Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director şi Editor/Ed. AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră REDACTORI: Odette Mărgăritescu, Elena Roşu-Gane, Marius Zincă, Viorel Muha, COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu, Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Prof.dr.Theodor Damian – New York Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL I, nr.11 - luna iulie - 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Sunt două lucruri în lume care nu îngăduie mediocritate: versurile şi iubirea.”

A. Flavio – Cugetare

„ (…) Nu trebuie să dorim distrugerea civilizaţiei pentru a obţine cultura, trebuie cel mult să dorim completarea ei” „că temele culturale ale omenirii nu sunt istovite, că omenirea mai are încă sarcini mari înaintea ei şi că sufletul omenesc stăpâneşte mijloacele de a se apropia de aceste ţeluri”.

Tudor Vianu “Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens…”

Constantin Noica

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1

Foarte puţin se mai aminteşte de Victor Ion Popa în zilele noastre, de parcă nici n-ar fi existat, deşi a fost un om de teatru şi un literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală şi pedagogică, o contribuţie însemnată la evoluţia teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale.

Victor Ion Popa a fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public, precum şi de critica literară, dintre care amintim aici: Sfârlează cu fofează; Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviaţiei);Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea în rolul principal).

Câteva date biografice A urmat școala primară la Călmăţui, unde tatăl său era învăţător. La Iași, urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul internat „Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale la Liceul „Naţional”, pe care-l absolvă în 1914.

Debutează în literatură ca elev. După terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul ieșean şi pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat, pentru a-și asigura situaţia materială. Între anii 1916-1917 - urmează Şcoala de ofiţeri de rezervă şi ia parte la luptele de la Oituz cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad.

1917-1919 - Participă la ședinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană (care mai funcţionează şi azi la Bârlad, şi ne simţim datori să amintim că 1

(n. 29 iulie 1895, Călmățui, comuna Grivița, județul Tutova, actualmente în județul Galați; d. 30 martie 1946, București).

10- Iulie 2012// nr.11

„Academia Bârlădeană“ a fost înfiinţată la 1 mai 1915, de poetul George Tutoveanu, preotul Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile. Societatea culturalliterară «Academia Bârlădeană» a avut, la vremea aceea ca președinte de onoare pe Alexandru Vlahuţă, iar pe George Tutoveanu președinte în exerciţiu. Bârladul perioadei interbelice se caracterizează printr-o foarte bogată producţie literară de o incontestabilă valoare, cu o contribuiţie de luat în seamă, reprezentând publicistică, opere, personalităţi culturale23).

Revenind la datele biografice ale lui Victor Ion Popa în anul 1918 figurează ca actor al Teatrului Naţional din Iași, pentru ca în 1919 să se stabilească la Bârlad, pentru puţină vreme, de unde va reveni la Iași pentru a se căsători cu Getta Kernbach (actriţă). 1923 - este ajutor de pictor laTeatrul Naţional din București. 19251926 - Pictor scenograf, secretar literar. 19231924 - Secretar al Societăţii Autorilor Dramatici.

1923-1924 - Activează în cadrul Grupării teatrale „Atelier” şi predă cursul de „Istoria Costumului și Decorului”. 1924 - Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti. Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. 1927-1929 – Director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi, perioadă în care a montat 41 de premiere și reluări. Aici a creat primul teatru românesc de păpuși şi marionete şi a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe. 1929-1933 Regizor la Teatrul „Regina Maria”. 1933-1938 Se dedică în exclusivitate scrisului. 1934 – Inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc.

1937- Participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. 1938 Director al Teatrului Muncitoresc „Muncă şi Voie Bună”, devenit „Luptă şi lumină”, apoi „Muncă şi 3

http://onestitate.blogspot.ro/2011/03/orase-ale-personalitatilor-iibirlad.html

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

lumină”. 1939 - Trece la Teatrul din Sărindar.

1943 - Director al Oficiului Naţional Cinematografic (O.N.C.). 1944 - Demisionează din postul de director al Teatrului „Muncă şi Voie Bună” şi se angajează regizor la Sala „Comedia” a Teatrului Naţional bucureştean. 1943-1944 - Profesor suplinitor la catedra de „Dicţiune, dramă şi comedie” a Conservatorului din București.

Concluzii: Piesele sale alternează între tabloul idilic care face să dispară contradicţiile realităţii și drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viaţa pitorească, sau în liniștea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiţiei patriarhale, respectiv de combaterea arivismului și a prostiei.

Din variata sa creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă şi pentru comedia sentimentală: Ciuta, București, 1924; Păpușa cu piciorul rupt, București, 1926; Pufușor şi Mustăcioară, București, 1926; Floare de oţel, București, 1930; Muşcata din fereastră, București, 1930; Shakespeare în infern, București, 1932; Velerim şi Veler Doamne, București, 1933;Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, București, 1934; Acord familiar, București, 1935; Cuiul lui Pepelea, Bucureşti, 1935; A fost odată un război, București, 1936; Încercarea, București, 1936; Povestiri cu prunci și cu moşnegi, Bucureşti, 1936; Sfîrlează cu fofează, București 1936; Plata birului. Deşteapta pământului. Căţelul sau așa ceva..., cu desenele Lenei Constante şi ale autorului, Bucureşti, 1937; Ghicește-mi în cafea, Bucureşti, 1938; Mironosiţele, București, 1938;Take, Ianke și Cadâr, București, 1938; Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, București, 1939; Bătaia, București, 1942; Cantonament buclucaș, București, 1942; Cântecele mele, București, 1946;

Teatrul Victor Ion Popa, Bârlad4

Scurt istoric al oraşului Bârlad Bârladul, străvechi oraş aşezat pe cursul inferior al râului ce-i poartă numele, la răscrucea drumurilor comerciale ce duceau spre Bizanţ sau spre regiunile Cehiei şi Moraviei, spre Lemberg sau spre Hansa teutonică de la Marea Baltică, atesta urme de locuire pe aceste meleaguri încă din mileniile VI-V î.e.n. Oraşul îşi are începuturile în Evul Mediu timpuriu, prima atestare documentara fiind întâlnită într-un act din 1174.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir avea să-l numească „cel mai de seamă târg al Moldovei de jos", atunci când, pentru o perioadă, căpătase statutul de „Scaun al Ţării de jos".

Primele mărturii despre existenţa unui nucleu al artei teatrale la Bârlad datează din 1860, când prof. Ion Popescu, directorul de atunci al Şcolii primare nr. 1, cerea printr-un raport ca „Ion Smeu, adjunctul clasei a II-a, să fie scos din învăţământ întrucât joacă pe scena teatrului local unde era angajat cu contract şi salar." Din alte documente ale vremii păstrate la muzeul „Vasile Pârvan" se constată că, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea exista o sală de teatru 4

. http://www.tvipopa.ro/

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la Bârlad, unde jucau elevii diferitelor şcoli şi unde dădeau spectacole publice trupele sosite în turneu în mica urbe moldavă. Publicul bârlădean sa putut bucura de prezenţa în mij-locul său a câtorva nume legendare ale teatrului românesc precum Matei Millo, Aristitza Roma-nescu sau Constantin Nottara.

La începutul secolului al XX-lea, arta teatrală locală, deşi prezentă în viaţa comunităţii, stă încă sub auspiciul nefavorabil al instabilităţii şi amatorismului. Treptat, se netezeşte calea către aspiraţii mai înalte, ca aceea a înfiinţării unui teatru profesionist. Acest deziderat devine realitate palpabilă în seara zilei de 28 decembrie 1955, când are loc spectacolul inaugural al Teatrului de Stat Bârlad, cu piesa (jucată în premieră pe ţară) „Mielul turbat" de Aurel Baranga, în regia lui Sică Alexandrescu.

Cu prilejul unui an de activitate, în 1956, teatrului i se conferă, la cerere, numele eminentului om de cultură, fiu al Bârladului, Victor Ion Popa. Acest eveniment a fost marcat de spectacolul cu piesa „Take, Ianke şi Cadâr". Acest text a constituit de-a lungul anilor garantul succesului, înregistrând peste 500 de reprezentaţii şi reluat în patru variante de montări scenice, în repertoriul permanent.

De la spectacolul inaugural din 1955 şi până astăzi, teatrul a respectat o politică repertorială având ca repere valoarea artistică şi diversitatea. Texte din literatura dramatică română şi universală au devenit spectacole de succes şi veritabile evenimente culturale. Dintre acestea, spicuim doar câteva: „O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale, „Dezertorul" de M. Sorbul, „Gaiţele" de Al. Kiritescu, „Mitică Popescu" de Camil Petrescu, „Bărbierul din Sevilla" de Beaumarchais, „Platon" şi „Noţiunea de fericire" de Dumitru Solomon, „Puterea întunericului" de L. Tolstoi, „Doi tineri din Verona" de W. Shakespeare, „Mama" de D.R. Popescu, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară" de Eugen Barbu, „Luna dez-

10- Iulie 2012// nr.11

moşteniţilor" şi „Anna Christie" de E. O'Neill, „Citadela sfărâmată" de Horia Lovinescu, „Rinocerii" şi „Scaunele" de Eugene Ionesco. Meritorie şi generoasă s-a dovedit a fi şi contribuţia unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum Sică Alexandrescu, Radu Beligan, Dina Cocea, Marcela Rusu, Mihai Tofan, Adriana Leonescu, Mihai Mădescu, Valentin Silvestru, Radu Popescu, Constantin Paiu, Ştefan Oprea la dezvoltarea şi promovarea activităţii Teatrului „V.I. Popa". În dorinţa realizării unor spectacole de înalt nivel artistic şi a confruntării publicului cu cele mai noi provocări şi probleme ale creaţiei teatrale, a fost iniţiat în 1976 „Colocviul tinerilor regizori din teatrele dramatice", manifestare de larg interes în rândul oamenilor de teatru şi nu numai, sistat dupa 5 ediţii de către oficialităţile comuniste din „prudenţă ideologică". În cadrul colocviului organizat în 1995, a fost pentru prima dată decernat Marele Trofeu de Regie spectacolului „Scaunele" de E. Ionescu, în regia lui Dorin Mihăilescu. În ultimii ani, Teatrul „Victor Ion Popa" şia intensificat activitatea de promovare a spectacolelor sale prin intermediul turneelor efectuate în ţară şi străinătate. În 1996, s-au pus bazele unei colaborări fructuoase şi de lungă durată cu Asociaţia Culturală şi Amicală Română, condusă de d-l Gabriel Penciu, având ca prim scop mai buna cunoaştere a artei teatrale româneşti în spaţiul cultural francez. Datorită succesului repurtat, actorii bârlădeni au onorat în repetate rânduri invitaţia de a juca la Strasbourg, atât pentru publicul local, cât şi pentru diaspora, în spaţii convenţionale şi neconvenţionale, veritabilă provocare şi posibilitate de lărgire a orizonturilor.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Prof. Novac Gruia

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Amintiri despre Victor Ion Popa, lăsate de actorul Ion Focşa

Figura cea mai luminoasă din domeniul teatrului, dar şi cea mai nefericită, a fost a marelui regizor Victor Ion Popa. A trăit puţin, doar 51 de ani, dar a lăsat urme adânci în cultură, în domeniul teatrului în special.

Se pare că Cel-de-Sus a vrut să compenseze viaţa-i scurtă înzestrându-l cu toate darurile: publicist de clasă, romancier, dramaturg, scenograf, caricaturist, regizor, director de teatre, mare animator şi profesor la Conservator. S-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895; este primul băiat al învăţătorului Ion Popa, urmează Niculae, ajuns profesor universitar la Iaşi, şi sora lor Virginica.

Victor urmează Liceul Naţional, apoi devine student la Drept, tot la Iaşi. În paralel, se înscrie la Conservator, la clasa poetului Mihai Codreanu, regele sonetului. Se simte apropiat de trei colegi, C. Romadan, N. Meicu şi Gică Popovici. Într-o vreme a urmat şi cursurile Şcolii de BelleArte, care i-au folosit în teatru. La scurt timp după terminarea Conservatorului este trimis pe front, cu gradul de sublocotenent, şi în luptele de la Mărăşeşti şi Oituz este rănit. Revenit la Iaşi, odată cu terminarea războiului, este chemat printr-o telegramă de C. Costa Foru, ziarist, la Bucureşti, să înfiinţeze o revistă pentru copii şi tineret. Piesa la care lucra mai de mult şi ţinea la ea, Ciuta, îi facilitează debutul ca dramaturg pe prima scenă a ţării. Premiera a avut loc în 1923,

10- Iulie 2012// nr.11

avându-i ca interpreţi pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan şi N. Soreanu. Scrisă într-o frumoasă limbă literară, s-a bucurat de succes la public (a constituit, de altfel, cel mai mare succes al stagiunii); regia i-a aparţinut lui Vasile Enescu. Lui V.I. Popa i s-a decernat Premiul Caragiale al Teatrului Naţional (Ioan Massoff, vol. 5, Istoria Teatrului românesc, p. 343).

Dintr-o altă sursă aflăm că piesa a primit în total cinci premii din partea Societăţii Criticilor. Tot în acea perioadă, V.I. Popa era angajat la Teatrul Naţional ca ajutor de pictor scenograf, iar un an mai târziu îl găsim angajat la Teatrul Popular al lui N. Iorga. Aici îşi va semna actul de naştere ca regizor. Şi-a ales pentru debut o piesă specială, Micul Eyoff, de Ibsen. După ecourile din presa vremii, spectacolul s-a bucurat de mare succes, a surprins faptul că era un spectacol total, făcut de un regizor-artist. Avea ritm şi stil, pentru că el făcuse şi schiţele pentru decor şi costume. În stagiunile următoare montează Cometa, a lui D.Anghel şi Şt.O. Iosif, şi piesa Maestrul, a lui Mircea Ştefănescu; dintre succesele înregistrate mai fac parte şi alte două montări, Şcoala femeilor, de Moliere, şi Cămila trece prin urechile acului, de F. Langer.

Aceste montări nu puteau rămâne fără ecou în lumea teatrului. Primul care se grăbeşte să-l invite a fost Teatrul Naţional din Craiova. În stagiunea 1927 va monta aici mai multe spectacole, printre care Henric al IV-lea, de Pirandelo, cu excelentul actor Tudor Călin. După eforturile făcute în ultima vreme, îşi permite să plece, pe timpul verii, timp de două luni prin marile capitale ale Europei, pentru a cunoaşte la faţa locului mişcarea teatrală şi pe creatorii de spectacole.

La Paris, îl cunoaşte pe Antoine şi Louis Jouvet, cu care are îndelungi discuţii pe marginea spectacolelor văzute; la Londra, îi cunoaşte pe Gaston Baty şi pe Gordon Craig, iar la Viena, pe Max Reinhardt; în Germania se împrieteneşte cu Karl Heinz Martin, pe care îl va invita în România,

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iar acesta va monta aici câteva spectacole la Teatrul „Regina Maria“.

Reîntors cu impresii noi şi bogate, comparând cu ceea ce se întâmplă pe malurile Dâmboviţei, trage concluzii din care va rezulta concepţia lui despre teatru pentru tot restul vieţii.

Este chemat şi numit director al Teatrului Naţional din Cernăuţi în anul 1927. Plin de energie, pasionat de teatru, strânge în jurul său un colectiv tânăr şi talentat din toate generaţiile, în frunte cu Ovid Brădescu, Silvia Fulda, Jules Cazaban, Tudor Călin, Ilie Cernea, Getta Kernbach şi Grigore Vasiliu, cel care va deveni extraordinarul Birlic. Alcătuieşte un repertoriu valoros din piesele Pygmalion, Unchiul Vania, O

noapte furtunoasă, Apus de soare, Azilul de noapte şi multe altele. Înfiinţează, pe lângă

teatrul cel mare, un teatru pentru copii şi tineret unde pune în scenă Rodia de aur, Capra cu trei

iezi, Familia Chiţ-Chiţ, Păpuşa cu piciorul rupt, Pufuşor şi mustăcioara şi altele. Despre această

perioadă de la Cernăuţi aflăm lucruri extrem de interesante de la prietenul lui cel mai bun, dramaturgul Mircea Ştefănescu, pe care îl invita mereu acolo şi pe care-l ţinea două-trei luni în atmosfera familiei sale. Astfel, aflăm din volumul său Un dramaturg îşi aminteşte (Editura Eminescu, 1980), că Victor Ion Popa locuia împreună cu prima soţie, actriţa Getta Kernbach, şi cu fiul lor Sorin într-o casă în incinta teatrului. Şi nu de puţine ori l-a văzut pe Ion sculându-se în toiul nopţii când era chinuit de gânduri şi de proiecte, punând mâna pe pensulă, retuşând decoruri şi tapete. Se pricepea la toate, mânuia rindeaua ca un tâmplar, dacă nu chiar mai bine, parcă era înnăscut cu toate meseriile. De ce făcea toate astea? Fiindcă teatrul din Cernăuţi avea o subvenţie mică şi nici aia nu venea la timp, şi pentru că nu putea impune altora sacrificiile pe care şi le impunea lui. Am extras din amintirile lui Mircea Ştefănescu acest fragment foarte grăitor despre pasiune şi sacrificiu. Tot din carte am aflat

10- Iulie 2012// nr.11

cum în 1928 marele tragedian Paul Wegener (1874-1948) fiind în turneu în ţara noastră ajunge şi la Cernăuţi, unde stă mai multe zile, timp în care îi vede spectacolul Azilul de noapte. La final, entuziasmat, îl îmbrăţişează în faţa interpreţilor spunând: „Dumnealui e pe linia marilor regizori europeni. Dacă ar da un singur spectacol la Berlin, tânărul acesta ar ajunge celebru în trei ceasuri”. Marele actor nu ştia însă cu ce preţ erau făcute aceste spectacole de prestigiu.

Directorul Popa era la capătul puterilor din cauza lichelismului politic, aflăm aceasta dintr-o scrisoare pe care i-o trimite lui M. Ştefănescu: „Situaţia mea aici e aşa încât n-o mai pot îndura, îmi distruge orice chef de lucru, mă paralizează pur şi simplu şi sunt fericit că a survenit căderea guvernului care îmi va reda libertatea”. În această conjunctură a intervenit miracolul. Marea actriţă Maria Ventura, compatrioata noastră care juca la Comedia Franceză de la Paris, dorea să-şi facă un teatru la Bucureşti.

Iată cum descrie acest eveniment Ion Anestin în volumul Schiţă pentru istoria teatrului românesc (Editura Vremea, 1938): „Voiam demult să fac un teatru în Bucureşti. L-am cunoscut pe Buzescu. Apoi cu prilejul unui turneu la Cernăuţi l-am cunoscut pe Victor Ion Popa. Cei doi pilaştri care să susţină bolta”.

Plecând din Cernăuţi, şi-a luat cu el şi câţiva actori formaţi acolo, pe Silvia Fulda, Jules Cazaban, Tudor Călin, N. Sireteanu, Getta Kernach şi Cezar Rovinţescu. Stagiunea la Teatrul Maria Ventura s-a deschis la 14 septembrie 1929 cu piesa Lupii de aramă, de Adrian Maniu, într-o admirabilă viziune plastică şi regizorală a lui V. Ion Popa, spune acelaşi Anestin. Urmează alte spectacole de succes ca Pui de vultur, Şoarece de

biserică, Medaliile bătrânei, Molima, Comedia zorilor şi altele. Încep lucrăturile; directorul

administrativ R. Buzescu nu-i vedea cu ochi buni pe cei aduşi de la Cernăuţi. Ion Iancovescu, pe de altă parte, era nemulţumit că V.I.P. monta toate

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spectacolele şi se manifesta (cum afirmă Ioan Massoff), Iancovescu nu vedea în V.I. Popa decât un fel de fatalitate abătută asupra mişcării noastre teatrale şi îl enerva vâlva stârnită la Bucureşti de activitatea în „stil european” a lui Popa la Cernăuţi. Celor doi, Buzescu şi Iancovescu, li se alătură şi Scarlat Froda, încercând o mică cabală împotriva lui Popa şi cerând ca teatrul să joace piese comerciale. Rând pe rând, Teatrul Ventura abdică de la promisiunile făcute. „Acest teatru din pasajul Comedia (azi Odeon) a năzuit să ţină prezent în ţara ei de obârşie un suflet generos, închinat unei misiuni. A fost un teatru întocmit pe nobleţe de spirit, cu vederi largi şi învederată pornire să dea artei şi actorilor cel puţin o treaptă mai sus decât se cunoştea la noi în acea vreme.” Cu aceste cuvinte îşi încheia Victor Ion Popa unul dintre capitolele cele mai agitate din scurta lui viaţă. În stagiunea 1934 este invitat să regizeze piesa Simunul, de Lenormand, pe scena Companiei Bulandra-Maximilian Storin. Doamna Bulandra îl aprecia foarte mult şi asta reiese din însemnarea de la pagina 83 din cartea sa Amintiri, amintiri (Editura ESPLA, 1956): „În piesa «Simunul», pusă în scenă cu măiestrie de regizorul Victor Ion Popa, decorul deşertului unde era aşezat cortul în care locuia colonelul, interpretat de Storin, era rezolvat cu atâta măiestrie încât, privind de la balconul teatrului unde mă dusesem să controlez lumina, aveam impresia că mi se usucă gâtul de căldura înăbuşitoare sugerată de cerul gălbui în care se zbăteau, sub suflarea neîndurătoare a Simunului, doi palmieri anemici, îndoiţi de vânt... Victor Ion Popa avea prea multe de spus şi le spunea ritos, temeinic. Simţea şi gândea tumultuos”. Şi vom încheia cu caracterizarea cea mai dreaptă şi pe deplin meritată a altui mare regizor, Ion Sava: „Victor Ion Popa a fost un pasionat profesor de teatru. A format actori la Teatrul Popular din Cernăuţi, la Ventura, la Muncă şi Voie

10- Iulie 2012// nr.11

Bună sau în spectacolele regizate la teatrul soţilor Bulandra, la Teatrul Nostru (Dina Cocea) şi oriunde a lucrat în provincie. Era un adevărat regal de artă regizorală şi de înaltă şcoală actoricească”.

Aceeaşi apreciere o are şi maestrul Radu Beligan, care a fost unul dintre ucenicii săi. De altfel, acesta în amintirea mentorului său – în semn de omagiu – îşi începe volumul Note de insomniac (Editura Artprint, 2001) cu însemnarea din 16 iulie 1938: pe când era încă elev la Conservator şi se afla în localitatea Brad, la părinţi, a primit o telegramă laconică: „Veniţi neapărat la Bucureşti duminică dimineaţă, angajament! Victor Ion Popa”. A fost steaua lui norocoasă, care s-a abătut din drumul ei la Brad. Şi mai spune în cartea sa: „O singură indicaţie de la acest regizor valora cât un an de Conservator”. „De ce te agăţi de cuvinte ca şi când te-ai îneca? Înoată!”

Mă consider şi eu un actor fericit, pentru că l-am cunoscut bine, mi-a îndrumat paşii spre teatru, mi-a indicat „bucata” de examen, mi-a purtat noroc şi am reuşit. Prima colaborare la radio am făcut-o sub îndrumarea sa. Eram prin anul al doilea de Conservator când a cerut directoarei Teatrului Mic, Eugenia Zaharia, să mă angajeze pentru spectacolul Femeia în floare, de Denys Amiel. Mi-aduc aminte de acele repetiţii, cum nu mai întâlnisem pe atunci. Ştia să creeze o atmosferă caldă, prietenească, fără ţipete şi urlete, nu era niciodată panicard. Parcă te lua de mână şi te conducea la întâlnirea cu rolul. Cu fiecare repetiţie adăuga câte ceva şi rolul apărea ca-ntr-o construcţie. Vorbea încet, aproape şoptit. Avea o figură prelungă, fruntea înaltă şi părul vâlvoi, gura mică, pe care o tot ţuguia formând un fel de cireaşă, cum se rujează unele bătrâne ca să devină sexy. Figura emana blândeţe, ochii pătrunzători erau ajutaţi de un zâmbet şăgalnic. În timpul repetiţiei avea o măsuţă pe care trona o

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 8

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „stacană” de cafea de la Cofetăria Nestor, de jos, şi alături două-trei pachete de ţigări; prietenii glumeau spunând că face economie de chibrituri şi d-aia aprinde ţigară de la ţigară.

Apoi au urmat şi alte colaborări. Deşi am fost repartizat la clasa maestrului Ion Manolescu, îmi plăcea să mă duc la cursurile sale; era cel mai bun profesor, îi invidiam pe colegii de la clasa sa: Eugenia Bădulescu, Ion Henter, Doina Tuţescu, Lily Sacerdoţeanu, Toma Caragiu, Lucreţia Racoviţă şi alţii. Când a montat la clasa sa marele spectacol Vicleimul m-a distribuit şi pe mine. Îmi plăcea să-i urmăresc activitatea, nu am ratat niciun spectacol. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc pe Uranus, la Teatrul Muncă şi Voie Bună.

Acolo am văzut prima dată Institutorii cu marele actor N. Soreanu în Inspectorul Prell sau Măicuţa, cu excelenta Maria Mohor, care îi devenise a doua soţie. Aveam s-o revăd în alte două succese, Ana visează, la Teatrul Naţional, şi enigmatica Mona din Steaua fără nume, la premiera absolută din primăvara lui 1944.

gă căminele culturale, singurul mijloc cultural la ţară. Şi multe alte realizări.

Deşi au trecut atâţia ani, nu pot uita ultimele sale puneri în scenă. La Teatrul Maria Filotti am văzut un excelent spectacol cu Profesiunea doamnei Warren, de G.B. Shaw, în care străluceau Maria Filotti, V. Maximilian, N. Soreanu, G. Storin şi Irina Richiţeanu. La Teatrul Naţional a montat Ana visează, de Anton Bibescu, şi Când a iubit Lorelay, de Sandra Cocărăscu, cu inegalabilul Aurel Muntean.

Au rămas neonorate alte două piese care urmau: Unchiul Vania, la Naţional, şi Casa cu două fete, la Comedia. Boala l-a răpus. Trei factori au contribuit la acest deznodământ: surmenajul excesiv, abuzul de cafea şi mai ales tutunul.

Moştenirea lăsată de Victor Ion Popa este inestimabilă, pe lângă piesele Ciuta, Muş-

***

Pentru noi însă, pentru posteritate, el a rămas marele om de teatru VICTOR ION POPA.

Mulţumim dle ION Focşa! - oriunde te-ai afla în univers!5 -

cata din fereastră, Take, Ianke şi Cadîr, Răzbunarea sufleurului, Văpaia cea mare, Apă vie, Moartea prietena mea, ne-a lăsat romanele Maistoraşul Aurel ucenicul lui Dumnezeu, Velerim şi Veler Doamne, Sfârlează cu fofează, Floare de oţel şi altele.

Ca publicist, a scris Teatrul şi problemele sale, precum şi Teoria şi practica punerii în scenă.

Pe lângă toate acestea, să nu uităm şi alte merite ale sale, la fel de importante. Împreună cu prof.

Dimitrie Gusti a înfiinţat Muzeul Satului, a pus bazele teatrului la microfon în vara lui 1929. A fost primul preşedinte al Cinematografiei şi a sprijinit îndeaproape realizarea filmului O noapte furtunoasă. De asemenea, a fost inspector la Cultură pentru înfiinţarea teatrului sătesc de pe lân-

5

Actorul Ioan Focşa a păşit spre Nirvana în ianuarie 2012.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cei douăzeci şi doi sau cultura de performanţă - eseu Constantin_Noica6 Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: „Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la aşa ceva nu mă pricep.” Numai că tocmai la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar câţiva, în sânul unei culturi naţionale. Căci dacă există sport de performanţă care ne încântă ca spectacol şi atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanţă care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii – fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare şi manifestare socială sau mari creaţii – hotărăsc de afirmarea şi supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului cum se produc ele. Unele performanţe ale culturii se obţin neştiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăşi şi o performanţă culturală. Anumite forme de organizare şi manifestare ale vieţii satului au reprezentat, în trecut, o performanţă.

Folclorul este una la nivelul ultim al creaţiei, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanţele culturii ţin de genialitatea inventivă şi creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o 6

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

10- Iulie 2012// nr.11

genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci cînd performanţele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi şi cum s-o valorifici? În speţă, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până şi deşeurile? Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de faţă se află douăzeci şi doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepţională. Nu e nevoie de mai mult, într-o ţară unde inteligenţa şi desigur râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale şi spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: „Să iasă din rând cei care cred că sunt excepţionali”. Ne-am trezi însă cu prea mulţi candidaţi, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate şi nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulţi, nici dintre cei puţini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuşi n-avea decât talent, nu şi geniu), iar alţi mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea şi valorificarea tinerilor de excepţie. Un Edison, dacă nu ne înşelăm, a spus: geniu înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenţia de afară nu numai că e posibilă, dar devine şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă, poate, se întâmplă ca în sportul de performanţă, sub acţiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, ştie să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanţă, poate mai mult decât în sport şi în orice caz pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieţi, în definitiv), candidatul la performanţă trebuie să transpire. Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveţia, a trebuit să reclame direcţiei pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian şi nici măcar nu cânta ceva ca

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lumea, ci făcea mai mult game. „Este Rubinstein”, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, aşadar să transpire. Îţi este milă de câte o fetiţă ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din „anii cei frumoşi” (chiar aşa de frumoşi, fără modelarea pentru restul vieţii, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Şi poate ne-ar cuprinde mila în faţa unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viaţă la rigorile culturii, mai ales că nu poţi fi niciodată sigur de rezultat şi trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeşte vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să ştie dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele şi istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu excepţia şi, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până şi în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituţie a familiei, ce competenţă sau ce cutezanţă au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ţi fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind şi el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci.» Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenţi, şi cu siguranţă sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi oricum, este mai uşor să ştii cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă. Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înfiinţat, în aşa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientalişti, dacă ne-am convinge că

10- Iulie 2012// nr.11

ţara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât şi către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepţională echipă de interpreţi; căci reclamă şi mijlocirea spirituală puţină genialitate. Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepţie, pentru tinerii de excepţie, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum creşte firul de grâu. Iam numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânţa cea bună! Douăzeci şi două de boabe numai !

„Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă; e ceva care se trezeşte. De aceea o şcoala de înţelepciune e posibilă.“ Jurnalul de la Paltiniş, Constantin Noica „Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.“

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Constantin Noica

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(27 februarie 1824 – 17 iulie 1895)

A fost un pictor francez născut în Nantes.

A început să picteze portrete şi subiecte istorice, însă mai târziu a trecut pe teme alegorice şi mitologice.

Henri-Pierre Picou - Allegory of Spring - 1871

A fost un pictor academic şi unul dintre fondatorii şcolii Neo-Greacă, alături de prietenii lui apropiaţi Gustave Boulanger, Jean-Léon Gérôme şi Jean-Louis Hamon, de asemeni pictori academici. Toţi au studiat în atelierul lui Paul Delaroche cât şi-n atelierul lui Charles Gleyre.

Stilul lui Picou a fost influenţat într-o mare măsură de Gleyre. În timp ce restul grupului a pictat în general, subiecte clasice şi mitologice, Picou a primit şi comenzi pentru fresce religioase în multe biserici, inclusiv la Église Saint-Roch.

10- Iulie 2012// nr.11

Debutul său artistic a avut loc la Salonul din 1847. În următorul an a câştigat medalia a doua pentru pictura lui, „Cléopâtre et Antoine sur le Cydnus”. Cunoscută şi ca „Cleopatra on the Cydnus”, această pictură e considerată capodopera lui Picou. În 1875 a fost expus în New York, apoi a fost văzută pe pereţii unei galerii private de artă din San Francisco.

Henri-Pierre Picou - The Birth of Venus - 1874

Picou a avut un mare atelier de pictură în Paris pe Boulevard de Magenta, ceea ce i-a permis să-şi expună pe pereţi frescele de dimensiuni foarte mari. Popularitatea lui a continuat să crească şi a devenit mai cunoscut după ce a câştigat premiul doi Prix de Rome în 1853 pentru pictura lui, „Jésus chassant les vendeurs du Temple” (The Moneylenders Chased from the Temple), şi încă un premiu II, la Salon în 1857.

Henri-Pierre Picou - Mark Antony and Cleopatra aboard an Egyptian barge - 1891

De la debutul său din 1847, el a participat în mod regulat la Salon, până în 1893.

H-P.Picou - Andromeda Chained to a Rock – 1874

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Willy et Emily Marceau, poètes et aquarellistes contemporanes Willy et Emily MARCEAU sont un jeune couple d‟artistes peintres aquarellistes symbolistes, ils créent aussi, en duo, des infographies (travail numérique sur ordinateur).Toutes leurs œuvres sont inspirées des traditions et cultures anciennes telles les celtes, l‟Egypte ancienne, les amérindiens, l‟Inde, le Tibet avec les mandalas et la géométrie sacrée…

Quelquesunes de leurs œuvres sont des hommages à des hommes illustres comme Vercingétorix, Arthur Rimbaud, Victor Hugo, Serge Gainsbourg mais aussi Bouddha, Jésus, Mani, Manitou etc. Ils aiment partager leur passion et leur amour des traditions anciennes par leurs peintures colorées, variées, chaudes et étoilées …Ils sont aussi auteurs, poètes, illustrateurs et collaborent à divers magazines, revues, anthologies d‟art et de poésie, ils ont reçu plusieurs distinctions (médailles d‟argent et d‟or de l‟Internationale des Arts et Lettres, de bronze et d‟argent de Poètes sans Frontières, médaille d‟argent de la Société d‟Encouragement aux Arts et Lettres). Ils sont tous deux membres de la Société des Poètes et Artistes de France depuis cette année.

Michel Bénard, chevalier dans l‟ordre des Arts et des Lettres, a écrit: «Willy et Emily Marceau progressent sous le signe convergent des principes universels, oscillant entre l‟Occident et l‟Orient, comme transmission des énergies positives, sorte de passerelle lumineuse souhaitant illuminer un peu plus l‟humanité…. Pour eux, l‟art est aussi une offrande, un partage gracieux et pacifique avec les

10- Iulie 2012// nr.11

autres. …Donc rien d‟archaïque chez eux, simplement une espérance de conduire ceux qui contemplent leurs œuvres, vers une forme d‟éveil…»

Willy et Emily participent depuis plus de deux ans, avec des artistes de différents pays et d‟horizons divers au Festival des Arts avec La Palette du Monde (association internationale des artistes) dont ils sont membres, dans plusieurs villes de France…et d‟ailleurs. Ils exposeront (exposition personnelle) à la Médiathèque de Saint Sauves (Puy-de-Dôme) de mi-octobre 2012 à mi-janvier 2013 ainsi qu‟en septembre à Vierzon (exposition collective). Ils ont créé une autoentreprise: Mani Publications et un site internet du même nom afin de se faire connaitre et de commercialiser des reproductions de leurs œuvres «ce qui permet à des petites bourses de pouvoir s‟offrir une œuvre qui leur plaît pour une trentaine d‟euros même si ce n‟est qu‟une reproduction» disentils. «Nous vendons certains de nos originaux au plus offrant» rajoutentils en riant! «Les reproductions de nos œuvres peuvent être sur différents supports et de différents formats, les prix varient donc mais sont raisonnables…». On peut voir les œuvres de Willy et Emily MARCEAU en demandant leur catalogue gratuit à: mani-publications@orange.fr

A faire frémir les statues immobiles Tes mains de fée Sur le piano Aux notes mélodieuses Qui montent vers la voûte étoilée Font s‟épanouir Des éclats de cristal Emily Où se mélangent Des couleurs d‟arcenciel Dans une blancheur éclatante Où des anges - dans le silence de la nuitChantent l‟espoir en des danses gitanes A faire frémir les statues immobiles.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Willy Marceau

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE A mon poète, le miroir d’Ange…

La Terre s‟unit ; L‟eau, l‟air, le feu…

L‟amour unit, la vie s‟élève à l‟œuvre du Père, La flamme guide, la terre d‟Amour, l‟eau lumière, l‟air sacré...vers l‟œuvre parfaite.

Nous écrivons de la poésie Flamboyante.

La vie célèbre, l‟œuvre du Père la flamme libère la Terre d‟Amour, la feuille d‟Automne redescend et s‟envole vers le mystère du printemps, La Rose vivante qui s‟est ouverte au souffle pur et sacré, sur la pierre des Rois.

Emily Marceau

Emily dans les couleurs bleu-orangées Emily dans les couleurs bleu-orangées Audessus de la neige, Dans un ciel zébré de turquoise Entonne un chant amérindien Qui coule dans ses veines bleutées…

Emily chante dans l‟azur diaphane Un refrain où le silence se tait…

C‟est une douce mélodie Qui nargue un peu la nuit Des chacals en manteau de lumière Artificielle que le soleil défait ! …ils jettent des pierres sur les soldats D‟une terre brûlée ou promise ( ?)

A cause d‟une étoile bleue ou jaune Mais qui a attisé ce feu de la haine Avec des odeurs nauséabondes, Cauchemardesques d‟un fou ténébreux Qu‟un peuple entier a fui…

Depuis l‟Egypte ancienne et son Pharaon Sans trône c‟est la même histoire ?

Emily dans les couleurs bleu-orangées, Nous sommes loin de tout cela Et pourtant si près…

Les relents de la bêtise et de la noirceur N‟ont hélas ni langues ni frontières !

Emily dans les couleurs bleu-orangées Entonne avec moi un chant d‟Amour Universel

10- Iulie 2012// nr.11

Envers et contre toutes les haines Et les paroles belliqueuses qui peuplent Les mondes visibles et invisibles…

Willy MARCEAU

Nous dansons avec les couleurs Nous dansons avec les couleurs De l‟harmonie Cosmique Et nous peignons dans les étoiles La beauté de l‟arc-en-ciel, La musique des sphères Et les parfums colorés du matin…

Nous écrivons à l‟encre d‟or Des lettres et des dessins d‟Amour, Nous chantons la Lumière du Soleil Qui brille pour chacun…

Nous aimons le chant des dauphins, La majesté d‟une citadelle de cristal Au milieu de la mer émeraude, Le silence à écouter dans une cité céleste Aux reflets d‟azur cristallins…

Que tout l‟or du Soleil emplisse vos yeux, Votre âme, tous vos sens en éveil Et qu‟ils se réjouissent des splendeurs De la Vie !

Willy et Emily MARCEAU (août 2011)

Lorsque le temps reste comme suspendu à Emily, mon épouse Lorsque le temps reste comme suspendu Au dessus de l‟azur Tandis que nous fusionnons Et que le chant des sylphes murmure Dans le silence de l‟horizon nacré, Que le soleil chante et danse avec les Anges, Que nous chantons et dansons avec lui Dans les couleurs de l‟arcenciel, Lorsque nos étreintes de feu et de sel S‟épanouissent comme dans l‟océan cosmique, Alors je pense à l‟androgynie…

Nous sommes UN Comme il y a des éons…

Lorsque le temps reste comme suspendu…

Nous étions UN

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lorsque le temps restait comme suspendu Dans une citadelle de cristal…d‟or Et de Lumière Dans le silence de l‟horizon nacré !

Willy MARCEAU

Mariana Bendou Spre Tine, Doamne Spre Tine, Doamne azi ridic Cu umilinţã glasul meu Şi-n chip de rugãciune-Ţi zic ; -Ajutã-mã, cã-mi este greu...

Greşit-am, Doamne peste fire, Greşit-am la pãmânt şi cer, M-am complãcut în amãgire Dar în iertarea Ta încã mai sper !

Asemeni cu tâlharul de pe cruce, Îmi recunosc în ultim ceas cãderea Şi Te implor, Iisuse dulce, Sã-mi dãrui cum ştii mângâierea...

Poezie

in traducereatas d yiwen

Seg yiwen yenesr-d waṭas Aṭas yezzi ɣer yiwen Yiwen d acu yettalas Aṭas umu sawalen Yedder yiwen seg waṭas D nitni i- as yeggen ismawen Yuɣal mi t-ufan d aṭas La s-regglen yiwen yiwen Yiwen anida yella Aṭas i inudden fell-as Netta anda akken yella

10- Iulie 2012// nr.11

Yiwen ur d –yedli fell-as Yal wa amek it-iwala Xas werǧin ẓran ṣṣifa-s Wwin-t s lewhi akka Sgujdren dew laɛnaya-s Aṭas mi inuda aṭas Yefreq yuɣal d yiwen Yal wa txedɛi-t tassa-s Ɣef ssin bḍan wulawen Abrid yessa d tikerkas Yeǧǧa-d trad gar wakniwen Xas terza-d talwit yiwwas S waxḍad ad tticelqef yiwen Yiwen ur yezmir i yiman-is Ma d sin zgan d ixṣimen Yal wa yesbed ɣer idisan-is Win i jeɛlen d yiwen Amek ara yezdi lqed-is Kra n win izedwen ɣef yiwen Amek ara s id iban umur-is Win yesɛan ala yiwen ?

Yiwen ma yewweḍ lḥed –is Ad yas wayeḍ a t-iɣiḍlen Sin ma ddan di later-is Yiwwas ad msengaren Illem ad yeẓẓel afus-is Deg yimi n wulac ad belɛen Assa ad yefru ccɣel-is Ur d yett$ima ula d yiwen (varianta originalã în limba Tamazigh: Ait Slimane Hamid, Algeria)

Le Un et la Multitude Du Un dériva la Multitude Et trouva son du dans le Un Le Un ayant prit ses habitudes Obligea la multitude à ne jurer que par le Un Il couva son pouvoir dans la multitude Qui l‟affubla de moult dénominations La Multitude en hébétude

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Se rebiffa et opta pour une démarcation Là où réside le Un Nombreux sont qui ont cherché à le savoir Mais comme nul ne connait son chemin Personne n‟a pu l‟apercevoir Chacun lui inventa une image Même s‟ils ignorent tout de son visage Ils le trainent tel un mirage Et supputent qu‟il leur octroie le courage La Multitude en réclamant le plus Se dispersa, retomba dans le Un Chacun fut trahi par sa mue Pour se définir dans le seul Un Le sentier tapissé de mensonges Légua guerres et troubles partout La paix devint un simple songe Qui erre dans des horizons flou Le Un devint incapable La Multitude ingérable Quelle est victime qui est le responsable?

La vérité devint impalpable Comment vivre dans l‟honneur Quand c‟est le Un qui guide Tout?

Comment éloigner la peur Quand le Un redoute le tout ?

Quand le Un outrepasse la logique Viendra l‟autre pour le déloger Quand le rêve devient chimérique La multitude est bloquée Le néant tend des lors sa main Pour combler le gouffre de son vide Dedans, tous tomberont, un par un Ne subsistera alors ni le Un Ni la multitude (varianta în limba francezã: Ait Slimane Hamid, Algeria)

UNUL şi MULŢIMEA Dintr-UNUL derivã MULŢIMEA Şi vom gãsi din-ul lui într-UNUL UNUL fãcându-şi obiceiuri Obligã MULŢIMEA sã nu jure decât printr-UNUL

10- Iulie 2012// nr.11

Îşi cloci puterea în MULŢIMEA Care îl împopoţona cu foarte multe nume MULŢIMEA în zãpãceala ei Se împotrivi şi optã pentru o stavilã Acolo unde existã UNUL Sunt numeroşi cei care vor sã-L ştie Dar cum niciunul nu-I cunoaşte drumul Nimeni n-a putut sã-l zãreascã Fiecare îi inventã o imagine Deşi nu-I bãgarã în seamã chipul Îl târârã ca pe un miraj Şi gãsirã cã le dã curaj MULŢIMEA reclamând surplusul Se împrãştie devenind UNUL Fiecare fu trãdat prin aceastã lepãdare Ca sã se defineascã într-un singur UNU Poteca acoperitã cu minciuni Nãscu războaie şi necazuri pretutindeni Pacea deveni un simplu gând Ce rãtãceşte prin orizonturi tulburi UNUL deveni incapabil Mulţimea de neînghiţit Cine e victima cine e responsabilul?

Adevãrul deveni de neatins Cum sã trãieşti onorabil Când există UNUL care conduce totul?

Cum sã îndepãrtezi frica Când UNUL face sã se teamã totul?

Când UNUL depãşeste logica Va veni altul ca sã-L mãture Când visul devine himeric MULŢIMEA este blocatã Neantul îşi întinde de departe mâna Ca sã astupe abisul vidului sãu Înãuntrul lui, vor cãdea toţi, unul câte unul Nu va mai rãmâne atunci nici UNUL nici MULŢIMEA (traducerea în limba română: Mariana Bendou, România)

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

ziua de 19 aprilie 1775, precedând cu peste un an Declarația de independență, războiul a izbucnit cu adevărat prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington și Concord (conform, Battles of Lexington and Concord).

Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii

Thomas Jefferson

7

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o. Documentul a fost ratificat de Congresul Continental în ziua de 4 iulie 1776. Originalul semnat „olograf“ de delegații Congressului se găsește expus permanent în clădirea Arhivelor Naționale (National Archives) din capitala Statelor Unite, Washington, D.C. Istoria conflictului Marea Britanie Cele treisprezece colonii americane De-a lungul decadelor 1750 și 1760, relațiile dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale în America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, în 7

Thomas Jefferson este autorul primei schițe a Declarației de independență, făcând apoi corecțiile și schimbările cerute cu ajutorul lui Benjamin Franklin, John Adams și mai apoi cu întregul Congres Continental.

Aceste bătălii, care au fost de fapt conflicte armate multiple la diferite scale, s-au desfășurat în aceeași zi, de 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzând o suprafață delimitată de localitățile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) și Cambridge, toate din același comitat, Middlesex County, Province of Massachusetts Bay. Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părți au putut fi doar estimate, au produs următoarele victime exact numărate: 73 de morți, 26 de dispăruți și 174 de răniți de partea britanică, respectiv 50 de morți, 5 dispăruți şi 39 de răniți de partea americană.

Simultan, aceste bătălii multiple sunt considerate de către toți istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluționar American (1775-1783).

Deși inițial fusese prea puțină dorință de independență de partea americană și mult mai mult o puternică convingere că „jugul colonial" va fi „îmbunătățit" dacă americanii vor arăta că sunt gata să lupte pe viață și pe moarte, totuși în doar câteva luni, se va manifesta o creștere exponențială a dorinței de a scăpa pentru întotdeauna de „tutela" Marii Britanii și, în același timp, o puternică manifestare a sentimentului de patriotism național.

Cel puțin două documente pot fi menționate aici de a fi contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meșteșugari și comercianți, care au avut prea puține legături puternice între ele, într-o viitoare națiune, având o clară conștiință colectivă și o dorință intensă de a fi independentă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de coloniști ca un act de opresiune, cunoscut sub numele de Intolerable Acts și care aproape a sugrumat autoguvernarea coloniilor americane ale Angliei. Cel de-al doilea este minunatul pamflet a lui Thomas Paine, intitulat „Common Sense“, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de galvanizare a minților, sufletelor și mândriei coloniștilor, dândule tuturora impulsul esențial de a trece de la cântărirea pragmatică a șanselor și a avantajelor și/ sau dezavantajelor la radicala atitudine exprimată hipersintetic de Patrick Henry, „Give me Liberty or give me Death“, „Dați-mi Libertate(a) sau dați-mi Moarte(a)“.

Prima frază a Declarației afirmă ca o chestiune de lege naturală abilitatea unui popor de a-și asuma independența politică și recunoaște că motivele unei asemenea independențe trebuie să fie rezonabile și, prin urmare, explicabile, de aceea trebuiau să fie explicate.

Următoarea secțiune, faimosul preambul, include ideile și idealurile care au stat la baza Declarației.

Este deasemenea o afirmație a ceea ce este cunoscut ca „dreptul la revoluție”: «Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați. Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire.»

Sursă: wikipedia

Ziua de 14 iulie are o semnificaţie deosebită pentru francezi, după ce în 1789 populaţia Parisului a luat cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită închisoare regală şi considerată un simbol al absolutismului.

Ca urmare a acestui eveniment, 14 iulie a devenit Ziua Franţei sau „Sărbătoarea Federaţiei", aşa cum a fost atunci numită, şi a fost sărbătorită pentru prima dată pe 14 iulie 1790, când Franţa a devenit, pentru scurtă vreme, monarhie constituţională. Acesta a reprezentat singurul moment dintr-o perioadă de 90 de ani în care căderea Bastiliei a fost aminitită public.

Timp de aproape un secol, ziua de 14 iulie nu a fost luată în seamă. A devenit cu adevărat sărbătoare naţională abia în 1880, sub a Treia Republică. La acea vreme, această sărbătoare trebuia să construiască o nouă imagine naţională, în jurul simbolului republican. Pe 21 mai 1880, Benjamin Raspail a propus un proiect de lege în urma căruia Republica Franceză urma să adopte ca sărbătoare naţională ziua de 14 iulie. Legea, semnată de către 64 de deputaţi, a fost votată în unanimitate de Adunarea Naţională pe 8 iunie şi de Senat pe 29 iunie, fiind promulgată pe 6 iulie 1880.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Elysee, care are loc după paradă. Astfel, 14 iulie este un eveniment special.În fiecare an are loc pe Champs-Elysees o grandioasă paradă militară.

Paradele militare, ceremoniile şi focurile de artificii de bucură de o pregătire atentă.

În 1880, ministrul de Interne francez s-a asigurat că această zi va fi sărbătorită cu mare fast. O paradă militară a avut loc pe hipodromul Longchamp, unde au fost prezenţi 300.000 de spectatori. La paradă a participat şi preşedintele Jules Grevy. Parada militară, inspirată de parada gărzii federale din 1790, are loc şi astăzi de ziua naţională.

Tradiţionala paradă de pe bulevardul ChampsElysees din Paris de acum doi ani, din 2010 a fost una specială. La 50 de ani de la cucerirea independenţei, militari din 13 foste colonii franceze din Africa Sub-Sahariană au condus această paradă în calitate de „fraţi de arme".

Potrivit unei tradiţii neschimbate, pe 14 iulie, la ora 10.00 (8.00 GMT), preşedintele va ajunge la sensul giratoriu de la l'Etoile, va fi întâmpinat de şeful Statului Major al armatelor, după care va trece trupele în revistă şi va merge pe ChampsElysee la bordul unei maşini deschise.

De-a lungul timpului, în ziua de 14 iulie se formase o tradiţie pentru preşedinţii ţării să acorde graţieri colective deţinuţilor din penitenciare. În fiecare an, aproximativ 3.000 de persoane beneficiau de clemenţa şefilor statului. Tot în această zi, cetăţenilor de rând le erau anulate amenzile de parcare. Odată cu venirea la putere a lui Nicolas Sarkozy, în 2007, această tradiţe a luat sfârşit, preşedintele francez refuzând să urmeze exemplul predecesorilor săi. Sub preşedinţia lui Francois Mitterrand, ziua de 14 iulie 1989 a fost un punct culminant al celebrării a două secole de la Revoluţia franceză. Mulţi şefi de stat străini au putut atunci să participe la ceremonii, mai ales la „La Marseillaise", un spectacol de Jean-Paul Goude. În 1994, soldaţii germani de la Eurocorps au participat la parada de pe Champs-Elysees, ca un semn de reconciliere.

Odată cu alegerea preşedintelui Jacques Chirac s-a format tradiţia ca tinerii din toată Franţa şi militarii să fie invitaţi la recepţia de la Palatul

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Îţi plouă în suflet ca afară

Delia Stăniloiu Plouă a toamnă Plouă a toamnă, e târziu În suflet s-a făcut pustiu Pe-asfaltul ud şi plin de apă Un nor de lacrimi or să-ncapă.

E ploaia lacrimă curată De îngeri în penel pictată Şi pus-ofrandă pe asfalt În dansul vântului invoalt.

E-o toamnă care stă să plece În trena ei, o ploaie rece Îmi lasă-n suflet un regret Parfum de brumă în buchet.

Îţi plouă-n suflet ca afară Mărunt şi ne-nţeles de parcă În suflet îţi pluteşte-o barcă Prin ploaia asta milenară.

Natura plânge omeneşte În hohote de frunze moarte În mine se deschide-o carte A cărei slovă creşte, creşte.

Sărutul tău, pe palma stângă Timid şi gingaş - libelulă În piept mi-a aşezat pendulă Care-n oprire, stă să plângă.

Tu mila cui o plângi copile? Şi-n care piept îţi creşte dorul Întreabă astăzi autorul Pe-o galbenă pierdută filă...

Licornii vin Licornii vin când mi se-adapă muza În apele albastru de cobalt Să-mi crească în tărie şi înalt Ca isoscelului ipotenuza.

Cu crizanteme-nmiresmate De frunze, gata dezbrăcate Cu plete-n vânt şi despletite Mi-aduc azi gânduri înmiite

Când falnic întuneric se destramă Şi-i înghiţit de zorii siderali Iar noaptea se împrăştie-n fractali Fantasme statice în hologramă, E-un cumul ce se-nalţă către rugă Doar flash-uri sunt retinele fugare Restanţe vii din visele gregare Pe unde viaţa m-a purtat în fugă.

Din toamnele în care-odată Iubirea rămăsese toată Îmbrăţişată-n bucurie Şi cu miros de poezie.

Licornii vin, dar muza mi-e mofluză Vin zorii cât ea este încă trează Iar luna de aramă înnoptează Pe val de mare-n braţe de meduză.

Încarcerată într-o stanţă Păstrez o lacrimă restanţă Mă plimb discret pe-aleea mută.

Tăcerea, este absolută.

Mi-e muza răzvrătită şi uitucă Şi-n capul meu, mulţime de-orologii Mi-alungă toţi licornii, inorogii Făcându-mi poezia, o nălucă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VIOLETA DEMINESCU8 CU TITLU DE EXCEPŢIE iubeai ca şi cum ai fi muşcat dintr-o bucată de lună nici s-o ucizi doar cât s-o doară nici să ascunzi linia vieţii la infinit în mâna străină ca-ntr-o zare murdară uneori gând la gând în faţa magazinului cu eternităţi ne-am mai văzut iubirea te-aşează la rând exact unde trebuie ca pe-un necunoscut te uiţi astăzi la mine ca la o ediţie princeps pe care n-ai ştiut c-o ai în bibliotecă iubind iubirea cu un fel de ură acum mă vezi cântecul vieţii care-ţi umblase desculţ fără măsură prin fonotecă priveşti prin vitrină ca în oglindă volume desuete tocmai descoperi cu titlu de excepţie: Durerea - opere complete!

10- Iulie 2012// nr.11

SCOTNOTIS LUMINIŢA În zbucium mai uşor – îţi dau din mine muşcă e-ntâia ta dreptate şi nu-ţi cad la picioare am strunele calde de nu mai pot cânta o lacrimă de verde grâu să mă destrami în aburi de zăpadă polară şi ridica-mă-voi în cercuri de tămâie arsă îţi dau din mine muşcă e-ntâia ta dreptate te las acum mă duc mă-ntorc să mor idee s-aud cum păsări plâng să prind valuri întoarse în zbucium mai uşor amiezi de urme-albastre să duc din ger în cald, s-ajung în pacea rănii cu-n anotimp mai alb îţi dau din mine muşcă e-al firii mele drum un călător nebun

8

http://violetademinescu.blogspot.ro/

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Tu... Eu Alunecăm ca două iluzii, Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,

Irina Lucia Mihalca În palma mea stângă am lacrima ta!

Da, iubito - îmi spuneai ai apărut, în palma mea stângă am lacrima ta!

Te-am vazut păşind în grădina interioară, De ce ai venit atât de târziu? Aici e Infernul, am de purtat o cruce de lacrimi!

Te-am căutat, aşa cum te ştiam, în visele morţilor, în cărţile antice, în stări psihedelice, Te presimţeam, dar nu veneai, oglinzi paralele m-au făcut să te văd.

Te ştiam din Netimp... nu, nu dispera, când ploaia miroase a tine, iar revolta a mine.

Dormi liniştită!

Ornicul-Spadă e-ntors, capete cad, poporul zâmbeşte ca la cinematograf, nimeni nu înţelege nimic, dar Tu vei fi învelită în visul-sângele meu.

Dormi liniştită!

Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii...

Uşor ţi-e numele, ca briza mării, Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!

Un ţărm de mare pe care valurile Se sparg în mii de bucăţi-destin! Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit, Ştii că dacă te-aş zări aş plânge...

Tu... Eu Poem nocturn plutind într-un vis, Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg Iar moartea ar mirosi a salcie, Mereu prea devreme, Mereu prea târziu...

Pentru tine voi încerca (Cavaler al zilelor târzii ) să sfâşii Uitarea şi voi reuşi, voi reuşi să te aduc, alergând de mână printr-o tomnatică grădină, mă vei aduce atunci într-o senină lacrimă-fecioară ...

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Totul începe cu o picătură

Bianca Dan Etica unei iluzii iubirea asta nu are nici o etică un drogat spânzurat cu capul în jos de propria inimă ochiul închis al nebunului care nu cere cunoaştere iubirea asta e o invazie de demoni un teritoriu minat pe care călcăm arzând apoi ne îmbrăţişăm, aserviţi propriilor suflete sclavi ai însingurării. iubirea asta pare să spună totul şi ceea ce nu s-a spus, oricât de imposibil ar fi trăim alunecând în golul propriilor iluzii.

Sunt zile... sunt zile în care nu plâng, nu sap fântâni nu deschid uşa nimănui, mă târăsc alene prin pereţi în sala de aşteptare îmi acopăr urechile moartea are un limbaj bifurcat stăm de vorbă până târziu, tragem sforile ascultăm cum bate ploaia în coşul pieptului neliniştea propriei linişti sunt zile când nimeni nu mă caută şi învăţ arta izolării, preţul vorbelor fără rost în mintea mea stau deschise toate ecourile de ieri, de azi, de pretutindeni ne ţinem de mână şi construim pentagrame din propriile oase.

moartea mă priveşte ca un nefilim îndrăgostit mă ajută să trec strada, ca într-un desen animat pentru oameni de paie îmi strălucesc oasele atât de tare încât se vede prin ele sufletul, corabie eşuată în cea mai lungă noapte rămâi siderat când îţi cer dovezi de iubire te chem mai aproape să auzi cum cresc ecourile vieţii şi ale morţii îmi aduci lampioane să aprind în mine lumina o grădină sălbatică din care-au fugit toţi licuricii iar umbrele se-agaţă de copaci ca de nişte mame absente îmi vorbeşti tandru până încetez să mor şi începe să plouă.

Reglare de conturi sunt terestră, din ordinul celor imposibili mutaţie genetică a unei rătăciri dumnezeu spală cu noi pe jos pur şi simplu din dragoste fiarele nu simt gustul sângelui decât atunci când iubesc sunt lucruri care mă mişcă iau pulsul nopţii, şi mai ales moartea mă acuză de plagiat şi atunci când sărutul tău devine pustiu îmi port răvăşirea ca pe o blamare sărut icoane nepotrivite îmi bat cuie în palme până îmi cresc gheare şi simt cum curge lumina prin mine ca o inserţie a vidului retrage-ţi degetele din ochii mei, trezeşte-mă...

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 23

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

astfel treceam prin mai puţine anotimpuri ce pot fi şi păsări

Gabi Schuster Coji de zile

moartea soarelui consecinţa nevăzutului spart în turme de spaţii străluminate înţeleptele păsări migratoare alături de zei ce vor fi însemnând toate acestea sfârşitul morţii naturale?

Stropi de fluturi preajma purificată din mari aşezări de ploaie de-oi rămâne aşa departe fără foşnet în oasele cicatrizate îngrămădesc însingurarea şi m-apuc să mor c-an frescele cu coji de zile De-aici începe neştiinţa

în ciuturile goale am cunoscut umbra umedă ca o amintire a vremurilor bune pe atunci soarele avea unele aventuri galante cu alte planete şi îşi mai întorcea faţa de la noi

original : Jillian Tamaki

Pânza de abur original : Tem Danilin

sunt degetele condamnate să-ţi-acopere faţa sunt ţărmurile şerpuind lovite-golite de reflux sunt mâlul de nisip în care crabii se ascund de lună sunt cei nebuni şi liniştiţi mirarea nu mă paşte sunt capătul cuvântului tare ca răcoarea de-aici începe neştiinţa apa perfidă prin care eşti văzut fără să vezi neinventatul porţile tainei se trântesc în balamale Nicăieri despre durată Soarele înghiţind crânguri nevinovate la răsărit moartea răsare înfrigurată pe când fumul pieziş al spaimelor pâlpâie candele de circumstanţă nu învăţasem nicăeri despre durată

Merg sau doar patinez cu coada ochiului din când în când ucid curcubeiele vinovate de ploile false m-am născut în prima zi a străluminării mirările se rostogoleau vâscoase din punctul masă-materie unde începea totul şi dumnezeu chiar cenuşie monotonă umilă o rugăciune anume se despletea lent în toate cântările oamenii vii sunt candele dureroase pâlpâie pe dinăuntru prin suflet pământuri deşarte se înşiră în paradis zac îndărătul oglinzii pe pânza de-argint cusută în aburul eclipsei de pleoape sunt tainicul os al frunţii închegat prin lege două hemisfere prin care circulă întrebările şi răspunsurile sentimentele şi morala

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 24

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lumina şi noaptea cea mai lungă din toate răsuflările galaxiilor plâng răsucesc trag întorc în apele negre nebunele opritele ornice

Mihai Păun, Cehia

G.S.

Gânduri

Gând 1

Dincolo de aparenţe se află un alt strat superficial, iar drumul către miezul lucrurilor este cu atât mai anevoios cu cât straturile sunt mai profunde.

Irina Marinescu O zi ploioasă pe podea O zi ploioasă pe podea În suflet cerul îşi desface aripi Sorbind adâncul din priviri Atât de-ncet ne scufundăm În aburii de nemurire. Şi mai murim un pic în nesfârşit Tăcuţi să ne prelingem pe ferestre Alunecând cu fiecare strop într-un abis De nepăsare-n care degetele desenează Pe pielea celuilalt umede drumuri.

Mă alipesc să mă inund de nimbul tău

Gând 2 Lupta individului cu sinele va duce întotdeauna la elevaţia acestuia.

Gând 3 Dacă m-ar întreba cineva de sunt fericit, aş răspunde că îmi merit soarta.

Gând 4 Eu prefer să fiu unul dintre aceia care se sapă pe sine în loc să-i sape pe ceilalţi în vremea asta cotropitoare de suflete.

Gând 5 Ştiu că de multe ori ceea ce spun nu are haz, însă gravitatea cu care o spun de atâtea ori ar trebui să vă alarmeze.

Gând 6 De cele mai multe ori ne legănăm în credinţa că suntem buni, însă… dacă am porni de la premisa că nu suntem destul de buni?

Gând 7

Jeff Rowland – ulei pe pânză

Eu sunt unul dintre aceia care sunt mai întâi sinceri cu ei şi mai apoi cu ceilalţi

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Requiem De când mă tot agăţ de soare cu dinţii mei ciobiţi de-atâta întuneric Stau să îmi spun că nu e prea târziu, Nu prea târziu, nu încă Că mâine poate are să răsară luna lunguiaţă ca o dungă în ochi, un fulger scăpat de întuneric Şi-am aşteptat în fiecare zi şi-am aşteptat în fiecare noapte aproape de pământ în lanţurile ierbii ferecat Dar iarba mă face tot străin, un venetic pe un pământ mai înalt decât mine, Betonul se rupe bucăţi dinainte-mi făcându-se prăpăstii jur-împrejur devine haotic, Opririle repetate dovedesc că oriunde m-aş întoarce se dezlănţuie furtuna ucigătoare şi poate că au dreptate...cine sunt eu?

Eu însumi o ruptură a cadrelor trecute ce nici măcar nu par a mai fi ale mele topind în altceva cu desfăşurarea lor învechită Şi atunci... Requiem!

Luna jumătate cu faţa ca un popor judecând, un nor adus de vânt drept martor cerului, clopotul bisericii pe post de trompetist, drumul şerpuit precum un dragon antic şi corul pădurii în loc de cor de slujbă, focul de tabără drept lumânări, râul solist precum un preot şi patul meu de frunze stacojii sub tobele reci de ploaie, Iar eu mă-mbrăţişez cu bătrânii la masa demulţilor plecaţi, aceiaşi care îmi şopteau poveşti în leagănul mamei să nu plâng în întuneric, să-l îmbrăţişez!

Nunta fantastică cu trecutul

10- Iulie 2012// nr.11

mă dezbracă de pielea mea zbârcită, de spatele meu gros, şi de oasele mele grele ce mă ţineau locului, Cu cât mă dezbrac de acestea cu atât încep să aud voci pierdute strigând numele meu uitat Sunt aici voi toţi!

Plutesc deasupră-mi care-am fost ţărână, Cântaţi de bucurie care mă iubiţi!

Urlaţi de durere care v-am durut cu ghearele mele!

Eu aştept să-mi crească aripi!

Conjugând existenţe Da, astăzi eu sunt Înserare sunt, inel, tăciune Iarbă şi aripă întinsă Prima dată mă iau pe mine şi mă tăvălesc la vale pe pietre ascuţite până mă şlefuiesc rotund pe dinăuntru coate rupte, coastele, genunchii pulsează cu sângele clocotind spărgând piele rănile nu le mai ştiu, dar eu sunt!

Tu eşti, tu nu eşti îmi spune falsa ta apariţie cu oase, Carne frumoasă şi albă, piele fină şi străvezie Ochi gol albastru neatingând nimic, sec Neatingerea este prima lui calitate, nimic nu-l atinge şi nu l-a atins vreodată De aceea tu nu eşti decât o umbră de carne mişcătoare pe drum, care nu s-a orbit de nimic Orbecăind încă în întuneric El este singur căutând soarele Ea este singură căutând altceva El merge de jos în sus pe pietre şi nu întâlneşte Ea priveşte valurile cum se sparg în ţărm şi nu mai aşteaptă nimic, El şi ea nu se văd nicăieri, nu se aud deloc, nu se ating unul pe altul niciodată El rămâne el întotdeauna şi trist Ea rămâne ea întotdeauna şi singură

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Noi suntem cu toţii o masă neomogenă, altfel Unii râd în hohote precum nebunii cu minţile pierdute Altii plăng când răsare luna cu faţa ei rotundă Un sfârşit începe în fiecare secundă zgâriind clipa Un început se naşte la fiecare respirare rănind zâmbetul Uneori există printre noi simţitori de furtuni din depărtare Alteori pornesc din noi clocotind asfinţitul Unii din noi murim în fiecare vis şi-o ştim prea bine Ceilalţi nu văd decât boabe de nisip şi stopi mari de ploaie Voi sunteţi nişte fiare sălbatice hăituind simţirea Muşcaţi ca nişte câini unii din alţii şi v-arătaţi colţii însângeraţi la fiecare colţ dembrăţişare Trişaţi alergând dupa plăcere, în carne vă stă Tufişuri de cărămizi vă faceţi satisfăcuţi de sânge Apoi vă întoarceţi la vânătoare rânjind sinistru şi fără milă fără regret, fără conştiinţă Voi muriţi animale sălbatice fără amintiri şi fără mâine Acum, este cel mai cunoscut trecut şi nimic din asta nu vă va rămâne Ei şi ele sunt un amestec amorf de muşchi care nu se simt decât piele pe piele Care nu le pasă de fapt de nimeni şi de nimic Ei şi ele nu au reguli în mişcare, sunt organici!

10- Iulie 2012// nr.11

Viorel Muha Drum de viaţă alb nu-mi vreau tăcerile închise într-o firindă nici lacrimi neuscate, stând mereu în beznă ci vreau să ascult cum lin pe-o stâncă apa cum susură şi muntele, din pământ, încet cum urcă nu vreau ca inima să-mi fie-n beznă moartă nici suflletul şi gândul îngropat sub o fereastră ci vreau să văd cum creşte-n glastră din viaţa mea, o mică picătură înaltă-albă nu vreau nici strada, asfaltul, colţul sau bordura nici gardul de metal ce-l văd, căci îmi strâmbă gura ci vreau un colţ de cer în zare unde-mi este luna şi-o floare ce-n roşu înveşmântată îmi zice bună ziua nu vreau pantof scălâmb ce-n degete el bate dureri şi neputinţe de modă ce se zbate ci vreau desculţ pe drumuri să simt ţărână moale şi mirosul fânului prin vânt cum el tresare nu vreau ecrane, chipuri vechi, burţi goale nici fumul greu din viaţă de motoare ci vreau să ascult senin şi fericit, târziu spre noapte cum o clopotniţă îşi cheamă suflete de maici curate Neantul dăruit

02.07.2012 Mihai Păun, Brno Editorul on-line al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“

sting visuri-n focul macului. roşul sângelui vede, rostul, în rozul intrării mângâind sufletul tău. amintirea-mi citeşte cartea vieţii. primăvara din trupul meu, aprinde-n răsărit, soarele. deschid galben de aur printre fire,

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fără spic, sau unduiri de noapte, aştept. supendat sunt acolo, parcă într-o stea, culeg căldura ta. bobul de grâu prin trup devine sămânţă. răscolit de albul mâinilor, trec de intrarea întunericului nopţii. privesc luna printre cele două falii, buzele ţi le sărut. ating suav cu palmele pernele vieţii, iar cu dinţii ating încet, respiraţii. apăs adâncul venirii, şi... brusc răscolit el se strânge, spre mine. deodată cazi în prăpastia vieţii, tresari, mă prinzi strâns de mâini, şi-ncet mă tragi în neantul dăruit şi-ntors de amândoi, între un mine şi-un tine.

Viorel Muha, Canada Redactor al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“

10- Iulie 2012// nr.11

„S.O.S. LUMEA POVEŞTILOR” şi... un răspuns temerar: „POVEŞTI DIN GRĂDINA VISELOR”,de Maricica Stroia prof. Gheorghe Pârlea Cu vreo câteva zile în urmă, s-a nimerit să mă atingă din nou aripa unei întâmplări din acelea care, din când în când, ne salvează de monotonia rutinei la care ne complăcem sau ne condamnă societatea. Şi întâmplarea constă în faptul de a intra în posesia unei cărţi (online) de poveşti abia scrisă, autoarea fiind, în virtutea profesiei, o promotoare a literaturii pentru copii. Volumul se numeşte „Poveşti din Grădina Viselor” şi este a patra carte a profesoarei Maricica Stroia, celelalte fiind însă cărţi de poezie pentru cititorii de aceeaşi vârstă cu iubitorii de basme. Înainte de a arăta cum am receptat poveştile din Grădina Viselor, voi încerca un sintetic preambul în materie.

Basmul (sau povestea, în canonul lui Ion Creangă) a însemnat pentru fiecare dintre noi prima lecţie de morală – evident, atunci când grăuntele de înţelegere al copilului pe care îl reprezentam şi-a început germinarea. Anume, că în Lume, tărâmul pe care începeam să facem paşi fără a mai întinde mâna spre tutorele de sprijin (de regulă, fusta mamei), răul şi binele sunt într-o adversitate perpetuă şi că, din acest antagonism, binele iese, negreşit, învingător.

Chiar dacă protagoniştii poveştilor citite de mama sau bunica nu prea erau fiinţe pământeşti, noi îi acceptam ca fiind din lumea noastră şi eram mereu „suporterii” eroului care presta de partea binelui.

Când lectorii familiei nu mai făceau faţă apetitului nostru pentru poveşti, am început să căutăm noi

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înşine cheia care descuia porţile ferecate, copertele cele cartonate şi fascinant ilustrate ce protejau comoara (textul). Desigur, pentru asta am avut nevoie de ajutorul „Tovarăşei”, respectiv, a „Doamnei” (nu cred în supravieţuirea vreunui eventual cititor al acestui demers care să fi folosit cele două apelative în ordinea inversă). În acest context, ce e nou astăzi? Mai citesc părinţii şi bunicii poveşti copiilor cei încă neajunşi la vârsta Abecedarului? Iar şcolarii, intraţi în posesia instrumentului care-i validează în relaţia cu basmul, uzează ei de acest atribut al evoluţiei lor? Dacă da, mai „supravieţuiesc” celebrii autori de basme? Patrimoniul acestor valori ale umanităţii – poveştile –, gestionat de bibliotecari şi librari, a crescut sau ba?

Sunt convins că cei ispitiţi să întâmpine întrebările de mai sus cu propriile opinii au răspunsuri relativ complete. Prefigurate succint, ele ar putea fi cam aşa: că părinţii şi bunicii răspund mai reticent la „şantajul” celor mici, atunci când e vorba ca aceştia din urmă să respecte ora culcării, că şcoala încă mai recomandă şcolarilor de vârstă mică o listă de lecturi, între care şi câteva basme, dar că prezumtivii cititori sunt mai receptivi la „poveştile” postmodernităţii cu acţiunea „la vedere” (evident pe excedentarele canale tv), că Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H. Ch. Andersen, Lewis Carroll ş. a. Supravieţuiesc doar cu o „raţie” de minimă subzistenţă şi, în sfârşit, că patrimoniul de basme/poveşti (al cărui fond a început să se constituie prin secolul al XVIIlea şi s-a desăvârşit prin contribuţia numelor celebre, deja invocate) a cam stagnat. Şi fiindcă „Poveştile din Grădina Viselor” implică basmul românesc, e de precizat că celebrii P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, Călin Gruia, Vl. Colin şi alţii au avut o contribuţie consistentă la dezvoltarea basmului cult autohton, însufleţind copilăria unor generaţii ce acoperă un segment de timp de peste un secol. Dar…ce s-a întâmplat însă după ei? Făcând abstracţie de câteva licăriri con-

10- Iulie 2012// nr.11

temporane, cei avizaţi consideră că basmul, comparativ cu evoluţia celorlalte specii literare, „e ocultat”, ba, e chiar dispreţuit.

Iată, aşadar, în măsura în care basmul are relevanţă (indirect) în existenţa noastră cotidiană, un motiv să primim cu interes apariţia volumului cu cele zece poveşti ale tinerei autoare din Adjud. Desigur, diversitatea în privinţa acestei specii literare cu rădăcini în eposul popular s-ar părea că e destul de restrânsă. Basmul cult, de la epoca Romantismului şi până azi, spun specialiştii, urmează firesc aceeaşi cale a „clişeului compoziţional”, a schemei canonice.

Formula arhetipală specifică basmului o întâlnim şi în poveştile doamnei Maricica Stroia. Naraţiunea, dialogul, descrierea coexistă într-o îmbinare specifică, iar reperele temporale şi spaţiale, cu doza lor de imaginar, sunt redate într-o economie caracteristică, lăsând loc dominant acţiunii, care, de regulă, restabileşte echilibrele perturbate ale lumii reale. De exemplu: un meşter cioplitor recuperează „sămânţa adevărului” ascunsă într-un ram pe care-şi sprijinea cuibul Pasărea de Foc („Sămânţa adevărului”); natura însăşi restabileşte corespondenţa firească între elementele sale şi specificul lor cromatic, dezechilibru provocat de moftul efemer al plăpândului Ghiocel, sătul să fie veşnic exponentul nonculorii („Aventurile micului Ghiocel”); prinţesa Iarna, fiica bătrânului an, primeşte o lecţie memorabilă pentru ispita de a ieşi din tipar şi de a strica rânduiala, de asemeni cromatică, a anotimpurilor („Cearta anotimpurilor”); jucăriile dispărute fiindcă erau tratate fără dragoste şi ocrotire sunt recuperate, urmare a corijării comportamentale a proprietarei lor, Marta, dar nu fără ajutorul Zânei jucăriilor etc. În unele dintre poveştile din Grădina Viselor întâlnim şi elemente din structura înruditei legende, căci, din povestea „Stăpâna curcubeului”, în care o fetiţă din lumea reală pătrunde (prin intermedierea visului) pe tărâmul culorilor egoiste ca să le impună policromia, aflăm „posibila” origine a curcubeului, iar

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din „Aventurile micului Ghiocel” aflăm de unde e probabil să i se tragă ghiocelului smerenia sa perpetuă, căci niciodată nu va fi fost văzut altfel decât ruşinat, deci mereu cu delicatul său căpşor aplecat spre pământ.

Gesturile magice, numeralele şi obiectele cu simbolistica basmului, formulele fixe sunt şi ele prezente în poveştile conţinute în carte. De asemenea, recunoaştem în unele din poveştile d-nei Maricica Stroia personaje înrudite cu cele deja cunoscute din epoca clasică a basmului şi sinonimii factuale cu întâmplări din basmele deja existente, ceea ce nu trebuie să intrige, fiindcă poveştile, inevitabil, sunt construcţii care induc ideea de „lume repetabilă, atemporală”. Cine nu cunoaşte, ca să dăm aici un exemplu, sincronia celor două basme celebre, unul al italianului Carlo Collodi (Pinocchio) şi celălalt al rusului Alexei Tolstoi (Buratino)?! Descoperirea asemănării produce surpriza – şi nu ofensa.

Un aspect receptabil în textele celor zece poveşti din Grădina Viselor e însuşirea naraţiunii de a evidenţia raportul dintre miraculos şi real, autoarea reuşind să estompeze suficient fabulosul încât acesta să capete tente de verosimil, aspect specific literaturii culte. Exemplific cu „S.O.S. Lumea Poveştilor”, în care acţiunea ia naştere în visul copilului Codrin, de fapt o premoniţie legată de cartea pe care avea s-o primească în dar dimineaţă, cu Naranda, zâna din vis, pe copertă. Această poveste ilustrează şi mesajul etic, cu tente moralizatoare care ating nevoile prezentului (chiar acela legat de necesara reîntoarcere la lectură, în contextul noilor ispite ale copilăriei). Morală actualizată are şi mesajul din „Cearta jucăriilor”, care, în abundenţa epocii consumismului, îi atenţionează pe micii ascultători /cititori că jucăriile, aceste accesorii ale copilăriei, chiar şi în condiţiile date, cer ocrotire fizică şi dragoste.

E evidentă, în eposul Maricicăi Stroia, imixtiunea subtilă a poetei, disimulată în povestitoare, căci autoarea delectează cititorul cu frumoase me-

10- Iulie 2012// nr.11

tafore ce dau contur spaţialului şi, implicit, elementelor de basm care-l decorează. Sensibilitatea tipic feminină ar fi fost detectabilă pentru cititorul pe care îl reprezint. Chiar dacă aş fi citit cartea fără să ştiu numele autorului, aş fi dedus, încă de la primele poveşti, că autorul e… o autoare. Naratoarea, însă, domină în relaţia cu poeta, căci farmecul narativ, inventivitatea şi buna stăpânire a meşteşugului canonic legat de basm, talentul portretistic (stimulat şi de polivalenţa artistică, căci, aflu, autoarea şi-a ilustrat singură poveştile) sunt garanţia naşterii unui alt povestitor dăruit copiilor. „Poveştile din Grădina Viselor” reprezintă – cu certitudine - o apariţie editorială benefică, acum, în contextul atât de clamat al crizei cărţii, al crizei lecturii, al crizei textului de basm şi, nu în afara legăturii cu basmul, al crizei morale, care adesea îşi are sorgintea în copilărie. Aşadar, fie de bun augur intrarea Maricicăi Stroia în lumea creatorilor de basm! prof. Gheorghe Pârlea Mirosloveşti, Iaşi, mai 2012

Meditaţie- Andrei Brăniştenu

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

− Copile, părinţii şi satul tău au căzut victime

GEORGE-NICOLAE STROIA – „ANOTIMPUL VISELOR“ Nu demult, într-un sat de oameni muncitori, trăiau doi părinţi fericiţi, care aveau un fiu zvelt şi chipeş, pe nume Ianis. El era un copil curios, ce visa mereu la o viaţă plină de aventură. Într-o zi, ieşi afară ca să se joace, dar avu o privelişte sinistră: aproape toate casele erau pictate în negru. Ianis se duse pe la fiecare casă şi bătu la uşă dar nimeni nu-i răspunse. Se uită disperat pe geam şi văzu pe toţi cei din casă: erau împietriţi precum statuile de ceară şi căzuţi pe podea. Alergă cu spaimă înapoi la casa lui, dar ce să vezi? Casa toată era vopsită în negru şi părinţii lui, la fel ca şi ceilalţi oameni: statui de ceară. − Mamă, tată! Ce aţi păţit? Răspundeţi-mi, vă rog, spuse Ianis disperat.

Amintindu-şi de pietricica magică pe care o purta la gât încă de la naştere, dăruită de părinţii lui, o scoase de la gât şi-i spuse: „Piatră magică,

Piatră magică, Scumpă mărgea Tu mă poţi ajuta!

Spune-mi acum, Te rog, spune-mi cum Pot salva pe părinţii mei Şi pe toţi acei…

Ce din mândru sat Azi s-au preschimbat În statui cu ochi de ceaţă, Fără suflet, fără viaţă!

După câteva clipe, piatra îi răspunse:

ale lui Darcus, Vrăjitorul Întunericului. În setea lui imensă, s-a hrănit cu sufletele tuturor celor din sat, în afară de tine. De tine se teme, cu adevărat. Tu ai fost înzestrat cu harul de a birui răul. Eşti singura lor speranţă. Trebuie să te duci spre Regele Bursuc, să îi ceri Elixirul Binelui, dar până acolo ai să înfrunţi multe peripeţii.

− Voi face orice, ca să îmi salvez părinţii!

Ianis luă din dulap o bucată de pâine, câteva mere, pe care le puse cu grijă într-o bocceluţă din pânză şi plecă.

Privea trist la casa lui care se pierdea uşor în zarea întinsă, acoperită de copaci înfloriţi. Doar florile pomilor mai aminteau că acolo fusese, cândva, un sat plin de forfota vieţii. În rest… nimic.

După un drum lung sub soarele arzător, băiatul se aşeză sub un copac umbros să se mai odihnească. În jur se auzea o gălăgie mare. Când se uită în sus, văzu o barză cu pui, care îi spuse: − Călătorule, nu ai cumva ceva de mâncare, căci puişorilor mei le este tare foame şi eu nu am găsit nimic de mâncare pe soarele acesta arzător.

Fiind foarte milos, Ianis scoase o bucată mare de pâine şi i-o întinse berzei. − Îţi mulţumesc mult! Acceptă de la mine această pană care, dacă o vei aşterne în palmă şi vei sufla peste ea, te va purta în zbor oriunde voieşti tu.

Apucând pana, mulţumi berzei şi îşi continuă drumul. Puţin mai departe de cuibul berzei, puse pana în palmă, suflă peste ea şi îi spuse unde vrea să ajungă. Într-o clipă era încălecat pe pană, care era acum uriaşă, plutind peste munţi şi văi până văzu o scorbură sub forma unui palat, iar în faţa ei un balaur cu două capete. Cum îl văzu pe băiat, dragonul începu să tragă aer pe nări ca un aspirator, trăgându-l pe Ianis spre el, cu putere. Băiatul sări repede jos de pe pană şi suflând peste ea, o făcu mică la loc. O luă şi o băgă în sân, gândind că poate îi va mai folosi la ceva.

Balaurul îi spuse: − Muritorule întoarce-te acum, nu am să-ţi mai spun a doua oară!

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE − Nu mă pot întoarce, am venit pentru Regele Bursuc şi nimic nu mă poate opri!

Balaurul scuipă flăcări care, odată ajunse la Ianis, se reflectară ca într-o oglindă înapoi spre balaur, arzându-i unul dintre capete. − Nu, te rog, opreşte-te, fratele nostru! Nu ştiam că eşti Cel Ales. Ai cale liberă la Regele Bursuc.

Băiatul fugi repede spre palatul Regelui şi bătu la uşă. În prag, apăru valetul-vulpe căruia îi spuse: − Regele Bursuc este aici? − Da, doriţi să îl vedeţi? − Imediat, am o problemă urgentă de rezolvat.

Valetul îl primi pe Ianis înăuntru. După puţin timp, el intră în sala tronului unde îl găsi pe însuşi Regele Bursuc. − Ce doreşti, omule? întrebă Regele. − Maiestatea Voastră, eu sunt Cel Ales şi aş avea nevoie de Elixirul Binelui, ca să reuşesc să îl elimin pe Darcus, Vrăjitorul Întunericului. − Dacă tu eşti Cel Ales, atunci unde-ţi este pana Zânei Barză, cea repede zburătoare şi îndelung călătoare?

- Iată pana! zise Ianis, scoţând repede pana din ascunzătoare.

- Asta este! Deci, chiar tu eşti cel Ales.

Numai tu puteai fi stăpânul penei magice. Fie, deci, după cum ţi-e voia! Valet, adu repede Elixirul!

Vulpea se duse repede, luă sticluţa cu Elixirul şi i-o dădu lui Ianis, care o apucă repede şi fugi către balaur. Când ajunse la el îi picură puţin Elixir peste capul ars şi acesta reveni la normal.

Văzând acestea, balaurul îi spuse: − Îţi mulţumesc, tinere! Ce pot face pentru tine? − Mă poţi duce la palatul lui Darcus? − Sigur că da, încalecă pe mine şi te voi duce până acolo!

Ianis încălecă pe balaur şi după câteva clipe se trezi în faţa porţilor unui palat mare şi negru.

Fără să stea pe gânduri, însoţit de balaurul său fioros, năvăli înăuntru, sărind direct la Darcus. − Copile, ştiu de ce ai venit! Te avertizez că nu-ţi va fi uşor să mă învingi şi nu am să te las să reuşeşti, sub nici un chip!

10- Iulie 2012// nr.11

− Ba da, un suflet bun învinge întotdeauna! Şi se luptară ei, zi şi noapte, până ce Ianis îl luă prin surprindere pe Darcus şi reuşi să toarne Elixirul Binelui peste el.

Topindu-se ca ceara, cu zgomot tulburător, din rămăşiţele lui se puteau zări cum sufletele celor cu care se hrănise vrăjitorul ieşeau din închisoare şi se îndreptau spre corpurile lor. Ianis încălecă pe pana sa magică şi urmând stolul de suflete, porni cu mare viteză spre sat.

Când ajunse acolo, totul era deja schimbat: casele erau din nou pictate în culori vesele, copiii se jucau veseli, iar când intră în casă îşi găsi părinţii făcând treabă. Îi îmbrăţişă cu putere şi le spuse: − Când mă voi face mare, nu voi mai dori să am parte de aventură, căci pe cea adevărată am trăit-o chiar astăzi!

Noaptea deasă puse stăpânire din nou pe sat şi Ianis plecă mai departe, în… Anotimpul Viselor.

George-Nicolae Stroia

Elena Buică-Buni despre George Nicolae Stroia şi „Anotimpul viselor“ Pentru că profesia mea mi-a permis să trăiesc în lumea copiilor, iar mai apoi am luat rolul de bunică, m-am apropiat cu mult drag şi cu un anume interes de această carte cu autor ca o mlădiţă. Spre marea mea bucurie, lectura acestei cărţi mi-a creat starea unei sărbători şi adeseori gândul meu a făcut cu uimire câte un popas la vârsta fragedă a acestor scrieri, vârstă până la împlinirea celor 12 ani, când, iată, se poate scoate capul în lume publicând o carte. E un pas care se înscrie printre cele rare, un pas încărcat cu multe promisiuni, la care Editura „Anamarol" va avea un motiv în plus de aleasă mândrie.

Consider că apariţia acestei cărţi a fost cu putinţă datorită climatului de viaţă al copilului George Nicolae Stroia, ca fiu al unor părinţi scrii-

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tori şi publicişti care l-au crescut în spiritul lecturilor intense, al literaturii născută sub ochii lui şi al scrierilor cu o paletă largă de subiecte publicate, de asemenea, sub privirile sale. A fost crescut într-un climat al dragostei de frumos şi cu mare încărcătură de valori morale. Acestor daruri primite de la părinţi, li s-au adăugat în mod fericit şi cele primite de la Cel de Sus care l-a înzestrat cu harul scrisului şi cu un car de inteligenţă precoce. Fotografia care însoţeşte această carte ne arată un chip în care parcă întrezărim înţeleptul de mai târziu. Dacă îi citeşti poveştile fără să ştii nimic depre autor, nu-ţi poate trece prin minte că sunt scrise de un copil.

Ele sunt create după tiparul basmelor româneşti, respectând toate cerinţele pentru construcţia lor şi îmbrăcându-le în haina fanteziei cuceritoare. Te farmecă de la primele pagini şi nu mai poţi lăsa cartea din mână până n-o termini. Printre rânduri, parcă te priveşte frumoasa figură a copilului-autor care îţi vorbeşte ca un adânc sfătos pentru care nimic nu poate fi mai frumos pe lume decât frumuseţea sufletească. Te cuceresc şi te surprind subiectele foarte variate în care cântă seva de viaţă, de prospeţime, de frumuseţe şi inocenţă, poveşti ţesute din croiala tuturor existenţelor cu specific românesc. De aceea, copilul-autor George Nicolae Stroia, în cartea sa, s-a ţinut departe de Tom şi Jery, Barbie sau Nemo care au inundat lumea de poveşti a copiilor de azi, personaje interesante, dar care nu aparţin lumii din care am izvorât şi de acolo de unde ne vin şi basmele. Numele personajelor şi le-a ales cu multă chibzuială; ele te trimit la elemente specifice culturii noastre populare, Mărţişor, Caraiman, dar autorul are grijă şi să lărgească sfera construind nume cu rezonanţe mai largi sau nume care sugerează caracterul personajului: Malitia, Solaris, Doris, Nudy, Maldu. Două aspecte se evidenţiază cu precădere din aceste poveşti: bogata imaginaţie şi preţul pe care-l pune micul autor pe valorile morale. Acestea îşi fac prezenţa pas de pas în desfăşurarea evenimentelor, aspecte cu totul remarcabile ţinând seama de vârsta atât de fragedă a autorului. „Până şi Timpul poate fi oprit în loc prin puterea curată a sufle-

10- Iulie 2012// nr.11

tului", e o concluzie cu care încheie o poveste la pagina 54. Poveştile lui sunt deschideri spre o lume mai bună, o lume solară, benefică pentru copii, dar şi pentru maturi. Ca toate poveştile, acest gen de scrieri le lărgeşte copiilor cadrul necesar pentru cunoaşterea şi înţelegerea lumii înconjurătoare, îi ajută să-şi înţeleagă şi să-şi clarifice experienţele proprii, să desluşească tainele universului, le dau prilejul să observe lumea din alte perspective, le lărgeşte capacitatea de a-i înţelege pe cei din preajma lor şi chiar pe ei înşişi. Pentru noi, cei maturi, sunt benefice fiindcă ne place să ne lăsăm seduşi de această lume fascinantă la orice vârstă am fi, ne smulge din lumea pe care o ducem în zbaterile zilnice. Din ele desprindem sensuri mai adânci pe care le desluşim cu cheia sufletului, ne transpunem într-o altă lume, mai bună, mai dreaptă şi mai frumoasă, aşa cum o credeam în copilărie şi de care ni se face atâta dor câteodată. Ne ajută să ne cunoaştem mai bine, să ne descoperim amintindune ce am uitat despre noi, ne revigorează cu forţa lor terapeutică. Indiferent de vârstă, ce poate fi mai plăcut decât să adormi transpus în lumea poveştilor, înconjurat de personajele lumii de basm !

Alunecarea de la real la fantastic creează o stare de vis, aşa cum bine a intuit autorul subliniind această valoare a poveştilor şi prin titlul, bine inspirat, al acestui volum – „Anotimpul viselor". Închei încălecând şi eu pe o şa, dacă tot suntem în lumea fantasticului. Şi în această lume a basmului şi a poveştilor, unde totul se termină în modul cel mai fericit, să fie şi numele meu amintit ca printre cei care au scris despre prima carte a marelui scriitor al acelor ani, scriitor de recunoaştere internaţională, George Nicolae Stroia, aşa cum îl zăresc prin timp şi aşa cum îi doresc din preaplinul inimii. Pickering ON„„!

Elena Buică-Buni, Canada Redactor colaborator al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LEONARD OPREA INIMA lui KUMAR9 Originea ziaristului se pierde în negura Evului Mediu. Unii spun că la obîrşia acestei – practic – noi specii umanoide ar fi fost crainicul, vestitorul sau toboşarul cătunului; iar din multe alte izvoare folclorice rezultă că ar fi fost doftoroaia ori ţaţa de profesie, ori preoteasa satului sau, în conformitate cu sursele anonime, „Ucigă-l toaca”. În acest context, pe la sfîrşitul secolului XX, un ziarist de incontestabil prestigiu mondial s-a decis să facă un reportaj zguduitor, un reportaj care să deschidă ochii lumii şi să schimbe destinul popoarelor, un reportaj care să fie piatra unghiulară a omenirii înainte de Apocalips, un reportaj despre legendara Indie.

Ca un armăsar fără splină a alergat ziaristul pe la biblioteci, pe la centre culturale, pe la agenţii turistice, pe la ambasade şi prin muzee, pe la savanţi şi diplomaţi, pe la ziare, reviste şi televiziuni. Astfel, în timp record, ca un adevărat profesionist de prestigiu mondial, cum şi era de fapt, a reuşit să strîngă toată documentaţia de care avea nevoie, dar şi banii necesari pentru un reportaj de asemenea anvergură, de o asemenea covîrşitoare importanţă. Într-adevăr, nu puţini au fost cei care l-au avertizat că o ţară cît un continent, cu sute de milioane de locuitori, o ţară supranumită leagănul religiilor şi al filosofiilor şi aşa mai departe nu prea poate fi înţeleasă, nici măcar cunoscută, darămite transformată într-un reportaj zguduitor şi epocal în doar trei săptămîni. Însă cine poate opri un ziarist a 9

(copyright – all rights reserved 2008, Leonard Oprea). La dorinţa autorului s-a păstrat ortografia veche.

10- Iulie 2012// nr.11

decide să dezvăluie omenirii încă unul dintre acele adevăruri care fac pielea găină oricărei conştiinţe treze? Înarmat pînă-n dinţi, exact cum îi şade bine unui ziarist de prestigiu mondial, şi înarmat cu blocnotes-uri, reportofon, aparat fotografic, cameră video şi alte accesorii procurate chiar de la NASA, ziaristul nostru a aterizat la New Delhi. La ieşirea din aeroport îl aşteptau ghidul şi şoferul puşi la dispoziţie de guvernul Indiei. Ziaristul s-a descotorosit rapid de ghid, nedorind să fie influenţat în vreun fel anume de funcţionarul guvernamental.

Apoi s-a urcat în limuzina model englezesc şi, alături de şoferul indian, un om simplu, amabil şi simpatic, a purces să împlinească reportajul vieţii lui, cum ajunsese să-l numească între timp.

Zilele s-au scurs precum secundele, iar ziaristul a avut ce înregistra. Şi-a făcut repede treaba ca un profesionist veritabil, cum şi era de fapt. De un nepreţuit ajutor i-a fost Kumar, şoferul. Acesta nu avea altă pregătire decît liceul absolvit, ca tot nevoiaşul indian, în învăţămîntul guvernamental, şi propria lui experienţă de viaţă, plus cîteva versuri din Mahabharata, învăţate pe de rost în copilărie. În temple, în rezervaţiile cu tigri, elefanţi, păsări exotice, şerpi şi crocodili; în muzee, pe străzi şi în bazaruri; în universităţi, în spitale, în orfelinate, în uzine şi restaurante; la ziare şi televiziuni, peste tot Kumar i-a fost ghid, translator şi, într-un fel, prieten.

Cu o zi înainte de întoarcerea acasă, după ce toată dimineaţa pînă tîrziu înspre după-amiază, ziaristul îşi pusese în ordine materialul cules şi ales cu talent, seriozitate, devotament şi maxim profesionalism, mai precis cînd îşi spunea în gînd că ori ia Pulitzer-ul cu reportajul ăsta, ori se lasă de meserie, Kumar a ciocănit la uşa camerei de hotel.

– Sir, a început extrem de politicos, după ce ziaristul l-a rugat să intre, să ia loc în fotoliu, apoi l-a servit cu un pahar de whisky şi gheaţă, pe urmă a ciocnit împreună cu el şi i-a comunicat inevitabila cîştigare a Pulitzer-ului, sir, în primele zile ale călătoriei dumneavoastră v-aţi exprimat dorinţa de a vă spăla mîinile şi faţa în apele Yamunei, rîul sfînt

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care trece prin New Delhi. Tot atunci v-aţi exprimat dorinţa de a cina în casa unor indieni simpli şi săraci, ca mine. Ca să ne cunoaşteţi mai bine, direct, spuneaţi dumneavoastră. Eu n-am uitat. Dacă mai doriţi să vă îndepliniţi aceste două dorinţe, vă stau la dispoziţie, sir.

Ziaristul se gîndi pentru o clipă la cocteilul la care fusese invitat de ataşatul cultural al ambasadei americane, dar, fiind într-o dispoziţie de zile mari, datorită Pulitzer-ului şi menirii lui de ziarist de prestigiu mondial, zise cu entuziasm: – OK, haide. Eşti un băiat de ispravă, Kumar. În reportajul meu vei avea locul tău, de cinste. Să mergem.

Kumar a condus limuzina, model englezesc, traversînd întregul New Delhi. Iar ziaristul a avut vreme să mai vadă o dată templele, clădirile, străzile, parcurile, bazarurile, oamenii şi India, de data asta ca unul de-al casei, ca un cunoscător. Chiar versat, şi-a spus sec.

Kumar a oprit limuzina lîngă un pod de cale ferată, undeva în marginea oraşului. Au coborît din maşină şi au început să păşească pe cărarea îngustă de pe marginea malului înalt. Soarele apunea şi zările se aprinseseră cum numai în poemele lui Rabindranath Tagore se poate întîmpla, îşi formulase deja una dintre frazele reportajului, ziaristul. Însă auzi îndemnul lui Kumar: – Sir, uitaţi pe aici puteţi ajunge chiar lîngă apă.

Ziaristul privi. Apele întunecate şi line ale Yamunei erau în acel loc murdare, şerpuiau uleioase.

Tot felul de gunoaie pluteau duse de curent. Nu departe, pe un ostrov, nişte pescăruşi mari ciuguleau dintr-un stîrv. În jur, şi chiar de sub picioarele lui, se ridica un miros înţepător şi greu de putrefacţie.

Kumar îl bătu uşor pe umăr. Fără cuvinte, îl îndemnă să păşească pe poteca destul de abruptă ce ducea la rîul sfînt, Yamuna.

Ziaristul vru să întrebe ceva, dar renunţă şi coborî cu pas apăsat. Abia făcu doi paşi şi se opri brusc. Picioarele i se afundaseră într-o masă vîscoasă, ca un burete maro, galben-verzui în descom-

10- Iulie 2012// nr.11

punere pe alocuri. Înţelese fulgerător că păşea pe o gigantică spinare din gunoaie. În clipa următoare sări ca ars şi ateriză înapoi pe locul de unde pornise.

Alături de Kumar, care îi zîmbea. În limuzină, pe drumul de întoarcere de la hotel, încă mirosindu-şi discret hainele, ziaristul îi explică indianului: – Dragă Kumar, crede-mă, îţi rămîn veşnic dator pentru ajutorul şi prietenia ta. Mă tem însă că nu voi putea veni la cină, în mijlocul familiei tale.

Mi-ar fi făcut o reală plăcere să-ţi cunosc soţia şi copiii, în sfîrşit, întreaga familie. Pe care am înţeles că tu singur o întreţii şi e destul de numeroasă. Te felicit. Dar vezi tu, înţelege-mă, te rog, nu trebuie să te simţi jignit... însă obligaţiile profesionale, protocolul, etica mea de ziarist mă obligă să particip la acest cocteil, pe care de altfel îl detest. Ştii şi tu, mondenităţile astea... Dar, să ştii, cu mîna minţii mele am atins Yamuna, iar în gînd îşi zise „Bravo, l-am terminat cu chestia asta! Să nu uit: mîna minţii mele...”.

Kumar îl privi în oglinda retrovizoare, surîse dezvelindu-şi albul curat al dinţilor şi rosti cu prietenie, sincer: – Yes, Sir. *** THE HEART of KUMAR (copyright – all rights reserved 2008, Leonard Oprea) The origins of the journalist go back to the dark Middle Ages. Some say that this what amounts to practically a new humanoid species was the town crier, the news bearer, or the drummer of the hamlet. According to other folk sources, it was the medicine woman, or the gossip gammer, the priestess of the village, or even, anonymous sources claim, the Unholy himself.

Well, bearing this in mind, sometime around the end of the twentieth century a journalist of undisputed world prestige decided to write a shocking story that would open the eyes of the world and change the destiny of the people, a story

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE that would be the keystone of humanity before the Apocalypse, a story of legendary India.

Like a steed without spleen, the journalist roamed the libraries, the cultural centers, the tourist agencies, the embassies and the museums, visited scholars and diplomats, newspapers, magazines, and broadcasting corporations. In what was undoubtedly a record time, like the true and world-renowned professional he was, he managed to collect all the documentation together with the funding needed for a story of this scope. Indeed, many cautioned him that a country the size of a continent, with hundreds of thousands of people in it, a country known as the cradle of religions and philosophies, cannot really be understood or known, much less turned into a shocking and epoch-making story in just three weeks. But who can stop a journalist who has decided to reveal for the benefit of humanity another of those truths that gives any alert conscience the goose bumps?

Armed to his teeth, as a world-renowned journalist should be, with note pads, recorder, photo camera, video camera, and even some equipment procured directly from NASA, our journalist landed in New Delhi. As he walked out of the airport he was met by the guide and the driver, courtesy of the Indian government. The journalist quickly dismissed the guide because he had no intention of being influenced by a government official. Then he got in the limousine (a British model) and with the unsophisticated, but nice and funny driver by his side, he set out to accomplish his life‟s story as he now called it.

Days went by like seconds and there was plenty for the journalist to record. He did his job like the true professional he was. Kumar, the driver, also offered invaluable help. He had a high-school education in the state system, as any struggling young man, his own life experience, and a few lines from the Mahabharata, which he had memorized as a child.

In temples, in tiger, elephant, exotic bird, snake, and crocodile reservations, in museums, on the streets, in bazaars, in universities, hospitals,

10- Iulie 2012// nr.11

orphanages, factories and restaurants, at the newspaper and television stations, practically everywhere Kumar was his guide, his translator, and, in a way, his friend.

The day before he had to return home, after the journalist had set for most of the working day his meticulously and professionally collected material in order, more precisely just as he was telling himself that either he was going to get the Pulitzer or he was leaving his job, Kumar knocked on the hotel door. „Sir‟, he politely started after the journalist had asked him to come in, sit in an armchair, drink some whiskey on the rocks with him for the forthcoming Pulitzer, „Sir, when you first arrived here you told me you wished to wash your hands and face in the waters of Yamuna, the sacred river that runs through New Delhi. You also said you wished to dine with poor, unsophisticated Indians, like myself.

To gain better, more direct insight, you said. I did not forget your wish. If you still have this wish, I am at your disposal, sir.‟ The journalist quickly thought of his invitation to the American embassy cocktail, but being in a great disposition on account of the Pulitzer and of his mission as a journalist of world renown, he enthusiastically replied: „Let‟s do it. You‟re an OK guy, Kumar. You‟ll have a place of honor in my story. Let‟s go.‟ Kumar drove the British limousine across New Delhi. The journalist could review once more the temples, the buildings, the streets, the parks, the bazaars, the people, and India, this time as a connoisseur, he thought dryly. *** Kumar stopped the car next to a railroad bridge, somewhere on the outskirts. They got out of the car and walked down the narrow path on the tall bank. The sun was setting and the horizon was lit as in the poems of Rabindranath Tagore, the journalist silently phrased it.

But he was interrupted by Kumar‟s invitation: „Here, sir, you can take this path to reach the water.‟

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE The journalist looked. The dark and slow waters of the Yamuna ran filthy and oily. Garbage drifted on the lazy current. Not far from there, on a small island, some seagulls were pecking at a corpse. From under his feet, as everywhere around, rose a heavy rotten stench.

Kumar tapped him lightly on the shoulder and silently invited him to walk the rather steep path to the Yamuna, the sacred river.

The journalist wanted to ask something, but he gave it up and walked heavily ahead.

He had barely taken a couple of steps when he stopped abruptly. His feet had sunk into something gooey, like a decomposing brown-green-yellowish sponge. In a flash, he realized he was walking on the back of a gigantic waste hill. He jumped back to his starting position, as if the place had burnt his feet.

Back where Kumar stood smiling.

On their way back, in the limousine, discreetly sniffing at his clothes, the journalist felt he had to explain: „Kumar, you must understand I am forever grateful for your help and friendship. But I'm afraid I won‟t be able to join your family for dinner.

I would have absolutely loved to meet your wife and children, the whole family. I understand there‟s many of them and you‟re the only provider. „I congratulate you. But you see, you must not feel offended… I have professional obligations, the protocol, the ethics of my profession call for me to go to this cocktail, which I really detest. You know, all these social events… But, honestly, my mind‟s hand touched the Yamuna‟, and his mind went That

must have knocked his socks off! I have to remember that “my mind‟s hand…”

Kumar looked at him through the rearview mirror, his sincere smile exposing the pure white of his teeth, and replied in a friendly voice: „Yes, sir.‟ ******************************* (from Trilogy of Theophil Magus – the Truth (“Xlibris”/Random House Ventures, 2008, USA /Library of Congress Control Number: 2008901520/ ISBN: Hardcover 978-1-4363-2366-6/Softcover 978-1-4363-2365-9 //

10- Iulie 2012// nr.11

A d a lb e r t G y u r i s d e s pr e D a n Mi r ce a C I P A R I U În vară am fost ACASĂ la Bocşa, judeţul Caraş-Severin şi spre bucuria mea am participat la „Festivalul internaţional de poezie Reşiţa" prima ediţie. La această sărbătoare artistică l-am cunoscut printre alţii pe poetul Dan Mircea CIPARIU care mi-a lăsat o impresie tare bună.

Este un tânăr mic de statură însă cu o forţă uriaşă şi gânduri măreţe pe care reuşeşte să le pună în practică. De aceea i-am solicitat un interviu şi spre bucuria mea în toamnă acest proiect s-a materializat. „Poezia este terapie sufletească şi gimnastică a limbajului şi a gândirii !"

Crezi că locul natal poate modela omul? Întotdeauna, rămâi cu ceva inefabil dat de anii şi locurile copilăriei. Memoria afectivă lucrează pentru nostalgie şi pentru paradisul pierdut. Tot timpul vei fi într-o raportare - fie ea polemică, fie supradimensionată valoric - cu spaţiul şi cu timpul primilor ani de existenţă. În sensul acesta văd posibilă „lucrarea" locului natal. Eu cred foarte mult în ,,liberul arbitru" şi în posibilitatea de a alege devenirea. Acesta e motivul pentru care intuiesc că timpul şi spaţiul nu pot „modela" irefutabil fiinţa şi destinul. Noi cu toţii avem construcţia ideatică a unui „spaţiu interior", care este, de cele mai multe

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ori, casa noastră spirituală şi fizică. Îmi place să văd în casa mea interioară apele repezi ale Târnavei Mici, de pe lângă Blaj, care parcă taie geometric şi transcendent dealurile. O casă sufletească în care mă regăsesc, cu suişurile şi coborâşurile vieţii şi ale geografiei destinului.

De unde şi de când pasiunea ta pentru poezie?

Eu mi-am dat seama destul de repede că nu pot concura cu forţa, ci cu ficţiunea. Eram cel mai mic de statură din clasă şi formula de a mă face vizibil în ochii colegelor mele cu codiţe şi pampoane era de a inventa cântece, poveşti, poeme. De acolo, această a doua mea natură care este ficţiunea. Poezia a devenit pentru mine, în timp, tot mai mult, terapie şi mod de a mă izbăvi. În acest moment, nu mă mai interesează ideologiile literare şi prestigiul social pe care ai putea să-l dobândeşti prin literatură, ci numai şi numai salvarea prin Cuvânt!

Cântăreşti mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile?

De obicei, poezia este o „descărcare", felul propriu de a se exprima dicteul automat ori harul. După ce s-a produs ,,descărcarea poetică", revăd textul şi, dacă e cazul, mai lucrez pe el. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu romanul la care lucrez, „Cum am devenit vegetarian", unde trebuie să fişez, să mă documentez, să urmez o strategie de construcţie narativă. În roman, totul trebuie construit şi cântărit în cele mai mici detalii pentru că tu eşti Demiurgul propriei tale creaţii, al propriei tale plăsmuiri.

Cum s-a realizat trecerea de la stilul jurnalistic la literatură? Există persoane care te-au influenţat?

Dacă eşti o minte deschisă şi dacă ştii să apelezi la informaţia livrescă, poţi găsi în toate mijloacele media formule surprinzătoare de dinamizare a propriei expresii stilistice. Autenticitatea nu ţine neapărat de jurnalism ci, mai de grabă, de asu-

10- Iulie 2012// nr.11

marea realităţii. Mai cu seamă a realităţilor care devin arderi sau abis în interior! Stilul jurnalistic rămâne în zona denotativă şi nu poate urca treptele literaturii fără „accident metafizic”, fără son stilistic identitar! Nu poţi scrie literatură fără un model ideal de cititor şi de operă literară. Modelul ideal de operă literară e dat, până la urmă, de mari scriitori ce îţi sunt maeştri spirituali. Idealurile mele sunt Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Anton Pavlovici Cehov, T.S. Eliot, Ilf şi Petrov.

Ai făcut din cărţile tale un spectacol, o armonizare perfectă între poezie şi arta vizuală.

Există ceva nou ce te-ar tenta să încerci?

Am în pregătire, cu o rafinată trupă de blues, Mike Godoroja & Blue Spirit, şi cu cel mai mare interpret la ţambal din lume, Marius Mihalache, un album de blues şi poezie pe versurile mele şi cu câteva piese interpretate de mine, ce se va intitula «Blues Poems». Am avut câteva concerte în cluburi şi săli de concerte şi reacţia publicului a fost formidabilă.

Gândul meu – precum, odinioară, Jim Morisson – este să promovez poezia, gândirea şi trăirea poetică cu ajutorul blues-ului.

Care este volumul publicat sau evenimentul organizat de tine, care ţi-a adus cea mai mare satisfacţie pe plan personal?

Să le luăm pe rând. Acum câţiva ani, în 2006, am primit Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2005, pentru «Tsunami», Premiu oferit de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Dar eu sunt foarte legat de cartea mea experiment – «Poemul matriţă», pe care o socotesc cea mai bună dintre cărţile mele de poezie de până acum. Doar noua mea carte, «Singurătatea vine pe facebook»10 va fi altceva şi poate că şi mai prizată decât «Poemul matriţă». În materie de proiecte, de departe sunt legat de 10

Volumul „Singurătatea vine pe facebook“ va apărea în

septembrie 2012, cu 10 desene de Mihai Zgondoiu, la Editura Brumar.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

«Scriitori pe Calea Regală», din 2008, când, sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai, am scos Trenul Regal în cea mai lungă călătorie a sa, o călătorie cu 50 de scriitori români premiaţi în ultimii 30 de ani. A ieşit şi un serial de televiziune cu interviurile luate scriitorilor în Trenul Regal, a ieşit o lectură publică de poezie la Palatul Elisabeta, în prezenţa Familiei Regale, au fost bibliotecile cu cărţi pe care le-am dăruit în 6 gări.

Ce înţelegi prin „izbăvirea prin Poezie” şi în ce măsură ai reuşit să o atingi?

Poezia nu îţi poate da ceea ce tu, ca sensibilitate şi cultură, nu poţi oferi! Izbăvirea nu e niciodată totală, aşa cum nu putem avea în lumea noastră materială decât adevăruri ţintite, dar niciodată Adevărul! Poezia este terapie sufletească şi gimnastică a limbajului şi a gândirii doar atunci când eşti conştient că în ceafa ta îţi suflă salvator un înger pe care nu îl vei putea vedea niciodată!

Dragă Dan, mulţumesc Bunului Dumnezeu că team cunoscut şi de asemenea ţie că mi-ai acordat acest interviu tare interesant şi complex.

Adalbert GYURIS

EUGEN AXINTE

Caricatura – Eugen Axinte

Cavalerul de Frig11 Faptul acesta s-a înălţat/odinioară în omenire, în plin destin, în necruţătorul destin,/în acel nu ştiu încotro s-a-nălţat, ca şi cum ar fi fost,/şi stele spre noi a întors din ceruri de încredere./Îngere, faptul acela iată-l aici şi acum,/iată-l în sfârşit mântuit,/ în contemplarea ta înălţat./ N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,/ că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.

RAINER MARIA RILKE – Elegia a VII-a din Duino :

(traducere Al. Philippide)

ILONEI şi copiilor noştri, EUGEN GABRIEL şi EMIL IULIAN, întreg acest pahar cu frig.

CARTEA FIINŢEI Un poet surprinzător, meşter de orfevrerii rare, lucrate cu migală la un foc de taină, e încă de la cartea de debut, Cavalerul de Frig, Eugen Axinte. Să ni-l închipuim ca pe aurarul alchemic pândind în solitudine cum se dezvăluie, cu secretele ei îndelungate, imaginaţia materiei: topire a substanţei în visul formelor, alunecare a increatului în fiinţă.

Din retorte şi alambicuri, în odaia aceea neştiută răsare însă, misterios, poezia: lumea rostirii, pre11

Ediţia I: Editura Supergraph, Colecţia Orpheion, Braşov, 2001.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum la Mallarmé, Cartea. Nu oare cu aceasta surprindem, aidoma alchimistului din vechime (astăzi ne adresăm reveriilor matematice, poetice, muzicale), prezenţa (fenomenul, fiinţarea) în terminaţiile ei transcendente? Antene, capete căutătoare de pierderea nesilită a aceleia în buna abstracţiune, spre a se întoarce pe sol cu o fiinţare nouă în preajmă; sau ea însăşi ca o nouă, nemaiîntâlnită prezenţă. La fel ca în parabola gânditorului cu reptilul acela care, auzind de pasăre şi negându-i existenţa, se ridică în văzduh devenind chiar el zburătoarea despre care va fi crezut că e doar o vieţuitoare născocită. Sau precum, mai aproape de noi, reflectând la strania Bandă a lui Möbius, la lucrarea ei prodigioasă. Privită dinspre metafizică, descoperirea matematicianului german (în topologie, suprafaţa cu o singură faţă) ne pune în faţa acestei uimitoare alternative: totul sau neantul. Reprezintă totalitatea obiectelor dotate cu existenţa abstractă, nedefinită; însă, în acelaşi timp, ea îţi oferă chiar concretul, pentru că, iată, nimic nu există în lume decât în chipul paradoxal al acestei benzi. Ea ne convinge, împreună cu alte lucrări ale spiritului (să chemăm aici întâi poezia) despre putinţa acestui miracol: închipuind doar şi numind, fiinţa se concepe pe sine aducând în univers, prin simplul act onomaturgic, fiinţa visată; o va instala ca fiinţă vie, efectivă.

Despre toate acestea Eugen Axinte dă seama în chip poetic, într-o rostire ce seamănă deopotrivă a iniţiere şi oficiere: „De este măr-

ginire, o, dacă ea există / de ce am cerne viaţă lanveşmântări mai pure / în rariştea uitării, eolice nevroze / ar duce-n val de vremuri viroze taciturne. // Ci nu-i doar legănarea lascivelor orbite / ascultă în uranii oceanul existenţei / o stingere anume, o, nu căta, în toate / aceleaşi clipe sună, popasurile vieţii. // Dar nu e mărginire să stea în nemurire / acelaşi, timpu-şi mişcă la nesfârşit rotiţa / şi nu-i în toate alta decât aceeaşi firea / ce mestecă în haos visarea cu fiinţa.// Şi nici nu e tăcere să-nchidă-n ea ideea/cum lacrima încinsă-i de marele său crez/asupră-ne, de-a pururi, noianul de isvoară/îşi cerne glăsuirea de şoapte-n

10- Iulie 2012// nr.11

Uni(c)vers.” (Dar nu e mărginire, poem din 1981). Şi „Rătăcitori la adânca vecie dulce purtam /imponderabila veghe la interstiţii, vergine/ re-pere ţinteau infinitul/în chiar locul promis, întreg firmamentul/fiinţei legănat de o şoaptă. O, cerule /Universul este chiar păsărea Phöenix – ne-am zis /şi-am tăcut, eram în vedenii.// Totul există aici, uneltele noastre – /vie sorine, cu ele, pe monice frunze / această istorie scriem – istoria somnului veşnic//flotile uşoare ne duc în adâncuri, netulburată/beţia faptelor noastre – fantasmele luminii/iar noi, de multă vreme, am devenit un cântec; /acesta este locul atât de mult promis aici /ispăşim veşnicia // o, cerule / Universul este chiar pasărea Phöenix /să fie tăcere...” (Opusculul

Cavalerului de Frig, poem din 1986). Producţiile poematice de felul acestora cheamă, la interpretare, atât lectura decodificatoare (vizând ideistica), despachetarea calculată de semnificaţii, cât şi descripţia dedată formei, sonurilor, dicţiei.

Acestea din urmă descoperă în poezia lui Eugen Axinte ispita (cum ar zice Roland Barthes) discursului îndrăgostit. Un discurs îndrăgostit de el însuşi, autorul îndrăgostit de discurs, de scriitură, de o lume (cum am văzut) inventată prin lucrarea literei? Este posibil ca textele lui Eugen Axinte, deja autorul, să fie îndrăgostiri de felul acesta. Dar nu e o lume a descântării ascetice, uscate, lumea aceasta produsă la îndemnul alfabetului, o lume ce ne invită la efuziune, cum ne încredinţează în continuare criticul şi teoreticianul francez? Ce ne împinge atunci la gestul dezmierdător, la cuprinderea, îmbrăţişarea tandră, afectuoasă a unei făpturi ce se sustrage bucuriei nemijlocite, o refuză? Totuşi plăcerea textului, e convins R. Barthes.

Apoi, reluând pe Georges Bataille, va motiva cu depăşirea unei nevroze. Gândeşte, în sfârşit, în încheierea unui eseu, altfel: „Textul pe care-l

scrieţi trebuie să îmi dovedească ceva: că mă doreşte.” Aşadar, dorinţa, seducţia şi din partea scrisului însuşi: aceasta îl doreşte pe scriptor, îl seduce, se va desfăta într-un cuplu cu el. Scriitorul, crede în consecinţă R. Barthes, este o „creatură de limbaj”.

O creatură onomaturgică, se mai poate spune, ca, la

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Eugen Axinte, într-un poem unde perla dintr-o scoică e simultană luminii care o izbeşte de sus, străbătând apele: „Claviatura tăcerii strivită-n /

cenuşă, de-o stenică voce, când bate / lumina în scoică//ce stranie viaţă-i flanează cuprinsul /acelaşi tot altul?... //Cristalele totului, în cele ce sunt, le ascultă /cu vrajă. Mă-ncumet să leg c-un cuvânt /spaţii, atâtea, visate, încât /repezi curg ploile frigului/pe-altare de pace.//Ci, legată-n a totului tot, cum este/tăcerea, mă aplec s-o ascult /vieţile, toate, să-i ţân cu o singură clipă.// Stavom, în veghe, ferecaţi într-o şoaptă/aievea, armuri ca de cântec purta-vom/vom fi pretutindeni şi fără să ştim. //Trăiţi de acestea, vom ţine al flacărei sceptru / marmura visării, trează, cântări-o-vom în cântec//limpezi, isvoarăle, ele, mai susur adânc... //o, sta-vom la frunţi sigilare săpând /focului aspru, tălmaci/cuvântul, din cuvânt/ plămada-i ne-nfricat să-şi cheltuiască.” (In medias res, poem din 1999).

Sau în La fereastra memoriei (o secţiune din poemul amplu Furtuna monadelor, 1979) unde procesul, în fond acelaşi, e developat invers, simultaneitatea (aripei şi a zborului) e învederată în desfacere: „Pietrei, deci, care a fost mamă a mea /căreia

făptura, acum a mea, i-o am luat /cum se ia de pe aripă zborul://în zadar pulberea cerului o cerenapoi/în zadar se împarte cu mine.//Doar voluptatea-mi trăieşte /cu vălul cel alb /labirintul /doar cântecu-mi ţine cântarele sale/lacrima ta...// cuibărit de o şoaptă, acest glas /spulberat la fereastra memoriei.”

Poezia intelectualizantă, vecină ermetismului temperat, cultivată de Eugen Axinte ar însemna deopotrivă îngheţarea în discurs, ridicarea de ceremonialuri şi însumări în abstracţiune, muzicalizarea, dar şi, în acelaşi timp, transpersonalizarea mallarmé-iană: acum poetul se supune, fără de iniţiative hotărâte, unei rostiri ca şi necunoscute, ivită dintr-o ordine încă nepătrunsă; o rostire ce vine din vis, din absenţă? Sunt prezente aici runele, formele grafice misterioase prin care ne este dată, spre lectură, fiinţa lucrurilor, dar şi fiinţa care le-a făcut cu putinţă. Iată, din acelaşi eminent poem (Furtuna monadelor), o Solie în care

10- Iulie 2012// nr.11

sacrul e resimţit ca o „lucrare de spaimă”; aşteptare înfiorată a numinosului (Rudolf Otto; întrebarea crispantă, însă aţâţătoare: „...au cine-o să vină?” Poetul îşi închipuie astfel vestirea, într-o cadenţă, aş zice, metafizică: „Clară şi unică noaptea

aceea... /aducerea aminte este cu totul a ta//în patul de rouă oar sinele nostru/prin negre păduri, somnul nostru călcat/era de o şoaptă, iedera de o atare/existenţă egală cu înşine visul//şi rodnică veghe zidirile tale/în cerul acesta înstelat de uitare./Linişte, de parcă surpare/pulsează pe tencuiala singurătăţii... //Era absenţă în tine /umbrele noastre visau un nu-ştiu-ce/laş armistiţiu.//În seara aceea eram o pustietoare sete /şerpi-orologii întinau gleznele tale de gheaţă /de la o viaţă la alta, frunze cădeau /fără de vină //şi, mai apoi, rămase pustie-amintire/lucrare de spaimă căderea miresmelor nopţii//pe runele zorilor, au cine-o să vină? //Linişte. De parcă surpare/pul-sează pe tencuiala singurătăţii...” Înaintând neoprit, incomprehensibilul e însoţit de ceea ce Rudolf Otto numea stupor, uluirea, stupefacţia în faţa tăinuitului, a miraculosului pe care ni-l imaginăm a fi „cu totul altceva”: posibilul care-şi face loc în fiinţare, probând astfel a fi una şi aceeaşi faţă (cu fiinţa patentă) pe ciudata Bandă al lui Möbius. O stupoare moderată totuşi la Eugen Axinte, întrucât poetul ni se arată a mai fi trecut prin experienţe similare, el e „retorul bătrân şi miop” (un personaj scos parcă din J.L.Borges), înţelegător de lucrarea în lume a enigmei, de „aievitatea” ei în ordinea mundană: „În

ora aceasta voi fi Axionul/înălţat într-o floare. //Ascultă, îţi zic, /oglinzi anguloase singurătăţile duc.// Există acolo un retor bătrân şi miop /de tot împăiat şi solemn prezidând despre păsări/de parcă în noi ar zbura.// La picioarele sale, ochii şi dinţii acestui / neştiut subiect. //Toate, în ordinea clară / există aievea – /intime zvonuri incitând la străbatere.//Vei afla că am fost frunza şi floarea. //Ascultă, îţi zic, în stăvilare/există acolo un retor bătrân şi miop/de tot împăiat. //O, tu nici nu ştii că pielea mea înveşmântează/o umbră, că sunt deja /muzeul de antichităţi al unui gheţar somnoros. //Vei afla, poate, că am fost / şi frunza, şi floarea.”

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE (În ordinea clară, poem din 1988). Şi ( în aceeaşi arie a instituirii de lucrurile fundamentale – aici concomitenţa latenţei şi patenţei -, într-o „lirică de mare tensiune”, cum zicea, despre Ion Barbu, G.Călinescu) acest concis poem intitulat Ne, rostirea (parte din Furtuna monadelor): „Întru-

pare să fie şoapta aceasta? / Întrupate-s aceste nerostite cuvinte?//Numai către tine uitându-mă, vedearea/ce-o am, cât pustiul din tine se-ntinde... /numai de tine privit, tremurarea/ în apele adânci ale semnelor căzute/în, chiar, durata tăcerii// bunăoară cum este, cu nemărginirea/aripa visului atinsă.”

De regulă, poeţii aparţinători acestei speţe derivate din hermetică şi pythagorism, inşi ce refuză, cu vorba gânditorului antic, o geometrie ca ştiinţă a naturii, subordonându-şi ea, adică spiritul, natura, aceşti poeţi (i-am numit pe Mallarmé, pe Ion Barbu) au obsesia şi ispita cărţii unice, a Cărţii.

(Despre reveria Cărţii la poetul francez s-a referit J.P.Richard, conchizând că ea va culmina la un moment dat într-o utopie a limbajului, a versului conceput ca fiind „cuvânt total nou, străin de limbă”.) Carte nu doar visată: lumea însăşi, întreagă, nu e menită decât să viseze, ea, Cartea, să ajungă la ea, să-i intre în pagini. Universul, lumea – o carte şi, apoi, lectura acesteia. Precum aici, într-un poem din 1999 al lui Eugen Axinte: „O clipă-n galop. Cine o fi

cel care/călăreşte? Indecis, parcă abur, ori/fum.

Când se arată vederii rămâne o/cupă de frig răsturnată. Apare uneori/în luminişul memoriei. Şi pare a /avea privirea aţintită adânc. Docilă, /clipa îl poartă către închipuirea care-l /dilată. Cuprinsul acestui punct – / dacă nu ştiţi – este o şoaptă. /Am citit despre această erezie în tomul/unui crin, ale cărui petale le-am/răsfoit celulă cu celulă. Atât era de/citit! Nici, măcar, un cuvânt sau/o literă şchioapă”. (Lectură) Cartea – rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, şi Cioran: ea ar fi aşadar precum crabii din coşmarul celor care niciodată n-au putut să şi-i închipuie, arabii trăitori pe nisipul deşertului, acolo unde nici chemarea mării, zvonul ei nu era cu putinţă? A rivaliza cu universul: a-i pune în faţă un

10- Iulie 2012// nr.11

vis, cu primejdia că-l şi vei înfăptui. Dar cartea e câteodată înaintea realităţii. Aşa o va fi văzut-o, când şi când folclorul, unele tradiţii religioase îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existenţa, ca prima rostire evanghelică. (Literatura apocaliptică românească din Codicele Sturdzan – cu începutul însă în Maramureş – vine cu un exemplu: Apocalipsul Sfântului Ioan Blagoslovul). Lucian Blaga era încredinţat că lucrurile lumii se desăvârşesc când li se micşorează cunoaşterea efectelor în real, când ele fac, adică, „un pas şi încă unul înapoi spre schiţă”. Ce se întinde mult în realitate se sprijină numai pe văzduhul acelei realităţi de dedesubtul aripii, definindu-se, aşa, doar în acest chip unic, ca o zburătoare anume: şi-a limitat astfel tainiţele posibilului, a ceea ce fiinţa – ieşind din ele – ar mai fi fost cu putinţă. A evada aşadar din actual înseamnă a mai da şi alte posibilităţi ivirilor din inexistenţă în lume: reluare de plăsmuiri noi, încă nebănuite, surprinzătoare. Orice realizare deplină e şi amputarea posibilităţilor care au provocat-o şi orice definiţie sancţionează deopotrivă un sfârşit. Actualul este ceea ce nu mai poate fi altfel – niciodată. Cartea, ca să revenim, e o încercare de a salva din gura actualităţii tentaculele – chemând ajutor – ale luminilor ce puteau să fie. Cu ea – chiar dacă mai părelnic – ne întoarcem şi plonjăm în oceanul cu monştrii închipuirii: cel ce visează suprafaţa şi formele. („Cine scrie o carte – spunea Eugeniu Speranţia –

deschide o uşă, ori măcar o fereastră spre un colţ încă nevăzut al vieţii ori al cerului.”) Cartea nu se

adresează decât necunoscutului, întrebarea cărţii simte, ştie că necunoscutul e, iată, în faţă şi că el o priveşte – deci cartea îl caută, ne va coborî cu ea în întunericul aceluia. Cartea e una din formele spiritului ce colaborează cu necunoscutul, cu virtualul care aşteaptă, deschizându-l de la măsura nevăzutelor la aceea a văzutelor.

Din lumea teratică pe care o cunoaşte în această descensiune, spiritul în chipul Cărţii nu scoate afară orice şi oricum. Aduce doar nefiinţele acelea care tânjesc la fiinţa formelor. Altminteri, ca să ne întoarcem la Cioran, cartea n-ar fi rivala

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE universului: ce i-ar mai păsa acestuia de o neprimejduire la realităţile şi înţepenirile sale?

Cu Cavalerul de Frig (o carte a fiinţei) Eugen Axinte ne instruieşte şi el, am impresia, de aceste lucruri esenţiale. Iată cum: „Acestea-s! Cele

ce nu-s şi aduc cu un fruct/ al contemplaţiei: ideea de a se naşte altfel /decât a murit şi înconjurat /cu o orbită a somnului // încât ar pu-tea smulge din trupul lui / mecanica unei stări care succede /priveliştii dezolante din care se trag –/ deodată şi pretutindeni – / repezi seminţii de cuvinte //întocmai celor ursite şi atât de materne încât / deşi există, absenţa lor e-ntreg / celor nemurite pe-al flăcărilor rug.” Sau: „Ca în cuprinsul dreptelor răsfrânte / de cavalcada unui punct /tăcerea fulgerului dată-i /să lumineze în adânc//înfăţişate-s – amor fati – o undă de singurătate/ cu repedea-i moştenitoare / cetatea eului /curgând.” (Săgetarea flacărei, secţiunile VII, VIII, 1990) Poezia lui Eugen Axinte, iniţiatică, întemeiată pe o simbologie secretă şi producând, la rândul ei, una, ne trimite repede la esenţial; este deja, prin lucrarea cuvântului, esenţialul.

AUREL ION BRUMARU

Elena Buică-Buni INVIDIA ŞI INVIDIOŞII Începusem anul trecut să scriu despre acest subiect şi-l abandonasem sine die, dar o discuţie care a stârnit controverse m-a făcut să revin asupra lui căutând mai multe surse de informare. Mă aflam în vizită într-o familie şi acolo am auzit spunând cu mult aplomb: „Eu recunosc fără înconjur că sunt invidioasă." Am întrebat-o dacă are în vedere multiplele înţelesuri ale acestui cuvânt şi dacă nu cumva se referă numai la un singur aspect,

10- Iulie 2012// nr.11

acela că, aflat în doză mică, poate incita la competiţie. Cu siguranţa omului orgolios, a făcut elogiul invidiei, chiar şi atunci când i-am amintit că invidia e sentimentul dat de oglinda a ceea ce crezi că nu poţi să realizezi din ce ai văzut la alţii, că e un sentiment reprobabil şi că îţi lasă un gust amar.

Acum, luând puţină distanţă şi privind mai detaşat, mă gândesc că firea omenească aşa-i făcută, să fie supusă diverselor slăbiciuni şi când realitatea proprie nu ne multumeşte, suntem tentaţi să împrumutăm elemente convenabile din realitatea altora şi dacă ele nu ne încap, se strecoară invidia. Şi dacă nu întotdeauna putem scăpa de o asemenea năpastă căzută pe capul nostru, important este ce formă ia invidia din nenumăratele faţete pe care ni le arată şi în ce măsură pune stăpânire pe noi.

Când o întâlnim într-o formă mai domoală, spusă chiar cu oarecare admiraţie „e de invidiat!", trecem peste aceasta considerând-o un fel de figură de stil pentru a face un compliment, dar cum o simţim când o întâlnim în forma unei năpăstuiri?

Structurată pe mândrie nemăsurată, invidia poate lua forma uneia dintre cele mai diabolice patimi. Am găsit-o enumerată şi în Biblie printre cele 7 mari păcate de moarte alături de mândrie, duşmănie, iubire de arginţi, desfrânare, lăcomie, trândăvie şi mânie. În căutările mele am descoperit că în toate religiile în care m-am uitat, invidia este considerată un lucru reprobabil şi că invidioşii sunt de evitat ca oameni distructivi. „Nu este patimă mai otrăvitoare ca invidia" zice Sf. Vasile cel Mare. Am întâlnit oameni atât de invidioşi, încât parcă păreau ţesuţi numai din invidie, oameni înrăiţi, vanitoşi, încrezuţi, încăpăţânaţi şi excentrici, ducând invidia cu ei şi în mormânt. O astfel de formă a invidiei mi se pare că seamănă cu un cancer al sufletului. Socrate o numea ulcer.

Mi-am pus întrebarea, când conchidem că cineva este invidios? Pe unde am scotocit după răspunsuri, prin diverse studii sau propria-mi experienţă, totul s-a adunat într-un mănunchi de răspunsuri asemănătoare. Pornind de la înţelesul cuvântului „invidie" care derivă de la „in-video" având sensul „a vedea împotrivă, a vedea contra

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cuiva", considerăm că cineva este invidios atunci când contestă sau caută să diminueze performanţele sau valorile altei persoane, uitând de toate lucrurile bune, deoarece este incapabilă să rezoneze cu starea de reuşită a altcuiva. Bârfa îi stă în vârful limbii, drept aliat al scornelii, iar arma de temut este calomnia, mai ales prin răsturnarea virtuţilor: mărinimosul e meschin, darnicul e risipitor, înţeleptul e aiurit, chibzuitul e avar, scrierile tale n-au nimic comun cu literatura, blondele sunt proaste...

Invidia este însoţită adesea şi de dorinţa de a face rău, de a distruge ceea ce n-a putut obţine de la persoana invidiată. Invidioşii nu vor relaţii apropiate sau de prietenie cu cei pe care îi invidiază pentru a le putea nega valorile, pentru a le ataca mai liber statutul social. Nu doresc să îi aibă în preajmă, căci ies dezavantajaţi prin comparaţie.

Vorbind de formele pe care le poate lua invidia, pe pielea-mi proprie am simţit cel mai mult invidiile apărute din teama pierderii statutului social, mai ales ca profesoară, iar mai târziu când am început să scriu şi când vreo scamă de succes obţinut cu mare trudă a fost perceput de cei invidioşi ca atac la adresa stimei de sine pe care au simţit-o ameninţată. Psihanaliştii menţionează că astfel de invidii pot fi foarte periculoase, mai ales când e vorba de a dobândi anumite posesiuni, invidioşii pot trece chiar la atitudini foarte ostile, chiar şi la reacţii violente. Parcă mă cuprinde un cutremur când îmi amintesc de câteva persoane în care ura se umflă, perfidia unelteşte atingând cote înalte, nerăbdarea îi îndârjeşte, mânia dă în clocot, îi înfurie făcându-i să izbucnească în ei sălbăticia şi să-i îndemne să lovească şi chiar să ucidă.

M-am izbit şi o altă faţetă a invidiei.

Această formă apare din dorinţa de afirmare egocentrică şi din mândrie nemăsurată, dorind să fie deasupra tuturor şi nesuportând să fie depăşiţi sub nicio formă de nimeni. Chiar atunci când meritele altcuiva sunt evidente, consideră că acestea nu trebuie să fie recunoscute, trebuie reduse la nonvaloare, ironizate, ridiculizate. Nimeni

10- Iulie 2012// nr.11

nu trebuie să fie mai presus de ceea ce consideră că este ea, indiferent dacă e vorba de părinte, copil, soţ sau prieten apropiat. În familie se poartă ca un dictator, atotştiutor, stăpân pe toate frânele vieţii, curmând imediat orice fel de contraargument. Nu poţi să-i dai o idee, sau un sfat, sunt considerante adevărate insulte la adresa personalităţii sale şi imediat te discreditează. Astfel de persoane nu ştiu ceea ce se numeşte recunoştinţă şi respect pentru nimeni, nu se simt îndatorate faţă de nimeni şi de nimic, ca şi când, totul i se datorează în mod exclusiv ei. Invidia îi înzestrează şi pe aceştia cu multă viclenie şi tupeu împins până la impertinenţă.

N-am încercat să răspund în vreun fel invidioşilor, fiindcă ei nu recunosc nici faţă de ei înşişi că sunt invidioşi. Ei mint că sunt altceva şi doresc să întreţină iluzia că sunt nişte fiinţe superioare, incapabile de sentimente atât de meschine.

Chiar în cazul rar când mărturiseşte că este invidios, ca în cazul pomenit mai sus, nu poate juca cu cărţile pe faţă până la capăt, fiindcă invidia este singurul sentiment care nu are nicio componentă demnă şi plauzibilă. Şi revenind cu gândul la discuţia care m-a trimis la acest subiect, rămân la concluzia că nu poţi justifica invidia nicicum, fiindcă este singurul sentiment care te face să te simţi meschin şi umil, atât pentru faptul că îl trăieşti, cât şi pentru că există motive să îl trăieşti şi prin urmare, multe trebuie ţinute dincolo de cortină, acolo unde actorul poate să îşi facă jocul în voie. În perfidia sa, invidiosul îşi ascunde răutatea, dar fără voia sa, invidia tot îl demască.

Arta de a te feri de clevetiri este în primul rând stăpânirea de a nu face caz de ea. Înfruntândo, îţi pui în joc reputaţia, iar dacă-i dai credit, vei fi discreditat. Am considerat întotdeauna că la omul de onoare, generozitatea este un mod de viaţă, la fel cum este josnicia pentru omul invidios şi egoist.

Ajungând la încheiere, mă simt acum despovărată de încărcătura otrăvită primită de la cei care nu pot suporta ceea ce sunt şi ceea ce

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 44

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE realizez după măsura puterilor mele. Apele unor oglinzi mi-au adus în faţă chipuri diferite de astfel de invidioşi. Unii m-au privit zâmbind şi ţinând cuţitul la spate, alţii au stat pitiţi după uşi lăsând doar câteodată să se vadă sclipirea ochilor ca de feline, alţii îşi făceau pregătirile ca înaintea unui meci de box. Am auzit bârfele unora stând la colţ de stradă şi am văzut spectacolul în care unora le sfârâiau călcâiele în ritmul din „Dansul săbiilor" de Aram Haciaturian.

Sunt împăcată cu gândul că de-a lungul vieţii, ştiu că m-am străduit să stau cât mai departe de „văgăuna murdară şi dezgustătoare în care locuieşte invidia, o gaură înfricoşătoare şi întunecată, invadată de frigul care-ţi împietreşte inima, fără a fi vreodată încălzită de focul vesel, veşnic învăluită în amărăciune."(Ovidiu)

Elena Buică –Buni, Canada

Marius Iulian Zinca

şi

Marian Dragomir

Decalogul cuvintelor/ de Marius Iulian ZINCA

Volumul Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp reprezintă un demers de factură ontică în care Marius Iulian ZINCA defineşte sinele

prin reflectările pluriperspectivismului liric marcat de eul decantat prin resemnatizări ale unor teme revelatorii pentru tumultul sufletesc.

Volumul debutează prin marcarea existenţei fizice a poetului care pune discursul său la picioarele familiei, aceasta fiind cea care promovează descătuşarea elementelor creative din lutul existenţei de zi cu zi „Soţiei - Daniela şi copiilor mei - David Ioan şi Marina Ileana“.

Paşii volumului ne poartă spre prezentările cu un vădit caracter hermeneutic ale Liviei CIUPERCĂ şi Marianei NIŢU. Prezentările, cu rol de prefaţă, susţin o paradigmă a creaţiei debutând maieutica de la definirea sensului conotativ al termenului /decalog/, referenţialitatea găsindu-şi seva în subtitlul: /poarta între spaţiu şi timp/ care poate sugera „un indiciu privind traiecţia imaginarului poetic, un demers al întortocheatelor şi sinuoaselor zvârcoliri ale sinelui, ale artistului însuşi, veşnic în căutare de simboluri ale măiestriei artistice, subtilităţi care să-l înalţe spiritual.”(Livia CIUPERCĂ) sau susţine un „marcaje pentru diverse etape ale raportării la cuvânt: pierdere, regăsire, întoarcere, plimbare, „liber printre cuvinte”, pătrunzând glasul şi „gândul cuvintelor”.(Maria NIŢU).

De asemenea remarcăm în cadrul exegezei şi noi reprezentări ale substratului textual prin ideea Marianei Niţu care observă faptul că, din perspectiva numerologică, secretele textului duc spre ideea jocului. „Decalogul cuvintelor” este a 10-a carte, ca un „decalog al volumelor”, alcătuit din 10 grupaje cu

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE câte 10 minipoeme, ce „franjurează” timpi şi spaţii de dincolo şi dincoace de poartă. Cifra 10 e totalitatea celorlalte numere. E cifra legiferatoare a decalogului, e cifra unui sfârşit de ciclu, şi, fiind 1+0, e în acelaşi timp cifra unui nou început, la cumpăna a două cicluri: „poartă între spaţiu şi timp”.

(Maria Niţu). Se surpinde trăirea eului creator întro viziune sui generis, discursul liric este prezent ca sugerând „cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului.”

(Livia CIUPERCĂ) sau ca având la baza tropică „metafora metonimică: cuvântul ca metaforă a (auto)creaţiei şi a comunicării. La cumpăna dintre două lumi, poetul revine la viaţă, renaşte şi se reconstruieşte, se comunică şi comunică plenar cu lumea, prin cuvânt.”(Maria NIŢU).

Volumul, asemeni Decalogului biblic ce cupinde cele zece porunci ale poporului iudaic, se bazează ca formă pe zece structuri lirice ce dezvoltă tematica logosului prin cuvânt. Remarcăm prima strofă a volumului:„Simţi/că îl apasă ceva /pe piept./Erau întrebările mărunte/ale vieţii/ce nu-i dădeau/pace./Cercetând cu privirea/vopseaua decolorată/a vieţii..../de soare,“ în care eul debutează cu un verb „simţi“ care îndeamnă la descoperirea lucrurilor mărunte pe care le simţim, la electrizanţa care trece cu ajutorul cuvintelor de la poet la toţi lectorii, astfel volumul sugerează trăirea semică a existenţei sub formele ei cele mai telurice cât şi formele evoluate ale cunoaşterii sufleteşti.

Partea a doua, scrisă într-o paletă a liricii pure, propune lectorului o viziune reflexivă asupra lumii, focalizarea atenţiei şi scufundarea într-o transă meditativă, în care imaginile sinelui, sentimente eului, sunt creionate în mod spontan sugerând lumea poetului: „Cu ochii minţii/privea în tăcere şi singur/ zarea nedesluşită/ din lumea agitată…//. Micropoemele părţii a treia se termină sub forma unei arte poetice: //Vorbind/ despre nimic,/cuvintele/ se estompau/ şi începeau să danseze/pe pagină/ în tăcerea spartă/ de lacrimile/ce şterseseră/ toată culoarea/ din obraji.“ Poetul este sufletul ce remarcă inutilitatea exitenţei palpabile,

10- Iulie 2012// nr.11

care nu poate să redea trăirile sale, astfel cuvântul, sub forma sa primă, legat inevitabil de caracterul divin al omului, redă prin semnele sale sentimentele care sparg tăcerea lumii monocromatice. Partea a patra susţine referenţialitatea cuvântului prin valenţele lui temporare. Timpului este marcat prin hiponime precum: /riduri/clipe/trup/soare/etc:// „Cu /ridurile/ de pe frunte/adâncite/ în buimăceala/ primelor clipe de trezie“ ,se sugerează modelul constelat al gândirii eului liric ca model al conştiinţei creatoare.

Motivul /somnului/ face ca partea a cincea a volumului liric al poetului să reflecte lumea filtrată care încorporează stimulii externi în cadrul ideilor lirice, fiind asemănat somnului cu unde rapide transformând lumea onirică în una paradoxală:/Era cuprins/de un somn neliniştit//. Următorul cadran liric sugerează o revenire la un stadiu prealabil al existenţei//imposibilitatea fizică/de a tăcea/şi conştiinţa/îşi recăpăta echilibrul// reflectând ecoul echilibrului de tip paradoxal, care este izvorât dintr-o conştiinţă tumultuoasă, vie, tensionată ce ajunge în unele situaţii vibraţia tragică a existenţei în afara cuvintelor. Eul liric este fierbinte şi biciuit, uneori sufocant de viaţa modelată între liniile unei expresii poetice superioare.

Al şaptelea capitol al Decalogului lui Marius Iulian ZINCA are o dedicaţie „ei, Cornelia Stan/ în care sentimentele evadează din contrângerile vieţii scrise: /Nu mai era/ în stare/ să-şi înfrâneze /propria-i conştiinţă.//Această atitudine poate să provină din conştientizarea luminii aflată într-o situaţie de opoziţie cu elementele organice ale sinelui. Cu ajutorul cuvântului şi revelarea creaţiei se susţine capacitatea de a transcende lumea imperfectă. Din cadrul următoarei structuri lirice reţinem versurile: „Din pâcla imaginaţiei, /bolborosindu-şi neîncetat nevinovăţia,/suspiciunile mişunau ca nişte umbre latente/ într-un moment de paroxism“, care evidenţiază versurile acestui grupaj liric. Existenţa pare aglutinantă sub diformitatea vieţii, poezia sa este glas al acestei lipse de înţelegere a tensiunii lirice. Lirica poetului este susţinută prin nelinişte şi spaimă necesară salvării

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sinelui, fapt ce duce la o analiză a unor angoase şi contorsiuni dureroase ale cuvântului.

Penultima parte este susţinută prin dedicaţia „lui, Gheorghe Stan“ remarcându-se partea finală cu valoare de sentinţă simbolică a imposibilităţii lumii de a se releva: „Privind dincolo de el,/ frica îi învăluia ochii/ precum giulgiul opac//al nefiinţei“. Volumul se încheie cu revenirea la echilibrul căutat: „Revizuia în minte/şuvoiul de cuvinte rostite/(ce jucau pe chip/ca nişte valuri de lumină)/cu buza de jos uşor răsfrântă./Îşi regăsise într-un final /liniştea“.

Cele zece părţi ale Decalogului lui Marius Iulian ZINCA sunt construite delicat pe tema cuvântului şi se remarcă prin fireasca interconectare între motivele lirice care corespund tensiunilor neliniştilor şi angoaselor formării cuvântului poetic care duce spre ascensiuni ce propun împăcarea sinelui cu substanţa liricii poetice. Remarcăm faptul că poezia are ca sursă de intrare în nelinişte spaima lipsei elementelor ce pot conota ideile poetice. Un semn al maturităţii viziunii poetice este modul în care este exprimată convieţuirea lumii faptice alături de cuvântul ce reprezintă trăirea emoţională a vieţii. Poezia sa obligă lectorul la căutarea răspunsurilor în afara universului palpabil, versurile făcând accesul prin conotaţiile lor şi tropii ce transfigurează realitatea.

Marian DRAGOMIR redactor rev. „Atitudini”

10- Iulie 2012// nr.11

Anca D. Vieru Omul care adună greşelile A sunat la uşă omul care adună greşelile. Iam deschis şi am început să mă caut prin buzunare, am găsit vreo două-trei, dar n-a plecat, am căutat după cuier, pe sub covor, în pliurile canapelei, peste tot greşeli ascunse. L-am invitat în casă, obosise de atâta stat la uşă, duce în spate un sac mai mare ca al lui Moş Crăciun, i-am dat un păhărel de rachiu după ce l-am golit întâi de greşelile rămase pe fund.

Apare fiică-mea şi-i aruncă în fugă câteva caiete de matematică, dar omul i le dă înapoi politicos.

- Nu e specialitatea mea, iar minorii sunt exoneraţi.

Mă sperie cuvintele cu x, sunt o dovadă că viaţa e o alternativă de tip ori-ori, o înmulţire fără termeni, prefer împărţirea cu rest şi rotunjirea prin adaos.

- Nu divagaţi, îmi spune omul, în matematică sunt doar erori, să ne întoarcem la greşeli.

Oare cum şi-a dat seama ce gândesc, mi-e cam teamă de el, văd că s-a făcut comod, şi-a pus sacul jos, a-ntins picioarele şi mi-a cerut voie să fumeze, sigur, nicio problemă, i-am zis, deşi la noi în casă nu fumează nimeni, are o pipă interesantă, aţi fost şi la vecini, întreb ca să fac conversaţie.

- Munca mea e confidenţială.

Nu-i mai văd faţa, e acoperită de colacii de fum, în cameră s-a făcut deodată frig, geamurile îngheţate nu lasă nici umbrele înăuntru, îmi tremură mâinile, la fiecare bătaie de inimă îmi cade câte-o greşeală de pe haine, din păr, nu mi-am închipuit câte greşeli sunt aici, de când faceţi munca asta, dă din umeri fără să-mi răspundă, să fiu mai atentă cuntrebările, e adevărat că greşelile recunoscute sunt pe jumătate iertate, întreb cu speranţa că geamurile se vor dezgheţa măcar un pic.

- E o meserie ca oricare alta.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cred că nu mi-a înţeles întrebarea, bine că a plecat fiică-mea, e atât de frig aici că s-ar apuca de fumat, ce faceţi cu ele, cu greşelile, completez ca să fie clar.

- Nimic.

Cred că nu-i frumos să vorbeşti cu pipa în gură, mi-e teamă, când a intrat era politicos, oare de ce s-a schimbat, e adevărat că a strâns atâtea greşeli de-aici, cred că nici n-o să-i încapă în sac, au început să se adune pe covor, vai, acum arată ca nişte bile, cum să-ţi dai seama ce-ai greşit dacă sunt încapsulate, par să se umfle din ce în ce, când a intrat erau microscopice, ia te uită, asta o să înfunde chiuveta, totuşi, o fi sacul găurit, nu se poate ca eu să fi greşit atât de mult, dar chiar nu faceţi nimic cu ele.

- Eu nu fac nimic.

Cine v-a trimis, deja sunt disperată, simt cum se adună şi mai multe, e clar, se umflă întruna, mi-au ajuns la genunchi, vreau să deschid geamul, parcă respir din ce în ce mai greu, de ce nu-mi răspunde, de ce nu-mi răspunde, încerc să mă ridic să dau telefon, e ceva ciudat aici, să sun la 112, am nevoie de ajutor, sunt acoperită până la brâu, el muşcă din pipă în timp ce vorbeşte.

- Am fost chemat.

De cine, de cine, nu reuşesc să articulez cuvintele, dar el pare să le audă, credeam că frica te face să transpiri, dar răceala mi se strecoară pe sub piele, bilele urcă tot mai sus, nu mai pot ajunge la telefon şi nu înţeleg, de ce, de ce, nu mai pot să respir… ** - Ei, gata, ai luat tot?

- Hai repede, ţine sacul şi s-o uşchim, cred ca leşinat.

- Dar văd că ţi-a umplut sacul.

- Păi oamenii ăştia cu conştiinţa-ncărcată ar face orice ca să scape. Totul e să ştii cum să-i iei…

10- Iulie 2012// nr.11

12

(1828-1905) Jules Verne a avut şansa rarisimă de a trăi trei vieţi deodată – una în realitate, alta – în imaginaţia contemporanilor, iar a treia – în visurile şi fanteziile întruchipate în cele o sută de volume ale operelor sale. Faima acestui scriitor francez este până-ntr-atât de măreaţă şi în zilele noastre, încât romanele sale au ajuns să fie traduse în aproape toate limbile lumii şi se citesc în cele mai îndepărtate colţuri ale globului pământesc.

D.I. Mendeleev l-a numit pe Jules Verne un geniu ştiinţific, iar Lev Tolstoi – un excepţional maestru. Cărţile lui au devenit o sursă de inspiraţie pentru o mulţime de oameni de ştiinţă, inventatori şi călători, iar numele autorului lor dăinuie învăluit în legendă. El i-a fermecat literalmente pe cititori, determinându-i să creadă în visul său – şi aproape toate previziunile sale în domeniul ştiinţei şi tehnicii s-au împlinit.

Cărţile lui Jules Verne pot fi împărţite în „romane despre ştiinţă” şi „romane despre călătorii neobişnuite”. În categoria „călătoriilor neobişnuite” se înscrie şi „Căpitan la cincisprezece ani”, care evocă vitejia adolescentului Dick Sand, natura sălbatică a Africii Ecuatoriale, exprimând în acelaşi timp un înflăcărat protest împotriva înrobirii omului de către om. (În loc de prefaţă, Mircea Aurel Buiciuc)

Anca D. Vieru

12

http://en.wikipedia.org/wiki/Jules_Verne

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

13

CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI

(După romanul lui Jules Verne în româneşte de Mircea Aurel Buiciuc)

I BRICUL-GOELETĂ - PILGRIM La data de două februarie 1873, briculgoeletă Pilgrim se afla în largul mării. Având un deplasament de patru sute de tone şi fiind armat în San Francisco pentru vânătoarea de balene, acest vas aparţinea bogatului armator californian James Weldon; de mulţi ani Pilgrim îl avea la comandă pe căpitanul Hull.

Sub comanda acestuia se afla un echipaj restrâns, alcătuit doar din cinci marinari cu experienţă şi unul tânăr, elev-marinar. Căpitanul Hull fusese nevoit să se despartă de personalul auxiliar pe care-l angaja de regulă pentru un sezon pe vasele de pescuit balene - în acest an, baleniera Pilgrim avusese un mare ghinion: tocmai se întorsese din campania de pescuit în apropiere de Cercul Polar de Sud, dar calele vasului rămâneau aproape goale.

Planurile căpitanului de a completa captura sărăcăcioasă de la bord dădură greş din două motive. Când ajunse la ţărmul Noii Zeelande, în portul Auckland, Hull nu izbuti să angajeze un nou echipaj de vânătoare. Dar mai presus de toate, nu putu să-l refuze pe proprietarul vasului, care-l rugă să ia la bord pe soţia sa, mistress Weldon, pe fiul său, Jack, şi pe o ciudată rubedenie a lor, căreia toţi îi spuneau 13

În numerele viitoare vom reveni cu un profil de autor/ traducător al dlui Mircea Aurel Buiciuc

10- Iulie 2012// nr.11

„vărul Benedict”. Cu trei luni în urmă, mister James Weldon îşi lăsase în Auckland soţia şi fiul, care între timp se îmbolnăvise, astfel încât el se văzu nevoit să plece fără ei la San Francisco, mânat de nişte afaceri ce nu suportau amânare. Căpitanul Hull puse la dispoziţia noilor pasageri propia sa cabină şi făcu tot posibilul ca această călătorie de o lună şi jumătate să nu li se pară prea obositoare. Mistress Weldon, care împărţise nu o dată cu soţul ei dificultăţile unor îndelungate călătorii pe mare, era o femeie curajoasă, pe care marea nu o înfricoşa.

Avea în jur de treizeci de ani, o sănătate de invidiat şi o fire echilibrată; în plus, ea şi fiul ei erau însoţiţi de negresa Nan, dădaca lui Jack, şi de vărul Benedict.

Vărul Benedict avea la cincizeci de ani. Mai curând subţiratic decât slab, lung de statură, cu capul imens, acoperit de o hălăciugă de păr, cu ochelari de aur pe vârful nasului, acesta era un om cumsecade şi inofensiv, aidoma unui copilandru.

Vărul lui mistress Weldon era entomolog, un pasionat cercetător şi colecţionar de insecte – atât şi nimic mai mult! Preocupat de nepreţuitele lui exponate, ai fi fost înclinat să crezi că nu observase nici desprinderea de ţărm a bricului-goeletă, după cum nu băgase de seamă nici faptul că, după trei zile de drum, se stârnise dinspre est un vânt puternic.

La data de două februarie, căpitanul Hull observă cu amărăciune că se află tot în situaţia navigatorului care intenţionează să dea ocol Capului Horn – extremitatea de sud a Americii – şi nicidecum s-o ia de-a dreptul spre ţărmul de vest al Lumii Noi. Vremea rămânea în continuare senină, şi acest vânt nu ameninţa cu nimic, în afară de o mică întârziere, înaintarea bricului-goeletă. Mistress Weldon se simţea la bord ca acasă, iar membrii echipajului restrîns – marinari americani de pe ţărmul Californiei – trăiau în deplină pace şi armonie.

Doar un singur ins de pe corabie nu era american de origine, ci născut în Portugalia. Se numea Negoro, vorbea perfect engleza şi îndeplinea pe Pilgrim funcţia de bucătar.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La prima vedere, îi dădeai portughezului cam patruzeci de ani. De statură mijlocie, slăbănog, dar vânjos, cu părul negru şi oacheş la chip, acesta lăsa impresia unui tip închis în sine şi puternic. Nimeni de pe vas nu ştia o boabă despre el. Negoro se ferea de echipaj şi, mai ales, de marinarul cel tinerel, pe nume Dick Sand.

Acesta era fiul unor părinţi necunoscuţi şi crescuse la orfelinat. La vârsta de opt ani, pasiunea lui înnăscută pentru mare îl mânase pe o corabie în calitate de mus, elev-marinar, şi de atunci se consacrase profesiei de marinar. Nimerindu-se odată la bordul unui vas comercial, unde lucra Dick, căpitanul Hull îl remarcase pe musul cel plin de isteţime.

Astfel se schimbă soarta flăcăiandrului – James Weldon îl dădu mai departe la o şcoală în San Francisco şi îl ajută să o absolve. Dick Sand îndreptăţi aşteptările ocrotitorului său. La vârsta de cincisprezece ani, era deja în stare să ia hotărâri şi să ducă la bun sfârşit tot ce îşi propunea. Era un băiat serios şi energic, bine clădit fiziceşte şi de un devotament fără margini faţă de familia celui care era proprietarul bricului-goeletă Pilgrim.

Mistress Weldon ştia că se poate bizui pe Dick, iar micuţul ei fiu se purta cu acesta întocmai cum te porţi cu un frate mai mare. Când se întâmpla să aibă momente de răgaz, Dick îşi petrecea mai tot timpul alături de Jack. Mistress Weldon privea fără nicio emoţie cum se căţăra Jack pe sarturi şi cobora ca o săgeată pe parâme până la punte. Dick Sand era întotdeauna lângă el. Ziua de două februarie 1873 se brodi să fie uimitor de însorită. Pe la ora zece dimineaţa, Dick Sand şi Jack se căţărară pe cruceta trinchetului, de unde se deschidea priveliştea oceanului până la orizont. Sub picioarele lor se umfla vela trincă, iar deasupra capului – vela zburătorului. Dick Sand îi desluşea lui Jack de ce Pilgrim, dat fiind că avea încărcătura corect aşezată, nu poate să se răstoarne, cu toate că se apleca tare de tot spre bord din cauza vântului. Pe neaşteptate, băieţaşul îl întrerupse exclamând: - Ce-i aia acolo?!

Aruncându-şi privirea în direcţia arătată de Jack, Dick strigă cât îl ţinea gura:

derivă!

10- Iulie 2012// nr.11

- În dreapta pe direcţia vântului, epavă în

Strigătul lui Dick Sand alarmă întreg echipajul. Marinarii care nu erau de cart se repeziră pe punte.

Obiectul observat de Dick se legăna pe valuri la o depărtare de aproximativ trei mile de Pilgrim.

- Oare ce-ar putea fi? întrebă unul dintre marinari.

Căpitanul Hull se întoarse spre cârmă şi comandă: - Bolton, ţine-o drept spre epavă!

Peste un sfert de oră, Pilgrim se apropie atât de mult de obiectul plutitor, încât nu mai exista niciun dubiu că era într-adevăr vorba de o corabie naufragiată. Puntea era înclinată până aproape de poziţia verticală. Catargele erau smulse din loc. Pe gurna tribordului se căsca o gaură mare.

Deodată Dick exclamă: - Ascultaţi! Ascultaţi!

Dinspre epava corăbiei se auzea un lătrat de câine. Cu siguranţă că acolo se afla un câine viu. O barcă fusese deja lăsată la apă şi se legăna pe valuri. Căpitanul Hull, Dick Sand şi încă trei marinari săriră în ea. În clipa aceea, pe puntea bricului-goeletă îşi făcu apariţia Negoro şi lătratul câinelui se transformă într-un urlet îngrozitor. Negoro aruncă fugitiv o privire în jur şi se retrase în cambuză.

Barca ocoli pupa vasului naufragiat. Pe pupa figura inscripţia: Waldeck, iar la provă se vedea o spărtură sumbră – urmele unei ciocniri fatale. Pe punte nu era ţipenie de om. Câinele însă izbutise să se strecoare pe puntea înclinată până la bocaportul din mijlocul punţii, care era deschis, şi continua să latre fără încetare.

- După cât se pare, nu-i singura fiinţă rămasă pe corabie, observă Dick Sand. Înaintând în urma câinelui, încremeniră cu toţii de uimire. Pe puntea inferioară a vasului, rezervată echipajului, zăceau cinci trupuri de oameni, toate ale unor negri. Dick Sand avu impresia că nefericiţii încă mai respiră.

- Duşi toţi la bord pe Pilgrim, comandă căpitanul Hull.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pilgrim se afla în derivă la vreo jumătate de

cablu depărtare de epavă.

- Sărmanii de ei! exclamă mistress Weldon la vederea acelor trupuri inerte de negri.

- Dar ce au păţit? întrebă vărul Benedict.

- Să aşteptăm până bieţii de ei îşi vin în fire, răspunse căpitanul şi, întorcându-se spre cambuză, strigă cu glas mare: Negoro!

La auzul acestui nume, câinele prinse a mârâi înfundat. Portughezul ieşi din cambuză, dar nu apucă să facă niciun pas, că dulăul se şi năpusti asupra lui gata-gata să-i sfârtece beregata. Portughezul alungă câinele, lovindu-l cu vătraiul cu care se înarmase la ieşirea din adăpostul lui.

- Dumneata cunoşti câinele acesta? îl întrebă căpitanul Hull pe bucătar.

- Eu? Nu l-am văzut în viaţa mea! exclamă plin de uimire Negoro.

Ajunşi pe nava Pilgrim, negrii salvaţi se bucurară de cea mai atentă îngrijire. Mistress Weldon, ajutată de Nan şi de Dick Sand, le dăduse imediat să bea apă şi, la scurt timp, unul dintre ei, un bătrân de vreo şaizeci de ani, fusese în stare să răspundă la întrebările care i se puneau.

- Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Întrebă căpitanul Hull, presupunând că negrii făceau parte din lotul sclavilor. Comerţul cu sclavi mai era încă în floare în colonii.

- Acum zece zile, într-o noapte întunecoasă, pe când dormeam cu toţii, a dat peste noi o corabie, răspunse bătrânul negru.

- Şi cu echipajul de pe Waldeck ce s-a întâmplat?

- Nu ştiu. Când ne-am venit în fire, nu mai era nimeni pe punte, sir.

- De unde venea Waldeck?

- De la Melbourne.

- Aşadar, nu sunteţi sclavi?

- O-o, nu, sir, răspunse prompt negrul. Noi toţi suntem locuitori ai statului Pennsylvania, cetăţeni ai Americii libere. Am lucrat ca simbriaşi la o fermă din Australia meridională şi, ca nişte pasageri obişnuiţi, ne întorceam în patrie. În afară de Tom, printre cei salvaţi se număra şi Bat, fiul aces-

10- Iulie 2012// nr.11

tuia. Ceilalţi negri se numeau Austin, Acteon şi Hercule. Toţi erau oameni în toată firea, voinici, care urmaseră în patria lor învăţământul primar.

Cea de a şasea fiinţă salvată de pe epava Waldeck era câinele Dingo.

Dingo făcea parte din rasa câinilor de pază.

Cu doi ani în urmă, căpitanul lui Waldeck l-a găsit, mai mult mort decât viu de foame, pe coasta de vest a Africii, aproape de estuarul fluviului Congo. Deatunci Dingo a călătorit pe corabia Waldeck. Două litere – „S” şi „V” – gravate pe zgarda lui reprezentau tot ce-l legau pe Dingo de trecutul său enigmatic. După aspectul exterior, era un câine mare, neobişnuit de sprinten, din rândul acelora care nu se tem să se încaiere cu un urs şi nu se codesc să atace un jaguar. Bătrânul Tom observase încă de pe când era pe Waldeck faptul că Dingo nu-i prea avea la inimă pe negri şi se ţinea cam depărtişor de ei, manifestând un comportament rezervat.

Noilor pasageri de pe Pilgrim mistress Weldon le făgădui cu generozitate adăpost în casa soţului ei din San Francisco. Şi, întrucât Tom şi însoţitorii săi îşi pierduseră toată agoniseala, mister James Weldon se va îngriji de toate cele necesare, pentru ca ei să se întoarcă în Pennsylvania.

Bieţii de ei puteau să fie acum încrezători în viitorul lor.

La fel ca şi anterior, Pilgrim înainta spre est, dar curând vântul se domoli şi bricul-goeletă se pomeni în zona unor străfunde acalmii.

Tom, Austin, Bat, Acteon şi Hercule doreau din tot sufletul să fie folositori, dar pe timp de acalmie nu prea e de lucru pe o corabie cu pânze.

Micuţul Jack se împrietenise cu gigantul Hercule. Avea acum trei prieteni: Dick Sand, uriaşul cu pielea neagră şi câinele Dingo, îndrăgit de întregul echipaj. Numai Negoro se ferea cu străşnicie să dea faţă cu câinele. De cum îl vedea pe bucătar, Dingo începea să mârâie cu aceeaşi înverşunare. Dick Sand îl bucura pe căpitan cu succesele pe care le înregistra în însuşirea cunoştinţelor şi înţelepciunilor meseriei de marinar, vărul Benedict

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îl iniţia pe Hercule în tainele entomologiei, iar mistress Weldon îl învăţa pe fiul ei să citească.

La cei cinci anişori ai săi, Jack se deda învăţăturii, jucându-se cu nişte cuburi de lemn, pe care erau imprimate cu roşu tot felul de litere mari.

Acest joc constitui pretextul unei întâmplări ieşite din comun. Aceasta se petrecu în dimineaţa zilei de nouă februarie. Jack împreună cu bătrânul Tom alcătuiau cuvinte; băieţelul alegea litera necesară dintre cuburile orânduite în şir, fără a acorda nicio atenţie lui Dingo, care se tot rotea în jurul lui. Deodată, câinele încremeni locului, începu să dea din coadă şi, înhăţând cu dinţii un cub, o tuli într-o parte şi-l puse frumuşel pe punte.

- Adu-l înapoi, Dingo! ţipă băieţelul.

Dar câinele se întoarse şi mai înhăţă un cub, pe care-l puse alături de celălalt. Pe cele două cuburi se aflau imprimate literele mari: „S”şi „V”.

Auzind ţipetele lui Jack, veniră în graba mare mistress Weldon, căpitanul şi Dick Sand, cărora băieţelul le povesti cele întâmplate. „Dingo ştie să citească”, îi încredinţă el. Dick Sand aduse cuburile şi le puse la grămadă, amestecându-le cu celelalte – câinele alese din nou două cuburi conţinând aceleaşi litere.

- Ciudată treabă! spuse mistress Weldon.

- Sunt chiar literele înscrise pe zgarda lui, bolborosi căpitanul Hull. Staţi puţin, păi noi ştim că Dingo a petrecut doar doi ani la bordul corabiei Waldeck… Nu-i aşa, Tom? - Da, sir. Căpitanul de pe Waldeck l-a găsit pe coasta de vest a Africii.

- De vreme ce aşa stau lucrurile, rosti căpitanul îngândurat, e posibil… e posibil ca întreg secretul să stea în numele fostului său stăpân. Fapt e că în anul 1871, un călător şi geograf francez a întreprins o călătorie în Africa. Se numea Samuel Vernon. Soarta lui a rămas până azi necunoscută, dar luaţi aminte că iniţialele numelui său se confundă cu cele pe care le-a ales Dingo. Omul ori a murit pe drum, ori a fost luat prizonier de către indigeni.

- Vasăzică, acest câine…

10- Iulie 2012// nr.11

- …putea să fi aparţinut lui Samuel Vernon, continuă căpitanul. Dar, în orice caz, de netăgăduit e faptul că acest câine cunoaşte cele două litere. În acel moment ieşi pe punte Negoro. Dingo începu pe dată să mârâie şi să-şi arate colţii. Bucătarul se-ntoarse cât ai clipi în cambuză, învrednicindu-l pe Dingo cu o privire distrugătoare.

- Se pare că aici se-ascunde un mister, glăsui cu ochii mijiţi căpitanul, căruia nu-i scăpase niciun amănunt din scurta scenă petrecută.

- Ah, căpitane, ce bine ar fi dacă Dingo ar putea să vorbească! exclamă Dick Sand. Ne-ar desluşi tâlcul acelor litere şi de ce anume are pică pe bucătar, arătându-şi colţii ori de câte ori îl vede.

- Şi ce colţi! râse căpitanul, arătând spre Dingo, care chiar atunci căscă, dezvelindu-şi colţii.

Traducere: Mircea Aurel Buiciuc

Mihai Cătrună – Lumea magnifică a lui Jules Verne, tablou expus la Bruxell

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

tapiseriile devin centru al unei povestiri ce surprinde dramele umane regăsite în ierarhia medievală - de la nobili până la meşteşugari.

ALIÉNOR DE LA CHAPELLE

Doamna si licornul – din care o să redăm un fragment de capitol în traducerea dnei Fraga Cusin14 - se înscrie în seria romanelor de reconstituire istorică, aşa cum am fost obişnuiţi de scriitura lui Tracy Chevalier. De această dată, inspiraţia scriitoarei porneşte de la misterioasele tapiserii păstrate azi la Muzeul Naţional al Evului Mediu Cluny, din Paris. Înfăţişând simţurile umane metaforizate prin dialogul vizual femeie/licorn, 14

Fraga Cusin s-a născut la 6 noiembrie 1945, în Bucureşti. A absolvit - ca şefă de promoţie - Facultatea de Litere, secţia italiană-engleză, din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat ulterior, în cea mai mare parte a vieţii, ca redactor la Rompres, secţia engleză. Totuşi, Fraga Cusin s-a dedicat de-a lungul timpului marii ei pasiuni – traducerea literaturii –, intrând de mulţi ani în rândul celor mai apreciaţi traducători din România de literatură britanică şi americană. Printre cărţile realizate de reputata traducătoare se numără titluri precum: O istorie a lui Dumnezeu: iudaism, creştinism, islam: 4000 de ani de căutări, de Karen Armstrong; Documentele lui Platon de Peter Ackroyd; M-am măritat cu un comunist şi Complotul împotriva Americii de Philip Roth; Albastru pur şi Doamna şi licornul de Tracy Chevalier; Un gest de iubire de James Meek; Totul este iluminat de Jonathan Safran Foer. Ultimul an din viaţă Fraga Cusin l-a dedicat memoriei soţului ei, poetul Adi Cusin, plecat dintre noi în aprilie 2008, ea fiind coautoare, alături de Daniel Corbu, a volumului postum Umbra punţilor – Adi Cusin – opera poetică.

Bărbaţii m-au găsit plivind printre căpşuni.

Le-am plantat în aşa fel încât să am loc să îngenunchez uşor şi să plivesc. Nu mă omor după ele ca plante – florile nu miros iar frunzele nu sunt nici catifelate nici aspre, nici subţiri nici grase. Dar rodul e dumnezeiesc. Acum, la începutul verii, fructele au început să crească, dar sunt încă mici şi tari şi au aromă puţină. Însă când fructele sunt coapte aş petrece bucuroasă toată ziua în acest pătrat de grădină, strivindu-le între degete, ca să le simt mirosul şi gustul.

L-am auzit pe Philippe pe cărarea dintre parcele – când merge îi trosneşte unul din degetele de la picioare – şi pe Nicolas des Innocents păşind săltat în urma lui. Prima oară când a intrat în grădina mea, Nicolas a exclamat: – Sainte Vierge, e un paradis! N-am văzut niciodată o asemenea grădină de zarzavat la Paris.

Sunt atâtea case că nu mai rămâne loc pentru nimic – cel mult pentru un strat de varză, dacă eşti norocos.

A fost singura dată că l-am auzit lăudând ceva din Bruxelles ca fiind mai bun decât la Paris.

Oamenii sunt întotdeauna surprinşi de grădina mea. Are şase parcele, dispuse în cruce, cu pomi fructiferi – meri şi pruni şi vişini – în colţuri.

Două parcele sunt cu legume, acolo cresc varză, praz, fasole, salată verde, ridichi, ţelină. O parcelă e cu căpşuni şi verdeţuri – locul unde pliveam. Pe urmă mai e un strat cu trandafiri, care nu-mi place prea tare – mă înţeapă spinii – însă îi place lui Maman, şi două straturi cu flori şi încă alte verdeţuri. În grădina mea mă simt cel mai bine. E locul cel mai apărat din lume. Cunosc fiecare plantă, fiecare pom, fiecare piatră, fiecare bulgăre de pământ. E înconjurată cu un gard împletit din nuiele şi acoperit cu trandafiri spinoşi, ca să nu intre

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE animalele sau străinii. Cel mai adesea sunt singură în grădina mea, totuşi, păsările vin şi se aşează pe pomi, furând vişinele când sunt coapte. Printre flori zboară fluturi, însă despre ei nu ştiu prea multe.

Uneori, când stau nemişcată se întâmplă să simt aerul mişcându-se lângă obraz sau lângă braţ de la fâlfâitul lor, însă n-am atins nici unul niciodată. Papa mi-a spus că pe aripile lor este un praf care se scutură când îl atingi. Atunci fluturele nu mai poate să zboare şi-l mănâncă păsările. Aşa că îi las în pace şi-i pun pe alţii să mi-i descrie.

Am zâmbit acum când Philippe m-a anunţat: – Suntem doar noi, Aliénor, eu şi Nicolas des Innocents. Aicea suntem, lângă levănţică.

Mă ştie de-o viaţă şi tot îmi mai spune unde se află când eu deja ştiu. Simţeam mirosul lemnos, uleios al tufei de levănţică de care se frecau.

M-am lăsat pe călcâie şi mi-am ridicat faţa la soare. E bun începutul de vară, căci soarele stă mai mult timp din zi direct deasupra capului. Întotdeauna mi-a plăcut căldura, însă nu cea de la foc. Focul mă sperie. Prea des mi-am pârlit fustele lângă foc.

– Vreţi să culegeţi o căpşună pentru mine, Mademoiselle? a întrebat Nicolas. Mor de sete.

– Nu sunt coapte încă, m-am răstit. Voisem să-i răspund pe un ton plăcut, dar mă făcea să mă simt ciudat. Şi vorbea prea tare. Adesea oamenii îmi vorbesc aşa când descoperă că sunt oarbă.

– Lasă, nu-i nimic. Sper să se coacă înainte să mă întorc la Paris.

M-am aplecat din nou, pipăind pământul din jurul plantelor de căpşuni, strivind între degete pământul ars de soare în timp ce căutam încetişor după fire de studeniţă, cruciuliţă şi traista-ciobanului. Erau puţine buruieni şi toate abia răsărite – muncisem printre căpşuni doar cu vreo câteva zile în urmă. Simţeam ochii celor doi bărbaţi pe mine, ca nişte pietricele care-mi apăsau spinarea. E ciudat cum de pot simţi astfel de lucruri când eu nu ştiu cum este să vezi. În timp ce ei mă urmăreau cu privirea eu ştiam la ce se gândesc: cum de puteam să găsesc buruienile şi să ştiu că sunt buruieni? Însă buruienile

10- Iulie 2012// nr.11

sunt la fel ca alte plante, doar că sunt nedorite – au frunze şi flori şi arome şi tulpini şi seve. Prin pipăit şi miros, le recunosc aşa cum recunosc orice altă plantă.

– Aliénor, avem nevoie de ajutorul tău la millefleurs pentru tapiserii, a zis Philippe. Am desenat la scară mărită o parte din proiect pentru carton. Însă vrem să ne arăţi ce flori să folosim.

M-am lăsat iar pe călcâie. Sunt întotdeauna bucuroasă să mi se ceară ajutorul. Mi-am trăit viaţa fiind de folos, aşa încât părinţii mei să nu mă socoată o povară şi să mă îndepărteze.

Oamenii îmi preţuiesc adesea munca. „Ce egală este cusătura ta, zic ei. Ce luminoase sunt florile tale, ce roşii sunt vişinele tale. Ce păcat că nu le poţi vedea.” Într-adevăr, desluşesc mila în vocile lor, dar şi surpriza că pot să fiu atât de folositoare. Ei nu se pot gândi la lume fără ochi, tot aşa cum eu nu mă pot gândi la lume cu ei. Ochii sunt pur şi simplu două umflături pe faţa mea, care se pot mişca, aşa cum maxilarul meu poate mesteca sau cum nările mele se pot umfla. Eu am alte căi de-a cunoaşte lumea.

De pildă, cunosc tapiseriile la care lucrez.

Simt fiecare striu al firului de urzeală, fiecare bob de ţesătură. Pot să trasez cu mâna florile din modelul de millfleurs şi să-mi urmăresc împunsăturile în jurul piciorului din spate al unui câine sau al unei urechi de iepure sau mâneca unei haine ţărăneşti. Eu simt culorile. Roşul este neted mătăsos, galbenul gâdilă, albastrul e uleios. Sub degetele mele este o hartă făcută de tapiserii.

Lumea vorbeşte despre văz cu atâta religiozitate încât uneori mă gândesc că dacă aş avea cu adevărat ochi, primul lucru pe care l-aş vedea ar fi Maica Domnului. Ea ar purta un veşmânt tot albastru şi mătăsos în degetele mele, iar pielea ei ar fi netedă şi obrajii Ei calzi. Ar mirosi a căpşuni. Şi-ar pune mâinile pe umerii mei şi le-aş simţi uşoare dar şi hotărâte, aşa că odată ce m-ar atinge Ea, aş simţi întotdeauna greutatea mâinilor Ei. Mă întreb uneori dacă văzul ar face mierea şi mai dulce, levănţica şi mai înmiresmată, soarele şi mai cald pe obrazul meu.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Trebuie să-mi descrieţi tapiseriile, i-am spus lui Philippe.

– Ţi le-am descris ieri.

– Mai amănunţit, acum. În ce direcţie priveşte Doamna – spre inorog sau spre leu? Cum e îmbrăcată? E fericită sau tristă? Se simte în siguranţă în grădina ei? Ce face leul? Inorogul stă aşezat sau în picioare? E bucuros să fie prins sau vrea să plece?

Doamna îl iubeşte pe inorog?

Philippe a început să foşnească hârtia, desfăşurând proiectele. Sunetul ăla mă enerva. M-am întors spre Nicolas.

– Monsieur, dumneavoastră aţi făcut proiectele. Desigur că le cunoaşteţi atât de bine încât să le puteţi descrie fără să vă uitaţi la desenele voastre.

Philippe a încetat să mai foşnească.

– Fireşte, Mademoiselle, a răspuns Nicolas.

Avea un zâmbet în voce. Pietrişul a scârţâit sub tălpile lui când a îngenuncheat la marginea parcelei.

– Îmi calci menta, i-am spus aspru când mireasma ei a ajuns la mine.

– Ah. Pardon. S-a mişcat puţin. Bon, ce e cu toate acele întrebări pe care ni le-ai pus?

Nu mă puteam gândi acum la ce voiam să aflu de la el. Nu eram obişnuită cu atenţiile unui astfel de om.

– Cât de mult albastru e în tapiserii? am întrebat în cele din urmă.

Nu sunt încântată când lucrările tatălui meu au mult albastru în ele. Atunci ştiu că vom primi prea des vizitele lui Jacques Le Bœuf, cu mersul lui apăsat, cu vorbele lui neruşinate şi, bineînţeles, cu mirosul lui – mirosul pe care l-ar suporta numai o fată distrusă, disperată.

– Cât aţi dori să fie, Mademoiselle?

– Deloc, decât dacă sunteţi dispus să rămâneţi şi să vă luptaţi cu Jacques Le Bœuf de fiecare dată când vine.

Nicolas a râs.

– Doamna stă în picioare pe iarba albastră care formează partea de jos a fiecărei tapiserii.

Dar, dacă doriţi, putem face porţiunea cu iarbă mai mică. Poate o insulă de iarbă plutind în roşu, care să-

10- Iulie 2012// nr.11

i înconjoare pe Doamnă, pe inorog şi pe leu. Da, asta ar merge foarte bine. Şi putem face această modificare singuri, nu-i aşa Philippe? Face parte din verdure, n‟est-ce pas?

Philippe n-a răspuns. Tăcerea lui furioasă plutea în aer.

– Mulţumesc, Monsieur, am zis eu. Eh bien, cum arată Doamna? Descrieţi-mi-o! Descrieţi Gustul.

Alesesem Doamna care nu-mi plăcea. Nicolas a mormăit.

– De ce pe aceea?

– Mă autopedepsesc. E cu adevărat foarte frumoasă?

– Da. Pipăiam printre căpşuni şi am rupt una din întâmplare. Am aruncat-o.

– Zâmbeşte?

– Un zâmbet uşor, da. Se uită spre dreapta şi se gândeşte la ceva.

– La ce se gândeşte?

– La cornul inorogului.

– Încetează, Nicolas, a intervenit Philippe aspru.

Asta m-a făcut curioasă.

– Ce-i cu cornul lui?

– Cornul inorogului e ceva vrăjit, a început Nicolas, cu puteri deosebite. Se zice că dacă un inorog îşi cufundă cornul într-o fântână otrăvită, apa devine iar curată. Poate să purifice şi alte lucruri.

– Ce alte lucruri?

A urmat o pauză.

– De-ajuns despre asta acum. Poate am să vă spun altădată. Ultima parte Nicolas a rostit-o şoptit, aşa că numai eu am auzit. Urechile mele sunt mai bune decât ale lui Philippe.

– Bon, am zis. Să mă gândesc. Trebuie să fie mentă printre millefleurs, căci ea ne fereşte de otravă. Şi coada cocoşului. Şi veronică şi margarete şi gălbenele – astea pentru dureri de stomac. Să fie şi căpşuni, pentru rezistenţă la otrăvuri, şi pentru Domnul Nostru Isus, căci Doamna şi inorogul sunt totodată Maica Domnului şi Domnul Nostru. Aşa că o să vă trebuiască flori şi pentru Fecioara Maria –

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lăcrămioare, degetariţă, căldăruşă, violete. Da, şi măcieş – alb care să simbolizeze puritatea Fecioarei, roşu care să simbolizeze sângele lui Christos.

Garoafe care să simbolizeze lacrimile Maicii Domnului vărsate pentru Fiul Ei – neapărat să le puneţi pe astea în tapiseria cu unicornul odihnindu-se în poala Doamnei, căci aceasta este o imagine ca Pietà, n‟est-ce-pas? Care din ele este? Ştiam deja – eu ţin minte totul. Voiam doar să-i încerc.

A urmat o tăcere. Philippe şi-a dres vocea.

– Văzul.

– Aha, am zis, înaintând puţin. Să fie garoafe şi în cea în care Doamna împleteşte cununa de mireasă, nu?

– Da, în Mirosul.

– Uneori în cununile de mireasă se împleteşte şi brebenoc, simbol al fidelităţii. O să vă trebuiască şi flori de muştar, care reprezintă trăinicia şi flori de nu-mă-uita – iubire sinceră.

– Attends, Aliénor, le spui prea repede. Mă duc să mai aduc hârtie pentru schiţe şi scaune, să ne putem aşeza. Philippe a dat fuga în atelier.

Am rămas singură cu Nicolas. Nu mai fusesem niciodată singură cu un bărbat ca el.

– De ce vi se spune Nicolas des Innocents? lam întrebat.

– Locuiesc lângă Cimitirul Inocenţilor din Paris, dincolo de rue St Denis.

– Aha. Mă gândeam eu că dumneavoastră personal nu sunteţi un inocent.

Nicolas a chicotit.

– Deja mă cunoşti bine, frumoaso.

– Aş vrea să vă pipăi obrazul, ca să vă pot cunoaşte mai bine. Era o mare îndrăzneală din partea mea, nu cerusem să-i pipăi nici măcar obrazul lui Philippe şi doar îl cunoşteam din copilărie. Însă Nicolas e de la Paris, e obişnuit cu purtări îndrăzneţe.

– Bien sûr, a zis el. A păşit printre căpşuni, strivind sub tălpi mentă şi melisă şi fructe crude. A îngenuncheat dinaintea mea şi eu mi-am pus mâinile pe faţa lui. Avea păr moale, lung până la umeri, iar bărbia şi obrajii neraşi, înţepau. Fruntea îi era largă.

Bărbia avea o gropiţă. De ambele părţi ale gurii mari

10- Iulie 2012// nr.11

am simţit riduri adânci. L-am strâns de nasul lung şi subţire şi el a râs.

I-am simţit faţa doar o clipă, apoi el a sărit în picioare şi şi-a făcut vânt pe cărare. Când s-a întors Philippe, târând scaune prin pietriş, eram amândoi în poziţia în care ne lăsase.

– Alors, vreţi să vedeţi florile pe care le veţi schiţa? M-am ridicat atât de repede că am ameţit.

– Da, a răspuns Philippe.

Am apucat-o pe cărare şi i-am condus la straturile de flori. *** La asemenea lucruri eu nu o pot ajuta, însă pot să cos. Noaptea, când ţesătorii sunt osteniţi, eu stau ore întregi şi cercetez pe pipăite tapiseria de pe război, găsind fantele care se formează acolo unde se termină o culoare şi începe alta. Aşa ajung să cunosc tapiseriile la fel de bine ca ţesătorii care lucrează la ele.

Bineînţeles, dacă patronul e dispus să plătească suficient şi proiectul permite, Papa întreţese culorile, împletind unul într-altul fire de diferite culori, îmbinându-le în aşa fel încât să nu mai rămână fante care trebuie cusute. E o muncă migăloasă care durează mai mult şi e costisitoare, aşa că mulţi patroni nu cer aşa ceva, aşa cum n-a cerut nici monseniorul Le Viste. După cât se pare, e prea zgârcit şi prea grăbit – exact cum mă aşteptam din partea unui nobil parizian. O să am mult de cusut în lunile următoare.

Cât au fost ei în atelier, eu am lucrat iar afară, la grădină, plivind şi arătându-le bărbaţilor florile de care aveau nevoie pe măsură ce ei desenau şi pictau cartonul pe o pânză mare de in. Domnea pacea între noi şi eu eram bucuroasă – prefer să nu ne războim tot timpul.

Mai târziu, Georges Le Jeune şi Luc au venit în grădină şi i-au urmărit pe Nicolas şi Philippe cum pictau. Soarele coborâse pe cer. Am apucat două găleţi să aduc apă pentru plante şi tocmai treceam prin bucătărie în drum spre fântâna de pe stradă, când am auzit rostindu-se numele lui Jeacques Le Bœuf. M-am oprit chiar lângă uşa care dă în atelier.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 56

10- Iulie 2012// nr.11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – M-am văzut cu el azi, să-i spun că o să-i comand albastrul în curând, zicea Papa. A întrebat iar de ea.

– Dar nu-i nici o grabă, nu? am auzit-o spunând pe Maman. N-are decât nouăsprezece ani. Multe fete aşteaptă şi mai mult, fie ca să facă partida potrivită, fie pentru ca soţii lor să se aleagă singuri, ori ca să-şi coase trusoul. Şi nici nu se îmbulzesc femeile la uşa lui să-l ia de bărbat.

– Le-ar omorî mirosul de la bun început, a zis Papa.

Au râs amândoi.

Mi-am ţinut găleţile nemişcate şi nici n-am respirat de teamă să nu mă audă părinţii. Pe urmă am simţit că cineva din grădină se opreşte la uşă, în spatele meu.

– E totuşi o ofertă, a rostit Papa. Singura ofertă care i s-a făcut. N-ar trebui s-o respingem pe loc.

– Sunt alte lucruri pe care le poate face, în afară de măritişul cu un vopsitor de cardamă. Astaţi doreşti tu pentru fiica ta?

– Nu-i prea uşor să găseşti un soţ pentru o fată oarbă.

– Nu-i nevoie să se mărite.

– Ce, să rămână toată viaţa o povară pentru atelier?

M-am clătinat. Era clar că nu fusesem îndeajuns de folositoare.

Persoana care stătea în spatele meu s-a mişcat puţin şi, după o clipă, s-a întors păşind încetişor în grădină, lăsându-mă singură cu lacrimile mele tăcute. E singurul lucru pe care ochii mei îl fac la fel ca ceilalţi – varsă şi ei lacrimi.

Traducere de Fraga Cusin Fragment din volum/roman /

Eugen Cojocaru

teatru

MAFIA ŞI ARTISTUL (piesă pentru clan şi orchestră în două (acţiuni) ”sonate”) - © „compozitor” Eugen Cojocaru15 PERSONAJE: 1.

2.

3.

4.

Artistul – 30-35 ani Bossul mafiot – tip scund, circa 55 Assistentul bossului – solid, înalt, circa 55 Amanta bossului – circa 25

LOCUL: Oriunde...

O încăpere mare de pivniţă, amenajată cu ceva confort: două fotolii lângă o canapea, un pat, un televizor cu plasmă pe perete, un colţ de bar cu etajere pline de sticle, un radio pe o măsuţă, un turn cu casete mari de bere la loc vizibil; o toaletă cu duş în spatele unei uşi. Amanta citeşte o carte la lumina unei veioze, într-un colţ, pe un alt fotoliu înalt, rotativ, iar bossul bea bere şi priveşte un meci de fotbal la TV. TIMPUL: Oricând...

Amanta: (se aud voci şi paşi coborând; Bossul scoate pistolul) Ştii, dragă, că e asistentul tău. Ce mai scoţi pistolul?

15

© Orice „fredonare” fără acordurile şi bagheta autorului se pedepseşte conform legilor pieţei libere – o plimbare pe mare cu termen nelimitat în costum de beton şi fără aparat de oxigen.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bossul: De câte ori să-ţi explic că nu se ştie niciodată...

Amanta: Ţi-ai pierdut auzul ori nu-i mai recunoşti paşii?

Bossul: În liniştea asta de mormânt în care trăiesc de 20 de ani ţi se ascute şi... (atent) Amanta: Şi ce?!

Bossul: Ei, şi tu! Auzul... Dacă deschid şi-n spate sunt patru gealaţi cu mitraliere!?

Amanta: E doar omul tău de încredere... (se aude o

uşă metalică ce se descuie şi deschide, paşi din ce în ce mai apropiaţi)

Bossul: Ce ştii tu, când eşti căpăcit bine şi stau câţiva în jur cu pistolul la tâmplă, s-a dus toată încrederea... (ciocănitul unei melodie-morse; Amanta dă a lehamite din mână; bossul armează) Hai, nu fă istericale acum!

Amanta: Da, bineînţeles: când urlă bărbaţii, se zice că-s dinamici, dacă te contrazice o femeie - gata, e isterică!

Bossul: Un bărbat fără îngâmfare nu e bărbat!

Amanta: Sexul mai slab e mai tare datorită slăbiciunii celui tare pentru cel slab!

Bossul: Ei, nu mă-nnebuni! Hai, c-am priceput tot... (strigăt impacientat şi, din nou, nervos, melodiamorse) Tu eşti, iepuraşule?

Asistentul: (glas de tunet) Nu! (Amanta se întoarce cu fotoliul să nu fie văzută) Bossul: Atunci intră. (Desface instalaţiile de sigu-

ranţă şi deschide precaut uşa. Intră mai întâi Artistul cu căluş, eşarfă la ochi şi mâinile legate) Asistentul: L-am adus, boss, pe păduchiosul ăsta de artist!

Boss: Ok, ia să-i auzim ciripitoarea... Se mai dă aşa mare cu banii noştri?! (Asistentul scoate căluşul) Asistentul: Ai auzit ce zice şefu, acu să-ţi vedem clănţăii!

Artistul: Dacă vreţi să mă vedeţi mare, mai daţi-mi două calupuri barosane de câteva milioane de euroi – mă sui pe ele şi mamă-mamă, ce mare mă dau...

Bossul: I-auzi-l pe guguştiucul ăsta de fină societate, mai face şi poante... Ştii că te poate aşteapta un glonte!

10- Iulie 2012// nr.11

Artistul: S-aştepte şi-un tir întreg, eu am treabă, nu vin la-ntâlnire...

Bossul: Mă privighetoare, fără banii noştri n-ai fi avut bani nici de-o apă minerală în localurile tale de boem! Ai uitat că ţi-am dat o juma de milion?

Artistul: Cum să uit aşa ceva, e cea mai frumoasă şi scumpă amintire a mea!

Bossul: Ia uite ce mai ciripeşte păsărica, ce amintiri are de când s-a umflat în pene cu purcălăul nostru de bani...

Artistul: Eu am o propunere: dacă-mi daţi puţin timp, pot să şi uit!

Bossul: Pfui, ce cioc şmecher are... Ia dă-i jos eşarfa să-i vedem felinarele!

Artistul: Ba nu, de ce? Îmi place aşa... De mic nu mam mai jucat de-a baba-oarba! Şi ce frumos era...

Mâinile să mi le eliberaţi, să am cu ce vă prinde, să pipăi şi să strig: O, Doamne, lumea există, nu e subiectivă decât în căpăţânele unora! Apropo: sper că aveţi şi doamne de faţă – ştiţi, eu le prefer... Şiatunci strig din rărunchi: O, doamne, veniţi la mine fetelor! Lăudate fiţi! Acum ştiu că exişti... (Bossul şi Asistentul perplecşi) Bossul: Bă, Scriptură cu şmecherii! Vine o surpriză de-ţi ia minţile şi toată lumea se face subiectivă-n capul tău... (râde) Hai, c-am zis-o bine!

Artistul: A, ştiu: îmi oferiţi o gheişă trăsnet - de când îmi doream asta! Bine că mi-aţi zis, că poate-mi pierdeam minţile aşa dintr-o dată cu ea în... braţe!

Bossul: O, sfântă scrumbie! Îmi bag mandravela-n mă-ta! Ştii cu cine stai de vorbă?!

Artistul: Cum să nu, tocmai ai zis: ăla ce-şi bagă mandravela-n maică-mea... Nici o problemă, chiar azi, te rog!

Asistentul: Ţie-ţi fredonează bine cucu, ca la toţi artiştii... Apropo, şefu, să vă spun una cu scrumbia, am auzit-o azi - e mortală!

Artistul: Ai grijă, şefu, că e mortală! El nu glumeşte nici când spune bancuri...

Bossul: (Asistentului) Acu-ţi arde ţie de scrumbii!

Altă-dată... Ei, hai, nu mai fă mutra asta acum... Ştii că eşti mâna mea dreaptă.

Asistentul: Cu care te ştergi uneori la fund!

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bossul: (Artistului) Oricine ar sări-n sus s-audă-njurătura asta: cea mai mare jignire posibilă! Eşti aşa laş, n-ai şi tu mândria ta?!

Artistul: Eu am mândrie mai mare ca a boşilor şi lacheilor la un loc...

Asistentul: Vezi, bă limbric, că te fac omletă, tennod atâta că-ţi muşti singur ouţele!

Artistul: Aşteaptă după ce jucăm baba-oarba...

Bossul: Eşti nebun!

Artistul: Da, vorba unui amic, şef la Psihiatrie: La spital, aici, avem bolnavi, dincolo de gard sunt nebunii! Îţi dau adresa unde o găseşti ...Nu te uita aşa, vorbesc serios.

Bossul: Unde e?

Artistul: La Père Lachaise, în Paris.

Bossul: Ce-i asta, o firmă de modă?

Artistul: Da, dar de morţi! Ceva mai cunoscută ca a ta...

Asistentul: Eu aşa i-aş trage una, da-mi trebuie la wc... (intră la toaletă) Artistul: Sper că trage bine apa după el, că-i malac rău.

Bossul: Tu-ţi baţi joc de el...

Artistul: Da de unde, m-am îndrăgostit de el de la prima vedere!

Bossul: Lasă asta. Mă-ntreb ce-i cu mă-ta, ce lucrează acolo?

Artistul: Nu lucrează, stă. (din wc icnete şi băşini catastrofale - oftat greu de uşurare) Asistentul: Scuzaţi, şefu! Am umflat azi un castron întreg de fasole frecată cu cârnaţi...

Bossul: Ţi-am zis de-atâtea ori să nu mai manânci din astea când vii la mine!

Asistentul: Dacă nevastă-mea face...

Bossul: Cine-i bossul, eu ori nevastă-ta?! (tăcere) Las că vorbim când ieşi... (Artistului) E şefă acolo?

Mai avem de la cine stoarce bani... Şi, precis, o partidă de sex nu i-ar strica...

Artistul: Nu e şefă, dar tot nu face nimic... la doi metri sub pământ - de 20 de ani. Şi tare mi-ar place să văd partida ta de sex – ţi-ai dat cuvântul!

Bossul: Asta-i altceva, n-am ştiut... Sunt om, am şi eu o mamă. E sfântă pentru fiecare.

10- Iulie 2012// nr.11

Artistul: Atunci nu uita ca toate-s mame! Am pierdut-o când aveam 15 ani...

Bossul: (iese Asistentul) Dezleagă-i mâinile!

Asistentul: A, deci începem baba-oarba...

Bossul: Vezi că-ţi iau eu vederile! Ce te mişti parc-ai avea un baston în fund?! Şi puţi ca o butie de ceapă!

Ce dracu, ia ceva, trebuie să fie un mijloc să taie mirosul de ceapă...

Asistentul: (îl eliberează) Bineînţeles, boss... Usturoi!

Bossul: Mă, tu mă-nnebuneşti azi! Ce te tot fâţâi acolo...

Asistentul: Mă iertaţi, şef, nu eu, fasolea... Şi-abia a-nceput! (sunete disperate la Boss şi Artist: se ţin de nas) Pot să ies puţin la aer, că văd că deranjez?

Bossul: Du-te şi aeriseşte-ţi păstaia... Când tentorci i le zdrobeşti să nu se mai gândească la pipăit şi baba-oarba! Nimeni n-a îndrăznit să mă înfrunte-n halul ăsta, iar de-a făcut-o, a plătit cu viaţa!

(Asistentul iese) Să nu dea dracu să mănânci şi usturoi...

Artistul: Ne-a zdrobit la amândoi nasurile, eu zic că-i de-ajuns. Dacă-mi dai ceva timp, poate că-ţi voi plăti mai bine decât cu viaţa... Ce ai din asta? Nimic.

Bossul: Continuă tot aşa că vine surpriza cea mare de tot, finală...

Artistul: Nu, mersi, postul de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al firmei voastre nu-l pot accepta. Sunt modest, îmi ştiu calităţile... Dacă vrei, preiau secţia Public Relation şi organizarea de eventuri şi show-uri pentru noii clienţi... (Bossul râde) Bossul: Ce-ndrăzneţ s-a făcut pitpalacul? Ce poţi tu, un amărât de artist, să mă înveţi pe mine despre viaţă?! Eu am milioane, tu nimic! Ba mai rău, datorii...

Artistul: Ba multe... Eu vin de „sus”! Tu stai ascuns de 20 de ani în grota asta... Şi te-ntâlneşti doar din când în când cu câte un lacheu de-al tău...

Bossul: Vezi cum vorbeşti cu mine! Noi suntem o firmă ca orice alta, acolo sus.

Artistul: Nu contest, toată lumea ştie că aşa-i acum! Ăştia care ne conduc sunt ca voi...

Bossul: Vezi, că te betonăm cât ai zice peşte şi devii şi tu unul... (râde) Şi eu pot scoate porumbei pe

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gură: Vrăjitorule, cum spui peşte, te-ai transformat într-unul! (râde) Artistul: Toată ziua numai asta auzim: betonări, cimentări... Plictisitor de moarte! De mii de ani numai asta... (se aud paşi, uşa metalică, paşi, codul melodic al ciocăniturilor) Bossul: Tu eşti, iepuraşule?

Asistentul: Nuuuu!

Bossul: Atunci, intră. (după ce-a intrat reînchide uşa) Asistentul: Simt că-nnebunesc...

Artistul: Şi n-ai observat nimic până acum în toţi aceşti ani?

Asistentul: Încă n-ai privit moartea-n faţă, golan cultural?!

Artistul: O, de foarte multe ori...

Asistentul: Chiar? (îşi toarnă un pahar de grappa) Pentru stomac...

Artistul: Păi, de te duci la doctor c-o amărâtă de răceală, nu ştii dacă mai ai mult de trăit... Ca să nu mai zic de operaţii! Câte cazuri... Te operezi de apendicită şi te trezeşti cu picioarele tăiate – au încurcat pacienţii! Asta-n cazul norocos, că te mai trezeşti...

Asistentul: Ştii că ai dreptate, aşa au murit un frate de-al meu, doi nepoţi, patru unchi, ca să nu mai vorbesc de verişori şi verişoare, prieteni...

Eugen Cojocaru, Germania Scriitor, poet, jurnalist, redactor colaborator al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“

Fragment/ va urma / prin bunăvoinţa autorului/

10- Iulie 2012// nr.11

„Poeţi români la frontiera mileniilor”, de Aureliu Goci / Ed. Niculescu, 2012

(Foto: Aureliu Goci vorbind despre poeţi şi prozatori) Eminent student al prof. Alexandru Piru, domnul Aureliu Goci şi-a definit vocaţia de critic şi analist literar, îmbogăţindu-şi, în prealabil, palmaresul cu o experienţă demnă de toată lauda, trudind la catedră, în sanctuarul bibliotecilor, în tumultul scriitoricesc din redacţiile revistelor de cultură ori ale unor cotidiene de mare audienţă. În fond, parafrazându-l, un critic literar este un scriitor de talent care a citit o carte în plus, pe cea a autorului avut în vedere. Înarmat cu un redutabil bagaj filologic, aduce în atenţia cititorilor o serie de poeţi afirmaţi prin opera lor la frontiera mileniilor XX şi XXI. Primul capitol al cărţii, denumit „STUDII INTRODUCTIVE”, cuprinde câteva secţiuni şi anume: „Direcţii şi tendinţe în poezia românească după 1990″, „Poezia ca experiment edificant şi act iniţiatic”, „Direcţia nouă, intelectualul naţional şi „cultura de supravieţuire”, „Introducere la utopia şi substanţa poeziei. Practica poeziei şi probabilitatea zonelor de contact”, „Tremendismul – sau, poate, grozăvismul – românesc există?”, „Poezia, teoria informaţiei şi noua perioadă a comunicării; cultura postmodernă, biblioteca şi conceptul de „audiovizualitate”, „Întâmpinări foiletonistice sau despre cronica literară în contexte milenariste”.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Erudit de înaltă clasă, calitate pe care s-a altoit practica îndelungată a scrisului, domnul Aureliu Goci deţine pârghiile necesare elaborării unui cod de judecăţi de valoare în domeniul literar, aşa încât cartea Domniei Sale se distinge prin originalitate şi în sensul că nu preia, în mod automat, cutumele înaintaşilor, ci regândeşte şi redimensionează valoarea fiecărei opere literare de care se ocupă, a fiecărui autor asupra căruia se apleacă. Rămâne obiectiv, fără entuziasme ludice ori trecătoare. În STUDII INTRODUCTIVE face o analiză echilibrată, structurată şi concis conturată a societăţii în directă relaţie cu starea poeziei, dovedind talent pedagogic şi o minte clară, organizată. Din consideraţiile generale remarcăm „distrugerea convenţiilor” şi „liberalizarea formelor de impact”, conducând la „regula antiregulă” în domeniul poeziei. Vechi centre culturale îşi pierd din importanţă în favoarea altora. Apare, citez, „o nouă poezie tradiţionalistă cu dominante religioase, iar poezia de dragoste se reformulează într-o concupiscenţă tremolată”. În afara poeţilor cu studii filologice şi filozofice se ridică un numeros grup provenit din rândul medicilor şi agronomilor. În concluzie, poezia suportă cele mai dure transformări experimentale. Din punct de vedere al actului iniţiatic, fondatorul poeziei laice rămâne Miron Costin prin folosirea sintagmei limbii latine, iar poezia religioasă îşi are începuturile în versificarea psalmilor de către Dosoftei odată cu introducerea limbii române în ritualul creştin ortodox. Aceste două ramuri converg sub semnul unei „utilităţi lingvistice” ca „act educaţional obligatoriu“, lirica fiind intrinsec legată de performanţele limbii române, evoluând împreună până la Mihai Eminescu. Nume importante ale începuturilor poeziei româneşti sunt: Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Ienăchiţă Văcărescu. Poeţii fundamentali de după Eminescu: Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Nichita.

10- Iulie 2012// nr.11

În viziunea sa, Nicolae Labiş este încheietorul seriei de poeţi interbelici şi nu deschizător de drumuri. Între geniul Eminescu şi genialitatea lui Nichita poezia românească se sprijină pe patru poeţi fundamentali: Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, începuturi promiţătoare (Dinescu, Cărtărescu) rămânând la acel nivel iniţial.

Referitor la „cultura de supravieţuire” şi „monopolul politic asupra poeziei”, o idee semnificativă este aceea că aceiaşi autori au rămas la putere, cu schimbare de identitate, fără nicio competiţie ori asumare a riscului de a formula o nouă direcţie culturală.

Despre poezia tehnicistă, citez „a probabilităţii raţionale a unor combinaţii lexicale cu identificări metaforice”, apreciază că se naşte o „zonă de contact între interioritatea confesivă a jucătorului şi posibilităţile combinatorii ale calculatorului”. În ceea ce priveşte trecerea de la erotism la tremendism în poetica românească, face o analogie, şi anume, însetatul vorbeşte numai despre apă… flămândul visează codri de pâine. Cu abilitate şi pricepere ne introduce în lumea conceptului de „Audiovizualitate”, admiţând că „universul cultural postmodern este legat, motivat, determinat de vizualităţi”. Punctează principalele suporturi audiovizuale: tv, radio, c.d., d.v.d., computer, biblioteci de gen, existând receptarea scripturală, auditivă, vizuală şi tipurile mixte, combinative. Categoria nevăzătorilor este beneficiara acestor noi posibilităţi tehnice.

Referitor la cronica literară, în viziunea domnului Aureliu Goci, în lipsa unor ziare şi reviste care să adăpostească periodic rubrici de specialitate, s-a diluat, luând forma unui hibrid cultural. Indiferent de percepţia actuală a operelor literare, bazată pe amiciţii sau obiectivitate ori conjuncturi, timpul şi diversitatea epocilor sociale vor selecta operele diferiţilor autori. Cele valoroase vor fi de neclintit.

Desigur, dl. Aureliu Goci nu exclude „impactul dife-

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ritelor epoci istorice”, aducând exemple în acest sens.

Cartea cuprinde analize literare ale operei a 68 poeţi, dintre care 12 poete. De asemenea consemnează şi „Poeţi români din Lumea Nouă”, adică 36 de poeţi din SUA şi Canada. Din Macedonia întâlnim trei poeţi.

Om de aleasă ţinută intelectuală şi de o fineţe remarcabilă a gândirii, dl. Aureliu Goci se fereşte să folosească etichetări piramidale, dovedind însă putere de convingere privind judecăţile sale de valoare.

Este un împătimit al cititului şi al scrisului, al cunoaşterii subtilităţilor scripturale fără a fi un critic pătimaş, demolator, ci un iscoditor, un neobosit căutător de talente, mai bucuros decât autorul descoperit atunci când îl întâlneşte. Practică analiza şi critica literară cu generozitate, omenie, spirit acut de observaţie, departe de partipriuri sau intenţii ostentative. Original, stăpân pe pârghiile obiectivităţii sale se dovedeşte, în anumite situaţii, reţinut în aprecierea unor nume sonore şi darnic în acelea acordate unor nume în ascensiune. Recunoaşte imediat şi îl bucură triumful talentului, exultă în analize fine şi principiale, nu lasă nimic la voia întâmplării, metamorfozând textul elaborat în exprimări poetice.

Cartea, în desfăşurarea ei ritualică, ea însăşi poetică, aduce în atenţia cititorului un număr important de poeţi români, cumpănit, echilibrat, ca un pater el bunăvoinţei, stăpânind cuvintele în totalitatea încărcăturii lor.

Criterii clare de analiză şi critică literară sunt prezentate într-o formulă poetică făcând textul accesibil şi atrăgător.

A elaborat criterii personale de apreciere a operelor literare, lăsându-ne, poate fără să vrea, să desluşim în scrierile sale un adevărat cod de evaluări literare. Când scrie despre prozatori este

10- Iulie 2012// nr.11

un prozator care a citit o carte în plus, pe aceea a autorului analizat, când scrie despre Arghezi pare o reîncarnare a celui ce a potrivit cuvinte, într-atât de subtil l-a înţeles, când scrie despre poeţi devine un poet sensibil ce ne răsfaţă cu metafore şi înţelepciuni.

Personal cred cu tărie şi în darul pedagogic al maestrului Aureliu Goci şi recomand această carte elevilor avansaţi al liceelor, studenţilor, tuturor iubitorilor de literatură. POEŢI ROMÂNI LA FRONTIERA MILENIULUI este o nouă şi valoroasă operă pe care criticul şi analistul literar Aureliu Goci o dăruieşte cu modestia care îl caracterizează contemporanilor, dar şi generaţiilor care vor urma.

Autor:Eliza ROHA

George Stroia despre poezia lui Cornel Boteanu tăcută rugăciune, împletirea simbolisticii ancestrale Profesorul Cornel Boteanu este o valoroasă prezenţă discretă în peisajul literar contemporan.

Erudit, ezoteric, misterios, existenţialist prin abordare, profesorul mehedinţean aduce în faţa cititorilor săi, cu fiecare apariţie literară, o nouă scriere eveniment. Din şirul titlurilor sale de carte, amintim: Bacovia (Editura Pro-Transilvania, Bucureşti, 2001), Ardeţi de vii poemele (Editura MJM Craiova, 2007), De vorbă cu Iona (Editura MJM Craiova, 2008), Emil Manu (Editura Prier, Drobeta, 2009) şi Poezia lui Ion Pilat (Editura Ramuri, Craiova, 2010).

Ultima sa apariţie literară – sugestiv intitulată Povara răstignirii (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, 164 pagini) este formată din cinci părţi, inegale ca întindere: Partea I - Poeme către Anamaria, partea a II-a – Cântece de dor, partea a III-a –

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Cântece de ducă, Partea a IV-a – Clepsidre vii, Partea a V-a – Terţine.

întind braţele/după umbra ta/prefăcută-n scrum” (Rug).

Toate cele cinci părţi ale lucrării structurează un univers liric tandru, romantic, un cadru în care anotimpurile se succed cu viteza gândului, evadarea în amintire ori crearea unor vibrante stări de suflet fiind caracteristicile de bază ale volumului. Structura internă a poemelor are la bază un vibrato liric special – iubirea – ca împlinire, aspiraţie, dar şi iubirea – ca blestem, crucificare şi truda reînvierii. Partea I – Poeme către Anamaria – tratează sinergia creată între eul feminin şi eul masculin, presărată cu insinuante curbe introspectiv-lirice, desprinse dintr-un abstract tablou al timpului. Pe itinerariul acestui platonism ideatic îşi face resimţită prezenţa câte un personaj mitic (Prometeu, Pygmalion, Orfeu, Euridice) ca fracţiune din sacra istorie a omenirii. Se adânceşte şi sporeşte, astfel, misterul iubirii învăluite în aură de poveste. Sub masca sentimentelor poetice se ascund adevăruri referenţiale, prin care se probează vastitatea universului cultural al autorului: „focul ardea mocnit/de când prometeu/îl furase/.../iar tu în joacă/l-ai scormonit/cu băţul de alun/nebănuind/ că se poate aprinde /de la o simplă scânteie” (Nebănuind).

Dacă în Partea I, poetul tinde cu toată fiinţa sa spre iubirea absolută, în partea a II-a – Cântece de dor, eul poetic este încercat de regretele târzii pentru acea iubire absolută neîmpărtăşită. Iubirea, un ubicuu calvar, îi redeschide rănile, picurându-i peste ele sarea durerilor sufleteşti: „ce n-aş fi dat/ să pot rămâne acolo/cu acele urme de tină/de pe covorul/de la intrarea inimii tale” (Buimac de dor) aceeaşi poezie este convertită în terţină (Dacă vrei) în partea a V-a a cărţii. Profesorul Cornel Boteanu este, prin excelenţă, un erudit, un spirit viu, aplecat cu osârdie asupra stărilor meditative, amestecând în picuri de timp liric, frământări existenţiale, doruri, umbre şi lumini, extaz şi întuneric, compensând angoasa prin versul său, amplificat până la durere. În mod excelent redat, acest întreg existenţial unic, face din poezia sa o încântare a simţurilor, o plăcere a redescoperirii esenţei umane, recunoscând în unele dintre poeme stări generale, universal valabile, pe care cititorul le poate considera ca fiind ale propriului său Eu. Superbele naraţiuni lirice „În seara sfântă de ajun”, „Colind de dor”, „Când ninge”, „Scrisoare”, împrumută tempoul clasic, cu rimă, ritm şi o deosebită muzicalitate. Se probează, astfel, uşurinţa cu care Cornel Boteanu face trecerea de la versul alb la măiestrul vers clasic. Unul dintre dorurile acute ale poetului şi, în egală măsură, al tuturor - este Copilăria. Privită la ceasul maturităţii, Copilăria pare desprinsă dintr-o poveste, unică şi ireversibilă, ea însăşi personificată: „mi-e tare dor de tine/nu te-am mai văzut/de când alergai desculţă/prin iarbă” (Copilărie).

În această iubire misterioasă, profilul iubitei este unul complex. Când „himeră”, când „brâncuşian sigiliu” (Pecete), iubita zămisleşte sentimentul ce-l înalţă pe poet dar îl şi mortifică, îl obsedează, mai ales atunci când sună a neîmpărtăşire: „… şi eu de-a pururi/blestemat să te caut/cum o căuta/bâjbâind prin infern/orfeu pe euridice.” (Himeră). Din timp în timp, iubirea profundă, meditativă, înălţătoare, îl face pe poet să-şi recunoască, să-şi confirme temerile legate de imposibilitatea găsirii iubirii absolute, fără asumarea unor riscuri iminente: „de dorul tău/ mi s-au aprins mâinile/le simt cum ard/cu flăcări prelungi de zadă/ca două torţe/anamaria/şi teamă mi-e ca nu cumva îmbrăţişându-te/să nu te aprind şi pe tine/şi să te mistui/iar apoi zadarnic/să mai

În partea a III-a – Cântece de ducă - apar şi alte personaje mitice, precum şi inscripţiile cuvântului pe altarul poeziei – dictoanele latine, ce concentrează sensurile şi confirmă circumstanţele poetice: „festina lente”. Acest insolit amestec de vechi şi nou, cu o simbolistică specială, face din poezia lui Cornel Boteanu o „transpunere” în versuri a expresionismului arhetipal, un concept nou (cu rădă-

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cini antice) în artele plastice contemporane. Prin utilizarea, ca şi parte ilustrativă, a picturilor artistului sucevean Constantin Severin16 (creatorul, alături de Adrian Bayreuther – Germania, Alberto D‟Assumpcao – Portugalia, Olga Dmytrenko –SUA şi Izabella Pavlushko – Azerbaidjan, al grupului elitist „3rd Paradigm”), autorul punctează excelent aceste similitudini conceptuale. Eternul feminin este – astfel - ridicat la rang de zeitate sau, mai bine zis, de jertfă aşezată la temelia veşniciei. Având trează în suflet imaginea Anei lui Manole, poetul extinde acest mit al creaţiei, definind iubirea ca jertfă pe altarul vieţii: „din vodiţa la tismana/pân‟la argeş şi mai jos/şi-a zidit întruna ana/trupul ei cel preafrumos //ca un chip de mănăstire /doar din piatră şi din var/trupul ei cel preasubţire/preschimbat întrun altar//şi de-atunci se tot dărâmă/şi se va-nălţa mereu/câte-o ctitorie sfântă/un potir spre Dumnezeu” (Ana).

Bulversat de iminentul sfârşit - o coordonată certă a speţei umane - poetul nu-şi poate refuza sau nega finalitatea, dar nici nu o poate accepta cu calm şi resemnare: „un ulcior/din care gâlgâie lumina/e sufletul/uite/cum se prelinge/strop cu strop/până rămâne/doar lutul/ gol” (Uite). Acest poem este tratat ca şi terţină, în partea a V-a: „când se scurge apa/gâlgâie şi rămâne/doar lutul gol” (Ulciorul). În urma acestui proces de tatonare (refuz-acceptare, negare-confirmare), poetul înţelege că viaţa e un rol, în care fiecare actor (indiferent de „doza” de talent cu care a fost „învestit”) îşi găseşte puterea de a duce piesa până la sfârşit: „doar e singurul rol/pe care trebui să-l joci/cu adevărat/ până la capăt/ viaţa” (Rol).

Partea a IV-a – Clepsidre vii – este componentă a unui jurnal spiritual, prin care se exprimă înalte aspiraţii - dinspre adevăr, spre lumină – ca parcurs către nemurire. Toate poemele acestei părţi sunt scurte şi concentrate, având forma fizică

10- Iulie 2012// nr.11

a unor clepsidre, cu versuri lungi, simetric dispuse de o parte şi de alta a unui vers central scurt (mono sau bisilabic). Cornel Boteanu are în vedere, pe lângă coerenţa semanticii sale speciale şi acurateţea formei, creând armonie şi echilibru. Este, până la urmă, aspiraţia poetului – în genere - de a atinge perfecţiunea prin intermediul artei sale.

Partea a V-a – Terţine – fixează momente spaţio-temporale desprinse din cotidian, suave şi pline de aromă, precum florile de cireş ori lacul încărcat cu nuferi. Micropoemele nu pot fi considerate, totuşi, haiku-uri (stricto senso), având în vedere numărul de silabe al fiecărui vers (diferit de 5-7-5 pe sistem asiatic sau 6-8-6 pe sistem european), titlul (inexistent la haiku), abundenţa verbelor (chiar dacă majoritatea sunt la prezent) şi absenţa (uneori) a kigo-ului (anotimpului).

Prin similitudinile stilistice, prin încifrarea sensurilor şi apoi decodificarea lor prin uzanţele poetice, lirica lui Cornel Boteanu îşi poate găsi ca şi corespondent – în contemporaneitate - scrierile poetului ploieştean Victor Sterom (Geometria fumului) sau pe cele ale poetului bucureştean bilingv (româno-albanez) Baki Ymeri (Focul sacru). Concluzionând, se poate spune, fără nicio îndoială, că există - în structura subcuantică a poeziei profesorului mehedinţean - cuvânt, metaforă densă, fără a face uz de un vocabular (pseudo) erudit, rezultând îngemănări şi alăturări de cuvinte simbol, în construcţii metaforic-magice. Desprinse parcă din vremuri imemoriale, strângând inovaţie compoziţională şi conceptuală - sub aripile unei lirici elaborate şi atent şlefuite - poeziile lui Cornel Boteanu se dovedesc a fi de o înaltă ţinută artistică, valoroase şi expresive. O fericită asociere a liricii cu simboluri din artele vizuale, conglomerate de emoţii ce reunesc în aceeaşi construcţie: versul clasic, cel alb şi ultraconcentratele terţine. O carte bine scrisă, un pas spre desăvârşirea artei sale poetice.

16

Un material mai amplu despre Constantin Severin puteţi găsi în nr. 1-2 al revistei noastre.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Gheorghe A. Stroia Adjud - 2012

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cipru - Limassol Soare, ruine şi legendă

Autor: Georgeta Resteman

Limassol, oraş al ruinelor din care răzbate istorie şi legendă şi unde soarele îşi revarsă razele spre mare, contopindu-se într-o veşnică şi dulcembrăţişare, important centru economic şi cultural din Cipru - insula misterelor zeilor şi a legendelor mi-a deschis larg porţile şi de această dată, cu căldura ce-o lăsasem aici cu mai bine de-o jumătate de an în urmă.

„Destinul îl duce pe cel care vrea şi-l trage pe cel care se opune.” - spunea Seneca. Şi pentru că,

probabil, acea chemare a destinului îşi face simţită prezenţa mai mult decât credem, ne supunem, docili, încercând să desluşim taine ascunse în calea ce ne deschide şi străduindu-ne să ţesem gânduri limpezi din fire de lumină şi s-o urmăm.

Niciodată să nu spui niciodată, nu-i aşa? Nici eu n-am spus „niciodată nu voi reveni în Cipru!” şi iată că acum regăsesc aceeaşi atmosferă şi-aceeaşi linişte pe însorita insulă scăldată de apele Mediteranei într-o zi de sfârşit de aprilie 2012. Drumul de la modernul aeroport din Larnaca şi până la Limassol mi se pare scurt, pe alocuri paralel cu marea şi flancat de balustrade din care se-nghesuie să ne „salute” splendide tufe de leandri înfloriţi, alternanţe de alb şi roz, ca într-o nemuritoare

10- Iulie 2012// nr.11

romanţă minulesciană, o vegetaţie luxuriantă cu accente mediteraneene într-un anotimp al reînvierii.

Lemessos - în greacă, oraşul celor mai vechi ruine din Cipru, staţiunea de pe litoralul Mării Mediterane excelând prin calitatea locaţiilor şi serviciilor din turism, îmi zâmbeşte candid într-un apus de soare splendid, pe care-l savurez la intrarea în „tourist area”. Pe partea noastră de mers, pe marginea şoselei sunt amplasate cele mai frumoase hoteluri, majoritatea cu vedere la mare.

Cu siguranţă, pe parcursul şederii mele în Cipru, locurile încărcate de istorie şi misterele lor îmi vor fi prieteni buni, ajutându-mă să găsesc răspunsuri la atâtea şi-atâtea întrebări fireşti pentru oricine ajunge aici.

Răsfoind file de istorie Fiind al doilea oraş, ca mărime, din Cipru, după capitala Nicosia, Limassol este capitala districtului cu acelaşi nume, fiind amplasat în Golful Akrotiri din sudul insulei. Aproape 240.000 de locuitori trăiesc aici, în oraşul-port la Mediterană, răspândiţi într-un areal cu o suprafaţă considerabilă, aproape 35 de kilometri pătraţi. Şi nici nu este de mirare marea întindere a lui, pentru că, de fapt, Limassolul de astăzi s-a format prin contopirea a două oraşe antice: Amathus şi Kourion (Curium).

Prima atestare documentară a aşezării datează din timpuri străvechi, încă înaintea anului 2000 î. Hr. - după unele izvoare, iar după altele, înaintea secolelor VII şi IV î.Hr. Niciun scriitor al antichităţii nu aminteşte în scrierile sale despre fondarea oraşului, dar istoria sa se regăseşte în fiecare colţişor al său. Curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte cât mai mult despre locuri, oameni, fapte, dublată de şansa de a „pipăi” cu ochiul minţii dovezile reale a existenţei unei civilizaţii, m-au stimulat, stârnindu-mi interesul faţă de legendarul oraş, răsfoind cu migală pagini prăfuite ale istoriei şi încercând apoi să reconstitui parte din ele, de fiecare dată când am ocazia să le vizitez. În vremurile străvechi, numele oraşului Limassol de astăzi era Neapolis (de la numele unuia

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din episcopii greci - Leontios de Neapolis). Atestările documentare relevă însă faptul că oraşul s-a numit Lemessos (ipoteză susţinută de Constantine Porfyrogennitos), de unde se presupune că provine numele grecesc actual, Lemessos.

Datele care se cunosc la ora actuală despre istoria zbuciumată a Limassolului sunt mai ample începând cu perioada de după încheierea dominaţiei bizantine asupra insulei, respectiv după anul 1191 d.Hr. În acel an, regele Angliei, Richard Inimă de Leu se deplasa spre Ţara Sfântă, însoţit şi de o corabie în care se aflau logodnica acestuia, Berengaria, şi sora sa, Joan (regina Siciliei).

Din cauza unei furtuni puternice, corabia în care se aflau cele două doamne ale curţii regale engleze a ajuns la Lemessos. Guvernatorul bizantin al insulei, Isaac Comnenus, recunoscut prin caracterul lui crud s-a lovit de refuzul celor două femei de a părăsi corabia, intenţia lui fiind una mârşavă, aceea de a le lua ostatice. Ajuns la Lemessos, Richard Inimă de Leu, se întâlneşte cu Isaac Comnenus, îi propune acestuia o alianţă, solicitându-i sprijinul în cruciada pe care avea s-o iniţieze, în vederea eliberării Tărâmului Sfânt. Aparent, propunerea regelui englez este acceptată însă nu este respectată, fapt ce a condus la urmărirea şi arestarea ulterioară a lui Isaac şi preluarea autonomiei asupra insulei Cipru de către Anglia, transformând-o în colonie engleză. Căsătoria lui Richard Inimă de Leu cu Berengaria şi încoronarea ei ca Regină a Angliei are loc în Cipru; sfârşitul dominaţiei bizantine asupra Ciprului culminează cu distrugerea aproape în totalitate a oraşului Amathus de către englezi şi strămutarea locuitorilor lui în Limassol. În 1192 Cipru este vândut templierilor, călugări şi soldaţi bogaţi, ale căror principii aveau la bază protejarea Mormântului Sfânt de la Ierusalim.

Taxele imense impuse locuitorilor insulei constituiau, de fapt, sursa financiară pentru plata preţului de cumpărare de la regele englez. Revolta ciprioţilor şi reclamarea către curtea britanică a abuzurilor templierilor a condus la găsirea unui alt cumpărător, în persoana lui Guy de Lusignan, un romano-catolic

10- Iulie 2012// nr.11

din Poitou, Franţa. Astfel, în regatul medieval cipriot îşi începe domnia Dinastia franceză a regilor Lusignan.

Pentru o perioadă de circa 300 de ani (11921489), izvoarele documentare atestă că oraşul Limassol prosperă, cunoscând o dezvoltare remarcabilă. Statutul de port la Mediterană permite înflorirea comerţului în Limassol, dezvoltarea lui economică şi culturală. Biserica are un rol important în acele vremuri, datele deţinute confirmând existenţa unui număr considerabil de episcopi latini pe insulă. În 1570, invazia musulmană şi cucerirea insulei de către turci determină retragerea batalioanelor la mănăstiri şi stabilirea lor acolo. Anul 1228 se remarcă printr-un alt episod semnificativ din istoria acestor locuri: regele german Frederick al II-lea ajunge la Lemessos pentru a purta tratative cu templierii şi a stabili un pact asupra planurilor de luptă împotriva musulmanilor. Se întâlneşte cu John Ibelen, reprezentantul regelui Eric al Templierlor dar întâmpină refuzul acestuia în privinţa cooperării.

Trupele regelui Frederick cuceresc atunci mai multe oraşe cipriote, printre care şi Lemessos, dar părăseşte definitiv insula în 1229.

Castelul medieval

Poziţionarea insulei într-o zonă expusă de-a lungul veacurilor multor evenimente importante din zona Mediteranei de Est, au condus la tot atâtea descinderi, mai mult sau mai puţin paşnice, ale celor implicaţi în desfăşurarea lor. Port la Mediterană, Lemessos devine loc de refugiu al piraţilor care

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prăduiau într-un mod devastator ţările Mediteranei de Est. Bogătaşii de-aici au devenit şi mai bogaţi, graţie sprijinului acordat piraţilor care-i prăduiau pe mahomedani. În 1424 are loc un atac cumplit al forţelor militare ale mamelucilor egipteni, care devastează şi dau foc oraşului Lemessos. Un an mai târziu oştile egiptene revin în forţă, de data aceasta atacând oraşele Farmagusta şi Larnaca şi apoi, ajung din nou la Lemessos, ocupând castelul şi arzând tot ce le-a stat în cale. Pagubele provocate în 1426 au fost şi mai mari, atât în Lemessos cât şi în alte localităţi. Regele cipriot, Janus, a fost învins şi apoi a fost luat prizonier la Khirokitia, de unde a fost dus apoi la Cairo. În 1489, Ciprul este vândut veneţienilor de către regina Caterina Cornaro. Interesul Veneţiei asupra Ciprului se manifesta doar din unghiul valorificării resurselor naturale ale insulei şi al imenselor impozite şi taxe pe care le-au impus locuitorilor ei (o treime din veniturile localnicilor). Ba mai mult, în loc să se preocupe de dezvoltarea economică a insulei, ei au produs pagube imense, cum a fost distrugerea castelului medieval în 1539.

Dar şirul cotropitorilor în insula Afroditei nu s-a oprit aici: în iulie 1570 turcii descind la Lemessos, devastează şi ard tot ce le stă în cale.

Cronicile vremii arată că după invazia turcă, oraşul Lemessos arăta ca un sat cu un număr considerabil de locuitori. La reconstrucţia oraşului se spune că locuitorii erau atât de marcaţi de grozăviile turcilor, încât şi-au construit casele cât mai modeste, astfel încât, la un alt posibil atac al turcilor, aceştia să nu poată intra călare în casele lor, cum se întâmplase anterior. Această teamă şi puternice resentimente faţă de otomani s-au transmis de-a lungul veacurilor generaţiilor care au urmat...

Dominaţia turcă în Cipru aduce cu sine declinul economic al insulei. Grecii şi turcii trăiau în districte vecine. Standardul intelectual al ciprioţilor a cunoscut în această perioadă o scădere considerabilă. Interesul cotropitorilor nu era axat pe educaţie şi cultură, focalizându-se doar pe opresiune şi încasarea dărilor imense şi pe limitarea accesului copiilor la educaţie. Biserica a fost sin-

10- Iulie 2012// nr.11

gurul susţinător real al iluminării generaţiilor tinere de ciprioţi, susţinând înfiinţarea şcolilor şi a edificiilor culturale. La Lemessos au fost întemeiate mai multe şcoli: în 1819 se înfiinţează Şcoala greacă, apoi Şcoala Publică, în 1841, urmată de Şcoala de fete, în 1861.

Preluarea insulei de către britanici, în 1878 şi instaurarea administraţiei engleze, reprezentate prin colonelul Warren, primul guvernator britanic din Cipru, a condus la dezvoltarea economică şi la creşterea gradului de civilzaţie prin educarea şi culturalizarea populaţiei cipriote. Limassolul a fost unul dintre oraşele căruia Warren i-a acordat maximă importanţă încă de la începutul sosirii sale în Cipru: străzile au fost curăţate şi modernizate, s-au plantat arbori ornamentali, au fost construite docuri în port care să asigure capacitatea necesară desfăşurării activităţii portuare şi implicit, s-a creat un mediu propice dezvoltării comerţului pe cale maritimă. Limassolul a fost dotat cu felinare stradale pentru iluminatul nocturn în 1880, iar electrificarea sa a început în 1912. Odată cu instaurarea ocupaţiei britanice au apărut şi primele mijloace de comunicaţie la Limassol: un oficiu poştal şi un telegraf au început să funcţioneze, încă de la venirea englezilor pe insulă. S-a înfiinţat şi primul spital din oraş. Prima tipografie şi-a început avtivitatea în 1880, aici tipărindu-se primele ziare din Limassol: „Alithia”, „Anagennisis” în 1897 şi apoi „Salpinx”

Primele hoteluri, „Amathus” şi „Europa” au fost inaugurate la sfârşitul aceluiaşi secol XIX, tradiţia turismului limassonian datând, aşadar, cu

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai bine de un secol în urmă. După atâtea veacuri de dominaţie distructivă sau, în cel mai fericit caz, conservatoare, iată că dominaţia engleză a adus prosperitate pe insulă, în speţă la Limassol. Dezvoltarea economică a atras după sine apariţia a noi locuri de muncă în turism, vinificaţie, meşteşuguri, activitatea portuară, etc. Am stat de vorbă cu ciprioţi din toate mediile sociale, de la ţăranul cu suflet cald, primitor şi deschis şi până la intelectualul rasat, şcolit în cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Europa, şi nu am întâlnit unul care să aibă resentimente faţă de britanici, dimpotrivă, multe căsătorii sunt mixte şi convieţuirea între cele două naţii a fost dintotdeauna paşnică şi armonioasă. În paralel cu dezvoltarea economică s-a dat o mare importanţă ridicării nivelului cultural al populaţiei cipriote: şcoli, teatre, cluburi, galerii de artă, cluburi sportive au apărut în peisajul socio-cultural al Limassolului pe timpul administraţiei britanice în Cipru.

La 16 august 1960 Ciprul a devenit stat independent, constituindu-se ca republică federală binaţională (greacă şi turcă) în cadrul Commonwealth-ului Britanic. Invazia turcă din 1974, ca urmare a unui act necugetat al episcopului Makarios, preşedintele „en titre” din acea vreme a produs relocări semnificative ale populaţiei aparţinând celor două etnii importante – greacă şi turcă – partea de nord a insulei intrând sub administraţie turcă şi desprinzându-se din Republica Cipru. În ce măsură a fost afectat oraşul Limassol de aceste evenimente? – am întrebat o bună prietenă localnică ce mă însoţea în vizita la Muzeul Medieval din oraşul vechi. „Mulţi dintre ciprioţii

greci din nordul Ciprului au devenit refugiaţi şi s-au stabilit în Limassol. Turco-ciprioţii din Limassol au fost obligaţi să se mute în nordul insulei, în 1975.

Astfel, s-au produs un fel de mutări etnice, separând cele două naţii între care conflictele datau de secole. Famagusta, una dintre cele mai importante staţiuni turistice din Cipru intrând sub autonomie turcă, automat, Limassolul a devenit ţinta dezvoltării şi extinderii lui, devenind în scurt timp

10- Iulie 2012// nr.11

ceea ce este şi astăzi, un important centru de comerţ şi un punct de atracţie turistică recunoscut în turismul cipriot, şi nu numai.”

Ascultând şoaptele misterioase ale trecutului

Ajungând zilele trecute în locurile în care vestigiile istorice ale legendarului Lemessos sunt încărcate de semnificaţii, m-am refugiat în meandrele trecutului insulei Afroditei şi-am ascultat în linişte şoaptele strămoşilor acelora pe care astăzi îi văd senini, calzi, deschişi şi care te primesc în fieful lor într-un mod deosebit, tipic grecilor, dar simţindu-se sensibil influenţele acelui aer aristocratic, moştenit de la reprezentanţii coroanei britanice, deschizătorii drumului lor spre prosperitate şi civilizaţie.

Oraşul vechi, purtând pecetea vechii civilizaţii greceşti, cu străduţe înguste şi case văruite în culori deschise, cu zeci de taverne şi terase presărate unde şi cum nu te aştepţi, te întâmpină cu un aer patriarhal într-o lume a misterelor antice, a unui trecut zbuciumat. Cine vizitează Limassolul şi nu ajunge la Castelul medieval, în partea vestică a oraşului vechi pierde mult, pentru că aici stau ascunse fărâme de istorie şi dovezi arheologice remarcabile ale existenţei acestor locuri, cu o vechime de mii de ani.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Lidia Nevermore Clepsidră mută Nu, nu eşti; mă dori în toate.

Amintiri ard jurământul.

Sângele fierbe păcate, amuţeşti - ţipat- cuvântul.

Castelul medieval, Limasol/Cipru Construit de Guy de Lusignan în 1193, după preluarea insulei de către francezi, castelul se afla iniţial pe malul râului Garyllis, care, modificându-şi cursul, astăzi are albia la 91 de metri distanţă de acesta. Săpăturile arheologice din preajma castelului au scos la iveală dovezi implacabile ale existenţei unei biserici creştine şi fragmente dintrun monument bizantin (din secolele X-XI); la începutul secolului al XII-lea, în incinta castelului exista o biserică înălţată în cinstea Sfântului Gheorghe, unde regele Angliei – Richard Inimă de Leu – a celebrat căsătoria sa cu prinţesa Berengaria din Navarre, în 1191. Primul atac căruia i-a rezistat a fost cel al mamelucilor egipteni, în secolul XV, dar cutremurele ce s-au produs de-a lungul vremurilor lau afectat foarte tare. Reconstruit ulterior, a primit destinaţia de închisoare şi apoi cea de Muzeu Medieval al Ciprului. Vizitând Castelul Medieval, din fiecare încăpere parcă răzbat rămăşiţele unui trecut îndepărtat şi plin de taine.

Georgeta Resteman Limassol, Cyprus Mai 2012

În clepsidră se dezbracă altă clipă de iubire; tot nisipul - parcă, parcăse vrea ţărm la nemurire.

Veacul nostru curge... curge, strâns în pumni de o maree.

Lorelei, cântecu-şi plânge în van. Nu mai crezi în zee; în furtună- poate, poate...

Perle-mi dai. Caut epave.

Neantul ne vrea goi. În noapte: fluturii ucid agave.

Visul - iar- topeşte-un astru.

Coardele eternităţii întind - sub arcuş albastruaria imensităţii.

Rătăcim. Nu ne găseşte - încă, nu - blestemul; încă, viaţa peste noi păşeşte.

Moartea este-adânc-adâncă...

(Va urma)

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Sumar: Biografii selective – Victor Ion Popa /p. 3 Actorul Ion Focşa – Amintiri despre V.I.Popa /p. 6 Constantin Noica – Remember /p. 10 Henri-Pierre Picou – pictor francez /p. 12 Willy et Emily Marceau – o familie de acuarelişti şi poeţi, Franţa /p. 13 Mariana Bendou – poezie /p. 15 4 iulie – Ziua Naţională a Amnericii /p. 17 14 iulie – Ziua Naţională a Franţei /p. 18 Incursiune în poezia contemporană IV /p. 20 Delia Stăniloiu Violeta Deminescu Luminiţa Scotnotis Irina Lucia Mihalca Bianca Dan Gabi Schuster Irina Marinescu Mihai Păun, Cehia Viorel Muha

Gheorghe Pârlea - „S.O.S. LUMEA POVEŞTILOR” /p. 28 şi... un răspuns temerar: „POVEŞTI DIN GRĂDINA VISELOR”, de Maricica Stroia George-Nicolae Stroia – „Anotimpul viselor“ /p. 31 Elena Buică-Buni – cronică la vol. „Anotimpul viselor“ /p. 32 Leonard Oprea – Inima lui Kumar (fragment) /p. 34 (Text bilingv româno-englez) Adalbert Gyuris despre Dan Mircea Cipariu / p. 37 Eugen Axinte Cavalerul de Frig /p. 39 Elena Buică-Buni – Invidia şi Invidioşii /p. 43 Marian Dragomir – Cronică la vol. „Decalogul cuvintelor“ /p. 45 Anca D. Vieru – Omul care adună greşelile /p. 47 Jules Verne – prezentare /p. 48

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Mircea Aurel Buiciuc – traducere din Jules Verne /p. 49 (Căpitan la 15 ani/ cap. I) Fraga Cusin şi traducerile sale /p. 53 Eugen Cojocaru – teatru: „Mafia şi artistul“ /p. 57 (piesă pentru clan şi orchestra în două (acţiuni) ”sonate”) – © „compozitor” Eugen Cojocaru Elisa Roha - Poeţi români la frontiera mileniilor de Aureliu Goci /p. 60 George Stroia – Poezia lui Emil Boteanu /p. 62 Georgeta Resteman – Note de călătorie: Limasol, Cipru /p. 65 Sumar: / p. 70

Picturi de: Andrei Brănişteanu, Mihai Cătrună Foto:

Georgeta Resteman, Alex. Ştirbu

Coperta I - IV: prelucrare după Delphin Enjolras17

17

(13 mai 1857 – 1945) a fost un pictor academic francez. D.Enjolras a pictat portrete, nuduri, interioare mai ales acuarele, uleiuri şi pasteluri. E renumit pentru portretele de tinere femei în activităţi obişnuite ca de exemplu citind sau cosând, deseori la lumina lămpii. Probabil ca cea mai renumită lucrare a sa este „Young Woman Reading by a Window”. S-a născut în Courcouron, Ardèche. Enjolras a studiat sub îndrumarea acuarelistului Gaston Gerard la „Ecole de Dessin de la Ville de Paris”, precum si cu Jean-Léon Gérôme a Beaux-Arts şi Pascal Dagnan-Bouveret.

Enjolras a pictat, mai ales, peisaje în prima parte a carierei sale; ulterior a devenit evident că i-a plăcut să picteze femei.Şi-a schimbat genul, punând accent pe portretele de femei tinere, fie la lumina lămpii sau întuneric. A devenit un excelent pictor de nuduri, iar multe dintre lucrările lui de mai târziu sunt de natură erotică si senzuală. Începând din 1890 şi mai departe, Enjolras a expus lucrările sale la Salonul din Paris, alăturându-se „Société des Artistes Français“ în 1901. De asemenea, muzeele „Musée du Puy si Musée d’Avignon“ au colecţii ale lucrărilor lui.

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- Iulie 2012// nr.11

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com Pentru comanda revistei pe suport de hârtie vă rugăm să vă adresaţi editurii.

Numarul 12 va apare 10 august, 2012

Vizualizaţi revista pe noul site: www.nomenartis.ro COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă de Cultură Universală, Independentă

Page 72

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori: Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS” materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică (la adresa: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor – care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul va fi scris numai în microsoft word, în font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciul fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text, nici măcar majuscule !

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată.

Vă rugăm NU TRIMITEŢI CV-URI MAI LUNGI DE 1 PAGINA, FORMAT A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

Toate materialele se trimit pe adr.: nomenartis@gmail.com cu specificatia continutului / proza, poezie, recenzie, istorie, civilizatie, arta etc ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! ©Toate drepturile de copyright aparţin Editurii Amanda Edit.