Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

NOMEN ARTIS Dincolo de tăcere ANUL I, nr. 1-2, 2011 REVISTĂ DE CULTURĂ UNIVERSALĂ INDEPENDENTĂ

*** Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară - fondată la Bucuresti, anul 2011, luna noiembrie

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Viorela Codreanu Tiron – BUCURESTI

MIHAI CĂTRUNĂ – BUCUREŞTI Arta nu doreşte reprezentarea unui lucru frumos, ci reprezentarea frumoasă a unui lucru.

Immanuel Kant Admiţând influenta unei opere de artă asupra noastră, îi admitem şi putinţa de a ne preface sufleteşte. Un mare artist este deci un mare modelator de oameni.

Eugen Lovinescu

Pornind de la aceste citate – ca motto pentru revista noastră - care doreşte să aducă Frumosul Pur în atenţia generaţiei de azi, de ieri şi de mâine vom parcurge împreună Calea către un Univers mai bun, întru Adevăr, Lumină şi Viaţă … şi unde nu este loc pentru urât!

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 2

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ca să fim cine ar trebui să fim nu ne trebuie explicaţii. Totul nu se explică. Ne trebuie călăuzire. Nu e necesar să înţelegem pe cale explicativă ce era cu steaua aceea care ducea spre Betleem. Era în afara obişnuitului. Principalul e că rolul ei era de a călăuzi. Şi când mergi /călăuzeşti/ prin pustie tu mâni din urmă. Mergi înainte şi ţii orbul de mână cu dragoste. Dacă vei cuvânta, dacă vei scrie dinspre pustia eontică o vei face pentru că eşti cuprins de ea. Copleşit.

Scrii de dor. În pustie eşti mult mai aproape de cine ţi-e dor, decât altundeva, dar niciodată în mod exhaustiv. De aceea propensiunea este continuă.

Cum spunea marele Grigore (al Nisei): Epectaza.

De aceea pustia este locul prin excelenţă: locus theologicus. Şi este, în acelaşi timp, intervalul.

Căci în interval are loc marea întâlnire. Întotdeauna scrii datorită unei mari întâlniri. Scrisul e semnul schimbării. Când întâlnirea e mare, schimbarea e semnificativă. Cel mai adesea radicală. Adică e convertire. Când aşa ceva se petrece cu tine, nu poţi să taci. Ai impresia că dacă tu ai tăcea, pietrele ar striga.

Intervalul ca loc.

De aici se trage totul. Evident, dacă locul acela are pustia lui. Pustia este tăcerea din cuvânt. Este meta-cuvântul. „Iar Dumnezeu“, cum frumos o spune Olivier Clement, „este un Cuvânt la capătul tăcerii“. Când pustia aceea te locuieşte, adică este locul tău, tu fiinţezi întru ea. Pustia nu-i este dată oricui. Nu oricine o poate duce. Isihia: liniştea şi singurătatea cer eroism. Şi eroii spiritului sunt puţini. De aceea scriitorii nu sunt toţi cei ce scriu. Depinde de partea dinspre care scrii. Aşa cum sunt cuvinte şi „palavre“, aşa sunt scriituri şi scriituri, adică scriitori şi scriitori. Cuvânt şi anticuvânt. În pustie însă poţi să şi vezi (orao = a vedea).

Proorocul este cel care vede. Dar vede nu pentru că cere să vadă. De aceea eroii pustiei nu se rugau să aibă vedenii. Pentru că anti-cuvântul se poate preface în înger luminos pen-tru a duce în

Scrisul ca rug aprins al pustiei de prof.dr. Th.Damian1

Noroc

că suntem fiinţe cuvântătoare.

Adică oratorice. Adică vizionare (orao=a vedea); am văzut, pentru aceea am grăit. Dar grăiesc şi pentru că aud. Nu degeaba zicea Meister Eckhart că omul este un fenomen acustic. El vine întru fiinţă prin rostirea cuvântului: „Să facem om…“ Deci prin Cuvânt, căci fără El „nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut“. De aceea omul cuvântă. Problema este că există cuvânt şi anticuvânt. Depinde din ce parte cuvântezi. Eu scriu din partea şi din cauza pustiei. Nu a celei meontice, ci a celei eontice. Îmi place eonul că e bun foarte. Eonul eonului însă este şi mai frumos. Kairos. Kairos contra Cronos. Cronosul distruge pustia. Noroc că ea se mută în Kairos. Şi eu după ea. Mă ţine obligaţia aici şi dorinţa acolo.

Pustia este locul unde Dumnezeu te duce ca să vorbească inimii tale. Şi ceea ce auzi aceea mărturiseşti apoi. Acesta este scrisul. Asta e cuvântarea dinspre Cuvânt. Scrisul este un fenomen acustic. Esenţa lui e bazată pe auzi-re, cum spunea marele Pavel: „Credinţa vine din auzite“.

Chiar şi din auzirea interioară. Auzit-am, pentru aceea am grăit. Pustia este meta-cuvântul. Esenţa cuvântului constă în meta. Esenţa doar o auzi, o simţi, dar n-o cuprinzi. De aceea niciun cuvânt nu spune Totul. Nici toate cuvintele nu spun Totul. Dar ele îl arată, şi Îl arată pentru că-l recunosc. Pentru că vin din partea aceea. Cele care vin. Pentru cât ne trebuie nouă 1

Prof. dr. în teologie, scriitor român din SUA. Poet, teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă; important promotor cultural, director al revistei „Lumină Lină“-NY.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 3

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ispită. Şi când se întâmplă o vedenie se rugau pentru darul discernerii. Pus-tia este solitudinea.

Iar în solitudine te ia dorul de Celălalt şi de ceilalţi. Iar dorul este esenţa solidarităţii.

Dragostea. De aici rugăciunea către Celălalt, pentru ceilalţi. În felul său, cel ce scrie din partea pustiei este un pustnic.

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Pr.Ph.Theodor Damian Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“, NY

“O lume fără rădăcini este o lume fără morală” –

Interviu de Mihaela Onofrei

Un interviu la fel de actual şi astăzi !...

- Stimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

- Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă.

După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră univer-sitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi.

Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se

Biserica „Sf. Apostoli Petru si Pavel”

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 4

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic, nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Ăsta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit.

Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată.

Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipa de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă.

- La ce lucraţi acum?

- Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

- Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

- El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

- Aveţi mulţi prieteni?

- Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizi-tează.

Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spiri-tuale. Îl caut pe Dumnezeu .

- Există şi o criză a culturii?

- Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină.

Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale.

Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

- Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?

- Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum, ÎL caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală.

- Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre?

Se mai scrie literatură de calitate în România?

- Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi.

Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmiţat – mi s-a spus. Dar Spiritul

- De ce?

- Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 5

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers, ne diseminăm, ne risipim.

echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu fru-museţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

- Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

- Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi.

Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra.

Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii“. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.

- De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură?

- Susţineţi deci, că postmodernismul nu e artă?

- Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?

- Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români există/exista/ o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum „cuviinţa“, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu“, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei si bărbaţi. După părerea mea aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut.

Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

- De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

- Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

- Revenind la poezie, doamna Buşulenga, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?

- Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune.

Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia

- O ultimă întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs., doamna Buşulenga?

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 6

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală - Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu.

Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca.

Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească - obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.

- Încă o întrebare – vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?

SIMFONIA MATERIEI

- Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit… asta numai Mântuitorul ştie!

de Marin Dumitrescu

Geneză poetică a Universului

Domnul Marin Dumitrescu, revine trium-fal cu volumul de poeme „Simfonia materiei”, cu o gamă poetică ce îmbrăţişează întregul univers cu tandreţe, cu uimire, cu certitudini ştiinţifice, ca martor incontestabil al devenirii universale, pornind de la punctul primordial.

Cartea cuprinde un mănunchi de versuri structurate în poeme de-a lungul a 160 de pagini.

Aş zice că începe cu un prolog alcătuit din 16 poeme, o adevărată uvertură a simfoniei de imagini, sugerate de cuvinte cu sensuri metafo-rice, continuă cu simfonia propriu-zisă, după părerea mea o adevărată geneză artistică a uni-versului, şi se termină cu un epilog format din 14 poeme – o carte uluitoare care nu-ţi mai dă voie să respiri până când o termini. Însuşi poetul - un român curajos, inginer constructor, cu un debut literar promiţător, ajuns apoi rezident în Spania, recunoscut pentru seriozitate şi profesionalism exemplar - este o persoană deosebită, astfel că pe un taler al balanţei îi regăsim existenţa neliniştită dar pragmatică, echilibrată, atent la toate capanele şi vicleniile vieţii, iar pe celălalt taler zborul avântat printre astre, printre infinitezimalele componente energetice ale materiei universale, zbor coordonat cu mare precizie . Încă de la început intrăm într-o o filosofie macro şi micro-cosmică profundă și plină de înţelepciune. Poetul îşi începe pledoaria cu o subtilă premoniţie, avertizând universul asupra pericolului

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 7

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pe care-l reprezintă omenirea, dotată cu o combinaţie suspectă, duală, de inteligenţă şi nesăbuinţă: „Comportamentul nos-tru /Şi al viruşilor /Mă fac să cred / Că suntem viruşi ai /Cosmosului mare,/Dar ceea ce mă înspăimântă/Este faptul/Că suntem tineri /Inteligenţi, /Puternici /Şi foarte periculoşi (Similitudini).

Mai apoi ne introduce în lumea sferelor cereşti, a infinitului universal ce se călăuzeşte după legi imuabile, altele decât frământările umane, răsfăţându-ne cu metafore de o rară frumusețe: „În zorii unei zile foarte clare, /Galopa un cal pe mare/ Şi ducea în şaua lui /Vântul pământului,/Mirosind a iarbă verde/Şi a pădure.”

(Vântul călărind un cal) Autorul continuă să filosofeze operând cu certitudini logicomatematice dar şi cu incertitudini poetice: „Ne-a dat natura chiar şi a ascuns-o suprinzător,/ Chiar după stern, să n-o găsim uşor, ca pe–o comoară; /Dacă mă credeţi, bine; dacă nu, eu am să mor/Şi o să-mi ridicaţi, târziu, statuie, într-o vară” (Timusul e ceasul). Poetul conştientizează că „Legi universale se odihnesc în depărtare, /Prin aer trece veşnicia şi nu se mai termină”… Şi sigur că „lumina şi timpul controlează/Toată această plăcută durere universală,/Unde materia beată cântă şi dansează, /De-o veşnicie-ntreagă, în spirală.”

Iubirea nu lipseşte din peisajul poematic, întruchipând certitudinea existenţei telurice: „Şi chiar atunci, ai apărut din întuneric, tu, /Cu certitudinea, aprinsă tare, că exist.”, îmbinată cu frumuseţea puterii de a gândi, a harului de a scrie „ca să nu înnebunesc şi să înţeleg”, spune poetul „să dibui începutul lumii, în secret”. Facerea lumii este redată ca o nuntire celestă: „A venit la mine timpul îmbrăcat frumos/ În costumul lui de mire, negru, luminos” şi este parte integrantă din tainele unei filosofii cos-mogonice, redată inteligent într-o poetică abs-tractă, calculată matematic.

Virtuala geneză, după cum o consider eu, începe cu (Partea întâi), întruchipată prin uimitoare imagini metaforice sugerând misterul, haosul, dând formă neînchipuitului. Simfonia materiei se aude în toată plenitudinea ei, antrenând forţele cosmice, în inimaginabila lor splendoare sălbatică, nestăpânită,

la dimensiuni uriaşe, metamorfoza materiei făcându-se prin treceri dureroase, spectaculare.

Spiritul, ca punct primordial, îşi începe treptat devenirea sa materială, încetul cu încetul încărcându-se încetul cu încetul cu legile universului pe care le receptează și se îmbracă în amprentele alese, astfel, dualitatea provenind din exercitarea liberului arbitru cu care ne-a înzestrat divini-tatea şi diversitatea legilor universului din care avem de cules ca dintr-un pom al cunoaşterii.

Avem de-a face cu o poezie incitantă, un izvor de gândiri, al cărei erou este o mare conştiinţă umană ce reflectează asupra universului, cotrobăie în timp şi spaţiu, aflându-i tainele, căutând soluţii, certitudini, explicaţii pe care ni le dezvăluie prin cuvânt. În poemul intitulat Partea a doua, punctul devine materie duală – bărbat-femeie - cunoscând frumuseţea şi atracţia trăirilor pământene. Poetul, ca fost punct primordial, este conştient de existenţa atuurilor furate universului, cu care şi-a impregnat fiinţa, dezvol-tându-se continuu până la condiţia de om. Se încheie ciclul metamofozei în făptură umană şi începe viaţa de om pe pământ, adică „acasă”. Simte bucuria primei odihne. O simfonie de cuvinte alcătuind gânduri, imagini metaforice, fantasmatice, sensibile, nărăvaşe ca şi firea, sunt ţinute în frâu de un echilibru profund şi matematic, exact în abstracţiunea sa. Expresii literare de o frumuseţe surprinzătoare ne poar-tă pe tărâmurile abisale ale Universului.

Partea a treia explorează fenomenele naturii şi efectele lor. Gândul îl însoţeşte pe poet în periplul cosmic ca un prieten nedespărţit, ca un alter ego, ca un mentor călăuzitor prin ceaţa deasă a materiei universale, deschizându-i căile cunoaşterii. Întoarcerea în timp se face până la punctul material şi chiar dincolo de el, când se afla, ca spirit, în stare pură. Poetul recunoaşte superioritatea spiritului-gând asupra materiei: „Lumina se distra, dansând /Un vals electric, în cercuri colorate, /Tot ce visase gândul până atunci, /Devenea realitate/”.

Elementele naturii, componentele de bază ale existenţei universului - timpul, spaţiul, lumina, întunericul - sunt însufleţite, devin partenere ale jocului poetic, adăugându-se, treptat, şi forme

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 8

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală În Partea a cincea formele de existenţă populează pământul, oferindu-i concreteţea şi splendoarea raiului: munţi, păduri, păsări cântătoare, plante, cerul cu nori, ape curgătoare. În ultima parte, eu i-aş spune epilog, lucrurile par a se limpezi. Poetul pare convins că se află în posesia marilor mistere şi adevăruri palpabile, pe care ni le împărtăşeşte cu uimire, sigur de realitatea lor: „Să ştii că /Microcosmosul, /Cosmosul şi /Macrocosmosul, /Sunt trepte /Ale unei scări infinite! / Eu /Mă aflu în Cosmos, /Pe Pământ, /Pe una dintre planetele /Unui sistem solar /Care gravitează /În jurul unui soare, /Pe al treilea /Nivel planetar.”

Constată totuşi limitele cunoaşterii omeneşti, antagonismul, dualitatea Universului, în acelaşi timp respectând puterea nemăsurată a gândului omenesc „în continuă expansiune”, cu care poate „despături mistere”.

De asemenea, recunoaşte existenţa lui Dumnezeu ca putere divină şi primordială.

Poetul se confesează, uşor hâtru, cu o aparentă naivitate, „Aşa să ştii!”, concluzionând asupra parcursului săvârşit de la apariţia punc-tului primordial la dureroasele naşteri ale uni-versului, aşa cum este el în ziua de azi. Este convins de sfericitatea fără margini, fără limite, în continuă expansiune, a lumii universale.

Pe planeta Pământ, omul devine stăpân şi, „până la steaua polară”, poate mişca „oricare obiect cosmic, ca pe un deget”. Dacă ne întoar-cem cu gândul la începuturile cărţii, vom socoti că acel punct primordial ce a devenit om este un învingător.

O carte surprinzătoare, o vâlvătaie de trăiri, simţiri metamorfozate în imagini apocaliptice ale vieţii şi universului, în acelaşi timp o carte a ştiinţelor exacte şi cosmogonice, prezentată poetic. Cred că ne aflăm în faţa unui astru, pe numele său - Marin Dumitrescu -, ce va străluci pe bolta nesfârşită a poeziei.

materiale ale naturii pămân-tene: ploaia, norii, focul etc. De asemenea, ope-rează cu trăiri pur omeneşti: bucurie, durere, speranţă, dezamăgire, pe care le îmbrăţişează cu forţa încăpăţânării.

Electricitatea apare ca sursă şi motor ale existenţei sentimentelor. „Furtuni de foc electric,/Ucigătoare plasmă,/Un haos absolut/ Şi existenţă fără sens;” Întâlnim imagini fantastice ale unor personaje-fenomene impetuoase, violente, puternice. Fenomenele na-turii sunt personificate, au reacţii omeneşti la scară macrocosmică, eliberând energii creatoare de dimensiuni şi forţe uriaşe. Nu lipseşte nici ironia, nici farmecul povestitorului ce devoalează nesfârşita peliculă a confruntărilor cosmice cu uimire, cu inconştienţa candorii, vrând să fie un martor corect şi obiectiv: „Îmi striga să mă opresc, /Îmi făcea semne disperate, /Săracul gând; /Era în turla nopţii şi strângea / În braţe, de frică, /Depărtarea.”

Punctul material se insinuează în dife-ritele forme ale existenţei universului, relatân-du-ne trăirile şi reacţiile acestora, confundându-se involuntar cu ele, astfel devenind, subînţeles, fără a-i pomeni numele, un foc prometeic, desti-nat să creeze o lume materială, în complicitate cu forţele nevăzute. În Partea a patra continuă Geneza, adică Simfonia materiei, şi periplul poetic al domnului Marin Dumitrescu ne poartă mai departe. Forţele naturii dezlănţuite se potolesc, gândul, rătăcit la un moment dat, revine „ca un iertător părinte” alături de punctul primordial astâm-părat şi de timpul şi lumina ce „Se ţin de mână dimineaţa, somnoroşi”, ca doi miri frumoşi.

Din haosul cuminţit de legile universului, se formează „primul sistem solar în întuneric”, adică actuala lume materială, apar primii fiori ai existenţei, cum ar fi bucuria de a exista şi „o stare emotivă”; alcătuirile materiale, de la cele uriaşe până la cele de micimea electronilor, vibrează la auzul muzicii divine a sferelor, dansează în ritmul melodicităţii acesteia.

Apare conexiunea universală ca un limbaj comun al materiei şi, în sfârşit, se naşte conştiinţa de sine, „adoptată”, după cum se exprimă poetul, de legile universale.

Scriitor Eliza Roha

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 9

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

ADRIAN GRAUENFELS, ISRAEL TANAH..

RODICA CERNEA

Scrisul unui text elegant nu lăsa loc întâmplării randomale robinetul poetic deschis la maxim picură ceară pe hârtia transparentă prin ea se vede jumătate cer jumate abisinia

ÎNCERC SĂ URC Am suflet scrum de dor nebun şi-aproape sterp de gând imberb ce-mi cere cer şi-un vis_real ce nu-l am dar!

dezolante clipe ale întoarcerii din reverie călare pe inorogul hrănit cu ziare educat academic formal abandonare şi reflux, îmi zici aranjându-ţi coafura într-o oglindă tridimensională în care te vezi, capcană şi pierzanie cu un zâmbet prostesc pe buze ca la farmacie, când ceri aspirină dorind să primeşti cianură când te joci cu revolverul sperând să fie încărcat cochetând cu metalul rece, excitant, fumegând a sânge acru tu, sorbind pacifiante pentru firea ta nedomolită, cochetând cu nebunii care sapă sub oraşe sub garduri de închisori, în fântâni ale absurdului cotidian, nesuportând ideea de prizonier al minţii, hulind compromisul cu sublimul, cu tine însuţi, luând mereu lucrurile de la capăt de la începuturi, prima zi. uite cum te ridici pe vârfuri ca să ajungi sus, la cea mai înaltă etajeră a vieţii tale ca să apuci cartea prăfuită pe care scrie TANAH..

Încerc să urc munte durut, mă scald în ploi suflet şuvoi, nu vreau să cad de lume beat!

Zâmbet nescris, vis paradis, se naşte-acum dar fuge-n fum!

Cum să-l adun? Împrăştiat, în lung şi-n lat pe munte ‘nalt, luat de val dus în ocean, apoi spre cer pe tril stingher, îl vreau ‘napoi în număr doi doar tu şi eu!

Rodica Cernea

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 10

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală că este o reacţie a dezinteresului faţă de fineţe şi o anumită eleganţă, care sunt lăsate în urmă de cei care nu înţeleg farmecul vieţii coordonate de anumite repere. Vorbim despre repere cu profunzime în trecutul istoric, cu un simbolism puternic şi al căror obiectiv este să creeze un climat agreabil, ajutându-l pe inter-locutor să se simtă bine şi respectat".

Mă întreb dacă ar fi posibil să se ajungă la un fel de compromis, astfel încât să fim politicoşi, manieraţi, fără a risca să fim consideraţi "de modă veche". Dar profesorul este tranşant în această privinţă.

"Să ştiţi că în materie de bune maniere nu există compromis! Sunt pur şi simplu nişte coduri, care funcţionează, şi pe care le accepţi sau nu". Într-adevăr, este atât de simplu... Însă, raportat la numărul tot mai crescut de tineri care nici nu ştiu, nici nu au bunăvoinţa de a-şi însuşi măcar normele elementare de comportament, este firesc să te întrebi: de la cine le-ar mai putea ei deprinde? Bunele maniere "de altădata" sunt, de fapt, atât de actuale!

Sintagma "cei şapte ani de acasă" nu este deloc întâmplătoare.

"Educaţia se învaţă de la cea mai mică vârstă", punctează profesorul. "Aici este vorba despre vechea poveste a celor şapte ani de acasă, care nu este deloc întâmplătoare sau lipsită de adevăr. În cei şapte ani copilul îşi formează creierul, îşi formează “driver-ele” comportamentale, cum se zice astăzi - iar ceea ce se întâmplă atunci este definitoriu pentru evoluţia ta ulterioară. Iar a şterge un astfel de tipar comportamental este foarte dificil pentru că, ulterior, creierul este folosit în alte scopuri decât mecanismul formării comportamentului", menţionează Bălăceanu Stolnici.

Ulterior, rolul celor şapte ani este preluat de şcoala primară, de învăţător sau, aşa cum spune profesorul, de institutor. "Pe vre-muri, la ţară, învăţătorii şi institutorii erau ade-văraţi formatori de personalitate. Îmi amintesc de învăţătorii care erau la Stolnici şi încercau să facă un efort de educare a copiilor - nu numai

Constantin Bălăceanu-Stolnici2:

"În ceea ce priveşte bunele maniere, nu există compromis!"

Un birou spaţios, o bibliotecă impresionantă, mobilier clasic şi fotolii din piele. Ambianţă caldă şi confortabilă. În spatele biroului, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici îşi ridică privirea de pe laptop şi mă invită să iau loc pe un scaun îmbrăcat în piele. Ce interesant, îmi spun eu, este contrastul acesta creat de tehnologia de ultimă generaţie... Însă nu am timp să reflectez: profesorul îmi spune că-mi poate acorda numai o jumătate de oră, întrucât după aceea va participa la un simpozion. De asemenea, este ocupat cu lansarea cărţii "Ge-neza culturii", în timp ce lucrează pentru o alta. Sunt recunoscătoare că şi-a facut timp să stăm de vorbă despre bunele maniere, atât de rare în societatea actuală, încât mulţi le con-sideră complet demodate. Aceasta, în ipoteza fericită în care îşi mai amintesc de ele...

"Tinerii nu sunt manieraţi!"

Care ar putea fi explicaţia pentru care bunele maniere sunt considerate a fi "de modă veche"?

Constantin Bălăceanu-Stolnici spune că motivul este cât se poate de simplu. "Tinerii nu sunt manieraţi, şi atunci consideră că tot ceea ce ţine de maniere aparţine trecutului. Aş spune 2

Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparţinând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu RomanoGerman şi i-a concesionat stema.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 11

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală din punctul de vedere al cunoştinţelor cerute de programa analitică, dar ne ajutau să ne însuşim regulile de comportament", îşi amin-teşte academicianul, cu un surâs nostalgic.

Oare lui cine i-a "predat" primele noţiuni de bune maniere? "În paralel cu părinţii mei, pe vremea aceea existau guvernantele, care astăzi au dispărut. Predominau guvernantele din Germania. Când eram eu copil, situaţia era de aşa natură pentru că Germania tocmai pierduse războiul şi traversa o criză economică profundă. În consecinţă, erau foarte mulţi şomeri şi fetele tinere veneau în ţările sud-est europene, care aveau un standard de viaţă mai ridicat şi se angajau ca guvernante. Ele ne-au format pe mulţi din generaţia mea. Învăţam o limbă străină (respectiv, germana) şi toate regulile de comportament, de la cele mai simple - cum să te aşezi la masă, până la comportamente de context, relaţii interumane şi aşa mai departe", povesteşte Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Dar aşa este codul bunelor maniere. În Japonia, de exemplu, nu poţi să saluţi înclinând doar capul, ci trebuie să te înclini din tot corpul. Există gesturi care aparţin fiecărei “culturi", explică academicianul, sorbind preocupat din ceaşca de cafea.

Bunele maniere la biserică Domnul Stolnici este epitrop la biserica Domniţa Bălaşa. În fiecare duminică, merge la slujbă şi a observat cât de manieraţi sunt enoriaşii. "Este o biserică disciplinată. Sigur că excepţii nefericite mai sunt, dar asta este speţa umană, cu variabilele sale. Şi la Domniţa Bălaşa, când se distribuie agheazmă sau ramu-rile acelea verzi de Florii, se mai creează oare-care înghesuială. În rest, este mereu linişte, un respect profund, bărbaţii stau în dreapta, femeile în stânga - deci, se respectă o disciplină canonică. Nu se vorbeşte, nu sună telefoanele."

Cuvintele profesorului îmi amintesc de penibilul situaţiei când, la teatru sau la concert, se întâmplă să mai sune telefoanele în timpul spectacolului. "Aşa ceva este un dezastru, un gest incalificabil. Tocmai de aceea cred că avertismentul de la început, cand publicului i se cere să-şi închidă celularele, nu e lipsit de sens.

De fapt, este absolut necesar pentru că se poate întâmpla să mai uiţi", spune academicianul.

Codul bunelor maniere - rezultat al unei matrici stilistice Domnul Stolnici îmi spune că, odinioară, bunele maniere erau codificate: cum să te îmbraci dimineaţa, după-amiaza sau seara, cum să spui "bună ziua", cum să-ţi scoţi palaria când eşti în ascensor în prezenţa unei doamne, cum să-ţi pui şervetul la masă, cum să foloseşti tacâmurile... Mă întreb câte dintre toate aceste norme se mai păstrează în societatea actuală.

Din ce-mi dau seama, foarte puţine - iar profesorul îmi confirmă acest lucru.

"Cred că s-au pierdut toate regulile: oamenii mănâncă cu mâna, stau cu pălăria pe cap chiar dacă este şi o doamnă de faţă, trec înaintea ei... Bineînţeles, este vorba şi despre o matrice stilistică. În America, dacă un bărbat îi face loc unei femei, riscă să primească observaţie că face discriminare. Codul de maniere face parte din matricea stilistică a unei populaţii, într-o anumită epocă. Dar e foarte greu să nu inviţi o doamnă înainte, pentru că supremaţia bărbatului este falsă: femeile ţin gospodăria!

Controversatul "sfert academic" Nu o dată, ni se întâmplă să întârziem la o întâlnire (fie profesională, fie de interes personal), şi să invocăm "sfertul academic". Unii sunt de acord cu acest concept, alţii îl contestă.

Adevărul, aşa cum spune profesorul, nu este unul general valabil, ci diferă în funcţie de cul-tura ţării respective.

"Un mare filozof german spunea: <Exactitatea este la maximum pe meridianul de la Greenwich>. Cu cât te îndepărtezi de el, indiferent de ce parte, cu atât inexactitatea creşte.

De pildă, în Brazilia, exactitatea este o impoli-

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 12

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală teţe. Dacă eşti invitat la ora cinci după-amiază la un ceai şi tu vii la cinci fix, îi găseşti pe toţi nepregătiţi. Pe de altă parte, în Anglia, dacă ai întârziat cinci minute, a doua oară nu mai eşti invitat. Şi este foarte bine aşa, altfel îţi organizezi timpul şi îţi faci programul. Din păcate, nu e vorba numai de sfertul de oră, ci şi de jumătate, ba chiar şi de o oră întreagă, uneori...".

Dl. acad. prof. dr.

Constantin Bălăceanu-Stolnici sau (relatările istoriei metafizice) Într-o lume postmodernă, ce pendulează între inepţie şi spirit ludic, apar personaje parcă rupte din basme şi aruncate în timpul semiobscur. Realitatea cotidiană ne obturează perspectiva asupra frumosului, a bunului simţ şi a dramului de religiozitate ce-l mai păstram în geneza ADN-ului nostru, asemenea unei utopii transmise din generaţie în generaţie.

Aşa s-a născut pe pământul României la data de 6 iulie 1923 cel ce va purta stema şi stigmatul familiei Bălăceanu, urmaş al unei istorii multiseculare, aureolat de-o sete de cunoaştere ce mai târziu îi va fi cartea de vizită şi uşa deschisă spre o europă realistă.

Rotind globul ocular în praful României contemporane, Constantin Bălăceanu Stolnici este şi va rămâne un mit în vastele domenii în care s-a implicat, iar nouă nu ne râmâne decât să urmăm calea bătătorită de personalitatea mitului Bălăceanu.

Constantin Bălăceanu Stolnici a urmat Liceul "I.C. Brătianu" din Piteşti, unde a dat bacalaureatul în 1941. Între anii 1941-1947 urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, obţinând în 1948 titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie, cu teza “Consideraţii asupra complexului cerebelo-dentoolivar”, realizată sub conducerea profesorului Ion T. Niculescu. În 1967 a fost confirmat Doctor în Ştiinţe Medicale de către IMF-Bucureşti şi Minis-terul Învăţământului.

T.R. Distinse domnule Constantin Bălăceanu-Stolnici, am marea onoare de-a vă putea intervieva şi vă mulţumesc cu deosebită consideraţie. Sonoritatea numelui Bălăceanu este atât de puternică încât a răsunat timp de aproape şapte secole, dăinuind până astăzi prin persoana domniei voastre. O seamă de personalităţi marcante pentru istoria României şi nu numai, au făcut parte din familia dumneavoastră. Care este persoana cea mai emblematică din marea familie a Bălăcenilor?

Constantin Bălăceanu Stolnici: Dragă Tiberiu, originea familiei mele este atestată, într-adevăr, de şapte secole cu începuturi care sunt transmise mai mult prin balade populare, prin tradiţie decât prin documente. Istoria familiei mele este o istorie tristă... marile proiecte, marile iniţiative pe care le-au avut anteriorii mei, nu prea au reuşit şi – pentru asta

Există bunele maniere în ceea ce priveşte fumatul?

Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost fumător de pipă multă vreme, fiind cunoscută pasiunea sa de a colecţiona pipe. Oare pentru cei care fumează se aplică vreun cod al bunelor maniere? Profesorul surâde. "M-am lăsat de fumat, dar păstrez pipele ca amintire. În legătură cu acest subiect trebuie să spun că, la modul general, politeţea impune să nu fumezi. Deloc.

Dacă eşti undeva în societate şi se fumează, trebuie să ceri voie de la toţi cei de faţă. Regula aceasta era valabilă şi înainte: în Anglia, la club, dacă voiai să-ţi aprinzi ţigara, trebuia să le ceri voie tuturor. Dacă unul singur spunea <Nu>, atunci nu puteai fuma - chiar dacă ceilalţi erau de acord. Acum, dacă e o scrumieră pe masă înseamnă că, în principiu ai voie să fumezi, dar nu te scuteşte de la a cere permisiunea interlocutorului", precizează profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Timpul pe care mi l-a acordat profesorul s-a încheiat. Îi mulţumesc, îmi iau la revedere şi plec îngândurată. Pentru mulţi - poate prea mulţi - bunele maniere sunt "de pe vremea buni-cii". Însă discuţia cu academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici m-a făcut să simt atât de intens "parfumul trecutului" şi al vremurilor de odinioară, încât mi-aş dori să fim o planetă de... "demodaţi"!

A consemnat - Greta Harja

***

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 13

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală - au plătit scump. Primul personaj care este cunoscut în familia noastră Cneazul de la Balaci, aşa cum o relatează istoria familiei mele, are o moarte tragică.

T.R. Care erau atribuţiile lui în Ţarile Române?

C.B.S Printre altele a fost însărcinat să conducă un convoi protocolar, cum am zice noi astăzi, în Serbia de pe vremea aceea, şi în cursul acelei expediţii a fost omorât. Vedeţi domnule Tiberiu, istoria familiei mele începe cu un asasinat.

T.R. Într-o ordine cronologică, puteţi enumera personajele emblematice din familia dumneavoastă?

C.B.S Una din primele mari pesonalităţi a fost Aga Bălăceanu sec. XVII-lea, deoarece împreună cu Şerban Cantacuzino au cultivat ideea să transfere Ţara Românească de sub tutela otomană, sub tutela habsburgică. Era exact momentul după eşecul asediului Vienei, unde habsburgii porniseră ofensiva lor mare pentru a se extinde şi au vrut să profite de acest lucru; rezultatul a fost o confruntare militară la Zărneşti, în care strămoşul meu a fost omorât.

Capul lui a fost expus, după aceea la ordinul sultanului turc în cartierul istoric al Bucureştiului. Un alt personaj important este bunicul-bunicului meu, Banu Bălăceanu, care a avut două mari idei: prima idee a fost una culturală - să transforme Academia Domnească, care era grecofonă, într-un colegiu, o universitate care să fie românofonă, lucru care a fost destul de dificil. L-a avut asociat pe Iordache Golescu, într-o politică de presiune asupra elitelor universitare, care erau grecofone şi asupra lui Caragea Vodă care era tot grec, şi au obţinut până la urmă înfiinţarea “Colegiului Sf. Sava”. A doua mare idee a fost să menţină, în cadrul politicii instaurate de ruşi, o oarecare independenţă a ţării, lucru care era compromis în special de articolul ce s-a adăugat după aceea, a regulamentului organic şi care anula practic autonomia Ţării Româneşti. În confruntarea aceasta s-a opus, nu a mai făcut parte din comisia respectivă şi sunt zvonuri pe care le-a răspândit şi Karl Marx că ar fi fost asasinat de către ruşi pentru a se răzbuna, ceea ce, eu personal nu cred. Acestea sunt două personalităţi marcante din istoria noastră, dar mai este un personaj pitoresc, aş zice eu, el nu face parte din ascendenţa mea directă şi se numeşte Manole Bălăceanu. Influenţat de iluminismul francez din sec. al XVIII-lea s-a lansat într-o aventură socialistă, intrând în opoziţie cu dictatura vremii şi sfârşind în puşcărie. După cum spuneam este un personaj mai pitoresc, având o altfel de viaţă care, la vremea aceea, nu mai era conformă cu tradiţiile vechi ale

aristocraţiei româneşti. Aceştia sunt pilonii stabili a ceea ce a însemnat intelectualitatea şi ver-ticalitatea familiei Bălăceanu.

T.R. O dovadă a vechimii numelui de Bălăceanu şi, în acelaşi timp, a importanţei ei este reprezentată de blazonul familiei; cum a luat naştere blazonul şi ce simbolizează această “carte de vizită” a familiei dumneavoastră? Astăzi face parte doar dintr-o semnătură a trecutului sau o utilizaţi la acelaşi nivel istoric de pecete?

C.B.S Problema stemelor, căci termenul de stemă este mai corect, decât cel de blazon, termenul blazon venind din limba germană, de fapt blazon era textul codificat prin care se descria stema de către herald, pe cale orală, a cărui venire era anunţată de trompete. În Ţările Române, nu exista sistemul heraldic organizat, precis, structurat cum a existat în vest. Iar stemele nu puteau să fie inventate sau confecţionate la întâmplare, ele trebuiau să fie primite, concesionate de către domnitorul sau regele ţinutului respectiv.

T.R. Trebuie să ţinem cont de problematica concesionării stemelor, deoarece românii nu prea aveau de la cine primi în “dar” stemele şi le confecţionau singuri.

C.B.S. Da, aşa este! boierii români au avut steme făcute de ei, pentru a pecetlui docu-mentele, mai ales că mare parte din populaţie era analfabetă şi trebuiau să-i recunoască după ceva. Aceste steme boiereşti sunt mai puţin sistematice şi mai puţin reglementate, mai puţin anarhice cum spu-ne Cernovodeanu în Heraldica Românească. În acest context stemele pe care le-am găsit, în legătură cu Bălăcenii cuprindeau trei săgeţi şi un leu. S-a spus că cele trei săgeţi sunt comemorative bătăliei de la Rovine, unde trei fraţi Bălăceni au murit în bătălie, iar leul este considerat ca fiind o rămăşiţă a unei întâmplări.

T.R. Sunt atestate istoric prin scrieri sau transmise pe cale orală?

C.B.S Transmise pe cale orală prin balade, această baladă cu leul încă mai circulă, în care se povesteşte că la un moment dat un leu făcea mari pagube şi nimeni nu se încumeta să-l vâneze, atunci doi boieri,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 14

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală unul Bălăceanu şi celălalt Gurbeanu s-au lansat în aventura respectivă reuşind să omoare leul. Obştea le-a fost recunoscătoare, spunând că Bălăceanu să aiba leul ca semn al familiei şi numele de Burdea să fie dat câmpului respectiv, care îi poartă numele până astăzi de Câmpia-Burzii.

T.R. Stema familiei Bălăceanu este confecţionată de cei din familie sau concesionată?

C.B.S Noi avem o stemă concesionată de către împăratul Leopold, dată lui Aga Bălăceanu, când l-a făcut conte al Sfântului Imperiu, în jurul anilor 1690 unde sunt prezente cele trei săgeţi, dar în locul leului sunt puse o armă şi un cap de turc tăiat, pentru că erau un fel de sintagmă simbolică a unei atitudinii antiotomane. Cei din Valahia nu au putut să-l poarte şi de aceea au rămas cu leul respectiv, deci stema pe care o avem noi este concesionată de către curtea imperială de la Viena....

ION IONESCU E TOAMNA

E toamnă si a căzut bruma, Pe unde mi-au murit părintii, Mai vino, gândule, si du-mă, Ca să mă rog pe la toți sfinții.

Autor : Tiberiu ROŞU

În tânguirea lor eternă Si umbra lor parcâ mă mustră.

E-atat de dulce si de ternă, Aceasta liniste lacustră.

Doar timpul cade peste dealuri Si umerii mi se-ncovoaie Si vine vremea valuri-valuri Cu vântul si cu spic de ploaie.

Scări spre infinit , Mihai Cătrună - ulei pe pânză.

Si sufletul cu-nfiorare, Ascultă trist vechiul ei cânt, N-a mai rămas decât o floare Să i-o pun mamei pe mormânt.

E toamnă si e trist afara Si trec cocorii spre apus Si eu astept trenu-ntr-o gara, Mai vine trenul, sau s-a dus...?

Vis şi speranţă, Mihai Cătrună – ulei pe pânză.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 15

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală tradiţionala poezie japoneză oferă într-o concentrare maximă o gamă infinită de senzaţii, o asociere inedită de imagine şi culoare, aproape fiecare haiku conturând valenţele unei opere de artă, indiferent dacă este vorba despre un tablou extrem de real ori despre unul de factură modernă, suprarealist.

Iată ce spun cunoscătorii genului despre:

“Un haiku este un poem, adică la fel ca orice poem, un efect al artei limbajului, care vizează sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emoţii, a unei stări de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exerciţiu spiritual. Produs al secolelor de cultură, haiku-ul nu îşi dezvăluie savoarea decât spiritelor primitoare, inimilor atente. Nu există aici nici izbucniri, nici ciocniri ale imaginilor, nici strigăte, nici moarte, nici sânge. Haiku este simplitate, usurinţă, dezgolire a esenţialului. Haiku, poezie a zen-ului, este o floare de câmp pe o masă de lemn. Este timpul acordat liniştii, farmecului, misterului. O pasăre care se aşază. O clipă salvată. Un crâmpei de eternitate. Un haiku este şansa oferită de a înţelege totul, de a ghici totul, într-o străfulgerare de trei versuri.”

Octavian Mareş3 – „Cântecele ierbii (poeme)” sau „Clasicism versus modernism” Se ştie despre haiku-ul - în clasic sens – ca fiind „deţinătorul” câtorva elemente, ce-l deosebesc de celelalte specii ale genului liric. În primul rând, prin originile sale îndepărtate – ca locaţie, dar şi ca temporalitate – haiku-ul reuşeşte să suprindă şi astăzi prin petele de culoare pe care le desenează pe pânzele imaginative ale cititorului, iubitor de poezie. Haiku-ul nu are titlu, ci - de cele mai multe ori - o simplă referinţă temporală şi spaţială, dată de autorul acestuia, cu titlu purinformativ. Ca şi semne de punctuaţie, haiku-ul nu are decât o singură cratimă, cu rol explicativ, fiindu-i prohibite alte semne de punctuaţie.

Interesant de remarcat, la haiku-urile de înaltă calitate, este prezenţa unui singur verb sau absenţa completă a acestuia. Modul verbului trebuie să fie obligatoriu gerunziu ori timpul acestuia să fie obligatoriu prezentul, tocmai pentru a sugera o acţiune făcută în momentul vorbirii sau care se desfăşoară continuu şi dincolo de limita clipei prezente. O altă caracteristică importantă a haiku-ului este măsura versurilor (obligatoriu în număr de trei): 5-7-5, pe sistem japonez clasic şi 6-8-6, pe sistem european. Deşi o poezie rigidă, care impune reguli stricte, haiku-ul este o artă, pe care o ocolesc chiar şi unii poeţi versaţi. Privind lucrurile la modul infinit-mic, se poate afirma că

(Henry Brunnel – “Haiku, înţelepciune sau nebunie?”)

sau „Haiku-ul, acest <monostih>, spun maeştrii,

adică un singur vers articulat din trei părţi, este o poezie a imediatului. Picătura de apă a clipei se transformă într-un strop de cristal. Acesta este: timpul îngheţat” ori „Tot aşa este un haiku.

O curbă, o tuşă simplă, care înseamnă mai mult decât un tablou, o epigramă care spune mai mult decât un lung poem”.

Impus ca şi curent, haiku-ul a stârnit valuri de simpatizanţi pe întreaga Terra, autorii de haiku asociindu-se în diferite structuri literare de gen, care şi-au câştigat faima unor organizaţii de prestigiu şi de mare valoare culturală. Domeniul are maeştri de prim rang pe plan internaţional, precum: Matsuo Bashō, Yosa Buson şi Kobayashi Issa sau modernistul Banya Natsuishi. În ţara noastră au scris şi au fondat Societatea Română de Haiku: Marin Sorescu,

3

https://sites.google.com/site/asociatiaoctavianvoicu/octavianmares

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 16

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ştefan Augustin Doinaş, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Ion Acsan, Mihail Diaconescu. Mai noii haijini români sunt prezenţi în antologii mondiale: Mahmoud Djamal, Vasile Moldovan, Marius Chelaru, Magdalena Dale, Valentin Nicoliţov, Şerban Codrin.

Volumul de micropoeme „Cântecele ierbii” de Octavian Mareş (Editura Vicovia - 2011), cu o prefaţă de Florin Grigoriu şi o postfaţă de Maria Adam, reprezintă o nouă treaptă în ascensiunea literară a scriitorului băcăuan, mare iubitor de haiku-uri.

Despre haiku-urile lui Octavian Mareş se poate spune că respectă canoanele poemelor de acest gen, surprinzând – de fiecare dată - prin concentrare şi simpla lor alcătuire, elemente definitorii ale unui haiku de calitate. Vizionare şi extatice, în acelaşi timp, haiku-urile din „Cântecele ierbii” alcătuiesc din „timpul îngheţat” o realitate mai mult percepută decât exprimată fizic, conturându-se, uneori în adevărate experienţe spirituale. Firescul, naturalul, curg într-o gamă nouă de senzaţii, prin care cititorul avizat le poate desluşi adâncile lor înţelesuri. „Casă bătrână -/bunica stinge lampa/ lumina lunii” sau „În iarba verde - / crucile se sprijină/ pe umbrele târzii”, „În iarba-naltă - / val de adieri/ leagănă sânzienele”, „Noapte

fulguraţie, fapt de la care Octavian Mareş mai face, uneori, rabat. Alteori, găsim acelaşi haiku modificat neesenţial ca formă, dar reconstituind aproape un acelaşi peisaj: „Copil năstruşnic - /a încălţat un pisoi/ cu coji de nucă” versus „Merge chinuit - / un pisoiaş încălţat/ cu coji de nucă”.

Per ansamblu „Cântecele ierbii” reprezintă o colecţie de haiku-uri, scrise cu destulă îndemânare poetică, revelând sensuri şi teme meditative noi, îmbrăcate în aura de linişte, calmitate şi frumuseţe picturală, caracteristică genului. O lectură plăcută, o experienţă inedită.

Octavian Mareş se dovedeşte un creator de frumos, ce tinde spre o ierarhie în domeniul haiku-ului. Este membru al Societăţii Române de haiku, ceea ce-i confirmă valoarea printre creatorii genului.

Poezia sa este precum o adiere de romantism, esenţializare şi pictural, concentrată în doar trei versuri, ce implică o deosebită atenţie pentru detalii şi o mare responsabilitate faţă de genul abordat. Octavian Mareş este pe deplin responsabil de ceea ce scrie şi reuşeşte să dea monostihului său forţă, vitalitate, echilibru, sens.

O carte reuşită, pe ansamblu, un pas înainte către desăvârşirea artei poetice a autorului, făcută – mai ales – prin revelarea sensurilor ascunse în micropoeme de calitate.

senină - /în parfum de sânziene/ mă cert cu luna”, „Un atac de cord - / în buzunarul jiletcii/ ceasul mai bate”.

Gheorghe A. Stroia Adjud – 21 septembrie 2011

În unele dintre micropoeme nu este - însă - evidentă, prezenţa kigo-ului (anotimpul) – o constantă pentru cele în sens clasic, conver-tind haiku-ul în monostih umoristic (două femei bete - / împart sticla de votcă/ în limba rusă).

Prezenţa repetitivă a simbolurilor anotimpului diminuează din surpriza pe care haiku-ul o pregăteşte cititorului, de exemplu: „Prima ninsoare / rătăcită în iarnă/ o crizantemă”. Cratima în haiku desparte cele două părţi ale acestuia, ce ar trebui să fie în contrast şi nu legate prin sensuri, astfel încât nota explicativă a haiku-ului (precum un dicţionar de termeni tehnici) are rolul de a crea o explozie, o revelaţie, o

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 17

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală thrown stone waves extinguish in shore spirals, dot *** mugur de frunză simfoniile verdelui drum spre rugină budding leaf green symphony way to rust

Marie Bejliu4 – câteva haiku-uri

***

*** floare de câmp secunda înfloririi petale căzânde

tăceritrăiri fulgerând nori de cuvinte ard

wildflower the blooming second falling petals

silence – lightning feelings clouds of words burn

*** aprinsă lumânare în palmele copilului picură flacăra creşte, descreşte

*** floare de colţ vântul prin ierburi pe cărări, fărâmate stânci

lit candle in child’s hands dripping flame increases, decreases

edelweiss wind through the grasses on footpaths, broken rocks

*** ram înflorit cireşul râde, plânge amar rod, dulce formă

***

Îmbrăţişareîntre zi şi noapte cântecul greierilor

blooming branch cherry laughs, cries

bitter fruit, sweet form

embrace between day and night singing crickets ***

*** piatră aruncată undele se sting la ţărm spirale, punct

*** lujer de floare gând prin timp creşte cuvânt nescris

4

Poetă, promotor cultural. Vol. publicate: Undeva fericirea, 2006; Cerul ascuns în noi, 2007; Firava Dansatoare, Bucureşti, 2008; Undeva, pe un ţărm..., editura Eurograph, Cluj, 2009; Gânduri, rânduri, 2011.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 18

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală flower stalk thought increasing through time unwritten word

Inscip’ie ...pe o sămânţă de vis o privire trimisă oglinzii când ochiul întors al sufletului caută mişcarea formei rupând graniţele învelişurilor de carne pielea zdrenţuind-o, aruncând-o la poalele muntelui casă... şi un fulger atingând săgeata tocită a sunetelor învolburate adâncuri zdrobind pietrele căutând, răsucind, rostogolind... urmele codului...sămânţei... inscripţie pe un arc de gând voluptoasă descoperire a redescoperirilor, într-un amalgam de tăceri... cotropitoare ţărmuri muşcând valului pieptul, dăruit cu gingăşie de mare...

*** izvor alb bulgărele de pământ priveşte nisip în adâncuri white spring the clod of earth glances deep sand ***

Film mut ..derulându-se pe pânza nevăzutului fără culori, fără cuvinte... un nesfârşit timp al clepsidrelor ce-şi numără tresăririle simplă scenă în care, o floare atinsă de fulger surâde clipei... în oglindă apare doar freamătul petalelor... sunetul adoarme în tulpina blândă... va trezi frunzele, când podul tăcerilor va prinde lumina soarelui în mijlocul arcului, în deplinătatea surâsului adâncurilor, râului de foc al trăirilor...

***

Anne Marie Bejliu

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 19

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală aceştia s-au constituit în comunităţi, şi-au creat parohii ortodoxe, greco-catolice, neoprotestante, se văd la ceremonii religioase, la sărbători. Şi mai puţini dintre ei şi-au format asociaţii culturale, unele de prestigiu, la Roma, Milano, Torino, Udine, Verona, Trieste. Organizează manifestări româneşti, festivaluri, concerte, expoziţii, conferinţe, inclusiv cu sprijinul unor intelectuali italieni inimoşi. Între ei trebuie să-i pomenesc pe Cesare Alzati, Lorenzo Renzi, Bruno Mazzoni, Francesco Guida, Lauro Grassi, Antonello Biagini, Ervino Curtis. Din păcate, n-o mai pot numi decât ca pe o amintire pioasă pe Teresa Ferro, profesoară de română la Udine, preşedintă a Asociaţiei culturale italo-române „Alba-Iulia NordEst”, mare animatoare a vieţii culturale româneşti din Peninsulă. Şi mai sunt, în fine, acei români care vin în Italia să trăiască în chip de paraziţi, să fure ori să comită alte fapte reprobabile şi antisociale. Aceştia nu au nimic comun cu noţiunea de cultură, dimpotrivă, neagă şi hulesc cultura, distrug tot ceea ce construiesc compatrioţii lor, institutele româneşti, asociaţiile culturale menţionate, parohiile, personalităţile. Din cauza lor, românii şi România sunt percepuţi de cea mai mare parte a opiniei publice italiene, în bloc, drept răufăcători, incapabili de a produce valori culturale, ceea ce este trist şi descurajant. Eu continuu însă să cred că aceasta este o fază temporară, prin care au trecut şi italienii când erau emigranţi, şi care va face loc unei etape aşezate, în care românii să devină cunoscuţi în Italia prin latinitatea lor, prin doine, prin Brâncuşi şi Enescu, prin savanţii lor, prin Blaga şi Nichita Stănescu…

„Comunitatea română din Italia este în prezent doar o noţiune” „Comunitatea română din Italia este în acest moment doar o noţiune. Ea nu există decât la nivelul conştiinţei colective italiene şi este percepută, în general, negativ. Românii din Italia de astăzi sunt foarte numeroşi, foarte eterogeni şi foarte răsfiraţi, fără să aibă conştiinţa unei comu-nităţi”. Astfel se prezintă realitatea românilor din Italia în viziunea istoricului Ioan-Aurel Pop, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia între anii 2003-2007. Interviul pe care îl propunem abordează şi alte aspecte de interes: receptarea istoriografiei şi a culturii române în Italia, ecoul celor două publicaţii ale Institutului de la Veneţia - „Annuario” şi „Quaderni” - în mediile culturale şi ştiinţifice italiene.

Cum vedeţi prezenţa şi evoluţia socio-culturală a comunităţii româneşti din Italia?

Care este opinia unui intelectual român despre felul în care presa italiană reflectă realitatea românilor în Italia?

Comunitatea română din Italia este în acest moment doar o noţiune. Ea nu există decât la nivelul conştiinţei colective italiene şi este percepută, în general, cum spuneam, negativ. Românii din Italia de astăzi sunt foarte numeroşi, foarte eterogeni şi foarte răsfiraţi, fără să aibă conştiinţa unei comunităţi.

Sunt, natural, unii intelectuali de mare valoare, veniţi mulţi înainte de 1989, ca refugiaţi politici, producători de valori spirituale. Cei mai mulţi dintre aceştia au rămas doar o amintire! Mă gândesc la Dinu Adameşteanu, Emil Ghilezan, Aloisiu Tăutu, Elena Cernei şi câţi alţii. Sunt apoi cei veniţi masiv după 1989, în valuri succesive, la muncă, fără mari preocupări şi nevoi culturale. Totuşi, unii dintre

Presa este şi în Italia dornică de senzaţional, de inedit şi chiar de scandal, ca peste tot. Dar ea are şi alte defecte, tipice popoarelor meridionale, mai ales celor de sorginte latină. Italienii ne plasează geografic, cum se ştie, în Balcani, iar acest fapt nu ar fi prea grav dacă ar rămâne o simplă eroare de formă, inocentă, făcută din ignoranţă. Dar Balcanii au şi la ei conotaţii peiorative, epitetul balcanic însemnând „nesigur”, „instabil”, „conflictual”, „bizantin-oriental”, „neserios”, „subdezvoltat” etc. Or, românii, deşi au multe afinităţi cu lumea balcanică, ca popor de frontieră, au şi o componentă central-europeană şi

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 20

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală occidentală puternică, mereu neglijată ori trecută sub tăcere.

„Tempus”, „Socrates” şi altele au adus în Italia sute de conferenţiari români care au vorbit în zeci de universităţi, cluburi culturale, în faţa unor asociaţii, fundaţii etc. E valabilă şi reciproca: italienii veniţi în România s-au interesat intens şi de trecut şi de scrisul nostru despre trecut. În plus, în ultimii ani sau tradus în italiană importante lucrări de istorie românească, în general bine primite. Ca urmare a acestor interferenţe, au şi apărut în ultimii ani, în Italia, lucrări de istorie despre România, scrise de autori italieni de prestigiu ca Cesare Alzati, Francesco Guida sau Antonello Biagini, ca să pomenesc doar trei profesori universitari, primul de la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano, următorul de la Roma Tre, iar al treilea de la Universitatea „La Sapienza”, tot din Roma.

Cum aţi caracteriza receptarea actuală a culturii române în Italia?

Cultura română este receptată, din câte mi-am dat seama, normal, adesea cu un anumit interes, chiar exotic la unii. Lumea este curioasă să afle mai multe şi despre români, de la semnificaţia numelui lor până la creaţiile reprezentative. Din păcate, în anii din urmă, au apărut cel puţin două limitări drastice, în măsură să împiedice în chip serios această receptare.

Prima limitare provine din „faima” de oameni certaţi cu legea, pe care şi-au câştigat-o destui compatrioţi de-ai noştri şi care este extinsă asupra tuturor românilor. A doua este ceva mai profundă şi constă din promovarea unor programe nepotrivite, de interes strict elitist, de respiraţie foarte restrânsă. Pe de o parte, se apelează la unii artişti de cel mai mare prestigiu, invitaţi să se prezinte în faţa unui public nepregătit, cu instruire mediocră, iar pe de alta, se fac „experimente” cu soluţii artistice insolite, avangardiste, „post-moderne”, tratate de masa italiană cu ironie şi chiar dispreţ. Cu alte cuvinte, există o mare desincro-nizare între emitentul de semnale culturale şi receptor. Nu trebuie să uităm că marea masă a publicului, potenţial receptor de cultură, are un nivel de pregătire relativ scăzută şi că nu ştie despre România lucruri elementare, aşa cum nu este în stare să simtă diferenţa între o limbă slavă şi una romanică. Cu alte cuvinte, cred că mai mare folos aduce o conferinţă simplă despre România, prezen-tată eventual în power point, în faţa unor elevi de liceu sau a unor „studenţi de vârsta a treia”, fără prea mari cheltuieli, decât un sofisticat concert cu cea mai bună trupă de jazz din România, în faţa unui public care aşteaptă ceva tradiţional românesc, ceva reprezentativ pentru specificul nostru. E altceva să aducem o trupă de jazz de la noi la un festival de jazz din Italia!

Care ar fi, în acest sens, aspectele care suscită cel mai pregnant interesul istoricilor italieni?

Istoricii italieni cercetează toate marile teme ale trecutului nostru, dar mai ales aspectele contemporane: epoca interbelică, mişcările de extremă dreaptă, antisemitismul, minorităţile, ascensiunea comunismului, perioada lui Ceauşescu, raporturile româno-ungare. Fireşte, există interes şi pentru evul mediu şi antichitate. De exemplu, recent, un autor italian de la Ferrara şi unul român de la Cluj au publicat o carte foarte bine scrisă despre Dacia Romană. Un tânăr italian a susţinut în 2006, la Universitatea din Pisa, o foarte bună teză de doctorat despre Transilvania medievală. Se lucrează mult în cotutelă, în colaborări pe baza unor acorduri bi- sau multilaterale.

Referindu-ne, în continuare, la cele două publicaţii ale Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, „Annuario” şi „Quaderni”, v-aş întreba care este ecoul acestora în mediile culturale şi ştiinţifice italiene?

Publicaţiile pe care le-aţi menţionat dumneavoastră – ambele de înaltă erudiţie – au intrat deja, se poate spune, în conştiinţa publică de specialitate din Italia.

Trebuie precizat de la început că oferta în acest domeniu este foarte largă în Italia şi concurenţa este acerbă. Erudiţia individuală s-a afirmat în Peninsulă încă din secolul al XVI-lea, de la 1600 încoace s-a trecut la erudiţia colectivă, iar apoi eforturile în acest sens au mers mereu în sens ascendent până

Cum consideraţi că este receptată istoriografia românească în Italia?

Aş spune, cu oarecare orgoliu de breaslă, că istoria românilor este receptată ceva mai intens şi că scrisul istoric românesc este tot mai cunoscut. Aceasta pentru că publicul-ţintă este mult mai restrâns şi este format, în general, din specialişti. Programele

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 21

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală astăzi. La Roma, Veneţia, Florenţa sau Milano sunt academii şi institute străine de mare vechime şi tradiţie – unele create în secolul al XIX-lea – ale căror periodice au intrat demult în circuitul ştiinţific.

La Veneţia, de exemplu, Institutul Elenic de Studii Bizantine şi Postbizantine scoate un anuar intitulat „Thesaurismata”, în care au scris erudiţi de mare valoare. Periodicele noastre au început să apară doar din 1999, dar şi-au dobândit deja un anumit renume.

Materialele, având conţinut istoric, arheologic, literar, filologic sau de istoria artei, apar în italiană sau în alte limbi de largă circulaţie internaţională, iar revistele sunt trimise la cele mai importante biblioteci din Peninsulă şi din Europa. Rostul principal al acestor periodice este de a face cunoscute cercetările bursierilor statului român din Italia – mai ales ale bursierilor „Nicolae Iorga”, găzduiţi de Institutul din Veneţia – dar şi ale altor specialişti interesaţi de studii româneşti, central şi sud-est europene, de relaţiile româno-italiene de-a lungul timpului şi aşa mai departe.

Marius Iulian Zinca5 Iluminarea prin rostire Marius este un autor perseverent, sincer, proaspăt şi provocator în versuire. Titlurile volumelor anterioare de versuri par ”variaţuni pe aceeaşi temă”, à la Bach, pe tema cuvintelor, marcaje pentru diverse etape ale raportării la cuvânt: pierdere, regăsire, întoarcere, plimbare,” liber printre cuvinte” , pătrunzând glasul şi ”gândul cuvintelor”.

În „Quaderni della Casa Romena di Venezia” se publică articolele şi studiile prezentate în cadrul unor colocvii şi congrese ştiinţifice organizate de IRCCU, între care cel mai important este cel intitulat Veneţia şi Levantul între secolele XIIIXVIII, intrat deja în tradiţie.

Fireşte, nivelul acestor publicaţii trebuie menţinut mereu foarte ridicat, iar popularizarea lor se cuvine făcută mereu, cu tenacitate şi insistenţă.

De câţiva ani, Academia Română din Bucureşti a preluat prin prestigioasa sa editură sarcina editării Anuarului veneţian, ceea ce este categoric o garanţie a calităţii şi seriozităţii.

În structurarea volumelor, autorul jonglează cu semantica cifrelor, cucerit de virtuţile simbolice ale numerologiei (”Pierdut în cuvinte”, cuprinde, explică el,: ” 75 poezii - anul meu de naştere”;”Liber printre cuvinte”: ”47 poezii zilele de naştere ale copiilor adunate şi/sau ale soţiei şi a mea, coincidenţă sau nu” etc.). În continuarea jocului, ”Decalogul cuvintelor” este a 10-lea carte, ca un ”decalog al volumelor”, alcătuit din 10 grupaje cu câte 10 minipoeme, ce ”franjurează” timpi şi spaţii de dincolo şi dincoace de poartă. Cifra 10 e totalitatea celorlalte numere. E cifra legiferatoare a decalogului, e cifra unui sfârşit de ciclu, şi, fiind 1+0, e în acelaşi timp cifra unui nou început, la cumpăna a două cicluri: ”poartă între spaţiu şi timp”.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

La prima decodare am putea crede că e o hermeneutică a sensului propriu al ”cuvântului”, 5

http://junimeadigitala.ning.com/profile/MARIUSIULIANZINCA

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 22

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cu toate implicaţiile fonetice, morfologice, semantice etc. E o pistă falsă: în puţine poeme apare explicit referinţa la vocabula ”cuvinte”. În schimb, în toate, mesajul subliminal este metafora metonimică (acţiunea înlocuită prin instrumental său): cuvântul ca metaforă a (auto) creaţiei şi a comunicării. La cumpăna dintre două lumi, poetul revine la viaţă, renaşte şi se reconstruieşte, se comunică şi comunică plenar cu lumea, prin cuvânt.

convulsiile pacientului. Determinant în observaţie sunt ochii (cu privire clară, ori înceţoşată…).

Volumele încapsează etapele acestei recuceriri a vieţii şi a comunicării: la nivelul biologic, material, prin articularea cuvintelor şi la nivelul spiritual, triumful prin creaţia poetică, transcendenţa prin cuvântul scris - coordonate existenţiale în simbioză, trupul şi sufletul existând unul prin celălalt.

par/pentru a urmări/mersul gândului/pe jumătate adormit,/ în semiveghe,/era recunoscător vieţii”, puterea de a gândi limpede fiind garanţia triumfului vieţii: ”creierul/secreta gândirea/dădea hrană vieţii.”

În introspecţie, gândurile sunt ”ochii minţii”, care la fel pot fi dureroase, tulburi…

Negândire e neexistenţă, inconştienţă. Gândul neputincios e nerostire - ca neputinţă şi a cuvântului ”în gândul său/era ceva frânt/ca şi cum/ar fi avut /o greutate /pe limbă”. În abisul şi tortura lor, luptă să-şi ţină gândurile treze în tranşeele de luptă: ”cu capul /înfipt într-un

Această voinţă de supravieţuire e aprigă, cu încrâncenarea unui animal sălbatic, în manifestări puternice: rânjete, hohote, strigăte, urlete… Trupul suferind reflectă prin crispările sale şi convulsia luptei interioare cu durerea amintirilor, cu marasmul gândurilor, cu stimulii exteriori dureroşi ai unei vieţi cu ”vopseaua decolorată/de soare” ”într-o lume/trist-cenuşie”. Respiraţia e grea, corpul e acoperit de sudoare, fruntea e cu riduri încruntate ”buzele i se

E o luptă pentru trecerea din necuvântul care sufocă, la cuvântul taumaturgic care transcende. Poarta e un prag între undincolo şi un dincoace. Lupta sa e să învingă bastionul unui dincolo, să treacă pragul spre dincoace, prin înstăpânirea cuvintelor. Ceea ce vrea e limpezire şi liniştire pentru trup, minte, inimă şi suflet, prin gânduri şi prin cuvinte (care deopotrivă înseamnă înţelegerea şi rostirea gândurilor).

arcuiră/într-un rânjet deformat/de gândurile ce-i divagară spre amintiri”.

Firesc, e o luptă între tăcere şi glăsuire între sufocare şi respiraţie, e confruntarea trecut/prezent, moarte /reînviere (chiar dacă această revieţuire e tot întru moarte - dar o altfel de moarte - una pe care calci prin creaţie). Înteriorul de dincolo ”otemniţă lipsită de lumină” cu care se luptă, sunt amintirile, umbrele, ”fantomele trecutului”, ”nisipurile dezastrului.”, reprimate, revenite nechemate sub semnul deprimării, al lacrimilor: ”Simpatia pentru

Confruntarea tăcere/rostire e similară cu confruntarea întuneric/lumină. Biruinţa luminii e biruinţa vieţii, a gândului, a cuvântului - care sunt înluminare prin cunoaştere, şi de aceea, ”începu să înainteze/ghemuit(...)încet spre

lumină”.

Canavaua tabloului vieţii e natura, reflectând stările poetice de confuzie, suferinţă, căutare, natura ca un ”état d’âme” (Amiel):”Apusul/mânjise cerul/într-o imagine granulată/cu un roz murdar”, ”cu luna spânzurată

deprimare/era sprijin lacrimilor,/gândurilor nerostite”.

de noapte,/cutele de pe frunte erau mai adânci”. Pandantul lacrimilor e ploaia, motiv recu-

Parcă e o detaşare de sine însuşi, analizându-şi infinitezimal propriile stări, printrun alter ego, ca o disecţie pe propriul trup şi suflet, într-o expertiză empatică, chirurgul cu observaţiile sale trăind în acelaşi timp şi

rent, care amplifică biblic sau estompează imaginile:”Din gura/ca o linie subţire şi palidă,/ sune-

tele se topeau unul în celălalt/în aerul ce părea/a fi făcut/din picături de ploaie”.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 23

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală După cuvinte neînţelese, în glăsuire sugrumată, rostite încet ori aspre, biciuitoare, în final, e un triumf al rostirii:”revizuia în minte

/şuvoiul de cuvinte rostite/(ce jucau pe chip/ca nişte valuri de lumină)/cu buza de jos uşor răsfrântă.//Îşi regăsise într-un final// liniştea”.

Discursul poetic e sub semnul economiei de cuvinte, în poeme flash, într-o scriitură minimalistă, concentrare de idei şi stări poetice în minim de cuvinte, fără înflorituri stilistice epatante, fără preţiozităţi metaforice. Tensiunea rezultă din asocieri proaspete în ineditul lor, într-un limbaj natural, de o simplitate dezarmantă, dar stilizată, în sensul picturii nonfigurative. Este un tumult interior-chiar romantic, bine înfrânat în elipse, jumătăţi de vers, sugestii prelungi, strunit prin cerebralitate, armătură arhitecturală îndelung gândită, un abstracţionism expresionist, convulsionat de nelinişti şi căutări, autentic şi profund.

Viorela Codreanu Tiron Motto:

„...Au venit peste mine clipe de întristare (...) harfa mea s-a prefăcut în instrument de jale şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare. ...Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea pe ramurile mele.“ Cartea lui Iov ÎNVAŢĂ-MĂ

cum să opresc timpul acesta ce curge haotic? să-ţi pot strecura printre gene o mângâiere un cântec o poezie un cuvânt – ca o lumină adâncă frumos să încolţească în inima ta.

MARIA NIŢU

VISUL DE STICLĂ Ca să ucid întunericul din adâncurile sufletului trebuie să înot prin fumul existenţei; să mă reîntorc dincolo de începuturi să aflu şi să găsesc limanul luminii ocrotitoare ce arde în visul de sticlă.

Pictură de Marica Hagianu Viorica

(Din volumul Ochiul somnului – darul iubirii)

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 24

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pretenţie de text literar. Roma-nul este, oricât am simplifica lucrurile, ceea ce e o epopee pe lângă un sonet sau o simfonie pe lângă un lied. Este, deci, o operă ce reclamă de la auto-rul ei nu numai arta de a scrie, ci şi arta de a construi. Când nu e vorba direct de o construcţie exterioară, e cel puţin vorba de una interioară, ca la Proust sau Joyce. Cel mai adesea romanul mo-dern îmbină cele două tipuri de construcţii, nara-torul făcând salturi frecvente între organele interne ale personajelor sale şi realitatea exteri-oară lor.

La noi, însă, sub titulatura de roman se ascunde, nu de puţine ori, (încă de dinainte de `89) un soi de jelanie personală a autorului, un fel de confesiune autistă care nu depăşeşte ca nivel de relevanţă universul strict limitat al biografiei personale. Există, desigur, explicaţii. După ce ani de-a rândul ideologia oficială comunistă a impus scriitorilor un neo-realism cu chip de avorton, un realism ştiinţific ce nu era altceva decât un eufemism pentru un anume tip de ideologie, recrudescenţa confesiunilor lirice, a întoarcerii către sine, e mai mult decât explicabilă. E, totuşi, vremea ca trauma să fie depăşită. Noii romancieri români nu mai au memoria culturală a ceea ce s-a întâmplat atunci şi ar trebui, poate, să facă un pas în faţă, recuperând romanul ca arhitectură, în dauna romanului ca jurnal intim. Nu avem încă, la atâta vreme după prăbuşirea formală a comunismului, un roman impunător de genul celui scris de Soljeniţîn („Pavilionul canceroşilor” sau „Arhipelagul Gulag”), nu avem încă utopii sau distopii problematizante („Biserica neagră”, a lui A.E Baconski, e un exemplu oarecum îndepărtat, iar „Cruciada copiilor”, a Florinei Ilis, un exemplu oarecum singular) de genul celei imaginate de Coetzee în „Aşteptându-i pe barbari”, nu avem romane istorice solide (cu discutabila excepţie a celor scrise de Sadoveanu), ne lipsesc romanele academice (Lucian Bâgiu a publicat unul la Cartea Românească, „Bestiar. Salată orientală cu universitari închipuiţi”), câmp în care s-a remarcat plenar David Lodge. Aşteptăm, încă, un bildungsroman autentic de genul celui scris de Somerset Maugham („Of Human Bondage”), spre exemplu.

Ceea ce, însă, avem cu prisosinţă sunt textele confesive. Ele sunt, desigur, mai mult decât

Romanul – Pledoarie pentru întoarcerea la epic Ovidiu Ivancu6 Literatura trăieşte, şi nu de ieri de azi, sub zodia amestecului genurilor şi speciilor. Elemente de liric, epic şi dramatic se regăsesc în acelaşi text, iar fenomenul nu e decât, indis-cutabil, o binevenită marcă a modernităţii. Mi se pare, totuşi, că în literatura română a ultimelor decenii există o specie literară care plăteşte un preţ destul de mare pe altarul acestui amalgam de genuri şi specii: romanul. Până nu demult, el era o probă a maturităţii scriitoriceşti. Un roman e o arhitectură complexă, cu personaje bine definite, cu ramificaţii de planuri narative, un text ce reclamă stăpânirea perfectă a artei de a acomoda timpul subiectiv şi obiectiv, cu un anume tip de rezistenţă fizică a autorului care trebuie să supravieţuiască vreme îndelungată în preajma propriului text, oferindu-i coerenţă şi amploare. Excepţii există, dar în mai toate cazurile e vorba de texte care se legitimează în primul rând prin numele şi forţa narativă a autorului lor (mă gân-desc acum la „Străinul” lui Camus sau „Cronica unei morţi anunţate”, de Gabriel Garcia Marquez). La noi, simplificarea şi liricizarea romanului pare a depăşi excepţia şi a se instaura ca fenomen. Naraţiunea la persoana I, atât de dragă lui Camil Petrescu, e o soluţie atunci când naratorul însuşi e un personaj de forţă, bine construit interior, căruia nu îi lipseşte complexitatea. Altfel, cu personaje uşor lobotomizate, incapabile de a articula un univers narativ, nu se poate construi decât o litanie cu 6

Poet - http://www.ovidiu_ivancu.5u.com/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 25

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală binevenite, cu esenţiala condiţie ca autorul lor să aibă despre ce confesa.

Să mă explic. Spre exemplu, romanulconfesiune al lui Ion Vianu, „Amor intelectualis. Romanul unei educaţii” e foarte bine scris, are substanţă şi are ce să transmită. Deşi el se autocondam-nă la circulaţia într-un spaţiu restrâns, căci cititorului îi trebuie un context cultural pentru a-l descifra, e un text care se salvează de la mediocritate prin calitatea scriiturii. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că el ar trebui să facă parte din canon. Asta, desigur, după ce viitoarele ediţii vor înlătura impardonabilele erori de editare (imputabile, probabil, Editurii Polirom) şi agasantele greşeli gramaticale (gen „ochii albaştrii”). Dacă, însă, un personaj de anvergura culturală a lui Ion Vianu poate scrie un astfel de roman e pentru că întâmplările de acolo au doza lor de relevanţă pentru peisajul cultural românesc. Acelaşi lucru se întâmplă cu reuşitul roman al lui Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi” (deşi, din cauza istoriei sale zbuciumate, el e, poate, mult mai sintetic decât ar trebui).

Pe de cealaltă parte, literatura pe care Dan C. Mihăilescu o numeşte „literatura pansper-miei” (Ioana Băeţica, Alexandru Vakulovski ş.a.) nu e decât, cel mai adesea, o aglomerare de senzaţii nu de puţine ori hardcore, dincolo de care nucleul epic încetează să existe. Personajele sunt puţine şi inconsistente, iar povestea se desfăşoară în registru minor. Din aceeaşi categorie a lipsei de relevanţă a construcţiei romaneşti face parte şi romanul lui Kiki Vasilescu, „Romanul românesc pervers”. Pornit ca o replică sau ca un soi de updatare a Crailor de Curte Veche, de teleportare a lor în contemporaneitate, textul eşuează în sexualism ieftin. Dan Sociu cu „Urbancolia” sa, Dan Lungu cu „În iad toate becurile sunt arse” sunt tot atâtea exemple de cădere a romanului fie spre lirism excesiv, fie spre senzualism irelevant. De ce se întâmplă asta? În primul, rând, cred că ar trebui spus că tendinţa nu e nouă. O regăsim în „Drumul egal al fiecărei zile” (1975) - Gabriela Adameşteanu, „Corpuri de iluminat” (1990), Stelian Tănase sau „Săpunul lui Leopold Bloom” (1993) - Nora Iuga. Şi acum, revenind la întrebarea iniţială, de ce face astăzi la noi carieră romanul care sus-

pendă epicul? Se poate afirma că în postcomunism genul acesta de roman e încurajat de condiţiile speciale ale pieţei de carte şi de noile obiceiuri de lectură ale cititorilor români. Un roman de 700 de pagini, cu arhitectură complexă şi un număr mare de personaje, nu poate fi citit în metrou. Cel care citeşte în metrou, tramvai sau autobuz are nevoie de construcţii narative simple, uşor inteligibile, chiar facile. Al doilea motiv mi se pare, însă, a avea mai multă substanţă prin prisma unei discuţii literare. Pentru romane rebreniene (mă refer aici la „Ion” şi „Răscoala”, în special) sau, ca să revenim cu exemplele în zilele noastre, pentru a scrie un text precum „Cruciada copiilor” (Florina Ilis), e nevoie de calităţi literare care nu sunt la îndemâna oricui. În primul rând, astfel de romane reclamă o energie creatoare debordantă şi constantă. Nu e mult mai simplu să îngropi un roman în lirism, să îi limitezi posibilităţile prin reducerea drastică a numărului de personaje, să mizezi pe descriere şi mundan, să scrii texte despre adolescenţi alcoolici, dezabuzaţi sau despre maturi care îşi ordonează existenţa în jurul unor simpliste impulsuri sexuale decât să construieşti personaje cu mecanisme psihologice complicate, decât să vorbeşti despre dramele lumii schizoide în care trăim, decât să imaginezi complexe structuri narative şi interferenţe de planuri?!

Mi se va răspunde, poate, că procedeul pe care îl incriminez aici nu e altceva decât „fluxul conştiinţei”, marcă a modernităţii, folosit cu atâta succes de Joyce, Proust, Virginia Woolf sau Faulkner. Două obiecţii se ridică aici. Acest procedeu literar îl are drept precursor pe Edouard Dujardin, cel care, spre sfârşit de secol XIX, renunţă la relatarea faptelor în ordinea lor cronologică, optând pentru exprimarea lor într-o manieră subiectivă. Aşadar, ca tehnică literară, „fluxul conştiinţei” nu mai este de ceva vreme o noutate. Dacă nu ţinem pasul cu literatura vremurilor noastre, riscăm să avem nevoie (din nou) de încă un proces de sincronizare. Dincolo de noutatea sau vechimea unui concept literar, însă, (căci, în definitiv, folosirea sau nu a unor procedee artistice de ultimă generaţie nu poate constitui singură o judecată de valoare), romanele româneşti la care mă refer, cele infuzate de lirism

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 26

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală şi patetism, nu au nimic de a face cu ade-văratul „flux al conştiinţei”. Căci, pentru ca fluxul conştiinţei să existe, el are nevoie de o conştiinţă (banal, nu-i aşa?!). Când îţi construieşti personaje de genul celor din romanul lui Kiki Vasilescu („Romanul românesc pervers”), le răpeşti din start capacitatea de a fi profunde.

Se pune acum întrebarea dacă întoarcerea la epic este sau nu o tendinţă contemporană. Cu alte cuvinte, nu cumva literatura română tânără abuzează de lirism şi confesiune tocmai pentru că acesta e astăzi direcţia în care merge marea literatură universală? N-aş zice. Este Kurt Vonnegut excesiv liric? Dar Michel Tournier, V.S Naipaul, Philip Roth, J.M. Coetzee, Salman Rushdie, Ian McEwan, Orhan Pamuk, Hanif Kureishi ş.a.?

Câte dintre romanele de succes ale ultimilor ani, cele care, nu-i aşa, sunt relevante pentru stabilirea unei tendinţe, excelează în lirism? Nu avem intenţia de a şabloniza discuţia şi nici de a intra în domeniul statisticii. Uşurinţa cu care se scriu astăzi în România romane are de a face, însă, şi cu evacuarea epicului din interiorul textului. Epicul conferă rigoare, viziune, coerenţă internă. Toate sunt calităţi ale unui roman bine scris. Efuziunile patetice, inconsistente, secondate de proasta stăpânire a limbii (căci, liricul, mai mult decât epicul şi dramaticul la un loc, reclamă o însuşire intimă a mecanismelor limbii de care se foloseşte) nu pot genera mai mult decât texte bune de citit pe băncile din parcuri, texte care nu îşi vor găsi locul în istoria literaturii pentru că poartă într-o mult prea mare (nepermis de mare) proporţie amprenta vremii şi a vremurilor.

LAO TZE Despre traducerea in limba română a cărţii TAO TE CHING -CALEA PUTERII – traducere din limba chineză

de Daniel Medvedov7

CUVÂNT ÎNAINTE Fotografía de pe copertă este o fotografie rituală: arată momentul în care am început traducerea cărții TAO TE CHING. Am făcut-o întâi în spaniolă, apoi în engleză, cu Richard Strauss. Acum, când apare în limba ro-mână, limba mea maternă, au trecut treizeci de ani. În acel timp, prin 1976, în Caracas, Vene-zuela – eram “exotic” pentru ei – ziarele ziceau despre mine următoarele: “Salta como Kung Fu, habla como Confucio y vino de Transilvania”.

Am luat asta ca o glumă, dar cu anii, lucrurile au devenit, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, așa precum zicea articolul respectiv: într-adevăr, trebuia să mai sar ca Kung Fu, eram obligat să vorbesc precum Confuciu, și veneam din Râmnicul Vâlcea, de la poalele Carpaţilor, dar nu chiar din Transilvania. Din

7

Ph D. in Philosophy, 1981 - International Institute for Cultural Philosophy, East-West Essence Society, Taipei, China ; Specialist in Theology, 1997; Catholic University Andres Bello, Caracas, Venezuela; Specialist in Chinese Culture, 1981 - University of Chinese Culture, Taipei, Republic of China, 1981; Graduated in Cinematic Arts, 1975 - University of Theatrical and Cinematic Arts, Bucharest, Romania.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 27

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală acest motiv am început să utilizez numele literar Elidan de Valaquia.

A traduce cartea TAO TE CHING este o muncă uluitoare: ți se întorc creierii pe dos, fiindcă dacă nu înțelegi ce spune, degeaba traduci ce se zice. Am avut ocazia să discut și să practic, în Caracas mai cu seamă, aceste teme ezoterice din text, sub egida lui Su Yu Chang, Maestrul meu de Taoism, Tai Chi, Pa Kua, Pa Chi, Medicina Chineză, I Ching și multe altele. În persoana sa se împletea o erudiție impresionantă cu acea înțelepciune a bătrânilor strămoși, deşi el nu era nici pe departe un bătrânel nevoios, avea vreo zece ani mai mult ca mine. Am avut același sentiment de admirație profană în București, când l-am cunoscut pe Dorin-Liviu Zaharia , “Chaby”. Oameni speciali. “Notabili”, spunea Gourdiev. Întâlniri cu oameni notabili...

“Sare precum KUNG FU, vorbeşte precum CONFUCIU şi a venit din TRANSIL-VANIA!” Ziarele din Caracas se refereau la activitatea mea de profesor de Simbologíe la Universitatea Centrală din Venezuela și la faptul că eram cu-noscut ca Artist Mar-țial.

Acest statut cu-rios era văzut ca fiind fructul unei așa numite “cunoașteri secrete” - “El Conocimiento Secreto de Daniel Medvedov” – citeam în ziarul “El Na-cional” din Caracas, pe la anii 1980 - CUNOAŞTEREA SECRETĂ A LUI DANIEL MEDVEDOV”.

Acea “cunoaștere secretă” a pierdut azi orice mister şi a ajuns să fie, din fericire, - așa cum trebuie să fie o “cunoaștere” simplă, comună, la îndemâna tuturor.

Iată că azi, prin Madrid, după ce am trăit în zeci de țări, - nu e o exagerare - părul s-a făcut alb, dar sticla de vin e lângă mine, și cu un trabuc, merg și eu cum pot pe Calea cea Mare, poate ajung așa, agale, până la România Mare, la Dacia Felix, ţara în care m-am născut.

A traduce direct din chineza clasică în limba română un text ca TAO TE CHING, nu e de joacă: nu are timpuri verbale, nici multe conjuncții, nici multe prepoziții, nici afluența de afixe dar ceea ce are cu carul sunt particulele poetice cu versificațiile lor surprinzătoare. Cineva ar putea spune, pe drept - “Ascultă, dacă țiau trebuit treizeci de ani să traduci o cărti-cică de 81 de pagini, înseamnă că ai tradus 0,407407407 de capitole pe an! (33:81). “Da!” – aș zice eu, dar pe zi, am tradus – (365 înmulțit cu 33, și împărțit la 81) - 1,835840 ! 5 luni pe capitol, și cam 150 de zile pe fiecare din cele 81.

Dacă cartea cea mai veche a omenirii, I CHING, are 64 de capitole, fiecare fiind o hexagramă, TAO TE CHING are 81 de capitole.

Aceste numere nu sunt niște numere oarecare, și nu sunt alese la întâmplare: 64 este 8 înmulțit cu 8, și 81 este 9 înmulțit cu 9.

Dacă numărul lumii vizibile e 8, numărul lumii invizibile e 9.

Adunate, aceste două numere dau 17, un alt număr impresionant, fiindcă este numărul spațiului “vizinvizibil”, acel prag ce separă ceea ce se vede de ceea ce nu se vede.

Acest număr, 17, apare în Noul Testament din Biblie, drept o figură numită ISOPSEPHIA, adică suma primelor 17 numere naturale: 1 +2 + 3 + 4 + 5 . . . . + 17 = 153.

Erau cei 153 de pești pescuiți de către Petru în lacul-mare Tiberiades.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 28

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală niște schituri de la noi, dar budiste. Se numea acel templu NEZAME NO TOKO. - “Hai! Du-te, sari și tu, din piatră în piatră, fără să te oprești, până la schit, cum am făcut eu acum câţiva ani” – îmi spuse Bill Wilson.

El trăise, acum mulți ani, la Osaka. Și mam dus, sărind așa peste toate acele pietroaie, bolovani imenși ai râului sălbatec, până ce am ajuns la micul schit şi am zâmbit pe furiş în faţa statuii de lemn a lui FU DO MI YO. Ce era mai frapant în acel loc din Japonia, plin de păduri și de dumbrave, era ciudata asemănare, ca două picături de apă, cu Valea Oltului.

Parcă vedeam mânăstirea Cozia din tren, Brezoiul, Voineasa, totul era aidoma, identic, perfect, o copie naturală a peisajului și a iernii de la Călimăneşti. Eram transportat instantaneu patruzeci de ani înapoi, mint, sunt exact treizeci și trei de ani. Se spune că după 33 de ani se repetă cerurile, deci și destinul nostru, pare că o ia razna înapoi. Îmi amintesc că în acei ani, 1972, 1973, eram în tren, mergeam din București spre Râmnicul Vâlcea, orașul copilăriei. Călătoream cu multe catrafuse, instrumentele de muncă ale unui cineast: aparate de filmat, acumulatoare, teleobiective, sacoșe pline de bobine de film de 35 mm.

Eram singur, pe noapte. Mă duceam să filmez primul meu film profesional, numit “Poveste fără Făt-Frumos” în alb/negru. Era noaptea târziu, și eu trebuia să cobor la Rm. Vâlcea.

Când trenul trecea prin Govora, fără să se oprească – era un “accelerat”- am ațipit puțin, am închis ochii o clipă, doar o secundă . Eram deja la ușa vagonului, asteptând în picioare, la un pas, așa voi coborî la Vâlcea – îmi ziceam. Dar uite că trenul s-a oprit în Vâlcea, și s-a dus mai departe, spre Cozia. M-am trezit ca dintr-un somn adânc și am coborât iute pe acel peron nins: cred că era stația “Lotru”, pe celălalt mal al mânăstirii Cozia.

- Când mai trece un alt tren spre Vâlcea? – întreb eu pe șeful de gară. Cu toate bagajele

UN VÂLCEAN ÎN KYOTO

Lumina de Cenuşă/LUX CINEREUM E frumos să auzi și să citești despre locuri îndepărtate, poate exotice, poate obișnuite, cine știe cum s-ar numi, doar ființa noastră poate decide valoarea profundă a unui loc.

Am senzația că fiecare dintre noi are, în viaţă, un pătrățel alb sau negru, pe tabla de șah a lumii, unde ne mișcăm în neștire, ca o piesă de șah pe care jucătorul o aranjează la nesfârşit: J’adoube - (“aranjez”, sau “potrivesc”) - cum zic francezii, și toți cei care joacă șah.

Da, eram eu prin Kyoto, în anii 2006. Pe malul râului ce trece prin mijlocul orașului, priveam apele învolburate ca acum mulți ani, pe Valea Oltului.

Pe mal, eram înconjurat de mai mulți corbi, erau mari, negri, lucii, parcă scoși din picturile samuraiului Miyamoto Musashi care semna tablourile sale cu numele NITEN, “două ceruri”.

Eram la Kyoto cu ocazia unui pelerinaj la mânăstirile Zen, de fapt numite “temple”, cam optzeci, poate optzeci și unu - ca și capitolele din Tao Te Ching. Să nu creadă cititorul că așa ceva s-a petrecut demult, în amintiri, ci acum puțin timp înapoi, poate că nu au trecut nici cinci ani. Însoțeam, ca asistent de studii, pe William Scott Wilson (unul dintre “cei mari”), tradu-cător faimos, din japoneză, a multor cărți tradi-ționale, de la SAIKONTAN, până la GORIN NO SHO – “Cartea celor Cinci Roți” de Miyamoto Musashi, scrisă prin anii 1656. Câteodată, trebuia să luăm trenul spre un anumit templu pierdut pe un vârf de munte, fiindcă unele așe-zări Zen sunt ca

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 29

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mele păream un cosmonaut căzut de pe Lună. Cu șapca lui roșie, acel domn îmi spunea ceva, dar era în japoneză, nu în românește. Eu am rămas mască!

Azi îmi dau seama că impegatul zicea, în japoneză, următorul lucru: “NEZAME NO ONO, NEZAME NO ONO“ - Nu eram oare la Lotru?

SUMIMASEN - (asta înseamnă în japoneză ceva așa ca un “iertați-mă” retoric). “Cred că greşiţi.

Sunteţi la câţiva kilometri de Kyoto, domnule...”

De fapt stația se numea “NEZAME NO TOKO”.

de ani și nimeni nu-i mai cunoștea pe ai lui, iar pe el, nici pe departe...

Acest basm are aceeași temă mitică a timpului etern, asemănător cu acela cules de Petre Ispirescu, atât de familiar pentu noi, românii: Tinerețe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte. Scrisă în algebra basmelor, această formulă apare cam așa: (T-B)+(V-M).

E formula eternității...

Aici, în Japonia, mi-am amintit imediat de un basm numit “Visul lui URASHIMA TARO”, povestit de Bill Wilson: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti, un pescar pe nume Urashima Taro. Stătea el liniștit pe malul lacului din munți, și puțin mai departe, văzu niște copii jucându-se cu o broască țestoasă și făcând cu ea o mie de giumbuşlicuri. Le-a strigat să o lase în pace, o luă în mâini, o duse încetinel la mal, și o lăsă să intre din nou în apa sticloasă.

Am lucrat la TAO TE CHING timp de mulți ani... mai mult de treizeci. În Miami, acum vreo trei ani, m-am întâlnit cu William Scott Wilson, unul dintre traducătorii cei mai importanți din lume. Am călătorit împreună în Japonia, în acel pelerinaj la templele Zen de pe lângă Kyoto. Bill Wilson e un prieten drag. I-am arătat în acei ani cam pe unde ajunsesem eu la traducerea cărții TAO TE CHING, și l-am îndemnat cu spor să facă și el versiunea sa din această nemaipomenită carte, și să o publice.

La început, mi–a propus să o publicăm împreună, dar cu timpul, şi cu trecutul zilelor, promisiunea respectivă s-a dus pe apa sâmbetei.

Nu s-a întâmplat așa. Editura lui, KODANSHA, din Tokio, a publicat traducerea din TAO TE CHING de William Scot Wilson în acest an. Nu m-am simțit prost, şi n-am avut o invidie murdară - cum spun țiganii - pentru succesul prietenului meu. Eu îi tot spuneam: “Bill, Bill amice, te rog, ai grijă să nu care cumva să începi şi tu traducerea ta emulând aceeaşi greșeală a tuturor traducătorilor: că Tao nu se poate cunoaşte, că numele Tao nu e adevăratul nume, când se numeşte cu un nume, că dacă-l numeşti îl pierzi, că Tao nu se poate înțelege... ş.a.m.d., ca şi cum TAO ar fi fost Iehova evreilor, acel faimos nume de nenumit T E T R A G R A M M A T O N.” Dar Bill a făcut la fel, a căzut în aceeași capcană... Toate acestea sunt, de fapt, tâmpenii nihiliste, o groa-

Broasca țestoasă era de fapt Prințesa Lacului, și îi spuse ea următoarele, lui Urashima: “Urashima, vino să stai la mine, dragule, vino în fundul lacului, te invit, o să-ți placă”.

Urashima privi în jur cu atenție, nu era nimeni pe mal. Se hotărî atunci să facă o mică vizită prințesei. Era minunat acolo, la fundul lacului, dar după câteva zile, i se făcu mult dor de casă și îi ceru prințesei să-l ducă din nou acolo pe mal, de unde plecase. Cu un zâmbet, prințesa îl luă de mână și ieșiră amândoi la suprafață. Când ajunse la locurile unde trăia, trecuseră deja mii

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 30

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pă fără fund unde intră toți neîncrezătorii, sau mai bine zis toți “ne-crezătorii”...

Alt traducător, venerabilul părinte iezuit Carmelo Elorduy, traducea primele versuri la fel de pesimist, în spaniolă, și asta prin 1961. Până la urmă am publicat şi eu traducerea mea din chineză în spaniolă, prin luna octombrie, anul trecut, în 2009. Toți traducătorii cred că Marea Cale (Tao) este de “nespus” și de “ne-atins”, dar Lao Tze nu spune asta; El spune cu Heraclit: “Așteaptă ceea ce e de neașteptat, căci numai așa îl vei atinge, numai așa îl vei vedea…” De fapt fragmentul 18 D/K spunea, literal, următoarele: "...Dacă nu aștepți, nu vei da cu ceea ce e de neașteptat, fiindcă neașteptatul e de neîntâlnit, și de ne-atins..."

Lao Tze e optimist, nu e pesimist. Heraclit şi Lao Tze se referă la "farmecul lumii": Dacă nu crezi în lumea fermecată nu ți se va întâmpla niciodată ceva extraordinar... Fiindcă majoritatea lucrurilor au un înțeles care le scapă oamenilor din cauza neîncrederii lor... Așa spunea Heraclit.

Primul şi ultimul capitol din TAO TE CHING reprezintă Alfa și Omega cărții: cheia capitolului 81 este expresia - "poate că...", " ...e posibil", " ...s-ar putea că..." – în loc de este – și asta pentru a se minimiza declarația categorică din aproape toate traducerile.

Spune subtitlul său: An All-New Translation – "O Traducere Nouă Întru-Totul"!

Păi hai să vedem:

"The Way that can be articulately described is not the Unchanging Way. The name that can be said ouț loud Is not the Unchanging Name."

Asta sună în românește mai așa:

"Drumul ce poate fi articulat descris, Nu e Calea Neschimbată.

Numele ce poate fi spus sus și tare, Nu e Numele Neschimbat."

Sună frumos în românește, ce să zic, dar chiar dacă e prietenul meu, e o traducere obișnuită. Vom vedea mai la vale cum traduc eu și așa ne putem bate cap în cap... Nu vreau să-l emulez pe nenorocitul de Aristotel, care și-a vândut prietenul și maestrul, pe Platon, spunând așa: AMICUS PLATO SED MAGIS AMICA VERITAS. Cică: "Mi-o fi prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul..."

Iarăşi sună frumos pe românește, dar în spatele acestor cuvinte stau multe secole de vrajbă între aristotelici și platonicieni. Nu am de gând să-l imit pe Aristotel cu Bill Wilson, prietenul meu, dar trebuie neapărat să apar dreptatea! Îmi aduc aminte că într-o zi, în România, m-am luat la bătaie cu fostul amic al lui C., o prietenă de-a mea, din Venezuela. Se numea acel om, Omar, şi era student la Petrol, fost gagiu al damei. M-a văzut cu ea și ne-am apucat la pumni. În timp ce ne ringuiam prin grădinile Grozăveştilor, acel domn îmi strigă, în românește: "Ai ceva de APARAT? Ai ceva de APARAT, la ea?” Cum că el era latino-american, și nu putea pronunța bine sunetul "ă", eu auzeam ceva în genul: "Ai vreun APARAT de foto de la ea?"

Fără discuție că i-am răspuns: ”Nu mă, n-am niciun APARAT. N-am niciun aparat de la ea!”

Atunci, el s-a întors cu mândrie către dama care privea, deoparte, și îi spuse: "Vezi, vezi: N-are nimic de APARAT". "Şi-atunci de ce

În primul capitol, ideograma CH’ANG are valoarea semantică de "întotdeauna" - și așa se înțelege în versul 5: CH’ANG WU YU I KUAN CH’I MIAO – "Pururea fără dorință, vei putea vedea misterul..." Bill Wilson, elegant ca întotdeauna, căci este un domn, mă amintește în cartea sa, publicată la Tokio. Dar asta nu mă încălzește... Din păcate, Bill a continuat greșeala celorlalți traducători, în primul capitol și această greșeală se întinde pe largul textului de 81 de capitole, chiar dacă îl avertizasem să nu o repete.

Uite ce zice Wilson în capitolul unu, loc crucial pentru a înțelege ce este TAO:

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 31

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală o aperi?" În fine, mi-am dat seama imediat despre ce era vorba și m-am îndârjit la pumni, ca tinerii, ce să-i faci!...

Iar acum, la fel, am ceva de APĂRAT, și cine o vrea, putem să ne luăm și la pumni, dacă doriți!... Am de "aparat" primul capitol din TAO TE CHING, crucial pentru înțelegerea sensului întregii cărți.

Vorbeam de părintele Carmelo Elorduy și m-am luat cu vorba, dar aici există neînțelegeri mult mai grave: “El Tao que puede ser expresado no es el Tao perpetuo. El nombre que puede ser nombrado no es el nombre perpetuo.”

chineză, nuuuu, nici pe departe! O știu foarte bine, sunt toți niște erudiți...

Ceea ce se întâmplă este că nu înțeleg ceea ce spune textul, fiindcă Lao Tze zice aici ceva important, dar cu schepsis!

Chiar şi chinezii, când traduc în engleză, imită liniştiți cuvintele traducătorilor occidentali, ca să stea şi ei în rând cu erudiții!

Când toți traducătorii spun la capitolul 1: "Tao, nu ştiu mai ce, că nu se poate, că nu se ştie, că nu e posibil, că nu e asta, că nu e cealaltă.” - zic eu că e o copilărie. Oricum, după ce iam arătat lui Scott Wilson versiunea mea a primului capitol, îmi comenta următoarele: - "Măi omule, e interesant, e ceva curios în felul ăsta de a vedea aceste ideograme de la înce-putul textului..."

Dar nu e de ajuns să spui asta. Trebuie să şi "crezi" în farmecul unei viziuni. Aşa că e prima oară în o mie patru sute de ani (de la prima traducere în sanscrită a cărții TAO TE CHING, făcută de călugărul Hsuen Ts’ang, prin anii 600 e.n., până acum, până la ultima tra-ducere făcută de Bill Wilson și apărută în 2010) când apare o versiune optimistă și generoasă ale primelor versuri din primul capitol.

În limba română sună așa:

“Acel Tao ce poate fi exprimat nu e perpetuul Tao. Acel nume ce poate fi numit nu e perpetuul nume.”

Zic eu: Ca și cum un nume ar putea să fie "perpetuu"... Numele se schimbă pe zi ce trece, de la o epocă la alta... iar drumurile, și ele pot muri, dacă nimeni nu le drumuieşte...

Atunci, ce este TAO? Ce este și cine este oare Dumnezeu, când eu îl numesc "Dum-nezeu"?

Ce este oare "adevărul", când eu îl numesc "adevăr"?

Cuvintele spun totul, suntem noi cei care nu înțeleg ceea ce spun cuvintele!

Părintele Elorduy face douăzeci de cuvinte din opt și asta e ceva! Ideal ar fi ca opt ideograme să dea opt cuvinte, în orice altă limbă.

Hai te rog, Bill! Iartă-mă dar în chineză douăsprezece ideograme, fiecare dintre ele un cuvânt, s-au transformat în douăzeci și cinci de cuvinte în engleză.

Cum e posibil ca acea zgârcenie a limbii americane să nu apară şi aici, unde era foarte important să nu te întinzi la traducere ca un aluat de colaci! Nu vreau să fiu ironic dar mă enervează acest mod pseudofilozofic de a traduce descriptiv ceva mult mai simplu și clar, cum e textul în chineza clasică. Dar numărul cuvintelor nu ar fi o problemă dacă sensul lor ar fi fost înțeles. Nu e că traducătorii nu ştiu limba

Iată traducerea mea:    

Poţi Dar Poţi Dar

să-i zici “Calea” nu e pururea aşa chemat să-i dai un nume, nu are pururea acelaşi nume.

Sau o altă versiune, tot a mea:    

Poţi (K’E) să-i spui (TAO) cum vrei să-i spui (TAO) Şi nu va fi (FEI) pururea (CH’ANG) aşa chemat (TAO) Poţi (K’E) să-i dai (MING) un nume (MING) Şi nu va fi (FEI) pururea (CH’ANG) aşa numit (MING)

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 32

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală fel de poale de munte, dar gura de rai e o expresie extrem de greu de tradus dacă nu înţelegi ceea ce înseam-nă. În orice limbă din lume, publicarea unei cărţii ca TAO TE CHING este un eveniment intelectual. Este o vamă plătită stupului, fiindcă limbajul e un stup de faguri, unde şi trântori, şi albine, şi regine îşi fac, fiecare, treaba lor. Limba scrisă a lui Lao Tze seamănă cu limba vor-bită a lui Tarzan:

Am luat-o şi eu razna cu aproape 29 de cuvinte, pentru opt ideograme, dar nu am găsit o altă ieşire. S-ar putea traduce, cu zgârcenie, în următorul fel: Îi poţi spune “Drumul” Dar nu e întotdeauna aşa spus O poţi numi cu un nume, Şi nu e întotdeauna aşa numit.

“.Jane– Tazan. Tarzan - Jane.” “…Tu mâncat, eu făcut multe bucate, multe bucate făcut…”.

Iarăşi ies cam 21 de cuvinte.

TAO e o ideogramă care înseamnă în acelaşi timp - “a spune”, “a zice”, “a vorbi” – cât şi TAO, numele mistic al Drumului Credinţei, Calea cea Mare, o metodă, un fel profund de a studia, echivalent cu DHARMA din sanscrită, şi cu DO, din japoneză. TAO este numele Fiinţei Supreme.

Dar ne obişnuim, fiindcă pe lângă două sau trei cuvinte importante, majori-tatea vorbelor noastre sunt “palavre, palavre”.

Fiecare capitol are un titlu pus de traducător. În original, capitolele nu au titluri.

Chiar separaţiile între capitole sunt inexistente.

Felul tradiţional de a le memoriza era amintirea primelor cuvinte, şi aici aceste ideograme transliterate apar în paranteză. În limba persană, în farsi, poeziile lui Hafiz se memorizează cu ultimele cuvinte, ceea ce mi se pare graţios: unii cu începutul, alţii cu sfârşitul... Iar noi, românii, sper să rămânem cam pe la mijloc… Întregul text al cărţii TAO TE CHING e – întrutotul - o figură de stil numită litotă. Acest gen de trop face să se atenueze expresia poetică, şi poate ajunge să se comprime până la cea mai scurtă formă, cu scopul de a face să se înţeleagă cât mai mult, spunând cât mai puţin.

Apoi, litota sugerează un adevăr prin negarea contrariului, complementarului sau opusului acestuia. Aceste ultime trei aspecte sunt diferite, chiar dacă în limba generală se văd ca identice. Un exemplu de litota ar fi următorul:

Iar CH’ANG înseamnă “perpetuu”, “obişnuit”, “autentic”. În câteva cuvinte, TAO K’E TAO, FEI CH’ANG TAO, MING K’E MING, FEI CH’ANG MING unde acel FEI e un fel de negaţie mai elegantă decât simplul “nu”, înseam-nă următoarele: “Se poate numi altfel, măi, nu numai

cum îl numeşti tu... Se poate numi aşa, dar şi altfel…”

De ce intră oare erudiţii în capcana întinsă a celorlalţi erudiţi? De ce oare nu ascultă glasul întelepţilor ca Heraclit? De ce oare stau drepţi, ca soldaţii, în faţa altor erudiţi şi specialişti ai lui Peşte? E greu să te rupi de lucrurile stabilite, e greu să spargi canoanele gândirii, fiindcă te vor vedea ca iconoclast şi de fapt, ceea ce spui trebuie să fie într-adevăr pu-ternic, nou, altceva, un alt unghi al privirii. Curajul de a lupta pentru un adevăr clar şi limpede ca apa îţi dă o putere nemaivăzută. Aşa fac şi eu acum.

Merg înainte pe Calea cea Mare, fără să mă uit înapoi. A încerca să traduci concepte şi cuvinte ezoterice e o treabă com-plicată. Poate să-şi imagineze cititorul cum ar traduce un chinez primele cuvinte din MIORIŢA? Ce înseamnă oare acea “gură de rai” ? Hai să zic că un “picior de plai” mai poate fi înţeles, căci e ceva aşa, ca un

“Calea cea Mare nu e întunecată” în locul expresiei- sau pentru expresia - “ Calea cea Mare este luminoasă”

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 33

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală 2. TOTUL SE SCHIMBĂ . . .

(T’ien Hsia Chieh Chih . . .)  În Lume, toţi ştiu ce e şi cum e frumuseţea,  Aşa dispare urâţenia . . .  Bunătatea, se ştie cum e şi ce e,  Şi aşa dispare tot ceea ce nu e bun.  Apoi, e şi nu e se fac unul pe altul,  Greu şi uşor trăiesc împreună,  Scurt şi larg se ajută cum pot,  Sus şi jos se compun unul câte unul,  Vocale şi consoane, una cu alta se leagă,  Înainte şi după, una pe alta se urmează  Aşa înţeleptul, nu intervine în decurgerea lucrurilor, ci se dedică la treaba de a nu face nimic  Se mişcă dar nu face scandal şi aşa îi învaţă pe toţi,  Face o mie de lucruri şi nu refuză nimic nimănui  Trăieşte dar nu caută să tot aibă,  Face orice dar nu se leagă de nimic  Duce la capăt treaba lui iar apoi se retrage  Nu rămâne lângă ce a terminat,  Şi aşa, nimic nu-l leagă...

TAO TE CHING 1. T’AI CH’I – Poarta Minunilor (Tao K’o Tao...)  Poţi să-i zici “Calea”  Dar nu e, pururea, aşa spus  Poţi să-i dai un nume,  Dar nu are, pururea, acelaşi nume.  Căci e un gol fără nume  Atunci, la începutul lumii,  Maica tuturor celor vii  Dacă vrei să o numeşti, cumva. . .  Aşa, pururea fără dorinţe,  Poţi vedea minunile toate,  Dar dacă eşti plin de vreri,  Vezi doar umbre şi figuri . . .  Există două lucruri îmbrăţişate,  Apar împreună dar au nume diferite,  Amândouă sunt o taină  Şi în taina lor, e o altă taină,  Acolo e poarta minunilor ...

(Va urma - în nr. 2 continuare traducere, iar în nr. 3 o scurtă biografie a scriitorului şi traducătorului Daniel Medvedov.)

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 34

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Apărură politicienii, nu alţii, aşa cum profeţise Perdutu, ci aceiaşi din zilele premergătoare Crăciunului din ’89 şi promiseră că poporul român va atinge nivelul de trai al Germaniei în circa 7-10 ani dar populaţia tot nemulţumită rămânea, căci aşteptase şi sperase prea mult. Speranţele alea îmbătrâniseră, ce naiba şi era nevoie de ceva, de o forţă care să le reântinerească şi să le repună în circulaţie. Trebuiau bani, iată, opinară politicienii.

Asta era componenta lipsă, banii.

Chiar aşa să fi fost? În spatele anului trecut deja, se aşeză la un moment dat un altul.

Veni Crăciunul anului 1991. Oamenii se plictisiseră, la început, de acea speranță măcinată în gol şi apoi obosiseră, deveniseră apatici. Emanoil Perdutu se menţinea pe poziţia lui de profet mincinos. Cu cât se îndepărta timpul de locurile şi de evenimentele în care Sofia îl văzuse şi îl cunoscuse viu, cu atât mai mult i se întărea convingerea că teoriile lui erau lipsite de fundament. Începuse să lectureze cărți de istorie. Se gândea mereu la Perdutu, fiindcă chiar dacă nu-l iubise niciodată i se părea totuşi că îl cunoscuse îndeajuns de bine şi îi simţea lipsa.

Citea cu pasiune cărţile de istorie şi studiul o apropia de el, de zilele acelea, una sau două, nescrise de nici o mână şi netipărite în nici o carte dar atât de familiare vieţii ei.

Se simţea din ce în ce mai singură şi nu mai putea găsi forţa să se apropie şi să iubească un bărbat, chiar dacă erau mulţi pretendenţii care, într-o formă sau alta, încercau să-i capteze atenția. Oamenii deveniseră cinici.

Se intreba uneori cum ar fi fost să-l sărute pe Perdutu, în acele zile, apoi roşea. Îi simțea mirosul de pădure şi roşea. Se smulgea din acea himeră care, desigur, nu făcea decât să-i facă rău şi reintra în viaţa din care spe-ranţa, uşor-uşor se retrăsese în neființă. În curând se împliniră trei ani de atunci şi Sofia avea acum treizeci şi trei de ani. Înţelese că obosise mult sperând şi înţelegerea lucrului neîmplinit îi dădea certitudinea îmbătrânirii.

Unii oameni începură să cerşească. Speraseră cu toţii nepermis de mult, în Decembrie 1989

Din ţărână se naşte speranţa

de Lorian Carsochie8 (fragment din roman)

De la acel Crăciun, jumătate negru, jumătate alb, a trecut un an şi, îmbătaţi de furtuna aceea de speranță care a culcat la pământ incertitudinile, frica şi urâtul dar şi echilibrul şi vigilenţa, oamenii au uitat să mai trăiască, adânciţi fiind cu toată fiinţa lor în visul libertăţii şi, pe fondul absenteismului universal de la viață, furtuna speranţei a devenit vânt, apoi s-a transformat într-o boare şi în cele din urmă peste oameni a coborât liniştea şi nemişcarea.

Speranţele au nevoie de oameni vii, pentru a-şi alimenta lăcomia nebunească şi imaginaţia, în marşul care le conduce din pragul nimicului în certitudinea înfăptuirii operei lor.

Sofia Răuşanu, acum, la 365 de zile de la căderea lui Ceauşescu, nu mai credea în nimic şi nu mai avea încredere în nimeni, mai ales datorită faptului că toate profeţiile lui Emanoil Perdutu se dovediră a fi fum. Perdutu era un profet mincinos, iar ideile lui, praf şi pulbere purtate în groapă de un mort.

Nimeni nu intenţiona să transforme unităţile economice în societăţi pe acţiuni, la care acţionarii să fie înşişi cei angajati în producția și managementul respectivelor unități.

Nimeni nu propunea proiecte mărețe pentru completarea şi modernizarea infrastruc-turii şi menținerea în viață a industriei grele. Stră-zile nu păreau mai luminate decât în trecut şi toate şantierele ţării, începute pe vremea preşe-dintelui condamnat la moarte de FSN fură aban-donate iar oamenii erau nemulţumiţi că muncitorul român nu câştiga încă, banii unuia din Germania.

8

Scriitor, colaborator la Oglinda Literară, publicat în trei antologii italiene (două de poezie, una de proză) şi în revistele Hebenon si Il Club degli Autori.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 35

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală iar acum erau blestemaţi să dispere, pentru toate primăverile şi florile furate timpului în plină iarnă. În alte vremuri, aparţinând unei epoci împinsă la cimitirul istoriei de braţele rahitice ale economiei chioşcurilor şi dughenelor iliesciene, se construiseră vinovatele fabrici şi uzine care acum începeau să răspândească şomajul şi foametea printre muncitori. Morţii şi trecutul, ca întotdeauna, ar fi fost vinovaţi cică şi pentru asta dar cei care plăteau erau desigur viii.

Peste uriaşa grămadă de fiare vechi şi războinici muribunzi, formată din coifurile, platoşele şi armura orgoliului naţional de altădată se cocoşau victorioşi şobolanii şi viermii, insensibili la duhoarea cadavrelor şi la epidemiile eticii. Limfa paraziţilor este moartea iar paradisul lor degradarea.

Pe la începutul lui 1993 deveni clar pentru toată lumea responsabilă că România fusese smulsă de pe axu-i istoric şi acum agoniza pe fâşia numită ţara nimănui în limbaj grăniceresc. Sfor-ţarea nebunească a tinerilor din 1989 eliminase o orânduire care se fondase pe nelegiuire şi crimă, atât, însă poporul trebuia să continuie să trăiască, să-şi activeze energiile şi să şi le materializeze dar tinerii aceia dispăruseră între timp şi a trebuit să se descopere cu amărăciune că noii guvernanți erau bătrâni comunişti, străini noilor realităţi, precum străini ar fi marţienii în „Scrisoa-rea a III-a”, de Eminescu iar puţinii tineri pre-zenţi în aparatul Puterii de Stat excelau, asemeni celorlalţi, în nepricepere. Într-o zi de aprilie o zări în raionul ei pe fosta profesoară de română de la liceu. Merse la ea, o salută şi se îmbrăţişară. Se vede că ziua aceea trebuia să fie una specială - simţise de dimineaţă o tresărire în aer, o bucurie adusă de boarea primăverii care avea să readucă verdele şi florile cel puţin în sufletul parcurilor. Reve-derea fostei profesoare de limba română o um-plu de bucurie.

- Dar ce aţi pățit, doamna Matache? o întrebă ea, când aceasta luă loc la masă şi cu distincţie duse ceaşca de cafea la gură. Ţinuse să-i arate acesteia consideraţia şi stima pe care i-o nutrea şi o invitase în birou. Chiar şi fardată gros, faţa doamnei Matache trăda o tumefacţie de dată recentă. Sofia îşi amintea cu

plăcere că în perioada liceului, doamna Matache, pe atunci mult mai tânără, era modelul lor feminin, prin distincţie, bun gust şi maniere.

- Ce anume, draga mea! se miră distinsa doamnă, punând cu delicateţe ceaşca în farfurioară.

- Aţi fost lovită rău! nu-şi putu Sofia ascunde surprinderea şi revolta. Ce vi s-a întâm-plat?

- Ce tot spui acolo, draga mea? încercă ea să disimuleze. În cele din urmă îi povesti cum fusese atacată pe stradă de doi indivizi care i-au smuls poşeta de pe umăr şi apoi au tras de haina ei din blană de miel iar ea, în încercarea de a se apăra, a trecut şi prin pumnii şi picioarele acelora. Dar ei tot i-au furat haina. A mers apoi la poliţie, ca să depună reclamaţie, căci pe unul dintre cei doi îl cunoştea, făcuse şcoala profesională cu soţul ei iar poliţiştii, în replică, au trimis-o acasă, răspunzându-i că aşa îi trebuie, dacă umblă de nebună pe străzi. Să mai stea acasă, că e bătrână de acum şi să-şi vadă de treabă. A auzit apoi că poliţiştii aceia erau asociaţi cu infractorii şi că zona în care ea căzuse victimă era teritoriul lor.

- Am ajuns cerşetori în propria-ne ţară, draga mea şi suntem victimele neapărate ale pungaşilor şi tâlharilor. Nu m-aş fi aşteptat nici în coşmarul cel mai negru că ni se va putea întâmpla una ca asta. Şi o să fie din ce în ce mai rău, o să vezi! Nu mai e nici o speranţă aici, în România noastră! Păcat, că dacă aş fi mai tânără...! Apropò, draga mea, tu ce aştepti? Timpul zboară, Sofia!

- Ce anume?

- Încearcă să pleci „afară”, dragă, o îndemnă tânguitor bătrâna doamnă.

Acea întâlnire îi lăsă un gust extrem de amar. Simţea că asistase la desfiinţarea unui simbol. Doamna Matache fusese lovită de bătrâneţe, cu neputinţa care o însoţeşte, mai întâi, apoi de nelegiuirea a doi infractori şi apoi de injustiţia statului de după 1989. Iar la urmă de tot doamna Matache fusese trădată şi de ea, de Sofia Răuţanu, care asistase la smulgerea sta-tuii de pe soclu-i sacru al memoriei şi făcute praf și deocamdată nu reacţionase.

Aşa se întâmplă în timpul revoluţiilor sau după ce acestea au încetat să mai semene a

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 36

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală revoluții. Oamenii, făptaşii, nu mai pot fi traşi la răspundere şi atunci, hodoronc-tronc, sunt pedepsite statuile iar ele nu contestă şi nici nu ripostează dar locul lor rămâne intact acolo, în sacralitatea memoriei individuale sau colective, regenerate de timp dacă memoria nu este şi ea violată. Întâmplarea povestită de doamna Mata-che confirma spulberarea ţăndărilor rămase dintr-un mit naţional: acela al respectului şi con-sideraţiei faţă de dascăli, până la moarte.

Alături de această tristeţe veni să se aşeze o alta: îi era frică să mai iasă seara. Bucureştiul devenise leagănul fărădelegilor şi mai ales seara şi noaptea, ţiganii şi românii, în bande, sau fiecare de capul lor, îşi impuneau legea bunului plac unde şi cum aveau chef.

O altă problemă acută era singurătatea.

Blestemat fie Perdutu! O ajutase să spere şi o molipsise cu himere şi acum nu mai putea iubi şi nu mai putea dori pe nimeni.

Ajunsă acasă, plânse mult cu capul înfundat în pernă. Nu era nevoie să facă nici un bilanţ, din 1989 încoace pierduse tot şi nu câşti-gase nimic, adică nu, nu pierduse nimic dar senza-ţia de pierdere era acută iar speranţa se îndepăr-tase parcă până şi de luminosul ei sat din Bărăgan.

Se întorcea acolo de două-trei ori pe lună, pentru a asista neputincioasă la tentativele debile ale sătenilor de a umple gaura celor 45 de ani de comunism cu vânt iar părinţii ei, asemeni tuturor ţăranilor, se transformaseră în sclavii propriei lor neputinţe, învinşi, pe toate planurile, de concurenţa timpului, a sărăciei şi a mentalităţii.

Unii începuseră să iubească morţii, să iubească trecutul recent, aşa păcătos, cu tot cu Elena şi Nicolae Ceauşescu şi cu socialismul lor aberant. Atunci când valorile prezentului sunt pârjolite de focul degradării, orizonturile dis-par, pentru categoria constructorilor etici şi unica şansă de salvare rămâne apelul la trecut. Începură săpăturile pentru readucerea la lumină a operelor unor mari români, îngropate de vii de furia oarbă a comuniştilor în groapa ignoranţei şi a uitării. Se întoarseră printre vii Nae Ionescu, Cioran, Nichifor Crainic, părintele Arsenie Boca,

Radu Gyr, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea...

Dar în Sofia creştea sentimentul de singurătate şi dorinţa de a alunga acea singurătate.

Voia să iubească, şi-ar fi dorit un bărbat cu care să schimbe câteva cuvinte, pe care să-l privească numai ea şi pe care, în cele din urmă, să-l mângâie.

Voia să iubească şi să fie iubită, să fie dorită, preţuită şi vrăjită de mirajul, de vârtejul iubirii.

Singurătatea îndelungată dădu-se naştere înăuntrul ei unui model de bărbat care nu exista în realitate şi care, uşor şi ireversibil, îmbătrânise şi el ca orice himeră, transformându-se în amintirea unui vis. „Doamne, aşa nu mai pot!” îşi spuse. „Trebuie să trăiesc prezentul şi să iert trecutul, ca să pot visa la viitor, altfel îmi trece viaţa degeaba.”

Era tînară şi plină de vitalitate şi roiau bărbaţii în jurul ei şi ar fi iubit cu toate forţele dar toţi pretendenţii la mâna şi la inima ei i se păreau nevolnici şi superficiali.

Adusese odată această observaţie la cunoştinta unei prietene, care, asemeni tuturor, o acuză de frigiditate şi, în încheiere, fără a sta mult pe gânduri, o atenţionă că timpul trecuse şi persoanele se schimbaseră.

- În afară de tine, Sofia, încheie femeia. În acea noapte de lacrimi şi de nelinişti profunde hotărâ că viaţa ei prea austeră şi singuratică trebuia să se schimbe radical. Va trebui să accepte compania unui bărbat! Şi îl va accepta, fir-ar el de bărbat, cu toate minusurile şi plusurile lui. Dintre numeroşii pretendenţi, plini de atenție şi gentileţe, gândul i se opri la unul. Se numea Ilie Pârcălabu şi era contabil la magazinul lor universal. Era cu cinci ani mai tânăr ca ea, slab, înalt, cu ochii negri, simpatic şi, fidel curentului epocii, părea nevolnic şi superficial. Începând chiar de a doua zi, Sofia îi acceptă avansurile şi îi toleră aparenta superficialitate.

Curând după aceea descoperi însă cu mulţumire că Ilie era nu superficial, ci stângaci şi cam timid. Asemeni ei, împărtăşea părerea vremii, conform căreia „ în ţara asta vor mai rămâne numai bătrânii şi hoţii”.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 37

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Cu extrem de multă lejeritate hotărâră că era necesar să emigreze şi le veni în minte Franţa, după care plecarea din țară deveni o obsesie, chiar dacă nu aveau bani iar pentru a face pasul acela mare, din România până în Franţa, le trebuiau cel puţin 1500 de dolari USA, pentru cumpărarea la negru a vizelor de intrare. Da, vizele!

Existase la început o perioadă a liberei circulaţii în toată lumea iar un exponat politic post decembrist a chemat în Bucureşti nişte hoarde îndrăcite care, cu ajutorul bâtelor şi a topoarelor au împietat şi au distrus bruma de prestigiu şi de simpatie pe care tinerii o construiseră în decembrie cu suflete şi sânge.

- Afară cu sălbaticul ăsta! Nu ne putem compromite tradițiile şi cultura, făcându-i loc printre noi! au hotărât după incidentele din 13-15 iunie politicienii lumii occidentale iar cetăţenilor români, în virtutea apartenenţei la neamul şi la timpul „sălbaticului”, li s-a retras dreptul la libera circulaţie, care va fi apoi redobândit mult mai târziu dar prin acceptarea unor compromisuri pe care Ceauşescu le-ar fi încadrat în rândul infracţiunilor ce aduc atingere siguranţei naţionale.

Sofia părea a fi trecut cu succes peste obstacolul cel mai înalt apărut în viaţa ei în ultimul timp.

Făcuse un pas uriaş, lung de patru ani, peste uscăciunea ascetică a renunţării la iubire şi acum se cuibărise suverană absolută în inima acestui tânăr, care, bolnav de toate nebuniile şi închipuirile de care îndrăgostiţii se fac vinovaţi, respira, visa, vedea, cânta şi auzea numai Sofia, Sofia, Sofia...

Ea se lăsase cucerită greu şi acum se lăsa cunoscută şi mai greu dar pentru el nu ar fi putut exista sport mai nobil şi luptă mai măreaţă decât escaladarea, una câte una, a treptelor care conduceau către inima ei.

Pe ea o amuza şi începuse să-i fie drag.

Descoperea în fiecare zi un alt motiv care să-i îndreptăţească pasul hotărât în acea noapte de aprilie, când plânsese şi suferise.

Ilie, conştient sau nu, începuse să sufle în cenușa unui foc stins demult şi spre marea ei bucurie, Sofia descoperi scânteia unei speranţe.

Spera! Ce miracol!

Iubirea este un munte făcut din fire de nisip, ţinute împreună de o magie. Firul de nisip, singur, nu este nimic şi nu are nici o valoare dar adunat aşa, printr-o întâmplare fericită, numită destin, în mormanul acela uriaş, dă naştere muntelui, care a impresionat categoriile artiştilor, a cercetătorilor mai mult sau mai puţin academici, a filozofilor şi apostolilor creştini...

Ilie zidea cu migală şi răbdare muntele iubitei lui, grăunte cu grăunte iar Sofia îl urmărea cu atenţie şi devenea încântată. Într-o zi a invitat-o într-un bar în care nu era nimeni, în afara barmaniţei şi a unei grămezi de buchete de garoafe roşii. După puţin timp a apărut o formaţie muzicală care le-a cântat până târziu din Maria Tănase, Cristian Vasile, Maria Lătăreţu şi Gabi Luncă. La insistenţele ei, orches-tra a interpretat şi ceva din Pink Floyd dar s-a lăsat repede păgubaşă, căci muzica lor semăna a altceva. În noaptea aceea Ilie a dormit cu ea şi nu mult după aceea a început să se gândească pe parcursul zilei mai mult la el şi mai puţin la zilele şi la nopţile din Decembrie 1989. Apoi înţelese: noaptea în care el îi dăruise grămada de buchete de garoafe, muzica şi restul, avea o semnificaţie anume - era ziua ei de naştere. Doamne, pe ce lume trăia! Împlinise 34 de ani. În Franţa a plecat mai întâi Ilie. Au făcut eforturi extraordinare ca să adune cinci sute de dolari dar tot degeaba, le mai lipseau trei sute. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci, în toamna lui 1993, o prietenă de-a ei să se întoarcă pentru două săptămâni în Bucureşti şi s-o ajute cu cele şase sute de mărci germane care îi lipseau. …………………………………………………………

Când se împlini un an şi două luni de la plecarea lui, Sofia primi mult aşteptaţii opt sute de dolari de la Ilie iar după alte două luni de aşteptare şi telefoane pe la Consulatul Franţei din Bucureşti, ateriză cu avionul la Paris. Doamne, ce aeroport! Mare cât universul şi acolo, acolo înăuntru, bărbatul ei, Ilie.

-Iubitul meu! Cât te-am visat şi te-am dorit şi te-am văzut şi te-am înjurat!...

-M-ai înjurat? o întrebă uluit.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 38

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală -Păi da, că mi se lungiseră urechile de atâta aşteptare! Ce vrei? De ce nu m-ai chemat mai repede, ia zii?

-Doamne, cât eşti de frumoasă, Sofia!

Mulţumesc Cerului că mi-a ajutat să te cunosc şi acum să te revăd.

Căzuse în acea contemplaţie bleagă şi îi vibrau ochii şi gura şi emana ceva-ul acela care o liniştea, dându-i garanţia că da, Ilie era numai al ei şi numai al ei va rămâne pentru totdeauna.

-Dragul meu, dragul meu, dragul meu...

Se mângâiară îndelung pe păr şi pe faţă, ca şi cum le-ar fi slăbit brusc vederile, cu lacrimi în ochi, în mijlocul lumii civilizate şi grăbite a aeroportului mare cât universul.

Nu a înţeles chiar atunci motivul repetatelor amânări ale chemării ei încoace. Câteva săptămâni a trăit în euforia descoperirii adevăratei vieţi de cuplu. Ilie pleca dimineaţa, la 6,00, la şantier şi se întorcea seara, la 6,00-6,30, prăfuit şi murdar ca un miner. Când se întorcea la ea surâzător să o sărute, mirosea greu ca un cal, de atâta transpiraţie amestecată cu praf dar făcea iute un duş şi Ilie redevenea cel dintotdeauna, din visele şi din zilele ei.

Primele două zile şi două nopţi au stat întrun hotel de două stele, unde el rezervase din timp o cameră, de unde nu coborau decât spre a merge la restaurantul hotelului şi a face indis-pensabilii o mie de paşi zilnic, necesari colorării focului iubirii care îi mistuia.

Sofia era conştientă că poamele acelei grădini edenice nu pot dura o veşnicie şi nu se miră când Ilie o încunoştiinţă că aveau să se tran-sfere apoi în camera unui apartament cu trei camere, dintre care două camere erau locuite de alte două perechi de români.

- Câte o pereche în cameră, deci?

-Exact! răspunse el. Dar camera noastră este numai a noastră...

-Ca şi ale celorlalţi...

-Exact! Dar avem şi bucătărie, comună de altfel şi baie, la fel...

-Exact!

Râseră şi se simţiră fericiţi. Uneori nu este nevoie de nimic pentru a da naştere fericirii, decât

de două inimi iar alteori nimeni şi nimic nu o poate aduce la lumină.

-Păi, s-au chinuit, fată, oamenii ăştia ai nostri! îi aduse într-o zi la cunoştinţă Ileana, o femeie de 46 de ani, zdravănă şi muncitoare ca un robot.

-Dar ce ai, fată? De ce râzi? se mirase femeia, când făcuseră cunoştinţă iar când Sofia îi spusese motivul, nu pierdu timpul ca să replice: -O proastă. Dar tu ştii pe unde dormea al tău? schimbă ea tonul.

-Nu! răspunse interesată Sofia. Pe unde?

-Ă-hă, vai de capul lui! O să-ţi arat eu într-o zi, ca să vezi, că deh, lui i-o fi ruşine, na, că aşa sunt bărbaţii dar îl fugăreau, săracul şi câinii şi hoţii şi poliţia, căci dormea într-o casă abandonată, unde noaptea se aciuau şi câinii şi unde trebuia să se ferească şi de hoţi iar din când în când treceau pe acolo jandarmii şi îi arestau sau îi puneau pe fugă. Vai de capul lor, că nu le-a fost uşor deloc.

-Dar de ce nu avea locuinţă, Ilie?

-Păi, de unde să aibă? Nu tu muncă, nu tu un ban... Cine să te primească în casă, tata?

Sărmanul Ilie, era mândră de el! Mândră şi neliniştită. Rămăsese însărcinată şi camera asta, în care locuiau, nu era tocmai potrivită pentru o familie tânără cu un nou-născut.

Emanoil, chiar dacă nu avea încă nimeni garanția că va fi băiat, le condiţiona încă de pe atunci mutările de pe tabla de şah a cotidianului.

Apoi îl văzură, proiectat pe ecranul ecografului.

Stătea ghemuit, cu picioruşele la gură şi când şi când parcă se mişca leneş, ca o moluscă în burta maică-si.

-Uitaţi, aici este sexul, le indică medicul un punct, care cu greu ar fi putut fi considerat un penis în devenire.

-Emanoil! exclamă ea cu entuziasm.

-Cum? o întrebă Ilie zâmbind.

-Emanoil se va chema.

-Cum vrei tu, draga mea... Dar chiar se mișcă deja, doctore? întrebă el neâncrezător.

-Puţin probabil, domnule, răspunse cam absent medicul.

Mulţi ani după aceea, când Emanoil devenise deja vlăjganul slab şi deşirat, cu tendinţa de a

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 39

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală domina, asemeni tuturor adolescenţilor cu spirit liber, Sofia se trezea suprapunând imaginea făpturii greu distinctibile, cu sexul cât un punct, peste cel care era Emanoil acum şi îngâna: „Doamne, cum trece timpul!” Timpul, da...

Timpul lui Emanoil a avut la început forma unei burţi dilatate de femeie. Forma lui Emanoil era circumscrisă placentei materne şi atât Emanoil cât şi Sofia lucrau, în regim de timp plin la definirea confecţiunii cromozomiale care mai târziu avea să-l transporte cu o precizie uluitoare de la stadiul de făt la vârsta bărbăţiei, menţinându-i intacte toate elementele fizionomice şi caracteriale ale parinților şi strămoşilor. În afară de activitatea de modelare a pruncului din burtă, Sofia avea şi o altă ocupație.

Ileana îi găsise de muncă la doua familii de medici din Cartierul Latin şi mergea acolo de trei ori pe săptămână, la o familie dimineaţa, patru ore şi la cealaltă trei ore după amiaza. Între pereţii noii lor locuinţe, formată dintr-un salon mare, bucătarie şi camera de dormit, veniră extrem de puţini oaspeţi, mai întâi fiindcă femeia era reticentă în a lega noi relaţii, cu alte cupluri şi apoi datorită lipsei timpului liber.

Cunoscură fugar faţa arogantă şi sterilă a lumii diplomatice româneşti din Paris, prin mijlocirea câtorva manifestaţii culturale la care asistară. Merseră la o serată de muzică de cameră, la o expoziţie de pictură, la două recita-luri la pian, la o seară de poezie românească...

Reprezentanţii noştri diplomatici păreau mărunţi, complexaţi şi striviţi de gigantismul metropolei în care cine ştie cum şi de ce ajunseseră.

Oamenii tind să devină ceea ce par şi sfârşesc prin a deveni fructul propriei lor proiecţii iar trimişii noştri la Paris erau definiţia omului lipsit de idealuri. ……………………………………………………………………………

Dacă fusese solidară şi distinctă cândva, diaspora românească de acum era eterogenă, slabă şi anonimă.

Christian W. Schenk9

ELEGIE EMFATICĂ Un argument la elegia 12 Întors în afară stă E-ul emfatic Privind printre gene cuprinsul apatic De albe cuvinte spre munte, spre hău, Uitat în afara întorsului Său I Auzi cum bat la porţile închise acele mâini cuprinse-n rugăciuni şi îngerii de pază-ngenunchiaţi stau orbi şi muţi pe pragul încă cald de atâtea treceri şi nu se miră, nici nu se întreabă de ce din mâini nu se ridică fluturi, de ce în falduri nu se-neacă umbra Divinului ce stă nepăsător în colţul veşniciei Sale; de ce se uită - cu ochi somnoroşi - (plecaţi în sine) la un punct imaginar?

Nici dangătul atâtor limbi în ceruri de guri umile nu ajung în sfera-mpărăţiei strâmtorate de iluzii (La ce folos harul gândirii când e împinsă-n contra firii?)

Din nopţi se scurg pe străzi falduri de ziuă şi până-n zori dispar în catacombe; cu pergamentu-n mâini coboară luna pe argintatele frunze de vară şoptind în somn copacului: - Citeşte!

(Va urma) Lorian Carsochie

9

Christian W.Schenk – poet, eseist, traducător bilingv românogerman. http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 40

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală încerc s-ascund sub gene stropul sacru al trecerii prin nemurirea noastră; acolo undeva un chip - mereu se va preface într-un fel de tu şi eu ce-şi va desparte-n veac de veac lumina întoarsă-n bezna Sfintei Iacobina.

Clopotele bat pământul Ca să-şi tragă jurământul De-a nu-şi ţine limba-n loc Atârnată de soroc.

Ascultaţi cum toaca sună În chilie de o lună; Fără morţi ori parastas Duce vecera de nas.

- Păi bat toangele de-o lună şi cânt morţilor în strună.

- Păi stau morţii pe la porţi şi nu ştiu că-s încă morţi

Cu faţa-ntoarsă spre izvorul clipei tale vom trece-n cerc uitând adiacenţa.

Ca să-nţelegi ce-a fost de înţeles mergi mai departe-n cerc, nedumerit, şi-odată vei ajunge la-nceputul întregului neînţeles de sine uitând că ştii de mult tot ce-ai uitat.

Nici nu au de unde-a ştii Că crescuţi nu-s din copii Ba mi-a spus luna la joc Că ei nu-s născuţi de loc.

Perdeaua trasă peste lumea ta bizară şi-a descojit mătasea-n somn de semne aşa ai început a trece lumea în împărţiri de sunet şi culori

- Viaţa-ntreabă curioasă Dacă viaţa-i dureroasă?!

Ce să-i zici când vii pe lume Fără clopote şi nume?

III

Copacul însă se opreşte-n nemişcare gândind prin rădăcini la pergament şi-apoi deodată iese o lumină din umbra unui soare nemilos trăgând prin liniştea de pace o brazdă de toamnă - ba mai mult, de iarnă iar frunzele îşi trec păcatul din verde-n pergament de primăvară.

Gândul a căzut din cuibul genelor închise-n falduri ridicate-n rugăciuni; cuvântul aruncat spre cer cade-n pământ ca suliţe otrăvite cu ploaia de necoapte rugăciuni şi veştejeşte sub genunchii descojiţi de meandrele atâtor veacuri mate.

II

Desigur nu-i deloc uşor să stai de veghe-n colţuri de biserici unde n-ai fost nicicând o lumânare, unde ai tăi n-au adormit sub piatra acelor lespezi strânse din Carrara.

Atunci când aplecarea peste tine va trece ca o briză peste veacuri mă voi preface oare-n şoapta care te-a colindat în miez de noapte? În care roşu ţi-ai aprins adâncul străfulgerat de geana mea necoaptă în arşiţa întregului abis de dumeriri şi limbi păstrate-n ordinea pierzării?

Oglinda lumii se întoarce în afară s-adulmece rărunchii oglindirii închiselor speranţe-n temnițe de coji ţinute-n mâini, de mâini necoapte. Întregul se adapă din

Fără să-ţi las pupila adormită

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 41

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală speranţa trecerii noastre ca o briză peste marea lumii ce se întoarce-n poala nefiinţei.

mai scoate la lumină câte-o piatră ce-o pune peste alte mii de pietre sperând că va renaşte catedrala în care - după viaţă - va crede că îi vor creşte aripi albe din giulgiul cu care va aşterne peste lume eternitatea slăbiciunii noastre.

Avem dovada întregirii noastre?

Avem un Torso întregit din două mâini? Îndrăgostiţilor, închideţi geana frunţii şi înfruptaţi-vă cu îngerul din voi!

Restul e pacea trecerii divine prin permanenţa efemeridelor din noi Divinul curge într-un cerc deschis în care noi - zidari - trăim din artefacte pe locuri de ruine goale.

Ia-i îngere din ochi speranţa mâhnirii noastre şi dă-i, să poată adormi, pe cel ce se aruncă-n lume învăluit în faldul vieţii lui absurde.

Lasă copila să-şi deschidă floarea izvorului din care se adapă acele cârduri ce vor stinge mâine cu mâini înfometate setea noastră dar dă bătrânului ce sapă inocenţa aripa giulgiului să-nvăluie eternul.

N-a fost lumină oare în speranţă, n-a fost un gest ce ne-a închis în el?!

Noi însă am dorit zidirea Divinităţii între două pietre Apoi durerea despărţirii sacre ne-a-nvinuit de trecerea ecvestră din marmora cioplită în genune şi prăbuşirea ei în fund de mări.

Doar valurile vor împreuna pentru o clipă cea stângă cu cea dreaptă spre a le desface iar în setea noastră după chaos.

Doar valurile mai aduc aminte de respirarea primelor atingeri: la început pline de inocenţă apoi pline de răzvrătirea noastră.

Las-o să cânte eposul ruşinii plin de minuni şi dă-i împreunarea cu cel ce aruncă lumina giulgiului vieţii lui zdrobite peste inocenţa valurilor ei; şi astfel se va naşte sensul lumii în care el îşi va găsi menirea.

Divinul creşte dincolo de noi -

IV

Totul se cufundă-n pace, tot închisul se desface, întrebări planează ca-nainte doar răspunsul se desparte de-ntrebări şi se aruncă-n infinitul celui ce se-aşterne peste lume doar cu mici fâşii de giulgiu renegându-se-n obloane, în portaluri şi în sens.

Cine-i cel ce se aruncă-n lume învăluit în giulgiul existenţei lui rebele acoperind golul ruşinii noastre, smulgând obloane, deschizând portaluri?

Cu frunţile cuprinse-n fier de palme descătuşate din lumina noastră, spoită grabnic pe un zid minuscul el trece peste lumi barbare pe care noi în inocenţa noastră am denumit-o sfântă şi divină.

V Orele îţi sunt doar pardoseala ochilor ce poartă igrasia toamnelor de fraze infantile,

Doar un bătrân cu unghii vechi de veacuri

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 42

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală sunt cununi purtate de lumina îngerului ce-a uitat să se ascundă-n poala mumii de amurgul ce-a cuprins tăcerea.

primei noastre geneze.

O primă rugăciune încrustată în statica acelor pietre sacre ce vor în vis să nască catedrale stă mută-n existenţa ei bizară şi orizontul veşniciilor aşteaptă, aşteaptă inutilă dalta şi ciocanul, aşteaptă acel Divin ce-a început să crească-n veştejite lacrimi scurse cu magma trecerii în mare.

Cu umbre de gânduri mai sprijini cetatea în care-ţi uitaseşi părinţii de care îţi povestiră doar legendele purtate prin milenii de o babă pietrificată-n munţi şi suspinate de izvoare mult mai rar decât s-a ridicat un munte şi s-a prăbuşit.

Speranţa e a ta, dar lumea n-o mai ţine; Mai ceri o oră ca să simţi întregul minciunii uitate de atâta timp?

Vin încet spre tine.

Te simt în roca unei stânci îngenuncheată; te caut, te adulmec cu întreaga geneză ce se ascunde-n mine, dar fiecare înger îţi ascunde fiinţa sub greutatea muntelui ce apasă dorinţa reîntoarcerii în sine.

Nu încerca prin tine frumuseţea ce s-a-mpietrit în ochi şi paşi.

Mişcarea a trecut - mişcarea ta acum sunt alte pardoseli pe care alte toamne-şi poartă paşii de cuvinte şi alţi îngeri mult mai surzi şi mult mai pârjoliţi.

Sau poate-i doar durerea fricii care m-a readus în pulberea în care s-au rătăcit atâtea suflete necoapte înaintea mea?

Sau poate că mi-e frică doar de graba din care am ajuns acel ce sunt?

Lasă-i pe cei ce-au fost să-ţi povestească întregile minuni scoase din piatra în care ţi-ai zidit umbra şi visul iar cei ce sunt să-ţi şteargă amintirea iluziilor ce-ţi mai sprijină fiinţa.

Eu merg trăgând în piept despărţirea fragmentelor de rezonanţe din cuvinte păstrate pentru îngeri pământeni.

M-am înecat în potrivirea pietrei vocalelor răpuse de păreri contradictorii:

Un blestem se scurge-n lume picurând din el pudoarea nefirească de ruşine.

Crăpături brăzdează feţe riduri trec peste morminte crăpături ce cad din gene umplu strada dând năvală peste oameni şi se scurg laşe, reci şi fără noimă în canale-catacombe.

Filozofia pietrei ce va simboliza curând plecarea noastră.

Nu mă gândesc la trecerea din ipso facto a pietrei Kabba urlând prin lume ca profeţii goi: "In nomine Dei Deus habemus Deum".

Neagra lumină se revarsă din orbite albind o zi la fel ca prima zi. şi crăpături se varsă-n stradă şi strada nu mai duce lumea şi lumea nu mai e vărsatul acelor crăpături pe stradă.

Prin treceri mai rămân şi alte pietre sacre de care am legat nepărtinirea necoaptelor atinse idealuri în matca unei scurgeri încrustată-n bazaltul unui vulcan născut din fecioria unui păcat uitat de prima clipă a energiilor

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 43

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală VII

Crezi că un blestem ridică greul unui alt blestem?

ştiu că nimeni nu va plânge urma nimănui din piatră ştiu că mersul negru mă va readuce la primul loc ascuns într-o inimă anonimă şi merg mai departe spre un centru plin de vise cu un bagaj nedefinit.

Tu nenăscuto, mă împingi spre o străină cărare pe care până azi n-am cunoscut-o.

VI

ştiu că ochii nu-şi mai au umbrele marcate de ascunşii nebuni nici bătăile de gene nu le mai au în schimb au clipitul că sunt aici.

Zilele sunt mult mai albe părul e mult mai cărunt străzile sunt mai înguste doar pământu-i mai pământ.

Timpul a căzut în stradă şi s-a spart în mii de cioburi lăsând liniştea s-adoarmă pe-un covor cu stropi de rouă suspinândă şi-nglodată de un tunet asurzit infinit şi mut de ochi.

Rareori mai zdruncină clipa inocenţei recunoaşterea triumfală a plăcutelor adâncuri verosimile aciuiate după lacătele potrivnice singurelor umbre palpabile în beznă.

Am fost plecat în toată lumea şi am umblat prin toate colţurile minţii dar acum nu mai ştiu unde să merg.

Mă dezbrac de viaţă noaptea ca s-adorm cât mai copil.

Mi-am căutat prietenii dar ei nu m-au găsit fiind ascuns în căutarea mea, am căutat toate cele scrise şi nescrise dar m-am înecat înainte de a da de ele, m-am dus la culcare şi-am visat că am murit iar a doua zi m-am dus la înmormântare cu prietenii, cu toate cele scrise şi nescrise fără somn dar cu visul încă nevisat de tot.

Opreşte-te şi cugetă o oră, ia cheia Domnului în mâini pentru o clipă deschide uşa vieţii şi imploră copilăria cheltuită în risipă.

Ce puţină lume cunoaşte gustul îngerilor ce străbat lumina de la un capăt la altul atât de singuri şi decapitaţi.

ştrengar ce-ai fost te-ai ruşinat de tine uitând imboldul ce ţi-a dat puterea de-a face doar ce crezi că se cuvine şi nu ce ţi-a fost dat: reînvierea!

Christos nu s-a oprit bătut în cuie Plângându-şi neputinţa istovit; S-a ridicat cu cheia-n mâini ca să descuie Portalul zăvorât prin ce-am greşit.

Aripile lor negre mânjesc razele oglindite-n geamuri murdare străpungând nefericirea idolilor pentru care s-au sacrificat fără ştiinţă şi fără a fi existat.

La masa zădărniciei stau limbile tăiate tocindu-şi dinţii-n lacrimi de vorbe îngheţate.

Ce puţine lucruri adulmecă cunoaşterea de sine şi cât de puţin sinele îşi cunoaşte destinul.

De n-am fi noi

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 44

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală (cei ce în realitate nici nu suntem) ei ar umbla şi mai departe bezmetici şi mai plini de funinginea noastră prin cotloanele tâmplelor nemeritate şi ascunse sub calotele de ruşine spre a nu le mai avea la vedere.

Autori români în traducerea dlui. Christian W.Schenk (rubrică serial – I)

Viorela Codreanu Tiron

Ce nu mai ştiu e fiinţa ascunsă în tăcerea nerecunoaşterii universale şi mâna care întinde bucata de pâine întregirii mele.

Cercul se sfarmă în cerculeţele cunoaşterii mâinelui sau poimâinelui netrecut prin astăzi netrecut nici prin vis nici prin timpul revederii.

ZVONUL SIRENELOR Sunt năvala şi mângâierea valurilor ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare? prea plină de mistere unduitoare, ce se sfarmă de maluri, pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val ce vine spre tine! Şi strânge-l, strânge-l în mâinile tale!

ştiu că nimeni nu va deplânge sugrumarea singurelor pleoape rămase întredeschise singurului gâtlej nesugrumat singurei plăceri de a înţelege nepotrivirea imaginilor din retina decapitatului pe eşafodul nedumeririi. ştiu că lumina despicată de săgeţile vracilor antici nu mai umblă cu picioare goale pe scările acropolei căutându-şi revederea descompusă în alfabetul neştiut de pietrele născute după învăţămintele lor.

Impotenţa întregului s-a prelungit ca o umbră peste lumea subterană al unui univers ursuz.

MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost die in dem heißen Sand sterben.

Ich bin Meerjungfrauengerücht das zu dir von zu weit kommt.

Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren? zu voller wellenförmige Geheimnisse sind, die sich an Ufern prallen, damit er sie weiter gehen?

Fang wenigstens diese Welle die dir angegebenen kommt!

Und halte sie, halt sie in deinen Händen!

VIII (Epilog) Bătăile tale de aripi cufundă copita în glia iubitei uitate-n colajul fiinţei din amfore goale.

Vântul mestecă frunze cu-n pumn de durere în palme.

Beat de lumina născută simt fruntea-mi mângâiată de vântul clipei - coamă, pupilă inocentă – vâslindu-mi noaptea-n larguri.

Vorbe sugrumate-n aer cad în amfore uitate;

mă trezesc gândind la tine - jocul centrului fatal –

Tu eşti contopirea noastră, eu sfârşesc scoică pe tine!

Christian W.Schenk ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 45

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală CEEA CE NU ŞTIAI...

ÎNTOTDEAUNA

Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut, cum văd şi eu, prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului…

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina, lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci...m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

Am trăit o mie de vieţi şi-n fiecare te-am iubit o dată ca apa, altă dată ca focul, apoi, pământ m-am făcut, şi cer m-am făcut risipindu-mă-n ziua şi noaptea de pe genele tale.

IMMER Ich habe Tausende Leben gelebt und in jedes habe ich dich geliebt einmal wie das Wasser, ein anderes Mal wie das Feuer, danach bin ich zu Erde geworden, und auch Himmel wurde ich und prasselte ins Tag und Nacht deiner Wimpern.

WAS DU NICHT WUSSTEST…

Din vol. bilingv româno-german: Fără Titlu/Ohne Titel

Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei Doch das wusstest Du nicht... es war wie jeder Stein der lebte den Schlaf des Steins und sah wie ich auch sehe durch Erden schlaf, durch Lufts schlaf, durch Wassersschlaf, durchs Schlaf des Körpers...

Nur den endlosen Tanz des Lichts schaffte ich nicht zu sehen...weil...das Licht, das Licht schläft niemals! und dann... drehte ich mich um im Schlaf des Steins und in mich, ins vergessene unter den Erinnerungen, versteckte mich ins Bergesherz wo die blickenden Augen, nicht eindringen können!

***

Coperta executată de pictor Mihai Cătrună

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 46

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală - Dragă, lasă cadourile. Tu acum eşti mai săracă decât mine...Lucico, dă-i fetei ceva să mănânce, că vine de pe drum.

Neştiind dacă există legi nescrise care prevăd vreun „protocol” la examene, l-am întrebat pe Domn’ Profesor ce să fac. Să aduc sucuri, cafea, saleuri, fursecuri?

- Fata tatii, mi-a spus (şi avea să-mi spună de multe ori aşa sau „draga tatii”, cu glas părintesc, de parcă după plecarea tatălui meu din lumea asta mă „adoptase” cumva) dacă ai locui în Bucureşti, poate aş zice să aduci un termos cu cafea. Dar tu vii de departe, să nu aduci nimic, ai destulă cheltuială cu drumurile.

Am început să mă simt primită „în familie” în casa de pe Gramont şi Ana Munteanu a devenit... sora mea „geamănă” după zodie, fiind născute – coincidenţă! – amândouă în aceeaşi zi.

De-a lungul celor cinci ani de pregătire am avut plăcute prilejuri să stau de vorbă cu Domn’ Profesor în biroul lui din casa „căptuşită” cu cărţi de pe Gramont. Despre teză, dar şi despre altele. Despre „omul fără însuşiri” (nu doar cel din carte), despre complexul primei generaţii de intelectuali, despre magazinul de Pompe funebre de peste drum, permanent memento al sfârşitului, despre grupurile de interese din viaţa literară, despre „viaţa trăită şi cea visată”, despre inadaptare, întrucât – după cum îmi spunea – deşi stabilit de ani mulţi în Bucureşti, n-a reuşit să îndrăgească marele oraş, nici să se simtă cu adevărat acasă. Rămăsese cu nostalgia Clujului şi poate asta ne-a sporit povestirile: nostalgia Clujului şi discon-fortul provocat de zarva şi agitaţia capitalei erau şi ale mele. Mi-a povestit întâmplări amu-zante cu studenţi şmecheraşi ori cu doctoranzi lipsiţi de idei, păstrând însă, cu discreţie, anoni-matul protagoniştilor.

De multe ori Domn’ Profesor era trist, abătut. O tristeţe care nu-i răpea, totuşi, simţul umo-rului, adesea „întors” în autoironie. Dezamăgire: mulţi dintre doctoranzi, foarte curtenitori cât ţineau stagiile de pregătire, după ce-şi vedeau titlul de doctor la purtător, uitau cu totul de fostul lor

Mihaela Malea Stroe10 Pagini de jurnal (inedit) (fragment roman) DOMN’ PROFESOR...

- Lucico, dă-i, dragă, fetei ceva să mănânce, că vine de pe tren şi merge la examen! rostea Domn’ Profesor blândă poruncă, iar Lucica, doamna Munteanu, îmi pregătea repede, cu amabilitatea gazdei desăvârşite, câte o gustare caldă.

Asta se întâmpla mai mereu înainte de examene sau de susţinerea referatelor. În 1996, la insistenţa Domnului Profesor Romul Munteanu, mă înscrisesem la doctorat cu un an mai devreme decât îmi propusesem. M-a sfătuit să nu mai amân, că se vor schimba în rău condiţiile. Şi bine că l-am ascultat. În acelaşi an, la scurt timp după admitere, şi soţul, şi tatăl meu s-au dus la cele veşnice. Foarte probabil, în anul următor nu m-aş mai fi încumetat să mă înscriu la doctorat. Aşa însă, deja admisă fiind, cu încurajările părinteşti şi cu sprijinul moral permanent al Domnului Profesor, am continuat ce era început.

Cum trenul mă aducea de la Braşov în capitală cu aproape două ore înaine de ora examenelor, treceam (dacă nu veneau şi copiii mei cu mine) să-l iau pe domn profesor cu taxiul la facultate.

Prima dată i-am dus şi un mic dar: o sticlă de Alexandrion. M-a mustrat: 10

http://www.acum.tv/articol/9474/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 47

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală îndrumător. Şi mai avea o durere, pe care a rostit-o o singură dată, în treacăt, între două fumuri calme de ţigară, de parcă n-ar fi contat prea mult: „Porţile Academiei Române sunt închise pentru mine de-acum”...

S-a întâmplat, de vreo două ori, să polemizăm, dar au fost „polemici cordiale”, cu rod bun. În biroul de pe Gramont, i-am citit Domnului Profesor, care începuse să aibă probleme grave cu vederea, primul capitol din teză. M-a ascultat cu luare-aminte, m-a sfătuit. Alte zeci de pagini i le-am citit la telefon. Îmi spusese să nu mai cheltuiesc cu drumurile, că are încredere în ce scriu. După câteva luni de trudă, în care cu greu scrisesem puţin peste prima sută de pagini, m-a cuprins deznădejdea şi am „clacat”. Într-un acces de teamă, de neputinţă, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe domn profesor. I-am spus pe nerăsuflate, aproape plângând, că nu mă simt în stare să mai scriu la teză, că nu am timp, că, după cum ştie, sunt absolut singură, cu doi copii încă mici în grijă, cu două servicii – ca să „supravieţuim”, mă angajasem şi redactor la „Astra” – nu mai pot! Renunţ la doctorat! Mi-a ascultat lamentaţia cu îngăduinţă, apoi mi-a spus răspicat: „Ba mai poţi!” Şi m-a mustrat: „Spui că n-ai timp. Nici n-o să ai niciodată timp, dacă nu ţi-l faci, pentru că mereu se iveşte câte ceva, aşa e în viaţă, realul sabotează idealul. Te plângi tu, care eşti încă tânără şi ai toate motivele să mergi mai departe? Ce să zic eu, fata tatii, că sunt bătrân, bolnav şi nu mai văd? Cum crezi tu că mă simt când nu mai văd să scriu şi să citesc, după ce, o viaţă întreagă, scrisul şi cititul mi-au dat sens? Să nu abandonezi. Mulţi doctoranzi trec prin criza asta prin care treci tu, adună-te şi mergi mai departe!”

L-am ascultat şi am mers mai departe, iar după ce mi s-a aprobat concediul pentru elaborarea lucrării mi-a fost mai uşor. Fără obligaţiile de serviciu, mi-am împărţit timpul doar între copiii mei şi lucrare... şi am depăşit „criza”. Domnul Profesor avusese dreptate. Înainte de susţinere, l-am întrebat iarăşi despre „protocol”. Auzi-

sem, din „legende”, că se obiş-nuiesc mese bogate, pe la restaurante de lux.

- Nu, draga tatii. Dacă chiar vrei să sărbătoreşti, nişte cafea, suc, apă minerală, câteva sendvişuri ajung... Şi o şampanie. Nu-i nevoie să cheltuieşti prea mult.

Am sărbătorit aşa, modest, la facultate, în biroul domnului profesor Tabarcea, cu membrii comisiei şi câţiva invitaţi, prieteni care au asistat la susţinerea tezei. Toate sfaturile pe care le-am primit de-a lungul timpului de la Domn’ Profesor – atât cele profesionale, cât şi cele părinteşti, miau fost de ajutor şi de folos. Pe la Bucureşti nam mai ajuns decât de vreo două ori, şi atunci în mare grabă, între două trenuri, ca de obicei.

Vorbeam însă mereu la telefon cu Domn’ Profesor sau îi transmiteam prin Ana gândurile mele de recunoştinţă. Vroiam să ştie că nu l-am uitat.11

Mihaela Malea Stroe

***

Porţi spre infinit – Mihai Cătrună

11

Profesorul este/a fost/ Romul Munteanu – vol. nepublicat

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 48

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Constantin Severin:

lurile întâlnite în poezia lui Constantin Severin sunt de tip expresionist, adeseori arhaice, venite din răstimpurile genezei şi prefigurând un contur al viitorului. Prin poezia sa, Constantin Severin este unic, cum şi în domeniul artelor frumoase, alăturând simboluri antice, cu simbo-luri moderne, într-un tot unitar cu valenţe spe-ciale. Aproape fiecare poezie seamănă cu o pic-tură în ulei sau în acuarelă, unde umbrele amur-gurilor se întrepătrund cu dârele de lumină ale soarelui.: „ea poartă o cunună de mirt/ şi un coş de cetină/ cu un con de brad/un şarpe în spirală/un ou şi un mesaj/într-un sul de papirus/ ”naşterea-i un cataclism cosmic/ care-i preface pe cei vii în morţi” (Oraşul alchimic).

Poezia lui Constantin Severin este de un lirism introvertit (subiectiv), vâltoarea creată de empaticele sale unde atrăgând ca într-un ochi de apă – aparent liniştit – tot ceea ce prinde. O poezie de substanţă, deloc facilă, mai ales prin îmbinarea de simboluri şi timpuri. Ca într-o paradigmă, poetul priveşte fie retro-spectiv, fie profetic, murmurul vibraţiilor timpului său poetic tulburând trecutul sau prefigurând viitorul.

Universul poetic descris este amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni ale începu-turilor şi constante ale sfârşitului. Printre hexagoane şi coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor: „E prima noapte de primăvară/ o febră mută/ şi suferinţa precede semnificaţia”.(IV. Presto, p. 85).

Fiecare vers este un experiment subcuantic, note ce oscilează armonic pe porta-tivul eului. Pauzele, sincopele şi ritmurile acestor note sub subliminale, codate şi încifrate într-un ancestral alfabet: „o nouă eclipsă în densa claritate/coagulează un orizont/de obiecte figurale/orchestra continuă să traseze/diafane ţesuturi sonore/în reţeaua filtrată de magie şi linişte/uşor petruşka poate fi prins/ în levitaţia unei nebuloase mişcări”(IV. Presto, pag. 84). În poeziile lui Constantin Severin, timpul devine – pe cât de imperceptibil , pe atât de abstract – un lut moale, frământat în palme şi modelat la o invizibilă roată a olarului, transformat apoi în esenţe. Din când în când, timpul se reînsufleţeşte, convertindu-se în arteziene fântâni, ce ţâşnesc din adâncuri, pentru a inunda

ARTISTUL COMPLET

„Improvizaţii pe cifraj armonic” Constantin Severin este o personalitate a cul-turii române, un Om în care se reunesc profilul Scriitorului cu cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativităţii sale şi sintetizând activitatea sa literară ca poet, îşi publică în anul 2011, OPERA OMNIA, intitulată: „Improvizaţii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011) – proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Cartea, apărută în condiţii grafice excelente, este structurată în cinci părţi, inegale ca întindere, formate din poeme selectate din cele cinci titluri de carte ce poartă semnătura distinsului poet. Astfel, sunt prezentate poeme din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984), „Zid şi neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizaţii pe cifraj armonic”, Ed. Axa, Botoşani, 1998, „Axolotul” Ed. Maşina de scris, Bucureşti,1998), „Oraşul alchimic”, Ed. Dacia, 2002.

Universul poetic al lui Constantin Severin este unul de factură specială, uneori tern – alteori colorat, uneori calm – alteori feroce, împletirea stărilor contrarii făcându-se printr-o artă poetică vibrantă. Se constată în structura poemelor cărţii, prezenţa din abundenţă a for-melor geometrice, în care predominate sunt: hexagonul – ca formă a prefecţiunii naturale (nici albina „nu ştie” de ce, dar tinde către…) şi cercul – ca formă a perfecţiunii absolute (nici omul „nu ştie” de ce, dar tinde spre…). Adeseori, poemele sunt străbătute de linii cromatice uşor sesizabile, ce pastelează prin efect şi viziune, trăirea stării poetice. Simbo-

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 49

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală arterele poetului cu viaţă: „mâna mea prin care curge măduva orei/ coboară în focul tău de vocale celeste/ aidoma cuiburilor ce apasă/ iedera exactă din liniile gândului”.(Numele tău are auzul tăcerii VIII, p. 11). În acest timp al extremelor ancestralprefigurative, poetul îşi găseşte răgaz de a se simţi acasă, Însuşi acest loc – pe care poetul îl numeşte „acasă” – are o alchimie specială, o geometrie fluidă, forme ale liniilor eterice care-l inspiră: „umil alchimist în/textul vieţii/ unde plaga materiei/e indesci-frabilă/prin porii culorilor/am zărit/forma nocturnă a cuvântului” (Casă la Suceviţa, p. 15). Tot aici – ACASĂ – răsare pădurea de liliac, la care poetul se reîntoarce cu penitenţă, definindu-se pe sine însuşi – veritabilă patrie a esenţelor tari: „blând poet visător al realului/ teamă îmi era să nu orbesc/ „orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oraş de cărbune/o ţară se învaţă/ pe linia de uimire a ochilor”//teamă îmi era să nu orbesc/ până într-o noapte a tuturor nopţilor/hublou prin care îţi priveşti/muşcătura astrală:/ –cândva poeţii orbeau /în piscul oglinzilor” (Pădurea de liliac, p. 17).

Cărţile lui Constantin Severin au ceva special, implicit o lirică profund-meditativă ce necesită o lectură atentă, o stare anume. Fără a exagera cu nimic, invitaţia este făcută cu persuasiune, sublimitatea detaliilor, incredibilele asocieri de cuvinte întru zămislirea unor noi sensuri, chemările retortice ale fiinţialului, extaticele gânduri topite în zăpezi de cuvinte, toate acestea recomandă poezia sa, ca artă făcută cu un deosebit simţ de răspundere, care ajunge până acolo unde se va dori să se ajungă. Poetul dovedeşte efemeritatea artistului, în faţa artei sale, transformată – indubitabil – în „secvenţe” de nemurire. Casa timpului este, pentru autor, un dom al păpădiei, pe cât de efemer, pe atât de bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul ozonat al uzinei electrice/într-o înserare a înserărilor/auzeam cu trupul/o idee legile/ ondulau câmpii şi oraşe/ cu o eclipsă aerul/negru negru/din domul pă-pădiei/întunericul măsura orice întâmplare/ lân-gă bufniţa albă”(Zid şi neutrino.

Poetul la New York, p. 22). „Improvizaţii pe cifraj armonic” este o carte în care autorul îmbină spectacolul vieţii

„inconştiente” (fireşti, naturale, logice), cu spectacolul vieţii „pur tehnice” – ca o construcţie gigantică, ascunsă sub un clopot de sticlă – (visate, raţionale, meditate, închipuite, asumate).

Majoritatea scrierilor, ce poartă semnătura lui Constantin Severin, abundă în construcţii tehnice, într-o paradigmatică geo-metrie a formelor, cu elemente cubiste. Fiecare poezie este reflectarea pe o imensă pânză a unei construcţii picturale, semiabstracte, într-o gamă cromatică largă. Însăşi genul liricii sale este o îmbinare a mai multor tendinţe literare. Dacă accentele expresioniste (introversiunea) le preced pe cele impresioniste (subiectivismul construcţiilor), ori elemente realist-magice (reticenţa auctorială) le completează pe amândouă, atunci poezia lui Constantin Severin este o poezie a realului (aşa după cum spune însuşi autorul) – o realitate pe care poetul o transmite într-o manieră proprie şi originală.

Valenţele filosofice ale poeziei sale sunt evidente, amintind de filosofia nietzscheniană, ca instrument pentru înţelegerea lumii. Astfel “esenţa cea mai intimă a existenţei – voinţa de putere” este şi pentru poetul sucevean o compo-nentă a modului său de a percepe lumea: omul nu este atotputernic fizic şi intelectual, ci repre-zintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită. Putem concluziona că „Improvizaţii pe cifraj armonic” este o simbioză de tendinţe poetice, ce impresionează prin originalitate. O poezie în esenţă tare, dublată de un univers artistic special, creat precum o sacră aureolă în jurul unui valoros artefact. Îmbinând valenţe pur estetice, cu valenţe pur literare, cartea este o reuşită în sine, argumentând valoarea – unanim recunoscută – a poetului. O carte valoroasă, publicată în ediţie limitată, a unui scriitor şi artist unic în panteonul culturii române contemporane, poate nu atât de apreciat sau de promovat, pe cât ar merita. O carte care va reconfirma – cu certitudine adevăratul sens al dictonul latin: „Ars longa, vita brevis!”.

A consemnat -George Stroe,

Adjud, 2011

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 50

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ancestral. Cu mâinile în buzunare, fluier şi eu ca şi el, a nepăsare. De ce să-mi pese oare?

Atârn privirea de norul acela mic şi gândesc a primăvară. Sunt mic în mine‚ şi în jur totul pâlpâie a viaţă! Oare a existat vreodată un început sau toate au fost dintodeauna aşa? De fapt, nu-mi pasă. Gust clipa, momentul, ora şi ziua. Le gust fericirea existenţei, chiar dacă ele sunt atât de mici faţă de ce este atât de mare.

Poate ele nici nu există. De ce ar exista, înainte sau după ce nu voi fi eu? Oare există acum când sunt eu? Nu sunt prinse pe acea roată a timpului sau înfăşurate pe curbura universului şi cred într-un neadevăr că sunt şi eu printre ele ?

Trăiesc, iubesc, raţionez sau gândesc oare acum, sau în secunda următoare pe care nu am timp să o remarc că trece? Imi dau seama ca nu pot să realizez, concret, palpabil, că timpul trece. Important este să gândesc simplu că iubesc şi că traiesc. Dar uite că nu se poate, grăuntele, fărâma aceea mică din spatele ochilor, nu mă lasă, mă atenţionează!

-Nu fii laş, îmi zice, meditează! Conştientizează!

Crede că exişti!

Chiar dacă vreau să fiu nepăsător, nu pot.

Exist! Oare la toţi există acel grăunte? Mie mi se pare că nu. De fapt, asta ne şi diferenţiază.

Important este să fie cât mai mulţi cu acel grăunte care să nu îi lase în pace, căci dacă majoritari sunt ceilaţi, ne-am dus pe copcă. De fapt, acum, aici unde trăiesc eu, nu pot să spun că noi suntem cei mulţi, cei cu grăunte care să nu ne lase în pace. Bat cu piciorul în pământ. E tare.

Nu sună a „tobă”! Dar pot şti că nu sună? Pe partea cealaltă poate se aude. „Care parte?

Cealaltă, paralelă cu noi?“ Poate de aceea nu aud.

Simt suflu de primăvară.

Ce-mi pasă! Mă uit în sus şi văd soarele. Văd un soare simplu, dar atât de frumos că nu am cuvinte. Dar de ce mi-ar trebui cuvinte? Mă gândesc…Poate dincolo de el, tot aşa ca şi mine, acel greiere cântă odă universului şi nu are nevoie de cuvinte. De fapt, cui să spună şi de ce?

Nici nu ştie că existăm. El cântă pentru el. Şi sare de pe o stea pe altă stea.

Echilibru şi Rugă Viorel Muha

Am legat trecutul de roata timpului. Am

înfãşurat rânduri de istorie pe drumul roţii. Am vãzut trecut de copil mânat de caii timpului către soarta lumii… Roata căruţei duce timpul, duce drumul şi îl întoarce către noi, ca viitor venit din trecut, neştiut. Agăţate de străfunduri şi adâncimi de univers, sunã tobe care bat începuturile lumii sau sfârşitul ei. Ele se aud bătând din interior spre exterior, în compresie sfericã inversă prin răbufniri stelare în expansiune. Sunetul gigantic penetrezã universuri şi se întoarce cu ecou în prăbuşire spre începuturi. O mână iese din pământ de planetă, cu degete zgâriind ceruri a disperare. Sunt toţi, oameni ce au fost şi oameni ce vor veni, cei uniţi care cer îndurare.

Capete de universuri paralel înnodate îşi dau mâna făcând punţi între moarte şi viaţã. Clipele tac şi se întorc de unde au venit, prin rotirea ceasului spre începuturi. Agăţată de arca lumii, disperarea cere îndurare. Norii, câmpiile şi munţii s-au îndoit în cerc, pe-o roatã a timpului, care în rotire ezită să se schimbe. Este starea de aşteptare… între cele două sensuri, între lumină şi întuneric.

Un greiere anscenstral cântă nepăsător prin univers, uitând că va veni iarna veşnicã. Uită că totul va împietri, chiar şi timpul supărat se va opri în loc. Totul va îngheţa şi va rămâne o veşnicie în nemişcare. Un nou echilibru care nu va mai putea fi stricat. Eu privesc toate acestea nepăsător, uitându-mă într-o doară la greierele

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 51

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală - Măi să fie! De aceea vedem noi ceva luminos cu coadă! O fi el?! Este tare frumos! Este frumos de univers. Atenţie! Odată va sării şi pe pământ!

Să nu uităm cerul. Să nu uităm să-l privim noaptea. Să nu mergem cu capetele plecate !

Văd o pasăre zburând şi lăsând urme de timp pe cer. Albastru de cer, minune în cupolă. Ce număr de nesfârşite clipe au stat să vadă acest albastru şi mă întreb: de ce? Noi nu eram, el mai albastru şi mai frumos era. Şi multe au fost mult mai frumoase. Pentru cine oare? Şi negrul pământului are frumuseţea lui, bineînţeles, fără gunoaie. Oare universul o fi plin de gunoaie? De ce facem gunoaie? De ce, dacă ne place frumosul, aruncăm cu gunoaie? Oare gunoaiele din univers arse se vor prăbuşi acolo şi ele?

Gunoaiele noastre unde se vor prăbuşi, căci nu sunt arse? Le vezi peste tot. De ce folosim cuvinte gunoaie? Le aruncăm din noi spre noi.

Strivim lacrimi de copil între gene. Aruncăm gunoaie din gânduri murdare în inimi, cuvinte gunoaie grele. De ce să murdărim creând suferinţă?

- Uite cum m-am jucat cu grăuntele acela din spatele ochilor. Vezi? Uită-te mai sus! Uite ce am spus până acum.

Poate nişte gânduri încâlcite, greu de descâlcit sau aşa mi se pare mie! Dar spun că poate au şi ele rostul lor, în încâlceala minţii mele. Vreau ca şi alţii să încerce să le dea de rost şi să le descâlcească. Poate vor prinde un fir şi vor fi luaţi pe roata căruţei timpului. Poate au de câştigat!

Poate se vor duce într-un univers paralel. Nu le va mai păsa. Acolo poate nu sunt gunoaie.

Acolo poate este, El! Nu vor avea voie să facă gunoaie. Mă gândesc că şi în capul meu or fi gunoaie. Or fi numai la mine? Oi avea eu cele mai multe? Da, dar eu nu arunc cu gunoaie.

Ei, să las treaba cu gunoaiele… Prea mult vorbesc despre ele. Era duminică şi astăzi este luni. Care luni, cea de dinainte sau cea de după?

Cine ştie precis şi poate să o dovedească? Iar sunt în dubii… Merg înainte sau merg înapoi? Sau

nu există nici înainte, nici înapoi? Atunci ce există? Unii ştiu sigur că merg înapoi. Noi! De alţii ştiu sigur că nici nu există. Sunt paraleli cu lumea noastră. Oi fi şi eu paralel şi nu ştiu? De ce oi fi eu omul aşa de multor întrebari?! Prost trebuie să fiu că nu le pot afla răspunsul. Şi suflu cu năduf. Vă spun sincer, chiar sufăr! Unii parcă-mi spun: - Bă, te-ai ţicnit? Asta-i lumea! Las-o aşa cum este! Ce vrei tu nu se poate! Poate au dreptate!

Sunt un ţicnit! Dar grăuntele tot nu-mi dă pace.

Parcă mie mi se pare ca alţii sunt ţicniţi.

Sunt ţicniţi că nu le pasă. Nu le pasă de nimic.

Nu le pasă de ţară. Nu le pasă de gunoi, nu le pasă de prieteni, nu le pasă chiar de rude, nu le pasă nici de ei. Vor să posede totul, chiar şi pe ei. Să fie şi ei ai lor. Să se cumpere, ei pe ei. Să se fure, ei pe ei. Şi se întind de nu crezi că se vor termina. Ei cred că nu vor muri. Dar vor muri.

De aceea iese din planetă, mâna gigantică. Pentru a cere îndurare… încovoiată a milă… acolo unde era odată pumnul… Pentru cine oare cere ea milă?

Dumnezeu Creatorul, oare îi aşteaptă numai pe cei buni pentru Judecată, pentru Rugă şi Echilibru???....

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 52

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

***

Întunericul-mi fură lumina, strâmbă suflete, urăşte viaţa.

Rădăcini simt cum se zbat pe canale negre sufletul e-n captura minţii, gâdurile mi se zbat, se caţără iar eu, înverşunat strig cu disperare; - daţi-mi drumul din închisoarea capului, nu-mi mai puneţi acolo ideile voastre!

Omule! ascultă-mă şi pe mine; - de ce strada se uită urât la mine, goneşte viaţa iar tălpile îmi ard şi asfaltului prea subţire îi este frig iarna şi-n primăvară se peticeşte?

Sunt zdrobit, carnea - mi este moartă boturi uriaşe de maşini îmi ignoră viaţa.

Mă simt, un nimic în ochii bulbucaţi din geamul fumuriu.

Piticul strâmb, antebelic, care mi-a furat trecutul şi viitorul merge mai departe el, se crede Dumnezeu!

Un gând ce moare-ncet, mă ceartă; - mi-ai rupt durerea nici pe ea măcar nu o mai am!

Capul îmi are drept pernă, o bordură, priveşte cu ochii deschişi, pentru todeauna cum cerul zboară pe albul păsării albe, şi printr-un ultim gând, suspină; - ea a uitat ca să mai soarbă, lacrimi din ochii mei.

Maria Cozma12 - Arta Cuvântului (I) Din neajunsul metafizic al Zoologiei şi Anatomiei, curge necesitatea interferenţei Transfigurării cu Lumina ca o istorie arheologică nescrisă între fluviu şi ocean; între munte şi deal; între frunză şi vierme; descoperită prin introspecţie, după o existenţă numai în întuneric. În această incursiune cosmică, pentru a scoate imensitatea unui suspin din clipă, trebuie meticulos delimitat condiţionalul verbului a schimba, astfel încât orice dorinţă să se aprindă ca o torţă cu flacără nestinsă în orice gândire.

De exemplu: aş schimba faţa României. Şi nu ia acest condiţional forma unui fulger care să taie bezna unde neliniştea telurică se zbate de ani între laşitate şi neîmplinire? Totul e să ştii cum să gândeşti la condiţional!...

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „Radiaţie electromagnetică (emisă de un corp

incandescent sau luminescent) care impresionează ochiul”: din lipsă de iluzii, Lumina cade în infini-

tatea ei, atingând un alt infinit unde încă nu se ştie de verbul „a fi”, ceea ce în egală măsură face incognoscibil „a te înşela”. Dominanta nu poate fi decât un haos virgin, unde nu te poţi regăsi decât în formă pură. Cu cât poate creşte imensitatea unui suspin, dacă valurile au construit un palat, iar spuma lor un submarin? Arheologii au descoperit frunza pe ocean şi viermele a început să cânte „Vals vienez” suflând într-o mare înecată în zvâcnirea unei inimi. Iată câtă expresie! Şi când te gândeşti că toate acestea trebuie să „impresio-

Într-un târziu, o picătură de sânge picură de pe albul aripii rupte şi asta a fost ieri, astăzi nu mai sunt.

Viorel Muha

12

http://www.fondation-du-verseau.org/immobilier.htm

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 53

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală neze ochiul”!

Când „A-şi schimba înfăţişarea” s-a intersectat cu „Radiaţia electromagnetică”, sub aura onto-faniei frunzei pe ocean, Lumina a lăsat munţii de capul

găsit umbra trandafirului pălit de Lumină. Dacă ar fi să ne pipăim inima?!... Care umbră am fi?

Iată de ce este important să cunoaştem „Sursa de lumină”, indiferent de unde vine ea, dar mai ales de la o „lumânare”. Dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu, L-aş găsi în Lumina ei, dar mi-e teamă să nu ardă la ambele capete. Poate de aceea ne rămân senzaţiile arheologia chinului dragostei, pentru a ne scuza existenţa. În tot acest proces, filtrului ontologic îi este necesar „Pupila”, adică „a-

lor, ei s-au scufundat şi-n mare, crezând că astfel se face ordine în infinit. Şi haosul a devenit asimetric, arheologii au descoperit epava inimii - a ruinei unui fruct rostogolit de pe un deal în forma de măr. Iată ce înfăţişare! Şi atunci cum să nu vrei să te întorci în haosul virgin?

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „a vedea lumina zilei”: pentru că senzaţia de prăbuşire a creat roata, Transfigurarea a făcut posibilă numai „a schimba înfăţişarea” prin „absorbţie metafizică”, deoarece cordonul ombilical al nesiguranţei ontologice îl taie deluviul indirect al moralei. Şi astfel, în periplul ei centripet, cosmogonia a aşezat între Soare şi Pământ – Cerul. Prin urmare, aurul negru şi-a topit verighetele în axis mundi, aşezând depărtările între lumi cu Tristeţea. Iată câtă absorbţie metafizică!

Dacă Dumnezeu ar fi lăsat capul omului un mac şi creierul un crin, atunci primejdiile creaţiei ar fi adormit, iar raţiunea ar fi împrăştiat numai parfumul poeziei. Cât de mult ne lipsesc petalele oricărei flori şi tremurul lor în rouă pentru un strigăt de bucurie!

Mă apropii de interferenţa transfigurării: „în lumina”, adică „prin prisma…, din punctul de vedere al”, aşa după cum este explicat în Dicţionarul limbii române contemporane.

Aici, atât „A(-şi) schimba expresia”, cât şi „A(-şi) schimba înfăţişarea” dau piept cu metamorfoza cosmică. Lipsa de echilibru al modernilor face imposibilă rotirea în jurul propriei axe a destinului şi se întinde ca un deşert oroarea de ratare. Se întâmplă deseori, privind prin verdele frunzelor să înnegrim Soarele, iar smulgând rădăcini, să îngheţăm Pământul. Oare acum nu regretă Dumnezeu că a creat omul?! Pentru că celălalt înţeles: „a da lumină”, adică „a descoperi, a publica o carte” a ajuns sinonim cu a ne îngropa de vii. Şi nu e sufletul nostru rămas în adâncul Pământului?

De câte ori nu ne-am pipăit coastele şi ne-am re-

i fi cuiva drag ca lumina ochilor = a-i fi foarte drag”.

Câtă dragoste ar fi câştigat Pământul, dacă „Pupila” nu s-ar fi mărit în întuneric şi nu s-ar fi micşorat în Lumină? Şi iată, cum Transfigurarea, ne aduce în pragul celui de-al patrulea înţeles dat Luminii: „Învăţătură, cultură”. Oricare interferenţă: „A(-şi) schimba expresia” sau „A(-şi) schimba înfăţişarea”, face posibilă anemia cosmică şi aceasta întotdeauna a lăsat în letargie rădăcinile. Şi, florile au început să se ofilească, iar stejarii să vorbească în tăcerea munţilor. Aproape că arheologii nu au mai avut interes să scotocească pietrele, ele oricum ne sunt hotarele contemplaţiei. De aceea oamenii nu şi-au găsit încă limitele, ei au rămas în căutarea nemuririi, uitând să măsoare oxigenul din rezervorul lor. În loc să fie preocupaţi de umbrele lăsate de Lumină, s-au siluit să stea la pândă şi au devenit ei înşişi umbre. Dar e prea multă umbră pe Pământ, a crescut nivelul senzaţiilor de prăbuşire şi ne-am trezit într-un imens vid cu pereţi de gheţari unde trebuie să te faci scafandru pentru a privi Universul. Şi nu suntem noi scafandri neantului de o mie de ani? Ne tălăzuim destinele într-o criză a infinitului, incapabili să schimbăm expresia şi înfăţişarea lumii. În aceste împrejurări, totul se îndreaptă spre o sfârşeală în nimic. Pe bună dreptate ne întrebăm: cât am pierdut din „Deschidere liberă într-o conversaţie”? – ultimul înţeles dat cuvântului Luminii. Îţi vine să scrii o mie de romane şi tot atâtea poezii pentru a avea certitudinea unei revelaţii să ştii că ai şanse să scoţi din infinit

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 54

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mândria mefistofelică – una şi aceeaşi boală diabolică incurabilă cu reflexii de priviri de om.

Pentru că te cutremuri şi te întristezi la fel de mult când scrii „deschidere” ori „liberă” ori „conversaţie”, iar dacă le citeşti simţi cum ceva îţi încleştă mădularele şi înţepeneşti, amintindu-ţi de o moarte domoală, predispusă unui leşin cosmic.

Ce deschideri s-au închis, ce libertăţi trebuiau interzise şi, ce conversaţii au muţit, de Soarele a rămas în ceaţă şi s-a zbârcit atât de mult Pământul?! Într-o disperare cosmică şi o imensă elucubraţie îţi vine să iei cuvintele din Dicţionarul Lumii, la rând pe toate şi să faci să curgă fluidul înţelepciunii până şi în cuvântul – nebuni. Şi oare nu scoate un nebun un zâmbet cu un plus de vitalitate decât zâmbetul unui poet?! Încă pe atâţia ani să ne fi lăsat Isus pentru iubire şi tot nu am fi înţeles rostul unui fluture pe pământ! Invazia cosmică a conştiinţei a fost înlocuită cu egoismul şi ne-am trezit sclavii propriei noastre intimităţi. De aceea este mai greu să rupi notele unei simfonii decât să le compui.

Oricum, orice foşnet este o simfonie – singurul amurg fără sfârşit - şi noi nu ştim să ne abandonăm în iubire şi în chin. Fluidul imponderabil al Extazului curge în văpăi crepusculare în cascade de viaţă cu pereţi de vid la infinit şi iată, aşa ne-am trezit că a exista înseamnă a nu conversa şi a deschide înseamnă a nu fi liber.

Mă gândesc în aceste clipe: să fie oare vreo diferenţă între fericirea metafizică şi melancolia cosmică, dacă drumul către azurul infinit ne este acelaşi?

De-ar fi să cadă-n ploi literele şi tot nu ai găsi Cuvântul de care să-ţi agăţi deşerturile gurii.

Te laşi purtat de arome şi gust. Dezamăgit cazi în propria-ţi agonie, nepricepând înţelesul sunetelor care pleacă într-o simfonie. Dezarmat de propriaţi gândire intri în dezacord cu toată lumea, incapabil să-ţi percepi dezacordul cu tine însuţi. Cauţi o cheie care să-ţi descuie viaţa auto-zăvorâtă şi primul gând îţi este fuga şi nu armonia. Rămâi în propria-ţi celulă dezamăgit de Dumnezeu, fiindcă aştepţi ca El să te elibereze.

De câte ori nu ne-am privit în oglindă şi ne-

am văzut privirile cum deschid ferestrele tristeţii pentru a uita de fericire?! Este de o mie de ori mai demn în a te încrede infinitului, decât în ondulaţiile unui cuvânt care îţi trimit paşii pe un şes întins devenit Verdele vulnerabil. Dar nu există şes fără albii şi începi să izvorăşti anxie-tate după anxietate şi să fii purtat în formă de şarpe, chinuit să te pricepi unde poţi să ajungi să te împiedici de ochii unui înger şi nu de sprân-cenele unui călău.

Maria Cozma, Paris, 2011

Puzzle, ulei pe pânză - Mihai Cătrună

Înger sau călău Cuvântul îngălbenit de pagini, îşi caută printre pietre înţeleptul, numai în mintea lui poate să-ncolţească clipa ajunsă la margini... dar vai sărmanul ca şi paginile ce se-ntind să fie atinse, aşteaptă să-i fie ideile culese, răbdător în voluptăţi de suferinţă se topeşte de înălţare, nu are cu cine să se contrazică, lumea-i scufundată-n arome şi şi gust de mâncare. Şi-asfinţeşte-ngrijorat, că a pornit natura pentru ei să gândească, în măruntaiele materiei îi abstract, nici cerul şi nici pământul,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 55

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cascada vidului nu poate s-o oprească; întristat contemplă zicând-şi mereu: cine va fi scos din viaţă îngerul păzitor sau bestialul de călău?

Din volumul « Luminile trasfigurării » Junimea, 2007, p. 15

Le poison de la rose Les pétales coulaient En rivières de sourires, Fleurissant en marguerites, Esclavage de l’amour.

Le poison des baisers, Les larmes, se collent aux épines, Arrosant les roses, Dont les feuilles frémissent Pour devenir fleurs de lys.

Natură delicată şi vulnerabilă, amenin-

ţând doar cu o „lume mai curată“ sau visând să oprească un om pe drum căruia să-i ofere „plânsul“, Adi Cusin a publicat în decursul vieţii numai trei volume de versuri (A fi, 1968, Umbra punţilor, 1970 şi Starea a treia, 1974), volume din care a reieşit, în 1994, singura sa antologie, intitulată Ţara somnului. Gândul poetului se mărturisea, de altfel, a fi cu totul discret în privinţa posterităţii operei sale, năzuind la emoţionant de puţin: „De-ar rămâne din mine o carte subţire,/ Pulbere gri în coperţi de răcoare“.

Je ne suis pas Je ne suis pas une feuille, Seulement son frémir Avant de tomber seule Envolée dans le vent qui veut courir Toujours vers l’infini.

Je ne suis pas la pomme, Seulement son arôme, Avant que la racine ne ramifie Pour trouver son horizon.

Je ne suis pas? quoi encore ?

Eh ... Oui ! avant que l'air ne devienne feu, Le concert des oiseaux Pour tenir la fantaisie Et de plus en plus notre bonheur !

Dan Cristea,"In memoriam" - Adi Cusin

Lumina veche Ce trist e la ora amiezii În gang, când se toacă mărar, Când stâlpii acelor familii Adorm lunecând sub ziar.

Dar când se mai trag mari obloane Şi varul trezit cade jos, Şi-un cal angajat la sifoane Aşteaptă în stradă pios.

(Maria Cozma, Paris, le 20 octobre 2008)

Această tristeţe aparte Ce-aproape devine un har, Căzând ca un ban pe o parte ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 56

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală În mâluri ghicindu-se doar.

Săbii de oprit la graniţi.

Şi-apoi o lumină cu care Îţi vine pe trup să te speli, Lumină cu litere clare Necunoscută-n cerneli!

Ea trecea – ea nu ştia De îngândurarea mea; Ce e verde se va pierde, Ce e mut va mai cânta.

*** E prea târziu să fii Napoleon, S-au dus armatele de cavalerie, Sunt cel mai sincer ţap ispăşitor, Iubite domnule, sunt cap de serie.

Apoi într-un mod absurd Mi-a venit să plâng, să zburd. Într-un fel şi mai ciudat Lumile s-au scufundat. Şi era la Câmpulung Unde nu mai pot s-ajung...

Ce-a mai rămas din plajă se inundă Şi totuşi prea târziu s-o îngrădeşti.

Când intru-n apă, de singurătate Se-ndepărtează lumi întregi de peşti...

Luna şi cu soarele Codrul cu izvoarele ***.

Şi câtă trudă pentru înălţime – Ne-ndemânarea ta să mai cobori – Surâsul chipului e pentru nimeni Şi porţi inelul unei vechi erori.

La margini de-oraş, peste calea ferată Te luasem cu mine să fim mai fireşti.

Mergea-i stânjenită, pe tocuri înalte, Nişte soldaţi te-au strigat să-i iubeşti.

Acum mi se dă voie să mă culc.

Akaki Akakievici, chiar se poate ?

Nedemn fiind de viaţa unui fulg De-aş fi o molie cu demnitate.

Intrasem în câmp pe o iarbă păscută Ocolind două porţi pentru două echipe.

Cât efort ! S-au temut de neşansă.

Departe de-oraş încercară să ţipe.

***

Ne-am oprit lângă râu.

Lunecau printre maluri Clipe lungi de ulei, neputinţă, rugină.

Ce fel de peşti ar putea să trăiască Ori ce întrebări ar putea să mai vină.

Foaie verde ametist Se vedea lumina trist, Pe la cinci când după colţ Apărea Rosa lui Scholtz.

N-o primea nimeni în casă Fiind dânsa prea frumoasă. Şi-atârna în stângăcie Firma-i de croitorie.

Devenirăm atenţi.

Insistent, dinspre gară, Prin sute de ţevi se făcea un apel.

Cum tot trebuia cineva să dispară Fiece om se închise în el.

Nu-ndrăzneam să mă apropii, Nici s-o tulbur, nici s-o copii.

Nimenea nu-i pricepea Nostalgia din tafta; Şi făceam naiv din draniţi

Rămăsesem în câmp precum două excepţii.

Dintr-o dată străini, încă foarte jenaţi.

Nu mă priveai, şi-ncercam bănuiala Că acolo în câmp o să fim condamnaţi

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 57

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală LA SPARTUL TÂRGULUI Am venit după, am trecut pe lângă – Ce-am apucat a fost cu mâna stângă.

Mi s-a turnat cu pâlnia-n ureche Otrava că am să-mi găsesc pereche.

Purtam un clopot surd şi fără limbă Să-l schimb la târg pe tot ce nu se schimbă.

Dorina Şişu Ploeşteanu despre Dorina Şişu Ploeşteanu:

Cititorule...ce vină am dacă nedumerirea acestui dans vine din suflet? Ce pedeapsă e acest cuprins de pământ ce-mi poartă paşii către lume? În albele nopţi, visul rămâne acelaşi doar ochiul priveşte spre oameni paharul plin...dar o parte din mine ştie că străzile sunt tot atât de lungi iar pe ziduri coboară speranţa.

Ajungi să bei viaţa cu înghiţituri mici şi aerul să prindă miros de tine.

Abia sosit să-mi caut

rubedenii Bâlciul s-a spart, au mai rămas cocenii.

Se cuminţise praful după danţuri.

Scaune goale se-nvârteau în lanţuri.

S-au strâns pe rând şi ultimele ţinte, Păsări dormeau pe ţeava unei flinte.

te rog să mă uiţi… vântul coboară din mine spre lumea ce crede un joc de zar că iubirea ne tace reface un verb inutil reface şi sensul de rugă ca jurământ ideal iubirea iubind mă apune apusul apus m-a vrăjit rămâne rămasul pe urme clepsidră blestem trecător sarcastice ploi te bântuie toamna surâsul îţi pare că fuge cu apa mai stai să mă ai mai fals te repeţi Eol îmi e tată iar frate Sisif prefer să am un rol în Satira să gust pământul când tu mă suporţi să crape cerul iubirii din noi nevoi de cuvinte nevoi de cu noi lărgită durere în pragul de seară te uită

Mă poartă-acum pe-o-ngustă cărăruie O candelă aprinsă-ntr-o gutuie.

Am venit după, Ce-am apucat a fost Mâna ta albă Un semn între a fi

am trecut pe lângă – să nu se strângă. într-a mea lăsată şi niciodată.

…A fost… Adi Cusin… şi va mai fi…

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 58

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală şi luna te minte sporadic de spui adevărul cunună în treacăt inele pătrate din vise deşarte mă are suspinul cu drag în noroi sub haine sunt eu un sânge sărac uscat fără rost sub haine nimicul îmi face cu ochiul tu omule mergi în zile de post mă uită şi taci tăcutele rosturi

James Joyce,titanii la rîndul lor care au revoluţionat fiecare literatura universală. În capitolul II „Geneza romanului antic“, Dorina Şişu ne vorbeşte despre istoricitatea care a condus la apariţia romanului ca specie literară şi ajunge la con-cluzia că în periada elenistică, după dispariţia formei de guvernământ a oraşului-stat, populaţia trece la un nou mod de gândire şi pe cale de consecinţă la gusturi noi în materie literară. Temele romanului antic sunt erosul şi aventura înţeleasă ca fiind călătorie iniţiatică, iar naraţia la persoana întâi a descătuşat fanteziile autorilor care scriau în romanele lor despre călătorii şi aventuri amoroase reale sau imaginare. Gustul publicului a avut, se înţelege un rol determinant, cererea fiind fabuloasă pentru acele vremuri.Tributar nuvelisticii, teatrului şi epicităţii lirice anterioare, romanul grec antic devine încetul cu încetul o specie literară de sine stătătoare, personajele devin din ce în ce mai bine creionate, dar tot naraţiunea îi dă un „anumit farmec, vioiciune şi fluenţă”, după cum conchide autoarea. În paginile următoare, doamna Şişu ne prezintă romancieri antici greci, despre care citi-torii vor afla sau îşi vor reaminti, rolul nostru nefiind acela al unei analize ci acela al promovării scriitoarei şi a operelor sale, în folosul elevilor, studenţilor, romancierilor începători şi nu numai, şi a tuturor celor care sunt interesaţi de trecutul literar al omenirii. Continuă apoi cu prezentarea romanului antic latin, pe care îl consideră pe bună dreptate ca fiind unul al condiţiei umane, diferit de cel grec prin faptul că aici autorul nu mai are păreri definitive ci este un ins alergând după o viziune a lumii, mereu aceeaşi şi mereu schimbătoare, prefigurând deja revoluţiile româneşti ale secolelor al-XIX-lea şi al-XX-lea. Se continuă cu exemplificări, care atestă caracterul ştiinţific al operei de faţă şi lucrarea se încheie cu concluziile autoarei, pe care cred că le veţi citi în această carte eveniment. Încheiem şi noi cu ultima concluzie din carte, în care doamna Şişu ne spune că „Întreaga proză a literaturii reprezintă un text continuu, o tentativă infinită de rescriere a realităţii, de refacere sisifică a marelui text nemăr-ginit, care este existenţa”. Cu optimismul de a crede că cel puţin o parte dintre cei care au citit aceste rânduri vor zăbovi un pic din timpul lor pe lectura care îmbogăţeşte, şi credem că nimic nu-i în zadar.

O carte eveniment!

Obişnuiţi cu stiluri preţioase şi uşor snoabe de către teoreticienii literaturii de la noi, am pornit cu jumătate de elan la lecturarea cărţii scrise de Dorina Şişu „INCURSIUNE ÎN ROMANUL GRECLATIN”,Editura Transilvania,”2010, în colecţia Cititor de proză . Ce m-a bucurat încă de la începutul lecturii a fost stilul simplu dar profund al scrierii, semn că talentul de prozator al autoarei este prezent şi viguros şi ne pregătim sufleteşte să citim romanele care vor veni. Despre autoare nu ştim decât că este cadru universitar la Braşov şi vom afla împreună despre carte în rândurile ce urmează. Structurată în patru capitole, lucrarea de faţă vrea să ne aducă la suprafaţă geneza romanului antic grec şi latin. O acţiune curajoasă dacă ne gândim la sursele de cercetare, puţine, vechi, texte uneori criptate,pe care autoarea se nevoieşte să ni le decripteze. Aşa cum arată încă din Cuvânt înainte, autoarea îşi propune să cerceteze iar nouă ne propune să aflăm despre „semnificaţia călătoriei în literatura universală, în special în cea romanescă” şi „totodată lucrarea de faţă se vrea a fi o prezentare a celor mai valoroase romane ale Antichităţii. Adept declarat al filozofiei conform căreia omul este un veşnic călător prin lume şi prin lumi, întâlnindu-ne pe aceeaşi lungime de undă, am descoperit lucruri noi, am regăsit lucruri vechi sub o prezentare măiastră de această dată.

Autoarea pleacă în incursiunea ei de la mitul homerian al lui Ulise, cel mai puternic şi nesecatul izvor al inspiraţiei ulterioare a marilor creatori Goethe sau

A consemnat Emil Druncea

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 59

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ŞI CÂND SE CLATINĂ, AUD… Şi când se clatină, aud Cum vremea caută să scape Tiptil, prin anii mei de dud, Trădându-mă cu alte ape. Îmi pune iar, pe tâmplă, crud, Un semn ca nimeni să-l dezgroape, Şi când se clatină, aud Cum vremea, caută să scape…

Din ce în ce, mai către sud Nu ştiu ce drum mă mai încape Prin măşti de ieri, cu suflet nud Doar umbra-mi este mai aproape Şi când se clatină, aud…

CLAUDIA I LI E VOICULESCU …cu Marc Chagall În zbor fantast Claudia Ilie VOICULESCU13 Cu Marc Chagall în zbor fantast, În aer liberi şi în flori, Uimiri din ochiu-atât de cast Alunecaţi peste viori…

In redingotă, tandru fast Pendulă, peşte şi culori Cu Marc Chagall în zbor fantast În aer liberi şi în flori…

Memorii dintr-un spaţiu vast Fără de ţărmuri, spre candori Lumină stranie, contrast Şi-atâţia îngeri dezertori Cu Marc Chagall în zbor fantast…

ET QUAND IL SE BALANCE, J’ENTENDS… Et quand il se balance, j’entends Comme le temps veut s’échapper Tout doux, parmi mes années quand Vers d’autres eaux je m’en irai…

Il pose sur mon front diamant Que nul n’enlèvera jamais Et quand il se balance, j’entends Comme le temps veut, s’échapper…

De plus en plus le Sud étend Vers moi ses chemins écartés Parmi les masques d’hier, d’antan L’ombre me reste toujours plus près Et quand il se balance, j’entends…

AVEC CHAGALL EN VOL FANTASQUE Avec Chagall en vol fantasque Libres dans l’air et dans les fleurs Avec des troubles dans l’œil chaste, Perdus en violons sonores…

En redingote, étrange faste, Poisson, pendules et couleurs, Avec Chagall en vol fantasque Libres dans l’air et dans les fleurs…

Mémoires d’un espace trop vaste Sans bords, sans ports et vers candeurs Lumière magique, dans le contraste Et tant de chers anges déserteurs Avec Chagall en vol fantasque…

Traduit du roumain par Paula ROMANESCU

Traduit du roumain par Paula ROMANESCU.

Le Paradis Paradise - Marc Chagall" 13

http://www.crispedia.ro/Claudia_Voiculescu

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 60

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală spiritual, când intră în imensele „hale“ de maculatură actuală: containere (nu e exagerare) întregi de cărţulii aşteaptă să fie cumpărate la preţuri de nimic!! Magazine speciale vând cărţi noi şi mai vechi „la kilogram“ pentru (ţineţi-vă bine!) 0,50-1,00 Euro... Găsim la această „(in)cultură en-gros“. Şi un Joyce, Proust, Hesse, Camus, Balzac, Flaubert ş.a.m.d.!

O editură e considerată „neserioasă“ şi „minoră“, dacă tipăreşte mai puţin de 250-300 de titluri pe an, cele mari au mii în portofoliu… De unde atâta valoare la acest imens potop de hârtie, când e cunoscut că procentul nu e mai mare decât la pescuitorii de perle: la câteva sute, chiar mii de scoici, găsesc doar una. În anul 1988, la terminarea facultăţii, îmi făceam planuri să plec din ţară şi am vândut circa 150 de cărţi bune din biblioteca mea particulară de 1.000, de care ziceam că mă pot despărţi, să nu fie prea multe de transportat. Am dat un anunţ în ziar, iar a doua zi le-am vândut pe toate, în câteva ore, la preţul iniţial, de multe ori chiar dublu! Azi nu aş vinde aceleaşi cărţi nici la un euro kilo-gramul! Cum s-a ajuns la asemenea deteriorare imensă a marii culturi!? Înainte, fiecare naţiune şi epocă avea 1-2 scriitori geniali, 3-4 foarte buni şi 8-10 buni. Ei toţi dădeau 4-5 cărţi pe an şi tot aşa „aerate” arătau şi librăriile, revistele literare şi comentariile criticilor începând cu secolul 19. Aşadar: fiecare cititor îşi făcea imediat o imagine clară asupra „pieţei cărţilor” datorită numărului restrâns şi vizibil al ofertei.

Astăzi, conform studiilor statistice, suntem bulversaţi şi sufocaţi de peste un milion de titluri pe an!! Nu toate sunt beletristică, observaţi pertinent. Da, aşa e, dar tot rămân 100.000 din această categorie numai în spaţiul de limbă germană – ceea ce e imens. Cum poate reacţiona şi ştii bietul lector obişnuit, ce doreşte (ca oricine, nu!) o carte bună şi criticii profesionişti au renunţat de mult să facă o selecţie, mai mult, să le citească şi se observă, nu rareori, că recenziile publicate sunt făcute la repezeală, după doar o scurtă şi superficială „frunzărire”.

Cu acest subiect se ocupă recent editorialul revistei LITERATURBLATT (Stuttgart, 4/2011) cu

Eugen Cojocaru14 CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS... Şi să le fie ţărâna uşoară! De ce vă expimaţi aşa?, mă întrebaţi. Pentru că au cam murit... Cine?, exclamaţi uimiţi. Atât cărţile, cât şi scriitorii de anvergură!, răspund eu impasibil. Cum se poate, replicaţi indignaţi, librăriile sunt pline de cărţi, sute şi mii te întâmpină încă de la intrare...

Tocmai de aceea!, continuu imperurbabil.

Una din cauzele principale este pletora de un anumit tip de cărţi, al unor pretinşi scriitori, ce vin ca un tsunami peste vechiul „Ţărm al Syrtelor” (Julien Gracq) al marii literaturi, înghiţind şi distrugând puţinii autori buni. Pentru că trăim acum apogeul perioadei pe care Graham Green o numise încă de la apariţia fenomenului, în anii ’50: „epoca comedianţilor” (sic cacofonie!). Într-adevăr, cine ştie cum era lumea culturii şi o librărie până la sfârşitul anilor ’80, nu poate să nu fie lovit de fiecare dată de un infarct sufletesc şi 14

Scriitor, eseist, jurnalist, Gemania. http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 61

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală titlul semnificativ Un sentiment neplăcut de saturaţie de Irene Ferchl: „Se impune tot mai mult

De aceea, se poate afirma că pentru „citit“ (nu pentru literatura adevărată) e bună şi această scriitură de infantilizare – cel puţin există un mic procent, ce mai ia o carte în mână. Nu trebuie să ne mirăm în acest context revelatorul exemplu al Statelor Unite, unde mari autori contemporani ca John Irving, John Updike, Frentzen ş. a. vând o carte foarte bună la cifra ridicolă de 10.000 exemplare, ce se consideră un mare hit! La o populaţie de aproape 400 milioane avem un procent infim de cititori: 0,002!! Ray Bradbury observa încă în anii ’60 în ce directive ia politica ţării sale:

bănuiala că „starurile“ şi „operele“ lor sunt doar nişte baloane umflate de marketing, inter-şanjabile şi repede uitate ale acestor „desco-periri“ ridicate în slavi.“

Totuşi, se vinde încă bine, dar ce, e întrebarea esenţială. La o cercetare atentă remarcăm că sunt mai mult aşa-numitele „all-age-books“ – adică “scriituri” ce vor să statisfacă gustul publicului de la 6 la 99 de ani... O invenţie tipic americană, inaugurată de lumea holywoodiană comercială. Bineînţeles, un asemenea ghiveci coboară ştacheta calitativă la media de vârstă de 8-10 ani şi nu poate avea niciodată valoarea literaturii nici măcar la nivelul scriitorilor buni ai unei epoci. 99% din ele, constată critica literară Ulrike Frenkel, „sunt lumi ale fanteziei pline de zâne, dragoni, făpturi ireale”, ce demonstrază infantilizarea maselor celor ce încă binevoiesc sặ mai citească. Cunoscutul critic german, Helmut Karasek, a fost întrebat înt-un interviu ce părere are despre seria Harry Potter.

Răspunsul sarcastic: Scuzaţi, dar am trecut de

Pentru a distruge o cultură, nu e nevoie să fie interzise cărţile, e de-ajuns să-i faci pe oameni să nu mai citească!

Să ne amintim România anilor ’60-’80, când noile apariţii marcante de proză şi poezie contemporană, dar şi clasicii se vindeau în ediţii uriaşe de 100-200.000 de exemplare, la o populaţie comparativă de doar 22 milioane!

Aşa se explică fenomenul solistei germane Lena, Premiul Eurovision 2010, care, recunoaşte massmedia autohtonă, nici nu ştie să cânte, dar e adulată de 85 de milioane!! Am dat un exemplu din muzică, mai vizibil decât în literatură, ca o dovadă a efectului nefast al influenţei şi presiunii mediale şi politice, ce nu ţine cont de calitatea artistică.

Iată cum a fost şi e răspândită acultura la fel de repede şi intens ca McDonald-urile - calitatea, garantat aceeaşi.

O altă cauză importantă a dispariţiei literaturii adevărate e politica marilor concerne mediale, mai ales SUA şi Germania – Random House, Bertelsmann, Springer, de a tipări intenţionat o mulţime de mediocrităţi cu subiecte restrânse: crime abominabile, horror, sinucideri, boli, catastrofe şi alte elucubraţii fără tangenţă cu realitatea. De fapt, aceasta se şi doreşte, strategia fiind întâlnită de prin anii ’80 în filmele noului Hollywood încăput pe mâna băncilor. Ele au eliminat fără scrupule stilul marilor realizări precedente cu formula simplistă şi simplificatoare: action, brutalitate, sex&horror!

Nivelul actual al marii majorităţi a produselor îndreptăţeşte numirea autorilor ca “scribălăi” iată câteva exemple edificatoare: o franţuzoaică nimfomană şi-a lansat opera magna cu “viaţa ei

mult de vârsta respectivă!

Era şi înainte literatură „grea“, în sensul de cultivată, formativă şi informativă de decodare a unei epoci şi a societăţii umane, dar ei, Galsworthy, Balzac, Gide, Th. Mann, Malraux, Camus, Steinbeck, Dreisler, Hemingway ş. a. erau nu numai pe rafturile marii burghezii şi intelec-tualităţii, ci aproape la toate celelalte clase sociale: functionari, învăţători, personal medical mediu, muncitori, ţărani.

Astăzi e rar să vezi în Germania ingineri, architecţi, doctori, chiar profesori de liceu etc., ce au o bibliotecă acasă! Singurele „obiecte“ tipărite ce pot fi detectate la ei sunt, eventual, albume de călătorie şi cărţi de gastronomie. Conform unui studiu recent, în Germania 65% din populaţia sub 35 de ani nu mai citeşte!! Un elev al unui liceu de elită din Stuttgart îmi mărturisea în 2004, că doar încă un coleg din toată clasa mai citeşte – cum campania de cucerire a creerelor tineretului prin telefoane mobile, jocuri electro-nice si internet a făcut mari progrese de atunci, ne putem imagina situaţia dezastruoasă de acum...

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 62

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală intimo-pornografică”, o tinerică nemţoaică fără nici un talent sau experienţă literar/ă îşi transpune pe hârtie elucubraţiile demne de un adolescent psihopat, fixat pe excreţiile propriului corp ori diareea verbală a unui cântăreţ (agresiv, acultural) tot neamţ, idol al multor milioane sunt noile „staruri” ale marilor edituri, ce au format actualmente un alt nivel de receptori, ce gustă şi apreciază pornografizarea şi infantilizarea în masă.

Există şi azi scriitori de mare talent şi forţă narativă, dar ei sunt ignoraţi şi îndepărtaţi intenţionat (a se citi cauzele în studiile mele Necesitatea vitală a artistului – (România) Şocul viitorului, Ed. Ideea Europeanặ, Bucureşti, 2006 şi Postmodernismul şi non-arta în Arta – Concept şi istoric, Ed. Clusium, 2003) de casele editoriale dirijate din umbră de marele capital. Statele superbogate ale lumii pretind că nu au cu ce subvenţiona cultura: închid teatre, case de tineret, catedre de ştiinţe umaniste, proiecte de literatură şi artă etc., dar, în acelaşi timp, aruncă miliarde de euro pentru proiecte aberante şi futile: Hamburgul construieşte de ani buni o imensa clădire a noii filarmonici, ce a costat până acum 1,5 miliarde şi încă nu se ştie când va fi gata. Sigur e doar că nu vor mai fi bani nici pentru femeia de servici!! În Berlin s-a construit un complex de clădiri ce a costat 500 milioane de euro până la abandonarea sa, când s-a constatat că a fost fals planificat. La Stuttgart au fost închise câteva teatre şi case de tineret pentru că nu ar avea câte 10.000 de euro pentru subven-ţionarea lor exemplele pot continua la nesfârşit. Acelaşi oraş îşi permite să arunce 10 miliarde de euro, tot din banii cetăţenilor, pentru un proiect inutil de construcţie, în fapt o imensă afacere imobiliară a politicienilor cu mafia industrială şi bancară locală!

Scriitorii şi cititorii de tip clasic, autori şi perceptori de cultură de calitate, au fost şi sunt întotdeauna critici la adresa societăţii în care trăiesc. Să-i menţionăm pe Eugène Sue, John Steinbeck, „tinerii furioşi” englezi şi americani ai anilor ’50, Camus, Sartre şamd. La moartea lui Malraux au fost aproape 200.000 de persoane pe Champs Élisées dorind să însoţească sicriul împodobit cu statueta sa preferată: o antică statuetă de alabastru a unei pisici. Ei au devenit

prea periculoşi astăzi, de aceea ni se propun ca “idoli/eroi”, de prin anii ’80, tot felul de fotba-lişti, models, baschetbalişti, cântăreţi de duzină, ce se mândresc în interviuri că nu au citit nici o carte în viaţa lor!! Mulţi din aceşti distrugători (nu creatori) de cultură câştigă nemeritat milione, chiar sute de milioane pe an. La o sindrofie în Monte Carlo, un jurnalist al unei reviste cunoscute a vrut să schimbe căteva vorbe cu pilotul de Formula 1, Michael Schumacher, dar a fost repezit arogant şi dur: El e un nimic, cum îndrăzneşte să-i vorbească!? În epocile precedente, clasele sus-puse, mijlocii sau de jos, toţi afirmau că modelele lor sunt din cultură: Voltaire, Shakespeare, Joyce, Malraux, Sartre, Noam Chomsky, Simone de Beauvoire, Picasso, Monet, da Vinci, Gide, A. Huxley, Monet, Brâncuşi, Platon, Noica, Marin Preda, Amza Pelea, Eminescu... nu numai de înaltă valoare artistică, dar şi o ţinută morală ireproşabilă.

Marii creatori îşi predau operele editorilor şi aceştia le tipăreau fidel, în respect şi veneraţie.

Acum citim la fiecare apariţie mulţumiri encomiastice la adresa editorilor şi a lectorilor responsabili „fără de care cartea nu ar fi apărut”, ca să citez un C. D. Florescu... Scriitoraşii sunt şcoliţi în marketing, media... etc. ce şi cum să scrie după reţetele şoc ale detabuizărilor brutale: transvestiţi, canibali, bisexuali, femei frumoase şi necunoscute, lumi exotice! Ei primesc şi comenzi politice, cum e cazul „menţionatului” de mai sus sau Herta Müller, ce a luat ca răsplată Premiul Nobel după mari presiuni (ne)diplomatice.

Azi, Zeitgeist-ul se mândreşte cu saltimbanci şi comedianţi, spre a reveni la Graham Green şi, de ar reînvia, s-ar speria dezgustat de noua dimen-siune a prostirii. Brutalitatea şi minciuna, porno-grafia şi egoismul stau cocoţate pe înaltele şi înzorzonatele piedestale ale idolilor societăţii. Ele au înlocuit fostul „opiu al popoarelor” – religia abuzată pentru „ţinere în frâu” – cu noua „religie a aculturii şi infantilizării”!

Knowledge is power... Exact! – iar cine nu ştie, e sclav!

***

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 63

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Femeie Femeie, Cuvânt cu-ncărcătură sfântă, Simbol al frumuseţii, Al gingăşiei şi al fertilităţii, Mă fascinezi şi mă subjugi, Şi mă cobori şi mă ridici.

Femeie, Preafrumoasă-Floare, Ce zămişleşti eterna tinereţe, Aduni în creuzetul din petale Mister, Iubire şi Lumină, Şi-apoi, le dăruieşti, senină.

FLOAREA CĂRBUNE

Femeie, Enigmă etern nedescifrată, Ai cunoscut amara-dulce-nlănţuire Între durere-fericire, Şi totuşi, dragostea o dărui, Milenii de milenii...

Sibylla E-nmărmurită şi albă pădurea, Înveşmântată în cristale sclipitoare, Prin inima ei, sanctuar de Lumină, Străbate Calea o frumoasă, suavă, Sibyllă.

Femeie, Flacără vie, împurpurată, Torţă de mâna bărbatului purtată, Mă rog La Dumnezeu Să Luminezi mereu...

Fecioara în taină se roagă La zeii ce suflet i-au dat Să traverseze în pace pădurea Cu sufletul deschis, neîntinat.

E început de drum sau început de Lume Palatul iernii de cleştar?

Oare, copacii i-s prieteni sau martori îngheţaţi Ce-i însoţesc cărarea spre Înalt?

Albatrosul

Zăpadă pură, alb-albastră O-nvăluie-n lumină de hermină Şi calea din pădure prinde viaţă Scăldată-n frumuseţea ei divină.

Eu sunt un albatros Ce am zburat netulburat Spre Pontul Euxin, Tărâm descris Şi de Ovidiu, Poetul exilat.

Din rouă târzie şi raze de soare E plămădită albastra ninsoare, Pădurea, în sine, întreagă-i o floare Şi-n inima ei, Sibylla Petală-splendoare…

Am însoţit corăbii, pe catarguri, Pe nave plutitoare-n larguri, Am fost un înger protector, Cu zbor înaripat, unduitor.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 64

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală "Ce e ţinutul acesta sălbatic, Bătut de vânturi şi de ploi?"

Mirat s-întrebat Ovidiu, Poetul iubirii, exilat la noi.

Mie mi-e dragă marea, Fecioară ne-mblânzită, Cu întinderi nesfârşite, Care revarsă-m inimi, Doar dragoste şi dor, Un dor adânc, nepieritor.

IGOR URSENCO15 Out of body experience (1) orice metaforă e O pasăre în colivie care-şi înfruntă liniştită vizitatorii de la menajerie. Un peşte

Şi câtă vreme marea va trăi, Iubirea şi viaţa o inimă vor fi, Iar eu, un albatros netulburat, Deasupra mării voi zbura, neîncetat.

Spirala În zori, spirala din corola florilor de cais urcă în Înalt.

trădat de propriul Râu ce îi străbătea până de curînd solzii, ca o Căpuşă mi se lipesc de creier, lăsându-l vârf de Everest dezoxigenat, apoi îl replasează cu intestinele prinzîndu-mă în palma sa: Cheia şi Lacătul aceleiaşi disperări suspendate în metroul

Pe frânghia nopţii, coboară Luceafărul în stridia ce naşte perla.

aglomerat de viitoarele Victime sigure ale teroriştilor însinguraţi

Peripeteia 1

Cimitirul Aerian

invariabil râul se varsă În mare, Curenţii marini saltă În ocean precum refluxul Avansează mereu în humorile mele nu tocmai gastrice. Poate aşa se naşte Mişcarea, fără să ştie că mie, mie nu îmi rămâne 15

Igor Ursenco (9 februarie 1971), scriitor, scenarist, filosof şi

teoretician al culturii, critic de întâmpinare, freelancer poliglot. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 65

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Profiler rusesc

decât să curg În toate direcţiile, diluat în toate aceste Fenomene lichide, nomade şi ostile devenite brusc atât de Permeabile, cât să bănuiască că până şi Ultimul petec de uscat îşi caută refugiu: în coşul pietrificat al pieptului. Exact acolo unde Obişnuiau

Aici unde locuiesc eu, tot mai des ploile vin odată cu anemiile estetice, iar primăvara nu are suficient clorofil să răzbată dincolo de calendarele oficiale. Tocmai când mă aşteptam cel mai puţin la idiotul dostoievskian să se materializeze, iată-l pe însuşi Anton Pavlovici. În propria persoană şi cu puşca în mână răsarind dintre tufişuri, bătrânul Cehov mă fixează cu privirea sa de doctor priceput în ale sufletelor. Nu e de mirare că toată amorţeala mi-a ieşit pe creier ca petele pe eclipsa de soare.

O, în clipa ceea aş fi fost capabil să iubesc o mulţime de femei reproductibile, să le fac copii geniali ori să le citesc din textele originale care nu vor mai vedea lumina zilei.

din greu să salahorească plămânii mei cîndva. La fel de bine ştiu că m-aş putea mulţumi Acum să respir doar pură Imaginaţie

Altus cercul-de-sânge Calificativ exhaustiv, semnificând în limba latină deopotrivă „înalt, adânc, profund şi nobil”

Atunci sufletele noastre s-ar fi făcut mai uşoare ca şi gândurile fără stres, au început să se îndepărteze de la pământ, părând baloane multicolore ameninţate doar de obiectele ascuţite lăsate fără supraveghere: fără nicio îndoială, e mâna lungă şi răzbunătoare a destinulu sau, mai curând, a fraţilor Karamazov (nu ştiu exact care dintre ei: Dmitri, Ivan sau Alioşa). Dar, ca întotdeauna, aştepţi să se ivească vreun Smerdeakov, presupus fiu nelegitim dornic să îţi confişte toate pornirile de nobilitate înnăscută: până face spume albe la gura sa de epileptic, părând un trunchi doborât dintr-o livadă de vişini, toată explodată de curând în floare.

De-ar fi să-şi scape în larg zâmbetul său impermeabil, Gioconda abia dacă s-ar calcifia pe la marginile frumuseţii perisabile . Aşa cum ciobul din urna funerară a unui zeu anonim îi păstrează cenuşa caldă a tuturor intenţiilor, în timp ce sufletul mi se desfăşoară, în toată splendoarea sa, pe catargul unui ciclu complet al respiraţiei. Uite-l cum adună în devălmăşie lumea surprinsă de-o apnee severă. Curenţilor marini nu le rămâne decât să se consume inutil prin halele din Purgatoriu

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 66

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală lapte cald şi a mămăliguţă şi fu chemată la masă în bucătărie. Alergă degrabă, uitând de tăbliţa ei şi dădu cu sfială la o parte perdeluţa firavă, de tifon din uşă, păşind gravă spre patul pe care o aştepta măsuţa ei. Mămăliga trona în mijlocul măsuţei şi femeia o tăie în felii cu o aţă albă de macrame. Aburi îmbietori se ridicau din ea şi fetiţa deveni nerăb-dătoare. Aici, pe măsuţa de lemn, galbenă ca lămâia era strachina ei cu flori pe care o primise de moşi de la ţaţa Leana. În curând laptele se revărsă din cea-unul mare în care aburea misterios şi-i trimitea Lăcrămioarei o pofta de mâncare, nebună. O bucată de mămăliguţă, parcă ruptă din soare a făcut baie în laptele dulce din strachina ei şi fetiţa primi o lingură nouă de lemn cu care să poată mânca singurică.

A uitat şi de caiete şi de tăbliţă, laptele fiind mult mai bun şi mai important acum. A primit o porţie în plus în acea zi pentru că a fost cuminte şi a ,,învăţat,, să scrie. După ce s-a săturat de lapte, bătrâna o luă în braţe şi o duse în cameră să doarmă la prânz. Aici aşternuturile, de un albastru-deschis şi liniştitor, o făceau pe fetiţă să creadă că însuşi cerul s-a culcat pe perna ei. Şi adormea aşa de repede, obosită fiind „de atâta alergat“ în jurul casei! Pentru că trebuie să vă spun că-i plăcea mult să alerge căci avea multă energie fetiţa noastră. Privise cerul de multe ori şi norii de la fereastra cu muşcate: fereastra aceea împodobită cu perdele şi draperii albastre, legate cu fundă roşie de catifea... Erau zile de o frumuseţe rară în verile acelea. Soarele radia o căldură patriarhală, iar prispa şi pomii din livadă răspândeau o răcoare binecuvântată. Toate erau parcă, materiale, organice. Aveai senza-ţia că „mănânci aer“. Totul te hrănea pe atunci. Mirosurile o ispiteau cel mai mult pe Lăcrămioara. Îi plăcea să stea cu nasul în liliac, în buchetul acela mare şi bătut, aşezat de Steluţa în vaza mică de pe masă. Dar cel mai mult îi plăcea să se uite pe fereastră (aşteptându-şi mama care parcă nu mai venea), la căţelul lor care se tot plimba pe o sârmă de la poartă la coteţul lui de lângă hambar, păzind astfel toată curtea. Ştia că „nu are voie“ să coboare singură de pe prispă că „o papă căţelul“. Începu să-şi dorească şi ea un căţel şi bunica ei îi promisese unul şi chiar i l-a adus, venind într-o zi pe jos, de-a lungul albiei Călmăţuiului, din satul ei.

A fost tare fericită Lăcrămioara când l-a primit pe Leul! Avea două daruri de preţ de la două bătrâne acum: tăbliţa cu ramă de lemn şi căţelul.

Mare bucurie era pe capul ei! Uita de dorul pentru

Ioana Voicilă Dobre Darurile Lăcrămioarei Casa aceea nu era ca toate casele din sat, poate unde era aşezată în pantă la marginea satului în locul în care uliţa cobora spre bentul unde păşteau vitele. A observat asta şi Lăcrămioara deşi avea doar patru ani. Casa ţaţei Leana avea fundaţie înaltă şi urcai pe o scară de lemn ca să ajungi pe galeria ce o înconjura. Era o casă suplă şi curată şi avea un brâu de vopsea de câteva palme, de un albastru intens, peste varul alb ca neaua, fascinant pentru micuţa care îl privea ore în şir pe când stătea pe preşul aşternut, de cea care avea grijă de ea când pleca maică-sa cu treburi la oraş sau când lucra mai multe zile la rând, la grădină. Avea două fete mari, femeia, amândouă prin clasele a şaptea şi a opta. Cât era ziua de mare citeau, scriau, cântau sau dansau, apoi se îmbracau în sarafan albastru cu şnur alb şi plecau la şcoală cu ghiozdanele doldora de cărţi şi caiete.

Aveau nume frumoase fetele ei: Steluţa şi Lenuţa şi erau bune cu fetiţa deşi le sâcâia des.

Lăcrămioara, curioasă din fire, se ducea să vadă ce fac ele acolo, la masa din camera mare şi nu se putea abţine să nu tragă de caietele lor. Într-o zi, exasperate de insistenţa ei, îl strigară pe nea Neculai să o ia de acolo şi acesta o luă în braţe şi-i explică cum că face rău şi că are ţaţa Leana ceva pentru ea anume, care o să-i placă foarte mult. Asta a făcut-o să devină gravă şi serioasă. Măi, măi ce fetiţă cuminte, să nu-i fie de deochi! Era prima dată când cineva îi oferea altceva în afară de bomboane sau turtă dulce. Şi ce credeţi? Se trezi aşezată pe preşul alb de pe prispa înaltă şi pe picioruşe i se puse o tăbliţă de scris cu ramă de lemn.Tăbliţa cea neagră i le acoperea de se vedeau doar varfurile degetelor.

Apoi nea Neculai Borş şi ţaţa Leana începură să o înveţe a mâzgăli cu un condei. În primul rând, însă, îi scriseră numele dar ea nu înţelegea nimic, sărăcuţa. Află, de la ei, că are timp să înveţe literele! Ce-or fi acelea?...Şi uite-aşa se trezi făcând rotocoale în toată dimineaţa aceea.

Era destul de nemulţumită căci filele albe ale caietelor îi plăceau mai mult. Dar începu să miroasă a

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 67

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mama ei şi privea din ce în ce mai rar pe fereastră către poarta de la drum. Şi uite-aşa a început să deseneze! Pe cine credeţi că desena? Pe Leul. Până la scris… mai va!

Marica Hagianu Viorica Când iubeşti Când iubeşti te tâmpeşti temporar începi să ai vise şi vedenii umblii ca sfinţii nu mai mănânci oftezi şi stai cu privirea rătăcită ore în şir ca o vită la abator.

Când iubeşti te loveşte aşa o alienare că e bine să te cauţi la Obregia să vezi ce diagnostic o să capeţi de la iluştrii specialişti dacă vizita rămâne cu rezultate incerte poate ar fi bine să renunţi la alcool la tutun şi la narcotice poate aşa o să-ţi dai seama de unde ai vertij de ce toate se rotesc cu tine sau ai un gol în stomac.

Mariana Gunţă Rumeguş Sunt dimineţi în care mă trezesc într-un stomac de vise, am 7-8 ani şi spionez puii de curcă.

Văd o emisiune despre T-rex şi sap în livadă după rămăşiţe.

Am o tovarăşă care îmi construieşte fântâni din cutii de mazăre, aduc sticluţe de esenţă, crengi şi aţă.

Mă gândeam să notez momentele în care nu mă simt prea bine, să le ţin pe post de amuzament cândva.

Eu nu scriu vise, scriu chestii care se umflă în jurul meu, am clipe perfecte de dragoste, gânduri în care aş fi vrut să fiu orfană şi stări pe care aş fi vrut să le iubească cineva.

Te voi tămâia, dragă jurnalule, dar nu mai stau aici, nopţile sunt reci.

Am auzit că iar m-au exilat şi-mi pun treningul să mă simt confortabil.

Ultimele mele imagini vreau să fie cu rude care îmi ţin lumanâri şi se roagă pentru gaura neagră din mine.

Peisaj - Marica Hagianu Viorica

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 68

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Durerea se primește şi se păstrează fără măsura şi fără limite, Dară numai sufletele se înalță!

O umilă încercare se conturează folosind toate semnele arătate, fără ca cineva să bănuiască goliciunea care se ascunde mai mult înlăuntru decât în afară, căci lipsa straielor este o virtute în afară şi o lipsă înlăuntru!

Mihai Păun

Spirit aproape de pământ

Care sunt eu în toate oglinzile acestea?

Toţi ne mişcăm, toți râdem, plângem, Dacă îmi străpung pieptul cu toții sângerăm, Însă numai pe mine mă doare!

Nimeni nu cunoaște moartea mai bine decât Moartea însăși se cunoaște pe sine, Tot ceea ce putem face de aici este să ne dăm cu presupusul și să contemplăm din diverse unghiuri, ori să ne lovim precum cu „tâmpla de perete” Acele doua mâini în forma lor ridicată de cruce cer un răspuns trecător prin nori Cu degetele împletite vor primi ce va să vie durere sau zâmbet Calul alb aleargă pe câmpul cu iarbă înaltă sălbatic, căutându-și tovarășii străvezii care demult nu mai sunt, ori care nici nu au fost vreodată pentru că au trecut doar plutind la firul ierbii pe aripile lor enorme și strălucitoare De aici până dincolo de noi sunt răscruci, la răscruci drumurile sunt la fel de bune, Unii ochii le văd…

Alți ochii nu le văd…

Din loc în loc apare câte o cruce pe drum, Din când în cănd plânge câte o femeie, indiferent dacă sunt nori pe cer ori soare, pentru că acolo şi-a vazut ultima oară pruncul întins pe jos, deşi avea atâtea posibilități în loc să zacă acolo pe asfalt rece Iubirea se dă fără măsură şi fără limite,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 69

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală buzunăritul. Românii sunt mulţi şi muncesc din greu. Cavatori (“galeriştii”), fresatori (cei care taie blocurile de travertin cu freza), scalpelini (cioplitorii cu dalta, dar numai la lucrările decorative cu geometrie simplă), marmisti (cei care finisează lucrările decorative executate în orice fel de piatră, nu numai în marmură) sunt profesii a căror anvergură în Italia nu are egal în altă parte a lumii şi în care, până la declanşarea crizei, se putea găsi relativ uşor un loc de muncă.

Viorel Lupaşcu

Primele contacte cu sculptura în Italia Există însă o profesie în care accesul imigranţilor este restricţionat la maximum: cea de sculptor (scultore). Români care să capete în Italia statutul de sculptor sunt extrem de puţini. Această profesie nu numai că pretinde, în Italia, efort, continuitate şi responsabilitate (ce ai cioplit greşit nu se poate pune la loc), dar se izbeşte şi de concurenţa şi mândria sculp-torilor italieni, care nu acceptă cu uşurinţă un imigrant care să vină pe “felia” lor de exclusi-vitate.

Viorel Lupaşcu este unul dintre puţinii artişti români care au reuşit să înfrângă, prin talent şi efort, orgoliul sculptorilor din atelie-rele romane.

A plecat în Italia în 1998, cu întrega familie (soţia, Cornelia, şi cei doi copii, Vlad şi Dana - de 17, respectiv 13 ani), după ce în România nu reuşise să facă nimic cu meseria de sculptor pe care o stăpânea în toate formele ei (lemn, lut, metal, piatră şi toate derivatele lor).

La început s-a angajat la un atelier de restaurat mobilă veche, apoi ca sculptor de scenografie pentru teatru şi film (pentru Festivalul de Film de la Florenţa), apoi la o fabrică de mobilă de lux - în mahon, abanos, nuc (noce nazionale) - unde făcea de toate, de la simplă tâmplărie până la sculpturi în lemn. În 1999 a obţinut prima comandă serioasă, de la un sculptor vestit în zonă, Antonio Scuccimara, care îl avusese maestru pe Henry Moore. Lucrările erau în număr de patru şi reprezentau doi lei (câte 1,20 metri înălţime

Unul

dintre puţinii artişti români care a reuşit să înfrângă, prin talent şi efort, orgoliul sculptorilor din atelierele romane. În Italia există o categorie de imigranţi despre care nu se ştie nimic: cioplitorii în piatră.

Toată zona situată în nord-estul Romei (Tivoli, Villa Adriana, Bagni di Tivoli, Villa Alba, Villa Nuova, Setteville, Guidonia-Montecelio, Marcellina, Sant’Angelo Romano, Monte Rotondo, Mentana, Palombara Sabina) este populată cu mii de români care lucrează în carierele de travertin şi marile ateliere de prelucrare a pietrei. Acestea sunt de ordinul sutelor, numai pe o porţiune de 10 kilometri, de o parte şi de alta a şoselei Via Tiburtina (fosta Via Consolara Tiburtina Valeria, de pe vremea Imperiului Roman). În jurul întregii Rome sunt însă mii de astfel de ateliere.

Deşi se câştigă destul de bine din această muncă (în jur de 1.000 de euro pe lună), nici în ateliere, nici în cariere (cave) nu vin să se angajeze marocani, egipteni, libieni sau ţigani.

Aceştia preferă, ca formă de existenţă sau de supravieţuire, comerţul mărunt, cerşetoria sau

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 70

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală fiecare), respectiv doi sfinţi, Sf. Isaiia şi Sf. Ion (San Giovanni), ambele de câte doi metri înălţime. Statuile, executate în travertin roman (paglierino), erau destinate Catedralei San Giorgio da Cremano din Napoli, unde se află şi acum. Viorel Lupaşcu a primit atunci, pentru toate lucrările, echivalentul a aproximativ 3.000 de euro. Era puţin, dar mult peste preţul unui imigrant, fie el şi sculptor. Pe de altă parte, Antonio Scuccimara era un intermediar.

Comanditarul de fapt al lucrărilor se numea Marino de Sanctis (descendent al celebrului critic şi istoric literar italian Francesco de Sanctis), care preluase, la rândul lui, comanda de la Napoli. În 2002, Marino de Sanctis a aflat cine realizase statuile şi l-a contactat direct pe Viorel Lupaşcu. A demarat atunci între cei doi o colaborare care durează şi astăzi. Cel puţin şase luni pe an artistul are comenzi asigurate, câştigând, numai de la De Sanctis, aproximativ 2.000 de euro pe lună. În atelierul acestuia, Artistica Marmi, lucrează trei italieni şi doi români (Cosmin Cîndea şi Florin Oprescu din Cugir, doi profesionişti - unul fresator, altul marmist - care-i surclasează pe mulţi italieni din branşă). De Sanctis colaborează şi cu români de la alte firme (ex. Florin Dima, Florin Edu şi Marius Petrache, toţi din Focşani). În treacăt fie spus, românii sunt, în acest domeniu, mult mai eficienţi decât italienii, care sunt leneşi, nepricepuţi, vorbăreţi şi revendicativi.

Viorel Lupaşcu a realizat, în cei 13 ani de când s-a mutat în Italia, peste 2.000 de lucrări comandate şi a lucrat cu aproape 100 de firme (ditte). Între timp şi-a restrâns colaborarea la doar câteva, criteriul alegerii fiind seriozitatea plăţilor şi amploarea lucrărilor. Nu execută, de exemplu, obiecte mici, artizanale (ogetistica) şi nu mai lucrează sub 1.000 de euro, nici măcar la lucrările simple (pentru el), cu termen de execuţie de maximum o săptămână. Acum, de pildă, tocmai a terminat o asemenea piesă, un basorelief de 60/120cm cu tematică religioasă, în marmură aqua bianca (cea mai fină marmură

de Carrara). Comanditarul este, pentru Viorel Lupaşcu, Marino de Sanctis.

Un alt comanditar serios în privinţa plăţilor este Aureliu Baroni, un antreprenor tânăr şi ambiţios, care a investit mult în tehnologia robotică. Numai că roboţii de acest tip, oricât ar fi de bine programaţi, nu pot înlocui mâna unui sculptor. Viorel Lupaşcu tocmai i-a recu-perat manual o lucrare compromisă de robot, pe care a readus-o la parametrii extrem de exi-genţi ai clientului. E vorba de o arhitravă de 2,20 metri care avea încastrat în centru blazonul familiei.

Aureliu Baroni are 10 marmisti, dintre care şapte sunt români, doi polonezi şi un italian.

Sculpturile lui “Grande Capo”

Alte firme serioase cu care a lucrat artistul sunt De Gennaro, Due C. Marmi, Porcari, R.G. Marmi etc. Dar cel mai puternic comanditar de până acum al lui Viorel Lupaşcu este Mario Caucci, fondator al puternicului grup Caucci, cu 14 mari întreprinderi de extracţie a traver-tinului şi de prelucrare a travertinului, mar-murei şi granitului. Caucci (“Il Lupo” sau “Grande Capo”, cum i se zice printre cavatori, marmisti şi antreprenorii din branşă) are, de asemenea, 320 de centre de vânzare a marmurei în toată lumea, inclusiv în România (la Bacău).Viorel Lupaşcu i-a executat lui Caucci două busturi din travertin paglierino cu postamente din travertin noce (maroniu), înalte de 2,30 metri, încă unul în ceramică metalizată cu bronz şi o statuie corp întreg (ceramică metalizată în cupru) - proiect

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 71

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pentru o viitoare statuie în travertin, înaltă de 4 metri.

în mediul cazon posibilităţi de a se exprima plastic.

Viorel Lupaşcu şi "Pasărea Timpului"

O familie de artişti

"Mirabila Sămânţă" - sculptură în lemn, de pe vremea când Viorel Lupaşcu se afla încă în România.

Artistul şi-a câştigat în Italia atât respectul antreprenorilor, cât şi pe cel al artiştilor concurenţi. Nu a reuşit să fie plătit la cota reală dintr-un motiv foarte simplu: e român, nu italian. Totuşi, cu propriile forţe, şi-a cumpărat o casă la Santangelo Romano (30 de kilometri de Roma), cu un teren de 2.000 de metri pătraţi (135.000 de euro), şi a reuşit să-i cumpere un pian şi să-i plătească fiicei sale, Dana, cursurile de licenţă pentru acest instrument (20.000 de euro). Dana Lupaşcu a terminat anul acesta şi Facultatea de design industrial din Roma. Fratele ei, Vlad, deşi a practicat mult, alături de tatăl său, sculptura în marmură şi travertin, este student în ultimul an la informatică. Mama lor, Cornelia Lupaşcu, este pictor şi restaurator, dar nu poate practica, pentru că trebuie să aibă grijă de ceilalţi “artişti” ai familiei. Marea neîmplinire a lui Viorel Lupaşcu este faptul că nu a reuşit, până acum, să-şi promoveze şi să-şi impună propriile lucrări de concepţie. Dar nu este încă timpul trecut.

În şcoala militară avea la dispoziţie un atelier în care “îşi făcea de cap” cu lutul, lemnul şi piatra, primind tot felul de comenzi oficiale sau ale unor comandanţi. A făcut parte dintr-un fel de grup conspirativ care-şi propusese să facă schimbări fundamentale în creaţia literară şi creaţia de orice fel a vremii. Era un soi de curent cultural, din care făceau parte, cu câteva mici excepţii, numai militari. Grupul n-avea o denumire, dar avea un fel de slogan după care se ghida: “Spaţiul de dincolo de esenţe”.

Ciudăţenia preocupărilor grupului a stârnit “curiozitatea” Securităţii care i-a urmărit pe toţi până în 1989. După absolvire, tânărul locotenent de vânători de munte Lupaşcu Viorel a hotărât să părăsească armata, cu care devenise incompatibil, aşa că şi-a dat demisia.

Dar, pentru că avea contract pe nouă ani cu MApN, a trebuit să plătească întreaga şcolarizare (liceul militar şi şcoala de ofiţeri). A plătit cu vârf şi îndesat, până în mai 1990 (75.000 de lei).

A fost apoi profesor la Liceul Unirea din Focşani, după care, nemulţumit de sistem, a părăsit definitiv ţara.

Securitatea şi “spaţiul de dincolo de esenţe” Viorel Lupaşcu are 55 de ani şi este din Focşani. A făcut Liceul Militar (la Breaza) şi Şcoala de ofiţeri la Sibiu. Pasionat de sculptură, a practicat-o în toate formele ei, găsind chiar şi

***

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 72

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală din ceţuri, din fărâmele rămase în urma unor deflagraţii, din firele nevăzute ale intrigilor ori răutăţilor lumii înconjurătoare esenţe, aşternându-le pe pânză precum psalmii închinaţi divinităţii: liniştea, calmul, abstinenţa, tăcuta inspiraţie, zborul, speranţa, visul, credinţa şi – de ce nu – încrederea în puterea omului de a-şi resuscita fiinţa amorţită de incontrolabilele fibrilaţii existenţiale.

Deşi o prezenţă silenţioasă pe scena picturii universale – aşa cum îi stă bine unui geniu, a cărei principală calitate trebuie să fie modestia – Imam Maleki recunoaşte că : „ ... mă regăsesc în tot ceea ce fac, fiecare centimetru de pânză reprezintă o întreagă lume, pentru mine. Sunt unul dintre fiii unui minunat şi viteaz popor. Sunt persan şi văd, în fiecare zi: lacrimi amare, suferinţe, orori, mânie, întuneric. Mă tem cel mai tare de întuneric. Cred că mi-e teamă doar de întunericul din sufletele oamenilor. De aceea, poate, pânzele mele „vorbesc” - mai ales - despre SPERANŢĂ”.

Portret - IMAN MALEKI16 s au ARTA - Singura cale spre desăvârşirea sufletului În rotonda lume contemporană, în perspectiva omului modern, devine, din ce în ce mai mult, stereotip - arta ce repugnă, arta ce înfioară, arta ce mortifică, arta ca refulare a tuturor ororilor umane ce au marcat existenţa Terrei. O artă decadentă, inferioară oricărei noţiuni de valoare ori de act cultural – în esenţă tare. Destul de rar, însă, albul imaculat al ghioceilor, deşi se confundă cu albul zăpezilor omniprezente, tinde spre lumină, tinde spre căldură, demonstrând cu vivacitate sensul vieţii. Şi mai rar, peste câmpiile înnegurate ale minţii umane, într-un zbor primejdios şi misterios în acelaşi timp, faliile eruptive ale sentimentelor zguduie din temelii firea umană, arătându-şi forţa şi maiestuozitatea.

Din îngemănările divine de lumină şi culoare, dezvăluind lumii întregi o altă faţetă a realităţii, se nasc picturile lui Iman Maleki. Răscolit de intemperiile lumii în care s-a născut, dar pe care nu doreşte s-o abandoneze, pictorul iranian extrage -

Pornind de la cuvintele de o simplitate cuceritoare dar, evident-altruiste, putem spune că pictorul iranian redă, prin pânzele sale, eternul protest al artei, specific epocii în care trăieşte

16

Născut în 1976 îm Thran, la 15 ani devine ucenicul lui Morteya Kartouzian – care este considerat cel mai mare pictor realist iranian. Unii consideră chiar că Iman Maleki şi-a depăşit maestrul.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 73

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală artistul, un protest la: decadenţă, război, suferinţele oamenilor, neliniştea şi nesiguranţa din ochii copiilor, durerile nesfârşite ale mamelor sau la orice altă durere provocată de abuzuri şi/sau violenţă. Folosind tehnici de lucru diferite, Iman Maleki se dovedeşte a fi un magician al culorilor, un maestru al luminii, redând cu foarte multă versatilitate şi pricepere caracteristicile luminii, atent studiată şi redată printr-o artă desăvârşită.

dedublată a amurgului, de lumina care însoţeşte portretele sale feminine sau cea care conturează portetele masculine, lumina sa este unică: prin cromatică, prin realism, prin volatilitate, prin forţa expresiei. Caracteristici evidente unor lucrări, precum: A sad Mom, A Tar Player (tar instrument muzical tradiţional, o lăută cu gât lung – specific Iranului, Ţărilor Cau-caziene şi Asiei centrale), A custodian's house, All alone sau

Potrait of a man.

O frumuseţe similară a luminii /evadare, manifestată în opera pictorului iranian, mai poate fi întâlnită şi în opera celui mai bine vândut artist american în viaţă, Thomas Kinkade - pictorul luminii/poveste. Pictura lui Imam Maleki reuşeşte să facă lumină chiar şi între pereţii unei temniţe întunecoase. Iată, de exemplu, pânza sugestiv intitulată The window (Fereastra), care prezintă un contrast absolut între întunericul dinlăuntru şi lumina din afară. Un contrast izbitor şi mortificator, care sugerează (pânza obligând la o perspectivă dintre interior spre exterior): starea de evadare, eliberarea de întuneric, teamă, angoasă, suferinţă, spre o lume care poate găsi şi accepta lumina ca pe un bun propriu şi necesar. Cu siguranţă, este vorba despre singura geană de lumină a unei închisori, prin care se poate observa o locuinţă aşezată la poalele unui masiv muntos, ce sugerează iminenta dorinţă de echilibru, pace, linişte, ca o confirmare a apartenenţei la o familie.

Lumina, în opera pictorului iranian, capătă o importanţă deosebită, regăsindu-se ca trăsătură esenţială a unora dintre pânzele sale. Fie că este vorba despre intrarea unei locuinţe, sau de umbra

Multe dintre pânzele lui Iman Maleki reconstruiesc portrete de femei, bărbaţi sau de copii, în diverse scene ori situaţii existenţiale, pictorul dovedindu-şi, astfel, elogiul pentru frumuseţea umană – în general, ca mesaj „militant” de „remodelare” a arhitecturii umane interioare, de renaştere spirituală, pentru crearea unei lumi mai sigure şi mai bune.

Regăsim în opera lui Maleki, realistă, prin excelenţă, omul. Fie citind (Omens of Hafez,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 74

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Sisters and book, ), studiind (Studying), scriind (Sunlight) sau rememorând amintiri scoase dintrun vechi album (Old album). Redate în luminile calde ale amurgului, portretele sale suprind liniştea dată de cufundarea în lectură, aflarea unui univers propriu, o imaginară lume a viselor împlinite.

galbenul, ocrul, albastrul, purpura, şi verdele.

Culori pe care le adună într-un melanj realist unic, pentru ca apoi să le covertească în ansambluri picturale de o frumuseţe incredibilă. În pânzele pictorului iranian, nu se regăseşte nimic din cea ce repugnă sufletului uman. Aratând – în speţă - o tristeţe profundă, personajele sale sunt pictate cu o extraordinară decenţă şi o fabuloasă elegan-ţă.

Practic, prin opera sa, se reconfirmă valenţele pe deplin cunoscute ale mesajului artistic, în general: pozitivism, încredere, optimism, frumu-seţe.

Se poate concluziona – fără nici un motiv de dubiu – că pictorul iranian dovedeşte, prin stil, rafinament, precizia cromatică, fineţea incredibilă a detaliilor: GENIALITATE. Dar, nu mai puţină genialitate şi nici mai puţină valoare decât precursorii săi, aparţinând realismului francez: Gustave Courbet (1819-1877), Honore Daumier (1808-1879, cunoscut pentru litografiile ce reflectă scene de pe străzile pariziene) şi Jean François Millet (1814-1875). Cu siguranţă, timpul va confirma şi reconfirma acest lucru, deja unanim împărtăşit de o mare parte a criticii de artă contemporane. Prin efort, studiu, concen-trare şi o deosebită grijă pentru detalii, Iman Maleki este, deja, unul dintre cei mai valoroşi pictori ai vremurilor noastre. Mesajul său limpede exprimat – un apel făcut pentru renaşterea spirituală a umanităţii - va face ca, prin fiecare pânză, să strălucească flacăra speranţei, a încrederii şi credinţei într-o lume mai bună.

Potretele de copii (fie ei asiatici sau europoizi) sunt de o rară frumuseţe şi expresivitate, incumbând sentimente diverse, cu mesaje clare : dorinţa de lumină şi de linişte (Wish), relaxare şi respiro după furtunile emoţionale (End of examination) sau de maturitate şi implicare (Fishmonger).

Rafinamentul detaliilor este extra-ordinar.

Fiecare pânză este – de fapt - o fotogra-fie, o reconstruire a realităţii până în cele mai intime amănunte (A girl by window). Panorama construită de pictor este foarte largă, oferind o claritate stratificată până spre fundalul pânzei, probând abilitatea maestrului de a îmbina desăvârşit planurile şi culorile (Dizziness, Memory of that house).

Parfumul inspirat al operelor lui Maleki este unul oriental. În acest sens, stilizat, discret şi elegant, el aşază în peisajele ori alătură portretelor sale, elemente ale tradiţiei şi culturii persane: covorul cu motive tradiţionale, voalul cu ciucuri, turbanul, tar-ul, satul-stup, coloanele cu arabescuri. Culorile favorite ale pictorului sunt

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 75

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Dacă ar fi să reamintim câteva repere din biografia pictorului iranian, atunci ar trebui să spunem că, la cinsprezece ani, a început să înveţe pictura cu primul şi singurul său profesor, pictorul Morteza Katouzian, considerat cel mai mare hiperrealist din Iran. Între timp, Maleki a început să picteze profesional. A urmat apoi cursurile Univer-sităţii de Arte din Teheran, secţia Design Grafic pe care a absolvit-o în anul 1999. Începand cu anul 1998, Maleki a participat la mai multe expoziţii, cele mai importante fiind: Expoziţia Sabz Gallery (1998), Expoziţia de pictură realistă iraniană de la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran (1999), Expoziţia de la Saad Abad Palace (2003). La competiţia internaţională Art Renewal Center, Maleki a câştigat premiile: “William Bouguereau” şi “Chairmanas Choise”. Imam Maleki s-a născut în anul 1976 la Teheran.

BORIS MARIAN17 Iubeşte-ţi clipa Aparent volumul lunii A crescut fenomenal, Iară vorba-n cerul gurii Mai cloceşte un scandal.

Unul vrea faimă mai mare, Altul moare că-i flămând, Eu visez mărgăritare, Vin suinele pe rând.

Urcă-n stele tot suine, Molfăie lumina-n dinţi, Cred că nu mi-este prea bine Şi-am să-mi ies puţin din minţi.

Simt iubita cum priveşte Trist, mă crede cam zurliu, Am să fac scandal? Nici vorbă.

E târziu, foarte târziu.

Aş vrea să mă cunosc, nu pot, Iar întrebările nu dau adesea rod, Iubito, ne plimbăm pe bulevarde Şi nu ştim cine se va arde.

Călătorim prin biblioteci, muzee, Deschid o carte sau privesc portretul, tu ai trezit bărbatul şi poetul, poate că mint, pe-o insulă pustie, departe fiind, te-aştept de-o veşnicie.

Pe muchie de cuţit e viaţa noastră, eşti liber să te-arunci pe o fereastră, eşti liber să iubeşti, departe gândul că-ţi aparţin şi cerul şi pământul.

Dar clipa ţi-este dăruită, Iubeşte-o ca pe o iubită.

A consemnat - Gheorghe A. Stroia, Adjud, septembrie, 2011

17

http://borismarian.blogspot.com/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 76

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Dintre premiile obţinute de Cristina Oprea amintim Diploma de Onoare la Salonul Internaţional de Artă ACEEA’S, Barcelona, Spania (2000); titlul special Medalia Oraşului LE Lorroux-Bottereau, Franţa (1999); Menţiune de Onoare (1995) şi Diplomă de Onoare (1996, 1997) la Salonul Medi-teranean de Artă Plastică, Port-de-Bouc, Franţa; Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Artă „Voroneţiana”, Suceava, România (1995). „Spaţiu – Timp” a artistei Cristina Oprea, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

CRISTINA OPREA18 - a urmat cursurile de pictură ale Liceului de Artă şi ale Şcolii Populare de Artă din oraşul natal, apoi, între 1990 şi 1996, pe cele ale Academiei de Arte Vizuale „Ioan Andre-escu” din Cluj-Napoca (clasa profesorilor Ioan Sbâr-ciu şi Ioan Aurel Mureşan).

Roza creionată /creoin / ***

Vioara întâi/crochiu / ulei pe pânză Au urmat Studii Aprofundate la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara, Secţia pictură de şevalet (2002-2003), şi un Master în „Cercetarea şi Conservarea Mărturiilor Istorice” la Universitatea din Craiova (2005-2007). În prezent este doctor în Istorie la Universitatea craioveană şi doctorand în Arte vizuale la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca. A deschis câteva zeci de expoziţii per-sonale, încă din timpul studenţiei şi până în prezent, a participat cu lucrări la o mulţime de expoziţii de grup în România, dar şi internaţionale (Franţa, Italia, Spania, Brazilia, Croaţia, Polonia, Olanda, Canada, SUA etc.). A realizat şi ilustraţii grafice la mai multe reviste de cultură, între care Mozaicul, Scrisul Românesc,Tribuna şi Lettre International.

18

Cuvinte chinezeşti /ulei pe pânză /

http://asla.rexlibris.net/membri/OpreaCristina-CV-RO.pdf

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 77

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cuvântului, atunci când subiectul său, modelul, este femeia. Portretele toate, nu doar cele întruchipând Femeia, sunt aproape cuminţi, asta până când îndrăzneşti şi priveşti…!!! le descoperi sâmburele focului creator, geniul care face ca o linie aparent simplă, să devină o operă de artă.

Simboluri şi planuri suprapuse, imagini de basm tremurate ca într-un caleidoscop virtual, aşa sunt multe dintre alte eşantioane, mostre ale lucrărilor acetui artist, care face un “exerciţiu” de excelenţă cu el însuşi. Într-o lume culturală globalizată, amprenta pe care şi-o lasă Mihai Cătrună ( şi) pe efigia eminesciană este un act de curaj artistic, un gest de nobleţe naţională şi poate, un semn că linia de demarcaţie dintre cele văzute şi cele nevăzute este din ce în ce mai subţire.

Este o bucurie să ,,citeşti“ semnele care ţin de lucrările semnate Mihai Cătrună, şi satu-rate de lehamitea pe care, într-o lume nebună, o resimţim zilnic, se sparge. Se dizolvă angoasa noastră umană, atunci când privim cu atenţie şi desluşim dincolo de tuş, de cărbune, de acuarele... unde descoperim o lume fabuloasă şi care ne-a fost încredinţată fără reţinere.

Mihai Cătrună este un Nume care trebuie să ne reperezinte în lumea bună a artei plastice de peste hotare. Un nume de artist tânăr, care rezonează perfect cu etapa de răscruce spirituală în care ne aflăm astăzi.

Mihai Cătrună19, Imaginea figurativă a unei lumi normale Făcând parte din eşalonul artiştilor plastici tineri, Mihai Cătrună impresionează prin diversitatea stilurilor artei sale, prin felul în care transformă imaginea obişnuită într-un spectacol de linii convingătoare, de tuşe ale culorii, unde este cazul.

Desenele, aduse din peniţă – cu o mare graţie, dar în acelaşi timp cu fermitatea artistului sigur pe uneltele sale, sunt inspirate şi de cele mai multe ori fac translaţia din lumea cotidiană într-o metaforă vibrantă, pe care un ochi avizat o percepe, aşa cum merită ! - ca pe o splendoare.

Defel simple, după tehnica folosită, după stil, lucrările lui Mihai Cătrună ar putea fi aşezate pe mai multe categorii, dar aici, este locul criticilor de gen să-şi spună cuvântul. Eu doar vin, destăinuiesc ceea ce sufletul meu a preluat din ,,rama,, fiecăreia dintre lucrări în parte, ceea ce ochiul a adunat pe retină pentru ca mai apoi, sufletul să se bucure. Grafică suprarealistă, peisaje care depăşesc linia clasicismului, plonjează în modernitate, aşa cum se întâmplă şi cu portretele, care, la Mihai Cătrună prind forma unui filigran al tainei care face din ochiul unui om o eternitate.

Prin valenţele sale artistice, Mihai Cătrună decupează imnuri lirice în adevăratul sens al 19

Melania Cuc

Geneza – pictură în ulei, Mihai Cătrună

http://www.aapb-arte.ro/artist.php?ID=12&pagina=galerie-foto

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 78

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ARTA – ca moştenire Horia, Elena şi Daniel Gane (Roşu-Gutman)

Elena Gane (Roşu-Gutman) - Toamnă la Mănăstirea

Cernica,ulei pe carton.

FIIND TÂNĂR ÎNCĂ

HORIA GANE - poetul

Fiind tânăr încă, pot să mă mai mint, doar cu fărâma decupată-n pripă, din dragoste, cu un stilet de-argint, şi dreapta ridicând, rostesc: „Stai, clipă!“.

Scrisori Vântul, foaia veştejită, mi-a repezit-o în faţă, cu ploaie şi somn.

Şi clipa stă. Iar noi, ca o statuie sântem — împrejmuită de cuvinte, pe un tărâm visat ce e şi nu e, şi locul de sub noi e mai fierbinte.

Am pus-o în cartea, cu umbrele neterminate.

Scrisorile

O, dragoste! Furnica-mi dă de ştire, când te iveşti, rămâi puţin şi pleci, cu-o floare aburită de uimire.

morţii nu le mai citesc.

Foaia Lenau-Eminescu, mi-e de-ajuns lângă tine.

Căci alt timp vine dispărând pe veci.

— Statornicia nu-i în neclintire... — Şi dreapta ridicând, strig clipei: „Treci!“.

LABIRINT Din câte ar fi fost să ni se-ntâmple, ca foşti copii ce alergam prin lanuri, toate au trecut lăsându-ne la tâmple, urzeala Crivăţului de pe geamuri.

Deci, viaţa e aducere aminte, a ce va fi, care din ieri devine, precum se uită, din altare sfinte, icoanele la noi privind în sine.

Concertul frunzelor, ulei pe pânză – Elena Gane

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 79

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Şi-n miez e liniştea dintre morminte, pe care ura-n dragoste o curmă, căci tot ce-i omenesc stă în cuvinte. Şi dacă numele ţi-l pierzi în turmă, e-o vorbă de prisos. Spre cele sfinte, e labirintul plin cu cei din urmă.

ZECE MII DE CARJE Am văzut zece mii de cârje în curtea unei fabrici de recondiţionare. Zece mii de cârje într-o zi însorită, cu lemnul la subsuori lustruit ca razele, aruncate grămadă. Întâi mi-a venit să râd imaginându-mi cinci mii de oameni ţopăind ca nişte canguri în aşteptarea cârjelor reparate.

Cangurii mi s-au părut, apoi, lăcuste.

Lăcustele chiar poartă căşti şi luptă la baionete. Lăcuste dintr-acelea pe care le prindeam in copilărie sărind prin tranşeele rămase după război şi le-nfigeam în cârlige — momeală pentru peştii postbelici.

Dar zece mii de cârje sunt o pădure uscată, prin care un invalid, trecând din două-n două, poate face o minunată plimbare de cinci mii de paşi. Zece mii de cârje sunt şi cinci mii de picioare rămase în cizme şi care, singure, nu ştiu încotro s-o apuce.

Noapte-am visat cârjele întorcându-se reparate mărşăluiau viguros purtând căşti şi la şold baionete. Şi-o pereche de cârje ca de copil, s-a luat după mine: „Vino cu noi, sau…!”

Where will you sleep tonight – Rosu-Gutman Daniel20

Laurenţiu Ulici despre Horia Gane „Timbrul liric personal. E o poezie ce leagă notaţia de reflecţie într-o discretă acoladă lirică, mai vechea înclinaţie metaforizantă a autorului căpătând acum un principiu ordonator, nu altul decât „ideea poetică“ şi o justificare de orgoliu: „timbrul" liric personal. Notaţia ridică, printr-o imagine pregnantă, simpla constatare la rangul de sentenţă expresivă, iar detalierea reflexivă — mereu, totuşi, succintă — a evenimentului notat, asigură semnificaţia poetică a textului. (…) Astfel de bijuterii lirice, de o neîndoielnică sugestivitate, sunt multe în „Melior“.

Aparent neutre afectiv, ele tăinuiesc o angajare lirică febrilă şi destăinuiesc un patetism al nuanţelor lucidităţii, pentru ca din acest joc de ascundere şi descoperire să rezulte un peisaj liric lăuntric omologabil ca mediu poetic, dar şi ca sursă de interogaţii mai cuprinzătoare.

Şi eu de spaimă ţopăiam ca un cangur, şi de teamă mi se făcuse inima cât o lăcustă, şi nu eram decât un biet peştişor postbelic.

(Din textul apărut în volumul: „LITERATURA

ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ", Editura „Eminescu"

N-am avut încotro: mi-am desprins un picior l-am trimis la război.

Versuri Horia Gane

20

http://fineartamerica.com/profiles/rosugutmandaniel.html

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 80

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Răbdare de fier În fiecare dimineaţă te aştept să împărţim prima lumină: sunt carnea fără ascunzişuri de pe masa lustruită a săracului, sunt întrebarea fără de răspuns pe care atât o iubesc filosofii.

Aud cum toate lucrurile cad ca nişte îndrăgostite polenuri, pauze line, blânde hiatusuri în derizoriul plânsului etern.

Mai răbdător ca o sete de nestins într-un lazaret al temutelor spanii, aproape absent dintr-o boală ciudată, iar mă voi supune tuturor poftelor tenebrelor care mă interoghează. În fiecare dimineaţă te aştept, râd maliţios de inchiziţia razelor x care mă devoră până la os.

21

DAN DĂNILĂ

Cutezanţă Să aştepţi neantul fără să ştii cum arată o petală de nalbă contra luminii, un cer nerăbdător al mărturisirilor.

De abia se luminează şi coboară în pivniţa cu apă de trandafiri şi umbre presate o cratimă.

Frazele rupte sunt piesele unui puzzle imposibil de rezolvat, ar însemna să fii recreatorul sinelui. Sineala nici ea nu e doar albastru, se vede cenuşa subtilă a oaselor calcinate peste timpul pierdut.

Arta comparaţiei, cea mai subtilă muză fără templu, singurul mod de a deschide capacul fără a fi muşcat de cerberi sau senzaţii parabolice. Altfel vezi dacă îţi ridici părul de pe ochi în faţa evidenţei şi pălăria. Doar vorbind despre ninsori vei fi mai pur în fiecare nouă dimineaţă.

21

Ospiciu Din săptămâna oarbă, o mână întinsă spre calda lumină a sudului îndepărtat de limba aceasta care nu mai iubeşte cuvinte-gesturi printre cuvinte-umbre.

O balanţă defectă omoară speranţele condamnaţilor din salonul circular.

Răspunsul e o tăcere neconvingătoare ruptă de pulberea interzisă prin lege într-un bazin de marmură însângerată.

Femeile se tem de halatele cam pătate ale vizitatorilor nocturni de profesie.

La menajeria din parcul complet ruginit piţigoiul singur alege mereu libertatea.

Prin tavanul spart picură în plosca de tablă, în rinichiul emailat. Cu paşi mici trece o idee salvatoare pe un coridor aproape paralel cu morga aristocratică.

Poet, traducător şi artist plastic, născut la 28 iulie 1954 în comuna Şura

Mică, jud. Sibiu. Publică primele versuri în revista "Sunet şi culoare" a liceului, în anul 1973 debutează cu poezie în revista Transilvania (Ion Mircea, Mircea Ivănescu). Expoziţii personale sau de grup împreună cu alţi artişti sibieni (pictură, sculptură, grafică, fotografie artistică). Din 1990 trăieşte în Leonberg, lângă Stuttgart. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al EXIL-P.E.N. din Germania şi al Asociaţiei internaţionale a scriitorilor şi artiştilor români LiterArt XXI.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 81

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Delir 7 sângele meu e bun de băut deja străjerule ţi l-am păstrat bine n-am fumat n-am mâncat decât verdeţuri din când în când şi câte un măr roşu din poveştile bunicii... poţi liniştit să-ţi vopseşti cu el buzele cravata cu care te vei afişa vorbind despre îngeri culorile vapoarelor sau ale munţilor de zăpadă... ţărmurile din ochii mei cheamă pescăruşii din glonţul tău auriu şi lucios apasă apasă pe trăgaci chiar acum străjerule sunt nerăbdător să le ascult quarkul...

DJAMAL MAHMOUD22

Poeţii poeţii vii îşi lipesc trupurile pe afişe cu gâturile tăiate îşi ţin capetele între palme expunându-le gratis trecătorilor le întorc în toate direcţiile să fie bine văzute trecătorii grăbiţi aruncă din mers câte-o privire spre sângele care le picură pe trotuare se scriu poeziile cele mai bune spun sufletele lor păşind spre porţi şi uşi de tot felul de maşini case magazine restaurante şi de ceruri când se golesc străzile şi nu se mai aude niciun sunet în afară de cel al picurilor poeţii vii îşi pun capetele la loc se prind de mâini formând un cerc imens în jurul unei bălţi atât de roşii cu ochii deschişi mor unul câte unul poeţii morţi scriu nemuritoarele poezii spun stele căzând în pupilele lor abia moarte...

22

Delir 10 am clătit ochii de mii de ori cu tot ce am găsit în drumul meu femei copaci ferestre şi petarde chiar am băut atâta apă aproape cât un fluviu care ar fi de ajuns pentru a adăpa toate vrăbiile lumii... neinvitaţi puteţi şi voi călători în mine

http://ro.wikibooks.org/wiki/Djamal_Mahmoud

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 82

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală fără să staţi la cozi interminabile nici să aşteptaţi luni de zile pentru un strop de cerneală sau un zâmbet... aici veţi găsi tot ce vă trebuie cearceafuri nisip soare şi mai important decât toate cele enumerate mai sus veţi găsi sânge mult sânge pentru voi am sacrificat până acum turme imense de patrupezi cârduri de păsări de tot felul la fructe şi legume nici să nu vă gândiţi le puteţi culege destul de simplu apăsând un buton îndată vor cădea direct în gurile voastră exact cum cad libertăţile sau gripele indiferent cum sunt aviare sau porcine la comanda unui biet plictisit de singuratate şi de prea multă lumină artificială în jur... sunt crucea voastră dezgoliţilor în sângele meu puteţi face sex în grup mânca bea dansa cânta demonstra scoate bani fără carduri iar dacă nu vă convine ceva puteţi face şi revoluţii cu sau fără genociduri oricum globulele mele roşii se înmulţesc atât de repede încât există un mare risc de o explozie demografică în oasele mele aşa că: dezgoliţilor de toate culorile şi religiile intraţi acum cât mai sunt desfăcute pleoapele altfel riscaţi să rămâneţi fără adăpost iarna bate la uşă deja şi nu se ştie ce surpriză vă pot face zăpezile...

ELENA BUICĂ BUNI

ECOUL AMINTIRILOR DIN ŞCOALĂ Mă apropii de amintirea primilor ani de la Şcoală Normală „Ioan Oteteleşanu”, profund tulburată. Am început cursurile clasei I într-o ambianţă binecuvântată de Dumnezeu. Nu pot vorbi depre anii de şcoală fără ca mai înainte să nu dau glas amintirilor legate de aceast cadru mirific. N-am mai aflat despre vreo altă şcoală din ţară care să se fi bucurat de o asemenea graţie cerească. În comuna Măgurele, pe un fost domeniu al Doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, devenit apoi proprietatea lui Ioan Oteteleşanu, se afla un castel şi împrejurimile lui. Acestea au fost dăruite de Ioan Oteteleşanu pentru a deveni un institut pentru viitoarele învăţătoare, spaţii neîntrecute în frumuseţe, încărcate de istorie, de amintiri literare, de parfum de epocă, dar şi spaţii ideale pentru viitoarele învăţătoare. În aceste spaţii în care se mai păstra ecoul unor vremuri de strălucire, de pe când România a avut o culoare şi o individualitate deosebită, doamna Elena Oteteleşanu a organizat petreceri fastuoase, întâlniri cu artişti şi scriitori, uneori patronate de „Junimea”, întâlniri evocate în multe scrieri şi lucrări de artă.

Aici a fost locul cel mai îndrăgit de marele nostru poet Mihai Eminescu pe vremea când se afla la Bucureşti. Aici venea împreună cu prietenul său Ioan Slavici să se refugieze de patimile politice ale „Timpului” şi să-şi găsească izvorul de inspiraţie pentru multe din poeziile sale. Aici a pus Slavici bazele acestei instituţii de învăţământ pe care a creat-o după modelul şcolilor europene. Şcoala era vestită şi în anii

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 83

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală când eu i-am urmat cursurile până la reforma învăţământului din 1948.

Castelul, aşa cum l-am apucat şi eu, era înconjurat de un teren de o rară frumuseţe. Într-o parte era parcul şi în cealaltă parte era grădina, pe care Ioan Oteteleşanu, în 1847, le încredinţase pentru amenajare renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhem Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Şoseaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevărat rai de frumuseţe. În anii când eu am fost elevă acolo, 1944-1948, parcul îşi păstra prospeţimea frumuseţii, era foarte bine întreţinut sub îngrijirea agronomului şcolii, domnul Nicolae. După reforma învăţământului, noi am continuat studiile în Bucureşti, în clădirea care acum este a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, iar castelul aparţine Institutului de Fizică Atomică şi treptat a pus stăpânire pe el ruina. În parc, printre copacii seculari, era o peluză care cobora de la castel până la lacul mereu împrospătat de un izvor, adus de la distanţă mare, „frate geamăn” cu cel din Cişmigiu şi botezat la fel: „Izvorul lui Eminescu”. Mă consider norocoasă pentru că în aceşti ani am călcat pe aceleaşi alei pe care se plimba Eminescu şi am trăit în castelul care i-a inspirat versurile din Scrisoarea a IV-a:

Şi multe vise am avut şi noi atunci... şi multe comori de frumuseţi ne-au umplut viaţa de şcolar. Ecoul acelor vremuri răsună şi acum în mine.

Este poate ecoul corului nostru de pe imensa terasă a castelului aflată la etajul întâi, de unde se umplea parcul de răsunetul cântecelor pe versurile marelui poet M. Eminescu: „La mijloc de codru deeeees….” şi îi răspundeau pe rând alte două grupuri corale aflate în locuri diferite în parc „La mijloc de codru deeeees” … „De codru deeees…”

Sunetul final se unea într-o prelungire plină de armonie, într-un ecou ce-l aud parcă şi acum. În imediata apropiere, în partea dreapta, era „ascunzătoarea” lui Mihai Viteazul, unde ţinuse sfat de taină înaintea bătăliei de la Călugăreni şi în care noi păşeam acum cu multă sfinţenie şi cu o oarecare înfiorare. În preajma lacului erau cele doua chioşcuri, al lui Eminescu şi al lui Slavici, vopsite în alb strălucitor şi încărcate de ghirlande de flori, spaţii în care visam în taină să le calcam pe urme. Şi între timpul visării şi cel al împlinirii dorinţei de a mă dedica scrisului, pentru mine s-au scurs aproape 60 de ani. Nu-i niciodată prea târziu – aşa se spune - şi nici nu am uitat primul impuls care a mocnit în mine atâtea decenii.

„Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri/Iar în fundul apei clare, doarme umbra lui de veacuri”,

am respirat aerul în acceaşi atmosferă de magică reverie ca cea din poezia „Somnoroase păsărele” unde imaginea lacului ca o oglindă te cucerea prin fermecă-toarea-i frumuseţe, în timp ce „Peste-a nopţii feerie/Se ridică mândra lună” iar in preajmă „Totu-i vis şi armonie”.

În anii următori s-au mai ridicat câteva corpuri noi de clădire, care se armonizau cu castelul, iar în parc a fost instalată statuia lui Eminescu, opera sculptorului Mihai Onofrei, executată după fotografia lui Eminescu făcută de pictorul-fotograf polonez Franz Duschek. În cealaltă parte a castelului era grădina care putea să te trimită cu gândul la frumuseţile Raiului. Era străbătută de alei marginite de flori, din loc în loc cu arcade de lemn, vopsite în alb,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 84

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pentru trandafiri căţărători care formau adevărate bolţi. Erau şi două bazine cu peşti exotici şi înconjurate de flori de origine mediteraneană. Între anii 1851-1853, în imediată apropiere, Ioan Oteteleşanu a înălţat o frumoasă biserică cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pictată de Gheorghe Tătărăscu în anul 1853. Pe vremea când eram elevă, în această biserică corul şcolii noastre dădea răspunsurile la Sfanta Liturghie.

Experienţa lui Slavici desfăşurată timp de 14 ani ca director şi profesor la acest institut se numără printre cele mai interesante din istoria învăţământului românesc. De aici s-au inspirat pentru organizare toate şcolile care pregăteau învăţători. Multe din cele puse ca temei de Ioan Slavici au dăinuit până în anii schimbărilor aduse de reforma învăţământului din 1948, unele chiar si după această reformă. Aici, în acest cadru romantic al secolului al 19-lea, ca şi pe vremea lui Slavici, noi, elevele, aveam într-un singur perimetru toate clădirile cu toate dotările necesare, dormitoare, cantină, şcoală de aplicaţii şi biserică.

Acum parcă mi se pare un vis acea perioadă de timp când se putea vorbi de o altă dimensiune a şcolii, când era mult profesionalism, dăruire şi talent. Pe atunci şcoala asigura o pregătire complexă celor care tre-buiau să fie adevăraţi apostoli ai neamului alături de preoţii satelor. Pe lângă orele de cultură generală, noi aveam ore de practică în agricultură, învăţam să cântăm la vioară, să dirijam un cor, învăţam răspunsurile la Sfânta Liturghie, aveam ore de croitorie, de gospodărie, de dansuri populare, de bune maniere şi aleasă conduită... Accentul cădea întotdeauna pe nobleţea profesiei aleasă, pe dragostea pentru tânăra generaţie, pe formarea unor calităţi morale înalte.

Puţini sunt tinerii care pătrund înţelesul cuvintelor mele când le spun că îmi amintesc cu mult drag şi cu multă mândrie de anii pregătirii mele, de pe vremea când şcolile normale erau adevărate şcoli-ateliere unde învăţai temeinic profesia cu o şlefuire dusă până la măestrie. Era considerată o adevarată artă modelarea în

marmură vie a caracterului şi a personalităţii şi de aceea şcoala făcea din fiecare dascăl o personalitate, căci personalităţile se formează pe lângă personalităţi.

Mulţi din tinerii zilelor noastre nu-şi pot imagina ţinuta profesorilor de atunci care îţi impuneau să-i crezi pe cuvânt, profesori care vorbeau clar, convingător, precis, pe care noi îi urmam ca model. Acei profesori au ştiut să treacă peste dificultăţile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat în pofida piedicilor. Elita intelectualităţii româneşti s-a datorat lor, fiindcă ei au fost cei care au avut cheia cu care se deschid orizonturile culturii şi spiritualităţii, cei care au oferit un sistem de repere morale. Nu de puţine ori, de-a lungul vieţii mi-au răsunat în minte cuvintele profesorilor mei: „Când veţi termina şcoala, trebuie să fiţi profund pătrunşi de ideea că profesia voastră este cu totul aparte, deoarece dascălul lucrează cu cea mai complexă, cea mai diversificată, cea mai amplă, cea mai sensibilă materie şi cu cea mai largă gamă afectivă. Şi pentru că sentimentele au o lucrătură subtilă, filigranată, au o ţesătură mereu nouă, munca voastră trebuie sa fie o artă. Pentru copil, învăţătorul este unic, căci îl poartă prin zone de vis, îi dezvăluie <corola de minuni a lumii>. Pentru copil sunt importante chiar şi cele mai mici fapte care îl definesc ca elev, e important dacă învăţătorul i le remarcă, dacă i le acceptă sau nu.

Să nu uitati niciodată, pe unde veţi trăi, să sfintiţi locul, că reuşita în viaţă trbuie să fie prin propriile voastre eforturi, să nu coborâţi ştacheta demnităţii, să credeţi în ceea ce faceţi...”

La maturitate, fiecare se apleacă peste memoria timpului şi descoperă prin ceaţa propriilor amintiri figura blândă a primei învăţătoare. Mulţi oameni şi-au luat ca model de viaţă figura unui profesor îndrăgit care l-a impresionat prin calitatea şi înălţimea morală, căci omul este însetat de valori şi de repere. Trei personalităţi mi-au marcat viaţa, învăţă-torul din şcoala primară, Marin Spânu, persona-litate de excepţie, profesoara de limba română Lavinia Ionescu din timpul Şcolii Normale care m-a învăluit cu căldură

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 85

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală şi cu multă încredere în evoluţia mea şi remarcabilul profesor universitar de la Cluj, Mircea Zaciu, care credea în forţa mea intelectuală. Lor, dar şi multor altora care au contribuit la formarea mea, le închin cele mai alese gânduri şi sentimente, chiar dacă cei mai mulţi nu se mai află printre noi.

Vechile tradiţii ale şcolii se sting încetîncet, vremurile noi cer alte aspecte ale învăţării.

Cu toţii suspinăm după învăţământul nostru de altădată, după acei profesori care astăzi sunt numai legendă. Nici eu nu pot să îmi opresc gândul care îmi fuge înapoi pe tunelul amintirilor dragi şi îmi tulbură şi astăzi idealurile în care am crezut profund şi cărora le-am rămas credincioasă până la pensionare. Cu toată frumuseţea şi valoarea de altadătă, formele de atunci ale învăţământului nu mai pot acoperi noile cerinte. Reforma se impune stringent, fără să uităm a lua ce este bun din tradiţia învăţământului nostru, ţinând cont de zicala românească: “odată cu apa din copaie, să nu azvârlim şi copilul”. Dacă în perioada interbelică sau găsit oameni luminaţi, vizionari care au pus bazele şcolii româneşti dupa modelul şcolilor europene, astăzi, eu tot mai sper că ar mai fi posibil să se impună asemenea personalităţi şi învăţământul nostru să-şi ocupe prestigiosul loc.

Ecourile vremurilor de mare glorie ale învăţământului nostru îmi amintesc că speranţa nu moare niciodată.

Ieromonah Hrisostom Filipescu Acolo...

-o filă de jurnalÎmi trezesc peniţa pentru a mai contura din rugina frunzelor de toamnă un fum din clinchetul anilor ce i-am lăsat să zburde în voie pe maidanul vieţii. Acolo în colţul său de lume, însingurat, chemând cuvintele, visând, sperând, zâmbind, lăcrimând, ca să-şi dea măsura credinţei un gângurit înmugurea. Îmi aduc aminte ca de o fiinţă uitată în paginile unui manual de gimnaziu sau între două frunze culese în grădina bunicii şi puse la presat. Acolo, eram eu pe aripile unui curcubeu fricos, proaspăt ieşit după ploaie şi mi-aş fi dorit să mai rămân acolo… sub aripa protectoare a mamei, ce-mi repeta verbul „a iubi” ca pe o litanie. Plâng norii… lovind fără milă pietrele uscate de arşiţa veacurilor. Îneacă şi ţărâna ce adăposteşte o altă lume. Ecouri surde foşnesc în miezul zilei, ce pare a fi mai mult noapte decât zi. Fluvii de gânduri mă răscolesc iar şi iar, ducându-mă pe alte meleaguri ce stau sfioase-n cămăruţele sufletului meu.

Pentru fiecare din noi „acolo” poate fi plapuma călduroasă a bunicii, căldura casei părinteşti, vocea plăpândă a mamei, întâmplarea aceea năstruşnică din prima excursie, peisajul care mi-a inundat întreaga fiinţa, prima iubire din minunaţii ani de liceu, un loc deosebit dintrun pelerinaj sau excursie, un aşezământ monahal unde am gustat bucuria isihiei, o experienţă de

Elena Buică – Buni Toronto - Canada

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 86

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală viaţă sau doar un scâncet ce ne-a scânteiat cândva inima.

Plouă…cu picături mici, mărunte, de parcă ar fi lacrimile cuiva. O vrăbiuţă caută zgribulită într-o băltoacă ceva, ştiut numai de ea, şi băltoaca e murdară de noroi. E sătulă de tot şi de nimic. Nu a mai avut răbdare şi a ieşit în ploaie, poate de singurătate…poate de curiozitate… Pentru ea unde o fi acel „acolo”, în ţări străine sau aici cu mine ?... Credeam că numai eu stau de vorbă cu ploaia, însă observ că este şi ea.

Ce egoist sunt, credeam că ploaia e doar a mea, şi doar pe mine mă ascultă… Hmm ! Cel puţin e bine că ne mai ascultă, ca ne mai sărută pământul. E tristă… stă în ploaie parcă de ciudă, de răzbunare, pentru natură, pentru consoartele ei, pentru existenţă. Poate ar fi vrut să fie altă creatură sau în altă parte. Se uită la mine, acolo în lumea ei poate vrea să fie în locul meu, sau plânge că nu o înţeleg nici eu… Ar vrea să-mi vorbească, ar vrea să mă asculte ?! Ochii ei mici ca boabele de piper, rotunzi şi mereu umezi m-au imortalizat. Ce făptură, oare ce simte? Poate câteodată mă vreau în pielea ei, doar ca să ating înălţimile şi să fiu în gingăşenia lor…dar e bine aşa. Şi eu am stat astăzi în ploaie pentru ca Dumnezeu să mă sărute pe frunte. În cotloanele şi ungherele sufleţelului ei mic vrăbiuţa se vrea “acolo”. Toţi ne vrem Acolo. Şi Adam se vrea „acolo”, în Raiul ce cândva l-a părăsit. Cred că pentru fiecare vietate şi făptură există undeva un “acolo”, ştiut numai de el, unde se închid ca într-un sipet, toate emoţiile, toate scâncetele, toate boabele de rouă ce mângâie vioara obrajilor, toate dorurile şi visele… dar poate reprezenta şi o lume dincolo de cotidianul obscur, ceva mai celest, mai divin, depinde de mesajele care se transmit şi obiectivul care este urmărit. În viaţă mi-am măsurat adeseori zborul cu lacrima ştearsă cu dosul palmei, alteori cu zâmbete generoase şi tot aşa. Din ele mai răsar uneori sub clar de lună diamante feciorelnice ce mai strălucesc în nopţile de iarnă amintindu-mi, fie şi pentru o clipă, de “acolo” !

Sună clopotul, vrabia s-a speriat. Parcă ne-am trezit dintr-un vis. Peniţa îmi zgârâie foaia, îmi aduce aminte că acum după ce unii au bătut la uşa inimii mele şi clepsidra şi-a mai scurs niţel nisipul, pentru mine “acolo” este aici...şi aici va fi poate, cândva, “acolo”...

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Egumenul Schitului „Sf.Maria Magdalena” Ţibucani ***

Crucea, chipul în care îmbrăţişează în Iubire creaţia

Hristos

îşi

Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”

Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului.

Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă pe drumul vieţii. Pentru cineva crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 87

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Minţile sclipitoare ale teologiei au văzut şi o cruce a geniului, a omului intelectual, neînţeles de societatea în care trăieşte, uneori prigonit, de cele mai multe ori invidiat şi apostrofat de suflete care nu i-au înţeles misiunea.

Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Deci chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, sau avem o situaţia materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Sfântul Isaac Sirul spune: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ.”

drum. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunţe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.

Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea.

Acesta este singurul mod în care, suntem „scutiţi” de Cruce. Putem să Îl trădăm pe Hristos, şi aşa nu vom fi obligaţi să luăm Crucea, nici să Îl urmăm pe Acesta Răstignit. Aflându-ne pe drum, având deja Crucea, putem, atunci, să trădăm. Cum? Să ne împrietenim cu cei ce ne biciuiesc. Să încercăm să le intrăm în graţii sau pe sub piele, cum se zice. Să ne alăturăm glumelor ucigaşe pe care le fac pe seama celui Răstignit. Sau să tăcem când fac acestea. Să căutăm protecţia lor şi să ne luăm partea lor în această viaţă, pierzându-o în schimb pe cea veşnică. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă”, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”. La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. Un proverb al poporului român spune foarte adânc: „Decât să înting în unt şi să mă uit în pă-mânt, mai bine înting în sare şi mă uit la soare !” Există o demnitate în a-ţi purta crucea!

Acum cât suntem sub cruce, suntem chemaţi să privim la ea şi la Cel ce S-a jertfit pe ea, udând-o cu mult sânge nevinovat. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog şi dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învaţă că din orice cădere există şi ridicare, totul depinde de noi!

Ieromonah Hrisostom Filipescu Egumenul Schitului Sfânta Maria Magdalena Ţibucani Judeţul Neamţ

Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege: Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încât e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiţi de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute, pentru că şi El s-a lasat ajutat de Simon din Cirene, când a căzut sub greutatea supra-omenească a Crucii Sale. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să îi urmăm Lui, chiar dacă am fi ultimul din turmă, chiar dacă simţim că în fiecare clipă parcă cedăm. Să nu cedăm, orice ar fi !

O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad.

Harul nu poate veni în inima unui om ciudos sau în inima unui om care duce crucea îmbufnat şi răvrătindu-se împotriva Celui ce ne cheamă la

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 88

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi? Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu.

Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta...

Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.

Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”...

Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda.

Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.

INTERVIU CU DAN PURIC: "Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional"

Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe.

Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC.

“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură” Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: <Dar basca unde este?>. Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi

“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.

A amatorismului?

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 89

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.

Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.

Promiscuitate, pornografie, kitsch.

Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?

Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact.

Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.

România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?

Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şia dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului.

Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde săşi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori.

Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.

“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”

Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.

Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine

“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”

Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor? Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 90

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale...

Ca la un parastas...

Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni.

V-aţi confruntat cu această situaţie?

Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nici o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.

- Poate n-aţi insistat destul...

Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii.

Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot outsider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară.

Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.

Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.

Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente.

Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari.

- Există alternativa emigrării…

Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”. Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.

“Există două culoare de jogging către cimitir”

- Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punândo pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu?

Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – lam întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.

- Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?

DAN PURIC - „Credinţa mi-a schimbat felul de a privi viaţă. Parcă am intrat într-o baie de lumină.”

Actor, scenarist, regizor şi dansator, autor de spectacole aplaudate în ţară şi în străinătate, artist multipremiat şi decorat pentru servicii excepţionale în cultură, Dan Puric n-are nevoie de prezentari.

Există, totuşi, o latură mai puţin cunoscută a vieţii sale, care îi depăşeşte preocupările artistice, deşi se recunoaşte în ele, ca picătura de apă într-un ocean: credinţă. Într-un moment de cumpăna a vieţii, Dan Puric s-a întors cu faţa spre Dumnezeu „L-am aflat pe Dumnezeu într-un târziu, dar nu prea târziu” – Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 91

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală – Eram elev în clasa a doua, mă pregăteam să devin pionier, eram un copil înregimentat. Dar într-o zi a venit pe la noi bunica şi-a spus, în treacăt: „Auzi, dragă, ce tâmpiţi sunt comuniştii, cică nu există Dumnezeu”. Afirmaţia ei mi s-a înfipt drept în minte.

Fireşte, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea înţelegere, dar pe măsură ce creşteam, adevărul a început să fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una câte una, ca foile de pe ceapă. Totuşi, până în 1989 am fost străin de Biserică. Eram în faza de turism: la răstimpuri, intri din curiozitate, priveşti, poate îţi place ce vezi, dar nu participi.

– Totuşi, faptul că mergeaţi chiar şi rar la biserică, dovedeşte că Dumnezeu vă era undeva, aproape…

– Privind retrospectiv, cred că El m-a mângâiat tot timpul şi mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul ăsta. N-aveam timp, eram o inimă fugărită. Ca toţi românii. Dar am fost, categoric, în mila lui Dumnezeu.

Ceva îmi spunea asta şi la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, îl simţeam ca pe un suspin. Ştiam că mai trebuie să fac un pas înainte, dar n-am putut singur şi n-a avut cine să mă ajute.

– Părinţii dvs. nu erau credincioşi?

– Ba da, tata era de o credinţă care şi acum îmi este exemplu. Mama avea un fel de credinţă boierească, mai ritualistă, specifică familiei din care venea. Dar erau speriaţi prea tare de vremuri şi doreau să ne protejeze. Ascultau pe furiş Radio Europa Liberă şi se temeau, probabil, să ne dea o educaţie religioasă serioasă, ca să nu se audă, şi răul să se abată asupra noastră. Tata a avut pământ destul de mult, era medic şi se temea să nu fie închis pentru originea sa socială. Nu voia să le dea comuniştilor nici un pretext.

– Când s-a petrecut convertirea?

– Acum vreo şapte, opt ani, după un impas major al vieţii. Am trecut printr-o disperare sufletească, pentru care nu există soluţii raţionale. Atunci am realizat că fără El nu pot ieşi din criză. Când m-am întors cu faţa spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunătate care nu încape în cuvinte şi de care nu vreau să mă mai lipsesc.

– Cum anume s-a întâmplat?

– Nu vreau să intru în detalii, pentru că sunt chestiuni prea intime. Vreau să rămână în taina inimii mele. Important este că L-am aflat pe Dumnezeu, într-un târziu, dar nu prea târziu. Fapt este că am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea,

că sufletul meu a început să se aşeze în timpul Liturghiei. Şi acum sunt în altă etapă.

– În ce fel aţi descrie schimbarea din interiorul dumneavoastră?

– Întâi, trăirea credinţei mi-a schimbat felul de a privi viaţa. Parcă am intrat intr-o baie de lumină şi mi s-au limpezit lucrurile, m-am lămurit odată pentru totdeauna. A încetat căutarea mea sfâşietoare.

Citisem mult până atunci, mai ales despre religiile orientale, încercând să mă înţeleg. Dar nu mă odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dădeam de o uşă, mă bucuram, când colo intram intr-un tunel. Pe când acum, am intrat într-o lumină, ştiu că fără Dumnezeu nimic nu este posibil, ştiu că prin credinţă poţi muta şi munţii, nu mai am teamă de răul care mi s-ar putea întâmpla. Am o viziune optimistă asupra vieţii şi o bucurie dată de faptul că viaţa de aici nu este decât o pregustare pentru viaţa de dincolo. „Adevarata artă este arta creştină.”

– Când aţi simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?

– A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarată este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsită de Dumnezeu nu e artă – o putem numi divertisment, performanţă, dar nu artă. Arta este mărturisire, fără ca prin asta să fie neapărat artă bisericească. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am înţeles menirea astfel: să mătur poteca spre Biserică. Încerc să-l sensibilizez pe omul modern prin artă, faţă de cuvântul Mântuitorului.

– Cum ati reusit sa transfigurati mesajul creştin în jocul de teatru?

– Avea Picasso o vorbă bună: „Nu caut, găsesc”. Adică inspiraţia îţi vine de dincolo de tine. Totuşi, există şi momente de căutare, de rătăcire. Dar când vrea Dumnezeu, găseşti. Sigur, există şi metode, şi formalisme, şi un spirit al căutarii. Eu nu aplic însă o reţetă. Trebăluiesc prin casă, ascult muzică şi gândesc. În acest timp mi se desfăşoară tot spectacolul sub ochii minţii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie şi alte chestii din astea. Vin la teatru şi povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucăm de treabă.

– Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recentă creaţie a dvs., are nu numai un mesaj creştin, ci şi unul anticomunist. Ce legatură este între cele două mesaje?

– E vorba despre atitudine. Don Quijote era în lumea machiavelică occientală la fel de singur ca un Petre

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 92

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ţuţea la noi, sub comunism. Fiecare în contextul epocii sale îşi păstreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pândesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are şi comportament de monah; o trăire ascetică şi o înclinaţie naturală spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca şi cei care au rezistat comunismului la noi. Ţuţea este unul; Noica, altul… Cervantes a vrut să protesteze prin această operă contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavalereşti, şi a creat acest personaj „nebun”, uşor ridicol. În fapt, un rebel care nu intră în jocul unei societăţi decăzute. Cervantes a fost esenţialmente creştin şi a pus aici mesaj creştin.

Când am citit cartea, mi-a fost uşor să fac o piesă cu mesaj creştin. Dar am mai văzut şi latura politică. Don Quijote a văzut în morile acelea de vânt nişte monştri disimulaţi. Şi comunismul este un asemenea monstru – multă vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca şi globalizarea actuală, un alt monstru care creşte sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, în general, nu văd aceste fenomene cum sunt în realitate. Le lipseşte ochiul duhovnicesc, care să le arate monstruozitatea lor. În perioada interbelică, la noi au fost însă şi foarte mulţi intelectuali care au văzut corect ce înseamnă comunismul; sunt destui şi azi cei care văd adevărata faţă a globalizării. „Teatrul meu dezvrăjeşte publicul” – Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au stârnit entuziasmul, şi în ţară, şi în străinatate. Cum vă explicaţi succesul de care vă bucuraţi ca autor de mesaj creştin, într-o lume aproape păgână, care caută să-şi şteargă amintirea sacrului?

– În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, când eroul ajunge pe tărâmul de dincolo, i se spune să nu meargă niciodată pe o anumită câm-pie. El totuşi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatenţie, fugind după un iepure. Şi, dintr-o dată, începe să-şi aducă aminte cine este, care îi sunt părinţii… Până atunci, trăise intr-o amnezie desăvârşită. În relaţia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Îl dezvrăjesc, îi redau memoria, îi arăt de unde vine şi încotro se duce. Şi succesul meu cred că înseamnă că publicul îşi redescoperă dragostea pentru cel care nea zidit.

- Lucraţi mult cu tineri actori. Cum se implică ei în demersul dvs. teatral: din obligaţie, din credinţă?

– Eu cred că o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulată. Ei înşişi îşi aduc aminte de origini. Am o

relaţie foarte bună cu majoritatea tinerilor care vin să joace cu mine. Nu caut să le impun nimic, ci doar să-i dumiresc şi să-i învăţ ce ştiu. Unde nu găsesc ecou, nu insist.

– În ultimii ani, aţi luat de mai multe ori atitudine publică, în spirit creştin. Ce v-a împins să mărturisiţi credinţa, nu numai pe scenă, ci şi în agora?

– Am conştientizat că neamul nostru este în primejdie şi că sunt obligat să trag semnalul de alarmă. Un artist trebuie să fie şi o conştiinţă publică, măcar în vremuri de restrişte. Până să vină doctorul, încerc să-mi resuscitez neamul cum mă pricep. Nu ştiu dacă sunt competent în domeniul ăsta, dar nu am voie să stau cu mâinile în sân. A mărturisi este darul pe care ni-l face Cristos. „Să privim detaşat integrarea. Ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm” – România a aderat la UE. Vă întreb ca pe unul care a văzut toata lumea: ce înseamnă integrarea din perspectiva spirituală? Vine şi de aici vreun pericol?

– Este nevoie să privim detaşat integrarea. Ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm. Ei ne aduc administraţie performanţă, dar sufleteşte le putem noi dărui mai mult. România intră în „Europa” secularizată, dar în ce măsură va intra Europa secularizată în România creştină? Cu mare discernământ, trebuie să ne opunem la a fi anexaţi unei ideologii, transmise prin aşa-zisa „societate civilă”. În această relaţie, trebuie să fim dezinhibaţi şi să ne comportăm firesc, deschişi la dialog. Să avem puterea de a spune ce merge şi ce nu merge la noi.

Dar nici să nu ne isterizăm pentru pericole presupuse.

– Artiştii sunt prin excelenţă în avangarda societăţii. Nu va temeţi ca veţi fi văzut cel puţin ca inadecvat, dacă vă afirmaţi ca un creştin practicant?

– Nu sunt primul actor care a făcut asta. În istoria creştinismului există exemple ilustre. În timpul Imperiului Roman, Sfântul Porfirie şi Sfântul Ghelasie au fost mimi. Chemaţi de împărat să batjocorească taina botezului, au ieşit din apă şi au mărturisit credinţa. Nu mă interesează cum sunt etichetat, pentru că eu ştiu cine sunt.

– Părintele Arsenie Papacioc spune că trebuie să ne străduim ca toată viaţa să fim prezenti în Cristos. Mai poate omul contemporan să facă asta?

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 93

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală – Cred că da. După mine, înainte de toate, trebuie să punem capăt unui comportament schizoid, manifestat la scară mare în rândul celor care spun că sunt creştini. Adică, după ce-am ieşit de la Sfânta Liturghie, să nu uităm de Cristos, ci să prelungim trăirea din biserică şi în viaţa cotidiană. Mulţi dintre noi nu „îmbisericesc”, în sens duhovnicesc, familia, societatea, odată iesiţi din biserica de zid. Devin strict cetăţeni, străini de Dumnezeu. Este mare păcat. Înseamnă că participarea lor la viaţa Bisericii se rezumă la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre instituţia Bisericii, nici măcar despre ierarhia bisericească. Mă refer la comunitatea de iubire adunată în numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie să rămână în iubire, şi nu poate, dacă Îl uită pe Cristos. Apropo de asta, îmi amintesc o vorbă a Părintelui Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

Era într-o duminică, puhoi de lume la mănăstire.

Privind la credincioşi, Părintele mi-a spus: „Îi vezi ce mulţi sunt? Dacă îi pui să aleagă între Dumnezeu şi vrăjmaşul, se duc la necuratul”. Adică, majoritatea oamenilor, chiar credincioşi fiind, nu sunt dispuşi să plătească vreun preţ pentru a alege între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună. Şi, de cele mai multe ori, le este mai uşor să aleagă răul. „Pe mine mă intereseaza sufletul, nu imaginea mea” – Daţi-ne un exemplu! – De pildă, de o vreme încoace, sunt atacate icoana, educaţia religioasă în şcoli, într-un cuvânt, Biserica. Şi nu prea se opun mulţi creştini. Aşteaptă să ia atitudine instituţia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toţi, şi noi slujim – după cum zice Sfântul Apostol Pavel. Este interesul, dreptul şi datoria noastră sa ne apărăm.

Lenea sufletească şi de gândire însă ne paralizează, ne face iresponsabili. Nu avem voie să fim spectatori la ce ni se întâmplă. De ce nu avem o atitudine ferma şi exprimată rapid? Mulţi se scuză în numele smereniei. Dar smeriţi faţă de ce?

Smeriţi faţă de ticăloşi? Nu. Iar trebuie să-l citez pe Părintele Iustin Parvu: „Ţara asta are inflaţie de smerenie. Dar uneori este nevoie şi de sfânta palmă a Sfântului Nicolae”. Trebuie să fim trăitori şi luptători în ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: în ortodoxie nu vii să sforăi, ci să fii treaz. Atacurile care se dau astăzi asupra ortodoxiei reprezintă hârtia de turnesol a creştinului adevărat din România.

– Recent, aţi participat la o masă rotundă, organizată de revista „Lumea” şi PNG. O parte dintre cei care v-au văzut lângă Gigi Becali s-au

declarat neplăcut surprinşi, crezând ca aţi intrat în partidul lui.

Contează contextul în care iei atitudine?

– Mi-au ajuns şi mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gândesc aşa au fost atenţi la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca şi cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Păstrând proporţiile, e ca şi cum i-ai reproşa Maicii Tereza că l-a vizitat pe Iliescu, fără să fii atent la ce a vrut să facă prin asta. Eu trebuia să merg acolo pentru că era o dezbatere importantă, despre creştinism în Uniunea Europeană.

Sunt dezamăgit că s-au grăbit unii să mă considere în solda lui Gigi Becali. În virtutea comporta-mentului meu de până acum, puteau să-mi acorde credit, să fie convinşi că nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru că se tem să nuşi strice imaginea. Eu, unul, mă duc oriunde ca să-L mărturisesc pe Cristos, indiferent că sunt înjurat, terfelit sau bănuit de cine ştie ce combinaţii. Pe mine mă interesează sufletul, nu imaginea mea. Să fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.

A consemnat:Claudiu Târziu

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 94

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Primeşte şi-apoi toarce fuiorul de Lumină, Trimite spre cei care îşi au speranţa-n sine Scântei de floare, dalbe, crescute-ntr-o grădină În care nasc speranţe spre-aceia care sufăr’ Şi tainele durerii le ţin timid, sub cheie, Cu sufletele pure ca florile de nufăr Trăind cu demnitate a vieţii odisee.

Le mângâi tandru, tâmpla, de dragoste flămândă, Dorinţa de-a învinge mă strădui să le-o dărui Şi ţes din fire pânza speranţei de izbândă Rămân cu ei alături, ca tot ce-i rău să birui.

DEBUT EDITORIAL Georgeta Resteman

Ce minunat e, Doamne, când vezi un bob de rouă Sorbit din cupe albe, sculptate într-o floare Şi poţi să dai din tine crâmpei de viaţă nouă În care-i doar Lumină, iar sufletul, nu doare…

Debut Tu ştii s-aduni cuvintele-mpreună Şi să le dăruieşti cu suflet ştii Le împleteşti apoi ca pe-o cunună Le-aşezi la locul lor, ca pe copii…

Îmbrăţişări Din gardul viu de suflete stropite Cu verde de smarald în ceas de noapte, Un mic vlăstar cu vise neîmplinite Şi-a plăsmuit un univers aparte.

Eu sunt doar o novice călătoare Prin lanul poeziei nesfârşit, De dragoste de semeni născătoare În nefirescul lumii labirint.

Şi-n inima-i ce nu mai vrea durerea A aşezat o floare din grădină Învăluindu-şi dulce, mângâierea, Cu dragoste-mbrăcată în Lumină.

Şi m-am trezit vibrând de armonia Din suflet izvorâtă şi senină Îmbrăţişând cu doruri poezia Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină

Iar paradisul strâns în cercul roşu Al sufletelor ce sfios vibrează, Necunoscut rămâne-n jurul nostru Şi în tăcere îşi îmbrăţişează

Ce până nu demult a stat timidă Şi-a dogorât lăuntric, sacadat S-a revărsat apoi într-o grădină Ce flori de suflet multe-a adunat.

Trăiri, ce-i stăpânesc pe toţi aceia Care îşi văd în flori eliberarea Şi îşi adună-n suflet odiseea Dintre ruine izgonind uitarea.

Au fost în rouă surfilate-n taină De un izvor imens de apă vie, Crescute-n munţi şi îmbrăcate-n haină De fericiri ... ascunse-n poezie.

Sărutul dat văzduhului trudeşte S-alunge cu blândeţe un pustiu Care-a domnit în sufletul ce creşte Verde smarald născut din gardul viu...

Dorinţa Când unduirea lină a nopţilor ne-atinge Şi blândul ochi al Lunii Pământul luminează, O dulce adiere spre lume se prelinge Rodesc din mine flăcări iar sufletu-mi vibrează

Muguri

Purtat pe valuri calde, de bunătate pline

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 95

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Muguri de magnolii se deschid uşor Lasă-n urm-arome de suflet pustiu, Sângerii ei fost-au, dar arzând de dor Se prefac în floarea sufletului viu.

Sute de miresme adunate-n mine Risipesc tristeţea şi-o transformă-n fum Renăscând dorinţa, clocotind de bine, Bucuria dulce-a timpului de-acum!

Irina Lucia Mihalca

Luminată-i floarea ce din mugur naşte!

Timpul rătăcirii fost-a spulberat Lăsând loc Iubirii şi-n suspin de Paşte Va aprinde-n suflet dor înaripat.

Culegătoarea de stele...

Mă înălţa spre cer, până la stele, eu mică, El mare, De sus priveam lumea eu mică, ea mare... Întunericul era mai departe, mai cald, Lumea, copacii şi luna se legănau la fiecare pas.

Mă înălţa spre cer, până la stele, Încă mai simt cum, uşor, desprindeam câteva stele, felinare ce luminau paşii, amprente lăsate, în urma trecerii noastre... Şi acum mă înalţă în zbor, în cer, printre stele, în visele mele, zâmbeşte, lumina-mi priveşte, chiar dacă eu sunt aici, El e acolo, undeva, în cer, printre stele, icoană, candelă vie, El, veşnic, Mereu TATĂL MEU.

Şi purtat cu-ardoare către feeria Nopţilor cu Lună, strălucind pe Cer, Dorul ce topeşte creşte-n temelia Lacrimilor scurse pe obraz, stingher.

Muguri de magnolii ce-au plesnit în noapte, Tandru-mbrăţişarea o strecoară-n vis Dăruind frumosul tăinuit de şoapte Făureşte-n suflet un nou paradis. *** Fiorul poetic, căldura umană şi exerciţiul de versificaţie îndelung şi asiduu fac din poemele Georgetei Resteman un document literar şi mărturia unei autentice spovedanii. Venind în câmpul literar fără grabă, după un îndelungat travaliu, Georgeta Resteman debutează cu o carte limpede şi convingătoare, urmând filonul tradiţional al poeziei ardelene (Coşbuc, Goga). “Fărâme de azimă” nu este produsul unor eprubete sterile, autoarea lor nu este contaminată de frământările generaţioniste ci urmăreşte cu fidelitate graiul simţirii aparent fără preocupări estetice.

Rostirea poetică este directă; nu se lasă strivită în contorsiuni stilistice, nu apelează la durităţi de limbaj, nu ascunde patimi revanşarde şi ambiţii elitiste: ”… las departe tristeţi adunate, /Mă umplu fiori de o dulce dorinţă /De viaţă, ce simplu trăitămi dă Pace /Cu linişte-mi dăruie-ntreaga fiinţă”. Este un crez al vieţii care îmbracă un crez poetic.

Daniel Drăgan23

23

http://danieldragan.arania.ro/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 96

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Sub ramura de măr Din flori dalbe, flori de măr Aş vrea să-ţi împletesc cunună Şi s-o aşez la gatul tău În nopţile cu lună plină. Şi din livada cu mulţi meri Flori dalbe, flori de măr, Să-ţi scutur ziua –ncetişor Flori dalbe,flori de măr.

Marin Toma24

Versuri dedicate Doiniţei Săbădeanu (în foto Marin Toma şi Doina Săbădeanu)

Să-ţi ningă lin pe al tău păr Flori dalbe flori de măr Iar eu să te iubesc cu dor Flori dalbe ,flori de măr. ......................................

POATE...

POATE CÂNDVA, PE-ARIPI DE DOR , UN DOR, RĂSCOLITOR, ÎŢI VA ADUCE IAR AMINTE, CĂ, UNDEVA , CÂNDVA, DE MULT, ŢI-AM FOST UN NUME CUNOSCUT. DAR TU, DE EL, TE-AI DEPĂRTAT, CU-O INIMĂ CEA FOST DE PIATRĂ LĂSÂNDU-L SINGUREL LA POARTĂ!

Şi s-o aşez pe fruntea ta, În nopţile cu lună plină.

De unde-mi vii…

De unde-mi vii,fiinţă ancestrală De mă robeşti şi-n somn odihnitor?

Au, cum ajuns-am oare langă tine Chip dalb,frumos, mângâietor?

..................................................................

A fost odată…

De mult, de mult , aş fi plecat Pe drumul lung, necunoscut, Dar vreau de-acuma să trăiesc De când te- am cunoscut.

A fost odată…nu de mult…

A fost frumoasă vreme!

Când număram stele pe cer Şi tu-mi vorbeai de ele!

Şi-mi place să visez mereu, În zorii reci ai dimineţii.

Frumosul chip la pieptul meu O, tu, zeiţa frumuseţii!

Mă atrăgeai la sânii tăi, Pe patul de mălini de-afară.

Priveai atentă-n ochii mei, Şi luna apărând fecioară!

Şi nici n-aş vrea să mă întorc Într-un mormânt întunecat Ci să-mi trăiesc iubirea mea, Să nu mai cad în alt păcat.

Si sper că vremea n-o s-apună, Cât inima-mi va bate-n piept.

Căci tu şi eu vom fi-mpreună…

Eu n-am să plec, te mai aştept

Nu-mi pasă...

Nu-mi pasă ce şopteşte lumea De mine, c-aş fi, nu ştiu cum...

Că mi-am adus femeie frumuşică În căsuţa mea, de lângă drum.

24

Marin Toma - epigramist, jurnalist, membru al UNIUNII EPIGRAMIŞTILOR DIN ROMÂNIA, membru al UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 97

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Nu-mi pasă ce şopteşte lumea, Când trec nepăsător prin sat Tinându-mi strâns de mijlocel femeia Oprind-o-n loc cu-n dulce sărutat.

Mi-e dragă numai mie Şi drag îi sunt şi eu.

Las lumea să vorbească..

O bate Dumnezeu.

O, Doamne, cât de rea e lumea Şi ce-o avea cu mine ea?

Nu-i cer nimic şi nici n-aş vrea.

Nici eu şi nici iubita mea.

Exegeză realizată volumului de poezii „Pleacă cocorii“ de Vasile Popovici

Când nu e lângă mine, Mă duc în calea ei.

Simt sufletul că-mi arde, O, Doamne, ce-i iubirea...ce-i!?

„cum să mai cred în îngeri când „roata olarului” bântuită-i de umbre... *** Poetul Vasile Popovici, născut la 20 decembrie 1938, comuna Corni, judeţul Botoşani, absolvent al „Facultăţii de limba şi literatura română” are în palmares următoarele volume: Paradoxuri - vol. I (Poezii) – Edit. Princeps Iaşi2007; Joc perpetuum - vol. II (Poezii) - Edit.

Princeps Iaşi-2007; Demonul angelic - vol. III (Poezii), Edit. Princeps Iaşi-2008; Cântece şi taine; vol. IV (Poezii), Edit. Princeps, Iaşi, 2008; (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic – vol. V (Poezii), Edit.

Princeps Iaşi-2008. Scrierile sale apar şi în publicaţiile: Revista „Ţara de Sus“ – Revistă de cercetare a culturii tradiţio-nale din judeţul Botoşani; Revista Moldova Literară - editată de Liga Scriitorilor – filiala Iaşi, (Mihai Păstrăguş); Revista „Dor de Basarabia“, Periodic de răspândire a cunoştinţelor despre neamul înstrăinat.

Amintim câteva premii: Premiul ASTRA – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”Galda de Jos – Alba, 6-7 noiembrie, 2010; Premiul special la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu” ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicul Sărat, judeţul Buzău.

Eu cred Eu cred că tu, mă suspectezi De fals, trişare în iubire Si-mi spui de multe ori pe zi Mai lasă-mă tu, măi ...copile Chiar dacă-ţi pun inima-n palmă Tu, parcă vrei să râzi de mine Mă tragi în mrejele iubirii Dar mă alungi cu-n măi...copile Şi-atunci nu ştiu să-ţi mai răspund Mă-nchid în mine noaptea-ntreagă Jurând să nu te mai iubesc Dar până-n zori îmi eşti mai dragă. Şi-a doua zi de la-nceput Aceeaşi dulce sărutare Noi ne-o dorim sub aşternut Sfârşită-n lungă-mbrăţişare.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 98

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală adevărat „fiu” zămislit după „chipul şi asemănarea” Marelui Creator. „Nu te-ntreba” – nu intră în sfera gândirii acestui „Sisif” care nu abandonează lupta cu „forţele necunoscutului” şi nu-şi găseşte liniştea până la aflarea „undei luminoase” – sperând că aceasta va deschide „poarta” spre „vechea ordine a lucrurilor”... lipsite de osânda împărţirii fiinţei între cer şi pământ.

Este nedrept, ca iubirea, aura neasemuită de frumuseţe din ochii îndrăgostiţilor să dispară în pulberea vremii „măcinată”de această rotire neîntreruptă spre „zero absolut”. „Şi pentru ce tot jocul ăsta schizoid,/ perpetuuu,/să-mi treacă de urât?!/Şi n-am rămas de-a pururi/dincolo de zid/şi nu m-aş fi născut?! /Să fi rămas de-a pururi în zero abso-lut. ( Mă doare nemateria). Timpul iubirii este fără egal... este esenţa pură a întregii trăiri. Cât de suave şi delicate sunt versurile: „Mai ştii/de noaptea-‘ ceea câmpe-nească/ şi cu lună?/Nici unul nundrăznea/ce-avea de spus să spună./Mai ştii că am trăit atunci/noi doi, noi amândoi,/întreg trăitul/ cât a fost să se agaţe-n noi?” ( Mai ştii...?).

Vremelnicia lucrurilor lumeşti solicită sensibilitatea creatoare a poetului care descoperă alchimia cuvintelor, îmbrăcându-le în culorile curcubeului, respirând liric pe culmile luminoase ale imaginarului, luând în stăpânire (cu lejeritate) mijloace de expresie radioase, minuţios meşteşugite. Şi câtă prospeţime şi frumuseţe au versurile: „Vremelnic te-ai schimbat în curcubeu,/ zvâcnind/ dintr-un izvor cu apă vie./ La capătul cel’lalt, /fântână-eram eu/ din care ţi-am luat culoare şi mânie. (Vremelnic). „Uşa este simbolul de trecere dintre două stări (a două lumi), dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie.

Uşa deschide calea spre revelaţie. Spaţiul familial începe ( propriu-zis) de la uşa casei părinteşti care desparte mediul deschis extern – de mediul închis intern. Uşa este partea cea mai plină de semnificaţii a unei case(o deschdem – închidem, batem în ea, o încuiem).

Ea reprezintă un prag, un hotar. Păşim prin ea intrând sau ieşind. Întrăm într-un alt mod de viaţă, într-o altă stare de spirit, căci ea ne duce

***

În volumul „ Pleacă cocorii”, apărut la Ed. on-line Semănătorul, 2011, volum de esenţă filozofică, poetul se apropie cu sensibilitate şi gândire profund reflexivă de dramele materiei, de rănile spiritului... adesea derutat de „necunoaşterea” drumului către ”cel ce-a fost înainte de naştere”: „mă-ntreb din nou // dacă mai este-un rost, // când toate-s doar pământ, pământ.” ( Speranţe de pandore). Întreaga scriere are ca „temelie” tre-cerea ireversibilă a timpului, angoasa, dureroa-sele căutări în spaţiu iluzoriu dintre viaţă şi moarte.

Raţiunea caută răspunsuri, se zvârcoleş-te în „aşternuturile” bântuite de îndoială şi um-bre, umbre ce opacizează, zăvorăsc calea spre adevăr.

Cum să rămâi impasibil când toate frumuseţile lumii, când cea mai desăvârşită fiinţă (omul), se transformă lent... în elementele primordiale trecute prin „inima neagră” a pă-mântului. Acest adevăr este plătit cu „exilul” pe in-sula suferinţei, cu spulberarea „atâtor năzuin-ţe” - „se-nvârte roata morii zi şi noapte/atât /cât încă apă curge-n scocul/morii. Şi macină, / şi macină boabele răscoapte/făină pentru ziua-nmormântării.” ( Roata morii).

Imaginaţia poetului, fecundă... străfulgerată de abisale trăiri, tensiuni poetice, se lasă prinsă în jocul uimitoarelor tonuri de lumini şi umbre. Când zorii îi bat discret în fereastră... poate auzi lipede „roata morii” care macină nevăzută... clipele, orele, visele, fericirea, anotimpurile atâtor speranţe... totul!

Trăirea poetului, rostirea, - aflate într-un cir-cuit coerent al judecăţii ( estetice şi filozofice) – urmăresc aducerea pe vatra luminoasă a olarului (ca ofrandă), a tuturor frămâtărilor sale interioare, a neliniştilor ... reliefate prin metafore deosebite cu o largă arie semni-ficativă şi estetică. „Măcar retoric nu te întreba;/în toate/să-ţi cunoşti măsura;/Şi ca să îţi închidă gura /Tendeamnă:/„Crede şi nu cerceta!” (Nu te-’ntreba).

Srierea poetului Vasile Popovici pare un dialog neîntrerupt cu Divinitatea... pune întrebări necuţătoare, fără a se umili şi înge-nunchea... ci, dimpotrivă, păstrându-şi vertica-litatea ca un

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 99

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală spre alţioameni, într-o altă atmosferă.” Primii paşi peste pragul casei părinteşti se fac sub privirile iubitoare ale mamei. Când fiinţa cea mai dragă sufletului nu va mai deschide niciodată „uşa” casei... se produce o ruptură, rădăcinile uscându-se lent de-atâta durere...

Poetul, graţie unei memorii deosebite, reuşeşte să păstreze în amintire momente rare ( momente care marchează trecerea fiecărei clipe), insistând asupra planului descriptiv ( plan în care trăirea intensificată, exultă...).

Cuvintele, asemenea apelor curgătoare, îşi dezvăluie forţa creatoare, ducând la tulburatea conştiinţei, la răscolirea întregii simţiri… În curgerea lentă a timpului totul se destramă – rămânând doar „urme” şi palide ecouri între pereţii odăii în care a stat de veghe nopţi la rând – fiinţa ce-a luminat drumul poetului. „Au mai rămas urme;/de mamă./Voal de mireasă, /zăbranic de moarte./Lada de zestre./ Goală. /Doar lada./ Fără zăvor, fără încuietori./ Paşii; / şi paşii îi văd prin ogradă. /Mersul;/şi mersul. /Şi rătăcita privire spre/ zarea aceea/în care-şi vedea fiul/ tot depărtându-se,/tot depărtându-se.” ( Urme).

Zădărnicia acestei lumi în care „toate-s vremelnicie”, aşterne pe chipul poetului o lumină stranie, asemenea unui amurg ce se scaldă în ape sângerii. „Eu nu ştiam /ce e apusul;/ văd numai umbre,/ umbre doar./ În faţa mea e un hotar;/ un pas/ şi dincolo-i apusul./Eu nu ştiam /ce-i neantul;/cad lacrimile unui fiu;/bătut capacul pe sicriu,/ iar dincolo de el/ e neantul.” ( Nu ştiam). Cine nu a fost prins în „nisipuri mişcătoare” nu poate şti cum flutură steagul celor învinşi de sete şi întrebări... nici cum „în joaca reflexelor,/fata morgană / se zbenguie’naltă, /oacheşă. /goală.” (Zănatic gând). Îndoiala creşte pe măsură ce „se vremuieşte/a sfârşit grotesc/şi-apocalipsă, /iar noi,/noi încă nam găsit veriga lipsă.” (Veriga lipsă). Cu toate durerile trupeşti şi tot zbuciumul sufletesc, dorinţa poetului de a dăinui în „ochiul sterp „ al timpului este acerbă... Văzând ( cu maxi-mă luciditate) cum trupul de lut este supus degradării, descompunerii – până la cea ma infimă particulă – acesta cere Creatorului o amânare ( şi chiar o minune) pentru a nu ajunge pe „masa de disecţie” a necunoscutului... „- Dă-mi, Doamne, /trupul înapoi!

/Mi-e dor de durere de suspin,/dentristare./Trimite „va” înştiinţare popii/şi lasă, /mai lasă o vreme suflare/şi-n trupul Caliopii. (Dămi, Doamne, trupul înapoi).

Cuprins de remuşcare (în toiul nopţii) şi în faza de „crepuscul” a existenţei terestre... poetul Vasile Popovici are puterea să se confeseze divinităţii... aşternând pe hârtie versuri nemuritoare, fascinante... „Eu n-am crezut în îngeri/ care /cântă-n cor/şi ne zâmbesc/şi ne veghează, /ce poartă-n aripă un zbor,/nu de Icar, ci îngeresc.// În visul meu... / – mi se părea corect –/mi-a apărut un înger/ce m-a certat/pe îngereşte cu blândeţe/pentru necredinţa mea... // necredinţa mea... ( Eu n-am crezut în îngeri).

* * *

„Cocorul este pasărea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor atunci când vizitează tărâmul lumesc. Cocorul este asociat cu poeţii, ce îl au pe Apollo ca patron.” “Europenii consideră cocorii simboluri ale vigilenţei şi loialităţii,(...) reprezintă şi fidelitatea, încrederea şi constanţa în dragoste.” „Pentru chinezi, cocorii erau „tian he“ (cocori divini) sau „xian he“ (cocori bine-cuvântaţi), deoarece zeităţile taoiste şi fiinţele iluminate erau transportate pe spatele lor între tărâmul ceresc şi Insulele celor Binecuvântaţi. De asemenea, ei poartă sufletele meritorii către Paradisul de Vest şi oamenii către un nou nivel de conştientizare spirituală.”(...).

Volumul „Pleacă cocorii”... se naşte din adevărurile lumii, adevăruri trăite de poetul Vasile Popovici, cu frenezie, cu teamă ... urând uneori, şi iubind mereu această trecere prin infernul şi paradisul terestru. Un volum ce-şi deschide „întreg cerul” sufletului... suflet care este dăruit cititorului. Nu ezitaţi! Păşiţi cu încredere...

Valentina Becart

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 100

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Monica Mureşan în dialog cu Ştefan Doru Dăncuş:

,,Civilizaţia noastră a greşit sensul, a ignorat semaforul roşu avertizor şi a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole. (…) Românilor li s-a impus cu forţa libertatea şi li s-a interzis opţiunea eliberării.’’

MM: Fiind un scriitor cu o bogată experienţă, cum vedeţi raportul biografie/livresc în ceea ce vă priveşte. Vă puteţi face un autoportret în puţine cuvinte – un CV sentimental? Şt.D.D: Sunt conştient că nimic din ceea ce există pe lumea asta nu-mi aparţine, se poate deduce cu uşurinţă şi din cărţile pe care le-am publicat până acum. Că nu pot trăi înafara artei – este altă poveste. Unii dintre noi, oamenii ce compun în sens larg societatea, ne-am născut cu un organ în plus, unul prost văzut şi care în ziua de azi a devenit un handicap: creaţia. Cunosc şi deviza conform căreia trebuie să devii om social, să-ţi asiguri o bază materială sau cel puţin pâinea cea de toate zilele; în cazul meu, cărţile au atras valorile materiale ulterioare, nu invers, ceea ce pare o ironie aruncată în obrazul economiei de consum. Cred că efectul de „om bun”, termen pe care l-am promovat pe cât mi-a stat în putinţă, a creat o suprasarcină cosmică şi a produs în final rezultate materiale (decente).

Atunci, la rândul meu, am început să fac daruri iar lumea a aflat că exist, a început să iubească modul în care visătorul de mine se risipea. Încetîncet, a început să îndrăgească şi fiinţa

omenească din faţa ei (nu neapărat omul care trăieşte sub teroarea ideii că inima i-ar putea ceda într-o zi, care binecuvântează dimineţile când pleacă la lucru, mulţumit că Dumnezeu a mai făcut o minune).

MM: Ce poveste au cărţile dvs.? Şt.D.D: La întrebarea despre povestea cărţilor nu aş vrea să răspund. Spun doar că fiecare din cărţile mele a avut ca punct incipient un eveniment tragic. Aştept şi acum ziua în care voi putea scrie o carte care să aibă ca start altfel de ocazie, căci nu scriu pentru premii literare sau glorie. Dar poate că scriind am reuşit să trezesc în unii oameni interesul faţă de drumul corect…Nu la “alunecarea în subcultură, chiar anti-cultură”, ca să vă citez, ar trebui să ne gândim, ci la modelarea omului, la repunerea lui “pe linie”.

MM: Când v-aţi conştientizat menirea, cariera? Şt.D.D: Când am revenit în literatură, am coborât de pe un munte mânios, tunând şi fulgerând împotriva umanităţii care, din cel mai de preţ produs al pământului a devenit un vampir veşnic nesătul, dacă a fost în stare să sugă tot sângele planetei. Acum, devenită canibal, a început să înfulece şi carnea acestei entităţi, săpând galerii şi înghiţind ceea ce a denumit minereu, smulgându-i fibrele aurifere una câte una, furându-i diamantele (aceste incredibile depozite de înţelepciune), pustiind totul pe unde trece. Ţipetele de durere au tulburat liniştea tectonică, aşa că am plecat să pun capăt prăpădului. În momentele de odihnă, îmi vărsam durerea şi amărăciunea scriind cărţi şi proiectându-le în conştiinţa colectivă, pre-gătind terenul pe care voiam să dau lupta finală cu sălbăticiunea ce s-a autodenumit, pompos, umanitate. Dar în calea mea au apărut fiinţe fragile şi pure, perechi izolate de Adami şi Eve în care recunoşteam tristeţea şi lumina cuplului primordial. Coboram de pe munte tot mai înciudat şi, surprins, mi-am dat seama că mă înseninez, mă îmbunez.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 101

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală MM: “omul… primeşte total lumea în el însuşi” – citez din cronica lui C-tin P. Popescu la recentul dvs. roman, Bărbatul la 40 de ani. Din ce punct de vedere am putea discuta? Fie că 40 de ani reprezintă o vârstă suficientă pentru a fi acumulat experienţă, astfel încât eşti mai puţin negativist/revoluţionar/rebel/non-conformist, ci mai receptiv, mai deschis, sau că simţi şi consideri că te poţi implica în societate, că ai putea fi util prin ce faci, îţi conştientizezi rolul şi rostul pe pământ. Şt.D.D.: Rostul de a scrie are legătură cu ce se întâmplă astăzi cu perechile omeneşti de care vorbeam anterior: prinse în malaxorul unor interese străine de structura lor, se ofilesc şi se întorc în ţărână triste, din ce în ce mai puţine în fiecare secol care trece. Dacă omul social are ocazia să le vadă vreodată, rămâne mut de uimire, încremeneşte, i se moaie genunchii, simte cum i se accelerează pulsul iar gândurile o iau razna. Dar singurele hotărâri energice pe care le iau oamenii în ziua de azi sunt cele referitoare la bani şi la valorile materiale. Orbiţi de acest joc pe care-l câştigă mereu necuratul, se fură, se mint, se înşeală unul pe altul şi din ce în ce mai des - se ucid. Banul, însă, acest complot viclean ce a convertit chiar şi spirite lucide, nu există în cantităţi îndestulătoare niciodată; pentru a obţine o astfel de valoare de hârtie omul trebuie să o plătească triplu iar asta îl obligă să muncească din ce în ce mai mult în timp ce la extrema cealaltă, tot mai puţini ridică privirile spre Cer pentru a întreba de ce se întâmplă toate acestea. De ce spun că un amărât de salariu este plătit triplu: 1. Este plătit cu timp de viaţă; 2.

Este folosit pentru obţinerea unor produse de care omul s-ar putea lipsi, dacă nu s-ar lăsa îndobitocit de strălucirea lor falsă; 3. Se pierde gândirea individuală şi se acceptă raţionamentele şi direcţiile impuse de “raţiunea economică” - cel mai diavolesc concept al acestui timp. Convinşi că numai aşa se poate ţine în frâu isteria publică ce clocoteşte deja pe planetă, exponenţii religioşi au dat mâna cu cei politici şi cu toţii s-au aşezat

la masa festivă organizată de bogaţii pământului - făuritorii “raţiunii economice”. Nu e drept ce au făcut şi nu e bine ca unii să arunce mâncarea la câini iar alţii să crape de foame şi boli. Nu sunt primul care spun asta, aşa că scriu, o carte ajunge mai uşor în mâna cuiva decât drumurile mele întâmplătoare. Pot fi întrebat, cu obrăznicia caracteristică celor ce s-au autodenumit “elita societăţii” şi: “de ce scrii aşa ceva?”. Mi se poate spune că ceea ce afirm sunt aiureli science fiction ori simple fabulaţii. Câtă orbire! Năucită de haosul în care locuieşte, omenirea repetă, în fiecare secol ce trece, cutezanţa de-a răstigni pe cineva. Redus la condiţia lui “Crede şi nu cerceta”, omul a ajuns să nu se mai teamă decât de moarte; a fost orientat, încet-încet, spre acestă definiţie ce-i este inoculată cu o remorcă de explicaţii false.

Văd zilnic bipezi deposedaţi de om, furaţi, înlănţuiţi în convenţii sociale insuportabile, hăituiţi. Iată-i cu memoria ştearsă, obosiţi, cedând omul din ei pentru o pungă de arginţi!

Ce-ar găsi Isus dacă ar veni a doua oară? O mână de oameni săraci dar puternici în credinţa lor puţini dar încrâncenaţi. Restul e doar pleava grâului ce trebuie cules. Uneori mă gândesc la ce voi lăsa aici, după atâta vreme de muncă neînţeleasă. Am la dispoziţie un trup ce seamănă acelor bipezi şi nu sunt ca ei iar moartea, în sfârşit, înseamnă eliberarea mea, ieşirea mea la pensie.

MM: Revoluţia din 1989 ne-a aruncat direct şi brutal într-o altă lume, zic eu guvernată de materialitate, uneori chiar sălbatică. Am fost/suntem pregătiţi pentru aceasta? Şt.D.D.: Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 102

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi.

Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. Nu cred în democraţie, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari nepăsări ce zguduie omenirea celor două milenii de “civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepţii extrasenzoriale sau izolare mânăstirească. Urăsc gestul ucigaşului care-şi îngroapă victima cu mare pompă şi salve onorifice de tun (gen “ajutoare NATO” ce devin cu atât mai generoase cu cât numărul morţilor este mai mare). Nu recunosc competenţa partizanei justiţii omeneşti, femeia uşoară a circum-stanţelor atenuante. Nu pot urca într-un copac de dragul unor atitudini ecologiste dar nici nu pot împuşca un animal de dragul de-a îmbogăţi o inutilă colecţie de trofee. Contest opţiunile „marilor” oameni care hotărăsc destinele ţărilor lor, contest hotărârile cu impact mondial, sunt împotriva oricărei opinii care-mi poate denatura ideea despre sclavie.

MM: ? Şt. D.D: Civilizaţia noastră a greşit sensul, a ignorat semaforul roşu avertizor şi a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole. Se vorbeşte la tot pasul de “evoluţia omenirii”, de “marile cuceriri tehnico-ştiinţifice”; parazitară, o gloată de fachiri şi “iniţiaţi” ne oferă nenumărate spectacole de magie şi manifestări paranormale dilematice, dublând astfel o evoluţie mecanicistă la fel de ambiguă. Vraiştea e atât de mare încât, dacă am trasa o axă clară, cu minus infinit şi plus infinit la capete, am afla că la ambele extremităţi tronează, insolentă, expresia plusminus. Lipsa reperelor marchează, omniprezentă, ce a mai rămas din viitorul speciei.

MM: Ce gust vă lasă viaţa dv. ? Aţi pierdut ceva/pe cineva? Putem vorbi despre acest subiect delicat? Şt.D.D.: Am cea mai frumoasă viaţă de pe pământ, aş putea spune, dacă aş fi singurul.

Dar mai sunt şi alţii care au înţeles că tot ce trăim este reversul a ceea ce facem zilnic. Iată un exemplu, mă gândesc acum la Oscar Wilde, care a trăit aproape aceleaşi situaţii sociale ca mine şi care scrie în “De profundis”: “M-am

ridicat cu hotărâre, încăpăţânare şi revoltă împotriva tuturor până când nu mi-a mai rămas pe lume decât un singur lucru. Îmi pierdusem numele, poziţia socială, fericirea, libertatea, bogăţia. Eram prizonier şi sărac. Dar îmi rămăseseră copiii. Pe neaşteptate, ei mi-au fost luaţi de lege. A fost pentru mine o lovitură atât de îngrozitoare că nu ştiam ce să mai fac; m-am aşezat în genunchi, am lăsat capul în jos şi am plâns spunând: “Trupul unui copil este asemenea trupului Domnului; eu nu sunt vrednic nici de unul şi nici de celălalt”. În clipa aceea am înţeles că sunt salvat. Am înţeles că singurul lucru ce-mi rămâne este să primesc ce mi se întâmplă”. A

scris aceste lucruri în închisoare, pe unde am trecut şi eu. Ce am pierdut? Ani din viaţă? Nu mă tem de timp. Oameni dragi? Oricum nu-i pot readuce printre noi. Avere? Sunt cel mai sărac cerşetor din România.

MM: Au rămas în noi urme din mentalitatea „epocii de aur”? cât de adânci şi de ce? Şt.D.D.: Au rămas urme după măreţia a ceea ce a iubit fiecare dintre noi. Majoritatea au visat frigidere pline de salam şi pentru asta luptă şi acum. Ceilalţi..., oh, e o prea lungă poveste, ei nu pot fi cumpăraţi.

MM: Cum rezistaţi în haosul prezentului – vânătoarea de dosare, şantaje, sărăcie, lipsuri, mizeria morală, atacuri la persoană, răzbunări, pierderea/ignorarea valorilor culturale, morale… etc. - combinat cu memoria unui trecut nici el prea fericit? Şt.D.D.: “Tăcerea singuratică e începutul curăţirii”, spune Sfântul Vasile. Am depăşit această fermecătoare ipostază. Faptul că mă simt eliberat este raţiunea după care se pare că s-a lucrat pentru a fi încă în viaţă şi că spaimele omului de rând au dispărut din alcătuirea fiinţei mele. Nu există fericire mai mare şi tragedie pe potrivă decât să ştii şi să te mistui ca

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 103

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ruysbroeck (se zice că suferea, în iernile grele, pentru vietăţile pădurilor din jurul Groenendaelului, unde se stabilise; n-am mai ucis de multă vreme, conştient, vreo gâză sau vreo fiinţă vie şi asta fără să fi ştiut că în urmă cu vreo 700 de ani, un altul asemănător mie ştia încotro merg oamenii şi era convins că nu-i poate împiedica; acest suflet a ars mocnit 88 de ani, trăind corporal numai pentru a consuma durerea de a nu putea interveni în destinul omenirii: o făcuse mai devreme Isus). Spiritele ca el îmi sunt strămoşii, cum spunea cineva despre felul în care îţi confirmi valoarea de om, ele sunt cele care au pus mână de la mână timp de 2000 de ani pentru a mă turna în formele acestui trup. Cum să-mi fie frică de ceva când sunt conectat la energiile celor două milenii de nehotărâre omenească?

MM: Plecând de la titlul unei cărţi, „Iertare şi compasiune” (de Alice Wheaton) să vorbim despre tema responsabilităţii faţă de noi: suntem conştienţi de durerea pe care o pricinuim altora prin neiertare, ură sau răutate? Şt.D.D.: N-am citit-o, regret. Dar mi-a adus aminte de Menachem Nahum (considerat sfânt, a trăit între anii 1730-1795 în localitatea Cernobîl, Rusia), de la care am primit ceva esenţial: „Compasiunea şi judecata sunt dis-

tincte una de alta numai jos, pe pământ; dincolo nu există decât compasiunea Torei… simpla îndurare.” Sigur, acest înţelept avea alte repere

spirituale, dar şi Biblia, şi Coranul, şi Talmudul, şi scrierile hinduse, dacă vreţi, au pagini întregi destinate acestei problematici. Din păcate, nu sa putut realiza între noi, oamenii, o sudură sufletească durabilă care să permită iertarea necondiţionată şi care, probabil, ne-ar fi putut absolvi de multe din relele actuale.

MM: Sunteţi de acord cu ce afirmă unii, că noi ne îmbolnăvim din cauza lipsei de iertare?

– ştiţi ceva despre cauzele spirituale ale bolilor (există şi o carte cu acest titlu). Şt.D.D: Ceea ce vă pot spune despre cauzele bolilor trupului (nefiind un cunoscător absolut al domeniului) este că omul a fost con-

ceput ca un întreg. În momentul când şi-a separat spiritul de trup şi şi-a folosit raţiunea pentru a alimenta doar această extensie, s-a creat un dezechilibru, ca şi cum într-un calcul matematic riguros, exact, precis, cu un rezultat previzibil, unul din termeni ar fi simplificat nemotivat. Chiar acum, când citiţi aceste rânduri, trupul este un mare conducător de oşti iar spiritul – o provocare iritantă. Unde se va ajunge nu ştiu căci şi eu, ca om, sunt doar unul din argumentele unui plan pe care nu-l cunosc momentan (şi poate niciodată) în întregime.

MM: Cultură: consideraţi că oferim un produs cultural exportabil, competitiv. Dacă da, prin ce şi cine (valoare, inedit, la modă, special prin culoare locală şi/sau specific naţional?).

Referitor la deznaţionalizare (prin globalizare): cum ne putem păstra identitatea? Sau e doar o falsă alarmă? Şt.D.D.: Suntem incredibil de performanţi la capitolul „cultură”. Din păcate am păstrat (dar vom scăpa de ele) sechele de tip fanariot sau, mai pe şleau „după mine, potopul”.

Nu se cultivă creaţia poporului român, ci se încearcă, pentru străinătate, impunerea unor scriitori cu slabe sorţi de izbândă, cheltuindu-se astfel sume exorbitante, sume care intră şi în buzunarele „terţilor”. Recent, am avut o discuţie în contradictoriu cu soţia mea şi la o replică a ei am exclamat: „Românii sunt un popor spiritual!”. Şi-am amuţit amândoi. Fără să vreau, am rostit poate singurul adevăr despre noi.

Sunt un anonim într-o ţară anonimă, în general indiferentă marilor forţe sau cunoscută, istoric vorbind, doar datorită ultimilor ei conducători, de la primul război mondial încoace.

Ar fi ridicol să mă bat cu cărămida-n piept în faţa acestor fronturi comune planetare care au de pus prea multe beţe-n roate unul altuia pentru a mai avea timp să-mi remarce spaţiul. Mai demult, aria întrebărilor mele a cuprins şi acordarea premiilor Nobel iar un erudit pe care-l respect şi-l respectă întreaga sarabandă de hiperculturali şi superelite, într-un rar acces de sinceritate, m-a dumirit: „Totul este să ai relaţii,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 104

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală să nu te întrebi ce fac oamenii pretin-selor ţări libere. Toate sunt un fel de comunism extins la scară mondială, altfel n-ar fi atât de simplu să minţi şi să fii crezut de o omenire conştientă că este înşelată”. Nu l-am combătut energic dar nici nu m-am aplicat pe afirmaţiile lui. Ştiam că gesturile noastre, de la mani-pularea banilor până la intervenţia umană în ierarhiile religiei noastre au fost pavate cu sângele lui Cristos. Ne place să credem că am evoluat, ceea ce este adevărat, numai că în sens invers: fosta securitate s-a diversificat în servicii secrete, cabalistica e un rafinament ocult banalizat pe toate posturile TV, Cezar, Alexandru, Napoleon, Hitler, Stalin s-au multi-plicat şi au devenit atât de mulţi încât nu mai poţi face un pas pe stradă fără să fii interpelat cu superioritate de un actual sau viitor lider care apără tot felul de bazaconii (sau chiar luptă împotriva a ceva ce ei denumesc „inuman” sau „anormal” sau cine mai ştie cum).

Paradoxal, cum se schimbă un regim politic – cum apar miile de luptători ilegalişti iar suferinzii de ieri nu-şi mai aduc aminte de trădare, o nemaipomenită şi decisivă repetiţie naţională în care votul de blam al iertării a primit ştampila permanentei excluderi. Dar cum spuneam, suntem un popor tânăr, „adolescent”.

MM: Credeţi/Vă temeţi că suntem provincialii Europei, sau „ruda săracă”? Şt.D.D.: Nu. Europa este ruda noastră săracă. Europa este una din provinciile noastre, doar că nu mai vrea să recunoască.

MM: Pentru a avea succes la public cu producţiile noastre culturale – cărţi, pictură sau obiect de artă – trebuie să facem compro-misuri sau trebuie să ne adresăm unui anumit public?

Cum se împacă azi luciditatea materia-listă a lui „to be the best” cu imaginaţia crea-toare – şi cu moda? Şt.D.D.: Eu n-am făcut compromisuri, deşi sunt la curent cu cele făcute de alţii. N-am impus, ci am propus publicului cărţile mele. Şi am fost sincer când am discutat cu oamenii, indiferent de vârstă. Există în viaţa fiecărui om nesubordonat regulilor generale o perioadă în

care memoria se autoepurează, se debarasează de stresantele incursiuni în esenţe, abandonează teribila căutare a adevărului, frumo-sului, binelui. Este o perioadă inexprimabilă, imposibil de supus controlului şi logicii jalonate a observaţiei umane. Cred că e inutilă complicata demonstraţie a numărului astronomic de noţiuni pe care cuvintele, culorile, sunetele, materia, în perpetua lor combinare, le pot crea. Efectiv, lipseşte sensul unei astfel de acţiuni: în primul rând, nu se pierde şi nu se câştigă nimic. În al doilea, de ce am tulbura bocetul cotidian al omenirii cu limpeziri ce se vor dovedi mai confuze decât chiar problema pusă? În definitiv, de ce n-au marii artişti de azi curajul de-a spune răspicat: nu mai am chef să creez nimic, m-am săturat, totul este inutil? Unica motivaţie a acestei laşităţi este faptul că nu mai pot da înapoi: societatea căreia în tinereţe, puşi pe fapte mari, i-au atras atenţia, cere mereu altceva. Pentru a nu cădea în dizgraţia ei, creatorii se adaptează din mers cerinţelor şi cu toate că sunt convinşi de uscăciunea ce bântuie prin arta lor, sunt dispuşi să mintă în continuare cu opere pe care ei înşişi le dispreţuiesc. Ce sunt aceste adunături de „pasionaţi ai frumo-sului”, de „promotori ai binelui”, de „apărători ai adevărului”? Ce sunt toate aceste întâlniri culturale, filozofice, muzicale? Ce vor să demonstreze aceşti domni cu bărbi şi mutre solemne, aceste doamne îmbrăcate extravagant în virtutea faptului că sunt considerate „femei de artă”, ce-i cu saloanele literare pline de pipiţe machiate violent şi de papiţoi ce-şi poartă cu o ridicol-dezarmantă demnitate cos-tumele şi papioanele? Ar trebui să ne recunoaş-tem posibilităţile limitate de a da mereu capodopere.

Arta actuală e condusă de lideri artificiali, autoproclamaţi. Nu-i totuna să înmăr-mureşti 100 de oameni când le citeşti o poezie, cu ascultarea politicoasă a unor baliverne (aplaudate, evident, deoarece eşti „un nume”).

MM: Mai e nevoie de poezie? Şt.D.D.: De poezie este nevoie mereu, indiferent cum este scrisă. „Mioriţa”, de pildă,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 105

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală nu a fost făcută pentru critica literară. Poezia este o revendicare inconştientă, poate, a laturii umane din fiecare.

MM: Credeţi că din dumping-ul (excedentul) acesta apare o criză, şi nu din criza poeziei în sine? Contează ce scrii şi nu cum scrii?

Dar proza? Oare vom lua vreodată şi noi premiul Nobel? Şt.D.D: Nu văd nicio criză a poeziei, văd doar nişte indivizi în spatele unor birouri, debitând pe bandă „istorii ale literaturii”, nişte „autorităţi literare” care cred că pot obliga sufletul să meargă pe drumul indicat de ei. Se dau şi premii pentru asta şi asistăm la un război nimicitor între scriitorii zilelor noastre. Care mai de care vrea să fie mai mare, mai mult pe la televizor, pe la radio, să ocupe cât mai multe pagini în revistele literare (şi, dacă se poate, cu o infinitate de poze), mai mult pe la simpozioane în străinătate ş.a.m.d. La fel şi cu proza. Nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum eronat a apărut în unele antologii. Mi s-au dat premii, este adevărat, dar n-am tras sfori. Mă simt minunat ştiind că scrierile mele se vând pentru că oamenii ţin la acest autor, fost ţăran pe Valea Izei. Mă simt incomodat când mi se cere costum, cravată şi discurs pe potriva ţinutei iar în ultima vreme am puterea de a declina astfel de invitaţii. Se pare că „ce scriu” şi „cum scriu” nu mai contează, dacă publicul mă simte ca pe unul care nu vine să-i caute defecte, ci să-i dea credinţă în artă. Cât despre Premiul Nobel..., s-au împuşcat doi iepuri deodată cu desemnarea Hertei Muller (eu i-aş fi dat acest premiu, în condiţiile date, lui Dieter Schlesak).

Mircea Cărtărescu este un autor excepţional dar nu ajunge numai atât. Mi-a părut rău pentru el.

MM: O lucrare personală de referinţă sau cu care vă mândriţi. Şt.D.D.: Am scris-o dar n-am tipărit-o.

Circulă în România xerografiată.

MM: Demitizarea şi desacralizarea: a avut Albert Camus un punct de vedere profetic, prevăzând rezultatele dramatice ale totalita-

rismului din secolul XX? …Dar Andre Malraux, „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc…”? Şt.D.D.: Camus nu este singurul care s-a potrivit situaţiei mondiale la un moment de cotitură. Totalitarismul trebuia să cadă pentru că urma să fie impusă globalizarea. În ce-l priveşte pe Malraux, această proverbială „zicere” se poate datora şi unui avânt de genul „sfârşitul lumii”, cam ce auzim astăzi prin toate canalele media: „în 2012 va fi sfârşitul lumii”. S-a găsit cineva să răspândească zvonul că Malraux a zis aşa. Şi Malraux, şi Camus, sunt discutabili. Îi judecăm prin prisma a ceea ce au scris, ignorând ceea ce au crezut.

MM: Ideologii, anticonformism: este la noi un anticonformism ideologic ? Cum rămâne cu credinţa românului în biserică? Pe de altă parte, există şi un anticonformism naţional – vezi „mam săturat de România”, sau hai cu Eminescu la debara ori scandalul cu Institutul Cultural Român, sau cu reacţia – chiar întârziată – a presei la Mihai Gălăţanu („Ce ţâţe ai, fă patrie!”) etc. Şt.D.D.: După înţelegerea mea „anticonformism ideologic” ar însemna opoziţia în faţa unei ideologii impuse. Chiar şi construcţia atâtor sute de noi biserici în România ar putea fi încadrată în sintagma de mai sus. Dar, cum spune românul, „ce-i prea mult nu-i sănătos”. Românilor li s-a impus cu forţa libertatea şi li s-a interzis opţiunea eliberării. Aşa au ajuns la mâna justiţiei, creatura care va nimici pământul.

Astăzi, din veniturile sale nenorocite, un om simplu întreţine, fără să-şi dea seama, o şleahtă de urmăritori aflaţi sub comanda diavolului. Nu poţi călători fără bilet pentru că imediat ţi se taie o amendă de o mie de ori mai mare. Controlorilor nu le pasă că toneta de unde îţi puteai cumpăra bilet era închisă, nu-i interesează, de fapt, nici o explicaţie. Sunt “autoritate de stat”?

Sunt! Iar în faţa statului n-ai nicio scuză. Dacă el vrea să te amendeze, o face oricum, nu contează dacă ai sau nu bilet: dreptatea este întotdeauna de partea celui mai tare. Iar dacă ajungi la puşcărie, biserica nu te poate ajuta cu nimic (eventual se dezice de tine). De aici – o

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 106

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală reacţie de respingere a bisericii ca instituţie morală (care se clatină tot mai tare, pe zi ce trece, datorită faptelor unor preoţi, intens mediatizate). A doua problemă nu există decât datorită massmediei. România tot Românie a rămas, Eminescu este tot Eminescu iar în ce-l priveşte pe Gălăţanu – probabil că a vrut să facă o „baie de mulţime”, ca şi toţi politicienii de pe meleagurile noastre. Oricum, după şocul „Marius Ianuş” şi la viteza cu care se mişcă toate acum, nimeni n-are vreme de epigoni.

MM: Tendinţe în gândirea românească: spre ce ne îndreptăm, odată ce tinerii preferă tot mai mult un neo-postmodernism cu elemente porno? Şt.D.D.: Deocamdată sunt tineri şi pot sta cu ochii pe monitorul calculatorului. Şi eu am procedat aşa, imediat ce a apărut internetul.

Acum, dacă nu găsesc o carte de care am nevoie în librării, o printez luând-o de pe internet. Am sesizat însă faptul că deja se creează o elită şi în rândul tinerilor. Această elită cumpără cărţi, se uită la filme serioase, ascultă muzică bună, nu fumează (!), învaţă foarte bine, participă la olimpiade... Păcat că mulţi dintre aceştia n-au nici cea mai mică intenţie de a-şi continua studiile în România. Şi dacă au plecat în străinătate, plecaţi rămân. “Speranţa moare ultima”, cum spune din ce în ce mai des, românul, aşa că nu vreau să dramatizez o situaţie rezolvabilă, în fond.

MM: Care a fost cea mai mare nenorocire a României (sau una dintre ele)? Şt.D.D.: Ni s-a luat Basarabia.

MM: Ce altă întrebare - sau temă – propuneţi? Şt.D.D.: De ce este ignorat şi chiar dispreţuit omul care creează? El este un ciob din Marea Creaţie a lui Dumnezeu. Anulându-l – pe Dumnezeu îl anulăm.

Interviu de Monica Mureşan -

Poet, critic literar –

Cum am cunoscut un om, pe care nu l-am cunoscut „Înainte de toate, am redescoperit un compozitor al cărui nume este Ion Dumitrescu.

Apoi, am redescoperit, ca într-un recital, muzica lui Ion Dumitrescu, pe care am ascultat-o, pe care am difuzat-o, pe care am ales-o ca suport muzical pentru multe dintre emisiunile mele. În mai 2003, am hotărât, aşa cum am făcut în nenumărate alte ocazii, să realizez o emisiune la împlinirea a 90 de ani de la naşterea compozitorului. În acel moment nu ştiam cum să mă apropii nu de muzică, ci de secvenţe din viaţa acestui om pe care l-am zărit fugar prin fotografii. Muzica îmi deschisese doar o uşă spre sensibilitatea şi harul artistic al compozitorului, dar atunci când încerci să evoci personalitatea unui om care şi-a marcat veacul, nu te poţi agăţa numai de fascinaţia muzicii. Aveam nevoie de fapte, aveam nevoie de pârghii să pot construi un portret din cuvinte. Rând pe rând, mari muzicieni, oameni de artă şi cultură mi-au oferit sprijinul, dăruindu-mi „crâmpeie de viaţă”, experienţe trăite alături de maestrul Ion Dumitrescu. Sigur că emisiunea a fost doar o schiţă de portret care a reuşit să-mi stârnească curiozitatea şi să mă facă să propun, împreună cu Costin Tuchilă, o carte: aceasta. Muzica lui Ion Dumitrescu m-a fascinat dintotdeauna, dar Filele mele de calendar m-au dus parcă în lumea celor 1001 de nopţi. Toate notele pe care Maestrul nu a reuşit să le scrie pe portativ, sunt convinsă că s-au transformat în file din calendarul vieţii domniei sale. Aşa am cunoscut un om pe care nu l-am cunoscut.

5 iunie 2003

Fragment din vol. Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 107

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Ion Dumitrescu – un clasic modern Memoria care se opune uitării De mult ar fi trebuit să existe o carte dedicată acestui minunat Om care a vieţuit pe meleagurile valahe, numindu-se simplu, asemenea multora, Ion. Cine să o facă ? Greu de spus, pentru că Ion Dumitrescu – căci despre el este vorba – nu îşi aflase, la timpul potrivit, locul în cronologia ierarhiilor unui veac prea tulbure. Neasemenea multora dintre cei ce îl înconjuraseră, în cei 80 de ani de viaţă, nu s-a bucurat de preţuirea oficială, pentru că era el însuşi mult deasupra lor. A existat pentru o idee, a ars pentru această idee şi a fost duşmănit pentru împlinirea ei – Uniunea compozitorilor, ca cetate-breaslă a creatorilor de muzică. Cunoaşterea acestui destin se dovedeşte anevoioasă, căci ea cere cunoaşterea timpului, timpurilor mai bine zis, menite a fi dramatice şi nefericite pentru mulţi dintre români. Cât îi datorează istoria muzicii noastre contemporane, este iarăşi dificil de explicat, aşa cum a fost acest drum cu mai multe direcţii – de la cea personală a creatorului de muzică, la cea colectivă a arhitectului palatului muzicii româneşti. Fireşte, ascensiunii şi apogeului unui astfel de destin i s-a răspuns, cum bine ştim ca martori, cu firească ingratitudine, fă-ţărnicie şi mult prea puţină recunoştinţă sau iubire statornică. Mai rămânea să urmeze şi uitarea…

Atunci a apărut această iniţiativă pe care doi condeieri şi radiofonişti – Puşa Roth şi Costin Tuchilă – şi-au asumat-o, de a aduna în filele unui volum tot ce se ştie şi s-a scris despre Maestrul Ion Dumitrescu. Genericul volumului defineşte claritatea intenţiilor: Un clasic modern. Adică, ceva definitiv.

Materialele adunate, multe, toate sau aproape toate, oricum câte au putut descoperi realizatorii în acribia cercetării lor de mai mulţi ani, restituie ceva din

existenţa aceasta simbolic singulară. Strălucirea inteligen-ţei, orizontul culturii, originalitatea nepereche a temperamentului, pasiunea pentru actul creaţiei, iubirea pentru cei numiţi simbolic „aproapele”, capacitatea a de se opune neadevărului, nedrep-tăţii şi imposturii… Enumerarea ar putea continua. Ion Dumitrescu avea de fapt vocaţia Binelui, aşa cum, ca muzician, avea drept stea călăuzitoare sunetul pur al melosului pământului românesc. Realizatorii cărţii au gândit o succe-siune de etape ale cunoaşterii-portret: Medalion, Studii lexicografice, profiluri critice, cronici, consem-nări, Receptarea postumă, Interviuri cu artistul. În final, ni se adresează chiar Ion Dumitrescu, în emoţionante pagini de muzicologie şi memorialistică ce îi poartă semnătura.

Putem socoti că aceasta este cartea dorită, despre marele artist Ion Dumitrescu? O carte scrisă într-un răstimp de decenii, cu pagini şi gânduri răzleţe, adunate acum cu osârdia şi gene-rozitatea celor doi semnatari ai acestui volum? Faptul că apariţia este datorată Editurii Academiei Române ar fi un argument, pentru a se opune astfel negurilor ce tind prea adesea să ne întunece memoria. Şi nu era drept să se întâmple astfel, deoarece, aşa cum mărturiseşte Ilinca Dumitrescu pe prima filă: „Tatăl meu era un om luminos”.

Puşa Roth25

25

http://pusaroth.wordpress.com/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 108

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

ADRIAN GURGĂU

Elena Aurora Popa

ARTISTUL până-n măduva oaselor simţea frumuseţea ivindu-se de sub unghii de timp o imortaliza în femei albastre coborâte din mări pe umărul gol al destinului avea în atelier scări ale ideilor pe care le urca cu grijă să nu se prindă culoarea de vreo umbră aluneca din când în când pe un scaun obosit de infidelitatea gândurilor şi apăsat de certitudini curgea înspre mare cu albastrul după el înflorind frumuseţea zilei într-un suflet de pânză

JURNAL PE STRĂZILE CRAIOVEI PRINTRE POEME ating din ce în ce mai des văzduhul cu degetul mânjit alunec pe străzile Craiovei bate vântul printre poeme se risipeşte gândul cu păienjenişul ochiului cu tot rămâne singură lumina să vegheze peste cuvintele pe care nu le mai spun ca să fie linişte-n poeme părului tău cutreieră lumea ce soartă minunată pe străzile Craiovei să visezi cuvinte să nu le mai spui să-ncurci destinul poemului cu tine azvârlit printre poeme să ronţăi molcom frunza gândul şi lumina

CONTINUU continuu lent frunzele galbene cad iubito e un cerc luminos continuu lent o mişcare – adiere iubito e o frunză galbenă jos pe pământ ***

Compozitie – Mihai Cătrună

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 109

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Dorneanu Eduard Romiţa Mălina Constantin

Iluzie nu mai ştiu dacă te-am pierdut sau am iubit o hologramă cu frac pălărie şi baston ţi-am atins cutele de pe frunte încălzind zăpezi apoi am dansat ca o cadână pe masa unde dospea dragostea până s-a înnoptat după atâtea anotimpuri ai fost călătorul timpului meu

Retro ziua aceasta are miros de fotografie alb-negru cu umbre descuiate din cutii îmi săruţi anii prin bluza în care plesnesc mugurii acum se pare că mă adaugi în albumul personal

***

Credinţa mai presus de cuvinte buzele Domnului sărutând fântânile părăsite, Hugues de Payens. pădurile arzând în credinţa iubirii, Robert de Craon. nisipul chemând corăbiile lumii noi, Everarad des Barres. muzica albastrului fragmentată în mii de boabe de rouă, Bernard de Tremelay. femeile neiubite tremurând la porţile mănăstirilor, Andre de Montbard. cetăţile în ruină strigând numele oştenilor dezertori, Phillippe de Milly. vrăjitoarele arse pe rug la lumina lunii, Odo de St Amand. nostalgia locurilor sfinte părăsite de binecuvântarea divină, Arnold de Torroja. coroana a trei regi sfărâmată în faţa statuilor de piatră, Gerard de Ridefort. şarpele nordic luat prizonier într-o seară blestemată de sfinţi, Robert de Sable. mâinile murdare ale unui papă mort înainte de vreme, Gilbert Horal. asaltul asupra unui oraş sfânt la ora când mântuirea este imposibilă, Phillipe de Plessis. refrenul melodiei păgâne răvăşind speranţele tuturor celor botezaţi în numele morţii, Guillame de Chartres. tăbliţele unor legi absurde murdărite de privirea neagră a diavolului, Pedro de Montaigu. casele închiriate unor suflete pierdute ca răsplată pentru tăcerea fără de sfârşit, Armand de Perigord. rugăciunea de jad spusă la miezul zilei în piaţa oraşului cu nume de femeie lapidată,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 110

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Richard de Bures. călătoria până la capătul lumii în căutarea celorlalte cuvinte, Guillame de Sonnac. apa vie murdărind feţele sfinţilor crucificaţi de o dogmă poleită cu sânge vinovat, Renaud de Vichiers. semnul disperării ocolind zăpezile munţilor mutilaţi de tristeţea orfanilor rătăciţi, Thomas Berard. inelul reginei mame învelit în flamura sfâşiată a unei dinastii caduce, Guillame de Beaujeau. marea bătălie de unde călăreţii lui Iisus nu s-au mai întors pe drumul de sare, Thibaud Gaudin. profeţiile spuse din mijlocul unui rug împlinind veşnicia, Jacques de Mollay. credinţa, mai presus de cuvinte...

Rugăciunea de piatră te rog să îmi dai aripi de piatră ca să îmi pot acoperi cu ele goliciunea orelor, tristeţea minutelor, disperarea secundelor. dar te mai rog să faci cumva ca aripile mele să nu mă doară când zbor, nu vreau să râdă de mine Icar sau îngerii rătăciţi în păcatele mele. să nu te miri că lacrimile mele se vor transforma în fântâni cu cumpănă, din setea părinţilor mei nu se putea naşte altceva. ca un sculptor de inimi, Fiul Tău.

MIHAI POSADA26 / VIAŢA ÎNTRE PARANTEZE /

În amintirea poetului-editor şi filosof-navetist transatlantic, Gabriel Stănescu într-o copilărie austeră şi sceptică ai învăţat respectul pentru unele lucruri

(cum ar fi cultul pentru carte)

o tinereţe râvnitoare printre atâtea ispitiri călăuzită de câte-o vrednicie

(cum ar fi cititul cărţilor)

maturitatea trudnică împotrivindu-se atâtor împotriviri dinăuntru şi dinafară prin munca neistovită ca o rugăciune

(cum ar fi scrisul de cărţi)

de la tinereţe la senectute dragostea nu te-a părăsit nu te-a trădat (cartea adunată, cumpărată, culeasă, primită, scrisă, tipărită şi dăruită) înţelepciunea bătrâneţilor poate că este să aşezi lucrurile la locul lor

(cum ar fi să donezi toate cărţile tale publicului unei mari biblioteci)

...cu ştiinţa că drumul trece prin cărţi însă nu ele sunt calea să aşezi lucrurile la locul lor

(dar asta ai făcut toată viaţa)

/ ECOU CU SENS / plouă în apartamentul meu o ploaie de sus cade printre grinzi de beton

26

Membru al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români – LiterArt XXI. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 111

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală la ultimul etaj al blocului nostru de locuit mai aproape de ceruri aproape în văzduh apartamentele dumnezeieşti de aici par pustii bat stropi grei cât oul de struţ cât lacrima de hipopotam de jos în sus plouă festiv cu săgeţi boante cu artificii tolerante rugăciunile noastre izbesc podelele cerului aberante / IMN LA RĂZBOIUL TOTAL/ frumoasă eşti ca disponibilizarea câtorva mii de lucrători prin ordonanţă guvernată frumoasă eşti ca minciuna unsă pe pâine de leprele subprimăriei „cetăţean-de-onoare-al-oraşului” frumoasă mai eşti ca îmbătrânirea naţiei şi scleroza fibrei pensionate frumoasă cum fuga la muncă încotro vezi cu ochii frumoasă cum reforma de dragul sistemului nu de dragul învăţătorilor şi învăţăceilor Hristoase frumoasă eşti ca premiile academiei industriilor de imagini virtuale colac peste pupăză de frumoasă peste urâciunea războiului real de zi cu zi cu vii şi cu morţi vai cât eşti de frumoasă maica ta moarte! frumoasă precum scuzele administrate la doborârea din nepricepere a unui avion de luptă aliat precum incendierea unui sat de copii frumoasă ca febra bolnavă a părăsirii noastre de către femeile noastre şi fiicele noastre şi câte-ale noastre surori şi iubite a(uc)h viaţa părăsindu-ne cu zile frumoasă eşti maşteră a vieţilor noastre maica ta, moarte

/ JUNGLA / la protojungla jungla-rai hai fraţilor cumnaţilor hai să cântăm jungla primordială veniţi să aducem ofrandă junglei arhaice paradigmatice să ridicăm prieteni hymn de slavă junglei eterne arheala junglă din suflet : şi leul stătea lângă cerb şi pitonul ofta eheu şi privea copilăreşte animalele toate cântau à la queue leu leu de-acolo din sânul apelor lui avraam cele de mai sus veniţi şogori iubiţi totul să fi-nceput cândva cu muşcătura de ţâţă a vulpoiului în sânul grecesc sau cu’mbucătura păcătoasă a mărului de mai deasupra cum apele căzute veniţi să privim jungla prăvălită jungla-iad şi aşa rugămu-ne’ntruna crezând, aşa numai, că o vom ridica (veniţi să privim/plivim sub cel brad) de n’om mai fura num’o scândurea mai mult scândură de pat decât lemn de icoană jungla căzută jungla infernală rai beteag ce toiag din ea să-mi tai hopa-hai până la rai jungla-rai jungla-rai cositorită şi păzită mai dihai de oştirea lui mihai dinspre jungla putrejunglă babiloană toată scai de nătângă cu bureţi şi ciumăfai strălucită din cel rai dulce oglindă

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 112

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală soră soarelui pătrar tu eşti mitra soarelui vătrai şi mireasa lui florar : junglă-fată-mare-n-mai spuma junglei prăbuşite în noroi, dacă o lai tigru eufrat şi gange când la jungla-iad răsai mugur verde ursitoareo mi-l urzeşte ori mi-l tai / BLESTEM-RECITIRE / vorbind cu Mihai ca nouri lungi ca turme de umbră peste şesuri trecură Mihaiule dragule anii tăi grei în poemele de abur de din nările de cai cu prea-bun-simţ ucigându-te (şi pe tine) par delicatesse vorbe cum ţara poporul sau neamul nu îţi foşniră în versuri nu se umflară altfel de foc mistuiau rănile tale din scurgerea văzului fulger vorbire mult mai adâncă mai gravă ca vorbele nourii lungi umbrele vântului pe şesuri înalte de munte ca turme de umbră trecură rotindu-se anii tăi, Mihai

sau turme de porci (trec anii ca porcii) sau cum cirezi de vaci ori de bivoli cum hergheliile de cai de catâri de măgari precum, iezii cei neastâmpăraţi ori caprele precum şleahticuri de găini tăbărând lângă creasta de spuză ori haite de peşti vorbitori poate organizaţii de lupi poate societăţi de tandre maimuţe populaţii de râme popoare de fluturi ori cum oare vor trece să treacă anii noştri aceştia de stare pe loc transitivă de moarte activă Mihai anii mei cum vor trece ca furii ca lotrii ca hoţii ca nourii lungi când cu toţii ei stau şi în jur vremea asurzitor vremuieşte? ca o ghiară uscată în spuză viaţa-n jăratec vătrai scormonind întrebări şi trec norii pe plai vor trece – dar cum, anii noştri, Mihai ?! cu depozite obligatorii în bănci echivalente cu plata apei, aerului, visului pe viaţă e seară acum e târziu bădie Mihai va mai fi dimineaţă trece-vor anii ca norii prin ceaţă

vai, dară noi, epigonii vestiţi de tristeţea de melancolia ta vestitoare şi clarvăzătoare: atîta de cu de asupra de măsură de internaţionali noi revărsăm cum aluatul dospit globalistul şi unicul naţionalism personalizat (infamant, altfel cum?) : ţigănia de rrom amărât aruncat – mâţă moartă pe terenul guvernelor jucătoare din poartă în poartă ci iartă-ne tu bade Mihai – România ...mânia jos naţionalismul aşadar să strigăm!

- oare cum trece-vor cum turme de miei ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 113

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ce pasăre beată.../Quel oiseau ivre...

RELU COŢOFANĂ27 Le fil ŕ désir assoiffé de toi j’ai trempé mes lèvres dans ton sourire et … Eureka j’ai découvert la loi mon âme plongée dans ton âme est dirigée du bas vers le haut d’une force égale au poids du volume d’amour déplacé j’ai alors inventé le fil à désir avec lequel je battis jour à jour la tour du plaisir

Aud statuile cum cresc aud statuile cum cresc scrâșnind teluric muntele mâniei s-a spart roci de ură se rostogolesc în mare aud statuile pornind în cadență satanică negru de spaimă orizontul s-a făcut ghem aud statuile strivind gândaci de singurătate din adâncuri izvorăște firav un blues tremurat de-o trompetă stângace 27

Ce pasăre beată se va naște în lipsa ta tu mâna apusului împreună cu râsul meu și lacrima prefăcută în diamant ce urcă pe pleoapa zilei îți desenez fruntea în zborul luminii și chipul tău se duce peste duna de nisip adusă de vânt într-o seară corpul meu nu mai este acea oglindă care dansează atunci îmi amintesc tu iți aduci aminte tu copilă născută de o gazelă visul fredona aiurea în noi Cântecul său efemer vântul toamnei într-o mică singurătate îți spuneam lasă-te desculță pe pământul moale o stradă albă și un copac vor fi în amintirea mea dă-ti ochii orizontului ce cântă cu mâna- mi ridic peruca mării și-ți mângâi ceafa dar tremuri în oglinda trupului meu nor vocea mea te îndreaptă spre grădina cu copaci argintii era o primăvară deschisă spre cer el mi-a dăruit o copilă o copilă ce plânge o fărâma de stea și dorința-mi se desparte de zi iar eu o adun pe o foaie de hârtie și mă duc să-mi ascund nebunia într-o stâncă de singurătate (Tahar Ben Jelloun, Les amandiers sont morts de leurs blessures, 1976)

Traducere Cotofana Relu

http://junimeadigitala.ning.com/profiles/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 114

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Le texte original: Quel oiseau ivre...

Quel oiseau ivre naîtra de ton absence toi la main du couchant mêlée à mon rire et la larme devenue diamant monte sur la paupière du jour c’est ton front que je dessine dans le vol de la lumière et ton regard s’en va sur la vague retournée un soir de sable mon corps n’est plus ce miroir qui danse alors je me souviens tu te rappelles toi l’enfant née d’une gazelle le rêve balbutiait en nous son chant éphémère le vent et l’automne dans une petite solitude je te disais laisse tes pieds nus sur la terre mouillée une rue blanche et un arbre seront ma mémoire donne tes yeux à l’horizon qui chante ma main suspend la chevelure de la mer et frôle ta nuque mais tu trembles dans le miroir de mon corps nuage ma voix te porte vers le jardin d’arbres argentés c’était un printemps ouvert sur le ciel il m’a donné une enfant une enfant qui pleure une étoile scindée et mon désir se sépare du jour je le ramasse dans une feuille de papier et m’en vais cacher la folie dans un roc de solitude (Tahar Ben Jelloun, Les amandiers sont morts de leurs blessures, 1976)

Baki Ymeri28

Poetul ce crede – veşnic - în steaua iubirii Inspirat de finţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Alberto aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele!

Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul fabulous care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române

(Victor Marin Basarab).

DOMINAREA SPAŢIULUI ŞI A SUFLETULUI A zbura înseamnă a domina Spaţiul.

De aceea adevărul meu Este un vultur Iar adevărul minciunii tale Este o cioară (vopsită).

Amândouă aceste înaripate domină Sufletul.

SUFLETUL VERII Hai să privim în amurg Disperarea Şi marea-n ruină, Pădurea care şi-a apus Cununea de crengi.

De câte ori ne-npăcăm, Suntem mai aproape de Dumnezeu.

28

Ambasador al Culturii Albaneze în România, poet, traducător bilingv romano-albanez.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 115

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Hai, vino în sufletul verii – Vom fi Precum doi inşi Aplecaţi tare departe Şi adormiţi...

PUTEREA IUBIRII

Prin Rai alergând, Coborând, Pe asternutul de vânt, Sânii ei tremurau.

Undele lor mã loveau, Mã trânteau la pãmânt.

Cu pielea ta luminezi stelele, Cu gasul tău sorbi izvoarele, Cu buzele tale încălzeşti iernile, Cu gura ta rosteşti rugăciunile, Cu ochii tăi orbeşti zorile, Cu numele tău albeşti zilele.

Cu sângele tău înroşeşti rodiile, Cu sânii tăi străpungi nopţile, Cu pântecul tău roteşti soarele, Vezi?!

Cu pântecul tău roteşti soarele.

MIERE

PERLA POETULUI

De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Pe buzele tale Erau polen şi nectar.

Nevăzute albine Îţi desenau pe buze o inimă.

De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Nevăzute albine Se trudeau să poarte prin aer Tremurul inimii tale.

Eşti ca boara cea uşoară Ca o poftă legănată La un piept de dumnişoară.

Eşti, oricând, ca niciodată.

Niciodată nu ştii când Eşti ca pasărea furată De văzduhuri pe pâmânt.

Eşti aripa care-n ceruri Lasă-n urma ei un rand Din poemul care zboară.

CÂNTEC POPULAR

BLESTEM CU MIRESME Numai zeiţele se pot lăuda Cu acelaşi cutremur Al sânilor Atunci când păşesc!

O, ce vârtej De dorinţe şi magice arte Ale descopcierii Diafanului veşmânt de mătase Ce cade la picioarele tale!

Nici un blestem Nu-i mai puternic Decât al miresmei Cu care mă-nfăşoară Golul tău trup!

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 116

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

MELANIA CUC29

Imn închinaţi Vieţii (LA POARTA SUFLETULUI, poeme, autor- Marin Toma) Parcă anume pentru a-i da cu tifla vieţii, care s-a purtat cu el ca şi o maşteră, poetul Marin Toma se ,,bate” în Cuvinte, nu în arme letale, cu lumea care, mai repede îl judecă în loc să-l aline.

Cu duioşie şi versificaţie de modă veche, autorul şlefuieşte diamante verbale, le prinde în montura versului clasic ca într-o tiară, pe care o dăruieşte Femeii.

Teama, speranţa, dezamăgirea, toleranţa şi sentimentul iubirii, puterea sacrificiului, toate stările umane sunt accesate şi aşezate în albia versului, care curge domol, fără vârtejuri, precum Ialomiţa, râul lângă care şi-a ales să trăiască.

Insomnii preschimbate în sintagme, dulcele– amar al singurătăţii înflorind speranţe, dar şi dezamăgirea care îi stă mereu ca un bolovan de sare deasupra capului... toate sunt motive potrivite pentru a alcătui adevărate declaraţii de dragoste.

Uneori, cu încredere aproape juvenilă, alteori cu umor şi forţă intuitivă, poetul face din pagina cărţii sale un spaţiu de desfăşurare a evenimentelor diurne.

Ca într-un jurnal intim, semnatarul poemelor este subiectiv, forma poemului, de o simplitate dezarmantă adesea, te determină, ca cititor, să intri în sfera afectivă a autorului, să retrăieşti pe cont personal sentimentele umane ridicate la rang la Artă.

Marin Toma, omul care a coagulat în jurul său nucleul publicaţiei DOR DE DOR, cel care a înnobilat spaţiul Bărăganului cu sintagmele scriitorilor români de pretutindeni, face în volumul de faţă o interacţiune de nobilă stare; nu este fericire, nu este

angoasă, este Viaţa unui Om care se bate cu zeii pentru picătura de fericire ce i se cuvine. Într-un tandem vechi de când lumea, bărbat şi femeie, într-un spaţiu cu elemnetele vitale preschimbate în literatură, autorul cărţii de faţă este delicat dar şi aspru, un bărbat ce-şi duce vocaţia dincolo de puterile fizice. În poeme ca ,,Sub ramura de măr,, sau în ,,Mai lasă...,, liniştea nostalgică cuprinde, în ţesătura ei, locul pe care - ca oameni - îl aveam şi îl purtăm fiecare în suflet, un loc comun şi un sentiment general valabil: vârfuri ale aceleaşi lance, cu care poetul ucide balaurul tristeţii.

Ca într-o arcă argonautică, alături de alţii dar atât de singur în călătoria sa spirituală, poetul se foloseşte cu voluptate de sentimente, închizând cerc în cerc, desăvârşind experimentul iniţiatic.

Marin Toma este un migdal uriaş în centrul Bărăganului, deşi furtuni nebune au rupt din ,,crengile,, sale, el este de neclintit şi ...înfloreşte, rodeşte poeme şi prietenii literare.

Opera sa este una asemenea ţărânei din livada cu merii acestei toamne, litera-i aproape ţărănească în fibră, este scrisă cu cerneala cerului de la miezul nopţii, udată cu roua de dimineaţă.

Aparent desuetă, scrierea lui Marin Toma deschide breşă spre lumea modernă de astăzi, face legământul modernismului cu natura, cu simplitatea Omului care nu mai are nimic de pierdut, şi care, în faţa foii albe aflându-se, scrie cu sufletul în palmă.

Bucuria comunicării în vers este ca o terapie a inimii, leagă frate de frate prin cuvinte şi nimeni nu mai este singur în clipa Creaţiei.

Un poet cuminte, un fel de cuminţenia-ţărânei este Marin Toma, gânditorul care nu se lasă prins în voretx-ul maşinăriilor infernale ale momen-tului, rămâne ceea cea a fost Omul în chintesenţa sa primordială: o valoare.

A consemnat Melania Cuc

29

Este jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Ziariștilor din România, membru al Academiei Artelor, Științei și Literaturii, Oradea, membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 117

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală MELANIA CUC

Şi un munte întreg de ciocolată cu lapte.

Mult mai jos, Pe sub cetina scuturată, Spânzură stindardul cetăţii.

Un gest disperat, tremurat, Ca un bolnav incurabil.

şi poemele sale

Nici un dans tribal Nu va mai avea loc Sub lună, În budanele cu stugurii copţi.

Fecioarele în jupoane de ceaţă Trec razant Pe lângă împărtăşanie.

Doar omida de mătase Amuşină prin trupul de Zeu sacrificat Al pământului...

Da’ ce ştiu eu, Despre prăsilă şi spiritualitate !?

Sunt cu mult mai tânără Decât apele şi uscatul la un loc.

Oricum aş da, Din colţ în colţ de stea, Ajung din nou În locul unde Cândva ...

Lăutaru-mi cânta Despre Dragostea Sufocată în somn Cu puful de… pernă.

S-a materializat un gând.

Răzbunarea mea Loveşte din picioare, Cu tact şi cu dispreţ De feministă celebră.

Degetele mele Nu ating aerul Şi Nisipul poate trece prin gâtul Clepsidrei.

Marele semn de întrebare Persistă în aer, Aşa ca un templu Ridicat pe cenuşa zeului mort.

Trăiască zeul cel nou !

Strig peste pustiul În care Automobliştii din raliul Saharei Destupă Ultima sticlă cu apă potabilă.

Eu sunt mai vicleană,

Nu am argument

Mult mai perenă decât Viţa de vie sălbatică. Şi… am, Doamne, Rezistenţă la frumuseţe şi nebunie, De pot cultiva fără insecticide O fereastră întreagă Cu rododendroni, Tot floră exotică şi fără Miesmi de benzină. În unghiul opus al odăii, Bradul de Crăciun Trage răstignitul pe ramurile Cu becuri multicolore

Nu am nici forţă armată, Doar Acelaşi semn din naştere La picior şi mână, Stigmat întins ca un cadavru Pe muşamaua cu florile de Măceş sălbatic uşor estopmate.

Servesc ceai verde Cu zahăr candel şi...

De o mie de ori plec Şi... revin pe textul Regulamentului De ordine interioară a Vieţii.

Sunt ca muşchiul de viţel

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 118

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Trecut prin maşina cârnăţarului.

Mă supun ei, Fecioarei de fier Care mă strânge la piept Ca o maşteră hoaţă.

de Valentina Becart

Inchiziţia funcţionează.

O face Din inerţie; Ca un cultivator sărac de cafea Ce nu va lua niciodată Vaporul spre Europa.

Plumb peste limită Are şi sângele care scrie, Tipăreşte la rotativă Ediţia de dimineaţă.

Faptul cotidian Intră şi iese de o mie de ori Prin ochiurile tricotate Din fibră rezistentă De sticlă Şi maşinăria infernală Funcţionează imaculat Fără sudoare, Fără fum, Fără focul viu.

Pictură în ulei – Elena Bessinger

“Două lacrimi de cer”

Recenzie de Bianca Marcovici (Haifa-Israel)

( USR- filiala Iaşi )

Poeta Valentina Becart, născută în anul 1961 în jud. Iaşi şi-a făcut simţită prezenţa în spaţiul poetic ( relativ târziu) în perioada matură a existenţei. După propria-i mărturisire – încercările de versificare încep în jurul vârstei de 9 ani. În perioada liceului a strâns câteva poezii într-un jurnal care s-a pierdut în negura timpului.

Iat-o revenind cu energii, acumulări noi – după o lungă absenţă. În decurs de 6 ani a citit intens, sa familiarizat cu noile orientări, stiluri din spaţiul cuvântului scris... reuşind să editeze volumele: Fata sihastra, ed. Timpul, Iaşi, 2005 ; Clipe arse, ed. Timpul, Iaşi, 2006 ;Două lacrimi de cer, ed. ALFA, Iaşi, 2007 ; Antologie de poezie şi comentarii becartiene ( 35 de poeţi), ed. Paneurop, Iaşi, 2008 ; Undeva, un poet..., ed. ArhipArt, Sibiu, 2010; Pe muchia instabilă dintre existenţă şi neant, ed. Stef, Iaşi, 2011.

De asemenea, a îmbrăţişat poezia colegilor (mânuitori ai condeiului) şi cu dăruire ( dar nu fără sacrificiu...)a adus în lumina tiparului antologiile:Antologie de poezie ( 55 de poeţi contemporani), ed. ArhipArt, Sibiu, 2010 ; Antologia de proză „Declin”, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010. În prezent are în lucru o altă antologie: „101 de poeţi contemporani” şi romanul „Viaţă furată”. În această perioadă scrierile Valentinei Becart apar pe diferite site-uri şi în diverse publicaţii din care amintim doar câteva; revista ”

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 119

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Moldova Literară” ( fondată de Liga scriitorilor filiala Iaşi-Moldova) ( unde activează ca redactor) ; revista „Poezia” apărută sub egida USR, Iaşi ; revista „Vatra-veche” ( Tg. Mureş) ; revista „Singur” ( Târgovişte) ; revista „Nou Horizont”, Valencia, Spania. etc... În anul 2011 primeşte Diploma de Excelenţă (la Gala Premiilor de Excelenţă), secţiunea: pesonalitatea culturală a anului. ( 23 ianuarie 2011, Iaşi). Volumul „Două lacrimi de cer”, ed. Alfa, Iaşi, 2007, ( la care fac referire) cuprinde poeme de o largă varietate, acestea purtând amprenta modernităţii şi nu numai... întâlnim în paginile acestei cărţi ( destul de voluminoase) un univers liric specific clasicilor literaturii române.

„Abisurile sufleteşti, descoperite la vreme de o critică atentă, în poezia feministă a unei Magda Isanos, Maria Banuş şi Ileana Mălăncioiu, dar nu numai, sunt repere definitorii şi în volumul supus aici „analizei”. Arderile de „tot” se regăsesc ca un laitemotiv în unele poeme de dragoste visată, dar şi în accentele unei senzualităţi fruste.” (Prof.

Mitriţă Creţu ( Mitridate ). „Acolo unde timpul îşi află hotarul” poeta vrea să ridice o „biserică albă” unde să poată murmura o rugăciune şi cine ştie... „poate o stea se va aprinde/pe bolta întunecată/ unde adevărul tăinuit/pare mai însetat de „sânge cald”/cu fiecare răsărit”.(Acolo unde timpul îşi află

hotarul). Eul liric este vizibil marcat de curgerea timpului... fiind trecut prin „focul” mistuitor al întrebărilor fără de sfârşit. Liberă şi nestăvilită în drumul spre căutarea frumosului – conştiinţa-i creatoare face câte un popas la „ore de cumpănă” şi trece prin filtrul trăirilor hipersensibile întregul „arsenal” al realităţii înconjurătoare ...

Dar nu se mulţumeşte cu atât! Spaţiul metafizic pare a fi locul cu disponibilităţi multiple pentru spiritu-i reflexiv şi profund... spirit care pătrunde în invizibil cu încredere şi tenacitate... provăcând misterul. Un moment dintr-o zi caniculară de vară este redat printr-un limbaj limpede, clar, însufleţit de prospeţimea gândului către cea aşteptată.

„razele soarelui îşi caută / strălucirea /în paharul tău. / Mi-e atât de sete! /Ars de dorinţă – beau până la fund – // ultimul strop fără tine!” (

Băutura ta preferată – nectar).

Stăpână pe mijloacele de expresie, mişcându-se cu dezinvoltură printre răsărituri şi apusuri, trăirile poetei trec de la starea de linişte, calm aparent... la starea de angoasă, măcinare lăuntrică, înfrângere, singurătare apăsătoare... acestea căpătând valenţe grave, profunde - străbătute de intensitatea fiorului liric.

„Vai ,mie!, / cerşesc azur /şi mistuit de sete, /muşc brazda caldă... pe ţărmul unde iele – /în seva mea se scaldă!”/„ O, sfânt giuvaier /ţi-e ruga în zadar.../ şi-azurul stins, // în ochi viclean de cer” ( Cerşesc azur). Din „culorile luminii”

într-un elan al naivităţii şi încrederii în orizonturi ondulatorii... împleteşte versuri suave, luminoase pentru a fi „Cu un pas mai aproape de cer”.

Această stare de beatitudine nu durează – este ca un fulger ce despică întunericul în două. Viaţa (afirmă poeta) este „drum în lumină bătătorit de

talpa aspră a suferinţei. Cuvântul răsună în spaţiu /ce rămâne la fel de abstract. / Aleargă, aleargă! /Nu te opri... între viaţă şi moarte.// Izvoarele vor duce mai departe / taina începutului.”

(Cuvântul răsună în spaţiu). Întâlnim în unele poezii cuprinse în acest volum o anumită simplificare şi naivitate căutate... Prozaismul voit , versul abrupt nu ştirbesc cu nimic din lirismul încărcat de emoţie , din valoarea poetică.

„Şi totuşi, cum arată „gloria”? /„Nu ştii!” /mi s-a părut că-mi şopteşte la ureche /ceva.../venit ca dintr-un vis./„Ascultă cu atenţie!”/Mai întâi şi se va arăta sub forma unui chip.../Scăldat într-o lumină pură, binevoitoare. /Ochii vor fi numai zâmbete, ascunzând cu grijă /Marea Trădare”

(Clipa de glorie).

Poezia este o stare, o flacără ce izbucneşte din adâncurile sufleteşti, nu cunoaşte reguli... revărsându-se în albia imaginarului fără oprelişti... Poetul intervine, îngrădeşte, îndiguieşte doar atât cât expresia poetică să capete limpezime şi profunzime.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 120

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Poeta Valentina Becart, neobosită căutătoare de expresii inedite... contemplă în zilele însorite „zorii scăldându-se ca pruncii // în lacrimi de fericire; Alte expresii ca; „pe buzele tale aprinse

surâde abisul”; „ de sângele uitării zace-acum pătată” ; „rogojină împletită din doine strămoşeşti” ; „toamnă bănuţi de aur pentru clipe de nostalgie” ; „viaţa-mi sângera peste tot”....

produc reverberaţii cu ecouri lăuntrice tentaculare. Însetate de transcendent, versurile caută liniile verticale în speranţa evadării din spaţiul strâmt, limitat al vieţii. Timpul este un adevărat „călău” ce urmăreşte tăcut fiecare pas al poetei.

„Mi-am cioplit propriu-mi chip // pe inimi de vânt // pe strigăt de lună // pe izvoare fără hodină... // cum să-l mai adun // într-un „pumn de nisip”?!...

şi concluzionează fără a cădea în patetism lamentabil: „Zadarnică trudă // să-ţi făureşti un

chip //pe retina timpului // pe zborul clipelor//şi sfâşietoarea rugă... a nenăscutului.”(Sfâşietoarea rugă a nenăscutului).

Devorată de iluzie şi destrămare - poeta îşi condensează trăirile în nenumărate titluri de poezii care-i nuanţează neliniştea spirituală , nelinişte cu reverberaţii semantice, estetice în spaţiul poetic. Iată câteva: „Zidit de viu în

o putem imagina decât trecând de la o stare la alta: uneori pasională, tandră, melancolică ... şi nu peste mult timp aflată în cealaltă extremă: revoltată, dezamăgită... purtând povara „necunoscutului” ca pe o rană mereu sângerândă... sufletul fiindu-i înfăşurat într-un straniu sentiment al „iernilor timpurii” cu vânturi polare...

Pendulând între revoltă şi reverie reuşeşte să asculte ecoul „marilor chemări” ce vibrează în structura sensibilă şi rafinată a trăirilor sale poetice , trăiri regăsite în stihuri expresive încărcate de semnificaţii .

„să curăţăm pământul de ruine... // şi să’nălţăm altare // de „rugăciune pline”. // În fiecare clipă trecătoare // să’nnobilăm al vremilor noroi. // În pulberi să aprindem stele, // şi-n fiecare zi // slăvi-vom dimineţi, // scăldate-n auritul soare”. (

Să’nălţăm altare).

Titlul volumului “Două lacrimi de cer” (adevărată metaforă)…deschide căi spre inima cititorului care poate descoperi aici (în volum) poezii cu o paletă variată de stări având o încărcătură emoţională vulcanică, incandescentă…

temniţa tăcerii” ; „Înfăşurată în toamne şi amurguri” ; „Înşelătoarea pâine a zeilor” ; „Iubirea-n pietre zăvorâtă” ; „Marele strigăt”; „bezna m-a cuprins cu braţele-amândouă”; „o coasă a trecut ca un gând”; „pe crucea destinului”; „şi mai căzu un cuvânt tremurat”... acestea fiind

câteva din cele 239 de poeme cuprinse în volumul „Două lacrimi de cer”. Iubirea, tristeţea, resemnarea, zborul, visul, dorul , viaţa răsărind „timid” dintre ruine... toate şi-au făcut loc în versurile poetei Valentina Becart a cărei lirică este străbătură de mari frământări şi sfâşieri interioare ce duc în final... la o adevărată confesiune existenţială. Poetă complexă - cu un spirit ascuţit în ce priveşte conştientizarea vieţii - cu toată multitudinea aspectelor ei coloristice – transcrie într-un ton grav latura perisabilă a existenţei... supusă degradării... Şi cum altfel ne-

Contemplaţie – Mihai Cătrună

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 121

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ţară.Este drept că-i ajută şi ploaia care cade în aproape în fiecare zi, cam 30 de minute sau mai mult după care ie-se soarele binefăcător ce le mângâie cu razele lui calde.

Prof. Dr. Gelcu şi Doina Maksutovici

Note de călătorie în Ţara Galilor Consemnat de prof. univ.dr.Gelcu Maksutovici30 Am părăsit Londra pentru a ne îndrepta spre Cardiff, capitala Ţării Galilor, pe autostrada ce trece pe lângă cetatea universitară Oxford ajungând la ultramodernul pod ce separă cele două regiuni percepându-ne taxa de trecere semn că am păşit pe pământul galez .Pentru a crea o imagine cât mai veridică acestui ţinut, vom preciza că Ţara Galilor (Wales) este situată în vestul Angliei, între canalul Bristol, St. George şi Liverpool, având o suprafaţă de 20,8 mii de kilometri pătraţi şi circa 3 milioane de locuitori.

Relieful este variat în majoritate dealuri împădurite, păşuni şi văi de un verde intens, ape limpezi şi o curăţenie exemplară. Pretutindeni flori de toate nuanţele şi varie-tăţile întâlnite la ferestrele locuinţelor şi instituţiilor, pe străzile oraşelor şi satelor, la intersecţii executate de diverse firme făcându-şi in acest mod reclamă, în grădinile tuturor ca-selor. În această ţară nu există decât 3 blocuri în capitală, în rest sunt numai case cu parter şi etaj, obligatoriu curte cu gazon şi flori, atent supraveghiate de edili aşa cum prevăd legile locuinţelor din această 30

Gelcu Sefedin Maksutovici, profesor doctor în istorie universală.

În anul 1536, sub regele Henric al VIIIlea, s-a făcut actul de unire al Ţării Galilor cu Anglia formând Regatul Unic, iar în 1707 Anglia se uneşte şi cu Scoţia realizându-se Regatul Unit al Marii Britanii. (Irlanda va intra în 1801) Chiar dacă de la unirea cu Anglia au trecut cinci secole specificul galez în lumea britanică s-a menţinut fiind vizibil la tot pasul nu ca un naţionalism revendicativ, ci ca o formă de păstrare si manifestare a propriei identităţi, mai ales în tradiţii, istorie şi manifestări.

În drumul spre capitală poposim în cochetul oraş Cheptow unde se desfăşura un spectacol folcloric medieval pentru alungarea spiritelor rele. El are loc din doi în doi ani în luna iulie, când echipe de muzicanţi şi dansatori mascaţi, venind din ţară şi străinătate timp de 2 – 3 zile se întâlnesc într-un real concurs pentru menţinerea vechilor tradiţii cu specificul autentic locului. Dansul cu bâte pentru a speria spiritele malefice era asemănător în mişcări

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 122

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală căluşarilor noştri. Impresionant aici este castelul Chepstow, ce datează din secolul XI, cu ziduri majestoase şi a întinderii pe sute de metri. Cum ţinta noastră era Cardiff – capitala ţinutului Wales (Ţara Galilor) – pe autostrada perfect luminată de sus de la stâlpi şi din asfaltul împlântat cu ochi de pisică roşii, galbeni sau verzi, vectori desenaţi cu alb pe asfalt, semn că trebuie obligatoriu păstrată distanţa între maşini, indicatoare la tot pasul ce face posibilă orientarea oricui , am intrat în oraş ajungând la fostele docuri, unde acum se înalţă o promenadă cu luxoase restaurante, cafenele, edificii vechi şi moderne, distracţii pentru cei mici ş.a.

O vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Vieţii Ţării Galilor, avea să ne facă să înţelegem mai clar trecutul şi prezentul acestui popor şi chiar să găsim unele similitudini cu propria noastră istorie, de n-ar fi să ne referim decât la ocuparea ţării lor de către trupele Imperiului Roman. Aveam în faţă o instituţie muzeală de înaltă ţinută ştiinţifică şi originalitate prin faptul că acest muzeu în aer liber, aflat la marginea oraşului, întins pe câteva zeci de hectare cuprinde numeroase clădiri cu exponate originale ce redau viaţa şi preocupările oamenilor locului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Începând cu primele trei locuinţe celtice, continuând cu cele din vremea stăpânirii romane, apoi ale evului mediu până în contemporaneitate, avem o imagine completă a vieţii oamenilor, preocupările lor, a meseriilor practicate, a mobilierului şi îmbrăcămintei

folosite, a stării sociale, prin faţa vizitatorului derulându-se ca într-un film, existenţa de veacuri a galezilor. Pretutindeni ghizi şi muzeografi dau explicaţii, te îndrumă, fac demonstraţii practice, atât ei cât şi tineri voluntari ai organizaţiilor civice ( aşa am asistat de exemplu într-un bordei, la aprinderea focului în vremea celtică ), dovedind cu toţii un zel greu de imaginat comparat cu ceea ce se vede pe la noi şi chiar în alte ţări, zel pe care ni l-am dori din toată inima să-l regăsim şi în muzeele noastre. Este adevărat că instituţia la care ne referim este relativ tânără, are 60 de ani, creată în 1948 sub denumirea de Amgueddfa Werin Cymru, San Fagan adică Muzeul Naţional Galez, Sfântul Fagan, muzeu ce te îndeamnă să le cunoşti evoluţia nu numai prin texte şi fotografii de mari dimensiuni am-plasate pe aleile ce conduc spre camerele de locuit, grajduri, ateliere de pielărie, tâmplărie, sticlărie, brutărie etc., la Clubul Muncitoresc, la interiorul claselor de şcoală din care nu lipseau instrumentele punitive dacă îndrăzneai să vorbeşti limba maternă - galeza. Pare o asemănare cu vechea situaţie din Transilvania sub ocupaţie străină.

Este relevată şi schimbarea survenită după intrarea în componenţa Angliei. Cine doreşte să cunoască istoria galezilor trebuie să treacă pragul acestei instituţii muzeale care prezintă viaţa reală a lor. Iată un singur exemplu: evoluţia mineritului este oglindită şi în starea socialeconomică a lucrătorilor, în felul cum au locuit în diferite etape mai întâi în bordee, apoi în căsuţe modeste fără mobilier formate din două camere una pentru oameni, cealaltă pentru vite, trecând prin secole ajungem sec XX când beneficiază de dormitor şi bucătărie precum şi mobilier adecvat.

Tot în Cardiff, există impunătorul castel medieval Cardiff Castle, încă locuit. Aici a fost primit ca oaspete de onoare regretatul Pontif Ioan Paul al II-lea, precum şi Lady Diana prinţesă de Wales, cea mai mare parte fiind pusă la dispoziţia vizitatorilor, cu ghizi de excepţie în explicarea istoriei medievale şi rolul castelanilor

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 123

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală în dezvoltarea capitalistă a ora-şului. Este păstrat în condiţii excepţionale, cu renovări interioare şi trasee de vizitare a curţii, turnurilor de apărare, inclusiv a unor săli folosite de actualii proprietari. Şi cum în Ţara Galilor ploaia te însoţeşte pretutindeni, într-un asemenea moment de răpăială ne-am adăpostit într-o librărie, cum n-am mai văzut până acum.

Un fel de supermarket al cărţii. Judicios organizat pe domenii, cu scaune şi mese în faţa rafturilor, iar dacă doreşti, poţi să foiletezi cartea în cafeneaua librăriei la o cafea sau la o bere. Este impresionant să constaţi cum într-un oraş mic faţă de Bucureşti sau alte capitale, poţi descoperi astfel de „cetăţi ale cărţii”de unde pleci uluit văzând ce, cât şi cum se tipăreşte azi, chiar dacă există concurenţa cărţii computerizate.

micuţii vor înţelege însemnătatea şi trecutul oraşului lor.)

Există un mic orăşel renumit pentru eroismul femeilor sale. Se numeşte Fishguard (Abergwaun în galeză),se află pe coastă în drumul spre St.David. Flota franceză dorea să debarce şi să ocupe acest oraş.

În lipsa bărbaţilor plecaţi, femeile sesizând pericolul au îmbrăcat costumul popular galez.

Pălăriile negre înalte, cămăşile negre cu plastroane roşii păreau uniforme soldăţeşti britanice. S-au aşezat în faţa cetăţii, pe stânci, hotărâte să-şi apere cetatea cu trupurile lor.

Crezând că se vor confrunta cu o apărare puternică flota franceză s-a predat.

Amintim în treacăt de Carleon Roman Fortress (Castrul Roman de la Caerleon), localitate numită de romani Isca, unde se văd urmele unui amfiteatru de proporţii asemănătoare cu cel de la Roma, bine pus în valoare de galezi.

Am fost plăcut surprins de modul cum sunt educaţi copiii prin intermediul muzeelor, apelând la jocuri interactive. ( se pot juca de-a soldaţii îmbrăcaţi în costume militare, cu minisăbii, caschete care arătau ca cele folosite de străbunii lor. Sau pe măsuţe mici erau creioane colorate cu intenţia de a desena şi colora vasul din vitrină. Şi aşa mai în joacă, mai în serios

În închierea acestor scurte note semnalăm şi unele asemănări de situaţii specifice între galezi şi noi în privinţa stării sociale a muncitorimii, mai ales a muncii în minele de la Merthir Tydfil, un fel de Valea Jiului, în care exploatarea capitalistă a fost la fel de cruntă.În această zonă cunoscută sub numele de Valea Plângerii erau obligaţi să muncească în mină până la epuizare copii care de cele mai multe ori nu apucau maturitatea, vârsta medie de viaţă fiind de 17 ani. În castelul Cyfarthfa, în subteran este creat un muzeu unde pot fi vizionate exponate specifice mineritului, utilaje, vagonete, imagini,etc. ce ne sugerează condiţiile aspre de muncă fără o protecţie corespunzătoare.Se

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 124

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cunosc acţiuni greviste încă din primii ani ai secolului XIX, când minerii au demonstrat cu un steag înmuiat în sânge de viţel, de unde se pare că a fost luată ideea stindardului roşu de către Internaţionala Comunistă. Cu timpul minele au fost închise, sterilul depozitat a fost transformat în dealuri împădurite, lucrătorii sau reorientat spre servicii, dar tradiţia muncitorimii este încă vie în viaţa contemporanilor care vorbesc cu admiraţie despre înaintaşii lor, abnegaţia şi curajul lor de a-şi cere drepturile legitime şi de a crea o stare de viaţă normală şi în această Vale a Plângerii galeză, oraşul fiind azi asemănător în frumuseţe cu celelalte localităţi ale regiunii.

DIN ŢARA GALILOR ÎNAPOI ÎN ROMÂNIA

A fost un artist universal, pentru că a avut prezenţa de spirit să rămână etnic.

S-a prins din vreme cum funcţionează lumea şi s-a conformat rapid resorturilor ei, devenind, pentru toată generaţia moderniştilor, un fel de pustnic creator.

O călătorie în Ţara Galilor (Wales) ne aduce în memorie marea lucrare „Istoria Romană” a lui Theodor Mommsen în care scria că: „Împăratul Claudiu a introdus în cea mai înaltă instituţie a Imperiului pe reprezentanţii aristocraţiei gallo – celtice” ...ceea ce înseamnă că această regiune a Marii Britanii este intrată în istoria universală de peste două milenii.

Desigur că într-un singur articol nu putem sintetiza o istorie cel puţin bimilenară a acestor locuri minunate din punct de vedere geografic dar şi cu impresionante vestigii ca mărime şi mai ales semnificaţii social-economice şi istorice. ***

N-a fost chiar un pustnic, pentru că iubea intens viaţa, cu toate risipirile şi plăcerile ei. Doar că n-a alergat după aceste plăceri - aşa cum n-a alergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) - le-a lăsat să-l caute ele. L-au căutat şi l-au găsit. Aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturele de lampă, au trecut în mod fatal şi prin patul lui primitiv din locuinţa-şantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul şi esenţa, pe care le-a transformat în statui. Şi-a construit cu migală eternitatea, ca un gospodar oltean, mobilând-o cu lucruri şi vorbe esenţiale, îndelung şlefuite şi lustruite, înainte de a le aranja frumos pe corlata lumii. A fost şi a rămas oltean, dar un oltean esenţial, olteanul absolut. Aşa cum lucrurile deveneau, prin mângâierea mâinilor lui, evanescente şi imateriale, cuvintele - rostite cu o zgârcenie din ce în ce mai mare spre sfârşitul vieţii – i-au devenit vorbe de duh care i-au consacrat definitiv legenda de şaman al artei universale.

A consemnat Miron Manega31

31

http://mironmanega.blogspot.com/

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 125

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală BRÂNCUŞI DESPRE EL ÎNSUŞI În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri! * Nu cred în suferinţa creatoare. * Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire! * Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece. * Eu aş vrea să creez aşa cum respir. * Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale. * Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. * Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire! * În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură - ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

DESPRE BUCURIE, GLORIE ŞI ÎNFRÂNGEREA PIRAMIDEI FATALE * Când nu mai suntem copii suntem deja morţi. * La umbra marilor copaci nu creşte nimic (referitor la Rodin). * Cea mai mare fericire este contactul dintre esenţa noastră si veşnica esenţă. * Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem justă. * Se poate ca poezia pură să fie o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică. * Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob! * Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu, cu toată puterea şi cu toată fiinţa. * Oamenii nu-şi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii. * Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa. * Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu-l căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului. * Lectura-viciu şi conversaţia-sporovăială ne împiedică şi meditaţia, şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, n-ar trebui să rămână nepedepsită. *

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 126

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul. * Noi nu înţelegem, nu vedem, viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin stră-lucirile ei! * Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit.

Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil. * Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi. * Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea. * Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe. * Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter. * Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face. * Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi. * Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii. * Să fii isteţ este ceva, însă să fii onest, aceasta, într-adevăr, merită osteneala. * Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare.

Numai fapta contează. * Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea.

Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi. *

Gloria e cea mai mare escrocherie a oamenilor. * Gloria e mai rea decât ciuma pentru cei pe care îi atinge. *** Nu vă pierdeţi timpul să luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi (…) adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu (…); nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi... În lumea mea nu mai există luptă pentru dobândirea unui loc mai înalt – piramida a fost dărâmată, iar câmpia se arată infinită – aici fiecare individ are asupra sa cele cu care a venit; în locul în care se află nu este nici mai mare, nici mai mic, nu are mai multe merite, nici mai multe defecte, el nu este decât ceea ce este, căci nu el s-a făcut pe sine. Reţin drept finalitate a uceniciei mele momentul demolării piramidei fatale. ( va urma…)

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 127

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Daniel Drăgan

revine în actualitatea literară într-un moment de apogeu al maturităţii sale artistice, odată cu aniversarea a 75 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate literară, răspunzând unor grave întrebări existenţiale şi de conştiinţă artistică.

Opera lui Daniel Drăgan cuprinde peste 30 de volume (romane, poezie, nuvele, publiccistică, teatru) comentate şi apreciate de renumiţi critici literari: N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Mircea Iorgulescu, Mona Mamulea, Irina Petraş, Ioan Groşan, Cornel Moraru, M.N. Rusu, Tudorel Urian, A.I. Brumaru, Petru Poantă ş.a.

Proză de Daniel Drăgan s-a tradus şi s-a publicat în limbile germană, franceză, maghiară, engleză, rusă. Autorul a fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (Braşov, 1984, 2003, 2005) şi cu Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor (Braşov, 2007).

Biedermeier Prin anii ‘70 trei eleve de clasa a VIII-a au fugit de acasă înainte de încheierea anului şcolar. Erau din familii bune: medici, avocaţi, ştabi…Le-au căutat părinţii două luni şi a fost imposibil să le găsească. Le-au căutat cu sute de miliţieni, cu pompieri, cu elicoptere, cu scafandri. Au cercetat crestele munţilor, prăpăstiile, lacurile şi bălţile, pădurile şi văgăunile munţilor. Nimic! Tocmai când le

credeau definitiv pierdute, într-un control de rutină a dat peste ele un miliţian. Erau în ieslea animalelor de la un circ volant. Trăiau de două luni sub mirajul unei „cariere artistice” cu fumurile romantice ale unor iubiri absurde.

Corupătorii au fost judecaţi de urgenţă şi băgaţi la închisoare, fetele demascate, ostracizate, înfierate cu mânie proletară.

M-am oferit să scriu un reportaj despre aventura lor şi am dorit mai cu seamă să vorbesc cu cea mai răsărită dintre ele, Vladia. N-a acceptat să discute cu mine decât după ce i-am promis că voi cita în articol o fraza în care nu aveam voie să modific nimic. Fraza dictată de Vladia era aşa: „Timp de două luni am trăit la

circ cele mai frumoase zile şi nopţi ale vieţii mele şi nimeni şi nimic nu mă va face să regret vreodată ce am trăit”.

Peste mulţi ani m-am reîntâlnit cu Vladia. Era de nerecunoscut. Alt om. M-a surprins curăţenia morală, înţelepciunea şi luciditatea analitică a femeii de aproape patruzeci de ani. Mi-am pus atunci întrebarea şi vreme de trei decenii nu miam putut explica mecanismele extraordinar de fine şi imprevizibile care definesc şi determină comportamentul oscilant, între Veneră şi Madonă, al femeii contem-porane.

Aşa s-a născut romanul Biedermeier pe care îl voi lansa în curând la Târgovişte. Îi chem pe iubitorii de carte din oraşul copilăriei şi adolescenţei mele şi îi rog să fie alături de mine la acest eveniment (Daniel Drăgan).

Mehmed este un roman surprinzător pentru vigoarea şi expresivitatea naraţiunii, dar şi pentru stilul care ne arată o nouă faţă a scriitorului, deosebită de tot ceea ce cunoşteam până acum despre el. În niciuna dintre cele 36 de cărţi ale sale Daniel Drăgan nu a demonstrat o mai aleasă şi mai subtilă stăpânire a mijloacelor de expresie artistică şi ideatică.

Mehmed, un descendent de ienicer originar din Kara-Iflak, s-a ridicat dintre tomberoanele unei metropole din Asia Mică la stadiul de nabab şi crud mafiot, păstrând plăcerile barbugiului de odinioară, nostalgia libertăţii şi a bunului plac,

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 128

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală strangulată de constrângerile mediului financiar la care a ajuns prin talent şi lipsă de scrupule.

Povestea lui de dragoste se izbeşte de zidul incapacităţii de a-l înţelege şi de a-l accepta pe celălalt, fie pentru că este altfel decât el, fie că este aidoma lui. Intoleranţa dusă până în pragul distrugerii lumii pare o maladie supremă şi fără leac.

(Mircea Ardeleanu)

MIHAI RĂDOI „LUCEFERI CU BUZE ROŞII” TRIPTIC LIRIC Providenţa a aşezat în mine dorinţa de a mă dărui cuvintelor. Învăţ, încă învăţ din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor să vadă dincolo de poemele ce pot să-l încarce cu lumină, cu bucurie, cu iubire. Mihai Rădoi, căci despre poezia Domniei Sale scriem astăzi, un om cu totul special, îmbină perfect activitatea de „bancher cu acte în regulă” la Londra, cu cea de poet..

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROŞII (versuri), apărută la Editura „Semne”, Bucureşti (2011), este prefaţată cu acribia creatorului care înnobilează metafora, poetul Theodor Răpan, care mărturiseşte: „Mi-e drag să-l ştiu pe Mihai Rădoi poet al suferinţei înaripate, bancher care vorbeşte cu sine prin cărţi, pe ploi şi pe stele… […] Insensibil la reacţia „galeriei” literare (şi bine face, căci el nu scrie din vanitate, ci pur şi simplu pentru bucuria de a-şi ferici inima proprie şi prietenii apropiaţi), Mihai Rădoi îşi filigranează „jurnalul liric” într-un chip miraculos, cu gingăşia bijutierului elveţian, cu talent şi rafinament,

cu ochiul lacom nutrit de călătorii şi lecturi profunde, mult fermecătoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trăirii, deci, ca un ecou al vieţii sufleteşti.

Deşi suntem diferiţi, îi apreciez curajul abordării poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va rămâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de această şansă, căci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui şi îi dau urmare!”

Ilustraţiile îi aparţin Lilianei Nastas Brătescu, o graficiană şi pictoriţă talentată, din Iaşi.

Din partea autorului aflăm cui se adresează: „Şi cum nu se obişnuieşte de obicei, am să dedic cuvintele din această carte celor ce au uitat să fie curioşi, celor ce nu ştiu că nu ştiu, celor care nu vor cu îndărătnicie să vadă invizibilul, celor prigoniţi şi nevinovaţi în faţa gloanţelor cinice ale societăţii de consum, condamnaţilor la moarte nevinovaţi şi fără avocaţi, bătrânilor morţi de mult, încă de când erau copii, copiilor îmbătrâniţi de drogurile globalizării, oamenilor de rând păcăliţi de conspiraţia aerului pe care-l respiră, crezând că e dătător de viaţă, celor care mă iubesc şi celor care au uitat că îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROŞII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesională cu putere de ordine) este aventura lirică într-un topos ce depăşeşte inhibiţia, prin trăiri, vise, întrebări, este o confesiune a căutării de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de naştere şi moarte, de fericire şi durere, de clipă şi eternitate, de pasiune şi slăbiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurată pe trei părţi, cartea se oferă cititorului în condiţii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PĂCAT (92 de poeme) şi Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROŞII (43 de poeme), care dă şi titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Rădoi şi înţelegând foarte limpede că îşi caută desăvârşirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA ŞI OCCIDENTUL – „ce s-ar face literatura fără iubire?”

Poetul îi lasă cititorului şansa de a-şi alege, după dorinţă, iubirea – provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonică (sugerată), iubirea – iluzie etc.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 129

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală flămânde cată fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Pădurile la singular/ îşi joacă foşnetu-n zadar…”

Ca o invitaţie la lectură vă citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: „Pacea serilor

de mai/ mă înfăşoară în lacrimi călduţe,/ zeul ţap cântă din nai prelung…/ Fetele se ascund după gâtul iubiţilor;/ pe băncile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte aşteaptă Feţi-Frumoşi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafăr – veşnic Lucifer,/jumătate om, jumătate spumă de mare,/care să le înveţe ce înseamnă „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ leşinul coapselor fierbinţi,/durerea muşchilor stomacali,/ transpiraţia discretă a sânilor/ şi privirea vulgară a dansului de 10 cenţi…”

Viaţa se constituie, astfel, într-o permanentă şi chinuitoare căutare a jumătăţii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparaţie ontologică: ,, Încep să devin invizibil,/ lumea pe

stradă se uită prin mine,/ nu mă mai vede/ şi nu mă mai recunoaşte nimeni…/ Oricum, nimeni tânăr sau relativ tânăr,/ poate vreun bătrân sau vreo femeie singură/ să se mai uite cu scârbă la mine…”

Poetul Mihai Rădoi ştie că la toate întrebările şi căutările omului răspunsurile se află, de fapt, în el însuşi: „Când plec la drum lung/ pe drum deşertic,/ cu gânduri goale şi obsesii,/ cu respiraţii şi transpiraţii

Iubirea, ca dimensiune complexă, se defineşte prin relaţia dintre individ şi un „eu” al cunoaşterii şi al înţelegerii resorturilor umane: „Făceam

amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispăreau imperii arse-n foc/ de migratoare revoluţii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ şi pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-şi patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Şi iarăşi revenim în pat asim/ sub pătura cazonă ce ne frige,/ zbătându-ne ca peştii în cârlige,/ sperând că poate dincolo de apă/ un solz de fericire să găsim…”

Dragostea este starea totală a poeziei, rafinată, spirituală, erudită: „În loc să-şi ţină ugerele la

căldură,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarbă udă/ îşi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de urşi hămesiţi/ şi de tunete, la timp de furtună mare/ răcesc repede dacă vine toamna brusc/ şi nu supără pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc şuierând la abator/ şi nu văd colţul de metal/ care le crapă capul…// Nu-l văd pentru că vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trăsnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerechează cu femei gigant/ şi apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociază întotdeauna suferinţei, nehotărârii, zborului, visului, dezamăgirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai cruntă disperare, fiind „cea mai înaltă culme a

fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce tristă e pădurea sură,/ când se topeşte-n noi lumina,/ înţelepciunii lui Ibn-Sina/ şi sângelui venit pe gură…// Ce caută în noi pădurea/ când se coseşte proaspăt fânul/ şi guri

fără egal,/ cu crime de iubire în piept/ mă închin pe malul opus/ şi fac mătănii la spărtura din scoarţa copacilor/ unde seva şi lumina sunt mai aproape…”

Enunţând nuanţele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Notă despre iubirea curtenească, mărturiseşte: „În iubire colaborează fantezia,

entuziasmul, senzualitatea, duioşia şi multe alte substanţe simple ale chimiei intime. Doza în care intră fiecare şi rangul ocupat în perspectivă totală decid aspectul pe care-l va înfăţişa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Rădoi, singuri

veţi descoperi în poezia sa spargerea prejudecăţilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale şi multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o altă perspectivă, poezia îi prilejuieşte creatorului statutul din ineriorul căruia îi poate aduce în faţă pe alţii, permiţându-şi plăsmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limbă franceză şi română, Panait Istrati, născut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stănescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Ştefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Elţân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Năstase, Ceauşescu, Beckenbauer şi multe, multe alte nume ale unor personalităţi ce oferă elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem să

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 130

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală alegem, ce vrem să fim, pentru că, în orice timp şi în orice loc, a fost şi este nevoie de modele.

Dacă aflarea de sine este idealul, calea acestei căutări dă măsura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe

Nichita,/ încerca din nou să-mi ia iubita/ şi s-o ducă sus pe după stele,/ să o cureţe de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lăsat-o neglijent să zboare/ cu dorinţe pe mâini şi pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va ţine sfinte între gene/ poate şi cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Rădoi, vă ofer spre lectură LIMBA ENGLEZĂ: ,,Până şi

Ştefan cel Mare (şi Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus că Maica Tereza/ plângea în hohote înainte să moară/ fiindcă nu mai avea ocazia/ să dea mâna cu Madonna şi cu David Beckham…// E grea limba engleză,/ prea uşoară aparent şi prea comodă/ să nu fie vorbită prost…// Poţi trăi perfect fără gramatică/ şi fără Mozart,/ doar cu pâine şi apă/ sau hamburgeri şi Pepsi-Cola, dar nu fără mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplător m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rară fineţe lingvistică şi care ne ajută să înţelegem, în acelaşi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o altă limbă decât limba română: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper

niţele reale, geografice şi culturale, eliberând creaţia de categoriile eticului şi etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine şi sensibilitate, care se hrăneşte din toate timpurile şi spaţiile culturale dar, care, spiritual, trăieşte numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROŞII stăpâneşte, deopotrivă, fondul şi forma compoziţiei, prin evidenţierea dintre idee şi mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR susţin motive lirice asupra imposibilităţii atingerii idealului, respectiv, asupra efemerităţii sentimentelor şi a condiţiei umane, antiteza între categoriile sacrului şi profa-nului, ale aproapelui şi departelui, paralelismul sin-tactic, limbajul metaforic, versificaţia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucură, Mihai Rădoi se remarcă prin gravitatea expresiei, prin ideea şi talentul reformulării rostului şi resortului liric. Cu îndrăzneală, talent şi simţ artistic e convins că nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alăturăm prefaţatorului cărţii, distinsul poet Theodor Răpan, şi vă spunem: „Mult noroc, deci,

în Parnasul Visului, Mihai Rădoi, şi nu uita că sfinţenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru că deasupra Poeziei nu mai e nimic!”

Prof. dr. NICOLETA MILEA

scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Călătoriile în spaţiile reale şi imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogăţit cunoaşterea, prelungirea patriei cuvintelor şi într-un alt areal decât cel românesc, întâmplările vieţii dincolo de mările unui adevărat Don Quijote, iată, numai câteva dintre căile spre lumea artei prin care se rosteşte poetul Mihai Rădoi: ,,Spaţiul dintre

geniu şi nebun, /e atât de-ngust şi de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dăţi adormi carne de tun…// Doar de soare şi oglinzi ţi-e frică/ să nu-ţi spună-n faţă Adevărul,/ simbolul înţelepciunii – mărul,/ chiar şi el de mucegai se strică…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeşte doar femeia-fată,/ târfa angelă şi nepătată,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcăm în poezia lui Mihai Rădoi existenţa unei diversităţi de tendinţe din punct de vedere structural şi compoziţional, care evidenţiază o sensibilitate artistică aparte, care transcende gra-

Magia perlei - Pictură de Mihai Cătrună

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 131

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

TEODOR DUME32 singurătatea are ochi de caracatiţă sfredeleşte lacom se aşază confortabil apoi eliberează aerul rânced... de aceea câteodată mi-e frig şi sunt trist şi atât de singur încât mă aud când îl strig pe Dumnezeu întind mâna să nu cad în gol şi atunci mă simt important în sufletul meu despletită singurătatea are ochi de caracatiţă mă priveşte de sus ca pe un rest... şi poate are dreptate anii mei s-au sufocat în pântecele gol defapt au mai rămas câteva gesturi care reconstituie umbra coborâtă dimineaţa lângă trup ca o diferenţă de timp între mine şi celelalte lucruri... doar astăzi frigul trece prin pori şi sângerează puternic am îmbătrânit altă soluţie nu există

32

poate e timpul să ademenesc moartea şi să o împiedic să mai treacă printre oameni aş face orice dar nu mai am timp e inutil să mai vorbesc despre asta liniştea creşte ca un muşuroi şi-n ochiul stâng am o zbatere de ceva vreme simt o senzaţie ciudată în dimineaţa asta o să las lumea să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri să coboare în adânc să picteze scene cu sfinţi sau ceva obscen nu-mi pasă

jocul cu moartea (preinfarct) şi ce dacă la noapte îmi înlocuiesc somnul şi ies din realitate puţin de fapt poate dau o fugă până dincolo... oricum nu mai am timp să împart cu nimeni nimic inima se încăpăţânează să mai fie gestul ce-mi aparţine şi atunci îmi îndoi genunchii şi-n acea porţiune de linişte îmi desenez amintirile ştiu că e o simplă întrerupere înăuntru... dar unii cred c-am murit o nu nu nu... sunt doar câteva rupturi între mine şi lucruri... moment în care Dumnezeu suflă-n lumânare

http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 132

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Ioana Greceanu „Antologia de poezie contemporană românoalbaneză, sugestiv intitulată „Recviem pentru omul din cub”, apariţie datorată distinsei poete Ioana Greceanu, remarcată de regretatul poet român Cezar Ivănescu (albanez după mamă), în traducerea lui Baki Ymeri reprezintă un act semnificativ în cunoaşterea spiritului creator românesc în Albania şi Kosova, apropiind şi mai mult cele două popare şi culturi înrudite în contextul globalizării şi integrării spirituale europene.

De aceea, salut cu emoţie şi bucurie acest important eveniment prin care o remarcabila poetă româncă, frumoasa doamnă Ioana Greceanu, aduce mesajul viguros de creativitate veritabilă în peisajul cultural albanez, unitar prin esenţă şi aspiraţii.

Dr.Luan Topciu (Ministru consilier al Ambasadei Albania în România)

Cineva mă trăieşte Cineva mă trăieşte şi apoi se leapădă de mine.

Mă aruncă în trăire şi-apoi se spală pe mâini: vieţuieşte-te singur, îmi spune, uită-te la piatră cum stă la marginea apei în cuminţenie şi uită-te la floare în cuminţenie îşi trăieşte floarea clipa.

Mă uit la pietre, mă uit la flori stau la marginea vieţii ca piatra pe malul râului.

Acest plânset, care mocneşte în mine, se va stinge încet sub cenuşa nopţii.

Voi adormi în pântecele ei primitor Iarăşi şi iarăşi precum primul om într-o peşteră cambriană.

Buimacă, lipsită de speranţă ca un prunc mort în placenta maternă, mă voi naşte din nou, în chinuri, a doua zi.

Exerciţiu de admiraţie Dar verdele ce-l poartă frunzele nu este-al lor le este dăruit el este vestitorul florii şi-al fructului în sine-şi poartă sinele fructul ca pe-un blestem ci frunza redă ramurii fragede darul întreg nu e vestejire ce pare a fi ci doar tăinuită putere.

Tremură frunzele toamnei ca după o naştere grea şi verdele se scurge grăbit prin nervuri Cumpănit este timpul şi frunza o ştie. Deplin.

Acea oboseală a serii Acea oboseală a serii de cântec de leagăn, şoptit, monoton, melopee prelungă când totul este mai rar, mai uşor, când gând peste gând se aşează molcom.

O, vise tăcute în lumina spectrală fulgerări pe fruntea adormitului plumburie închis ca-ntr-o criptă în somn.

De jur împrejur, acea profuziune a serii ca o deasă pulbere de aur visele lumii licăriri pe mormintele vechi. închis în oasele lucii zorul nebun al timpului.

Acest plânset ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 133

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală CAUTĂRI

Petru Făgăraş IUBIRE Sărutul sărat al buzelor tale îmi cântă-n amintire o tainică chemare, raza de lumina sarută lacrima din val iar ochi mei presară rouă !... şi curg încet zi de zi, iar mâine ca şi ieri, voi sângera sau voi iubi !...

AMOUR

Ştiu cum eram Când tu nu erai…

De câte ori veneai, De atâtea ori eram totul!...

De câte ori rămâneai, de atâtea ori credeam că tu eşti totul!...

De câte ori plecai de atâtea ori eu eram nimic!... până când într-o bună zi nimeni nu a mai plecat şi nimeni nu a mai venit!...

RECHERCHES Je sais comment j’étais Quand tu n’y étais pas...

Chaque fois quand tu venais Tu étais tout pour moi!

Quand tu restais chez moi, Je croyais que tu étais tout!...

Chaque fois quand tu partais Je n’existais plus!...

Jusqu’un beau jour Quand nul n’est plus parti Et personne n’est revenu!...

Le baiser salé de tes lèvres réveille en moi le souvenir d’un appel secret, le rayon du soleil embrasse la larme du flot et mes yeux saupoudrent de rosée!... et coulent doucement jour après jour, demain, comme hier, je vais saigner ou j’aimerai !...

Pictură- Raymond Leech

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 134

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Voi cuteza păcatul să ţi-l iert ! Şi-n suflet voi picura un strop de alinare Pe-asprimea gândului acum inert.

Atât de liber vei rămâne-n toate Făr’de păcat şi făr‘de umbră , Ca somnul liniştit ce-n noapte Îşi cheamă visul în penumbră!

SUNT

CĂTRUNĂ VIORICA (debut literar) (DEBUT) Durerea... nu-i durere , E-un scurt poem cu versuri fără rimă , E-un cânt criptat cu note ascuţite , E-un tenebros décor de spaţiu şi de timp !

De-ai vrea să-ţi înţelegi durerea Şi de uitare să te poţi desprinde , Un scurt poem ţi-ar limpezi tăcerea Şi-o altă suferinţă-ai reaprinde ! Şi iar o piesă vie vei căuta să joci În spaţiul unei peşteri şlefuite, În care suferinţa-i hărăzită de prooroci Iar cânturile-ţi terne-s contopite !

Te vei întoarce-apoi în tristul tău decor Pentru-a-ţi întinde aripile frânte de pe tacerea acestui clar-obscur în care murmur, sfâşietoare, doar durerea...

Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau Şi am rămas încătuşat în mare De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vantul o sapau , Spre visul meu aş fi avut Poate chemare !

Sunt alga vie dintre stânci Ce forţa mării o aduce Cu vuietul furtunilor adânci Cătând talazul la răscruce!

Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării Ce-n noapte luna tainic îl ascultă !

Mă stinge cea lumină din arşita dogorii Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută.

Sunt scoica ce tresară cu fiecare val De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal , Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul !

LIBER DE PĂCAT Privindu-te din luminişu’ înrourat , Orbită de lucirea-ţi sfântă Îţi caut cel din urmă şi cel dintâi păcat În existenta cea de mult pierdută.

Iarna în Cişmigiu – Petre Chirea

De voi surprinde taina vieţii tale ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 135

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

ANA URMA DIN DEPARTE-N APROAPE – poemele toamnei Între fire şi gând, înălţimea Depărtări cu miros de alge răvăşit în unghiuri de veghe nesfârşitul albastru închis sunt atât de aproape de toamne cu arămuri de frunze năluci ca un nod desfăcut în descântec de la stânga la dreapta umbre trec vertical înmulţite cu brâuri din macii şi fluturi curcubeu într-un pumn de copil calm durând orizontul trecutele ploi le străbat aburinde jumătate uimire jumatate refrenul lui sunt şi acolo rămân până când întâmplării-i mai rup o bucată de azimă caldă călător între lumi lângă ţărm desenz pe nisip vis târziu descifrat în nuanţe marine şi mă scad cu un val altele să-mi adaug.

„Auto-Portret“, compoziţie de G.Bacovia, 1946 (Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale - Filiala Iaşi, Colecţia Stampe şi Fond familial George şi Agatha Bacovia, fila 1)

Poeţi tineri faţă în faţă cu George Bacovia Anchetă de Violeta Savu Câţiva poeţi moderni au avut bunăvoinţa de a ne răspunde la întrebarea cum s-ar raporta faţă de poetul Bacovia, manifestându-şi admiraţia, preţuirea şi chiar adoraţia faţă de cel care în timpul său a fost un inadaptat, un poet căruia nu i s-a recunoscut cu adevărat valoarea decât după moarte. Într-unul din articolele din seria „Jurnal despre Bacovia”, distinsul critic literar Constantin Călin se arăta uşor contrariat de întrebarea ce-i era pusă şi anume: dacă Bacovia ar putea fi uitat?! Şi răspunsul venea clar şi argumentat aproape matematic, că deocamdată, nu: „Fără îndoială că da, [...], însă ziua aceea e foarte departe.” Această convingere o am şi eu şi atâţia alţii, iar printre poeţii din generaţia nouă, Bacovia nu doar că nu este uitat, dar inclusiv fragmentele pe care le vom oferi, demonstrează că Bacovia poate fi chiar adulat. În răspunsurile oferite de cei interpelaţi se identifică afinităţi ale propriilor creaţii cu cele

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 136

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală din poezia bacoviană, chiar şi atunci când din modestie răspunsul conţine exclusiv impresii despre poezia lui Bacovia, renunţând la privirea în oglindă a propriului eu liric. În acest sens, un exemplu de discreţie este Radu Vancu, el se ancorează într-un răspuns vast, complex, cu numeroase reflecţii poetice, apreciind că Poetul îşi pune „heteronimii” la lucru. El însuşi în poezie heteronimic, totodată Radu Vancu alternează/ oscilează/ de la „atât de simplu”, la „atât de complicat”.

Marin Mălaicu – Hondrari e nostalgic şi sentimental, el îşi caută propria identitate în poezia lui Bacovia, se contopeşte cu ea, o trăieşte. Dacă prozatorul caută apropierea din dragoste, cântărind şi observând îndepărtarea, celălalt Hondrari se apropie şi intră în poezie total, oferind dragostea pentru Poezie. Gelu Vlaşin, creatorul curentului deprimist ar putea părea extrem de apropiat de pesimismul bacovian. Poezia lui Bacovia în conţinutul ei dezolant este izvodită din stările copleşitoare de tristeţe ale poetului, sunt expresii grave din crize neurastenice.

Gelu Vlaşin reflectă stări angoasante dar fără a fi fundamental pesimist, el a „construit” deprimismul. Când l-am ascultat prima oară pe Gabriel Daliş la o lectură publică, m-a uimit graţia ascunsă, învelită în poemele lui. Şi nu întâmplător îşi începe răspunsul cu o reflecţie despre... poetul simbolist. Chris Tănăsescu are multiple asemănări cu Bacovia: iubeşte muzica, (mai mult decât atât, Chris creează muzică având propria trupă Margento), iubeşte arta (să nu uităm de talentul absolut remarcabil al Poetului Bacovia în compoziţiile plastice de grafică!). Chris Tănăsescua lansat adevărate proiecte de sinestezii ale artelor în care poezia se combină deopotrivă cu muzica şi pictura.

Rebelul şi mai ales nonconformistul Chris Tănăsescu susţine incitante spectacole de „stand up poetry”. Miruna Vlada, poetă exuberantă şi dezinvoltă, obervă cele mai fine detalii. Ce o impresionează cel mai puternic este „urletul” sfâşietor al lui Bacovia! Amintindu-ne

de poezia ei pe care eu îndrăznesc să o numesc, în sensul gândului pozitivist, feministă, mi s-a părut atât de firesc fragmentul pe care l-a ales să-l citeze „Histerizate fecioare pale...” Ştefan Bolea răspunde într-un stil gothic, apoi teoretizează, filozofează despre poezia lui Bacovia şi se raportează la... evident, nihilism!

Paul Blaj îşi depăşeşte tendinţele morbide şi spaimele maladive, trecând prin hermeneutică şi ajungând la o stare de optimism debordant. Aşa oscilează Blaj în propria poezie, e când vesel, când trist, e când simplu, când livresc. Dan Bistricean răspunde minimalist, puţin evaziv, cel mai mult punând accentul pe statutul de „inadaptat” al Poetului. Radu VANCU: Ceea ce mi-l face aşa de ataşant pe Bacovia este, dincolo de irezistibilul lui mit personal, biografic, alcătuirea atât de stranie a poeziei lui, în care câteva tipologii poetice reciproc ireductibile convieţuiesc silit, precum nişte artişti complet diferiţi cărora o la fel de stranie instanţă le-a impus, pentru cine mai ştie ce vină, domiciliu obligatoriu în aceeaşi cameră, pe o perioadă nedefinită. E de neînţeles cum un poet poate fi, în acelaşi timp, simbolist (afecţionând adică armoniile şi evanescenţa), expresionist (suflet, cu totul dimpotrivă, dizarmonic şi concret stihial) şi proto-biografist (căci Bacovia e, să nu uităm, primul poet român pentru care omul s-a făcut concret – „o, cum omul a devenit concret”, spune un vers al lui; e drept, va trebui să mai treacă o jumătate de secol până când un poet român, anume Mircea Ivănescu, să umanizeze programatic poezia). Pessoa a găsit soluţia externalizării tensiunilor poetice divergente şi individualizarea fiecăreia printr-un heteronim; Bacovia procedează pe dos, punându-şi heteronimii deodată la lucru, forţându-i să scrie toţi, simultan, acelaşi text. Rezultatul: o poezie care, deşi a putut să pară contemporanilor neîngăduit de simplă, secretată spontan de un organism bolnav, aşa cum zidurile umede prind igrasie (cu cuvintele plastice, memorabile şi nedrepte ale lui E. Lovinescu), e de fapt mai complicată decât a oricărui alt contemporan.

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 137

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Complicaţie care explică, printre altele, şi posteritatea ei uluitoare – ne amintim cât de surprins era Mircea Eliade, în interviul dat prin 1970 lui Adrian Păunescu, de revalorizarea postbelică în mare poet a lui Bacovia, poet considerat de generaţia lui Eliade „autentic, dar minor”, distinguo care spune totul despre modul respectivei generaţii de a înţelege poezia... –; posteritatea a citit în succesiune ceea ce era engramat simultan în ADN-ul poeziei bacoviene. Şi nu-i deloc improbabil ca analiza spectrală a generaţiilor viitoare de cititori să deducă din conglomeratul acesta poetic informaţii noi, pentru a căror decodificare instrumentarul nostru nu-i încă suficient de evoluat. Iar ceea ce e cu adevărat mirabil e că toată această supracodificare vine de la poetul cu cea mai a-teoretică structură, cu desăvârşire absent din debate-urile teoretice ale vremii, aparent indiferent la uriaşul efort contemporan de revoluţionare a limbajului poetic, malaxând în puţinele interviuri aceleaşi obosite locuri comune (din convingere? dintr-un impuls ironic atât de subtil, încât e quasi-indiscernabil?) despre un simbolism practic extinct în Vest.

Pentru ca acum, după o sută de ani de evoluţii şi revoluţii în poezia română, tocmai non-reformatorul să fie cel mai viu dintre contemporanii lui şi, mai mult chiar decât atât, cel mai influent în dezvoltările ulterioare ale poeziei. El, cel care, lipsit de vocaţia poetului revoluţionar, a fost poet pur şi simplu. Nu a scris ca să reformeze, a scris şi atât.

E aici una dintre marile lecţii, mai importantă decât oricare dintre mariile teorii.

Marin MĂLAICU-HONDRARI: Aveam 15 ani când, într-un dulap cu uşi de sticlă din incinta liceului, am dat din întâmplare peste un volum de poezii de G. Bacovia. Spun G. Bacovia pentru că acel G. mi-a atras atenţia. Cărţile citite de mine pe atunci erau semnate de autori cu prenume şi nume: Alexandre Dumas, Jules Verne, Karl May, Michele Zivago, Rodica Ojog-Braşoveanu, Leonida Neamţu. Poezia nu mă interesa. Văd şi acum,

cu ochii minţii, acel exemplar din G. Bacovia, apărut la editura Minerva, în seria Patrimoniu.

Copertă altfel sobră, cu chenar fin, negru, ce înconjura un medalion roşu unde apărea scris cu alb „G. Bacovia Poezii“, iar în josul copertei era coiful Minervei. Apoi, săptămâni în şir, nu m-am mai putut despărţi de acea carte. Bineînţeles că am furat-o, căci nu îmi era îndeajuns să o răsfoiesc în pauzele dintre ore. Nici până astăzi nu am reuşit să înţeleg de ce nu am reuşit să mă mai desprind de acea carte. Dintr-un copil vesel, energic, harnic m-am transformat într-un adolescent melancolic, singuratic, lent şi contemplativ. Ba mai mult, am luat ad literam multe dintre poeziile lui G. Bacovia. Am început să umblu prin cimitire, îmi petreceam mai multe ore în pădure decât în casă, chiuleam de la şcoală dacă se nimerea să plouă în timpul orelor. M-am apucat de fumat. Bolnav de TBC, visam să am o iubită doborâtă de ftizie. Tot ceea ce citisem până atunci, mi-a apărut dintr-o dată de prost gust, fără nicio valoare, fără forţă. Ceea ce mi se mai întâmplă de multe ori şi astăzi, atunci când recitesc poezii de G. Bacovia. Apoi, pe la 17 ani, am avut un alt şoc, numit Nichita Stănescu.

El a reuşit să-l înlăture temporar pe G. Bacovia, dar nu mi-a mai schimbat radical viaţa; singurul scriitor care a reuşit să o facă a fost G. Bacovia.

Gelu VLAŞIN: Sigur că nu întotdeauna suntem dispuşi în a recunoaşte limitele interpretării unui text poetic aşa cum nu întotdeauna empatizăm cu autorul respectiv. Dincolo însă de subietivitatea iminentă şi inerentă, fără a avea pretenţia unor descoperiri epocale, avem tendinţa unei revelaţii atunci când se întâmplă să redescoperim America. Pentru mine, una dintre Americile exitenţiale a însemnat şi relecturarea întâmplătoare a unor poeme semnate de George Bacovia la o vârstă la care impactul unei lecturi poate avea consecinţe majore. Lucrul acesta se întâmpla într-adevăr pe fondul unor controversate interpretări existenţialiste şi căutări filosofice personale fără de care probabil astăzi aş fi fost puţin mai îndepărtat de unul dintre

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 138

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală punctele de reper necesare ale literaturii române. Nu poţi acuza mereu lipsa de perspectivă literară a celor abilitaţi să se ocupe de partea educaţională dacă tu eşti predispus pentru a refuza orice cheie interpretativă care ţi se oferă. Bacovia nu reprezintă nicidecum aisbergul deprimării, ci este mai degrabă motivaţia alienării în faţa unor prezumtive stări amnezico-apocaliptice. Însă eşti pus mai mereu în situaţia acceptării unei realităţi subiective alonecând înspre superficial şi acceptând condiţia non-sublimării doar de dragul unor percepţii citadine care mai devreme sau mai târziu se dovedesc a fi prea efemere pentru a fi fost demne de luat în considerare. Posibil ca numitor comun să fi existat pasiunea pentru literatura franceză (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine) sau mai degrabă situările comune în zona meditativ – angoasantă a spaţiilor întunecoase, ca ultimă alternativă de refugiu din calea unei realităţi „prealuminoase”, cert este însă faptul că o bună parte din temariul/tematica bacoviană îmi însoţeşte parcursul primelor volume de poezie.

L-am perceput şi încă îl mai percep ca pe un poet important şi doar din această cauză prefer să nu comentez niciodată atribuirile critice care ne aproprie din anumite perspective interpretative.

Bacovia este un punct de reper necesar şi odată cu trecerea prin „Plumb” orice lector care se respectă face o mică plecăciune în faţa scriiturii unuia dintre poeţii reprezentativi ai poeziei române.

Gabriel DALIŞ: „Simbolist al primului moment”, cum îl numea Tudor Vianu într-un eseu dedicat apariţiei ediţiei definitive a operei sale, (Opere, Bucureşti, 1944), Bacovia este primul scriitor român pe care l-am citit fără să fi fost constrâns de vreo programă şcolară. Se întâmpla prin anii în care cărţile deveniseră bibelourile excelente, acoperind un perete întreg; cine îşi cumpăra cele mai multe cărţi, avea garanţia celei mai frumoase şi lăudate sufragerii. (Să mai amintesc de Camus care spunea că experienţa

vieţii ne învaţă că citim cu atât mai puţin cu cât cumpărăm mai multe cărţi?) L-am citit pe Bacovia întâmplător, (într-o ediţie Plumb, apărută la Minerva, în 1981), iar impactul puternic pe care l-a avut asupra mea a fost ca a unui tavan care se prăbuşeşte, sub greutatea după-amiezilor, peste fiinţa mea - inocentă atunci. N-am crezut că o carte poate fi mai puternică decât un om puternic. Numai cu Cioran am repetat această experienţă devastatoare, iar mai târziu cu Michel Houellebecq. Iniţial, am început să scriu pentru că am vrut să fiu ca el.

Aveam certitudinea de a-l fi înţeles pe Bacovia.

Tehnicist desăvârşit şi atipic, mi-a confirmat în timp aproape toate temerile legate de poezie, oameni şi lume, de parcă tot ce aş respira ar fi compoziţie simplă după compoziţie simplă. Îl iubesc pe George Bacovia. Admiraţia mea pentru acest scriitor rămâne impecabilă, poate chiar simetrică.

Chris TĂNĂSESCU: Dor de tine şi de altă lume.../ Dor... Cum reuşeşte Bacovia să lungească sunetele, ca dintr-o strună neiertătoare de vioară! Obsedat de modul largo în general, în poemul chiar intitulat „Largo”, el prelungeşte un vers cu trei bătăi până la limitele unui hexametru – „Muzica sonoriza orice atom...”

Versurile alternează, de fapt: trei bătăi, două, una, apoi din nou, trei, două, una... lăsând pauze uriaşe la capăt şi la cezură, şi rotind fraza muzicală la infinit, infinitezimal, în jurul vibraţiei din „dor” şi „durere” amplificată de reţeaua neîntreruptă de rime şi eufonii a poemului, ce la extreme zumzăie metalic, electric – „muzica sonoriza”, „sentimentaliza”... – în contrapunct cu gama cealaltă, opacă, înfundată – „atom”, „om”...

Spaţiul cel mai larg, tonul cel mai largo e atins în apogeul versurilor „Muzica sentimentaliza/ obositor”, două versuri cu distanţa cea mai mare dintre bătăi din toată poezia română, record inubliabil – primul e un pentametru cu doar două accente efective dintre cele cinci metrice!, întregindu-se spre hexametru cu versul următor, cu accent abia la distanţă de încă trei silabe...

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 139

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Prezenţa, de fapt, dincolo (şi dincoace) de ritmul frazal muzical, a marcării unei alternări esenţiale de măsuri – pentametru cu hexametru – dă şi tonul „camuflat” de elegie, o elegie cosmică, punctată de o sâcâitoare insistenţă a angoasei eschatologice. Nu în aceeaşi elegie ne găsim şi noi, încă, şi nu aceeaşi angoasă ne blochează şi ne amplifică, alternativ, vibraţia? Cât despre mine, de câte ori mi-amintesc de acest scurt poem, mă gândesc că tot ce am scris a tins către aşa ceva şi nu a ajuns niciodată, şi că toate spectacolele mele (cel puţin cele solo, fără toată trupa Margento) au încercat să exprime asta, dar au aproximat doar, în mod prolix. După care îmi amintesc întotdeauna de vechiul meu prieten, Constantin Acosmei, care a reuşit formulări şi coagulări comparabile cu cea bacoviană de mai sus, mergând, însă, de la recuzită la elementar, de la provincial la domestic carceral, de la teatralizat la rudimentele teatrului însuşi, atingând un lirism al sărăciei în sensul grotowskian al teatrului sărăciei. Costică îmi cita adesea, pe vremea studenţiei noastre, un vers postum al lui Bacovia: „Muzica convinge”...

Bacovia îşi permitea să fie muzical şi când era cacofonic, pe când noi, poeţii de azi, mi-e teamă că adesea suntem cacofonici tocmai când vrem să fim mai muzicali. El putea fi politic sarcastic şi comenta (aluziv?, totuşi pe-alocuri atât de făţiş) inclusiv vitregiile economice, păstrându-şi neatinsă şi vâna lirică, ba chiar făcând-o mai energică şi mai relevantă. Totalitaristului Big Brother i s-a făcut portretul din timp şi fără menajamente: „O zi fără anotimp şi ordine militară,/ Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,/ Însă produsele au început să dispară –/ Şi mulţi au plecat, şi noapte se lasă.// Cu toţii spun că bine le-a făcut/ Sau că un geniu se va naşte –/ Iat studiul creşte cu tactul tăcut.../ O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte”. Bacovia are obsesia foamei şi o foame obsesivă, legată şi ea de sfârşit, de eschatologie, de „finis” – faţă de care apetitul pentru viaţă (ca moarte) a poetului de azi e unul de simplu consumator, oricâte aere apocaliptice şi-ar da el. Bacovia e un

„adevărat” şi un anost, e un om cu un caieţel în care îşi trece, la răstimpuri, gândurile şi care se „nimeresc a fi şi în versuri”, un plictisit care se uită parcă totuşi pasionat pe fereastră la aceleaşi lucruri din aceeaşi curte, ore în şir, zile şi ani; e un mod de a fi poet şi de a fi român în care poate ne recunoaştem (fără s-o recunoaştem) mai mult decât în mulţi alţii mari de care vorbim mai des decât de el. Bacovia a murit undeva în apropiere, într-o casă de pe lângă Şoseaua Giurgiului, ţinut de mână de incredibila sa Agatha, întorcându-se cu faţa la perete şi zicând doar „Vine întunericul”, după ce cu-o seară înainte îi cântase la vioară. În apropiere, zic, pentru că într-un anume fel n-am reuşit să plec de-acolo niciodată – la doar câteva case şi câteva decenii distanţă, tot în Giurgiului, a murit şi tatăl meu, întorcându-se în pat, ţinut de mână de maică-mea, după ce cu-o seară înainte îi recitase, a mia oară, nesfârşite fragmente din Eminescu. La doar o stradă, în sens opus, e îngropat Gellu Naum, care s-a stins în pat, ţinut de mână de Lyggia şi înconjurat de câţiva prieteni, după ce de câteva săptămâni, seară de seară, zăcând tăcut şi aparent indiferent dacă noi îl urmăream sau nu, oficiase ceea ce Simona Popescu a numit pregătirea pentru drumul în moarte. Aceştia sunt trei taţi ai mei şi ai poezie mele, nu singurii, dar cei mai apropiaţi. Eu, peste mări şi oceane acum, ţinut de mână de iubita mea, mă sucesc la rândul meu prin viaţă, îndrugând întruna despre viaţă şi moarte, fără să pot şi fără să vreau să-i uit pe ei.

Miruna VLADA: Pe Bacovia l-am descoperit la vârsta vulnerabilităţii revoltate şi candide. În adolescenţă. Mi s-a potrivit ca o mănuşă, ca o voce care spune ce eu nu îndrăznesc. Faţă de Blaga, Arghezi şi gaşca moderniştilor alături de care îl învăţam la şcoală mi-a plăcut cel mai mult. Şi m-a enervat că toţi îi reduceau poezia la tristeţe, moarte, mov, negură. Eu vedeam şi multe alte lucruri care mă hrăneau: simplitate, un refuz asumat, puţină

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 140

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ostentaţie, puţină cochetărie gravă... Şi poemele lui de dragoste m-au înnebunit. Când eram în clasa a 8-a serbam ca toţi elevii imbecilizaţi Valentines's Day. Şi trebuia să alegem un poem de dragoste pe care să îl recităm în faţa unei comisii, şi pe lângă toate dulcegăriile sordide, versurile bacoviene alese de mine au răsunat ca un dangăt de armă, de o frumuseţe atât de precisă: „Histerizate fecioarele pale/ La ferestre deschise palpită/ În amurguri roşii, nupţiale/Stau triste şi nu se mai mărită.”

Am ajuns apoi în anii liceului la prozele scurte, la Cubul negru, la fragmentele incoerente de jurnal. Un Bacovia şi mai atroce mi se dezvăluia. Urletul său împotriva acestei lumi, urletul împotriva mecanicii şi a lipsei de afecţiune rămâne viu până azi. Am simţit de la bun început că el nu avea nimic din secolul în care trăia şi era mai mult „al nostru” decât „al lor”.

Până şi socialismul lui era unul avant la lettre, autentic, critic, marginal. Poezia lui are o imensă putere de fascinaţie pentru mine şi astăzi, oricând îi deschid un volum. „Isterizarea” bacoviană are o forţă nebănuită, e un ţipăt atât de înfundat, şi zdruncinarea se petrece în surdină, încât nu poţi ieşi nepăsător din lumea lui.

Sunt convinsă că dacă ar fi fost suficient tradus şi promovat ar fi ajuns cel puţin la notorietatea unui Trakl, de exemplu, pentru că esta una din vocile poetice româneşti cele mai europene. Ştefan BOLEA: Ora zero şi zero secunde: L-am descoperit pe Bacovia în liceu, când mă pregăteam pentru olimpiada naţională de literatură. Pe Baudelaire îl citisem mult mai devreme, în superba ediţie bilingvă, îngrijită de Geo Dumitrescu. În vremea respectivă îmi imaginam că Bacovia este doar un fractal (semnificativ) din revoluţia numită Baudelaire (consider şi azi „Florile răului“ cea mai importantă carte de poezie a tuturor timpurilor). Acum văd altfel lucrurile. Aşa cum Benjamin teoretizează pornind de la Baudelaire (şi într-un mod nu cu totul străin de relaţiile dintre Heidegger/ Noica, pe de o parte şi Hölderlin/ Eminescu pe de alta),

putem construi pornind de la Bacovia o adevărată epistemă nihilistă. Imaginarul său sărăcăcios, restrângerea la maximum a decorului (un alt mod de a spune că Bacovia merge până la esenţe) îl aseamănă lui Kafka, cel din descrierea lui Deleuze. Recitind azi pe Kindle o ediţie din Plumb, m-am gândit cât de proaspăt pare Bacovia, cât de tânăr, în ciuda oboselii sale compulsive şi al dezgustului patent. Poetul român este stema unui mal de siècle fără referinţă temporală (un etern 1919, o buclă temporală în care iadul îşi repetă [dez]acordul perpetuu), expresia unui malaise al Zeitgeist-ului interbelic, ce are mai multe în fond cu avangarda decât cu simbolismul. După cum s-a mai remarcat, Bacovia este contrapartea unor scriitori ca Emil Cioran, Ulrich Horstmann sau Marcel Moreau, un rezervor de nihilism autentic, pe care se poate efectua un excelent studiu de filozofie a poeziei. Doar două exemple: a) huruitul abisului primordial (pe care îl aud uneori nebunii şi muribunzii) echivalent cu o invitaţie la dezintegrare atomică: „Ascultă cum greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă…”

John Donne a formulat altfel: „For whom the bell tolls/ It tolls for thee…”Cele două versuri ale lui Bacovia converg spre adverbul greu. Legea gravitaţională a melancoliei accentuează căderea în fiinţă, care este similară atracţiei magnetice a sicriului. De multe ori trăim ca îngropaţi de vii. b) un fel de Mother Nothingness (Alma mater ca la Moonspell) care îşi reclamă copiiigollem în zodia lui Lilith şi Cain:„Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, -/ Şi tu ne faci pe toţi nebuni.” Trecând peste evidenta influenţă formală a lui Baudelaire, care, să recunoaştem, dă excepţionala corespondenţă dintre rimă, ritm şi mesaj, Bacovia vorbeşte, asemenea înaintaşilor lui simbolişti (din care nu trebuie să-l uităm pe Rollinat), cu o directeţe kierkegaardiană sau nietzscheană, despre senzaţia de ameţeală şi gol interior de pe marginea abisului. Ego sum irritum …

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 141

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Paul BLAJ: L-am cunoscut mult după ce lam citit. Poate aşa a fost să fie. Luminişurile lui să fie prăpăstiile mele. Şi nu îl poţi cunoaşte pe Bacovia în băncile liceului. Ci doar învăţa. Iar eu, atras ca un magnet cu pol opus, l-am învăţat.

Apoi l-am neglijat, până l-am reîntâlnit. Într-o bronhopneumonie slută. Era în primăvara în care terminam facultatea. Totul era luminos până când am aflat că pot muri. În faţa morţii deşi suntem toţi egali, eu speram să îi creionez un zâmbet. Desigur bravam. Respiram din ce în ce mai greu. Nu puteam dormi din cauza secreţiilor nazale. Şi, îngrijit de cei dragi, am început să simt ce înseamnă să fii povară. Dar destul. Am vrut să scriu în cele mai pline de negreală momente ale vieţii mele. Şi am scris. Nu ca Bacovia. Ci ca Blaj. Ştiam ce înseamnă: M-adaug şi eu în convoi ori M-adoarme un gând/ Ce mă îndeamnă./ - Dispari mai curând! Însă, privind în urmă atent, îmi dau seama că, poate chiar contemporani fiind, s-ar fi plictisit repede de speranţa care zace în oameni ca mine. Iar eu aş fi fost incapabil să renunţ la acest accesoriu natural. Boala m-a izbit doar de adâncimea tristeţii bacoviene, nu şi de rotunjimea ei de fântână. Iar dacă în liceu făceam speculaţii de hermeneutică pe anumiţi termeni, bunăoară complementul de mod întors tălmăcindu-l în complement provenit din participiul verbului reflexiv a se întoarce, din poemul Plumb, dormea întors de undeva amorul (spuneam eu), acum zâmbesc îngăduitor cu vârsta de atunci. Pentru că ştiu, precum mulţi alţii, care este esenţa acestui poem. Stau singur, aici este concentrat tot dorul cadenţat al durerii celui pe care îl preţuiesc pentru că e aproape departe de o umanitate pantagruelică în genere, motherlaniană în substrat cu un voal de shalow asortată… în care totuşi ne trimitem optimismul zi de zi.

poran, infatuat şi computerizat, care se grăbeşte să-i agaţe poetului eticheta de „inadaptat”. Şi fără să mai zăbovească cineva asupra nuanţelor conceptului de „inadaptare”.

George Bacovia, fără de care poezia românească ar fi fost şchioapă, este unul dintre cei mai actuali poeţi. De ce este foarte prezent Bacovia? Pentru că… „sunt câţiva morţi în oraş, iubito”. De fapt, astăzi sunt mult mai numeroşi decât odinioară. Nu mă credeţi? Încercaţi fiecare dintre voi, atunci când vă opriţi în faţa unei vitrine de magazin, să priviţi direct în geam şi nu dincolo de el. „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi”…

Notă: Acest articol a fost publicat în Revista Ateneu, august-septembrie 2011, ediţie specială George Bacovia. Revista se poate citi în format pdf aici:http://www.ateneu.info/ {Am simţit nevoia de a-l adăuga aici pentru simplu motiv de a vă îndemna să-l citiţi sau recitiţi pe Bacovia şi pentru ca aceşti scriitori care au răspuns anchetei spun lucruri adevărate şi – mai ales – demne de a le lua în considerare, indiferent ce vârstă ai –TU – CITITORULE!!! (n.r.)

Dan BISTRICEAN: Bacovia ne relevă, în cheie laică şi estetică, evidenţa deşertăciunii.

Lucru destul de incomod pentru omul contemANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 142

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală EDITURA MINERVA VĂ RECOMANDĂ: http://www.edituraminerva.ro/editura.php

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 143

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori: Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică (la adresa pe care o găsiţi în caseta redacţională) II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciul fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată.

PS. Nu trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

Adresa poştală a redacţiei : (pentru cărţi destinate recenziilor, reviste tipărite etc.)

INTR. Dridu nr. 7, bl. F 13, sc. A, ap. 17. OP. 26. Sector 1 ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color sau alb-negru) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com.

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul editurii sau a fondatorilor revistei va intra sub jurisdicţia legii copyro.)

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 144

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală SUMAR: Th. Damian – Scrisul – ca rug aprins al pustiei / p. 3 Zoe Dumitrescu Buşulenga / p. 4

(O lume fără rădăcini este o lume fără morală).

(Interviu de Mihaela Onofrei) Marin Dumiterescu - Simfonia materiei /p. 7

Geneză poetică a Universului – Elisa Roha Rodica Cernea / p.10 Adrian Grauenfels, Israel / p. 10 Constantin Bălăceanu Stolnici /p.11 (Interviu - Reportaj realizat de Greta Harja) Ion Ionescu /p.15 Octavian Mareş – „Cântecele ierbii./ p. 16 Anne Marie Bejliu – câteva haiku-ri si alte versuri./ p. 18 Ioan Aurel Pop / p. 20 Marius Iulian Zinca / p. 22 Viorela Codreanu Tiron – versuri /p. 24 Ovidiu Ivancu / p. 25

(Romanul -Pledoarie pentru întoarcerea la epic) Daniel Medvedov (TAO TE CHING -CALEA PUTERII) /p. 27 Lorian Carsochie / p . 35

„Din ţărână se naşte speranţa“ -(fragment din roman) Christian W. Schenk – Elegie emfatică / p. 40 Christian W.Schenk şi TRADUCERI ale autorilor români / p. 45 Mihaela Malea Stroe – Pagini de jurnal / p. 47 Constantin Severin (articol de George Stroe) /p. 49

„Improvizaţii pe cifraj armonic”- Artistul complet Viorel Muha – Echilibru şi rugă / p . 51 Maria Cozma – Arta Cuvântului (I ) / p. 53

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 145

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Adi Cusin /p. 56

(articol de Dan Cristea şi versuri de Adi Cusin) Dorina Şişu Ploeşteanu – versuri / p. 58 Emil Druncea – „O carte eveniment“ /p. 59 Claudia Ilie VOICULESCU – versuri / p. 60

(sonete în l. română şi în l.franceză, în traducerea Paulei Romanescu) Eugen Cojocaru - Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / p. 61 Floarea Carbune / p. 64 Igor Ursenco – versuri în l. engleză /p. 65 Ioana Voicilă Dobre – Darurile Lăcrămioarei / p. 67 Mariana Gunţă – versuri / p. 68 Marica Hagianu Viorica.-versuri/ p. 68 Mihai Păun – versuri / p. 69 Viorel Lupaşcu – Artistul complet (va urma)/ p. 70 Iman Maleki (articol de G. Stroe) / p. 73 (ARTA – singura cale spre desăvârşirea sufletului) Boris Marian / p. 76 Cristina Oprea / p. 77 Arta lui Mihai Cătrună / p. 78 Horia, Elena şi Daniel Gane – Arta ca moştenire /p. 79 Dan Dănilă – versuri / p. 81 Djamal Mahmoud - versuri / p.82 Elena Buică-Buni –„Ecoul amintirilor din şcoală“ / p. 83 Ieromonah Hrisostom Filipescu – O filă de jurnal / p. 86 Dan Puric şi Claudiu Târziu /p. 89 Georgeta Resteman – debut în volum, versuri / p. 95 Irina Lucia Mihalca – versuri / p. 96 Marin Toma – versuri cu dedicaţie / p. 97

Valentina Becart şi poetul Vasile Popovici / p. 98

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 146

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Monica Mureşan în dialog cu Ştefan Doru Dăncuş / p. 101 Puşa Roth şi compozitorul Ion Dumitrescu /p. 107 Elena Aurora Popa – versuri / p. 109 Adrian Gurgău – versuri / p. 109 Romiţa Mădălina Constantin – versuri / p. 110 Dorneanu Eduard – versuri / p. 110 Mihai Posada – versuri / p. 111 Coţofana Relu /p. 114 Baki Ymeri / p. 115 Melania Cuc – Imn inchinat vieţii / p. 117 (cronica la volumul „La Poarta sufletului“, de Marin Toma).

Melania Cuc şi poemele sale /p. 118 Valentina Becart şi Bianca Marcovivi /p. 119 Gelcu Maksutovici - Note de călătorie / p. 122 Din Ţara Galilor înapoi în Romania – Brâncuşi / p. 125 Daniel Drăgan – Biedermaier /p. 128 Mihai Rădoi – „Luceferi cu buze roşii“ / p. 129 Teodor Dume – versuri / p. 132 Ioana Greceanu / p. 133 Petru Făgăraş / p. 134 Cătrună Viorica – Debut literar / p. 135 Ana Urma /p. 136 Poeţii tiinerii faţă în faţă cu George Bacoviia /p. 136

(Anchetă de Violeta Savu) Editura Minerva / p. 143 Scrisoare către colaboratori / p. 144 Sumar / p. 145

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 147

NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 3 va apare pe 15 decembrie 2011

ANUL I / nr.1-2/ - Revistă fondată în 2011, de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 148