo unde este, ci în altă parte, cu gândul la dominație, agitând cravașa pe care o poartă totdeauna în mână. Ham, cel de-al doilea, fiu al secolului al XX mai mult decât al bătrânului Noe, este tehnicianul ultramodern. El conduce mașinile corăbiei, având după cum spune Ara, în loc de inimă un acumulator, iar în loc de creier o grămadă de tranzistori. Cât despre Jafet, el este un visător, un poet dezabuzat ce-și îneacă deziluziile în alcool, iar când este treaz se ocupă de aparatele de transmisiuni care însă nu receptează niciun mesaj de nicăieri. Câtă dreptate are Noe când spune: „Mă uit în ochii voștri și mi-e frică să nu mă înec”.

Cei trei se cred totul, cu toate că nu sunt în fond nimic. Nu cred în nimeni, nu așteaptă de nicăieri nimic, pentru că sunt goi de orice sentiment omenesc.

Plutirea lor este fără rost, deși Noe încearcă, într-o pagină de mare frumusețe, să-i trezească, să le explice, să-i facă să audă și să simtă, dar mai ales să spere, dezlegându-le, lor și nouă, simbolul: arca e o lume, dar o lume cu rost, scopul fiind pacea, lumina și bunăînvoirea. Cine nu simte primejdia potopului de oriunde ar veni și nu crede într-un liman, acela nu e om. „Și sufletul omului e o arcă în care stau închise fiare, duduie puterea mașinilor și strigă inima după ajutor, dar ce ne-am face cu acest suflet dacă nu ar crede în fericire, în omenie și frumusețe?”

Autorul ne introduce gradat în acțiunea extrem de dramatică a piesei: la început ne prezintă personajele și ciocnirile dintre ele, dezvăluie comportamentul și sufletul fiecăruia. Apoi intervine un element nou învolburând acțiunea, dându-i un nou dinamism: apariția femeii. Arca, ce călătorește între întuneric și lumină, între viață și moarte, adăpostește o fecioară pe numele ei Ara, ascunsă de Noe fără știrea fiilor săi. Ea va trebui să aleagă pe unul dintre ei pentru a prelungi viața. Dar apariția femeii fără de care Arca nu are niciun rost, ea fiind principiul vieții, aduce vrajba. Fiecare din cei trei ar dori-o, iar ea nu se poate decide pentru niciunul, pentru că niciunul nu corespunde dorințelor și visurilor ei.

Ea nu are însă voie să-și măsoare tristețile și dezamăgirile chiar în aceste condiții. Ține în mână amfora vieții, a durerii și a dragostei. Chiar dacă-i este frică de dragoste, pentru că dragostea e jertfă și nădejde, trebuie să se jertfească pentru a reface frumusețea lumii. Pusăn această situație, Ara nu-i capabilă să aleagă pe niciunul, deși sinceritatea („am murit fără să fi trăit”) și alinarea lui Jafet o tulbură adânc, mult mai adânc decât tirania lui Sem sau „luciditatea” stupidă a lui Ham. Când cei doi își declară război pentru ea și proprietatea vasului, intervenția lui Noe este ultima încercare de ai întoarce la sentimente mai bune, la omenia pe care au

80

pierdut-o: „Arca e a nimănui și a tuturora. Arca e a celor care merită, care luptă să ajungă la pace și fericire. Arca aceasta e veșnicia noastră”... Cât de departe sunt acești dezabuzați de bietul Protos care reprezintă puritatea ființei ce n-a ajuns încă să-și prevestească conținuturile de conștiință.

În aceste condiții, pentru că nu poate decide altfel dragostea cerând sacrificiul propriu, Ara alege pe Jafet, cel care mai păstrează un licăr de omenie, în timp ce Protos încearcă să plece de pe arcă cu o plută.

E deznodământul acestei comedii amare. Convorbirea Arei cu Jafet și Protos fiind interceptată, cei doi intervin cu gloanțele lor, rănindu-l pe Jafet, ei perind în încercarea de a zădărnici planul lui Protos ce scapă totuși. Ara rămâne pe nava pustie cu speranța că viața nu s-a sfârșit și firește cu credința că a rămas alături de un om.

Preluarea mitului i-a pus dramaturgului o dublă problemă: dramatizarea, deloc ușoară, și convertirea în forme noi, moderne la nivelul înțelegerii și aspirațiilor noastre, a vechilor valențe mitice. Piesa este o strălucită reușită, susținându-se prin mesajul profund omenesc, prin forța replicilor, prin dinamica acțiunii, prin circumscrierea precisă a personajelor, prin metafora și simbolul ce cuprinde existența noastră întreagă. Un humor de bună calitate, nuanțat prin trimiteri la lucruri sau texte cunoscute, dar mai presus de toate invitația la meditație și adâncire. Pe arca vieții, a dragostei și a tuturor speranțelor noastre nu trebuie să uităm niciodată că suntem oameni. Niciodată!

(Din Caietul-program al premierei Arca Bunei Speranțe, de la Teatrul de stat Oradea, pe care Ion D. Sîrbu i l-a trimis mamei sale la Petrila, cu dedicația „Celei mai bune mame din lume, de la cel mai bun fiu al ei, omagiu!

Gary Craiova, 1 0ct. 1970”)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihaela BAL

ARCA BUNEI SPERANȚE SAU LIBERTATEA INTERIOARĂ A OMULUI Arca Bunei Speranțe poate fi considerată capodopera creației dramatice a lui Sîrbu. Punctul de plecare este parabola biblică a lui Noe, refăcută de Sîrbu la dimensiunile lumii moderne. Cele două texte păstrează ca element comun ideea de izolare pe o corabie a unei lumi care plutește în derivă. Se poate considera că Arca Bunei Speranțe este izolarea României după cortina de fier, dacă se dorește neapărat interpretarea textului ca alegorie cu substrat politic, dar aș extinde semnificațiile piesei de la nivel fenomenologic, la nivel ontologic: lumea întreagă e o corabie izolată în univers, așa cum o prezintă dramaturgul însuși, întrun interviu acordat lui Constantin Pascu, în 1970: „E vorba de o dramă filosofică în care, plecând de la schema unui mit arhicunoscut, încerc să prezint în sinteză problemele fundamentale ale contemporaneității: ce este omul, încotro merge omenirea, care sunt pericolele ce ne stau în față și care sunt speranțele ce le avem? Cam asta e totul. Dar lucru cel mai greu a fost de a exprima simplu, pe înțelesul tuturor, aceste grave probleme.” Aici raportul om-istorie are o dimensiune filosofică, de sorginte kantiană, potrivit căreia trecutul și viitorul sunt clipa prezentă. În alt interviu, acordat Doinei Popa și care nu are cu Arca Bunei Speranțe o legătură precisă, drama este considerată istorică cu valențe mitice: „«...există popoare care vin din istorie și se pierd în poveste: și altele, care vin din poveste și intră – sau se pierd – în Istorie»...exemple există cu duiumul...Să nu te miri dacă eu consider Arca Bunei Speranțe o foarte istorică piesă istorică...ieșirea prin mit. Dreptul de a vedea lumea, în întregimea ei tragică și sublimă...”.

Totul începe cu punerea în intrigă: după ce Noe și ai săi intră în arcă și plutesc peste ape își dau seama că n-au niciun reper și au rămas orfani pe lume. Băieții lui Noe, Sem, Ham și Iafet nu au soții, ca în Biblie.

Fiecare din cei trei are sarcina sa: Sem are în grijă animalele, Ham se ocupă de funcționarea aparaturii de pe vas, iar Iafet de comunicații, în sensul că ține o legătură fictivă cu lumea, căci niciun mesaj din univers nu este înregistrat de stația sa. Arca seamănă mai mult cu Cetatea lui Socrate, expusă de Platon în Republica. Fire practică, filosoful se gândește la: agricultor, constructor, țesător, cizmar, meseriașul care se îngrijește de nevoile trupului (probabil doctorul), negustorul. Aceasta este imaginea Cetății sănătoase.

Dacă se va construi cu mintea o Cetate a luxului, ea BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

trebuie să includă și mobile, uleiuri aromate, curtezane. La urmă, sunt incluși în Cetate cei care nu ajută la dobândirea necesarului: imitatorii, adică muzicienii, pictorii, poeții. Sem și Ham au conștiința importanței lor, făcând parte din rândul celor care asigură necesarul, și își dispută supremația, pe când Iafet, cel mai mic, cântă la chitară, este îndrăgostit de artă, bea pentru a putea să viseze și pare mulțumit cu o existență precară, el reflectă acea categorie de care locuitorii Cetății se pot debarasa.

Nevasta lui Noe simte că scăparea nu va veni curând și ascunde în arcă o fată, pe Ara, pentru ca unul din fiii ei s-o ia de nevastă și neamul să se salveze.

Ara se dovedește mărul discordiei, nu salvarea familiei, pentru că băieții încep lupta întru cucerirea ei.

Mai târziu apare și Protos, care poate fi sclavul: „Am contract. Servesc pe Sem pentru mâncare, pe Ham pentru haine, pe Iafet pentru învățătură”. Reprezintă făptura intermediară amintind de evoluția omului, de „l'homme sauvage” al lui Rousseau. Protos este în cele din urmă salvarea umanității, singurul care fuge de pe arcă, rătăcind peste ape, ca duhul lui Dumnezeu înaintea Facerii. Protos reprezintă arhetipul sau inconștientul colectiv. Venirea sa la starea de conștiență ilustrează și dezamăgirea: „E foarte greu să fii om. Nici nu știu dacă mai vreau să fiu...(zâmbește pe dinăuntru), dacă pot să fiu?”. În actul întâi se precizează drept cheie de lectură și drept avertisment: „Suntem în plin simbol”. Personajele evoluează având conștiința că sunt pândite de o putere ocultă, care le zădărnicește planul de salvare.

Uită de ea doar atunci când Noah le-o prezintă pe Ara, fata ascunsă pe vas printre animalele lui Sem. Rivalitatea dintre frați se manifestă de abia acum, când fiecare o dorește pe Ara de soție. În ceea ce-i privește pe cei mari, Sem și Ham, mai mult decât dragostea pentru fată, îi asmute pe unul împotriva altuia dorința de a deveni stăpânii arcei. Se știe că numai soțul Arei poate fi stăpânul, pentru că la ea se află actul de proprietate al vasului, înmânat de Noe, după ce ar fi murit Noah. Fata se îndrăgostește de Iafet, fiul boem, care nu-și dorește arca, el vrea doar liniștea unui naufragiu, căci la capăt nu-l așteaptă pământul, ci altă mare fără sfârșit. Iafet este ucis de frații săi, arca rămâne în derivă. Se împlinește ceea ce Noe le spune la început fiilor săi: „Poate că cercetați zarea prea departe și adevărul e undeva sub nasul vostru. Sau în voi. Poate că nu sunteți destul de copți ca să coborâți din Arcă.

81

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Sau poate că nu meritați să coborâți”. După felul în care cei trei fii evoluează, niciunul nu merită să stăpânească pământul și să perpetueze specia.

Ion D. Sîrbu explică filosofia acestei piese în „epistola” către Călin Florian, publicată în volumul II al publicisticii, Obligația morală: „Fiindcă e vorba de filosofie, de o anume filosofie a zilelor noastre, nu am plecat de la un sistem anume, doamne ferește. Am stat pe o piatră albă și am încercat să rezum – simplu, imagistic – această lume în care trăim. Această lume ce seamănă cu o Arcă tristă în care se dezbat marile și veșniciile drame ale conștiinței noastre. Eu cred în forța de sugestie a simbolului, consider că metafora, atunci când e clară și profundă, poate releva anume esențe”.

Arca reprezintă orizontul de așteptare al omului în fața neantului, deșertăciunea visului frumos că într-o zi va ajunge la un liman, nu neapărat la un tărâm al libertății, pentru că libertatea există, ci la un capăt de drum. Câtă vreme există libertate interioară, omul se simte liber oriunde în lume. Doar Iafet înțelege idealul hegelian și își trăiește propria libertate, fără să o tulbure pe a celorlalți.

Acesta este un punct de vedere, după lectura dramei, raportat la suportul filozofic (aici Hegel) al operei lui Ion D. Sîrbu. Aș mai spune că, prin salvarea lui Protos, lumea se umanizează. Având în vedere interpretarea potrivit căreia în lume există oameni și uriași, singurul care fuge de pe arcă este un om, deci din el se vor naște numai oameni. Arca Bunei Speranțe este un triumf al omului, oriunde se află el, și al forței sale de a supraviețui, chiar și fără arcă, singur în oceanul planetar.

Personajele sunt construite minuțios. Consemnarea Fișe pentru Iafet dezvăluie secrete de laborator.

Mai întâi a fost gândit mesajul, metafora centrală, apoi s-au găsit replicile unui personaj cheie, care prin destinul său împlinește o parte a mesajului. Iafet este personajul bun, sublim, bea pentru a putea spune adevărul: „Beau ca să pot minți, spunând adevărul. Și invers. Pentru că treaz, mă tem de frumoasele metafore ale minciunii.”

Dumitru Velea consemnează în Forme vii mai multe interpretări ale operei ca spectacol. Regizorul Florin Fătulescu, în 1986, la Festivalul de teatru contemporan, Brașov, prezintă Arca Bunei Speranțe întro interpretare neconvențională. O platformă de 5 X 5 m, înaltă de 0,70 m, închipuie un ring de box. Probabil că semnifică lupta pentru supremație între băieții lui Noe sau lupta pentru supraviețuire într-o lume înnebunită de ideologii. Protos reprezintă „un ghem de

82

posibilități”. Personajele ies prin trape și-și joacă rolul, deasupra, la vedere, în ringul de box al lumii, după care se retrag. În străinătate, textul reprezentat pe scenă capătă, de asemenea, conotații politice. Polonezii au reprezentat pe cei trei fii pe verticala și progresul istoriei. Cehii îi reprezintă pe orizontală: Sem, ca marele prieten din răsărit, Ham, ca cel de peste Atlantic, iar Iafet, ca pe un ceh, amintind de studentul care și-a dat foc în Praga ocupată de sovietici.

La Petroșani, teatrul de suflet al lui Ion D. Sîrbu, în 10 iunie 1999, după dispariția polarității est-vest, Zoe Anghel Stanca dă textului dramatic sens de pledoarie ecologistă.

Directorul teatrului din Petroșani, Dumitru Velea, în 1992, scrie revistei „Egyutt”, anul II, 5 (7), un mesaj, scrisoare deschisă, pe care l-am reprodus în volumul Ion D. Sîrbu. Cu sufletul la creier , în finalul căreia apreciază drama Arca Bunei Speranțe: „A strâns, cât s-a mai putut, și-a pus în Arca Bunei Speranțe sufletul unui poet, Iafet, distrus de stăpânitorii tehnicii și vieții. Ar fi vrut să stea cu ei de vorbă, dar dialogul l-a instituit cu fantomele lor, cu reprezentările lor, aceștia rămânând să-și îngroape morții lor. Ion D. Sîrbu, de pe Arca Bunei Speranțe, ne face semn că pe fruntea omului strălucește corola culturii. Și că, fără ea, suntem morți".

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mirela SAVIN

ÎNTRE SENS ȘI SEMNIFICAT: ION D. SÎRBU, BIVOLIȚELE Pentru omul contemporan, mereu fără timp, efortul identitar joacă un rol capital în noul context socioeconomic în măsura în care îi permite acestuia să se integreze exigențelor sociale, marcând diferite etape ale evoluției sale, acceptându-l pe celălalt cu tot bagajul său identitar.

Apartenența omului la societatea contemporană însemnă atingerea unui consens în privința imaginii asupra ordinii lumii. Identitatea teritorială și culturală poate fi înțeleasă atât unitar, când o privim în ansamblu, cât și separat când o analizăm pe componentele structurale.

Având în vedere faptul că stilistica este o disciplină autonomă, ancorată însă într-un amplu dialog interdisciplinar cu: teoria, critica și estetica literară, naratologia, poetica, semiotica, istoria limbii literare, gramatica, semantica, pragmatica, analiza discursului etc. Într-un astfel de climat de interdisciplinaritate și de transdisciplinaritate este absolut necesar ca stilisticianul să aibă o vastă cultură filologică. Mai mult, stilul este o noțiune cu multiple semnificații și interpretări. Acesta reprezintă, în opinia unor cercetători, subtilul raport între idee și/sau gândire or expresie. În plus, stilul înglobează în sine finețea, delicatețea, rafinamentul expresiei prin care se sugerează idei, raționamente, se deschid noi perspective asupra interpretării subiective a realității. Apoi, subiectivitatea este tratată ca o particularitate a vorbitorului, pentru a-și exprima propriul „eu”, ajutat de diferite mijloace lingvistice: utilizarea pronumelor personale, a formelor verbale (persoana I), a calificativelor, a interjecțiilor etc. Afectivitatea nu este întotdeauna prezentă, ea rămâne în continuare un atribut intrinsec al stilului beletristic. Dispariția subiectivității duce la instaurarea unui limbaj de lemn, tratat drept nonlimbaj, antilimbaj, impropriu comunicării.

Același lucru îl putem observa și în opera lui Ion Desideriu Sîrbu, autor, eseist, dramaturg, filosof, publicist și romancier, arestat și condamnat politic în România comunistă.

Opera literară Bivolițele, aparținând lui I. D. Sîrbu, este pusă sub pecetea influențelor Cercului literar de la Sibiu, datorită tematicii pe care o prezintă, dar și datorită modalității prin care autorul aduce în fața cititorului un caz ce reprezintă, fără doar și poate, o revelație: compoziție unitară, diversitatea tipurilor de

personaje și a gamei de situații, atmosfera provincială, provincializarea făpturii umane, conștiințe refugiate în întreprinderi maniacale, forțarea imposibilului, absurdul funcționăresc și inocentele victime, dogmatismul „pedagogic” și excesul de zel, ipocrit și periculos, păcatul mistic, copilăria îngenuncheată, fascinația umilită sau distrusă. Formula actului de scriitură este una clasicizată, dar nealterată. Textul Bivolițele este o capodoperă a prozei scurte românești.

Pe scurt, putem afirma faptul că Ion D. Sîrbu urmărește cazul unei victime a birocrației agresiv-orgolioase, conturând o nuvelă care, după un debut pe linie kafkiană, se transformă într-un text pur clasicizant.

Primele pagini ale textului pedalează pe o complicitate mascată narator-cititorul virtual, acceptată numai ca strategie a distanțării ironice. Nuvela devine un montaj cinematografic de secvențe coordonate după regulile povestirii. Autorului îi sunt recunoscute calitățile unui deschizător de drumuri în această direcție prin ineditul abordării unui univers literar, încă neexploatat în literatura română: pornirile dialogate fără noimă: tensiunea dintre indivizi care dialoghează fără a se înțelege, vorbesc fără a comunica, dă naștere la situații absurde.

Ion D. Sîrbu le exploatează cu o perseverență clară. Un om eminent, profesorul de istorie Andrei Mureșanu (numele este plin de subînțeles) ajunge la ospiciu din cauza unei încurcături, la rândul ei diabolică, a circumscripției financiare. Pe cât de obiectiv se dorește, naratorul e pe atât de cinic, urmărind cu o luciditate infernală năruirea bietului om, hărțuit de absurdul, mărunt la început, apocaliptic finalmente.

Dacă universul ficțional este unul neobișnuit, și în plan stilistic se observă o particularitate interesantă a cuvintelor care înfățișează realitatea, care ar trebui să fie caracterizată prin verosimilitate, dar pe care naratorul o relativizează. Toate enunțurile din fragmentul ales sunt acte locuționare. Actele ilocuționare sunt cele care influențează raporturile dintre interlocutori sunt cele de la numerele 41și 5, apoi cele de la 10 până la 64, exceptând enunțul 63, iar cele perlocuționare sunt cele de la numărul 11 până la nr. 18, cele de la nr. 4, „întrebă el aproape țipând”, de la nr. 35, „e ușor jenat”, nr. 68, „cu un gest obosit al mâinii îl concediază” sunt și ele acte perlocuționare. Nimic ostentativ însă: un mare ironist este înainte de toate un artist al

1A

se vedea anexa.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

83

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII dozajului. Lovitura de grație o aflăm câteva fraze mai încolo. Astfel, efectul perlocuționar nu este atins deoarece profesorul Mureșanu nu a reușit să-și convingă interlocutorul să-i ridice somația cu privire la taxa de animale, dar reușind să-l exaspereze.

De asemenea, având în vedere actele de limbaj după J. L. Austin, notăm faptul că cele verdictive sunt la nr. 50 + 51 – „Înseamnă că nu mai plătiți spitalizare. E limpede, nu?” și 54 – „Că, sunt convins, asta tot de la spital mi se trage...”, cele exercitive la nr. 4 – „Ce-iasta, domnule, [...], ce-iasta?, nr. 14 – „... nuți aduci aminte?”, nr. 28 – „Chestia cu spitalizarea se aranjează.”, nr. 40 + 41 – „Nu se poate... Ați fost internat la psihiatrie...”, nr. 48 – „Ați adus o dovadă?”, nr. 55 + 56 – „Nu depinde de noi. [...]. Acolo explicați chestia cu măseaua....”și nr. 60 + 61 – „Ce dorești?

Scurt!”. Actele promisive sunt cele de la nr. 38 – „ ...asta o aranjăm...”, nr. 67 – „ Acolo veți rezolva problema.”, iar cele comportative la nr. 2 – „E destul să o vadă, ca să se enerveze.”, nr. 3 – „fără să salute”, nr. 4 – „țipând”, nr. 6 + 7 + 8 + 9 – „e calm, plin de răbdare și bonomie”. Zâmbește... tacticos... consultă hârtia”, nr. 11 – „Asta-i culmea!”, nr. 27 – „Ce dracu îmi trimiteți porcăria asta?”, nr. 36 – ,,Popescu e ușor jenat, ar vrea să scape de el, fără să-l supere” și nr.

68 – „Și cu un gest obosit al mâinii îl concediază”. Nu în ultimul rând, notăm prezența actelor expositive, respectiv la numerele 1, 5, 10, 12 - 25, 31, 39, 42 – 49, 59, 62 – 63, 65. În acest punct, constatăm faptul că textul lui Ion D. Sîrbu se adresează unor oameni infinit comprehensivi, care vor gusta amestecul de poezie și proză ca formă de redescoperire a sinelui, a unui sine aflat într-o formă fără fond. Acest lucru se regăsește și la nivelul actelor de limbaj, în viziunea lui J. R. Searle. Astfel, identificăm acte reprezentative la nr. 50 + 51 – „Înseamnă că nu mai plătiți spitalizare. E limpede, nu?” și la nr. 54 – „Că, sunt convins, asta tot de la spital mi se trage...”, directive, la numerele 4, 14, 28, 40, 41, 56, 60, 61, promisive, la 38 și 65, expresive la 2, 6 – 9, 10, 11, 18, 22, 36, 54, 68, declarative la 12, 14 – 17, 24, 27, 31 – 34, 48, 55, 66 – 67. De aici, se deduce faptul că Ion D. Sîrbu îi persiflează pe contemporani, oferă dovezi de aroganță, dar nu de cinism.

La nivelul actele de limbaj după Evans, notăm prezența celor constatative, la 11, 12, 13, 15 – 25, 31 – 32, 35 – 47, 49 – 50, 55, 66 – 67, decrete, nr. 4 – „Ceiasta, domnule, [...], ce-iasta? (substratul fiind cel de poruncă, îți ordon să-mi dai o explicație.), nr. 57 – „Acolo explicați chestia cu măseaua”, angajamente, nr. 28 – „Chestia cu taxa de spitalizare se aranjează”, nr. 38 – „... asta o aranjăm...”, conduit, 2 – 4, 6 – 9, 11, 27, 36, 68 și verdictive, 50 – 52, 54. Astfel, se deduce o disperare bine temperată.

Având în vedere elementele de mai sus, putem constata faptul că este încălcat principiul cooperării, 84

deoarece textul reflectă utilizarea unui ansamblu relativ limitat și similar de mijloace lingvistice, cu efecte diferite, determinate de proporția în discurs și de distribuția cotextuală. Așadar, aplicând maximele lui H.P. Grice, se constată faptul că jocul textual presupune confruntarea a trei tipuri de ethos-uri individuale construite, în opera literară Bivolițele, aparținând lui Ion D. Sîrbu: umanist și justițiar, al caracterului și fermității și, respectiv, al seriozității și competenței. Mai mult, maxima calității nu este respectată, interlocutorul – funcționar nefiind sincer cu profesorul Mureșanu, maxima cantității nu este nici ea respectată, interlocutorii nefiind foarte conciși, maxima relației nici ea nu este respectată, cei doi interlocutori nu se înțeleg unul pe celălalt, nu există relevanță în informații. Apoi, maxima modalității nu este respectată, informațiile sunt confuze și imprecise, de exemplu ce legătură are măseaua cu taxa de animale și cu neuropsihiatria: „Ți-am adus o dovadă pentru taxa asta de animale. O dovadă că m-am operat de măsea”, sau „Ați fost internat la neuropsihiatrie... Da, de unde... la stomatologie.” Trebuie specificat faptul că interlocutorii nu au respectat normele pentru reușita comunicării. Pe această linie, se subînțelege că principiul cooperării, al pertinenței și al sincerității nu au fost nici ele respectate tocmai datorită concentrării elementelor retorice, menite să stimuleze reacția afectivă a cititorilor (pathos), respectiv aparența de obiectivare a afirmațiilor (pseudo-logos). Așadar, inclusiv legile lui Dominique Maingueneau nu sunt respectate: legea informativității, avem diferite informații, dar nu relevante, cu privire la locutori, legea exhaustivității, informațiile oferite nu sunt deloc pertinente, legea modalității, nu este respectată, pentru că textul este ambiguu.

La nivelul discursivității, după Oswald Ducrot, notăm o polifonie discursive și o plurivocitatea textului, identificându-se șase voci, respectiv vocea autorului, vocea naratorului, cea a personajelor Popescu, Mureșanu, a treia care întrerupe discursul și cea a cititorului (cel care va decoda textul). Apoi, pe axa autor-narator-cititor, după Jaap Lintvelt, distingem: pe autorul Ion D. Sîrbu care este concret, aparținând unei lumi reale (1919 – 1989) și pe cititorul care este și el tot concret, în calitate de receptor. După Umberto Eco, distingem: cititorul lui Ion D. Sîrbu este unul model, care știe să respecte regulile jocului și, dintrun punct de vedere diferit, un cititor empiric, deoarece autorul a creat acest text pentru un anumit tip de cititor, și anume cel intelectual, cu o anumită formație în conceptele literaturii și în codul cultural, pentru a putea decoda textele lui.

Această luciditate se regăsește și la nivelul elementelor de expresiviate artistică prin bogăția figurilor de construcție. Suprimarea se regăsește la nr. 63 – „Dar, să știți, vreau să vă spun că eu.....”, nr. 42 – BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII „Da de unde... la stomatologie. Pentru măsea. Aspectomie” și nr. 68 + 69 – „Ghișeul 14. Casieria”, reticența la nr. 11 – „taxă de spitalizare, taxă de animale, majorare?!...”, nr. 35 + 37 – „Vedeți... Domnule profesor... Chestia cu spitalul”....și nr. 40 – „Nu se poate...”. la acestea, se adaugă repetiția: nr. 4 – „Cei asta [...], ce-i asta?”, repetiția verbului a vedea: „Ba văd”, „Vedeți?”, „Ți-am adus dovada...” este repetat la nr. 14, 15, 24, 48, „Îmi aduc aminte” repetată la nr.

18 și 30, repetiția adverbului DA la nr. 18, 20, 46, 57 (aici de două ori), dar și a adverbului NU la nr. 10 (nu vezi), 11 (nu înțeleg), 31 (nu am animale,... nu am), 37 (nu e în puterea mea), 40 (nu se poate), 47 (nu are importanță), 50 (nu mai plătiți), 51 (E limpede, nu?), 55 (Nu depinde de noi.) sau repetiția substantivului taxa la nr. 11, 16, 28, 53. Totuși, această abundență încadrează textul în seria celor care denotă ambiguitatea, obscuritatea, lipsa clarității, dar și ironia acidă a naratorului. În concluzie, este evident faptul că dubla raportare la situația retorică și la situația concretă de comunicare, conduce spre un melanj textual între componenta agonistică cu cea histrionică, între logos, ethos și pathos.

1 Înainte de a intra la simpaticul nostru Popescu, profesorul Mureșanu mai consultă o dată somația buclucașă. E destul să o vadă, ca să se enerveze.

Deschide ușa și, fără să salute, se îndreaptă direct spre masa de scris a funcționarului Popescu.

4 – Ce-iasta, domnule, întrebă el aproape țipând, ceiasta? Și-i pune în față somația.

Popescu e calm, plin de răbdare și bonomie. Zâmbește. Îi oferă loc, îl liniștește. Apoi, tacticos, continuând bineînțeles să mănânce, consultă hârtia.

10 – Ei, întreabă, nu înțeleg de ce v-ați supărat?

– Asta-i culmea! Dumneata nu vezi: taxă de spitalizare, taxă de animale, majorare?!...

– Ba văd.

14 –Păi nu-ți aduci aminte? Că e o eroare... Ți-am adus o dovadă pentru taxa asta de animale. O dovadă că m-am operat de măsea.

18 – Da... mi-aduc aminte... De la „Neuropsihiatrie”.

– Da, dar eu de fapt cu măseaua am suferit. Între timp însă s-a schimbat firma clinicii.

– Înțeleg.

– Și ai spus că asta e, aici e eroarea. Ți-am adus dovada de descărcare.

25 – Poate.

– Păi atunci? Ce dracu îmi mai trimiteți porcăria asta?

– Chestia cu taxa de spitalizare se aranjează. Acolo poate să fie o eroare. Chiar mi-aduc aminte.

31 – Domnule, totul e o eroare. Eu nu am animale. Înțelegi? Nu am...

– Vedeți... (Popescu e ușor jenat, ar vrea să scape de el, fără să-l supere.) Domnule profesor... nu e în puterea mea... Chestia cu spitalul... mă rog, asta o aranjăm...

39 – Bine, dar de-acolo se trag și animalele astea.

– Nu se poate... Ați fost internat la neuropsihiatrie...

– Da` de unde... la stomatologie. Pentru măsea. Aspectomie.

45 – Bine... Mă rog. Nu are importanță. Ați adus dovada?

– Da. 50 – Înseamnă că nu mai plătiți spitalizare. E limpede, nu?

– E limpede. Dar cum rămâne cu taxa de animale? Că, sunt convins, asta tot de la spital mi se trage...

55 – Nu depinde de noi. Poftiți la secția „Gospodării mici”. Da... da. Acolo explicați chestia cu măseaua și, cine știe, poate...

E întrerupt.

60 – Ce dorești? Scurt!

– Am o somație. Dar, să știți, vreau să vă spun că eu...

Funcționarul a aruncat o privire spre hârtia din mâna profesorului.

65 – Ghișeul 14. Casieria. Acolo veți rezolva problema. Și cu un gest obosit al mâinii îl concediază.

(Ion D. Sîrbu, Bivolițele, în Șoarecele B și alte povestiri, Editura Univers, București, 1988, pp. 223-224)

Note:

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

85

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ioan DĂNILĂ

ION D. SÎRBU, PE SCENA BĂCĂUANĂ 1. Evaluarea continuă S-a spus despre scriitorul petrilean că înainte de 1989 a fost tipărit prea puţin, iar după, prea mult. Da, dar ceea ce s-a rostit la adresa sa (şi încă nu s-a încheiat evaluarea) e de natură să-l aşeze definitiv printre scriitorii de primă mărime de la noi.

2. Ante-’89, post-’89 Lucrările lexicografice se prezintă contradictoriu.

Aceiaşi coordonatori (M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu) îl ignoră în 1978, când apare dicţionarul „Scriitori români” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), pentru ca, meritat, în 2002 (la Editura „Albatros”), să i se acorde un generos spaţiu. La un an distanţă, Dicţionarul cronologic coordonat de I. C. Chiţimia şi Al. Dima (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979) îi realizează o prezentare evenimenţială la zi: data şi locul naşterii, colaborarea la „Revista Cercului literar” de la Sibiu (1945), debutul ca prozator (1956) şi ca dramaturg („4 apr. 1970: Se joacă pe scena Teatrului Tineretului din PiatraNeamţ drama filosofică Arca bunei speranţe”). După trei ani, are loc premiera comediei A doua faţă a medaliei sau Jerseul albastru, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, iar după alţi trei ani (1976), Editura „Scrisul Românesc” de la Craiova îi tipăreşte culegerea „Teatru”. În 1977, Marian Popa găsea că literatura lui Ion D. Sîrbu e a unui „corect meşteşugar tradiţional” (Dicţionar de literatură română contemporană, Ed. „Albatros”).

Istoricii literari îl tratează diferit: Nicolae Oprea deschide medalionul din 2002 vorbind despre Ion D. Sîrbu dramaturgul (căruia „nu i-a lipsit forţa de construcţie în teatru”), ca să decreteze: „Dar adevărata sa vocaţie este aceea de prozator” şi să acorde un mai amplu spaţiu acestei coordonate. Alex Ştefănescu este radical: fixează primordial activitatea de prozator şi de diarist şi încheie cu o listă a pieselor de teatru publicate, din 1968 până în 1985, între care şi „Plautus şi fanfaronii”, o „comedie tragică” (Istoria literaturii române contemporane – 1941-2000, Buc., Ed. „Maşina de scris”, 2005).

3. De centenar În 2019, textele dedicate literaturii lui Ion D. Sârbu, relativ numeroase, au evitat tenta encomiastică şi au fructificat, vizibil, prilejul de a se rosti ori de a repeta adevăruri. Omul cu „o spectaculoasă carieră postumă” (Antonio Patraş, Convorbiri literare, 9/2019), „figură emblematică a epocii ante şi postbelice” (Tudor Nedel86

cea, Flacăra lui Adrian Păunescu, 5 iul. 2019), „un înţelept şi totodată un sever moralist şi observator al lumii în care trăia” (Ioan Lascu, Scrisul Românesc 8/2019), Ion D. Sîrbu rămâne „un simbol autohton, controversabil, deci viu” (Gabriel Coşoveanu, Scrisul Românesc 3/2019. „Scriitorul cu cea mai importantă operă de sertar” (Marius Chivu, Dilema veche – 19 sept. 2019), „exilat în propria-i ţară” (Adrian-Dinu Rachieru, Contemporanul, ian. 2019), „un scriitor aproape spectral” (Horia Dulvac, Scrisul Românesc, 8/2019), el se arată a fi „marele ghinionist al literaturii române din etapa postbelică” (Nicolae Oprea, Viaţa romînească 9/2019). „Un ghem de contrarii într-un dosar cât viaţa” (Dan C. Mihăilescu, Dilema veche, 19 sept. 2019), ilustrând „fenomenul rezistenţei prin cultură” (Emil Belu, Dilema veche, 11 iul.

2019), „şi-a asumat rostirea adevărului” (Alexandru Laslo, Scrisul Românesc 8/2019), riscând să fie un proscris sau în cel mai bun caz, o persoană indezirabilă (apropo de prenume: cererea reprodusă de Alex Ştefănescu în „Istoria...” sa se deschide astfel: „Subsemnatul[,] Sîrbu I. Desideriu”).

Teatrul său a făcut ca spectatorii să dea ochii „nu cu fantoşele realismului socialist, ci cu personaje reflexive, morale, cu adânci întrebări despre condiţia umană în acel secol de continue crize sociale şi istorice” (Geo Constantinescu, ibidem). Definindu-se „un Gulliver în ţara miticilor”, scriind „o parte dintre piese cu gândul şi la actorii craioveni” (Emil Boroghină, ibidem), teatrul lui Ion D. Sîrbu, deşi „jucat pe destule scene, nu a obţinut succese răsunătoare”, încât „dramaturgia este zona creaţiei sale care înregistrează cele mai multe scăderi” (Alexandru Dumitriu, Dilema veche, 19 sept.

2019). Cercetătorul de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române nu ezită să încheie severul discurs analitic astfel: creaţia antumă a acestui scriitor complex este „un tren cu destule vagoane de clasa întâi”. Dintre actele omagiale petrecute în zilele de 27 şi 28 iunie 2019 la Craiova, am reţinut un detaliu: manifestările „s-au deschis cu audiţia scrisoriitestament a scriitorului, participanţii având surpriza plăcută de a-i auzi vocea înregistrată” (Scrisul Românesc 8/2019). La fel s-a petrecut, tot la Craiova (la Facultatea de Litere), în 2017, când s-a celebrat Centenarul „Alexandru Piru”: mi-a revenit plăcuta datorie de a deschide evenimentul cu reproducerea unei secvenţe dintr-un interviu audio pe care istoricul literar, născut în Mărginenii Bacăului, mi l-a acordat în 1980. Închei secvenţa despre centenar cu menţionarea altuia, dublu: bicentenarul scrierii popularului prolog în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII versuri La deschiderea teatrului întâiaşi dată în Bucureşti, în anul 1819. Reproducem o parte a finalului, din antologia pregătită de Elena (şi Alexandru) Piru în 1974, pentru că zadarnic l-am căutat în „Istoria...” lui G. Călinescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi,/Ca un lăcaş de muze;/Cu el curând veţi fi vestiţi,/Prin veşti departe duse.//În el năravuri îndreptaţi,/Daţi ascuţiri la minte;/Podoabe limbei noastre daţi/Cu romaneşti cuvinte”. Autorul, Iancu Văcăreascu (1792-1863) – care a trăit cu un an mai puţin decât Vasile Alecsandri (18181890) –, nu e departe de Ianache Văcărescu, care ne-a lăsat un la fel de popular catren: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las voă moştenire:/Creşterea limbei româneşti/ Şa patriei cinstire” (sublinierea aparţine poetului). Se pare că prologul a fost citit la primul spectacol în limba română, cu „Hecuba” lui Euripide, în 1819. În 1984, autorul comediei politice „Plautus şi fanfaronii” nota angajant în programul de sală al piesei: „Să nu uit că scena e un altar, că Teatrul (majuscula îi aparţine, n. n.) e catedrală ce nu se va scufunda”.

Ion D. Sîrbu se înscrie ca un devotat slujitor al idealurilor dramaturgiei din toate timpurile, împlinind şi testamentul Văcăreştilor (a se vedea eseul lui Iordan Datcu „Ion D. Sîrbu şi Măria Sa limba română”, în Pro Saeculum 1-2/2018). Vorbind despre idolul său, Lucian Blaga, îşi aminteşte că „dacă cineva comitea o impietate sau o minciună, el exclama cu toată seriozitatea: «Vai, ce va zice Limba Română?»”

4. „Plautus şi fanfaronii”, o piesă cu o cheie 4.1. Comediograful latin Titlul piesei româneşti generează obligaţia minimă de a ne raporta la creaţia celui mai important precursor al comediei moderne – Titus Maccius Plautus. „Teatrul trebuie să fie actual, să aibă viaţă”, susţinea poetul latin, unele dintre tehnicile utilizate fiind „îngroşarea epică a comicului” şi „tendinţa spre satiră” (Gabriela Dantiş, 1981). „Miles gloriosus” (Soldatul fanfaron), piesă „foarte gustată” de public (Katalin Dumitraşcu, Lileta Donat-Stoianovici, 1974), „întruchipează ostaşul lăudăros, care devine ridicol, crezându-se viteaz şi fermecător prin frumuseţea fizică” (Dumitru Crăciun, 1978). Motivul este preluat din „Glumele lui Augustus pe seama altora şi ale altora pe seama lui”: „Pe un oştean, rănit de o piatră în timpul unei campanii şi sluţit de o cicatrice vizibilă în frunte, care-şi lăuda totuşi prea mult isprăvile, Augustus îl dojeni astfel cu blândeţe: «Ei bine, când ai să mai fugi, să nu te uiţi înapoi»” (Oşteanul lăudăros, apud Proză natativă latină, Buc., Ed. „Univers”, 1972, p. 286).

4.2. Comedia satirică de la noi Cine parcurge „Istoria literaturii române” a lui Al. Piru (Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – Cultura naţională”, 1994) va da de o listă de „piese mai puţin semnificative” ale lui Ion D. Sîrbu, din care lipseşte „Plautus şi fanfaronii”, şi va crede că aceasta este o excepţie. De BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

fapt ediţia din 1994 este o reluare a „Istoriei literaturii române de la început până astăzi”, apărută la Editura „Univers” în 1981, când piesa vizată de noi nu ieşise în lume. Nicolae Oprea, responsabilul medalionului din Dicţionarul Zaciu (2002), compune o altă listă, în care figurează şi „Plautus...”, cu eticheta „exerciţii de virtuozitate”, diferite de piesele din anii ’70 („Amurgul acela violet”, de pildă), realizate „în registru melodramatic”.

4.3. Titlul În presa locală („Steagul roşu”, ziarul judeţului Bacău, cu apariţie săptămânală – sâmbăta), anunţurile de la rubrica „Teatru” privind avanpremiera şi premiera au cuprins titlul iniţial: „Plautus şi fanfaronii”. Ulterior, probabil după experienţa de la Braşov, i s-a schimbat titlul în „Nepoţii lui Plautus”. Programul de sală pe care îl deţinem (prin bunăvoinţa lui Dumitru Velea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani) a fost realizat cu noul titlu în acelaşi an, după caseta tehnică a imprimatului: „Tiparul I[ntreprinderea] P[oligrafică] B[a]c[ău], c[oman]d[a] 5035 -1984”. Pe prima pagină a programului, precizarea, scrisă de mână: „S-a revenit la titlul iniţial: Plautus şi fanfaronii”.

4.4 Premiera absolută Am cercetat colecţia ziarului „Steagul roşu” din februarie-mai 1984 şi am stabilit următoarea succesiune: a) avanpremiera, cu două spectacole: 26 febr. 1984, ora 19,30, respectiv 28 febr., ora 18. Importantă este toată informaţia: „În zilele ce urmează, actorii băcăuani vă oferă, la sediu, următoarele spectacole: duminică, ora 19,30, şi marţi, ora 18, avanpremiera piesei «Plautus şi fanfaronii», de I. D. Sîrbu, premiera urmând să aibă loc miercuri, începând de la ora 19,30” („Steagul roşu”, XXXVIII, nr. 7112/8943, 25.02.1984, p. 7). Dacă neam fi oprit aici cu cercetarea noastră, am fi dedus că în ultima zi a lunii februarie, 29 (1984 a fost an bisect), a avut loc premiera, numai că mult mai târziu avea să aibă loc evenimentul. E limpede că s-a produs o distorsiune în programarea spectacolelor, de vreme ce în ediţia din următoarea săptămână lipseşte informaţia privind reprezentaţiile cu piesa lui Ion D. Sîrbu, care se presupune că a trecut de premieră. La 10 martie, rubrica „Teatru” se înviorează brusc. b) premiera: 9 martie 1984. Bănuim că nu pregătirea „spectacolului de muzică şi poezie dedicat zilei de 8 Martie” a împins data premierei până vineri, 9 martie, ora 19,30, când este anunţată „premiera absolută a piesei «Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu” („Steagul roşu”, XXXVIII, 7113/8944, 03.03.1984, p. 7). Data este certă, potrivit consemnării din următoarea săptămână, scrisă la cald: „Un colectiv al Teatrului a prezentat aseară, în premieră absolută, spectacolul cu piesa «Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu, laureat cu premiile Academiei R.S.R. şi [al] Uniunii Scriitorilor.

Această nouă creaţie a cunoscutului dramaturg a fost 87

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII montată de unul din[tre] cei mai apreciaţi regizori ai momentului, Mircea Marin, proaspăt laureat cu Premiul A.T.M. Scenografia, la fel de inspirată, aparţine Gloriei Iovan” („Steagul roşu”, XXXVIII, 7114/8945, 10.03.1984, p. 7). În continuare, este lansată invitaţia de a viziona duminică, 11 martie, unul dintre cele două spectacole programate cu piesa lui Ion D. Sîrbu: orele 17 şi 19,30. În următoarele două săptămâni, piesa se joacă intens (probabil pentru a pregăti participarea la competiţia de la Braşov): duminică, 18 martie (ora 16), marţi, 20 martie (ora 19, 30), miercuri, 21 martie (orele 17 şi 19, 30), joi (ora 19, 30), duminică, 25 martie (ora 13), în alternanţă cu „Bătrâna şi hoţul”, de Viorel Savin, dar şi cu alte montări.

4.5. Momentul „Braşov” Bănuim că s-a repetat secvenţial, cu ochi critic supralicitat, piesa care urma să reprezinte instituţia băcăuană în vederea confruntării artistice anunţate ca fiind dificilă.

Ziarul local nu se zgârceşte cu încurajările: „În zilele de 4-7 aprilie se va desfăşura, la Braşov, „Festivalul de teatru contemporan ’84”. Alături de cele mai prestigioase teatre din ţară, Teatrul «Bacovia» va fi prezent cu excelenta comedie «Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu, regizată de Mircea Marin. Urăm colectivului băcăuan succes şi să se întoarcă acasă cu cât mai multe premii!” („Steagul roşu”, XXXVIII, 7117 /8948, 31.03.1984, p.

7). Erau motive să fie previzibilă premierea reprezentației de la Bacău, date fiind statutul de piesă disidentă (text cu cheie), deschiderea arătată de criticii de teatru pentru texte cu idei actuale și nu în ultimul rând doza semnificativă de încredere acordată de trupa de la „Bacovia”. Doina Iacob, Viorel Baltag, Liviu Manoliu, Stelian Preda, Geo Popa, care au făcut parte din distribuție, mi-au mărturisit, în septembrie 2019, că spectacolul a fost unul de referință și că au mers la Brașov convinși de atribuirea unuia dintre premiile puse la bătaie.

Experiența brașoveană a întărit și mai mult trupa de la Bacău. Actorul Florin Zăncescu își amintește că multă vreme s-a vorbit în oraș și desigur în teatru despre „momentul Brașov”, cum a fost numit episodul. Ion D. Sîrbu scria în programul de sală al piesei, cu grila unui testament: „Când sunt mai nenorocit, să mă gândesc la Actori; ei sunt robi pe moșia mea, adscripta verbum, reduși la libertatea de a juca în lanțurile intențiilor mele (și, mai nou, ale regizorului), să mă port cu respect cât locuiesc în sufletul lor închiriat”. (Majuscula pentru Actori și forma „sunt” aparțin lui Ion D. Sîrbu.) Într-un spectacol-lectură, la care a fost prezent autorul, actorii băcăuani au dat măsura întreagă a priceperii lor. În final – își amintește Geo Popa –, Ion D. Sîrbu s-a ridicat și a plecat, fără explicații. Să fi fost de vină legământul făcut cunoscut în programul de sală? Iată-l: „Să nu citesc în public nici un manuscris neterminat (și care manuscris e terminat?). Cât timp scriu, suntem trei (subl. aut.); când citesc, rămân singur”. „Să nu citesc nimic «în jos», și numai «în sus», adică orice lectură să mă 88

umilească, să mă facă puzderie.” Vocea actorilor de la Bacovia era de fapt vocea sa. „Cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului de la Brașov – mi-a mărturisit Liviu Manoliu, căruia i-au revenit trei roluri –, Victor Bibicioiu (reprezentant al Consiliului Culturii și Educației Socialiste) mi-a cerut tăios: «Din monologul lui Hitler, spui numai începutul și sfârșitul, dacă vrei să mai rămâi în teatru!»” S-a conformat, deși i-a părut rău: „Era un discurs foarte bun, la care am lucrat serios. Avea și pasaje în germană”.

Directorul Teatrului „Bacovia” și titular al rolului lui Plautus, Stelian Preda, ne-a dat și alte detalii: „Piesa avea multe aluzii sau trimiteri directe la vremurile respective. Fanfaronii erau de fapt Ceaușeștii. Secția de propagandă a C.C. al P.C.R., prin reprezentantul în teritoriu, a interzis spectacolul. Atunci am sunat la gorjenii mei, mai precis la Tudor Băran (fratele lui Vasile Băran), responsabil cu cenzura. A venit la Bacău, a văzut și a decis: «Dați drumul la spectacol!» Reprezentația de la Brașov a fost o nebunie: replica și aplauzele! Erau ca și garantate premiile pentru mine (Plautus) și Mirela Comnoiu (Filo). Și ceilalți actori au fost foarte buni, inclusiv figuranții, vreo opt, toți dintre colaboratorii tehnici: Silviu Rogojinschi, Emanoil Șerban etc. A doua zi dimineață, mă așteaptă în fața hotelului Ion D. Sîrbu, care, cu lacrimi în ochi, îmi comunică decizia juriului: «Spectacolul e cu... cântec. Ar trebui să ne retragem».

Nu ne-am retras, dar am schimbat titlul în «Nepoții lui Plautus». Mai e un lucru important: presa de atunci a fost de partea noastră, deşi Tamara Dobrin ne apostrofase: «De ce vă bateţi joc de conducătorii noştri?» La revenirea în Bacău, s-a pus serios problema destituirii mele din funcția de director. Am fost obraznic și am zis: «Dați-mă afară din partid! Ce aveți cu teatrul?»” (Aflăm dintr-o scriere memorialistică despre acordarea unei mențiuni pentru spectacolul băcăuanilor: *** Stelian Preda sau viețile unui vis: teatrul, Bacău, Editura Corgal Press, 2017, p. 149.)

Monografii Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov consemnează „pățania” băcăuanilor la Festivalul din 4-8 aprilie 1984 (ediţia a VI-a): „Programată la doi ani după cea anterioară (din motive financiare, fireşte, dar mai ales politice), această ediţie a întrunit ceva mai puţine spectacole în concurs: doar opt. […] La această ediţie a stârnit controverse şi suspiciuni piesa lui Ion D. Sârbu, Plautus şi fanfaronii, considerată formală şi elitistă, joc alegoric bizar, fără mesaj clar mobilizator, ceea ce a determinat venirea grabnică, a doua zi, a vicepreşedintelui C.C.E.S., Tamara Dobrin, şi a dramaturgului dispus să susţină cauza orientării partinice, Paul Everac. Criticile sentenţioase, de o deşănţată demagogie, au produs printre participanţi efecte sumbre, intervenţii polemice şi încercări de redresare. Probabil că la acest moment se referă actriţa Maya Indrieş în interviul Steluţei Suciu din 2007, când spune: «Îmi amintesc de disputa dintre Valentin Silvestru şi Paul Everac, de luăBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII rile de cuvânt ale lui I. D. Sârbu sau [de] nemaipomenitele poante ale lui Mazilu. N-am să uit una dintre ele: Acum nici viitorul nu mai e ce-a fost» (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 5-6/2007, p. 3). Juriul, compus din 9 persoane, l-a avut pe Mircea Albulescu preşedinte”. (Constantin Paraschivescu, Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov – monografie; ediţie online, pdf, 2014, p. 558. Mulţumiri dnei Angelica Moldovan, secretara Teatrului braşovean, pentru sprijin.)

4.6. Post-Brașov La nici o săptămână de la încheierea Festivalului brașovean, trupa din Bacău a programat pentru 12 aprilie același spectacol la Casa de Cultură din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej (Onești) („Steagul roșu”, XXXVIII, 7118/8948, 07.04.1984, p. 7). Nu avem certitudinea că spectacolul s-a ținut (ziarul care transmite știrea era pregătit pentru tipar chiar în momentele de cutremur ideologic pe care l-au cauzat piesa și autorul la Brașov). Sigură pare prezentația de pe 19 aprilie („Steagul roșu”, XXXVIII, 7119/8950, 14.04.1984, p. 7), ultima de altfel. „Comedia politică de atunci e valabilă și după 1990.

Ion D. Sîrbu, piesa lui și teatrul băcăuan au înfrânt cenzura ideologică în 1984, iar acum nu se poate învinge o cenzură a regizorilor” (Dumitru Velea, sept. 2019).

4.7. Distribuția Piesa, se știe, se voia o satiră la adresa actorilor unei descreierate politici a înarmărilor. „Într-o lume în care tragicul («Oamenii își taie lumea de sub picioare») evoluează spre grotesc și monstruos («Avem un vagon de trinitrotoluen pe cap de locuitor»), «Nepoții lui Plautus» nu pot decât să râdă și să plângă. Să râdă de prostia înarmărilor, dar să plângă sub amenințarea că această fanfaronadă a PUTERILOR va deveni, într-o zi, un ultimatum dat vieții și Terrei” (Ion D. Sîrbu, în caietul- program la... „Nepoții lui Plautus” al Teatrului „Bacovia”, 1984; sublinierea lumea și majusculele PUTERILOR îi aparțin). Este limpede că s-a produs, cu participarea directă a autorului, un scurt viraj, în primul rând asupra titlului piesei și a îngroșării mesajului de actualitate internațională, pentru a fi salvată montarea.

Numele ION D. SÎRBU apare ca primă linie de informație în program, urmat de menționarea unor importante distincții: „Laureat al Premiilor Academiei și [al] Uniunii Scriitorilor – 1983”. Următoarele informații: titlul piesei („NEPOȚII LUI PLAUTUS”, specia și structura („Comedie satirică în 2 părți”) și statutul dramaturgic („premieră absolută”).

Distribuția este următoarea: Plautus (Stelian Preda), Aristofan (Sică Stănescu), Shakespeare (Nicolae Roșioru), Molière (Gheorghe Gheorghiu), Tanti Gloria (Cătălina Murgea), Wolf, Hitler, Marte (Liviu Manoliu), Nepotul, Mussolini (Viorel Baltag), Pirgo (Geo Popa), Artotrogus (Constantin Constantin), Palestrion, Rozi (Livius Rus), Pleusid, Don Juan (Dinu Apetrei), Filo BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

(Mirela Comnoiu), Myrhinne (Dana Ilie), Glycere (Doina Iacob), Doamna Moarte (Ioana Ene- Atanasiu), Orlando, Napoleon (Doru Atanasiu), D[omnișoa]ra Pace (Camelio Țino), Ganymede, Spikerița, Madam Diplomația (Ortansa Codreanu).

Regia artistică: Mircea Marin (asistent, Livius Rus), scenografia: Gloria Iovan (asistent, Vasile Crăiță-Mîndră), regia tehnică: Vasile Cambos, sufleur: Getta Mitru. Colaboratori tehnici: Silviu Rogojinschi (pictură), V. Vraciu și Paul Gavril (tâmplărie), Dumitru Dobraniș și Valeria Ast (șefii atelierelor de croitorie), Ion Munteanu (mecanic), Francisc Jurjea și Vasile Dobraniș (lumini), Emanoil Șerban și Traian Loghin (sonorizare), Elena Acatincăi (peruci, machiaj), Mircea Asofiei și Anton Alexandrescu (recuziteri), Petru Pușcă și Constantin Palade (șefi mașiniști), Elena Pătrașcu și Maria Acatrinei (costumiere), Emil Nederi (tapițerie). Directorul Teatrului: Stelian Preda.

Liviu Manoliu (Wolf, Hitler, Marte)

4.8. Caietul-program Cele opt pagini, dense, agrementate cu fotografii și ordonate ireproșabil, au fost organizate de Carol Isac, secretarul literar al Teatrului „Bacovia”, al cărui nume nu apare între realizatorii spectacolului, ci ca semnătură 89

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII (C. Isac) la pagina 6, unde publică un scurt medalion sub titlul „Lauri”. Aflăm de aici că „Ion D. Sîrbu încredințează scenei băcăuane noua sa piesă Nepoții lui Plautus” și că faptul evidențiază „sorți de eveniment teatral”. Autorul textului este prezent în jumătate din economia caietului, fără a socoti medalionul invocat și tabloul general de pe pagina 3 („Ion D. Sîrbu”): „Câte unele despre «râs-cu-plânsul» nostru valah” sunt toate meditații ori adnotări ca aceasta: „«Râdem, râdem, spun oltenii, și purceaua-i moartă în coteț.» La care un moldovean, mai hâtru, poate întreba: «Care coteț? Care purcea?»”

Jurnalul de scriitor din ultimele două pagini este și el un document, ca act de credință în forța cuvântului rostit pe scenă. De aici elogiul adus artiștilor: „Să-i iubesc, să-i iert, să-i cunosc și iar să-i iert, să-i detest și să-i admir pe actori (sunt copiii paradisului chiar dacă au fost concepuți de diavol, biete suflete de închiriat), fiindcă ei sunt cei care iau asupra lor demonia duplicității, blestemul bufoneriei de dragul Adevărului” (p. 7). Coperta programului (un grec ori un latin, toboșar în acțiune – nu întrun stop-cadru –, cu timpanele urechilor devenite goarne din/spre care răsună ecoul vieții ce se cere cunoscută fără machiaj) aparține artistului plastic Vasile CrăițăMîndră.

Fotografiile din spectacol au devenit rarități (arhiva Teatrului este în reorganizare), dar am primit de la actorul Liviu Manoliu câteva instantanee (între ele, o imagine în rolul lui Hitler), pentru care îi mulțumim.

4.9. Cronici Presa băcăuană („Steagul roșu”, cotidian, și „Ateneu”, lunar de cultură) consemnează în câte o cronică producția Teatrului, privită ante- și post-Brașov. „Ateneul” o discută „la pachet” cu „Comedie provincială”, de George Genoiu și „Eu, tu, el și un elefănțel”, de Alecu Popovici. Ultimele două cronici, semnate de Carmen Mihalache-Popa, se referă la o „satiră socială”, respectiv la o „poveste simplă, atractivă”, destinată celor mici.

Cele trei cronici sunt subsumate genericului „Bacău – dramaturgia originală contemporană, în premieră absolută” („Ateneu”, serie nouă, anul 21, nr. 7, iulie 1984, p.

12).

Criticul ieșean Constantin Paiu deschide grupajul cu notele de spectator la „Nepoții lui Plautus”: „o fabulă despre iresponsabilitatea infatuării”, „un «teatru în teatru»”, unul dintre spectacolele „necesare și folositoare”. O observație a sa propune după 1990 o nouă lectură: „Alegoria piesei lui Ion D. Sîrbu este foarte limpede, cu adresă precisă și deosebit de actuală”, ca și aceasta, vorbind despre foarte buna „ținută ideatică și artistică”, derivată din „găsirea echilibrului între șarja parodică și comentariul politic implicit”.

90

Al doilea cronicar, Vasile Sporici (al Revistei „Ateneu”), găsește că piesa dispune de un „text scris cu spirit și adâncime reflexivă, cu meșteșug dramaturgic incontestabil”. Ca odinioară Plaut, Ion D. Sîrbu încurajează regizorul către „prelungirea spațiului de joc în sala de spectacol”, rezultând „amestecarea interpreților cu spectatorii” și „simularea dialogului cu ei într-un mod care amintește ostentativ antiteatralul. Se caută insistent implicarea publicului, refuzul structurilor simetrice, al echilibrului clasic, spre a se obține o efervescență corespunzătoare văditei intenții regizorale: de trezire în conștiințe a unor adevăruri și convingeri morale” („Steagul roșu”, anul XXXVIII, 7123/8954, 12.05.1984, p. 2).

„Ce personaj extraordinar, ce histrion fantastic a fost Ion

D. Sîrbu și ce limbă teribil de ascuțită a avut, spunând multe adevăruri într-o epocă a cumplitului ger totalitar!” exclamă, la centenar, Carmen Mihalache. Înțelegem de la cronicarul de teatru (directoarea Revistei „Ateneu”) că piesa e de o dureroasă actualitate, câtă vreme e vizibilă „neputința de a ordona haosul în care ne complacem” („Deșteptarea”, Bacău, [anul XXX], nr. 8494, 04.10.2019, p. 7). Subscriem.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Dumitru VELEA

SPRE TRESTIA VERDE Lui Ion D. Sîrbu

Fiul este-n coloană, primul din stânga, transmite spre dreapta, din aproape în aproape, pe sub ochiul hâd al supraveghetorului, fraze despre inconștientul colectiv al lui Jung; al cincilea, ca într-o schimbare de pas, se răsucește ușor și le trece celuilalt rând, mai departe, pentru a ajunge, fără rest sau adaos, până la ultimul om din coloană; frazele curg dintr-unul într-altul, se opun uitării și morții, îi leagă pe unul de altul, contra pânzei înnegrite, din groapa comună, în care se-așteaptă, din clipă în clipă, să fie împinși.

Tatăl sapă între pereții de piatră ai galeriei de sub munte. Supraveghetorul deasupra dă semne de nervozitate: cărbunele trebuie să iasă roșu.

Tatăl își vede fiul ca pe un desen peste care mult praf de cărbune s-a depus: cândva, lângă morți, în rând cu cei ce n-au voit să moară, citea despre străfundul și înaltul muntelui invizibil; acum, cărțile cu însemnele sale au dispărut, doar lampa, ca o formă suspectă, păstrează amintirea invizibilului, cea din mână taie-n cărbune ca-ntr-un sicriu. Mai vechi decât muntele sunt mâna și cuvântul de sub el.

Coloana înaintează pe gheață ca un posibil simbol să taie stuful uscat; tot mai stins, unul din ei alunecă în tulpina de trestie ca o sabie ieșită din gheață, cealaltă, l-a despărțit de mult: o parte în norul de deasupra, și-o parte în lăstărișul de pe munte; nici o picătură de sânge, omul ajunsese o ipoteză de care și gheața se temea, o țintă în care se trăgea de la cea mai mică distanță. La înapoiere, fiul îl cară cu sine, ca și cum ar merge alături, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, rândul de cinci, de cinci trebuia, ca să-nlesnească numărarea supraveghetorului, la intrarea prin poartă.

Tatăl își trage timpul de pe sine ca pe-o cămașă, intră-n odaie și-aude cuvintele pe care fiul și le spunea: “Tată, dacă voiești, depărtează vasul acesta de la mine!” Știe că-n dialogul cu Legea nu fiul s-a schimbat, că-n ziua iluziei și din lumină curge întuneric; știe că fluturânda eșarfă nu poate aripă să fie, că în asemenea clipe și umbra păsărilor se sfarmă.

Trage perdelele la ferestre și liniștit se-ntinde-n pat, cu lampa pe piept. Flacăra crește, cuprinde pereții, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

bocitoarele țipă și-aleargă afară. Printre flăcări, un tânăr scoate pe umeri sicriul aprins.

Fiul să fi fost în odaie? Între pereții de pământ la Periprava, urmărind gura tarpanului cât este de ascuțită pentru stuful de-a doua zi, el așteaptă vasul Merheiu cu vești.

“Trecut-au mulți ani de când lanțul prieten îmi este, Suspinul lui aprig e al patriei mele azi cânt, Doar luna și vântul ne-aduc printre sârme vreo veste, Parfumul de flori ni-l aduce hoinarul de vânt” – se-aude noaptea cântând trestia vie dintre tatăl și fiu, și-o turmă de porci o rupe la fugă în apele mării; paznicii să dea zvon de cele întâmplate nu pot, ci numai alarma, soră cu moartea. Fiul stă calm, își trage veșmântul de pe umeri și dungile-i rămân în carne; ceea ce se vede este un chip hașurat de umbra istoriei; la ieșirea de sub munte, tatăl se spăla de praful de cărbune, aici, nici cu apele mării, nici la intrarea în somn, fiul nu poate să scape de dungile adâncite în carne.

Nu fâșii de in sunt lângă pat, ci opincile, ciulcii și veșmintele alb-gri. De-ar începe fluxul apelor!

Este față-n față cu tatăl și între ei sicriul aprins: de partea fiului, oricât de transparent ar fi, și lumina se vede dungat, ca la trecerea printr-un grilaj de fier.

“Tată, fii bun, depărtează zăbrelele din fereastră!”

Ridică mâna și-ncepe să scrie pe gheață Arca Bunei Speranțe; pe jumătate adormită, coloana înaintează, murmurând: “Hai vântule din lunci, Peste gropi făr’ de cruci, Libertatea să ne-aduci, Mamei mele să-i spui, Că-n curând am să sui Pe poteca din deal Într-un foc triumfal”. Și frazele cu greu se leagă despre inconștientul singular al zilei; prin apele înroșite, coloana înoată spre trestia verde. ______ Poemul a fost scris în timpul vieții lui Ion D. Sîrbu, octombrie 1988, citit de el, de prieteni, Ion Horea, Victor Bibicioiu; publicat în Solstițiu, nr. 1, 08.02.90, p. 3, Petroșani; apoi, în volumul Ion D. Sîrbu, Cu sufletul la creier, Ed. Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996, pp. 56-58; și inclus în Dumitru Velea, A doua navigație (poeme descriptive), Ed. Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1997, pp. 183-185)

91

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

POETA ANA PODARU IN MEMORIAM

ANA PODARU A PLECAT LA CERURI Cu răvăşitoare durere, Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu” din Petroşani şi revista Banchetul se apleacă asupra frunţii poetei preaîncercate şi cu har divin, ANA PODARU, la plecarea spre ceruri. După o luptă de doi ani şi jumătate cu cea mai necruţătoare boală, cu cancerul, după două operaţii şi, în ultimul timp, o prelungită spitalizare în Anglia – unde era soră medicală –, în noaptea de 7 octombrie, ora 3, Ana Podaru, stoarsă de tot ceea ce înseamnă putere omenească, pleacă în partea cealaltă a lumii, care este doar lumină - şi de acolo, alături de îngeri, ne priveşte cu toată bunătatea şi iubirea sufletului ei. A smuls din această încrâncenată luptă o bucată de lumină, opera 92

sa, pe care ne-a lăsat-o ca mărturie că nimic nu este zadarnic din zbaterea omului aici. A spus-o copiilor săi, Larisa şi Bogdan, surorilor Cristina şi Iustina şi fratelui Alexandru, ne-o spune şi nouă, tuturor, spre neuitare.

Ana Podaru, cea mai iubită poetă de tineri, de oamenii simpli şi încercaţi de durere, de cei cu multă carte şi mai ales de cei cu fruntea plecată sub mâna lui Dumnezeu, suflet al revistei Banchetul, a plecat fără să plece de lângă noi. Iar noi cu ochii grei, ciorchini de lacrimi, rămânem să-i citim şi să-i recitim poezia şi proza, atât de pline de sensibilitate şi durere, de suferinţă şi lumină!

Drum luminos, Ana, printre îngeri! Dumnezeu fie cu tine!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII ANA PODARU s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bcău şi a decedat la7 oct, 2019, Haywards Heath West Sussex, England, înmormântată la Vulcan, în 13 oct. 2019). Este fiica Magdei şi a lui Alexandru Doboş. A treia din cei patru copii (Iustina, Cristina şi Alexandru). Copilărila şi-o petrece la sat, unde, după cum spune „mirosul câmpului şi joaca desculţă prin ploaie îi sădesc în suflet imaginea frumosului, imaginea libertăţii.” Şcoala primară o face în localitatea sa, iar gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău.

Se căsătoreşte cu Iulian şi vine la Vulcan în Valea Jiului; din căsătorie rezultă copiii Larisa şi Bogdan.

Urmează Şcoala sanitară Carol Davila din Petroşani, în timp ce lucra la Spitalul din Vulcan, Secţia Pediatrie, după care se transferă ca asistent medical la Secţia TBC – Pneumoftiziologie, secţie ce se transferă ulterior la Spitalul de Urgenţă Petroşani, meserie ce o profesează cu dăruire şi pasiune.

În anul 2014 pleacă în Marea Britanie şi lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath şi Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. Se desparte de soţ şi îşi ia fata cu sine, urmând studiile în St. Paul’s Catholie College din Burgess Hill, începând cu anul 2014, acum, din 2019, studentă la University of Brighton; băiatul locuind în Leeds, fiind şi el iubitor de poezie şi de artă plastică.

Debut şi activitate publicistică, poezie: Prima apariţie a fost în ziarul Naţiunea, coordonat de Romeo Tarhon, cu un grupaj liric dedicat aniversării lui Eminescu (O stea, Bătrânului din colţul străzii, Alerg prin cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), din 7 ianuarie 2014, urând altele în reviste şi în Antologia Iubirea, dincolo de vis (Ed. Studis, Iaşi, 2014, realizată de Silvia Urlih, dar sufletul ei rămâne în revista Banchetul a Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, redactor şef Dumitru Velea, care-i netezeşte paşii în literatură, devenindu-i şi mentor.

Publică poezii, uneori proză şi texte critice, în diverse reviste, de la Plumb şi Ateneu din Bacău, la Discobolul Alba Iulia, ProSaeculum Focşani, Sintagme literare şi Almanahul Sintagme literare din Dudeştii-Noi, Cervantes din Baia Mare, la Banchetul din Petroşani.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Creaţie a sa se găseşte pe reţelele de socializare, facebook, în diferite grupuri literare, reviste şi publicaţii online (Cenaclul Poetic Schenk, Confluenţe literare, eCreator, Amprentele sufletului, Arhiva literară, Grai Românesc, Impact, Eminescu, Agora literară, AgeroStuttgard), iar unele poezii i-au devenit recitaluri pe Youtube, Radio Metafora, Enigma, Prietenia, Bluegreen, Vis de taină, Poema, Romantic etc. Îi sunt cântate, în compoziţii proprii de elevii din Vulcan şi Petroşani: Monica Ţugulea, Luminiţa Donisă şi Sergiu Pârvulescu – şi premiate în ţară şi străinătate.

Debut editorial şi cărţi de poezie şi proză: Firimituri de fericire, poezii, Ed. Inspirescu, Colecţia „Poeţii secolului XXI”, Baia Mare, 2014; prefaţă de George Terziu, Ana Podaru sau nevoia de poezie. Cartea este lansată la Vulcan cu sprijinul autorităţilor locale cu participarea scriitoarelor Silvia Urlich şi Daria Darin.

Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015; prefaţă de Liliana Boianu Terziu; ediţie bilingvă română-engleză, trad.

Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier.

Cartea este lansată la Londra, la Wembley Library din Brent.

13 Octombrie rece. Icarii timpului, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017; prefaţă de Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru. Cartea este lansată în 17 martie la Constanţa, la Biblioteca Judeţeană I. N. Roman, cu sprijinul Asociaţiei Astra Dobrogeană, condusă de Daria Nicolae.

Cad îngeri din icoane, poezii, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2017, Colecţia „Banchetul”, Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie; prefaţă de Dumitru Velea, Poezia – o ipostază salvatoare. Cartea este lansată la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2017.

Spinul din talpă, antologie de autor, poezii, Ed. ArtCreativ, Bucureşti, 2018; prefaţă de Daniela Toma, Singularitatea dăruieşte libertate totală spiritului deschis şi atât de tulburător al poeziei. Lansare la Tabăra de creţie de la Sebeş, din august 2018.

Un ax infinit, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2018; prefaţă de Dumitru Velea, Din pridvorul unei cărţi.

Lansare la Banchetul de la Lainici, din 9-11 nov. 2018.

Păpuşi din pănuşi / Husky dolls, poezii pentru copii / poems for children, volum bilingv român-englez, bilingual volume romanian/english, Ed, ArtCreativ, Bucureşti, 2018, trad. Iulia Toma. Ilustraţii de Cătălina Tcaciuc, 15 ani, din oraşul Ungheni, Republica Moldova. Prefaţă de Daniela Toma, Poezia pentru copii se scrie şi se citeşte cu sufletul, se şlefuieşte cu mintea. Ţipătul mut, sonete şi ale poezii în formă fixă, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2019; prefaţă de Dumitru Velea, O poartă şi „cele două firi”.

Zece poveşti, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2019; Ilustraţii de Cătălina Tcaciuc, 93

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII 16 ani, elevă din Ungheni, Republica Moldova. Prefaţă de Iulian Chivu, O tainică nevoie de poveşti.

Volumele de poezie ale Anei Podaru pot fi găsite în librăriile din Londra, Biblioteca din Nicolae Bălcescu – satul natal, Bibliotecile Şansa şi Colegiului tehnic din Vulcan, Biblioteca Judeţeană I.N.Roman din Constanţa, Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu din Deva şi în format ebook pe Librăria online.

Referinţe critice: Prefeţe la volumele publicate şi cronici în reviste importante, ce apar sub egida USR, semnate de: George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Ileana Firţulescu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Elisabeta Bogăţan, Marin Iancu, Daniela Toma, Mariana Bendou, Camelia Ardelean, Adrian Ţion, Daniel Marian, Sonia Elvireanu, Dan Popescu, Monica Grosu...

Premii şi distincţii: Diplomă de excelenţă pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014.

Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017.

Premiul Editurii Contraste culturale, 2017 – Concursul Internaţional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017.

Premiul pentru poezia de dragoste – Editura ArtCreativ. Gala poeziei de dragoste, ediţia a II-a, 2018

Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de creaţie literară Grigore Vieru, Ediţia a VI-a, 2018.

Premiul pentru contribuţia la activităţile culturale organizate în Municipiul Vulcan de autorităţile locale, 1/3/2018 acordat de Consiliul local Vulcan, Primăria Municipiului Vulcan.

Premiul I al Concursului Internaţional de Publicaţii EXPRESIA IDEII, Oneşti – 2018, secţiunea Literatura plurilingvă volumului bilingv Fluturi în infern/ Butterflies in Inferno.

Poetry Trophy – RCC Londra – 2018 – Diplomă de excelenţă din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018.

Premii de excelenţă şi onoare obţinute în cadrul Taberei Prieteniei Literare de la Sebeş – 2018 Premiul Ion D. Sîrbu pentru roman acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani, în 2019, pentru romanul Punctul final publicat, în serial, în Revista Banchetul (iulie 2017- sept. 2019.

Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română – USELR, din anul 2017.

Membră a Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, din 2017.

Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani şi revista Banchetul Preşedinte, Dumitru Velea

Ana Podaru între banchetiştii ei dragi la Mânăstirea Lainici, alături de Stareţul Ioachim Pârvulescu, cu ocazia Banchetului de la Lainici, din 9-11 nov. 2018

94

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihaela AIONESEI

IN MEMORIAM poetei cu zâmbetul cât lumea întreagă când spinul morții i se cocea în talpă Ana Podaru – (27 oct. 1974 – 07 oct. 2019) născută în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bacău ca fiică a Magdei şi a lui Alexandru Doboş.

Mai târziu, soție, mamă și-apoi poetă. O poetă care a ars ca o torță în ultimii trei ani, când activitatea sa literară a cunoscut doar urcușuri, adăugând în palmaresul ei, câteva volume de poezii, proză, povești pentru copii. Și ar mai fi avut multe de spus dacă o stea nărăvașă rătăcită în viața asta de cenușă nu s-ar fi încăpățânat „să-i vină mănușă” și să ne lase în urmă „drama ultimului vals” în care Ana noastră cea plină de zâmbet... după „ce-a muncit întreaga viață, zi și noapte, la decor” s-a aruncat „fără poante, fără aripi, fără rochie de bal...” să numere pașii frunzelor care mor „sub copitele de cal” („ultimul vals”) Cu un parcurs literar frumos, publicată în reviste literare online și paper, pe site-uri de specialitate, susținută și încurajată de scriitorul Dumitru Velea, directorul revistei „Banchetul” din Petroșani, unde era redactor, Ana noastră s-a lăsat zidită în fiecare zi de cuvânt care i-a fost alinare și salvare....Și chiar cred cu tărie că scrisul i-a fost unul dintre medicamentele care a ținut-o în viață, ca un elixir al tinereții. Transfigurarea ei era vizibilă, uimitoare... Cu cât trupul ei se împuțina, cu atât mai mult creștea spiritual, atingea acel har divin cu care sunt înzestrați cei aflați în mare suferință. Avea o forță creatoare devoratoare de umbre, ca și cum ar fi vrut să elimine tot urâtul care o însoțea zi de zi prin spitale și toată suferința care o măcina.

Poezia ei de o rară sensibilitate și frumusețe avea darul nu doar de a atinge sufletele, ci și de a le răscoli ca pe niște brazde de pământ, desțelenind întunericul pentru a face loc luminii. Căci luminoasă era și ea ca o cometă. Când râdea parcă tot universul se veselea cu ea, se umplea cu ea de parcă asta i-ar fi lipsit...

Până într-o zi când a alunecat pe „obrazul sângeriu al primului nor aflat în cale/ ca pe un topogan uriaş încins de soare”, a sorbit-o „crivățul suflând mai departe un petec de nea”. Ea, poeta – „o lacrimă prelinsă din ochiul cerului” să stea de veghe la „suspinul pădurii”, „să adape păsări”, lăsându-se legănată „de brațele celui mai bătrân copac” potrivindu-se cu frunza lui „ca pruncul covata de lemn” („în firul ierbii”)

Versurile sale au umplut paginile revistelor în ultima vreme ca o mărturie a trecerii ei frumoase și furtunoase în care se simțea tremurul morții, deși clocotea de drag de viață.

Nu mi-a fost dat să văd încă atâta determinare. Atâta luptă cu zâmbetul larg deschis de parcă era un copil care se juca de-a v-ați ascunselea și câteodată, așa ca pentru a-și trage sufletul se refugia într-un colț de gând și parcă spunea: sâc, sâc, moarte, sâc!/ a mai trecut o zi și uite încă nu mă duc...

Ultimul poem postat pe facebook este unul nu de revoltă sau de lamentare, ci un duios poem pentru mama văzută ca prin vis „la dreapta Maicii”, acolo unde și ea avea s-ajungă chiar dacă „s-a învelit cu plânsul ei” că-n negrele presimțiri ale morții, n-a primit „din cer o dezlegare” să-i stea alături și să o țină de mână să-i fie trecerea mai ușoară.

Ana un nume predestinat parcă suferinței, neîmplinirii, zidirii în moarte în floarea vieții. A trăit ca un fluture cu piciorușele deasupra flăcării și a scris cu pana înmuiată în adâncul sufletului din care a scos nestemate pentru a-i fi mai luminos drumul la plecarea spre marele Apus. Un suflet zglobiu și pur, ca o pasăre bucurându-se de darul fiecărei zile pe care doar ea în chinuri o înțelegea. O lecție de viață pentru cei care au uitat ce senini sunt zorii zilei. O lecție pentru mine care mă mai împiedic uneori în neputințe. În urmă au rămas să înfrunte veșnicia, volumele sale și cei doi copii frumoși cu care se mândrea, aceasta fiind și ultima ei postare într-un septembrie 23. Pentru ca într-un octombrie 7 hapsân de frunze și de chipul ei frumos, să plece înainte de a împlini 45 de ani...

Aș fi vrut să mai am timp să-i spun la mulți ani, să spun că o apreciez și o iubesc pentru optimismul și voioșia cu care își ducea spinii și crucea... Și că grupajul de poezii primit îi va fi publicat în următorul număr al revistei Rotonda Valahă, dar a plecat prea devreme să-i zâmbească cum numai ea știa, Lui Dumnezeu... Iar eu rămân cu regretul că am invitat-o să publice la noi prea târziu... Ce trădătoare este viața asta! Ce trădătoare...

Drum lin și împăcat, Ana mea dragă.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

95

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Acrostih Ană, când ți-ai pus aripi albe de tul să valsezi cu Domnul?

Niciodată nu ne-ai spus că pleci și ca-i să ne lași cu dorul.

Ană – țipăt mut de fată, vino ca să-ți scoatem spinul greu din talpă.

Prea repede te-ai dus să luminezi cu-al tău suflet blând potecile reci.

Oameni de zăpadă te-or întâmpina, tu senină și zâmbind să treci.

Dragoste cu sila vieții nu-i impui, morții cu tandrețe trebuie să i te supui.

Ană, mușcă din lumină. Sfarmă lacrimi mari în dinți. Laudă-l pe Domnul!

Râzi de moartea asta blestemată. Fă-i ca până acum „sâc sâc” cu pumnul.

Ușurându-ți trupul numele ți-a crescut cât o pâine pusă-n rai la dospit.

96

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Rodica Rădița RĂPEANU

Epitaf pentru Ana De ce-ai plecat Anucă...

De ce-ai plecat Anucă, de-acasă prin pustiu Lăsându-ți caii aprigi să necheze sub hamuri De unde până unde, găsit-ai vizitiu Să-nhame la trăsură, durerea de la hramuri?

O să-ți vorbim adesea de doruri sfărâmate, De "țipătul tău mut' din plânsete de fluturi Că ne-ai lăsat de-a pururi cu fețe-nlăcrimate Nici nu ți-ai luat adio, când te-ai desprins din luturi!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ne-ai uluit, Anuță, cu inocența ta, N-am fi crezut vreodată că soarele prin cripte Va căuta o nișă dorind a scăpăta Pe crucea de-alabastru o rază peste scripte! Și cum suntem goliți, prin inimi ne curg viduri, Căci am ajuns de moartea-ți... ca mamele vădane Izvoadele rescriu cum ai scăpat din ziduri Și au rămas la calfe, matrițele cu Ane! Regret și plâng! Regret!

97

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Carmen PASAT Ce sarace mi sunt cuvintele! Nu mi pot opri lacrimile.

Am vorbit cu ea de curand. N a vrut sa plece! A iubit viata si si iubea enorm copiii! A scris in cativa ani o opera pe care unii n o scriu intr o viata. A fost iubita!

Ea si opera ei. Ana nu poate fi uitata! Ea doar a plecat putin sa se inspire din ceruri. Apoi va scrie... (omagiu poetei Ana Podaru, la Marea Trecere)

Tanka dumitrițelepeste pragul casei drumul nesfârșit luăm din banca vieții durerile în rate

Ana ARDELEANU

O CLIPĂ CÂT UN VEAC Ana Podaru Acestea sunt gândurile şi poemul ANEI PODARU, la ora aceasta ajunsă în poala Domnului, spre mângâiete divină. “A scrie poezie înseamnă să fii în conexiune cu Dumnezeu, să-i citeşti suspinul lumesc de pe pleoapanrourată... scrie poezie şi vei vedea cum tălpile-ți sunt desprinse de pământ”. (Ana Podaru) Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit.

Din ce fântâni nemuritoare izvorul rece s-a pornit?

Mă uit la frunza-ngâlbenită cum s-a desprins uşor din ram, Fotografia înrămată în care tânăr domn eram.

Scutură coama-n semn de nu şi parcă plânge când nechează.

Aşa că-n drumul către vămi am mai rămas doar eu şi calul, Prietenii s-au dus pe rând, dar port la brâul meu cavalul Şi-am să le cânt... şi-am să le cânt până se schimbă ziuan noapte, Că scurt e timpul dintre noi şi doar o clipă ne desparte.

Ana, mi-am permis să-ţi postez acest poem!

Dar duse-au fost acele timpuri precum s-a dus spre țârmuri valul, Spre raze dulci ce au apus privesc acum şi eu şi calul: De unde vin? De nicăieri... Unde mă-ndrept? Aş vrea să ştiu.

Nici crengile nu se îndoaie pe rugul drumului pustiu.

Cobor din şa pe la răscruci şi-i dau câmpiei roib să pască, Un dor de ducă-n gândul lui poate o clipă să nutrească, Dar nu s-apleacă şi-i flămând, fără de mine nu s-ar duce Şi-i fac un semn că mai rămân să-mi pun desaga-n vârf de cruce Că tare-i grea... plină de rugi şi îndesată de durere.

El, calul, simte-al meu suspin, nu face-un pas şi milă cere.

De ce nu pleci?... întreb grăbit. Eşti liber, drumul sengustează!

98

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

POEZII ULTIME NEULTIME Cad frunze cad frunze, cai fără stăpân scăpați din frâu în crâng se duc goniți de-un vânt păgân alerg în pumn să-i strâng cad frunze, fluturi morți în zbor ce-și leapădă aripa ultimul țipăt de cocor încă măsoară clipa cad frunze, foi din calendar un anotimp se stinge pe patul ca un sfânt altar în plină toamnă, ninge cad frunze, stele-aprinse-n cer ce-au dispărut sub nori prin gânduri, vise care pier sub pași de trecători cad frunze, cuib de licurici luați de vifor iarna povești cu zâne și pitici ne-a pus în palmă toamna stele şi vise călătoream pe-o stea fără pantofi de piele cu tălpile crăpate şi reci cămaşa gândurilor cu nasturi de vise furate din cer uşor dantelată de mâini de fecioară îmi flutură gene de țurțuri sărată e ploaia ce cade din ochiul luminii din cercul de foc cenuşă miroase-a cenuşă iar steaua îmi vine mănuşă nu ştiu cine-a pus nopții stele pe drum vorbesc cu-a mea limbă de scrum şi văd cum din colţ îmi ciobeşte un cioc uriaş se spune că-i pasărea morții BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Cămaşa Anei Podaru, din fotografie, este dăruită de preoteasa Mihaela Brotnei de la Pietrosa Mare

glas de toamnă a venit e vântul rece printre ramuri iute trece pomul stă ca un soldat frunzele-au capitulat şi se duc unde s-or duce fac popas pe la rascruce pe mormintele uitate peste case şi palate rostogol se-adună-n văi din ferestre în odăi verdele s-a arămit vara stă la asfinţit plouă rece biciuit picuri cad necontenit umbre se perindă-n noapte în hambare grâne coapte stau de iarnă pitulate scârţâie găleata goală peste cep se toarnă smoală legănat de cumpeni vechi glasul toamnei la urechi

99

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Gabriela Ryelle PANAIT

Ultimul tren S-a dus al vieții tren mult prea grãbit Şi-un suflet chinuit ne-a mai rãpit, Se schimbã ziua-n noapte, ceru-n apã Şi lacrima pe buze ne tot sapã!

Şi nu existã nici o vindecare...

Murim secați de cruda încercare.

Alergã trenul, oare pânã unde?

Cãci teama înserãrii ne pãtrunde...

E pulberea de stele înghețatã Acoperind un chip frumos de fatã.

Când îngerii mai pleacã dintre noi Şi soarele se trage înapoi, Pãmântul se cutremurã-n strãfund Şi stelele se sting agonizând!

Azi nu existã loc în veşnicie Sã nu fie atins de poezie, Când vom privi spre stelele cereşti, Vom şti, iubitã Anã, cine eşti!

E trenul prea grãbit sã ne despartã, Sã-nchidã drumul vieții cu o poartã

Michela GABOSI Îmi poate răspunde cineva cine suntem noi, ca oameni?

Vă spun eu, NIMENI! Niște NIMENI care se zbat și care trăiesc doar din speranță! Dar când și speranța e pierdută, atunci nici noi nu mai putem face absolut nimic, nu?

Ana, om cu chip de înger, sper ca drumul tău spre Rai să fie lin. Vei rămâne cel mai frumos om pe care

l-am cunoscut în viața asta, plâng pentru că a plecat cea mai minunată ființă și prietenă, plâng pentru toate amintirile create împreună și plâng pentru ca nu mai are cine să-mi spună să fiu cuminte de fiecare dată când ne luam rămas bun!

Rămas bun, prietenă dragă! Ne întâlnim în Ceruri

Dana LOGIGAN

Sub crucile de tuş dacă ai fi avut puţină răbdare ţi-aş fi spus nu încerca să dezlegi tainele vântului pe acolo au zburat toate iluziile omenirii s-au spart suflete în cascade şi s-au deschis curcubeie în lumini înghiţând focul vieţii dacă ai fi avut puţină răbdare ţi-aş fi spus să mai stai şi că te iubesc dar aşa, Ană, între noi se nasc acum ploile cu flori de miozot iar eu te plâng sub crucile de tuş 100

Ana Podaru, desen de Iurie Braşoveanu BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Shanti NILAYA

Surioarei, scriitoarei, îngerașei Ana Podaru întru înălțarea sufletului ei, azi și de-a pururi, la Cer!

"Tu știi..."

Tu știi că-n viața mea erai un vis Și lac și râu ce curge înspre mare, Un sens din altă stare pentru scris Și unul nou, pe lumea mea, culoare; Te revărsam chiar dacă tu stăteai Și te mișcam cu zorii înspre noapte 'Cercând să pun un rost în ce știai Și căutam, altcum, în altă parte...

Tu știi că briliantele mi-s reci Și altor nestemate fără nume Nicio valoare nu le dau când pleci, Nicio valoare nu își au, anume,

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

De adevăr. Doar greu de pietre dau Nu-ncununează nicio primăvară De nu am înțeles de ce mai stau Când zboară-n cer ființa ta ușoară; Oprit e pasul, dansul încurcat, Mă-ntorc în sine când orchestra tace Privesc la drumul alb, însingurat, Și zău, nu știu dacă mai am ce face!

Cum suflă vântul, stele-mi risipesc O prea-curată Ana plânge-n mine În gând la tine lung mă oglindesc, Să fiu când pleci, eu,... ziua ta de mâine!

Shanti, cu dragoste...

101

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ingrid Jenifer BALACKS Am tot sperat să fie o glumă, nici nu am putut scrie un mesaj pe pagina ei, o citeam în liniștea sufletului fără să îndrăznesc să tulbur frumusețea unei secunde, am vorbit de două sau trei ori, dar am admirat-o

infinit. Va rămâne o stea a sufletului meu mai ales că era hunedoreancă de-a mea și nu doar din acest motiv. Să-i fie drumul Lumină și flori. Odihnă veșnică printre îngeri, Anuța noastră!

Traiana-Dinorel STĂNCIULESCU Ana, Ana... Zidul Pământului îţi înalţă de acum trupul prefăcut în Catedrală Cerească... Catedrala de Rostire Românească atât de vie... Omeneşte ai împlinit tot ce ai ales să faci, Frăţioară... Sunt fericit că am avut privilegiul să te (re)cunosc şi să îţi îmbrăţişez harul. Fie-ţi Lumină Creatoare FIINŢA pe

care atât de frumos, atât de puternic, atât de iubitor ai dăruit-o tuturor, Traind întru Poezie. Fii purtatoare de noi, Frăţioară, pentru atunci când spiritele noastre se vor regăsi în Symposium / Banchet de Noi, sub Tălpile lui Dumnezeu. Amin.

Shanti NILAYA

Te vei trezi cu păsări-paradis! Îți legăn sufletul ca pe-un copil Când dulce-nchide, să adoarmă, ochii Și-n faldul nepictatei tale rochii Își prinde noaptea, macii ei, subtil...

Acolo, Ană, sufletu-ți-poet Îngemănat cu-acel de orhidee Îngenunchea-va - înger și femeie Versetul alb cu chip de-ANAhoret...

Va învăța încet și pe tăcute Pe după coama 'nalt-a stelelor Să-ți caute alți zori și alt pridvor La casa care-a prins să se strămute

Așa ți se va scrie cum stă scris Pe palma Sa, cu linie lungă, VIAȚA Și te va prinde mâine dimineața Râzând în Cer, frumos, ca după vis: Te vei trezi cu păsări-paradis!

Paul HANŢULESCU Cred că nu există floare mai gingașă ca sufletul unui poet...

Maria DOBRE Zbor lin, spre lumea în care vei fi Înger-păzitor!

102

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Andreea MAFTEI şi GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Ana PODARU, scriitoare Andreea MAFTEI în coji de nucă surde căderi la pământ – și poezia Primisem un mesaj uimitor. Știam foarte bine prin ce trecea poeta noastră dragă, dar nu puteam accepta. Poezia ne dă aripi, energie și putere. Ana a scris 8 volume de poezie din 2014, ultimul volum fiind proză scurtă pentru copii. A ars precum o lumânare, din plin, cu pasiune și poftă de viaţă, cu multă dragoste pentru carte și Lectură. Acest om frumos, vertical, uimitoare femeie, mamă, scriitor va rămâne veșnic tânără și iubită de generații întregi care îi vor citi textele, cu bucurie, cu zâmbetul pe buze, așa cum l-a avut ea mereu, indiferent de ce simțea pe dinăuntru. Un model demn de urmat pentru tineri, de moralitate și frumusețe a spiritului.

Dumnezeu să o primească la Dreapta Sa! Drum lin, Ana Podaru!

Felicia Liliana AXENTOI străfulgerare – peste liniştea nopții mai urcă o stea

Mihaela BĂBUŞANU dangăt de clopot – pierzându-se în zare alt porumbel alb

Mirela BRĂILEAN Ana rămâne zidită-n poezie – înveșnicire

Ioana BURGHEL arderi înalte dintr-o aripă frântă o poezie

Elena CIURA spre lumea pură – cu sufletul poetei porumbelul alb

Vasile CULIDIUC stea călătoare – acum scrie poeme pentru Dumnezeu

Ion CUZUIOC rugă la icoană – în candela aprinsă plutesc lacrimi

Monica DAVID 27 octombrie 1974 – 7 octombrie 2019

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

suflet împăcat – în calea spre lumină încă un înger 103

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mirela DUMA BÎLC spre o nouă stea – mătania de lacrimi lângă candelă

Cornelia GEORGESCU poeta scriind; de acum pentru îngeri toamna mai tristă.

Luminița IGNEA Ană jertfită – lângă zidul plângerii se strâng haijinii

Pavel ILICA câteodată atât de precară ființa încă un înger

Carmen Mariana NANU înnegurare – pe drumul spre lumină zâmbetul Anei

Costel NEAGU veșnic tânără; rimele-ți încrustate spre neuitare.

Lidia STAN jertfă luminii; sub pleoape numai lacrimi strivite de somn.

Lăcrămioara VASUIAN APOSTU lumină şi floristrăbătut prea devreme drumul către cer

Florina VULPOI atâtea lacrimi – cu poemul de toamnă înspre lumină

Alexa Gavril BÂLE Ana – susur de cuvinte pe pleoape

Lucia Cezara PLĂTICĂ Ana – lumina candelei pentru veșnicie

Maria OPREA amurg de toamnă – în fumul candelei mântuirile

Poetei Ana PODARU

Vali ORȚAN ultimul zâmbet lumină întomnată câtă tristeţe

Ileana NEMEȘ-POP lumina scrie pe frunze – ultima toamnă

Am iubit momentul nostru în care ne-am întâlnit anul trecut, la Mănăstirea Lainici. Îți iubesc și acum zâmbetul, Poezia împărtășită nouă tuturor, și mai ales optimismul tău. Îți mulțumesc , Ana dragă, pentru frumoasele amintiri lăsate în inima mea, în sufletele noastre.

Vestea primită m-a îndurerat. Și nu știu cum să-mi iau un rămas bun.

Dumnezeu să-ți odihnească sufletul frumos în liniște și pace.

Argentina STANCIU ploaie de toamnă – neoprite-n cortegiu lacrimi și versuri

104

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Evelyne Maria CROITORU Flori pentru Ana La spitalul Fundeni, imediat după operație, plină de optimism și speranța vindecării. Am vorbit despre cele mai recente cărți ale ei, despre copii, planuri de revedere în noiembrie.

Dumnezeu a avut însă alt plan. Drum lin spre stele, dragă noastră Ana!

Anei Podaru, plecată mult prea devreme...

Cândva, sufletul meu va pleca.

Cu vântul.

Atunci eu voi mai fi doar în cânt de mesteceni și-n foșnet, răcoare, și-n umbra ce-o dă liliacul.

Mă vei auzi în tremurul frunzelor, puțin, tot mai puțin, apoi, deloc.

Totuși, poate vântul va păstra, un timp măcar, conturul a ceea ce sufletul meu a rodit.

Ana Podaru, după intervenţia chirurgicala, şi Evelyne Maria Croitoru (în vizită), la Institutul Oncologic Profesor Alexandru Treslioreanu, Secţia Chirurgie toracică, salonul 506, iulie 2019 Ana Podaru, desen de Mihai Cătrună

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

105

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Andrei CAUCAR

într-o singură noapte – poeţii vor muri sau poate într-o singură seară şi nu se va mai face ziuă niciodată, vor fi ucişi gladiatorii între ei, nefericiţii cu zâmbet pe chip, şi nu vor învia, deşi le scoateţi cuiele, deşi le înapoiaţi iubitele, vor refuza, până se va naşte un copil care va scrie pe o tăbliţă de lut,

atunci se vor întoarce în cărţi acei care au visat pentru voi şi-aveau aur în sânge şi v-au iubit fără să ceară – aud când în lume răsare un cântec aşa cum a făcut Ana.

Romiţa Mălina CONSTANTIN

poem pentru Ana nu Ana mea nu a fost zidită s-a măritat a crescut patru copii și-a murit la seceriș când eu mă scăldam în mare și soarele strălucea întorceam cearceaful scuturam nisipul din păr priveam în zare corăbiile

niciuna nu era grea nu avea puntea curată așa cum desigur ar fi fost dacă era Ana zilele s-au făcut lungi cămășile spălate de Ana s-au uscat pasările călătoare s-au închinat o stea a coborât pe mâna mea nu Ana nu a fost zidită...

Violetta PETRE

Nu credeam că vei muri vreodată...

Anei Podaru, mai vie decât oricând în sufletele noastre...

Muşcă moartea ca o hidră şi ne sfâşie poeţii, după ce îi chinuieşte ani, doar cu amarul vieţii, pe o margine de hăuri, tot săpând în mal abrupt, până când ultima treaptă dinspre viaţă s-a-ntrerupt...

Ană, n-am crezut vreodată în plecarea ta spre stele, erai stea în bătătura poeziei cu inele, logodită-n veci cu versul ce-l scriai pe răni deschise şi s-aud acum că ochii-ţi stau cu genele închise vitregiţi de firul ierbii ce-l iubeai ca pe-o minune... nu cred, Ană, că eşti înger, nu cred, oricine mi-ar spune...

Erai vie, mult mai vie decât orice muritoare, nu cereai nimic, doar ruga îţi plângea la lumânare...

că ne-a mai plecat o Ană şi-a lăsat masă şi casă şi copii cu doliu-n suflet şi cascade de regrete, Doamne, de ce ne-ai luat-o s-o zideşti într-un perete?

Mai avea de spus povestea mărilor fără culoare şi-a oceanelor turbate ce-şi iau prăzile, flămânde, noi de unde-aflăm misterul conspiraţiei imunde, dacă Tu, prea mult iubind-o, i-ai pictat iarna şi gerul şi pe braţe şi pe frunte şi-n poemele nescrise?

Doamne, teamă-mi este, mi se derulează toată drama în decoruri muribunde, unde nimeni nu pătrunde, numai suflete de Ane răstignite pe piane, într-un Purgatoriu-aparte... numai ruga le desparte de tărâmul Tău de pace, unde Ana tace, tace...

Toamna asta doare tare până-n oase şi ne-apasă, 106

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Stejarel IONESCU

Ană, ai lăsat aici un nume Ană, îngerii te aşteaptă du-te şi le scrie lor, nu mai sta aici în poartă, o să-mi fie dor,

împreuni ape cu ape şi te muţi în lumea ta.

Ană, vezi că-i asfinţit aproape şi mai cade iar o stea,

Ană, plânge noaptea, plânge ziua, şi Pământul cade în hău, uite că te aşteaptă steaua ce poartă numele tău!

·

Elena OBRINTESCHI

IN MEMORIAM - Ana Podaru Și-i iarăși poezia în doliu Te plânge poezia, Ană!

Metafora suspină,-i strană, Iar fluturi scapă din infern, Pe catafalc lumină îți aștern!

Cad îngeri, Ană, din icoane, Cu poezia ta-n canoane, Că ți-ai făcut din ei complici Iar poeziile... le abdici.

Plecarea ta-n viața eternă, Cu tunet ne-a trecut prin beznă, Iar jalea ne-afundă în abis, Căci tu, Eroină, ni te-ai stins.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Te-nalți pe prispa veșniciei, Podoaba lumii cea zglobie, Purtând pe fruntea ta cunună A suferinței cea nebună.

Că ai făcut din ea comoară Toiag de sprijin să nu doară Nici zorile, când istovită, Durerii te-au predat rănită.

Azi, voalul vieții nevoios, L-ai dus ofrandă lui Hristos.

Rămâi o amintire vie, Făclie aprinsă-n veșnicie!...

Drum lin printre stele, Anuță dragă!

107

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ioan DĂNILĂ

In memoriam.

Ana Podaru sau poezia ca reazem ceresc

Anapoda poate fi uneori soarta poeţilor!

Tocmai când e aproape gata soclul, vine cineva şi trage preşul de sub picioare…

Ana Podaru (născută Doboş; 27 oct. 1974, com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău – 7 oct. 2019, Marea Britanie), ca poetă, prozatoare şi publicistă, este produsul literar al profesoarei de română din satul natal, Irena Vaculik, al climatului de la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Bacău, unde a fost elevă, dar îndeosebi al scriitorului Dumitru Velea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. A semnat interesante volume de poezie („Cad îngeri din icoane”, de pildă, în 2017) şi pagini de memorialistică (titlurile pot fi găsite pe internet). La sugestia mentorului ei din Valea Jiului, îşi pregătea dosarul pentru a deveni membră a Uniunii Scriitorilor din România,

108

filiala Bacău. Mi-a trimis un grupaj de versuri, care a fost tipărit în „Ateneu” din 2018 (octombrie, p. 8), iar apoi cărţile de poezie, pe care le-am depus la Biblioteca Comunală Nicolae Bălcescu. I-am trimis revista şi confirmarea înregistrării volumelor şi mi-a scris entuziasmată: „Ce mult iubesc oamenii locului!

Sunt calzi, primitori, iubitori”.

Asemenea eroilor Hortensiei PapadatBengescu, Ana şi-a monografiat suferinţa şi a trecut-o în vers: „Taie brazde-adânci de suflet şi le-atârnă la fereastră,/ inima mi-o coase-n patru cu un şnur de curcubeu/ ca să bată-n zorii zilei pe-un pătul de floare-albastră” (finalul sonetului Operaţie pe cord deschis, în „Pro Saeculum”, 34/2019). (în Deşteptarea, Bacău, 15 oct. 2019)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Evra GART

Scrisoare, (Ană - Ană, zăpezile te apasă! Nu știu unde am citit acest vers minunat și cui aparține de facto) De câteva zile aștept... timpul. Printre clipe văd un trup, un sicriu.

Nu mi-am închipuit niciodată o mare de oameni...

Cât aș vrea ca cineva, un oarecare să vină la mine și să "bată" pe umăr: "hei, trezește-te, totul este doar un coșmar!"

Ciotola în care îmi adun mucrurile de țigară este neîncăpătoare. Am fumat peste cinci pachete de țigări în ultimile 48 de ore și îl așteptăm pe acel cineva care ar fi trebuit să mă trezească, să-mi scuture umerii...

Adevărat, dacă nu ar fi fost ALI, cea care îmi stă la căpătâi în ultima vreme (din când în când să-mi șteargă borboanele de sudoare) și cea care și-a dat seama că acestă perioadă este un coșmar, nu aș simți momentul prin care trec.

Ultima perioadă de timp, ca un arc de cerc, m-a apelat emoționată, nerăbdătoare, curioasă dacă mi-au sosit cărțile... Întâi I-am răspuns calm: "Ana, încă nu au ajuns, Liniștește-te, o să ajungă, în Germania sunt mai înceți decât prin alte părți, atunci când vine vorba de lucruri importante, se comportă cu grijă! Când o să ajungă, am să te anunț și când o să am timp... timp, timp... O să fac o recenzie!"

"Poezia este esența sufletului încărcat de patimi!

Ana Padaru pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards Heath. Inimioara - semnul zâmbărețului..." Și acea inimă, inimă care nu se frânge niciodată...

"Sufletul vorbește aceași limbă în orice colț de lume. Pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards Heath" și aceași inima încăpătoare cât pentru zece!...

Poate într-un târziu învațăm ceva...

Timp... timp... timp... Mereu căutăm ceva ce nu prea există, mânați de zbuciumul pe care îl trăim în secolul vitezei, când nenorociți uităm să trăim, uităm să vorbim cu prietenii apropiați, cu cei care merită și pe care îi iubim...

Fusesem invitat la Londra, la última lansare, rezervasem totul când o problemă personală m-a ținut în loc, era pentru a treia sau a cincia oară când ne-am jurat că o să ne vedem... În Sfârșit!.. Mi-am cerut și de data aceasta scuze și ca o "femeie înțeleaptă" a zâmbit: "Lasă Evra, nu fii mâniat, încă nu ne-a sosit ceasul, nu o să mor eu curând!"... "Ah, care ceas!?".

"Ai să vii Evra odată!?"... "Pentru tine oricând!"

Am cerut scuze și la postarea "maestrului" care anunțase "festinul" de Londra și mi-a răspuns serios: "Hei, copile, ți-am spus că te iert pentru că nu ai ajuns!"

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

După toate aceste promisiuni deșarte acum, îmi amintesc perfect momentul când ne-am certat odată și mi-l amintesc foarte bine pentru că l-am memorat atunci pentru totdeauna.

Avea o poezie supusă discuției, în cenaclu, iar eu, inconștient, am "mazilit" poezia. (o singură dată înainte se mai întâmplase, să intervină în privat, înainte de anunțul autorului: "Evra, mi-ai făcut praf poezia! Tocmai tu, tu la care..." Ana, regret, tu mă știi pe mine, sunt de neclintit indiferent că ești tu sau oricine altul... Ești specială, dar îmi pare rău!"

Mă cunoaștea foarte bine și știa că ceea ce exprim nu are legătură cu numele.

Au urmat apoi o serie de aprecieri pozitive și de fiecare dată avea un alt stil, cred printre puținii din cenaclu, cel mult trei, care mereu schimba stilul, pentru a nu putea fi descoperit. În ziua aceea, când am reușit să-i fac o nouă poezie praf, a intrat în privat și printre lacrimi a spus: "Nu credeam că poți fi atât de crud! Nu, nu ești omul pe care îl cunosc, în această poezie este viața mea...!"

Unul dintre oamenii pe care îi apreciez cel mai mult, din această lume haotică pe facebook, m-a atenționat în privat: "Evra, atenție ce spui, Ana tocmai a suferit.."! "Știu domnule, ce s-a întâmplat, însă eu sunt cum sunt, nu fac "rabat" apoi Ana îmi este dragă, ne cunoaștem mult mai bine decât credeți, poezia nu este nici pe departe cum crede ea!"... "Evra, este viața ei pusă pe hârtie, nu trebuie să fii atât de crud!"..."Domnule. NU SUNT CRUD, îmi exprim doar părerea mea!

Fără prea mult "tam-tam" mi-a dat Block. Am zâmbit poznaș atunci, mulțumit în sinea mea de drac "împielițat, însă încăpățânat nu am vrut să mă" cațăr să pătrund dincolo de zid...

A urmat o perioadă destul de tristă și totul merge pe dos până într-o sâmbăta seara când am zis: "asta nu poate să continue așa!" În minutele următoare am scris un email:" Dragă Ana, mai ai de gând mult să mă chinui!?... Când ai de gând să scoți blockul" În zilele următoare m-a deblocat și am reînceput să văd printre păsări!

Dacă am ajuns la acest episod, mă opresc puțin să transmit celor care au "bârfit-o" și au pus umărul la situația de față: "Domnilor care ați spus că de ce îi fac traduceri sau că ar fi făcut treburi murdare.... Ana nu a simțit nimic în afara literaturii. Atât și nimic altceva!"

Of, Ana, dacă ai putea auzi acum, o prietenă mi-a povestit odată că atunci când ai o relație nu se poate 109

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII să vorbești femeii doar despre literarura. Dar tu, când vorbea omul cu tine, doar despre literarura vorbeai, câți oare te-au înțeles!?...

Acum pot să confirm tuturor, cred că ai fost singurul om, aplecat asupra literaturii mult mai mult decât mine, dacă pentru mine "spiritul maeștrilor îmi dictează volumul picături din perfuzie, pentru tine literatura a fost hrana sufletului".

Cred de asemenea că cei mai mulți care scriu literatura, alături de copiii care îți cântă poeziile, să "capete" obiceiul tău de implicare, dacă vor să reușească.

Cât celor care te-au bârfit, pace sufletelor lor, însă trebuie să le spun că nu vor avea niciodată un suflet atât de nobil precum ai avut tu... Pentru că îți amintești "Anucă" când ți-am spus că '"Eu nu voi putea fi niciodată ca tine, tu care ți-ai iertat tatăl după atâtea răutăți comise, tu care nu aveai un miligram de "ură " împotriva nimănui, nici măcar nu te-a interesat cine te bârfește, numele lor sau ce au spus despre tine.

Tu zâmbeai și mergeai înainte!

Ce m-a deranjat cel mai mult în aceasta istorie, nu o să mă opresc la numele lor, nici măcar asta nu merită, o să spun doar atât: "blestematilor, nu vă dor acum vorbele reproduse că: NU ARE CANCER!... SE PREFACE, SIMULEAZĂ, MINTE! Înghițiți-vă vorbele cu sughițuri!"

Nu mai am cuvinte, sunt obosit, și ALI, care încă îmi stă la căpătâi și-mi șterge "burboanele de sudoare, după poveștile despre tine, a pictat un tablou Anucă, a scris o poezie (tu, nu o cunoști, este și pictorița, face tablouri minunate, a scris ceva destul de elocvent, cum te cunosc, ai zâmbi acum și i-ai mulțumi, ai avut zâmbetul mereu așternut pe față!

O plângeți azi? Dar ieri era hulită Câtă fățărnicie pe pământ, Câtă lumină-n nori zădarnicită Și ură proslăvită în cuvânt!

O plângeți azi când ieri era damnată Azi a plecat în ceruri, e departe Și sigur, n-o să poată niciodată, Să vă răspundă odioasei fapte!

Tăceți mai bine, luminații-i gândul, Cu ultima bucată de tăcere!...

Atunci când ea vă dăruia cuvântul, Voi aruncați pe chipul ei cu fiere...

Ea v-a iertat... acum zâmbește-n ceruri Tocmai a-nchis cuvântu-n calimară Va străluci în noapte, în eteruri Precum o stea stingheră și ușoară Iubită prietenă, aș putea să îți dedic poezia scrisă Paulei, însă nu cred că ar fi corect, de aceea voi păstra doar finalul, de aceea zâmbește "vei fi încoronată cu spice de grâu în locul cuvintelor!"

110

Acum mi-am propus să scriu altceva, de acolo de departe din "steaua magilor" cred că vei vedea ceea ce am scris: e toamnă lupii își ascut colții nu-și schimbă blănurile și picură din nou frunze sub pașii profetei. stai la o masă foarte departe scrii cuvintele vin "mănușă" sonetul despre Eminescu și psalmii înaintea cuvintelor Manole te ține în dreapta sa când va veni albul zăpezilor nimic nu se mai schimbă în munți primăvara străbate umbra visurilor și se așterne tăcută în mugurii frunzelor tale...

Desigur cuvintele pier, se destramă, nu se ridică la înălțimea gândurilor tale pentru că iată: Călătoream pe-o stea fără pantofi de piele cu tălpile crăpate și reci cămașa gândurilor cu nasturi de vise furate din cer ușor dantelată de mâini de fecioară îmi flutură gene de țurțuri sărată e ploaia ce cade din ochiul luminii din cercul de foc cenușă miroase a cenușă iar steaua îmi vine mănușă nu știu cine a pus nopții stele pe drum vorbesc cu a mea limbă de scrum și văd cum din colț îmi ciobeste un cioc uriaș se spune că-i pasărea morții!

(Ana Podaru, ultima poezie trimisă pentru a fi supusă discuției în cenaclul Schenk, aproximativ cu o lună înainte de deces.)

Timpul nu mai este timp Ană, pentru că în ultimile trei luni nu am mai vorbit, deși îmi doream mult, am înțeles că "nenorocitul" s-a întors, a recidivat și nu BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII voiam să te mai obosesc pentru că de fiecare dată când vorbeam cu tine, te certam să "nu mănânci" ceea ce îți era interzis de medici!

Deși, precum mă cunoști, nefiind unul care urmărește cine îi dă şi cine nu îi dă like la postări, am observat că m-ai urmărit îndeaproape cu drag până la final... De aceea meriți să rămâi iubită, mai ales acum, pentru că ai fost unul din puținii prieteni, chiar și din viața reală care merită aceasta titulatura de "prieten", iar de pe Facebook nu mai vorbesc...

M-am gândit mult să scriu sau nu aceste rânduri, până la urmă m-am decis, am așteptat în van să vină cineva să mă zgâlțâie: "trezește-te, Ana este aici!"

Am scris toate acestea cu gândul că ai fost una din primele persoane care mi-a citit teatrul pe care îl scriu și s-a aplecat cu profesionalism asupra lui, dealtfel cum ai făcut și cu teatrul maestrului Velea.

Acum poți pleca împăcată, ai avut mulți prieteni care în aceste zile ți-au dedicat poezii, oameni minunați care te-au iubit, mai ales femei, mult mai mulți decât cei câțiva netoti care au bârfit și pe care într-o zi i-aș ruga să scrie măcar un sonet, unul singur apropiat de valoarea celor scrise de tine, mă îndoiesc că o vor face vreodată, mulți impotenți literar.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Fulgi de zăpadă Ai spus că vine iarna peste noi că ne vom pierde noaptea prin zăpadă eu te-am rugat să ne desprindem goi de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.

Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori ne-am îmbrăcat în straiele zăpezii puteam sculptand arcuşuri și viori cântam zdrobind furtunile amiezii Purtam în iriși albe flori de gheață în trupul nostru rece viscolea: "Adorm iubite, ninge sau e ceață!?"

"Răspunde-mi peste gându-mi troienea "Să nu adormi" mi-ai spus... „mai arde focul la piept-ți cald mai e un singur loc!“ P. S. Te-aș fi putut ruga în final să-mi păstrezi un loc aproape de tine însă mă tem că acolo unde ești tu, lângă sfinți, nu este loc și pentru unul ca mine!

IN MEMORIAM ANA PODARU: 1974-2019

111

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mirela DUMA

CÂND MOARTEA ESTE UN CÂȘTIG În memoria prietenei poete Ana Podaru Scriu aceste rânduri, în urma celui mai dureros eveniment prin care într-o zi vom trece cu toții. Cele scrise aici vin dintr-o adâncă și dreaptă cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu – punte între moarte și viață. Necunoașterea și neîncrederea în puterea (cuvântului) produce dureri care fac ravagii în viața omului.

Am cunoscut-o pe Ana în cercurile de poezie virtuală, prietenia noastră fiind bazată pe încredere și respectul față de Divinitate și apoi pe tot ce decurge din acestea. Mi-a plăcut poezia curată a Anei, cuvintele elegante și imaginile rafinate – așa cum îi stă bine unei fiice de Împărat.

Binecuvântată cu harul de a scrie, Ana dăruiește tuturor prin poezie, atâta iubire, bunătate și frumusețe, încât la 45 de ani "resursele" ei se epuizează aici pe pământ, reîntorcându-se la Sursa care i-a fost călăuză și inspirație, pentru o altă nobilă și veșnică misiune.

Lupta de peste doi ani și jumătate cu cancerul, eu o văd ca pe o biruință, deoarece Ana a îndraznit să lupte, să mai iubească și să se încreadă în verdictul Celui Veșnic, chiar și atunci când după ultimul RMN, doctorul a spus: weeks. Iar dacă Dumnezeu, în data de 7 octombrie la ora 3 dimineața, a chemat-o acasă, Ana a mers cu siguranță în Împărăţia lui Dumnezeu. Îndrăznind să iubească și să-l iubească pe Dumnezeu și în această situație – al cărei sfârșit îl conștientiza – Ana și-a creat un viitor. Unul în Împărăția Cerurilor.

Viața ei pe pământ a fost una de calitate, datorită atitudinii pe care a avut-o față de Dumnezeu, iar trecerea în neființă i-a fost un dar, datorită respectării valorilor creştine pe care le-a urmat și trăit.

Moartea Anei, ne învață ceva? Plecarea ei prea devreme dintre noi, ne pune pe gânduri? Lângă cine ar trebui să ne petrecem viața și ai cui "slujitori" suntem?

Locul de admin, de iubită și de asistentă în spitalul unde lucra, o să fie ocupate de altcineva. Cel de mamă, niciodată. Durerea este adâncă, mare. Putem învăța ceva din aceasta? Poate – să ne identificăm cu zona în care trebuie să ne corectăm. Să nu dăm prilejul morții să fie un dezastru pentru noi și cei care rămân în urma noastră.

Să ne dăm șansa de a beneficia de speranța Învierii! Să înțelegem că a trăii întru Hristos și că a murii este un câștig. Cu această speranță și încredere să ne trăim zilele pe pământ, în poezie și printre oameni.

112

Acesta este adevăratul viitor, nu filozofările și încurcătura de idei emise de oamenii de "succes" ai zilelor noastre, pentru că nu există succes mai mare în viața unui om, decât să trăiască în Hristos.

Viața ne pune în fața unor responsabilităti (sociale, intelectuale, personale, materiale), dar singura care afectează eternitatea, este ceea spirituală.

De aceea ne punem întrebarea, prima întrebare din istoria lumii adresată de Dumnezeu: UNDE EȘTI? Unde îți este sufletul, mintea, pasul, dragostea, poezia? UNDE EȘTI? Ce poți răspunde la aceste întrebări? Sau cum poți răspunde în vremea asta de tristă și falsă independență în care noi am ridicat armamentul împotriva adevăratei mântuiri, împotrivă învățăturilor de pe Munte?

Prin moartea Anei suntem expuși unui exemplu de viață şi al unui sfârșit. Medicii au încercat tratamente, operaţii, chimioterapii, radioterapii, hrăniri artificiale, dar au falimentat. Chemarea lui Dumnezeu a fost mai puternică.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Ar trebui să înțelegem atunci, care este adevărata "Poezie" pe care trebuie să o scriem, să o citim și să o recităm. Să ne ferim de bulimismul social, ideologic și chiar literar. Mulți dintre noi suntem cu un ceas, cu o zi, cu un an, tot mai aproape de momentul morții.

Trebuie să fim responsabili față de ea, împăcându-ne cu Dumnezeu.

Viața este la dispoziția noastră. Ce facem cu ea?

Singurele lucruri de care suntem atrași – în timp ce trăim – este concurența, dorința de a părea important, ambițiile, destrăbălarea, îmbuibarea.

Să nu uităm totuși că moartea ne pune în fața judecătii!

Ana a închis totul și a plecat!

Cuvintele mele sunt poate grele, fără sens pentru unii, dar este singurul adevăr asupra căruia aș vrea să medităm.

Doctorii nu au putut oprii planul lui Dumnezeu. Și nimeni nu poate opri nici Învierea.

Moartea Anei este reală, adevărată, precum şi acest adevăr: va fi la sfârșit o judecată! Iar pentru cei găsiți în curăţenie, învierea va fi în slavă și glorie, statutul celui plecat fiind: să se odihnească de ostenelile lui. Dar numai al celui plecat în Iisus. Iar plecarea în Isus, presupune o viață trăită după învățăturile Lui. Și ele sunt simple: bunătate și dragoste!

Vremea noastră de plecare, sosește. Noi nu știm când, de aceea trebuie să fim pregătiți în orice clipă.

Credința rămasă doar la nivel de intenție nu salvează,

nu ajută, nu contează! Dumnezeu este un Dumnezeu al acțiunii, al ordinii și dreptății. Înlocuindu-l pe EL cu surogate, nu facem decât să ne semnăm singuri și inconștienți sentința la moarte. O moarte veșnică, la fel precum Învierea.

Pe Ana nu trebuie să o plângem. Ea a ajuns în locurile de adevărată bucurie, liniște, lumină și pace.

Vom duce lipsa ei, a zâmbetului cuceritor, a glasului cald și al prieteniei ei. În rest trebuie să ne bucurăm de privilegiul pe care îl are, acela de a sta în prezența lui Dumnezeu o veșnicie. Ana a știut cine este!

Stând în fața sicriului ei, ar trebui să ne punem această întrebare: cine sunt eu?

Este mai greu să negi ceea ce ești, decât să accepți.

Eu știu, cred și declar că suntem pace, bucurie, dragoste și lumină. Suntem forță și curaj. Și biruință. În unele momente ale vieții, ne-am recunoscut în acestea. Mai știu cum trebuie să se termine viața mea.

Nu este un secret și de aceea am mărturisit toate acestea. Să constuiesc o punte între Dumnezeu și voi. Secretele ridică ziduri.

Dacă simplitatea și sinceritatea celor scrise de mine devin punte, mă bucur. Dacă devin zid, voi construi un tunel și tot voi ajunge la inimile voastre, pentrucă va iubesc – în Numele Domnui Iisus Hristos, pe care îl găsim în Adevăr, în Lumină și în Iubire.

12 noiembrie 2019

Loreta TOADER

In memoriam Ana Podaru!

Se-așterne timpul peste tine, Ană Cu frunze ruginii te-ai îmbrăcat Grăbită,tu,în noaptea cea de toamnă Prin ploaia gri și rece ai plecat

Îngerii pe aripile lor te-au luat Purtându-te ca pe o Regină Și în Paradisul cel de toți visat Ți-au dăruit liniștea divină

Zâmbind tu poezi-ai luat cu tine Nu te-ai uitat o clipă înapoi Și ai plecat spre zările străine Lăsându-ne cu ochii triști și goi

Zâmbind fugar în noaptea cea de toamnă Te-ai avântat în zbor spre ceru-nalt Lăsându-ți sufletul s-adoarmă Și-n frunze arămii l-ai îmbrăcat

Te-ai agățat în noapte de-un colț de stea Cutreierând prin alte galaxii Și-atunci luna mirată chiar și ea Glasul ți-a ascultat în poezii

Se-așterne toamna peste tine, Ană!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Omagiu pios pentru un suflet nobil 13 octombrie 2019

113

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Eugenia MIHU Mi-a fost foarte apropiată și foarte dragă, chatul este de kilometri. Imi povestea despre copilaria necăjită, despre parteneri, despre copii, proiecte, poezii. Despre începuturile bolii și apoi despre evoluție. O certam mereu că muncește prea mult, îmi punea continuu poze în care era extenuată. I-am tehnoredactat "13 octombrie". "Jeni meu, ținemă de mână în timpul operației!". Se pare că nu am ținuto... Nu am făcut nimic...

Un alt 13 octombrie rece...

DORMI, ANUCĂ, SOMN FRUMOS! ANĂ, tu te-ai dus la stele, Sau sub lespezi de bazalt Ce te-apasa, suri și grele?

Ești în lut sau în înalt ?

Ană, este frig la tine, Ți s-a pus o haină groasă?

Fiindcă mâinile ți-s fine Și-ți plăcea mai călduroasă.

Ai căciulă și-o bluziță Mai de iarnă, mai de ger?

Căci habar n-avem, fetiță, Cum e vremea, sus, în cer.

Spune-mi, Ană, groapa-i neagră, Umezeala-ți intră-n vene, Are cine să-ți mai dreagă Vreo perluță prin catrene?

Of, Anucă, prea iubită Știu că ești în câmp cu flori

Și cu mult mai fericită Decât fosta-i chiar din zori.

Of, Anuța noastră dragă, Știu că ești un înger pur Ce, din cer, o să atragă Toți poeții buni în jur.

Of, Aniță talentată, Spune-mi, cine ți-a permis Să îți lași prea dulcea fată Și să fugi în paradis?

Ană dragă, poezia Ți-era lacrimă și chin Ce înfiora hârtia Și în față-ți mă înclin Și te rog, Anucă, fată, Să mai vii să-mi povestești Cum făceai, cândva, odată, Ce mai faci și cum mai ești.

Te întreb, dar de acuma Nu mai vrei să ne răspunzi, Iar deasupra-ți cade bruma Și de oameni te ascunzi. Însă știu că peste lume, Dar din stele vei luci Și prin poezii postume În vecii vei străluci.

Dormi, Anucă, somn frumos De-a direapta lui Hristos!

Viorel-Daniel Pop Omagiu Anei Podaru Mi-e sufletul atât de trist și lacrimile-s numai sânge, iar moartea știe că exist și-mi cerne lacrima ce plânge.

Mi-e sufletul căzut, răpus de doliul trist ce macină timpanul lăsând copila, ai apus..., tu, Ana poeziei și romanul.

Mi-e sufletul atât de disperat să văd cum pleci în altă lume lăsând copil îndurerat

114

și poezii în multele volume.

Stă sufletul aproape să se-nece cum tu scriai în urmă cu doi ani Octombrie atât de rece..., lăsând acum cei doi copii orfani.

Ni-e sufletul îndurerat dar ești atât de vie prezentă Ana, literat poeta scrisă-n poezie.

07 Octombrie 2019.

Un ultim omagiu Ana Podaru suflet special mie. Dormi în pace Ana! Și cum îți spuneam mereu Ana: "Nici moartea și nici viața nu sunt așa cum par a fi, ci sunt așa cum sunt..."

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Titina NICA ŢENE Deci Ana Podaru, cea căreia i-am citit, cu sufletul la gură, relatările din "Punctul final", a ajuns la punctul final la care tot speram să nu se ajungă. Mia spus că mentorul ei este filozoful Dumitru Velea, a fost fericită când i-am spus că e și al familiei Ţene.

Nu ne-am cunoscut personal, dar am îndrăgit-o pentru dragostea ei vulcanică, pentru viaţă. Iubea oamenii, frunzele, copacii cu dăruire totală simțind, parcă, sfârșitul timpului ei. Ana vei rămâne veșnic în inimile noastre!

Al. Florin ȚENE

Fericirea de a fi contemporan cu Dumnezeu Poetei Ana Podaru Avea gust octombrie de vin în cană, Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers, Nu ştiam că suferința măcina o Ană Iar Poemul o înveșnicea ca Manole în vers.

Amurgul jelea cu nuanţe închise Şi câmpul trimitea culorile la culcare Pe când clipele albe cădeau ucise De nu se-ntorceau din nou în soare.

Cânta amiaza tristeţea-n flori Se uscase de tristețe şi mălinul, Iar cerul desena o cruce din cocori Ridicând la rang de virtute chinul.

De azi, o înveleşte cu noaptea infinită Pe Ana Poet ce doarme -n veșnicia ce vine În miezul întunericului o aud cum recită: Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!

Antonela STOICA

IM MEMORIAM, ANA PODARU Vezi tu? Frigul ăla era doar un “state of mind”.

Zidul chiar îți șade, dacă ai mai avea mâini, ca o mănușă.

Tălpile nu te mai dor fiindcă de-acum nu mai pășești pe spini, Aniușă.

Nu-ți mai trebuie nici măcar aripi sau vreo vestă de lână, pe Timpul Tău ești de-acum absolută stăpână.

Incertitudinile s-au disipat undeva în Univers, în acest vis pământesc, albastru, împreună cu poezia durerii și teama.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

“You simply left everything behind” chiar și capătul de viață, acea singură dată când cântai la harpă, de un cor îngeresc acompaniată, pentru Mama.

Erai incredibil de frumoasă.

Steaua care ai redevenit A ajuns din nou în brațele Ei, Acasă.

Drum lin in Lumina, draga mea! Atat ti-am putut dedica, printre lacrimi. Dumnezeu sa te pastreze la dreapta Sa! Condoleante familiei.

115

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mariana MOGA

Dragi colegi și prieteni, În urmă cu aproximativ 10 zile vorbeam cu scriitoarea Ana Podaru. Atunci nu bănuiam că este pentru ultima dată.Vestea primită de dimineață, că a plecat printre îngeri, mi-a rupt sufletul în două. A murit în jurul orei trei.

I-am dăruit un poem, pentru ultimul său drum.

Dumnezeu să te primească acolo lângă El, Aniță! Ai fost un om minunat, un prieten adevărat și un scriitor valoros.

NE MOR PRIETENII - In memoriam Ana Podaru –

Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună Să dăruim cuvinte din noul adăpost Nu plângeți dragi prieteni, mai scrieți doar un vers În vama dintre lumi e rânduială veche Vorbiți însă încet, ea, moartea, vă aude Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche Te crezi stăpână moarte peste a lumii sorți?

Dar cei plecați de-acasă, nu sunt și n-or fi morți Luați din lumea asta, cu toții vor trăi Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

Aud iar voci pe-o scenă ce devora destine Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor În treacăt pescăruși se spovedesc la valuri Cu inimile triste vorbind de moartea lor Și simt cum vertical se scurg parcă poeme Prin timpul vlăguit de- atâta exigență Dansând printre fantome în noaptea disperată Mai trece câte-un suflet spre noua existență Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii I-ai râs în față morții, Aniță, mai mereu Dansează pentru mine, dansează tarantela Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu Ai strâns aici, în tine, puține anotimpuri Și-un dor mă amăgește la modul singular Recidivând cuvinte îți vor urma destinul De-atâta disperare, câzând rectangular Miroase-a brad afară și plouă liniștit Te-ndrepți spre noua casă cu vise de-mprumut Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri Valsează-n ritmul tău la modul absolute În ce bibliotecă de mâine să te caut?

Ce proastă-i simetria trăirii sus și jos

116

13 octombrie rece este titlul unui volum de versuri ce poartă semnătura Anei Podaru, apărut la Editura „Inspirescu” din Satu-Mare în 2017.

Premoniție sau nu, în 13 octombrie 2019, la ora 13.30, ea pleca pentru totdeauna, de la Capela „Ultimul popas” din Vulcan, str. Decebal nr.25, jud.Hunedoara.

Ne părăsește un om minunat, un prieten adevărat și un scriitor valoros.

Dumnezeu să te primească lângă El, Aniță!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Iulian CHIVU

ANA PODARU, LA CEASUL AL TREILEA Cu douăzeci de zile înainte de a împlini vârsta 45 de ani, poeta Ana Podaru a fost înfrântă de o boală necruțătoare și s-a stins la 7 noiembrie, la o oră de cumpănă a nopții, într-un spital din Anglia, după ce în vara aceasta a suferit o a doua intervenție chirurgicală. Ana s-a născut la 27 octombrie 1974 în satul Nicolae Bălcescu, județul Bacău, într-o familie cu posibilități modeste și cu mai mulți copii (poeta era al treilea copil din cei patru ai familiei Doboș). Cu nostalgia locurilor natale în suflet, Ana părăsește plaiurile moldave fiindcă familia va căuta să-și acopere lipsurile plecând în zona minieră a Văii Jiului. Aici se va căsători curând și va avea doi copii (o fată, Larisa, și un băiat, Bogdan). Ana are aici posibilitatea să-și asigure o profesie și ajunge asistent medical la Vulcan, iar mai apoi la Petroșani. Din 2014 pleacă în Marea Britanie şi lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath şi Woodlands Nursing Home-Burgess Hill.

Ana se confruntă curând cu o serioasă încercare; despărțirea de soț și dorul de copii (ia cu sine fata, iar băiatul rămâne cu tatăl la Vulcan). Larisa urmează cu dăruire studiile în Marea Britanie, la St. Paul’s Catholie College din Burgess Hill, iar din 2019 este studentă la University of Brighton. Băiatul (iubitor de poezie și de artă plastică) vine și el în cele din urmă tot în Anglia, dar la Leeds. Ana a fost receptivă încă din copilărie la toate neajunsurile din familie și era alături sufletește de mama sa, a cărei figură îi va lumina amintirile, îi va da candoare poeziilor și reazem suferințelor îndelung tăcute.

Primii pași în poezie îi face în Ziarul Națiunea, unde o publică Romeo Tarhon, cel care presimte harul ei poetic și o va încuraja. Din 2014, Ana Podaru publică versuri în mai toate revistele din țară, însă poeta se leagă profund de revista Banchetul din Petroșani, al cărei mentor, poetul și eseistul Dumitru Velea, îi publică la Editura Fundației Culturale I.D. Sîrbu mai multe volume de versuri, ultimul volum apărut aici fiind unul de proză (Zece povești) pe care am avut bucuria să-l citesc înainte de apariție și să-l prefațez.

Ana Podaru avea să-l primească pe patul de spital la Fundeni, prima și, din păcate, ultima bucurie după o dificilă intervenție chirurgicală.

I se publică, în timp, mai multe volume de poezii și primește numeroase premii literare: Diplomă de excelenţă pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014; Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu, Petroşani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017; Premiul Editurii Contraste Culturale, 2017 la Concursul Internaţional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017; Poetry Trophy – RCC Londra – 2018; Diplomă de excelenţă din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018; Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de creaţie literară Grigore Vieru, Ediţia a VI-a, 2018 etc. De asemenea, se bucură de aprecierile criticii în cronici semnate de George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Marin Iancu, Adrian Țion, Sonia Elvireanu, Monica Grosu, Camelia Ardelean, Mariana Bendou, Elisabeta Bogățan și alții.

Am văzut-o ultima oară pe Ana Podaru în toamna anului trecut la Mănăstirea Lainici, unde au loc întâlnirile anuale ale revistei Banchetul. Era vizibil marcată de suferință și totuși radia un optimism sănătos; acesta, copiii ei, poezia și prietenii îi dădeau puterea să lupte. Și Ana Podaru a luptat până la 7 octombrie, când la Ceasul al treilea se va fi însoțit cu îngerii rostind cu psalmistul: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu. Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit...

Trofee pentru poezie ale Anei Podaru BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

117

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ana PODARU La mise en français: Elisabeta BOGĂŢAN Umbra umbrei Sunt umbra umbrei mele uneori, mă simt de parcă-s construit din pietre, un pumn de humă-i viaţa ochii-mi goi privesc... cum ea se scurge-ntr-o firidă din care cresc azi florile de colţ.

Sunt umbra umbrei mele ce-a rămas captivă-n drumul semănat cu trestii, sunt umbra umbrei pentru voi prieteni în labirintul sferei ce-o purtaţi... îmi cresc din oase plante-agăţătoare să mă prind petec chiar de umbra mea.

Sunt umbra umbrei mele, foc de paie, strivit de minţi avide şi murdare, călcat de mii de umbre şi picioare, cenuşă sunt şi scânteiez iubire, de n-aş fi umbră aş rămâne lut sau ram de plop ce crengile-şi îndoaie.

M-am străduit adesea In pas cu ea sa fiu, Sfidăndu-i nemurirea Pe drumuri, in pustiu, Dar ea-mi ţesea cămaşa Secundelor rămase Si-mi împletea crăvaşa Din fire de mătase,

L’ombre de l’ombre Je suis l’ombre de mon ombre parfois, je me sens comme construit de pierres, une poignée de glaise c’est la vie mes yeux vides regardent... comment elle s’écoule dans une niche d’où aujourd’hui les edelweiss poussent.

Je suis l’ombre de mon ombre restée captive dans le chemin parsemé avec des roseaux, Je suis l’ombre de l’ombre pour vous mes amis dans le labyrinthe de la sphère que vous portez... de mes os poussent des plantes-accrocheuses afin que je m’attache lambeau même de mon ombre.

Je suis l’ombre de mon ombre, feu de paille, étouffé par les esprits avides et sales, piétiné par milliers d’ombres et de pieds, cendres je suis et je scintille amour, si je n’étais pas ombre je resterais glaise ou rameau de peuplier qui ses branches ploie.

Et comment avec toi lutter?

Et comment avec toi lutter?

Toi, jeune belle, Moi... seulement une ombre vivante Dans les souvenirs restée.

Ma rivale... un instant...

Un grain de sable Détaché de la clepsydre Du temps impétueux, Je me suis souvent efforcée De garder son rythme, Défiant son immortalité Dans les chemins, dans le désert, Mais lui, il tissait ma chemise Des secondes restées Et des fils de soie Pour moi la cravache il tressait.

Şi cum să lupt cu tine?

Tribut unei vieți

Şi cum să lupt cu tine?

Tu, tânară frumoasă, Eu... doar o umbra vie In amintiri rămasă.

Rivala mea... o clipa...

O boaba de nisip Desprinsa din clepsidra Năvalnicului timp,

Doar a căzut... privind de la fereastră doi ochi mirați adânc au suspinat.

Nu ştiu de-l doare frunza n-a oftat, nici crengile căzute la pământ şi toate-acestea-n palma unui vânt.

Ce-a fost?

O viață smulsă-ntãmplător.

118

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Cui i-o fi dor de murmurul din frunză?

Acelor păsări ce-au venit să vază cum două mâini s-au repezit c-o drujbă să-l facă zob, în carnea lui să taie, să-l facă într-o clipă şi uitat.

O, dar ce trist e-acuma în odaie, ce trist să n-aud primăveri la rând cum cântă în platanul meu un sfânt, cum umbra lui pictează tremurând tabloul unui dans amețitor, tabloul umbrelor făcute paie.

A evadat privirea din fereastră şi-n drumul ei nu stiu de-a numărat inelele ce luceau sub lama drujbei, doar a privit la dinții de oțel ce într-o clipă tot au sfârtecat.

Platanul meu părea acum de pluş cu trunchiul aninat pe verticală, iar crengile facute rumeguş nu mai purtau în scoarță nici o fală.

Platanul, lemn de foc şi rumeguş.

Creştea în lut puternic rădăcina acelui vânt nebun iertându-i vina.

Din două cercuri lacrimi au căzut, acelei clipe-au devenit tribut.

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII il ne s’est pas lamenté, ni les branches tombées à la terre et tout cela dans la paume d’un vent.

Qu’est-ce qu’il a été?

Une vie arrachée fortuitement.

Qui a la nostalgie du murmure de la feuille ?

Les deux oiseaux qui sont venus voir comment deux mains se sont pressées avec une tronçonneuse le mettre en pièces, scier sa chair, dans un instant le faire oublié. Ô, mais que c’est triste maintenant dans la chambre, que c’est triste ne plus entendre durant les printemps comment dans mon platane un saint chante, comment son ombre peint en tremblant le tableau d’une danse enivrant, le tableau des ombres transformées en paille.

Mon regard par la fenêtre a évadé et dans son chemin je ne sais pas s’il a compté les anneaux qui luisaient sous la lame de la tronçonneuse, il a regardé seulement les dents d’acier qui dans un instant ont tout déchiqueté.

Mon platane semblait en ce moment être en peluche avec son tronc acroché à la verticale, et les branches faites sciure ne portaient plus dans leur écorce aucun orgueil.

Le platane, bois de feu et sciure.

La racine poussait dans la glaise fortement pardonnant la faute de ce fou vent.

De deux cercles des larmes sont tombées, elles sont devenues tribut à ce moment.

Primăvara Rochii albe, de mătase timpul peste lume coase, firul verde-n ac îndeasă după iarna nemiloasă.

O fecioară despletită, fragedă, neprihănită, duce-n poală viorele, ghiocei şi brebenele.

Sub piciorul ei fierbinte se topeşte-al iernii dinte.

Le printemps

Tribut à une vie Il est seulement tombé... regardant par la fenêtre deux yeux étonnés ont profondément soupiré.

Je ne sais pas si la feuille lui fait mal BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Des blanches robes, en soie le temps au-dessus du monde coud, il enfonce dans l’aiguille le fil vert après l’ impitoyable hiver.

Une vierge échevelée, tendre, immaculée, porte dans son tablier des violettes, des perce-neiges et des corydales.

Sous son pied brûlant le dent de l’hiver fond.

119

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ana PODARU „Poezia este glasul interior al sufletului”Interviu consemnat de Ioan Popoiu Ioan POPOIU: Să vorbim, mai întâi, despre origini, familie, părinți...

Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație.

Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.

Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal?

Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de muncile câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Pe urmele cailor Pe urmele cailor, într-un trecut adânc M-am regăsit adesea de multe ori plângând, În gingașe ființe ducând povara grea, Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.

Copil fiind în suflet simțeam durerea lor Și cum arată teama în ochii cailor, 120

Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling, Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting. Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz, Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz, Aud și bocănitul ciocanului în cuie Și zgomot de potcoave galop la cer se suie, Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai, Cum biciul se lovește de pielea lor și ...vai...

Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând, O siluetă care izbește-n ei râzând Și retrăiesc momente de teamă și furie, Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.

De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei, Mă rog la cer... zic: - Caii ... sunt ocrotiți de zei!...

Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie? Cât a fost de fericită?

Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam întro căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.

Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!

Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.

Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment?

Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,,profesoare”, ne zvârlea cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeam patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Lansare la Constanţa

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani?

Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci?

Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită.

Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat, care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit.

Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria și mutarea la Vulcan?

Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, doream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iubirea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a schimbat, adevenit violent, juca toți banii la păcănele.

Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea, violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu, lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream, eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţională. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire curată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copilul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor mei.

Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani?

Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul industrial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am primit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, studios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o perioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară 121

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac facultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile de medicină generală, am cunoscut oameni noi, colegi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am făcut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împlinită. Am lucrat în orașul Vulcan, în secția Pediatrie, mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de colegii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Petroşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oameni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e dor de ei.

Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape 20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari!

Ce satisfacții ați avut?

Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni, sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam, coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu mamă!

122

Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?!

Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi, te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfătuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă urmeze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după câteva încercări, interviuri telefonice, am fost acceptată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam limba, accentul britanic era diferit de cel american, am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil.

Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați continuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți spune?

Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A trebuit să aștept încă șase-opt luni până am primit avizul, dar a fost o mare victorie, imediat am primit un post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez întrun spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat, interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze, s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am divorţat.

Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie, să ne referim acum la opera dvs. care este impresionantă. Când ați descoperit universul cărților?

Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în casă, dar le împrumutam de la bibliotecă.

Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează?

Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20 de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câteva rânduri au fost ca o eliberare... ,,lumină e afară, întunecat mi-e chipul tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită sperând că poate-odată voi mai fi fericită,...”, cam aşa suna.

Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a avut loc târziu! De ce?

Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu prezentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, postam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi, am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe net, că ce vreau, să mi le fure cineva?... M-am amuzat, nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac primul manuscris și așa s-a născut prima carte.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne puteți spune?

Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat de un succes enorm.

Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metaforic! De ce Firimituri...?

Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns legat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi suferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icnetele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru, copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul, alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amintesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau Firimituri de fericire.

Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul?

Ana PODARU: M-am întors la Vulcan să lansez Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprimarul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile, care au reușit împreună cu consiliul local să organizeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150 de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, localnici, televiziunea locală, ziarişti... Am avut şi invitaţi speciali, pe scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoarea unei antologii la care am participat, și scriitoarea Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au recitat din poezii. A fost un moment emoţionant.

Ioan POPOIU: Ce-a urmat? S-a întâmplat ceva?!

Următorul volum se numește semnificativ Fluturi în infern! Și este lansat la Londra! Cum comentați?!

Ana PODARU: Fluturi în infern este tot un titlu metaforic, ce subliniază viața fragilă a fiecărui om ce se luptă cu greutăţile, bolile, suferinţa. Acest volum a BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

fost tradus în engleză, este bilingv, român-englez, de aceea l-am lansat la Londra, în prezenţa şi cu ajutorul celor de la My Romanian Community, peşedinte Cristian Stâncanu şi o prietenă foarte dragă mie, Adina Maglan, care a reușit să ne ofere spaţiu chiar în Brent Library, o clădire impresionantă. Am avut peste 50 de participanţi români şi englezi şi a fost un real succes. Ulterior, acest volum a fost primit şi distribuit în toate librăriile din Londra, am înţeles că este foarte bine primit de cititori, se împrumuta des pentru a fi citit. A fost premiat de Editura Ispirescu acest volum şi a primit premiul întâi la Oneşti, în cadrul concursului „Expresia ideii”.

Fluturi în infern Am colindat aseară poienile în vis Eu... fluture o zi, dansam cu licurici Și mă-nălțăm la stele plutind în necuprins, Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori, Iar ale mele aripi se contopeau cu ele Sălta prin luminiș magie de culori Iar vântul ne ghida fără să aibă vele M-am așezat în părul bălai al unei fete, Apoi cu gingășie, în palma călduroasă, A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete, Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă...

Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat, Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat Țipau în beznă stele cu glasul tremurat : - Nu ne luați lumina !...iar luna ... a oftat...

Am încercat să zbor, captiv eram în palmă Ca într-o colivie... iară frumoasa doamnă Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă, Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă Pe floarea ce regină era pe timp de noapte Am încercat să lunec, dar am căzut în gol, Iar în tunelu'-ngust urlau cu mii de șoapte Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol...

Eu fluture o noapte, ei... corbi să mă înghită, Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,

123

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.

nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil pe frunte, pe mâini...mă plouă cu stele,

Ioan POPOIU: Poezia dvs. devine, treptat, tot mai dramatică, următorul volum poartă titlul „13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2016. Cum comentați?

Ana PODARU: 13 Octombrie rece este un volum dedicat mamei mele, el reprezintă ziua naşterii mamei mele şi luna morţii, dar luna reprezintă şi naşterea mea, astfel a devenit titlul unei poezii, la fel ca Icarii timpului, strict cu referire la copiii ce tind spre înalt.

A fost o alegere bună ca titlu, chiar dacă este un titlu oarecum codat.

Octombrie rece, genunchii mi-au stat la cruce de piatră plângând tremurat, în brațe cu flori... călcând apăsat mormântul, vorbind cu ecou... un oftat,

Icarii timpului Din pântec, dorința de zbor către soare Copilul o are... născându-se viu Purtând moștenirea strămoșilor care Rămași fără aripi, păcatul și-l știu, Speranța mustește din fragede timpuri Când pasul devine mai ferm pe-al său drum, Dar urma se pierde dormind sub nisipuri Iar pasărea Pheonix renaște din scrum, Din nou o privire spre caldele raze, De pleoape căzute, se pierde-n ocean Și gândul respiră-n iluzii și oaze Când sufletul pare străin de alean, Curtean fără rege în turn de castel Cu mâinile-ntinse spre cerul cu stele, Când vântu-n duet cu un vechi menestrel Îi mângâie tâmpla cu versuri culese din inimi de munte, povești de izvoare, din miez de mesteacăn, lăstar ce nu moare, din clopot ecou, scrie versul în zare lumina din lună căzând la picioare.

Secunde se duc prin urlet de lup, Magnolii presară covor de petale, Iar foi dintr-o carte ce iute se rup Călcâiul demult nu mai poartă sandale, Covoare de stele și flori presărate Ascund spini și cuie, iar blânda făptură În cursa de iederi cu lacrimi udate Dorința din cale-i agață și fură... Și rupe...și fură speranța din lume Ajuns lângă visul născut din pruncie, Cu aripi de ceară nu-i vreme de glume Când seceta arde cerând veșnicie.

octombrie rece, pe lume-ai adus o floare de mac... înflorind la apus, un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus, sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus, octombrie rece, cu teamă pășesc prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul, sub clopot ce bate mă adăpostesc, în mine trăiește pădurea și... lupul.

Ioan POPOIU: Volumul ce urmează nu lasă loc niciunui dubiu: Cad îngeri din icoane! Volumul a fost premiat, dealtfel! Ce ne puteți spune?

Ana PODARU: Ca și celelalte volume, și Cad îngeri din icoane a fost lansat în cadrul zilelor Revistei Banchetul de la Lainici, la Liceul Carmen Silva din Petroşani şi Mănăstirea Sf. Varvara din Petroşani, unde am avut un public impresionant, cu scriitori contemporani de renume, printre care nu pot să nu-l amintesc pe mentorul meu, scriitorul petroşănean Dumitru Velea şi pe marele scriitor Mihail Diaconescu.

Dumitru Velea a făcut posibilă apariţia acestui volum, scriindu-i și prefaţa, fără dumnealui, acest volum nu ar fi existat, am avut susţinerea dumnealui din toate punctele de vedere, a fost premiat de Fundaţia I. D. Sîrbu din Petroşani. Un volum care a primit foarte multe lucrări critice.

Octombrie rece Octombrie rece, ce poți să-mi aduci? mi-ai pus la picioare sfârșit, început, pe frunzele-ți moarte ades au căzut din lacrima mea poveri mari de cruci, ce poți să-mi mai dai?... dă-mi toamnele mele, să sorb asfințit cu ochi de copil, 124

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Cad îngeri din icoane Cad îngeri din icoane pe trupul meu de gheață, Genunchii-mi sunt de piatră, nici nu mai pot a plânge, Cu fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge, S-a prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață.

Cad îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară, Mă scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie, Din glasul lor psaltirea-i un dar de cununie, Mireasă îmbrăcată-n lințolii-n plină vară.

Cad îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă, Eu nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana, Din mine curge viața și-mi oblojește rana Un pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă.

Cad îngeri din icoane, buchetul meu de cale Înghite plin de sete din lacrimile-amare...

M-au parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare, La gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale.

Cad îngeri din icoane, se zguduie pământul, Pereții scot un murmur, suspină-n rând cu mine, Din lumânări lumina mă-nalță din ruine Când ceara se prelinge pecetluind cuvântul.

Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte, Mă rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte, Când cerul și pământul cu mine se cunună.

coordonată de Profesorul, scriitor Victor Cobzac - 2017, Antologia ,,Iubiri înrourate’’, coordonator Liliana Liciu - 2017, Antologia ,,Nomazii Speranței’’, - coordonator Elena Volcinschi - 2017, Antologia prieteniei, vol.II, coordonator Mirela Minuța Alexa - 2017, Antologia ,,Sub zodia poeziei”, coordonator Izabela Tănase - 2017, Antologia pentru civilizația creștină - ASCIOR -2017 - coordonator Nicolae Mușat, Antologia Poetica -2018 (poezii și prefață semnată Ana Podaru), condusă de Christian W. Schenk, Antologia ,,Clepsidra cu sentimente” coordonator Mariana Moga - 2018, ,,Dicționarul de reliefuri românești”- octombrie 2018, coordonator Mariana Moga, Antologia „Rochii de zăpadă” - 2019, coordonator Daniela Toma, editura ArtCreativ - Bucureşti, Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” - 2018, coordonator Mioara Luana Hususan etc.

Următorul volum apărut se numeşte Un ax infinit, lansat la Lainici, apărut în 2018, cu sprijinul redactorului şef al revistei Banchetul, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, unde sunt şi eu redactor.

Iar cel mai drag proiect al meu se numeşte Păpuşi din pănuşi, volum de poezii pentru copii, volum bilingv român-englez, apărut la Editura Art Creativ din Bucureşti, cu sprijinul Redactorului şef Daniela Toma, realizat împreună cu un grup de copii care au lucrat la ilustrate, în special Cătălina din Ungheni.

Ioan POPOIU: Volumul este expresia lirică a luptei cu boala, pe care a trebuit să o înfruntați?

Ana PODARU: Boala a apărut mai târziu, în 2017, exista cu siguranţă în corpul meu, spun asta pentru că întorcându-mă în timp, la primele mele scrieri, toate sunt premonitorii, poezia este glasul interior al sufletului.

În cadrul celei de-a doua ediţie a Taberei prieteniei literare „De amicitiae”, eveniment care s-a desfăşurat în perioada 25-29 iulie, la Pensiunea Faur, Alba

Ioan POPOIU: Pe lângă aceste volume, sunteți prezentă într-o serie de Antologii!

Ana PODARU: Da, am participat la multe antologii printre care: ,,Antologia Unghenenilor'' de peste Prut,

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ca poetă?

Ana PODARU: Momentan lucrez la un roman, numit Punctul final, un roman autobiografic ce ţine de perioada bolii şi de lupta cu maladia secolului. Mai am o nuvelă la care am încetat să mai lucrez, nuvelă numită Destinul Magdalenei, dar intenționez să reiau lucrul şi să o termin.

Ioan POPOIU: Vă mulțumesc mult pentru bunăvoința acordată și vă doresc succes în continuare.

125

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ana PODARU

POVESTE DE CRĂCIUN Trăia odată într-un sătuc de la poalele munților Carpați o femeie cu 7 copii mici. Soțul ei murise întro zi nefastă când un trăsnet lovise casa, focul spulberându-le toată agoniseala, murise încercând cu disperare să-și salveze mama țintuită la pat. Flăcările au cuprins camera unde ea zăcea paralizată de mai bine de zece ani și fiul pierise odată cu ea în acea încăpere.

Din casă nu mai rămăsese nimic așa că sărmana mamă a trebuit să se mute într-o colibă de la marginea pădurii. Iernile erau grele și fiarele pădurii de multe ori dădeau tărcoale colibei. Sărmana mamă aduna vreascuri tot anul și le căra în spinare pentru a-și apăra copiii de frig la venirea iernii. Erau geruri aspre și zăpada troienea căsuța de nu se mai vedeau ferestrele.

Diminețile și le petrecea dând zăpada la o parte, din jurul casei, ostenindu-se. Copiii erau frumoși și ascultători. Anul s-a scurs și de această dată ca fulgerul, iar în coliba cea sărăcăcioasă copiii pregăteau scrisorile pentru Moș Crăciun. Dorințele lor erau modeste, doreau doar o viață mai bună pentru mama lor.

Fântâna secase de mai bine de un an și mama aducea apă de la izvor cu două găleți legate de un par ce-l așeza pe umeri, apa era puțină și când gerul era crunt izvorul îngheța atât de tare încât sărmana femeie rămânea fără apă, uneori topea zăpadă într-un ceaun ca 126

să aibă cu ce încropi o oală de ciorbă sărăcăcioasă. Nu mai avea de nici unele, toamna adunase ciuperci pe care le uscase la soare, fructele de pădure, tot uscate, le fierbea pentru copii. Ea abia că mai mânca câte o coajă de pâine ce rămânea după ce-și îndestula copiii.

Era slabă de abia se mai ținea pe picioare. Într-o seară după ce aprinse lampa să citească scrisorile copiilor, la fereastră auzi un ciocănit, și-a șters lacrimile ce-i șuroiau pe obraji și s-a apropiat de fereastră. Era preotul satului ce venea din când în când să-i mai aducă vești din sat și câte ceva de-ale gurii: - Uite, am adunat din sat câteva hăinuțe pentru copii, bani nu am putut aduna că toți sătenii sunt săraci și se apropie sărbătorile. Am tăiat porcul și ți-am adus un pic din pomana porcului. Dacă poți să vii la biserică la slujba de Crăciun, aș fi tare bucuros, dar așa troienită mă îndoiesc că este posibil să ieși din casă.

- Mulțumesc părinte, Măicuța Domnului fie cu noi... Nu am de nici unele pentru sărbători și copiii mi-au lăsat scrisori, tare mă doare să-i văd necăjiți...

Offf... de-ar trăi tatăl lor, sărmanul a pierit odată cu cea bătrână și ne-a lăsat pe drumuri.

- Mare-i mila lui Dumnezeu, femeie! Mai am trei bănuți pe care i-am găsit în cutia milei aseară, dacă te ajută cu ceva, eu ți-i dau...

- Mulțumesc, părinte!... și femeia luă bănuții și-i strânse în pumn.

Părintele binecuvântă coliba și copiii și se întoarse în sat, nu putea să șadă mult că la apusul soarelui lupii începeau să dea tărcoale pe poteca troienită.

Femeia stinse lampa și se ghemui într-un colț lângă copiii ce dormeau pe patul de paie înveliți cu o cergă ruptă. Dintr-o dată ușa se deschise larg și o lumină mare pătrunse în casă, femeia-și puse mâna la ochi orbită de lumina puternică, un înger se apropie de ea și-i spuse: - Nu te teme femeie, sunt doar un înger trimis de Domnul, am venit să te rog să să-mi dai unul dintre bănuții primiți să-i dau cerșetorului ce așteaptă afară, mai rămân doi bănuți, pe unul din acei bănuți trebuie să-l arunci în fântâna părăsită, iar pe celălalt bănuț săl îngropi în cenușa din sobă în seara de Ajun!... După cele spuse îngerul se făcu nevăzut luând cu el și unul dintre bănuți. Femeia începu să plângă, uitându-se la copilași. Oare de ce trebuia să se întâmple așa?... cu bănuții aceștia puteam să pregătesc masa de Crăciun?... își spuse ea în gând. Nu a putut să pună geană pe geană, s-a tot învârtit în pat dintr-un colț în altul, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII gândindu-se dacă să urmeze porunca îngerului. Dimineața a scuturat sacul în care mai era un pumn de făină și a copt o pâine-n vatră. Apoi a ieșit să curețe cărarea ce ducea spre izvor și s-a oprit aproape de fântână, era troienită, abia că se mai zărea. A început să curețe zăpada din jurul ei, făcându-și cărare, apoi a ridicat capacul din lemn putred și s-a căutat în buzunare. A găsit cei doi bănuți și cu lacrimi în ochi a aruncat unul dintre bănuți în fântână, ascultând cum se lovește de marginile ei. A oftat din greu și a pus capacul la loc, apoi s-a întors la copilașii ei strângând în pumni ultimul bănuț. Cenușa se stinsese în vatră și aștepta bănuțul din mâna femeii. De obicei femeia curăța vatra și arunca cenușa în fața casei ca să nu alunece pe zăpadă când pleca la izvor. Acum aruncă bănuțul în sobă și închise ușița de metal, apoi își puse ciorapii de lână și luând securea din coșul cu lemne se duse în pădure. Nu mai ningea de aseară, așa că putea să caute un mic brăduț pentru copiii ei. Tăie repede unul, cel mai frumos și-l târâii după ea până in fața casei. Nu mai împodobise brazi de când murise soțul ei. Ura Crăciunul. Acum căută într-un cufăr vechi căteva ziare vechi, câteva conuri de brad cu care se jucau copiii și începu să pregătească ornamente pentru brăduț.

Tăie ziarele cu grijă pregătind ghirlande și beteală, ceruind foile mai întâi. Copiii priveau cu atenție ce face mama lor și toate minunățiile ce ieșeau din mâna ei le așezau în pomul proptit într-o bucată de scândură. Câțiva biscuiți găuriți cu un ac, legați cu ață, erau așezați cu grijă în brăduț de copii, coșulețe umplute cu fructe uscate și conuri de brad, ghirlande ceruite și steluțe din ziare urcau rând pe rând în brăduț. Copiii țopăiau căutând să așeze mere și nuci în loc de globuri în brăduț, mai aveau și un coș cu ghindă cu care se jucau uneori. Le-au colorat cu acuarelă și le-au așezat în pom. Nu aveau luminițe, abia că-și permitea gazul din lampă, nu aveau electricitate în colibă așa că s-au mulțumit cu podoabele făcute de mama lor. Erau așa

de fericiți, țopăiau și cântau în jurul lui. Aveau pâine caldă și carne de la pomana porcului. Erau bucuroși, s-au așezat în fața bradului și au început să cânte un colind, mama lor cânta și ea. Dintr-o dată o stea a coborât la fereastra lor, era magică, a întrat prin fereastră și s-a așezat în vârful bradului, toate ghirlandele au început să strălucească, merele s-au transformat în globuri, și alte stele de multe culori s-au așezat pe brăduț. Ușița vetrei s-a deschis și bănuțul s-a transformat într-un cozonac mare și pufos în jurul căruia au apărut 360 de bănuți de aur. Femeia văzând minunea alergă la fântână, fântâna era nouă, ciutura părea abia schimbată, capacul de lemn era nou, a luat din mâna copiiilor ce o însoțeau unul dintre bănuții de aur și l-a aruncat iar în fântână, s-a auzit zgomotul apei. Femeia a coborât ciutura și a scos apă din fântână, a băut din coșul palmei o gură de apă și nu-i venea a crede ochilor. Toate aceste minuni se întâmplau în Ajunul Crăciunului. Cu apa abia scoasă din fântână, încălzită pe sobă își îmbăie copiii, pregătindu-i pentru venirea Moșului. Apoi a început să taie cozonacul ce mirosea a sărbătoare. Așeză farfuriile pe masă și împărți copiilor din carnea primită și din pâinea coaptă pe vatră.

Nici nu apucau copiii să ia o înghițitură din bucatele pregătite că toată mâncarea se înmulțea. Apăreau pe masă tot felul de bucate alese. Copiii mâncau și se veseleau. La geam a bătut un moșneag cu părul alb și barbă deasă, era îmbrăcat cu o pelerină roșie, la fereastră erau spiriduși și doi reni ce priveau în casă.

Moșul a intrat și a împărțit daruri. Copiii au cântat colindele învățate de la bunica lor ce murise în incendiu.

Moșul era bucuros, dar a plecat grăbit spre alte case.

Mama a rămas în colibă cu copiii ei până a doua zi, ziua când și-a luat copiii de mână și a plecat la Sfânta Biserică, ducând cu ea daruri pentru alți copii săraci.

Din acea seară de Crăciun viața lor a devenit bună, iar ei niciodată nu au uitat magia Crăciunului.

Diandra David, Ana Podaru, Dumitru Velea şi Dumitru Augustin Doman BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

127

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Camelia ARDELEAN

ANA PODARU – ZBOR DE FLUTURI ÎN INFERN Poeta Ana Podaru, deja cunoscută din spaţiul virtual, atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară la Deva, în luna august, 2018, cu ocazia popasului Caravanei Culturii în oraşul de la poalele Cetăţii, m-a surprins plăcut, făcându-mă să descopăr o femeie cu alură de adolescentă, pe chipul căreia necazurile (deloc puţine) au refuzat să-şi pună pecetea şi a cărei frumuseţe exterioară răzbate din interior, cu o vigoare de nestăvilit.

Entuziasmul molipsitor al Anei şi delicateţea sa evidentă m-au făcut curioasă şi dornică să-i răsfoiesc scrierile, ştiind-o în plină ascensiune literară. Mi-am propus să mă aplec asupra uneia din cele trei cărţi primite în dar cu prilejul sus-menţionat, care poate a fost adusă mai puţin în atenţia publicului, dar care merită să fie făcută, de asemenea, cunoscută, mai cu seamă că a obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de Publicaţii Expresia

Ideii, Oneşti, 2018, la secţiunea „Literatură plurilingvă”. Este vorba de volumul Fluturi în infern (Butterflies in Inferno), apărut în ediţie bilingvă (româno-engleză) la Editura Inspirescu din Satu-Mare, în 2015. Mam cufundat între coperţi ca într-o apă cristalină, răcoroasă, şi am simţit o energie creatoare incredibilă ţâşnind dintre file, ca dintr-un gheizer al cuvântului.

Iniţial, titlul m-a contrariat puţin, părând a fi construit pe un paradox, dar lecturând poemul-pilot al cărţii, i-am înţeles pe deplin sensul: „Am colindat aseară poienile în vis,/ Eu… fluture, o zi dansam cu licuricii/ Şi mă-nălţam la stele, plutind în necuprins…”, afirmă ea autoportretizându-se, însă, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în viaţă, fericirea este de scurtă durată: „Dar se-auzi un tunet şi totul s-a schimbat,/ Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat/…/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste...“ (Fluturi în infern).

Fluturele este un simbol al sufletului, al metamorfozei, al învierii, speranţei şi, nu în ultimul rând, al vieţii, al unui nou început. El poate fi regăsit în multe poezii din volum, cum ar fi poemul Vă trimit din palmă… – o declaraţie cu inflexiuni optimiste, ce vădeşte dragostea de oameni, nedisimulată, a autoarei: „Vă trimit din

palmă fluturi/ răsăriţi din amintirea/ zorilor de zi cu stihuri/ vântu-n plete cu iubirea”. Încărcată de semnificaţii este şi poezia Am renăscut udată de lacrima fierbinte: „M-am întrebat aseară, privindu-mă-n oglindă,/ De mai trăiesc aievea sau am murit de mult,/ Şi-am scormonit cenuşa secundă cu secundă;/ Certat fiind cu timpul, nu

128

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

vreau să-l mai ascult“, în care se conchide pe un ton profetic: „Nu m-am născut degeaba, acuma sigur ştiu“. Lacrima, simbol al durerii şi al purificării, apare constant în conţinutul textelor, semn că existenţa autoarei nu a fost una presărată cu petale de trandafiri, ci mai mult cu spinii amărăciunii.

Conştientizarea misiunii sale terestre transpare şi din poezia Un înger în vis m-a certat, în care ea ne mărturiseşte credinţa că harul său este dăruit de Sus: „Un înger în vis m-a certat,/ Mi-a spus: - De ce dormi?/ Ştii a scrie.../ Mi-a pus într-o mână hârtie,/ Din aripi o pană mi-a dat,/…/ Steluţe pe gând mi-a vărsat,/ Cuvinte venite din ele/ Curgeau din tărâm depărtat”. În altă ordine de idei, iubirea – supremul sentiment uman – nu este neglijată de poetă. Dragostea Anei este mai degrabă una cu final nefericit, cel puţin aşa reiese din poezia Mă lasă, unde regretul pentru clipele frumoase petrecute împreună cu iubitul, rămase la stadiul de amintire, se resimte acut: „De pleci nu-nchide uşa-n urma ta,/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt fiori, adulmecând sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în mintea mea”. Nostalgia după iubirea cândva împărtăşită, care s-a stins ca un amurg înghiţit de nori, o degajă mai multe poezii: Plecarea ta miroase a pustiu („Plecarea ta miroase a pustiu/ cad clipele trecute-n nefiinţă/ nesocotit e timpu-acuma ştiu/ să cern secunda mi-e cu neputinţă”), Sărutul tău de gheaţă („S-a zgribulit iubirea/ La braţ cu amintirea”), Loveşte-mă de vrei cu flori („loveşte-mă să simt vraja iubirii,/ nu pune sare pe cărări rănite”), Ce linişte-i în noi iubite („de-atâtea lacrimi şi tristeţi/ plesnesc paharele golite”), Mă doare lipsa ta („sinapsele-mi sunt parcă nişte aţe/ pe-un ghem mototolit când timpul trece”), Şi mă urăsc că te iubesc („şi mă urăsc că nu mai poţi să stai/ să-mi umpli iar izvoarele golite”) etc. Deşi din versurile sale răzbate o undă de tristeţe desprinsă din cenuşa sentimentelor, poeta deţine secretul pentru a supravieţui unei asemenea nedorite stări: „Sădeşte-n calea ta o floare/…/ Şi nu uita să cerni apusul/…/ Păstrează ce-ai trăit în palmă/ şi strânge pumnul cu putere/ şi dă-i destinului, de-ţi cere,/ un zâmbet, nu-l lăsa să doarmă” (Un început şi un sfârşit). Există poeme prin care se divulgă o iubire idealistă, născută (probabil) din nevoia lăuntrică a femeiipoete de a-şi găsi sufletul-pereche, care să o înţeleagă şi să o accepte aşa cum este: „De ani şi ani culeg iubirea/ din palma ta şi-ţi mulţumesc”. Acestui iubit, imaginar sau nu, Ana nu se sfieşte să-i declare cu sinceritate simţămintele: „mi-ai scris pe suflet cu penelul” (Îţi aminteşti iubirea mea). Sunt poeme ce debordează de romantism şi sensibilitate, încercând să convertească în realitate o iubire (aparent) imposibilă, şi care se surprind chiar în spatele unor titluri sugestive, ca: Ascultă cum respiră vântul, Îţi aminteşti iubirea mea, Ţi-am vizitat în miez de noapte sufletul, Rugăminte, S-au copt în noi cireşele de mai, Mai lasă-mă puţin, Eu oglindită-n irişi verzi, Tu şi eu, Şi pune-vom iubirii stindarde nelumeşti ş.a.m.d.

Ca simboluri puternice, în multe poezii ale Anei apare palma, în altele îngerul. Palma simbolizează îndrăzneala, francheţea, dăruirea. Iată că totul se leagă şi BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII nimic nu este întâmplător în imaginile poetice ţesute cu migală de artist(ă), cu esenţe chiar din lumea sa interioară: „Din palma mea curgea nisipul/ se transforma-n câmp de trifoi”. Despre înger, el vine ca ocrotitorul celor aleşi şi exprimă nevoia acerbă de sprijin din Înalt a poetei: „Iar îngerii-mi citeau din file/ din glasul lor curgea poruncă…” (Revelaţie).

Adâncimea lăuntrică remarcabilă a poetei Ana Podaru se face permanent simţită pe parcursul cărţii, ea comunicându-ne fără reţineri trăirile sale ardente: „lăsaţimă să tac, dar vai…/ al sufletului glas se-aude/ un pas în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde” (Vorbeşte sufletul, eu… tac) sau: „tortură, chin şi neputinţă,/ sub clipa ceasului din urmă,/ un suflet plin de nefiinţă/ nisipul din clepsidră curmă” (Trecut-am noapte peste tine) etc. O poezie în care autoarea îşi etalează capacitatea de metaforizare este Cerşetori suntem toţi, unde eul liric se exprimă fără rezerve: „Cerşetori suntem toţi, chiar de zdrenţe n-avem/ noi iubire mereu de la viaţă cerşim/ şi umili către cer, dezlegaţi de blestem/ la apus de dorinţi, ochii trişti îi golim”, încheind pe un ton fatidic: „resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”. Şi ultima poezie din volum încheie, pe acelaşi ton meditativ, periplul repetat al poetei între ceruri şi pământ, ea conştientizând efemeritatea fiinţei umane şi incapacitatea acesteia de a-şi stăpâni/controla trecerea prin timp: „Suntem stăpânitori ai timpului trecut/ dar nu deţinem cheia secundei ce urmează/ în noi trăiesc iluzii ce fiarele asmut/ iar rănile deschise adesea sângerează” (Ne modelează timpul în palma lui muncită).

Se cuvine spus că şi titlurile poeziilor constituie, ele însele, adevărate micropoeme pline de gingăşie şi prospeţime, ce reliefează imaginaţia bogată a autoarei, dublată de o forţă de expresie mai rar întâlnită, izvorâtă (probabil) din dureri sufleteşti sau trupeşti, forţă prin care atrage cititorul în torentul infernului său interior, subjugându-l şi făcându-l să-i simtă suferinţa ca pe propria Golgotă.

Lirismul ce planează asupra poemelor sale denotă, în ciuda dramatismului evident, un profil de învingătoare.

Ana poate zbura chiar cu aripi frânte, iar dacă nu, se târăşte pe genunchi, la graniţa dintre agonie şi extaz, până la ţinta propusă, dar nu abandonează lupta. Asta nu înseamnă că, uneori, dezamăgirile nu(-i) lasă urme greu sau imposibil de vindecat, spulberând(u-i), pentru o perioadă, iluziile: „o lacrimă căzută trecător/ din cicatrici parcă ar vrea să spele/ un ritm mai bate-n pas deşteptător/ dar visul a plecat privind la stele” (Din renunţările la vis). În ciuda vicisitudinilor, elanul creator al poetei este neştirbit, lucru de admirat, înăuntrul său clocotind un vulcan al poeziei, care-i erupe prin toţi porii. Setea ei de viaţă poate fi stinsă numai cu nectarul cuvintelor, al celor cu înţelesuri profunde, aşa cum se pot întâlni (şi) în cuprinsul acestui volum. Îi doresc doar ca magica fântână de lumină să nu-i sece niciodată, iar timpul să-i îngăduie (dis)cernerea!...

129

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Andreea MAFTEI

Ana PODARU, ZECE POVEȘTI „Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile obstacole apărute pe cărarea îngustă, brazii șușoteau îngroziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai mult.” – Aripile pajurei

Asemenea definiției etimologice a basmului, născocirile Anei Podaru, în proza sa scurtă din volumul Zece povești apărut la Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, din Petroșani, 2019, iau naștere ca urmare a numeroaselor lecturi ale copilăriei. Se recunosc ușor elementele folcloristicii românești, în oralitatea specifică, dar țesute pe tiparul poveștilor engleze, mai ales, în spirala spontaneității, șoptite copiilor la culcare. Frazele curg din scurt, se repetă adesea și crează zidurile magice ale lumii acesteia noi, paralelă celei în care autoarea s-a retras în ultimii ani, spațiul Marii Britanii. Firea sensibilă și profund creatoare arde ca lumina unei lumânări, producând, în foarte scurt timp, cu o forță nimicitoare oboselii, texte fermecătoare care nu te lasă să scapi niciun cuvânt, nicio pagină nedusă până la capăt. Am citit împreună cu copiii mei povestea Parfumul celor Șapte roze (pg. 11), de exemplu, și ne-am imaginat la castel, în grădina plină 130

cu trandafiri de toate culorile, am cules, înțepându-ne în spinii groși, cele mai frumoase roze, alături de Prințesa Rozelor, apoi am vărsat lacrimi odată cu mama ei, regina Steaua Nopții. Am suferit când răutatea verișoarei cele rele a transformat-o pe prințesă în stană de piatră, cu parfumul cel magic. De asemenea, am purces în călătoria inițiatică a tânărului grădinar-erou, spre găsirea căii de a-și salva prințesa mult iubită. Cifra magică, șapte ne-a amintit de Timp, de trecerea lui cu fiecare a șaptea zi și ciclicitatea acestuia. Am aflat bucuria din deznodământ, odată cu învingerea Răului.

Speranța Binelui și a Dreptății ne-a luminat ochii și inima, aflând despre ucenicul cu puteri supranaturale, Roibul.

Ca și în basmele românești eroii sunt oameni din popor, ghidați spre victorie doar de puterea curajului și strălucirea istețimii lor. În ajutorul binelui, elemente ale miraculosului - personaje fabuloase, obiecte magice - dau speranță și pavează drumul inițiatului cu fapte bune. Căci, un lucru esențial, de asemenea, pentru lumea poveștilor, este întocmai funcția educativă, specifică. Ne lăsăm pradă subiectivității trăirii emoției, vărsăm lacrimi sau suferim în tăcere alături de necazurile celor ce dau viață poveștilor. Ne aliniem ființelor de hârtie, cum le numea R. Barthes, ca într-un joc al imaginației absolute, și ne facem, astfel, prieteni noi: pe Will și pe Emilly, în căutarea pajurei (Aripile pajurei, pg.25). Iată cum, prin prezența simbolică a acvilei de munte și a stejarului, bifăm spațiul românesc („Pajura zboară spre cuib privită de familia reunită... Pasărea devine protectoarea satului, iar satul primește numele – Pajura.”, pg. 37) Este foarte interesantă complementaritatea aceasta româno-engleză, pe care o regăsim și în biografia Anei Podaru, cu un simț ascuțit al expresiei inovative, dar susținută prin sugestia spațiului locuit fantasmatic, prin etimologie, folclor și mitologie. Pădurile și cărările pe care traversează, prin joc, cei doi copii cu nume tipic englezești, în căutarea misterului, sunt pădurile dese ale Carpaților românești. Copacii au posibilitatea de a participa la joc, pot vorbi și conduc jocul către un și mai mare mister. Cititorii cei mici sunt luați prin surprindere, brusc, ceea ce, tehnic vorbind, impun o cheie de lectură contemporană. Textele pot fi așezate pe benzi desenate, ori serializate. Ana Podaru pare o Mother Goose care citește copiilor lumii întâmplări magice, în fapt de seară. Criticul Iulian Chivu, cel care i-a și prefațat volumul de proză, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII afirmă: „Povestitorii de basme erau, cum îi relevă marii folcloriști, oameni generoși, îndrăgiți de copii și de comunitatea lor. Ana Podaru povestește și ea copiilor tocmai dintr-un prinos de bunătate contagioasă, din noblețea ființei sale, din nevoia spiritului de a se odihni în sine și, nu în ultimul rând, fiindcă iubește copiii, copilăria în general, înțelegând aici că, retrăiește câte ceva din farmecul propriei copilării.” În Poveste de Crăciun (pg. 39) ne amintim cumva de Fetița cu chibrituri, deși ea este simbolizată aici prin imaginea Îngerului profet sau chiar a binefăcătorului-preot. Răsplata binelui aduce cu sine bogăția și fericirea celor nevoiași și lipsiți de noroc. Credința puternică este una din funcțiile caracteristice basmelor autohtone, copii frumoși și ascultători, mame credincioase, devotate familiei, puternice si sigure, deși extrem de sensibile, cu ochii mereu în lacrimi pentru binele copiilor. Această poveste mi se pare una dintre cele mai reușite stilistic, deși se resimt și aici influențe străine, desfac, utilitar, nodul originalității podariene.

Sintactic, textul nu mulțumește întotdeauna nevoia de a fi simplu și coerent, cuvintele se repetă adesea inutil, dar peste toate astea, modul obiectiv de a privi lucrurile și sinceritatea expresiei conferă naratorului credibilitatea apreciată de cititorul tânăr. Descrierile au tonul sensibilității lirice de care dispune poeta Ana Podaru, am întâlnit-o în volumele sale de versuri: „Femeia era slabă de abia se mai ținea pe picioare...

Fetița creștea și se făcea tot mai frumoasă, avea ochii albaștri ce-i străluceau ca stelele în noapte, părul era lung până la călcâie, de culoarea spicelor de grâu, obrajii-i erau rumeni ca pâinea copată pe vatră, iar buzele-i păreau două petale de trandafir... Rochița era de mătase roșie, cu flori mari, avea dantelă pe mâneci și la poale. Nu o îmbrăcase niciodată, o ținea într-o ladă veche alături de pălăria de mătase și pantofiorii de lac. (...) fetița nu avea picioare”. (pg. 49) Ce observăm prin aducerea în mod instantaneu a unor idei noi care încearcă să dezvolte și să explice configurația epicului? Secvențialitatea specifică povestirii care, în proza scurtă, nu e tocmai potrivită și blochează fluiditatea epică. Dar ne putem aduce aminte de abordarea cinematografică a benzilor desenate, din perioada clasică.

Acestea dezvoltau imaginația, sporind vizual, prin cadre care se succedau până la căderea cortinei, simbolizând deznodământul, aducând mereu ceva nou, surprinzător, chiar dacă nu se lega de anterioarele episoade narative. În arta secvențială a benzilor desenate un element de noutate sau de suspans o aduce și implicarea sunetului în animarea personajelor ori chiar

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

a muzicii. În proza Anei Podaru care, mă repet, poate fi literatură pentru animație sau, de ce nu, cinematografie, apariția elementului suspicios (cheie) în congruențialul textului ține loc de formarea interesului pentru lectură; la fel cum ai desena o imagine fără a ridica mâna de pe hârtie, ceea ce ar fi chiar obositor pentru cei mici, dar, în aceeași măsură, extrem de interesant.

Nume precum: Astree, (fetița fluture, pg. 47 ), la o margine de pădure, oriunde, Ederra, de pe malul Nilului, (pg. 57), Aiden, fiul soarelui (pg. 65), din Scoția, Althea, într-un ținut îndepărtat, uitat de lume, (pg. 97) ș.a.m.d. confirmă ideea că măcar poveștile pot uni laolaltă copiii lumii și că prin acestea ei pot fi fericiți așa cum își doresc, indiferent de realitatea lor înconjurătoare. Ana Podaru speculează această idee și ca un mesager al binelui, al frumosului și al dreptății adună în lumea poveștilor ei toți copiii pentru ca măcar lor să le fie astfel.

Cele zece povești: Parfumul celor șapte roze, Aripile Pajurei, Poveste de Crăciun, Ducesa, Aiden, fiul soarelui, Rege pentru o zi, Inorogul Ekor, Prințesa Althea și pasărea măiastră, Micul gigant, propun pe lângă personajele specifice basmelor - regi, regine, prințese, cu nume deosebite, copii speciali, cuminți și frumoși, copii care au vise pe care ajung să și le îndeplinească, exploratori inteligenți, prietenoși, sensibili.

Ana Podaru recrează lumea în forma ei cea mai frumoasă ca exemplu al celei ideale, unde copiii învață unii de la alții, se bucură unii de alții, așadar efectul poveștilor e taumaturgic și chiar terapeutic, dar și un bun exercițiu de imaginație într-o formă a deconstrucției și a reașezării ordinii firești, într-o ordine nouă a lucrurilor, așa cum le văd cei mici. Ana Podaru uzează și de funcția educativă a poveștilor sale, pentru buna dezvoltare a copiilor, se simte datoare pentru asta, căci este, întâi de toate, mamă. Nu este suficient doar să citim, scriitoarea îndeamnă la înțelegere, la delimitarea binelui de rău, la fructificarea creativității și a imaginației. Un foarte bun exemplu aduce, astfel, prin desenele atașate textelor, ilustrațiile făcute de o elevă de 16 ani, Cătălina Tcaciuc, din Ungheni, Republica Moldova.

Iată, o scriitoare care nu se sfiește și are curaj, o scriitoare care într-un timp foarte scurt, cu debut poetic în 2014, a scris opt volume de versuri și unul de proză, toate având succes la public, Ana Podaru. Ne bucurăm de cărțile ei și le dorim viaţă lungă printre cititori.

131

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihai PETRE

ZECE POVEŞTI SAU DESPRE DRUMUL CORECT ÎN VIAŢĂ

Ca poetă cunoscută și apreciată critic, Ana Podaru se afirmă prin talentul și sensibilitatea care îi permit să trăiască sincer în spațiul cuvântului devenit vers, suficient și necesar definirii ei ca ființă ce-și trăiește fragmentar fericirea, privind cu candoare fluturii al căror zbor se înscrie în timp, ori icoanele ce adăpostesc îngeri în căderea tulburată de spinii prinși în aripă... La nivelul poeziei, a experimentat câteva genuri, de la cea modernă la poezia pentru copii și cea cu formă fixă, toate exerciții poetice asumate de o autentică artistă a cuvântului căreia talentul îi permite să interpreteze arii din opere atât de diverse.

Ultima carte, Zece povești, apărută la Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, în 2019, înseamnă debutul în proză al autoarei, plasat în continuitatea volumului de versuri Păpuși din pănuși/Husky dolls,

prezentat ca poezii pentru copii. Prin cele Zece povești, Ana Podaru oferă texte-suport de lectură nu doar pentru uzul celor mici, așa cum s-ar putea înțelege din titlu și din desenul de pe coperta 1, ci și pentru uzul celor interesați, indiferent de vârstă...

Se știe că basmul, ca orice specie a genurilor literare, a cunoscut o lungă evoluție, de la dimensiunea familială, cu simpla poveste însăilată pe un principiu etic – victoria binelui asupra răului, principiu de inoculat celor mici, la cea cultă, cu mesaje direcționate spre grupurile-țintă prin metafora drumului ce permite similitudini între erou și cititor.

Sub aspect teoretic, sunt acceptate trei tipuri de basm: fantastic, legendar sau nuvelistic1. Indiferent de natura sa, basmul oferă cititorului/ascultătorului „oglindirea vieții în moduri fabuloase”, cu personaje

Vezi și Ovidiu Bîrlea care, în Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, vorbește și de basmul despre animale, 1

132

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII care „nu sunt numai oameni, ci și anumite ființe himerice”, absența acestora fiind esențială pentru apartenența la specie2.

Aventura speciei a început din momentul în care aceasta a atins nivelul de basm cult, căci acum se transferă accentul de pe curajul eroului exemplar pe calitățile lui umane: cinste, corectitudine, adevăr, curaj etc. Înțelegându-i valoarea educativă, oameni de cultură, de la simpli culegători la analiști ai acestui fenomen epic, s-au oprit asupra speciei fie din perspectiva realizării unor culegeri de basme (frații Jacob și Wilhelm Grimm, Charles Perrault, Hans Cr. Andersen, Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul ș.a.), fie din cea a abordărilor teoretice, cu studii de referință (Lazăr Șeineanu, George Călinescu, V. I. Propp, L. Rörich etc.).

De obicei, basmul cult se construiește pe structura narativă a celui popular, respectându-i elementele constitutive, de la formulele inițiale, mediane și finale, la inserția elementului perturbator și refacerea echilibrului și a ordinii inițiale. Expresie a unui talent literar autentic, basmul cult poartă amprenta viziunii despre lume și viață a autorului, fapt ce explică inovațiile aduse structurii narative clasice a basmului popular. De asemenea, orice basm cult este tributar stilului artistic al autorului, fiind cunoscute deschiderile spre romantism, prin amplele descrieri de peisaj, la Eminescu, ori spre realism, cu personaje implicate în acțiunile pline de dinamism și umor, la Creangă...

Azi, a scrie povești este o acțiune cel puțin temerară, având de depășit mai multe obstacole, începând cu ritmul vieții contemporane care afectează auditorul modern, familiarizat mai degrabă cu tehnologia digitală de ultimă generație și terminând cu foarte des întâlnita inapetență pentru lectură a bunicilor, vector principal în educarea și dezvoltarea estetică și morală a celor mici.

Lectura celor Zece povești relevă măsura în care Ana Podaru a reușit să surmonteze dificultățile, inovând la mai multe niveluri ale construcției epice, subordonată poeziei care o definește pe autoare, fie pentru a da culoare descrierii unui drum: Diii căluț la roza albă care șade pe colină, fata n-are nicio vină..., sau Roibule cu coama deasă, vino și mă ia de-acasă, pe colină tu mă lasă să salvez fata frumoasă..., fie pentru a implica forțele naturii împotriva unor eroi prea temerari: Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i opriți!.../ Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiiimi opriți! Dincolo de inserțiile poetice, sunt de reținut

George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatură, București, 1965.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

alterarea formulelor inițiale ale basmului clasic pentru cinci dintre povești: Trăia odată un rege.../ Cândva, mai demult.../ Trăia odată într-un sătuc.../ Într-un ținut îndepărtat.../ Undeva, într-un ținut îndepărtat..., celelalte cinci având refuzate complet aparteneța la familia basmului, prin formule, apropiinduse de alte specii epice (vezi, de exemplu, Rege pentru o zi, Inorogul Ekor, Ducesa ș.a.). O inovație interesantă, subliniind meritul deplin al autoarei, este aceea a onomasticii poveștilor. Prin aceasta se depășește spațiul toponimic și antroponimic românesc, înscriindu-se într-o realitate universală, căci copii și adulți români se pot opri să-i citească poveștile, posibil fiind în Scoția, în Carpați, ori pe malul Nilului... Făt-Frumos și Ileana Cosânseana, actanții principali ai basmului popular românesc, au lăsat liberă scena acțiunilor pentru Will și Emilly, pentru Ederra și Astree, ori pentru Arthur, Aiden și Lily, în ciuda unor neconcordanțe între antroponimie și toponimie (contele George, nu Georges?... și contesa Lisette sunt personaje unei acțiuni plasate pe malul Nilului!?...). Consecințele modernizării onomastice se observă imediat și autoarea evită cu eleganță posibilele discordanțe între numele personajelor și modul de a gândi, vorbi și a acționa. Lupta dreaptă de pe tărâmul zmeilor, sabia și calul care mânca jăratic... au fost înlocuite cu flori, pâine, parfum etc., cu dragostea pentru păsări (Pajura) și animale (Ducesa), cu generozitatea (Poveste de Crăciun) și, în toate, cu victoria binelui asupra răului, atât de particular sfârșit al oricărui basm.

Prin cele Zece povești, autoarea demostrează că basmul, ca specie a epicului cult, nu e depășit, având multiple posibilități de reinventare. Depinde doar de talentul și disponibilitaea unui autor dispus să aloce timp copilăriei, plecând de la a sa, pentru a o reda și celorlalți... Cartea Anei Podaru subliniază ideea că toate basmele, indiferent de nuanță, ar trebui (re)valorificate fie și pentru una din cele mai frumoase metafore, aceea a drumului corect în viață. Copii, adolescenți ori tineri, toți au de învățat câte ceva din traseul inițiatic al eroilor din cele Zece povești. Se propune o călătorie „în lumea de dincolo”, nu cu zmeii, strigoaicele ori Mumele-Pădurii trecute, ci cu invidia, dorința de putere, lăcomia și răutatea..., caracteristici ale realității contemporane. Și, moralizator, acestea își atenuează dimensiunea malefică, dovedindu-și vulnerabilitățile în fața unor tineri ori copii, simpli eroi ai unor aventuri existențiale...

2

133

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

POEZII comunicate de sora sa, Iustina Doboş Testament

Că nu de moarte mi-a fost a mă teme.

Copila mea, în lăzi cu zestre Ţi-am aşezat frumos înţelepciunea, O s-o găseşti, am pus-o peste O pânză albă ce-am cusut-o lunea.

Atunci când ţi-este dor

Şi tot acolo, peste acea mătase Am presărat un praf de bunătate, E magic, să-l aşezi pe inimi roase, Să le transformi în stele luminate.

Să îţi croieşti, copila mea, din ea Cămaşa pură sufletului blând Şi s-o îmbraci când vântul o bătea, Să-ţi ţină vie flacăra arzând!

Să nu arunci bucăţile rămase, Când flori primeşti petale să usuci Si-nvie-le cu lacrimile stoarse, Să le presari când treci pe la răscruci! („Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi”) De-ar trebui să te mai nasc o dată, Mi-aş da şi viaţa să te pot avea, În ochii tăi e-o lume minunată, Un câmp de flori şi străluciri de stea.

Rămâi a mea fetiţă pe vecie...

Chiar dacă eşti acum o domnişoară Eu am rămas cu a ta copilărie Şi gândul meu spre-acele clipe zboară. Ştiu, sunt povară, uneori mi-e frică Să nu te las cu-o simplă amintire Un văl de neguri pleoapele-mi ridică, Iar vindecarea mi-e a ta iubire...

Of, cât mă doare când te văd cum suferi, M-agăţ de viaţă cu aripi ciuntite Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi Şi-o mie de poeme născocite...

Să te-nvelesc cu trupul meu când iarna Îngheaţă-n tine visele... când tremuri, N-aş vrea s-auzi când sună iarăşi goarna Şi talpa-mi geme pe-umbra altor drumuri.

Aceasta-mi este vrerea, fată dragă... Şi de-oi muri prea trist sau prea devreme Aş vrea ca inima-ţi să înţeleagă 134

Atunci când ţi-este dor, respiră-mă uşor Din roua dimineţii ce-ţi răcoreşte buza Ce s-a uscat de-amarul privitului în gol, Suflând din pumni iubire, dorind s-aţâţe spuza.

De nu mă vezi la umbra copacului în floare, Mă caută în raza ce-ţi mângâie obrazul, De mă zăreşti de mână cu steaua căzătoare, Mă caută pe-un ţărm... ascult doinind talazul.

Atunci când vântul geme şi risipeşte briza, Eu te zăresc în toate şi ochii perle-mi scapără, Te-apleacă dimineaţa, că te-am pictat pe pânza Nisipului udat, condei la gene-n pleoapă.

De mă zăreşti prin crinul grădinilor de vară, Sunt fluture, mireasmă, sau numai amintire...

Când stelele şi luna stau la taclale seară, Mă caută în vise prin gânduri efemere. („Stau lângă foc”) Stau lângă foc cu lacrima îngheţată pe obraz palmele-mi ard, iar buza-mi tremură şi tac... trimit un gând spre alt tărâm îndepărtat pe undele netrebnicului vânt ce mi-a luat tot ce-am avut mai sfânt... din buzele uscate picuri vii cad pe pământ, e sânge diluat de-atât amar pe floarea ce-a căzut rămâne jar apoi cenuşa risipită iar şi iar mă doare... tărâm cicatrizat dar neuitat acolo demoni sapă ne-necetat timp blestemat, prezent, trecut, frântură de geneză te-am uitat... dar încotro mă-ndrept?

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Rugă pentru Ana

Ana PODARU Sunt puf de păpădie Sunt puf de păpădie şi zbor, când vântu-ncet adie cândva... am fost frumoasă floare împodobită de culoare...

Mă vizitau albinele în zori să-mi soarbă seva, iar printre bujori îmi străluceau petalele în soare, zâmbeam la stele dulce, visătoare...

Acum sunt doar... puf de păpădie suflat din palmă, briza mă mângâie şi-ades mă las purtată printre nori iar uneori mai poposesc pe flori, plutesc pe luciul apei, salcia m-agaţă sunt numai puf... plecat spre altă viaţă.

de Licuţa Pântia (în memoria poetei Ana Podaru, plecată dintre noi la numai 45 de ani...)

Deschide Doamne cerul să intre Ana noastră, Să odihnească-n pace la Tine-n veşnicii, Şi-aşeaz-o de se poate cumva lâng-o fereastră Să-şi potolească dorul de dragii ei copii! Îmbrac-o-n bucuria din cele locuri sfinte Şi şterge-i orice urmă de răni sau suferinţi, Şi dă-i condei şi foaie spre a picta cuvinte Să mângâie cu versu-i pe îngeri şi pe sfinţi!

Hrăneşte-o cu frumosul, iertarea şi iubirea, Ce doar la Tine-n Eden sunt pure şi fireşti, Şi-ajut-o să cunoască eternă fericirea, Ce nu-i amăgitoare ca toate ce-s lumeşti!

O du să regăsească pe cea ce i-a dat viaţă, Să strige iarăşi mamă şi să-ngenunche’ dor Să simtă braţe calde ce dulce o răsfaţă, Apoi cu toţi poeţii să stea-n altarul lor!

Aprinde Doamne Sfinte pe cerul nopţii stele Şi-aşeaz-o şi pe Ana o candelă-ntre ele...

Ana Podarua fost adusă din Anglia şi depusă la capela Ultimul popas, Vulcan, în 11 oct. 2019. În 13 octombrie, de la ora 13,30, a început slujba de înmormântare, ţinută de un sobor de preoţi: Stareţul Mânăstirii Lainici, Ioachim Pârvulescu însoţit de alţi patru preoţi, Stareţul Ştefan Mateş şi preotul Mugurel de la Mânăstirea Sf. Mihail şi Gavril Pietroasa din Banat, Stareţul Protosinghelul Rafael de la Mânăstirea Sf. Nectarie de la Feneş, din Caras-Severin, şi preotul din Vulcan. Lângă copiii săi, Larisa şi Bogdan, surorile Cristina şi Iustina din Italia şi fratele Alexandru Doboş de la Bacău, au fost alături rude, scriitori, oameni din Vulcan, îndeosebi copii, cu toţii au urmat-o pe poeta Ana Podaru, pe ultimul drum, la cimitirul privat al capelei Ultimul popas, din Vulcan.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

135

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Adina CÎRJAN

CUVINTE VII (III) Mic jurnal de trăiri esențiale Lecția nr. 2

Pe-o Cale de Lumină Presărată cu pulberi de stea –

Starea, Respirul și Viitorul Contactul cu Mine, susținut conștient de tine, în Postura corectă, te va aduce într-o stare de A FI, deplină și autentică, așa cum nu te-ai cunoscut vreodată: unic, valoros, fericit, împlinit, pătruns de Viața din tot ce există.

Pentru marea Unificare cu tot ceea ce există, de acum respiră conștient și voit împreuna cu Mine…

Așa... Inspir... expir... inspir...expir…

Privește-te! Te poți vedea? Poți vedea în tine strămoșii?… Le vezi surâsul de fericire pentru că tu ești tot ceea ce ei și-au dorit să fie vreodată? Toate visele lor sunt împlinite în această clipă prin ceea ce ești tu! În starea ta de bine de acum se odihnesc o dată cu tine toți străbunii tăi…

Respiră… Privește mai departe… te poți vedea?

Te simți pe tine? Celulele tale sclipesc fericite într-o respirație sacră, unită cu Viața.

Poți vedea în tine bucuria Creatorului din momentul Creatiei? Poți simți Iubirea cu care ai fost zămislit?

Poți să simți dragul Meu de tine? Poți savura Starea copilului dorit de părintele lui, iubit și binecuvântat?

Da? Învață să rămâi în această stare de copil liber și iubit.

Este starea pură și autentică de bucurie… este potențialul pur.

Ești copilul de-Acasă Ce m-așteaptă Și vrea Să-mi dea Globul de Soare? În palmele-mi întinse... Lumina Aurie... Și să rămân cu ea?

Să mă spăl pe față, Pe păru-mi de nea, Să-mi curăț Pământul, Să-mi îndulcesc Cuvântul, Să pot trăi MINUNEA...

Metamorfoza mea!!!

Copilul zămislit din Iubirea Creatorului sau este izvorul tău de Apă Vie. Lasă Viața să curgă prin tine…

Copilul de Lumină Mi-e bine cu tine Copil de Lumină!

Pe-o geană fină La Pragul dintre lumi, Îmi dăruiești Iubire Și-o stare de bine Sorbind amândoi Nectarul de viață Curgând prin Potirul Inimii Ce-mi spui?...

Urechea inimii te-aude…

Tu vrei să vin la tine 136

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI Încolțirea Un suflet pustiit dar cald așteaptă Încolțirea, Din Mugurul smerit și alb ce poarta nemurirea...

Descoperă ce Tu i-ai dat și crede că nu poate Să poarte Foc imaculat fără ca El să-l ardă “Vreau Aur lămurit în Foc” Cuvântul tău îmi spune Și mintea fuge într-un loc unde Izvoru-ți curge, Izvorul limpede îmi dă sclipiri de viață lungă Încurajând și șiroind spre Focul ce abundă Izvor și Foc, Cuvânt și Cânt descântă și mă poartă Spre lumea de Aur curat cu Frații mei cei minunați Care pe-al rugăciunii braț mă dezvrăjesc și-mi amintesc Drumul cel vechi spre Casă. Întrebare către Viață Cine, cine, cine poate Adâncul inimii să-mi joace Pe degete de carne?

Cine, cine, cine poate Să-mi fure Cântul cu vântul Și spectrul colorat și Nimbul?

Cine, cine, cine poate În trupu-mi de carne să scrie Cuvântul cel viu și Copilul?

Cine, cine, cine poate Să asculte glasul ce vine din mine Cea adevărată?

Cine, cine, cine poate Cu sabia inimii să-mi taie Pornirea cea rea și mintea de jos?

Cine, cine, cine poate Desface-al inimii Fir auriu? Și-așa... în liniște și-n VIU să dăruiesc fără să știu?

Răspunsul Vieții Când te iubesc Eu te iubesc... cum tu nu crezi Cu inima-ți de vină Și te iubesc cum tu nu știi cu Inima-mi Divină, Eu te iubesc cum tu nu poți Cu Inima-mi de Soare Iar spinii necredinței mă rănesc…

Durerea ta mă doare…

Nu te lovi! Nu te lovi!

Ascultă-ți glasul Inimii!

Iubește-mă în tine tare căci vine vremea-n care, O floare de soare, în Mare, Va străluci Și tu vei ști Că EU SUNT TOT… Aer și Cer și Stele și Noapte Și-a tale fapte! (va urma)

Evelyne Maria Croitoru, Diandra David, Ana Podaru şi Doina Rizea Georgescu

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

137

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru ICHIM

JURNAL DE CĂLĂTORIE (I) NORTHUMBERLAND SHORE, Nova Scotia Poetul I.V. Spiridon, care a fost secretar, sau ceva foarte apropiat de Blaga, autorul ''Trilogiilor'', fluent în mai multe limbi de circulație mondială, povestea că ar fi fost întrebat de ce nu-și scrie filosofia în una din aceste limbi. Blaga ar fi răspuns că va veni vremea, așa cum latina a fost limba Renașterii, la fel limba română va deveni limba de circulația a filosofilor, pentru că nici una din limbile pământului nu are mai mare finețe a curcubeile de nuanțe ale gândului, sau inimii precum limba ''Mioriței''. La ''taica Spiridon'', cum îl numeam noi ''mânjii'' de la cenaclul ''Bacovia'', l-am descoperit pe Blaga de pe vremea când la modă erau A.Toma și Dan Deșliu, cel care proslăvea pe un idiot de la Rusca, acel care a vrut să pună piedică la compresorul ce se prăvălea. Avea în imensa lui bibliotecă toate cărțile lui Blaga care apăruseră la ''Fundațiile Regale'' și o mulțime din marii noștri scriitori dintre cele două războaie mondiale care erau interziși ca fiind ''dușmani ai poporului''. Dar ce nu știa I.V. Spiridon? Pe Rilke și pe poeții germani mi-i citea în original, ca și pe Omar Khayyam, din acele cărți frumoase de pe timpuri, legate în piele și scrise cu bronz. Dar să nu mă risipesc, că deși Blaga spunea că ''timpul este o dimensiune a întineririi pentru spirit'' te poți pierde în timp ca într-o pădure în care te pot mânca potecile pierdute ale lui Proust mai rău decât lupii.

L-am rugat pe Matei să mergem din nou la ocean, la Northumberland Shore. Deci să analizăm puțin subțirimea de lumină ( lumen, lume, lumină) a limbii române. Englezul zice ''shore'' și a terminat, dar românii au o mulțime de cuvinte pentru această logodnă a pământului cu apa, întâlnirea pământescului cu veșnicul, al cenușăresei nisipului imperial cu imperialul albastrului marin, bleumarinul tristeților de munte.

Românii au: ''țărm'', ''mal'', ''faleză'', ''litoral''. Ai umanizarea peninsulară a ''capului'', dar și atât de metaforic spus ''coasta'' mării din care s-a născut, după un somn greu, Eva diafanului negrăit și încercat de scăpărarea primului luceafăr al serii, Afrodita, în altă ipostază, frumusețea carnală, eroticul, născută din zbuciumul înspumat al mării. Dar românul are și transfigurarea frumosului erotic, prin metafizicul lui, ajungerea la ''liman''. Cuvântul încărcat cu o imensă comoară de profunzimi filologice în vechea limbă română era ajungerea omului la contemporaneitatea Omul, cuvântul ca persoană care se ''binecuvintează'' 138

prin Cuvântul-Întrupat, ca în poemul liturgic și filosofia ioanină: ''Unule născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu''. Cum este Împărăția lui Dumnezeu, raiul?, dumnezeirea?, teologii nu știu să precizeze, dar românul care-l îmbrățișează pe Tatăl nostru cu toate brațele deltei, cu toată vâltoarea, cu tot noianul și adâncul căutărilor îi găsește numele pe malul acestui ''shore'' pe care engleza nu-l are. Întâlnirea omului cu scopul vieții lui are loc la ''liman'' care este ajungerea omului la ''frumsețea cea dintâi''. Câte adâncimi, câte cufere de perle și giuvaiere are limba română și noi suntem niște măcelari, și aceia destul de proști în meseria lor! Nu contează de unde au luat cuvântul: din turcă, rusă, ucraineană, patagoneză, etc. dar ce au făcut cu el, câte străluciri au zidit în el, câte potențe și orizonturi de suflet în fiecare cuvânt românesc!

Omul, the shore, se întâlnește cu marile ecuații existențiale și ispita de a cădea din ontologicul ''on'' în ''învolburare'', volburarea amețitoare când mintea își pierde busola și cârma inimii scârțâie, gata să se rupă.

Auzi ce e ''limanul'': ''Marea vieții văzându-o înălțându-se de viforul ispitelor, la LIMANUL Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viața mea, mult Milostive!'' Este PORTUL din care ai plecat, Grădina, și este, în același timp, portul la care te întorci, prin moarte: ''scoate din stricăciune viața mea''. Dacă nu ar fi acest înțeles de port metafizic nu am putea găsi ''rațiunile lucrurilor'' de care vorbește atât de filosofic Maxim Mărturisitorul, profunzime pe care românul o sintetizează atât de limpede: ''a duce un lucru la limanul cel bun'' înseamnă o săvârșire ''săvârșitu-s-a'' salutul împăratului biruitor în război când intra pe porțile cetății. ''Sfârșitul'' morții ca început nou al nesfârșitului mântuitor al Învierii - al ''limanului cel lin''. Având destinația ''limanului'' ca port ontologic corabia ta nu este doar un marfar, iar tu o singurătate. Nu întâmplător ''basilica = Casa Împăratului'' este simbolul templului creștin. Pentru a intra bine în port, de tine depind și ceilalți oameni, și natura înconjurătoare și chiar întregul cosmos pentru că totul și toate sunt aproapele tău. Oare când cineva este în încurcătură și tu îl scoți din ea oare nu zicem că l-ai scos ''la liman''? Și aproapele tău nu e cel mai aproape cu care să te cerți, nu e cel căruia aplicându-i ''dinte pentru dinte'' , din greșeală îi mai rupi și falca pentru ca să-ți scoți dintele tău. Aproapele e cel pe care îl îmbrățișezi, aproapele este cel/cea de care trebuie să ai grijă ''râul, ramul'' și întreaga natură înconjurătoare BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI și, repet, întregul cosmos cu miriadele și miriadele lui de constelații. Limanul este identificarea omului cu sursa lui de viață, limanul este nu numai ''pâinea noastră cea de toate zilele, ci încărcătura lui ontologică este acela de Pâine. ''Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer'' ca prin pâine să ne în-TRUP-ăm în Trupului lui: ''Acesta este trupul Meu'' - limanul cel al soteriologiei noastre, pâinea ca port al corabiei noastre, de plecare prin acceptarea lui thanatos ca fiind condiția noastră umană și port de întoarcere prin biruința asupra morții și, în plus, debarcarea noastră ca ființă reconstituită ca chip și asemănare al Omului înviat din morți.

E o zi minunată pentru a merge la Northumberland Shore să ne întâlnim cu oceanul. Senin, cald și doar câțiva nori albi în și pe imensitățile albastre ale Negrăitului. E un joc al imaginației, de ce credeți că norii nu au imaginație? Problema nu e a lor, ci a noastră că vedem, dar nu observăm. Uite acolo o mamă-nor cu puișorii lui. Bebelușului din brațele ei i s-a făcut foame și mama-nor, cu un gest firesc s-a așezat pe marginea unui colț de cer, și-a scos sânul și îl alăptează. O scenă ca aceasta, mama-nor hrănindu-și pruncul, e mult mai magnifică decât frumusețea cerului și adâncimile genunilor de ape, o icoană pictată pe nor pentru Mama care este mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare decât serafimii.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ați văzut vreodată umbre de nori deasupra oceanului?

Valurile le fură axionul și îl cântă îndantelând în alb limanul sufletului. Știați că oceanul știe să vorbească în șapte limbi? O să vă povestesc ceea ce am încercat să descifrez. Mâine, dacă nu plouă, o să vă spun omenește prima lui destăinuire unui pământean. Să nu cumva să mă spuneți lui Matei. Deal? *** Încă mă gândesc la titlul viitoarei cărți. ''Călătorie la capătul lumii?'' , sau ''Călătorie la capătul lumilor? '' Vikingii numeau partea aceasta a Atlanticului ca fiind capătul lumii. E interesant de știut că ei au descoperit America înaintea lui Columb ,1492, cu cinci secole înainte și i-au dat numele de Winland. Săpăturile arheologice la L'Anse aux Meadows din 1960 au descoperit mult senzaționalele mărturii despre vikingii de care cronicile lui Adam of Bremen prin 1075 vorbeau despre Erik the Red și mai ales, de fiul acestuia Leif Eiriksson care a debarcat în Newfoundland (Țara-Nou-Găsită) și cum au ajuns la ''sfârșitul lumii''.)

Kitchener, Ontario (va urma)

139

ESEU

Alexander ALDYN

Dispărut în AMERICA: O analiză a primului roman kafkian o oarecare măsură șeful tuturor, deoarece sub ordinele mele se află această poartă principală, cele trei porți mijlocii și cele zece porți secundare, ca să nu mai pomenesc și nenumăratele portițe și ieșiri fără poartă. Ca atare, toate categoriile de serviciu despre care poate fi vorba, mie trebuie să-mi dea necondiționat ascultare. […] am datoria față de direcțiunea hotelului de a nu lăsa să părăsească hotelul nici o persoană care mi s-ar părea cât de cât suspectă. Or, tu îmi pari chiar foarte suspect, cel puțin așa îmi place mie să cred”3.

„[…] această călătorie în America este, ca toate călătoriile, o călătorie în timp ca și în spațiu1. […] America este o idee care eliberează”2.

(Bernard-Henri Lévy în „American Vertigo”)

„America” este singurul roman în care personajul misterios al tuturor scrierilor kafkiene, purtând inițiala K., un fel de travestire a autorului, se extinde și se conturează într-un nume de sine-stătător. Astfel, enigmaticul K., devine pentru prima oară Karl Rossmann, numele unui adolescent de șaisprezece ani sosit în America pentru a-și face un rost și a începe o nouă viață. Plecat de la Hamburg, din Germania el străbate oceanul la bordul unui vapor cu destinația New-York, orașul zgârie-norilor cu o arhitectură preponderent repetitivă.

O precizare care se impune, atunci când discutăm despre acest prim roman neterminat al lui Kafka, trimite chiar la titlul operei care, conform variantei din manuscris se numea „Dispărutul” („Der Verschollene”) în opoziție complementară cu denumirea consacrată de America. Opoziție complementară pentru că Dispărutul își va afla noua condiție (de dispărut sau aievea! – sic) chiar în America. Cu toate acestea, America rămâne însă un titlu mult prea general pentru acest dintâi roman kafkian. El nu reușește, și poate că nici nu își propune, să acopere toate posibilitățile existențiale ale Americii: de la peisaj la arhitectură și de la social la tehnologic, trecând prin viteza automobilistică și colajul hiperreal al Mass-Media. Doar trilogia „S.U.A” a lui John Dos Passos poate să aspire spre asemenea năzuințe. „America” lui Kafka se focalizează pe o situație tipic absurdă și paradoxală, în care un protagonist purtător de inițială K. (ce se va consacra mai târziu prin celelalte două romane: „Procesul” și „Castelul”) este supus tragediei existențiale „eliberatoare”, dar eliberatoare doar în măsura în care Existența, prin felul ei de a fi, îl va captiva și claustra mai târziu. Un cerc vicios al căutării labirintice, spre consolidarea și afirmarea propriei identități, trecând mai înainte, aproape inițiatic prin deschizătura încărcată a Portalului, străjuită de Portarul-Șef, sau de acel ancestral Paznic al Porții ușor recognoscibil în „Vrăjitorul din Oz”: „În definitiv, în calitate de portar-șef, sunt întrBernard-Henri Lévy – American Vertigo, Ed. Nemira, Bucureşti, 2007, p. 254.

1

140

Paznicul Porții devine la Kafka un laitmotiv acaparator și modelator cu iz de metamorfoză. În „Procesul” scena Paznicului-Porții e mult mai complexă și se întinde pe mult mai multe pagini, având o cu totul altă

2 3

Ibidem, p. 298.

Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, p. 182.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU semnificație, iar „Castelului” ce-i poate fi mai specific decât Ușile și Porțile nesfârșite, în spatele cărora se ascund fel și fel de funcționari; Klamm fiind întruchiparea supremă a individului depersonalizat, ce-și recapătă chipul și înfățișarea chiar prin prisma Ușii, a Portalului ca atare? Visage în preajma Portalului: esență specifică a dezvăluirii!

America de la un capăt la altul, fără specificitatea tipic repetitivă a orașului New-York, evocat în roman.

Nimic din America hiperreală a lui Jean Baudrillard.

Probabil că nu întâmplător Baudrillard săvârșește o repetiție a subcapitolului New-York, expus în mod consecutiv de două ori, tocmai pentru a scoate în evidență o stare de fapt intrinsecă. Vorbind despre „America siderală”, Baudrillard notează, iar pasajul ales aici nu este unul pur-întâmplător (el vizează în mod specific o dispariție): „America îmi face întotdeauna impresia unei adevărate asceze. Cultura, politica dar și sexualitatea sunt supuse aici viziunii exclusive a deșertului, care constituie aici scena primitivă.

Totul dispare în fața acesteia: chiar și trupul, printrun efect secundar de denutriție, capătă o formă, străvezie, de o ușurință vecină cu dispariția. Tot ce mă înconjoară este parte a acestei deșertificări. Însă, numai această experimentare radicală permite străbaterea sa și-i dă această sideralitate pe care n-o voi mai întâlni nicăieri altundeva”4.

Kafka nu putea ține cont de aceste considerații filozofice ale lui Baudrillard care își publică pentru prima dată cartea în anul 1986, dar scriitorul praghez știe să creioneze cel mai bine această dispariție tipic americană, acolo unde „America” se contopește și întrepătrunde cu „Dispărutul” din poveste. Ecuația tipic complementară de care vorbeam la început. Dacă ar fi să catalogăm toate momentele în care Karl dispare în „America” lui Kafka, am avea nevoie de un studiu separat dedicat acestei problematici, așa că ne vom rezuma doar să punctăm momentele mai importante (de cotitură) în care protagonistul dispare. O scenă memorabilă este cea a polițistului care-i cere actele: „ - Actele tale, zise polițistul. Era o formalitate fără nicio noimă, pentru că ce fel de acte putea să aibă un om care n-are haina pe el?” […]

- Da, chiar așa, spuse Karl; așadar și aici, în America, autoritățile obișnuiesc să întrebe oamenii despre lucruri pe care le pot constata cu ochii lor, se gândi el. […] Tot ceea ce Karl își dorea în clipa de față era să poată fugi undeva, să se poată ascunde undeva, oriunde, numai să nu mai audă niciun fel de întrebare”5. Într-un moment poate mai puțin inspirat al analizei sale, Baudrillard declară în „America” sa: „La New-

York nu-s polițiști – în alte părți polițiștii sunt prezenți”6. Afirmația vine cumva în contradicție cu posibilitățile supravegherii și pedepsirii, după o formulă a lui Foucault, instituite de Kafka. Kafka vine parcă să ne spună, aproape să ne strige exasperant în gura mare: „La New-York, și pretutindeni în America, sunt polițiști ce își exercită cu pasiune meseria! De controlul lor nu poți scăpa!”

Apoi, urmează dispariția supremă din paginile kafkiene, atunci când Delamarche plasează pecetea pe fruntea lui Karl, ca pentru a-l disculpa de controlul și socoteala polițistului: „[…] într-o noapte, ne-am pomenit că a dispărut, și încă în împrejurări de care prefer să nu mai vorbesc. Poți să spui că n-a fost așa? încheie Delamarche, trăgându-l pe Karl de mânecă”7.

Cuvinte care certifică și consolidează dispariția protagonistului din sânul Americii ce pare a nu-l accepta sub niciun chip. Finalmente, pentru a se sustrage încolțirii polițienești, Karl o rupe la fugă, înscriindu-se pe străzile șerpuitoare și ungherele ferite ale orașului american, lăsându-l în urmă pe polițistul sâcâitor, pornit a-i strica planurile, spre a se reîntâlni mai apoi, la modul salvator, cu vicleanul Delamarche. O salvare aparentă, căci Delamarche are alte planuri pentru Karl; planuri ce delimitează o existență a supunerii, sclaviei și întemnițării. Eliberat din strânsoarea polițistului, Karl cade în mâinile și strânsoarea lui Delamarche. Dispărut din incinta Hotelului Occidental, unde a lucrat o vreme ca liftier, împărtășind cel mai bine condiția verticalității sus-jos, jos-sus a zgârie-norilor newyorkezi; dispărut din colțul de stradă în care se aciuase polițistul interogator, dispărut din casa unchiului aparent binevoitor; dispărut din paginile romanului ca atare; dispărut în / din America! (sic) Dispariție la puterea K. Totul se învălmășește aici și se decantează existenței, ca un Vertij. Nu trebuie să uităm nici de „American Vertigo” a lui Bernard-Henri Lévy, aflată în plin raport de contiguitate cu „America” lui Baudrillard, ambele analize raportându-se și inspirându-se din „Democrația în America” a lui Alexis de Tocqueville. Lévy ne vorbește despre un „vertij al semnelor”8 și despre o „memorie a locurilor”9, fiind de părere că: „America este o idee care eliberează”10, acolo unde: „Ai senzația unor oameni în același timp foarte departe și foarte aproape de noi – monștri, desigur, barbari, dar care ne seamănă, care ne sunt dubluri, care se alimentează din ce avem noi mai rău și totodată mai rușinos intim”11. O afirmație aproape exactă ce se potrivește de minune „Americii” lui Kafka, acolo unde domnește monstruozitatea, iar dublurile nu încetează să se oglindească în calvarul existenței:

Jean Baudrillard – America, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 32.

Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, pp. 192-193.

6 Jean Baudrillard – America, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p.

28.

7 Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, p. 194.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

8

4 5

Bernard-Henri Lévy – American Vertigo, Ed. Nemira, Bucureşti, 2007, p. 64.

9 Ibidem.

10 Ibidem, p. 298.

11 Ibidem, p. 313.

141

ESEU Karl dublat de toate personajele ce-i sar benevol în ajutor, pentru ca mai apoi să se dezică de el; perechea dublă: Robinson-Delamarche, dar și dublura-androgină: Karl-Klara (fetidă anagramă a sexualității irealizabile!).

Reminiscență a unei puneri sub acuzare, America începe chiar cu un Proces. Ecourile nesoluționatului proces din „Procesul” revin în primul capitol din America, intitulat „Fochistul”. Fochistul este la rândul său o non-identitate, asemenea majorității personajelor kafkiene, excepție făcând în cazul de față protagonistul romanului despre care am văzut deja că deține un nume. Prin însăși numele și funcția sa, el se află deja în contradicție cu spațiul în care trăiește și își exercită meseria. Fochist la bordul unui vapor: Foc vs. Apă! Mereu în contrast și opoziție cu apa de fundal pe care plutește și înaintează vaporul: deșertificare vălurită (aproape virtuală), ondulată labirinticelor posibilități ale vieții, înaintând până la estomparea unei dispariții în Vertijul intransigentului Vanishing Point12, după o idee a lui Baudrillard, pornit în căutarea și literaturizarea vestigiilor americane.

Precum începe călătoria lui Baudrillard prin America, așa debutează și călătoria lui Karl spre America. În primă instanță, Baudrillard materializează o dispariție, dar America lui Kafka se află la rândul ei sub semnul evapor-ării (nevinovată și banală călătorie cu Vaporul spre o evaporare! – sic); evaporarea ca o dispariție, după cum originea ca un titlu al romanului ne-o mărturisește: „Der Verschollene” („Dispărutul”). Dispărut unde? În America! Dar, mai înainte, în Vaporul-evaporării! Pesemne că nu întâmplător, Kafka optează de la bun-început pentru o rătăcire, punându-și protagonistul într-o situație îndoielnic-constrângătoare.

Dispărut în primă instanță din orașul existențial prin îmbarcarea pe Vapor, apoi dispărut în însăși angrenajele Vaporului; în inima sa alimentată și pusă în funcțiune de Fochist. Cea din urmă dispariție, va culmina însă cu un Proces. Procesul în cauză e mai curând o simulare; o încercare stângace și disperată de a-i face dreptate celui nedreptățit; de a-i lua apărarea: „Trebuie să te aperi, să spui da sau nu, altminteri oamenii nu au de unde să cunoască adevărul adevărat”13.

Scena se schimbă iarăși, aproape cinematografic, în clipa în care protagonistul își rostește numele în fața celor prezenți. Intensă dezvăluire, luminând dru-

Privind o linie de cale ferată, din prezentul apropierii ei, acolo unde liniile se distanţează şi se îngroaşă, percepută ca materialitate, până spre viitorul îndepărtării ei, al stingerii insesizabile, acolo unde cele două linii paralele ale structurii metalice par a se apropia, convergând într-un singur punct iluzoriu (o privire înşelată chiar de actul privirii; – Ochiul formulând o apariţie inexistentă şi reformulând perspectiva peisajului din ceea ce este spre ceea ce nu este!), spre a percepe acum totul ca imaterialitate; ca 12

142

mul de la non-identitate la identitate, însă numai parțial, întrucât Karl își va pierde numele de multe alte ori pe parcursul periplului său prin America. Rostirea inițială a numelui, echivalează aici cu o recunoaștere și nu cu o afirmare a identității „inculpatului” în sensul asimilării și acceptării sale: „Căpitanul, casierulșef, ofițerul și chiar omul de serviciu tresăriră mirați auzind numele tânărului. […] Cum ai zis?! repetă domnul Jakob, apropiindu-se țanțoș de Karl Rossmann. Înseamnă că eu sunt unchiul tău, iar tu ești iubitul meu nepot!”14 Numele va juca aici rolul de mască a identității, deoarece în fața unchiului său ce pare a-l recunoaște, el nu întruchipează decât un chip de pe care a fost coborâtă o mască sau, mai mult, și poate chiar mai grav, pe care a fost așezată o mască. În momentul flagrant în care Karl părăsește domiciliul unchiului pentru a petrece o noapte la vila domnului Pollunder, unchiul se dezice de el, ca și cum s-ar dezice de un câine turbat, abandonat definitiv într-o pădure pustie. Nimic mai absurd și neașteptat în această situație șocant-paradoxală. Aflat la vila domnului Pollunder, de unde încearcă din răsputeri să scape, din pricina apăsării anihilante a spațiului arhitectonic (întuneric interminabil în care se rătăcește), dar și din pricina răsfățatei Klara, fiica proprietarului și logodnica lui Mack, alături de care Karl luase cândva lecții de călărie; protagonistul primește la miezul nopții, aproape elucubrant, o scrisoare misterioasă purtând semnătura unchiul său Edward Jakob, pe care i-o înmânează un anume Green și în care Karl citește: „Dragul meu nepot! […] după incidentul de astăzi, te rog insistent nu mai căuta să intri în legătură cu mine, nici personal, nici prin scrisori ori cu ajutorul intermediarilor. Pentru că ai hotărât să mă părăsești astă-seară contrar voinței mele, rămâi la această hotărâre toată viața. […]

Drept mesager l-am ales pe domnul Green, prietenul meu cel mai bun”15.

O altă ruptură în relațiile interumane, soldată indubitabil cu o dispariție. Karl va dispărea de această dată nu doar din vila domnului Pollunder pe care o părăsește imediat: „- Voi părăsi de îndată această casă, unde am fost primit în calitate de nepot al unchiului meu; ca străin nu mai am ce căuta aici”16; ci și din viața unchiului, singura sa rudă și persoană de sprijin din întreaga Americă. După cum el însuși o declară, Karl devine un străin în fața tuturor celor care-l cunosc și cu care intră în contact. Pustietate a înstrăinării! Metamorfic punct fragil de dispariţie (Vanishing Point). Din această perspectivă, Vanishing Point e un punct inexistent, iar ceea ce-i oferă identitate şi-l face fantasmatic să existe, e însăşi privirea şi înşelarea ei, spaţiului spre care ea se deschide, spre a cuprinde şi închide un Punct infinit. (n.a.).

13 Ibidem, p. 38.

14 Ibidem, pp. 29-30.

15 Ibidem, pp. 88-89.

16 Ibidem, p. 90.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU Vanishing Point! Dar dacă vorbim de o înstrăinare în fața celor cunoscuți, cum va fi să se identifice Karl în fața celor necunoscuți? O întrebare-cheie la care nu se va putea răspunde și care întruchipează chiar miza acestui roman al eliberării iluzorii, al pustietății și înstrăinării.

Dispărut din casa părinților săi din pricina acelei servitoare în vârstă de treizeci și cinci de ani, pe nume Johanna Brummer, o bucătăreasă (fapt deloc întâmplător), care l-a sedus și i-a făcut un copil, botezat cu numele de Jakob, după numele unchiului din America, Karl este expediat numaidecât pe marele continent pentru a porni de la Zero. Un act de mușamalizare și re-formulare a identității. Faptul că devine tată la o vârstă minoră, dă naștere unei situații paradoxale și stânjenitoare. Trebuie să dispară din peisajul familial și să se înscrie decorului sumbru, necunoscut și acaparator al Americii. Repetiția pe verticală a New-Yorkului, conturează deja repetiția identității sale spulberate și reluate ad infinitum, cu noi și noi forțe. Este sortit mereu să reînceapă; să dispară dintr-un decor spre a se reînscrie în altul! Dar, atâta vreme cât împărtășește condiția Dispărutului, Karl săvârșește iluzoriul mers în cerc: „Karl avu impresia că străbate unul și același coridor umblând în cerc”17. Nu doar la vila domnului Pollunder va întreprinde el acest teribil mers în cerc, ci efectiv prin toată America. Probabil că nu întâmplător, în fragmentele finale ale romanului, ce cuprind o descriere a ungherelor teatrului din Oklahoma, el este sortit să-l întâlnească iarăși pe liftierul Giacomo, căruia-i luase mai-nainte locul la „Hotelul Occidental”, și care aici nu fusese angajat ca actor, după cum pesemne că sperase, ci tot ca liftier. Giacomo de două ori liftier: ca o repetiție! Karl în locul lui Giacomo, iar acum Giacomo în locul lui Karl. Nu o suprapunere ci mai degrabă o intersectare, ca spre a închide definitiv cercul repetiției, al alergării deșarte.

Alungat printr-o scrisoare din casa primitoare a unchiului, care-l înscrie la lecții de călărie, pian și limbi străine (engleza cu precădere), Karl se abandonează, sau mai bine zis, este abandonat peisajului american ca într-un labirint de posibilități necunoscute.

Sosit în America pentru a-și face un rost, pentru a lua viața de la capăt, dar viața îi joacă feste, așa încât este sortit a se reîntoarce în punctul zero al existenței, însă Zero-ul non-identitar persistă, el nu converge către un Unu salvator, ci se multiplică triumfalist pe sine însuși, în sine însuși, spre cea din urmă anihilare, atunci când Karl, ajuns pe hipodromul de la Clayton cu dorința expresă de a se angaja la teatrul din Oklahoma, despre care se spune că este cel mai mare teatru din lume (atât de mare încât aproape că nu are limite,

17

Ibidem, p. 72.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

asemenea Zero-ului estompării existențiale), nu dispune de niciun act de identitate (în fapt tot o non-identitate!) și apelează la o travestire: se dă ceea ce nu este, tocmai pentru a fi acceptat mai ușor de grupul în care încearcă în ultimă instanță să se integreze.

Petru-Ilie Birău, Leonard Voicu şi George Filip

Karl Rossmann e o identitate demult apusă. Actele certificării sale s-au pierdut cine știe unde, iar el nici nu mai vrea să audă de ele, așa că noul său nume se va modela după chipul și asemănarea Negrului ancestral: „Negro, tehnician” este afișat pe panoul publicitar al teatrului; semn distinct al împlinirii și acceptării tacite. Karl s-a integrat, dar nu prin prisma identității lui Karl, ci prin travesti-ul măștii lui Negro. O schimbare a identității? Adică un Alb ce contrastează și bate agasant spre Negru? Cel mai probabil! America! Țara tuturor posibilităților…

Bibliografie: BAUDRILLARD, JEAN [1994] – America, Editura Albatros, București.

KAFKA, FRANZ [1995] – America, Editura Rao, București.

LÉVY, BERNARD-HENRI [2007] – American Vertigo, Editura Nemira, București.

143

ESEU

Maria-Daniela PĂNĂZAN

NICHIFOR CRAINIC – POET CREŞTIN PRIN EXCELENŢĂ Despre Nichifor Crainic s-a spus că „este poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel, poetul creştin francez prin excelenţă sau Rainer Maria Rilke, poetul creştin german prin excelenţă.”1. El s-a născut la 22 decembrie 1889, în localitatea Bulbucata, judeţul Giurgiu (fost Vlaşca), numele său adevărat fiind Ion Dobre. A fost teolog renumit, poet de valoare, editor, publicist, secretar general al Ministerului Cultelor, Ministru al propagandei în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu. Între anii 1947-1962 a fost deţinut politic, întemniţat în închisorile comuniste. A obţinut, în anul 1930, Premiul Naţional pentru poezie iar în anul 1940 a devenit membru titular al Academiei Române. Autor a numeroase volume de poezii, eseuri, memorii, ideolog devotat, Nichifor Crainic s-a stins din viaţă la 20 august 1972 la Bucureşti, lăsând în urmă-i numeroase manuscrise sau texte interzise în timpul regimului comunist, tipărite însă după 1989. Şi peste hotare opera lui Nichifor Crainic (mai ales poezia din închisoare) a avut ecou: „Mi se pare extraordinară ideea publicării poeziilor lui Nichifor Crainic. Abia aştept Memoriile sale. Nichifor Crainic a fost un geniu, atât ca poet cât şi ca prozator, gânditor şi gândirist în acelaşi timp”2.

Cunoscut mai ales ca ideolog al revistei „Gândirea” a cărei conducere a preluat-o în 1926, precum şi ca semnatar al unor articole-program care au impus o direcţie estetică derivată din tradiţionalism, Nichifor Crainic a fost un luptător înverşunat pentru credinţa ortodoxă, „aceasta fiind expresia cea mai înaltă şi mai pură a autohtonismului naţional. După Nichifor Crainic, duhul naţional nu poate fi separat de ortodoxie. Teza e fundamentată nu numai pe datele istorice ale unui popor care s-a născut creştin ortodox, ci şi pe concepţia estetică a frumosului văzut teologic, acesta din urmă cu rădăcinile în gândirea abatelui Bremond.”3 Adept al unei poezii ca formă de rugăciune, multe din poeziile religioase ale lui Nichifor Crainic au tonalitatea psalmilor biblici: Terţine patriarhale, Colind, Iisus prin grâu, Cântecul potirului, Rugăciune, Cuvântul tău, Prinos, Desmărginire, Lumânările, Milogul, Excelsior, Rugăciune pentru pace, Mănăstirea, În Ţara de peste veac, Noaptea Învierii, Duminica şi multe altele. „Condiţia creaţiei e libertatea şi dragostea” spune Nichifor Crainic în incipitul expunerii sale despre Modul teandric. Ideea fundamentală pe care o exprimă autorul în opera sa „Nostalgia paradisului” este aceea că „întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului. În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc, din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului (...) Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară, că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă ce ni se refuză, că din această pricină nu putem adera întru totul condiţiei mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici. Nostalgia paradisului este astfel sentimentul antinomiei noastre existenţiale, de făpturi sfâşiate de chin, dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite morţii, dar care ne cugetăm în nemurire; de făpturi nefericite, dar care ardem de setea fericirii absolute.”4 Paradisul, pământesc şi ceresc, este legat de civilizaţia şi cultura umană, iar omul, artistul, geniul, toţi suntem

Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, Prefaţă la volumul Şoim peste prăpastie, Versuri inedite create în temniţele Aiudului, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 7 2 Vintilă Horia, Apud Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, Versuri inedite create în temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 6

3

1

144

Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Poezia religioasă română modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, în „Studii teologice”, Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română, Seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 1-3, ianuarie-iunie 1994. p.12 4 Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ediţie cu un studiu introductiv de Dumitru Stăniloae. Postfaţă şi note de Magda Ursache şi BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

chemaţi la căutarea paradisului, a acelei stări originare, opuse răului şi iadului pe care Dostoievski îl definea simplu: „iadul este durerea de-a nu mai putea iubi.”

Pentru autorul român, paradisul este un spaţiu posibil datorat Iubirii divine. Analizând câteva aspecte mistice şi teologice din opera lui Dostoievski, a lui Mihai Eminescu sau V. Voiculescu, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că Paradisul se manifestă prin geniu. Acesta, având puterea creaţiei, ajunge să imagineze „halucinaţia” unui paradis de o frumuseţe supremă în arta modernă.

Paradisul este comparabil cu starea copilăriei, ca stare de nevinovăţie şi iubire absolute, este primăvara duhovnicească a frumuseţii, este ...tinereţe fără bătrâneţe.

Aşadar, paradisul este expresie a creaţiei geniului care primeşte inspiraţia divină spre a hrăni mereu ...nostalgia după un topos sacru, fixat în civilizaţie, deci pământesc, sau în cultură, deci, ceresc.

Poezia lui Nichifor Crainic aparţine spaţiului sacru al literaturii române. Autorul crede că arta este un simbol al veşniciei şi „în orice artist de rasă se reproduce ceva din lupta lui Iacob cu îngerul; e lupta pentru cucerirea frumuseţii divine”5. El pledează pentru rugăciune ca unică posibilitate de întâlnire a omului cu Dumnezeu iar lipsa acesteia face ca întâlnirea să nu se producă datorită păcatului „cu glas de uragan” care, o dată săvârşit pune bariere între ei. Prin poezia-rugăciune însă barierele şi limitele pot fi depăşite. De aici, setea de absolut şi dorul de Dumnezeu: „În Ţara lui Lerui-Ler/ Năzuiesc un colţ de cer/ De-oi găsi de n-oi găsi,/ Nimenea nu poate şti/ Singur Lerui-Ler.” O calitate esenţială a poeticii lui Nichifor Crainic rămâne însă viziunea tradiţionalistă. Poetul impune o lume a credinţei văzută ca o uriaşă ecclesia, în care zboară porumbei „ca nişte duhuri sfinte” iar Mântuitorul Iisus Hristos trece pe vremea ceea „gustând în mers prietenia/ pescarilor din Galileea.” Văzându-i pe apostoli, poetul trăieşte clipa de revelaţie a marii întâlniri cu Cel ce este Iubire: „Trecură veacuri, şi cu ele/ Că treci din nou mi s-a părut/ Şi-ţi caut urma luminoasă/ În lutul moale s-o sărut”. „În esenţă, la autorul Ţării de peste veac nota de autenticitate ţine de certitudinea univocă, netulburată, refractară interogaţiilor, lumea contemplată de el reprezentând ordinea theurgică; e o lume de duminică, gata zidită, nu una care se face sub ochii privitorului; o arhitectură încheiată, căreia omul modern, însingurat în aşezări de beton şi fier, subordonat maşinismului, îi ignoră dimensiunile.”6, aşa apreciază opera lui N. Crainic criticul Constantin Ciopraga. Iar Alexandru Condeescu, vorbind despre perioada petrecută în temniţele comuniste, precum „un Iov cărturar şi rătăcitor”, afirmă că „Nichifor Crainic este mai mult decât un precursor, el este chiar un întemeietor la noi al „rezistenţei prin Petru Ursache. Fişă bibliografică de Alexandru Cojan, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 243 5 Ibidem, p. 289 6 Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997, p. 97 7 Al. Condeescu, Nichifor Crainic sau speranţa în Dumnezeu, Prefaţă la Spiritualitatea poeziei româneşti, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 7 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU cultură”: rezistenţă la bestialitate, teroare şi ură, provocate de dezlănţuirea în secolul nostru al lui „zoon politikon” în ce are acesta mai agresiv – extremismul totalitar.”7 O capodoperă a poeziilor scrise în temniţele Aiudului este Unde sînt cei care nu mai sînt? – o poezie a Luminii, deoarece „poetul cugetă din nou pe Dumnezeu în sens ortodox, ca lumina supremă, nu ca întuneric, dar ca lumina care întrece puterea noastră de-a vedea, odată ce suntem obişnuiţi numai cu lumina care, de fapt, e un întuneric ce nu explică prin sine nimic.”8: „Întrebat-am luminata ciocârlie,/ Candela ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ Unde sînt cei care nu mai sînt?/ Unde sînt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia:/ S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns./ Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Tainele necuprinse de cuvânt:/ Unde sînt cei care nu mai sînt?/ Unde sînt cei care nu mai sînt?/ Zis-a bufniţa:/ Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea.” Ne-am putea întreba de ce este o poezie despre lumină? În mod cert, Părintele Stăniloae se referă la „lumina neînserată” despre care vorbeşte Sfântul Simeon Noul Teolog în Imnele sale. Dar şi la Lumina râvnită în temniţele Aiudului, lumina cea adevărată, divină, care nu se întrevede, nu e vizibilă, nici în închisoare, nici în afara ei.

Este Lumina lui Hristos, Lumina izbăvitoare de suferinţă şi mântuitoare. Pan M. Vizirescu vede în acest poem „tristeţea însingurării sale [a poetului]. O zbatere tragică a propriului suflet, cu zboruri între genune şi slavă, între vis şi otravă, de care se leagă destinul uman, creşte cu înfiorare în necurmatul frământ de balans între fiinţă şi nefiinţă, în care se întrevede a fi el însuşi”.9 Simbol al zborului şi al cântecului de bucurie, ciocârlia apare în antiteză cu un simbol al întunericului şi al tristeţii, bufniţa.

Marele întuneric la care face trimitere acest simbol poate fi şi o metaforă a perioadei istorice a întemniţărilor comuniste. În aproape toate credinţele şi miturile străvechi, bufniţa este un simbol feroce şi nefast, vestitor al morţii, al sfârşitului continuu, la N. Crainic, simbol al întunericului, al lipsei de raţiune şi de umanitate. Mai mult de-atât, putem spune că poezia este „o prelucrare din punct de vedere creştin a motivului poetic ubi sînt, cu rădăcini în literatura ebraică a Vechiului Testament, cu ecouri în cunoscutele balade ale lui François Villon, şi într-o întreagă poezie romantică pe tema fortuna labilis. […] Titlul interogativ devine refrenul poeziei şi, rând pe rând, răspunsurile sunt adresate vântului, ciocârliei, bufniţei. Toate acestea au semnificaţii simbolice creştine şi răspunsurile lor pregătesc, în mod gradat, răspunsul din final al bufniţei: „Când va cădea marele-ntuneric vei vedea”. Adică, atunci când marele întuneric al necredinţei va dispărea, vei înţelege că acei care nu mai sunt aici pe pământ, s-au înălţat la viaţa veşnică.”10 Dumitru Stăniloae, art.cit., p. 15 Pan M. Vizirescu, Poetul vieţii noastre unanime, în volumul Şoim peste prăpastie, Versuri inedite create în temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 20 10 Ion Buzaşi, Despre poezia carcerală [Poezia închisorilor comuniste], în revista citată, p. 223 8 9

145

ESEU Tema luminii apare şi în alte poeme, conotaţiile fiind aceleaşi. Metaforele revelează lumina « cea neînserată » întrezărită fie ca un „Hohot de lumină” în care „Sus, pe deal cu trandafiri,/ S-a vărsat o ciutură,/ Hohote de străluciri / Din văzduh se scutură.” Tot lumină neînserată este Renaştere, poem al sufletului metamorfozat, reînviat.

Zborul lui este către înălţimi, căutând parcă răspuns la întrebarea Unde sunt cei care nu mai sunt? Fericirea sufletului aspirând spre eternitate este îmbrăcată în lumina divină ”Iar cerul ţării, rotunjit în jur,/ Îl înfăşoară-n marele azur/ Ca-ntr-o corolă paradisiacă”. Metafora luminii se regăseşte aşadar în această corolă divină, ce îmbrăţişează întreaga creaţie. Simbolistica centrului, reliefată în aceste versuri, aminteşte de ideea fundamentală a operei lui N. Crainic legată de nostalgia paradisului pierdut. Drumul spre centru este drumul spre corola paradisiacă, axis mundi, lumină neînserată, divinitate regăsită în zborul diafan, tot Mai sus, deoarece ”Pe culmea muntelui m-am ridicat/ Şi, mândru, de pe ţancul unei creste/ Ca de pe tronul unui împărat/ Văd lumea şi mai mică decât este”. Motivul vetero-testamentar al lui omnia vanitas însoţeşte şi acest mic poem despre deşertăciunea lumii acesteia, chiar şi a-nţelepciunii (cunoscutul motiv ecclesiastic). Si totuşi, pentru Nichifor Crainic există o Moartea-nţeleaptă pe care ”N-o căuta în slove pătimaş” pentru că ”Cea mai frumoasă moarte de pe lume/ E să trăieşti de-a pururi în urmaşi!”

Prin asemenea versuri, Nichifor Crainic metaforizează o imagine creştină cu valenţe hristice: Cântecul Potirului nu este numai un simbol poetic. El este însăşi esenţa Vieţii în Hristos, este trăirea autentică, vie a credinţei, este singura modalitate de mântuire prin împărtăşirea cu Pâinea şi Vinul Vieţii. Mai mult de-atât, prin aceste versuri, Nichifor Crainic recunoaşte atotputernicia Fiului lui Dumnezeu care este totul şi este prezent în toate. Iar pământul românesc în care a copilărit şi a învăţat tainele creştine este unul paradisiac, este « raiul în care ne-a vrut Dumnezeu ». Altfel, Cântecul potirului aminteşte de o altă capodoperă a lui Nichifor Crainic, Iisus prin grâu sau de capodopera religioasă a lui V. Voiculescu, Iisus din copilărie. În aceste poezii, „spaţiul românesc împrumută dimensiunile sacrului prin identificarea marilor simboluri ale creştinătăţii ortodoxe în concretul roadelor dăruite de bogăţia pământului românesc.”11 Rugăciune pentru pace este poezia în care poetul Nichifor Crainic, aflat în temniţa Aiudului, îşi acceptă destinul tragic şi se roagă pentru pacea lumii aducând divinităţii un imn de slavă şi de mulţumire pentru această « noapte ». Nichifor Crainic ştie că perioada întemniţării poate fi o şansă pentru mântuire şi pentru sfinţire/ îndumnezeire a sufletului celui care suferă în mod nedrept abuzuri şi monstruozităţi carcerale ; el are puterea de a mulţumi dar, în acelaşi timp, ruga fierbinte cere îndurare, cere milă, cere izbăvire, salvare din universul Ileana Ghemeş, Poezia religioasă a lui Nichifor Crainic, în vol.

Sacrul în poezia românească. Studii şi articole, Coord. Aurel Pantea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 98 12 Pan M. Vizirescu, Nichifor Crainic la Academia Română, revista „Manuscriptum”, nr. 1-4 (98-101), Anul XXVI, 1995, Număr special „100 de Manuscrise arestate – Nichifor Crainic”, p. 174 11

146

încarcerat, cere pace: « Slavă, Ţie, Doamne, pentru-această noapte ! [...] Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,/ În arena morţii, Dumnezeul meu,/ Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse ! » „Rugăciune sub cruce” este o poezie inedită apărută postum în revista „Manuscriptum” din 1995. Eul liric conştientizează importanţa rugăciunii ca formă de comunicare cu divinitatea dar şi ca ardere lăuntrică, foc divin, îndumnezeire a sufletului uman în contradicţie cu înţelegerea stării de păcătoşenie, dar şi a condamnării sale nedrepte: „Sunt ca o vatră unde mai arde un tăciune,/ Mi-a mai rămas din viaţă doar sfânta rugăciune./ Nădejdea cearcă cerul în mohorâri de horn/ Când, fum bătut de vânturi, spre mila ta mă-ntorn./ Căci ţării mele dacă m-am mistuit prinos/ Sunt osândit pieirii ca fur şi ticălos.”

Nichifor Crainic şi Radu Gyr, „ca şi cu alţii aflaţi în situaţie identică, au transformat puşcăriile în Academii de creaţie, altare de rugăciune şi temple ale spiritualităţii româneşti.

Prin duhul lor, se reînvigorează poezia noastră”.12 Acesta este unul dintre argumentele (care poate nici nu mai erau necesare) care dovedesc că „destinul lui Crainic şi al celor din categoria lui s-a împletit cu destinul neamului, căzut sub teroarea comunistă”.13 La Nichifor Crainic, poezia este Cântec de după gratii, autoportret liric (al lui Nichifor Crainic) în care se poate regăsi nu numai orice deţinut politic, ci orice poet care-şi înţelege misiunea lui în această lume că bogăţia cea mai de preţ este poemul însuşi, nimic altceva: „La geam, grilajul des/ Rânjeşte guri de fier/ În semn că pot să ies/ Cu sufletul spre cer/ C-am fost făcut să n-am nimic,/ Ca pasărea pe ram/ Cobor şi mă ridic.” De aceea, putem spune, fără a greşi, că „în contextul tradiţionalismului gândirist, poezia religioasă a lui Nichifor Crainic a marcat, fără îndoială, un moment inovator, cu adânci reverberaţii în sensibilitatea cititorilor. Gânditorul ortodoxiei a exprimat poetic viaţa spirituală a poporului său, sacralizându-i existenţa după dimensiunile tiparului creştin.”14 În concluzie, apreciem că „poezia lui Nichifor Crainic e o poezie a misterului supraluminos, o poezie a misticii ortodoxe, mistică a luminii, care le explică pe toate, dar care e mai presus de înţelegerea tuturor celor ce se împărtăşesc în mod umbrit de lumina Lui. [...] Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga perioadă a martirajului său, suportat fără nici o vină de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin. El n-a pierdut în zadar timpul în închisoare, şi suferinţa prelungită i-a fost un prilej de aprofundare în meditaţie la tainele adevărate ale existenţei. Putem spune că poezia de cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în închisoare şi credem că şi alte opere importante au fost fructul meditaţiei din această perioadă de grele suferinţe a multor spirite alese ale poporului român.”15 13

Ibidem, p. 174 Ileana Ghemeş, art.cit., p. 106 15 Dumitru Stăniloae, art.cit., pp.15-16 14

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU

Dan PETRUȘCĂ

IARĂȘI DESPRE EROS 1. Câte ceva despre simptomatologia prezentului Cum mi se întâmplă adesea când cumpăr o carte (librăriile fiind întristător de goale, de altfel), o deschid uneori la întâmplare și citesc vreo câteva rânduri, așteptând să mă provoace. Așa s-au petrecut lucrurile și cu una dintre cărțile sud-coreeanului Byung-Chul Han, Agonia Erosului și alte eseuri, Editura Humanitas, Buc., 2014. Tot atunci am aflat că Byung-Chul Han a studiat, cu vreo trei decenii în urmă, în Germania, filozofia și teologia catolică, faptul că e doctor în filozofie și că, printre multe altele, este cunoscător profund al gândirii lui Martin Heidegger. Când îi răsfoiam cartea acolo, în librărie, s-a întâmplat să întâlnesc sintagma „vechiul Eros”, care presupunea pentru mine, atunci, că există și un „nou Eros”, o raportare aparte a omului contemporan la acest sentiment. Citind cartea, aveam să aflu că autorul realizează o radiografie nemiloasă a societății contemporane de tip occidental, adică acea societate care a adoptat ceea ce numim astăzi democrație liberală. Este vorba despre o societate „deschisă”, „transparentă”, o societate a „performanței”, a „informației”, în care se simte agresiunea mass-mediei. Se vorbește acolo despre „societatea disciplinară”, mai veche, în raport cu foarte noua societate a „performanței”, întemeiate, prima, pe verbul „trebuie”, restrictiv, iar a doua pe „dacă vreau, pot”, trecându-se astfel de la o coerciție exterioară la una interioară, autoimpusă, a unui om contemporan care a ajuns în situația de-a nu-și permite să nu mai poată. Iar această ultimă realitate va genera „depresia”, din care omul și societatea în care trăiește nu pot ieși, nu se pot salva, susține sud-coreeanul, decât prin „redescoperirea Erosului”, a Celuilalt. Și asta pentru că omul hiperactiv de astăzi, care ingurgitează frenetic informații din toate domeniile, este pragmatic, individualist și, în genere, „autist”, confundând știința, pe de o parte, cu acumularea de informații, pe de alta.

Omul acesta este mai tot timpul incapabil să interpreteze informația, să o transforme în „narație”, conchide eseistul, adică în „teorie”. Este adică incapabil să transforme informația într-un discurs coerent, care să ducă de la premise către consecințe. Paradoxal, aș spune, într-o astfel de lume vorbim mult, dar comunicăm puțin. Omul contemporan ar fi „o mașină pozitivă”, trăitor într-o „societate a transparenței”, în care viața lui este „la vedere” prin mass-media. În fapt, societatea occidentală este una „pornografică”, din care misterul Celuilalt a dispărut, deoarece în capitalismul BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

contemporan totul este marfă, inclusiv corpul uman, și este expus. Și dacă nu este expus, dacă individul nu este luat în seamă, se expune el însuși pe rețele de socializare. E aici un narcisism greu de tratat...

Hiperactiv, trăind sub semnul lui „dacă vreau, pot” care i s-a indus, individul a devenit „o mașină autistă de performanță”, care nu-și poate permite să spună Nu, care este incapabil să se oprească, s-o lase mai moale; să mediteze, să fie visător, să fie boem (cum să fii boem, se întreabă retoric sud-coreeanul, când stai toată ziua în fața computerului) sau să iubească, la propriu. Și asta pentru că iubirea (nu sexul!) presupune generozitate, simțire și chiar suferință. Pe omul contemporan, care este hiperactiv, un om care „se autoexploatează”, iubirea îl încurcă. Din complexa bibliografie pe care se întemeiază cartea lui ByungChul Han, simptomatică este aserțiunea lui Alain Badiou, „Éloge de l’Amour”, din care aflăm că „E foarte ușor să fii îndrăgostit fără să suferi”. La aceasta, aș adăuga comentariul eseistului din același context și anume că, astăzi, „Iubirea este domesticită și pozitivată într-o formulă de consum și confort”... Deși mulți constată pe drept, în urma observațiilor atente și a cercetărilor temeinice, degradarea interiorului individului, cât și a raporturilor sale cu lumea și divinitatea, nu voi fi în corul celor care cântă prohodul iubirii sau văd semnele apropiatei apocalipse. De-a lungul timpului, omenirea a trecut uneori prin cumpene parcă mai mari decât cea de astăzi.

Atunci când am deschis la întâmplare cartea lui Byung-Chul Han, am tradus „mecanic” ideea că vechiul Eros avea legătură cu atitudinea romantică, iar noul Eros nu. Trebuie să fi făcut atunci legătura cu un comentariu al celebrului Marchall McLuhan, din „Mass-media și mediul invizibil”, care afirma acolo că romantismul de astăzi nu mai poate avea conotația balconului Julietei, pentru Romeo, ci aceea a clubului sau pub-ului. Lungile plimbări sub lună ale îndrăgostiților de ieri, însoțite de dulci atingeri și poezii, au fost înlocuite cu cine la restaurant, cu întâlniri la cinema (unde se consumă popcorn) sau, mult mai ciudat, cu întâlniri pe rețele de socializare... Cititorul de cărți a cam dispărut, la modă fiind hoinăreala pe internet. Omul nu mai citește, nu mai învață, ci se informează. Această goană după informații nu duce la cunoaștere, afirmă sud-coreeanul. Astfel, informația și știința (ultima presupunând selectarea, înțelegerea, disocierea, cercetarea, organizarea tuturor informații147

ESEU lor într-un discurs coerent, într-o teorie) nu sunt totuna. Societatea „transparenței”, în care toate sunt la vedere, este foarte îndepărtată de „adevăr”. Pentru că adevărul se naște sub semnul discernământului individului, prin raportare la ce este „fals”: „Transparența și adevărul nu sunt identice”, afirmă Byung-Chul Han. Dacă ai adresă de e-mail, ai cont pe rețele de socializare, ai smartphone și folosești card bancar, se știe aproape totul despre tine. Mai puțin adevărul...

Au fost multe schimbări de paradigmă în istoria lumii. Comentam pe larg aceste schimbări într-un eseu intitulat De la Gutemberg la Bill Gates, publicat mai demult în „Convorbiri literare”. Amintesc acum doar de „spaima de scris” pe care au avut-o oamenii în zorii civilizației, trăitori într-o lume mitică, într-o civilizație „orală”, atunci când s-a descoperit scrierea.

Platon, în Phaedru (275a) și Iulius Caesar, în Războiul galic. Războiul civil, Editura Științifică, Buc., 1964, p. 219, sunt, cred, primii care sesizează acest aspect... Citind cartea sud-coreeanului, aveam să înțeleg faptul că, dincolo de atrofierea drastică a comportamentului romantic și de augmentarea individualismului, narcisismului și chiar a autismului individului contemporan, Byung-Chul Han este un profund observator și cunoscător al simptomelor unor „boli” care se manifestă astăzi în societatea de tip occidental, aceea care se folosește de noile tehnologii, pe care ea le-a inventat și pe care le exportă la pachet cu o „mentalitate” incompatibilă cu aceea a unor popoare din Orientul Mijlociu, aflate în zona islamică, de exemplu. Au apărut manifestări ale unui război neconvențional care tocmai se acutizează, iar Samuel Huntington vorbește deja despre „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Dar asta e o altă poveste...

148

2.Din prezent spre trecut. Și invers Citind cartea sud-coreeanului, cât și atâtea altele care au ca temă Erosul, a trebuit să constat că omul, dintotdeauna, are cam aceleași raporturi cu iubirea.

Unele aspecte ale existenței sunt mereu la fel, iar „noul” Eros este vechi de când lumea, dacă mă gândesc la „cea mai veche meserie din lume”, la slăbiciunile noastre sau la raporturile de putere. Mi-au revenit brusc în minte câteva detalii, cunoscute probabil de mulți, din Epopeea lui Ghilgameș, cea mai veche epopee a lumii, creată cu vreo cinci mii de ani în urmă în spațiul dintre Tigru și Eufrat. Ea a fost descoperită de europeni cu mai bine de un secol în urmă în biblioteca regelui Asurbanipal, care a domnit prin secolul al VII-lea (î.H.). Conține vreo 3600 de versuri, redactate în scriere cuneiformă pe douăsprezece „tăblițe” de lut ars. Aceste tăblițe sunt sparte, există lacune pe care cercetătorii le-au completat cu întâmplări consemnate pe alte tăblițe, mult mai vechi, identificate în situri arheologice din zonă. Am avut la îndemână o ediție mai nouă a epopeii, din 1996, apărută la Editura Mondera, în traducerea Virginiei Șerbănescu și a regretatului comparatist ieșean Al. Dima, cu o prefață, un adevărat studiu, a celui din urmă. Această ediție pare a fi o reeditare a ediției mai vechi pe care am citit-o în adolescență, fiindcă am recunoscut sintagme din vechea ediție. Ceea ce înseamnă că m-au marcat și atunci la lectură.

Voi rememora acum doar începutul pentru a observa că, în ce privește viața și raporturile dintre oameni, foarte multe aspecte nu s-au schimbat. Așadar, aflăm mai întâi că regele Ghilgameș domnește peste cetatea Uruk și că el se comportă discreționar cu supușii. Aceștia din urmă se revoltă împotriva monarhului absolut plângându-se zeilor. Zeița Aruru, rugată de zeul suprem Anu, va plămădi din lut un om, un tovarăș, cum precizează naratorul antic necunoscut, pe măsura regelui. Dar Enkidu, omul făcut din lut, trăiește laolaltă cu animalele sălbatice, paște și se adapă împreună cu ele, dar le și apără scăpându-le din capcanele vânătorilor. Unul dintre vânători, care l-a întâlnit pe Enkidu la adăpătoare și a fost înspăimântat de puterea pe care o inspira aspectul fizic al acestuia, este sfătuit de tatăl său să meargă la rege și să-i povestească întâmplarea. Monarhul îi va oferi vânătorului o curtezană cu ajutorul căreia să-l ademenească pe Enkidu. După ce „fiara cu chip de om” a stăpânit-o pe curtezană „șase nopți și șapte zile”, a vrut să se întoarcă la vechiul mod de viață, dar animalele cu care se însoțise până atunci fug acum de el. Curtezana profită de această situație și-i propune lui Enkidu să meargă împreună în cetatea Urukului, unde îi așteaptă regele. Ajungând în cetate, cei doi eroi își vor măsura puterile, iar Ghilgameș, care era semizeu, îl învinge pe Enkidu, poate și pentru că, după cum aflăm din BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU epopee, vigoarea lui scăzuse în urma relației cu femeia. Confruntarea celor doi are însă demnitatea eroică de odinioară, e mai de grabă o întrecere „sportivă”, fiindcă nu duce la anihilarea fizică a adversarului. Mai mult, după confruntare, ei vor rămâne prieteni nedespărțiți. Dar zeița Iștar, un fel de Venus în mitologia sumero-asiro-babiloniană, îndrăgostită de Ghilgameș, îl vrea de soț, însă eroul o refuză. Înfuriată, zeița trimite pe pământ un Taur Ceresc, pe care Enkidu îl va ucide, luând-o în râs pe zeiță. Fiind făcut din lut, adică om, atitudinea lui Enkidu reprezintă un hybris și va trebui să moară. Suferind profund din pricina morții prietenului său și îngrozit de perspectiva propriei morți, Ghilgameș va pleca în căutarea nemuririi...

Nimic nou sub soare, fiindcă omul are aceleași probleme de când lumea, cum ar fi prietenia și spaima de moarte, care au devenit de atunci teme literare. Dar tema iubirii există aici? În sensul disocierii iubirii de practica sexuală, nu. După ce vânătorul l-a întâlnit pe Enkidu la adăpătoare, i-a povestit mai întâi întâmplarea tatălui său, care l-a sfătuit: „Du-te să-l întâlnești pe el (pe Ghilgameș, subl. noastră), care este regele nostru. Vorbește-i despre puterea acestui om. El îți va încredința o curtezană; ia-o cu tine în pustiu, și ea îl va birui mai degrabă decât omul cel mai puternic.

Când se va apropia, cu turma de animale sălbatice, de adăpătoare, curtezana își va lepăda veșmintele, pentru a-și dezvălui farmecele. Și turma de animale sălbatice, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina”.

Metoda va funcționa: după ce această „fiică a plăcerii”, curtezana, a fost posedată de „fiara cu chip de om”, aflăm că eroul făcut din lut își simte trupul vlăguit, genunchii înțepeniți, mersul nu-i mai era ca altădată; în schimb, aflăm tot din epopee, mintea i s-a deșteptat. Ce ar face astăzi un politician, dacă ar avea la îndemână posibilitatea de a-l compromite pe contracandidatul său? Dar șeful unei firme, ca să câștige piața? Enkidu a învățat repede de la curtezană să vorbească, să se spele, să se îmbrace, să mănânce pâine, să bea bere. Iată că femeia, în cadrul strict al subiectului (și nu numai), are un rol hotărâtor în „umanizarea” bărbatului. Dar curtezana nu este o „iubită”, ci o specialistă a sexului, o „fiică a plăcerii” (în traducere românească), o damă de companie, o curvă de lux din anturajul (haremul) lui Ghilgameș sau una dintre târfele templelor, despre care se știe că au existat încă din Antihitatea timpurie. Până la urmă, Enkidu este o fiară ingenuă, nepervertită, e ușor de ademenit. Ghilgameș, oferindu-i vânătorului o curtezană, îl sfătuiește să-i arate „fiarei cu chip de om ce-seamnă femeia”. Simțindu-și autoritatea pusă în primejdie, singura posibilitate a regelui de a-l învinge pe oponentul puternic este aceea de a profita de slăbiciunile lui.

3.Filozofia este traducerea erosului în logos BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Orice bărbat sau femeie, contractând o căsătorie sau, pur și simplu, o relație din „interes” cu altcineva, nu are în vedere faptul că iubirea este o „scenă pentru doi”. Celălalt nu mai este important în acest context, fiindcă întreaga energie a celui care o contractează este îndreptată spre sine, către binele propriu. Astăzi, când psihologii, psihiatrii și sexologii recomandă omului occidental, ca să scape de pericolul „depresiei”, terapia prin sex, făcând apologia orgasmului, iubirea a fost împinsă în planul secund. Sau chiar mai departe. Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut, în Noua dezordine amoroasă, dezbat pe larg această realitate, ocupându-se într-un capitol, un adevărat studiu de caz, și de statutul social al curvelor (n-am cum să le numesc altfel), în fond, zic, același dintotdeauna: un corp care nu-și permite să aibă sentimente, expus ca marfă, folosit prin cumpărare pentru un timp limitat. Iar în țările unde prostituția este legalizată, statul însuși este „peștele” suprem, fiindcă încasează impozit de pe urma acestei industrii. De aici pragmatismul, individualismul, care nu sunt realități de azi, ci dintotdeauna. Byung-Chul Han, de la a cărui carte am pornit, dar și alți cercetători ai lumii contemporane, precum Tom Nichols (Sfârșitul competenței, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 11), vorbesc despre „narcisismul” omului contemporan și, prin extensie, de cel al lumii contemporane. Interesele individului, susține sud-coreeanul, cum aminteam deja, se întemeiază pe dezideratele societății actuale, bântuite de nevoia de performanță a acestei lumi informatizate, sub semnul lui „dacă vreau, pot”. Acest îndemn, devenit „autoîndemn”, a generat un om care nu-și permite să nu poată. Astfel, individul a devenit propriul antreprenor, pune pe primul plan cariera, amână sine die propria împlinire spirituală (sau nici nu-și pune problema unei astfel de împliniri), stă peste programul de lucru de bună voie, nu iese la pensie, fiindcă nu știe ce să facă atunci cu timpul liber, muncește până la epuizare, într-un cuvânt, „se autoexploatează”. În același Occident, dar și în zona noastră din estul Europei, adaug, există și un segment social bine reprezentat care nu este interesat mai deloc de cunoaștere, care abia așteaptă să se termine programul de lucru, un segment plictisit, fără urmă de viață spirituală, urmărind imediatul, distracția. Astfel de oameni nu se vor întâlni cu sine niciodată și, e de presupus, nici cu Celălalt. Aceasta ar fi simptomatologia condiției umane în cadrul democrațiilor liberale, crede sud-coreeanul.

Cei care n-au timp să-și facă o relație statornică (ferindu-se de implicare afectivă) nu-și permit să piardă timpul cucerindu-și un partener de sex, așa că îl cumpără, din când în când, între anumite ore. Acest aspect este valabil și pentru femei. Am vizionat cu vreo câțiva ani în urmă, nu mai știu pe ce canal, o emisiune cu doamne care plăteau un gigolo. Dacă e așa, înseamnă că un astfel de om trăiește falsa scuză a lipsei 149

ESEU de timp și că, în realitate, el se ferește să simtă. Preotul a fost deja înlocuit de ceva timp cu psihologul...

O societate în care se consumă informații și în care totul este la vedere, o societate „a transparenței”, afirmă sud-coreeanul, este o societate pornografică, deoarece capitalismul expune totul ca marfă. Erosul, astfel profanat, devine pornografie. Eseistul observă că pornograficul este „contrariul erosului”. Când iubirea, urmărind concupiscența, se transformă în sexualitate, nu mai este „loc pentru doi”, fiindcă Celălalt este doar „obiect de excitație”. În acest moment, „Celălalt, căruia i s-a luat alteritatea, nu mai poate fi iubit, ci consumat”. De aici narcisismul, individualismul, pragmatismul acestora, care nu disting – nici n-au cum – între iubire și sex. Orice urmă de metafizică dispare în contextul acestui tip de relații „erotice”, care aruncă la gunoi simțirea. Nu mă îndoiesc, de altfel, că antidotul contra animalității este dragostea.

Numai ea, susține eseistul, în contextul căreia Celălalt este mult mai mult decât un simplu obiect al plăcerii, distruge narcisismul, ne face generoși și, mai ales, umani: „iubirea fără Eros, fără impulsul spiritual al acestuia, degenerează în «simplă senzualitate». Senzualitate și muncă aparțin aceleiași ordini. Sunt fără spirit”... Ca „să cucerești” pe cineva e nevoie de imaginație, însă, într-o societate care consumă informație, nu e loc pentru fantezie. Lumea în care totul e la vedere, totul e „transparență”, abrogă misterul. Până și „Criza de azi a artei și literaturii, observă sud-coreeanul, se reduce la criza fanteziei, la dispariția celuilalt, adică la agonia erosului”. Și la proliferarea pornograficului, astăzi, în creația artistică de pretutindeni, adaug. Când „artistul” n-are imaginație erotică, ca să aibă succes, va intra în zona pornografică, pentru a-și ascunde lipsa de talent și fantezie.

150

Byung-Chul Han, în finalul cărții sale, se reîntoarce la celebrul dialog al lui Platon, Banchetul (203 a) și la secvența nașterii lui Eros, subliniind cu subtilitate că acest daimon, acest mijlocitor între zei și oameni, cum afirmă Diotima, este „filozof”, adică un prieten al înțelepciunii, un prieten lăuntric, unul aflat în interiorul procesului de gândire, stimulând-o, punând-o în mișcare. Prin discursul său, Socrate provoacă prietenilor o „seducție erotică”, cum zice Alcibiade, fiindcă „seduce și încântă doar prin cuvinte”.

Astfel, continuă același Alcibiade, „noi încremenim cu toții și, stăpâniți de vrajă, ascultăm”. Sud-coreeanul afirmă că nu s-a prea insistat pe sugestia platoniciană din secvențele amintite mai sus, din Banchetul, și conchide: „Fără eros, logosul e lipsit de forță”.

Apoi, peste câteva rânduri, formulează o surprinzătoare definiție: „Filozofia este traducerea erosului în logos”. În virtutea celor mai temeinice tradiții (fie folclorice, fie culte), omul ar trebui să se ferească de acțiunea „nefastă” a Erosului. Vorbesc despre acest aspect, de exemplu, Platon, la începutul dialogului Republica, sau Arthur Schopenhauer, în Metafizica dragostei. Chiar și zeilor le era teamă de Eros, deoarece acesta îi face pe îndrăgostiți să-și piardă mințile pentru o vreme. Am observat că, paradoxal, chiar și în dragostea împlinită există semne de suferință. Nu cred că a putut explica cineva acest fenomen... Și semnatarul acestor rânduri, asemenea multora, s-a ferit mai tot timpul de dragoste, din motive deja cunoscute. Însă îi pare bine că n-a reușit mereu, fiindcă numai așa a putut să învețe, printre altele, să se bucure.

Să se bucure chiar și de tristețe...

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU

Dumitru VELEA

AL. CAZACU ȘI „O CAMERĂ SINGLE” Calea spre modalitatea de constituire a poeziei lui Alexandru Cazacu întâmpină obstacole din pricina faptului că această poezie se retrage în spatele a ceea ce expune, în pliurile unui fond ce trebuie dedus din reverberațiile sale. Cu o metaforă „critică” spus, este aidoma unei case acoperită complet de iederă, mai bine zis de gheață, cu formele bine reliefate, dar care pe neașteptate s-a retras, lăsându-și golul să fie „funcțional”, ca într-o anume filosofie, pe el să se sprijine utilitatea ei, în cazul de față utilitatea și constituirea poeziei. În Estetica sa, Hartmann distinsese între „planul prim” și „planul din spate” în procesul de constituire ontică a artei; în ce ne privește, ne folosim de distincție doar aluziv, fiindcă în procesul determinării accentul se schimbă pe ceea ce poezia lui Al. Cazacu luminează într-un timp critic, privind „materia prima” din care se extrage și despre care dă seamă cu sine. Firește, arta, poezia se constituie ca „materialitate” din ceea ce apare, din lumea certitudinii sensibile, a fenomenalității, a detaliului ce cară cu el, pentru o clipă, urma ideii, și trebuie ca prin aceasta să-i treacă imediat „conținutul” posibil în procesul ontic al artei. Al. Cazacu scrie o poezie ridicată din această lume a certitudinii sensibile, ca o plasă deasă de elemente și detalii, cu forme și configurații, pe cât par de abstracte pe atât de fantastice fiind, încercând cu ele să determine ceea ce s-a retras, ba chiar să reconstituie în amănunt straturi diferite ale vieții și ființei retrase. Este ca și cum din negativul unei statui trebuie să deducem bronzul ce s-a turnat și ni s-a luat.

Să o spunem cu vorbele lui Eminescu de acum un veac și jumătate, „Lipsește viața acestei vieți” (O,nțelepciune, ai aripi de ceară!), clamate de la nivel individual la cel universal, al lumii. Lipsește viața cu devenirea ei din ceea ce se percepe ca viață, încă trăim într-un timp în care s-a uitat și sufletul, nu doar manifestarea sa.

Poezia lui Al. Cazacu, deși se constituie din elemente concrete, ale fenomenalității, în legăturile și funcțiunile lor firești și nefirești, cu desfaceri spre zona fantasticului, ea pare abstractă, obscură, rece, ca o mască sau negativ al unei statui. Și chiar astfel este, însă trebuie ținut seama de ceea ce ea desemnează ca fiindu-i temei și origine. Meritul poetului consistă tocmai în faptul că reușește să desprindă acest „negativ” de pe chipul statuiei, ce imediat dispare, chiar a dispărut – din cauze exterioare artei și poeziei – lăsând în urmă „negativul” prin care să se poată cel puțin vedea ceea ce a fost și nu mai este, viața și sufletul.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Prin țesătura „planului din față” poetul ne ajută să întrevedem cu o clipă înainte, în „planul din spate”, pâlpâirile vieții ce se retrage, ba chiar s-a retras. „Lumea se retrage în clasoarele unui/ bătrân filatelist/ Absența devine inventivă înșirându-ți/ gândurile peste ore/ precum foile de tutun/ pe gardurile caselor din câmpie/ Un zbor retușat încearcă fazanii/ și trandafirii se topesc în vegetații/ În pridvor serbăm o logodnă și un adio/ Începi să te înveți cu tine/ așa cum se adaptează la frig/ micile mamifere uitate prin înghețuri” (Același). Poezia lui exprimă indirect tocmai ceea ce societatea și vremurile nu vor să lase a se exprima.

Sau sunt atât de alunecate, că nu mai pot! Poeții presimt și gânditorii știu când spiritul se retrage din istorie ca o cârtiță în pământ, pentru a lucra în noaptea subteranei.

Casa care se retrage și dispare, din metafora „critică”, este „o cameră single” din metafora întins-descriptivă și revelatoare a poetului. „Alt anotimp bizar inundă încăperea/ unde adevărul provoacă cicatrici/ E parcă ziua celor plecați/ să învingă în locul altora/ Vrăbiile umplu cu trupul lor/ golurile acoperișului/ și jucăriile încearcă cu disperare/ să cucerească planeta/ Se încurcă sârmele pianului/ în sala de concerte/ Răspunsurile se pierd interpretându-se/ și-n florării buchetele s-au vestejit/ Minutele par niște pești Pirania/ ce nu te lasă să alegi// O haină rece ne cade pe umeri/ Prin colțul camerei/ lumina încărunțește blând” (Colțul camerei). Ea începe ca o cameră de „hotel de trei stele”, în care singurătatea stăpânește și desparte, fiecare „hrănindu-ne cu tăcerea celuilalt” (O cameră single), avansează prin contracțiile timpului și avatariile spațiului, prin încremenirile și înghețările de lume, sfârșind cu imaginea unei „camere de oaspeți”, unde metacuvintele linșează cuvintele și zidurile se prăbușesc sub respirația de gheață a unui (fel) de golem, ce cu indiferență înghite totul. „Doar baloane umplute cu heliu/ în camera de oaspeți/ unde metacuvintele au linșat/ și ultimul cuvânt menit să treacă/ printre acordurile unei balade rock/ ce transformă îmbrățișarea/ într-o cămașă de forță/ gândurile în pisici egiptene/ strânse una în alta/ în spatele privirii impregnate/ de aritmetica unor umbre/ care retrag mângâierile din trupuri/ iar zidurile se sacrifică prăbușindu-se/ în golul umplut de respirația de gheață/ al unui fel de golem/ ce ne înghite cu indiferență” (After another party). Iar în această „cameră single”, omul nu a rămas doar singur, pe „jilțuri de omăt”, ci și-a pierdut identitatea, este împrejmuit de 151

ESEU absențe, de goluri, de absurditate, este „ca-ntr-o carantină/ pierdut în răceala și nesiguranța gândurilor”, când „te lași încet/ pradă amânării/ pradă indiferenței/ renunți la tine/ ca un trișor/ la asul din mânecă” (În liniștea zăpezii).

Această cameră cu om cu tot este supusă contracției timpul, din care se descrie cu detalii, bine subîntinse ideatic de Al. Cazacu, fenomenologia acestuia și contracția sa, cu extincția lumii și a omului. O serie întreagă de poeme fac recurs la timp, cu diviziunile sale subiective, de an, anotimp, luni, zile, ore, minute, secunde, toate curgând grabnic în limita și finitudinea lor. Parcă în acel timp, când „timp nu va mai fi”. Și spațiul se dilată până devine un „gol”, un câmp întins al neantului, al iernii și înghețului, sau își aduce cu el straturi peste straturi de obiecte, într-o agresiune de ordin fantast, uneori cu prezențe onirice. În aceste răsturnări și suprapuneri de perspective unele versuri rezonează cu viziunea lui Giorgio de Chirico („Străzile orașelor din Sud/ cu misterul și melancolia lor/ coborâtă din pânza lui De Chirico/ o zonă de dispută/ între libertate și intimitate/ mărginită de gări/ din care vin și pleacă trenuri/ în sens invers scurgerii destinelor”, Străzile orașelor din Sud), cu onirismul lui Salvador Dali (imaginea din tabloul Eu la vârsta de șase ani când am crezut că sunt o fată care cu extremă precauție ridică pielea mării pentru a vedea un câine dormind în umbra apei cu cea din finalul poemului Stampă, „Aerul rece prin grădinile/ acestui oraș valah/ numit cândva opiul Balcanilor/ unde tot lucrurile/ ce ne aduc suferință ne vor salva/ în dansul de fată morgană a petecelor de omăt/ ce subminează gravitația/ și peste toate/ în locul heraldicii/ somnul unui copil ce a adormit/ ținând în brațe un iepure gigant”), sau cu imagini din magismul atât de propriu al lui Chagall („Cu o bucurie discretă/ amânăm victoriile/ și presimțim speranța/ ca o adolescentă în blugi și tricou alb/ alergând peste acoperișuri/ în timp ce zilele rămân/ pahare de toast/ din care nu a gustat nimeni”, Victorii amânate). Poetul Al. Cazacu este un plastician al imaginii și viziunilor poetice! În această lume din concepția lui Al. Cazacu nu mai este timp și loc pentru devenire, ci doar pentru extincție și moarte. „Așteptarea dusă până la limita/ fiecărei clipe uitate/ în orizontul auriu al serii/ Liniștea însingurată/ a ultimelor frunze/ agățate de crengi/ precum amintirile de o ruină// Și o pasăre aproape înghețată/ în aerul nerostirii noastre/ odată cu îmbrățișarea/ dintre priviri rămase/ sub cortina primei ninsori” (O pasăre în Noiembrie). Se fac rezumări ale zilei (18:45), se trag ultime concluzii (Bilanț), are loc numărătoarea inversă (Cincisprezece). „Camera single” este o cameră care strânge în ea „golul” lumii și al omului, singurătatea și spaima („O tăcere albă/ macină miezul copacilor/ păsările se strâng înfricoșate la geamuri/ și dincolo de izbânzi valurile mării/ arată nisipul cum dragostea este/ un 152

anotimp vulnerabil”, Un anotimp vulnerabil), amândouă venite din ambele părți, din „lumea obiectivă” peste „lumea subiectivă” și din reflexul acesteia, ca o altă lume, poate mai tânără decât cea de pe clină, care se strânge într-un ghem al amurgului, așteptată ca pe o călătorie, „ca pe o solie/ a unei posibile ale lumi unde suntem/ mai tineri decât secundele ce vor veni/ să ni se așterne pe buze și pe tâmple” (Ca o solie).

Odată cu ființa retrasă din lume, omul și-a pierdut încrederea în obiecte și fenomene, acestea nu mai apar dependente de el, de conștiința sa, par a se mișca întrun vid fabulos, cotropitor („Din semisferele de Magdeburg/ vidul se scurge în ochii tuturor”, Semisferele de Magdeburg) și a se îndepărta, după o voință necunoscută („Era atât de mult violet/ și atâtea amănunte în acel Februarie/ când totul intra la socoteală/ șiapoi se îndepărta/ ca o chelneriță/ în barul din orașul vechi...”, Amănunte), stranie, proprie unei lumi invadată de fantastic („Pielea obrazului tău/ luminos seară de seară/ umilea centrala/ electrică a orașului”, Un surâs pentru fotoreporteri), scăpată din chingile și rigorile proprii conștiinței. „Cameră single” și omul singur! Singură lumea și singur omul! Și între ele, frica și spaima: „singurătatea lumii se sperie/ de singurătatea noastră” (Așteptând trenul). Oriunde s-ar retrage omul, totul este provizoriu, punctat de quid-pro-quo-uri, de răsturnări de situații, de anulări a câmpului larg al devenirii, al trecerii de praguri dialectice, și al căderii în proaste identități, ale vieții, până și ale spațiului și timpului, locul de ajungere este deja consumat cu drumul său cu tot și schimbat în negativ, finalul se deschide în început, sau începutul este identic cu finalul, amurgul este deja în zori, sfârșitul anului este în începutul acestuia, anotimpurile se strâng și se anulează în cele de iarnă, cu zăpadă, frig și ger, de încremenire în chiar clipa de începere a vieții. Omul alunecat în afara devenirii a rămas singur, aproape gol de sine. Refugiile îi sunt provizorii: „Și cât de nefiresc/ rămânem singuri/ la împlinirea dragostei/ nu și a idealurilor/ când înțeleptul din noi a fugit/ o dată cu teama comună de zădărnicie/ transformată-n voluptatea/ cu care ne-am avut unul pe celălalt/ Și cât de resemnată/ amintirea ultimelor ore/ stă lângă noi ca un smochin/ jefuit de roade/ epuizându-ne conversația și trupurile/ deși prin umeda lumină/ a ochilor noștri/ atâția serafimi/ rătăcesc încă” (Provizoriile refugii). O licărire de speranță abia se întrevede pentru acest om singur, resemnat și epuizat, căci ea își strânge spațiul în pofida faptului că prin lumina ochilor săi încă mai rătăcesc serafimi. Ce s-a petrecut cu omul, de a ajuns în această fază cumplită, a neîncrederii? Cât de singur trebuie să fie, pentru a nu-și mai aminti de nimeni și nimic?

Când se presimte ființa ca retrasă din lume, firește ea prezervându-se și continuându-și lucrarea dincolo de orizontul fenomenologic al omului și societății, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ESEU omul trăiește acut sentimentul absenței celor ce sunt și presiunea, aglomerarea fără rost a elementelor cotidiene, a celor de-o clipă, a inconsistenței până la vid a lor, a jocului cu desfășurări fantastice, și cade sub o spaimă de neînțeles. Omul se lasă cuprins de inconsistența lucrurilor și obiectelor, de neînțelesul raporturilor dintre acestea ce iau chipul și forma insolitului, chiar a misterului și a nestăpânitului de mintea sa.

Atmosfera devine apăsătoare, grea, de o liniște terifiantă, obiectele și lucrurile se amestecă și se retrag spre seară, spre inima nopții, spre toamnă și iarnă, cu ger și frig, spre miezul anotimpului în care totul îngheață, încremenește, și viața pare a se opri, iar omul, sub malaxorul și încremenirea lor, cade ostatic. „Nomade melancolii/ își aștern cortul în inima serii/ Sunt clipe malaxate de anotimp/ în care rămâii ostatic toamnei/ iar burgul prinde rugină/ printre grădini învelite în frig// Sub mantii vineții/ ziua se zbate-n orizont/ precum antilopa în ghearele panterei/ Atâtea lucruri se despart de întrebuințarea lor/ și peste laurii învingătorilor/ se lasă o liniște/ de care atârnă osteniți liliecii” (O liniște).

Partea vizibilă a lumii, cu elementele ei, este descrisă exact cu ochiul care privește în afară, iar relațiile dintre elemente sunt întrevăzute de ochiul deschis înlăuntru și aduse în câmpul evidenței ca semne și manifestări ale ființei ce s-a retras. De aici ele par a marca absența, golul, neantul și genera un sentiment al insecurității, al temerii și fricii. Este un spațiu al deducerilor, al surpărilor în gol, sau un câmp peste care năvălește neantul, se întind umbrele a ceea ce a fost și-a dispărut. Iar timpul, ce poartă cu sine lumea obiectivă și este rezultatul mișcării acesteia, se contractă și în rotirea sa își suprapune „începutul” cu „sfârșitul”, după expresia în început îmi e sfârșitul, și

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

din devenirea lumii și omului face o măcinare și o extincție greu de suportat, văzând, cum față de cunoscutul său sens unidirecțional, viața curge invers. Este ca în cunoscuta vorbă a lui Johannes von Tepl, care i-a prilejuit lui Heidegger meditații esențiale, că încă de la naștere omul este prea bătrân pentru moarte. Sau ca în basmul nostru, Mistricean, unde, datorită unui blestem al mamei aruncat asupra fiului înainte de naștere, fiindcă nu se oprea din plâns, face ca odată cu creșterea fiului să crească și puiul de șarpe, amândoi, afirmativul și negativul, să-și împletească viețile și să se lupte cu disperare, acolo unde-i „buricul pământului”, până la triumful șarpelui. Această naștere deodată, a vieții și morții, este gândită de poetul Al. Cazacu și repusă în construcția poematică într-un mod acut, datorită determinantelor de criză ale epocii prezente. El semnalează golirea vieții de sens și rost și umplerea ei, încă de la „început”, de nonsens și moarte. Nici nu s-a consumat ora dimineții, că a și apărut amurgul... De aceea, poezia lui Al. Cazacu pare a fi o fenomenologie a timpului răsturnat, a ființei ce se retrage, o fenomenologie a unui timp ce cară cu el golul, neantul, care se hrănește tocmai din consumul de viață. Din devenire. Și la rândul său, hrănește spaima, frica, moartea. De aceea, este de meditat cum această cameră singură trebuie să se umple de palpitul vieții, al devenirii acesteia, care nu se lasă consumată. Fiindcă există o viață a vieții care trece dincolo de aceasta, care o poate recupera, care recuperează ceea ce timpul devoră, și poate tezauriza. Deocamdată ceea ce ne comunică poezia lui Al. Cazacu este spaima, neliniștea, din acea cameră de unde ne privește pe fereastră un chip uman înghețat și îngălbenit, ca o stampă. De aici sentimentul insecurității și punerea grea a întrebării: unde și de ce s-a retras viața acestei vieți?

153

POESIS

Mihaela AIONESEI

TREI POEME „Cruce de vânt, cruce de colb scoate-n lumină orbul din orb” Lângă cruce Aici lângă cruce mi se deschid venele sângele parcă-i mir îmi vindecă rănile.

Aici lângă cruce mă-ntâlnesc cu mama pe înserat se apropie cu cerul în spate și tata.

Aici lângă cruce plânsul meu e prunc inima nu mai e piatra ce-mi vine s-o arunc.

Numai lângă cruce trupul meu e zmeu mâinile împreunate înalță un curcubeu.

Numai lângă cruce mă așteaptă sfinții să îndepărteze grabnic hăurile minții.

Numai lângă cruce mă alin la greu Aici lângă cruce mă găsiți mereu.

fix deasupra unui spin.

Ca orice artă și viața cere sacrificii fără bocete roua cade să spele de sânge pământul hulit în urma unui zbor de vulturi flămânzi. * Soarele mărșăluind peste munți mări și țări aduce speranța într-un zâmbet de prunc de fereastră de fecioară...

Ce castă e dimineața îmbujorată în obrazul ei. * Abia respirând un greiere dă deoparte pământul sub care moartea își ascunde rostul rotunjind în palmele mâloase cranii de prunci de sfinți de oameni necuminți laolaltă

Duminica plângerii Ziua de azi stă în genunchi în odăița unei lacrimi ca o maică tristă pentru copilul ei, din mâinile împreunate crește un rug de trandafiri cu fruntea tremurândă. * O vrabie cară paie pentru cuib 154

întunericul se învață cu lumina se lasă în voia valului până învață cum se trăiește clipa. * În tinda așteptării o salcie deschide cerul, fără grabă cel chemat se apropie ca o fântână cu apă vie.

Căzută în ispită moartea se leapădă de oameni

crucile iau calea aripilor, sprijinit de un bob de grâu trimisul răstoarnă lumea cu un pocnet de bici... * Veniți! Ne cheamă vița de vie din stropul de vin și lanul din firimitura de pâine din pocal.

Veniți să-l vedem duminică de duminică pentru noi Înviind.

Crucea mea, cruce de zarzăr Cruce de carne, cruce de umbră mă mână spre stele ca pe o turmă.

Cruce de spini, cruce de nalbă mă ține-ntre lupi ca pe o salbă.

Cruce de fag, cruce de brad mă unge cu mir mă spală cu nard.

Cruce de foc, cruce de iască vrea să mă stingă vrea să mă pască.

Crucea de tată, crucea de mamă mă poartă în brațe m-adoarme în palmă.

Cruce de sare, cruce de nuc nu dați năvală până nu mă tot duc...

Cruce de vânt, cruce de colb scoate-n lumină orbul din orb.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

Două poeme și Marea eliberare a lui Faust Gestica esteticii originare

Cu știutul, iese din abis și amintirea.

În zori, la capătul patului, răsare făptura De umbră, Dublul meu, suflul oaselor.

Văd cum mă privește: e în puterea mea, Trebuie să-mi răspundă, orice l-aș întreba, De cele de aici sau de cele de dincolo.

Dar setea de neștiutul tainei piere, Stinsă de sângele ce-mi clocotește în vine, Se pierde în solul lunecos al pasiunii.

Alung fantasma și poruncesc să ia chipul Femeii.

Se ghemuie într-o literă, crește iarăși, Luând înfățișarea Evei, despuiată, Așa cum mi se arătase în cartea Genezei.

Se apleacă peste mine și-i sorb mirosul Ieșind din carnea ei fierbinte, îmbătător.

3

Zi de zi, noapte de noapte, trăiesc O textură de întâmplări din nevăzut.

Acestea m-au învățat gestica aprinsă Și orgolioasă a esteticii, mi-au dat să sorb Din drăceasca minciună a frumuseții: Crin de câmp în față, dincolo pasăre De pradă.

Oricât m-aș fi frământat, tot la prima Formă a gândului ajungeam. M-am întors Din nou, pas cu pas, iarăși și iarăși, Către mine. În clipa aceea o imagine Nebăgată în seamă, fantasmă mai întâi, Umbla în trecut, mă oprea în loc, Îmi reteza dorința de a dezvălui Mai departe ideea închegată.

4 M-am ales totuși cu un câștig: Cărările înguste, neumblate, acelea duceau Spre litera înscrisă în minte, măruntă, Abia văzută – acolo-i dezlegarea Tainei celei mari: Rotundul lumii Apăsându-ne pe umeri, ancorat în creier; Se desprinde, plutește – navă fără cârmă, Pe întinderi fără țărm.

Marea eliberare a lui Faust

Rotundul lumii

2

Cu zel și cu fermitate am studiat din scoarță-n scoarță Științele naturii și filosofia, astronomia și chiar Teologia, arzând de nerăbdarea adevărului suprem. Și iată-mă acum ajuns spre apusul auriu al vieții Un biet nebun, un vraci ce-și poartă de nas discipolii În varii discipline, deși în fața semenilor trec drept Savant neîntrecut, dar când trag linia firească a unui Nou început, cu tristețe pot spune că nu știu nimic.

Infernul e pe-aproape și dracul știe că n-am bucurii Pe lume, căci gloria e-o amăgire și nu-mi închipui Să-ndrum pe alții sau să învăț pe cineva, cu toate că Aceasta era înalta mea menire, dar nu mai sper în ea…

Ideile pe care nu le-aș fi înțeles Decât așezându-le pe hârtie, Le dezlegam în minte jucându-mă.

Taina cuvântului, nicicând bănuită, Mi se înfățișa întreagă, neștirbită.

Mă înverșunam ca un copil să pătrund Și mai adânc în hățișul enigmelor Ce mă înconjoară. Încet, încet, odată

De aceea, de un timp m-am dedicat magiei și-acuma Lenevesc la umbra copacului cu fructe aromate, Pe care Adam izgonit din rai l-a părăsit, trecând De la o viață dulce la o existență amară. Prin conștiință Și verbul de-nceput nădăjduiesc să dezvălui ascunse Taine ce țin de univers, să nu fiu silit, cu fruntea-n sudoare, Să spun ce nu știu când mă întreabă fiecare – vreau

1 Lunecam încet într-o stare bizară, Nici veghe, nici somn, nici visare.

Totuși, încăperea nu se afla în beznă, Deslușeam fiece lucru. Gândurile mi se așezau Rânduri, rânduri, gata să pornească La prima comandă. Era de-ajuns să le chem, Și ele răsăreau de îndată.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

155

POESIS Să simt cum curge-n mine semina rerum , de anima mundi Să fiu deplin însuflețit.

Cum aș putea să văd aceasta? Cu ochii minții, fără Instincte exacerbate, deși gândurile mărunte, perfecțiunea Însăși în mintea rătăcită, le purtăm cu noi departe În ființa obscură, așa cum anotimpurile lumii scaldă A timpului lumină tremurândă. Astfel, nu izbutim Să prindem sub creion și-n minte tot ce ne înconjoară, Și-atunci tresărim la orice zgomot, întorși spre noi înșine În apucături nebune, iar semnele rele se înmulțesc Și cele bune se micșorează în astă lume. Pe roata aurie A razelor Lumii, ființele cu însușiri umane tronează Fericite în Palatul de cleștar al Timpului, împodobite Cu ramurile înflorite ale rațiunii (cele mai înalte merite), Sublime stări mentale armonice, alcătuiri inefabile Pe câmpul plin de voioșie din realitatea solemnă.

Toate acestea sunt însă goale de sens fără iluminare, Cum goale sunt nucile găunoase, neputincioase semințe Viitoare, asemenea zborului frânt de întuneric în mrejele Oceanului percepției insondabile…

Lumea plutește deasupra unui trandafir cu spini – Continuum de căderi și încălcări în virtuoasele îndeletniciri Din durata ascunsă a vieții. Izbăvirea omului (născocire Sau prezență spontană) zboară ca un fluture din forul Interior spre beatudinea supremă, fiindcă un prețios Spirit uman nu-și permite luxul de-a rămâne pe calea Autodistrugerii, cultivându-și pasiunile cu meschine Sentimente de teamă, groază și ură. Altfel, mintea oricât De luminată pătrunde fragmentar în acuratețe, suferința Și neînțelegerea polarizează opiniile rătăcite de punctul Germene, temelia fertilă a lucrurilor, sigiliul multiplicărilor Genetice - ecou înfricoșător al goliciunii, veracitate Topită în nimicnicie– cu toate că propriile-ți gânduri Lunecă ușor prin estuarul memoriei spre marea întindere A Spațiului, populat fără știre de conștiente ființe Viitoare.

Tu, omule, vlăstar orfan al cunoașterii, cauți undeva – Fără finalitate sau cu finalitatea greșelilor tale – Ce se ascunde altundeva, fără înălțarea pilonului Înțelegerilor neclintite. Precum firul subțire de undiță Aruncat cu acul pregătit să zgârie doar sensul, iluzia, Membrana de granit a esenței de la hotarul Mării Desăvârșirii, precum nava cosmică ce vrea să plieze spațiul Cu repeziciune subluminică în căutarea ultimei frontiere, Marginea nemărginită a Universului, atemporalitatea.

Bucuriile, necazurile, confuziile, percepțiile, gândurile, Opreliștile plăsmuiesc înfiorate viziuni, așa cum susanul,

156

Sursa uleiului curgător, iar laptele, a untului galben, Se plăsmuiesc prin presare oprimată și decantare eliberatoare. Însă, buzele ce au gustat mierea nu au nevoie de alții Pentru a-i explica gustul acesteia, deși există erudiți Pricepuți a răspândi povești fabuloase despre ținuturi Paradiziace, cât și despre cele hiperboreene pe care nu leau Văzut nici măcar preț de o clipă, decât cu ochii cufundați În sine ai Memoriei...

Pe roata alcătuirilor divine, invocând cuvinte magice, Bijuteria de aur a revelației, am avut o viziune: acolo În adâncurile de nepătruns ale materiei sălășluiește, Veșnic necuprins în trup și devenire, Marele Om al Universului, strălucitor ca diamantul razelor pure, Împodobit cu ghirlanda versicoloră a desăvârșirii, Cu o față surâzătoare de jur-împrejurul sinelui iluminat.

Mâna dreaptă atinge ușor inima voioasă și vrăjită, mâna Stângă sprijină un clopot de cleștar, simbolul genezei Prin sunet a Luminii. Prelungite în afară, picioarele Închipuie extensia perpetuă a spațiului ca o fereastră albastră Pretutindeni deschisă, cu membrana sunătoare precum tobele A Timpului.

Marele Om șade zâmbitor și atotștiutor în jurul unei Mese de lumină, oglindă răsfrântă înlăuntrul luminii, Pasaj de transmigrație spre viziuni – germene, fațete Agitate și nerăbdătoare ale devenirii umane. Apoi dansează Aducând ofrande Mărețelor mame ale Universului prin Gesturi de strălucire peste creștetul capului. Vibrația de Culori pure în sunete armonice irupe deodată stele De cleștar, țâșnind în spectre luminoase spre bolta unui Curcubeu alb ca zăpada de munte, albul primordial Al Lumii.... Cu capul rezemat în palmă, Marele Om al Universului stă la masa de lumină, îi văd fața translucidă, Obraji tineri, îmbujorați și alături părul nins. Întind Mâna într-un gest de adorație, mișcarea întârzie Nesfârșit până să ajungă în conștiință, întârzie în timpul Îndesat, ani și ani, vremuri ce s-au stins pentru mine...

Acum știu cine sunt, mă simt iarăși eu însumi. Sunt Un soi de negativ, o matrice nevăzută, pe care n-o pot Cuprinde și unde trebuie să mă strecor, dacă vreau Să devin conștient de forma și expresia desăvârșită a Omului de Lumină – deși imaginea ochi în ochi nu e Cu putință, așa cum ochiul singur nu se vede pe sine În oglindă... Un glas neauzit mă urmărește încă, Mă împresoară din umbră, știu că a ieșit din vis și mă Caută întruna...

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Și-a venit proprietarul luminii să-și ia chiria Pentru a te lăsa să pătrunzi în tezaurul ei” Niciun lucru de laudă De la naștere încoace ai încercat mii de motive De-a exista prin poem La început hăinuțele erau Fie prea mici, fie prea mari Niciun înger nu te fixa din ochi, spunându-ți: "Ăsta ești!

De virgula și textul tău, Eu mă ocup" Ai grijă cum îți iubești cuvintele În ce limbă Cum vei așeza sentinela Pentru ca biberoanele lor să nu fie furate Să nu fie amestecate cuvintele de zi cu cele de noapte Ai grijă de inspirație Nu o da altora la sticla de un litru sau la kilogram Ci așa cum dai o floare Între două lacrimi, între două riscuri Nimeni să nu te vadă hrănind un alt poem Cu inspirația rămasă Să nu-ți poată spune, privindu-te în ochi: "Ăsta, dom'le, E un abuz de iubire!"

Acum niciun sentiment nu mai urmărește Efectele razelor gama Asupra poemului Multe visuri nu-ți mai dau numărul de telefon Pentru a te urca în cireș Iar tu rămâi privind poezia lui Sub formă de cireșe coapte Abstinența nu-ți va servi la nimic Nici aria cântată dramatic Pe cearceaful căreia muzele se așază Ca împușcate Mereu în aceeași înserare În aceeași poziție Când toate lucrurile dau seama Pentru ce au făcut cu viața lor Sub cămașa cu flori de câmp În huma pieptului BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Se ascund strămoșii cuvântului Luminați de lampa de control a inimii tale Nici vântul Nici curentul format pe holurile lungi Nu o pot stinge Faptele palpitante Poartă lucruri străine în corp Sunt gravide pe viață cu diferite istorii Fotografia îngălbenită Așezată în rama pieptului E strigătul amintirii Merg cu trei pași trei munți Și tot atâtea semne ale mirării în urma ta Și nu înțeleg legea firii Cum se aplică De ce unii plâng după ea Iar alții se întristează la vederea ei De ce unii mai cer îndurare Privirii care nu e interesată De ordinea lucrurilor Ce îți mișună pe sub piele Iar tu nu poți dormi Nici altceva nu poți face Gândindu-te obsesiv La modul cum le-ai putea închide (în trupul tău) Școala de balet Acest departe Te descoperi, în mod surprinzător, La celălalt capăt al existenței Și te miri câte case s-au construit, între timp, Până la tine Știi câte semafoare s-au aprins în fața ta Flăcările lor ți-au ars lista Cu drepturile pe care le are viața ta Noroc că s-a făcut ziua Și-a venit proprietarul luminii să-și ia chiria Pentru a te lăsa să pătrunzi în tezaurul ei Acest departe are câteva teorii Despre viață și moarte Dar nu le pune în practică 157

POESIS Lângă tine nu aduce pe nimeni Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă Cerându-ți imperativ: „Banii sau viața!”

Banii, bineînțeles, pentru că viața, Nătângă, cum o știi, Te-ar putea vinde sau pierde La jocurile de noroc Pentru un insignifiant mărunțiș De lacrimi

Mâinile îmbracă trupul Cu aripi de libelulă, Exersând în hangarul zorilor Zborul înalt Cântecul de pasăre măiastră Ar putea intra sub incidența cerului de vară Cu tot amalgamul de lucruri bronzate Care, în ochiul anonim, Dau impresia de libertate

Mi-e imposibil

Te doare?

Să intru în suspansul tău Mi-e verde de istoria lui Mi-e virgulă de Dumnezeu Mi se încâlcește limba Lovesc cu ea cerul gurii Încât cupola i se sparge Nici nu contează, Negrul rămâne acolo, tot negru Iar în el încearcă să se insinueze Un albastru ciel, imposibil de verde, Ca o primăvară timpurie

Trag firul de ață al sentimentului tău, Iar el se deșiră, îl fac ghem, apoi iar îl tricotez, Să țină de cald, atunci când vremurile se răcesc Și n-am nimic de pus pe mine Iar tu legi de gard calul familiei Sau măgarul, nu știu exact, Căci, printre gratiile celor zece degete, Nu se vede clar, Lungimea urechilor, nu poate fi un indiciu Pentru a recunoaște iepurele lor Ce tremură în desaga purtată de șaua nopții.

Idealul e greu de atins, pot spera doar la umbra sa,

Simt sub talpă Cum vine vremea bună, îmbrăcată sumar Doar cu câteva broscuțe în jurul gâtului Pentru un concert discret Care vrea să aline mintea omului În situații imposibile Sau cum Dumnezeu se cheamă Starea ce își permite o intrare forte În interiorul tău Pentru a-și obține Adeverința de victimă Lupii ochilor triști Au culoarea verde Ce permite circulația zilelor cu soț Care vor să ajungă în locuri Cu o evidentă vocație sentimentală Ochii lor magici observă tot Și nu prin gaura cheii, ci în câmp deschis În casa mare, unde-l vezi pe Dumnezeu Într-un moment de răgaz Adunând și scăzând, Într-o anumită ordine Așa ca la moară, Cum vine rândul bobului de grâu Pentru ca trupul să se simtă bine În propria-i transparență

158

Care m-ar putea acoperi, atunci când tricotez, Evitând nodurile aței și apele curgătoare, Lucrurile nostime, Gândite de constructorii experți În arta mimetică.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Camelia ARDELEAN

Poezii „La porțile mirării de a fi Ne-așteaptă heruvimi cu brațe pline” Cu zâmbet în piele de fiară Cu zâmbet în piele de fiară, Pășim prin pădurea de ploi; Sub picuri, o vară precară Ne minte cu iz de-Amaroy.

Palpită în busturi de humă Un clopot cu țipăt absurd, Ecouri ciobite sugrumă; Ratăm întâlnirea cu Smurd.

Fortuna plecată-n vacanță Se-ntoarce subit înapoi, Grăbită apasă pe clanță, Trezește desfrâul din noi.

De fulgere ori săbii arămii, De lava ce credința o conține.

Paharul de nădejde-l închinăm Și dăm pe gât un rest de odisee, Voind iubirea s-o resuscităm, În noaptea care sapă-n noi tranșee.

De-atâta iarbă, gândul a-nverzit, Poiana minții își găsește cheia; Tărâmul cu esențe de grafit Aprinde-n el, biruitor, scânteia. În adăpostul nostru de chirpici, Un orologiu taie ca un brici...

Cu vremea, o liră divină Vibrează în orice jivină...

O nouă pâine...

O nouă pâine coaptă-n vechea vatră, Un nou imbold țărâna să-mi ridic, O nouă stea cu raze stinse-n piatră, Am recoltat pe drumul spre nimic.

Un alt copac înmugurește-n mine Și-un alt condei mă arde-n pumn cu jar, Pe mister Darcy*-l pierd printre feline, La alt concert, fanatică, tresar.

Un dor de-nalt mi se strecoară-n sânge, Cu îngeri liberi de mustrări și ploi (În ochii nopții, plânsul se răsfrânge; Din mărul Evei – încă un altoi).

Călcând livada visurilor mute, Proclam uitării drept de servitute... * Mister Darcy: personaj al romanului Mândrie și prejudecată (1813), de Jane Austin, aparținând nobilimii, cu trăsături de caracter remarcabile, în ciuda aparenței reci și arogante.

La porțile mirării...

La porțile mirării de a fi Ne-așteaptă heruvimi cu brațe pline BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

159

POESIS Viața mea-i un geamantan...

Din piept îmi zboară fluturi

Viața mea-i un geamantan de sticlă, Un roman cu spini în loc de foi, Amintiri împotmolite-n țiclă, Cârd de sori pe dinăuntru goi.

Din piept îmi zboară fluturi Spre pajiști de smarald – Sublime începuturi, În care iar mă scald.

Viața mea e visul în mișcare Sau un roi de fluturi cenușii, E blestem ori poate îndurare, Un enunț: „A fi sau a nu fi?”.

Din gând se-nalță ramuri Cu frunzele spre cer, Cometele mi-s neamuri, Luminii mă ofer.

Uneori e muză desuetă, Alteori e roua de pe crin (Îndoieli țâșnind din arbaletă, Dimineți în vers alexandrin).

Din praf devin cetate Cu turnuri de granit; Fântâni debusolate, Din nou s-au regăsit.

Viața mea-i o scară către aștri, O resimt adesea ca pe-un ghimp; Ani avari cutreieră, sihaștri, Unii-ating și steiuri din Olimp.

Livezi îmi cresc pe umeri, Mi-e sufletul gutui (Când roadele îi numeri, Simți dulce-amărui).

Sunt captivă în călătorie, Ca o slovă-ntr-o alegorie...

Din piept îmi zboară vrăbii, Silabe țipă-n stol – Cuvinte printre săbii-n „Războiul” benevol...

160

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE DRAGOSTE „Pe plajă, sânii femeilor pun la încercare îngerii” Radiografie În plămâni, doctorii m-au căutat de aer Și au găsit urme din Calea Lactee, Apoi, o asistentă cu picioarele lungi De-i atingeau amigdalele, M-a cărat la radiografia inimii, Căutându-mă de auricule și de ventricule, Dar în fiecare odaie a cordului meu Locuia o femeie necunoscută Așa mi-au luat la rând femurul, claviculele, Că am înțeles că-s mai multe, Oasele carpiene și metacarpiene,

Fii fericit, spuse iubita mea, Nu mai scrie despre apusul fluviului care se varsă în mare Ești puternic ca un bivol Și umbli nestingherit pe orice cărare Trei dealuri, ca niște sugative, Sorb din Sângeru, sângele meu vărsat Din călimara acestor văi În care eu am înmuiat penița, am păcătuit, am făcut dragoste, Dar nu m-am destrăbălat

Fluierul cu care cânt serenade în trupul tău.

Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit Tocmai sfârșisem de scris pagina șaptezeci Din romanul fluviu al dragostei noastre În care am schimbat numele personajelor Și am încurcat intenționat niște poteci

Nimic n-a scăpat neradiografiat

Azi nu-i, la domiciliu, Dumnezeu

Doctorițele aveau și ele picioare lungi Care suiau până-n cer Din astă pricină, urmărindu-le cu privirea, Ușuram munca orelistului Care mă găsea mereu cu gura căscată

Planeta-și face tragic inventarul, Recensământu-i mai sărac cu-n leu, Cu un ghețar ce s-a topit azi noapte Și nu-i, la domiciliu, Dumnezeu.

Mi-au pipăit

În plămâni, iubito, doctorii m-au căutat de aer Și au găsit ceea ce nu se așteptau, Dar marea surpriză a venit Abia la electrocardiogramă Când, citindu-mi în zig zag bătăile inimii, Au descifrat Din sistole și diastole, Lipind chipul de literă al tuturor femeilor care locuiau acolo, În clar, numele tău Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit Tocmai sfârșisem de scris pagina șaptezeci Din romanul fluviu al dragostei noastre În care am schimbat numele personajelor Și am încurcat intenționat niște poteci BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Iubirile mai țin în fire Terra În vagi grădini sunt urme de lăptuci Iar Europa, fără Englitera Rezistă ca un nuc scobit de nuci Islanda ține iară doliu, popii Spun rugăciuni, pioșii nordici merg Urmând un catafalc, spre buza gropii Unde vor plânge ultimul iceberg Planeta, zice-se, e-n disoluții Mor toate între Putin și-ntre Trump În Bucureștii fără de soluții Țânțarii-s nimiciți, ca-n Creangă, clamp Planeta-și face tragic inventarul Recensământu-i mai sărac cu-n leu, Un leu blajin și visător cu carul Iar leul ăla încă nu sunt eu.

161

POESIS Pe plajă, sânii femeilor pun la încercare îngerii Am văzut tot, am privit de departe apusul, Răsăritul, pe plaja stăpânită de noi doi, Îmi intră în ochi, Aproapele mi-i face și mai verzi, Iar tu, fără grabă, îmi numeri genele Cu buze umede Am văzut totul de aproape Iar de departe doar apusul Care părea să nu mă atingă Plaja e din nou a noastră De pe ea pășim în mare ca într-o uriașă agora, Piață fără tarabe și negustori Sub albastrul, înșelătorul ei cearșaf S-a pitit pentru veșnicie Jack London, deghizat în Martin Eden, am zis, Iar tu m-ai privit speriată Mi-e frică, ai zis, hai să ieșim, Nu-mi plac mările care înghit personajele în care se pitesc scriitori, Apoi plaja s-a umplut de popourile ca niște scoici rotunde ale femeilor Liberi, sânii lor pun la încercare îngerii, Printre pulpele lor va răsări și mai puternic soarele Viața o ia de la început Nu te mai uita, zici, femeile sunt ca sirenele lui Ulise, Cântecul lor poate fi ucigaș și ademenitor Dar eu te iubesc ca mereu Uitând să ți-o spun prin cuvinte Prea ocupat să-ți sărut, deodată cu soarele, genunchii

162

Părul de abanos, noaptea luminoasă a ochilor, Eternitatea care, desigur, nu va dura Deasupra, la un lat de palmă de noi, luna zâmbește Am revenit toți acasă, desferecat-am bătrânele porți Fiica îmi arată zâmbetul desenat pe încovoiata lună O mint că îl văd, privesc cerul pe care îl cunosc de demult Și-mi pare că de secera galbenă mă țin agățat cu o mână Din Spania a venit o femeie, are ochii migdalați, Îmi spune că de la tatăl ei mă știe Tatăl a murit, au rămas, risipiți în lume, cinci frați Și ar vrea să-i iscălesc pentru intabularea unui moșteniri, o hârtie Desenul e vag, avem zice un loc megieș, se pupă pe Camba, în deal Primăria îmi cere acordul vecinilor că e așa Nu mai țin minte locul, dar semnez, rugând-o doar Să se întoarcă acasă, poți trăi și în bătătura ta Satul e molâu, pregătit de culcare Uliii mi-au rărit porumbeii, cât am plecat Dar Odra, lupoaica, mă latră veselă Și-mi spune că toate celelalte sunt vii, nimic nu-i stricat Am mai trecut prin atâtea, incendii, cutremure, jale Satul de războaie a fost prins ca în clește Dar în irișii copilului meu văd cum înverzește grădina Iar copilul îmi arată pe cer cum luna, la un lat de palmă de noi, zâmbește

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Mihai BARBU

POEME Cinci piese din Colecția de toamnă - iarnă Enigma zidurilor roșii

Boema și dilema. La Gura Șuții...

Le-am vorbit stelelor de tine, a scris/ o mână anonimă pe un zid de cărămidă roșie/ care sprijinea universitatea ce pregătea,/ dincolo de ziduri, tinerii să devină ingineri care să scormonească fundul pământului pentru a se-ntâlni cu lumina./ Unii au înclinat să creadă că-i vorba/ de un epitaf, alții c-ar fi doar/ începutul unei ode închinate/ unui miss, proaspăt ales dintre bobocii vremii. Dar ce anume/ a fost și ce-ar fi vrut să fie, nici un arheolog,/ de astăzi, nu mai știe. Sau nu mai vrea să știe./ Mama ei de tragi-comedie...

Moi qui criait famine/ Et toi qui posais nue... (Charles Aznavour, La Boheme) Intru în clasă ca un actor pe scenă/ Le spun tinerilor mei elevi/ tot ce știu despre Divinul Critic și de nevastă-sa,/ Vera, și nu scot un cuvânt de Liliana Fischer, marea lui iubire, le vorbesc de/ Mihai Eminescu și de muza sa, Veronica și nu aduc vorba de aventura ei erotică cu/ d. Caragiale, aduc vorba de La Medeleni și de Ionel Teodoreanu,/ de soția sa, Ștefania Velisar, și mă prefac că nu știam/ nimic de iubirea lui secretă pentru viitoarea actriță Nadia Grey,/ le spun cum era Viața Românească la început de secol 20, cum / Garabet Ibrăileanu se spăla cu spirt de fiecare dată când dădea mâna cu cineva dar/ ar fi vrut, cu toate riscurile și cu puțin curaj, să pună/ laba pe Adela, cum Camil a suspinat, zadarnic, după/ eroina din Ultima sa noapte de dragoste. Nu i-am făcut,/ pe niciunul dintre ei, de comedie în fața tinerei generații./ Doamna director ne-a zis în cancelarie că, în clasele/ unde intrăm, indiferent ce materie predăm, să susținem,/ sus și tare, că “Familia e celula de bază a societății”. Așa era odată și așa am și făcut./ „Auzi dar de unde le știi tu toate can-can-urile astea? Le-ai/ găsit, pe undeva, într-o carte? Că tare aș vrea și eu/ s-o citesc ca să-mi dau seama cam cum stă treaba. Știi,/ în tinerețe, am cochetat și eu cu poezia. Apoi, ajungând/ directoare la Cheile Buții, am lăsat în urmă Gura Șuții și/ am crezut că nu mai am nimic de spus. Nu mai/ primeam nici un mesaj de Sus. Nu mă refer, cred c-ai înțeles, nici la Inspectorat și nici la Partid./ Of, ce tristă-i viața de stavrid./ Chiar de te naști și apoi viețuiești în frumosul lac Ohrid...

Străzile din Phila Delphi Vine-o vreme, vine-o vamă, când e timpul să dai seamă... /Am fi vrut noi s-o mai întoarcem ca la Ploiești (de ce zâmbești?) dar.../ Am luat-o, pur și simplu, de mână și am pășit pe „căpitan aviator P. Ciocănel”,/ am urcat vitejește (cum altfel?) pe strada „Efortului”/ tu ai vrut s-o luăm pe „Ivan Miciurin”, eu - mai patriot din fire - mi-am urmat drumul cu dl. „Marin Brutaru”./ Ne-am certat/ eu am optat pentru „pictor Barbu Iscovescu”,/ tu - pentru „pictor Rosenthal”./ (Vă dați seama c-am ajuns, cu nervii, în ultimul hal!) I-am trimis, cu un ultim efort, un sms și/ i-am dat o ultimă întâlnire/ la „Puțul cu apă rece”. Peronul pe partea stângă./ Urmează stația „Unghiului”, ne-a anunțat Vocea./ Așa am aflat că există, în noi, oameni vii ce trăiesc,/ inconștienți, chiar într-un unghi mort./ Vai, ce mort frumos, parcă-i viu, nu alta,/ ai zis tu și-ai aruncat harta...

Happy end Ca să ai liniște și pace în familia ta e bine/ să aveți două televizoare ca fiecare/ să se uite la ce vrea, m-a sfătuit înțeleptul./ E și mai bine dacă ați avea conturi de/ face book distincte și nu din alea/ în care la poza de profil apar doi:/ ori el și ea, ori el cu el, ori ea cu ea./ Ne-am conformat. La cinema mergem rar,/ din an în paște, filmele de animație cu vocile unor actori faimoși,/ rulează în săli pustii sau, la matineu, pline de copii./ Când se lasă întunericul, pentru a putea rula filmul, ne comportăm ca niște/ adolescenți timizi care au pentru prima oară alături o femeie sau un bărbat./ Cum fostele mele brațe de caracatiță suferă de artroză, reumatism poliarticular/ și nu te-au mai împresurat, înfocat, ca-n tinerețea de altădată/ m-am hotărât să pun capăt acestor momente delicate./ Când ne vom întoarce acasă/ îmi voi lua inima-n dinți și, din camera mea, îi voi cere/ neaparat, de-acolo din camera ei, prietenia pe face book.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Despre ubicuitate. În portul Sozopol...

La Sozopol am găsit cu greu un loc unde să-mi parchez/ bătrâna mea Dacie. Am zărit, după ce m-am învârtit de mai multe ori/ în jurul cozii, un loc ferit, pe o stradă lăturalnică. Mi-am luat/ ca reper magazinul de suveniruri “Mirela”. Când am/ revenit, un bulgăroi urla, reproșândumi ceva legat de locul/ unde am parcat. Cum c-ar fi al lui și numai al lui./ Am plecat, dând cu spatele, cu coada-ntre picioare. M-am uitat/ cu coada ochiului la numele străzii.

Era strada 9 Mai./ M-am uitat la numărul casei unde-mi lăsasem Dacia:/ era numărul 6. Mă uit în buletinul neveste-mii. O chema tot/ Mirela, ca pe magazinul bulgarului. Dar,/ pentru Dumnezeu, era chiar adresa mea deacasă. Atunci/ ce dracu’, Doamne iartă-mă, căutam eu cu Dacia mea-n Sozopol?/ Eu te-am trăit sau te-am visat viață? Și, atunci,/ magnetul meu, gros cât o ceafă de băștinaș, fixat pe frigiderul meu Artic/ din hol, de ce-i făcea, intermitent, cu ochiul/ vecinului bulgar. Vai, ce măgar!

163

POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

POEZII „Toți suferim de setea mortului…

De aceea am uitat la ferestre paharele cu lumină.”

MIREASA FREUDIANĂ Destinele noastre par a se dizolva unele în altele, ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato, sub auspiciile unui creator priceput; același creator care răstignește surâsul femeii pe un fundal cu orizont asimetric, iar apoi își vinde capodopera ca suvenir în lumea de dincolo.

Numai destinele unora se despică și lasă lumina să zacă în suflete, ca într-un sarcofag; altele se închid, iar întunericul le pândește viața, ca pe o mireasă freudiană.

HAOS PRIMORDIAL Când dogoarea ne stăpânește setea, cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.

Toți suferim de setea mortului…

De aceea am uitat la ferestre paharele cu lumină.

NURII DEȘERTULUI „De ce iubești deșertul?”

M-ai întrebat aseară... „Văzut-ai câte graiuri Vipia-i le consumă?

Le arde din rărunchi, Fără de cenușă, Și le măsoară duhul În bob de stearpă humă. Și ce atâta dor De-un soi de pustiime?

E osânda-nveșmântată Cu pulberi romanțate, O slobodă nălucă Ce-a surghiunit suflarea Cu patima-i caducă Sub colț de roșie piatră.”

Dar eu te-ntreb, iubite, De ce-mi adori fiorul 164

Ce tremură cu sârg Sub sânul cusurgiu?

Năravul meu cel murg, Preludiu de ispite, Nu-ți pare ție, oare, Că e la fel de pudic, Pe cât e de impiu?

Cum aș putea vreodată Să nu iubesc deșertul?

Când moartea ce și-o poartă Mi-aduce libertate, Iar nurii lui amarnici, La fel ca un pur sânge, Vremelnicesc chiar vremea Și-a ei impietate.

Cum mi-ar trăi privirea Fără să cuprindă Atinsul și cerescul Mijind deopotrivă?

Cu eresul lor sacru Că taina lumii însăși A botezat nimicul Cu giulgiul său de nacru.

Iar când răsfir nisipul, Simțindu-i zvârcolirea... Și vântul se desfată Prin pletele-mi tăciune, Sufletul îmi pare Că-nvârte sori și stele, Strivind sub talpa lui Vecii de-amărăciune! Și-n orice loc m-aș duce, Ăst cuget de femeie Și-ar dăltui în carne O roză de nisip, Cu stinsul din amurg; N-ai să-nțelegi, iubite, Ceva-ul din nimic, Căci ești și îmi vei fi Un slujitor de burg!

BLESTEM ARĂBESC Cu dragostea de îmi pleci, Blestemat să fii pe veci!

Allah să te povârnească, Limba să nu-ți mai grăiască, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS Ochii-ți să se-nece-n sare, Să te usuci din picioare, Să te bată armatanul, Arde-te-ar boala tot anul!

Pustiul să-l ai serai, Jalea să îți fie strai, În bazar să găsești doară Funii de mătase rară, Să te sugrume cu ele Toate durerile mele; Să-ți pun umbra-n cingătoare, Să nu ai noroc în cale, Să ajungi un fur neder, Călărind un dromader, Cadâne să nu mai ai, Nici fecioarele din rai Și de speri la alt harem, Să te-ajungă-al meu blestem!

Să primești în Ramadan, Cazne demne de Shaytan, Iar Profetul să îți dea Toată tânguirea mea; Graiul meu cadiu să-ți fie Testament, nu bucurie; Să nu calci pământul sfânt, În deșert să ai mormânt, Din caftan să-ți faci coșciug Și din iatagan, zălug, Sufletul să-ți fie frânt, Nurii morții, legământ; De îmi pleci cu dragostea, Jur pe viața mea și-a ta, Că jihad eu năpustesc Peste tine, cât trăiesc!

Insha’Allah!

CONSORȚIU Hrănește-mă cu mâna ta!

Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin, să-mi fie consoarta anilor lumină și până la pământ, să-mi fie plecată închinăciune, născută din vântul de sud.

Să stăm în jurul mesei, de parcă am sta în jurul universului să ne ospătăm.

Dar nu miel – n-am vrea să-L sacrificăm pe Dumnezeu...

iar când pleci, lasă-mi inima deschisă, ca universul să ne vadă cu alți ochi.

Căci, ție, ultimul iubit din seraiul păscut de coroane, îți las ca tribut ultimul salāt în care te-am pretins.

Iubirea nu are ulemale, mi-am zis, are doar pricini, prohibiții și poate chiar... moarte; întâia moarte din seraiul păscut de coroane!

Nu știu ce să fac... zorile sunt sparte.

Mai bine, spune-mi tu, iubire, să las în testament jungherul pentru tine?

SURĂ DESPRE DOR Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg, Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini, O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb, Un ultim devot răstignit... printre spini, O geamie în care sufletele nu mai au descântec, O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului, O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec, Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.

EGOUL Din crâmpei de foc uitat, afundat în nesfârșit, S-a ‘nălțat un soi de umbră, chip incert, nebănuit. În vârtejuri de tăciune, el a bântuit prin veacuri, Până-n clipa cea din urmă, când s-a revelat în lacuri De ispite, de nesațuri, adânci cripte de defect, Născând miri de legiune, sclavagind în mod perfect Minți reduse în păcatul lumii noastre, cel dintâi, Minți de oameni decăzuți sau de inși de căpătâi.

Toți s-au prăvălit în număr fără seamăn și cusur, Fermecați de idealuri, timpi eterni, fără contur.

Au căzut în ceața morții minții lor de porțelan; Ei sunt orbii geniali, veselindu-se în van De materie, bogăție, de simțiri cu testament, Ignoranți, nu văd splendoarea ce-i cuprinde atât de lent, Îi posedă în străfunduri, mistuindu-le valori, În năpasta de miri negri, prefăcuți parcă în sori, Ce le vând chiar universul, si mai mult, deasupra lui, Prin defecte să devină SupraOmul, cel dintâi.

Ură, lene, lăcomie și desfrâu nesățios...

Pervertită le devine mintea lor de abanos.

Gurmadism, mânie cruntă și invidie de opal...

Toate giuvaeruri scumpe, plămădite de mental Și de psihicul lor macru – miriade de idei, Toate doar impresii false, prețuite doar de ei.

ÎN SERAIUL PĂSCUT DE COROANE

Și așa se ‘nalță demoni, regi de întuneric tern, Agregate reunite în Egoul cel etern; Acea coadă a lui Satan, acel chip lunar cumplit, Focul negru, abisal, AntiChristul prevestit.

Când îmi intri în suflet, descalță-te de întuneric, așa cum un eunuc se descalță de lume,

El, Egoul, disoluția minții noastre în mister, El, Egoul, cu-a lui moarte, ne trimite în Kether

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

165

POESIS

Dorina Brândușa Landén

MITOLOGIA MORȚII MODERNE (V) „vieți pierdute în încercarea zadarnică de a prinde un tren o lumină un miraj” mereu mi-a fost dat… mereu mi-a fost dat să reinventez infernul să părăsesc vanul refugiu al sufletului meu să arunc să întârzii la tinda nopților nesfârșite într-o sală de așteptare cu mașina de cojit sentimente cu țigări și cu mucuri lăsate la marginea nimicitoarelor călătorii miroase a sfâșietoare disperare iar oglinzile sunt adânci ca niște fântâni în care nu poți face altceva decât să te oglindești sub poleiala lor zac cei dăruiți morții ei îți acoperă imaginea și-ți spun că aici a fost sala de sacrificii vieți pierdute în încercarea zadarnică de a prinde un tren o lumină un miraj timpul mi-a scăpat printre degete spațiul e un tunel obscur și-s ca o rătăcită prin mulțimea de oameni străini care vin la alții tot la fel de străini glasuri murmurate trec pe lângă mine se cațără pe trupul meu mă strâng într-o șerpuială de vipere albe mă îneacă se evaporă în aer dar nu știu ce ecou surd se ține după mine mai putin decât un cântec liber care lasă să i se scurgă muzica

166

acum când buzele nimănui nu-l îngână și cu viteza unui tren izbește izvorul sângelui la încheietura fină a morții. tăcerea a șaptea Mă gândesc la tăcere și la oboseală la ziua ce va să vină și la noaptea care trece la umbra în care chipul nostru s-a încrustat – o jumătate de obraz palidă liniștită cealaltă jumătate care iubea lumina se întinde ca un fluture uriaș către lampă – desăvârșindu-ne într-un continuu noviciat al iubirii aproapelui ca pe noi înșine suntem străine insule pierdute în oceane uriașe unde peștii se împerechează dar nu se pot înmulții tulburați rareori de ciudate dorințe stârnite de căldura unei inimi ce palpită între coaste și-aortă asemeni unei lumânări ardem măsurând clipe ce sună în ornice din care n-a mai rămas altceva decât o baltă imensă de lacrimi fierbinți și de sânge veșnic zbătându-ne ca-ntre palele vântului am vrea să ne ținem de pământ ca Anteu dar în pieptul planetei vin să bată tineri cu bombe la purtător și-un vifor rece, drăcesc soarbe sângele nesfârșit al eroilor dramei.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Oana CALUSA

Poezii „Rămân prizonier cu lanțuri atârnate în jurul sufletului pe care îl aștept să revină.”

Suflet scindat Cum trec anii fără să întrebe pe nimeni...

Crud, nepoliticos, fără să le pese că noi ne pierdem în gropile adânci de unde renaștem pentru a muri iar și iar.

Cum se scurg clipele... fără inimă, cu privirea țintă spre un Orizont care nu există, depărtat depărtișor...

Mă apropii de buzunarul cămășii tale și îmi caut sufletul pe care tu l-ai împrumutat fără să întrebi.

Răscolesc peste tot, dar nu îl găsesc niciunde.

Plictisit, a fugit spre mine, dar nu a mai găsit calea și a rămas pribegit într-una din gropile adânci unde a fost sădită Floarea-Albastră.

Lanțurile Privirea ta mă doare şi îmi activează instinctele primare.

Mă întorc mereu cu spatele la tine și caut cu disperare Calea...

Mă împiedic și cad, strivită de cuvintele mult prea grele.

Rămân prizonier cu lanțuri atârnate în jurul sufletului pe care îl aștept să revină.

Disperarea și ura îmi spun șoapte fierbinți,

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ca și cum ar vrea să mă cucerească din prima, fără efort, natural, ca și cum trăiești cu mine în mine!

Ia-ți viața înapoi Și du-te!

Neputință M-am transformat într-un avatar și bântui ecranele minților pierdute în hățișul vremurilor de război.

Mor suflete pline de iubire ce renasc goale, fără ochi, doar cu trupuri uscate, guri sluțite și picioare tăiate.

Mi-am găsit o mască pe care nu aș mai da-o jos vreodată. Îmi ține de cald și mi-e bine cu ea.

Se mulează perfect și-mi acoperă toate defectele.

Baletez printre cadavre și mă spăl cu sângele celor împușcați fără milă.

Sunt doar un avatar, Nu mă doare...!

Acord Într-o noapte fără lună, O stea m-a privit în ochi Și m-a întrebat: “Tu ce-o să te faci când vei fi mare?”

“Eu nu o să fiu niciodată mare”, i-am răspuns.

167

POESIS

Andrei CAUCAR

poeme „una în biserica mare – alta în piață dau cu gura pe mine de parcă nu m-au văzut niciodată” de multe se teme omul singur

mă ceartă două murături zgârcite

– de umbra care merge pe cărare cu șerpii-lupi în înserare de frigul care îl așteaptă la intrare și focul ce nu vrea să se aprindă de scârțâitul scândurii pe grindă se teme cel ce trece prin oglindă

una în biserica mare – alta în piață dau cu gura pe mine de parcă nu m-au văzut niciodată eu tac ca un copil îmbătrânit privesc pe fereastra deschisă a cerului cum Dumnezeu împarte bunătăți și uite mie ce mi-a căzut din senin

sunt supărat pe tine moarte îmi iei neamurile de aproape încerci să mă sperii doctorițo de parcă n-am fost iubiți niciodată de parcă aș avea casă pe deal cu viță de vie în piept și cu alte leacuri băbești tare aș vrea să știu unde ești să fiu sigur că mori de dorul meu

vom vedea mâine cum va fi mâine în viitor nu văd la trei pași ține-te bine în șa și dă drumului să aleg la răspântii se pare că nu mai călărim destinul și e sigur că ne-am rătăcit atât de tare că ne strângem în brațe de spaimă

vinul de seară

ca un cățeluș iubirea

vine o adiere de muscat pe limbă păr blond de fată curge în pahar apoi din buze dulci se schimbă înțepătură fină spre amar o, nu-i decât îmbrățișarea lină de inima se-mbată mintea-i trează vinul de seară șterge și suspină o fată din ciorchinii pieptului visează

își linge rănile cerșind se joacă în jurul tău dar n-o vezi fără umbră sub gene cer albastru oglinda ochilor ei își face loc printre celelalte femei acum numai pe ea o visezi întreaga zi deși a plecat aseară în zori din nou va răsări mai curată mai clară

până la ziuă săturăm flâmânzii

două femei te iubesc

– cei care n-au mai avut parte de iubire în secolul acesta grăbit de la-nceput apoi ne refacem propria istorie cârpită peste peticiri mai vechi când tinerețea nu se dă legată la primul semn de întrebare după doi-trei pași în labirint

– și niciuna nu răspunde amândouă sunt cuprinse de teamă și nu știu ce să facă să se mai culce sau nu cu mine

aruncată din tren – ca pisica

va găsi și fragedele tale mâini dintr-o viață frământată de robie când zilele lungesc în săptămâni și nici măcar o umbră de iubire și nu ne-am cunoscut și ducem dorul dar ce să fac cu tine în trecut tu stingi cu pâine rumenă cuptorul și nu găsim un început

după o săptămână s-a întors acasă atunci ți-au pregătit o inimă să te primească ai lăsat-o afară deși nu era primăvară te-ai prefăcut că dormi mișelește apoi ai chemat pisica pe geam dar ea se hrănea din tomberonul fostelor iubiri

168

când se va întoarce Iisus printre pâini

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Alexandru CAZACU

O CAMERĂ SINGLE (II) „Câinii de vânătoare sunt singuri Cineva i-a uitat în camera întunecoasă” Aproape Iulie

Un fel de fabulă

Cade amurgul peste oraș precum o cortină de fluturi albaștri și în oglinda magazinului de antichități lumina se zbate captivă printre vase de porțelan și orologii

Câinii de vânătoare sunt singuri Cineva i-a uitat în camera întunecoasă și vor să sfâșie frigul Colții lor ascuțiți sunt gata să înhațe prada aceasta rece și nevăzută ce-i împresoară și-i stârnesc slăbindu-le din ce în ce mai mult iscusința și concentrarea Li se face somn și în cele din urmă frică câinilor de vânătoare asemeni nouă rămași pe întuneric într-o noapte în care iubirea în drumul ei spre tinerețea veșnică puțin câte puțin s-a rătăcit

O remușcare tăcută ne deschide cicatricile pe dinăuntru și inimile bat același semnal Morse tot mai departe și tot mai greu întâlnindu-se Trupul de aer încins al verii se întinde lasciv pe străzi în noaptea ce urcă în brațele statuilor precum o cobră pe ramuri Prin cinematografe săruturile actorilor salvează sau înlocuiesc vacanțe iar în sala de proiecție șoarecii rod ultimele pagini ale unui roman de dragoste cu final fericit Dimineți de Ianuarie Un ger năprasnic acoperă potecile Strălucirea zăpezii inundă grădina unde copacii toți par niște actori cu îmbrățișarea încremenită Nu mai aștepți pe nimeni în această bucată a zilei când ai vrea să rostuiești sentimentul unui prea devreme ce intră în lucruri și cuvânt Doar gânduri trecute se agață de altele mai noi cum țurțurii de streașina casei și te așezi smerit în ochiul ferestrei dincolo de care zâmbește amar soarele topit peste înghețuri BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Jucăria Yo-Yo Capăt sau început de iubire Clipe vâscoase ca un șir nesfârșit de păsări izvorând din lucarnele acoperișului Judecăți măcinându-se între roțile dințate ale nuanțelor ce face ca întreaga lume să pară o jucărie de yo-yo cu melancoliile sale ce ademenesc și intrigă într-un du-te-vino al seducției în urma căreia manechinul ezitărilor noastre prinde viață și vrea să se răzbune Un cal alb Un cal alb rămas singur în câmpul de iarbă înfruntând ploaia aproape nemișcat Un cal alb ca un țipăt de lumină 169

POESIS privind înainte amiaza ce-și aruncă lacrimile în cer Un cal alb precum visul unei primăveri ce s-a decis să invadeze pământul Târziu lângă debarcader În această seară străpunsă de lumina unui far cuvintele se strâng unele în altele ca o armonică în brațele unui mus Vasele de croazieră s-au abandonat nisipului pentru alt anotimp și o frunză arămie peste luciul mării a căzut încet Ascunsă în noi recapitularea dragostei morman de vechituri de care nu întreabă nimeni Doar sufletele mai ascultă țipătul de bucurie sau de teamă dintr-o a doua viață a pescărușilor Noapte de August Undeva tăcerea scrie pe ziduri nume secrete Praful de stele a acoperit orașul prin care mergem în noapte ca niște semne de întrebare ce nu și-au întâlnit propozițiile Farurile taxiurilor grăbite proiectează un teatru de umbre peste vitrajele bulevardului și ni se face teamă de vârsta ce ne-a împins aici așa cum adolescenții se îmbrâncesc unul pe altul la piscină Locomotivele șuieră în depărtare Greierii abia se mai aud un buchet de frunze se împrăștie pe alei și ne mărturisim o dată în plus iluziile în fața unei veri ce mult prea repede învață să spună adio 170

Nocturnă Noapte vor sosi la ușa ta pescărușii privindu-ți ferestrele tăcuți și calmi unul lângă altul ca o mantie albă tremurătoare și crescândă cu fiecare ceas ce se prăvale spre întuneric iluminând grădina, aleile și întreaga bucată de pământ până spre ziuă pentru ca somnul tău să fie vegheat de o antedimineață Vremea crepuscului A trecut amiaza ca un șoim deasupra clopotnițelor Înserează burgund pe lângă zidurile albe și tufele de leandru O lentă gavotă străbate aleile acestui oraș unde Cupidoni de piatră se macină în parcuri, iar iubirile la care ai renunțat le acuză pe cele păstrate E ora când nu mai poți înșela înșelându-te un ceas al aruncării zarurilor de către Cezari ascunși unde ai sentimentul că nu mai ești departe de nimic și învinsul din tine te poate salva înainte ca lumina să se ascundă în nuferi Rătăcirea din zori Camera de la mansardă cu mobilier sărăcăcios și grinzi măcinate de carii castel kafkian pentru dimineți lipite de trupuri când ne încurcăm în rostiri precum zmeiele copiilor în crengile unui vișin iar surâsul pendulează între cruzime și milă pentru clipele trecute sub masca dorinței în tăcerea vinovată a preajmei unde însingurați implorăm să rămâne ceva din carnavalul ce nu poate rămâne

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Romiţa Mălina CONSTANTIN

poezii „prin pereți visul și fumegarea gropii din care scriu” n-am strălucit niciodată

goana

întind rufe fluier ca o locomotivă viața mă cheamă la un fresh smulg buruieni dedesubt rouă palmele ude se lipesc de frunze ca un miel de mama lui

stau cu ochii deschiși într-o haină descheiată la gât

nu mă mai pot întoarce într-un spațiu gol precum într-un borcan visele ,,am și eu un rost pe lumea asta'' zic sufletul ghemotoc în plămâni obsesia primăverii ușa încuiată spaima că mă voi așeza pe un tron trudind cu o pană și înaintea mea poezia ,,ia și respiră'' va zice tușesc țipăt prelung dinlăuntru anii mei pânză de păianjen poem de dragoste pe stradă când am ieșit de la pizzerie femeile se scurgeau cu încetinitorul în pământ nu cunoșteam pe nimeni îmi era teama că metrul meu pătrat de trotuar se ascunde și el în buzunarul tău și-am plâns amândoi plânsul s-a făcut lut lutul apă din marea cea mare atunci te-am strigat cu mâinile pâlnie și-am gândit că e cea mai frumoasă zi

am plecat din mine și m-am întors ca să pot iubi tot ce ni s-a dat până acum s-a dat ascuns într-o spaimă ecouri lungi și-n adânc ochiul prin pereți visul și fumegarea gropii din care scriu sacrificiu de ieri vine un străin cu o țigară îmi dă să trag ultimul fum și pleacă mă fardez îmi asum riscurile ridic jaluzeaua peste rănile mele beau cafeaua ca o necunoscută rujată până la refuz iată exist că o sentimentală cu nasturii ascunși cu respirația nemuritoare în care plutesc cuci invers umblu pe picioroange să ajung la portretul unui poet din ziua de azi greu de înțeles greu de ucis am sugrumat un porumbel ar fi timpul să împușc un cal sacrificiul ar fi de la sine înțeles sacrificiul s-ar întâlni pe sine străinul știe cum se fumează un anotimp

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

171

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „în fiecare anestezie ratată creștea câte un spital de nebuni cu fața în jos” eu nu sunt aici

la capătul lumii

nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă nu ies copaci din trupul meu din care să crească o pădure întreagă apoi în care să mă pierd

cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii ca bătăile inimii

nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă și nu înțeleg eu nu am mai deschis ușa de zile întregi am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna și mi-am lipit pe frunte o carte care să mă împiedice să cad

am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii unde a pus lampa cu gaz a bunicii ca să pot citi mâinile mi-a spus că omul ia culoarea pământului în ultima clipă apa izbește vârful lumii până când o auzi cum respiră știu că exist de fiecare dată la capătul celălalt unde exist lumina mă trage pe sfori când vorbesc cobor un conținut în viermele din miezul lucrului un dumnezeu trist și mânjit de frică bate scurt îl port de mână ca pe un copil trei umbre mici se sinucid pe unghiile rele tu îmi spui povești nud în fiecare anestezie ratată creștea câte un spital de nebuni cu fața în jos ochii lor tăiau iarba din care să fabrice durerile noi pentru piață

172

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS la paisprezece ani am murit și trupuri proaspete au început să nască peste trupul cel vechi cum o perfuzie în drumul spre lumină trecea prin tot felul de stări

o armă albă și de ea atârnă-mi o ușă eu am tocmit câțiva trăgători de carne prin vis e mai puțin și nu prea doare am început să cred că pot să-mi fac din crucea mea piele

în fiecare durere amânată țipete împachetate de vii pe diverse mărimi

vis răsturnat

moartea face nudism pe o plajă sălbatică

iubirea e un eșafod pe care dormim iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări

dimineața la trezire sfinți minusculi de canal erup la suprafața pielii ca să oficieze baletul cotidian invizibil al feței piele

nu-ți face leagăn din părul femeii îndoite cu apă o pasăre și-a făcut cuib în el ca să moară o vei planta a doua zi și vei ști că nu știi nimic din ce știi când cu mâinile oarbe pe trupuri citești nu mai rămâne decât să legi copacii cu fața în jos să se oglindească pământul în ei când te cheamă cu nume străin

strecoară-mi prin gaura cheii

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

173

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

POEME „Rareori, firul își găsește locul în scoică.

Atunci luminează poetul.”

DISONANȚE

din noi.

Totul viu în jur.

Toamna cu degetele ei ude trecute peste arbori te țintuiește în colțul ferestrei prea puțin transparente, îți diluează imaginea…

Țipătul pescărușului va strecura doar cenușiu în secundele noastre, vâsla ostenită din serile în care ERAM va zidi mișcarea, va toci vântul.

O măreție simplă, din palma ei pe linia vieții mele încrustată.

E asemenea visului, te arunci, cazi, tremuri, speri.

Sau chiar știi că e vis, atunci se face ziuă și noapte, colțul ferestrei e cald, tot mai cald, colțul de fapt ești tu …

Ceara aripilor topită în gheața nevisului înserează zborul.

Neliniștea năpădește colțul de foc, palmele tale disonează cu toamna.

Vâslaș printre false combustii, are adesea soarta nisipului spulberat de vântul deșertului.

O străvezime grăbită de scrumul viitoarelor arderi.

În tăcerea copacilor verzi sunt doar amintirile rădăcinilor libere crescute în aer pe colinele abrupte din care și-au tras cândva măreția și puterea.

Rareori, firul își găsește locul în scoică.

Atunci luminează poetul.

Azi pălesc.

C-un oftat zdrențuit încurcă înțelesurile nedeslușind mânia din tăișul securii.

Suntem cu toții în derivă, cu țara noi izbim de stânci, o sângerăm cu răni adânci, și-n agonie, deopotrivă, barbari, străini de tot ce-am fost, o mână ciungă de vâslași, noroi adulmecat de pași, nechează-n tropot fără rost.

LINIA VIEȚII

TĂCEREA COPACILOR

PUSTIUL Ne vom purta tulburarea și unda privirii străină când nu vom mai străluci călătorind printre tristeți încătușați de pustiul

174

SINGURĂTATEA POETULUI Poetul singur este inima eternă a simțirii.

Singurătatea îi adâncește căderea în libertate.

Focul din suflet aprindea stâncile, catargele-i scânteiau bătute de curcubee, gândul ei străbătea luminișuri neașteptate, ascultând adierile, cu grație străveche și sălbatică.

Chipul diafan, scânteie tremurătoare în adânc miez de noapte.

SUB RUNELE TREZIRII Atât de fine sunt brazdele iubirii, drumul nădejdii lor fără martori încolțește acolo unde pasărea își înalță bucuria primului zbor, sub runele trezirii.

CE LE VOM SPUNE

Avem nevoie doar de pâine?

Avem mai mult decât idei?

Să rostuiești de poți și vrei, sufletul. Lanț numai, de câine?

Noi astăzi, sluți, obtuzi și orbi, caiafe serbede, strigoi, ce le vom spune peste timp, celor ce ne vor întreba: Voi ce-ați făcut un veac întreg?

Dați-ne țara înapoi!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Dan DĂNILĂ

POEME „Să respiri, să respiri ceva necunoscut, dar tot mai greu de respirat. Ca un scut care te apasă pe piept sau care te poartă” CARTE Nu mă încumet să te deschid, carte nouă, să te despic cu palmele-n două, să-ți adulmec izul de plumb și pământ, să pun degetul sub fiecare cuvânt.

Tu taci, taci fiindcă așa ești făcută, să fii albă, subțire, secretă și mută.

Unii profețesc că vei muri curând, că vei dispărea fără de urmă, copertă cu copertă, rând cu rând, raft după raft, poate arsă pe rug.

Topită, sfâșiată, îngropată sub plug.

Că vei rămâne doar o amintire, apoi, doar neant, ca o fostă iubire, ca o străbunică fără fotografii.

Tu, care te încăpățânezi să mai fii, tu care ai ars dar nu te-ai făcut cenușă, pe care te-am iubit lângă ușă, pe covor, pe iarbă cosită, în pod, în biblioteci, unde șoareci te rod, într-un tren, pe racheta spre lună, sub cerul senin dar și pe furtună, rămâi, rămâi, nu pleca. Fără carte o viață este doar un fel de moarte.

nici cu piatră filozofală. Din palma goală doar tu mai știi povești să-mi citești mie, vinovatul de cele lumești.

Dar va veni o nouă zi, va veni poate și iar îți voi prinde în păr nestemate.

Zile cum au mai fost, zile cu rost, zile mai senine. Uită-te mirată la mine și pune-ți tâmpla pe inima mea.

Dormi, e o noapte albastră, de catifea.

LIBERTATE Să respiri, să respiri ceva necunoscut, dar tot mai greu de respirat. Ca un scut care te apasă pe piept sau care te poartă.

Mâna ți-e moartă, ochiul e rece și el, acum ești dus acasă, ai pierdut un duel.

Aerul parcă nu te mai recunoaște, aerul doare. Gura dă să se caște dar renunță curând, e prea mare efortul. Închide ochii, joacă-te de-a mortul.

Poate doar ai visat, ceasul mai bate, iar stelele, dacă le numeri, par toate.

Perdeaua adie, o bufniță cheamă dar norii sunt de plumb, de aramă.

BRIZĂ Demult nu mai aud vorbe bune – de la cine când sufletul, tot mai greu, se luptă cu mine, când nimicul clădește palate și cântă.

Mă iau cu o umbră frumoasă la trântă, visez galbeni fluturi. Tu vii și mă scuturi, mă dai de pământ. Pe țărmul cu vânt acum nu mai aștept nici o corabie.

Mă simt mai mărunt ca o vrabie, ca un biet cărăbuș. Acuș, acuș va veni fluxul, mă va duce departe, mă voi scufunda tot mai adânc, ca o carte uitată pe plajă. Nimic mai rău decât boala sărutului tău. Nu mai trece nici cu apă sfințită, nici cu apă rece, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

175

POESIS Meridianele parcă te cunosc. Acasă înseamnă un pat, un scaun, o masă, o ușă cu cheie potrivită. Și o iubită undeva, oriunde, sperând, așteptând, dar știind că te vei desprinde curând, ca o velă desfășurată în gând, că vei deveni indiferent ca un curcubeu.

care încă așteaptă. O lină adiere tulburând picătura de miere, nevinovată, de uitat. Apoi, un ciudat fluierat, mai subțire decât frunza și tulpina, un leneș oftat, un tremur de fire prin copaci strecurat.

FURTUNA

Abia acum vezi ce e ghimpe și sânge, acum, tot ce zâmbea, parcă plânge.

Focul rece al vâlvătăii de nisip e parfumul uscat într-un șip de cristal.

Norocul suspină, norul se preface val, totul se înstrăinează. Hop, hop, călărește spre noi un vânăt potop.

Există, e mereu acolo: printre corole și efemere petale, chiar în inima culorilor primordiale, sub capcanele puse de vicleana lumină, între marele neînțeles și mărunta albină, un miez de furtună. Întâi doar o șoaptă

O moarte despletită desprinsă din mit se ascute dureroasă ca un cuțit.

Bum, bum, bate de sus toba cea mare, florile se înnegresc. Mari abatoare, mari hemoragii se preling pe altare.

Unde sunt păsările, de abia le aud.

Plâng undeva, sub cerul zălud.

Altcineva, de sus, te privește mereu, cotit, printre galaxii, ca printre dește, cântărind ce este nemuritor sau e bine.

Dar vidul se iubește numai pe sine.

176

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Teodor DUME

POEME „am desenat jumătate de cer

de undeva, de pe marginea cealaltă mă privea Dumnezeu” Tată, e 4 aprilie azi îți vorbesc despre o zi de primăvară când toți oamenii se împlinesc ghioceii sunt mult mai ieftini decât în anul în care ai plecat mama și-a înghițit ultima lacrimă spunând că te-a visat în livada din spatele casei dormeai sub prunul pe care l-ai plantat la nașterea mea ai zis că 4 aprilie este ziua care dă sens existenței tale și că Dumnezeu te-a binecuvântat nu știu cât de sincer a fost cu tine pentru că ți-a rupt din trunchi ce să-ți mai spun... fotografia de pe noptiera din camera de oaspeți am înrămat-o în lacrimi și va curge mereu înspre suflet de-asupra fântânii veghează soarele are mult prea mult sânge în priviri și pare trist și flămând să mai știi că în patul tău de două persoane nu mai doarme nimeni

prin casă liniștea înspăimântă din când în când mă urc în pod și privesc poarta printre crăpăturile țiglei dar să știi că am lăsat-o întredeschisă pentru ziua în care o să vii să-mi spui La mulți ani!

Traiectorii în mine mai port câteva urme și deseori mă cert cu Dumnezeu pentru toate răutățile lumii nu pentru că ar fi vinovat duelul acesta se duce de peste două mii de ani supremația vorbelor schimbă traiectorii ochiul bolnav al nopții clipește des pentru nevoia de a fi ceea ce sunt mă pedepsesc marile întrebări la care nici Dumnezeu nu a răspuns trupul meu reîntors în ceea ce am fost caută răspunsuri...

Colecționarul de răni

fără tine nu mai suntem noi

poate că teama pe care o invoc nici nu există nici oamenii întorși de la muncă cu haina purtată pe umeri ca un semn de ultimă suflare a trudei nu există decât o moarte prin care văd înăuntru

toate lucrurile sunt mici întâmplător sau nu Dumnezeu privește și tace acum eu sunt cel care trudește

nu știu dacă e bine sau rău toate acestea îmi inflamează iubirea și tot ce-am avut... până la urmă aș putea spune că

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

177

POESIS nu există nicio amintire cu un copil în pantalon scurt ci doar un bătrân colecționar de răni pe care și Dumnezeu l-a uitat nu mai știu niciun cuvânt care începe cu mine știu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni singurătatea cotrobăie prin umbră și mușcă puțin câte puțin îmi fac loc în propria-mi rană și aștept...

Complicele umbrei când îți vine timpul calci pe întuneric ca pe o iarbă cosită prea devreme primăvara o altă realitate respiră din tine e ca și cum ai traversa strada simțind umbrele altui anotimp nu te clatini dar brusc îți amintești de tine în acest răgaz dintre noapte și zi ești doar tu și o umbră care te desparte de lucruri cineva intră prin efracție nu-i nimic zici e doar complicele umbrei pe care o aștept... urme de fluturi dincolo de orice tăcere e-ntuneric și niciun cer umbrele adorm într-un fel anume ca și când nu ar fi existat atingeri aciuit în primul anotimp după naștere îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi pe palmele mele goale au mai rămas doar urme de fluturi Jumătatea de cer luasem cu mine creioanele de colorat

178

și ultimul zâmbet al mamei apoi am intrat ca un pictor în copilărie vrând să o desenez pe bunica cum se înalță pe vârful degetelor de la picioare să prindă în căușul palmei cel mai frumos măr din livada din spatele casei cândva ascunsesem acolo jocurile copilăriei pentru atunci când mă voi înălța pe vârful degetelor pentru a prinde în căușul palmei cel mai frumos măr pe care să-l dăruiesc nepotului meu privirea îmi era înnodată de negura vremii livada din spatele casei dispăruse odată cu bunica doar un păianjen rămas acolo de când lumea țesea cu migală pe urma bunicii mi-am scos din desagă creionul albastru și am desenat jumătate de cer de undeva de pe marginea cealaltă mă privea Dumnezeu știu că și înlăuntrul meu am lăsat ceva neterminat mă voi întoarce la anul când vara va fi pe sfârșite și voi desena jumătatea de cer rămasă pentru atunci când mă voi întâlni cu Dumnezeu și o să-l întreb în care parte de cer o găsesc pe bunica până atunci o să desenez o punte între cer și pământ un fel de trecătoare pe care o să-mi exersez plecarea mama a plecat și ea să o caute pe bunica și nu s-a mai întors

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Paula LAVRIC

dorul este oceanul pe care îl înot câteodată până la locurile în care am trăit (II) „cineva sus îi îndrăgeşte colecţionează monezi de pe ochii sfinţilor” voi uita c-am pus ceva înăuntru ultimele lire sterline pentru un vas de lut în care plănuiam să-l conserv pe unul dintre sufletele mele m-am împotrivit – nu, capacul prea greu, mai bine îl dau la charity se găsește cineva fără suflet să-l cumpere capacul prea greu voi uita c-am pus ceva înăuntru bunica e spontană mă mir cum îngerii pot adormi cu lună plină dezbrățișați înaripați cine zice că au aripi și zboară și satan are aripi! a strigat bunica de printre păpușoii înalți cu frunzele lame ascuțite asta-i altă poveste eu cunosc păsări care nu zboară și nimic nu le oprește s-ajungă în cer perseverență îngerii nici nu setează alarme ce înseamnă ante meridian ori post meridian o existență aproximativă atât de niciodată destul de aproape își ung pielea cu ulei vâscos negru cum curge doar din inima împietrită a lui satan și bye bye arsuri solare ori chișleag! a strigat bunica cu ecou de printre borcanele cu magiun creaturi enigmatice, îngerii BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

cineva sus îi îndrăgește colecționează monezi de pe ochii sfinților într-o zi, și eu perseverență de pus în ramă ce le vei povesti pacienților tăi despre atitudinea mea ușor hiperlordotică și tendința spre deshidratare despre confidențialitate și cum mi-ai zis că mi-a luat o eternitate să ajung la tine după ce mi-ai verificat adresa intenții obsesive ți-au epuizat cuvintele despre cum s-ar putea părăsi fără răni faptul că deja mă iubeai iar eu mă uitam pe fereastră așteptând diagnosticul cu privirea de „doctore, iar mă doare o carte” indiferența grupului de cai sălbatici cu stele în frunte și cozi împletite când mi-ai găsit în păr șuvițe de ghimbir ș-ai făcut supoziții reale că noaptea se despletește se destinde se-ntinde până în zona lombară unde începe grația ceva despre o frumusețe multiplă imaginară le vei spune despre frica unui nou atac de panică despre cicatrici mult de zis pacienții au timpul și întrebările lor măi îi frumoasă ori nu. dacă-i frumoasă pune-o-n ramă și vei decupa un portret oarecare din ziar să nu lași rama goală copiii sunt în creștere ducea pe brațe păpușa annabelle murdară pe obraji zeamă de pepene prăfuit ca un om mare mi-a zis întoarce-te trebuie să alăptez ce te miri 179

POESIS bebelușul ăsta se va naște într-o zi iar tu vei fi vinovată de înfometarea lui nu, voi fi o mamă splendidă, m-am gândit însă la păpușile copilăriei și am roșit ca la un gest nepotrivit în fața audienței le făceam injecții cu seringi rămase de la moldamin le coseam haine întotdeauna două trei mărimi mai mari copiii sunt în creștere și le plac poveștile. da, poveștile au magie în pâlpâire te-ajută să crești gata te poți întoarce acum mi-a spus vocea ei și m-am recunoscut în oglindă, cercuri de funingine în jurul ochilor și lapte trecând prin sutien

o lovitură bumerang dai primești m-a sărutat însă și mi-a zis să o șterg nu înainte de-a-mi aminti the right girl astăzi am încetat să ud gerbera de la tine mi s-a lipit nasul de geam vorba cuiva „& normal” seară de seară mă ivesc după draperii când aud poc-poc urmăresc focurile de artificii noiembrie decembrie luni de asediu în Londra trebuie să crezi în artificii sex la prima vedere și prăjitură cu morcovi dimineața de după draperii apar cu sandalele în mâini vecinele ca niște câini ce-și cară singuri lesa prin parc cimitirul evreilor

the right one trei sute de pași până acasă când un trecător talia mai large decât întunericul mi-a atins posteriorul you touched the wrong girl i-am zis cu un calm care nu-mi aparține m-a contrazis the right girl și s-a proptit înaintea mea abia atunci am intrat în panică (în orașul de unde vin la toate cursurile de supraviețuire înveți să pescuiești) l-am plesnit cu un curaj care jur nu-mi aparține și ochi închiși anticipând

180

demult buna-bunică s-a dus la iarmaroc să dea fasole pe vopsele gallus neguțătorul nu și nu. voia ceva mai de valoare și îmbufnată (cum fasolea ei n-avea valoare) s-a-ntors cu tăbolașul în spinare prin râpe peste ape și ogoare mi-a zis când faci afaceri cu evreul să nu-ți vinzi sufletul și țarina de sub picioare a folosit frunze de nuc în loc de gallus iar cu fasolea a ieșit din postul mare

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Andreea MAFTEI

TĂCERII MUZĂ „În miez de noapte,

un țipăt prelung iradiază.”

POEM Cu sărutul între tâmple, o tăcere mă serbează.

Vis de-a pururi. Eu și zarea ne petrecem...

EMOȚII DE SARE În mine, un izvor al plângerilor sună. Își face vad către inimă. E plin de vegetație carnivoră și pești răpitori.

Malul zace, sub sânge, vântul spulberă crud tăceri albastre, senine

Deschid...

Așteptarea se prăvălește, sub nucul bătrân.

Nu e.

Nemernice mâini, tremurați! cât să vă mai suporte răceala?

Sărmanelor voastre vene, în care curge răbdarea, dați-le de veste că totul e în zadar. În zadar, nu va veni.

Sângele, încă, e tânăr.

POEM DE TAINĂ Se deșiră tăcerea precum un ghem al nevoilor dureros de înghesuite într-un suflet.

Gigant. Mă deșiră și pe mine, dimpreună cu ea. De-aș vorbi...

Ea, tăcere.

Prea multe-adunate în taină de aur. ÎN ZADAR Aștept! sunt răbdătoare pentru ultima oară.

Am săpat suficient în pielea mâinilor, frige, frige și Ceasul arată aceeași oră deșartă.

La ușă, doar așteptare și preșul de sub picioarele goale.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

181

POESIS DANSUL TĂCERII La o chemare de timp, ca într-un dans al tăcerii, mă prinzi în brațe, strâns, cu flerul rațional al blândeții.

Apoi, două trupuri se restrâng, într-un echilibrat balans al unui singur nume.

Vântul îmi suflă-n păr, domol, flori de cireși și flori de măr. Și cu dulceața ta, pe vârful limbii, ai dat ton păsărilor, ca un maistru-faur, în șoapta valsului rotit de toamnă.

Azi, pe asfalt, acoperit cu fulgi de aur, scriem tăcut, cu două inimi ce au aripi.

măduva oaselor, cu ură grozavă. Durerea se prinde de carne. În spate, o ceată de lupi înfometați.

Ochi sfredelitori și urlete înfiorătoare străpung întunericul, apoi o tăcere sfâșietoare se lasă în pustiul acela de viață.

Doar pământul se mai aude, în răstimp, cum digeră. Cască, înghite hapsân durerea toată.

ZĂDĂRNICIE PRIMENEALĂ O mijire de zori lucrează cu har, să plămădească, cu apă și foc, o țărână din genune.

Cu un început promițător, un boț de carne se grăbește să trăiască. În goana sângelui respiră haotic. Depășind, în drumul său, tufele de mărăcini și-un șarpe. * În miez de noapte, un țipăt prelung iradiază. Se scurge din timpan, prin orificiile inimii, stomacului, până la moliciunea genunchilor.

Frica mușcă

182

Un timp sideral și o primeneală sufletească din punctul zero către devenire ne spune că suntem călători pe acest pământ.

Pentru supraviețuire, O zdruncinătură de secunde, de nervuri și celule inutile, se cere... În Trecerea de jos în sus.

Cu mâinile făcute vad către cer, căutăm adevărul pentru a păși în Marele Joc.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Daniel MARIAN

poeme „ea nu” ‫٭٭٭‬ din ce e făcut laptele pe lângă microbi din ce e făcută brânza și din ce e făcut cașcavalul și smântâna da smântâna tot pe lângă microbi dar din ce ești făcută tu pe lângă microbi microbăreaso! ‫٭٭٭‬ întotdeauna se mai găsește o dimineață profundă în care veverița cu ochii mijiți vine din vise oculte să-mi servească o porție proaspătă de turbare nu contează că nu e o dimineață nouă nici zece sau unșpe chiar în a doișpea dimineață să mă scald înfrisonat ca-ntr-o repetiție pentru încă o sinucidere tandră să mângâi superba idee de veveriță strecurată dibace prin vămile opintite între ceainic și ibric dimineți cărunte copacul azi numim părțile copacului care ne sunt de folos pentru a ști despre furnici despre ciocănitori și despre umbră rădăcina copacului poate fi pătrată sau cubică și dacă nu știm cum arată ea arată oricum întotdeauna înfiptă cu vedere largă și atentă la pământ la apă la pietre la lighioane și la gravitație însă înainte de asta după cum se știe rădăcina copacului e un fel de rădăcină de dinte iar uneori și de copac tulpina copacului e în primul rând nerv de dinte dar poate fi și nerv de copac să spunem și că tulpina copacului e tot un fel de fluier de aceea șuieră atunci când de ea se sprijină aerul să ajungă mai sus unde sunt multe zburătoare în care cântă culorile zborului iar când aerul se odihnește are locuri speciale numite crengi unde se petrec niște lucruri ciudate numite frunze și mai rar numite flori coroana copacului ar putea fi coroană regală după ce e BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

coroană de dinte ea se împarte cu cerul de aceea se și întâlnește cu el la calculele împărțirii aici ajungem mai rar dacă nu ne prinde toamna prin frunze și flori și prin zburătoare așadar am văzut cum rădăcina tulpina crengile frunzele florile coroana toate acestea împreună nu fac cât un copac în timp ce pătratul cubul pătratul pământul apa pietrele lighioanele gravitația fluierul aerul păsările culorile cerul copacului toate acestea împreună formează cel mai frumos copac ‫٭٭٭‬ azi mă ocup de lucrurile sfinte scot cerul din starea de maimuță când triunghiulară când pătrată azi îmi rotunjesc cerul mai tund din avioane și le dau vrăbiilor culoare de zbor în voie chiar de-ar veni o apocalipsă a vrăbiilor nu îmi pare rău la cât de puțin cer a rămas se cere dezmățul vrăbiilor ruginite-n parcări pe unde le-a prins foamea și setea de cer dar tu îngere cu tine ce mă fac tu până unde vei zbura să nu ți se termine și ție cerul – lifting pe unde sufletul își poartă prihana se trezesc culorile e ceață dar nu latră un stol de piranha crapă zorile se face veveriță litera în care sar 183

POESIS s-o pun în calendar cât a fost noapte un fir de busuioc mi te-a ținut pe loc acum vei pleca să-ți culegi ziua verde vezi nu te pierde citește stelele să știi să mai vii diseară facem copii! șoapte berze te pui de-a curmezișul timpului până la ultima instanță de a decide că timpul nu e de folos și dacă e nevoie de timp atunci îl faci tu după propria-ți geometrie răzvrătită dacă are cu cine semăna dai timpul afară din tine pentru că nu ai loc decât de o persoană și deocamdată îți trebuiești astfel încât n-o să te dai afară pe tine îți amintești cum era timpul nou-născut ca o acadea cu două brațe fără picioare fără de ochi și timpul n-avea inimă nu cine a mai văzut timp cu inimă și timpul în fașă era simpatic și timpul desculț înainte să devină mecanic înțolit ca un papițoi și timpul la maturitate nădușit și timpul la pensie ostenit vai de mama lui moartă și timpul mort c-așa-i stă bine timpului să fie mort ziceam despre timp cu toate consoanele după ce am făcut vocalele să dispară în ascuțișul lor spintecător spre alte ceruri ale nimănui când mai ți-e foame și sete nu mai bea timp ia o gură de vodcă! ‫٭٭٭‬ ți-ar sta bine inimă să îmbraci și alte culori nu tot roșie ca o împărăteasă ce trebuia să fie dusă de mult cu vârstele făcute ghem și mereu pusă pe scandal cu șantierele tale unde se procesează într-una aceeași licoare pentru vampiri nu te-ai săturat să bei și să vomiți licoarea asta puturoasă

184

te dai ba mică ba mare cu tensiunile tale de parcă interesează pe cineva ești penibilă inimă fă-te floare! inimă fă-te floare! acum ce mai faci inimă proastă inimă nebună iar te-ai dus să-ți vezi să-ți descânți să-ți bei să-ți fumezi să-ți tragi pe nas și pe suflet iubirile de ieri care vor și mâine mai șede ai ceva timp până să te faci statuie cu mai multe lumânări și potcoave toate de-mprumut de la casa cu vrăji amanetate pe o singură viață celelalte încă sunt virgine nu te-am scos la pensie la loc comanda și bate! din colecția de inimi să nu uitați pentru paradă în vălmășie și-n soartă vreo inimă simplă dar la fel de dureroasă scoasă din cutia poștală imediat începe să cânte să vrăjbească sângele până să se verse ar mai fi și inimile nerostite cu ele e cel mai greu de umblat zvâcnesc prea tare sau nu mai au sânge deloc chiar dacă acum nu dor le vine rândul-mbarcării -n tablouri electrice și-n vitrine cu ghimpi și de-ascundeți vreo inimă vine ea după voi – nu se lasă vezi acum? îmi spun eu mie cum se poate de limpede arăta viața cât încă n-a fost târâită pe văi și pe piscuri și jumulită de pietre… de ce să mai încerci altă viață doar pentru a testa până unde merge îngăduința lui a fi?

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Elena MARICA

poeme „nu voi mai scrie versuri mi-am propus să interpretez rolul unui personaj fericit” *** Nu mai scriu de ani buni Am abandonat acest viciu Îmbolnăvindu-mă de melancolie Eram obsedată de singurătate Căutam muze până la epuizare după lungi halucinații am privit lumea prin filtrul realității în tablourile urbane oameni preocupați să-și însceneze traiul sacrificându-și timpul nu voi mai scrie versuri mi-am propus să interpretez rolul unui personaj fericit la fiecare atac de melancolie

*** m-am avântat să-mi trădez conștiința avortându-mi mormanul de principii euforiile din nopțile de mai vor rămâne repere spre labirintul fericirii chiar dacă trebuie să plătesc în infern pentru orele de desfrânare singurătate atroce melancolie excedată insomnii insuportabile toate acestea mă vor urmări după abandonul tău

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

185

POESIS

Adrian MUNTEANU

SONETE „Doresc ca Fiica Mării să îngâne, Cu mine-odată, ruga-mi de furnică.”

IZGONITOR DE VORBE

Tăceri târzii, cu vaporoase trene.

Izgonitor de vorbe voi rămâne, Să nu alunge zbor de rândunică.

De șoapta ce mă-nlănțuie mi-e frică, Ca nu cumva tăcerea să-mi amâne.

Veghindu-mi pasul fără contenire, Mă lupt să-nchid sluțenia-n lăcaș Și gheara spaimei mute din privire.

Privesc în mine. Tihna se ridică, Plutind spre dansul întregit de zâne.

Doresc ca Fiica Mării să îngâne, Cu mine-odată, ruga-mi de furnică.

Dau la o parte lestul din rostirea Scuipată-n geamăt depărtat de-azur.

Izbesc în miezul lui spărgând zidirea Și mii de cioburi se desfac în jur.

Ce a rămas în mine e uimirea, Un cuget simplu, roditor și pur.

SĂGEATA SPAIMEI Săgeata spaimei mi-a intrat sub pleoape Și stavilă-n rărunchi îmi e-ndoiala Că nu va fi să dorm senin în poala Cu flori de câmp, fiorul să-l dezgroape. În șubrede celule curge smoala Ce-a tăvălit putința prin hârtoape, Tânjind cu patimi aspre să se-ndoape. În gând înalt s-a furișat spoiala.

Ce pofte dulci pe coapse să te-alinte, Câte uimiri în cuget să ridic ?

Rămâne caldă ruga din cuvinte Și gata sunt la voia-ți să abdic.

Fără de tine-alături și în minte Am tot ce-n trup zidesc și n-am nimic.

CITESC ÎN MINE CUM CITESC O CARTE Citesc în mine cum citesc o carte.

Aprind lămpașe-n bolgii-adânci de lene, Simt patima ce mi-a pătruns în vene, Săpând poteci de-mpotriviri deșarte.

Cu râvnă smulg orgolii de sub gene Și-ntrezăresc printre poieni, departe, Ostrov ferind pârâul ce împarte

186

Strunind un arc de ne-nfricat ostaș, M-arunc în lama clipei cu uimire, Copil plăpând, strânsoare de ocnaș.

MEREU Mereu, mereu un trup și-un gând revine Și ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară, Ca să urcăm un drum incert, de seară, Ce într-un colț de șoaptă se mai ține.

Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară Stă matematic în adânc de sine Și nu mai știe dacă-i rău sau bine Să fii vehicul spațiului de-afară.

Sfârșitul e o fracție-n scădere.

Va dăinui știutul din potir, Trup renăscut și îmbiat la miere.

Din care-am tot desprins câte un fir, Să-mi țes veșmântul care nu mai piere Și stă la rând, să fie uns cu mir.

PREA STRÂMT E LOCUL Prea strâmt e locu-n camera trăirii!

Abia-mi pot duce mâna către gură.

Ochi reci din storuri liniștea mi-o fură Și vaietul a gâtuit zefirii.

Doar până către ziduri se îndură Să se întindă-n umbră trandafirii.

Reci șovăieli în tainele privirii Îmi sfâșie nădejdile cu ură.

Prăfoase molii rod brocart de vise Și carii au pătruns în gândul mut, Să-ncețoșeze pleoapele deschise.

Cu greu ridic opaițul de lut, Sparg geamul cuștii, cu mișcări decise Și sorb răcoarea mărilor, tăcut.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii (VI) „iubitule m-auzi când nu te strig? aș vrea să vii îmi este atât de frig!” elegie

dansează cu mine

a venit toamna într-o zi de duminică și știu că am pierdut ceva dar nu vreau să recunosc că-i așa

îți scriu dansând in ploaie dintr-un oraș cu miros de dor încerc să-mi adorm simțurile c-o inimă ce-mi zâmbește după un nor

cu fiecare frunză care zboară cu fiecare dor durut în ploaia toamnei vin să te iubesc mai mult cât galben Doamne câtă destrămare! la ce e bună o inimă ce doare de-atâta frig și vânt și așteptare? eu îmi iubesc și rănile și viața în frigul toamnei n-o să-mi pierd speranța și-mi vindec frunzele de galben ruginiu cu focul dintr-un suflet ce arde veșnic viu

alunec in mine, cu gândul să mă dezleg de dorințe la balul speranței unde fluturii dansează vals pe-o muzică feerică de Brahms e greu să mă dezbrac de tine când sufletu-mi vrăjit dansează într-o poveste de iubire în care astrul nopții ne veghează

cântec de toamnă

nu mai e timp pentru cuvinte când suntem noi în lumea noastră tu-mi ești mereu din sunt iubite iubirea noastră e albastră

ce toamnă târzie e în cuvânt venisem să fac un legământ dar te-ai speriat de suflet prea mult

albastru

atunci m-am ascuns după un nor și-mi plouă pe umeri pe stele pe dor ne plouă iubite și frunzele mor

când sufletul mușcă din cer mă naște nemurire și mister

și plouă pe noi pe cuvânt mi-e toamnă mi-e frig si mi-e vânt ne plouă iubite pe clipă pe ploi ce toamnă târzie e în noi! e toamnă e toamnă iar... îmi mor cuvintele ce le-am primit în dar și frunzele au plecat spre nicăieri mă despletesc de vara cea de ieri iubitule m-auzi când nu te strig? aș vrea să vii îmi este atât de frig!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

187

POESIS

EMANUEL POPE

Poeme „eram aruncat cu violență, dincolo de tărâmul memoriei, de un nou val de cifre, la fel de lipsite de importanță.”

Iarna ghioceilor din firele de iarbă

distonanțe (1)

Cât de naiv am putut să fiu și iată-mă acum ajuns, după 50 de ani, fără puterea de-a mai crede că vreodată ceva se va putea schimba în bine, copil uitându-mă la steaua umanității atât de puțin am reușit și Dumnezeu mi-e martor cât de mult mi-am dorit, la fel și lumea toată în vâltoarea a două mii de ani.

Numai pulovărul acela a mai rămas cu izul lui de mucegai din lâna murdară, deșirată mereu aproape și umbra sa de zeghe și stigmat ca o veșnică rană și ocară vorbindu-i sufletului meu în șoaptă de câte ori exaltat și cu speranță am strigat înnebunit de bucurie spre victoriile Omului. ...dar imediat am înghețat. cineva întodeauna a venit destul de repede și a învățat să tragă cu arma. ....și atunci cum să mai pot iubi această fiară și cum să nu-mi pierd credința în umanitate? dar în visele acestui ins ce mă locuiește, atât de neștiut și de neînțeles pentru mine?

Da, e drept, sfârșitul acestei ierni ca orișicare alt sfârșit va naște iară și muguri puri prin iarbă din fibre ce rezistă tainic Dar asta numai pentru a-i strivi. Și stau atunci și ascult povestea bătrânului fir de lână prin veacuri deșirându-se cu izul lui de mucegai și teamă printr-o lume niciodată schimbată îndeajuns și suficient de bolnavă, gata mereu de alte și alte, nenumărate crime.

între a vâsli împotriva apei și a vâsli împotriva deșertului, nicio diferență. cum nu există o diferență considerabilă - folosindu-ți pânzele între a naviga pe apă, pe nisip sau pe zăpadă (nu am spus pe cer!) poate numai gustul acelor de sticlă din nisipul înghițit să fie mai dur decât al celor ce se nasc din salinitatea mării sau din zăpadă... pentru o minte de copil.

Cum tot pentru ea, gustul celor pe care i-a cunoscut și al celor de care abia acum se apropie, precum și al celor pe care i-a iubit cu al celor pe care abia de-acum încolo se va strădui să-i iubească, nu poate decât să semene ori cel mult să rănească la fel.

188

Prietenia ca și viața își are mimetismul ei, în special pentru un navigator vicios: ieri trecând printre banchize mari de gheață, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

azi desprinzându-se din împresurarea unor ape calzi, mâine salutând pe alții ce par a fi o nouă insulă de fericire în mijlocul unui deșert. ...dar nu este deloc așa.

un purice de apă. Începusem să dezvolt pentru prima oară o conștiință, o nouă viață în mine, încălzită de un limbaj propriu, intraductibil, pentru oricare dintre numerele aflate pe lista mea.

metamorfoze (1)

Un poem are 220 de cuvinte

mă uitam azi la o listă cu nume pe care am scriso în alt secol cu un creion chimic pe o bucată de lemn - de atunci s-au întâmplat multe și la numerele de telefon de acolo.

Mi s-a părut a fi o culegere de date încifrate.

Tot ce puteam citi era numai ''el'', ''ea'' și apoi de fiecare dată eram aruncat cu violență, dincolo de tărâmul memoriei, de un nou val de cifre, la fel de lipsite de importanță. ...așa m-am convins că devenisem pasăre! și zburam liberă, dacă nu (cumva)...un lucru și mai mic, mai ascuns și mai de preț, cum ar fi un greiere lângă o tulpină de iarbă ori

Un poem are 220 de cuvinte, toate în hemoragie sau supurând și lumea înloc să cheme o ambulanță cheamă redactori și nu-știu-ce directori de reviste literare să te umfle și să te afunde cât mai repede în cloaca lor bine orânduită e și asta o formă simplă de iubire, ca o desprindere, o pasiune vădit socială, un copy/paste în colaj, fără să vrei faci parte din marea „pictură” ia iute o lamă și ascunde-o sub limbă ca până la premiere să poți rade orice urmă și tot ce-a mai rămas.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

189

POESIS

Carmen SECERE

Poeme „vecinii privesc pe gaura cheii fac semnul crucii peste prag” sperietori

cineva cheamă un ceasornicar

podul e vechi lacătul a căzut

soarele roade sub unghii când nu mai rămâne nimic

în lăzi se-ngălbenesc definiții false cu ochii închiși trag la sorți metafore cusute cu ață neagră și multe puncte de suspensie

arahnofobie "araignée du matin, chagrin” araignée du midi, plaisir, araignée du soir, espoir." am închis aerul în spatele ferestrei

mereu câștigă aceiași pitici cu măști de plumb pe obraz

otrava o cumpăr de la supermarket

să stingă cineva lumina în depozitul de sperietori

atacul de panică – întâlnirea cu mine în tabăra adversă

deasuprarealism

mă obosesc gândurile sincere din fotografii

deasupra nu mai este nimic nici în spatele nimicului lipesc urechea de scândură s-aud ceasul cum merge pătrat sângerez întuneric mușcată de o lumină cu dinți toți îmi uită numele vecinii privesc pe gaura cheii fac semnul crucii peste prag 190

înnod frânghii să urc într-un colț al memoriei păianjenul învață să-și învingă fobia de oameni

nebunia miroase a farmacie și a lipici ieftin pelocrepaus strigă de la etaj o boală de nervi abisinia vară complicată în abisinia noaptea pulsează la încheieturi strâng pietre de mare construiesc o casă din amintiri îmi lipsești ca și cum mi-aș lipsi mânji pe hipodrom au crescut urzici stelele ruginesc în potcoave

nervi

piaptănă-mi raiul și scoate apă pentru mânji

vara expediez plicuri cu timbre comemorative din locurile în care am murit singură și neștiută

părul meu e tot mai sălbatic

cineva etichetează mereu flacoanele greșit

lână la marginea orașului BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS niște pensule un abandon mirosind a cer pictez o fereastră deschisă îmi mâzgălesc neputința cunosc pe dinafară aceste culori acoperite cu amintiri de lână

visele miros a iod totul este perfect precum în lumea unui filosof

(știu sigur că era seară pentru că în livadă tăcuseră păsările)

paza bună mă învață să respir până mâine

se auzea doar strigătul cositorului

în zori un nebun îmi dăruiește hârtie de mătase și alizee din kenya

tata m-a luat în brațe

alizee din kenya cuib la ecuator nu există apus patria mea nu mai este patria mea iubesc un cal cu aripi

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

aveam vreo șapte ani se oprise ploaia era seară

eram cât un pui de vrabie căzut din cuib delir te-am visat erai mâna care-mi descosea rănile dimineață trebuia să fie septembrie sau cine mai știe

191

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (VI) „Eu m-aleg din toropeală Să adorm în visul Lui.” Năvădeli în șapte gânduri Într-o vreme cât o spuză Se lăsase somnul greu Și în bezna din lumină Adormise Dumnezeu.

Printre gene se făcea Că-I scăpase de sub haină Rostul care întorcea Florile din fân în taină.

De acolo dezveleau Petrecute-n borangic, Poamele când născoceau Miez și sâmburi din nimic – Năvădeli în șapte rânduri Cât lăcustele când zboară Înspre verdele din gânduri, Prin lumina lor amară.

Să se cearnă fel și chip Că se-așteaptă vânt și ploaie Peste umbra din nisip, Zbor din piatră să despoaie.

Să plesnească orișiunde Destrămările și clinul, Că nu spun cum le ascunde Fierbințeala și pelinul. În huzur și în cocleală Suruparea e și nu-i, Eu m-aleg din toropeală Să adorm în visul Lui.

Prin codanele încinse De pelinul Lui fierbinte, Pe de-a-ntregul parcă prinse Într-o roată ce nu minte.

Vraja pedepsită-n floare Să-ți arăt ce caut eu Cât visează Dumnezeu.

L-am văzut când gustă coarne Și se culcă și adoarme.

De căldură și de grabă Mai alunecă-n zăbavă Și Își face singur preș Din zăpada din cireș. Își sloboade pe picioare Vraja pedepsită-n floare, Iar pe frunte și pe mâini, Aburul scăpat din pâini.

Tu să știi că-ntruna caut.

Ai să vezi că sunt ce laud.

Arde focu-n vreascuri ude Cine știe. Tatăl simte Când copilul e cuminte, Sau când cade în greșeală Fără pic de-ngăduială.

Aș croi o cale brează

Petru că sunt cam la fel – Cum e Fiul este El Când se face iască-n soare Și pe nimeni nu mai doare.

...și cât Dumnezeu visează Pe răstavul Lui de pluș, I-aș croi o cale brează Să-L sloboadă din urcuș.

Iar de sângerează Tatăl Care lasă semne-n lume, Nu mai știe, Doamne, iartă-L Și de știe nu mai spune.

Ca să-L văd cum trece râul Spre tăpșanul cu scaieți, Cu toiagul trezind grâul Când cresc zorii în sticleți.

Este mult de când se aude Că e clar ce e-ncurcat Și luminile sunt scunde.

Doamne, scoate din păcat!

Să-I aud tălpile goale În cenușa de zăpadă, Cu prăjina prinsă-n șale Jucând sârba în ogradă,

Știe Domnu. Domnu-aude, Domnu rabdă, Domnu vede.

Arde focu-n vreascuri ude Și nimenea nu mă crede.

192

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Codruța VANCEA

poeme „gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele las toamna să curgă prin noi” mi-e drag de toți copacii atârnă luna-n crâng într-un septembrie blând cum nu știu dacă octombrie o să vină tot blând în culori de miere la miezul zilei și-n dimineți stinghere mi-e drag de-acum de toți copacii cu vag miros de toamnă nu-mi pasă dacă vor fi goi îi strâng în brațe le gust tristețea din scoarța maronie vrăbii stau mute pe crengile lor umbrele lor se odihnesc pe zidurile caselor fatalitate deschid dimineți în care toate cărările îmi par verzi de un verde crud strălucesc stupid, colorate își dau drumul inofensive printre clădiri și printre cimitire pe lângă porți ascuțite ocolesc autobuze aglomerate fug de reclame la detergenți fug de reclame la creme parfumate ocolesc drumurile ușor prăfuite desfundă toate aleile înfundate acoperă găurile lăsate de năvalnicul pickhammer e o reverie de primăvară în care verdele crește spre cer agățându-se de albastru apoi brusc nu știu de ce toate cărările devin negre BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

foarte negre mai negre ca nopțile în care moartea se strecoară pe sub pleoape obosite de viață mai întârzie acolo puțin doar cât să soarbă ultima strălucire a irisului apoi pleacă pe cărările cele negre cercul de foc se închide dulce gust gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele las toamna să curgă prin noi un gol mă cuprinde în nopțile în care stau trează insomniacă la marginea vieții privesc înapoi printre alte emoții mă înfioară palmele reci așezate pe sternul meu fragil bătăile care s-au oprit trupul meu înțepenit ploi, nori și fum căutând un drum printre hățișuri printre morminte fără cruci printre năluci în fiecare dimineață reînvii gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele las toamna să curgă prin noi o pace adâncă durerea-i o stâncă curajul de a fi vinovată sunt vinovată pentru că am iubit mai mult decât aveam voie sunt vinovată pentru că purtam în mine amestecul femeie - bărbat apoi tot ceea ce se cuvine 193

POESIS sunt vinovată pentru că am spus prea mult și prea des cuvinte de femeie liberă unor minți cu libertatea încarcerată sunt vinovată pentru că nu știu să zâmbesc galeș din priviri când sunt mușcată acum știu cum colții albi însângerați pot fi trași în ciocolată sunt vinovată de câte ori m-am dat un pas înapoi să nu stropesc cu noroi vreo pasageră înțepată sunt vinovată de mult prea multă lăcomie de nevinovăție nu tac

aș putea însă să învăț de la el cum să tac mi-aș putea întinde brațele în sus așteptând să cadă ploi peste mine așteptând să treacă furtuni să mă ardă soarele în cele mai fierbinți luni să rămân înrădăcinată aș putea să sufăr de-o lovitură de-o tăietură de gater neașteptată să-mi fie trupul împărțit în așchii de lemn să dispar demn ca o plută pe-o mare cum nu sunt un copac uneori nu tac

nu sunt un copac

194

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS

Gabriela VERBAN

poeme și alte ceruri ploaia biciuind sufletul dimineților strigătele pescărușilor înecate în rouă eu închipuind frunze de timp într-un cer mai îndepărtat, mai pribeag. *** secera lunii cosind tăcerea zăpezilor *** tâmplele cerului au explodat în flori din adâncul dragostei mele rugăciune din lacrimă se întrupează sfinții în rugăciune dragoste și dor dac-aș putea în cer să mi te-apropii cum reînvie visul în fiecare zbor inspirație curge tăcerea poeme din cer în inima mea. orgoliu vino să ne biciuim surâsul cu melancolia verticală a artezienelor – îndrăznețelor fântâni triste ca orice orgoliu reîntors în cădere

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

*** plânge zborul fluidizat în păsări dureros abisul din lacrima sferică a albatrosului născocind visul. nesfârșită ora am însemnat în spațiu un turn de catedrală clopotele orei bătând în nesfârșire o, câtă nemurire a coborât în noi o lacrimă de cer să ne pierdem conturul în fecundele ploi eu voi fi lacrima de cer clătinată în ochii tăi adânci cât o eternitate dă-mi, Doamne, har clipa a înghețat din nou în mine cuvintele își strigă durerile cu rădăcini în cer unde te-am pierdut, suflete oare când te-oi regăsi în a câta căutare aș putea să mă mai uit să te-aștept suflete pierdut? unde pot să mă aștern să mă fac în sine-mi ghem unde să mă desfășor să mă pierd să mă adorm? oare unde te-am pierdut suflete dintru-nceput?

195

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

VERSURI din volumul în pregătire PATAGONIA se tânguie Juanita

repetiție cu trunchiuri de cactuși

plutește în pampa húmeda prinsă-n singurătate înghițită în vis de-un vânt sur cu Martiño, Javier și Francisco maree în inima ei de acum atomi, niște clipe apuse satul nașterii ei fără vise satul ei rănit de albastru, atomi în frigul din noapte Juan, bărbatul ei tânăr a iubit-o atunci și acolo Juanita plutește să-i afle pe cei dinainte pe Martiño, Javier și Francisco femeie la mijloc de ani satul nașterii ei cu măcieși unde s-a luat cu Juan atunci – cu bărbatul ei tânăr au dănțuit tangoul în piață – printre tufe de măcieși în transă, apoi în milongas o lume nebună dănțuia-n derivă cu Martiño, Javier și Francisco cândva – acum în văzduh nostalgie și picioare umflate dureri, resemnare, încălțări pe-o măsură nepotrivită – zumzăiesc multe vise uitate cu Martiño, Javier și Francisco prin minte, inima ruptă abandonată-n satul nașterii ei zece mii de oameni se-adună la fiesta de țară

se-nșiruie pe stânci curcubeu bolovani se frământă-n văzduh. feria artizanal printre oameni țărani și țărănci vând carpete din lână țesute în casă. câini mici, câini mari zac în praf loviți de adâncimea albastră Juanita intră-n biserica veche adâncă și rece cu acoperișul din lemn zid din chirpici dalb pensulat Juanita s-a luat cândva cu Juan se oprește-n drum – ultim vis nebun cu Martiño, Javier și Francisco călătorie fără corăbii un intens sat liniar unde vulpi și puma s-au stins otrăvite în luptă cu estancias mii de oi, fincas, ranches oi la grătar asados lână și peso, peso și lână în fiecare an, fiesta din calendar zece mii de pelerini cu Martiño, Javier și Francisco urcă pe Muntele Curcubeu la icoana Madonnei și-n lumini reci coboară

în întuneric, o chinuie lumina Juanita visează – în ogradă Martiño plămădește chirpiciul apă și paie – în unghere Javier plămădește aluatul sare, drojdie și apă Francesco plămădește-n lut nimicuri pentru fiesta Juan plămădește...

196

cu Martiño, Javier și Francisco Juanita plutește spre case și câini. simte praful în nări și-n ochi alunecă peste câmpuri înguste fără țărani – cu cirezi indiferente de vaci sub albastrul de smalț căldura îi biciuie fața greblată de ani alunecă cu Martiño, Javier și Francisco privește la țărnă alunecă ridică privirea măsoară distanța. plânge turcoazul, ambalată-n praf și aduceri-aminte BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS cu Martiño, Javier și Francisco la prima casă, în ograda din mijloc bea la fântâna – câinii-și fac siesta bărbatul cel tânăr iese din casă un alt Martiño-i oferă-o cană cu apă și-o bucată de mămăligă înecată-n brânză de oaie "mâncați, aveți de urcat” șoptește bărbatul cel tânăr un alt Javier, un alt Francisco în echipament de echitație "îmi caut bărbatul." – care din ei? răspunde femeia la mijloc de ani întinzându-și picioarele în ograda din mijloc, la marginea fântânii, stă tolănită o tânără mireasă cu două domnișoare de onoare, parfumate-n oțet de mere, toate trei bizare Ramone-o măsoară o briza rece coboară printre case cu flori din ceară și lampioane bărbatul cel tânăr cu fluer și broșă – Martiño, Javier sau Francisco – pe poteca dinspre fântână. "cântă-ne de suflet!" strigă cocoțate pe zidul interior de la fântână tânăra mireasă și cele două domnișoare de onoare, Ramone distinse așteaptă soarbe cu lăcomie bărbatul cel tânăr din fluier de suflet o cântare despre-o femeia la mijloc de ani ce-și căută bărbatul cel tânăr pe-un drum chinuit Martiăo, Javier ori Francisco sau poate Juan? ea-și căută bărbatul cel tânăr cu fluer și broșă pe dealuri, voci uitate, sunete ecou din fluer cu înțelesuri nocturne, simte ca Magellan în 1520 întâlnire cu „patagon-i” ograda-i știută, câinii la fel – Martiño, Javier și Francisco – trei domnișoare stau tolănite, o tânără mireasă și două domnișoare de onoare, trei Ramone parfumate-n oțet de mere – este încă lumină

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

în mini-jupe, măsoară vechea carcasă femeia la mijloc de ani dinspre Ushuaia vânturi vânează veșnicia „cândva zădărnicie", șoptește bărbatul cel tânăr cu fluer și broșă un gaucho uitat în timp „vanitas vanitatum et omnia vanitas!", strigă mireasa, cu șosete și coș de răchită „este invers cu indigo" o întrerup domnișoarele de onoare, în rochii purpurii – fluerul se luptă cu inima Juanitei „cândva zădărnicie” – Martiño, Javier, Francisco... Juan? "îmi caut bărbatul cel tânăr!!" „te așteptăm la nesfârșit", spun domnișoarele de onoare cu o singură voce. „Martino, Javier, Francisco?” „unde-s?” „în spatele bisericii, biserica veche!" șoptiră Ramonele ca una în briză – dinspre Ushuaia vânturi vânează veșnicia este încă lumină vulpi, păsări de pradă femeia la mijloc de ani amețită se-nvârte urmează poteca spre satul ei din vis llamas și jaguari târguri pe drumul ei oameni de pretutindeni se vinde totul praf și câini vagabonzi voci în capul ei – este încă lumină yerba mate plantată cu ani în urmă lângă potecă în satul ei liniar cu locuințe din chirpici – este încă lumină femeia la mijloc de ani simte soarele zdrobit de la prânz trecutul ei țesut în curcubeu în lână colorată când se petrece singură

197

POESIS

JAPONERII

GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ Andreea MAFTEI Traduceri din/în franceză

Jean-Philippe GOETZ liqueur d’absinthe ~ un peu de la solitude du poète absint ~ un pic din singurătatea poetului Rose De Sables caprices du vent ~ la danse des gaillets jaunes dans les herbes folles

traseu scurt în noroi miracolul păcii interioare nuit profonde juste avant l’aube un moment suspendu noapte adâncă chiar înainte de zori clipa suspendată solitude ~ mes mains devenues mouettes

capricii ale vântului ~ unduirea sânzienelor între ierburi sălbatice

singurătate ~ mâinile mele devenite pescăruși

Lilas LIGIER

Fréderic André BAZILE

heures brûlantes chercher la fraîcheur d'unbain dans les arbres

un oiseau sur la branche ~ il attend le soleil

timp canicular căutând prospețimea printre arbori larmes claires dans ses yeux d’enfant chaleur du jour lacrimi sincere în ochi de copil căldura zilei petit sentier dans la boue le miracle de la paix intérieure 198

Marie-Alice MAIRE rafale de vent – la pivoine ébouriffée rampe sur le sol rafală de vânt – bujorul bătut se-agață de sol penchant la tête il sombre de plus en plus le tournesol înclinând capul se-ntunecă tot mai mult floarea-soarelui encore cette année les chrysanthèmes s’annoncent pour mon anniversaire

o pasăre pe creangă ~ așteaptă soarele

și anul acesta crizantemele se anunță pentru ziua mea

aucune scorie de gris ~ le vent a nettoyé le ciel

cadran solaire ~ un champ de tournesols

niciun rest de gri ~ vântul a limpezit cerul

cadran solar ~ câmp de floarea-soarelui

tournesol matinal ~ levé avant le soleil

elle s’incline avec grâce ~ la pivoine blanche

floarea-soarelui matinală ~ trezită înaintea soarelui

ea se-nclină cu grație~ bujorul alb

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

POESIS Chantal TOUNE

l’angle d’envole des gruescendrées~ la flèche écorche l’azur

albinei spre stup

Nuit sans étoile dans la flaque d'eau le croissant de lune

Mirela DUMA BÎLC

répit sur feuille – au début juste le vol d’une abeille à la ruche

bujori înfloriți – într-un penar ascuns rujul bunicii

Carmen Mariana NANU

noapte fără stele în ochiul de apă semiluna Sarabande autour du lampadaire papillons de nuit Sarabandă în jurul lampadarului fluturi de noapte gorgés de soleil ~ les tournesols courbent leurs têtes au crépuscule preapline de soare ~ florile-soarelui își înclină capetele spre apus rosée du matin ~ larmes de la feuille écarlate roua unei dimineți ~ lacrimile frunzei stacojii

pivoines en fleurs – dans un plumier caché le rouge de grand-mère Mirela BRĂILEAN

feuilles rougeaudes au four de l’automne – le mendiant affamé

broasca lui Basho – câți imită de atunci salturile ei

Mirela ORBAN

la grenouille de Bashô – combien imitentses sauts depuis lors

mariage d’argent – de toutes les fleurs juste des chrysanthèmes

zăbrele dese – în mâna copilului un singur bujor

Carmen PASAT

treillis épais – dans la main de l'enfant une seule pivoine

brins d'herbe les instants de la libellule sur une chaise balançoire

primele riduri – cât de iute se scurge pe apă o frunză

Marin RADA

les marguerites – parmi ses pétales la lumière entière

les premières rides – à quelle vitesse s’écoule une feuille sur l’eau

Ana URMA

Dana ENE

înspre cabană – parfumul bujorilor urcă muntele

drumul spre casă – de la un geam la altul floarea soarelui

vers le chalet – le parfum des pivoines en grimpant la montagne

le chemin vers la maison – d’une fenêtre à l’autre le tournesol

unghiul cocorilor ~ săgeata sfâșie azurul

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

fire de iarbă – clipele libelulei pe un balansoar

Daniela Sorina CIURARIU Andreea MAFTEI

Alexa Gavril BÂLE

nuntă de argint – dintre toate florile doar crizanteme

Gabriela BELDIE

Autori români

margaretele – între petalele ei lumina toată

foile rumene în cuptorul toamnei – cerșetorul flămând

Pavel ILICA

norii de toamnă – umbra nucului bătrân se scurtează nuages d’automne – l’ombre du vieux noyer s’abaisse Costel ZĂGAN frunză cu frunză doar toamna îmi numără deziluziile feuille avec feuille seul l’automne me compte les désenchantements

răgaz pe frunză – la început doar zborul

199

PROZĂ

Mircea Ioan CASIMCEA

SFÂRTECAREA PROFESORULUI NEAGOE Datorită unei metode neobișnuite de a preda noile cunoștințe, profesorul Neagoe a devenit curând pentru elevii săi, apoi pentru restul elevilor din școală și pentru colegi, un personaj straniu. Stranietatea profesorului nu s-a amplificat doar fiindcă intra la ore îmbrăcat cu odăjdiile domnești și vorbea la persoana întâi, ca despre sine, și se așeza pe scaunul de la catedră ca pe un tron simbolic, ci și prin obiceiuri.

Bunăoară un elev, o elevă sau mai mulți, aduși pe postament, lângă sine, deveneau în câteva zeci de secunde chiar persoanele cu care domnitorul discuta: fiu, fiică, soție, un dregător. Toți elevii din bănci se transformau prin transfigurare în sfetnici, curteni, oșteni, boieri de felurite ranguri. Puterea de seducție a profesorului se amplifica o dată cu înaintarea în vârstă, de aceea noile generații trăiau cu mai multă intensitate bucuriile spirituale provocate de dascălul de istorie.

Profesorul Neagoe simțea o elevată bucurie profesională când vorbea elevilor despre înțeleptul domnitor Neagoe Basarab, despre voievodul poet Petru Cercel, precum și despre savantul domnitor Dimitrie Cantemir. Insista cu multă plăcere asupra cărții Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie și aducea alături un elev conștiincios, pe umerii căruia așeza o pelerină, apoi vorbea sacadat, imprimând o anume muzicalitate frazelor spuse din memorie: “Iar de-ți va mai prisosi din venitul domniei, acel venit să nu gândești că este câștigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci (…) Drept aceea, cum o luați de la săraci, așa se cade să o și dați pentru dânșii, să faceți odihnă și pace…;…iar de veți fi mulți, de nimic să nu te înfricoșezi, nici să te îndoiești (…) că omului viteaz toți oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toți oamenii îi sunt dușmani; mintea este cap și învățătură dulce tuturor bunătăților…

Mintea este avuție și comoară netrecătoare, care nu se cheltuiește niciodată. Mintea cea curată se urcă mai pe deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și ale trupului înaintea Atotțiitorului Împărat. Mintea este viață prietenilor și împăcare fraților”. În final se adresa fiului Teodosie cu următoarele cuvinte: “O, fiul meu… stâlparea mea cea înflorită…” În momentele acelea elevul era chiar stâlparea cea înflorită, îngenunchea în fața înțeleptului său tată și domnitor și din proprie inițiativă șoptea: O să respect cu dârzenie învățăturile voastre, Mărite… Elevul, devenit astfel fiul domnitorului, părea că este îmbrăcat cu haine de epocă, în picioare avea cizmulițe 200

din piele de antilopă, iar pe cap strălucea coronița de principe valah. Colegii de clasă formau de bună seamă curtea și dregătorii, ale căror haine luaseră aspectul celor purtate la începutul secolului șaisprezece de cei evocați.

Cu aceeași bucurie în suflet comunica elevilor cunoștințe edificatoare despre voievozii Ștefan, Ion cel Cumplit, Mihai, Brâncoveanu și mulți alții.

Uneori orele profesorului Neagoe reîncepeau după terminarea cursurilor sau în anumite sâmbete. Elevii deveneau în acest fel proprii lor strămoși care continuă să lumineze vatra străbună, numită mai apoi România, cu nesfârșita trudă, cu sângele vărsat în lupte crâncene, cu petrecerile dezlănțuite, cu sinistrele bejenii, cu slujbele de înmormântare, cu cinstirea morților, cu nunțile întrerupte doar de posturile creștinești… Își imagina profesorul că toate nunțile românilor petrecute în secole se desfășoară într-o singură duminică, sub ochii lui și ai elevilor săi.

Vor învia milioane și milioane și milioane de mirese, de miri, socri mari și mici, vornicei, nuntași, tarafuri și orchestre cu instrumente cunoscute astăzi, altele dispărute din folosința cohortelor de instrumentiști.

Prin poiene, pe drumuri forestiere, pe coline, dealuri, câmpii, prin sate și orașe se vor zări miresele în puhoaiele de oameni așezați gospodărește să petreacă la nemaipomenita nuntă. Etnografii, muzicienii, coregrafii, maeștrii în arta culinară, degustătorii de vinuri și de răchie, simplii curioși ar izbuti să studieze și să descifreze mai spornic evoluția compartimentelor de civilizație autohtonă…

Dar luptele cu armatele invadatoare duse în secole și programate în răstimpul a douăzeci și patru de ore, chiar în câteva zile, cum s-au desfășurat? Sângele morților, răniților, al tuturor morților, năvălește învolburat, în albiile râurilor, pâraielor, văilor, înroșește apele care trimit în atmosferă trombe înalte și le îngroașă cu pământul adus de pe colnice, apoi apele păstoase inundă case, conace, acareturi, livezi, viță de vie, culturi date în pârg… Dar înmormântările din veacuri în cimitire existente într-o singură zi și o noapte? Groparii și preoții, cernitele rude, prietenii, vecinii vor fi repede îngropați de alte pâlcuri de oameni îndurerați, când acestea la rândul lor… Dar nașterile femeilor îngrozite și fericite, aflate după împrejurări în paturi, lângă răzoare, la umbra căruțelor, boilor, cailor de la capetele loturilor, lângă căpițe de paie și fân, la marginea ariei de treier…

Când a vorbit elevilor, în maniera cunoscută deja, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PROZĂ despre Vodă Brâncoveanu, profesorul Neagoe a trăit la ultima oră înaintea vacanței de primăvară o stare unică. Avea pe el veșminte asemănătoare celor pe care le îmbrăca domnitorul Constantin Brâncoveanu și dintr-o dată se trezi pur și simplu la Înalta Poartă, în fața sultanului. Se aflau de fapt în marea sală a tronului, unde stăteau turcește, pe covoare uriașe, desculți, înalți demnitari care în acele momente formau un fel de consiliu de judecată a domnitorului valah. Profesorul Neagoe stătea mândru în fața sultanului, însă l-au obligat să îngenuncheze și să-și lipească fruntea de pavimentul sălii. Când preamăritul sultan a aflat că Neagoe nu numai că nu are copii, dar nici nu este căsătorit, a dat dispoziție ienicerilor să-l ducă în celebra închisoare Edicule, până când el și luminatul consiliu vor hotărî cum vor proceda cu ambițiosul dascăl. Întrucât voievodul Brâncoveanu a avut patru băieți care au fost decapitați o dată cu tatăl lor, porunca a fost să-l scoată pe Neagoe din cel de al doilea deceniu al secolului optsprezece și să-l trimită în finalul celui de al treilea pătrar al secolului șaisprezece…

Expediat astfel în urmă cu 140 de ani, celibatarul și straniul profesor s-a reîncarnat în persoana aprigului Ion Vodă cel Cumplit. Abia fusese învins la Roșcani și Iezerul Cahulului, că un comando de spahii, condus de însuși sultanul, l-a prins prin vicleșug. Vodă Ion a fost condamnat la moarte, fără circumstanțe atenuante. Cum de astă dată învingătorii nu aveau la îndemână două cămile care să-i sfârtece

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

trupul în felul cunoscut, au zărit două tractoare aflate la capătul unei tarlale întinse. Cei doi tractoriști tocmai prânzeau, așezați turcește pe o pătură uriașă, unde se mai aflau din abundență bucatele din care cu multă poftă se înfruptau. Unul era vârstnic și gras, cu nasul lat, celălalt tânăr, suplu, cu început de calviție, însă amândoi aveau cămăși albe, călcate impecabil, cravate cu dungi care se asortau cu costumele din stofă scumpă, probabil de import. Dungile pantalonilor erau ca lama cuțitului, iar pantofii nou-nouți străluceau sub razele Soarelui, încât sultanul a fost tentat să-și privească barba și turbanul în luciul lor.

Tractoriștii stăteau de mult timp în picioare, cu capetele plecate. În mâna lor stângă se afla deja câte o carte.

- Manuale despre istoria neamului vostru? întrebă încruntat sultanul, după ce a dus mâna dreaptă la stomac și la frunte, murmurând aproape cântat salutul salamalec, apoi izbucni în hohote de râs.

Comunică hotărârea lui celor doi tractoriști, ca ei să împlinească repede, cu mașinile lor, condamnarea la moarte ce tocmai o pronunțase. Să lege cu lanțuri picioarele domnitorului ghiaur de câte un tractor, astfel încât trupul nesupusului Ion Vodă să fie sfârtecat ca în anul 1574. Tractoriștii eleganți au schimbat între ei priviri iscoditoare, apoi fără vreun cuvânt au desprins discuitoarele remorcate, s-au urcat la volanul tractoarelor, împreună cu sultanul și cu pâlcul de spahii de elită. Se deplasau pe cea mai scurtă cale spre nobilul prizonier, aflat sub strașnică pază.

201

PROZĂ

Cornel NISTEA

SĂ MORI FRUMOS, PRIETENE! De când a deprins obiceiul să meargă la biserică și să se roage, căpitanul rezervist D.T. trăiește o tulburare și mai mare. De doi ani de zile de când i-a încredințat preotului sub patrafir păcatele și s-a împărtășit, nu reușește să aibă convingerea în mântuire, pentru că au fost prea multe „făptuirile”. Totuși erau momente în timpul liturghiei, puține desigur, când era cuprins de-o emoție adâncă, dacă nu chiar de fericire.

Aștepta cu nerăbdare mai ales momentul acela al sărutării sfinte, când credincioșii se îmbrățișează unii pe alții la îndemnul diaconului: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Îmbrățișarea aceea și sărutul, mai degrabă mimat, nu avea întotdeauna același efect, aceeași trăire înaltă, nu găsea în aceste gesturi decât arareori acea bucurie a păcii, ba în îmbrățișarea unora dintre credincioși simțea mai curând o respingere, și căpitanul rezervist D.T. își spunea: Parcă aș fi un lucru spurcat, parcă în mine ar sălășlui încă diavolul. Oamenii știu de crimele mele și nu sunt dispuși să mi le ierte, iar dacă ei nu mi le iartă, cum o să mi le ierte Iisus Hristos la a doua venire?...

Adesea, din pricina acestor îmbrățișări de circumstanță, ieșea din biserică necăjit și tulburat, atât de tulburat că nu mai răspundea nici la salutul cunoștințelor sau al eventualilor subalterni, care, după căderea dictaturii și slăbirea influenței în societate a torționarilor, unii dintre ei luaseră exemplul comandantului, după ce prigonise biserica în care primise botezul, se convertise la creștinism.

Asta s-a întâmplat până într-o zi când în momentul acela al liturghiei, după mai multe îmbrățișări cu credincioșii din jur, D.T. s-a aflat pentru prima dată față în față cu Sebastian, un tânăr de treizeci de ani care l-a îmbrățișat cu efuziune. D.T. a simțit cum dinspre omul acesta se transmitea spre trupul și sufletul său o căldură deosebita, un fior cum nu mai cunoscuse. Deodată avu acel sentiment nemaitrăit vreodată, de parcă l-ar fi luat în brațe însuși Dumnezeu. O căldură miraculoasă, o energie sfântă se propaga în îmbrățișarea aceea dinspre tânărul din brațele căruia i se părea că nu se va mai putea desprinde. Să fie acesta semnul că Dumnezeu îi apreciază venirea spre El, căi acceptă mântuirea? se întreba D.T. Cum căpitanul rezervist D.T. tot mai trăia în îndoială, se hotărâse să mărturisească duhovnicului starea lui de incertitudine, dar amâna să o facă. Mai era nevoie și de alte semne ale iertării și comuniunii cu Dumnezeu, iar D.T. își schimbă locul în biserică în 202

așteptarea momentului de la care putea veni înspre el o fărâmă de certitudine.

– Hristos în mijlocul nostru!, se grăbea el să spună, în timpul îmbrățișării și de-abia dacă i se răspundea, fără vreo convingere: – Este și va fi! Totdeauna, acum și pururea și-n vecii vecilor!

– Amin! Încerca să se entuziasmeze rezervistul.

Adevărul e că nici o îmbrățișare n-a mai avut fierbințeala aceea binecuvântată a lui Sebastian, iar deo vreme stătea în biserică alături de tânărul acesta, care murmura rugăciunile odată cu preotul, cu diacul sau cu strana, ca să aștepte îmbrățișarea și sărutarea sfântă a singurului credincios adevărat din Biserica Sfinții Apostoli.

De o vreme, cei doi deveniseră cu adevărat niște aliați întru mărturisirea credinței, a dragostei lui Iisus Hristos și-a lui Dumnezeu Tatăl, și lumea din jurul lor părea să vadă și să recunoască marea lor credință, mai ales că la sărbătorile mari, cei doi se oferiseră să ajute preotul paroh în organizarea slujbelor, dar și a unor agape, la care se mânca un sandvici și se bea un pahar de vin întru mărturisirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Nu mică i-a fost mirarea lui Sebastian să constate că de câteva săptămâni mărturisitorul întru Iisus Hristos nu mai venea la sfânta liturghie. Regreta grozav că nu-i știa adresa, nu fusese inspirat să-i fi luat numărul de telefon să se intereseze ce se întâmplă cu prietenul său. Îi simțea lipsa, probabil ca și celălalt lui, cu care de acum se afla în comuniune.

Când în săptămâna a patra sau a cincea D.T. reapăru în biserică, Sebastian nu ezită să se ducă la el, să-l salute și să-l îmbrățișeze.

– Dragul meu, ce se întâmplă cu matale, doar nui fi fost bolnav?

– Îți voi povesti după slujbă... Am fost internat în spital pentru niște investigații.

– Bine. Uite, te rog să iei loc pe scaunul meu, azi pari slăbit...

– Nu, nu… Au fost niște simple analize… Îți mulțumesc pentru scaun, dar doresc să rămân la rugăciune în picioare...

După liturghie, Sebastian s-a grăbit să se împărtășească pentru a putea să stea de vorbă cu noul său prieten și frate întru Iisus Hristos Tatăl. Numai că ducea cu el spre potirul din care avea să bea o mare neliniște, una însă tăinuită, la care încă nu avea acces.

Cum a primit trupul și sângele lui Hristos se mai liniști, pentru că se împărtășise cu iubirea de oameni BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PROZĂ a lui Dumnezeu Tatăl, căruia nimic nu-i este cu neputință.

După împărtășanie, Sebastian îl găsi pe D.T. așezat pe băncuța din pridvorul bisericii.

– Frumoasă slujbă, nu-i așa? Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni.

– Să primească Dumnezeu, zise cu o voce slabă D.T. – Ei, ia spune ce-i cu investigațiile alea despre care mi-ai zis în biserică.

– Medicii încă nu vor să se pronunțe. Cred că nu e bine. În trei săptămâni am slăbit douăsprezece kilograme...

– Și de ce n-ai rămas internat în spital, să faci tratament?

– Păi, asta fac. M-am externat pentru o zi să vin la liturghie, să te văd...

– Omule bun, cum de nu m-ai anunțat să vin să te caut. Vărul meu e medic șef la interne...

– De unde să fi știut eu asta, dragul meu prieten?...

Se aflau amândoi într-o stare de imponderabilitate și în același timp de neputință.

D.T. privi în depărtare zările: – Dragă Sebastian, de acum nu ne mai rămâne decât să ne rugăm. Se pare că e vorba de-un cancer...

– Nu te pierde cu firea, prietene. Ne vom ruga, vei face tratamente și te vei vindeca.

– Îmi place gândul, optimismul tău, dar mă tem că boala mea e prețul pe care sunt nevoit să-l plătesc pentru nelegiuirile mele.

– Lasă, nu te mai gândi la ele. Adu-ți mai bine aminte de mărturisirea tâlharului de pe cruce, care sa mântuit.

– Sebastian, tu nu înțelegi, crimele mele...

– Nu, nu-mi spune, e destul că te-ai mărturisit preotului, că i-ai spus totul lui Dumnezeu, eu nu trebuie să știu.

– Doar știi cum e, Sebi! Știi bine, omul la 40 de ani ar vrea să mai trăiască...

– Dacă ai credință, vei avea și viață, dragul meu prieten...

Peste o săptămână, Sebastian își vizita prietenul la spitalul de oncologie din Cluj. Diagnosticul era clar, nu mai era nici o îndoială.

– D.T., vom face un plan de salvare, pe care deja l-am schițat. Săptămâna aceasta am contractat o lucrare de câteva zeci de mii de euro în Franța, acolo sunt cei mai buni medici din lume; vom găsi acolo și societăți de caritate care să ne ajute în vindecarea ta...

– Sunt impresionat de generozitatea ta, dragă prietene. Cu siguranță Dumnezeu mi te-a trimis în cale.

– Tu bine știi, lui Dumnezeu nimic nu-i este cu neputință. Așadar, roagă-te, mă voi ruga și eu, ne vom ruga împreună...

S-au îmbrățișat încă o dată cu aceeași evlavie și speranță, invocând ajutorul lui Dumnezeu, al lui Iisus BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Hristos și binecuvântarea Sfântului Duh. Două zile mai târziu, Sebastian zbura cu un avion Charter care ateriza la Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle, unde era așteptat de preotul D.S. și dus la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril pentru cazare și rugăciune. A contactat asociația umanitară „Pro Deus, pro sana” de la care a primit promisiuni încurajatoare: „Îl vom ajuta pe prietenul tău. Am mai făcut-o și pentru alții, din mila lui Dumnezeu Tatăl”.

Oameni cumsecade sunt peste tot în lume, iar la Paris a primit ospitalitatea nu a oricui, ci a unui universitar român de la Sorbona.

I-a telefonat lui D.T. – Vino cu primul zbor la Paris. Totul e aranjat. Și câteva zile mai târziu D.T. primea din nou îmbrățișarea lui Sebastian și sărutarea sfântă.

Tratamentul primit la Cluj ținuse boala pe loc, iar acum speranțele lui Sebastian, nu și ale lui D.T., creșteau. Aveau noroc în toate. Primele cheltuieli pe medicamente, de câte 400 de euro pe zi, le-a suportat universitarul la care era cazat D.T. El știa cel mai bine ce înseamnă să fii salvat de la moarte, după ce un soldat francez îi oferise identitatea sa în lagărul de prizonieri din Frankfurt din Germania și nu fusese predat rușilor cu destinația Siberia. Măcar atâta să fac și eu pentru un conațional, dragă Sebastian. D.T. nu trebuia desigur să știe de cheltuielile astea și profesorul se oferi să-l îngrijească în momentele de criză ale bolnavului, pentru care își luă două săptămâni de concediu la universitate.

Asociația „Pro Deus, pro sano” a virat curând în contul lui Sebastian o sumă de o mie de euro, iar peste o lună încă o mie cinci sute. Transfuzii de sânge repetate, tratament intensiv și deodată D.T. se simți mai bine. Important era că nu-i mai era greață în urma tratamentului, că putea să iasă cu Sebastian să facă mici plimbări, ba într-o seară zăboviseră îndelung pe terasa unui grec, ortodox și el ca și cei doi.

– Vezi, D.T., cum le potrivește Dumnezeu pe toate, îi zise Sebastian spre sfârșitul șederii lor pe terasă.

– Văd, Sebi. Mai am la tine o rugăminte, să mergem duminică împreună la liturghie, la Biserica Sfinților Arhangheli.

– Dar poți tu sta la liturghie în picioare trei ore?

– Mă voi strădui, Sebi, mă voi strădui. Este tot cemi mai doresc înainte de-a muri, să ne rugăm încă o dată împreună pentru sănătatea și mântuirea noastră.

– Dacă dorești atât de mult, să mergem împreună la sfânta liturghie, voi veni pe la ora nouă să te iau.

– Da, da, e bine așa. Până la Sfinții Arhangheli metroul face vreo 30 de minute, poate ceva mai mult.

– Văd c-ai reținut și amănuntul asta.

– Oho, și încă multe altele. Mai e totuși ceva, Sebastian. Dacă voi muri, te rog să ai grijă de familia mea.

– Dragule, nu spune asta. Cu siguranță te vei însănătoși. Au fost atâtea cazuri asemănătoare cu al tău, 203

PROZĂ cu rezultate aici la Paris.

– Nu, Sebastian, eu...

– Eu, ce?

– Eu am înțeles în ultima vreme că singură moartea te duce spre mântuire, dacă te duce...

– Vezi, iar ți-ai pierdut încrederea, sper nu și credința.

– Nu, credința nu, numai că am momente în care trecutul vine furios peste mine. M-am lăsat înșelat, precum Eva și Adam de șarpe, am chinuit oameni, ba am și ucis. Tu ești singurul din lume care poate înțelege... Sărăcia, Sebastian, umilințele...

– Ai mărturisit lui Dumnezeu, nu e cazul să-mi mai spui și mie...

– Așa e, doar că acest coșmar îl duc neîncetat cu mine, imaginea acelor oameni desfigurați, care zăceau în bălți de sânge...

– E o mărturisire salvatoare, pe care o faci cu căință... Uită totul și va fi bine. Te-ai căit și asta este plăcut lui Dumnezeu... În drum spre locuința universitarului, Sebastian a fost nevoit să-și susțină în câteva rânduri prietenul să nu cadă. O, Doamne, și el își dorea atât de mult să meargă duminică la liturghie, să stea acolo în picioare trei ore, să se roage împreună. Să-și dăruiască îmbrățișarea și sărutarea aceea sfântă.

– Să ne rugăm împreună, Sebastian, să ne rugăm...

A fost momentul din care Sebastian nu mai era atât de sigur de salvarea fizică a lui D.T. Căzuse și el într-o stare de neîncredere dureroasă.

– Măcar de l-aș putea ajuta să moară frumos, își zise el părăsind locuința profesorului. Da, da, dacă cineva poate muri frumos, sau harul acesta o fi rezervat doar sfinților?...

Toată săptămâna Sebastian a muncit ca un rob pe șantierul unde contractase lucrarea cu echipa lui de constructori și instalatori, așa că sâmbătă seara se simți atât de epuizat de muncă, încât dormi până duminică la ora zece. Se necăji rău de tot că nu-și ținuse

cuvântul să-l ia pe D.T. să meargă împreună la liturghie.

Făcu repede un duș, se bărbieri în grabă și coborî la metrou cu gândul să-i dea explicații lui D.T. Era atât de important pentru el să se fi putut ruga împreună.

La ora unsprezece era acolo. Sună la intrare, dar spre mirarea lui nu-i răspunse nimeni.

Se neliniști. Ce se putuse întâmpla? Nu-și putea da seama.

Bătu la ușa imobilului îndelung, sună din nou, fără vreun rezultat. Se plimbă o jumătate de oră prin jurul vilei profesorului, doar-doar va apărea cineva să-i dea informații...

Plecă și reveni peste două ore. De data asta îi deschise profesorul.

– I s-a făcut rău, a trebuit să chem o ambulanță...

Sebastian tresări zăpăcit, ba spre disperarea lui îl cuprinse o muțenie pe care n-o mai cunoscuse vreodată, nici măcar atunci când îi murise mama.

– Cred că e depus la morga spitalului de urgențe, îi spuse profesorul.

– Doamne, Dumnezeule!, exclamă el, acum eu ce mai am de făcut?

– Să faci demersurile necesare să-l poată lua familia, să-l înmormânteze.

Sebastian ar fi vrut să plângă, dar nu putea, pentru că înainte îi apăru deodată zădărnicia.

– O, Doamne, și eu care voiam să-l ajut să moară frumos... Îl privi pe profesor, care-i înmână un bilețel, pe care Sebastian silabisi: „Să-ră-ci-a, prietene, să-ră-cia, u-mi-lin-țe-le... Tu ești singurul om din lume care mă poate înțelege. Ia-mi trupul și du-l familiei și roagă-te pentru mântuirea noastră. D.T.”.

– De ce D.T., de ce D.T., dragule!? Nu-ți vom scrie pe cruce robul lui Dumnezeu David Tudorache?...

Ana Podaru cu Stavrofora Sofronia de la Mânăstirea Sfânta Treime de la Cireşu – Timiş, unde Ana dorea să se retragă şi să scrie 204

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PROZĂ

Mihai PETRE

MĂGARUL SENATORULUI - Da, domn’ primar..., să trăiți!..., am auzit că m-ați căutat!?..., a spus cu răsuflarea-i gâtuită de graba prezentării agentul Poliției locale a Primăriei Valea Lungă.

Cum primarul, ocupat cu niște hârtii, nu i-a răspuns, nea Jean, a avut timp să se adune. Fire deschisă și cam brunet, cu o mustăcioară îngrijită, Ionel Stănoiu, adică nea Jean, era o figură plăcută printre angajații primăriei. Fost maistru mecanic la o fabrică de cuie, disponibilizat fără salarii compensatorii, s-a reprofilat, trecând în serviciul public. Cu ajutorul primarului care i-a mulțumit astfel pentru serviciile aduse în prima campanie, când i-a furat cele 18 voturi cu care a câștigat alegerile, nea Jean a trecut de la simplu paznic la agent de pază, apoi de la gardian public la agent de poliție locală. Toate treptele avansării erau datorate domnului primar pe care l-a servit și în a doua campanie, numai el știe cum, că a fost mai complicat cu voturile, da’ a făcut-o!..., fiind foarte mulțumit că domnul primar, Manciu Brebenel, nu-l uită și-l ține aproape ca pe... și scurta recapitulare a legăturii cu domn’ Brebe, cum îi spuneau apropiații și el, dar numai în particular și atunci doar când primarul era în toane bune!..., a fost întreruptă de vocea cam supărată a șefului care, dând hârtiile la o parte, a recunoscut... da, mă, da!..., te-am căutat, că avem o problemă..., ce problemă șefu’?..., eu n-o știu, că pân-acum n-am nicio sesizare cetățenească!..., s-au bătut, ori au furat capra cuiva?..., îi..., dar nea Jean a fost întrerupt de primarul care l-a luat direct, făcându-i semn să se apropie mai mult și trăgându-l de un nasture al uniformei... tu, în calitate de agent poliție locală, știi ce și-a cumpărat domn’ senator Troacă, săptămâna trecută?..., șefu’ să fiu al dracu’ dacă știu!... și pe fața agentului se putea citi încercarea sinceră de a-și mulțumi șeful cu un răspuns potrivit întrebării, când a găsit salvarea în textul legii... domn’ primar, e proprietate privată!..., poa’ să-și cumpere și elicopter..., legea 24 din 2008, alineat 2, interzice..., da’ iar s-a oprit, deoarece primarul nu l-a lăsat să continue..., da, domnule agent!..., da’ proprietatea lui inviolabilă se află pe teritoriul comunei noastre, ori ba?... și nea Jean a trebuit să recunoască, fără mare plăcere... da, domn’ primar,... e!..., da’ tot privată rămâne, așa că e inviola... și n-a mai apucat să-și termine ideea, că iar a intervenit domn’ Brebe cu un deget îndreptat autoritar spre gura lui..., păi, bine, mă, Jeane, dacă domn’ senator ascunde teroriști, ori droguri, ori sirieni, că e posibil..., așa-i?..., tu, ca agent poliție, de ce n-ai știut, mă?..., să anunți din vreme organele... alea... ale statului, ai?..., ceo să le spui, mă?..., când o să te ia la întrebări, întâi pe BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

tine, ca organ, bă!..., plătit să vegheze la respectarea legilor de toți cetățenii..., ce dacă e senator!?..., a încălcat legea?..., nu iei măsuri, că are imunitate!..., da’ raportezi mai departe!..., e!?..., acu’ ce mai zici?..., zic că ai o judecată șefu’..., de speriat, să fiu al dracu’!..., nu m-aș fi gândit la așa ceva nici pân’ la toamnă!... și din nou sinceritatea cu care a recunoscut dreptatea șefului a fost apreciată de acesta, care i s-a adresat pe un alt ton..., să vezi cum faci, treaba ta!..., misiune oficială, că ești organ!... și neoficială, că nu ți-a ordonat-o nimeni dintre superiorii tăi!..., da’ să-mi spui repede ce și-a cumpărat domn senator Troacă, săptămâna trecută.

E drept că nea Jean îndeplinise cu succes misiuni... electorale, mai ales că din lăzile de bere, din făina, zahărul și alte ajutoare, distribuite tocmai de alegeri!... și în numele domnului primar, își făcea o bună parte, dar cu măsură și cu multă atenție..., da’ acu’ era altceva..., cum să se ducă la vila domnului senator Troacă, un spurcat la gură și tare prin parlament!..., că și pe-aici se tem toți de el, mai puțin domn’ Brebe, că sunt prieteni!... și numai el știe de la câte chefuri i-a dus acasă, beți turtă!..., da’ ar mai pune vreunul o vorbă pentru el?..., nuuu!..., ar fi de-ajuns un cuvânt de-al lu’ Troacă, sau Doamne-ferește!..., să-l supere pe șef... și cât el de nea Jean, omul primarului, zboară din post!... și unde-o să mergi, Ionele, la 45 de ani?..., că nu te mai angajează nimeni!..., că a furat voturi și el l-a făcut primar pe domn’ Manciu Brebenel, de două ori, cui să spună?..., ba să zică mersi, că atunci erau alte legi, că acu’..., bine că s-au dat legileastea care l-au cam speriat și domn’ Brebe pe care, nici gând să-l supere..., deci... trebuie să îndeplinească misiunea asta, oficială da’ și neoficială!..., cum i-a explicat șeful că se numește și o să-i arate că... tot omul lui de încredere rămâne!

A doua zi, dimineața devreme, nea Jean s-a întâlnit, așa ca din întâmplare, cu Picu lu’ Speriatu despre care știa că lucrează la domn’ senator, ca om bun la toate..., că alți 3-4 din sat lucrează la grădină, la ferma de păsări de rasă, ori la vie... și... ’neața Picule!..., ’neața don’ șef!... și în gând îl aprecie pe Picu..., cam mincinos, da’ măcar știe să vorbească cu autoritățile, nu ca prostu’ lu’ Trăncălie care nu-l scoate din... ce dracu’ bă, Jeane, nu mă mai cunoști?..., mă, Picule,... nu plecași prea devreme la vilă?..., nu don’ șef, că m-am lovit la picior și merg încet..., pân-ajung eu, numa’ bine să face 8 și pă la 9 vine doctoru’ veterinar să-l castreze pă Fernando..., aoleo și vai de mine!..., își exclamă uimirea Jean, dorind să știe dacă... Fernando, ăsta..., când a venit la vilă?..., că n-a fost anunțat la poliție!... și... de unde dracu’ a mai 205

PROZĂ apărut?..., e cumva vreun pocăit de prin Deltă, că ăia se scope..., nu don’ șef, îi întrerupse Picu întrebarea..., Fernando e măgaru’ lu’ don’ senator care ne-a spus că așal cheamă și ne-a arătat și-o hârtie ștampilată, un fel de buletin pe care scria: Fernando, măgar nobil, de rasă pură, cu părinții trecuți și ei..., da’ dracu’ i-a ținut minte, că era nume străine..., ce măgar, mă, Picule?..., are domn’ senator măgar!?..., are, don’ șef..., păi nu l-a cumpărat săptămâna trecută?..., ce, nu știi?..., că pă lângă ferma dă păsări s-a gândit să aducă, așa dă sanchi!..., 5 oi africane și a zis că trebuie și-un măgar, da’ nu jigărâți d-ăștia, dă la țâgani, ci unul cu perdegriu, că d-aia să zice... stai ca măgaru’-ntre oi!... și, cum el are oi, o să fie proverbu-ntreg!... și dintr-o dată Jean fu luminat de un gând... îmhîî!..., asta e cumpărătura care-l interesa pe șeful lui, da’ dacă nu e adevărat și ăsta al lu’ Speriatu îi spune o minciună, că e-n stare?..., ce-i spune lu’ domn’ primar?..., minciuna ăstuia?... și, auzi..., măgar cu... buletin!..., dracu’- a mai pomenit!... și, dac-o fi ceva adevărat, e prea puțin, în schimb minciunile lu’ Picu... pân’ la cer!..., dar neîncrederea lui fu altfel rostită... fugi daci, mă, Picule, că nu te cred!..., dacă nu mă crezi, hai cu mine și-o să vezi!..., i-o întoarse Picu..., bă, să știi că merg, că oricum veneam pe la vilă, azi pe la prânz, când aveți pauza de masă, să vă iau datele de pe buletin, că unele expiră, uitați de ele și-ai văzut la alegeri...

Până la prânz, misiunea de spionaj pe o proprietate privată a luat sfârșit, dar bucuria unui raport, complet și regulamentar, i-a fost umbrită de absența primarului căruia numai a doua zi a putut să-i spună..., domn’ primar, acu’ știu tot ce vă interesează, din sursă internă!..., hai, zi!..., ce mai stai!... și nea Jean a zis că... domn’ senator vrea să-și facă și o fermă de animale exotice și naționale, cum a văzut că au alți barosani de prin București și de pe lângă..., până acu’ are 2 capre negre, un pui de urs, un cerb și 5 oi africane, pentru care a achiziționat măgaru’, pe Fernando și eu cred că a râs de ei când le-a spus... că așa zice proverbu’... cu măgaru-ntre oi!..., da’ ăștia de la fermă râdeau și ei, da’ râdeau ca proștii, că nau înteles unde bătea domn’ senator... și ziceau că l-a luat să dea ora exactă!..., că al dracu’ măgar, într-adevăr, rage cam pe la oră fixă, parcă are ceas!..., acu’ ce-am mai aflat eu, informație sigură!... mai trebuie să aducă păuni și doi struți, cât de repede, că al lu’ Trăncălie lucrează deja la țarcuri, da’ nu așa simple, ci după niște schițe..., cum bate un par, cum să chiorăște pe hârtii, cum bate un lanț, cum...

Auzind de struți, zâmbetul de pe fața primarului s-a închis, fără să-l mai asculte pe agent poliție locală, mândru de... și care agent, peste vreo săptămână, l-a anunțat pe... domn’ șef, vă caută un..., zice că ați vorbit despre o

206

fermă de..., poa’ să intre?..., da, mă, da!..., invită-l înăuntru!..., a spus primarul, ridicându-se de la birou... și vezi să nu fiu deranjat de nimeni!..., s-a-nțeles șefu’!... și, deschizând ușa tipului venit c-un Gipan de AB..., poftiți!..., domnul primar vă..., dar nu și-a terminat formula cu care-i introducea, în biroul șefului, pe cei înscriși în audiență..., că domn’ Brebe era deja la ușă, întâmpinându-l bucuros pe noul venit și, cu o privire severă, i se adresă lui Jean, spunându-i... închide bine ușa!..., care ușă, de atâta închis-deschis, avea mereu clanța defectă și, oricât de bine ar fi fost închisă, după câteva minute, se depărta 2-3 cm de toc..., lăsând să se audă țipetele și înjurăturile șefului care-și vărsa nervii pe vecinii fostei moșii Oromolu, cumpărată de el!..., vecini care reclamau că au primit mai puțin cu 10-15 ari, la punerea în posesie..., alte discuții nu se auzeau, că biroul era destul de departe de ușă și trebuia o ureche fină, așa ca a lui nea Jean, care acum a înțeles că domnul cu Gipanu’ de AB fusese recomandat de un șef de la Consiliul Județean Alba, ca om de încredere, da’ și pentru primar garantase chiar viceprefectu’... așa că..., din vorbele lor amestecate a reținut că... e vorba de totală încredere și discreție și că se poate încheia o afacere, de fapt, un contract legal între Primăria Valea Lungă și firma Animals care... va amenaja un părculeț zoo, cu un căprior și-un pui de vulpe, asigurând și mente..., da’ Jean n-a auzit tot cuvântul, din cauza primarului care a scăpat niște hârtii, cerând să vadă Anexele și un timp nu s-a mai auzit nimic..., apoi vocea lui mulțumită care a citit, subliniind prin lectura contractului-anexă... doi pui de urs, un țap și o capră neagră, un cerb și un căprior, cu perechile lor, cu adăposturi și țarcuri amenajate... stas!..., la vila..., așa..., da’ spune-mi cum fac rost și de 3-4 struți... a întrebat domn’ Brebe..., firma mea e specializată în animale sălbatice, da’ vă ofer cartea de vizită a unui prieten care se ocupă cu... s-a auzit vocea bucuroasă a domnului din Alba..., prieten de prieten?..., a vrut să știe șefu’, sigur mulțumit de răspuns, din moment ce a adăugat doar... mă gândeam eu!..., da’ totuși..., că-n ziua de azi, cu toți pe cap..., e din ce în ce mai greu!..., da’ ne mai descurcăm, nu?... ș-apoi, cu voce tare... Jeane!..., să trăiți șefu!..., a răspuns agentul din ușa pe care s-a prefăcut că o deschide greu..., la ordin!..., ordin de zi, Jeane!..., protocolu’!..., ce mai stai!..., i-a spus primaru’, arătând spre frigider și spre dulapul din care mâinile obișnuite ale agentului au scos repede o tavă, șervețele, alune, whisky-ul și două pahare și, în timp ce făcea puțină ordine pe masă, l-a auzit pe domn’ Brebe... mai pune, bă, un pahar!... și pentru tine, să nu zică lumea că la încheierea contractului de amenajare a zooparcului comunal Valea Fetii n-a participat și comunitatea locală, mă rog, printr-un reprezentant al ei...

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

PROZĂ

Aurel Avram STĂNESCU

TELEMEAUA Laur nu înghițea ședințele de partid; se țineau o dată pe lună, la orele 17 când se aduna aproape toată secția.

Mecanicii de pe utilaje se învoiau la beneficiar și cu ceilalți se strângeau la sediul secției însă el avea permanent o scuză; ba era plecat la Basarabi, ba în delegație sau găsea alte subrefugii1 sau motive. Considera că-și pierde vremea de pomană și mai bine căsca ochii pe plajă, prin oraș după cumpărături, cu prietenii ori pur și simplu stătea acasă. Berti de la Umberto, șeful secției îl tot bătea la cap să vină la ședințe, dar în ultima clipă nu știu ce se ivea și dispărea ca o fantomă.

De câtva ori când n-a avut nici un motiv întemeiat ia spus nevinovat: - Am plecat la băute cu prietenii de la IUG! Îi privea gura ca a unui pește pe uscat, ca și cum ar fi vrut să spună ceva însă renunța imediat! Basarabi-u-l… forul lor tutelar, de care aveau nevoie când le era lumea mai dragă părea intangibil. Știindu-i slăbiciunea în felul acesta îi închidea pliscul! Odată, când au fost alegeri, Berti l-a menajat! L-a ținut pe lângă el… au mers împreună și la o ciorbă iar la prânz au intrat cu toții în ședință.

A fost risipă de timp! Secretarul pe secție, maistrul Ilie îl înțelegea întotdeauna, oricum nu putea să îl pună absent, fiindcă nu se accepta așa ceva și cum el întocmea procesul verbal… mergea mucles! Treaba i-a mers până într-o după amiază când se învârtea prin secția pustiită și se întreba nedumerit: - Ce s-o fi întâmplat cu oamenii?

Nu-și termină bine gândurile că Berti, ieși vijelios din sala de mese, și Laur se trezi nas în nas cu el. Bucuros că l-a zărit pe fereastră Berti, îi spuse cu satisfacție vădită, - Laur, hai la ședință!

El nu aflase dimineață de întrunire… nu l-ar fi prins nici cu arcanul și cum nu avea putere să refuze asemenea onoare, a fost nevoit să intre în sală.

Când l-a văzut nea Ilie, l-a chemat în față și iată că din marele absent motivat, cocoloșit de toți a ajuns la masa prezidiului! Ședința este bine organizată, toate decurg fără probleme și astfel ajung la ultimul punct din ordinea de zi: primirea unui coleg în rândul marii familii!

Este vorba de Lică, un mecanic de Wollă foarte bun. Dar cine să i-a cuvântul și mai ales cine să-l prezinte? Dau toți din colț în colț și se fac mici, să nu știe nimeni că sunt pe acolo!

Obligat vorbește Berti, ca șef al secției! Normal, îl laudă puțin și se oprește brusc; nu mai știe ce să spună și aruncă pisica din ograda lui: - Să spună și tovarășul Laur ceva despre candidat!

Din colțul unde se refugiase de la masa prezidiului,

subrefugii (din engl) – aici derogări sau prevaricațiuni BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

trebui să se ridice în picioare și să inventeze ceva. A ezitat la început, tracul obișnuit când vorbești în public deși erau colegi de muncă și-l cunoștea întreg auditoriul. Nici acum nu știe ce l-a apucat și începu să-l elogieze cu toate că nui plăcea să bată apa-n piuă: - Adevărul este fără exagerare și pot spune despre Lică că-i un bun coleg, săritor, foarte bun meseriaș, își cunoaște mașina, și-o repară de multe ori singur, o îngrijește executând reviziile la timp, e liniștit, nu bea în timpul programului, cu beneficiarul se înțelege fără probleme! Și multe altele, ce i-au trecut prin căpățână, și ar fi putut continua cu multe generalități dar n-avea rost. Simțea cum sala îl urmărea atentă, nu îl întrerupea nimeni cu șușanele!

Se lăsase în sală liniște mormântală și-a încheiat. + N-am observat până acum dar el este de mult membru însă n-am știut noi și sunt mândru că îmi este coleg!

Evident, nu a mai vrut nimeni să adauge ceva despre Lică… se pare că epuizase subiectul și fiecare se gândea ca nu cumva să fie invitat la un dialog despre colegul de muncă.

Când a părăsit sala i-a tras Berti mulțumit o scatoalcă de l-a încovoiat în două; era de două ori mai mare decât Laur, - Greu te mai prinde omul la ședințe! Ai văzut... n-ai murit!

Peste câteva zile Radu, șoferul lui de pe basculantă îi șoptește, - V-a lăsat Lică ceva! Îi adusese zece kilograme de brânză…dar ce brânză!

Mai grozavă decât cea de export, tip Medgidia, făcută la Băneasa pentru greci, în cutii din tablă de inox alimentar!

O făceau părinții lui Lică, la țară și a refuzat să primească niște bani oricât a insistat pe lângă el. Se simte obligat și acum de acest gest, dar tentația a fost prea mare… acest dar nu putea fi respins! De câte ori îl vedea ar fi vrut să-i dea ceva de la el dar nu avea ce! Îi era rușine… cum putea să primească ceva de la muncitori când au și ei atâtea greutăți acasă? Familia multora se baza pe salariul lor ca unică sursă de venit. De multe ori șefii profitau și-i jecmăneau pe mecanici, se practica acest obicei însă indiferent de situație el nu putea face așa ceva! Nu știe nici acum de ce Lică îi adusese brânza… că îi făcuse rost de piese pentru Wollă sau că l-a lăudat în ședință?

Adesea, când stătea la cozi și nu avea nici o șansă să apuce telemea, însă nu-și părăsea ambițios rândul, sperând că mai apucă o bucățică frământată de la urmă, refuzată de cel dinaintea sa, își spunea în gând cu obstinație, - Ar trebui să mă mai duc mai des la ședințele de partid!

1

207

TRANSLAȚIUNI

Ion CARAION

E-N MINE O GRĂDINĂ…/ EIN GARTEN IST IN MIR… în limba lui Goethe de Christian W. SCHENK ÎN SINGURĂTATEA LUMII

E-N MINE O GRĂDINĂ…

Munții își presară frunzele pe cer.

Dor de nemurire, crești în pieptul meu!

S-a făcut întuneric în Dumnezeu.

Pentru ultima oară, stingher, florile ca niște ceasornice întorceau privirile către soare.

Se va aprinde o lampă și-n depărtare va striga un copil.

Dunărea e urâtă și gânditoare.

Liniștea se cojește în munți.

Salcâmii toropesc, năuciți de dulcele din ei. Și din ugerii lor curge somn.

E-n mine o grădină, o fereastră ca seninul caselor amare.

IN DER EINSAMKEIT DER WELT Die Berge streuen ihre Blätter auf den Himmel.

Unsterblichkeitssehnsucht wächst aus meiner Brust!

Es ist dunkel geworden in Gott.

Zum letzten Mal, ungestört, die Blumen wie Uhren wandten ihre Blicke der Sonne zu.

Ein Licht wird aufgehen und in der Ferne wird ein Kind schreien. ÎNDEPĂRTARE Prin ușa deschisă - brâu gros de umbră plopii izbucneau către cer. Și degetele-i alergau pe clape, tremurătoare ca frunza plopului.

Pașii cuiva s-au oprit în noapte.

Din ochii ei ca fumul de țigară, zbură un fluture.

Timp cu coviltirul sur. ... și am iubit-o pe femeia aceea, care nu m-a întrebat nimic niciodată.

ENTFERNUNG Durch die offene Tür - dicker Schattengürtel brachen die Pappeln zum Himmel auf.

Und die Finger sprangen auf den Tasten wie Pappelblätter zitternd.

Jemandsschritte hielten in der Nacht.

Aus ihren Augen wie Zigarrenrauch flog ein Schmetterling weg.

Zeit mit grauer Plane. ... und jene Frau, die ich liebte, die mich niemals etwas fragte.

208

EIN GARTEN IST IN MIR… Die Donau ist hässlich und nachdenklich.

In den Bergen entblättert sich die Stille.

Die Akazien ermatten, betäubt von ihrer Süße.

Und aus ihren Eutern fließt Schlaf.

Ein Garten ist in mir, ein Fenster gleich der Heiterkeit bitterer Häuser.

LITANIE Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră: să treacă peste mine cu roțile și să mă sfarme căruțele toamnei de fum huruind spre cazarme.

Doamne, mai bine mai fi făcut piatră ori noapte…

LITANEI Herr, lieber hättest du mich Stein gemacht: damit die rauchherbstlichen Wagen auf dem Weg zu der Kaserne rasselnd über mich rollen und mich zermalmen.

Herr, lieber hättest du mich Stein gemacht oder Nacht...

SEARĂ DE TRECUT Să vii din țara și timpul în care nu știau ce să facă zeii cu puterea și zeițele cu frumusețea BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

În toate graiurile umblă piersici: oasele cu semințele luna întinerea în mijlocul tutunului și-ntinereau pietrele străine mese laptele spaimei în patru cupe la patru ferestre Dar primăvara e primăvară! Și scutece, scutece, scutece de scrum, de cutremur copilul dinăuntru lipește-ntreruperile dintre rouă și vreme.

VERGANGENER ABEND Komme aus dem Land und der Zeit wo die Götter mit ihrer Kraft und die Göttinnen mit ihrer Schönheit nichts anzufangen wussten In allen Sprachen wandern Pfirsiche: die Knochen mit den Samen der Mond in Tabaksmitte wurde jünger und jünger wurden auch die Steine fremde Tische die Furchtmilch in vier Pokalen an vier Fenstern Doch Lenz ist Lenz!

Und Windel, Windel, Windel aus Aschen, aus Beben das Kind darin klebt die Unterbrechungen zwischen Tau und Zeit.

SEARĂ DE SEARĂ Mătură în fața episcopilor nălucile soarele are niște credințe ale lui care-i fac și bine și rău lumina are niște ape ale misterului care-s dulci și sărate printre sânii a trei țări lumina iese din munte ca o lance Soarele iese din liniști ca o armată apele Ohridului poartă soarele spre Drin Drinul poartă cântecele spre apele Adriaticei. Împletit e templul cu pietrele refugiului.

O femeie intră îndărăt în copac și-un arbore împarte hangere și cruci.

ABEND FÜR ABEND Vor dem Bischof kehren die Gespenster die Sonne hat so ihre Überzeugung die ihr gut und schlecht tut das Licht hat so manche Mysteriengewässer die süß und salzig sind zwischen den Busen dreier Länder geht ein Licht wie eine Lanze auf BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI geht die Sonne aus der Ruhe wie eine Armee auf die Ohridgewässer tragen die Sonne zur Drina die Drina trägt die Gesänge zur Adria.

Geflochten ist der Tempel aus Steinen der Flucht.

Eine Frau kehrt rückwärts in den Baum zurück und ein Baum teilt Handschare und Kreuze aus.

PAUL CELAN vântul e cel pe care îl caut marea va fi gongul soarelui veniți mai târziu sunt încă plecat norii pier ca un alai de vânătoare aud seara stând în tine salon pustiu al văzduhului râul dă cu sâmburi de cireșe în porc eu vârsta decantând țărmul care se aude în urmă câștig pierderea PAUL CELAN der Wind ist der den ich suche das Meer wird zum Gong der Sonne kommt später ich bin noch weg die Wolken schwinden wie ein Jagdgefolge ich höre die Nacht in dir weilen der Lüfte leerer Salon der Fluss wirft Kirschkerne auf das Schwein ich dekantiere das Alter das Ufer ist hinter mir zu hören ich gewinne den Verlust ÎN TOAMNA FÂNTÂNII În seara aceea ploua în toate spectacolele Și-n tot orașul.

Cu gestul pe care-l face o femeie Când își acoperă sânii Întunericul făcea numărătoarea.

Creioanele arborilor cleveteau cerul.

Drumul mergea înainte și singur.

Lumea-i lume. Lumea cum e?

Sus la numerele sume, În seara aceea lumina orbea de-ntuneric…

IM HERBST DES BRUNNENS Am jenem Abend regnete es in allen Aufführungen Und in der ganzen Stadt.

Mit der Geste einer Frau Die sich die Brüste umhüllt Begann die Dunkelheit zu zählen.

Die Bleistifte der Bäume schwärzten den Himmel.

Der Weg ging einsam vorwärts.

Die Welt ist Welt. Wie ist die Welt?

Oben an der Zahlensumme, Das Licht erblindete in jener Nacht vor Dunkelheit…

209

TRANSLAȚIUNI

Liviu Ioan STOICIU

Poeme / Poems Translated by Nicoleta CRĂETE Vag sufletesc Vârtejul de praf ține drumeagul dintre arături, crește asemenea lumii noi, în care se află rădăcina suferinței – îi ținem pumnii. Îl urmărim din viteza trenului, pe geam, vârtejul de praf ajunge din urmă un vânător, îl face să se frece la ochi, îl ridică un metru de la pământ, vânătorul e învăluit cu totul în pielea prăzilor sale. Dar este extraordinar! Rămânem cu ochii în gol, vârtejul de praf se îndepărtează, încet, încet, se alungește, se înalță, se înalță, se transformă într-o scară – pentru credincioși, trebuie doar să fii pe fază. Un vârtej de praf, vag sufletesc.

Faintly spiritual The whirl of dust goes along with the little road among the tillages, rising like the new world, in which there is the root of sorrow-we keep our fingers crossed for it.We follow it from the speed of the train, out of the window, the whirl of dust catches up with a catcher, making him rub his eyes, lifting him to one metre off the ground, the catcher is thoroughly shrouded in his preys’skin. But this is most extraordinary! We do stare blankly, the whirl of dust slips away slowly, slowly does it extend, ascend, ascend, turning into a staircasefor believers, only one needs to pay attention. A whirl of dust, faintly spiritual.

Epitaf

îngropat de șapte ani: mă trezise și mă ridicase de mâna stângă din pat, că sunt bolnavă... Grav. Unde să o iei cu noaptea în cap și la vârsta asta, țipase mama, apucând lampa cu gaz, făcută mare – strigoi nenorocit, pleacă... Uite, fetițo, îmi spunea bunicul, impasibil: n-ai scăpare, traversăm și dispărem în pădurea neagră, acolo, pe la tufa de măceș sălbatic, lângă ochiul de apă... Apă sălcie. Înainte ca toaca de lemn să fi răsunat, în zori? Înainte, cu mult: „ochi de apă de pe suprafața argilei, la confluența dintre neviu și viu” – cu tot ce scrie pe marginea cearceafului meu de hârtie, moale și fără de miros? Cu tot. E un epitaf...

Epitaph I am taking her with me, grandpa said, once entered the backyard, and sneaked into the house, without creaking the door, buried for seven years: he had woken me up and grabbed me by my left hand out the bed, for ill I am...Seriously ill. Where take her at the crack of dawn and at this age, mother had yelled, while grasping for the gas lamp, highly lit- you bloody rotter, leave...Look, girlie, grandpa said to me, impassively: there will be no escape for you, we are to cross and vanish in the gloomy wood, there, by the savage briar patch, next to the waterhole...A brackish water. Before the wooden bell will have echoed, at dawn? Before, much much before: ”a waterhole from the surface of clay, at the nonliving junction with the living”-with all that has been written at the side of paper bedsheet, soft and odourless? With all. It is an epitaph…

O iau cu mine, a spus bunicul, intrat în ogradă, furișat, în casă, fără să scârțâie ușa, 210

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI Nu-și mai amintește

He no longer remembers

Că numai nu s-a îmbolnăvit de gălbinare! Tot câte una, câte șapte, ridicând frunzele cu pantofii, o grămadă, pe aleile parcului, toamna, frunze înălțate de vânt deasupra capului, pe înserate, după acumularea progresivă a unor indolențe. Ajuns în plin extaz: el, cel

That nearly he got sick with jaundice! One at a time, seven at once, picking up leaves with his own shoes, a bunch of them, down the park alleys , in the fall, leaves raised by the wind overhead, at dusk, after the gradual buildup of some lazy. Having reached the full bliss: him, the one

care, stând prea mult pe gânduri, a sfidat ani la rând ura prietenilor din jur, deveniți lucruri. Da, deveniți lucruri. Prieteni. De neînțeles, ura... Și ce viteaz a fost el în tinerețe, ce iubit, un bărbat singur, parcă se vede cu fața plină de sudoare, în barcă, aplecat și cu pumnii încleștați pe vâsle. Astăzi, abia își mai târâie pașii, înveșmântat în frunze galbene, prin curtea bisericii, unde porumbeii mănâncă pâine sfințită aruncată de cerșetori! Nu se poate... Ce mai caută el pe aici? Speră că se va regăsi, într-o zi, totuși, în umilința asta cotidiană îndurată? Că-și recunoaște propriile slăbiciuni! Își șterge cenușa de pe frunte... Cine e? Nu-și mai amintește.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

who, for too much ponder, has defied his fellas’hatred years on end, fellas turned into things.

Yes, into things. Fellas. The hatred, beyond comprehension…and so valiant was he in his youth, so loved, a lonely man, his face covered in sweat, as if, inside the boat, leaning with his clenched fists against the paddles. Today, he barely drags his feet, buried in yellow leaves, through the church yard, where pigeons peck at holy bread thrown by the beggars! It cannot be… Why is he still around? Does he still hope to find himself, some day, in this daily humility? To be able to face his very weaknesses! He is wiping his ashes off his forehead…who is he? He no longer remembers.

211

TRANSLAȚIUNI

Dumitru VELEA

ODETTE Traduction du roumain par Constantin FROSIN Tu ai ochiul cât cerul, altfel lacrima nu l-ar limpezi

les astres tremblent dans le ciel; c’est après ton ombre que je cours à toutes jambes;

DUPĂ au bras de qui donc as-tu reçu tes mesures ?

După ochii tăi, se-ntinde cerul; după inima ta, freamătă marea;

Tu ești piatra pe care un înger alb îmi sapă numele.

după lumina ta, se-ntorc florile;

TE-AM VĂZUT ÎN LĂUNTRUL MEU

după mersul tău, zboară păsările; după glasul tău, tremură stelele; după umbra ta, mi-aleargă picioarele; după brațul cui, ți s-au dat măsurile?

Tu as l’oeil vaste comme le ciel autrement les pleurs ne l’éclaircirait pas.

D’APRÈS Au-delà de tes yeux, s’étend le ciel; d’après ton cœur, frémit la mer; en fonction de ta lumière, tournent toutes les fleurs ; sur le modèle de tes pas, les oiseaux guident leur vol;

Noi suntem umbra de sub lespedea existenței.

Sabia ta ascuțită a fost și merge înaintea ta, taie capetele care ies în întâmpinare și ți le pune în brațe, ca pe niște prunci, care, pentru a exista, au nevoie numai de puțin lapte.

Tu ești laptele! Și limba ta e plină de țărână și lacrimile și cuvintele! * M-am bucurat că mi-ai spus că iubirea este una cu spiritul; ea este frumoasă, bună și adevărată; prin ochi, strălucirea ei umple sufletul; trupul primește Daimonul înfășurat într-un văl strălucitor.

O scânteie ți-a trecut prin ochi și te-a umplut de foc.

(Imaginea în imagine își caută tiparul.)

Tu ești acum focul. Și vorbești despre prezență și absență. Iar eu trebuie să mijlocesc. Daimon. * Eu fac parte dintre cele unsprezece cete care urmează carul cu trei rânduri de aripi, carul din care se orânduiește totul. Odinioară, mâna întinsă printre aripi îmi dăduse în slujbă o cetate; acum, ca o specie aeriană ce sunt, mijlocesc între cei așezați la capetele lumii. Eu am lăsat ghirlanda de ochi pe care ai văzut-o în vis. Eu mă zbat între pământ și cer. Aerul este elementul ce-mi place.

Din pricina asta, tu nu mai ai liniște. Îți cunosc încercarea, de aceea, uneori, plâng.

au trémolo de ta voix, 212

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI * Ție, care urmezi pe Junona, dintre cele șapte daruri, îți aduc, în mâna dreaptă, cu semnul lui Saturn: pătrunderea adâncă în contemplație, iar în cea stângă, cu semnul lui Venus: căldura iubirii. Fiindcă tu, din prima clipă, te-ai înfășurat întrun văl strălucitor, fă visul să înțeleagă despărțirea sa de somn! * Faptul că te-am întâlnit într-un tren și că semeni cu cea pe care am văzut-o într-o stampă, în prima zi a copilăriei mele, nu poate fi negat.

El este tot atât de real ca și chipul tău întipărit în ochii mei.

M-am întors spre tine ca planta spre sămânță.

Două imagini se suprapun și-n jurul lor o linie foarte subțire strălucește. * – Celei trezite să-i dăm nume, la marele ospăț! sări ca o scânteie fiul zeiței Metis, dar repede adormi, sub umbră, în iarba răcoroasă a grădinii. O floare lunară se iscă în visul lui – cerșetoarea de la uși! Cu frunze și flori amestecate-n plete.

– Cel zămislit, astfel, hrănească-se cu mișcări caraghioase prin întuneric, pentru a se arunca în valuri!

Numai o fâșie de pânză foșnește în josul apei – umbra!

Amintire a mișcării străvechi. Între bogăție și sărăcie – Daimonul! * Aerul săgetat este atras de foc; flacăra, de cer; gura, de cuvânt; cuvântul, de înțeles; mâna, de lucru; ochiul, de orizont; urechea, de sunet; piatra, de pământ; fructul, de sâmbure; sâmburele, de plantă; planta, de floare; floarea, de soare; picioarele, de alergare; alergarea, de cale; copacul, de păsări; păsările, de zbor; aripa, de înger; privirea, de ochi – toate se îngemănează, se închid unele pe altele, până ajung acolo sus, în gura deschisă, o piatră ascuțită, un cuvânt țâșnit ca o săgeată din arc.

Jos, în balta de sânge, umbra Daimonului care trecu prin mine.

Am întins mâna – și mâna lumina.

Am vrut să mă mișc – și n-am putut. În îmbrățișare, simțeam respirația cea mare.

(– Odette, te-am văzut înlăuntrul meu: dormeai și respirai prin gura mea.)

Tu es bien la pierre sur laquelle un ange lilial taraude mon propre nom.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

JE T’AI VUE AU-DEDANS DE MOI Nous sommes l’ombre de sous la grosse pierre de l’existence.

Ton sabre bien aigu a été et va au-devant de toi, tranche les têtes qui viennent à sa rencontre et te les offre comme sur un plateau, comme des bébés qui, pour exister, ont besoin de juste un peu de lait.

Tu es bien ce lait !

Et ta langue est envahie par la poussière autant que tes sanglots et tes paroles! * Cela m’a réjoui de t’entendre dire que l’amour ne fait qu’un avec l’esprit; il est bien beau, autrement bon et tout à fait vrai, son éclat remplit toute âme; le corps accueille le Daimon enveloppé d’un voile étincelant.

Une étincelle a traversé tes yeux, t’a remplie de feu.

(C’est dans l’image que l’image cherche sa propre matrice).

C’est toi le feu à présent. Et tu parles de présence et d’absence. Et moi, je dois servir d’intermédiaire. Daimon. * Je fais partie des onze escouades suivant le char à trois rangées d’ailes, le char dont tout est gouverné. Autrefois, la main tendue parmi les ailes m’avait donné une cité à servir; à présent, comme une espèce aérienne que je suis, je m’entremets entre ceux qui se trouvent aux bouts du monde. J’ai laissé la guirlande d’yeux que tu as vue en rêve. Je me démène entre ciel et terre. L’air est l’élément qui me plaît.

C’est pour cette raison que tu n’as plus la paix.

Je sais la dure épreuve que tu subis, aussi pleuré-je, de temps en temps. * A toi, qui vas à la suite de Junone, sur les sept présents, je t’apporte à la main droite, avec le signe de Saturne: la profonde plongée dans la contemplation, et à la main gauche, avec le signe de Vénus: la chaleur de l’amour. Vu que, de prime abord, tu t’es enveloppée en un voile scintillant, fais que le rêve appréhende sa séparation du sommeil! * On ne saurait nier que j’ai fait ta rencontre à bord d’un train et que tu ressembles à celle que j’ai vue sur une estampe le premier jour de mon enfance.

C’est tout aussi réel que ton visage imprégné dans mes yeux.

Je me suis tourné vers toi comme la plante vers la graine.

Deux images se superposent et autour d’elles, une très mince ligne resplendit.

213

TRANSLAȚIUNI * - Donnons un nom à celle qui s’est réveillée, lors du festin! jaillit comme une étincelle le fils de la déesse Metis, mais s’endormit bien vite, dans l’herbe rafraîchissante du jardin. Une fleur lunaire naquit dans son rêve – la mendiante derrière la porte ! Avec feuilles et fleurs mélangées dans ses cheveux.

- Celui qui fut ainsi créé, qu’il se nourrisse de drôles de mouvements dans l’obscurité, pour se jeter ensuite dans les vagues!

Une seule bande de tissu frémit en aval – l’ombre!

Souvenir du mouvement ancestral.

Entre richesse et pauvreté – le Daimon! * L’air dardé est attiré par le feu, la flamme, par le ciel, la bouche par la parole; la parole, par le sens; la main, par le travail; l’œil, par l’horizon; l’oreille, par le son; la pierre, par la terre; le noyau, par la plante; la plante, par la fleur; la fleur, par le soleil; les jambes, par la course; la course, par la voie; l’arbre, par les oiseaux; les oiseaux, par le vol; l’aile, par l’ange; le regard, par l’œil – tout s’agence, tout se ferme réciproquement, jusqu’à ce qu’ils arrivent là-haut, dedans la bouche ouverte, une pierre aiguë, une parole jaillie comme une flèche tirée par un arc.

Par terre, dans la mare de sang, l’ombre du Daimon qui m’avait traversé.

J’ai tendu la main – et ma main éclairait.

J’ai voulu bouger – mais point ne le pouvais.

Quand nos âmes s’étreignirent, j’ai senti ton grand respir.

(- Odette, je t’ai vue au-dedans de moi: tu dormais et respirais par ma bouche.)

Tandrețe – ochiul tău, de jur împrejur, privindu-mi sufletul!

à travers lequel je passe, tel un brin d’herbe, depuis le printemps jusques au printemps.

Chiar de n-ai fi fost, ochii mei te-ar fi născut din ape și cer.

NUMELE DAT

(23 aprilie, 1951) De la nașterea ei, eu nu mai am o coastă - i-am dat-o Ei;

de la trecerea ei pe-aproape, eu nu mai am picioare - i le-am dat Ei; de la îmbrățișarea ei, eu nu mai am brațe - i le-am dat Ei; de la auzirea glasului ei, eu nu mai am cuvinte - i le-am dat Ei; de la simțirea inimii ei, eu nu mai am inimă - i-am dat-o Ei; de la vederea ochilor ei, eu nu mai am ochi - i i-am dat ei; de la rostirea numelui ei, eu nu mai am nume - i l-am dat Ei.

∞ Ea este un opt răsturnat, împrejmuit de gene, prin care trec, ca un fir de iarbă, din primăvară-n primăvară.

Si tu n’étais pas, mes yeux t’auraient engendrée tout juste d’eau et ciel.

LE NOM DONNÉ

Tendresse – ton œil, tout autour de moi, est là qui regarde mon âme! ∞ Elle incarne un huit renversé, tout entouré de cils, 214

(le 23 avril, 1951) Depuis qu’elle a vu le jour, je ne possède plus une côte - la Lui ai donnée; depuis qu’elle est passé après de moi, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI je ne dispose plus de jambes - les Lui ai données: depuis qu’elle m’a embrassé, je ne dispose plus de bras - les Lui ai donnés; depuis que j’ai entendu sa voix, je n’ai plus de paroles - les Lui ai données; Depuis que j’ai senti son cœur, je ne dispose plus de cœur - le Lui ai donné; depuis que j’ai pu voir ses yeux, je ne dispose plus d’yeux - les Lui ai donnés; depuis que j’ai prononcé son nom, je ne dispose plus de nom - le Lui ai donné.

- Aprinde ierburi! spuse Daimonul, privindu-mi rădăcina.

DE SPUS Deasupra e o pasăre acoperită de ochi – umple bolțile –, jos, talpa-i subțire taie în două șarpele ieșit din mormântul în fiecare zi dat cu var; cu albul ochilor luminează pe sub pământ și pe sub ape până începe să le calce fără să le-atingă – o imagine ce mă locuiește de la naștere: jumătate în somn, jumătate în ungherul cu zestrea primită – ocupă și destule veșminte cu fireturi de aur sau plumb, trecute din neam în neam, ca un vis într-o noapte de veghe.

Ea poartă surprinzătoare convorbiri cu duhul poetului, Precum Daimonul cu Socrate.

- Allumez des herbes ! parla le Daimon, en regardant ma racine. À DIRE Là-haut il y a un oiseau tout recouvert d’yeux, lequel remplit toutes les voûtes -, en bas, son aiguë plante de pied coupe en deux le serpent sorti tous les jours du tombeau passé à la chaux, du blanc de ses yeux il illumine les souterrains et les eaux par en dessous BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

jusqu’à ce qu’il commence à leur marcher dessus sans les toucher – c’est une image qui m’habite à partir de ma naissancemême: moitié endormi, moitié dans le recoin où se trouve la dot par moi reçue – une coupe et assez de vêtements cousus d’or ou alors de plomb, transmis de famille en famille, comme un rêve en une nuit de veille.

Il a des conversations surprenantes avec l'esprit du poète, à l’instar du Daimon avec Socrate.

Astăzi, ochiul tău, ca o fulgerare, mi-a aprins umbra. ÎN PIAȚA DOROBANȚILOR Se smulge din timp ceva ca o piatră. Șapte zile, cu palmele pline de pulbere, un scrib o șlefuiește și încrustează semne într-o limbă uitată, mai veche decât sângele: despre realitate și imagine, despre adevăr și statuia intrată în lume înaintea copacilor înfrunziți și a grăbiților oameni. O, cum luminează statuia în scrib, fulgerându-i fața până la abstracție! Este bucuros că poemul se smulge din somn, că teii sunt în floare și lucrurile străluminate încep să fie! Doar în piață, în zorii zilei, capul poetului albit, adăsta pe-o floare.

Aujourd’hui, ton oeil, comme une fulguration, a allumé mon ombre.

PLACE DES DOROBANTI Quelque chose comme une pierre s’arrache du temps. Sept jours sur sept, les paumes toutes recouvertes de poussière, un scribe la polit et y incruste des signes en une langue oubliée, plus ancienne que le sang: sur la réalité et l’image, sur la vérité et la statue entrée dans le monde avant les arbres couverts de feuilles et les gens pressés. Oh, comme la statue illumine le scribe par en dedans, en éclairant son visage jusqu’à l’abstraction ! Il est heureux que le poème s’arrache au sommeil, que les tilleuls soient en fleurs et que les choses commencent à être éclatantes ! Au marché, à l’aube, la tête chenue du poète s’attardait sur une fleur.

Atâta mireasmă împrăștie roza fără să știe!

215

TRANSLAȚIUNI DIN ROUA DE SUS

OCHIUL SE SCUFUNDĂ-N FOC

Din roua de sus trupu-ți este curs; din roza de jos ți-ai ales miros.

Pe ce piatră să sap fulgerul când învie stelele negre? Tu îmi descifrezi umbra și îi răsfrângi limba ce tocmai o scriu, fără s-o înțeleg, cu mâinile arse.

Tu ești apariția celor de sus în strălucirea ce îmi aprinde veșmântul; nemaivăzută floare pe pieptul meu, acum, când un meșter îl sapă spre a-ți găsi tiparele – întoarce piatra și trece-mi prin față, albă ca o pânză de in lipită de stele, pentru unica ardere!

Ochiule de sus, lacrima ți-a curs: văzut, nevăzut, cu argint țesut.

Singură-a venit, pe la răsărit, cu trup luminos, de rouă, frumos.

Din roua de sus trupu-ți este curs; din roza de jos ți-ai ales miros.

Tant de bénéolence développe la rose à son insu!

DE LA HAUTE ROSÉE De la haute rosée ton corps est coulé; de la rose d’en bas ton odeur fixas.

Je creuse mon nom dans la pierre, je la retourne et vois ton visage à toi.

L’OEIL S’IMMERGE DANS LE FEU Sur quelle pierre devrais-je creuser l’éclair quand ressuscitent les étoiles noires? Tu en es à déchiffrer mon ombre et en reflètes la langue que j’écris maintenant, sans nullement la comprendre, avec les mains brûlées.

Tu incarnes l’apparition de ceux d’en haut dans le scintillement lequel met le feu à mon vêtement; une fleur jamais vue sur ma poitrine, maintenant qu’un maître le creuse afin de trouver les matrices – retourne la pierre et passe devant moi, toute blanche à l’instar d’une toile de lin collant aux étoiles, en vue de l’unique combustion!

Ô oeíl d’en haut, ta larme à vau-l’eau: visible, invisible d’argent disponible, Toute seule est venue, à l’aube parvenue, au corps lumineux, de rosée, gracieux.

De la haute rosée ton corps est coulé; de la rose d’en bas ton odeur fixas. Îmi sap în piatră numele meu, o răstorn și văd chipul tău.

216

Tu ești aproape – închid ochii și stelele mi-aprind gura.

FLOARE ALBASTRĂ Smulgându-mă din somn cu spaimă, am auzit din stejarul de deasupra capului un glas de femeie. Și-n tot rămurișul nu era decât un porumbel cu o floare albastră în cioc.

La rădăcina stejarului am săpat după apa albastră, ca un sălbatic, până a țâșnit izvorul; și-nclipa aceea au apărut cele trei preotese: Promeneia, Timarete și Nicandra BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI care mi-au apropiat-o de buze.

Cei ce adorm sub stejar pot să aducă mărturie: floarea albastră crescută din mână.

Tu es à deux pas je ferme les yeux et les étoiles allument ma bouche.

FLEUR BLEUE En m’arrachant au sommeil, peureux, j’ai entendu depuis le chêne au-dessus de ma tête une voix de femme.

Et dans la frondaison il n’y avait qu’un seul pigeon avec une fleur bleue dans le bec.

En me tenant dans les bras, cette obscurité ne m’enveloppe pas.

LE MAILLON SACRÉ La flamme blanche; ni toi, ni moi, sur la mur aille d’en face: un seul être.

Se réjouit celui qui a une lampe à la main du dehors de la cité: le Vieilhomme.

Le poète chasse les apparitions par successions de rêves; La bien-aimée, la couronne d’or ceignant son front déchire une voile après l’autre; sur le panneau en jaspe il tombe un rayon: encore visibles les traces des chaînes entre les chevilles des deux et le poteau de lumière à la sortie de la caverne.

Voilà, le dialogue commence. L’ascension dans les ornières de l’identité: le feu !

J’ai creusé à la racine du chêne en quête de l’eau bleue, en véritable sauvage, jusqu’à ce que la source ait jailli, à ce moment-même, sont apparues les trois prêtresses: Proménéia, Timarété et Nicandre quil’ont approchée à mes lèvres.

Ceux qui s’endorment sous le chêne peuvent porter té moi gnage: la fleur bleue poussée à même la main. Ținându-te în brațe, întunericul nu mă cuprinde.

Până la lacrimă, într-o lacrimă, îți desenez ochii!

APA VIEȚII În ochii mei ți-ai făcut locuință, cu fragede mâini țeși plasa prin care zilnic îmi treci, lacrimă. Și dâra de sare, rămasă din bătrâni, îmi strălucește pe față.

VERIGA SACRĂ Flacăra albă; nici tu, nici eu, pe zidul din față: o singură făptură.

Se bucură cel cu lampa în mână din afara cetății: Bătrânul.

Poetul vânează înfățișările în succesiuni de vise; Iubita cu coroana de aur pe frunte sfâșie văl după văl; pe tăblia de jasp cade o rază: se văd urmele lanțului dintre gleznele amândurora și stâlpul de lumină de la ieșirea din cavernă. Începe dialogul. Urcarea pe făgașele identității: focul!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Jusqu’à verser une larme, au-dedans d’une larme je dessine tes yeux!

L’EAU DE JOUVENCE Vous installâtes votre demeure dans mes yeux, vos tendres mains ourdissent le filet que vous traversez tous les jours, mes sanglots.

Et la traînée de sel héritée des ancêtres, scintille le long de mes joues.

217

TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND / GEDANKENBLITZE Rădăcina, prin ea ne hrănim și tot prin ea ne susținem să nu ne prăbușim.

Durch die Wurzel ernahern wir und stutzen wir uns, um nicht zu sturzen.

• Tăcerea stă în vârful piramidei înțelepciunii.

Das Schweigen steth auf der Spitze der Weisheitspyramide.

• O carte este o perioadă însemnată de viață condensată între două coperți, în schimb viața este o carte deschisă.

• Ein Buch ist eine bedeutende zwischen zwei Buchdeckeln konzentrierte Lebensperioade, das Leben ist jedoch ein offenes Buch.

• Dragostea nu vede cu ochii minții, ci cu deschizătura sufletului.

Die Liebe sieht nicht mit den Augen des Geistes, sondern mit dem Spalt der Seele.

• Bine că nu i-a dat Dumnezeu femeii și aripi. Ori zbura prea des pe alte meleaguri, ori se ridica la cer și ne lăsa pe noi cu ochii în soare.

Gut, dass Gott dem Weib keine Flügel gegeben hat.

Entweder ware es zu oft an andere Orte geflogen, oder hätte es sich zum Himmel erhoben und uns verblufft zurückgelassen.

• Strigând numele tău, iubito, aud ecoul trimis înapoi de fiecare astru.

Geliebte, wenn ich deinen Namen rufe, kann ich das Echo von jedem Stern vernehmen.

• Privind într-o fântână adâncă, niciodată nu-i vei descoperi izvorul. Unei expresii adânci îi vezi doar strălucirea.

Wenn man in einen tiefen Brunnen schaut, wird man

218

niemals dessen Quelle entdecken. Bei einem tiefgründigen Ausdruck kann man nur dessen Glanz sehen.

• Cine avansează în carieră lasă în urmă prietenii până îi pierde.

Wer in der Karriere vorwärts kommt, lässt seine Freunde zurück, bis er sie verliert.

• Dacă nu-i oblojești omului rana, măcar nu mai întoarce cuțitul în ea.

Wenn du die Wunde des Menschen auch nicht heilen kannst, wenigstens drehe das Messer nicht mehr darin um.

• Între un șarpe și un ticălos, diferența o face chiar veninul.

Zwischen der Schlange und dem Bösewicht macht gerade das Gift den Unterschied.

• Luminează-i omului viața cât mai mult, dacă poți; dacă nu, măcar nu-i stinge lumina!

Beleuchte das Leben des Menschen je längere Zeit, wenn du kannst; wenn nicht, blase ihm wenigstens nicht das Licht aus!

• Moartea nu are leac, însă ea le lecuiește pe toate.

Es gibt keine Medizin für den Tod, doch er heilt alles.

• Moartea este unul din secretele ce nu au răsuflat încă.

Der Tod ist einer der Geheimnisse, die noch nicht enträtselt wurden.

• Viitorul meu îl va trăi cu siguranță altcineva.

Meine Zukunft wird mit Sicherheit jemand anderes erleben.

Traducere în limba germană de/ Übersetzung ins Deutsche von Balthasar Waitz

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME Femeilor le place să le zici că sunt frumoase… mai ales dacă-s urâte! * Adevărații scriitori sunt totdeauna în opoziție. * Noua dictatură: nu ești cine ești, ci cine zic cei de la putere că ești. * Nu sunt singur, sunt cu cărțile care-mi țin companie… * Un nud feminin exaltează bărbații și enervează femeile… * Am fost, parcă, fără voia mea!, în contradicție, mereu, cu epoca în care am trăit. * Este mai greu, dar mai poetic să mergi în contratimp… Întotdeauna, aș fi dorit să fiu… acolo unde nu eram! Și să fac… ceea ce nu se poate! * Trebuie să-ți creezi momentul de unul singur, ca să reziști. Precum avionul în aer… * Drumul știut este drumul cel mai scurt. * Parcă te întorci înapoi în timp când te uiți la poze… * Știi care este avantajul nostru? îmi zice profesorul Ovidiu Ilie Șandru.

Că ăștia nu ne înțeleg și, deci, nu ne pot plagia. Și știi care e dezavantajul nostru?

Tot ăsta, că nu ne înțeleg și nu ne pot aprecia! * Oamenii tind spre ceea ce nu pot… * Să știi să aștepți… * Începutul e greu, sfârșitul și mai greu… * Stând atâta la computer, nu mai știu dacă viața asta a mea este reală sau virtuală. *

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Acceptă-te așa cum ești ca perfect. * Stai unde și cu cine te simți relaxat. * Mintea să-ți fie liniștită pentru a crea în știință și zăpăcită pentru a crea în literatură și artă. * Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită! (folclor) * Politica se discută la nivelul de jos [macro], dar se face la nivelul de sus [micro]. * Fiecare cu ce… n-are! * După o pierdere mareee, ce mai contează o pierdere micăăă?! * Oamenii ocupați nu au timp să fie triști. * Televizorul îți adoarme mintea. * Trăim într-un sistem în care fiecare îl urmărește pe celălalt. * Eu te iert, dar legea nu te iartă [folclor]. * Ori pisică pe spanac / Ori cățel pe cozonac / Când intră în stomac / E tot un drac! [folclor] * Te îngrași ușor, dar slăbești greu… * A trecut prin școală numai ca să nu stea acasă! * Dacă asculți de mine, faci ce vrei tu… * Cel mai ușor este să faci rău; cel mai greu e să faci bine. * Eu nu sunt obișnuit să primesc; eu dau. * După fiecare pahar ești alt om.

219

CRITICĂ

Otilia ARDELEANU

UNIVERSUL ÎNCEPE SĂ MIŞTE Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei Literadura la Concursul literaturitate.ro, 2016.

Volumul Lebede roșii este tot un premiu, al revistei Junimea, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional Tudor Arghezi, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la Editura Junimea, în colecția Numele poetului – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele „reînnodat pe inelar", tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: „mă tulbură lumea aceasta –/ mare de gânduri"/ chihlimbar, p 13; „Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul –// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta." (cadran, p. 21).

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge „spre cea mai strașnică simțire.

Nesiguranța" (Lebede roșii, p 23).

Chiar și visarea poetei devine galopantă: „Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ii apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.” (Vis, p. 94).

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: „El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; „În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/.../ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.” (Viața naște iubire, p. 96).

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: „plânsul măduvei/ 220

prin călcâie."/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când „sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”

(Răscolire, p.71).

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia „cu pene" poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să „zâmbească" precum Marilyn, „să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme." (Femeia cu pene, p. 62). În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă (p. 80): „... Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii (p.84): „In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc. –, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: „Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; „Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea.

Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organele,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.” (Tăcerea suspinelor, p.87).

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. „Voi naște poezia sub albă stea.”; „Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.” (Daimon de nisip ars, p. 91).

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Enneade sau Călătorul în pustie?

Pustia și călătorul. Poeme regăsite 1969-1974, de A.I. Brumaru Pustia și călătorul este un volum care reunește poeme scrise de eseistul și filozoful A.I. Brumaru în perioada 1969-1974 și apărut foarte recent la Editura „Vatra veche” din Târgu Mureș (2019) sub îngrijirea lui Nicolae Băciuț. Poeziile sunt în mare parte filosofice, elegiace, cvasi-religioase și mitologizante, ca o prelungire a eseurilor și filosofiei lui A. I. Brumaru, în care acesta a crezut că a văzut însuși sufletul cuvântului, după ce un Camil Petrescu a crezut că a văzut Idei și par a fi influențate mai degrabă de poezia ermetică a unor Mallarmé, Montale și Ion Barbu (în volumul brumarian este parodiat postmodern celebrul poem barbian După melci!) decât de estetica generațiilor 1960 și 1970. De altfel, și Brumaru vede Idei, ajungând la convingerea că numai Ideea stă ca o lumânare eternă la căpătâiul unui mort peste care se lasă o „pace augustă”, aceasta după ce frumusețea lumii sau a persoanei iubite s-a cam dus, s-a cam stins. Caracteristica filosofică și elegiac-ermetică a volumului brumarian se evidențiază în primul rând în cele două poeme inspirate de filosofia lui Plotin, „Enneada I” și „Enneada II”, gândire descrisă, definită printr-un limbaj eliptic (ca și aproape toate poeziile lui Brumaru) și obscur, cu formulări „tatonante”, ce expun paradoxal-zenian în stil sau chip „non-sistematic” o filosofie foarte sistematică. În centrul Enneadelor plotiniene se află doctrina sau concepția celor trei (3) ipostaze ori realități, acestea fiind, în ordinea crescătoare a unității, realității și valorii, Sufletul, Nous-ul (sau Inteligența ori Intelectul) și inefabilul principiu prim pe care Plotin îl numește Unu sau Binele. În poemul „Enneada I”, A. I. Brumaru se interoghează cum se poate trăi fără timp „în bucurie deplină fără cuvânt”, căci fără timp (într-o existență, într-un spațiu sau tărâm), ziua și noaptea se surpă, se suprimă, dezintegrează de atâta liniște și tăcere. Dar, eul liric a văzut în întinsa pustie, aceasta fiind unul dintre cei doi piloni lirico-filosofici ai volumului Pustia și călătorul, un „început tainic, nins, ciudat, inegal”. Autorul își contemplă, nu numai Timpul, ci și Viața, care-i trece, nemaiapucând nici să-și aprindă o lumânare rece în noaptea dezintegrantă, în cea beznă strânsă-n el, unde apune în tăcere gândul de început care piere și el. Poetul mai observă melancolico-stenahoric cum viața care-i trece nemiloasă, nu mai are Timp nici măcar să-l binecuvânteze pe Dumnezeu, neavând niciodată timp și vreme pentru el. În altă ordine de idei, în cel spațiu fără timp, în ziua și BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

noaptea care se demantelează, omul va trebui să ajungă la Cunoaștere, adică păstrarea în adevărul său a acelui incalculabil, după unul dintre filozofii preferați ai lui A.I. Brumaru, germanul Martin Heidegger (din volumul Timpul imaginii lumii), ce îi este accesibilă omului numai prin „întrebările și formele creatoare ale unei reflecții autentice”, cunoaștere ce transferă omul viitorului în acel „spațiu intermediar”, în care el aparține ființei și totuși „rămâne în ființare” un străin. Preromanticului poet-filozof Hölderlin, dar nu cel din Moartea lui Empedocle, ci din poemul său „Către germani”, în care se face vorbire tot despre Timp (Strâns mărginit este timpul vieții noastre) și sufletul care se zbate în voioșie deplină „fără cuvânt”, acest fapt îi era mai mult decât cunoscut.

În „Enneada II”, poetul-filozof se substituie, parcă, însuși Cuvântului („Dacă este cuvânt să fiu eu”) încercând să dea la o parte ce nu este Lucru și „dreapta care implică identitatea” și men(ține) încordat-încorsetată ființa umană în „sunetul de stingere a cuvintelor” ca pe un păcat cvasi-capital. La Plotin, ne amintim că Sufletul derivă, provine din Inteligență iar aceasta din Unu și că a contempla însemnând pentru acest filozof, cum a însemnat și pentru un Aristotel, a primi forma obiectului contemplat; ea devine astfel „o imagine – imperfectă – a ipostazei din care derivă, absorbind vitalitate de la 221

CRITICĂ aceasta” și fiind capabilă să genereze reflexe spontane fulgerătoare proprii. Făptura sau ființa umană este, atât la Plotin cât și la Brumaru, microcosmosuri, ce se manifestă activ față de nivelurile Naturii, Sufletului și Inteligenței transcendentale; ce anume devine fiecare om depinde de nivelul spre care își îndreaptă conștiința sau conștiența. La Plotin (vezi Enneade III-V, București, Ed. IRI, 2005, pp. 167-168), eternitatea și timpul se deosebesc, prima raportându-se la natura veșnică, pe când timpul se referă la ceea ce devine și la universul sensibil.

Tot pentru Plotin, ființa este devenire (probabil de aici s-a „inspirat” și Noica în cartea sa Devenirea întru ființă, pe lângă Hegel și Heidegger) și nu este niciodată ființă reală.

Titlul volumului, și nu numai, face trimitere la Psalmul biblic 23, tema sau înțelesul fiind aceea că între cruce și slavă este pustietatea, iar partea credincioșilor și calea lor fericită în această pustie. Din conținutul lui putem desprinde, deși descrie „calea prin pustie”, că nu e vorba de niciun oftat ori nicio jale, sufletul îndreptându-și privirea numai spre El, spre Acela care este Domnul sufletului (și acesta transpare în mare parte în cartea lui A.I. Brumaru).

Ideea acestui Psalm dar și a volumului Pustia și călătorul ar fi că mai întâi trebuie să ne știm mântuiți prin puterea morții și Învierii, moartea fiind tema literară și filosofică esențială a cărții aibrumariene, totuși, Învierea Domnului Isus Hristos, pentru a realiza mărturia unui cuget curat și fără de prihană prin botez și a aduce „o adorare plăcută Lui” și foarte bine pricepută și înțeleasă de noi, muritorii de rând. Alături de moarte, iubire și altele, există în Pustia și călătorul și tema singurătății omului, începând cu primul poem, „Ca o lumânare”: „În ochi de pasere stă/ la ceasul de singurătate/ floarea trupului tău de aur”. Și pustiul sau pustia este legat de tema singurătății, la urma urmei, astfel, în poemul „Sângele meu”, în care eul poetic nu poate ajunge la trupul iubitei nici măcar în condiția eternității pe pâmânt.

Filonul filosofic al volumului se poate observa și în poezia „Monadă” (trimitere atât la Pitagora și a sa idee că monada este principiu, esență a lucrurilor, deoarece “orice lucru este unu, este o unitate”, cât și la un Leibniz (care considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă, iar atunci când ne referim la monade trebuie să avem în vedere că acestea reprezintă “substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală” și sunt indestructibile, deoarece sunt o “oglindire a universului”. Filosoful german susține că “monas monadorum” este ființă inteligibilă, cea care poate fi gândită dar nu poate fi reprezentată) apare celălalt pilon liric și filosofic al volumului, pustia, în care poetul ne amintește să nu uităm într-o “monadă eternă” ființa petrecută a “logosului sacru, ce viețuia pereche” în viața sa. Rezultă că acea ființă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz ar fi însuși divinitatea, Dumnezeu, cel ce creează, aneantizează, Dumnezeu fiind originea esențelor.

222

O altă imagine-simbol a volumului este cea a Turnului Babel alcătuit, făcut, la Brumaru, în poezia “Noaptea de Rozavlea”, din “cuvinte-femei”, turn creat, rezultat din haos de “șerpii certitudini ale începutului lumii” și închipuirea din primele coapse, basculând femei peste femei ca un “turn de coapse în bătaia vântului purtător de semințe”, totuși, “turn neînțeles în limbile lumii”. În final, Turnul Babel coboară în noi înșine, în “noaptea de Rozavlea” (pour les connaisseurs, Rozavlea este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Maramureș și capitală voievodală în 1355, când voievod de Maramureș era Ioan, fiul lui Iuga; Villa Iohanis Woyvode „Curtea voievodului Ioan”, prima atestare documentară fiind 1373 sub denumirea: “villa Iohannis Woywode”. Etimologia numelui localității: din supranumele rom. Grovazu < adj. grozav „puternic, violent, mare” > sub influența ucr. Hrozavu > adj. pos. Hrozavja > Hrozavlea > prin afereză Rozavlea), mai ales atunci când ni se face teamă. Se cunoaște că Babel era un oraș unde întreaga omenire era unită, toți oamenii vorbind o singură limbă și migrând dinspre răsărit; era orașul regelui Nimrod, și primul oraș edificat după terifiantul Potop. Oamenii au decis ca orașul lor să aibă un turn atât de mare încât vârful său “să ajungă la cer”. Însă, după cum scrie în Biblie, Turnul Babel nu era construit pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii false, cu scopul de a aduce faima constructorilor lui (vezi Geneza 11:4). Și atunci, Dumnezeu, văzând că oamenii în trufia lor indestructibilă păcătuiau împotriva lui, le-a încurcat limbile și a împrăștiat oamenii pe tot Pământul.

Pare paradoxal, dar sentimental morții sau al finitudinii plutește amenințător deasupra întregului volum Pustia și călătorul, și chiar îl domină, deși autorul a scris poeziile din carte la tinerețe, în perioada 1969-1974. De exemplu, poemul scurt “Aș putea”, în care alter ego-ul vocii auctoriale își închipuie că ar putea muri, lumea fiind plină de tăcerea sau liniștea morții și așteptând “ochiul molatec al zeului”. În poezia “Rânduri de autobiografie”, prezentă și pe coperta a patra, în care poetulautor se autoimaginează și se consideră ca un fel de apă în care “ard doar pietrele la fund” sau ca o apă din care nu bea nimeni și în care viața și moartea “șed ostenite”, cea de-a doua fiind asemănată cu un “ochi de pește”, peștele reprezentând, printre altele, simbolul creștinismului, semnul lui fiind folosit în epoca antică de către creștini pentru a se recunoaște între ei, pentru ca în scurtul poem “Nufăr”, moartea să crească și înflorească ca un nufăr în interiorul eului liric, fiind foarte sigură de petalele sale.

Pustia și călătorul este un volum de poezii fascinant despre dragoste, singurătate, vidul din noi și moarte, dar și despre credință și universul “zbuciumatulburător” și interior al creatorului de literatură valoroasă.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ 2. Heterogene de Iulian Chivu sau “Între erudiție și profesionalism” Criticul literar, scriitorul și etnologul Iulian Chivu, publică în 2018 un volum de cronici, note și eseuri critice intitulat Heterogene, la Editura Sitech din Craiova, având la bază o concepție, o viziune unitară, pornind chiar de la explicarea titlului cărții. Astfel, autorul explică pe coperta a patra a volumului său și în prefața intitulată latinește „Pro nominem libri” de unde provine denumirea cărții: „Heterogenia este o calitate a naturii și a făptuirii care nu cauzează nimic prin sine, ci relevă cel mult. Ea nu pune concludența ordinului sub argumentul specie. Heterogene, în consecință, înseamnă doar un răspuns pertinent al receptării ei ca atare în holograma spiritului postmodern, în opțiuni, în idei, în atitudini”. Cronicile și studiile lui Iulian Chivu sunt erudite, docte și bine documentate. Cartea conține și două motto-uri inteligent alese, din criticul I.A. Richards și din filozoful francez deconstructivist Jacques Derrida și este desigur eterogenă fiind divizată în 8 mari segmente purtând titluri ca: Poezie, Eugen Dorcescu, Proză, Etnologie, Idei. Interpretări, Biobibliografii. Orizonturi critice, Atitudini și Note, din domenii diferite, atât din sfera literaturii, cât și din zona filosofiei, etnologiei, sociologiei, bibliologiei ș.a. Capitolele sunt numerotate cu cifre romane, de altfel, Iulian Chivu folosește și câteva expresii și ziceri latinești celebre, dintre care favorita și des repetata este: „Multi vocati, pauci vero electi” („Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși!”) din Biblie, „Sfânta Evanghelie cea după Matei” (Cap. 22, Vers. 14).

Tot în prefață, autorul cărții Basmul cu Soarele și Luna își exprimă un interesant crez de autentic critic și istoric literar, afirmând că de obicei lecturează nu într-o „ordine rigidă”, o „ierarhie de împrumut”, ci orice îl surprinde „factual, intuitiv și ipotetic, afectiv și rațional”, orice i-ar redescoperi lumea și ar putea cumva „so amelioreze în esența și în heterodoxia ei”. Sarcastic, pe bună dreptate, Chivu spune că între „vertiginoși gratulați ai presei literare de azi” și „producătorii de maculatură calpă, insipidă, tipărită fără prevedere și deversată mai apoi în librării”, preferă consecvent ostentativ „lumea celor în continuă reașezare”, motivând că până a o osândi, condamna ca „aurea mediocritas” sau a o suspecta de veleitarism, de la ea Iulian Chivu așteaptă „revirimente, temeritate”. Pe de altă parte, autorul teleormănean se mișcă dezinvolt și competent, totodată, în areale culturale dintre cele mai diverse și de la analiza operelor unor scriitori importanți ai literaturii și culturii române, de la Marin Preda și Mihail Diaconescu la Petre Țuțea și Ovidiu Bârlea, la comentariul versat al unor cărți de filosofie dificile și cvasi-ininteligibile de Hume, R.G. Collingwood, Searle, Camus, de filosofie indiană, tibetană și chineză etc., lucrări pe care Chivu le face inteligibile, comprehensibile.

Secțiunea dedicată poeziei cuprinde cronici și recenBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

zii eterogene despre poeți aparținând unor perioade, generații ori direcții literare diferite, de la Adrian Munteanu și Dumitru Velea, la Dumitru Toma, Ana Podaru, Dorina Brândușa Landèn și Ion Pachia-Tatomirescu, aproape toți făcând parte din rândurile „banchetiștilor” (cei care au scris și scriu poezii, proză, teatru, eseuri, texte filosofice la revista “Banchetul” din Petroșani și încearcă să impună o direcție literară sau un stil, o viziune).

Despre poetul brașovean Adrian Munteanu, specializat în acea poezie cu formă fixă, numită sonet, Iulian Chivu susține just: „Când de un bucolism coșbucian (…), când metafizic-contemplativ (…), ori exprimând voiculescian convingeri de respirație larg creștină (…), sonetistul rămâne simultan și un spirit atent al cetății”.

Comentând noua ediție a poemelor de dragoste ale poetului, dramaturgului și eseistului Dumitru Velea, purtând titlul Odette, o ediție bilingvă româno-ebraică datorată scriitorului româno-israelian Menachem M. Falek, Iulian Chivu este de părere că Velea „exprimă cu har și vibrație tot ce ține de păgânul rit al trecerii eterne” și că „Odette rămâne să semnifice orfic în lirica lui Dumitru Velea eterna reînființare în metafizic a ființării”.

O secțiune importantă a cărții Heterogene este cea dedicată filosofiei, din segmentul Idei. Interpretări, în care Iulian Chivu analizează autori dintre cei mai diferiți precum R. G. Collingwood, John R. Searle, Sam Harris, Petre Țuțea, John Hick, Albert Camus ori Arsenie Boca, fascinant și unitar fiind faptul că autorul analizează și conceptul sau ideea de minte, creier, intelect, de lumea minților, în special la Collingwood și Searle. Întâmplarea face să fi citit foarte recent cartea lui R. G. Collingwood, Eseu despre metoda filosofică, analizată chiar 223

CRITICĂ de Iulian Chivu în volumul său, în care gânditorul englez a oferit pieței ideilor unul dintre cele mai influente tratate de metafilosofie ivite în prima jumătate a secolului al XX-lea și care reprezintă o încercare susținută de explicare a motivelor pentru care filosofia este o disciplină autonomă cu o metodă și o tematică diferite de subiectele abordate în științele naturii și în cele exacte. În acest tratat, Collingwood susține că denumirea de filosofie o poartă nu numai un anumit domeniu al gândirii, ci și literatura în care această gândire își află ori își caută expresia. În opinia lui Chivu, care l-a citit în original pe britanic, eseul collingwoodian se ocupă de metoda metafizică și ajunge la o dilemă de la granița dintre creaționism și evoluționism: stau și mă întreb dacă nu cumva mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintro anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria realitate; dilemă care, după Iulian Chivu, de aceeași natură cu cele privind infinitul și vidul, din lumea științelor, iar scoaterea a ceea ce Collingwood numește minte din întregul ființei ar fi echivalentă cu scoaterea lui zero din științe, adică cu un haos cultural care ne-ar trimite înapoi cu peste 2.500 de ani. Concluzia lui Chivu la volumul lui Collingwood este că abducțiile acestuia au îndrăzneala rezolvării, însă abstractizările nu par să le ajute întotdeauna: ar putea cu greu să fie o reprezentare adecvată a naturii generale a realității în relația sa cu diversele realități, sau nu putem acoperi spațiile goale dintre fragmente.

Un alt gânditor important analizat de Chivu în cartea sa și care tratează aspecte privind mintea umană este americanul John R. Searle. După cum se știe, conceptul de intentionalitate se află în centrul teoriei lui Searle a Camerei chinezești argument impotriva inteligenței artificiale care spune că din moment ce mințile posedă intentionalitate, dar computerele nu, computerele nu pot fi minți. Searle a generalizat mai apoi această descripțiune a forței ilocuționare și a tratat-o ca un caz specific al intentionalității și făcând aceasta, el a identificat o proprietate a fenomenelor intenționalității, numind-o direcție de suprapunere (direction of fit). De exemplu, dacă cineva vede o floare, starea lui mentală se mulează pe starea lumii. Direcția de suprapunere este dinspre minte către lume, dar dacă altcineva ridică mâna și vrea să culeagă floarea scopul său este ca lumea să se muleze peste starea lui mentală. În opinia lui Iulian Chivu, Searle începe cu binomul minte-corp din perspectiva conștiinței și a unor asumpții eronate: conceptele minte, corp, mental, material, fizic, reducție, cauzare, identitate încetează să mai fie instrumente și devin surse ale dificultăților interpretării și înțelegerii. Fiind împotriva terminologiei tradiționale, Searle are în vedere 4 asumpții eronate: prima fiind aceea că mentalul ca mental exclude fizicul ca fizic, este esențială și cauzează toată controversa filosofică; a doua se referă non-ambiguu și neproblematic la reducție; a treia asumpție reprezintă urmarea celorlalte două și se raportează la cauzare (evenimentele cerebrale sunt lucruri fizice, iar evenimentele

224

mentale cauzează alte evenimente mentale) și a patra asumpție și ultima privește identitatea: Orice lucru este identic cu el însuși și distinct de orice alt lucru.

Un capitol important din carte este dedicat etnografiei, mai ales că în calitate de etnolog (pe lângă cea de critic literar) Iulian Chivu a fost inclus în importantul Dicționar al etnologilor români, vol. I, realizat de Iordan Datcu (București, Editura Saeculum I.O., 1998), fiindu-i apreciate cărțile Basmul cu Soarele și Luna (București, 1988) și mai ales Cultul grâului și al pâinii la români (București, 1997), autorul teleormănean recunoscându-i lui Chivu cercetarea de „mare rigoare științifică”, în sensul că „a cules el însuși, a respectat cu maximă atenție atât fondul tradițiilor populare cât și expresia lor autentică”, precum și contribuțiile personale de folcloristică și etnologie. De altfel, Iulian Chivu și-a păstrat și în Heterogene aceste calități și în capitolul important dedicat etnofolcloristicii, divizat în șase subcapitole, dintre care două, primul și respectiv ultimul îi sunt dedicate chiar lui Iordan Datcu, iar altele două tratează despre opera celebrului etnolog Ovidiu Bârlea, cele două microeseuri fiind legate între ele și pornind de la avanpremiera centenarului nașterii autorului cărții Folclorul românesc, nu mai puțin merituosul său editor, același Iordan Datcu, tipărind în anul 2016 la RCR Editorial din București, Studii de etnologie, în 3 volume, care cuprind studii teoretice, cecrcetări de teren, prefețe, postfețe, introduceri, recenzii, omagii, evocări și atitudini semnate de acesta de-a lungul remarcabilei sale activități de cercetător al culturii populare românești. Iulian Chivu consideră că este o restituire culturală de mare interes, Bârlea fiind totodată un cercetător și etnograf intransigent când era vorba de criterii nu numai în ceea ce-i privește pe autorii români, ci și pe cei străini.

Cu toate acestea, Bârlea s-a bucurat de prețuirea foștilor colegi, a prietenilor și mai ales, se bucură peste timp de recunoașterea „inegalabilelor sale merite științifice”. De aceea, Chivu crede că se impune și realizarea unei lucrări despre receptarea operei lui Bârlea care „ar releva cu prisosință unicitatea și perenitatea acesteia”. În fine, în semnificativul text Critica. Accente, Iulian Chivu consideră că un critic literar se poate salva din capcanele ambițiilor sale sau ale curentului ori valului pentru că teoria literară, riguros cunoscută, îl ajută săși onoreze „misia”, vorba lui Caragiale, sub generozitatea noțiunilor ei distingând în cunoștință de cauză între „sinalepsă, silepsă ori sinereză”, de exemplu, sau distigând „metonimia de metaforă”, ori evitând să confunde „perifraza cu eufemismul”. Ca o concluzie, și a cărții lui Iulian Chivu, nu numai a acestui capitol ori segment de carte, un critic literar se va salva, doar dacă „va intra în spațiul public socotindu-și cum se cuvine spațiul personal”. Ca o concluzie a mea, volumul Heterogene este unul erudit, bine scris, multilateral, inter și multidisciplinar, în care Iulian Chivu impune idei și viziuni personale, originale.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ

Daniel MARIAN

LAURIAN STĂNCHESCU – DECANTAREA ȘI DECÂNTAREA ÎN MOARTE (Moartea nu trece de lumea cealaltă / Death fails to pass the orld beyond, Ed. Brumar, 2009) În mod firesc, cultul morții îl însoțește pe cel al vieții, dar mai există și nefirescul, atunci când moartea apasă ființa într-atât de tare încât nu se mai vede viața nici dincoace și nici dincolo de lumea aceasta, sau mai ceva, aici se vede moarte iar dincolo ar putea fi loc de ceva viață. Până la urmă, sunt unghiuri de referință într-o călătorie completă, precum e cu ying și yang, nu ne prea putem alege noi care din ele ne reprezintă ci au o definire diferențiată constructivă în gena programativă.

La Laurian Stănchescu e despre moarte cu o argumentație bine stabilită, pe fondul și motivul unui fenomen aparte și din câte se pare unicat. E vorba despre magia Săpânței, locul unde moartea umblă atât de despuiată încât aproape translucidă, iar viața îi râde afectuos în față.

Poezia e una atât de concentrată încât pare că îți pocnește în minte, sunt sâmburi de trăire ce nu se lasă înduplecați de destin, au o inteligență a substanței ce poate face față oricărui cataclism de parcă ar fi așezați pe o falie temporală și în mod clar între lumi. „săpânța în primul gând / săpânța within a first thought” deschide calea în acest periplu aflat la extrema conștiinței ortodoxe, acolo unde meditația este una gravă și operantă în afara canoanelor obișnuite, nefiind înregimentată ci doar afiliată... „apele trec/

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

prin cimitirul/ nu prea vesel// oasele mele/ tot mai însetate/ s-au ridicat pe cruce// eu stau și râd/ ca un miel/ fără rai// vai mie/ vai mie// mi se termină moartea imediat”.

Tot în vecinătatea morții în mod evident, în șirul ’gândurilor’, vine și cel de-al doilea, aici apare deja dualitatea așteptată ca obligatorie pentru înțelegerea măcar aparentă a straniului fenomen: „și toate/ s-au întâmplat// iar noi/ am trăit altceva// astfel// viața nu ne-a ajuns/ iar moartea/ a fost prea puțină// mult prea puțină// moartea// a fost/ mult prea puțină” (săpânța în al doileagând / săpânța within a second thought).

O doză de înțelepciune limpede etalată pornind de la necesitatea principiului compensării, se ivește în dezlănțuirea aceasta de influxuri nervoase care corespunde poeziei mari, de factură existențială, atent și intens elaborate doar de către spirite libere și deschise jocurilor subtile cognitive. „după atâta viață trăită// moartea/ nu mi se mai pare/ atât de lungă// puse una lângă alta// viața mea/ i moartea mea// se vor ajunge ele vreodată?// poate că moartea mea// va face cuiva/ viața mai frumoasă” (săpânța în al treilea gând / săpânța within a third thought).

Urmând pașii gândurilor, ajungem la o definire surprinzătoare, a sinelui suficient de frământat în căutarea de explicații, aceasta se întâmplă atunci când citim „săpânța în al șaselea gând / săpânța within a sixth thought”: „eu sunt/ o cruce goală/ plină de viață și de moarte// urlu/ în urletul meu/ ca și cum aș fi om// tatăl meu tâmplarul/ m-a făcut pe genunchi// ridicându-se/ direct/ de pe patul de moarte// și stând/ în capul oaselor ca un abur// brațele mele de lemn// se roagă întinse/ până la smulgere// restul trupului de lemn/ rămas fără rugăciune// se înnegrește/ ca ultima suflare”.

Sunt 39 de ’gânduri’, tot atâtea poeme tulburătoare, menite să derute moartea de la accepțiunea sa sumbră, dând o șansă vieții acolo unde n-ar trebui să existe decât infinitul nimic. Prilej de transcedental amplu, cu care Laurian Stănchescu se înscrie în rândul poeților de seamă ai liricii actuale.

225

CRITICĂ

Angela NACHE MAMIER

„Constanta lirică a vulnerabilității și fragilității feminine” (Romiţa Malina Constantin – vol. Partitura pentru ferestrele copacilor, Ed. Libris teritorial) Poetă modernă ca abordare, dar romanțioasă prin natura poeziilor, Romiţa Mălina Constantin imaginează viața ca poezie, ca o suită de imagini, onirice, suprarealiste în care cuvintele se interferează între vis și bolta divinului: (hai-hui prin do-re-mi): „ei mă învaţă cum să cresc în casă o salcie cu buze cărnoase și plete mai jos de șolduri/ apoi să treier pietrele și să dărâm acoperișul/ deși e aproape ilegal să dormi sub stele/ îmi arată cum să zgârii păpuşile Matrioşka/ trezindu-mă dimineața ca o lupoaică/ ce se amestecă cu oamenii în vreme de secetă/ cu toate că o parte din mine e ușor indrăgostită/ de fructele paradisului și de litera X/ am o identitate schimbată/ un vis nebun numit poezie”.

O bogăție de trăiri încredințate dezinvolt unor cascade de cuvinte, în mijlocul naturii ca martor al iubirii și în pulsații în comuniune spirituală cu universul și sistemul planetar. Ea așterne iubirile, elanurile 226

sentimentale, dorințele, fantasmele, bucuria de a fi întrun ocean de iubiri (filiale, maritale, maternele, amicale).

Poeta ne inundă cu simțiri vibrante, deși evoluează și spre cerebral (un semn de evoluție certă, de maturitate artistică) evitând dulcegării inutile. E pe cărările destinului, mereu admirativă, mereu îndrăgostită de tot ce o înconjoară, o Casandra care face apelul de a trăi numai și numai prin iubire și dăruire altruistă de sine, sacrificiul pe altarul marilor sentimente părându-i-se sediul misterului vieții, asumat printr-o credință religioasă autentică („ascultă,/ veșnicia stă la masă cu noi/ e atât de naivă încât ne arată buzunarele/ în timp ce zilele cad de pe ziduri înalte/ și strig; veniți, veniți, treierați-mi sângele/ în cimitirul de la marginea drumului”).

Deși textele sunt dense, între rânduri fluviul unei tragedii ori al unor tristeți subterane este cumva «încremenit» într-o pudoare bine strunită în planul ideilor.

Poeta caută esența vieții, își consacră timpul poeziei care ocupă locul principal și tema principală a cărților sale. Când nu mai strunește tema, când «povestea» îi scapă de sub control, poeta scrie impudic, deci are curajul de a se descoperi într-o senzualitate viguroasă, feminină, cuceritoare. Autoarea atribuie dragostei puteri fantastice, miraculoase, e cea care dezgheață calota glacială din inima unor semeni apatici, ar vrea să transforme lumea într-o grădină a plăcerilor.

Sinceritatea sa este uneori dezarmantă, nucleele narative duc la viziuni personale, inconfundabile, crează marca «fabricii sale de scrieri» din ce în ce mai conturate.

O foame neastâmpărată de viață, autoarea caută insula misterioasă a fericirii absolute, are convingeri existențiale solide, nu se lasă pradă deprimării, rămâne admirativă, există prin și pentru poezie. (cum trăiesc în viața mea de femeie-poetă): „mă întrebi cum trăiesc cu atâtea pumnale în inimă/ și respir poetic având brațele larg deschise cu zorii întotdeauna în ochi/ cum ascund după uși busuioc/ și mă sedimentez în fiecare cută a zburătorilor ce mă cheamă/ cum mă așez la masă adunând frimiturile/ în nebunia mea de a sătura peștii așa cum se cuvine”) Poezia este o patrie dulce, secretă, un pod emoțional ce se formează între lector și autor, căci poeta are acest feeling de a menține comunicarea cu cititorul, are acest BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ respect conștient, uman și vital. Este ancorată în viața socială, totuși intimul este preferat, confesat pentru a elibera insatisfacții sufletești.

Scrisul o protejează de spleen, este «Nirvana» unei poete plină de vitalitate. O patrie incandecentă a tuturor iubirilor sunt reunite și decurg din inconștient. Poeta, o adevărată emotivă, tânjește spre amorul platonic, al „focului” originar, dar și spre cel învăpăiat și “terre à terre”.

Departe de poezia dulceagă, cuvintele sale au culoare, sens, un temperament de o vigoare

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

extraordinară, pe care din păcate, ea încearcă să îl canalizeze, să îl sufoce, deși ar fi calea spre explozii lirice care îi reușesc cel mai bine. Între finețea feminină și trăirea sufletească, poeta scrie «de la suflet la suflet», e caldă și convingătoare. Poezia nu e un spațiu arid, e un fluviu apropiat și lipsit de prețiozități. Frumoase idealuri de viață, poeta scrie o poezie creștină autentică, cu un suflet candid, bucuroasă de luminile care înving întunericul vieții, fiecare poezie fiindu-i o Înviere.

227

CRITICĂ

Mihai POSADA

ANCA SÂRGHIE – PRIMUL VOLUM AL UNUI „VIS ROMÂNESC“ În anul 1930, Nicolae Iorga a vizitat douăzeci de orașe în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu comunitatea româno-americană și cu președintele Herbert Hoover, a fost „oaspete onorabil“ al Universității Case Western Reserve și a ținut câteva conferințe, după care a publicat lucrarea America și românii din America: note de drum și conferințe (Vălenii-de-Munte: Așezământul tipografic Datina Românească, 1930 – 341 pagini, 140 lei). Cele două volume ale cărții Ancăi Sîrghie, veritabilă ambasadoare a literelor românești dincolo de Ocean – pornită după mai bine de 70 de ani parcă pe urmele marelui cărturar – se numesc America visului românesc, iar primul a apărut în anul 2017 la editura sibiană D ⃰A ⃰S și are 408 pagini bogat ilustrate cu fotografii-document în culori.

Titlul parafrazează mult-circulata sintagmă a „visului american“, celebră definire succintă a dorinței de realizare, de îmbogățire, așadar de succes în viață, prezentată ca ofertă pentru toți: The American Dream. Încă de

228

pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, dar cu precădere din zorii celui de-al douăzecilea secol, visul american i-a mânat pe foarte mulți români, majoritar ardeleni, să ia trenul spre Hamburg și de acolo vaporul transatlantic spre Statele Unite, locul în care se putea împlini măcar un fragment al visului... Din acești temerari, unii au rămas, devenind cetățeni de nădejde ai statului federal nord-american, alții au făcut mii de dolari și au revenit în Țară, alții s-au întors la sursa visului american de mai multe ori, înainte de a se înapoia acasă cu dolarii câștigați acolo, departe. Alături de multe alte cărți semnate de Anca Sîrghie, și acest prim volum despre America visului românesc se alcătuiește ca un răspuns dat apelului lansat cu câteva decenii în urmă de Mircea Eliade, în articolul său România în eternitate, apărut în revista Vremea, an VIII, 1935, nr. 409, din 13 octombrie, p. 9, reprodus în Viața capitalei, an I, 1990, nr. 3, din 25 ianuarie, pp. 1, 2: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns“.

Autoarea sibiancă precizează, dincolo de bucuria firească a intelectualului de a împărtăși cititorilor impresii din călătoriile sale, unul din motivele – poate cel dintâi – ce au determinat-o să înceapă scrierea despre America visului românesc: „...cel puțin o jumătate de secol, imaginea românilor americani a fost privită în oglinzi deformante și corectarea unghiului din care diaspora va trebui să fie estimată pe viitor depinde și de noi, cei care o putem cunoaște la ea acasă“ (p. 88). *** Cartea este alcătuită dintr-un Cuvânt înainte al autoarei, dintr-o mărturisire lămuritoare: My American Dream și din alte trei secvențe, dintre care cea mai cuprinzătoare este intitulată Reportaje, urmată de A da și a lua interviuri și, respectiv, Recenzii și eseuri, dar și cu un Cuvânt înainte semnat de pr. Gheorghe Naghi din Sacramento, California. Deconcertantă, în economia altfel bine documentată a întregului prezentării, în calitatea asumat-declarată de „istoric și preot“ a părintelui Naghi, ca veche cunoștință a autoarei din vremea studiilor teologale de la Sibiu, părerea potrivit căreia „sărăcia, care i-a determinat să plece“ pe români în America ar fi singura motivație a emigrării, făcând astfel uitată motivația politică, aceea a azilului cerut de mulți români fugiți legal sau nu peste Ocean. Omisiunea nu trebuie să ne mai mire, din moment ce istoricul și preotul își permite să menționeze ca „detectată frecvent în viața cotidiană“ o realitate „încă vizibilă la început de secol XXI“, dar să o BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

considere în același timp „aberantă“ și anume „stigmatizarea“ drept legionare sau comuniste a bisericilor românești din America.

Din textul My American Dream aflăm, între alte amintiri din vremea copilăriei, că familia autoarei se întinde de o parte și cealaltă a Oceanului Atlantic, mult dinainte de venirea comuniștilor la putere. Patru din cei șapte copii ai bunicii Eva din satul făgărășan Sâmbăta de Jos emigraseră cu ani buni în urmă, iar trei mai trăiau încă: unchiul Victor Bițu în Winona-Minnesota, mătușa Istina în Warren-Ohio și unchiul Ion, care s-a întors după o vreme, construindu-și o „casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș“. Iar în anii din urmă, exodul a continuat, din cu totul alte motive decât sărăcia, cum spuneam, și astfel, ambii băieți ai familiei Vasile și Anca Sîrghie au plecat din România și s-au stabilit definitiv sau nu tocmai în Statele Unite ale Americii.

Din Reportaje aflăm impresiile de călător avizat ale autoarei, filolog specializat și în biblioteconomie, cu precădere atrasă de bibliotecile din S.U.A. Reținem două reacții, ambele firești la un vizitator al Lumii Noi, descins din vechea Românie socialistă & comunistă timp de 50 de ani. Pe de o parte, vexațiunea autoarei în fața unei demonstrații sui generis de democrație americană aplicată: „Statele Unite ale Americii, țara tuturor posibilităților, rabdă azi ostentația fabuloaselor averi adunate, ce nasc scandaloasa aroganță, cu care, în marile metropole, vip-urile, ca și familiile unor șeici arabi putred de bogați (ce expresie dubioasă!) prin practica alungării cumpărătorilor de rând golesc, mai întâi de lume, magazinul ales pentru a face cumpărături, iar apoi în liniște și discreție, cu milioanele lor de dolari agonisesc tot ce le poftește lor sufletul“ (p. 24). Dar apare și încântarea cu care descoperă manifestări ale veritabilei griji pentru cetățeni, așa cum a întâlnit doar în S.U.A.: „Încerc cu disperare să uit modul cum manualele școlare defineau cândva «umanismul socialist», ca să pot accepta că pe bună dreptate despre o grijă reală față de om se poate vorbi în Statele Americane, unde, total opus logicii europene, marile magazine reprimesc produsele vândute, chiar după ce un articol vestimentar sau de încălțăminte a fost purtat ceva timp. Nici produsele alimentare nu fac excepție, fie și dacă, deschizând pachetul, explici vânzătorului că te-ai răzgândit să-l consumi“ (p. 27).

Răzbate adesea din rândurile cărții dezamăgirea, chiar indignarea, durerea și regretul că unii români deopotrivă cu descendenții lor stabiliți în America își lasă uitate originile: „După ce am văzut în bibliotecile din Anglia și din Franța atâția oameni preocupați să se documenteze asupra vieții înaintașilor lor, gata să reconstituie arborele genealogic al familiei, mă întreb, fără aerul de a le cere socoteală, cum ar putea fi explicat faptul că mulți dintre «urmașii urmașilor» nu mai au dorința de a se reîntoarce în România spre a vizita meleagurile de pe care au plecat străbunii lor? [...] ei nu cunosc astăzi nici povestea exactă a propriei familii și nici pe cea a unor români renumiți din debutul emigraBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ ției spre Lumea Nouă“ (p. 31); „În comunitățile românilor stabiliți în statul Michigan preocuparea culturală este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul“ (p. 140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Petru și Pavel», MI [statul Michigan], al cărei preot, originar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regretabil nu folosește la slujbele religioase cu suficientă temeinicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor cazanii»“ (p. 87). O documentată și echilibrată trecere în revistă a descendenței românești dincolo de Atlantic este desfășurată între paginile 31 și 46: de la cei doi imigranți nord americani, frații Titus Dunka (născut la Iași, în 1845) și Nicolae Dunka, fiii lui Ștefan, la rândul său fiu al cavalerului scoțian MacDuncan stabilit în Maramureș, la actualul urmaș Iosif Ioan Dunca, cel care susține că Nicolae Dunka și fratele său, căpitanul Carol Dunca au participat la Războiul de Secesiune [sau Războiul Civil American dintre Nord și Sud, 1861-1865, n. ns., m.p.], sau George Pomuț, căpitan în Regimentul 15 voluntari Iowa, participant cu grad de maior la asaltul Atlantei, cel care va ajunge consul general al Statelor Unite la Petrograd și va participa la cumpărarea de către americani a peninsulei Alaska de la ruși, în 1867 – proiectantul orașului nerealizat New Buda; dar și ziaristul american-canadian-mexican Iuliu Popper născut în 1857 la București, explorator al Țării de Foc și întemeietorul unui domeniu personal unde bate monedă proprie, dar a cărui imensă avere a dispărut în mod misterios... Este amintit sălișteanul sibian Ilie Martin, inițiatorul societăților românești de întrajutorare, la începutul veacului al XX-lea [împreună cu consăteanul Nicolae Barbu, primul președinte al Uniunii Societăților Românești din America, n. ns., m. p.]. De asemenea, primele publicații românești din Statele Unite, dar și istoria zbuciumată și evoluția dezbinată a vieții bisericești la românii din America, de la preoții greco-catolici sau ortodocși Epaminonda Lucaciu, Moise Balea, Lazăr Gherman, Trandafir Scorobeț, arhimandritul Policarp Morușca, întemeierea reședinței episcopale Vatra Românească la 1937, în Jackson, Michigan, pe 73 de acri de teren cu o fermă și o casă cu 25 de camere pentru care s-au plătit 25.000 de dolari, la preoții Simion Mihălțan, episcopul Antim Nica, pr. Andrei Moldovan, apoi arhiepiscopul Valerian Trifa și contemporanii pr. Irineu Duvlea și episcopul Nathaniel Popp, cu rezolvarea acceptată de autoare ca un „deziderat pentru viitor“: „Soluția propusă de profesorul Mircea Păcurariu [preot prof. univ. de teologie al Facultății de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu, istoric al Bisericii Ortodoxe Române, membru titular al Academie Române, n. ns., m. p.] ar fi crearea unei Mitropolii românești cu 3 eparhii sufragane, respectiv o Arhiepiscopie și două Episcopii, care să se pună în legătură cu Biserica mamă din Țară“ (p.

46).

Transpare descumpănirea provocată cercetătorului împătimit de documentare, când constată nu fără „o legitimă revoltă, văzând că teme de interes european pot fi lămurite mai degrabă în Lumea Nouă decât acasă, pe Bătrânul Continent“, acolo unde orarul bibliotecilor, cu 229

CRITICĂ totul diferit de cel din Europa, le permite acces la documentare și cetățenilor cu program de lucru prelungit: „căci inclusiv duminica lectura începută la 8 dimineața putea continua până la orele 2 tot... dimineața, ca, după doar 6 ceasuri de răgaz, programul să fie reluat“ (p.

51).

Urmează vizitarea cazinourilor din Atlantic City și croaziera pe Mississippi. Un spațiu special le este destinat, firește, templelor cărții: Biblioteca Centrală Universitară din Ann Arbor, Michigan – cu încântarea descoperirii că „în școlile americane lecturii i se acordă o importanță cu totul specială“, deoarece „între îndeletnicirea cititului și folosirea computerului nu trebuie să existe nicio discordanță, tocmai pentru că ele nu se pot substitui una alteia“ (p. 52), sau modernul lanț de librării Barnes &Nobles, apoi The Old Library Restaurant din orașul Olean, statul New York, unde a fost îmbinată o veche bibliotecă cu un restaurant elegant, cu sălile ticsite de cărți, până la inegalabila, ca mărime a colecției de carte și ca prestigiu, Library of Congress din Washington – Biblioteca Congresului. Drumul „în spirit, de la Sibiu spre America“ este continuat cu relatarea călătoriei în Statele Unite din decembrie 2007, anul Capitalei culturale sibiene, cu vizita la Kennedy Space Center – Centrul spațial Kennedy din Florida, unul din multele sedii ale N.A.S.A. – National Aeronautics and Space Administration, unde se aniversau 40 de ani de când platformele de transport al rachetelor, acționate cu motoare de 2.750 C.P., erau folosite cu succes până în prezent și unde fosta profesoară a unui angajat ulterior la N.A.S.A. constată cu mândrie că: „se aude vorbindu-se românește“, la fel cum și „în clădirea Microsoft din Seattle, WA, 30% dintre angajați sunt conaționali de-ai noștri, drept care s-a afirmat că a doua limbă utilizată acolo, după engleză, este româna“ (p. 72). Florida nenumăratelor parcuri de distracții din Orlando cu obligatoriul de vizitat Epcot Park, pavilioanele națiunilor europene etc., unde Anca Sîrghie constată că „americanul este neînchipuit de răbdător și disciplinat când este vorba de stat la rând, căci el deține toate atributele omului civilizat“ (p. 80). Bucuria întâlnirii autoarei – consilier local la Primăria orașului de pe Cibin –, cu concitadinii membri ai Corului Cædonia din Sibiu, condus de prof. Florin Soare, aflați în periplu concertistic american tocmai în anul când colegii de acasă primeau, laolaltă cu primarul Iohannis, la 28 decembrie, în Palatul Cotroceni, distincția Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, pentru reușita Anului 2007-Sibiu, Capitală Culturală Europeană a fost enormă. La reușita turneului coral și-a adus contribuția și nora autoarei, profesoara Simona Sîrghie. Întâlnirea cu inimoasele Marge Predețeanu la Catedrala Sf. Gheorghe din Michigan și Rodica Raica, la Școala românească inițiată de dânsa în nordul suburbiilor metropolei Detroit, la Troy, MI – ambele originare din Sibiu – a părut și ea providențială.

Vizitele din anii 2009-2010 au un jurnal al lor, pe ruta aviatică Sibiu-München-Chicago-Denver rătăcindu-i-se și regăsindu-i-se o serie de bagaje despre care 230

autoarea mărturisește cu umor: „Am păcălit toate formularele cărora nu le-am încredințat secretul transportului de vegetale, brânză de burduf și dulcețuri de trandafir sau tarhon murat. Eram absolut conștientă că riscul este al meu“ (p. 93). Las Vegas – „orașul viselor fără somn“, complexul hidro-energetic Hoover pe râul Colorado – „a șaptea minune a lumii moderne“, vizitarea în statul Nevada a unei alte minuni, geologice de data asta, despre care aflăm: „Marele Canion este un ținut al indienilor care sunt pretutindeni băștinași în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia, măcar dacă ne referim la cazinourile pentru care ei nu plătesc impozite“ (p. 105). Impresia în fața canionului cu hăuri de 2.000 de metri impune, iar Anca Sîrghie descrie cele trăite, în termeni poetici: „Aici, uimirea ta este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletul cu acea simfonie a tăcerii“ (p. 109), sentimentele fiind diferite de cele trăite la întâlnirea altui mare spectacol al naturii pe tărâm american: „Ce mici și neputincioși părem în fața naturii! Și aici ea ne arată o față splendidă, covârșitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzația decât la Cascada Niagara, unde apele năvălesc de pe suprafețe de pământ largi, ca să se prăbușească în clocot nimicitor“ (p. 108). La Școala McCollough-Unis din Dearborn, MI, întâlnirea cu o profesoară de origine română: Leonora Lupastian, va prilejui sesizarea unui necaz social: „Nemulțumirea este că statul nu ajută școlile publice și nici marile întreprinderi nu se mai pot implica să susțină educația. Cândva fuseseră bogați și speră să se redreseze economia“ (p. 113). La grădinița din Belleville, Michigan, frecventată de nepotul Alex Sîrghie, bunica lui observă spontaneitatea supravegheată atent și libertatea de manifestare acordată copiilor, stimularea creativității și personalității fiecăruia, servirea meselor și gustărilor de câteva ori pe parcursul unei zile de educație, odihna de acolo și temele primite pentru acasă.

Canada descoperită ca un dar din partea soților Emilia și Eugen Matei, mai întâi la Toronto (oraș care la sfârșitul veacului al XVII-lea s-a numit York), în prezent cel mai mare din Canada și al cincilea din America de Nord. Impresionantul Turn CN de 553,3 m, care la 1995 era cel mai înalt din lume... Cenaclul „Nicăpetre“ din localitate poartă numele sculptorului român care a trăit aici și a realizat o serie de lucrări în bronz și marmură, expuse la Câmpul Românesc din Hamilton. Ziarul OBSERVATORUL, fondat în 1990 la Toronto și condus de Dumitru Puiu Popescu, neobosit spirit coagulant al energiilor artistice românești din această parte de lume. Ele sunt bogate în număr și realizări. În reportajul Cinci pași prin diaspora sunt descrise comunitățile românești din New York, unde preotul prof. univ. dr. Theodor Damian este „omul care sfințește locul“ – profesor de filosofie, sociologie și etică la Metropolitan College of New York, fondator al Bisericii ortodoxe române Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Astoria, NY, directorul revistei Lumină lină, fondator și președinte al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și al Cenaclului Mihai Eminescu din NY, organizator al Simpozionului Internațional Mihai BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Eminescu desfășurat anual la New York, cu participarea autoarei la cea de-a XX-a ediție, din 2003, unde au prezentat comunicări, pe lângă amfitrion: comparatistul și anglistul Ștefan Stoenescu, prof. Sebastian Doreanu venit tocmai de la Denver, Colorado, criticul și istoricul literar M. N. Rusu, președintele Societății Creștine Dorul – ing. Cristian Pascu, profesorul de matematici la Metropolitan College of NY – Doru Tsaganea, profesorul de filosofie la LongIsland University Global, NY – dr. Alina Feld, profesorul de limba franceză la La Guardia Community College, NY – Valentina Ciaprazi, scriitoarea Ana R. Chelariu, președintele Asociației Dacia Revival International Society – medicul Napoleon Săvescu; eveniment îmbogățit cu recitaluri muzicale, recitări, expoziții de artă etc. și moderat de prof. Mariana Terra și Elena Solomon. Este menționată Filiala locală NY a Institutului Cultural Român, condusă de poeta Doina Uricariu. Este amintit în carte și momentul din 2011, când în cadrul manifestărilor „Zilele Lumină lină“, prof. univ. dr. Mihaela Albu împreună cu pr. Th. Damian au poposit la Universitatea Alma Mater din Sibiu, unde a avut loc un dialog al scriitorilor locali cu cei invitați din țară și din străinătate și cel similar din 2012, desfășurat la Râmnicu Vâlcea. Despre sărbătorirea Unirii Principatelor în supermetropola nord americană: „Este splendid să joci Hora Unirii la New York, gândind cât de puțini sunt cei care o mai fac în țară, unde chiar și manifestările oficiale nu sunt ferite de anumite turbulențe politice, total neavenite“ (p. 136). Iarăși Cenaclul Nicăpetre din Toronto, Canada, apoi al treilea pas: vizita la Denver, capitala statului Colorado unde, în comunitatea ortodoxă românească păstorită de pr. Ioan Bogdan și cu inițiativa profesorilor Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie – nora autoarei – au loc ședințele Cenaclului Mircea Eliade – cu sesiuni pe teme majore și unde apare publicația Gândacul de Colorado. Dacă „în comunitățile românilor stabiliți în statul Michigan – constată Anca Sîrghie – preocuparea culturală este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul“ și dă ca exemplu inactivitatea Societății „Avram Iancu”, succesele spirituale și culturale din alte comunități românești o îndeamnă la concluzia: „Până la urmă, tot ce se realizează vine din inițiativa unor preoți, care comunică eficient cu membrii parohiei lor, ajutați de Internet în cea mai mare parte“ (p. 140). Ca bun exemplu, Episcopul Irineu Duvlea de la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, sediul Episcopiei Ortodoxe Române din America – al patrulea pas: „un spirit binecuvântat, om al inițiativei culturale, care m-a invitat la Mânăstirea ortodoxă Înălțarea Domnului, unde am ținut în fața unui public dornic de cunoaștere conferința Sfântul Andrei Șaguna în optica scriitorilor români, urmată de un film ilustrativ.

Preoții Călin Barbulovici de la Troy sau Radu Roman

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ au manifestat un interes similar“ (p. 140). La Chicago, al cincilea pas, la „cea mai mare biserică ortodoxă de pe întregul continent“. Românii din New York, vizitați de mai bine de zece ani de autoare, impresionează prin sărbătorirea zilei de naștere a lui Eminescu, eveniment cu care începe fiecare an literar. În Povestea românilor din Michigan vorbește despre cartea lui Ștefan Străjeri, Românii americani de la Marile Lacuri și lansarea acesteia în America și în România. „Ziua Limbii Române la Montréal“ prezintă asociațiile scriitoricești ale românilor canadieni, evenimentele legate de sărbătoarea limbii naționale. Apoi un amplu reportaj despre cea dea XXIV-a ediție a Simpozionului anual Mihai Eminescu desfășurat în 14 și 15 ianuarie 2017 la New York, la care au participat: Th. Damian, Anca Sîrghie, Elena Solomon, Doina Uricariu, Ștefan Stoenescu, M.N. Rusu, Doru Tsaganea, Valentina Ciaprazi, Napoleon Săvescu, Lucia Columb. Cu acest prilej, Anca Sîrghie și-a lansat în metropola nord-americană volumul Radu Stanca.

Evocări și interpretări în evantai (2016). Jurnalul unei săptămâni culturale românești în Canada cu istoricul și evenimentele locului: Câmpul Românesc de la Hamilton, unde autoarea a întâlnit „românismul cel mai autentic al diasporei americane“ (p. 174), cu Cenaclul Nicăpetre și revista Observatorul din Toronto, conduse de neobositul Dumitru Puiu Popescu, cu poezia părintelui Dumitru Ichim, cu lecția cascadei Niagara... La Montréal, Cenaclul Mihai Eminescu, activ în cadrul Asociației Canadiene a Scriitorilor Români – A.C.S.R., publicațiile Candela de Montreal (Victor Roșca), Destine literare (Alexandru Cetățeanu), Miorița USA din Sacramento, California (Viorel Nicula) și ziarul Zigzag.

Capitolul A da și a lua interviuri conține dialoguri inițiate de autoare cu: pr. Remus Grama de la Catedrala Sfânta Maria din Cleveland, Ohio; pictorița Alexandra Iulia Stoenescu de la New York; campioana olimpică de maraton Constantina (Pușa) Diță din Denver, Colorado; tenorul Costel Busuioc, întâlnit la Cleveland, Ohio; pictorița Cătălina Antonia Stoenescu-Sidea de la New York; fizicianul WladimirPaskievici din Montréal; pictorița Ruxandra Didi Alexe din Detroit – dar și interviul luat Ancăi Sîrghie de profesorul Sebastian Doreanu din Denver, Colorado.

Câteva Recenzii și eseuri prezentate de Anca Sîrghie la evenimentele din America, între români, recenzii publicate de autoare în periodicele românești de acolo, conferințe cu care a participat în colectivitățile din Statele Unite și Canada, completează acest prim-volum incitant despre viața și activitățile spiritual-culturale ale românilor de dincolo de Atlantic, scris cu vervă eseistică și cert talent de povestitor, într-un stil plăcut; o carte din care cititorul are foarte multe lucruri interesante și bine documentate de aflat.

231

CRITICĂ

Constantin STANCU

CORNEL NISTEA ȘI SEDUCȚIA SENSIBILĂ (Schițe, nuvele, povestiri sub aripa timpului necruțător) Vine o vreme în care viața face ordine în ființa umană. Scriitorul este deschis provocărilor și notează evenimente, stări, fapte. El decodifică mesajele pe care mintea omului le primește din zone cunoscute și necunoscute. Cornel Nistea, scriitor matur, cu operă solidă și cu mesaj, transmite cititorului, prin noua sa carte Iar nimic în cutia poștală, apărută la Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană în anul 2019 faptul că misterul vieții se poate regăsi și-n faptele de zi cu zi.

Scriitorul ne propune o serie de schițe, nuvele, povestiri, pledează pentru proza scurtă atât de necesară cititorului de astăzi, mereu grăbit și dornic de teme incitante.

Textele au substanță, transmit un mesaj penetrant și tulburător, există o atmosferă care recuperează marile drame umane, personajele sunt obligate să ia viața în serios.

Aflat la vârsta deplină a maturității, Cornel Nistea ne prezintă o serie de tablouri, ipostaze despre foaia de parcurs în viață. Se accentuează faptul că marile evenimente și micile evenimente ne provoacă și ne atrag în curentul principal al istoriei. Nimic nu este gratuit, totul are un preț. Este și o carte a despărțirilor, personajele se despart din diverse motive: boală, consumarea faptelor personale, vârsta care decupează destinul din broderia vieții, misterul. Peste toate aceste motive și conjuncturi se mai desprinde o cauză care modelează destinul oamenilor: forța nevăzută care patronează timpul și netimpul fiecăruia.

Personajele își trăiesc drama, caută bucuriile năzuite, se revarsă în iubire, se ciocnesc de draperiile morții, descoperă boli nevăzute, se revarsă în istorie cu toată energia. Nu-și dau seama de această situație, o acceptă ca pe un dat, uneori se revoltă, alteori invocă pe Dumnezeu.

Narațiunea se derulează pe mai multe planuri, unul este cel epic, bine construit, cu detalii și evenimente curente. Al plan este cel al presiunii spirituale, în zona aceea se năruiesc speranțele, se leagă faptele, se declanșează criza și tot ceea ce implică aceasta.

Prozatorul are darul de a surprinde, obiectiv și cu o anumită detașare, decantarea destinului pentru oamenii captivi în narațiunea propriu-zisă.

Faptele sunt normale: o plimbarea prin ploaie, un botez, o zi la terapie intensivă, o înmormântare etc.

Acțiunea se declanșează în jurul unor obiecte simbol: cutia poștală, fularul, apartamentul unde se întâmplă iubirea năzuită, jocul de cărți, atelierul de reparații 232

auto etc. Personajele acceptă decorul și destinul încrustat în aceste simboluri.

Fiecare schiță sau nuvelă este construită cu atenție și răbdare, autorul participă la evenimente, se implică indirect și constructiv, este afectat de întâmplări, construiește o lume aparte într-o societate acceptată sau respinsă, în funcție de împrejurări. Tehnica aceasta îi permite să se apropie de cititorul pe care-l face părtaș. În mod repetat apare ninsoarea ca o soluție salvatoare. Pasiunea schiatului este una reală și simbolică, viața trece cu intensitate și rapid în aerul rece al destinului.

O temă aparte este dedicată relației bărbat femeie, relația în jurul căreia se construiește lumea la nivelul individului. Este o temă fundamentală în creștinism, este una presantă în toate timpurile, naște drame și modelează sufletele oamenilor, pentru că ea se agață de absolut. Puterea iubirii este imensă și generează decizii previzibile sau imprevizibile în funcție de cum este percepută dragostea la nivel individual, cu proiecție în lumea personajelor create de scriitor.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CRITICĂ În povestirea Remember în șapte este redată această relație din perspectiva bărbatului, fiindu-ne prezentate treptat, într-o discuție prietenească, modul în care s-a închegat o căsătorie, o relație constantă cu o parteneră de aceeași parte a baricadei vieții. Întâmplările sunt diverse, dovadă că există un joc al sorții din această perspectivă, generat de la nivelul social al fiecăruia. De la dragostea la prima vedere la dragostea întâmplătoare ivită la o petrecere organizată de prieteni sau la căsătoria aranjată din motive generate de poziția socială.

Un personaj (Dinu) afirmă: „- Vezi, dragă prietene, instinctul primar poate învinge mai mereu rațiunea, ce se retrage timorată datorită pulsiunilor puternice ale acesteia. Sociologia cedează și ea pulsiunilor primare. Mă iertați, mam căsătorit cu Tania nebănuind că era o javră de muiere…”(p. 113).

Discuția dintre bărbații marturi pornește de la fixarea cadrului de către același Dinu, cadru acceptat până la un punct de aceștia: „Mai întâi vă întreb pe toți deodată dacă sunteți de acord cu mine că o căsătorie trebuie să aibă la bază principiul compatibilității partenerilor, că în zilele noastre prea adesea tinerii divorțează, provocând adevărate dezastre, și asta pentru că s-au căsătorit în urma unui instinct cauzat de frumusețea uneori aparentă a unei femei tinere…

E adevărat, dragi prieteni, că frumusețea fizică, sensibilitatea, generozitatea sunt tot atâtea însușiri, ca și averea, de care oamenii se lasă atrași, neputând constata dintru început egoismul și, în unele cazuri, presiunea excesivă a unuia dintre parteneri…” (p. 98).

Fiecare își expune filmul vieții, cele șapte personaje devin cele zece personaje, la final, declarându-se o anumită solidaritate de gen între acestea, cititorul fiind atras în dialog… În povestirea În patru la canastă, relația dintre bărbat și femeie este văzută din punctul de vedere al femeii. Cele patru personaje feminine, ajunse la vârsta maturității depline și văduve, bine îmbrăcate, ca pentru spectacolul final, își prezintă povestea/ telenovela cu o anumită ironie și detașare, printre fazele jocului de societate. Scriitorul, între realitate și fantezie, derulează narațiunea cu finețe și umor, sufletul acestora punându-se pe tava destinului cu o poftă de viață generată de impactul produs de amintirile celor patru femei. De la ambiguitatea sentimentului de dragoste declanșat la artistă (Viviana), care joacă rolul îndrăgostitei atât la teatru cât și în viața reală, o paralelă periculoasă, la Mily, fost magistrat, devenită infractoare, după peripeții demne de un roman clasic. Ideea care marchează jocul de societate și viața femeilor este luată din natură, în stup sunt mii de trântori pregătiți să fecundeze matca, mulți vor muri alergând după ea… Și replica generată de această constatare: „O femeie frumoasă într-o aglomerație de bărbați BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

poate să ucidă” (p. 144). Atenția personajelor pe jocul de canastă surprinde mentalitatea acestor femei prinse în plasa propriilor iluzii. Ele acceptă iluziile ca pe o realitate plauzibilă. În povestirea Stafia monstrului este redată dragostea intensă dintre un bărbat și o femeie, căsătoriți, o ruptură în viața zilnică, generată de întâmplare, una în care frumusețea vine din jocul divin, ca un dar neașteptat, unul după care tânjim, matricea în care ființa umană se poate regăsi pe coordonate care tind spre perfecțiunea de o zi. Și totuși, umbra celuilalt soț planează imponderabil între ei… Reflecția celui care iubește fără cenzură: „Iubirea, dacă e să se manifeste, a zis cineva cu mii de ani în urmă, e totuna cu temniță grea, din care nu vei mai ieși niciodată, i-am spus eu în gând, dăruindu-i un zâmbet consolator” (p. 87). În fapt, personajele sunt captive unor situații pe care leau visat anterior.

De remarcat la Cornel Nistea accentul pus pe drama socială trăită de mulți români înainte de 1989, forțele sociale au bulversat ființa umană până la disoluție. În povestirea Victoria liberului consimțământ avem prezentat procesul colectivizării forțate, o decizie socială care a marcat generații. Istorisirea este o sinteză a modului în care faptele pe plan social se reflectă în mintea și sufletul oamenilor pentru mulți ani, fără a putea șterge suferința și ieșirea din jocul social. În schița Pictor și vopsitor ne este prezentată condiția artistului în lume, cu ipostaze diferite în funcție de structura socială generată de forțele istorie.

Pictorul era în comunism și vopsitor de lozinci pentru partidul aflat la putere, o presiune imensă asupra individului. După trecerea la economia de piață pictorul devine vopsitor de autoturisme, forțele sociale impun artistului adaptarea la regulile câștigului cu orice preț pentru supraviețuirea obișnuită. Efectul în viața artistului a fost o boală necruțătoare, cancerul, provocat de substanțele toxice emanate de vopseaua folosită de acesta. În spatele scenei stă tabloul reprezentând pe Maica Precista cu Pruncul, tablou confiscat de fosta Securitate, imagine simbol a speranței. Acel tablou a înfuriat anchetatorii vremii, adică omul judecă și anchetează pe Dumnezeu, libertate cu efecte în plan spiritual, justiția divină acționând subtil și implacabil, peste jocurile ideologice… Se pare că anchetatorii sau deprins să aresteze absolutul, situație de neacceptat în istorie. Dumnezeu are în control istoria… În schița O zi din amintirea închipuită prozatorul redă, poate pentru eternitate, în esență, viața omului simplu de la țară, o ipostază pământeană a Raiului pierdut. Este o plimbare virtuală printr-un muzeu spiritual, una făcută cu răbdare, mergând până la amănunt, la care cititorul este invitat cu generozitate, o proiecție a unei lumi pierdute. Căldura și atenția acordată acestui fragment de viață este pătrunzătoare, ea sugerează imensa cădere în istorie și posibilitatea de recalibrare a fiecăruia… „Din nou, azi, m-a cuprins 233

CRITICĂ nostalgia după imaginile rustice din timpul copilăriei cu dorința de-a fi unul dintre gospodarii satului, în liniștea lui patriarhală, de dimineață să fi făcut focul în sobă, să-mi fi hrănit animalele, să reintru în casă să văd pe soția mea pregătindu-se să facă mămăliga și-ntr-o cratiță să pună pe foc carne și cârnaț ce abia au apucat să se afume” (p.61). Amintirea apare ca o icoană făcută din lucruri concrete și solide: „Doamne, Doamne, de ce oare toate lucrurile de peste zi mi se par acum asemenea unei sărbători pline de rugăciune!?...” (p.71).

Fiecare povestire se încadrează într-un plan mai larg, un fir spiritual leagă acțiunile, puterea de a rezista într-o lume imperfectă prin imagini create de scriitorul care redă cu sinceritate fiorul care străbate ființa omului, fiorul care ne leagă de cer și pământ simultan.

Despre proza lui Cornel Nistea s-a mai scris, de la romanele solide și implicate la proza scurtă menită să fixeze clipa în mintea cititorului ca un miracol.

Cornel Moraru nota: „Prozele lui Cornel Nistea sunt dense și tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei experiențe de viață trăite, nu doar imaginate (care) configurează mai degrabă o atmosferă într-un cadru intim, dominat de reverie și mister, traversat de un subtil fluaj erotic prelungit parcă în afara timpului și a realității imediate” (ultima copertă).

Bun cunoscător al literaturii române de azi și a literaturii universale, scriitorul ne lasă, prin textele

sale, bine armonizate cu drama omului trecător și limitat într-un univers cu tot mai multe posibilități, dinamic, în plină schimbarea și afectat de diverse crize, secretul trăirilor și al speranței justificate în lumina divină. El devoalează mecanismele prozatorului dedicat, racordându-se și la legile psihologiei moderne, nu numai la teoria literară: „…autorii folosesc adesea, pentru a realiza seducția sensibilă, iluzionarea cititorului prin procedeul inducției faptelor și sentimentelor…(Dintre multele aduceri aminte, p. 194).

De remarcat limbajul cizelat al prozatorului, decantat până la esență. Acest stil dă o notă de eleganță textelor, experiența de viață și experiența literară, în mod special, îi permite să fie seducător. Este prezentă o anumită doză de poezie în aceste narațiuni, generată de ambianță, limbaj, dinamism, farmec… De asemenea, se poate observa lipsa de vulgaritate în prezentarea unor scene intime, accentul căzând pe relația dintre ființele implicate în acțiune, dominate de atracțiile cărnii, cum scria și Apostolul Pavel când analiza relația dintre spirit și firea pământească.

Cu această carte Cornel Nistea dovedește că resursele prozei scurte nu s-au epuizat, că există teritorii neexploatate pe care artistul ar trebui să le abordeze cu încredere, scena socială oferind numeroase situații, unele la limită, altele paradoxale, altele lirice… *Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poștală: schițe, nuvele, povestiri, 195 pagini, în colecția Școala ardeleană de proză, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019 (câteva note critice la final de Cornel Moraru, Tudorel Urian, Aurel Pantea, Gabriel Coșoveanu – ultima copertă).

Ana Podaru cu buna prietenă, Mihaela David 234

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRADUCERI

ALEKSANDR BLOK (1880 -1921)

poeme ANNEI AHMATOVA "Frumusețe grozavă" – Vi se spune – Dumneavoastră, leneş, aruncați Şalul spaniol peste umeri Și un trandafir roșu în păr aveți.

"Frumusețe simplă" – Vi se spune – Cu şalul pestriț, nepotrivit, Dumneavoastră copilul îl liniștiți, Iar trandafirul roșu pe podea cade.

Dar, ascultând, cu mare atenție, Toate cuvintele care în jur răsună, Dumneavoastră, trist gândiți, Şi, pentru sine, repetați: "Nu sunt grozavă și nici simplă eu Şi nu sunt, atât de speriată, pentru ca, simplu, Să mă omor, şi nu sunt, atât de naivă, Ca să nu ştiu că viața este grozavă!"

IES EU ÎN DIMINEAȚA CU CEAȚĂ...

Ies eu în dimineața cu ceață, Soarele mă lovește în față.

Oare tu, prietena mea dorită, La mine, în pridvor, vei intra?

Vraiște sunt porțile grele!

Vântul adie în ferestre.

De mult timp, nu mai răsună Acele cântece, atât de vesele!

Cu ele, chiar și în a dimineții ceață, Soarele și vântul ne bat în față.

Cu ele, prietena mea dorită, În pridvor la mine va intra!

NU MĂ FERMECA, NU MĂ AȘTEPTA!...

Nu mă fermeca, nu mă aștepta, Eu, acolo, nu mă voi întoarce, Unde, într-o dimineață a unei rele zi Să plece steaua mea a trebuit!

Eu pentru alta păstrez razele Marilor forțe ale mele.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Nu mă mai fermeca noaptea, Eu iubesc pe alta, nu ești tu aceea! Şi, din cauza stelei, străină ție, Eu mă comport rece cu tine Şi a pământului flacără vie Eu o păstrez pentru alta!

TU AI FOST CEA MAI STRĂLUCITOARE, CREDINCIOASĂ, ADORABILĂ...

Tu ai fost cea mai strălucitoare, credincioasă, adorabilă!

Nu mă blestema, nu mă blestema!

Ca un cântec țigănesc, trenul meu zboară, Asemenea imposibilelor tale zile...

Ce am iubit, este pe alături, departe... În față, se află un drum necunoscut...

Binecuvântat, de neuitat, Fără întoarcere... iartă-mă! _____________ Poetul, eseistul și dramaturgul, Aleksandr Blok, s-a născut în 1880, în St. Petersburg, într-o familie aristocrată, de origine rusă și germană. A studiat dreptul și filologia.

Mulți critici literari îl consideră pe Blok cel mai mare poet rus, după Puşkin. A început să scrie poezii la vârsta de 17 ani. Primul volum de versuri se numește Versuri despre prea frumoasa Doamnă, publicat în 1904. Poemul Necunoscuta este cel mai cunoscut, în acea perioadă.

Dezamăgirile provocate de viață şi dragostea lui pentru Rusia au influențat temele amare de protest social care i-au marcat operele târzii. Una dintre ele este poemul Sciţii, publicat în 1920. Dar, mai înainte, își regăsește speranța, îmbrățișând Revoluția de la 1917, în poemul Cei doisprezece, apărut în 1918. Acesta celebrează pasiunea și eliberarea, declanșate de Revoluție, dar care, ulterior, îl dezamăgește!

Ca estet, Blok nu s-a simțit în largul lui, când nu s-a putut adresa publicului lui favorit, elita. Blok s-a bucurat de prietenia lui Serghei Esenin (1895 -1925). Esenin a spus că Nicolai Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Ķliuev l-au învățat lirica. Blok a murit în 1921, încă tânăr, la 41 de ani, în Petrograd, orașul natal, din cauza unui atac de cord, provocat de malnutriție.

(Traducere din limba rusă şi prezentare de Constanta Modell

235

TRADUCERI

Julie Anne GILLIGAN

VERSURI Traducere și prezentare de Mariana ZAVATI GARDNER ACLIMATIZAȚI „We find nothing easier than being wise, patient, superior.

We drip with the oil of forbearance and sympathy” F. Nietzsche (1844-1900)

Explicați ploaia unui străin, Un străin, nefamiliarizat Cu vremea de aici.

Explicați, cu un aer încrezător, Ce știm despre secetă: '76! Ce an a fost!

Când am dobândit toleranță Și ne-am adaptat la băut De bere rece.

Fii de acord, ca și cum am știi Ca și cum am cunoaște Despre uragane.

'87! Atunci am pierdut mai mulți copaci atunci Decât în alte locuri vreodată.

Suntem norocoși.

Nu uita tornadele noastre; Twisters crescute acasă, zmulse Proaspete din apele noastre englezești.

Zâmbiți, să arătăm că înțelegem Despre dezastre, vești proaste Și opinii despre supraviețuire.

Explicați modul în care rezidenții se descurcă Admirabil; sunt bine pregătiți Pentru orice Cu excepția zăpezii neașteptate CĂI ÎNTRETĂIATE Atunci erai tânăr, Când eram toți tineri.

Te văd încă, Râzând.

236

Capul în vânt, Părul în cărare, Te-am invidiat atunci, Cum râdeai. Îmi amintesc încă de tine Și mai mult acum, se pare, Parcă te faci tot mai tânăr În vise.

Nu există nicio reamintire Să-mi declanșeze acest gând, Doar o memorie prinsă În vise.

Ești încă tânăr, Nu ai riduri sau dureri, Râzând când visele Îmbătrânesc.

Rămâi mereu același Când amintirile se estompează Iar fotografiile cu noi Îmbătrânesc.

Atâta timp cât trăim Ești înghețat în timp Te invidiez acum.

Cum râzi.

STRACHINA OLARULUI Interiorul arăta lichid, auriu, neted ca satinul învechit la o atingere precaută, cu marginea de bronz, crăpat în cuptor, fisurat minuscul. arătând semne sigure de îmbătrânire, dorința lui de-a crea, de-a modela nu cu măiestrie, ci pornit din suflet, plăceri întâmplătoare modelată-n palme.

Era esența lui: omul care l-a format, dur pe dinafară, dar strălucitor înăuntru, o legătură cu tatăl meu, un lucru mic pe care l-a făcut.

Acea strachină a fost specială, fir prin labirintul trecutului dar apoi spartă, fire-au fost tăiate, moarte, ca și olarul, cochilie aruncată deoparte.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRADUCERI Amintirile s-au strecurat când a căzut, o viață întreagă s-a desfășurat cu încetineală în fața ochilor mei. vina a urmat lacrimilor, apoi strachina a fost reparată.

Pentru mine-ai adunat-o bucată cu bucată și-ai lipit-o, mozaic măiestrit la fel ca originalul, dar n-ai putut pune-napoi ce păstra.

Acum numai eu îmi amintesc forma, de mâini calde și blânde, deși bătătorite, dure, întoarcerea completă a roții se face praf.

CORMORAN Stăpânește păzind vadurile, urmărind bancurile de pești, o siluetă întunecată neagră ca epavele, un obiect de tensiune spre iritarea pescărușilor, când bat din aripi și se agită ca zăpada bătută de vânt.

E o postură nonșalantă, indiferență aplicată, prea mult pentru mulțime, parada pescărușilor. Destul e destul, umbra lui se răspândește vastă, în alte dimensiuni, în alte prânzuri, în alte maree.

Aripi gri ca granitul se întind la limită, cer suspendarea acțiunilor: mișcarea descrește.

Se revine la ordine, decolează singur, fără efort, fără zgomot, se învârte în golf ca și cum și-ar lua rămas bun, aripile ating vârful valurilor, el se rotește în hulă.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

JULIE ANNE GILLIGAN este scriitoare, cu un masterat în creative writing.

Din titlurile versurilor publicate spicuim: Observations on the Nature of the Rose’ în Nine Muses online 2019, ‘No Last Line’ în Sentinel Literary Quarterly (Highly Commended) mai 2018 ‘The Church on the Hill’ în Danbury Contact, ‘Classified Ad: Runner Wanted’ în antologia anuală ‚Openings 35’ OU Poetry Society 2018, ‘Queen Bee’ în Bombinate Zine iulie 2017 și ‘Fruit of the Vine’ noiembrie 2017, ‘Curative’ în antologia anuală ‘Openings 33’ OU Poetry Society 2016, ‘I, Insomniac’ în ‘From the City to the Saltings’ (Essex Poetry Festival Anthology) 2013, ‘The Thickness of Blood’ Gilligan JA (2012) Monkey Business (volum de debut, primit cu aclamație) 2012, ‘Muses’ în Pre-Raphaelite Poetry, ed. Trowbridge S, Anthology of the first Pre-Raphaelite Society (concurs poetic) 2011, ‘First Class: Early Works of the Nearly Famous’Ed. Talboys G K 2007) Monkey Business: antologia de versuri și proză scrise de șaisprezece studenți de la clasa de Creative Writing/ The Open University i-a inclus poeziile: ‘Endings and Beginnings’, ‘The Last Companion’, ‘Totality’, ‘Drought ‘76’ ‘Life Itself is Death-defying’ as ‘Defiance’ reluată în 2012 în ‘Thickness of Blood,’Self-Portrait’, ‘Sunday’, ‘A Rare Storm’, ‘Valley of the Kings’, ‘Edge of Reason’, ‘Diagnostic’ și proza scurtă ‘And the Angel Smiled’, ‘Ode Here, Ode Dare’ în City of Derby: City of a Thousand Dreams: 1000 poems website 2006, ‘Shutters in Perspective’ poem ekphrastic pentru Essex Poetry Festival virtual exhibition At Master Class, ‘Morning After Blues’ and ‘Gloves’ pe Jude Parson’s Wikidwords.blogspot.com A scris ‘My Favourite Things’, articol de fond pentru revista Parkinson’s UK 2009, ‘Threedom Thoughts’ (vara 2009) în ‘The Bubbling Spring,’ the newsletter magazine a Taoist Tai Chi Society (vara 2009) A fost finalistă la prestigioasa Locked Horn Press chapbook competition 2018. Patru poezii i-au fost recent incluse în ‘Writing the Garden’ antologie publicată de The Gibberd Garden Trust 2018.

237

TRADUCERI

Dorit SILBERMAN

POARTA MILEI (III) roman Traducere: Menachem M. FALEK *

16

*

Pe mama o doare inima. Ea nu se poate scula din pat.

Toată ziua eu îi aduc cele necesare. Eu îi pregătesc paharul cu ceai negru. Eu îi ung felia de pâine cu halva. Eu îi întind un prosop ca să își șteargă transpirația de pe față.

Eu știu și să o pieptăn și după aceea să îi dau agrafele.

Numai când vine tata, ea se scoală și îi spală picioarele, i le unge cu cremă și se ocupă de el. Și eu văd că o doare.

La "rugăciunea de 18" noi spunem: "ascultă băiete învățătura tatălui tău", dar mă doare de mama, vreau săi spun lui tata că mama nu are voie să facă eforturi. De ce o lași să se scoale și să-ți spele picioarele? Dar nu am îndrăzneală. De aceea îl întreb "de ce mama nu are voie să facă eforturi?"

Tata îmi spune mie, "doctorul nu îi dă voie mamei să fie gravidă. Doctorul a spus că poate muri în timpul nașterii. Când a aflat că e gravidă, doctorul a spus că trebuie să facă avort. El a cerut 5 lire. Lucram la pavatul drumului spre Țemah. Chiar m-am angajat la construirea centralei electrice la Naharaim, dar asta nu a ajuns. În fiecare zi mergeam pe jos pe drumurile dintre podurile de pe râurile Yarmuh și Yarden, și îl ajutam pe Rotenberg să aducă electricitatea în toată țara Israelului. Dar 5 lire nu am câștigat de la electricitate."

Eu aud și mă gândesc: măcar dacă nu m-aș fi născut deloc. *

17

*

Astăzi, sora mare a lui Bosi Șarabi se mărită. Tot cartierul e în curtea lui. Numai mama și tata și eu suntem închiși în cameră. În întuneric. Eu învăț să dispar în întuneric. Ei cred că eu dorm, dar eu doar dispar, că dacă ei cred că sunt treaz, nu vorbesc între ei. Și eu știu că mama așteaptă toată ziua la clipele astea în care stă puțin cu tata. În curtea lui Șarabi se bate toba pe cutii de tablă, și cu trecerea timpului ei bat tot mai repede și mai ritmic.

Eu cunosc dansurile lor. Bărbați îmbracă gialabia cu pătrățele mici negre și albe. De departe parcă ar fi gri. Ei

"dror ikra la-ben" înseamnă "Libertate i se cere băiatului". dror înseamnă și nume de băiat, dar și rândunică și libertate. Eroul cărții, băiatul, nu știe să facă diferența între sensurile cuvântului 1 2

238

au perciuni lungi și tichii mari, gri cu margini negre. Tatăl lui Bosi și unchiul lui, care sunt frați, au un dans permanent. Ei dansează la melodia cântecului "Dror ikra laben"1, lor le place să performeze cu piesa aceasta la nunți, cu toate că ăsta e un cântec rău, că Dror nu se abține și, când e flămând, el cheamă băiatul Leben2. Ca un bebeluș, ei își scutură corpul, se apleacă, se ridică, merg unul în fața altuia și câte o dată se sprijină unul de altul.

Picioarele unuia ajung pe șoldurile celuilalt. Mâinile se mișcă, precum niște șerpi, ies aproape în față și se mișcă din nou, ca la început, ca și perciunile, și apoi se urcă spre cer. Palmele mâinilor se îndoaie, se apleacă puțin ca și capetele.

Dintr-o dată eu aud pe mama spunând "nu Nahman, nu". Tata șoptește ceva mamei ce eu nu aud.

Mama șoptește în țipăt, "nu, destul, lasă-mă în pace deja. Nu vreau."

Păcat. Tata nu reușește să o convingă să mergem la nuntă. *

18

*

Eu fac totul pentru mama. Numai un lucru pe care mama mă roagă, eu nu-l fac. Nu mă spăl singur. Îmi place când ea mă spală. De când suntem în camera lui Yefet, ea spune că nu are putere și că sunt destul de mare ca să mă spăl singur. Eu urăsc să mă spăl. În fiecare zi mă întorc de la școală transpirat și murdar. Dar nu mă interesează. Mă simt bine în pielea mea. Eu încă simt cum mama îmi freacă pielea, mă freacă cu săpun pe mâini și încearcă să scoată din crăpături noroiul care a intrat și nu vrea să iasă. Eu vreau ca ea să se ocupe de mine, dar îmi amintesc cât îi e de greu. Ea mă spală până pielea mea aproape se rupe sub degetele ei. Pentru un moment scurt sunt bucuros că nu mai are putere. În fiecare zi Talia, eu și Amos mergem 2 kilometri până la școală. Pe drum înapoi mergem 4 kilometri. Dimineața urcușul nu e greu, dar după masă, când e tare cald, se face greu. Tot la câțiva pași noi ne oprim să răsuflăm puțin, și ne jucăm. Când ajung acasă, arunc geanta și fug afară ca să mă joc cu mingea de cârpe.

Seara mama mă trimite să mă spăl. Eu fac totul pentru mama, tot ce cere, numai să mă spăl singur continui "dror", și "la-ben" înseamnă a baiatului și "leben" înseamnă iaurt.

Amîndouă cuvinte se scriu cu aceleași litere, dar cu "puncte" grafice diferite.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

TRADUCERI să urăsc. Mama îmi arată atunci durerea pe care o are în ochi și înțeleg că trebuie să mă spăl. Fără poftă, eu arunc un prosop mic și alb pe umeri și mă duc. Baia e comună pentru toți vecinii. Eu mă uit prin crăpăturile din scândurile ușii ca să văd dacă baia e liberă și dintr-o dată o văd pe Talia. Saliva mi se oprește în gât și o înghit. Mă înec. Eu vad că Talia are corp diferit decât al meu. Nu îmi pot dezlipi privirea din gaura scândurii. O văd că trage de sfoară și apa curge pe ea. Nu mă observă și nu știe de mine. Asta e o senzație bună. Simt că ceva se întâmplă în corpul meu.

Gâdilituri plăcute se transformă în mici înțepături și puișorul meu se trezește. Din ziua aceea, mama se simte mult mai liniștită. Și eu sunt de acord să merg la spălat în fiecare seară. *

19

*

În seara a treia, când o privesc pe Talia prin crăpătura scândurii, spălându-se, simt o mână grea pe umărul meu: tatăl Taliei. Îmi întorc spre el fața și el mă trage de ureche, si trage tot mai tare. Corpul meu fuge după ureche. Urechea mea se face roșie și arde și se umflă. El strigă la mine, cu toată puterea, în cealaltă ureche, "să-ți fie rușine!".

Irmi are nevoie de măgar, și îl cere de la tata înapoi, că banii nu îi ajung lui Irmi și el este cel ce vinde petrol în cartierul nostru. Tata găsește o zi de lucru la stația de experiențe agrare din Rehovot. El lucrează cu mască pe față să se apere de gaze. El și ceilalți muncitori lucrează pentru experți. Când masca e pe fața lui, nimeni nu poate vedea dacă e bucuros sau trist. Nimeni nu știe ce simte sau ce gânduri îi pasc iarba minții, cum le adună ca pe niște oi rătăcite. De aceea nimeni nu poate să-l prindă de ureche și să strige la el. Și eu voi avea o mască pe față când voi fi mare. *

20

*

Odată mama Taliei iese din baie și prosopul îi învelește doar mijlocul. De pe tot corpul picură apă. Picioarele îi sunt goale.

Eu vreau să fug. Nu vreau ca nimeni să mă tragă de ureche. Și tocmai ea vrea să vorbească cu mine și mă întreabă cum se simte mama, și tot felul de întrebări, și mă ține așa, mult timp, în fața ei. Nu pot să nu privesc picioarele ei. La sfârșit o întreb, "mama Taliei, dumneata ești puțin cam bătrână?"

Mama Taliei râde "puțin cam bătrână și mult prea grasă. De ce întrebi?"

Eu tac, dar ea mai întreabă o dată și atunci îi spun, dar frumos, "că picioarele dumneavoastră sunt puțin putrede." *

21

*

nisip mare și moale. Noi putem juca fotbal adevărat.

Aproape. Ăsta e un teren legal după legile englezești.

Amândouă echipe au 11 jucători. Numai mingea e făcută din cârpe. Cârpe sau nu, eu fug repede, fur mingile de sub picioarele jucătorilor și șutez, din mijlocul terenului, până la poartă. Din mijlocul terenului vedem vila domnului Margalit, directorul fabricii de suc de portocale "prii prii". Eu încă nu am băut în viața mea suc de portocale de la fabrică. Tata spune că sucul proaspăt de portocale natural, pe care îl aduce e cel mai bun. Eu nu îl cred. Eu cred că el nu vrea ca să îmi pară rău că nu-mi poate cumpăra suc de la fabrică.

Noaptea tata povestește mamei, "Yefet e de acord ca eu să construiesc o cameră cu bucătărie în spatele atelierului său. Acolo vom locui singuri." Acum el își mângâie mustața și eu simt că așteaptă ca mama să îl laude.

"Ce înseamnă asta?" mama e culcată pe pat și tata îi flutură batista pe față, ca să o răcorească.

"Camera va rămâne a lui. Noi vom plăti chirie, dar cel puțin vom locui singuri, numai veceurile vor rămâne comune."

Eu sunt mai îngrijorat. "și baia."

Mă liniștesc.

"Noroc că ai două mâini puternice, Nahman," spune mama. Eu îl văd pe tata cum își scarpină capul, fiindcă el nu știe ce să facă cu mâinile sale puternice când mama e mulțumită de ele. După câteva minute mama întreabă, "eu voi fi culcată în pat toată ziua și îl voi vedea pe Yefet făcând pietre funerare pentru cei care au murit deja."

Dar eu nu mai aud răspunsul, că aproape am adormit, sau că ei vorbesc șoptit. Chiar aproape când eu zbor la cuibul meu, pe pomul din curte înțeleg: cu cât mor mai mulți oameni, viața lui Yefet e mai frumoasă. *

22

*

Tata ne construiește camera care va fi singură în curte, ca o casă. El strânge pietricele de pe drum și lipici, care seamănă cu mierea, dar are altă culoare. Eu văd cum tata pregătește mieritul, mortarul din material argilos amestecat cu var. Pune un rând de mortar și pune în el pietre. Pietrele le aduce de la cariera de piatră cu căruța, din dealul Șaaraim. Eu cred că se poate inventa un fel de casă, cu mortar între pietre.

Camera e terminată în trei luni. Are un geam în fiecare perete. Scânduri pentru geamuri. Ușa și tavanul tata le primește, el le plătește cu credit luat de la comerciantul Șmuelian, care e și membru al comitetul Șaaraim. El vinde și tuburi și cuie. Tata lucrează la cameră în fiecare seară, când vine de la lucru. Eu îi aduc apă și cafea cu hawayegi și pâine neagră groasă cu halva solidă, densă, în care simți semințele de susan tocat amestecat cu miere din fructe de palmier, pe care le trimite mama. Noi trecem la camera nouă. Mamei îi place să locuiască în spatele atelierului care ne desparte de ceilalți vecini. Ea se

La marginea cartierului Șaaraim se află un teren de BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

239

TRADUCERI bucură să se întâlnească cu celelalte vecine lângă "tabun", cuptorul de piatră din curte, unde se face pâinea.

Dar e mai bucuroasă să se despartă de ele și să mă ia de mână spre camera noastră. Puțin după ce trecem la camera noastră, mama nu se mai poate scula din pat deloc.

Nici până la tabun. Eu încerc să o îngrijesc, dar sunt încă mic.

La început Iona venea, femeia lui Yefet, și aducea lahuh și geahnun cu ouă și bulion de roșii. Îi aducea și shug. Shug în borcan verde stimulator. Eu bag degetul și îl ling. Arderea de la shug îmi deschide nările, nasul și creierul. Shugul e așa de picant, că și cerul se deschide. Ochii se umplu cu lacrimi. Plămânii mei ard. Mă pișcă în nas. Strănut și tușesc, dar nu plâng. Ciupesc repede o bucățică de pâine. Obrajii mei fierb. Și urechile.

După ce mă calmez, știu că nu e voie să mănânc shug fără nimic. Mie îmi plac mâncărurile astea. Mama nu reușește să înghită nimic. Sâmbătă, Iona ne aduce supă de picior de găină, care s-a fiert mult timp pe lampa de gătit. Supa are gust de pietre și culoarea portocalie frumoasă. Mama bea câteva înghițituri și se oprește. După ce Iona pleacă, ea vomită. Eu beau ce a rămas în oală.

Situația mamei e rea. Are nevoie ca cineva să se ocupe de ea tot timpul. Trebuie avut grijă de ea, când noi ieșim din casă. Seara, tata se întoarce de la lucru nervos. "eu nu am nevoie ca să primesc ajutor de la vecini," el aruncă printre dinți spre mama, noi nu suntem așa de săraci!" *

23

*

O femeie vine cu tata chiar când eu fug spre Talia și Amos, dimineața. Femeia e îmbrăcată în rochie neagră.

Are ochi enormi și se uită tot timpul în jur. Ochi care văd tot și adună tot ce văd în cap și păzesc cu obloane, ca nimic să nu curgă afară. Și buzele ei sunt strânse tare, ca niciun cuvânt să nu fugă afară. Deasupra gurii are fire de par negru. Aproape ca o mustață desenată ușor. În afară de asta, e frumoasă, dar mama e mai frumoasă. Ea vine la mine și arată spre un copil care stă lângă ea și spune, "ăsta e Ataf, băiatul meu."

Eu fac băiatului semn de salut, șalom și fug.

Tata spune "uite vezi, asta e femeia care va avea grijă de mama ta și ne va face mâncare, spune-i mulțumesc."

Pe drum încă fuge după mine vocea ei, "îmi pare bine, mă cheamă Huda." *

24

*

Când eu mă întorc de la școală, îmi arunc geanta și fug să joc fotbal. Dar sunt surprins să găsesc femeia aceia și băiatul ei în camera noastră. Mă opresc puțin, mă sprijin de perete, și înaintez încet de-a lungul peretelui spre mama mea. "nu trebuie să-ți fie frica," spune femeia și îmi zâmbește.

240

"ahalan," spune băiatul ei. Are ochii cei mai negri pe care îi cunosc. E slab și înalt. Nimeni nu observă la început degetele lui strânse. El știe să-și ascundă palma mâini, ca și cum ar face-o neintenționat. "ahalan," îi răspund și mă lipesc de perete.

Ataf e mai mare ca mine. Și e și mult mai înalt. Câte o dată are voce de bărbat, și câte o dată de fetiță răgușită. Îmi vine să-l întreb în ce clasă învață, dar nu zic nimic.

Numai înaintez spre mama, la sfârșit ajung la capul ei.

Ochii îi sunt închiși. Ea îi deschide pentru mine. Ochii mamei sunt mici ca niște mărgele brune. Mama mea întinde o mână spre părul meu și mă mângâie. Acum eu închid ochii. Corpul meu se transformă într-o băltoacă de apă sub palma ei. "te simți bine astăzi?" o întreb, cu toate că văd că nu. "mai bine," minte mama. De când mama e foarte bolnavă – în fiecare zi noi mințim. Când iubim mult, ne mințim unul pe altul. În special eu. *

25

*

"unde locuiești tu?" îl întreb pe Ataf, când ieșim pe stradă. "după livadă. Tatăl meu e paznic la livadă de mulți ani. Acum e mort." "atunci cine vă aduce mâncare?" eu mă scurm în nas, că nu știu ce să fac cu mâinile. "acum tatăl tău," răspunde Atef, și șutează în minge. "tatăl meu nu are destulă mâncare pentru două familii," îi răspund și șut și eu în minge și ea se îndepărtează câțiva metri. Noi începem să fugim repede, parcă am fi gloanțe. "de aceea mama mea lucrează la mama ta," Atef răsuflă. El are nevoie de aer după ce îl fugăresc din stradă la câmpul din spatele caselor, "asta e ce face ea la noi?" eu trag mingea printre picioarele lui și prind iară mingea. "da. Mama ta e bolnavă. Ea are nevoie de ajutor".

Atef fuge după mine, încearcă să ia înapoi mingea pierdută. Nu are nicio șansă. Eu sunt mai rapid. "tu nu mergi la școală?" îl întreb eu. "acum avem vacanță. Dar când se termină, merg la Zarnuga." Atef fuge să își aducă mingea pe care am șutat-o în curte. "în ce clasă ești?" "eu învăț cu câțiva copii. Fiecare de altă vârstă," Atef răspunde în ebraică. "toți avem același învățător. Noi învățăm să citim în Coran și știm toate rugăciunile pe de rost."

Nu mai scoatem niciun cuvânt din gură. Ne concentrăm la jocul nostru. Încet încet, obosim. Nu ne mai luptăm unul contra celuilalt și nu ne mai luăm mingea unul la altul. Lovim în minge de la unul la altul în câmpul gropilor. Și tragerea mingii e un fel de a vorbi. (va urma)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ionel BOTA

Real și ficțiune. Eufonii ale impactului emotiv în povestirile și poeziile pentru copii ale Mihaelei Oancea.

Povestiri și poezii, numai pentru voi, copii!

Poezia română contemporană are în Mihaela Oancea o autoare valoroasă, cu o bună priză la un public constant, atent la numele mai noi care pot îmbunătăți orice bilanț al literaturii. Lirismul acesta este unul al aderențelor totale la evenimențialul unei realități investigată în plină resorbție ca eboșă a discursului figurat/de-figurat, de „supraviețuiri” și imersii sub crusta îmbâcsită de fad, caducitate și mâzga vulgară a perisabilului, tot spectacolul poemelor Mihaelei Oancea voindu-se unul de uzurpare a modelor. Eul estropierilor, nu întotdeauna corect înțeles de critica imbecilă, pusă pe zgomot inutil și uitând în comentariul cât de cât aplicat să discearnă corect valențele creației, e un eu fascinat de sensul adevăratelor răzvrătiri ale omului, cu un discurs de o expresivitate aparte.

Dar Mihaela Oancea are poeme pentru copii și o proză la fel de interesantă, cu aceeași adresă. Aici, în volumul acesta, e vorba de basme, povestiri și poezii ca texte de reflecție garantată de filoane subterane, scrise cu originalitate, fără calchieri ale filonului inițial. Interesant că evenimențialul lor nu se petrece neapărat sub semnul trecutului, tot ce se întâmplă are loc într-un prezent continuu. Iar potențialitățile ambientului nu sunt, nici măcar la modul nedeclarat, utilizate pentru un eventual experiment (literar vorbind).

Absorbant e fluxul juvenil, alura naiv-nostalgică, nu avem deloc proză evaluată pe luxul ambalajelor, puterea iubirii e peste tot, deliciul lecturii e și el unul total, în retorta copilăriei au loc elanurile vârstei, elementul secondant al voluptăților epicității. Chiar dacă nu întotdeauna radiază bucuria, dată fiind evoluția scenariului epic, deși lectura e delectabilă întrutotul, delicatețea scriiturii, gest care ține de arsenalul de talent și măiestrie al autoarei, așează filă cu filă, pretutindeni, tema poveștii fără sfârșit. Solomonarul Eustache vine de hac vrăjitoarei haine și grifonului necuratei fiindcă are în ajutor toate animalele pământului. În altă poveste, șoricelul și elful salvat de el iscă prin dialogul lor un spectacol liric, am zice, special, luxuriant și prin efecte. În ambele exemple, povestea în povestea din poveste consacră redundanței ființei și lucrurilor predilecția narațiunii. Valențele estetice sunt recuperate pe drum, pe drumul acelorași povești în dinamica desfășurărilor. Succesiunea de eveniBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

mente se leagă, nu numai prin forma intuiției (un termen mai consacrat, acum, nu avem la îndemână) ci și prin neoimpresionismul care face diferența.

Nu avem ezitări afectuoase, dar dimensiunea spirituală e proximă ca prestație, fluxul discursiv un referent esențial, recuzita simbolurilor (în poemele Ninsoare în Brumărel și Zâna care aduce povești), o încifrare/descifrare în funcție de celelalte decantări epice. Eufonia impactului emotiv e de netăgăduit.

Două minunate poeme, Raza de soare și Albinuța grefează arhetipalul cu o voluptate neaoșă pentru primenirea cu romanța naturii a prezentului, șarja nefiind deloc narcisistă. Un adevărat poem în proză este Cămara amintirii sau periplu prin buzunarele timpului, feeria romantică a grădinii, din care nu lipsește amintirea bunicilor fiind redată cu o rigoare epică și o fermitate a enunțului inebranlabile.

Realul și ficțiunea, interșanjabile acum, fac casă bună aici, voluptatea narării și gestul coreografic, fie și în acele episoade tranzitorii, devoalate la transpunerile mirajului epic la care sunt supuse metaforele, însumează un trend miraculos textelor prezente în carte, uneori cu o prospețime emoționantă, alteori subjugând interesul cititorului prin alura captivantă a temelor, de un pitoresc șăgalnic precum un tort-spectacol, ale cărui personaje din zahăr te sfiești, parcă, să le atingi pentru a le degusta. Într-o povestire, Dora își dispută cu razele de soare devoțiunile deloc neglijabile ale cotidianului. Tema e aproape similară ca abordare în poezii interesante și ele (Năsturelul, Rostul unui papucel, Promisiunea lui Aurel, Tristețea lui Vasilache dar și Buburuza Zița (Ploaie de toamnă).

Stilistica e, aici, substanță, felul de a scrie, de a reda, absolut original, arată un ecleraj autentic, fiecare povestire e o configurare, fiecare secvență o descifrare, fiecare propoziție o încântare. Rîndunica Eufrosina își învață puișorii să nu-și însușească nimic ce nu este a lor. Idee-șablon ar fi aceasta că eforturile vieții sunt primejdioase ori izbăvitoare. Ritmica magiilor, fie și a magiilor clipei, e acompanientul eului auctorial. E sondată ancestralitatea unor subiecte doar ca sugestie, farmecul eului scriptor e reprodus, însă, cu o emoție de o vivacitate aparte. În calupul de poezii incluzând Gând de bucuruză, Măgăruș și obraznicul Urechilă, Gânsacul pedepsit, Cocoșul imprudent, 241

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! Lecția lui Dănuț, mâzga vulgarului, imoralitatea, egolatria, sunt vitriolate.

Unda ironică, poante care surprind plăcut, modul de a păstra focalizați la subiecte pe cititorii de toate vârstele, nu doar pe cei mai tineri, sporesc originalitatea prin care autoarea știe să se distanțeze valoric de un banal remake, de un dèja-vu care a determinat și azi promoțiile copilăriei să evite contactul direct cu cartea. Am sugera chiar o opinie în sprijinul efortului lăudabil al autoarei: o poetică a narativului se iscă agreabil, seduce și edifică. Inclusiv în poezii cu rezonanță percutant-afectivă limpede avem bruioane de freamăt (Visul unei nopți de vară) ori de calm apollinic (Haideți la horă!), de risipiri lirice de răscumpărare a bucuriilor copilăriei (Să nu te pui cu soarele!), de recuperări ale mitului arhaic, poporal, în vestimentație simbolică atemporală (Un dar pentru Moș Nicolae, An de an cu...Moș Crăciun!).

Atrăgător e și modul în care cu un imaginar condens, afectuos și cu un devotament special pentru magiile vârstei, enunțul dobândește o partitură pas de deux, autoarea discută pur și simplu cu interlocutorul său cititor, copilul, ca și când bănuiește că aici se află cheia dinamizării propriilor narațiuni, în atenția mărită a acestuia, în disiparea fanteziei acestuia pe paliere de componente perceptive. Undeva, orfanul de

242

tată Nicodim, un fecioraș viteaz ca orice rustican bine educat de acasă și școlit cu noțiunile elementare ale moralei și ale vieții, eliberează veselia oamenilor din captivitatea zmeului. Aici codul basmului funcționează cu frumusețea iminentă a unui excelentissim spectacol al narării.

Pe claviatura poveștii, metafora e un inconfundabil adagio, exprimarea prozatoarei se mișcă pe un acordaj delicat, eleganța scrisului evocă o coda triumfală în același registru ludic al scrisului care (în)cântă. În acest fel fascinația devine și ea decor de idealitate (în povestea unde lacrimile Mărgăritei captive, fata Împăratului Lalea, se transformă în perle), spectacolul memoriei este pur și simplu devansat. Spuneam că prezenteismul ține de bagheta dirijorală a unui autor care-și cheamă cititorul în lumea miracolelor de azi, fiindcă ele, miracolele basmelor de demult, din străvechimi imemoriale, există, interpretarea lor nu e, însă, aulică, asemeni subiectelor basmelor, fiindcă atmosfera din povestirile și poeziile pentru copii ale Mihaelei Oancea are în primul rând o vitalitate sonortelurică.

Performanță epică și lirică, deopotrivă? Da, fără pic de îndoială, da. Proiectul marii concordii a tuturor vârstelor poate, deci, începe.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

MEMORII

Constantin ZAVATI

ÎN SFÂRȘIT, LA PARIS! De mic copil mi-a plăcut să hoinăresc, încă de când eram la școala primară, împreună cu câțiva colegi de clasă, cu care eram foarte bun prieten, străbăteam toate străzile BACĂULUI, pe atunci un oraș foarte mic, cu aproximativ 17.000 de locuitori, cu marele PALAT ADMINISTRATIV - care în față, în loc de gard, avea niște lanțuri cu bile - cu morile FILDERMAN și KALMANOVICI, cu FABRICA LETEA - cea mai mare fabrică de hârtie din țară - cu TĂBĂCĂRIA, cu FABRICA DE CHERESTEA. În timpul Regimului Comunist, MUNICIPIUL BACĂU a ajuns la apogeu, cu o populație de aproape 250.000 de locuitori, iar pe lângă vechile întreprinderi, s-au adăugat FABRICA URA de fabricat și reparat avioane și alte produse, FABRICA DE MAȘINI UNELTE, FABRICA DE VANE, FABRICA PROLETARUL cu FILATURA și STOFE, două hidrocentrale, etc.

Astăzi, cu excepția AEROSTAR și a FABRICII DE ÎNGRĂȘĂMINTE, toate celelalte fabrici producătoare au dispărut. În urma privatizărilor au fost vândute la fier vechi, astfel că, foarte mulți băcăuani au pierdut locurile de muncă, fiind nevoiți să plece în toată EUROPA și chiar pe alte continente. În copilărie hoinăream până la capătul Străzii LECCA, care ajungea până la malul Râului BISTRIȚA, iar atunci când veneau apele mari în urma ploilor se produceau mari inundații și armata era chemată în ajutor.

Mergeam până la podul de cale ferată de la BÂRNAT, un râu mic, dar în care puteam face baie și sta pe mal la soare. În drum spre BÂRNAT întâlneam cei mai frumoși gândaci și păianjeni mari, pe care-i scoteam din gaura lor cu o bilă din ceară de albine legată cu o sfoară și observam multe șopârle și gușteni. Astăzi aceștia au dispărut complet în urma folosirii insecticidelor.

Vizitam des satul LUIZI-CĂLUGARA, un sat de CEANGĂI, unde, pe fiecare uliță, erau plantați pruni, meri și peri pădureți. Noi culegeam fructele căzute pe jos, iar uneori ne urcam și în pomi, dar locuitorii nu ne certau dacă nu rupeam crengile. Nu mai vorbesc de drumurile cu căruța, când ne duceam vara la Bunica dinspre mamă la BUCȘEȘTI unde Bunicul era PRIMAR, apoi excursiile la GALAȚI și CONSTANȚA, împreună cu tatăl meu. Probabil de la dânsul am moștenit dorul de excursii.

Prima mare călătorie am făcut-o în GERMANIA, BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

cu ocazia ȘCOLII MILITARE DE OFIȚERI DE ARTILERIE și apoi în cei doi ani am colindat prin GERMANIA, POLONIA, URSS, CEHOSLOVACIA. Într-un concediu, am planificat împreună cu un coleg de arme să mergem la PARIS. Am plecat la Gara din Wuppertal-Elberfeld și așteptam trenul care să ne ducă spre PARIS, dar ghinion a apărut un curier de la Regiment care ne-a comunicat că nu putem pleca la PARIS deoarece unitatea nu ne poate asigura siguranța noastră în FRANȚA. Ne-am întors dezolați la unitate și drept consolare am plecat la VIENA și PRAGA. PARISUL m-a fascinat de copil, îl știam din lecturi și apoi din studiul literaturii franceze din liceu.

Cu limba franceză nu aveam nicio problemă deoarece o învățasem bine din liceu.

După foarte mulți ani, pe când eram pensionar și mă aflam în ANGLIA la fiica noastră, am hotărât să facem o plimbare la PARIS. Soția și fiica au fost de mai multe ori în excursii la PARIS. Au călătorit în capitala Franței atunci când eu eram inspector școlar și făceam vizite în satele din județ în cadrul unor inspecții pe la diferite școli! În urma unei invitații am obținut viza franceză.

Prima călătorie am făcut-o cu trenul, iar a doua cu autocarul.

Prima dată, am pornit de la GARA VICTORIA LONDON până la DOVER, apoi am traversat THE ENGLISH CHANNEL cu un feribot până la CALAIS. De acolo, am plecat spre PARIS cu un tren cu vagoane vechi. Necazul a fost că în FRANȚA am călătorit numai noaptea atât la prima cât și la a doua vizită, așa că nu am putut vedea nimic, decât niște lumini îndepărtate din localitățile prin care treceam, cu excepția celor din gările unde se oprea trenul.

Am ajuns la PARIS în GARA DE NORD, unde ne aștepta MADDIE, prietena noastră de ani de zile, care ne-a condus cu mașina până la GAGNY, o suburbie a capitalei franceze, unde locuia într-un pavillon de vânătoare cu PIERRE, soțul ei.

De la GARA DE NORD, MADDIE și PIERRE REIGNIER ne-au plimbat prin PARISUL nocturn pe LES GRANDS BOULEVARDS, am văzut clădiri impresionante, catedrale, monumente, cafenele celebre cu terasele complet ocupate și am trecut prin celebrul LE QUARTIER LATIN plin de tineri studenți.

La GAGNY ne așteptau părinții lui MADDIE, Monsieur et Madame GASTON BORDAGE, vechi 243

MEMORII prieteni de ai noștri. Ne-au primit cu mare amabilitate, deoarece doreau foarte mult să mă cunoască în persoană și pe mine, nu numai din scrisori. Ne-au așteptat cu o masă bogată, stropită cu un vin de calitate, terminând cu nelipsitele brânzeturi variate – iar atunci când ne-au invitat să servim din acestea, eu am cerut să-mi dea voie să gust din fiecare.

Masa era totdeauna pregătită de către Monsieur et Madame GASTON BORDAGE, părinții lui MADDIE și era delicioasă. Erau persoane deosebite, care ne-au tratat cu foarte mare amabilitate și și-au invitat prietenii și rudele, precum și celelalte două fiice cu familiile lor ca să ne cunoască.

MADDIE și PIERRE locuiau într-un pavillon de vânătoare la GAGNY, separat de părinții ei, care locuiau într-un apartament din centrul PARISULUI. Acest pavillon de vânătoare era situat nu departe de clădirea enormă a părinților lui PIERRE, care erau foarte înstăriți și la care am fost invitați. Numai mama lui mai trăia atunci, pentru că tatăl lui PIERRE s-a sinucis cu un pistol de vânătoare. Acest pavillon de vânătoare era o clădire mare cu etaj, gen vilă. Soția și eu am dormit la etaj. Clădirea era înconjurată de o grădină mare, cu pomi fructiferi, cu vie și cu o grădină de legume, de care se ocupa PIERRE, care era un pictor și sculptor talentat. Era angajat la armată ca specialist designer de safe-uri.

Ne-am împrietenit imediat, mai ales datorită faptului că eu vorbeam o franceză literară. În timpul vizitei, în special în timpul mesei, mi s-a părut curios faptul că pe masă nu se puneau felii de pâine, ci PIERRE tăia câte o felie de pâine pentru fiecare, atunci când o terminau pe prima. La întrebarea mea, mi-a spus că așa pâinea nu se putea usca, ci rămânea mereu proaspătă!

Au urmat apoi vizitele la PARIS. MADDIE ne-a procurat abonamentele pentru tren/ autobuz/ metrou, așa numitele CARTE JAUNE, cu fotografia noastră, cu care puteam călători nelimitat pe toate mijloacele de transport în comun. În prima zi MADDIE ne-a însoțit prin PARIS, mai întâi la MUZEUL LOUVRE, apoi la LA BASILIQUE DU SACRÉ COEUR DE MONTMARTRE, celebra biserică albă, așezată pe cea mai mare înălțime din Paris la 130 metri, unde se poate ajunge fie pe scări, fie cu un funicular cu roți zimțate. Am folosit ambele metode de a ajunge pe înălțime, de unde se putea vedea întregul PARIS, până la orizont. Te copleșea mărimea orașului! Pe LA BUTTE MONTMARTRE și în vecinătate au avut studiouri în timpul așa-numitei BELLE ÉPOQUE, mulți pictori celebri precum SALVADOR DALI, AMEDEO MODIGLIANI, CLAUDE MONET, HENRI DE TOULOUSE-LAUTREC, PIET MONDRIAN, PABLO PICASSO, CAMILLE PISSARRO și VINCENT VAN GOGH. Când am vizitat noi erau mulți pictori la lucru care făceau portretele turiștilor.

244

Am trecut prin PLACE DE LA CONCORDE, neam uitat la LA TOUR EIFFEL, dar nu am încercat să urcăm deoarece banii erau bine chibzuiți, am fost în PLACE DE LA BASTILLE, ne-am plimbat pe CHAMPS ÉLYSÉES, etc. În fiecare zi, MADDIE avea grijă să ne pregătească niște sandvișuri uriașe cu jambon în bâton, o pâine albă, subțire și lungă, care ne ținea de foame o zi întreagă. În zilele următoare, înarmați cu un plan al PARISULUI, am călătorit pe cont propriu. Soția cunoștea bine PARISUL din vizitele anterioare făcute cu fiica noastră. În Gara GAGNY erau automate pentru bilete. Introduceam biletul în dispozitivul automat care ne permitea să intrăm în Gară, unde așteptam trenul de PARIS. Aceste trenuri aveau o frecvență foarte mare.

Ades se întâmpla ca în timpul călătoriei să urce în vagon câte doi controlori, câte unul la fiecare capăt. De multe ori găseau pasageri fără bilet cu nicio posibilitate de scăpare și care trabuiau să plătească pe loc niște amenzi usturătoare. În fiecare zi treceam pe lângă L’ARC DE TRIOMPHE DU CARROUSEL, la VEST de Muzeul LOUVRE unde petreceam câteva ore bune până ne oboseau și ochii și picioarele! Începeam cu LA VICTOIRE DE SAMOTHRACE, apoi admiram celebrul tablou MONA LISA/ LA GIOCONDA, ulei pe lemn de LEONARDO DA VINCI, după care priveam statuia din marmoră VENUS DE MILO de ALEXANDROS DIN ATIOCH și nenumăratele galerii cu antichități orientale, antichități egiptene, antichități greco-romane, cu tablouri, stampe și desene din toate epocile realizate de către cei mai mari sculptori și pictori. Erau săli cu tablouri imense care reprezentau pe REGII FRANȚEI și în special pe NAPOLEON BONAPARTE. Ca și la LONDRA, ne-au impresionat bogățiile aduse din fostul IMPERIU. Am vizitat și alte muzeee, apoi am trecut la NOTRE DAME, catedrala uriașă, care ne-a copleșit de la intrare - eram insignifianți. Am retrăit scene din istoria acesteia, din lecturile noastre din COCOȘATUL DE LA NOTRE DAME. Era foarte rece înăuntru, atât construcția, cât și slujbele care se transmiteau prin amplificatoare. Ne-au impresionat mormintele imense ale celor îngropați în catedrală, cu scene sculptate în marmoră.

A urmat vizita la L’ÉGLISE DE LA MADELEINE, situată între PLACE DE LA CONCORDE și OPERA PALAIS GARNIER, construită în stilul unui templu grec.

Am vizitat L’HÔTEL DES INVALIDES, construcție inițiată în 1670 de către Louis XIV drept cazare și spital pentru soldații răniți. Aici ne-am alăturat unui grup de turiști și am avut drept ghid o călugăriță, care l-a divinizat pe Împărat în prezentarea ei.

Capela, construită la finele secolului al XVII-lea BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

MEMORII în stil baroc francez de Jules-Hardouin Mansart, adăpostește osemintele Împăratului NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821). Au fost aduse la PARIS din ordinul Regelui LOUIS PHILIPPE în 1840 de către Generalul HENRI GATIEN BERTRAND, care-l însoțise pe NAPOLEON BONAPARTE în exil pe insulele ELBA și ST. HELENA. După funeralii naționale, corpul neînsuflețit al Împăratului a fost depus în LA CHAPELLE SAINT-JÉRÔME până când Visconti a terminat Capela Împăratului.

Am pășit printr-o ușă masivă din bronz făcută din tunurile cucerite în Bătălia de la Austerlitz. Sub NAPOLEON III, în 1861, NAPOLEON BONAPARTE a fost depus îmbrăcat în uniformă de Colonel de Gardă cu sașul de Légion d'Honneur, în noua criptă, într-un sarcofag din porfir ridicat pe un piedestal din granit în care se află 6 sicrie: din fier, mahon, două din plumb, unul din abanos și unul din stejar. Pălăria o are la picioare. Sarcofagul este văzut de la înălțime, fiecare vizitator trebuie să-și aplece capul și să se încline Marelui Împărat - se spune - în mod de salut respectuos. Pe mozaicul de jos vezi Bătăliile Imperiale.

O galerie circulară prezintă 10 basoreliefuri cu scene din domnia lui NAPOLEON BONAPARTE sculptate în marmoră albă de către Simart.

Tot la L’HÔTEL DES INVALIDES am văzut mormintele marilor ofițeri, amirali, mareșali, generali, mormântul lui JOSEPH, fratele mai mare al Împăratului și JERÔME, fratele lui mai mic, precum și cel al lui NAPOLEON II (1811-1832), fiul lui NAPOLEON BONAPARTE. Am vizitat și MUZEUL MILITAR, cu MUZEUL ARTILERIEI și MUZEUL DE ISTORIE MILITARĂ. Am văzut pictura cu NAPOLEON BONAPARTE PE TRONUL IMPERIAL ÎN 1804 de Ingres și DRAPELUL pe care Împăratul l-a sărutat când și-a luat rămas-bun la Fontainebleau la prima abdicare - cu pictura lui Delaroche: NAPOLEON I LA FONTAINEBLEAU LA PRIMA ABDICARE. Biletul de intrare era valabil pe două zile, așa că am vizitat pe îndelete muzeul, cu exponatele din istoria Imperiului, cu Le Vizir calul împăiat al lui NAPOLEON, șeaua, sabia, sașul cu Légion d'Honneur, haina lui gri, pălăriile, un cort militar, precum uniforme, armament etc. În curtea muzeului am văzut amploiați ai muzeului în costume de epocă.

Am văzut statuia MUȘCHETARILOR la hanul LE LAPIN SAUVAGE, unde seara se prezenta un show stil cabaret din viața lor. Am trecut pe la L’ARC DE TRIOMPHE DE L’ÉTOILE, cu MORMÂNTUL SOLDATULUI NECUNOSCUT din PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, cu flacăra aprinsă în eternitate.

Am trecut prin față la L’HÔTEL MEURICE, unde a fost sediul COMANDAMENTULUI GERMAN în timpul celui de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Acolo Generalul de Infanterie DIETRICH HUGO HERMANN VON CHOLTITZ (1894-1966), CoBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

mandantul Garnizoanei și Guvernator Militar al capitalei, numit în istorie și SALVATORUL PARISULUI, nu a respectat ordinul lui HITLER de a distruge PARISUL, care l-a întrebat zbierând la telefon „Brennt Paris?/ Arde Parisul?”. S-a predat Generalului CHARLES DE GAULLE, liderul FORȚELOR FRANCEZE LIBERE. Un bulevard îi poartă chiar numele. În JARDIN DU LUXEMBOURG, creat în 1612 din ordinul Reginei MARIE DE’ MEDICI, văduva Regelui HENRI IV al Franței, am asistat la o scenă în care mai multe persoane aveau firimituri de pâine în palmă - la fluieratul lor vrăbiile veneau și ciulegeau din mână. Se vedea că făceau aceasta în fiecare zi!

Erau acolo și vânzători ambulanți: unul cu un coș cu porumbei mecanici, care atunci când întorcea un arc făcea ca porumbelul să zboare vreo 20 de metri. În jur erau o mulțime de părinți cu copii, care fiecare cerea să i se cumpere un porumbel mecanic! După ce a vândut câteva păsări mecanice, a apărut un polițist pe o motocicletă, care l-a amendat și cu greu a scăpat de confiscarea mărfii, aceasta la cererea insistentă a publicului din jur! În una din plimbările noastre, am ajuns iar la SACRE-COEUR, de unde am admirat din nou PARISUL. Erau mulți artiști plastici care-și expuneau operele și care, în așteptarea clienților, pictau tablouri cu celebra biserică și cu alte clădiri importante din PARIS. Din când în când, dintre mulți admiratori, se ivea și câte un turist, american după accent, care cumpăra un tablou!

Tot la MONTMARTRE erau niște japonezi care, cu o foarfecă tăiau cu dexteritate în hârtie neagră portretul celor care erau interesați să cumpere. Toți cei care expuneau tablouri sau decupaje te invitau să cumperi! În drumul nostru am trecut și pe lângă cabaretul MOULIN ROUGE din PIGALLE. Erau și o serie de cabarete unde erau invitați cu insistență trecătorii ,,bărbați'', ca să intre și să asiste la program. Când am povestit seara acasă că am trecut și prin PIGALLE, Monsieur GASTON BORDAGE s-a supărat spunând că acea zonă face reclamă proastă PARISULUI! În a doua noastră plimbare, călăuză ne-a fost Monsieur GASTON BORDAGE. Dânsul ne-a precizat că nu este francez, ci parizian! ,,Je ne suis pas Français, je suis parisien''! Dânsul a mers o zi întreagă cu noi pe jos, fără a obosi, secretul lui era că „merge în pantofi fără șosete”! Am avut un traseu variat!

Am trecut mai întâi pe la L’ECOLE MILITAIRE, apoi în cartierul LE MARAIS, un cartier cu clădiri foarte vechi, numite HÔTELS, construite între secolele XVI – XVIII unde trăiseră nobili și bancheri.

Toate clădirile păstrau vechea fațadă pentru că PRIMĂRIA PARISULUI/ HOTEL DE VILLE a hotărât ca să se renoveze fațadele ca în trecut, dar interiorul să fie complet modernizat.

245

MEMORII Cred că noaptea nu m-aș fi aventurat prin acest cartier, cu atmosfera aceea sumbră de vechi!

Am vizitat și muzeul local, dedicat lui NAPOLEON BONAPARTE, unde erau multe portrete ale Împăratului și ale ,,amantelor'' lui, cum ne-a informat Monsieur GASTON BORDAGE cu dispreț, ,,et ses maîtresses!'', dânsul fiind un republican convins!

Acolo era și o șuviță din părul lui NAPOLEON BONAPARTE, apoi uniforma, decorații și un model de guillotine/ ghilotină, precum și săbii și alte mijloace de luptă de epocă. Monsieur GASTON BORDAGE a ținut să ne arate și părți din PARIS, unde nu pătrund de obicei turiștii și acel loc era cartierul respectiv!

Timp de câteva ore am avut impresia că urmam pas cu pas prin acele vremuri tulburi! Vedeam parcă imagini din MISTERELE PARISULUI, ca și cum noi am fi însoțit personajele respective. A fost o zi de neuitat, în care am văzut și am aflat foarte multe din trecutul capitalei FRANȚEI. Într-o altă zi, MADDIE ne-a oferit o plimbare pe SENA pe un BATEAU MOUCHE. În L’ÎLE DE LA CITÉ am văzut monumentala Catedrală gotică NOTRE DAME, apoi LA SAINTE CHAPELLE construită în stil gotic cu vitralii, podul PONT NEUF cu statuia lui HENRI IV și închisoarea LA CONCIERGERIE din secolul XIV. În L’ÎLE AUX CYGNES am ajuns până la MICA STATUIE A LIBERTĂȚII, replica celei de le NEW YORK, însă la dimensiuni reduse.

Am făcut multe fotografii și am fost copleșiți de amabilitatea parizienilor atunci când eram în impas, în plimbările noastre - de multe ori ne asistau cu explicații și ne dădeau direcții și chiar ne însoțeau până la obiectivul turistic unde doream să ajungem.

Intram pe străzi comerciale unde erau magazine ce-și etalau mărfurile de la valuri de stofe la diferite feluri de brânză. Cu MADDIE am mers într-o piață alimentară unde era o bogăție și o diversitate de produse de nedescris. Dânsa a cumpărat atunci carne și legume și am văzut pentru prima dată fleici din carne de cal.

Mi-am adus aminte de copilărie când mergeam la Băcănia lui ȚUDIC și cumpăram salam de cal pe bonuri pe care le semnase tata când lua solda - trebuia astfel să plătească, pe lângă bonurile lui (așa era moda), și pe cele ale noastre, după care, când venea acasă, avea grijă să ne acorde o corecție!

Cu MADDIE am vizitat LE CHÂTEAU DE VERSAILLES al REGELUI SOARE, LOUIS XIV și LE GRAND TRIANON. Am fost copleșiți de bogăția, dimensiunile și rafinamentul lor, în special de SALA OGLINZILOR, clădiri create de arhitecții Louis Le Vau, apoi continuate de François d'Orbay și extinse de Jules Hardouin-Mansart. Am admirat decorația interioară creată de Charles Le Brun. Ne-am plimbat prin parcul imens cu numeroase statui și fântâni arteziene, cu straturi de flori, în cele mai diferite forme 246

conceput de André Le Nôtre. Câtă bogăție! Nu-i de mirare că LOUIS XVI și MARIE ANTOINETTE șiau terminat viața pe eșafod în timpul REVOLUȚIEI FRANCEZE. Acum sunt toate la dispoziția turiștilor pentru un bilet de intrare.

Am vizitat și un mic muzeu de ceară, dar nu celebrul muzeu GREVIN! A doua călătorie am făcut-o de la LONDRA la DOVER cu autocarul, iar de acolo până la CALAIS cu HOVERKRAFT-ul, un vas cu pernă de aer și cu elice propulsoare. Acesta plutea deasupra valurilor și pe pământ. De la CALAIS la PARIS am mers de data aceasta tot cu un autocar, unde am ajuns noaptea. La autogară ne aștepta MADDIE cu mașina și ne-a transportat la GAGNY. În timpul traversării CANALULUI MÂNECII au venit doi ofițeri de frontieră francezi, care ne-au vizat pașapoartele pe vas. Cu unul dintre aceștia am discutat foarte mult după ce a terminat vizele și mi-a pus foarte multe întrebări despre ROMÂNIA. Marea era liniștită și a fost o călătorie foarte plăcută.

Astfel s-au încheiat vizitele noastre la PARIS și visul meu din copilărie s-a împlinit.

Bon anniversaire sau cum am ratat marea sărbătoare a Franței de 14 JUILLET! Era 12 iulie și a doua zi urma să părăsim FRANȚA deoarece ne expira viza franceză.

Familia BORDAGE începuse pregătirile pentru marea sărbătoare de 14 Juillet și pentru a ne face o surpriză plăcută nouă au comandat un curcan fără a ști că noi urmam să plecăm cu o zi mai devreme.

MADDIE ne-a făcut o prezentare detaliată a modului cum se desfășura la Fête Nationale de la République Française/ Sărbătoarea Națională a Republicii Franceze atât la PARIS, cu marea paradă militară pe Boulevard CHAMPS ELYSÉES, cât și în provincie. În timpul nopții urmau să se desfășoare mari baluri în toate localitățile la care participau foarte mulți oameni. Fiind penultima zi, am luat trenul și am plecat la PARIS, am ajuns în GARA DE EST și de acolo, cu autobuzul, am ajuns aproape de locul unde urma să aibă loc marea paradă. PARISUL era în plină pregătire, peste tot erau ghirlande de brad și foarte multe flori. Patrule ale armatei supravegheau străzile capitalei. Am coborât din autobuz la o stație pe o stradă paralelă cu marele Boulevard CHAMPS ELYSEES și am încercat să-l accesăm. O patrulă formată din doi soldați ne-au oprit și ne-au întrebat ce căutam acolo.

I-am informat că eram români, că a doua zi urma să părăsim FRANȚA și că doream să vedem pregătirile de pe CHAMPS ELYSEES. Unul dintre cei doi ne-a răspuns că nu era posibil așa ceva - ceea ce ne-a întristat foarte mult - dar colegul lui a fost de acord și BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

MEMORII ne-a lăsat să trecem - însă colegul lui l-a apostrofat cu: ,,Unde sunt regulamentele?'' dar acesta i-a răspuns „Puțin îmi pasă!”. Le-am mulțumit și le-am urat o sărbătoare frumoasă.

Am ajuns pe marele Boulevardul CHAMPS ELYSEES unde erau foarte mulți muncitori care ridicau tribunele, în timp ce soldații patrulau - erau și mulți trecători. Nu ne-au dat nicio atenție, am trecut pe lângă boutique-urile marilor case de modă, pe lângă magazine mici, toate cu vitrinele frumos decorate - fiecare casă de modă își prezenta produsele proprii: confecții, accesorii, bijuterii, ceasuri de mână etc.

Am trecut prin dreptul unui magazin mai mare, unde în vitrină era un dispozitiv format din două tuburi de sticlă umplute cu o soluție fluorescentă care curgea în două sensuri, în unul cobora, iar în celălalt urca, producând o serie de nuanțe splendide, în raport de culoarea becurilor care luminau lichidul. Am intrat în magazin și am constatat că cele două tuburi porneau din subsol și urcau până la primul etaj unde era o etichetă pe care scria ,,perpetuum mobile!''

Ne-am continuat drumul până la L’ARC DE TRIOMPHE, apoi spre CHAMP DE MARS, între LA TOUR EIFFEL și L’ÉCOLE MILITAIRE. Am trecut SENA pe podul ALEXANDRE III, o adevărată operă de artă ca ornamentație și de acolo am tot mers până am ajuns la CATEDRALA NOTRE DAME. Am intrat din nou în catedrală și de această dată am simțit aceeași răceală. În ziua respectivă, CATEDRALA NOTRE DAME era în plină activitate, preoții pregăteau TE DEUM-ul de 14 Juillet. Prin stații de amplificare se transmitea în surdină o slujbă.

Am revăzut de la distanță, MUZEUL LOUVRE, unde atunci se construia în față piramida din sticlă.

Peste tot era o mare de turiști din toate colțurile lumii. Încet, încet ne-am apropiat de gară, de unde am luat trenul spre GAGNY. Se făcuse de-acum seară și eram amândoi pătrunși de neliniște pe strada fără pietoni care ducea până la casa familiei lui MADDIE toate curțile caselor aveau garduri înalte din fier forjat și niște câini de pază, care te înfiorau cu lătratul lor!

Am schimbat ultimele impresii, ne-am pregătit bagajele în vederea plecării și gazdele noastre au rămas foarte surprinse că plecam a doua zi fără a asista la marea sărbătoare. Ne-am exprimat mulțumirile noastre pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o pe întreaga durată a vizitei noastre, dându-ne posibilitatea să cunoaștem PARISUL pe cât fusese posibil, fie împreună cu dânșii, fie singuri. Le-a părut rău că nu puteam sărbători le 14 Juillet împreună și mai ales că nu puteam participa la marele bal, iar Monsieur GASTON BORDAGE și-a amintit că la un asemenea bal

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

și-a întâlnit soția. Le-a părut rău că nu mai puteam servi împreună curcanul cumpărat și s-au hotărât ca a doua zi să dea curcanul înapoi la magazinul de undel cumpăraseră! Să nu uităm că și francezii sunt mari zgârciți!

Ne-au condus la Gara din GAGNY unde ne-am luat rămas bun, ne-am îmbrățișat pentru ultima dată, cu obiceiul lor de a săruta pe obraz de rămas-bun. Leam mulțumit din nou, cu invitația să-i vizităm din nou anul viitor. În fine trenul a plecat, am mai văzut ultimele fluturări de mână și ne-a înghițit drumul spre PARIS. Din PARIS am luat trenul spre ROMÂNIA din GARA DE EST. Am ajuns spre dimineață la granița FRANȚEI. Un ofițer de la frontieră ne-a aplicat ștampila pe pașapoarte, iar când mi-am exprimat părerea de rău că nu puteam lua parte la marea sărbătoare de 14 juillet pentru că viza noastră expira pe 13 iulie, dânsul ne-a replicat faptul că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă întârziam cu 2-3 zile, dar era de acum prea târziu!

Ne-a urat drum bun, iar noi i-am răspuns: VIVE LA ROUMANIE, VIVE LA FRANCE, BON ANNIVERSAIRE!

247

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Mihai PREPELIȚĂ

Poeme IUBESC O FEMEIE NENĂSCUTĂ…

Ea plutește ca o vidmă prin Cosmos…

Ea-mi atinge genele, când nu pot adormi…

Ea-mi încălzește patul în toiul iernii…

Ea râde în hohote de prostia mea…

Ea scoate limba, de sus, o limbă de vacă…

Ea se pișă peste chelia mea lucitoare…

Ea nu doarme niciodată, are grijă de mine…

Ea este prezentă la toate înmormântările bărbaților…

Ea nu naște prunci, n-are de la cine…

Ea cutreieră munții, mările, oceanele…

Ea este plăcută lui Dumnezeu, e smerită…

Ea pune coarne soților mult prea credincioși…

Ea este doar fum, unul des, de țigară…

Ea se prostituează, de prea multă singurătate…

Ea ocolește Sfintele Locașuri, nu-i botezată…

Ea își toarce din razele Luceafărului o Coroană…

Ea mângâie uneori fruntea unui Poet nebun…

Ea turbează de mânie, când nu este curtată…

Ea tot mai chiuie la cele trei nunți ale mele…

Ea șterge lacrimile copiilor mei orfani…

Ea n-a auzit de Bucovina mea, de Basarabia…

Ea n-are inimă, nici suflet, deocamdată…

Vai, iubesc o femeie nenăscută, pe care voi fi condamnat s-o nasc din păcat…

8 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov

DA, POETUL! Poetul își cară cu roaba cărțile la anticariat…

Poetul își aruncă manuscrisele în soba pierzaniei…

Poetul știe că nu mai are nici un cititor, nici măcar unul orb!

Poetul se dă în scrânciob cu Domnul numit Alcoolul…

(Vodca rusească e balsam pentru un suflet slav, dar tu?).

După parantezele închise nu rămâne decât ecoul unui vers…

Cel de pe urmă, după care Poetul își va pune capăt zilelor… Într-o țară, unde Poezia a devenit moloz de materie cenușie, Poetul doar să mai violeze o Muză, să facă închisoare, cinstit…

Chiar ieri, într-un „maxi-taxi” (București-Snagov) aud, 248

crucit: „Aș face trei ani de pușcărie pentru un milion de dolari, sau euro…”

Bărbatul, lăbărțat pe scaunul din față, vorbea serios, prea serios!

S-a mai gândit (dialogând cu șoferul): „Doi ani, trei e prea mult…”

Desigur, într-o țară, unde banul (furat!) e la mare onoare!

Eu beau vin de-un leu, dar Leul mă mănâncă cu tot cu rahat…

Nu știu de cum m-am încumetat să scriu asemenea gogomănie…

Poetul din mine s-a revoltat cumplit, după cărțile trăitescrise…

La șaptezeci de ani, cu optzeci și unul de volume tipărite, Pe banii rupți de la stomac (Poetul nu-și compune cărțile prin închisori…) – Se îndreaptă, pocăit, cu roaba doldora de tipărituri, Spre „Cimitirul Săracilor”, unde are un loc rezervat, De „Istoria literaturii” (de ieri până azi…).

12-13 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov

DACĂ SUNT, SUNT DOAR CUVÂNT… Până la urmă, cuvintele au trebuit să semene cu mine și cu lumea…

NICHITA STĂNESCU

Sunt nu rimează cu sînt (sânt?), precum nu se potrivesc cele două limbi, în care scriu…

Cuvintele mele se nasc din neființă, adică, din nimic, din neant (din cap?)…

Toată viața m-a durut capul, de greul cuvintelor, de durerile nașterii, deși nu eram femelă bună de prăsilă…

Cu broaștele din Rusia am cântat simfonii-cacofonii, doar iarba ne-a ascultat, foșnindu-ne de milă… Știu: poeții de azi scriu cu cuvinte furate din Dicționar, cu sticla de „Vodka Russkaya” în față, la vedere…

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT Nu sunt ucigaș plătit, eu nu ghilotinez cuvintele, mai ales, cele de dragoste, aleg să iubesc, mereu…

Doar substantivul moarte nu-mi este pe plac: Bătrâna cu coasa pe umăr o expediez în Rai… 14 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov

La poartă mă întâmpină un nuc tânăr, înfrunzit ca în Rai, acoperind nu numai fântâna (da-da, tot bunicul Gavrilă a săpat-o…), casa bătrânească din preajmă, dar până și sufletul meu mângâindu-l…

Doamne!

Nucul copilăriei nu moare, nu se lasă stârpit de pe această palmă de pământ românesc, humă străbună, împrejmuită din toate părțile cu garduri de sârmă ghimpată…

Nu voi muri nici eu, prematur, învățând de la nucul bunicului Gavrilă să renasc dintr-o nucă de Bucovina…

Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017

ROUA DIN BUCOVINA…

Eram trist: nucul bunicului Gavrilă, mort de frig și de foame în stepele pustii din Nordul Kazahstanului – la cei o sută de ani împliniți s-a uscat și s-a frânt…

Cum să nu plâng?

Tot mai rar nimeresc în Bucovina mea natală: până și trenurile nu mai au trecere liberă!

Deși n-am pășit pe cărbuni încinși, tălpile mi-au ars, dincolo de Volga…

Le oblojesc în zori cu roua de acasă: Luna plină încă nu s-a retras în hău, mi-am pierdut somnul până la sfârșitul vieții…

Nu știu cum, ACASĂ, „nimeresc” tot mai rar…

Picăturile de rouă, semănate cuminte prin iarbă, mă gâdilă cu răceala lor îmbătătoare apoi mă ard și ele, mai dihai decât cărbunii…

Din pragul casei părintești mă uit spre România (în copilărie, pentru asemenea „șotie” eram bătut, iar părinții amenințați, din nou, cu Siberia…).

Eu nu mă tem de nici o Siberie de gheață, chiar am acceptat invitația neașteptată de a-l vizita pe celebrul Valentin Rasputin, la Baikal, numai că l-a luat, prematur, Dumnezeu… Știu că în lacul acela – minune, s-a scufundat până și Putin-țarul, în căutarea aurului românesc…

Tezaurul Patriei mele Istorice, la o sută de ani – a devenit o momeală-pedeapsă mult prea atrăgătoare…

– Tezaurul României s-a transformat într-un mit!

Mă avertizează un bun român, el știe de ce…

– Tezaurul zace, neclintit, în ”Granovitaya Palata”, îi dau eu replica, deși n-am pătruns după ușile blindate…

Chiar manuscrisele lui Lev Tolstoi se păstrează, la Moscova, după ușile duble ale numitei „Stalinaya Komnata”, nu-mi cereți adresa (am pătruns într-acolo doar de două ori…), și așa am o biografie mult prea nenorocită…

De data aceasta, la Duminica Mare, de Sfânta Treime – Hramul satului, mi-a zâmbit norocul…

Încerc, din răsputeri, să-mi oblojesc și rănile sufletului cu zestrea de rouă din ograda copilăriei Iarba nu mă mai recunoaște, cocoșul mă cucurigă,

NUCUL NU MOARE… „Contemporanii nu salută cu trâmbițe operele prin care se vor semnala în viitor și pe care artiștii le construiesc ca și cârtițele pe sub secolul lor!”

GEORGE CĂLINESCU

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

249

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT doar o rândunică, de pe sârmă, se lasă mai prietenoasă…

La plecare, din nou, spre Rusia pravoslavnică – îmi fac Semnul Crucii, îndelung, întristat și sărut mărgăritarele de rouă divină, precum n-am sărutat niciodată gura femeii iubite…

Bahrinești (Bucovina),Iunie 2017

FLORI DE HÂRTIE… Totuși, salcâmii din pragul casei părintești au înflorit și în primăvara aceasta…

Casa cea Mare este îmbrăcată în ramuri de tei…

Doar florile de hârtie din vaza de cristal se miră că nu le-a mai turnat nimeni apă…

O mână nevăzută se întinde spre portretul dinspre Răsărit, cu intenția ascunsă de a atinge semnătura Maestrului… „Femeia cu perucă” – tabloul de alături, se uită, alarmată, în jur, poate, greșește?

Unchiul Grigore-vioristul, Care s-a scufundat în apele Prutului și a uitat să revină la suprafață, din an în an tot crește, în ramă…

Se crucesc până și florile de hârtie!

Chipul lui Iisus domnește peste rafturile burdușite cu cărți și manuscrise nepublicate…

Un imperiu de hârtie, de toate culorile!

Dar, mai ales, file îngălbenite de vreme…

Versurile compuse din chinurile dragostei s-au șters de la sine, nu se vor memorizate…

Romanele s-au născut moarte, nuvelele erotice au râs de prostia autorului…

Câteva dicționare DIN și ÎN toate limbile s-au certat între ele, de când șoarecii neadormiți le-au ronțăit cotoarele aurii…

până vor fi jertfite (coasa așteaptă într-un pom!) se tot înalță spre Soarele veșnic…

Nu cred, că Lumea aceasta odată și odată își va încheia sorocul…

Nu-mi imaginez, că Soarele dătător de Viață se va stinge într-un viitor îndepărtat…

Precum nu cred nici în ruptul capului, că Neamul meu Românesc s-ar putea să dispară de pe Pământ…

Se trezesc Dacii din Sanctuare, capul Regelui Decebal, batjocorit în Roma cea mult lăudată, s-a reîntors la trupul său…

Carpații se mișcă, încet-încet, dar sigur înspre Caucazul-frate, în pofida Mării Sarmatice, care revine și ea în albia-i străveche…

Ne vom retrage, din nou, în Munți!

Dacii liberi nu-s doar o poveste de adormit copilașii naivi…

Poeții citesc în stele!

Purtătorii Harului Divin nu se lasă ademeniți de „preaputernicii vremii”!

Plouă, ca în Sfânta Biblie: îmi arunc hainele de pe trupu-mi păcătos, îmbătrânit înainte de vreme și pășesc singuratic spre Izvorul, din care își potolește setea Curcubeul…

Sunt, din nou, copil și cred că Lumea aceasta nu are Sfârșit…

Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017

O lume de hârtie, condamnată la uitare, în care doar FLORILE respiră libere și în miez de noapte foșnesc-șușotesc între ele, FLORILE DE HÂRTIE… Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017

PLOUĂ, CA ÎN SFÂNTA BIBLIE… Eu știu: Potopul nu se va mai repeta – Curcubeul de pe Cer e dovada totală…

Verdele matern se bucură de dulceața divină…

Firicelele de iarbă se îndreaptă din șale –

250

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

SPECTACOL ÎN OGLINDA DISTRIBUTIVĂ La zece ani de la prima montare a textului Porno aparținând dramaturgului clujean András Visky, Teatrul Național din Cluj-Napoca își deschide stagiunea 2019 – 2020, în seara zilei de 18 septembrie, cu o nouă versiune scenică, mult întregită, îmbogățită vizionar, pornind de la același text. În 2009, în cadrul secțiunii Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare, s-a prezentat, în regia minimalistă a autorului, un one woman show susținut cu aplomb de minunata actriță Csilla Albert. Ceea ce părea a fi un spectacol în oglindă s-a transformat, sub bagheta regizorală a lui Răzvan Mureșan, într-o complexă înscenare-evocare a unui episod tragic din timpul totalitarismului comunist din România. Regizorul a extins monologul inițial la dimensiunea unui spectacol cu mai multe personaje, gravitând în jurul femeii ce-și povestește viața (deopotrivă actant și narator) interpretată de Alexandra Tarce cu tenacitate, sensibilitate și empatie.

Mica scenă a Euphorionului a devenit un spațiu concentraționar al umbrelor trecutului prin pereții transparenți de sticlă interpuși sever între spațiul de joc și spectatori. Soluția scenografică amplifică senzația de claustrare într-un vivariu supus unei observații din afară. Lumea din interior se înfiripă din nostalgice amintiri ale eroinei legate de dorința de a ajunge actriță, din jocul cu marioneta numită Mărunțelul în BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

fața unui public format din copii, ceea ce atrage atenția ochiului necruțător al Securității, mai ales că sunt strecurate în acele reprezentații frânturi din arta „decadentă” a Occidentului viciat și aluzii ironice la regimul comunist. „Mărunțelul” e scheletul lui Ceaușescu, manevrat de Radu Lărgeanu, parodie a unui trecut nefast. Accentele autobiografice traumatizante, prezente în text în delicat limbaj metaforic și simbolic, valorifică prin subtilități de limbaj pe poetul de mare finețe care este András Viski. Se insinuează simbolul vrăbiuțelor cu care simpatizează eroina ca expresie a sensibilității și a dorinței de libertate. Dramaturgul folosește tehnica subtilă a colajului (Cehov, Ionesco), a rupturilor de limbaj, spectacolul se compune din mai multe secvențe asamblate în același flux tensionat al rememorărilor dureroase din care se compune viața femeii hăituită de oamenii Securității. În semn de dispreț și batjocură, numele ei de cod este „Porno”. Urmărită și persecutată psihic, ea va trăi tragedia pierderii partenerului de viață, a pierderii sarcinii și a pierderii propriei vieți. „Omul” ei se sinucide și ea îi urmează exemplul. Da, dreptul de a-ți lua singur viața era garantat în comunism. Și urmăritorii ei, preotul, vecinii și mama celui dispărut beau la pomana mortului până se fac praf (scena e de o revoltătoare virulență, îngrețoșează de-a dreptul). Domnul Scons, vecinul, cu frica în sânge, nu îndrăznește să vorbească de frica „urechelnițelor” (a microfoanelor plasate prin locuință spre a fi ascultați de organele de Securitate). De aceea dialogul are loc sub duș să nu poată fi ascultați. Teama generalizată, trăită de o întreagă populație umilită, este bine sugerată în ansamblu, dar și prin lămpile de pe mesele de interogatoriu care se aprind și se sting, extinse și pe pereții laterali la un moment dat. Tenebrele sunt menținute până la momentul insurecțional din decembrie 1989, atașat oarecum forțat în final. Așadar avem o panoramare în negru a unei vieți și a unei perioade sumbre din istoria țării.

Alexandra Tarce creează un remarcabil personaj tragic, susținând de la începutul până la sfârșitul spectacolului un recital actoricesc dificil și epuizant. Reușește să facă față solicitării, dovedind matură înțelegere pentru rolul încredințat. În cariera tinerei actrițe a Naționalului clujean e o piatră de încercare, o oportunitate neratată de a-și pune în valoare talentul nativ și experiența acumulată până în prezent. Ceilalți actori interpretează mai multe roluri de mică întindere, 251

ARTELE SPECTACOLULUI intrând în scene diverse. Ruslan Bârlea – securist și preot; Irina Wintze – mama sinucigașului și femeie de serviciu, excelează în secvența aiuritoare a beției generalizate, când își îneacă amarul bând alcool din 12 pahare; Miron Maxim este prototipul securistului masiv și rigid, neînduplecat în acțiunile sale; Radu Lărgeanu – păpușar abil, este un apropiat al femeii, conturat fugitiv, aproape nesemnificativ în Andi; Cosmin Stănilă, partenerul femeii, „Omul”, reacționează ciudat la vestea presupusului adulter și e pus în situația de a întruchipa o mașină de sex într-o scenă penibilă, prelungită grotesc, inutil, sub pătură; plin de solicitudine se arată Domnul Scons, vecinul interpretat de Radu Dogaru, cu totul contopit într-un spectru al fricii.

Accesoriile care conturează profilul spectacolului sunt distribuite pe criterii de complementaritate vizual-scenografică. Masa (din apartament sau cea din sediul Securității) sunt amplasate în același spațiu îngust unde este patul și televizorul. Marius Mureșan a combinat scene de lirism dintre cei doi îndrăgostiți, filmate pe stradă, cu pelicule de arhivă de la serbări pionierești sau cu Florin Bogardo și Cornel Fugaru, vedete ale „muzicii ușoare” de altădată reconstituind atmosfera epocii. Maestrul de lumini Jenel Moldovan a avut mult de lucru. Succesivele scene diferit luminate au culminat cu ingenioasa reflexivitate și reversibilitate a luminii din final, realizată cu ștaif de meseriaș. De remarcat traducerea textului din limba maghiară, aparținând lui Andrei Dósa, versiune capabilă să nuanțeze poeticitatea textului scris András Visky.

Rezumând unilateral, regia nu face altceva decât să ilustreze scenele povestite de eroina naratoare, creând o simultaneitate între „a fost” și „este” nu întotdeauna benefică unor congruențe de acest fel. Naratoarea povestește ce i se întâmplă chiar în clipa în care i se întâmplă ! Rezultatul este un prezent al amintirii devenit strigăt și suferință continuă, nevindecată de trecerea timpului. Și strigătul din interiorul vivariului mortuar (sinistră sintagmă sugerată chiar de intenționalitățile regizorului) sună ca o amenințare, ca un reproș, ca o acuzare. E, cred, mesajul din final, când actorii se plimbă grav, încolo și încoace, cu privirile ațintite înspre publicul de dincolo de sticla despărțitoare. Priviri pătrunzătoare, reci, insinuante. Puțin mai târziu, noi, cei din public, ne vedem reflectați printr-un joc de lumini pe aceeași sticlă. Joc de lumini, joc de priviri trecute din prezentul reprezentației în conștiința rememorărilor dureroase.

(Fotografiile de Nicu Cherciu de la TNC)

252

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

MUZICĂ

Evelyne Maria CROITORU

“IL TROVATORE” la OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI Îmbrăţişarea magică a muzicii Muzica clasică te face să trăieşti, ori să retrăieşti emoţii, stări sufleteşti, fapte. Ea provoacă o explorare ingenioasă, imaginativă, a unui univers propriu fiecărui ascultător. Muzica te învăluie în vraja metaforei iar efectul este, adesea, copleşitor.

Max Richter spunea că muzica este modalitatea principală de a vorbi oamenilor. Are dreptate, desigur. Relaţionarea intimă cu spectatorul pe care o capodoperă o realizează, printr-un cumul de efecte muzicale şi dramaturgice asigură gloria lucrării şi autorilor (compozitor şi libretist) peste secole. Aşa se explică şi fascinaţia pe care o exercită Giuseppe Verdi (18131901), prin opera sa, asupra melomenilor mileniului trei.

Opera Naţională Bucureşti a prezentat vineri, 18 octombrie 2019, una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite opere compuse de Giuseppe Verdi, „Il trovatore” (Trubadurul), pe un libret de Salvatore Cammarano, scris după tragedia “El trovator” de Antonio Garcia Gutierrez. La pupitrul dirijoral, maestrul Iurie Florea, regia, decorurile, costumele şi luminile poartă semnătura Mario de Carlo. În eseul “Războiul lumilor”, publicat în Caietul program al spectacolului, Mario de Carlo preciza: “În cadrul repertoriului verdian, şi poate în toate producţiile de operă din toate timpurile, nicio lucrare nu este atât de extrem construită folosind procedee bine definite.

La primul contact al spectatorului cu dramaturgia şi muzica, acesta rămâne blocat pe scaun, copleşit de o experienţă totală, o creaţie artistică absolută, ce nu permite compromisuri.”

Spectacolul beneficiază de o distribuţie care include nume importante ale primei scene lirice româneşti: Contele de Luna: Adrian Mărcan; Leonora: Simona Neagu; Azucena: Sorana Negrea; Manrico: Daniel Magdal; Ferrando: Iustinian Zetea; Ines: Stanca Maria Manoleanu; Ruiz: Paul Lungu; Mesagerul: Ciprian Pahonea; un Ţigan bătrân: Alin Mânzat.

Pornind de la această provocare adresată spectatorului, am urmărit cu vădită curiozitate şi BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

interes confirmarea celor afirmate de regizor, cu atât mai mult cu cât am trăit bucuria muzicală numită „Il trovatore”, de-a lungul timpului în diferite montări şi interpretări.

Este de notorietate aprecierea de care se bucură Giuseppe Verdi pentru modul în care a introdus în operă realismul dramatic generator de emoţie, eliminând ornamentele inutile. Ei bine, ceea ce am constatat la această montare, ca fiind diferit faţă de altele, este o mai clară şi intensă aplicare a acestui realism dramatic, prin construcţia “poveştii din poveste”, cu efect emoţional major. Am vizualizat, încă de la început, prin intermediul povestirii, două personaje inexistente fizic în operă, dar care îi bântuie constant şi care vor influenţa în mod tragic destinul eroilor. Criticul Claudio Casini numeşte această poveste a memoriei „o dimensiune alternativă”, în care personajele se lasă transportate: astfel, Leonora îi povesteşte lui Ines despre apariţia Trubadurului; iar el îşi anunţă venirea, imediat, din culise, prin aria „Deserto sulla terra” ca şi când ar coborî din gândul Leonorei. Aceasta este o alternativă metafizică a unei alte lumi, una senzorială. Această senzaţie de nedeterminare a timpului şi spaţiului conferă, în opinia mea, nota de modernitate, de actualitate, operei. Tragedia se poate întâmpla oricând şi oriunde.

În această montare am putut constata mai limpede duplicitatea, ambiguitatea personajelor. Leonora (Simona Neagu), o doamnă din înalta societate, plăteşte cu moartea iubirea pentru Manrico, dovedind un temperament puternic, sfidând toate legile pentru a-şi împlini visul. Magia acestui spectacol este dată 253

MUZICĂ atât de mesajul operei, tema metamorfozei, travaliul omului către realizarea visului, cât şi de frumuseţea interpretării, mişcarea şi efectele vizuale perfect realizate.

Virtuozitatea vocală este pusă în valoare şi de tratarea polifonică, frazele întretăiate ale Leonorei, admirabil executate de soprana Simona Neagu, pot fi socotite ca un efect muzical tipic verdian, convingător, exprimând emoţia puternică, bucuria, sau, spre final, durerea, deznădejdea. Aria Contelui de Luna, “Strălucirea surâsului său...!”, exprimă iubirea arzătoare pentru frumoasa Leonora, iar vocea învăluitoare a baritonului Adrian Mărcan transportă spectatorul într-o sferă vastă de sentimente contradictorii.

Duetul dintre Manrico (Daniel Magdal) şi Leonora, aflaţi în fortăreaţa Castillor, dezvăluie, prin armonia interpretării, forţa iubirii dintre cei doi. Dar, vestea că cea pe care o credea mama sa, ţiganca Azucena, va fi arsă pe rug, provoacă aşa-numita piatră de încercare a tenorilor dramatici, faimoasa stretta “Focul groaznic al acelui rug…!” Emoţionantă, interpretarea tenorului Daniel Magdal! Apoi, în sunetul funebru al clopotului, incantaţiile plângătoare ale Leonorei, corul de călugări intonând un Miserere, toate acestea la un loc oferă o vibraţie înaltă momentelor. În duetul dintre Leonora şi Contele de Luna, în care Leonora se oferă ca preţ pentru eliberarea iubitului „Trubadur”, frumuseţea vocilor este dublată de arta dramatică desăvârşită a celor doi importanţi artişti ai primei scene lirice a ţării. Simona Neagu şi Adrian Mărcan crează spectatorilor iluzia unei realităţi dramatice autentice printr-o profunzime expresivă şi armonică specială. Aceeaşi emoţie o provoacă terţetul final Leonora – Azucena – Manrico.

254

Am remarcat o Azucena (Sorana Negrea) vulcanică, dezlănţuită, răzbunătoare, într-un cuvânt, credibilă, personajul Azucena reprezentând prin registrul vocal şi interpretarea dramatică, contradictoriul prin însăşi natura sa, într-un permanent conflict emoţional.

Astfel, partituri ofertante precum canţoneta “Stride la vampa”, bine punctuată de mezzosoprana Sorana Negrea, crează o imagine vie a viziunii înfricoşătoare a personajului, iar interpretarea actuală adaugă, cu certitudine, un plus de valoare spectacolului.

Finalul este tragic, aşa cum se întâmplă în majoritatea spectacolelor de operă, Leonora se otrăveşte şi moare în braţele Trubadurului ei, Manrico. Contele de Luna îl execută pe acesta din urmă şi află apoi de la Azucena că Manrico era fratele său. Final. Sala a amuţit. A fost, de fapt, un spectacol. De operă. Aplauze, flori, lacrimi, felicitări…

Am văzut un spectacol ţesut din lumini şi umbre, cu mari profunzimi de expresie, cu dialoguri vii între solişti şi ansamblul coral. O nouă demonstraţie a frumuseţii artei componistice verdiene, a forţei acesteia, transmisă prin intermediul unei regii impecabile, a interpretării fără cusur, cu splendide momente de virtuozitate. Orchestra, condusă de maestrul Iurie Florea, bogată în resurse timbrale, a dezvoltat gradual tema operei, urmărind şi imprimând cadenţa solistică, după caz, graţioasă, agilă sau tumultoasă. Relaţionarea intimă a personajelor, firul narativ, temele cu ritmuri specifice de esenţă tradiţională, efectele coloristice speciale, dinamice, cu o mare sugestivitate pictural-poetică, toate acestea compun un spectacol impresionant pe care îl recomand cu căldură tuturor iubitorilor muzicii de operă.

Bucureşti, 19 octombrie 2019 Bibliografie Dan Vulcan, Giuseppe Verdi, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959; Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; Opera, Editura H.F. Mann, 2009, Germania; Grigore Constantinescu, Patru secole de Operă, Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2014; Caietul program nr.

0091, iunie 2019.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

SPORT

Voicu LĂZĂRUȚ

OPRIȚI SPORTUL! TREBUIE SĂ BEM APĂ ȘI SĂ PUNEM PUȚINĂ – PUBLICITATE! Urmăresc cu mare interes toate sporturile și iubesc jocurile cu mingea, de 60 de ani, mai precis, din anul 1959, când am primit ca recompensă de la tata pentru premiul I obținut la școală, bucuria de a merge să văd un meci de fotbal amical, dar autentic, jucat de celebra C.C.A. pe Stadionul din Brad. Am avut șansa și fericirea de a crește odată cu țara și cu tehnologia Radio-Tv din România, astfel că, am putut asculta sute de transmisii din mai multe sporturi și am vizionat începând din anul 1964, tot ceea ce se transmitea pe micul ecran Tv, din campionatele noastre, dar din toate sporturile interne-accentuez asta, din toate!, și pentru a vedea aproape toate Campionatele Mondiale și Olimpiadele de până azi. Am înțeles și practicat fiecare sport după regulile și scopul fiecărui joc, până la cele mai mici amănunte. Am acumulat asta prin joc sau citit de istorii de sporturi, cu suflet și pasiune pentru meciurile de fotbal, handbal, tenis, sporturi olimpice etc. Am avut și norocul și, poate ghinionul unor interzise transmisii sportive în Epocă, și de a putea urmări totuși marile competiții interne și mondiale din ultima jumătate de veac. Am purtat cu ambiție, orgoliu și dorință de a practica și înțelege regulile, în amănunt, pentru fiecare sport. O bucată mare de timp am fost și spectatorul fericit a sute de meciuri internaționale sau cronicarul documentat amator al unor partide de fotbal, volei, baschet sau a meciurilor de la Mondialele de Fotbal din Italia, în anul 1990, sau a unor Olimpiade de la Barcelona, Beijing sau Moscova. Cu rușine o spun că, timp de 35 de ani am fost și un important conducător de club devean.

Am trăit permanent cu senzația că părerea mea contează în sport, că este cea obiectivă, regulamentară, legală, autoritară pentru orice partidă vizionată și cronică scrisă. Astăzi, când văd mii de transmisii din toate sporturile, de pe canalele de Sport specializate, am deziluzia să constat ce au făcut UNII din sporturi, cu ajutorul interesat al TV-urilor și cu Federațiile Mondiale, cu alde Mitică, Blatter sau Doamna Publicitate. Constatăm, cu stupoare, cum meciurile importante din fotbal se întrerup, incredibil, pentru niște fotbaliștii care trebuie mintenaș să se hidrateze, că o dat căldura peste geniile din Carpații continentali. Cred că ar trebui să se întrerupă pentru orice alt motiv intern sau extern, accident, dar de obicei, unul inventat, accidentări teatrale, de către echipa care conduce, cu regizări de schimbări întârziate, cu adăBANCHETUL, 46-47-48 / 2019

pările menite să întrerupă spectacolul și în luna octombrie, și cu o mare nerușinare și indecență de a ne spune că trebuie să oprim jocul pentru a face chiar caca, pișu și apoi să se pună pancarta uzuală cu ...Publicitate! Ce ne facem însă, că vara asta românească este lungă, fierbinte, cu ploi și intemperii fulgerătoare, iar iarna vine repede și, iar întrerupem jocul, ca să măturăm neaua...? Atunci, Coana Federație a hotărât ca, să mai ne oprim odată și să ne sfătuim un pic, apoi să dăm legi pe care nimeni nu le respectă. Gândul în aceste momente mă poartă spre alte meserii, ca cea de chirurg sau pilot de avion, la cei care au un salariu mult sub cel de fotbalist, dar, care, oare ce s-ar petrece în meseriile lor, dacă, și ei ar lua astfel de pauze declarate normale. Oare ce-ar fi, dacă și aceștia s-ar opri să se odihnească puțin sau să bea apă, să facă un pișu prostatic neprevăzut ? Mă gândesc, cu ironie, și la întreruperea unui act sexual ivit și declarat adulter, pentru a ne face necesitățile imperioase neprevăzute din aceste vremuri zdruncinate de nevoi, ilegalități și nesimțire!

Este inacceptabil, grotesc și contrar regulamentelor de sport de a întrerupe un meci de fotbal în toiul luptei sportive pe motive puerile, ilegale, hoțești și inventate de unii diriguitori de opinii și de regulamente care nu au nimic comun cu legea sportivității și cu regulamentele „antice”. Astfel de întreruperi îți provoacă repulsie, nervi și o derută totală, nemaivorbind de faptul că se truchează un rezultat. De fapt, azi, mai contează doar scorul, pronosticul, cam în toate sporturile, nu și modul cum este obținut. Vedem sute de astfel de faze pe săptămână, cum se fac trageri teatrale de timp sau scenarii penibile și neregulamentare în orice sporturi. Se inventează săptămânal alte reguli, arbitraje și indicații care n-au nici o legătură cu spectacolul sportiv, ci doar cu publicitatea și Tv-urile, mereu la mare concurență. Mai nou, pentru a restabili adevărul s-a inventat și VAR-ul, o tehnologie foarte necesară, avansată care restabilește legea și instaurează corectitudinea oprind însă spectacolul sportiv.

Asta a fost inventată pentru jucătorii guguștiuci de pronosticuri sportive care trebuie să aibă alte motive de injurii și blesteme – după! Dar, este binevenită. În toate aceste pauze necesare, regizate, trucate, comice, dar și cu accidentări triste se vor vedea pe ecranele noastre binecuvântate niște reclame de alimente, medicamente, pampersuri și tampaxuri, și mai apoi, doar un mic promo și, iar o pauză...de spectacol sportiv, 255

SPORT unul urâțit și malformat de prezentul comercial.

Dar, să-ia Dracu! Mai bine să facem și noi o pauză în acele clipe pentru a lua un papa, a face un pișu des, bătrânesc, decât să vedem meciurile, ca în anul 1986, pe costișa Munților Apuseni, cu antena și televizorul în mâini, la vânat de unde furate, unele ungurești sau bulgare.

Offf, dar ce vedem noi la fotbal este nimic în comparație cu meciurile de handbal și baschet. Ei,...și aici, antrenorii au dreptul de întrerupere oricând a cursului oricărei partide, de două ori pentru fiecare, pe meci, pentru a putea păstra sau schimba un rezultat real, și a opri un autentic spectacolul sportiv. Este ceva inacceptabil! Este împotriva oricărei legi ale sportului, unde ar trebui să primeze doar corectitudinea și legea, cu orice preț. Credeți că pe ei îi interesează faptul că, acum 2000 de ani, grecii instaurau legile sportivității și o scriau în latină, ca o publicitate pentru tot globul pământesc sportiv cu - Citius, Altius, Fortius!? Asta ca să reamintesc că, la jocul de baschet sa ajuns de la vechile regulamente, cu 2*20 de minute efective de joc, la 4*12 minute pe joc, asta, dacă nu mai punem și întreruperile pentru toate schimbările, Time-out-urile sau opririle accidentale. Unde, și aici, din întâmplare, apare o scurtă Publicitate, de 3-5 minute, încă una din cele... 1000, bine plătite ! Am vizionat, superamuzat, în New-York, în anul 1992, un meci de baschet, cu finala olimpică de la Barcelona, SUA-Rusia, unde era o mare echipă profesionistă a USA, dar meciul s-a derulat pe durata a 5 ore, cu un purcoi de publicitate, meciul efectiv având desfășurarea de maxim 2 ore. Trist și exagerat de comercial pe Canalul Trichanel pentru încă alți 101 dolari.

Urmăresc cu cea mai mare plăcere întrecerile sportive de la Olimpiade. Mai precis, le urmăream ! Dar, de când s-au introdus în sporturile olimpice, în aceste decenii de libertate și duritate deșănțată niște sporturi feminine de box, haltere, lupte corporale care jignesc sportul și feminitatea, prefer snooker-ul sau brigdeul. Iar, luptele dese și la modă, de kick – boxing mă scârbesc și mă fac să mă uit satisfăcut doar la ironiile filmelor lui Asterix și Obelix, decât la aceste spectacole sportive tragico-comice. Noi, iubitorii de sport autentic ne uităm nedumeriți cum sau urâțit sporturile tinereții și a bucuriilor noastre juvenile și nu mai înțelegem mare lucru și nici nu acceptăm nimic, și, atunci, dăm mai bine pe Canalul cu desenele animate ale nepoților. Unde, și acolo, există tone de Publicitate mascată sau pe față, cu personaje dure și lupte din motive fabricate, exagerate, needucative!

După aceste spectacole mistificate și grotești apar

256

ca moderatori TV, niște personaje sau antrenori exegeți ai fotbalului și nu prea, care critică arbitrajul întrun limbaj și o obrăznicie hagiopotă-becaliană, în așa fel ca să-ți strici toată dumineca. Toți contestă, toți se suduie și argumentează academic, pentru că, toți... e deștepți! La fel se comportă sportul ca și societatea românească cu politica din țară, unde valoarea lipsește, prostia este la rang de ministru, iar hoția, minciuna se generalizează și extinde ca și cancerul. De fapt, sportul actual poartă amprenta fidelă și maladivă a politicului și același lucru se întâmplă și în cultură, sănătate, învățământ. În TOT! Mi-amintesc de o poezie din copilărie, cred că a lui G. Lesnea- Partidul e-n toate, în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare !... și-atunci mă gândesc ilar, dacă cu atâta căldură n-ar trebui o mică hidratare care să întrerupă sportul?

Acest eseu este doar un protest benign al unui iubitor „milenar” de sport, care și-l dorește curat, spectaculos, cu legi, cu regulamente, valoare și adevăr.

Iar, dacă ne asigurați de asta, dragi medii TV, băgați, căci acceptăm sporturile și așa, cu supozitoarele aferente de Publicitate!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

SPORT

Olimpiadele sportive – cu istorie, frumusețe, speranță!

Povestiri olimpice fascinante din cele XXVIII de ediții desfășurate între anii 1896-2016. Urmează cea de-a XXIX-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară de la Tokyo! (I)

Cele 5 cercuri Olimpice reprezintă runiunea prin sport a celor 5 continente cu albastru=America, galben=Asia, negru=Africa, roșu=Europa, verde=Oceania cu Australia. Toate așezate pe un fond alb de steag care simbolizează pacea și prietenia între națiuni.

Olimpiadele sunt o invenție a anticilor greci care au dezvoltat cultură și educație prin probe atletice, acum 2500 de ani. Disciplinele sportului de la Olimpiade

erau cele izvorâte din arta duceri războaielor, adică din atletism, lupte de arme, lupte fizice etc. Celebră și regină a tuturor Olimpiadelor (voi folosi de acuma doar simbolurile JO sau O pentru Olimpiade) era și va fi mereu proba de Maraton. Denumirea vine de la comemorarea fabuloasei curse făcută de soldatul grec Pheidippides, mesagerul voluntar al luptei grecilor care a alergat 42,165 metri de la Maraton – câmpul de luptă, la Atena pentru a anunța victoria grecilor, apoi a murit. De la maratonul alergat în 1896, la JO de la Atena și până la cel ce va închide viitoarea O. de la Tokyo au alergat sute de mii de atleți în această probă de rezistență, în sute de competiții și în maratoanele specifice unor mari orașe, pe aceeași distanță pentru bărbați și femei. Distanța aceasta are încă doi celebrii recordmani, la masculin - E. Kipchoge cu 2.01 ore și pe P. Radcliffe cu 2.15 ore, la feminin.

Nr. An J.O. - Oraș/Țara – sportivi – națiuni – sporturi 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

1896 1900 1904 1908 1912 1920 1924 1928 1932 1936 1948 1952 1956 1960 1964 1968 1972 1976 1980 1984 1988 1992 1996 2000 2004 2008 2012 2016 2020

-Atena/Grecia - 245 -Paris/Franța - 1118 -St. Louis/SUA - 627 -Londra/MB. - 2023 -Stockholm/Sue - 2490 -Anwerpen/Belg - 2668 -Paris/Franța - 3070 -Amsterdam-Old- 3014 -Los Angeles/SUA- 1328 -Berlin/Germania - 3956 -Londra/MB. - 4064 -Helsinki/Finland - 4879 -Melbourne/AUS. - 3258 -Roma/Italia - 5348 -Tokyo/Japan - 5081 -MexicoCity/Mex. - 5423 -Munchen/Germ. - 7173 -Montreal/Canada - 6024 -Moscova/URSS - 5217 -LosAngeles/SUA - 6797 -Seul/SudCorea - 8465 -Barcelona/Spa. - 9370 -Atalanta/SUA - 10310 -Sydney/Austr. -10651 -Atena/Grecia -10625 -Beijing/China -10942 -Londra/Anglia -10768 -RiodeJaniro/Br -11238 -Tokyo/Japan -11091

- 14 - 28 - 12 - 22 - 28 - 29 - 44 - 46 - 37 - 49 - 59 - 69 - 72 - 83 - 93 - 112 - 121 - 92 - 80 - 140 - 159 - 169 - 197 - 199 - 201 - 204 - 204 - 207 - 206

-

43 75 84 109 102 154 126 109 116 129 136 149 151 150 163 172 195 198 203 221 237 257 271 300 301 302 302 306 339 257

SPORT Se poate observa evoluția tehnicii de desfășurare a acestor JO moderne, unde se prestabilesc cu exactitate, anticipat, real, că la Tokyo vor fi acest număr dat de țări, sportivi, bărbați și femei, în numărul fix stabilit de probe, după selecția și criteriile valorice de promovare a sportivilor după rezultate, preselecție și calendarul de participare, cu locul precis de desfășurare a fiecărei probe și cu numărul de participanți pentru fiecare probă olimpică. Comitetul de organizare este un mamut de specialiști și va fi dotat cu tehnică electronică de vizualizare media și de transmisii Tv-satelit, transparente și de mare calitate, în toată lumea.

Din înșiruirea această ciclică din tabel se poate observa că șirul olimpiadelor moderne se întinde pe o perioadă de 124 de ani, în 29 de ediții de JO. Cu un ciclu constant, din 4 în 4 ani, din care lipsesc obiectiv olimpiadele de vară din anii - 1916, 1940, 1944 din cauza Războaielor Mondiale. Olimpiadele de iarnă au însoțit O. de vară, doar din 1924 și au avut ca loc de desfășurare aceleași țări sau altele desemnate care au avut condițiile de climă și relief pentru întrecerile din competițiile hibernale.

Fondatorul și mintea luminată de înfiinţare a JO moderne a fost Baronul Pierre de Coubertin, care a fost și Președintele IOC, în perioada 1896-1925. Inițial el a fost ales co-președinte în 1894, împreună cu grecul Demetrius Vikelas, dar orientările de opinii și înțelegere diferită a întrecerii sportive care se dorea să nu se desfășoare O. doar la Atena, i-a separat ca gândire și faptă, în modul de organizare a viitoarelor întreceri de Olimpiade. Coubertin a avut concepte clare de întrecere sportivă în pace și prietenie, el luând din istoria antică și lozinca perpetuă pentru toate întrecerile de JO care să se desfășoare cu amatorism și spirit de luptă și în respect egal între toate națiile lumi, din 4 în 4 ani și în cele de iarnă, la 2 ani după O. de vară. Trebuie să subliniem personalitatea acestui mare creator de JO care a fost concomitent istoric, pedagog, sportiv, scriitor, jucător de rugby, om politic, inventator de regulamente și legi sportive, oficialitate marcantă de cel mai mare rang și importanță.

Institutul de Studii Politice din Paris îi poartă cu onoare numele. A primit și de la Statul Român, în anul 1932, Ordinul Coroana României. Este autorul din umbră a însemnelor olimpice și a scris, cu mâna sa primul îndemn pentru toți sportivii participanți, pentru toate edițiile olimpice, pentru toate națiile, pentru veșnicie, pentru pacea și prietenia în Lume Citius, Altius, Fortius.

Istoria Olimpiadelor, ca și denumirea vine din anul 776, din vechea Grecie, când odată la patru ani, în Valea Olimpia din sud-vestul Greciei, avea loc deschiderea JO care era o sărbătoare marcată prin lumini și focuri în altarul lui Zeus. Ceremoniile religioase închinate zeului suprem erau sărbătorite de 40.000 de greci ce petreceau fericiți și întrețineau atmosfera de pace și bucurie, când pe Stadionul ornamentat cu flori 258

de lămâi, lauri de dafin, focuri, un singur atlet intra în sprint pe stadion, în întrecerea de 200 metri, obicei care s-a perpetuat 2800 de ani. Dar, în epoca modernă el va intra cu flacăra olimpică aprinzând focul sacru și permanent ce va dăinui pe toată durată întrecerilor JO. Asta este regula valabilă pentru fiecare țară organizatoare.

Primul record olimpic antic aparține prin victoria istorică care a fost descoperit înscris pe un mare papirus și aparține grecului Koroibos, în anul 696AC. Alergătorii aveau veșminte sumare și istoria dezvăluie faptul ilar că, Orisippus din Megara după o alergare extenuantă, probabil de maraton, a intrat golpușcă pe stadion, fără să observe asta din cauza oboselii. La obișnuitele alergări olimpice s-au adăugat întrecerile atleților în probele de lupte, boxing, cursa de călărie pe distanța a 1400 de metri, cu luptători dotați cu spade de atac obiecte, la tir cu arcul, exista o întrecere cu cinci probe – probabil întrecerea strămoș a pentatlonului modern, cu probele de săritură în lungime, aruncarea discului, suliței, lupte, alergare de fond. Scopul luptelor s-a extins, în timp la întrecerile de sportivi din toată Sparta și Atena, în Macedonia și în Imperiul Roman. Caracterul amatorist dat sporturilor olimpice era dat de faptul că armele, caii, echipamentul pentru întrecerile sportive era suportat pe cheltuiala atletului, iar premiul consta doar într-o coroniță mică de lauri așezată pe creștetul învingătorului. Caracterul nonprofit al Olimpiadelor s-a pierdut în timp, până azi, când la JO participă și jucători profesioniști, dar în număr limitat din fiecare țară. Atleții în antichitate participau din toate clasele sociale, inclusiv sclavii. Celebritățile și regii vremurilor participau alături de regele Philipp al II-lea al Macedoniei, Alecsandru Macedon, iar matematicianul Pitagora era prezent, ca un fel de corect arbitru și un ajutor al doctorului Kroton, care îi oblojea pe sportivii răniți. Cel BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

SPORT mai cunoscut campion al JO și preaslăvit a fost însă celebrul Leonidas din Rodos, care din anul 164AC până în anul 152AC a fost campion olimpic, neîntrecut. Milon din Kroton a fost campion la cinci olimpiade, până a fost învins de Timasthatos. La început JO erau doar pentru bărbați, ca și în cele moderne, apoi democrația a învins și au participat și femeile, în anul 396AC, Kyniska din Sparta a câștigat triatlonul, două ediții la rând, ultima dată fiind gravidă. Ultimul mare campion a fost Varasdates, un prinț al Armeniei care în anul 393AC a fost învins în final și ucis de Împăratul Teodosius, pe motiv că era păgân și nu se subordona lui Zeus. Conta esențial pentru concurenți credința în Zeii Eladei din Atena, Sparta, Macedonia.

Căderea acestor Imperii a dus și la încetarea JO, aproape 2000 de ani. De aceea merită, să facem un istoric sentimental al frumosului și senzaționalului din JO, începând de la prima ediție a JO moderne desfășurată tot la Atena, în leagănul întrecerilor olimpice.

Anul 1896 este anul reînvierii JO moderne datorită perseverării și inteligenței lui Pierre de Coubertin, care s-a inspirat din întrecerile antice grecești și a propus, întâia data la Expoziția Mondială de la Paris, în 1889, o mare nereușită, reluarea JO. La Conferința din 1894 de la Atena, Coubertin este și ales Președintele clarvăzător al JO moderne. Aici grecii, cu orgoliu nemăsurat au propus ca JO să se desfășoare doar la Atena. Coubertin a acceptat doar ciclul din 4 în 4 ani al JO și s-a opus locului de desfășurare doar Grecia.

El dorea ca întrecerile să se desfășoare în țări diferite, pentru a le face Mondiale. Cheltuielile de organizare, de atunci, au fost suportate de Prințul Greciei - Constantin și de oameni de afaceri, cel mai important fiind Georgios Averoff, care a donat drahme multe pentru hrană, cazare, medalii, flori și diplome.

Ceremonia de deschidere a acestei ediții a fost o copie reușită a celei din Elada antică, cu lumini, flori, discurs de deschidere a Prințului George I, care a declarat mândru deschiderea JO, cu prezența a 245 de atleți din 14 națiuni care puteau să înceapă întrecerile sportive. Majoritatea sportivilor proveneau din Grecia, Germania, Franța. Prima probă de 100m a fost câștigată de americanul Francis Lane, la triplusalt a câștigat James Conolly, student la Harvard. Primul loc era recompensat cu medalia de argint și diplomă, locul secund cu medalie de bronz, locul trei doar cu diplomă și coroniță de lauri. Întrecerile de natație și yahting s-au desfășurat la Pireu. Au fost întreceri cu tirul de revolver, la gimnastică, lupte, aruncarea greutății etc. Eroul acestei ediții din 10 aprilie 1896 a fost însă grecul Spiridon Louis, care a intrat singur pe stadionul din Atena în aclamațiile a 100.000 de spectatori aflați în jurul și interiorul Stadionului, când maratonistul a intrat fericit, cu șapte minute în fața celui de pe locul secund. A fost o cursă memorabilă și glorioasă a lui Spiridon Louis, care părea desprins din Istoria a JO Antice.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Anul 1900 au adus la JO la Paris, grație dorinței lui Coubertin și ideii sale că JO trebuie să se desfășoare mereu în altă țară, alta decât Grecia-Arena Olimpia. Președintele genial al JO a înlesnit și participarea femeilor la competiție, unde 5 femei au dat și o campioană la natație pe Charlotte Cooper Anglia.

Cel mai popular sport de aici a fost tenisul de câmp, iar întrecerile de natație și polo au avut loc în apele reci ale Senei. Întrecerile de hipism au avut probele de săritură în lungime și înălțime a călărețului cu calul, cu un cal valoros și personal adus de la mare distanță. Întrecerile de canotaj și bărci au avut loc pe Sena, toate sporturile acvatice desfășurându-se împotriva curentului apei. Câștigătorul fiecărei probe nu a primit medalie, ci pentru fiecare probă s-a oferit o cupă diferită ca aspect și mărime. Ceremonia de închidere a fost rostită și reprezentată de un copil, ca un simbol al creșterii și perpetuării JO, la alte viitoare ediții, pe care Coubertin le planificase și numise aprioric, cu nume de țări și continente. A fost și prima participare românească, prin românul – Gheorghe Plagino.

Pierre de Coubertin Anul 1904 a dat semnalul că JO se pot desfășura în orice țară a lumii. Inițial a fost ales orașul Chicago, dar în ultimele 6 săptămâni, datorită unor incendii, competiția a fost mutată la St. Louis, la propunerea Președintelui SUA Theodore Roosvelt. Toată Olimpiada asta a purtat amprenta improvizației și haosului, cu lipsă mare de concurenți la multe probe, datorită și 259

SPORT distanței mari față de Europa și a cheltuielilor imense.

Mulți au folosit motivul de a veni la JO din America pentru a emigra. Mai mulți concurenți americani nu aveau încă cetățenia. Dar, a fost prima ediție când în competiții s-au acordat medalii de aur, argint și bronz.

Cei mai remarcați sportivi de aici au fost George Eyser-SUA la gimnastică și James Lichtbody din Chicago care a câștigat proba de 800 și 1500 metri.

Acesta a participat și la maraton, o probă la care alergătorii erau urmăriți pe traseul din stradă într-o mașină încărcată cu ziariști, fotoreporteri, medic de ambulanță. A câștigat maratonul - Fred Lorz care l-a întrecut pe Thomas Hicks, acesta fiind acuzat că se dopa, cu alcool și stricnină? JO de la St Louis-SUA au fost o nereușită totală din care s-au tras multe învățăminte, mai ales de către Președintele Coubertin care a decis, ca mult timp Olimpiadele să nu mai părăsească țările Europei.

Spyridon Louis, primul maratonist după două mii de ani, înconjurat la sosire de oficialităţile greceşti

Anul 1908 trebuia să ducă JO la Roma. Dar, pentru că Vezuviul a izbucnit și resursele materiale s-au împuținat la Guvernul Italian pentru competiție, s-a hotărât urgent, ca Olimpiada să se desfășoare la Londra. Ar fi trebuit ca în 1916 să se desfășoare și o Olimpiadă interimară, în 1906 la Atena, ca să satisfacă orgoliul grecilor neconcilianți de a avea loc jocurile doar la ei – inventatorii. Deși pregătită doar 6

260

luni, JO de la Londra au fost net mai bine organizate.

Asta datorită puterii economice a englezilor și a educației lor sportive, care au inventat multe sporturi și aveau dotări de stadioane și baze sportive, în tot Imperiul. A fost prima dată când națiunile participante la JO au defilat cu steagul țării lor, de la începutul competiției. Ilară și dramatică a fost proba de maraton, unde italianul Dorado nu a putut trece ultimii zeci de metri până la sosire decât ajutat de ziariști și antrenor. Săracul muribund a fost descalificat și așa a câștigat americanul Johny Hayes. Datorită excepționalei organizări și dotări, Londra va mai primi dreptul de a găzdui JO!

Anul 1912 a dus JO la Helsinki, în Finlanda, o țară nordică neutră cu sportivi valoroși în atletismul de fond și, în special, buni la sporturile de iarnă. Jocurile evoluează tehnic prin introducerea tehnicii electronice de cronometrat și a informării radio a publicului despre jucători și probele în care participă. Se introduce proba efectiv olimpică de pentatlon, cam la fel, ca cea din urmă cu 2000 de ani, la greci. Această cea mai veche și mai completă probă a atletismului este câștigată aici de Jim Thorpe-SUA. Acesta fiind un imens talent și cu un fizic impresionant, câștigă și decatlonul, la multe probe evolua dezinvolt fără a face pauze între probe.

Mai târziu, CIO va decide de a i se retrage Marelui Thorpe medaliile olimpice pentru încălcarea statutului de amator, el evoluând în SUA, în întrecerile profesioniste de basse-ball. Pierre de Coubertin s-a opus cât a putut intrării sportivilor profesioniști la JO, dar problemele financiare majore și evoluția tehnicii de măsurare și difuzare a știrilor în lume a făcut să cedeze câte puțin. După zeci de ani, la JO vor evolua și jucători profesioniști din capitalism, ca amatori, iar din comunism vor evolua jucători cu statut de amatori, dar care de fapt erau profesioniști. În timp se vor face câteva restricții de participare a profesioniștilor, dar deghizarea exista în ambele sisteme, și astfel s-au limitat concurenții ca vârstă și în anumite sporturi pe națiuni și ca locuri de desfășurare. O scurtă perioadă. (va urma)

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

VIS PLASTICA

Felicia-Laura BIRĂU

EMINESCU STRĂLUCEȘTE LA MONTREAL Primit cu mare bucurie de către comunitatea românească din Montreal, bustul în bronz al poetului național Mihai Eminescu a fost dezvelit duminică, 22 septembrie 2019, pe bulevardul Christophe Colomb, în fața Centrului Cultural Român și a Catedralei Ortodoxe Române Buna Vestire din Montreal.

Lucrarea este realizată de artistul Petru-Ilie Birău, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, la inițiativa și cu susținerea integrală a cheltuielilor de către scriitorul român Leonard Ionuț Voicu, din Montreal, Președintele Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, fiind donată către Catedrala Ortodoxă Română Buna Vestire și implicit comunității românești din Canada.

Au fost momente de înaltă vibrație a demnității naționale, în care chipul lui Eminescu a strălucit în mijlocul fericirii românilor săi.

____ Notă biografică:

La momentul istoric al dezvelirii a luat cuvântul Leonard Ionuț Voicu, care și-a exprimat dragostea pentru cultura română și bucuria de a dărui acest monument românilor aflați departe de țară. Părintele Paroh, Preot Liviu Alexandrescu, de la Catedrala Ortodoxă Română Buna Vestire a oficiat slujba de binecuvântare și a subliniat importanța unui asemenea semn de aducere aminte pentru românii din Canada. La rândul său artistul Petru-Ilie Birău a explicat de ce, împreună cu Leonard Ionuț Voicu, a ales locul de amplasare a monumentului în fața celor două edificii românești de suflet, Centrul Cultural Român și Catedrala Ortodoxă Română, pentru a forma împreună o comuniune a celor trei elemente: comunitate, credință și cultură, fără de care un popor nu poate dăinui.

Cei peste 200 de participanți la eveniment au trăit, cu lacrimi în ochi, emoția înălțătoare, au aclamat și au aplaudat cântecele lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, Tudor Gheorghe și Nicolae Furdui Iancu, care au răsunat cu această ocazie.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Petru-Ilie Birău este un veritabil banchetist, doctor în Arte vizuale, membru al UAPR, Filiala Târgu-Jiu și a avut numeroase expoziții personale de artă în țară și străinătate, dintre care spicuim: -1993-Cluj-Napoca, Muzeul satului; -1997-Petroșani, foaierul Teatrului Dramatic ,,Ion D. Sîrbu”; -1999-Hunedoara, Galeria de artă ,,Concordia” a Casei de Cultură; -2004-Deva, Galeria de artă ,,Forma” a UAP; -2007-Paris, sediul Ambasadei României din Paris, Salonul de aur al Palatului Behague; -Narbonne, Capelle des Penitents Bleus, împreună cu Linda Bastide; -Armissan, Casa de Cultură a orașului, împreună cu Linda Bastide; -Gruissan, sediul Primăriei orașului, împreună cu Linda Bastide; -2011- Târgu- Jiu, Galeriile municipale de artă; - Narbonne, Mediateca orașului Narbonne, Galeria ,,Pierre Reverdy”; -2017- Marktrodach, Kleinvichtach 17 (Germania), Galeria Fundației Culturale ,,Ianza-Art Inter-Cultural”; -2018- Montreal, Centrul Cultural Român; - Mănăstirea Lainici, Biserica din Catacombe.

261

VIS PLASTICA

George FILIP

FRATELE EMINESCU ESTE CU NOI...

Mi-e inima îndurerată fiindcă trebuie să-l îngrop în negura uitării pe mai vechiul meu frate Eminescu, cel pe care ni l-au adus din Țară, mai de multișor, huliganii lui Iliescu. Dar un necaz nu umblă niciodată singur. După câțiva ani, edilii Montrealului au transformat locul unde era amplasat, în șantier, l-au pus pe EMINESCU într-un coșciug vertical din scândură ordinară și-l tot plimbă pe un șantier care, ca în România, nu se mai termină niciodată. Pe la multe porți am tot plâns, dar nu m-au auzit nici mahării locali, nici belferii de la Consulatul General Român, nici așa numita presă românească, au nici bisericile sau zisele persoane mai influente și cu buzunarele mai doldora de dolărași...

Destinul lui Eminescu a fost să fie trist și sunt convins că bunul Dumnezeu îi va purta de grijă.

AMIN... fratele meu Mihai!

Prin grija divinității – și nu numai, un nou bust al lui Eminescu a apărut pe data de 22 sept.2019, pe Cr. Colomb, colț Jarry, în fața Centrului Cultural, la câțiva pași de Sf. Episcopie – Montreal.

De fapt minunea s-a împlinit prin voința scriitorului Leonard Ionuț VOICU, care alături de doamna lui, Miriam, au suportat cheltuielile de execuție, adică ale maestrului sculptor Petru Ilie BIRĂU, din România, care l-a imortalizat pe marele poet în bronz, plus mărinimia preotului Liviu ALEXANDRESCU, cel care l-a tolerat pe poet în spațiul petecului de rai românesc – proprietatea lăcașului nostru cel sfânt. În duminica însorită a acestei toamne demnitarii Episcopiei noastre au săvârșit cuvenita slujbă religioasă, după tot tipicul și astfel EMINESCU s-a încetățenit printre noi.

La ceremonial au contribuit harnicele samaritene românce cu pâine caldă, cu flori, aghezmuri, lumânări plus pioșenia lor.

A fost o întâmpinare demnă dăruită marelui poet și un adevărat EVENIMENT ISTORIC. Firește, prin cioporul de lume au sticlit și ochii veninoși ai unor indivizi cu sufletele și mințile încă iudeizate, dar preacuviosul părinte i-a stropit și pe ei cu aghiazmă dându-le mărinimoase semne de iertăciune.

Avem un EMINESCU la noi acasă și visul nostru și mai ales al meu, s-a împlinit.

262

În perspectiva timpului gândesc că mulți pelerini vor veni la Mihai și în acest loc de rugăciune mulți dintre păcătoși se vor căi rostind...ȘI IARTĂ-NE DOAMNE PĂCATELE NOASTRE. ...Am scris eseul acesta cu lacrimi mari în gene. Voi luați-l ca pe UN PSALM. Amin...

23 septembrie – 2019, la Montreal.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

VIS PLASTICA

George FILIP

CRAI NOU LA MONTREAL - la întâmpinarea lui Eminescu -

ferice celui care a plătit precum conștiinței lui i-a fost dator.

A coborât la noi – la Montreal, din neamul unor neamuri românești, un EMINESCU nou – un ideal: poetul plăsmuit la Ipotești.

samaritenele-au venit cu pâini și cu merinde și albastre flori și toți românii au purtat în mâini lumini de zmirnă... ca la sărbători.

l-am așteptat să vină și-a sosit în zi de toamnă – douăzeci și doi. biserica lăcaș i-a pregătit, să-i fie bine geniului la noi.

pe soclul lui – poetul zâmbitor, privește blând, parcă de mult ne-ar ști. de sus ne dă o șansă tuturor: să ne iubească și să-l știm iubi.

trei aripi are marele Divin: biserica, cultura și-un stejar. să-i dăm lui Eminescu crez deplin la el să ne-nchinăm ca în altar.

Mihai, te-am așteptat la Montreal, să vii la noi – din plaiuri românești. tu – EMINESCU – ești un ideal: să ne trăiești în veci – să ne trăiești!

ferice celui care l-a cioplit în bronzul rece și nemuritor.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

23 septembrie – 2019, la Montreal.

263

NIHIL SINE DEO

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

VOCAȚIA FAMILIALĂ A OMULUI Din primele pagini și capitole ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, în cartea Genezei, autorul biblic exprimă o „bunăvoire” a lui Dumnezeu, aceea de a fi creat pe om, ființa Sa iubită, regele și preotul întregii creații, spre împlinire în dialog și comuniune cu un „altul”, care îi devine un „aproape”, mai interior chiar decât își este el însuși. Prin exprimarea faptului că „a văzut Dumnezeu că nu este bine ca omul să fie singur” (Facere 2,18), se arată, încă din primele momente ale existenței umane, dorul ființial al omului spre deschidere și dialog, spre comuniune de trăire, spre împărtășire de sentimente și speranțe. Pe bună dreptate, se poate afirma, în deplină consonanță cu teologul occidental Paul Evdokimov, că „nu există decât o suferință, aceea de a fi singur”112.

Urmarea acestei constatări din partea lui Dumnezeu a fost crearea, spre ajutorarea bărbatului, a primei femei - Eva, mamă a neamului omenesc. Crearea Evei din coasta lui Adam are o semnificație spirituală înaltă. O cugetare înțeleaptă spune că „Dumnezeu a creat femeia din coasta bărbatului cu un scop. Nu din capul lui, pentru ca să-l stăpânească, și nici din picioarele sale, pentru a nu fi călcată în picioare, ci dintro parte de sub brațul său protector, încât să meargă alături pe drumul vieții”113. Ea nu a fost creată din capul acestuia, pentru a deveni superioară și conducătoare a lui, nici din picioarele sale, ca una ce ar fi fost în istorie și în viața personală inferioară și umilă, nici din mâinile lui, ca o simplă extensie a acestuia și pentru a-i împlini sarcinile și responsabilitățile lui, ci din coasta sa, dintr-un loc mult mai apropiat de inima sa, de sufletul său, decât celelalte organe, confundânduse, prin dragoste, cu însăși ființa lui.

De atunci și până la sfârșitul vieții pe pământ, bărbatul și femeia se vor căuta necontenit, își vor căuta împlinirea unul alături de celălalt și prin acesta, vor căuta să fugă de singurătate unul în brațele celuilalt, sub ocrotirea vieții și inimii celuilalt. Bărbatul și femeia - iș și ișa - își vor căuta fiecare jumătatea, „sufletul pereche” și nu vor trăi cu adevărat viața decât prin descoperirea lui. Căutarea constituie tensiunea esențială și existențială a vieții lor, rațiunea fericirii

lor, iar aflarea - sensul ei suprem. Prin urmare, bărbatul - urmașul lui Adam - își va căuta coasta lipsă - femeia sa, fără de care niciodată nu mai este om deplin, iar femeia își va căuta locul din care a fost luată și creată114, cei doi întâlnindu-se și împlinindu-se astfel pentru totdeauna.

Omul are o vocație familială, se împlinește deplin, ca ființă, și își actualizează plenar toate potențele ființei sale doar în comuniune și împărtășire de ființă și sens. Cel mai adesea iluzia, arareori realitatea fericirii sale, o gustă alături de o altă persoană. În timp ce marile tragedii ale lumii și vieții, la modul general, și în mod particular cele personale, sunt trăite în singurătate și tăcere, bucuriile sunt experiate în comuniune și dăruire. În vreme ce simte nevoia să-și limiteze suferința, izolându-o doar la propria ființă și sperând astfel să o elimine, omul își comunică bucuria, pentru a fi deplin trăită, dorind să o împărtășească și să o multiplice. Dacă suferințele personale, ca nedeplinătăți și prilejuri de smerire, sunt trăite intens și personal, bucuriile, ca prilejuri de realizare de sine, își capătă valoare reală doar prin împărtășirea lor celor apropiați și confidenți.

Ființa umană își arată vocația ei esențială, familială, chiar și în afara familiei, de către persoanele solitare, sau mai presus de familie, în viața monahală.

Atât persoana celibă, purtând în sine nostalgia comuniunii, cât și monahul, ridicându-se printr-o viață de asceză trupească și sufletească, la „chipul îngeresc” de viețuire, aparțin marii familii umane și sunt încorporați familiei Bisericii, prototip al relațiilor dintre bărbat și femeie și conducând spre Arhetip - Sfânta Treime. Astfel, indiferent căreia dintre cele două forme sociale de viețuire i-ar aparține - fie cea mirenească, fie cea monahală -, omul își manifestă vocația lui comunitară, de ființă dialogică și, în mod special, cea familială. Dacă pentru cei care trăiesc în lume și în societate, mare parte a dialogului se poartă cu semenii și cu ei înșiși, pentru cei ce trăiesc în absența semenilor, în singurătate și recluziune, dialogul este purtat pe aripile rugăciunii, cu Părintele Ceresc.

Această înaltă trăsătură a sufletului omului face

Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, ediția a II-a revăzută, traducerea Gabriela Moldoveanu, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1999, p. 127.

113

112

264

Anonim, la Zig Ziglar, Secretul căsniciei fericite, traducere de Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, București, 2001, p. 136.

114 Marko I. Rupnik, Serghei S. Averințev, Adam și coasta sa.

Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Constantin Hadarag, Editura Ars Longa, Iași, 1996, p. 25.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

NIHIL SINE DEO parte din caracterul nealterabil al „chipului lui Dumnezeu”, după care a fost creat. Și, precum Creatorul său este Treime de Persoane, la fel și omul tinde să exprime acest raport în viața sa. Iubirea intratrinitară, ce caracterizează relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi, își are corespondent și reflexie în relațiile de iubire și dăruire dintre oameni, încât se poate afirma că, pe măsura cultivării și extinderii iubirii sale la semenii săi, ființa umană își actualizează virtualitățile chipului divin, pe care îl poartă în sine, conducându-l spre asemănarea cu Părintele său Ceresc. Maximum de iubire devine astfel maximum de har și plinătate de sfințenie.

Vocația familială a ființei umane este una esențială

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

și originară, dată ei prin creație și înscrisă în profunzimile sale, în însuși chipul lui Dumnezeu, pe care îl păstrează în străfundurile ființei sale. În măsura în care își împlinește această vocație, fie în cadrul marelui neam omenesc, fie în cadrul familiei eclesiale, pe care o reprezintă Biserica, sau a celei restrânse - căminul său - ea dă expresie chipului său dumnezeiesc și pune în lucrare darurile acestuia. Maximum de iubire devine astfel maximum de apropiere și asemănare cu Dumnezeu.

Trăind în golul singurătății, ea lasă neactualizată trăsătura cea mai importantă a chipului său divin, izolându-se și privându-se ea însăși de împărtășirea de Dumnezeu și de darurile Sale supraființiale.

265

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

CÂND AUZI PE TATĂL VORBIND Cu a șasea carte, Ceață și veghe, Dumitru Toma deschide o triadă de foarte de sus, luminând faptul că procesul său poematic nu a fost și nu este întâmplător, ci necesar. După traseele, vizând ce se petrece cu omul în momentul de marea trecere, dinainte și de după, cu schimbarea la chip a acestuia, cum s-a văzut în cartea Zarea din somn, acum el deschide poematicului un câmp larg și omenesc manifestării Divinității: Tatăl vorbește și omul tace. Triada aceasta vădește desfacerea Divinității, prin creația lumii și a omului, între ceea ce se manifestă în acest act și ceea ce rămâne retras și este în absolut, ca nemanifestat, desfacere care se relevă prin despărțirea în sine a fiecărei părți, a omului în fire dumnezeiască și omenească și a Tatălui luând chip omenesc, ca apoi, închiderea să se solicite prin aducerea omului cu despărțirea de sine, în suprapunere și preluare de Divinitate. Se împlinește aceasta? Calea este grea.

Ca urmare a creației cu om cu tot, în sânul Divinității se petrece o ruptură, o criză ontică în momentul contradicției dintre absolut și manifestat și, drept consecință, vine încercarea de recuperare, de răscumpărare a părții manifestate, a omului cu lumea sa. Și Dumitru Toma stăruie tocmai asupra acestei crize cu consecințele, desfășurările și implicațiile sale. Pentru depășirea ei, Tatăl trebuie să-și recupereze partea manifestată, pierdută de absolut – omul. Acesta, la rândul său, prin geneză, se află în despărțire: fire omenească, manifestată în spațiul certitudinii sensibile, și fire dumnezeiască, retrasă în zona subtilității divine. De unde și Tatăl, pentru a intra în raport de recuperare, trebuie să intre în manifestare, să fie aidoma omului. El trebuie să se descopere acestuia – și se explicitează prin luare de chip și vorbire, numite în tratate teofanii, devenind, pe lângă făptură cu formă umană, lumină asupra Sa și a creației sale. Se dezvăluie ca Sine și ca sursă a întregii vieți și lumi manifestate, ca fiind „dincolo”, în planul absolut, dar, în același timp, ca fiind și „dincoace”, în propia-I creație. Acest al doilea plan poartă cu sine „vina” de a ieși din Sine, proprie creației sau manifestării ca negație față de absolut („Orice determinație este o negație”, intuise cândva Spinoza), dar și resimțită „dincolo”, în celălalt plan, ca dramatică și ca o „rupere” de ființă: de unde nevoia esențială de refacere a unității, a întregului.

Calea fundamentală a recuperării părții manifestate și a „împletirii” celor două planuri, revelată și dată direct în istorie și-n desfășurarea acesteia, consemnată de la început în Cartea Cărților, este iubirea: din prea mare iubire Domnul și-a dat pe unicul Său Fiu jertfei spre a pune pe 266

cale și împlinire această unitate, prin reconstrucția și răscumpărarea omului și a creației sale. Pe faze și triadice trepte ale mântuirii. Se vorbește, în termeni omenești, de nuntă și nuntire, de trei în desfășurare, ale omului și Fiului, de Mirele Iisus și Biserica Mireasă, de marea zi a nunții Mielului. Cât de simplu, ca o reflexie de cristal, le spune Ion Barbu: „Că vinovat e tot făcutul/ Și sfânt doar nunta, începutul”!

Dumitru Toma, din primul poem, Între praguri de întuneric, vorbește despre această „vină” apărută odată cu actul creator, cu manifestarea și creația, rânduite pe două principii contrare (numite diferit, după culturi, demonstrații, timp și loc), cu „jocul” dintre ele, și, surprinzător, dintre acesta și absolut, Sinele Creatorului retras, dar stăpânitor. „Vina” nu este altceva, decât conștientizarea negației. Poemul se apropie de Scrisoarea I a lui Eminescu, prin expunerea cosmologică, însă el nu duce spre acea concluzie că „e vis al neființei universul cel himeric”, ci spre revelarea unei „crize” a Creatorului (și, în toată cartea, a nevoii depășirii ei): „Între praguri de-ntuneric am făcut întâi lumină./ Nam știut că lucru-acesta în curând va fi o vină./ Erau toate încurcate și atât-atât de vechi/ C-am crezut că este bine să le rându-i în perechi/ Și pe toate după stare să le pun în haină nouă/ Ca să umble între praguri numai două câte două.// Dar trudind copilărește și, în joaca mea, Stăpânu’,/ N-am văzut cum cele două au rămas ascunse-ntr-Unu.// Dorm cât dorm și dintr-o dată amândouă se despart/ Și-n aceeași clipă-și lasă una-ntr-alta locul cald/ Și se cată și se-alungă una pealta în lumină –// N-am gândit că e vreo taină dacă zâmbetul suspină./ N-am visat ce-a fost odată și-a rămas în Sine Însul,/ Un nimic ce împreună într-o boabă râsu-plânsul.// De atunci nu dorm și caut să găsesc, căci se cuvine,/ Să numesc nimicu-acela ce-a rămas ascuns în mine.// Tot de-atuncea se dosește când s-ar vede, bată-l vina,/ Ruptul nopții care plânge, râsul cristalin, lumina.”

A fi în căutare continuă pentru depășirea „crizei” și-n nedormire, privind recuperarea omului întru întreg, este condiția de ființă și veghe a Divinității, astfel se explică și titlul cărții, Ceață și veghe. Ceața ca marele mister în care este cuprins și lucrează Tatăl, atât pentru sine cât și pentru omul ce vrea să-I fie asemenea și să-l cunoască. În planul secund, al omului, pe măsură ce se manifestă și se dezvăluie, Tatăl se retrage și se învăluie în ceață. Se lasă conștiinței omului sub chip de paradoxuri, și tot acesteia i se dezvăluie BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

NIHIL SINE DEO ca ieșire din paradox prin trecerea de nivel de realitate, a depășirii pragurilor de întuneric pentru lumină, cum zice poetul despre lucrarea Lui. Și veghe, starea și condiția continuă de a fi a Creatorului, a Spiritului în infinitatea cunoașterii sale. Și tocmai prin aceste moduri de a fi și în pofida lor, odată cu actul creației și vina inerentă acestuia, Divinitatea este cuprinsă de o criză ontică. Poetul așază în fața cărții un motto explicativ: „Fără să deschidă ochii, Bătrânu se întinse și zise: «Vremile par încurcate și mi-e teamă că mă întunec».” Tatăl, Bătrânul, „fără să deschidă ochii”, fiindcă „ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”, spusese de ceva timp Poetul nostru în lunga tradiție a cunoașterii, Tatăl se adâncește în cunoaștere și-n starea de veghe și pare a surprinde în creație că vremile sunt încurcate – și drept urmare ajunge să fie cuprins de „teama” de a se întuneca, de a nu se putea reface unitatea întregului. Ce înseamnă această concluzie apărută, acest nod al cunoașterii și cum se desface el, căci în desfacerea sa consistă, poematic, geneza acestei cărți a lui Dumitru Toma?

Se pare că se deschid două căi de ieșire din această situație critică a Divinității: a) Prima, creația cu formele sale de manifestări, cu om cu tot, căzută firesc în temporalitate și mai ales cuprinsă de vremurile încurcate – poetul vorbește la plural, de vremuri –, s-a „îndepărtat”, ontic (și nu numai), tot mai mult de Creator, intrând într-o dezordine, numită de ceva timp entropie. (Pentru conexiuni și sporul lor, să ne amintim iarăși de două versuri eminesciene: „Viața mea curge, uitând izvorul”; „Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec”.) Pentru a o recupera și a o integra în ordinea întregului, din prea multă iubire a lumii, Tatăl l-a trimis în manifestare pe unicul și prea iubitul Său Fiu spre jertfă și răscumpărare, spre mântuire a lumii. Dumitru Toma presupune ca înțeleasă și petrecută în fenomenologia istoriei, în deschidere și lucrare continuă, această mare încercare a Divinității – dar consideră că acum Tatăl, „trăind” acut criza ontică, intră El Însuși, în mod necesar, în manifestare: „Am fost trup ferit în haină,/ Am venit în mare taină/ Și-am lăsat-o sub măslin/ Ca să plângeți mai puțin.// Să nu umblu gol cu voi,/ Miam luat straiul înapoi./ Cât l-am tors și m-a supus/ L-ați scuipat și l-ați împuns/ Și l-ați spânzurat în cuie,/ Dar nam spus-o nimănuie.// Ați făcut-o și-am tăcut,/ Fir-ar el de început.” (Joacă fără-ntoarcere). După Fiul jertfit din iubire față de lume spre mântuirea acesteia, Tatăl Însuși, cuprins de un dor ontic, de refacere a unității lumii, se manifestă și se lasă „văzut” în aceasta sub chip și înfățișare de om. „Nu te lua de piept cu mine,/ Margine scundă de râpă.// Te-am ales din loc stâncos/ Și te-am răsucit fuior/ Ca să ai un chip frumos –/ De-asta mi-e atât de dor.” (Te-am ales din loc stâncos). Așteaptă, ca un om, cu nerăbdare ca făptura creată de Sine să se întoarcă la marele întreg, unde nu există timp și moarte, decât veșnicie: „Am brațele scurte, aș vrea să te prind,/ Pământu-i aici și de cer mă desprind,/ Dar aburul tău BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

plutește departe,/ Ceață deschisă de tine în carte,/ În iarba și piatra-nflorite-n răzor/ Cu care sunt una și nu pot să mor.// Aștept să te-ntorci între brațele mele,/ Lut și mireasmă frământată-n surcele,/ Sub umbra ce ține și-ascunde podișca/ De sfinții ce joacă ogoiul și rișca.”

(Aburul tău plutește departe). În această criză ontică și în realitatea sa de Spirit, Tatăl nu poate fi decât într-o permanentă stare de veghe, de trezire: „Aștept veacuri de o clipă/ Să se-arate pe pârleaz/ Într-o boabă de risipă/ Că mi-e dor și rămân treaz” (Într-o joacă de-nceput). Se lasă „văzut” de om și, în același timp, este „nevăzut”, se mișcă în desfășurări de paradoxuri, ca manifestare și, în același timp, retras din manifestare, în absolut. Ceața are un rol fundamental, la nivel poematic, Îl dezvăluie și totodată Îl învăluie. Aceste mișcări, desfaceri paradoxale se lasă omului în percepere, după cum acesta se deschide cu firea divină sau cu firea omenească. Sau și mai greu de limpezit din poeme, dacă omul se află situat „aici”, sau pe traseul întoarcerii spre Divinitate, după preschimbarea la chip, cum l-a expus poetul în cartea anterioară, Zarea din somn. Aici Divinitatea se înfășoară în ceață, sau mai bine zis ochii omului, privind spre Divinitate, se lovesc de ceață, fiindcă omul poartă lutul greu; sau pe altă treaptă mai poartă doar amintirea existenței omenești, și atunci Tatăl se lasă „văzut”, în dezvăluire ca om. („Am răbdat calea cea lungă și-am venit de unde nu-s/ Să îți rândui ție umbră și să nu mai fiu ascuns”, Am venit de unde nu-s). Prin urmare, se desfășoară cele două firi, împletite, cea a existenței omenești, rămasă ca amintire, și cea divină, ca prezență și posibilitate de a auzi ceea ce Tatăl cuvântă.

Firește, poetul le redă dincoace, în zona vieții și a concretului poematic. Sufletul pe treptele acestui cerc al purificării pare orbit de lumină, din pricina căreia ce credea cândva că vede nu mai vede, iar ceea ce nu vedea este lumină orbitoare prin care întrevede doar făpturi de ceață. Nu lumina este cea care împiedică vederea, ci amintirea celor omenești, a lucrurilor, întâmplărilor, situațiilor din zona certitudinii sensibile. Ce îi este dat omului pe această treaptă decât o stare de desfacere de sine, de uitare a ceea ce îi părea că ține, și de o recuperare a celor ce țin? Poetul Dumitru Toma are forța să lumineze răsucirile dialectice, de negare succesivă a raporturilor și „fețelor” manifestate și nemanifestate, apărute ca paradoxuri spre depășire la nivelul superior, al modului de a fi spirit și absolut al Tatălui. Partea divină a fiecăruia comunică, cei doi sunt în dialog spiritual, altfel nici nu s-ar „vedea”, trecând de părțile manifestate, pe când în lumea manifestată, se constată doar monologul, Tatăl vorbește și omul tace. În relația personală dintre cei doi, fiecare este în stare de veghe. Mai bine zis, și omul, „uitând” partea materială, trebuie să ajungă la o aidoma stare de veghe.

Dar cum să ajungi la ea prin marea uitării? Firește, decât trecând prin ea. Cum în istorie, s-a mai trecut. Când începi să vezi ca prin ceață înseamnă că trebuie să-ți ațintești bine privirea, mai întâi înlăuntru, spre a vedea ce s267

NIHIL SINE DEO a întâmplat, și apoi cu ochiul minții să iei în stăpânire pe cele din jur cu tine cu tot. Să intuiești direct. Să desparți apele. Și să ajungi oglindă Tatălui din față. Oglindă în oglindă, „față către față”, cum s-a zis despre înalta cunoaștere dată. Este posibil?

Dumitru Toma vorbește, prin întregul șir de poeme al cărții Ceață și veghe, despre nevoia Divinității de refacere a întregului, deschizând asupra acestei posibilități. Apropierea de om pentru refacere, deschiderea Tatălui către om se face prin iubire. Însă Dumitru Toma nu folosește acest cuvânt, ci cuvântul dor, care i se pare mai greu de sens (Blaga vorbește de o ipostaziere a dorului) și plin de tensiune ontică la sfâșierea de ființă a Divinității și la atingerea cu cele două firi ale omului. La Eminescu lumile în manifestarea și izvorârea lor sunt cuprinse de un „dor nemărginit” („De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”), aici, fiindcă există un Subiect viu al creației (nu un „vis al neființei”), Tatăl este cuprins de un puternic dor ontic, de recuperare a omului și, prin el, a lumii. Oare se reușește? Monologul desfăcut ca dialog este suficient? – poetul lasă întrebările deschise.

De altfel, poezia lui Dumitru Toma aruncă întrebări ca ancore peste bordul navei cuprinsă de furtună în largul mării. b) Tatăl își propune, spre avertizare omului, și o a doua cale: refacerea lumii, a creației, ca un reînceput. În absolutul și infinitatea Sa, poate să dea o infinitate de forme de manifestare a lumii, ceea ce, în limbajul dat

268

„omenesc”, spre înțelegere făpturii de jos, înseamnă joc.

Dar este vorba de un joc ontic, al ființei și ființării, al Divinității și al omului. Și din acest unghi, aceeași despărțire poartă cu sine „vina” și o aceeași neputință a Tatălui de a sta despărțit de om. De unde chiar chemarea explicită de reîntoarcere în Eden: „Să fii tu, m-am rupt în două./ Drum să-ți fac și car în stele/ Și câmpii sub dealuri verzi,/ Sus și-n jos să zburzi pe ele./ M-ai uitat și nu mă crezi/ Alergând desculț prin rouă.// Vremea ta în flori te lasă,/ Iar pe mine mă apasă/ Straiul tău de lume nouă/ Împletită-n lege veche/ Unde umbrele sunt două/ Și semințele pereche.// Jucărie, jucărie,/ Ți-am dat drumul în trifoi/ Și s-a scurs atâta cale,/ Eu în deal și tu în vale,/ Rătăcindu-ne-amândoi./ Eu în noapte, tu pe deal,/ Că pământu-i val de val/ Și tu rândui floricele/ Folosind mâinile mele,/ Iar pe mine mă îndoi.// Nu mă pierde-așa devreme,/ Haide, vino înapoi...// Am smuls pomul cu pricina/ Și în loc am pus izvor,/ Îți promit că-ți dau grădina/ Fără să te mai măsor.// Haide, haide înapoi,/ Lasă-ți umbra, uită-ți fumu’,/ N-are rost să ardem doi/ Când putem să fim doar Unu.” (Jucărie, jucărie...). Însă „rânduirea în doi”, ce apare chiar din sânul Absolutului, ca despărțire, cu „arderea în doi”, indiferent de risc, este solicitată, mai dinapoi, din Sinele acestuia. Spre evidență, dintr-un poem simplu și complicat: „Tu să mergi că merg și eu,/ Joaca mea cu două fețe./.../ Să dospim în crângul zilei/ Universuri câte două/.../ Una-i Unu, două-s alta./ Se întreabă și nisipul/ Cine-i piatra, cine dalta,/ Cine ne arată chipul?// Dacă-s două, este lume/ Care-ncepe când sfârșește/ Să viseze cum s-adune/ Trup și umbră ca în clește.// Și cu Sinele sunt trei/.../ Unde-i una, e cealaltă./ Pe-amândouă le adună/ Patima-n care tresaltă/ Prinse-n horă ca-n furtună./.../ Una din cealaltă vine/ Și-amândouă-s tot dintr-Unu/ Cum ești tu aprins din mine –/ Eu sunt focul, tu ești fumu’.” (Universuri câte două). Dumitru Toma lasă să înțelegem că Sinele ar fi Unu, dar indiferent de conținutul său, el este cel ce determină despărțirea din Absolut și, implicit, nevoia refacerii acestuia, prin procesul unei dialectice întoarceri a creației cu om cu tot. Iată, după invocarea jocului ipostaziat pentru refacerea unității („Dă-mi, jocule, dă-mi jucăria-napoi!/ De ce-ți petreci acul și ața prin noi/ Și nu ne aduni pe-amândoi în postavă?/ Doar scuipi și împroști venin și otravă./ Lași ziua și noaptea rănite-n mijloc,/ Crestezi și pui sare și vreascuri pe foc,/ Cenușă ne faci sub vânturi și ploi/ Să nu avem parte de timpul în doi.”), se expune limpede și legea dialectică: „Trei noduri întrUnu și spațiul închidem/ Și-n noaptea din Sine lumină aprindem.” (Sub vânturi și ploi).

Dar și aceasta este o invocare și o propunere. Se lasă omul prins de ele? Dă el viață acestei legi? Este el înscris pe calea întoarcerii, a mântuirii? Dumitru Toma ne lasă întrebările ca un trident în mână.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CĂRŢI REDACTORILOR REVISTEI BANCHETUL APARE SUB EGIDA U.S.R. Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Romiţa Mălina Constantin, Poezii / 171

Giorgiana Radu, Opriţi jocul criminal de-a v-aţi ascunselea!

Cazul Caracal / 1

Nicoleta Crăete, poeme / 172

Magda Ursache, Amor Patriae / 4 PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Eminescu în limba lui Goethe, de Christian W. Schenk, Mortua est/Mortua est!/ 6 Mihai Eminescu în limba lui Shakespeare, de Gabriela Pachia/ 8 N. Georgescu, „Postumiada” eminesciană (I) / 10 BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE V. G. Paleolog, Mesajul dodiilor lui Brâncuşi / 13 Diandra David, Avânt, zbor, lumină...(I) / 17

Ana Podaru, Diandra David, Constantin Frosin, N. Georgescu, Boris Mehr

A.I. Brumaru, Locuri uitate, lumi uitate / 22

Dumitru Toma, Zarea din somn (VI) / 192 Codruţa Vancea, poeme / 193

Ion Hirghiduş, Modernitatea educaţională a lui Platon la nivel de paradigmă morală / 29

Gabriela Verban, poeme / 195

Dragoș Niculescu, Petre Ţuţea şi reflecţiile sale religioase asupra cunoaşterii (II) / 32 POLEMOS Nicolae Bălaşa, Despre suflet / 37

PROZĂ Mircea Ioan CASIMCEA, Sfârtecarea profesorului Neagoe / 200 Cornel Nistea, Să mori frumos, prietene / 202 Mihai Petre, Măgarul senatorului / 205

COMENTARII

Aurel Avram Stănescu, Telemeaua / 207

Marin Iancu, Aron Cotruş. Poezia solitudinii / 42

TRANSLAŢIUNI

Mihaela Diana Lupşan, Biblioteca, un topos. În lumea cărţii / 47

Ion Caraion, E-n mine o grădină.../ Ein Garten ist in mir... în limba lui Goethe de Christian W. Schenk / 208

Dumitru Hurubă, Spre turmă! / 52

Liviu Ioan Stoiciu, Poeme / Poems, Translated by Nicoleta Crăete / 210

Doru Roman, Eclipsa de lună (II) / 53

Dumitru Velea, Odette, Traduction du roumain par Constantin Frosin / 212

TAINA MĂRTURISIRII

Simion Todorescu, Străfulgerări de gând/ Gedankenblitze, Traducere în limba germană de Balthasar Waitz / 218

Mariana Buruiană, Taina mărturisirii (IV) / 59

SAPIENTIA

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Florentin Smarandache, Noi aflorisme / 219

Marian Barbu – La 80 de ani

CRITICĂ

Poetul/ 62

Ottilia Ardeleanu, Universul începe să mişte / 220

Criticul/ 63

Iulian Cătălui, Despre Banchetişti (A. I Brumaru, Iulian Chivu) / 221

Prozatorul (despre)

Daniel Marian, Laurian Stănchescu – decantarea şi decântarea în moarte / 225 Raluca Faraon, Forma de agregare dintre gravitaţie şi levitaţie /

Ion D. Sîrbu despre dascălii săi. Liviu Rusu la optzeci de ani / 72

Angela Nache Mamier, „Constanta lirică a vulnerabilităţii şi fragilităţii feminine” / 226

Ion D. Sîrbu – Două scrisori către Ion Brad / 74

Mihai Podoabă, Anca Sârghie – primul volum al unui „vis românesc” / 228

Mihaela Bal, Arca Bunei Speranţe sau libertatea interioară a omului / 81

Constantin Stancu, Cornel Nistea şi seducţia sensibilă / 232 TRADUCERI

Mirela Savin, Între sens şi semnificat: Ion D. Sîrbu, Bivoliţele / 83

Aleksandr Blok, Poeme, Traducere Constanţa Modell / 235

Ioan Dănilă, Ion D. Sîrbu, pe scena băcăuană / 86

Julie Anne Gilligan, Versuri, traducere Mariana Zavati Gardner / 236

Dumitru Velea, Spre trestia verde / 91 Poeta Ana Podaru In Memoriam / 92

Dorit Silberman, Poarta Milei (III) roman, Traducere: Menachem M. Falek / 238

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Adina Cîrjan, Cuvinte vii (III) Mic jurnal de trăiri esențiale / 136

Ionel Bota, Real şi ficţiune. Eufonii ale impactului emotiv în povestirile şi poeziile pentru copii ale Mihaelei Oancea/ 241

Dumitru Ichim, Jurnal de călătorie (I) / 138 ESEU Aldyn Alexander, Dispărut în America: O analiză a primului roman kafkian / 140 Maria-Daniela Pănăzan, Nichifor Crainic – poet creştin prin excelenţă / 144 Dan Petruşcă, Iarăşi despre Eros / 147 Dumitru Velea, Al. Cazacu şi „o cameră single” / 151 POESIS

MEMORII Constantin Zavati, În sfârşit, la Paris / 243 FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT Mihai Prepeliţă, Poeme / 248 ARTELE SPECTACOLULUI Adrian Ţion, Spectacol în oglinda distributivă / 251 MUZICĂ

Mihaela Aionesei, Trei poeme / 154

Evelyne Maria Croitoru, „Il trovatore” la Opera Nţională Bucureşti. Îmbrăţişarea magică a muzicii / 253

Ștefan Amariţei, Două poeme şi Marea eliberare a lui Faust / 155

SPORT

Ana Ardeleanu, Poezii /

Voicu Lăzăruţ Opriţi sportul! Trebuie să bem apă şi să punem puţină – publicitatre! / 255

Camelia Ardelean, Poezii /159

Tipar SITECH, Craiova, Tel. 0251.414.003

Mariana Zavati Gardner, Versuri / 196 Japonerii, Grupul dincolo de retină. Andreea Maftei, traduceri din/în franceză / 198

Ovidiu Pecican, Descoperirea Cronicii Moldavei în limba polonă / 39

Ion Maxim, Arca lui Noe, Arca noastră, Arca Bunei Speranţe / 79

Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani str. Avram Iancu, Bl. 11, ap. 52, Petroșani, jud. Hunedoara CIF 4468927 Cont BCR: RO24RNCB0165020177930001

Adrian Munteanu, Sonete / 186 Mariana Negru, gând pe acoperișul lumii (VI) / 187

Iulian Chivu, Rudolf Steiner / 26

CENTENARUL ION D. SÎRBU (28 iunie 1919, Petrila – 17 sept.

Craiova, 1989) 100 de ani de la naştere şi 30 de la moarte

Număr ilustrat cu imagini de la dezvelirea statuiei lui Mihai Eminescu, de Petru-Ilie BIRĂU, la Montreal, Canada. Şi imagini IN MEMORIAM Ana PODARU

Elena Mrica, poeme / 185

Emanuel Pope, Poeme / 188

Spre lumina arhetipului creator de Dumitru Velea/ 65

Dan Anghelescu,

Andreea Maftei, Tăcerii Muză / 181 Daniel Marian, poeme / 183

Crmen Secere, Poeme / 190

Magda Ursache, Des-fiinţări / 56

Mihaela Albu,

Paula Lavric, dorul este oceanul pe care câteodată îl înot până la locurile în care am trăit (II) / 179

FILOSOFIE

AL ZILEI CLOPOT

Evelyne Maria Croitoru

Teodor Dume, Poeme / 177

Constantin Zărnescu, Brâncuşi inedit – „Arborele retezat din rădăcină” / 20

ISTORIE

Andreea Maftei, Emanuel Pope, Doina Rizea Georgescu

Evelyne Maria Croitoru, poeme / 174 Dan Dănilă, Poeme / 175

Lucian Avramescu, Poezii nu numai de dragoste / 161

Olimpiadele sportive – cu istorie, frumuseţe, speranţă! (I) / 257

Mihai Barbu, Poeme. Cinci piese din Colecţia de toamnă-iarnă / 163

VIS PLASTICA

Mădălina Bărbulescu, Poezii / 164 Dorina Brânduşa Landen, Mitologia Morţii Moderne (V) / 166 Oana Calusa, Poeme / 167 Andrei Caucar, poeme / 168 Alexandru Cazacu, O Cameră single (II) / 169

Felicia-Laura Birău, Eminescu străluceşte la Montreal / 261 George Filip, Fratele Eminescu este cu noi... / 262 NIHIL SINE DEO Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, Vocaţia familială a omului / 264 Dumitru Velea, Când auzi pe Tatăl vorbind / 266

ANA PODARU - POETĂ ANA PODARU s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din județul Bcău și a decedat la 7 oct, 2019, Haywards Heath West Sussex, England, înmormântată la Vulcan, în 13 oct. 2019.

Este fiica Magdei și a lui Alexandru Doboș. A treia din cei patru copii (Iustina, Cristina și Alexandru).

Copilărila și-o petrece la sat, unde, după cum spune „mirosul câmpului și joaca desculță prin ploaie îi sădesc în suflet imaginea frumosului, imaginea libertății.” Școala primară o face în localitatea sa, iar gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău.

Se căsătorește cu Iulian și vine la Vulcan în Valea Jiului; din căsătorie rezultă copiii Larisa și Bogdan.

Urmează Școala sanitară Carol Davila din Petroșani, în timp ce lucra la Spitalul din Vulcan, Secția Pediatrie, după care se transferă ca asistent medical la Secția TBC – Pneumoftiziologie, secție ce se transferă ulterior la Spitalul de Urgență Petroșani, meserie ce o profesează cu dăruire și pasiune. În anul 2014 pleacă în Marea Britanie și lucrează ca asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath și Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. Se desparte de soț și își ia fata cu sine, urmând studiile în St. Paul's Catholie College din Burgess Hill, începând cu anul 2014, acum, din 2019, studentă la University of Brighton; băiatul locuind în Leeds, fiind și el iubitor de poezie și de artă plastică.

Debut și activitate publicistică, poezie: Prima apariție a fost în ziarul Națiunea, coordonat de Romeo Tarhon, cu un grupaj liric dedicat aniversării lui Eminescu (O stea, Bătrânului din colțul străzii, Alerg prin cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), din 7 ianuarie 2014, urând altele în reviste și în Antologia Iubirea, dincolo de vis (Ed. Studis, Iași, 2014, realizată de Silvia Urlih, dar sufletul ei rămâne în revista Banchetul a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani, redactor șef Dumitru Velea, care-i netezește pașii în literatură, devenindu-i și mentor.

Publică poezii, uneori proză și texte critice, în diverse reviste, de la Plumb și Ateneu din Bacău, la Discobolul Alba Iulia, ProSaeculum Focșani, Sintagme literare și Almanahul Sintagme literare din Dudeștii-Noi, Cervantes din Baia Mare, la Banchetul din Petroșani.

Creație a sa se găsește pe rețelele de socializare, facebook, în diferite grupuri literare, reviste și publicații online (Cenaclul Poetic Schenk, Confluențe literare, eCreator, Amprentele sufletului, Arhiva literară, Grai Românesc, Impact, Eminescu, Agora literară, Agero-Stuttgard), iar unele poezii i-au devenit recitaluri pe Youtube, Radio Metafora, Enigma, Prietenia, Bluegreen, Vis de taină, Poema, Romantic etc. Îi sunt cântate, în compoziții proprii de elevii din Vulcan și Petroșani: Monica Țugulea, Luminița Donisă și Sergiu Pârvulescu – și premiate în țară și străinătate.

Debut editorial și cărți de poezie și proză: Firimituri de fericire, poezii, Ed. Inspirescu, Colecția „Poeții secolului XXI”, Baia Mare, 2014; prefață de George Terziu, Ana Podaru sau nevoia de poezie. Cartea este lansată la Vulcan cu sprijinul autorităților locale cu participarea scriitoarelor Silvia Urlich și Daria Darin.

Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015; prefață de Liliana Boianu Terziu; ediție bilingvă română-engleză, trad. Lucia Ștefanovici, Eva Halus și Rudolf Neumaier. Cartea este lansată la Londra, la Wembley Library din Brent.

13 Octombrie rece. Icarii timpului, poezii, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017; prefață de Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru. Cartea este lansată în 17 martie la Constanța, la Biblioteca Județeană I. N. Roman, cu sprijinul Asociației Astra Dobrogeană, condusă de Daria Nicolae.

Cad îngeri din icoane, poezii, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2017, Colecția „Banchetul”, Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie; prefață de Dumitru Velea, Poezia – o ipostază salvatoare. Cartea este lansată la Banchetul de la Lainici, 9-11 nov. 2017.

Spinul din talpă, antologie de autor, poezii, Ed. ArtCreativ, București, 2018; prefață de Daniela Toma, Singularitatea dăruiește libertate totală spiritului deschis și atât de tulburător al poeziei. Lansare la Tabăra de creție de la Sebeș, din august 2018.

Un ax infinit, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2018; prefață de Dumitru Velea, Din pridvorul unei cărți. Lansare la Banchetul de la Lainici, din 9-11 nov. 2018.

Păpuși din pănuși / Husky dolls, poezii pentru copii / poems for children, volum bilingv românenglez, bilingual volume romanian/english, Ed, ArtCreativ, București, 2018, trad. Iulia Toma. Ilustrații de Cătălina Tcaciuc, 15 ani, din orașul Ungheni, Republica Moldova. Prefață de Daniela Toma, Poezia pentru copii se scrie și se citește cu sufletul, se șlefuiește cu mintea. Țipătul mut, sonete și ale poezii în formă fixă, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2019; prefață de Dumitru Velea, O poartă și „cele două firi”.

Zece povești, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani, 2019; Ilustrații de Cătălina Tcaciuc, 16 ani, elevă din Ungheni, Republica Moldova. Prefață de Iulian Chivu, O tainică nevoie de povești.

Volumele de poezie ale Anei Podaru pot fi găsite în librăriile din Londra, Biblioteca din Nicolae Bălcescu – satul natal, Bibliotecile Șansa și Colegiului tehnic din Vulcan, Biblioteca Județeană I.N.Roman din Constanța, Biblioteca Județeană Ovid Densușianu din Deva și în format ebook pe Librăria online.

Referințe critice: Prefețe la volumele publicate și cronici în reviste importante, ce apar sub egida USR, semnate de: George Terziu. Liliana Terziu Boianu, Ileana Firțulescu, Mirela Stângă, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Iulian Cătălui, Constantin Stancu, Elisabeta Bogățan, Marin Iancu, Daniela Toma, Mariana Bendou, Camelia Ardelean, Adrian Țion, Daniel Marian, Sonia Elvireanu, Dan Popescu, Monica Grosu...

Premii și distincții: Diplomă de excelență pentru talentul literar deosebit – Editura Inspirescu, 2014.

Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de Fundația Culturală Ion D. Sîrbu Petroșani pentru volumul Cad îngeri din icoane, 2017.

Premiul Editurii Contraste culturale, 2017 – Concursul Internațional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017.

Premiul pentru poezia de dragoste – Editura ArtCreativ. Gala poeziei de dragoste, ediția a II-a, 2018 Premiul al II-lea la Festivalul Internațional de creație literară Grigore Vieru, Ediția a VI-a, 2018.

Premiul pentru contribuția la activitățile culturale organizate în Municipiul Vulcan de autoritățile locale, 1/3/2018 acordat de Consiliul local Vulcan, Primăria Municipiului Vulcan.

Premiul I al Concursului Internațional de Publicații EXPRESIA IDEII, Onești – 2018, secțiunea Literatura plurilingvă volumului bilingv Fluturi în infern/Butterflies in Inferno.

Poetry Trophy – RCC Londra – 2018 – Diplomă de excelență din partea Fundației Ion Rațiu, 2018.

Premii de excelență și onoare obținute în cadrul Taberei Prieteniei Literare de la Sebeș – 2018 Premiul Ion D. Sîrbu pentru roman acordat de Fundația Culturală Ion D. Sîrbu Petroșani, în 2019, pentru romanul Punctul final publicat, în serial, în Revista Banchetul (iulie 2017- sept. 2019.

Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română – USELR, din anul 2017.

Membră a Fundației Culturale Ion D. Sîrbu Petroșani, din 2017.

Criminalul în serie este statul român

Scriam ieri că sub privirea năucă, imbecilă, împăienjenită de grăsime a statului român, o fată de 15 ani, legată cu sârmă de un asasin violator, era chinuită și apoi dizolvată în acid. Statul român, bine echipat, cu căști, procurori, mașini cu sirenă, dormita la poarta păzită de câini lupi ai criminalului. Ore în șir fata a luptat pentru viața ei, iar 20 de minute, timp în care violatorulasasin își făcea de lucru prin bucătărie, după ce-și mulțumise poftele, a reușit – utilizând chiar telefonul celui ce avea s-o măcelărească – să ceară ajutor statului român. ”Vine, vine”, a mai apucat să spună copila poliției, STS-ului, jandarmeriei, procurorilor, tuturor celor pitiți sub parola inutilă acum 112, aflați la celălalt capăt, cel somnolent, al disperarării. ”Vine, vine” măcelarul, iar voi, salvatorilor, de ce nu mai veniți?

Aud că nu atât legea l-a împiedicat pe procuror să ”violeze” domiciliul asasinului, ci întârzirea venirii veterinarilor care ar fi trebuit să tranchilizeze câinii.

Domnii cu pistoale și pulane bune în împrăștierea manifestanților din Piața Victoriei nu aveau lacrimogene pentru dulăii asasinului care, având brațul înarmat al statului pe post de bodyguard personal la poartă, și-a văzut de măcelărirea acelei copile.

Echipa de intervenție – care auzea țipetele fetei – a stat nemișcată trei ore în stradă, sau fățâindu-se inutil.

N-a riscat să-și șifoneze echipamentul fără scame, care putea fi sfâșiat de câini, și n-a riscat sancțiunea pentru încălcarea unui paragraf cu minute. Lungi minute și ore în care o fiică a acestui popor era tăiată în bucăți de un scelerat, după ce victima apelase cu disperare și speranță statul, statul care avea obligația s-o apere, s-o salveze, so scoată din mâinile bestiei.

Bestia e statul. Zice unul în televizor că 400 de copii din România dispar anual. Sunt 2000 cărora nu le mai dă nimeni de urmă.

Păi îi caută cineva, în afara lacrimilor părinților? O bunică plânge cu poza fetiței de patru ani și jumătate în mână și cu o păpușă, singurele pe care le mai are de la copila dispărută de acasă și pe care n-a mai văzut-o, iar statul român tace, mut și surd la toate întrebările părinților și bunicilor. Unde, în ce garaje de scelerați, putrezesc acești copii și în ce mod monstruos au murit mulți dintre ei?

Statul român știe ce vorbește un adversar politic în dormitor și-l filmează în baie. Localizează, cică, și o muscă dacă-i plantează în aripi o sculă electronică minusculă, dar nu găsește în Apuseni un avion prăbușit, de unde un supraviețuitor vorbea la telefon cu același stat criminal și neputincios prin lene și prin dezorganizare bine organizată. De ce n-ați intervenit măi asasinilor în serie să opriți măcar această crimă monstruoasă pe care ați asistat-o, cu tot echipamentul din dotare, de la zece metri distanță?

Cine-i asasinul în serie? Tu, Statule, cu toată piramida ta de instituții burdușite cu indivizi mai bine plătiți decât orice truditor al țării.

(A.M.Press, 27 iulie 2019)

Într-o țară în care se fură tot, de politruci și clanurile lor, cultura se face pe cont propriu.

Cu suflet cu tot.

Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„Cultura e puterea popoarelor”

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA Anul IV, nr. 46-47-48 (octombrie, noiembrie, decembrie), 2019

„Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!”