Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala numarul 25

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România



Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală



Prof. univ. Elena Loghinovski – România



Mircea Aurel Buiciuc - România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Marius Zincă, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

- ANUL II, nr. 9/ 25– - septembrie 2013 -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea

unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 1|P age

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

De fapt, mi-a fost întotdeauna frică de fericire, nu sunt capabilă să o trăiesc cu toată fiinţa mea, mă îngrozeşte; ea mi se pare doar preludiul unui dezastru, aura lui şi nimic mai mult. Sunt însă bucuroasă când cei din jur par fericiţi, atât cât se poate.

Augustin Buzura în romanul Refugii

Prima lege a supravieţuirii: să nu gândeşti; iar dacă totuşi nu te poţi abţine, atunci obişnuieşte-te să taci; şi dacă ţi-e imposibil să taci, nu-ţi mai rămâne decât ultima şansă, să spui invers decât ai gândit!

Augustin Buzura în Drumul cenuşii

„Nu e nimic mai important decât salvarea spiritualităţii unui popor.”

Augustin Buzura „Dacă noi nu vorbim, tăcerea îşi va instaura întunecata ei stăpânire.”

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Carlos Fuentes

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Magdalena Popa Buluc în dialog cu academicianul 1

şi scriitorul Augustin Buzura : „Azi, la noi, interesul pentru cătuşe este mult mai mare decât pentru carte”

Augustin Buzura în robă de academician

Zgomotul şi furia din ultimele două decenii ce vor atinge pătrarul de veac peste doi ani au răsturnat scara valorilor din România, în multe domenii. Şi au încercat, prin toate mijloacele, să distrugă valorile profunde şi de vârf în literatură, să minimalizeze locul marilor scriitori disidenţi, precum Augustin Buzura, hărţuit de cenzură pentru toate romanele sale şi considerat autorul unor cărţi de căpătâi ale anilor ’70 şi ’80, Absenţii (1970), Orgolii (1974), Feţele tăcerii (1974), Vocile nopţii (1980), Bloc notes (1981), Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988).

Criza estetică a avut şi are în spatele ei o gravă criză morală. Pe care marele prozator, eseist, jurnalist, scenarist, medic şi moralist care este Augustin Buzura o radiografiază în cărţile sale mai noi cu un excepţional talent al pamfletului, cu un spirit 1

Augustin Buzura (n. 22 s eptembrie 1938, Berinţa, Ma ramureş) este un psihiatru, prozator şi eseist româ n contempora n, a utorul unor s cenarii ci nematografice. Din1992 este membru titular al Academi ei Roma ne. Urmează cursurile preuniversitare la Liceul „Gheorghe Şi n ca i ”, actualul Colegiul Naţional „Gheorghe Şi nca i ” di n Ba i a Ma re .

Abs olvă Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cl uj (1958-1964). Renunţă la profesia de medic psihiatru şi se dedică literaturii. Metodele ps ihiatrice de investigare a conştiinţei umane se vor regăs i în roma nele sale. Debutează cu volumul de nuvel e Capul Bunei Speranţe în 1963. A fos t redactor la revista Tribuna din Cl uj. Din 1990 devine preşedintele „Fundaţiei Culturale Române“, iar între 2003-2004 al Ins ti tutul ui Cultural Român. În prezent es te di rectorul revi s tei Cultura.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

de observaţie nuanţat şi atroce, cu anvergura perspectivei panoramice şi puterea de amplificare a unui telescop astronomic.

Vorbind cu maestrul prozei româneşti din a doua jumătate a veacului XX şi începutul secolului XXI, Augustin Buzura, e imposibil să nu-i dăm dreptate şi să nu cădem pe gânduri. E o mare pasiune pentru adevăr şi cuvintele sale, o foame de real şi luciditate, acolo unde pigmeii nu trăiesc decât ca să-l blocheze, precum poporul de liliputani, pe marele Guliver. În 1999, Augustin Buzura a publicat o carte cu un titlu halucinant şi dătător de speranţe, Recviem pentru nebuni şi bestii .

Augustin Buzura ne aminteşte prin cromatica analizelor sale de Goya, de „Capriciile” lui desenând căderea moravurilor, trădarea cu faţă umană, somnul raţiunii care naşte monştrii zilelor noastre. Nimic revanşard şi resentimentar în aceste analize şi fragmente de memorii, pe care am avut bucuria şi şansa de a le asculta şi înregistra, în premieră. Cu puterea de distrugere a unor termite, ce lucrează la prăbuşirea unei case, falşi sau mediocrii măsurători ai culturii şi literaturii române au împins spre „Premiul Nobel” scriitori care nu au nicio şansă, plagiatori sau amatori de pastişe, în vreme ce toate literaturile înaintează spre marea recunoaştere cu valorile consacrate, puternice, credibile prin durata şi anvergura condiţiei umane, cuprinsă în paginile scrise. Nicio ţară vecină cu România şi sud-estul Europei nu şi-a sabotat valorile într-atât încât să le ignore şi dispreţuiască precum România. În locul competiţiilor estetice şi morale, bătăliile s-au dus pe ocuparea de scaune, de titluri şi posturi în instituţii.

Augustin Buzura, iluministul ardelean, are curajul să-i numească pe uzurpatorii şi măsluitorii de valori cu un spirit critic şi talent de prozator, unic în literatura română. Ateneul Român ar trebui să-şi deschidă porţile pentru conferinţele şi întâlnirile acestui mare scriitor cu publicul român, reluând marea tradiţie a conferinţelor Ateneului. Nu suntem mai buni dacă suntem mai puţini şi dacă ne proclamăm izvoare unice în pustiul valorilor. Augustin Buzura, cel extrem de nedreptăţit, asemeni altor mari scriitori prezenţi sau excluşi din istoriile literare, e o voce cu mult mai puternică şi credibilă decât aceea a demolatorilor ocazionali. Să-l citim şi săl ascultăm pe Augustin Buzura, marele Gusti, cum e

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE numit de prieteni. E un privilegiu pentru noi să fim contemporanii lui. „În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte”

În grădina sa, la five o'clock

- Ultimul dumneavoastră volum publicat, Nici vii, nici morţi , „ilustrează poate cel mai bine crezul gazetarului care opune adevărul oricărei retorici”, demascând „mascaradele politice ale momentului”.

Semnifică el, oare, starea de adormire în care trăim?

- Aş zice că trăim într-o confuzie, într-o mare derută, oarecum explicabile, ele fiind consecinţa istoriei ţării noastre după ultimul război. Revoluţia, în loc să clarifice lucrurile, ne-a băgat şi mai mult în ceaţă. Unde au dispărut adevăratele valori ale naţiei, nu ştiu. În loc să ne solidarizeze în jurul unor proiecte, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, cu care înainte de 1989 împărtăşeam aceeaşi soartă şi aceeaşi viaţă de lagăr, intelectualii noştri ne-au dat proba celei mai crase mediocrităţi. În loc să ridice nivelul discuţiilor politice, l-au scăzut, lăsându-se contaminaţi de discursul gol al politicienilor cărora li s-au subordonat. În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte, adică fără direcţie şi fără perspectivă.

- Tot dumneavoastră eraţi cel care mărturisea „cartea nu mai interesează (...) şi mai brutală decât criza economică mi se pare criza morală”.

- Am mai spus-o: ne aflăm într-o criză morală cumplită din care nu-mi dau seama când vom putea ieşi. Dincolo de asta, dacă dăm crezare celor care sau ocupat de psihologia noastră, suntem un popor gregar. Cum e ciobanul, sunt şi oile. Vă daţi seama ce pustiu de bine ne-au făcut guvernanţii lăsând cele două lucruri esenţiale pentru societate, educaţia şi

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

sănătatea, pe ultimul plan. Medicii trăiesc între suferinţa de a nu face nimic şi frica de a face ceva, între a ajuta şi a se expune riscului de a-şi rata cariera, aşa cum s-a întâmplat nu de mult la Spitalul de Urgenţă „Floreasca”, unde profesorului Brădişteanu i s-a adus la cunoştinţă pe cine are voie să trateze şi pe cine nu. Mai demult, la întreruperile de sarcină asistau procurori şi miliţieni. În condiţiile de azi, pentru a asigura bunul mers al actului medical, miliţienii pot fi supliniţi de jandarmi. Din păcate, în România trăieşte cine are zile, şi toţi suntem la mila Celui de Sus. Multe sunt, însă, şi suferinţele culturii.

Iar când vine vorba despre cultură, politicienii fac tot ce le stă în putinţă să o reformeze, adică să o minimalizeze. Evident, cu sprijinul unor intelectuali de frunte. De la un popor care nu este sănătos fizic, moral şi intelectual nu poţi avea mari aşteptări. Flămânzii nu au cum să apere democraţia şi libertatea.

România este o ţară umilită şi trei sferturi dintre locuitorii ei sunt reduşi la condiţia de neom. Marile noastre probleme naţionale au devenit ce mâncăm azi, cum ne îmbrăcăm de azi pe azi, cum plătim dările.

- Sunteţi un scriitor obsedat de spaţiul în care trăiţi, dar totodată un spectator la mulţimea de catastrofe la care asistaţi, „unde se aud din ce în ce mai des cătuşele istoriei”. Afirmaţi: „De pe sticlă s-a condus şi se conduce ţara, de acolo s-a pronunţat justiţia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, ţara ajungând un rai al neisprăviţilor şi al hăitaşilor”. Dumneavoastră sunteţi într-adevăr unul dintre adevăraţii dizidenţi. Cum este posibilă, azi, noaptea spirituală în care ne adâncim, cu fiecare zi, mai mult?

- Având o vârstă destul de înaintată - 75 de ani -, am cunoscut toate epocile, începând de la Carol II-lea, continuând cu Horthy, în Ardealul de Nord, cedat ungurilor prin Diktatul de la Viena, apoi cu comuniştii, cu Gheorghiu-Dej şi toţi ceilalţi. Am rămas marcat de toate etapele prin care am trecut şi îmi pare cu atât mai înspăimântătoare această lipsă de orizont. Nimeni nu propune nimic, politicienii se acuză unii pe alţii că sunt hoţi, că fură. Sinistra Securitate a dispărut, în schimb, manierele ei se perpetuează. Pe mine m-a impresionat cumplit un „amănunt” care spune totul despre această epocă: în vară, după Referendum, mulţi oameni au fost obligaţi

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de procurori să jure cum au votat, pe Biblia pusă pe capota maşinii. Mai tristă decât atât nu mi s-a părut decât, cu ani în urmă, o demonstraţie a actorilor.

După tot ceea ce au făcut ei ca ţara noastră să fie cunoscută în străinătate, îi vedeai înşirându-se pe Bulevardul Magheru, încovoiaţi de umilinţa situaţiei în care erau puşi. Eu trag nădejde că tinerii care sunt acum la conducerea ţării vor înţelege că trebuie să înceapă să schimbe lucrurile în învăţământ, în sănătate, în cultură şi în sport. Căci numai aşa vor reuşi să pună ţara pe picioare. Altfel n-au nicio şansă.

Istoria îi va condamna. De la un popor necivilizat, incult, bolnav, flămând nu poţi aştepta mare lucru. Şi, aşa cum vă spuneam, cel mai grav lucru, în momentul de faţă, este pierderea demnităţii. Goana după firmanele de la Bruxelles arată un mod lamentabil de a gândi politica şi de a-ţi manifesta respectul faţă de cei ce te-au votat. „Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte”

Alături de familia sa, Lara, nepoata, soţia, Maria-Olimpia, Ada, fiica, Daniela Zeca-Buzura, nora, şi Cristian.

- Am devenit mai mult europeni înainte de a fi români?

- Pe vremea Răposatului, eram terorizaţi de internaţionalismul proletar. După Revoluţie, aceiaşi care au fost internaţionalişti proletari, bine organizaţi de Brucan, au ajuns automat mari europeni uitând că aparţin unui popor care i-a crescut, le-a asigurat instrucţia, învăţământul gratuit şi şansa de a studia, totuşi, şi în străinătate. Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte. Pe vremea lui Stalin şi a celor care i-au urmat, cea mai mare acuză care ţi se putea arunca era: „eşti antisovietic”, „anticomunist”. Acum, tot nişte activişti, cu mai multă sau mai puţină carte, te acuză că eşti antiamerican, antioccidental. Câteva nulităţi ţin această balanţă. Am participat în perioada imediat postre-

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

voluţionară la întâlnirea de la Innsbruck, unde s-a pus problema intrării României în Consiliul Europei. La acea întâlnire, o personalitate, altminteri importantă pe la noi, a cerut asistenţei să nu fim primiţi în acest organism. Şi atunci a intervenit ambasadoarea Suediei şi i-a replicat uluită: „Cum vă puteţi ridica împotriva ţării dumneavoastră?”. Aceeaşi replică, dacă vă amintiţi, s-a făcut auzită recent, la Bruxelles: „Cum puteţi fi împotriva ţării dumneavoastră şi să minţiţi?”. Referindu-mă, însă, la popoarele mici, îmi amintesc de finlandezi, care li s-au opus ruşilor, cât de mari şi puternici erau ei, au câştigat înfruntarea, dar mai ales respectul lumii întregi. Am o vârstă, lupt cum pot cu neajunsurile ei, ştiu că dispar lumi, universuri, că tot ce există este sortit morţii, dar trist este că, înainte de a te ucide Inevitabila, te înving prostia, nedreptatea şi agresivitatea. Ca ardelean, care am cunoscut prea bine Diktatul de la Viena, mam gândit de multe ori cum de nu le-a picat mâna celor care au acceptat Diktatul, lăsând ţara fără o parte din Transilvania, fără o parte din Moldova, fără o parte din Bucovina, fără Cadrilater. Pentru ai noştri, de câţiva ani încoace, important este numai ce fac alţii şi ce spun alţii despre noi. O viaţă teatralizată la maximum. O încurajare dinspre Fondul Monetar Internaţional, un zâmbet din partea Marelui Licurici, părerile nu ştiu căror doamne de la Bruxelles cântăresc mai mult decât opinia şi votul unui întreg popor.

- Asta s-a întâmplat atunci, dar ce părere aveţi despre ce se întâmplă astăzi?

- Am colaborat multă vreme cu un profesor care cunoştea Transilvania şi Evul Mediu mai bine decât oricine altcineva: academicianul David Prodan2 , unul dintre marii istorici ai României, care-mi spunea: „Cu ungurii, de la 1866 încoace, este foarte greu de discutat istorie”. Ca să nu mai vorbim de Trianon.

Autonomia este doar un prim pas în marele şi uto2 David Prodan (n. 13 martie 1902, satul Cioara, azi Săliştea , Al ba - d.

11 i unie 1992, Cluj) a fost un istoric român, academician, speci a l i s t în i s toria Transilvaniei. A urmat liceul la Orăştie, iar apoi Facultatea de Is tori e şi Geografie din Cluj în 1924. A obţinut titlul de doctor în istorie în a nul 1938. În perioada 1924-1938 a lucrat la Arhivele Statului di n Cl uj, i a r în următorii zece ani la Biblioteca Centra l ă Uni vers i ta ră . A fos t profesor universitar în perioada 1948-1962 şi şef de secţie la Insti tutul de Istorie şi Arheologie din 1948 până în 1972. În 1948 a devenit membru corespondent, iar în 1955 membru titular al Academiei Române. La moa rtea lui Fernand Braudel, David Proda n a fos t a l es membru a l As oci a ţi ei Is tori ci l or Ameri ca ni .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE picul lor proiect. Adevărul este că îşi cunosc foarte bine partenerii de coaliţie, cumplita foame de avuţie şi iresponsabilitatea acestora.

- Ce să negociem, când la doi paşi de România, atât la Szeged, cât şi la Debreţin, nu există în niciun hotel niciun post de televiziune românesc pe lângă atâtea în limbile arabă şi rusă?

- Mai adăugaţi că, la liceul „românesc” din Gyula, doar româna se predă în limba română, în timp ce tot restul disciplinelor, în limba maghiară. Ar fi o catastrofă dacă le-am aplica maghiarilor din România reţeta ungară. Fapt este că noi nu avem o politică de stat pentru apărarea limbii noastre, a civilizaţiei şi valorilor culturale. Am avea de învăţat de la unguri îndârjirea cu care îşi apără limba şi cultura. Dar, într-o ţară ca a noastră, despre care nu se ştie sigur dacă mai există, din moment ce a ajuns să-şi vândă nu numai bogăţiile, ci şi trecutul, istoria, tradiţiile şi limba pentru nişte banale voturi, este greu să speri la ceva bun. Ungurii vând şi pământ pentru cei care vor să fie înmormântaţi în pământul ţării, în Ungaria.

Pe câtă vreme, pe unii dintre noi îi enervează până şi imnul naţional. Ca să nu mai vorbim de ziua naţională: vara este prea cald, iarna este prea frig ca să o sărbătorim. În general, trebuie să găsim o zi neutră care să nu însemne pentru nimeni nimic. Cât despre maghiarii din România, îmi aduc aminte că regretatul Fănuş Neagu, întrebat odată în glumă, înainte de Revoluţie, ce ar vrea să fie, a răspuns: „ungur din România”. Mergând pe aceeaşi logică, probabil că acum, după atâta democraţie, nici n-ar mai vrea să vorbească româneşte. „Scriu exact ce simt şi am o nevoie teribilă de a face pace cu mine însumi”

Cu fiica sa, Ada - Sunteţi fondatorul „Fundaţiei Culturale Române”, dar şi al „Institutului Cultural Român”. Ce ambiţii aţi avut atunci când le-aţi înfiinţat?

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

- Aceleaşi pe care le are în mod normal orice om care doreşte şi face tot posibilul ca ţara sa şi cultura sa să fie cunoscute şi respectate în lume. Înainte de Revoluţie am scris câteva articole susţinând, cu exemple din toţi marii noştri clasici, că ţara nu face nimic pentru cunoaşterea valorilor ei.

Drept urmare, am fost chemat de câteva ori la Comitetul Central pentru a fi tras la răspundere. Mai mult, mi s-a cerut să critic „Europa liberă”, care îmi comentase favorabil textele. După Revoluţie, mi s-au făcut mai multe propuneri să candidez pentru Parlament, să conduc diferite instituţii. Am refuzat, spunând că interesul meu este să scriu. Sunt obsedat de oamenii şi de spaţiul în care trăiesc, scriu exact ce simt şi am o nevoie teribilă de a face pace cu mine însumi. Dar, când mi s-a amintit că aveam acum şansa să fac ceea ce propusesem în articolele despre care vorbeam, nu am ezitat nicio clipă. Eram convins că într-un an voi reuşi să pun instituţia pe picioare. Aşadar, îmi doream enorm să construiesc, să dovedesc că nu suntem doar o ţară a eternelor începuturi.

- Dar, revenind la punctul de plecare al întemeierii Fundaţiei Culturale Române, cum aţi pornit?

- Făceam la acea vreme parte dintr-o grupare intelectuală internaţională - „Gulliver” -, cu sediul în Amsterdam, alături de nume uriaşe care îşi propuneau un dialog între Est şi Vest.

- Nu era cea înfiinţată de Günter Grass din care a făcut parte şi Vaclav Havel?

- Ba da, aceea era. În ce mă priveşte, am propus, de pildă, înfiinţarea unei mari edituri la Viena. Pentru că, să vă spun un lucru trist: cele mai multe dintre acele personalităţi nu cunoşteau realitatea de la noi, din Est. În fine, dorind foarte mult ca literatura română şi cultura, în general, să circule şi să fie cunoscută în lume, am acceptat să înfiinţez „Fundaţia Culturală Română”, în speranţa că, fireşte, colegii de la „Gulliver” mă vor sprijini. Ceea ce au şi făcut. A zecea aniversare a grupului a fost sărbătorită la Sinaia. În acelaşi timp, am cerut asistenţă Institutului Suedez. După aceea, am fost la Biblioteca Congresului American, unde m-am îngrozit văzând ce cărţi existau despre România: câteva volume, unele scrise de cercetători americani şi alte câteva ale unor istorici din emigraţie. În vremea res-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pectivă, o istorie a Transilvaniei, apărută la Budapesta, era promovată cu mare succes pretutindeni. A fost nevoie să treacă mai mulţi ani până când reputatul istoric acad. Ioan-Aurel Pop3 să scrie o altă Istorie a Transilvaniei, probabil mult mai apropiată de adevăr. Şi, în paralel, o sinteză a istoriei românilor care s-a bucurat de o foarte bună primire în lumea academică din Statele Unite. Centrul de Studii Transilvane, creaţie a lui Silviu Dragomir 4 , reapărut sub egida „Fundaţiei Culturale Române” şi sub conducerea regretatului academician David Prodan, apoi sub aceea a profesorului Liviu Maior, şi-a dovedit pe deplin utilitatea. Din păcate, succesorii mei la conducerea „Institutului Cultural Român” s-au descotorosit imediat de el. O limbă „bună doar pentru înjurături” şi „o ţară ca un cur” nu erau pe măsura europenilor noştri de sorginte răsăriteană.

Împreună cu nepotul său, Cristian

- Care a fost cel mai mare succes pe care l-aţi avut cu „Fundaţia Culturală Română” în afara nenumăratelor conferinţe la înalt nivel de pe întreg mapamondul?

- Am prezentat cultura noastră în multe capitale ale lumii: Beijing, Tokyo, Madrid, Seul, Ierusalim, Budapesta, Rio de Janeiro, Stockholm etc. În

3

Ioan-Aurel Pop (n. 1 i a nuarie 1955, Sâ ntioa na , Cl uj) es te i s tori c româ n, a cademician, profesor universita r, di n 2012 rector a l Uni vers i tă ţi i Ba beş-Bol ya i di n Cl uj; membru de onoare a l revi s tei „Nomen Arti s – Di ncol o de tă cere“, de l a înfi i nţa re (2011).

4 Silviu Dragomir (n. 13 martie 1888, Gurasada, Hunedoara - d. 23 februarie 1962, Bucureşti) a fost un a ca demi ci a n româ n, i s tori c, om pol i ti c, membru ti tul a r (1928) a l Aca demi ei Româ ne.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

paralel, alte programe internaţionale se desfăşurau în ţară – la Bucureşti, la Cluj, la Baia Mare, la Constanţa etc.; iar pe lângă programele internaţionale, alte tipuri de activităţi privind dezvoltarea relaţiilor culturale cu românii din jurul graniţelor şi din diaspora, programe educaţionale, cursuri de limba română, cursuri de perfecţionare, manifestări culturalartistice, burse, achiziţionare şi distribuire de carte, casete muzicale, filme, CD-uri. Am creat o editură şi numeroase publicaţii pentru a putea dialoga cu alte culturi, deoarece nu numai noi doream să fim traduşi în alte limbi, ci şi scriitorii străini în limba română. Dar, în buna tradiţie, aceiaşi succesori s-au descotorosit şi de publicaţii. O grandioasă manifestare a fost cea de la Washington, din 1999. Până atunci, cea mai importantă prezenţă românească în America fusese prilejuită de vizita Reginei Maria în 1926. „Fundaţia Culturală Română” şi-a asumat misiunea de a reprezenta România, invitată de onoare la „Smithsonian Folklife Festival”, cu un program sub genericul „România – porţi deschise”. Vorbim despre participarea noastră la cel mai cunoscut festival de tradiţii populare din lume, pretext şi ocazie de a ne prezenta ţara şi cultura la modul cel mai concret şi complex cu putinţă şi în toate datele lor de civilizaţie autentică, rurală şi urbană, tradiţională şi modernă, de la construcţii în lemn până la muzică, dans, informatică, gastronomie, carte de artă sau materiale informative în engleză şi informatică. Standul românesc, amplasat în centrul capitalei americane, pe National Mall, a avut peste 1.100.000 de vizitatori, 40.000.000 au făcut cunoştinţă cu România prin mass-media, iar dintre cele 500 de articole scrise în presă despre festival, 98 au elogiat participarea noastră. Au venit să ne cunoască o mie de importanţi politicieni ai Americii, bunăoară vicepreşedintele Al Gore, iar televiziunile au transmis întreaga manifestare. Toată această distracţie costa peste un milion două sute de dolari, iar patria mă trimisese acolo cu 360.000 de dolari, urmând ca de restul să fac eu rost. Eram înnebunit, am împrumutat cum am putut, dar am reuşit să-mi plătesc şi datoriile. Important este, însă, până la urmă că reuşita a fost mai mare decât necazurile.

- Şi, ca răsplată, peste câţiva ani, aţi fost chemat şi anunţat că aţi fost demis, într-un mod nu prea elegant. Măcar pentru istorie, povestiţi-mi cum s-a întâmplat.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Plecarea intempestivă i-o datorez consilierului prezidenţial de atunci, Andrei Pleşu. Era modul său de a-şi exprima recunoştinţa. Pe preşedintele Traian Băsescu nu-l pot suspecta că m-a citit sau că ar fi ştiut ceva din câte mi s-au întâmplat înainte de Revoluţie. Prin urmare, domnului preşedinte nu am avut a-i reproşa decât lipsa de omenie. Îl rugasem să îmi aprobe un concediu de două săptămâni, fără plată, ca să pot pleca a doua zi la Viena pentru o intervenţie chirurgicală. Dacă nu mă duceam, pierdeam programarea, şi era vorba de o problemă de viaţă şi de moarte. Era în 2005. I-am spus că vreau să mă întorc să predau eu însumi instituţia. Pentru că despre cel care pleacă se spune de obicei ba că a furat, ba că a lăsat ceva în dezordine. Mi-a răspuns sec: „Nu se aprobă”. Colega mea Angela Martin, vicepreşedintele ICR, care a dus greul editurii şi al programelor internaţionale, a predat în bune condiţii tot ce am realizat în cincisprezece ani cu mare trudă. La înfiinţare, ICR-ul avea 5 institute culturale în străinătate şi, după un an, când am părăsit Institutul, lam lăsat cu 16. [...] „Părăsind medicina m-am simţit mai ataşat de ea, am iubit-o şi mai mult”

Pe malul Mării Negre, în faţa Casei Scriitorilor de la Neptun.

- Aş vrea să privim înapoi fără mânie, să ne întoarcem în timp, întrebându-vă ce v-a făcut în copilărie să iubiţi cărţile?

- Am avut noroc. În copilărie am avut parte de nişte întâmplări miraculoase care mi-au marcat viaţa. În spatele casei noastre, într-un sat din Maramureş, locuia preotul, care era un om cu puteri neobişnuite. Un sfânt. Făcea slujbe atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Avea un har şi un prestigiu uriaşe. În octombrie 1944, când soarta războiului era decisă, de teama represiunii trupelor horthyste fugisem într-o pădure împreună cu toţi

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

vecinii. Frica noastră era pe deplin justificată. Toate ororile de la Ip şi Trăsnea - copii scoşi din burta mamelor cu baioneta - şi în egală măsură de la Huedin, unde protopopul fusese umflat cu pompa până a murit, erau obsesiile tuturor. Aveam un singur aparat de radio cu acumulator şi aşteptam nerăbdători să vină românii. Aveam, de asemenea, un singur steag, ascuns sub paie într-o căruţă şi speram să îl putem scoate la lumină. În locul atât de aşteptat al armatei române au sosit, însă, sovieticii. Şi nu pot să uit o imagine de groază - când un soldat care intrase la noi în casă, văzând icoanele mamei, le-a ras pe toate cu rafale de automat. Atunci a fost pus la zid şi preotul din sat. Şi tot atunci am trăit prima minune adevărată: a apărut ca din senin un om care, vorbind cu soldaţii pe limba lor, l-a salvat pe preot de la moarte. În semn de recunoştinţă, preotul i-a oferit o căsuţă şi l-a asigurat că îl va îngriji toată viaţa.

- Dar cine era acel om?

- Îl chema Uray Iuliu. Unii spuneau că e ungur, alţii că ar fi polonez, dar în afară de preot, nimeni nu i-a aflat povestea. Fapt este că el a început să se ocupe de educaţia mea. Mă duceam la el acasă şi mă învăţa să fac insectare, ierbare, dar îmi citea şi din Horaţiu, în dialect napolitan, şi din Ovidiu. Era un om interesat de mişcarea astrelor şi adeseori îmi dezvăluia din secretele acestora. Făceam cu el „ore” de franceză, de italiană... La scurt timp au început percheziţiile Securităţii care duceau oamenii la Canal, ardeau cărţi... Tata era muncitor la uzinele de plumb „Phoenix”, azi dispărute şi, pentru că datorită „originii sănătoase” era mai puţin suspect, preotul a adus la noi toate cărţile lui şi le-a ascuns în şură.

Avea o bibliotecă uluitoare: toate revistele transilvane – Luceafărul, Cosînzeana, Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor , Viaţa ilustrată, Telegraful Român, Tribuna lui Slavici, dar şi întreaga „Bibliotecă pentru toţi”. Aşa se face că i-am citit la timp pe Rebreanu, Agârbiceau, Goga, pe preotul Alexandru Ciura, care scria despre minerii din Apuseni...

- Dar ce v-a făcut să vă îndreptaţi apoi spre medicină?

- Întâmplarea a făcut să trăiesc printre bolnavi psihic. Preotul despre care vă vorbeam făcea exorcizări. Veneau din toată ţara epileptici, îi aduceau rudele legaţi de căruţe şi plecau liberi. Eram

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fascinat de taina lor, voiam să ştiu de ce sunt altfel decât noi. Când mama şi tata plecau la lucru mă încuiau în casă de teamă să nu mă atace vreun nebun.

Mai târziu, tata voia să mă fac preot, iar mama, doctor veterinar deoarece fiul aceluiaşi preot era profesor de anatomie comparată la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. Tot printr-un hazard, peste mulţi ani, amândoi aveam să fim primiţi, în aceeaşi zi, în Academia Română. Dar să revin la întrebare. M-am dus să dau examen de admitere la Medicină, la Cluj, unde eram 12 candidaţi pe un loc. Pe vremea aceea la universitatea clujeană erau nişte uriaşi în medicină. Aveam de la cine să învăţ nu numai ştiinţă, ci şi cele mai importante lecţii de omenie.

Unora dintre profesorii mei le datorez pasiunea pentru cercetare, altora, oricât ar părea de ciudat, pentru literatură. O literatură privită dintr-o perspectivă inedită. Unul dintre profesori, de exemplu, când te examina, nu-ţi cerea să vorbeşti despre maladia de pe bilet, ci despre opera scriitorului, muzicianului sau pictorului care suferise de acea maladie. Eu, de exemplu, a trebuit să vorbesc despre Maupassant!

Prin urmare, în fiecare zi, cu mari eforturi descopeream, descopeream....

- De fapt, în ştiinţă, fiecare descoperire este rezultatul unor sacrificii enorme.

- N-am intrat din prima încercare la medicină. Şi până să dau a doua oară admiterea, am practicat cele mai ciudate meserii. Fiecare mi-a folosit în felul ei. Am lucrat în mină, am fost tăietor de lemne, şeful Pieţei de alimente din Baia Mare, îngrijitor la circul „Krateyl”, funcţionar la Starea Civilă... Am locuit în gazdă la o doamnă care era fosta proprietară a minelor de aur. Soţul ei murise la Canal, iar ea trăia ca în „Marile Speranţe”. De la ea am învăţat multe lucruri care ţin de maniere. Cum mergi, de pildă, cu o doamnă la braţ, dacă ai umbrelă: doi paşi, umbrela jos şi iar doi paşi, umbrela jos. De la ea am învăţat şi cum se mănâncă „civilizat”. Îmi punea o carte pe cap, alte două cărţi sub braţ şi trebuia să-mi controlez ţinuta mânuind în acelaşi timp cuţitul şi furculiţa. În prezenţa unei femei trebuia să mă ridic în picioare şi ea avea obiceiul să intre de vreo douăzeci de ori pe zi în camera mea. Astăzi, din păcate, în autobuz sau în metrou, am ajuns să se ridice femeile în prezenţa mea, ca să-mi cedeze locul.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

La Washington, pe Mall, la Smithsonian Folklife Festival

- Viaţa dumneavoastră a fost sub semnul unor întâlniri providenţiale. Dar ce v-a făcut de la medicină să vă îndreptaţi spre literatură?

- Odată intrat la Medicină, am avut şansa să fiu într-o grupă extraordinar de bună. Cel mai slab din grupă dacă lua zece simplu, nu zece cu evidenţă, picam toţi. Eu simţeam nevoia să scriu, dar n-am încercat. Era mai mult o valenţă liberă. Am scris o proză, am trimis-o la „Tribuna”, a apărut imediat şi de atunci am început să călăresc doi cai: să ţin pasul cu colegii mei, dar să şi scriu. Aveam o teorie pe vremea aceea: nu poţi să fii bun la toate, dar la ceva poţi să fii cel mai bun. Mi-a plăcut enorm psihiatria. Aveam o profesoară la Catedră, care a făcut cu mine experienţe deosebit de dificile. Am învăţat în acea perioadă genetică, psihanaliză – pe atunci interzise. Făceam exerciţii de hipnoză şi concentrare. Frecventam şi un cerc de psihopatologie literară, unde ţineam şi conferinţe. Dar, oricât ar părea de ciudat, părăsind medicina m-am simţit mai ataşat de ea, am iubit-o şi mai mult. Acum citeam ce voiam, nici pacienţii şi nici şefii nu mă obligau să fac ceva împotriva voinţei mele. În facultate mă pasionase metabolismul sărurilor de litiu, schizofrenia şi psihofarmacologia, în particular, acidul lisergic şi psilocibinele. Citisem foarte mult despre mescalină, acel „mizerabil miracol”, cum îl numise Henri Michaud5 .

- Îmi aduc aminte de romanele dumneavoastră, precum „Orgolii”, „Feţele tăcerii”, „Raport asupra singurătăţii”, „Recviem pentru nebuni şi bestii”, apărute pe vremea lui Ceauşescu, în care se regăsesc metodele psihiatrice de investigare a 5

Henri Michaux (24 mai 1899, Paris - d. 19 octombrie 1984) a fos t un poet, scriitor şi pictor belgian, adesea considerat ca adept al curentului s uprarealist, cunoscut pentru individualismul său. Este fai mos pentru că rţile sale esoterice, s cri s e într-un s ti l uşor de ci ti t şi a cces i bi l .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE conştiinţei umane, în care se observă pasiunea dumneavoastră pentru psihopatologia literară. V-aţi inspirat în aceste romane din nişte cazuri reale sau era numai ficţiune?

- Mare parte erau reale, întrucât fiecare roman are un punct de pornire legat de realitate. În „Feţele tăcerii”, de pildă, m-am întrebat ce se întâmplase cu cei ce au luptat în munţi. Şi nu tocmai din întâmplare. Odată, în copilărie, în timp ce păşteam vitele, văzusem o maşină a Securităţii. Securiştii împuşcaseră în picior un om pe care îl trăgeau după ei ca pe un animal. M-am întrebat: ce s-a ales de el, cine era acel om ?... Ce s-a ales de oamenii fugiţi prin munţii Maramureşului şi de cei ce fuseseră închişi la Sighet?

- Gândindu-mă la psihanaliză, în multe dintre romanele dumneavoastră, „Vocile nopţii”, „Drumul cenuşii”, sunt nuanţe între gri şi negru şi ca un laitmotiv răzbat moartea psihică, dar şi durerea. Am citit o lucrare a unui psihanalist, Nicolas N. Dracoulides, un elev al şcolii austriece de psihanaliză, în care vorbeşte despre roşu, negru şi alb, constante ale operelor lui Stendhal, legate de anumite momente ce au revenit în viaţa sa, ce apar şi în titlul oprelor lui: „Roşu şi negru”, „Roşu şi alb”. Ele sunt obsesii a ceea ce a trăit în copilărie. V-aţi inspirat, în afara psihopatologiei literare, şi din psihanaliză?

- Da şi nu. Dar psihanaliza a rămas una dintre marile mele pasiuni. Am citit cam tot ce este important în acest domeniu. Când mi-am ales lucrarea de diplomă - „Shakespeare în psihiatrie” -, psihanaliza era interzisă. Nu am putut cita din bibliografie niciun autor, nici măcar pe Freud. Oricum, am învăţat enorm. Să iei un personaj, să-l decupezi din carte şi să-i urmăreşti particularităţile psihice... Shakespeare stăpânea o mare parte din cunoştinţele vremii sale. Din Shakespeare, de exemplu, meteorologii au aflat chiar şi direcţia vântului din perioada înfrângerii Invincibilei Armada: Nord-Nord-Vest. De asemenea, era la curent cu circulaţia sângelui descrisă de Harvey, dar şi cu mecanismul de acţiune al otrăvurilor. Shakespeare avea un spirit de observaţie incredibil: a descris cu precizie diverse maladii psihice înainte ca ele să primească un nume peste foarte mulţi ani. Ofelia avea schizofrenie hebefrenică, Hamlet era psihasten, iar Lear suferea de

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

demenţă senilă. „România n-a fost nici pe departe «o Siberie a spiritului»”.

Scriitorul suedez Kjell Espmark, Preşedinte al Comitetului Nobel pentru Literatură între 1998 şi 2005, Augustin Buzura, Angela Martin şi Adrian Pintea

- Sunteţi un scriitor obsedat de spaţiul în care trăiţi. Ce sentimente aveţi când terminaţi un volum? Simţiţi nevoia să-l reluaţi?

- Simt o oboseală cumplită, căci un roman este terminat abia după câteva rescrieri. După ce apare mi-e frică să-l recitesc pentru că nu-mi amin-tesc să fi fost vreodată mulţumit. Uneori, după terminarea unui volum, plecam aiurea. Nu aveam o ţintă către care mă îndreptam. Mă duceam în gară şi auzeam: „trenul pleacă de la linia cutare” şi mă urcam în el să văd, de exemplu, cum e la Titu. Alteori, cutreieram minele şi îi ascultam pe oameni ce-mi povestesc: una, alta... Mă împingea nevoia de a cunoaşte şi de a mă documenta. De vină este, probabil, formaţia mea ştiinţifică. Citeşti şi te documentezi enorm pentru a dobândi o mică certitudine - ceva din necunoscutul şi nespusul în faţa cărora ne aflăm mereu.

- Adevăraţii mari scriitori au fost supuşi unui atac continuu şi nedrept al unor denigratori, grăbiţi să-şi umfle propriile merite şi să se aşeze pe creasta ultimelor valuri ale prozei minimaliste, textualiste, pornografice, aşa-zis postmoderniste. O campanie a discriminărilor de vârstă, purtată cu violenţa şi ignoranţa unor Calibani în literatura română, a lansat sintagma generaţiei expirate. Cu un comportament devastator de hoarde migratoare, nouveniţii au încercat să dea foc valorilor predecesoare, vorbind despre cadavrul din dulap Eminescu, despre patriotism, ca despre un un produs al unor mentalităţi depăşite, antieuropene şi antiglobalizante, despre marii clasici şi moderni, ca despre

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

nişte modele depăşite. Ce părere aveţi despre literatura de azi?

- La noi există câţiva mari scriitori care au dus greul literaturii române în condiţii foarte dificile iar, pe de altă parte, multe glorii fără acoperire. Ca să nu vorbim de telescriitorii pe care toată lumea îi citează fără să-i fi citit. Nu cred în literatura care ocoleşte marile adevăruri, marile teme ale romanului, aceleaşi de când există genul. Dacă nu te interesează libertatea, demnitatea şi tot ceea ce face dintr-o fiinţă un om, există prea puţine şanse ca textele să-ţi supravieţuiască.

- Strigaţi ceea ce alţii nu aveau curajul să spună. Aţi trăit de-a lungul anilor momente de cenzură cumplită. Generaţia dumneavoastră a trebuit să-şi clădească o operă în interiorul universului conceput de ei. Scriaţi: „Dacă noi nu vorbim, tăcerea îşi va instaura întunecata ei stăpânire”.

- Adevărul este că mă şi simţeam în stare să înfrunt cenzura. Şi cred că am fost unul dintre scriitorii cei mai cenzuraţi. Pe atunci, însă, mă socoteam foarte util şi mă simţeam obligat să spun, ba chiar să strig ceea ce alţii nu ştiau sau nu îndrăzneau să strige! Curajoşii şi luptătorii împotriva comunismului şi a cenzurii au apărut abia după Revoluţie, când nu mai era niciun risc. Mai mult, în loc de operă era suficient să aibă un carnet de partid, un stăpân puternic şi nişte răni inventate pe care să le expună cu patetism în faţa patriei. Cu toate cenzurile, în unele perioade mai numeroase decât ştiu cei ce scriu astăzi despre ele, au apărut cărţi care ar putea să ocupe un loc de seamă în oricare altă literatură. Cărţi care, în ciuda timpului şi a schimbărilor istorice nu sunt depăşite. Cât despre România, ea nu a fost nici pe departe o „Siberie a spiritului”. Ignorând, însă, în continuare, spiritul, educaţia şi ştiinţa, poate să devină. Am scris zeci de ani despre moartea psihică, despre aducerea omului în situaţia de a nu cunoaşte demnitatea şi adevărul, de a fi un banal animal de turmă. Prin urmare ştiu ce vorbesc. Mă reîntâlnesc cu aceleaşi întrebări, dureri şi spaime la care, în urmă cu o jumătate de secol, credeam că există soluţii, răspunsuri. În zilele noastre există un alt tip de cenzură - cea economică. Dacă nu ai bani, eşti eliminat. „Cine mai vorbeşte azi despre cultură?” şi „Cine îşi mai pierde vremea cu cititul?”

Cu câinele său preferat, Sven

- Este exact ceea ce voiam să vă întreb, întrucât conduceţi o prestigioasă revistă literară, „Cul -tura”, sub auspicii private, unul dintre cele mai impresionante exerciţii gazetăreşti din cultura română.

Cum vă descurcaţi?

- Mă întreb în fiecare săptămână dacă pot să scot următorul număr.

- Ce vă nelinişteşte în societatea de astăzi, mărturisind că „există un malaxor naţional de distrus reputaţii”, adăugând: „Scriitori fără cărţi, poli -ticieni fără ideologii au sufocat România”.

- Comunişti, anticomunişti, filooccidentali şi filoamericani, antisovietici şi filosovietici, autonomi şi independenţi am ajuns materie primă pentru cel mai sinistru malaxor. Ne purtăm ca nişte fiinţe fără trecut, fără istorie, fără cultură, de parcă am fi paraşutaţi într-un loc necunoscut şi obligaţi să luăm totul de la început. Cine mai vorbeşte azi despre cultură? Cine îşi mai pierde vremea cu cititul? Modernizarea se traduce printr-o neîncetată schimbare a legilor, iar interesul pentru cătuşe este infinit mai mare decât cel pentru carte. Concursul nostru „Cine ştie câştigă” are ca temă: „Cine este cel mai slugă dintre slugi?” Indiferent cum este: de stânga, de dreapta sau de centru. Întrebarea pe care simt nevoia să o strig aparţine lui Mishima: „Cum este cu putinţă, oare, să vreţi doar să trăiţi acceptând o lume în care spiritul a murit?”

- Scriaţi la un moment dat o frază înspăimântătoare: „în faţa morţii cuvintele se retrag”.

Toată această luptă pe care aţi dus-o de-a lungul timpului, cu cenzura, cu structurile, cu oamenii poli-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tici, cu cei neaveniţi din domeniul culturii, v-a făcut să aveţi obsesia durerii, fricii? Aţi trecut chiar prin nenumărate momente dramatice în viaţă, legate de sănătatea dumneavoastră. De unde această forţă interioară de a stimula normalul, de a înlătura gândul bolii pentru a vă salva? Există o tehnică? Cum aţi reuşit să treceţi de aceste momente, să continuaţi lupta şi să „reînviaţi” ca Pasărea Phoenix?

- Eu cred că nimic nu e întâmplător în viaţă.

De multe ori am vrut să fac într-un fel şi a ieşit altfel. Teoria mea, astăzi, este oarecum pe linia logoterapiei lui Viktor E. Frankl6 . Întrebarea lui cheie: Ce motiv ai să nu te sinucizi?, poate fi precedată de o alta: De ce am fost pedepsit? În ceea ce mă priveşte, cred că boala este o pedeapsă, dar mai ales un ajutor prin care divinitatea îţi atrage atenţia că ai greşit drumul şi că trebuie să te întorci la rostul tău.

Plecând de la ideea că nu ne naştem şi nu trăim fără un rost. Şi că acest rost este motivul care te obligă să trăieşti. Odată ce-l descoperi, nu mai eşti singur. Şi nici învins.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

schimba starea. În momentul de faţă pot scrie fără niciun fel de adjuvant. Citesc, în schimb, foarte mult.

- Pentru că vorbim de dragoste, ce rol a jucat ea în viaţa dumneavoastră?

- Scriitorul este propriul său cobai iar descoperirile nu-i aparţin lui, ci literaturii. Ceea ce a trăit se vede în cărţile lui. Sunt convins că fără prietenie, dragoste şi credinţă este aproape imposibil de trăit sau este posibil, dar nu merită.

- La ce visaţi?

- Visez să mai trăiesc o zi, şi încă o zi, şi încă o zi... Şi să mai scriu o frază, şi încă o frază, şi încă o frază... Şi să pot reciti ceea ce am scris.

Interviu realizat pe 22 februarie 2013, publicat în cotidianul.ro pe 27 august 2013.

- Care sunt ultimele cărţi pe care le-aţi lecturat?

- Iată-le, în ordinea în care le-am citit: Deidre Bair – „Jung – o biografie”; Irvin Yalom – „Psihoterapia existenţială şi problema Spinoza”; Dalai Lama – „O autobiografie spirituală”; Viktor E. Frankl – „Omul în căutarea sensului vieţii”.

- Ce faceţi când nu scrieţi? E o întrebare prostească, pentru că văd că pe masa dumneavoastră sunt nenumărate ciorne. Cum vă purificaţi?

- Săptămâna trecută, de exemplu, am trăit un moment de coşmar pentru că am pierdut din computer mai mult de un sfert din romanul pe care-l scriu şi a trebuit să-l iau iar de la capăt. Vă închipuiţi – o treabă extrem de grea. Înainte, în „obsedantele decenii”, ascultam foarte multă muzică. Când mă simţeam îmbâcsit sufleteşte, ascultam Bach, ore şi ore în şir. Bach era salvarea mea. Când mă simţeam uscat, şi sec, şi nesuferit, ascultam Ceaikovski şi Rahmaninov. Şi Chopin îmi aducea alinare şi-mi

6. Viktor Emil Frankl (n. 26 martie 1905 la Viena — d. 2 s eptembri e 1997) a fost un psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neu rol ogie şi filozofie; Frankl este fondatorul celei de-a treia şcoli vi eneze de ps i hotera pi e – Logotera pi a .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Herbert George Wells 7 , cunoscut cititorilor sub numele de H. G. Wells, a fost un scriitor englez celebru pentru cărţile sale de ficţiune precum Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună şi Insula Doctorului Moreau. A mai publicat nuvele contemporane, istorie şi comentarii sociale.

Despre biografia lui Herbert George Wells amintim câteva date succinte: a fost al patrulea, şi ultimul, copil al lui Joseph Wells (proprietar de magazin şi amator de cricket) şi al soţiei sale Sarah Neal. Familia sa făcea parte din clasa mijlocie inferioară. O moştenire le-a permis să achiziţioneze un magazin de bibelouri, fără a fi o afacere prosperă.

Joseph vindea batoane, mingi de cricket şi alte echipamente la meciurile pe care le juca şi primea o sumă incertă de bani din meciuri deoarece la vremea aceea nu existau jucători de cricket profesionişti şi plata provenea din donaţii sau plăţi mici de la cluburile pentru care erau jucate meciurile. Un eveniment important din copilăria micului Wells a fost un accident pe care l-a avut în 1874 şi care l-a lăsat imobilizat la pat, având un picior rupt. Pentru a-şi ocupa timpul a început să citească cărţi aduse de tatăl său din biblioteca locală. A ajuns repede un devorator de lectură şi astfel a căpătat şi dorinţa de a scrie. Mai târziu, în acelaşi an, a intrat la Academia Comercială Thomas Morely, unde a studiat până în 1880. În 1877 tatăl său, Joseph Wells, şi-a fracturat coapsa. Accidentul a pus capăt carierei sale în cricket, iar câştigurile magazinului nu erau suficiente pentru a compensa pierderea lui. Nemaifiind capabili de a se susţine financiar familia a decis să îşi plaseze copiii ca 7

H.G. Wells (n. 21 s eptembrie 1866, l a Atl as House, 47 Hi gh Street, Broml ey în districtul Kent - d. 13 a ugust1946, Londra). A fost un s oci a list declarat şi un pacifist, operele sal e ma i tâ rzi i deveni nd tot ma i politice şi didactice. Atât Wells cât şi Jules Verne sunt recunos cuţi ca „pă ri nţi i genul ui şti i nţi fi co -fa nta s ti c”.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

învăţăcei la diferite ocupaţii. Din 1881 până în 1883 Wells a avut o nefericită perioadă ca postăvar la Southsea Drapery Emporium. Experienţele sale au fost mai târziu utilizate ca inspiraţie pentru nuvelele Roţile Norocului şi Kipps.

Mama şi tatăl lui Wells nu se împăcau prea bine unul cu celălalt (ea era protestantă iar el un liber cugetător). Când mama sa s-a întors să lucreze ca servitoare (în Uppark, o casă în Sussex) o condiţie a locului de muncă a fost ca să nu aibă spaţiu pentru soţ sau copii. Ca urmare, părinţii săi au dus vieţi separate deşi nu au divorţat niciodată şi nu au avut alte relaţii. Wells a eşuat ca postăvar dar şi ca asistent chimist. După fiecare eşec se ducea la Uppark, unde îşi petrecea timpul la bibliotecă. Acolo citeşte lucrările multor clasici, incluzând Republica lui Platon şi Utopia lui Thomas More 8 În 1883, şeful lui Wells l-a dat afară fiind nesatisfăcut de munca lui (un verdict cu care Wells avea să fie de accord mai târziu), iar tânărul era departe de a fi nemulţumit de acest rezultat. Mai târziu în acel an a devenit profesor asistent la Midhurst Grammar School în West Sussex până când a obţinut o bursă la Şcoala Normală de Ştiinţă (mai târziu Colegiul Regal de Ştiinţă) în Londra studiind biologia cu T. H. Huxley. Wells ajutat la înfiinţarea Asociaţiei Regale a Colegiului Ştiinţei devenind în 1909 primul ei preşedinte; apoi a studiat în noua lui şcoală până în 1887 cu o alocaţie săptămânală de 21 shilings datorită bursei. Aceasta trebuia să fie o sumă confortabilă dar în autobiografia sa Wells spune mereu despre situaţia precară prin care trecea. A intrat repede la Societatea de dezbateri a şcolii. Aceşti ani marchează începutul intereselor sale în reformarea societăţii. La început, apropiind subiectul prin Repu8

Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un a voca t, s cri i tor şi om de s ta t englez. Pe durata vieţii sale şi-a câştigat reputaţia de important erudi t uma nist, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe a cel a de Lord Ca ncelar, din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „l oc feri ci t”), numele dat de el unei naţiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Es te cunos cut în s pecial pentru refuzul său de a-l recunoaşte pe Henric al VIII-lea drept ca p al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunţe la principiile sa l e şi l a rel igia sa catolică, acel refuz având drept consecinţe terminarea carierei s ale politice, închiderea sa în Turnul Londrei , şi a poi executa rea l ui pentru îna l tă tră da re .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE blica lui Platon, s-a orientat rapid spre ideile contemporane despre socialism aşa cum erau exprimate de Fabian Society şi din lecturile trimise la Kelmscott House, casa lui William Morris. S-a numărat, totodată, printre fondatorii revistei şcolare The Science School Journal, o publicaţie care îi permitea să îşi exprime părerile despre literatură şi societate.

Astfel îşi încearcă talentul în ficţiune cu prima versiune a romanului Maşina timpului, ce a fost publicat sub numele Cronica Argonauţilor. Anul şcolar 18861887 a fost ultimul an al studiilor sale. Deşi a trecut cu brio examenele de biologie şi fizică, lipsa lui de interes în geologie a dus la eşecul absolvirii şi pierderea bursei. Doar în 1890, Wells a obţinut o diplomă în Zoologie de la Universitatea din Londra Programul Extern.

După părăsirea Şcolii Normale de Ştiinţă, Wells nu avea nicio sursă de venit. Mătuşa sa, Mary, o verişoară a tatălui său, l-a invitat să stea cu ea o perioadă întrucât nu avea unde să locuiască. În timpul acestei şederi a devenit interesat de fiica mătuşii sale, Isabel. În 1889-90 a fost profesor la Şcoala Henley House unde a predat şi l-a admirat pe A.A. Milne9 . În 1891 Wells s-a căsătorit cu verişoara sa, Isabel Mary Wells, dar a părăsit-o în 1894 pentru o studentă de-a lui, Amy Catherine Robbins, cu care s-a căsătorit în 1895. A avut doi fii, George Philip (cunoscut ca „Gip”) în 1901 şi Frank Richard în 1903. În timpul căsătoriei sale cu Amy Catherine, pe care a poreclit-o Jane, a schiţat numeroase picturi, multe dintre ele fiind comentarii despre căsătoria lor. Wells şi-a numit schiţele „picshuas”. Acestea au fost teme de studiu pentru studenţii săi mulţi ani la rând. Primul succes de non-ficţiune a lui Wells a fost Anticipations of the Reaction of Mechanical and

Scientific Progress Upon Human Life and Thought

(1901). Iniţial, textul a fost serializat într-o revistă având ca subtitlu An Experiment in Prophecy şi a fost considerat cea mai explicită operă futuristă a sa. A oferit mesajul politic imediat legat de secţiunile privilegiate ale societăţii care vor continua să blocheze avansarea oamenilor capabili din alte clase până când războiul îi va obliga să-i angajeze ca şi conducători pe cei mai capabili, nu pe cei din clasele 9

Alan Alexander Milne a fost un s cri i tor engl ez cunos cut pentru crea rea ursuleţului Winnie-the-Pooh. S-a născut la Londra şi a muri t în comi ta tul Ea s t Sus s ex.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

înalte. Anticipând cum va arăta lumea în anul 2000, cartea este interesantă atât prin prisma plusurilor (trenuri şi maşini care vor duce la dispersarea populaţiei dintre oraşe spre suburbii, declinul restricţiilor morale pe măsură ce bărbaţii şi femeile vor căuta o mai mare libertate sexuală, înfrângerea militarismului german şi existent Uniunii Europene), cât şi a minusurilor (Wells nu prevedea succesul avioanelor înainte de 1950 şi declara că „imaginaţia mea refuză să vadă orice fel de submarin făcând altceva decât să-şi sufoce echipajul şi să se scufunde”).

Statuia unui tripod din Războiul Lumilor ridicată în amintirea lui H.G. Wells în centrul oraşului Woking, Anglia

Unele dintre primele sale romane de ficţiune au adus la lumină o serie de teme devenite acum clasice în SF, de exemplu Maşina timpului, Insula doc-

torului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Când se va trezi Cel-care-doarme şi Primii oameni în Lună.

El a mai scris şi romane realiste care au fost bine primite, printre acestea numărându-se Kipps şi satira societăţii edwardiene Tono-Bungay.

De asemeni Wells a mai scris zeci de povestiri şi nuvele, printre cele mai cunoscute numărânduse Ţara orbilor (1904). Povestirea sa Noul accelerator a inspirat episodul „Wink of an Eye” din serialul „Star Trek“. Povestirea The Door in the Wall relatează despre o grădină secretă similară celei din 10 romanul omonim al lui Frances Hodgson Burnett .

Deşi Tono-Bungay nu a fost un roman SF, radioactivitatea joacă un rol important în cadrul cărţii. Un rol mai larg îl joacă însă în Lumea eliberată (1914), carte 10

Frances Eliza Hodgson Burnett (n. 24 noi embri e 1849 – d. 29 octobrie 1924) a fost o scriitoare de origine engleză. Este cunos cută ma i ales pentru povestirile pentru copi i Little Lord Fauntleroy (publ i ca tă în 1885-’86), A Little Princess (1905) şi The Secret Garden (1911).

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care conţine, probabil, cea mai importantă profeţie a lui Wells. Savanţii acelor vremuri erau perfect conştienţi de faptul că înjumătăţirea naturală a radiului degajă energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriaşă.

Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenţii care accelerează procesul înjumătăţirii radiului, producând bombe care explodează folosind explozibili obişnuiţi - dar care „continuă să explodeze” fără oprire. „Nimic n-ar putea fi mai limpede pentru oamenii începutului secolului al douăzecilea”, scria, „decât rapiditatea cu care războiul devine imposibil... [dar] nu vor vedea asta decât atunci când bombele atomice le vor exploda în mâini”. În 1932, fizicianul şi inventatorul reacţiei nucleare în lanţ Leó 11 Szilárd a citit Lumea eliberată, o carte despre care spune că a avut un impact covârşitor asupra sa.

Wells a mai scris şi opere de non-ficţiune.

Bestsellerul său în trei volume The Outline of History (1920) a deschis drumul unei noi ere de popularizare a istoriei lumii, beneficiind de o primire critică amestecată din partea istoricilor profesionişti. Mulţi alţi autori au scris propriile „Outlines” pe marginea altor subiecte, Wells reeditându-şi opera în 1922 într-un format mai redus, A Short History of the World, şi, ulterior, în două opere mai complexe: The Science of Life (1930) şi The Work, Wealth and Happiness of Mankind (1931). „Outlines” a devenit suficient de cunoscută şi reeditată pentru ca James Thurber să o parodieze în eseul său umoristic „An Outline of Scientists”.

De la începuturile carierei sale, Wells s-a gândit la moduri mai bune de organizare a societăţii, scriind o serie de romane utopice. Primul dintre acestea a fost O utopie modernă (1905), care prezintă o utopie globală ce „nu importă decât meteoriţi şi nu exportă nimic”; doi călători din lumea noastră ajung într-o istorie alternativă. Celelalte opere utopice încep de obicei cu omenirea îndreptându-se 11

Leó Szilárd (n. 11 februarie 1898, Buda pes ta - d. 30 ma i 1964, La Jol la, California) a fost un fizician evreu maghiar, cetăţean ameri ca n. A formulat ipoteza existenţei reacţiilor nucleare în lanţ şi , împreună cu Enri co Fermi, a construit primul reactor nuclear. A redactat o scrisoare, s emnată de Albert Einstein, în urma că rei a a fos t i ni ţi a t Proi ectul Ma nhattan. După realizarea bombei atomice a pleda t împotri va uti l i zării ei în război. A considerat lansarea primei bombe l a Hi ros hi ma drept eroare, iar lansarea celei de-a doua la Nagasaki drept ba rba ri e.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

către o catastrofă, până când oamenii găsesc un mod de viaţă mai bun: fie că e vorba despre gazele misterioase ale unei comete care îi fac pe oameni să se comporte raţional şi să abandoneze un război european [În zilele cometei (1906)], fie controlul lumii este preluat de un consiliu de savanţi, cum se întâmplă în Chipul lucrurilor viitoare (1933, ecranizat în filmul din 1936 al lui Alexander Korda1 2 Things to Come). Cartea descrie cu multă acurateţe războiul mondial, cu oraşe distruse de bombe aeriene. Wells a mai portretizat ascensiunea dictatorilor fascişti în volumul Dictatura d-lui Parham (1930) şi Teroarea sfântă (1939). Oameni ca zei (1923) este, de asemenea, un roman utopic.

Wells a analizat ideea „natural versus dobândit” şi şi-a pus întrebări legate de umanitate în cărţi precum Insula doctorului Moreau. Nu toate romanele sale de ficţiune se sfârşesc sub forma unei utopii, Wells scriind chiar şi un roman distopic, Când se va trezi Cel-care-doarme (1899, reeditat ca The Sleeper Awakes în 1910), care prezintă o societate viitoare în care clasele s-au separat tot mai mult, ceea ce a dus la revolta maselor împotriva conducătorilor. Insula doctorului Moreau este chiar mai întunecată, naratorul rămânând captiv pe o insulă cu animale vivisecţionate (fără succes) în fiinţe umane; la fel ca şi Gulliver după revenirea din ţinutul Houyhnhnm, naratorul romanului nu va mai reuşi să scape de percepţia că oamenii sunt doar bestii superficial civilizate, care se întorc la natura lor animală.

Wells a mai scris şi prefaţa primei ediţii a jurnalului lui W. N. P. Barbellion The Journal of a Disappointed Man, publicat în 1919. Deoarece „Barbellion” era şi pseudonimul lui Wells, mulţi critici au crezut că el este autorul real al cărţii; Wells a negat constant acest zvon, deşi era extrem de încântat de jurnal, dar bănuielile nu s-au dispersat decât mai târziu în cursul anului, când adevăratul Barbellion a decedat.

12

Sir Alexander Korda, pe numel e rea l Sándor László Kellner (n.16 s eptembrie 1893, Pusztatúrpás ztó, Unga ri a – d. 23 i a nua ri e 1956, Londra) a fost un regizor şi producător de film britanic de ori gi ne ma ghiară. Korda a turnat primul film mut în Ungaria în 1914, iar mai târziu a turnat câteva filme remarcabile în Austria. La sfârşitul anilor 1920 el sa mutat în Anglia, iar după apariţia filmului cu sonor, a turnat exclusiv în Anglia. În calitate de producător, a promovat tinere talente, actori şi regi zori, astfel că în anii 1930 i-a lansat pe Laurence Olivier, David Lean şi Ca rol Reed. Alexander Korda a murit în anul 1956, ca urma re a unui i nfarct miocardic. A fost fratele regizorului Zolta n Korda şi a l s cenogra ful ui Vi ncent Korda .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1927, o cetăţeană canadiană pe nume Florence Deeks l-a dat în judecată pe Wells pentru plagiat, susţinând că acesta ar fi copiat mare parte a conţinutului cărţii The Outline of History din opera The Web, pe care ea o trimisese companiei canadiene Macmillan Company, unde stătuse timp de opt luni înainte de a fi respinsă. Deşi existau numeroase similarităţi în frazare şi erori faptice, judecătorii au găsit asemănările neconcludente şi au închis cazul.

Unul dintre rapoarte preciza că, din moment ce opera lui Deek nu fusese publicată, nu exista nicio bază legală pentru această acţiune 1 3 . În 1933, Wells a prezis în Chipul lucrurilor viitoare că războiul mondial de care se temea va începe în ianuarie 1940 1 4 , lucru care avea să se întâmple cu doar patru luni mai devreme, Al Doilea Război Mondial începând în septembrie 1939. În 1936, înaintea Institutului Regal, Wells a cerut realizarea de către autorităţi marcante a unei enciclopedii a lumii pe înţelesul publicului larg, care să fie actualizată periodic. În 1938 a publicat o antologie de eseuri despre organizarea viitoare a învăţământului şi educaţiei, World Brain, în care a inclus eseul „The Idea of a Permanent World Encyclopaedia”.

Către sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Forţele Aliate au descoperit că SS realizase liste de persoane care trebuiau arestate imediat după invadarea Marii Britanii în cursul operaţiunii abandonate Seelöwe, Wells fiind inclus pe aceeaşi listă în această carte neagră şi apărând pe aceeaşi pagină cu Rebecca West 1 5 . Wells, ca preşedinte al organizaţiei PEN International (care cuprindea poeţi, eseişi şi romancieri), îi înfuriase deja pe nazişti excluzând organizaţia omonimă germană în 1934, după ce aceasta refuzase să primească membrii nonarieni. Căutând un mod mai complex pentru a juca jocuri de război, Wells a scris Floor Games (1911), urmată de Little Wars (1913). Aceasta din urmă este considerată astăzi ca primul joc de război recreaţional, iar Wells este considerat de unii ca „Părintele jocurilor de război miniatură”.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Dintre traducerile în limba română a operelor lui H.G. Wells amintim câteva: Omul invizibil (traducere C. Camil şi M. Ralian), Editura Tineretului, 1957; Povestiri - Editura Meridiane, 1959; Opere alese, volumul I: Maşina timpului - Editura Tineretului, care conţine romanele: Maşina timpului (traducere Mihu Dragomir şi C. Vonghizas), Omul invizibil (traducere C. Camil şi M. Ralian), Insula doctorului Moreau (traducere Mihu Dragomir şi C. Vonghizas), 1962; 1963 - Opere alese, volumul II: Războiul lumilor (traducere Mihu Dragomir şi C. Vonghizas) - Editura Tineretului, care conţine romanele:

Războiul lumilor, Când se va trezi cel care doarme, Primii oameni în Lună; 1964 - Opere alese, volumul III: Hrana zeilor (traducere Victor Kernbach şi C. Vonghizas) - Editura Tineretului. Conţine romanele:

Hrana zeilor, Oameni ca zei, Dl. Blettsworthy pe insula Rampole; 1965 - Opere alese, volumul IV: Oul de cristal (traducere Victor Kernbach, C. Vonghizas şi B. Bereanu) - Editura Tineretului, care conţine povestirile: „Împărăţia furnicilor”, „Cuirasate terestre”, „Ţara orbilor”, „Bacilii furaţi”, „Înflorirea ciudatei orhidee”, „În observatorul din Avu”, „Omul zburător”, „Fabricantul de diamante”, „Insula aepyornilor”, „Neobişnuitul caz al ochilor lui Davidson”, „Argonauţii aerului”, „În abis”; „Năvălitorii din adîncuri, „Oul de cristal”, „Steaua”; „O poveste a zilelor ce vor veni”, „Filmer”, „Adevărul despre Pyecraft”, „Noul accelerator”, „Un vis apocaliptic”. În anul 1966 la Editura pentru Literatură Universală apare Omul invizibil şi Primii oameni în Lună, urmată în anul; 1967 de Tono Bungay; 1971 - Omul invizibil - Editura Albatros; 1976 - În zilele cometei - Editura Dacia; 1994 (?) - Războiul lumilor (traducere Mara Popa şi Paul Lăcătuş) - Editura Larry Cart 2000; 1997 Maşina timpului. Războiul lumilor - Editura Litera; 2005 - Insula doctorului Moreau (traducere Mihu Dragomir şi C. Vonghizas) - Editura Leda; 2005 Războiul lumilor - Editura Leda; 2006 - Omul invizibil - Editura Leda; 2010 - Omul invizibil. Războiul lumilor la Editura Adevărul etc.

Viorela Codreanu Tiron

13

Mackenzie, Norman and Jeanne (1973). The Time Traveller-The Life of H.G. Wells, London: Wei denfi el d a nd Ni col s on. pp. 356–366.

14 „9. The Last War Cyclone, 1940–50”. The shape of things to come: the ultimate revolution (edi tura Pengui n 2005). 1933. p. 208.

15 Wells, Frank. H.G. Wells—A Pictorial Biography. London: Jupi ter Books , 1977, pa ge 91.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de 17

Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostro16 witzky , a fost poet, prozator şi critic de artă. Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, precursor al suprarealismului. Născut la Roma, în 1880, urmează şcoala la Monaco, Cannes şi Nisa.

Îşi publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Soseşte în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcţionar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul dintre elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că şi-a descoperit înzestrarea pentru poezie.

Se stabileşte definitiv la Paris în 1903, unde îşi începe colaborările literare în diverse publicaţii, după ce - încă din 1902 - îşi vădise talentul de critic de artă în paginile revistei „L'Européen”, unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunităţii artistice a Parisului, client obişnuit al localurilor „Le bateau lavoir” şi „Le lapin agile” din Montmartre.

Printre prietenii şi colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ş.a. Îşi câştigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-şi rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numeşte „pornographiques et alimentaires“). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, Guillaume Apollinaire - n. 26 a ugust 1880, Roma - d. 9 noi embri e 1918, Pa ri s.

16

André Derain ).

Atras de pictură, îi aduce în atenţia publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse şi Georges Braque. Asistă la naşterea cubismului şi devine unul dintre animatorii şi teoreticienii curentului, fapt consfinţit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui „Les Soirées de Paris”. Apollinaire propune termenul de „orfism” pentru a descrie tendinţa către abstracţia absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine şi lui, ţinând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reuşite poeme scrise între 1898 şi 1912, suprimând punctuaţia pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertăţii expresiei. În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriţă de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul „Orangerie” din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimaşă, tot mai temeinic de lumea artelor. În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz şi este supus unei trepanaţii craniene. În acelaşi an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele şi povestiri mistice şi autobiografice. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o defineşte, vizionar, „dramă suprarealistă”, piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii şi publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.

17

André Louis Derain (n. 10 iunie, 1880, Chatou/Yvel i nes în Îl e -deFra nce – d. 8 septembrie, 1954, Garches în Hauts-de-Seine) a fos t un pi ctor, grafician şi sculptor francez, unul din reprezentanţii princi pa l i a lături de Henri Matiss e, Ma uri ce de Vl a mi nck şi Ra oul Dufy - a i fa uvismului, mişcare artistică din anii 1904 - 1908, care punea accentul pe i ntensitatea şi puritatea culorilor, mi şca re de ca re s -a di s ta nţa t ul terior. Preţuit încă din timpul vieţii, a fost mai târziu criticat pentru a fa ptul de a fi reveni t l a formel e considerate „tra di ţi ona l e".

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi şubrezeşte şi mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiaşi an apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre , poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoţite de câteva scrisori de pe front (corespondenţa din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou). Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris. În România, Apollinaire a avut mulţi admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediţie bilingvă cu o selecţie a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura Univers publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Taşcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Ţepeneag, Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Beniuc.

Clotilda Anemona anacolia În grădină răsăriră Unde-n somn melancolia Dragoste dispreţ respiră Vin aici şi-a-noastre umbre Ce cu noaptea or să piară Soarele le face sumbre Şi cu el au să dispară Zeităţile din ape Lasă părul să le curgă Tu să urmăreşti de-aproape Umbra scumpă-n seara murgă poezie de Guillaume Apollinaire din Alcooluri (1913), traducere de Mihai Beniuc

Tristeţea unei stele Mi se ivi Minerva drept fie-mea din ţeastă O stea însângerată de-a pururi mă-ncunună Stă în adânc raţiunea iar cerul e pe creastă Unde-ncepu zeiţa demult arme să-şi pună

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Durerea tăinuită ce-o port în aiurare Mai mare-i decât fost-a-n vreun suflet vreodată Ea arde-n mine-ntr-una şi fără de speranţă Ca-n licurici lumina din trupu-i luminat Ca la soldatul nostru în piept slăvita Franţă Şi ca la crin în cupă polenul parfumat poezie de Guillaume Apollinaire din Caligrame (1918)

L'amour L’anneau se met ŕ l’annulaire Aprčs le baiser des aveux Ce que nos lčvres murmurčrent Est dans l’anneau des annulaires Mets des roses dans tes cheveux (Guillaume Apollinaire, „Stavelot, 1899 „ în Le guetteur mélancolique, 1952)

Ocean de pamânt Bookmark and Share Eu mi-am clădit o casă la mijloc de Ocean, Ferestrele i-s râuri ce curg din ochii mei, Şi mişună, pe unde sunt ziduri, caracatiţi.

Nu auziţi cum bate la geam inima lor?

O, case ude, Case-n flăcări timp iute, iute, Din avioane pică ouă Atent! O ancora s-aruncă, Atenţie ancora ce vine, Ce bine-ar fi să vie dinspre cer, Caprifoiul cerului se-nalţă, S-agită caracatiţe terestre, Iar noi suntem destui, destui să fim groparii noştri proprii, Palizi polipi ai valurilor de cretă, O, caracatiţi cu pliscul vost' pal, În jurul casei este Oceanul Ce nu se odihneşte niciodată.

(Guillaume Apollinaire, „Stavelot, 1899 „ în Le guetteur mélancolique, 1952) Odette Mărgăritescu

Dar dintre rele-acesta nu este cel mai mare Că am în cap spărtură mortală şi-nstelată

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

1938 Maria Tănase începe să colaboreze cu renumitul restaurant „Luxandra”, unde cânta acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moţoi şi în acelaşi an debutează la radio.

Autor: Dorina Litră

Câteva date biografice: Maria Tănase18 , cunoscută reprezentantă a muzicii populare româneşti, a fost supranumită Pa-

sărea măiastră, Edith Piaf a României şi Regina cântecului popular. S-a născut în mahalaua Cărămida-

rilor din Bucureşti, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârţa, judeţul Sibiu şi al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei. Copilăria i-a fost bucurată de grădina cu flori din mahala, plină de lalele, garoafe, narcise, bujori şi panseluţe. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921 la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” cu ocazia serbării de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a urmat doar 3 clase, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinţii săi, la grădină. În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuş”, pe 2 iunie debutează în revista Cărăbuş –Express (a lui N. Kiriţescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase. În seara debutului acesta nu a slăbit-o din ochi, iar la finalul programului i-a spus simplu „Aşa s-o ţii!”, ceea ce pentru tânăra interpretă făcea cât toate aplauzele din lume la un loc. În acelaşi an imprimă Mansarda (romanţă de Nello Manzatti1 9 ) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei. În vara anului 1936 imprimă cântece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner, primele două fiind Cine iubeşte şi lasă şi M-am jurat de mii de ori, pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj. În 18

Maria Tănase - n. 25 s eptembri e 1913, Bucureşti ― d. 22 i uni e 1963, Bucureşti .

19 Ion (Nelu) A. Mânzatu, mai bine cunoscut prin numel e s ub formă i talianizată – Nello Manzatti (n. 1902, Bucureşti — d. 5 februarie 1986, Mi lano, Italia) a fost un compozitor, cântăreţ, gazetar şi scriitor româ n.

A ră mas cunoscut pentru compoziţii l e de muzi că uşoa ră şi pentru a filierea cu Garda de Fier, căreia i-a dedicat un repertoriu mili ta r. Scri eri l e s a l e l i tera re s unt foa rte puţi n cunos cute.

„Adevărata iubire a Mariei Tănase a fost cântecul” 20 , pe care l-a descoperit de una singură în cătunuri ascunse şi sate răzleţe prin munţi. Multe cântece le-a învăţat de la tatăl său, dar şi de la oamenii ce lucrau în grădina părinţilor şi care îşi potoleau dorul de casă prin cântecele aduse din Transilvania, Moldova şi Oltenia, de pe văile Jiului, Bistriţei şi Siretului, din toate colţurile României. Pasărea măiastră este numele pe care i l-a atribuit istoricul Nicolae Iorga când a auzit-o cântând la încheierea cursurilor de vară ale Universităţii populare de la Vălenii de Munte (Prahova), în 1938, an în care îşi va lansa cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) şi Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelaţia Alhambrei, pe care le imprima apoi la „Columbia”. Încântarea pe care a citit-o pe faţa lui Iorga când a ascultat-o cântând şi numele pe care acesta i l-a dat au stârnit dorinţa Mariei de a face şi mai mult, dar şi mai bine în muzica românească.

Pe 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziţia Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen, unde cântă împreună cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca la Casa Românească (unul din pavilioanele României). La această Expoziţie au mai fost prezenţi George Enescu, prof.

Dimitrie Gusti şi Constantin Brâncuşi, acesta din urmă rugând-o să îi cânte un cântec oltenesc. După cum ea însăşi mărturisea, „Brâncuşi s-a ascuns cu fa20

George Sbârcea, „Viaţa romanţată a Ma ri ei Tă na s e”, Bucure şti , Edi tura Romhel i on, 1991, p.7.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţa către perete, să nu-i văd lacrimile ce îl podidi21 seră…” 1940 este un an de răscruce în cariera Mariei Tănase, căci Garda de Fier îi distruge toate discurile existente în discoteca Radioului, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic.

Adevăratul motiv al acestei mişcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau şi o serie de intelectuali evrei sau democraţi, ca folcloristul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul prototip pentru Cine iubeşte şi lasă, frate al pictorului Victor Brauner) şi jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). În 1952 este solicitată să profeseze la Şcoala medie de muzică nr. 1 din Bucureşti, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve 22 23 pe Victoria Darvai , Ileana Constantinescu şi Natalia Şerbănescu24 .

Din 1954 imprimă la Radio şi la casa de discuri „Electrecord“, inclusiv cântece populare româneşti traduse şi adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj (Doina din Dolj), La malédiction d’amour (Cine iubeşte şi lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-aşa). Acestea au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.

A cochetat şi cu lumea teatrului şi a cinematografiei, jucând pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) şi în Horia de Mihail Davidoglu (1956), căci „îi plăcea să trăiască în închipuirea ei ursita altor fiinţe”. A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) şi a interpretat rolul principal în comedia muzicală 21

George Sbârcea, „Viaţa romanţată a Ma ri ei Tă na s e”, Bucure şti , Edi tura Romhel i on, 1991, p.27.

22 Victoria Darvai (n. 7 ianuarie 1926, loc. Biserica Albă, actualmente în reg. Transcarpatia, Ucraina) a fost o mare interpretă de folclor muzi ca l di n Maramureş. Este cea dintâi sol i s tă de muzi că popul a ră ca re a va l orificat pe undele româneşti câ ntecul ma ra mure şea n a utenti c.

23 Ileana Constantinescu (n. 30 ma i 1929, l oc. Coma ni , jud. Ol t) câ ntăreaţă de muzică populară românească, ce s -a fă cut rema rca tă pri n înregistrarea în perioada 1951-1956 a pes te 200 de câ ntece l a Ins ti tutul de Fol cl or.

24 Natalia Şerbănescu (n.1931, satul Plopu, Comuna Murighiol, judeţul Tul cea - d.21 martie 2007) a fost una din cele mai mari i nterprete de fol clor românesc şi prima interpretă care a adus cântecul şi cos tumul dobrogea n pe s cenă .

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946). A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958), precum şi în scurt-metrajul Amintiri din Bucureşti (filmat în 1958).

Premii: În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia, unde este desemnată cetăţean de onoare de către preşedintele Turciei. În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a. În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul suprem de Artist emerit.

Viaţa personală: În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaşte pe Sandu Eliad (regizor la Teatrul „Baraşeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), cel care o va prezenta mai târziu folcloristului Harry Brauner.

Atras de figurile proeminente ale istoriei şi 25 culturii româneşti, sculptorul Gheorghe Anghel îşi dorea în atelierul-locuinţă portretul Mariei Tănase, turnat în bronz. Întâlnirile repetate pentru a duce la bun sfârşit această dorinţă a sculptorului au dus la înfiriparea unor sentimente puternice între cei doi, căci „Anghel a iubit-o cu pasiune pe Maria; nici ea n-a rezistat acelor flăcări mistuitoare” 26 . Artistul dorea să dea portretului un aer de măreţie, dar pe măsură ce-l finisa era tot mai nemulţumit, drept dovadă l-a aruncat în pivniţă, fără ca Maria să fi apucat a-l vedea. Conştient de firile lor diametral opuse, Anghel renunţă la cea pe care o preţuia atât de mult… În decembrie 1950 se căsătoreşte cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), cel care îi stătuse aproape 10 ani alături, ca admirator, sfătuitor, prieten devotat şi îndrumător. Cu 13 ani mai mică decât soţul său, Maria a rămas toată viaţa alături de omul care o aşteptase ani de-a rândul, „trecând peste toate capriciile şi escapadele ei cu o răbdare de-a dreptul angelică”. A avut o relaţie cu premierul Armand Călinescu şi se pa25

Gheorghe D. Anghel (n. 22 august 1904, Drobeta Turnu Severi n - d.

1966, Bucureşti) a fost un sculptor român, elev al sculptorului Dimi tri e Pa ci urea, Anghel îşi definitivează forma ţi a l a Pa ri s (1924-1937) s ub îndrumarea lui Antoine Injalbert. Aici are ocazia să viziteze atelierul l ui Brâ ncuşi şi fa ce s tudi i în muzee şi expozi ţi i , fi i nd i nteres a t de monumentel e vechi i a rhi tecturi şi s cul pturi fra nceze.

26 Maria Roşca, „Maria Tănase”, Bucureşti, Editura Muzical ă , 1988, p.

156.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re că a fost agentă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) condus de Eugen Cristescu.

Repertoriul Mariei Tănase este alcătuit din aproape 400 de cântece din toate regiunile României, dintre care enumerăm Dragi mi-s cântecele mele , Aseară vântul bătea, M-am jurat de mii de ori, Şapte

săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alviţa, Cine iubeşte şi lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie şi Mărioară, Ţigăneasca, Când o fi la moartea mea.

Uneori se întreba de unde vin cântecele şi tot ea îşi răspundea: „Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale… vin de departe, de foarte departe, şi se furişează în noi pe nesimţite”. Lucian Blaga considera că Maria Tănase „strecoară în cântece fiorul veşniciei”, Tudor Arghezi se întreba: „Dacă într-un copac e toată pădurea, de ce n-ar încăpea întrun cântec al Mariei Tănase durerea întregii omeniri?”, Păstorel Teodoreanu era de părere că „din gâtlejul ei se deapănă catifea şi mătase”, iar Mihail Sadoveanu o vedea ca pe „strălucitul astru care brăzdează cerul României” 27 .

Anul 1962 o găseşte la Taraful Gorjului din Târgu Jiu, unde îşi ceruse transferul şi alături de care a realizat numeroase turnee, dorind cu tot sufletul să redescopere frumuseţea cântecului oltenesc. În primăvara anului 1963, pune la cale un turneu ce urma să se desfăşoare pe parcursul a 75 de zile, dar încă de la începutul acestuia starea ei de sănătate nu era prea bună, artista prezentând probleme de respiraţie. Pe când se afla la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Deşi continuă să apară pe scenă alături de ceilalţi membrii 27

George Sbârcea, „Viaţa romanţată a Mariei Tănase”, Bucureşti , Edi tura Romhel i on, 1991, pp.47-49

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ai tarafului, la 1 Mai îşi încântă pentru ultima dată spectatorii, convinsă fiind că aplauzele lor sunt ultimele pe care le va mai culege vreodată. Conştientă că sfârşitul este aproape, îşi scrie testamentul gândindu-se la toţi cei care i-au fost dragi – soţul, sora şi fratele, nepoţii, dar mai ales mama, cu privire la care lasă expres o dorinţă : „Aş vrea din străfund ca mama mea să nu afle că am murit, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi din când în când să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu pentru că ea nu vede” 28 . Se stinge din viaţă la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.

A trecut în nefiinţă cu regretul de a nu avea copii, pe care însă i-a iubit şi i-a dorit întotdeauna. Între ultimele sale dorinţe s-a numărat aducerea de acasă a vasului ornamental în care se găseau petale de trandafiri, adunate de-a lungul vieţii şi păstrate cu grijă pentru perna pe care urma să îşi doarmă somnul cel de veci. Cu ultimele puteri, îi spune soţului: „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine şi împarte-le oamenilor. Au fost curate şi rare”, iar cântecele sale au ajuns să fie cunoscute nu numai în România, dar şi în Austria, Italia, Franţa, Spania, Turcia, Brazilia şi ţările sud-americane, chiar şi în îndepărtata Australie.

Fragilă şi nu prea voinică, cu glas de aur şi ochi adânci, Maria Tănase s-a impus prin stilul propriu, cu trăsături distincte, foarte bine conturate şi a lăsat omenirii cântece cu care să se veselească sau să plângă deopotrivă. În memoria „păsării măiestre” a cântecului românesc, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj organizează din doi în doi ani Festivalul-concurs Naţional al Interpreţilor Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase”, ajuns anul acesta la ediţia a XXII-a, jubiliară prin aniversarea a 100 de ani de la naşterea marii noastre artiste şi comemorarea a 50 de ani de la trecerea sa în nefiinţă.

Dorina Litră

28

Maria Roşca, „Maria Tănase”, Bucureşti, Editura Muzicală , 1988, p.

260.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Apropierea mea de marea artistă s-a făcut prin anii ’50, pe calea undelor, fiind, pe atunci, elev la Şcoala Elementară nr. 7 din Sibiu, de pe Strada Dimitrie Anghel. Da, pe calea undelor radio, după ce, spre bucuria mea, părinţii au hotărât să-mi cumpere un aparat „RADIO POPULAR”, la care, pe lângă muzică, eram un nedezlipit ascultător al emisiunilor de teatru la microfon. Eram atras, în egală măsură de toate genurile muzicale. Din perioada interpreţilor de muzică populară, de atunci, m-a impresionat în primul rând o voce originală cu timbru, dar şi cu accente şi inflexiuni muzicale, în interpretarea unei melodii, pe care n-am uitat-o niciodată: „Cine iubeşte şi lasă”. Era Maria Tănase.

Mai apoi, după mutarea cu părinţii în TârguJiu, ca elev al Liceului „T. Vladimirescu”, am reuşit so cunosc pe renumita interpretă, prin anul 1958, cu ocazia unui spectacol susţinut la singura sală din oraş, sala „23 August”, actualmente Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu29 ”, care aparţinea Casei Raionale de Cultură „Mihai Eminescu” din localitate. Eu făceam parte din colectivul de artişti amatori al acestei instituţii culturale, despre care a scris, cu multă competenţă şi talent Paul Plopa în cartea „Vitralii – File de jurnal” - Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, Gorj, Tg-Jiu, 2003, în capitolul „Al doilea jurnal – Arta ca viaţă” – (pag. 39-59). Acest statut de artist amator ne facilita intrarea, fără bani, la spectacolele de orice gen. În pauze intram în culise, făceam cunoştinţă cu artiştii profesionişti, cu care întreţineam conversaţii pe diferite teme. Într-o astfel de situaţie, fascinat de personalitatea Mariei Tănase, am intrat în culise şi, pironit 29

Elvira Godeanu (n. 13 mai 1904 București - d. 3 septembri e 1991) a fos t o cunoscută actriță română de film, radio, teatru și voce formată la generația de aur a marilor artiști interbelici. A interpretat roluri extrem de va riate, atât din literatura universală, cât și din cea româ nă . El vi ra Godeanu rămâne una din marile interprete ale rolului Zoe Trahana che di n comedia lui Ion Luca Caragiale. A fost căsătorită cu Emil Pra ger, un cunoscut inginer constructor și arhitect din perioada interbelică. A fos t di stinsă cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depus ă cu oca zia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeni ul a rtei dra ma ti ce”.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

lângă o sobă de teracotă, rămăsesem cu ochii ţintă la artistă, fără a fi în stare să scot vreun cuvânt. Artistei nu i-a scăpat atitudinea mea timidă, dar admirativă, pentru că era încă foarte frumoasă la cei peste 40 de ani ai săi, şi cu dezinvoltură m-a întrebat, după ce mi-a zâmbit, dacă nu vreau să-i cumpăr nişte ţigări. Cu multă bucurie am acceptat şi m-am grăbit să i le aduc, banii mi i-a dat ea, aşa cum îmi spusese, un pachet de ţigări Bucegi – ţigări de damă – zece în pachet şi la un capăt cu carton auriu... În finalul concertului, apariţia apoteotică a Mariei Tănase – ţinută maiestuoasă, eleganţă în mişcare, îmbrăcată într-o rochie sclipitoare (nu era un spectacol pur de muzică populară), mulată pe trupul subţire şi mlădios, ca o adevărată regină, a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. Noutate pentru mine, această apariţie scenică, pe care n-o putusem vedea la aparatul de radio, la care s-a adăugat o tehnică de mânuire a microfonului (era un microfon pe un trepied de metal), pe care nu a posedat-o niciun alt interpret vreodată, astfel încât, solista şi microfonul, deveneau un cuplu artistic inconfundabil.

A treia şi ultima întâlnire cu Doamna Maria, care s-a transformat într-o fructoasă colaborare (am contribuit la transcrierea la maşina de scris a peste 50 de cântece – textul literar – culese din zona folclorică a Gorjului) s-a produs în 1962, când şi-a cerut transferul de la Teatrul Satiric „Constantin Tănase” din Bucureşti pentru a lucra ca folclorist cu Orchestra de muzică populară „Taraful Gorjului”.

Despre această perioadă, până în mai 1963, când s-a retras, bolnavă, la Bucureşti, am scris în două materiale; evocarea „Maria Tănase la Tg-Jiu”, publicată în revista „Ramuri” nr. 6 (132) 15 iunie 1975, Craiova, pag. 10 şi comunicarea „Urmaşi ai Mariei Tănase”, susţinută la Sesiunea de comunicări şi publicată în volumul „Cântecul popular românesc – studii de folclor, III”, Craiova, Editura Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1975, pag 211-215. Prezentarea ambelor publicaţii a fost facilitată de participarea mea, ca invitat, la Ediţia a IV-a a Festivalului şi Concursului Naţional al Cântecului Popular Românesc – Maria Tănase – Craiova, iunie 1975 şi s-a axat pe ilustrarea unor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa renumitei interprete, reliefând generoasele preocupări ale acesteia privitor la investigarea, cercetarea şi punerea în valoare scenică a folclorului gorjean.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În rândurile de faţă nu voi mai reveni la cele publicate, dorind să mă opresc asupra calităţilor de OM ale artistei, asupra modestiei şi generozităţii cu care ne-a înconjurat pe toţi cei care am fost în preajma ei. Era iubită şi respectată. Toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie.

Chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii foloseau această exprimare. Cât a funcţionat la TârguJiu, şi-a luat cameră la unicul hotel din oraş, „Hotel Carpaţi”. Camera cu nr. 9 avea ferestrele îndreptate spre Strada „Victoriei”, centrul Tg-Jiului, dar intrarea în hotel se făcea prin Piaţa Prefecturii de azi, faţă în faţă cu catedrala. Localul era vechi, cu trepte de lemn, ce scârţâiau îngrozitor, cu holuri podite şi camere fără toaletă sau chiuvetă. Demolarea lui, când s-a reconstruit centrul a fost o binefacere. Acestea erau condiţiile şi Doamna Maria, cea umblată la New York, Londra, Paris, etc. le-a acceptat fără comentarii. Camera a închiriat-o permanent cât a lucrat la Tg-Jiu, chiar dacă de multe ori nu era în localitate. Cele care voiau să mai atenueze din atmosfera de internat a hotelului erau cameristele, care nu ştiau ce să-i mai facă importantei locatare ca să se simtă bine. Oricum, se ştia când Doamna Maria era în hotel, pentru că holurile, cu scânduri roase de cari, se îmbălsămau de mirosul de cafea de cea mai bună calitate, adusă de artistă, făcută pe reşoul din cămăruţa de servici şi servită de cameriste cu promptitudine. De cele mai multe ori, dacă Doamna Maria nu avea alţi oaspeţi, camerista era invitată să bea cafeaua împreună şi s-o tăifăsuiască, aşa cum fac femeile. Când Doamna se ducea pentru câteva zile la Bucureşti, fetele aveau răgazul să deretice şi să igienizeze camera cu multă atenţie.

Artista, la orice plecare, anunţa membrilor tarafului data când se întoarce şi-i ruga, pe cei care aveau bunăvoinţa s-o aştepte în gară, s-o ajute să care bagajul. Pe atunci era doar un singur autobuz, şi acela cam hodorogit, care, din oră în oră, făcea traseul Gară-Vădeni şi înapoi. Cel care se abonase s-o aştepte era chitaristul Alexandru Tănase şi pentru gestul său, de fiecare dată era cinstit cu douăzeci şi cinci de lei.

Un episod demn de evocat este cel legat de lăutarul şi rapsodul Geagu Petre Cătăroiu. Până la venirea Mariei Tănase acesta putea fi zărit colindând din cârciumă în cârciumă şi cântând pe la mesele chefliilor, pentru a agonisi câţiva bănuţi. Pe vreme rea

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

îşi apăra vioara de intemperii băgând-o sub haină. Şi tot acest efort îl făcea pentru că la Tismana copiii îl aşteptau cu de-ale gurii. Geagu era un rapsod cu o puternică individualitate interpretativă, prin mimica feţei, prin felul de a cânta fluierat din degete, prin bogatul fond de melodii vechi şi balade gorjeneşti, pe care-l deţinea. Doamna Maria l-a găsit slab, nemâncat, fără dinţi şi zdrenţuit, dar l-a selectat imediat ca membru al Tarafului. I-a pus dinţii la un stomatolog din oraş, i-a cumpărat un costum, lenjerie, cravată, pantofi şi pălărie, l-a tuns, l-a bărbierit, i-a asigurat un salariu lunar şi l-a pus la muncă, alături de ceilalţi solişti. Astfel, într-una din zile, m-am trezit cu Geagu îmbrăcat la „trei ace” plimbându-se agale prin faţa sălii „23 August”, cu mâinile la spate: - Ce faci, nea’ Geagule? l-am întrebat eu.

- Aştept să încep repetiţia cu Doamna Maria, mi-a răspuns el şi-n ochi îi sclipea mulţumirea. A devenit un solist de succes în spectacolele pregătite de Taraful Gorjului şi acest lucru se datora, bineînţeles, Doamnei Maria. După moartea artistei, Geagu şi-a reluat existenţa dinainte. Am avut ocazia să-l întâlnesc acasă la el, la Tismana, prin august 1963. Cu lacrimi în ochi şi durere în suflet mi-a spus că pentru el. Doamna Maria a fost Dumnezeul lui şi mi-a arătat, în loc de icoană, pe peretele camerei, portretul Mariei Tănase.

Artista a legat multe prietenii în Târgu-Jiu, stătea de vorbă cu oricine, nu se ţinea deloc. Îi plăcea lucru de mână şi asta a făcut-o un client devotat la magazinul lui Prodan „Degetarul”, din centrul oraşului, de unde lua fel de fel de aţe, papiote, sculuri de lână, câteodată şi pe datorie. După moartea sa au

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE umblat unele zvonuri că ar fi rămas datoare magazinului. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe Dorina, fata lui Prodan, fostă colegă de liceu cu mine, dacă este adevărat acest lucru. M-a asigurat că Doamna Maria nu a rămas datoare niciun bănuţ.

Marea interpretă, de altfel, s-a dovedit că nu punea preţ pe bani (a dat bani de a îmbrăcat un copil al străzii, l-a sprijinit cu bani pe Geagu Cătăroiu şi exemplele ar putea fi date) iar în ea gâlgăia o nestăvilită poftă de viaţă. Când era invitată la diferite petreceri nu refuza. În toamna lui 1962, când primarul Virgil a invitat-o, la Stăneşti, la o agapă cu berbec la proţap, s-a distrat de minune şi i-a distrat şi pe cei prezenţi, după care, uşor ameţită de aburul petrecerii, a rămas de poveste cu vorba: „Şi-acum, pe mine cine mă duce acasă?”

Maria Tănase, în tot ce făcea, ardea ca o flacără. Repetiţiile obositoare, spectacolele, consumatoare de efort fizic şi emoţional, drumurile la Bucureşti, în turnee, sau pur şi simplu în satele Gorjului pentru cercetare folclorică, toate au făcut-o să se simtă cam slăbită. La policlinica oraşului, care se află în localul unde este astăzi primăria, doctorul radiolog Stoica îi descoperă cancerul ce se cuibărise în plămânul artistei. Este sfătuită să-şi întreruptă activitarea, să se preocupe în mod serios de sănătate, dar ea nu se lasă convinsă, ci continuă pregătirile şi începe turneul de 72 de zile, prin ţară – 14 aprilie – 25 iunie 1963, cu spectacolul „De-ale noastre olteneşti”, lucru care-i va fi fatal. De câteva ori, Maria Tănase m-a luat cu ea să servim masa la restaurantul „Jiul”, peste drum de sala „ 23 August”, azi demolat.

Ultima dată înainte de Paştele 1963. De data acesta mi s-a părut mai firavă, părul mai înspicat, ochii mai obosiţi. A comandat o ciorbă de perişoare şi un ostropel, dar şi un păhăruţ de ţuică. La felul doi, când a pus furculiţa în farfurie, aceasta i s-a răsturnat în piept. Nu ştiu dacă cele 100 de grame de ţuică au fost de vină, ţigara de care nu se despărţea, deşi fusese avertizată, sau starea generală de slăbiciune, semn al nemiloasei boli. Să fi văzut ospătăriţele cum alergau prin local, s-o cureţe pe artistă cerâdu-şi scuze, de parcă ele ar fi fost de vină. Doamna se simţea şi ea jenată zicând cu un glas parcă mai stins ca altădată: „Lăsaţi, fetelor! Nu-i nimic, nu-i nimc!”

Atunci, înainte de a intra în restaurantnt mi s-a confesat:

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

- Adriene, ştii tu ce făceam eu de Paşte?

- Nu ştiu, Doamnă.

- Mâncam, beam şi mai petreceam. Hei, câţi miniştri mi-au băut apă din pantof. A trecut timp, dar nu-mi pare rău, pentru că tot ce mi-a plăcut am avut. În martie 1968, când s-a înfiinţat judeţul Gorj, îndeplineam funcţia de inspector cu probleme de artă în cadrul Comitetului de Cultură şi Artă, având obligaţia de îndrumare şi control şi pentru Taraful Gorjului, cu obiectiv de a-l transforma în Ansamblul de cântece şi dansuri „Doina Gorjului”. Primul gând a fost să iniţiez organizarea unui Festival de muzică populară dedicat Mariei Tănase. Dar atunci, la începuturi, Gorjul nu avea condiţiile necesare unui Festival de o asemenea amploare. M-am bucurat totuşi când, în mai 1969, Craiova a organizat Ediţia I a Festivalului şi Concursului interpreţilor cântecului popular românesc – „Maria Tănase”, de la care Gorjul, prin reprezentanţii lui, nu a lipsit niciodată.

Prof. Adrian Popescu

Articolul a mai fost publicat în ziarul Gorjeanul sub titlul: Maria Tănase (1913-1963) dublă comemorare - Amintiri despre Pasărea Măiastră a cântecului popular românesc.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autor: Roxana Roseti

...Cea care a cântat pentru prima oară în faţa publicului de la Căminul Cultural din cartier (în 1921).

Cea care a fost aleasă să reprezinte cântecul popular românesc, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la New York din anul 1939. Cea a cărei muzică a fost interzisă de regimul legionar. Cea care îşi dăruia cele mai scumpe rochii fetelor tinere şi sărace pe care le întâlnea în drumurile ei. Cea care avea dosar la Securitate. Cea care s-a iubit cu Brâncuşi. Cea care a fost însoţită pe ultimul drum de un val de oameni, cum numai la moartea vreunui mai mare al lumii se poate vedea. Maria Tănase - una dintre cele mai mari românce. O personalitate dincolo de pragul sce-nei pe care i se învolbura cântul. O poveste de viaţă atât de adevărată, încât dacă ar fi să fie ecranizată, acest lucru ar trebui făcut cu mare grijă, pentru a nu cădea în păcatul „telenovelizării”. Amanţii, dosarul de la Securitate sau faptul că a apărut într-un pictorial jucând şah nu-i pot ştirbi imaginea. „Mărie şi Mărioară” Avea părul bălai şi ochi verzi. Florarul Ion Tănase din mahalaua Cărămidari, iubitor de teatru şi de operetă, era tare mândru de fata lui: când se punea pe cântat trezea la viaţă mahalaua. Documentele amintesc cum, în 1928, la numai 15 ani, i se propune să participe la ediţia din acel an a concursului „Miss România“. Maria îmbracă o rochie imprimată cu flori de măr (croită de sora ei mai mare), şi ajunge în faţa comisiei. Totul la superlativ, până când trece la proba costumului de baie. Verdictul este rapid: are picioare prea groase! Măria şi Mărioara noastră se mânie, şi se duce direct la Balul Presei de

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

la Cercul Militar. Acolo cânta o orchestră renumită, cea „a lui Iduardo Bianco”. La un moment dat, dansează numai fata florarului, care pluteşte de fapt, orchestra ţine ritmul după paşii ei, acordeoanele aproape că se rup. Să nu uitaţi niciodată această „scenă”, deoarece aici este cu adevărat Ea. A doua zi presa bucureşteană vuia, încercând să afle cine este „dansatoarea de la Balul Presei“. În cartea „Maria cea fără de moarte” (2003), Gaby Michailescu - omul care a fost impresarul artistei povesteşte că frumuseţea ei a fost atunci apreciată de un tânăr medic de la Spitalul Central, care o cucereşte şi îi „dăruieşte” un copil. Medicul îi propune Mariei să avorteze, iar ea nu mai putea avea niciodată copii.

Pe la 17 ani se angajează casieriţă la Herdan, un restaurant unde se mânca pe săturate cu numai şapte lei. Apoi, într-o zi, Constantin Tănase a dat sfoară-n ţară că Teatrul Cărăbuş caută tineri talentaţi pentru muzica uşoară. Astfel, în 1934, la Grădina Cărăbuş putea fi văzut un afiş pe care apărea numele Mary Atanasiu… Maria reuşise… Ce a urmat este istorie. S-a încetăţenit chiar ideea că nu mai este aproape nimic de spus despre ea. Dar cum istoria cedează în zilele noastre locul aspectelor picante din viaţa unui om, să spunem că vom scoate în evidenţă nu picanterii, ci… aproape cum a fost cu adevărat o femeie de neuitat atât în viaţă, cât şi „în moarte”.

A tot cântat, a bătut ţara în lung şi-n lat, a făcut turnee în Bulgaria, Iugoslavia, Turcia, Franţa, Statele Unite, a cântat în faţa politicienilor, ambasadorilor, regilor, preşedinţilor, a alinat suferinţele răniţilor. Şi-a perfecţionat limba franceză - din cauza căreia nu promovase cândva în clasa a IV-a, ajungând să cânte pe înţelesul… marelui Paris. Din octombrie 1940 muzica Mariei Tanase este interzisă de regimul legionar, fiindu-i distruse toate plăcile de gramofon de la radio, precum şi matriţele de la casele de discuri.

A urmat o perioadă de câteva luni, în care Maria Tănase nu a mai fost prezentă pe scena muzicală, însă a revenit pe posturile de radio. Regimul comunist nu a îndrăznit să o atingă, însă unele date ale trecutului ei erau deja bine puse la păstrat…

Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, afirmă că Maria avea la sfârşitul anilor ’30 relaţii foarte apropiate cu Maurice Negre, corespondentul de la Bucu-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE reşti al agenţiei Havas şi rezident al serviciilor speciale franceze. În anul 1940, artista face un prim turneu în Turcia, şi are ocazia să cânte în faţa preşedintelui ţării - Iamet Inonu.

Istanbulul şi Ankara erau la acea vreme locul de întâlnire al agenţilor secreţi. La întoarcerea în ţară, Maria Tănase devine ţinta serviciului secret al armatei germane Abwehr, care încearcă (printr-un maior) să o recruteze. Conform unor date ale serviciului special de informaţii din România, condus de Eugen Cristescu, artista refuză. Istoricul Cristian Troncotă, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete consideră că Maria Tănase l-a ajutat mult pe Cristescu - numit în anul 1940 şeful serviciului român special de informaţii: „Se pare că celebra cîntăreaţă i-a facilitat lui Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani“. În 1941, Maria este trimisă din nou în Turcia, tot la Ankara şi Istanbul, unde va susţine alături de orchestra condusă de Grigoraş 30 Dinicu mai multe concerte.

Este adesea zărită alături de Alfred de Chastelain (care lucrase timp de 15 ani în România ca director al companiei petroliere „Unirea“). În februarie 1941, Chastelain părăseşte ţara noastră din cauza ruperii relaţiilor dintre regimul Antonescu şi Marea Britanie. El va prelua la Istanbul conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic) care includea România. În timpul turneului din Ankara, Chastelain îi va propune Mariei să nu se mai întoarcă în România, oferindu-i chiar şi o slujbă bine plătită la un post la radio.

Artista refuză şi revine în ţară, dar acuzaţiile de colaborare cu reţeaua de spionaj britanică îi dădeau târcoale. Apare şi momentul când devine colaboratoarea celei care îi făcuse dosar: Securitatea… Agent „de legătură şi influenţă”, nu agent „de culegere de informaţii”. Unii zic că lipsa banilor, alţii zic că a fost obligată, ceilalţi mai adaugă că şi alţi artişti făceau acelaşi lucru, ba chiar o turnau şi pe

10-sept. -2013 - N R.8 /25 31

ea. De exemplu, Păstorel Teodoreanu va spune la un interogatoriu al Securităţii cât de… reacţionară era Maria. Să încercăm să rămânem în minte doar cu imaginea ei de artistă desăvârşită, care intra pe scenă chiar şi când avea febră de 40 de grade. „Cine iubeşte şi lasă...”

De la dosare, la iubire! Trecerea este bruscă, dar aşa era şi ea. „Iac-aşa”. Cine a ajutat-o când s-a lansat, câţi iubiţi a avut, acestea sunt lucruri ştiute, ori neştiute. Haideţi să zicem doar, referitor la începuturile Mariei în ale cântecului că norocul ei l-a reprezentat iubitul de atunci, Sandu Eliad, care a insistat pe lângă Harry Brauner, etnomuzicolog, pentru o primă audiţie. Conform mărturiilor vremii, Maria Tănase era în particular o persoană încântătoare, o femeie cu simţul umorului şi cu simţul conversaţiei.

Călătoriile în SUA şi în Franţa o transformaseră într-o cosmopolită, cu amici din aproape toate zonele lumii. Pretendenţi au fost mulţi, printre ei numărându-se Ben Smith- un american supranumit „Regele aluminiului“, tânărul Sergiu Celibidache, deja susamintiţii Maurice Negre şi Alfred de Chastelain. Ben Smith este cel care a reuşit să o aibă ca logodnică, dar Maria l-a lăsat baltă când a venit vorba de căsătorie. „Cine iubeşte şi lasă...”

Dragostea Mariei „la prima vedere” a fost însă Brâncuşi. Ea avea vreo 25 de ani, el vreo 62. „Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, i-a spus sculptorul. Au format un cuplu senzaţional, dar relaţia nu a durat mult. În volumul Brâncuşi - Amintiri şi exegeze , semnat de Petre Pandrea, este povestită aventura celor doi. „Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii. S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal (…) să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. - cum era alintat sculptorul de apropiaţi)”. Brâncuşi nu a regretat nimic, consi-

30

Grigoraş Dinicu (n. 3 aprilie, 1889 la Bucureşti - d. 28 martie 1949 l a Bucureşti) a fost un violonist virtuoz si compozitor român, ţigan la ori gi ne, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpreta re a ve chi lor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stil ul ui s ă u individual şi prin tehnica instrumentală excepţională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato.

Vi olonistul Jascha Heifetz afirma despre Dini cu că es te cel ma i bun vi ol oni s t pe ca re l -a a s cul ta t vreoda tă .

31

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 1894, Dorohoi - d. 1964) a fost un avocat şi scriitor româ n, cunoscut epigramist, gurmand şi iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene. A rămas în literatura română pri n epi gra mele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vă lătuc, pe care criticul literar George Căl i nes cu îl compa ră cu Gargantua şi Pantagruel. E fratel e roma nci erul ui Ionel Teodorea nu.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE derând că dragostea pentru Maria „a durat exact cât trebuia”! „Când o fi la moartea mea” Fumătoare înrăită, s-a stins de un cancer la plămâni, la 22 iunie 1963. Dictase înainte de moarte unui notar ultimele dorinţe: să fie îngropată cu hainele alese de ea, iar înmormântarea să nu fie prilej de „mascaradă şi panoramă”. A mai lăsat scris ca în memoria ei să se sape o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să îşi potolească setea. A lăsat câteva rânduri speciale pentru Clery Sachelarie (care în 1950 devenise soţul ei, dintre toţi bărbaţii care i-au făcut curte ea alegându-l pe acesta, pe care îl şi întreţinea): „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine şi împarte-le oamenilor...”.

Se spune că un milion de oameni au „vegheato” pe Maria pe ultimul drum, iar în România a fost decretat doliu naţional atunci. „Dacă nu te cunoşteam” Avea o croitoreasă care îi făcea rochii frumoase. „Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câştig în mândria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viaţa de toate zilele rămânea însă aceeaşi modest înveşmântată fată a moşului Tănase”, notează undeva Harry Brauner.

Revenind în prezent, se spune că, printre altele, ea va rămâne şi cea care a cântat cu mare artă o „manea” – „Până când nu te iubeam”… Poate faptul că a avut o „dublă” existenţă, ori faptul că a avut înclinaţii native mai mult spre actorie (de altfel a „cochetat” cu teatrul şi filmul) au dus spre o tendinţă să-i spunem bizară: cei care astăzi dictează „trend-urile” o numesc icon, chiar un fashion icon! În prezent, simplul fapt că o persoană ca ea îşi punea monograma pe cămăşi şi pe batiste poate părea ceva epocal, rătăcit printre reţelele sociale şi jocurile complicate pe calculator. Povestea ei „bazată pe realitate” nu va fi niciodată o „călătorie” consumată. „Dacă nu te cunoşteam”, spune cântecul… Poate că Maria, plecată fiind în altă lume, dă tonul trend-ului antiamnezie. Şi dacă tot îi dăm like pe Facebook, măcar să ştim cine este...

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

THÉODORE GÉRICAULT 32 La aproape două centenare de la mortea pictorului Théodore Géricault (189/190 de ani de la moartea acestuia 1823 (după alţi bibliofili 1823) ne oprim pentru o privire retrospectivă asupra celui mai important pictor şi litograf francez, care a fost unul dintre primii exponenţi al romantismului în pictură.

Géricault s-a născut într-o perioadă tulbure la doi ani după izbucnirea Revoluţiei Franceze. Anii de tinereţe corespund perioadei războaielor napoleoniene. A fost martor al unor vremuri de răscruce, când o lume învechită se prăbuşea, cedând locul unei noi epoci. De aceea creaţia lui Géricault poartă semnul transformărilor istorice ale unei epoci marcate de contradicţii. Operele artistului reprezintă, sub anumite aspecte, o continuare a drumului ales de Jacques Louis David33 , deşi cuprind accente inovatoare, romantice, prevestind în acelaşi timp realismul.

Jean-Louis-André -Théodore Géricault s-a născut la Rouen, pe 26 septembrie 1791. Tatăl său era moşier şi făcea comerţ cu tutun. Pe când Géricault avea 6 ani, familia se mută la Paris. Aici micul Théodore începe să frecventeze cursurile prestigiosului liceu parizian Licée Royal (astăzi:Louis-leGrand). Géricault avea două pasiuni: desenul şi caii.

Vrea să devină pictor. Atracţia pe care o nutreşte pentru cai îl face să intre în atelierul pictorului Carle 34 Vernet (1758-1836), care se bucura de faima de mare specialist în pictura de cai. Géricault nu va sta mult în atelierul lui Vernet. Din anul 1810 se hotă32

Théodore Géricault: Autoportret, 1808 Jacques-Louis David (n. 30 august 1748 – d. 29 decembri e 1825) a fos t unul dintre cei mai influenţi pictori francezi ai sti l ul ui Neocl a s i c.

34 Antoine Charles Horace Vernet alias Carle Vernet (n. 14 a ugus t 1758 – d. 17 noiembrie 1835) a fost un pictor francez, cel mai mic copil a l l ui Cl a ude Jos eph Vernet şi ta tă l l ui Hora ce Vernet.

33

Autor: Roxana Roseti

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE răşte să ia lecţii de la Pierre-Narcisse Guérin (17741833), elev al lui Louis David. În atelierul lui Guérin, Géricault îl va întâlni pe Eugène Delacroix. Şcoala clasică a lui David îi este totuşi străină temperamentului său. Géricault respinge culoarea fără viaţă, finisarea armonioasă, desenul minuţios, precum şi imobilitatea rece – caracteristice lui Guérin, preferând spontaneitatea, dinamismul şi lucrul după modele vii.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ine învingătoare, după prima abdicare a lui Napoleon. În 1814, Géricault - tânăr om de lume, elegant şi seducător - se îndrăgosteşte de Alexandrine Caruel, tânăra soţie a unchiului său. Această legătură furtunoasă, care va dura mai mulţi ani şi din care va rezulta un fiu, Hippolyte-Georges, se dovedeşte nu numai scandaloasă dar şi plină de consecinţe negative pentru artist. După abdicarea lui Napoleon, Géricault se înrolează printre muschetarii regelui Ludovic al XVIII-lea. Acest episod, în special retragerea din Paris în faţa armatei lui Napoleon revenit de pe Elba, este descris în romanul lui Louis Aragon35 , Săptămâna Sfântă (1958).

Ofiţer de vânători din garda imperială, 1812 – Tabloul se află acum la Muzeul Louvre, Paris.

Adesea merge la grajdurile de la Versailles, unde desenează cai. În februarie 1811 se înscrie la École des Beaux-Arts din Paris. Cu sprijinul financiar al tatălui său este scutit de serviciul militar.

Prima sa operă importantă este Ofiţer de vânători din garda imperială (1812), imagine a victoriilor pe câmpurile de bătălie în timpul imperiului, tablou expus la Salonul din Paris în acelaşi an.

Debutantul a fost aclamat ca un maestru, repurtează un succes de prestigiu - la vârsta de douăzeci şi unu de ani - şi primeşte medalia de aur. Tabloul reprezintă un ofiţer al Gărzii lui Napoleon călare pe un cal ridicat în două picioare. Ofiţerul se întoarce în şa pentru a da cu sabia semnalul de atac. Suprafaţa portocalie din partea dreaptă sugerează câmpul de luptă. Géricault renunţă la estetica panoramei şi prezintă doar un fragment dintr-o scenă de luptă, şi nu întregul câmp de bătălie, aşa cum se obişnuia în acea vreme. Doi ani mai târziu, pictează tabloul intitulat Cuirasier rănit părăsind câmpul de luptă, care poate fi interpretat ca o completare a celui anterior. Realizarea Cuirasier-ului rănit este mai elaborată, mai impresionantă, culorile sunt mate şi mai întunecate. Dramatice şi monumentale, aceste două tablouri ecvestre suscită un deosebit interes la Salonul din 1814, într-un Paris ocupat de armatele stră-

Pluta Meduzei, 1818-19 (Muzeul Louvre, Paris)

În anul 1816, după ce a pierdut un concurs pentru „Premiul Romei”, Géricault - unic moştenitor al averii mamei sale - se hotărăşte să plece în Italia pe proprie cheltuială. În drum, se opreşte pentru pentru o lună la Florenţa, unde admiră colecţiile din Gallerie degli Uffizi, precum şi monumentele funerare ale familiei de Medici executate de Michelangelo. În bisericile din Romaeste este atras în special de unele din operele lui Caravaggio, precum şi de frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină. Îl studiază pe Rafael şi admiră desenele lui Jean Auguste Ingres36 , care se afla de asemenea la Roma. În toamna anului 1817, se află din nou la Paris. Timp de aproape nouă luni munceşte fără odihnă la compoziţia 35

Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembri e 1982, Pa ris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Ma ri e Andri eux, poet şi s criitor francez. Influenţat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul di n re prezenta nţi i rea lismului. Împreună cu André Breton şi Paul Éluard Aragon formează în 1924 s upra rea l i s mul .

36 Jean Auguste Dominique Ingres (n. 29 august 1780 - d. 14 ianua ri e 1867) a fost un pictor francez neoclasic. Deşi Ingres se încadra el îns uşi în tra diţia pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin şi Jacques-Louis David, s pre sfârşitul vieţii sale, recunoaşterea sa general ă a ve ni t di n a precierea remarcabilelor sale portrete, atât desena te câ t şi pi cta te.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pluta Meduzei. În iulie 1816, fregata marinei regale „Meduza” se loveşte de o stâncă în apropierea coastei de apus a Africii. Căpitanul neexperimentat, împreună cu ofiţerii şi funcţionarii superiori care se aflau pe navă iau în posesie cele şase bărci de salvare, abandonând naufragiaţii în ciuda codului de onoare al marinei. O sută patruzeci şi nouă de persoane, majoritatea soldaţi, se îmbarcă pe o plută improvizată care pluteşte în derivă timp de treisprezece zile. Doar cincisprezece naufragiaţi au supravieţuit şi au putut fi salvaţi, după ce pe plută s-au petrecut scene de groază. Géricault, tocmai întors din Italia, este în căutarea unei teme contemporane captivante pentru un tablou de mari dimensiuni.

Istoria „Meduzei” îl captivează, execută în atelierul său macheta plutei, se întâlneşte şi cu foşti naufragiaţi, dorind să înţeleagă atmosfera care domnea pe plută. Ezită la alegerea unei scene concrete, în cele din urmă se hotărăşte asupra momentului în care naufragiaţii observă în depărtare pânzele bricului „Argos” care le va aduce salvarea. Rezultatul a fost un tablou, care la expunerea la Salonul din 1819 va trezi multe controverse şi comentarii, cu caracter mai mult politic, decât artistic. Pluta Meduzei este, mai presus de orice, o revoluţie în pictură, iar în istorie intră valoarea artistică a tabloului şi nu interpretările politice.

Scena prezentată atât de realist a fost subordonată regulilor riguroase ale compoziţiei clasice.

Ecoul romantic este determinat de gama de culori şi de jocul de lumini şi umbre. În anul 1820, Géricault pleacă în Anglia împreună cu prietenul său, litograful Charlet. Pluta Meduzei urmează să fie expusă la Egiptian Hall din Londra. Prezentarea are un succes răsunător la critică şi public. Géricault se familiarizează cu tânăra pictură engleză, entuziasmul său 37 este stârnit de lucrările lui John Constable şi Wi38 lliam Turner . În decembrie 1821, pictorul se în-

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

toarce la Paris. Duce o viaţă agitată plină de distracţii, este însă chinuit de episoade de depresie. În primăvara anului 1822, cade de câteva ori de pe cal, ceea ce duce la ruinarea sănătăţii. Operaţii numeroase nu-l salvează de la sfârşitul tragic. Medicina timpului nu este în stare să facă faţă suferinţei sale: leziunea traumatică a coloanei vertebrale. Este condamnat la imobilitate deplină. În ciuda suferinţelor, reuşeşte să picteze vestitele portrete ale „monomanilor”, realizează câteva gravuri, litografii şi tablouri reprezentând cai de curse.

La sfârşitul anului 1823, starea sănătăţii artistului se înrăutăţeşte. La capătul puterilor, mai încearcă să picteze luându-şi ca model... propria palmă: „Priviţi! Ce pictor, ce sculptor a mai reuşit să creeze o mână atât de flexibilă, de suplă ca aceasta?” Théodore Géricault moare pe 26 ianuarie 1824, în vârstă de numai 30 de ani. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

George Gh. Ionescu

37

John Constable (n. 11 i unie 1776, East Bergholt/Suffolk - d. 31 martie 1837, London-Hampstead) a fost un remarcabil pictor peisagist engl ez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuţioasă a naturii şi neglijarea desenului în fa voarea culorii. Cunoscut şi a preci a t în Fra nţa pri n expuneri l e l a Sa lonul din Paris, a exercitat o influenţă evidentă asupra pictorilor pei s a gişti francezi, în special asupra a rti şti l or grupa ţi în Şcoa l a de l a Ba rbi zon şi - ma i tâ rzi u - a s upra i mpres i oni şti l or.

38 Joseph Mallord William Turner (n. 23 april i e 1775, Londra - d. 19 decembrie 1851, Chelsea, Londra) a fost pictor şi gravor bri ta ni c pei s a gist, reprezentant al romantismului. Specializat în pei s a je şi s cene

Monumentul din cimitirul Père-Lachaise, Paris. ma rine, era considerat de impresioniştii francezi ca unul di ntre pri nci pa l el e model e a rti s ti ce.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pictori ieşeni pe simezele Sibiului

Prof.univ. dr. Mihai Păstrăguş

Urmare a unui parteneriat statornic cu ample dimensiuni culturale, dorit şi convenit între filialele UAP din Iaşi şi Sibiu în acest an, la care au avut contribuţii determinante Ion Tămâian şi Eugen Dornescu din Sibiu, şi pe de altă parte, Eugen Mircea din Iaşi, în lunile iulie şi august, două expoziţii de artă plastică (pictură, sculptură, grafică, tapiserie, artă decorativă, artă fotografică) sunt deschise simultan la Iaşi şi Sibiu. Parteneriatul stabilit are, evident, şi o dimensiune pragmatică: schimbul de experienţă poate fi benefic pentru calificarea Iaşiului, în perspectivă, ca „oraş european”.

Expoziţia ieşenilor pe simezele UAP Sibiu, intitulată DIALOG VIZUAL, cuprinde un nucleu cu nume de referinţă din arta vizuală ieşeană din toate generaţiile în viaţă, începând cu Dan Hatmanu – decanul de vârstă al celor prezenţi, fost rector al Academiei de Arte din Iaşi, membru al Academiei Internaţionale de Pictură, continuând cu Gabriela Agafiţei, Bogdan Bârleanu, Constantin Tofan, Eugen Mircea, Lucia Puşcaşu (Suceava), Gabriel Baban (Suceava), sculptorii Constantin Crengăniş şi Lucian Smău, Călin Baban (Suceava), şi încheind cu cei mai tineri (grafică şi fotografie): Codrin Mircea şi Andra Mircea.

Viguroasa şcoală ieşeană de artă plastică de azi are o veche tradiţie, care obligă şi influenţează în egală măsură generaţiile care au optat pentru artă. Onoranta „povară” a tradiţiei instaurată de înaintaşi nu-i împiedică însă pe cei de azi să inoveze, să caute soluţii moderne la subiectele abordate, aşa cum au procedat şi predecesorii. La Iaşi şi nu numai, data de 26 Octombrie 1860, este considerată o piatră de temelie privind instituţionalizarea artelor frumoase, pentru că, la această dată au luat fiinţă, simultan, prin Decret Domnesc (pregătit de Cuza şi Kogălniceanu), atât prima Pinacotecă din România cât şi prima Şcoală de Belle Arte, care îi avea la

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

acea dată ca pictori şi profesori pe Gheorghe Pana39 40 iteanu , Emanoil Bardasare , Mihai Carp, Gheorghe Popovici, C.D. Stahi, urmaţi mai târziu de Petru Remus Troteanu, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza41 , Octav Băncilă 42 (din care descinde şi acuarelistul Eugen Mircea) şi mulţi alţii.

Cu privire la valoarea şi caracteristicile stilistice ale creaţiei artiştilor ieşeni prezenţi la Sibiu s-au pronunţat, în timp, nume de referinţă din critica de artă românească şi din cea internaţională: Ion Irimescu, Corneliu Baba, Petru Comarnescu, Ion Frunzeti, Dan Hăulică, Claude Emmanuel (Franţa), Marin Sorescu, Ion Andreiţă (Paris), Negoiţă Lăptoiu, Ridha Bourkhis (Paris), Pavel Suşară, Răzvan Teodorescu, Radu Negru, Claudiu Paradaiser, Valentin Ciucă, Grigore Ilisei etc. S-au invocat aceste nume de notorietate din critică nu pentru a inhiba opinia vizitatorilor sau pentru a impune standarde de gust estetic, ci doar pentru a indica, potrivit sintagmei lui Lucian Blaga, „acentul axiologic”, ecoul creaţiei acestor artişti ai penelului sau dălţii, deja existent într-un segment de timp în conştiinţa publică, singura care are privilegiul suveran al validării axiologice, desigur în limitele unei relativităţi determinate de cultura şi gustul estetic al societăţii la un moment dat.

Situarea geografică a Iaşiului la marginea estică a ţării a condus, în mare măsură, la evitarea sau 39

Gheorghe Panaiteanu-Bardasare (n. 22 a pri l i e 1816 în ca rti erul Burdujeni, Suceava - d. 9 noi embri e 1900, Ia şi ) a fos t un pi ctor şi gra fi ci a n româ n.

40 Emanoil Panaiteanu Bardasare (n. 26 octombrie 1850, Iaşi - d. 1935, Ia şi) a fost un pictor român (nepotul pictorul ui Gheorghe Panaiteanu Bardasare). A urmat studii la Şcoala de Bell e Arte di n Ia şi , profes or fi indu-i unchiul său, apoi, în anul 1866, este trimis la studii la Berl i n, ca bursier al prinţului Carol I. Revi ne di n Germa ni a după doi a ni , publicând litografii la Iaşi. În perioada 1871-1875, Emanoil Ba rda s a re s tudiază la Academia de Belle Arte din München (Germania), studi i nd pi ctura cu profesorul G. Schiller. Printre pictorii care i-au fost elevi pot fi menţi ona ţi Nicolae Tonitza, Octav Băncilă, Nutzi Acontz, Ştefan Şoldănescu etc.

41 Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februa ri e 1940, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, interpret a l „tri s teţel or l uxuriant colorate" şi al unor sincere simţăminte de revoltă mocni tă şi îndel ung res emna tă .

42 Octav Băncilă (n. 4 februa ri e 1872, Botoşa ni - d. 3 a pri l i e 1944, Bucureşti) a fost un pictor realist român şi activist politic de stânga. Şi-a continuat studiile la „Academia de Arte Frumoas e” di n München . În Germania a avut ocazia să lucreze în a tel i erel e pictorilor Haschbe şi Lenbach, realizând şi expoziţii personale cu l ucră ri l e crea te în a cea perioadă. Apoi se duce în Italia , unde s tudi a ză operel e l ă s a te de Renaşterea italiană. Întors la Iaşi, Octav Băncilă s -a a fi rma t cu toa tă vi goarea talentului său în primele decenii ale secolului al XX-lea , într-o epocă de puternice frământări sociale. Şi-a închinat cei mai avântaţi ani di n viaţă – mai ales între 1905–1916 – cauzei muncitorimii şi ţărănimi i .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la izolarea sa turistică, chiar şi de aşa-zisul turism cultural, ceea ce este o pierdere „planificată” atât pentru populaţia românească, dar şi pentru străinii dornici să cunoască valorile culturii româneşti. Cu toate acestea, prin efortul şi harul ieşenilor – deopotrivă oameni de cultură din toate domeniile, inclusiv artişti plastici – Iaşiul s-a menţinut la standardele culturii moderne, trăind la temperatura produsă de mişcarea artistică contemporană, depotrivă apuseană şi răsăriteană. Curentele şi manierele artistice au pătruns şi au produs şi aici efecte, sui generis, în toate categoriile şi generaţiile de artişti, adoptânduse inclusiv echivocul postmodernism. La Iaşi se experimentează constant şi cu succes formule artistice, pătrunse pe neştiute căi, aşa cum bine argumenta, cu decenii în urmă, Eugen Lovinescu în Mutaţia valorilor estetice , după modelul blagian al timpului fluviu, simultan, în marile centre ale Europei sau României, evident, acele curente şi maniere de creaţie care se potrivesc personalităţii şi matricei stilistice moldave.

O succintă prezentare a creaţiei artistice şi a personalităţii protagoniştilor care poposesc pe simezele UAP Sibiu se impune şi e de bun augur publicului sibian iubitor de artă pentru a cunoaşte o parte din cultura plastică ieşeană şi principalii săi reprezentanţi. Dan HATMANU, artist complex în pictură de şevalet şi monumentală, artă decorativă, grafică, eseist şi nu numai, este cunoscut ca un excelent portretist, format în ţară la şcoala lui Corneliu Baba şi Ion Irimescu, specializat la SanktPetersburg şi Paris, documentat în numeroase alte centre din lume, are o operă vastă cu multe nuclee de atracţie. La un studiu mai atent opera sa pune în evidenţă noi sensuri şi impune să o traversezi în toate direcţiile, să-i parcurgi toate nivelurile, toate straturile ca să descoperi cât poate fi de imprevizibilă şi încifrată. Fiecare imagine e un soi de capcană al cărei mesaj este cu precădere interior.

Georges Poulet spunea că Dan Hatmanu e un artist al unei continue meditaţii filosofice, a cărui atitudine se exprimă metaforic, cu o netăgăduită putere. Maria Hatmanu scria în volumul „Dan Hatmanu”, Editura Arc 2000 – 2005, p. 9 . „...se conturează tot mai precis necesitatea de a surprinde relaţiile dintre diferite perioade, cicluri tematice, între curente şi tendinţe, conexiuni cu alte personalităţi. Ceea ce pot vedea sibienii pe simeze este doar o mică parte din grafica sa, o privire sentimentală a Iaşului.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Pasărea – Gabriela Agafiţei

O talentată pictoriţă, graficiană mai ales, dar care practică cu succes şi colajul, este Gabriela AGAFIŢEI despre care încă din anul 1972, cunoscutul critic şi istoric de artă ieşean, Claudiu Pradaiser, menţiona în cartea Pictori ieşeni, Editura Meridiane, 1972: „Cea mai tânără făgăduinţă a mişcării plastice contemporane de la Iaşi este însă Gabriela AGAFIŢEI... recunoscută unanim ca atare, şi de publicul larg şi de critica de specialitate, drept un pictor de mare talent” (p.32), afirmaţie şi previziune confirmată în timp prin numeroasele sale expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate. Autoarea cultivă cu vocaţie fantasticul cu accente suprarealiste, atât în pictură cât şi în grafică, în compoziţii care combină într-o formă sui generis elemente reale, identificabile în existenţa reică, cu elemente ireale, produse ale bogatei sale fantezii. „Gabriela Agafiţei, care a expus deja în Ungaria, Cehoslovacia, Germania şi în Franţa, şi ale cărei lucrări figurează în colecţii de artă din Bucureşti, Berlin, Stuttgart, Paris, Rochefort etc., scria Ridha Bourkhis din Paris, ne invită să vedem o lume imaginară care transformă şi transgresează realitatea printr-un magnific joc de linii fine, prelungi şi culori vibrate”.

O altă personalitate-reper în arta plastică ieşeană, Bogdan BÂRLEANU (produs al şcolii ieşene din aceeaşi generaţie cu Gabriela Agafiţei), cu doctorat în arte vizuale, pictor de şevalet, dar şi de pictură monumentală, colorist subtil şi iubitor de natură, are o poetică bazată pe tehnica unui rafinament care surprinde natura în stări extreme cu efecte de autentic sublim. Pentru Bogdan Bârleanu apa translucidă, ceţurile Deltei Dunării, pădurile şi crângurile, lacurile, fluviile etc., sunt tot atâtea motive de incantaţie poetică şi prilej pentru a arăta

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceea ce vede numai un pictor cu vederi optic – impresioniste, cum scria Iohannes Iten în celebra sa carte, Kunst der Farbe.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

riile calme ale clasicismului către agitata viaţă modernă, deşi structural a rămas în registrul clasic de expresie valorică.

Bogdan Bârleanu – Peisaj în Deltă

În bogata sa activitate se remarcă numeroase expoziţii personale şi de grup în România, Belgia, Norvegia, Germania, Polonia, Olanda, Cehoslovacia, Marea Britanie, Bulgaria, Franţa, Turcia, Austria, R. Moldova. Creaţia sa artistică i-a fost apreciată în timp cu numeroase premii, diplome de onoare, o bursă de studii în străinătate – Italia, distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional „Pentru Merit” etc.

Urmare a calităţii creaţiilor sale artistice numeroase lucrări se găsesc în colecţii particulare în România, Germania, Belgia, Anglia, Italia, SUA, Canada, Grecia, Suedia, Izrael, Norvegia, Japonia, Australia, Polonia, Rusia, Spania.

Pictorul şi graficianul Constantin TOFAN, format, de asemeni, în mediul academic ieşean, profesor universitar doctor, ex-preşedinte al filialei Iaşi în câteva mandate, este un artist cu o bogată experienţă în arta peisajului, mai pe la începuturi în viziune clasică, acum, adoptând limbajul postmodernismului şi logica artei contemporane, a păşit decisiv către un alt tip de limbaj plastic. A plecat de la forma clasică spre structurile de reţele şi linii academic armonizate, care prin vibraţiile tonale de culoare, ritm şi accent decorativ crează imagini cu tensiune internă, uneori cu stranie înfăţişare, dar de o vivacitate muzicală tumultuoasă. Văzându-i ultimele creaţii din genul celor invocate, în care reţelele liniare au o mişcare aparent scăpată de sub control, ai impresia că te afli în acordurile unei simfonii construită pe o temă dramatică. Privindu-i creaţia evolutiv, constatăm că artistul de vocaţie şi sensibilitate poetică, Constantin Tofan, a plecat de la fee-

Constantin Tofan - Peisaj

De-a lungul bogatei sale cariere artistice a realizat circa 20 expoziţii personale şi cam tot atâtea de grup, locate în Iaşi şi în principalele centre cultural-artistice ale ţării. A participat cu expoziţii personale şi grup în Germania, Norvegia, Austria, Italia, R. Moldova, Franţa, Mexic, Ungaria. Creaţiile sale au fost apreciate cu importante premii, diplome şi medalii: Premiul pentru pictură - oferit de Primăria Iaşi, Premiul Vasile Pogor, Premiul Cavaler al Ordinului Naţional „Pentru Merit”, Premiul Lascăr Vorel - la Piatra Neamţ, Premiul şi medalia „Teiul de Aur” etc.

Pictorul acuarelist şi distins profesor, Eugen MIRCEA, cunoscut în mare măsură publicului sibian, mai ales prin proiectul de pateneriat artistic Iaşi – Sibiu, este o personalitate de top în arta ieşeană şi moldavă. Acuarelist cu bogată experienţă artistică, cu rezultate notabile în plan artitic, cunoscut în ţară şi străinătate, şi nu în ultimul rând un reputat pedagog, Eugen Mircea, a oferit publicului creaţii cu mare încărcătură poetică, în care fantezia, imaginaţia şi elevatul său gust estetic s-au întâlnit şi au coacţionat la producerea unor picturi de mare fineţe. Acuarela sa este plină de farmec, mai ales prin efectele de transparenţă şi luminozitatea gradată coerent în relaţie cu atmosfera şi materia. Se spune, pe drept cuvânt, că acuarela este privilegiul marilor artişti. Aceasta presupune cu necesitate, înainte de toate, o îndelungată experienţă artistică, un bogat simţ al culorilor, dar şi alte însuşiri de aceeaşi importanţă ca: abilitate, promptitudine, inspiraţie şi mai

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ales precizie în execuţie, pe care artistul Eugen Mircea le posedă din belşug.

Constantin Crengăniş – Monumentul Unirii, Iaşi

Eugen Mircea – Noiembrie înzăpezit

Fiind o artă de plain air şi folosind o tuşă care se fixează rapid şi definitiv pe material, corecţiile şi retuşul nu prea mai sunt posibile, decât cu riscul de a schimba planul compoziţional – diegeza. Creaţiile artistice în acuarelă, e adevărat că sunt fragile, dar sunt deosebit de savuroase şi pline de delicateţe şi rafinament, atunci când sunt produse de artişti cu vocaţie, ca în cazul de faţă. Sculptorul Constantin CRENGĂNIŞ , format la aceeaşi şcoala ieşeană, deşi face parte din generaţiile tinere, postdecembriste, este o prezenţă activă în arta cetăţii, este înzestrat cu har şi cu o modernă viziune în toate ipostazele artei sculpturii. Fire meditativă cu un potenţial poetic elevat, dublat de un permanent impuls către cunoaştere şi transfigurare, a abordat sculptura ca pe o artă complexă şi dinamică, iar imaginile personalităţilor cărora le-a dat viaţă, de la politicieni, artişti sau oameni de ştiinţă şi cultură, li s-au identificat esenţa psihomorală şi au devenit, simultan simboluri şi metafore cu forţă educativă. Fire nonconformistă şi iscoditoare a făcut din sculptură o artă a luminii, atât în mesaj, cât şi în expresie. Artistul are, prin ştiinţa şi arta sa, puterea de a transforma materia inertă şi lipsită de identitate ontologică într-o autentică valoare. Suprafeţele sculpturilor lui Constantin Crengăniş, din orice unghi sunt pivite, dau senzaţia că sunt vii şi comunică mesaje privitorului, vorbesc în limbajul artei, dar transmit mesaje autentice către inima şi cugetul „interlocutorului”.

Din lunga listă de creaţii artistice într-o perioadă destul de limitată vom menţiona la secţiunea artă monumentală: „Dumitru Furtună” - Dorohoi (1992; Busturi: Ion Creangă şi Gheorghe Asachi (marmură); Monumentul Mihai Eminescu – Soroca, R. Moldova (bronz); Relief Aurel Vlaicu la Mânăstirea Cetăţuia Iaşi (bronz); Monumentul Unirii Mari, creaţie sculptor Olga Sturza, donat oraşului Iaşi 1927, distrus în 1947 şi reconstruit în 1995-1999 (marmură); Monumentul episcopului Melchisedec Ştefănescu, Roman; Sculptură monumentală decorativă „Lei”, la Universitatea „Alex.I. Cuza”; reconstituire Regele Ferdinand (2007) gips, Biblioteca Centrală Universitară Iaşi. Busturi monumentale: I. C. Brătianu, Ion Borcea, Mihai David, Radu Cernătescu, Ştefan Procopiu, Traian Bratu, Veniamin Costache, Simion Bărnuţiu, Monument Alexandru cel Bun etc.

Lucia Puşcaşu - Tapiserie (Suceava), formată la şcoala ieşeană, este o artistă complexă cu sensiblităţi egal distribuite în aria artelor plastice.

Limbajul plastic utilizat de Lucia Puşcaşu, atât în tapiserie cât şi în pictură, în abordarea unor subiecte ca Surorile, Visul, Copacul vieţii, Mândrie, Dansul Soa-

relui, Ritual, Femeia - pasăre, Femeia - floare, Muza Soarelui, După baie ş. a., face din metaforă, bogat

detaliată şi transpusă în structura tapiseriei şi picturii, un instrument magic cu care aruncă vraja pe suprafaţa plastică şi sporeşte efectul de fascinaţie.

Instrumentul metaforic îşi intensifică potenţialul poetic, mergând spre orfism, când intră în rol, în variate înfăţişări, contrastele cromatice şi volumetrice. O metaforă de mare forţă expresivă este antropologizarea pomului vieţii în Copacul vieţii, în care se împletesc organic cele două elemente vitale ale vieţii umane: masculinul şi femininul.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lucia Puşcaşu - Surorile

Imaginea, alcătuită dintr-o iscusită împletire de fibre colorate într-un albastru cristalin dau impresia de imaterial celest, de esenţă transcendental platoniciană. Compuse artistic, toate aceste elemente plastice lărgesc domeniul semantic al operei, dezvăluind sensuri dincolo de aspectul fizic al lumii şi conduc la imaginaţia metafizică, devenită poem cu valenţe renascentiste, prelungit într-un romantism suprarealist contemporan.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ciată cu numeroase premii şi medalii, între care Premiul II la Concursul naţional de artă Plastică Voroneţiana – 1988, Premiul „Ştefan Dimitrescu” la Concursul Naţional de Artă Plastică „Nicolae Tonitza” – 2005 etc.

Sculptorul ieşean Lucian SMĂU, deşi este relativ tânăr, s-a înscris cu succes pe traiectoria valorilor plastice ieşene cu o sculptură în care conciliază cu succes meditaţia poetică şi analiza lucidă într-o expresie modernă dovedită, mai ales, în mai recenta sa expoziţie personală „Himere” în care fantezia şi tehnica sa au rezolvat sarcini dificile. După cum el însuşi mărturisea „Himerele crează atmosfera unei lumi imaginare în care simţim cu toţii nevoia a ne retrage la un moment dat. Am încercat să conturez fantasme ale acestei lumi, atât prin forma lucrărilor, cât şi prin combinaţia surprinzătoare a unor roci contrastante. Cred că vitalitatea şi expresivitatea lucrărilor sunt date de energia şi forţa interioară a acestor roci dure.” E de aşteptat ca întrun viitor foarte apropiat să ne bucurăm şi de alte valoroase succese ale fanteziei sale sculpturale. Are bogate resorturi spirituale…!

De o bucată bună de vreme, arta fotografică de bună calitate, inspirată de o imaginaţie cultivată şi o tehnică pe măsură, este tot mai prezentă pe simezele expoziţiilor de artă. Andra MIRCEA este artista care vede lumea prin obiectivul fotografic,

Gabrel Baban – Adăpostul

Un alt valoros artist sucevean care se bucură de o bună reputaţie şi aprecire din partea publicului şi criticii este Gabrel BABAN, fost preşedinte al UAP Suceava, promotor statornic al formulelor clasice de creaţie cu accentuate rădăcini în tradiţia rurală locală, dar utilizând expresii plastice de sorginte impresionistă. Se remarcă prin succese notabile în pictura de şevalet şi în arta monumentală, având la activ teme de interes public realizate la Fălticeni, „Sportivii” – mozaic, „Muzica” – sgrafitto, „Tinereţe” – sgrafitto, „Toamnă bogată” - ulei, „Livada” - ciment roşu, „Monumentul eroilor” - beton şi marmură, la Vârful Câmpului (jud. Botoşani). Creaţia sa, măsurată cu multe expoziţii în ţară şi străinătate, a fost apre-

Andra Mircea - Crucifix

dar nu nu vrea doar imaginea în sine, ci efectele estetice care o direcţionează spre zona artisticului, vrea efecte poetice, la care a înţeles bine că se pretează fotografia. Tehnica aranjării conţinutului fotografic este similară cu cea poetică, deci metafora este utilizabilă în egală măsură şi conţinutului foto-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE grafic. În imaginile prezentate în diferite expoziţii, Andra Mircea foloseşte metafora cu succes în diverse compoziţii, într-o viziune arhitecturală proprie. Având imaginaţie, cultură artistică şi perseverenţă tehnică, Andra Mircea are toate perspectivele să se lanseze decisiv în arta fotografică. Proba a făcut-o cu succes, nu odată !

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

romantic. Grafica şi pictura lui Codrin Mircea care merg în tandem, mai mult interpretează decât descriu, arta sa nu este neutră ci problematizează, este o artă graficaţională – axiolografie, un gen de artă care înscrie valorile idealizate prin vis în unităţi cuantificabile.

Călin BABAN - Toamna

Tânărul sucevean Călin BABAN, licenţiat al Universităţii de Arte „G. Enescu” din Iaşi, deşi practică şi meseria de pedagog, ambiţionează să facă şi pictură de peformanţă. Expoziţiile de pictură susţinute la Suceava şi Iaşi i-au confirmat buna intenţie, mai ales în viziunile sale expresioniste înclinate spre fovism, în care cromatismul intens din The Joy of Summer sau Cold Wind îl prezintă ca pe un împătimit colorist. Aşteptăm cu interes şi speranţă noile sale experienţe plastice !

Tânărul artist Codrin Mircea – format la şcoala ieşeană actuală, pictor şi designer de interioare, cu un activ artistic în ascendenţă, îşi face loc, deopotrivă în grafică şi pictură, practicând o ideografie de sorginte onirică. Opţiunea sa pentru esoteric, cel puţin la momentul actual, îi permite să construiască o semiotică cu simboluri care exprimă vârsta cu problemele ei. Cele câteva simboluri fundamentale, aliniate sau încrucişate pe diferite axe în, prezente în lucrările sale, faţa, ochii şi gura-marcate cu sprâncene şi accent, asociate sau opuse, conduc spre zona orfismului erotic, dar şi spre intelectualism, lumină, inteligenţă, clarviziune, cunoaştere, comunicare, fecunditate. Apelând în grafică la un construct geometric cu axe paradigmatice şi în pictură la chipuri feminine semnificativ colorate, autorul rămâne în sfera unui raţional controlat prin visul

Fotografii de la expoziţie

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

...de fapt – sora de salon care stă aplecată peste patul unde scrie c-aş fi fost eu – se şterge de zor – pe obraz de o dungă roşie – fizic inexplicabilă.

ACOLO

ADRIAN BOTEZ O DUNGĂ – FIZIC - INEXPLICABILĂ aud – undeva – ecoul degetelor mele – bătând un ecou de marş – pe un ecou de margine de masă viaţa mea s-a jucat la zaruri – şi toţi câţi au pariat pe ea – au pierdut

soţiei mele, Elena

aerisind luminile din păsări ne sprijinim de cer spre-a trece-n linişti: acolo nu-s recolte şi nici mirişti doar cântec de incendii hialine timpul acolo meditează-oceane zeii-ospeţesc în muntele de raze nu-i peste şi nici prin: candeli de rane veghează-n cruci cereştile barcaze

stafiile degetelor mele au înconjurat – în horă tăcută jilavă şi rece – stiloul – şi l-au silit să se mişte – în sensul celor scrise aici

acolo-s stele - capăt de durere tămăduite vise aiurează: doar Maica Lumii – cea de pururi trează

...ferestrele s-au înfundat – negre - cu linişte: pe sub pragul inimii mele – se scurge către plămânii mei – învinşi istoviţi – care de mult s-au predat – gazul otrăvitor (lingând timpane – amintiri aeriene de mult uitate priviri) - al amărăciunii

...şi nimeni nu vorbeşte şi nu spune ci doar priveşte-n pisc de rugăciune!

uitare firii Fiului ei cere

...mestec proaspete flori de salcâm – şi mor: rămâne – din toate – un surâs – excesiv întins până să plesnească – de răbdare ...elasticul surâsului răbdării s-a rupt – în toate părţile dintr-odată...

Ramuri – autor anonim

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

3 - Primele Ore

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ, Rm. Vâlcea Ciclul -Unsprezece Septembrie 1 – Bem pasărea fără aripi se aşază la masă cu noi; are ciocul îmbibat în sângele scurs, uimitor, peste timpul rănit pe care îl cercetăm prin ecranul cu peşti toxici, alături de halba cu bere sortită să aducă aerul bolnav al raţiei de viaţă.

Liniştita prăbuşire ne inundă venele la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

2 - turnaţi în cenuşă Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă în zbor dezarticulat cu aripi risipite.

Bolnav pasărea sapă în cercul înfierbântat al aerului otrăvit, se rup cuvintele pământului care frânge cerul rănit în compasul incandescent.

Inimi planează şi se strivesc de betonul încins tremură carnea lăsată să curgă cu izvor tăcut se împlineşte destinul plecării din trup.

Cei ce devin zi rup groaza în silabe sunt fiii neajunşi ai tăcerii se nasc în oceanul de ochi cu braţe desprinse, turnaţi în cenuşă vocile lor haşurate traversează versetul topirii întru fiinţă.

În sângele învolburat frica bântuie în perfuzii.

Văzduhul înghite suflarea. se aşterne tăcerea în copaci.

Ninge peste apa interzisă Umbra vieţii miroase a duhoare, fuga continuă din timpul suferind spre colindul de iarnă.

Vânătorul sună din goarnă, căprioare traversează oraşul, într-un decor pustiit rujul iubirii îşi tulbură culoarea.

Se aud primele sirene, iarba va răsări prin ciment.

4 - Aripile noastre Sânul tău gust al piersicii plânge în epava unui vis răstignit expus zborului neterminat nu-ţi fie frică, norii poartă chipul nostru vom avea aripi din tencuială trupurile captive se vor desface în lumină uşile deschise vor lăsa iarna în toamnă este timpul să abdicăm din visul care decora altădată cerul în căutarea primăverii.

Nu-ţi alunga zâmbetul vreau să-l păstrez în fiinţa care se zămisleşte din foc şi cuvinte în liniştea aşternută vom avea aripi 5 - Gândul fiului De astăzi mama va împleti aşteptarea în părul păpuşilor din geam cu cârlionţi de mătase din pletele lunii pe buze le va pune ruj din praful de stele îşi va dori la masă fiul

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă. în mod permanent ea va locui în salonul dimineţilor albastre, căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.

Din coşul lui cu rufe purtate va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună, apoi meticuloasă îl va înveli în straie noi de duminică.

După amiaza va pregăti cina pentru timpul şchiop 6 - Timp I-am zis pietrei piatră şi ea a tăcut pădurii i-am dat cerul şi ea s-a înălţat până la el îngerului cu aripa ruptă i-am cerut să-mi stea pe umeri şi el mi-a dat lacrima sa vântului i-am cerut glasul iar el a râs ploii i-am cerut să-mi spele picioarele ea s-a colorat cu păcatele mele apoi a râs, a plâns pentru timpul născut orb.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Îţi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de alint.

Mai tac o poveste. Vom fi împreună Un veac şi-o secundă. În alt labirint… Înstrăinaţi Înapoi la Cititor de poezie Discuţii Nu te mai ştiu… Nu-ţi recunosc paloarea, Parfumul… Şi nici umbra n-o mai ştiu!

Cuvântul stins, surâsul, încruntarea, Veşmântu-acesta simplu, cenuşiu Nu-mi spun nimic din ce ştiam de tine!

Privirea ta de azi nu are jar Iar mâinile-ţi, deodată-mi par străine Şi mersul tău e parcă mai bizar.

Străini îmi sunt şi fluturii de teamă Ce-ţi stau pe umeri, rotunjind căderi Şi glasu-acesta care mă tot cheamă Pe nume de-mprumut. Acelaşi „ieri” De n-ar fi fost în calendarul ceţii Acum şi pe de rost te-aş fi ştiut!

E prea târziu iar valurile vieţii Ne-au şters povestea-n raiul de-nceput.

Nu te mai ştiu… Nici tu nu-mi ştii cuprinsul! Şi-atunci? Să nu mă-ntreb de ce-ai venit?

Cine-a învins sau cine-a fost învinsul Nici n-a contat, nici nu ne-a folosit…

Pe sub rai

POPA ELENA AURORA, Încă...

Rm. Vâlcea

Îmi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de rostiri.

Pe umeri de frunze vin stele s-apună. În rai de iluzii se-adună trăiri Cu faţa întoarsă spre soare-răsare.

Verigi de migraţii strâng laţul de zbor Şi-n fiece scâncet sau mers prin culoare Citesc printre rânduri al toamnei izvor.

Atâta risipă de plâns mă-nfioară Chem îngeri pe nume şi-alerg înspre „noi” Dar stoluri de umbre mă ţin, mă-nconjoară Şi-acoperă drumul cu praf şi noroi.

Mi s-a lipit de gene înserarea Când nu m-ai mai privit cum mă priveai.

Mi-a picurat în suflet întristarea Iar păsările-au aţipit sub rai Cu aripile-ntinse-nspre lumină Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.

S-a rezemat o brumă de grădină Şi-a veştejit chiar rozele de dor Pe care le sădisem împreună.

Atâta frig în trup s-a cuibărit Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună De întrebări în linişti s-a-nteţit.

Mi s-a lipit de gene înserarea.

Nici râsul nu-mi mai e cum îl ştiai!

Ai stins povestea şi-a-nflorit uitarea.

Cu negre păsări zbor azi. Pe sub rai…

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRU LASCĂU, Phoenix EMAUS Ne va rămâne-ntotdeauna un Emaus spre care vom călători deposedaţi de tot ce-am avut şi fost.

Zdrobiţi-ne toiagul pâinii crucificaţi-ne iubirea!

Ne va rămâne-ntotdeuna un Emaus spre care ne-om retrage însângeraţi şi huliţi lăsându-vă pradă uşoară zarului vostru norocos haina pătată de sângele prin care v-am iertat păcatul.

O, noi nu putem fi decât învingători pururi nişte învinşi învingători, pentru că ne va rămâne mereu un Emaus, oricât de multă noapte incendiază lumea, un Emaus pe drumul căruia niciodată, niciodată nu vom fi singuri.

CARTE DE VIZITĂ Călătorim la clasa a treia în vagoanele nopţii noastre în curs de dezvoltare.

Inima refuzată la export ne bate-n ritmul cifrelor de plan.

Preţul petrolului a mai crescut cu un aiatolah.

Pe cerul nu ştiu cui

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

s-a făcut o confuzie. şaizeci de oameni au murit din greşeală de parcă noi ceilalţi, murim din motive-ntemeiate.

Economisim de-atunci totul pe jumătate din jumătatea jumătăţii de anul trecut.

Ne cultivăm în colocvii şi plenare în lunga noastră noapte în curs de dezvoltare.

La vise, ni s-a-nalbăstrit culoarea de când iar ni s-a schimbat modificarea.

IOANA DOBRE, Bucureşti VIS PIERDUT Undeva, printre rânduri ne-am întâlnit.

Ce beţie!

Plecasem în gânduri cu aripa frântă.

Timpul mi-a lipit-o, să-ţi pot îmbrăţişa durerea.

A urmat un dans de nori, de fum şi cenuşă.

Plouă şi pământul se îngraşă iar cu regrete tardive.

Tu, rămâi aceeaşi pasăre rară, tinereţe! ÎNGERUL PĂZITOR Sunt vulturul rotitor deasupra munţilor iar teama-mi fuge-n trecut, speriată!

Alături, îmi zâmbeşti enigmatic, ascunzând scara sub aripă.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Rămâi, cu mine, pasăre rară şi nu voi mai privi niciodată în abis ci numai cerul, casa mea şi a ta!

CALOTESCU TUDOR

Gheorghe, Tg-Cărbuneşti judet Gorj în golul dintre două cuvinte... îmi doresc cerul acesta plin de stele vii cu veșnicii și infinit cu tot din vis în vis prin suprimarea realității toată moartea izbăvitoare într-o singură priză fiecare apocalipsă potopul dinaintea fiecărui potop locul întâi la măsurat orizontul mi-l asum după fiecare miazănoapte din toți mușchii crescuți pe carul mare când încă avea rădăcini în pădurea raiului înainte ca pământul să adăpostească iadul înainte de orice înainte când încă nu știa nimeni să nu știe durerea facerii și desfacerii martorul trecerii prin fiecare dimensiune punctul dinaintea hidrogenului chiar de dinaintea oricărui dinainte arderea creatoare de lumină izvorul din care se adapă timpul bidiviu nărăvaș între două curse de galop cu sine însuși îmi doresc să vă povestesc câtă tăcere este între două stele dar nu am destule cuvinte.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

respiră și ele printre îndoieli ca mai toți mormolocii înainte de a seca balta ca mai toți munții înainte de a se îneca în mare .......................................................... din când în când cerul mă întreabă de reciprocă iar eu mă fac că nu mai știu nimic și te strâng disperat în brațe de se clatină toate florile a iarnă .......................................................... cutremurul acesta m-a prins călare pe o dungă albă cu felul meu de a ține minte întunericul dintre două zile locul acela îngust în care infinitul este infinit

MIHAELA POPA exerciţii de sinceritate - ropotul timpului tare aş vrea să stau pe o piatră să fie inima şi gândul daltă fulgerul mâini până la cer să cioplească ferestre să nu fiu sclavul deşertului urmă acoperită de vânt.

călcam norii să mai respir o dată andromeda când tu îmi strigai că mă iubești iar eu îți șopteam vulcanic teorema lui pitagora ca un dement ridicam la pătrat fiecare închipuire găuream cu vârful compasului harta lumii noastre să rătăcesc după un azimut nu cum îmi place mie oricum nordul este acolo unde nu mai este loc de sud toate regulile acestea sunt încă vii

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRE CRĂCIUN, În spatele oglinzii

Un poem este întotdeauna suficient pentru a te putea sinucide aruncându-te de la înălțimea primului său vers. *** Mă prăbușesc de câteva nașteri și de câteva morți, amintindu-mi la fiecare silabă că singurul sens al existenței este verticala.

Mă prăbușesc cu speranța de-a mă-ngropa definitiv în lutul semnăturii poetului. În cădere răscolesc versuri din antologii păstrate la fondul secret și cuvintele se rup ca o pânză străpunsă de o suliță înfierbântată, pe cale de a se reproduce.

Imersiune într-un lichid cald, lipicios, sărat.

Pulsațiile reîntoarcerii îmi dau senzația

Bucureşti

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

de oră exactă.

Plutesc.

Pentru prima oară uit de mine, de obsesiile, de căutările, de rumorile mele.

Miracol.

Tot pentru prima oară, sinele meu nu-și mai ascute dinții de fiară și nu mai mușcă din pulpa propriului său trup.

Simt cum mi se topește cochilia și mă-ndrept, printr-o pornire edenică, spre oglindă.

Sunt gol până la sânge, până la sunetul articulat cândva de un om.

Oglinda este mai aproape ca niciodată.

Simt cum luciul ei se pregătește să-mi reflecte, nu știu cu câtă sinceritate, sufletul.

Dumnezeule, ce bine este să fii iubit de oglindă…

Mai fac un pas, mă mai târăsc un vers. În fața mea nu este decât ea.

Oare voi supraviețui?

Orgasm. Închid ochii cu teamă să nu mor de emoție.

Când îi deschid, oglinda este întoarsă cu spatele la mine.

Culeg de pe jos o greșeală de exprimare mai grosolană și o lovesc violent de oglindă.

Greșeala se sfărâmă

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în milioane de sunete vulgare, iar colții fiarei ce crește în mine lucesc de patimă neagră.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

EXIL LA PONTUL EUXIN (I)

Piticii domnului În răstimpul dintre două (ne)începuturi, Dumnezeu îşi exersează pornirile ludice.

Uneori culege pigmenţi din galantarul meteo-programat al curcubeului şi îi strecoară printre genele vreunui pictor de icoane.

Alteori, când este obosit, după ce i-a dat chip vreunui Pârvu Mutu, Dumnezeu modelează pitici.

Le dă chip, le dă viaţă dar nu le dă inimă.

Piticii domnului umplu lumea şi, să nu spuneţi că nu v-aţi aşteptat, se iau prea în serios, uitând că au fost creaţi pentru a fi bufonii zilei a şaptea.

(Din volumul În spatele oglinzii de Petre Crăciun, Bucureşti)

Diego Velázquez: Venus la oglindă (1647-1651) National Gallery, Londra

CONSTANTIN LĂMUREANU, Constanţa

După ce voi muri, când voi ajunge în faţa Celui Carele, El, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: „iartă-mă!". "Am fost poet", îi voi spune. „Adică: am iubit, am înţeles de la naştere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt şi m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte şi m-am chinuit, îndelung, viaţa întreagă, să înţeleg liniştea ce leagă un sunet de altul şi de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, Tu, mai iertat încă de la naşterea mea!"

1 câtă risipă, când o aripă se înfiripă din gând. gând după gând, renăscând, doarme plângând într-o clipită şi ce ispită şi infidelă şi aiurită într-o risipă.

2 e-atâta culoare în aer, în frunze, în mângâierile tale, atât de confuze, în încredinţarea cum că am fi copii care nasc mereu alţi copii. e-atâta culoare şi-aşa o părere în alcătuirea ta de muiere, că-mi pierd auzul şi ochiul se-nchide în asurzitoare, ciudate crisalide, că piere mirosul şi gustul îmi piere, doar trupul întreg pe tine te cere.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

3 ciudat miracol! cum se-nfiripează minunea care pare veşnic trează, ochiul ce stă mereu deschis şi-atunci când totul pare numai vis, gândul acela care-i necuprinsul, tot el şi largul, tot el şi întinsul, tot el adâncul, tot el şi înaltul, de ne-asemuit cumva cu altul, el îngustimea ce măsoară tot şi neputinţa când nu pot să pot. ciudat miracol care se-ntrupează în îndoiala ce ne vizitează.

4

şi vine ploaia cu întreg răgazul cuprins între lumină şi-ntunerec, la ora-n care se iuţeşte pasul ca înlăuntru iarăşi să mă ferec. mă-nchid în mine ca un făt în pântec uitând de lumea care mă-mpresoară şi transformat din plâns acum în cântec spre zori mă nasc pentru a doua oară, uimit priveşte ochiul, cu neştiinţa seminţei care floare se va face, deşi eu ştiu că-n mine stă putinţa de a fi şi fruct când totul se va coace.

5

e prea târziu acum să mai adun tot drumul ăsta care nici nu-i drum. mă prea izbeşte zgomotul din stradă, maşinile ce-l foarfecă grămadă îmi toacă nervii, îmi disecă visul, ăla pe care nici nu l-am promisul. e prea târziu să-nfăptuiesc un vis, ce nici n-a fost şi nici n-a fost promis.

GHEORGHE UNGUREANU Slobozia

Tu să-nţelegi... Îmbătrânesc gândindu-mă-n trecut, mi-e sete dar fântânile-s în tine şi-n fiecare clipă ce te-a cunoscut ai tot secat şi-ai izvorât din mine.

Am vrut să urc pe trepte de lumină fără să cer răgaz pentru amurg şi cred că-n viaţă port singura vină, că apele prin suflet ni se scurg.

Găsesc cu greu cărările spre tine în orice noapte toamna a sosit şi dincolo de tot ce-mi aparţine te rătăcesc când zorii te-au găsit.

Tu să-nţelegi că multe s-au schimbat, că anii-s mai bătrâni cu-o clipă, şi-n setea mea fântânile-au secat de când singurătatea-n ele se-nfiripă!

MAI SPUNE-MI...

Mai spune-mi dacă-i primăvară prin toamna care a sosit, sau a rămas sfârşit de vară prin umbre ce s-au ofilit.

Întinde-mi mâna printre ramuri să văd fiorii-nmugurind, când visele lovesc în geamuri şi-n stele palide se-aprind.

Mai spune-mi dacă bate vântul printre tăcerile de ieri, dacă în toamnă stă pământul străjer la tâmpla unei veri.

Găseşte-o cale de-a-mi răspunde de ce-mi e sufletul mai trist, şi-n care lacrimă-mi pătrunde o toamnă-n care nu exist.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VOICAN MARIN-GHIOROIU CUNUNI DE FLORI - P E N T R U Cununi de flori să presăraţi Peste ţărâna-ntregii ţări!

Am fost jertfiţi nevinovaţi…

S-aprindeţi lumânări, Să lumineze peste zări, Să mai putem vedea Câmpii şi munţii-nalţi Şi mări în depărtări… ***

Iubită ţară, noi am vrea: Tu, doliu să nu porţi! Îmbracă-ţi trupu-n peruzea, Mai frumoasă să arăţi…

Grădini de flori vei ridica.

Iar din petale ne-mpletiţi Drapelul nostru sfânt.

Copii, neveste şi părinţi… Încet lăsaţi-l pe mormânt, Căci vrem să-l încălzim Cu răsuflarea noastră…, Suntem cu voi şi vă iubim! ***

Din trupuri o să crească Zambile, crini, mărgăritare…

Din suflete, rouă de argint; Priviţi, în fiecare floare…

E dorul nostru ne-mplinit.

Cum cerul e iubit de soare, …Viaţa, noi am îndrăgit, Dar soarta neagră ne-a lovit Cu mâna ei ne-ndurătoare. ***

Să puneţi floare lângă floare, Pământu-ntreg să-l răsădiţi.

Lume!…ştii că eşti trecătoare…

De ce voi, oameni, nu gândiţi?!

Din flori culegeţi bucurie; Nicicând nu ne uitaţi!… În ţara noastră să nu vie Duşmanii răi şi însetaţi De sânge şi de răzbunări. ***

ER O I

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Aprindeţi stelele de pe drapel, Iar PĂCII daţi un PORUMBEL Să ducă o creangă de măslin; Petale dulci lăsaţi să cadă, Mai albe ca fulgii de zăpadă, Peste durere…Vă iubim! ***

Viaţa, Dumnezeu când ne-a dat, Pământu-ntreg ne-a dăruit, El ura neagră-a alungat…

Prin jertfa Lui ne-a mântuit.

FLOWER CROWNS - FOR THE HEROES Flower crowns please put On the land of the entire country!

Innocent have been killed…

Turn on candles, To light up the sky, So we can see again The planes and the tall mountains And distant seas… ***

My dear country, we would like: For you to stop mourning!

To dress you body all in blue, To look more beautiful…

Flower gardens you will rise.

And from the petals you will make Our holy flag.

Children’s, wife’s and parents…

Slowly let him down in the grave, Cause we want to warm him With our breath…, We are with you and we love you! ***

From the bodies it will grow Lilies, and precious, stones…

From your souls, silver dew; Look, in every flower…

It’s our unfulfilled desire.

As the sun loves the sky, …The life, we loved a lot, But the black fate hit us With its merciless hand. ***

Put flower near flower, The entire earth seed…

Oh, world!… you know that pass by…

Why do, you people, don’t you think?!

You pick joy from the flowers; Never forget us!…

In our country must not come

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE The evil enemies with thirst For blood and vengeance. ***

Turn on the stars on the flag, And a DOVE gives to the PEACE To carry an olive branch; Sweet petals let fall, Whiter than the snowflakes, Over the pain. … We love you! ****

The life, GOD gave us, The entire earth gave to us, HE banished the black hate…

Through HIS sacrifice he 43

POETUL ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU (subprefect de Teleorman)

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

Poet minor din pleiada Alecsandri, Eliade şi Bolliac, Alexandru Depărăţeanu din Deparaţii Teleormanului, a trecut ca un meteor prin poezia noastră cultă. Născut în Roşiorii de Vede dintr-o familie de boiernaş, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, boierul Petre Depărăţeanu, în satul Deparaţi, judeţul Teleorman. A urmat şcoala elementară la Roşiorii de Vede, având ca dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, apoi a trecut la Sf. Sava, terminând clasele a III-a şi a IV-a. Spre sfârşitul anului 1856 pleacă la Paris urmând cursurile de drept ale unor profesori celebri, aducând în ţară, atunci când la noi domnea anarhia în relaţiile dintre boieri şi ţărani, spiritul dreptăţii şi al umanităţii faţă de clasa deposedată şi robită a ţăranilor. Născut şi crescut în mijlocul acestei clase în Câmpia Burnasului, deşi fiu de boier (fiul boierului Petre şi nepotul, după tată, al boierului Pitar Sandu Depărăţeanu), el s-a legat pentru totdeauna de viaţa şi sufletul simplu al ţăranilor pentru care a păstrat un adevărat cult. Crescut în saloanele literare ale Pa43

Alexandru Depărăţeanu (n. 23 februa ri e 1835 — d. 11 i a nua ri e 1865) a fost un poet şi dramaturg român. Şi-a făcut studiile în România şi a poi la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputa t în Ca mera ca re a urma t după lovitura de stat din 1864, dar a murit l a s curt ti mp după a ceea (la 31 de ani). Pe lângă drama Grigore-Vodă a ma i publ i ca t o col ecţie de poezii Doruri şi amoruri în 1861. Criticii literari consideră că , deşi avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitaţie a ma eştri l or s ă i , pri ntre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Infl uenţa acestora este evidentă în vocabularul întrebuinţat, plin de neol ogi sme care nu s-au păstrat şi care îi fac versurile greu de înţeles pentru ci ti torul contemporan. Depărăţeanu este cunoscut astăzi mai ales pri n „Va ra la ţară”, poezie postumă şi care a ajuns de notorietate prin parodi a lui George Topîrceanu „Al. Depărăţeanu: Vara la ţară...”, di n ci cl ul Parodii originale (1916).

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

risului, la lumina poeziei lui Victor Hugo şi a lui Lamartine, colindând Franţa, Italia, Spania, Portugalia şi Germania, are ocazia să-şi însuşească o vastă cultură cu care se întoarce în ţară exact când domnitorul Cuza se urca pe tron.

Remarcat în cercurile intime ale intelectualităţii bucureştene, de către proaspătul domnitor şi de marele poet Vasile Alecsandri, ca un om de o rară erudiţie (avea o cultură vastă, o perfectă cunoaştere a limbilor europene şi a literaturilor lor), este numit în 1860 ca subprefect al Plăşii de Teleorman, la 5 august 1861 ca subprefect al judeţului Teleorman, iar în noiembrie 1864, este ales deputat al Camerei legislative de către ţăranii din judeţ. De altfel, cu Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu a avut şi relaţii de amiciţie. Vara, Alecsandri şi Bolintineanu îl vizitau la moşia sa de la Deparaţi, venind cu poştalionul prin praful drumurilor de ţară până în comuna lui natală.

Citită astăzi, poezia lui pare puţin ridicolă, îmbibată de neologisme neasimilate (în special franţuzisme şi italienisme) : Şi bellă, graţioasă, ca astra tremurândă Ce iese-ntâi pe ceruri, era Ella de blândă, Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buza-i toată vorba „amor, amor” zicea.

Cu toate ciudăţeniile verbale, Depărăţeanu e un poet plin de inefabil prin subtilitatea emoţiei, muzicalitatea versului şi măiestria construcţiei lirice.

De fapt este singurul petrarchist substanţial al poeziei noastre (G. Călinescu). Extazul erotic, estetismul pictural, aurăria, lividitatea lilială, transparenţa sunt note dominante ale liricii lui. Iată un portret raffaelit în descrierea Ellei: Frumoasă, graţioasă, ca steaua tremurândă Ce iese-ntâi pe ceruri era Ella de blândă, Din ochii ei azurul tot sufletul răpea Din buza-i toată vorba „amor, amor”zicea. Şi sânu-i urnă sacră de-amor râdea prin ceaţa Roşcată ce vesteşte pe soare dimineaţa, Iar pletele bălaie penelul cel mai fin, Penelul lui Murillo, sau al lui Perugin, O! n-ar fi zugrăvit-o, aşa era undoasă şi-n multe ineluşe, lucidă, mătăsoasă Cădea pe nişte umeri de-un alb imaculat.

Lila are fineţi extatice, necunoscute acelor vremuri. Virginia pluteşte în lumina a o mie de făclii în

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE faţa poetului sumbru. E o imagine de vitraliu, plină de epitete radioase: Cum se scaldă vara-n soare Mândra floare, Strălucindă pe câmpii, Înota acum virgina, În lumina, A o mie de făclii.

Eu stam sombru; şi spre fată, Câteodată, Căutând, îngâlbeneam: În privirea mea profundă, Ca-ntr-o undă, Se vedea cum o iubeam. În antice catedrale, Pe vitrale, Astfel preotul obscur Vede-n râuri de lumină, O virgină, De smalţ roşu şi de-azur!

Dusă-n vals o credeai fee, Nu femeie, Avea aripi, nu picior: Şi n-au fluturii-aripioare Mai uşoare, Şi mai iuţi în zborul lor.

Era astfel de gentilă, Şi de-agilă, Că-ţi părea cel mai frumos Elf fantastic de balade Ce-abia rade, Iarba-n jocul graţios.

De remarcat că astfel de versuri se găsesc şi la Bolintineanu sau Alecsandri, poeţi cu care se consulta când îşi scria poeziile. Celebră rămâne poezia „Vara la ţară” pe care a pastişat-o cu talentul său George Topârceanu în poezia cu acelaşi titlu: Locuinţa mea de vară E la ţară: Acolo eu vreau să mor Ca un fluture pe floare Beat de soare, De parfum şi de amor.

Aici metaforele sunt rare, arătându-şi splendoarea spre sfârşitul poeziei:

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Spicul blond cu paie de-aur, Scump tezaur Pentru mari şi pentru mici, Unduiază-n mii de valuri Între maluri De sulfină şi de-aglici. Însă umbrele obscure Din pădure Învelite-n giulgiul lor Sar pe sumbra bălărie Într-o mie De-nvârtiri într-un picior.

Cunoscător al poeţilor antici, Depărăţeanu îl parafrazează funambulesc pe Horaţiu din „Beatus ille

qui procul negotiis ut prisca gens mortalium,/Paterna rura bobus exercit suis, Solutus omni faenore ”. Găsim momente bucolice, într-o hârjoană câmpenească, prin aburii ce se strâng sub lună prin poiene pe unde o copilă îşi pune piciorul: Pus-ai tu vreodată în serile de-aprilie Mândro…picioruşul tău cel de copil, P-ale mari poene, pe care se desină Luna când răspânde umeda-i lumină Fantasme tremurânde d-aburi; şi-ai zărit Colo-n fundul sombru, focul potolit, Unde păstoraşul vise d-aur face, Doarme, au suspină doine…sfântă pace, Liza, şi când vântul arip-a mişcat, Searbăd licureşte focul aţâţat, Pâlpâie şi-n aer, palidă scânteie Zboară din cenuşă…

Poezia lui picturală are proiecţii mari, dar e ceţoasă, pastorală, ca a lui Salvator Rosa, fără sălbăticii, cu spaţiul larg ca al epicii italiene: Prin crângul acesta unde cântă cucul, Ah, p-aici odată fluiera haiducul! Şi prin bălăria asta legănată, De dulcea suflare d-aura-nrourată, Pe unde şopârla astăzi se strecoară, El încet cu flinta strânsă-n subţioară, Odată la lumea ce p-aci-ncura, Calul ca să-l prinză, el mi se târa. Îşi repezea plumbul după brânci la ţintă, În potera deasă-şi descărca a flintă.

De la Depărăţeanu ne-a rămas şi o dramă Grigore–Vodă, avându-l ca protagonist pe Gr. Alexandru Ghica al treilea, cel omorât de turci în 1777, drama

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiind tocmai sfârşitul eroului. Poetul Alexandru Depărăţeanu a fost dublat, în scurta viaţă pe care a trăit-o, şi de omul politic. Alexandru Depărăţeanu, reîntors în ţară, aduce cu el o adâncă înţelegere a oamenilor şi a vremurilor. Ca subprefect de Teleorman, e nevoit să umble din sat în sat cu şareta sau trăsura şi să rezolve zecile de plângeri ale ţăranilor către Prefectură, privitoare la boieri hrăpăreţi, la arendaşi hoţi, la abuzuri de tot felul ale stăpânirii locale. Pentru asemenea jalbe vine şi în satul nostru, Râca, în câteva rânduri, cercetând autorităţile locale pentru pasivitatea de care dădeau dovadă în rezolvarea doleanţelor ţăranilor. El ia apărarea ţăranilor faţă de neplata dărilor la timp, ia măsuri împotriva arendaşilor care păcăleau pe ţărani, tolerează unele acţiuni ale ţăranilor împotriva boierilor şi arendaşilor, rar face dreptate boierilor care se plâng că ţăranii le calcă moşiile cu vitele. El le spune boierilor că subprefectul nu e vătaf de curte boierească, acele vremuri au trecut demult.

Arendaşul Burki face cunoscut cu raport scris domnitorului că subprefectul se solidarizează cu ţăranii. Domnitorul deleagă pe Mihail Kogălniceanu să ancheteze reclamaţia, cerând subprefecturii şi raport scris. În raport, Alexandru Depărăţeanu acuză pe Burki şi pe cei de seama lui de incultură, neomenie şi abuzuri în administrarea moşiilor. În noiembrie 1864, când se fac alegerile de deputaţi, Depărăţeanu era secretar al consiliului judeţean. Când s-a pronunţat Colegiul rural la 25 noiembrie 1864, ţăranii din judeţ, adunaţi în masă, peste capul prefectului Ion Arion, proclamă pe micul Voltaire - cum era poreclit Alexandru Depărăţeanu de prieteni - deputat al lor. Ion Arion raportează cazul la Bucureşti şi, de teama unei revolte a ţăranilor, legalizează votarea printr-un proces-verbal care recunoaşte această alegere. Este primul deputat al ţăranilor din judeţ. Acum este vizitat în câteva rânduri, cu poştalionul, de Vasile Alecsandri, cu care se împrietenise între timp, şi căruia îi citea producţiile literare scrise de el.

Soarta, însă, a fost crudă cu el; numai după câteva luni de la alegerea lui ca deputat de Teleorman, moare subit, în braţele surorii sale, în casele din Bucureşti, la vârsta de numai 31 de ani. „Micul Voltaire” este înmormântat în curtea bisericii din Deparaţi şi peste mormântul lui au crescut buruienile şi uitarea...

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Cristian Neagu despre

„Poezia ca viziune” la Adrian Botez Studiile academice despre literatura 44 45 intelec-tualistă (Elie Faure , Rene Huyghe , Marcel Brion46 …) ne atrag atenţia că, între două direcţii /generaţii – antagonice (în cazul de faţă, Vasile Militaru47 – Adrian Botez 48 ), una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric, filtrat prin spiritul cartezianismului, dintr-o scolastică de tradiţie religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally49 încoace, se numeşte stilistică.

Vom porni spre a judeca latura obiectuală, în grad intelectual exprimată, prin care forma lingvistică devine pecete a sintaxei poetice, a multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum, Cartea Profeţiilor (Editura Rafet/2010) – structurată de cele patru capitole: 1.

Cartea profeţiilor, p. 5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, p. 45-87; 3. Cartea descântecelor, p. 89-119; 4. Cartea apocalipsei p. 121-134; în finalul cărţii, există o selecţie a referinţelor critice şi note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune în faţa unei situaţii pe care nimeni nu 44

Jacques Élie Faure (n. 4 a prilie 1873 in Sainte-Foy-la-Grande, Fra nce – d. 29 octombrie 1937 în Pa ri s ) es ei s t şi i s tori c de a rtă fra ncez.

45 René Huyghe (n.3 mai 1906, Arras – d.5 februarie 1997, Paris) a fos t un s criitor francez, privind istoria, psihologi a şi fi l ozofi a a rtei şi , de a s emenea, curator la Departamentul de picturi al Muzeului Luvru (di n 1930), profesor la Collège de France şi din 1960 membru al Academi ei Fra nceze. El a fos t ta tă l s cri i torul ui François-Bernard Huyghe.

46 Marcel Brion (n. 21 noiembrie 1895 la Mars i l i a – d. 23 octombri e 1984 l a Paris ) a fost un romancier, esei s t şi i s tori c de a rtă fra ncez.

Specialist în Renaşterea italiană şi germană romantică , el a fos t a l es membru a l Aca demi ei Fra nceze în 1964.

47 Vasile Militaru (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, judeţul Il fov - d. 8 i ulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet şi s cri i tor româ n na ţionalist, fost deţinut politic sub regimul comuni s t di n Româ ni a .

48 Adrian Botez s -a născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorul ui , judeţul Suceava. Este poet, eseist, publicist, istoric literar şi critic literar.

Es te doctor în ştiinţe filologi ce. Di n 2004 es te membru a l Uni uni i Scri i tori l or di n Româ ni a , fi l i a l a Ba că u.

49 Charles Bally (n. 4 februarie 1865, Geneva – 10 Aprilie 1947, Geneva) a fost un lingvist francez considerat a fi fondatorul teoriei lingvistice de s ti l .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE o mai analizează ca raport sau dimensiune, în relaţia emitent-receptor, şi anume: Adrian Botez se adresează cititorului cult, pe cât posibil rafinat, în mod obligatoriu credincios şi patriot, pentru că orice poem se dovedeşte a fi o construcţie deliberată - şi astfel îl vom înţelege, numai dacă vom împărtăşi intenţia ce-i stă la bază: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/fac semne – fierăstrău la mari zăbrele: / să nu-mi mai fie-n noapte, atât de greu/ să-i strâng – senin – mâna Lui Dumnezeu! [...] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/degeaba te urcaşi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimţi de liberare/ nu e deschisă pentru fiecare” (Pentru cine scriu eu, p.48).

De această dată, pe „fundaţia” poeziei religioase, dascălul de integritate culturală va construi, din liantul intuiţiei, cu ceea ce realitatea derulează în societatea contemporană, poezia de consistenţă profetică: „voi – care veţi urma smintelii mele/ să nu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:/n-am apucat să spun multe cuvinte/ dar câte-am spus – vă fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoană-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos – târziu, p. 115).

Scrisul se realizează, în mare parte, cu ajutorul fantasmelor - activând ideologii din lumea reală, pe fondul emoţiei contemplative a poeziei, cerându-i-se cititorului de condiţie elevată să intre în rezonanţă cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/demoni – ca viermii – în inima sorţii/ podidit-au clopotniţe – jalnici diezii!” …asociată fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura întreţinută tendenţios la rang superlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur de crez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ ne cară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:/ refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez…” (Jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii, p. 55) Acest refuz de a consimţi într-un fel decesul spiritual (însuşit şi de subsemnatul) ni-l înfăţişează pe Adrian Botez sprijinindu-se cu pioşenie pe soliditatea tradiţiilor - în care motivul moral superior determină actul atitudinii, ce abordează şi fixează fragmentele unei lumi fărâmiţate: „ce-a mai rămas din ţara asta – demn?/ doar munţii convorbesc cu Dumnezeu-/doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!” (Ce-a mai rămas din ţara asta?… p.22). Faptul că s-a marcat cu majusculă echivalentul unei ere ( al Târfei semn) ne demonstrează un soi de contradicţie

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

spirituală, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, iniţiatorul acestui gen de artă.

De fapt, în poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixează până la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinsecă. Prin caracterul activ pe care îl trădează cu uşurinţă limbajul convenţiilor sociale, în formularea tuturor acestor as-pecte îl descoperim şi în cu totul alt gen de ironie pamfletară (prin şfichiuire), adresată factorului de decizie viciat (în speţă liderului politic): „prea multă spermă azvârlită la canal/prea mult străin în laptele de mamă:/e jalnic să devii din om – semnal/şi rău – când muntele – nisip se farmă.” [...] „…unde eşti, unde – Codru Dumnezeu?/respir cenuşi – din ce în ce mai greu…” Aceasta este o caracterizare continuată de obţinerea fizionomiei „copilului din flori” (reţinem străinul din laptele de mamă, n.n.). Limbajul acesta este un instrument al acţiunii de complicitate – subînţeleasă – cu cititorul regăsit în tensiunea spirituală a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intenţiei estetice, prin faptul că neologismul include metafora proverbială, la un moment dat – reprodus fiind întrun vocabular retoric: „ai fost scăpat din pântec - în hazna/şi garnisit: bulbuci de râs prostesc…/nu eşti slăvit de păsări – o cazma/îţi ţine loc de Arboreleobştesc!” (Prea mult şi prea puţin, p. 84).

După ce acuză vehement pe acei propagandişti ai lumii întunericului, ai declinului moral, vom observa încercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, rătăcitul din beznă, la lumină pe calea credinţei consecvente, confirmându-ne că deţine o conştiinţă încadrată maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe alţii adesea, niciodată pe tine însuţi): „să vii – de Crăciun/ cu mine – în aceeaşi biserică/ friguroasă – tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L priveşti – dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel Pribeag şi sărac/ Scuipat şi Umilit!/ nu se cade să-ţi cauţi/tu – un Dumnezeu mai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/aceluiaşi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticul tău – potrivit din/ burtă şi guşă – cu/ ticăloşia ta – puţind/încinsă şi râncedă – cât şi/ credinţa-ţi!/ vino cu/ mine – tu jivină borţoasă – la încercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/Cer!” (Vino cu mine , p. 71).

Este vizibilă similitudinea punctului de vedere creştin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se con-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sumă o conştiinţă a timpului, identificând tocmai în acest paralelism structură-fenomen, substratul leibnizian: „eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine” (Maşina realizată prin artă, nu este o maşină parţială). Chiar şi Leibniz constată faptul că amprenta artei modifică esenţialitatea tehnicului ca realizare, în timp ce tehnica, la rândul ei, mediază expresia esenţialităţii. Doar determinarea actului creator – atât la Militaru, cât şi la Botez – rămâne legată de inspiraţia filosofico-religioasă. Câteva re-pere importante de ordin tehnic extraarticulare, la nivelul formei şi conţinutului, se cer a fi explicate în detaliu, deoarece se evidenţiază flexiunile, corelaţia dintre eufonie şi forţa verbului, la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltată inspiraţie: „ştiu că trebuie să stai/mereu – cu spatele la/ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru feţe , p.12) sau: „zadarnică este/ lepădarea de sine/- târzie – a omului” (Prea târziu, p.14).

Aşadar, nu este vorba de o schimbare autonomă a formelor, ci de o modificare a funcţiei poetice, în raportul accent lexical-cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez îşi muzicalizează poemele derivă din existenţialismul sartrian, prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, în favoarea preceptelor religioase strămoşeşti, ca bază a revigorării factorului educaţional şi, mai departe, redobândirea valorii spirituale a Neamului: „într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nu se întâmplă decât farse, crime… fleacuri!/ să te întorci acasă – leneş – fără cap/e chiar normal – nicicum un handicap!/ [...] a trăda – huli – distruge, e – un lucru bun/ necesar - hrănace – cât un „big” dejun: [...] caligrafiem pe cer minuni de-obrăznicie/ toată ziua ne şpreiem cu blasfemie” (Leac pentru această lume, p.

82). Îndemn, atitudine efervescentă, poet dominat de dorinţa de a trezi, „din somnul cel de veci”, Naţiunea: „daţi jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i ţara unde mor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!” (Aceasta-i ţara unde mor copiii, p.111). Adrian Botez are şi nota de penalizare atribuită, la fel de prompt, „surzimii” : „vorbeşti, vorbeşti… – degeaba, pentru viduri –/ vorbeşti o limbă a muţilor de ţară:/ oricât te urci pe scara planetară/ te huiduie amoebele, în triburi!” [...] „batjocura tăcerii te ucide” [...] „profet mizeriei de-

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

a te-ndoi de om,/ de-a lâncezi pe muchia de atom –/ eşti doar o umbră pe un zid, în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54). Bineînţeles că Materiam superabat opus, şi în cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul să ia forma şi intensitatea stărilor din mediul conviv. Aici, într-o intimitate desăvârşită, poetul îşi descarcă versului, tensi-unile adâncimilor sufleteşti – unde stilistica deţine actul de creaţie a viziunii asupra lumii, prin natura filosofico-raţională, estetico–poetică: „bătrâne Doamne – între – întunecate/crengurile Tale – îmi caut/ inima” [...] e atâta negrăită/ Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă/îngerilor – în frunzişul din care/ spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au în sfârşit/ glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale/Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15)…. Continuând, în acelaşi ton, să divulge slăbiciuni şi profeţii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede împins să se exprime plin de clocotul trăirii intense: „între fulger şi/tunet – se desfăşoară fiinţarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/ trăsneşte – inspirat de puritatea/ stâncilor – iar eu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivind sunetele/ tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc/Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii /Lumini./Poezie – ajunge-L din urmă pe/Nevăzutul Cosmic – sau măcar pe/Distinsul Dirijor!” (Între fulger şi tunet , p.37) .

Adevărul cum că poeticitatea unei poezii constă în modul coerent al sentimentului indus de social, alternat de intuiţie, care nu este altceva decât o viziune penetrantă asupra realităţii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca şi o împăcare cu sine şi cu lumea: „când El mă va chema – se va face/ linişte în pădure: razele lunii se vor/ împletici printre cele – ale soarelui – aiurare de zodii.” [...] „timpul înşelării s-a ghemuit/spăimântat de moarte – la picioarele mele:/gâfâie cumplit – gata-gata să spargă crustele de lumină/ ale stelelor” (Când El mă va chema, p.

41). Câtă forţă are metafora boteziană, descifrată prin descrierea pasului făcut peste pragul vieţii în moarte, şi înălţarea sufletului la stele… Vom lăsa alte aspecte constatatoare asupra cărţii în seama distinsului cititor, iar noi vom încheia tema analitică, exprimându-ne convingerea că Adrian Botez îşi completează opera cu încă un succes editorial.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Critic literar - Cristian Neagu

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

„Scriitorul trece prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează”

VALENTINA BECART În şoapta neclară...

Tolănit pe nisip, cu spatele la mare, ascultam prăbuşirea ţărmului în labirintica-i suferinţă.

Câtă sfâşiere în albul vocalelor fără de ţintă.

Doar păsările puteau să reproducă ţipătul închis într-un ochi de apă. ...

Tu te răsfăţai ca o zeiţă la soare, desenând cu degete de felină, ultima victimă a trupului tău enigmatic.

E ora când turnul de fildeş se surpă şi gândul viclean mai „naşte”o Evă – din coasta mării albastre. ...

Tolănit pe nisip, cu privirea aţintită spre ape, urmăream furâşându-se în valuri, mulţime de şerpi străvezii. În şoapta neclară, puteam desluşi un cuvânt: „Femeie!” – numind-o pe cea gânditoare, taina dintâi a pulberii purtătoare de semne... de semne...

Obsesiile sunt creative. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor”. Aceasta este premisa dialogului dintre Eliza Macadan50 şi interlocutorul ei italian, Alessandro Moscè, autorul romanului Il talento della malattia (Talentul bolii), Avagliano Editore 2012.

Scriitorul s-a născut la Ancona, în 1969, şi trăieşte la Fabriano. A publicat antologia poeţilor italieni contemporani Lirici e visionar (Ancona, 2003); cărţile de eseuri critice Luoghi del Novecento (Marsilio, Venezia, 2004) şi Tradue secoli (Neftasia, Pesaro, 2007); antologia poeţilor italieni din a doua jumătate a secolului al XX-lea, tradusă în SUA, The New Italian Poetry (Gradiva, New York, 2006). A publicat volumele de poezii L’odore dei vicoli (I Quaderni del Battello Ebbro, Porretta Terme, 2004), Stanze all’aperto (Moretti&Vitali, Bergamo, 2008) şi Hotel della note (Aragno, Torino, 2013). Este prezent în diverse antologii şi reviste italiene şi străine. A publicat eseul narativ Il viaggiatore residente (Cattedrale, Ancona, 2009) şi romanul Il talento della malatti (Avagliano, Roma, 2012). Scrie critică literară în reviste şi ziare. Volumele sale sunt traduse în Spania şi Mexic. A fondat şi conduce Premio Nazionale di Narrativa e Poesia „Città di Fabriano”.

- Alessandro, s-au împlinit treizeci de ani, la începutul lunii iunie, de când băieţelul care erai începea lupta împotriva unei boli mortale. Anul trecut ai îm50

Eliza Macadan (n. 1967, judeţul Bacău) este o poetă şi jurnal i s tă româ nă, activă în România şi Ital i a . Es te membră a Uni uni i Scri i tori lor din România, Filiala Bucureşti şi membră a Ordi nul ui Zi a ri şti l or Profes i oni şti Ita l i eni .

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE părtăşit acea experienţă publicând o carte emoţionantă, Il talento della malattia, la Avagliano Editore. După ce am citit cartea m-am gândit că acest gest a fost un act de credinţă faţă de cititor.

Boala, în cartea ta, există, dar nu este o prezenţă dominantă. Pe parcursul povestirii răul este într-o oarecare măsură marginalizat, chiar dacă încerci să-l împărtăşeşti. Cât crezi că a păstrat memoria ta de atunci? Câte s-au schimbat în mintea şi în sufletul tău în cei treizeci de ani care au trecut? Şi, în sfârşit, cum s-a manifestat necesitatea de a revela experienţa ta până la a scrie Il talento della malattia?

- Boala ne face metafizici, afirma Cioran. Mai ales atunci când te afli în faţa a ceva ce pare iremediabil, adică în faţa dimensiunii efemerului omenesc, se deschide un orizont vast de întrebări existenţiale asupra dualităţii viaţă-moarte, care a contat pentru mine mult mai mult decât cea pasoliniană natură-istorie. Nu numai. O boală mortală în procent covârşitor, cum este sarcomul Ewing pe care am contractat-o când eram copil, în timpul acestor ani m-a „impregnat” în mod inegal. Între timp am devenit un bărbat, iar ceea ce la început activa tăcerea printr-un mecanism defensiv, de jenă vinovată, s-a transformat încet-încet într-o urgenţă de a spune, de a povesti. Nu cred că am scris o poveste personală, pentru că mulţi bolnavi m-au căutat mărturisindu-mi că s-au regăsit în cuvintele mele. În fond, Muntele vrăjit de Thomas Mann ne demonstrează că „interesul pentru boală şi moarte este cealaltă expresie a interesului pentru viaţă”. Psihologia modernă este convinsă că bolnavul poate să-şi exorcizeze starea psihică prin intermediul aşa-zisei „motivaţii antagoniste”. Visul infantil echivalează cu distragerea, cu amuzamentul: din acest motiv la copii se verifică, pare-se, un procent mai mare de vindecare de tumori. Motivaţia mea era reprezentată de idolul meu de atunci, un fotbalist, ca pentru mulţi alţi copii: Giorgio Chinaglia, mijlocaşul ofensiv al echipei Lazio, campion al Italiei în 1974 şi preşedinte al clubului în 1983, an în care m-am îmbolnăvit. Un personaj capricios, contra curentului, iubit şi detestat în egală măsură de publicul sportiv. Voiam să-l cunosc şi asta mă împingea să adopt sloganul pe care i-l urlau, idolatrizându-l, suporterii lui Lazio: „ Giorgio Chinaglia e strigătul de luptă”. Chinaglia: un idol, o amuletă, un talisman, Cristul meu laic. Pot spune că boala nu se

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

înfruntă doar cu speranţa de a te vindeca. Nici cu emoţie, care este un sentiment de tandreţe faţă de noi înşine. Şi cu atât mai puţin, cu furie. Boala trebuie pur şi simplu ignorată. Ştiu, e o misiune dificilă, dar nu mai puţin adevărat este că poate reuşi, în particular, unui copil în semi-inconştienţa sa. În momentele în care conştientizarea faptului că aş fi putut muri devenea dominantă, reacţia mea salvatoare împotriva „vidului universal” consta în îndreptarea gândurilor către un simbol de forţă. Un jucător de fotbal faimos a devenit sprijinul necesar pentru a face faţă locurilor de recluziune şi de separare de viaţă, spitalelor. Campionul, ca simbol al victoriei, un spaţiu de uşurare, ca antiteză a bolii.

- Limbajul cu care povesteşti fotbalul este, mai mult sau mai puţin, cel al jurnalismului sportiv din epocă. Mărturiseşti în carte că lecturile tale cuprindeau, în mod masiv şi ziarele de sport. Divinitatea care ne ţine conectaţi la viaţă se arată în diverse forme. Cristul tău laic era Giorgio Chinaglia, ai spus-o deja. Care este raportul tău cu credinţa, ca adult? Obsesia morţii este tema predilectă a marilor creatori. Te întreb, în ce fel gestionezi obsesia morţii şi dacă alte obsesii migrează în creaţia ta?

- Fotbalul simbolizează lupta antropologică pentru supravieţuire. La sfârşitul unui meci sunt cei care înving şi cei care pierd, ca atunci când două animale se sfâşie, în mod primitiv, pentru a se ucide, pentru a se hrăni unul cu celălalt. Şi este ca într-un meci existenţial între sănătate şi boală, de aceea omul, la sfârşitul aventurii sale, este învins de destinul său care este moartea. Pentru mine, fotbalul este şi o pasiune născută înaintea literaturii. In exergo la Il talento della malattia am inserat o frază a lui Pier Paolo Pasolini: „fotbalul este ultima reprezentaţie sacră a timpului nostru. E un ritual în fond, chiar dacă este evadare. În timp ce alte reprezentaţii sacre, până şi slujba religioasă, sunt în declin, fotbalul este singura care ne-a rămas. Fotbalul este spectacolul care a înlocuit teatrul”. Se poate povesti, cum făcea Gianni Brera, pentru a sublima gestul atletic şi o execuţie tehnică, sau pentru a afla rădăcinile etnice ale unui campion. În fine, e ceva mai complex decât o cronică de radio insipidă de duminică, decât o dare de seamă care apare zilnic în „Gazzetta dello Sport”. Şi mai este emulaţia cam-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pionului, ceva ce se aseamănă cu poezia, care cristalizează impresii, imagini, amintiri, chiar dacă vagi.

Deci, trece dincolo de intoleranţa suporterului care ridică osanale exclusiv propriei echipe. Revenind la consideraţia pe care ai făcut-o, nu cred că fotbalul la care mă refer este doar cel al jurnalismului din epocă. Poate să fie şi acela, dar mai ales în a doua parte a cărţii se instalează un raport simbiotic între mine şi echipa Lazio a lui Chinaglia, pe care am cunoscut-o pentru prima oară din fabulaţiile tatălui meu, care, întorcându-se de la Roma, unde lucra, la Fabriano, oraşul în care trăiesc şi acum, mă lua deoparte şi-mi povestea despre epopeea din 1974, anul primului titlu de campioană, ca şi cum ar fi fost vorba despre povestea lui Pinocchio. Credinţa mea din copilărie, în schimb, s-a născut din formaţia catolică. Am fost educat la un institut de maici, unde „dialogam” în şoaptă cu Chinaglia, dar astăzi nu cred că am o viziune confesională. Dimpotrivă. Dumnezeul meu este interogativ şi filozofic, teologic. Dumnezeul dubiului, dificil de situat, ca un punct dureros sau ca o cicatrice. Poate este un soi de legendă celestă şi crudă.

Moartea mă sperie şi, deci, printr-un mecanism compensatoriu, mă fascinează. Mi-o închipui, uneori chiar de-o manieră insolentă, ca atunci când creez entitatea care mă interpelează în veghea nocturnă. O apariţie misterioasă, care decretează regulile unei noi, posibile vieţi. Dar acest saltus nu este pe deplin comprehensibil pentru fiinţa umană. Şi atunci îşi face apariţia credinţa ca o graţie. În ceea ce priveşte obsesiile, ele sunt creative, ne permit să ne oprim pentru o clipă, pentru a asculta propria interioritate, ca experienţă non-corporală. Nu dau certitudini şi nici eliberări, sunt preambulul pentru crearea unei poveşti, pentru planificarea unui roman. Sau pentru o fulminantă iluminare, care se transformă în poezie.

Moartea este inevitabilă, deci eternă, „o uzanţă pe care trebuie să o respectăm”, spunea Borges. Şi e clar că nu o putem ierta. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor.

- A trecut un an de la apariţia cărţii. Feed-backurile au fost cele la care te aşteptai? Ai avut prezentări cu public, ai fost în vreun institut pediatric pentru a citi ceea ce exprimă faţa copiilor? La

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ce te gândeşti acum, la alte povestiri, la alte romane?

- Il talento della malattia este la a patra ediţie şi a

avut zeci şi zeci de recenzii în presa naţională.

Publicul a apreciat-o mai ales pentru că este vorba despre o poveste adevărată, fără falsificări. Şi este o poveste cu final fericit, care, de altfel, implică un copil. Am luat parte la „Proiectul Martina” (ca testimonial), care şi-a fixat ca obiectiv să informeze tinerii despre modalităţile de luptă împotriva tumorilor, despre posibilitatea de a le evita pe unele, despre oportunitatea unei diagnosticări tempestive şi despre necesitatea de a se implica în primă persoană.

Producţia mea narativă va continua cu un ro-man cu titlul Telefonami la sera (Sună-mă seara). Mă gândesc la o trilogie: de la copilărie la adolescenţă până la vârsta matură, trecând de la Il talento della malattia laTelefonami la sera şi la Eresia d’amore . Lucrez la un proiect complex, care vrea să inverseze tendinţa, foarte italiană, potrivit căreia ceea ce contează apare la TV sau în „Corriere della Sera”. Restul este obscuritate. Şi totuşi există o zonă liberă, aleatorie, cotidianul celor care nu sfârşesc pe micul ecran sau în ziare, acela al oamenilor obişnuiţi care suferă sau se bucură într-o casă, la locul de muncă, pe stradă etc. Scriitorii trebuie să facă asta: o operaţiune de recuperare a poveştilor extraordinare şi totuşi uzuale. Ei nu sunt aliens, dimpotrivă. M-a amuzat mult, în legătură cu asta, un interviu acordat recent de Umberto Eco, care îl cita pe marele Leopardi şi frecventarea prostituatelor de către acesta. Lumea s-a scandalizat, pentru că nu poate fi acceptată o evidenţă atât de ofensivă, chiar şi în ipocrizia uzuală. A fost o provocare, pentru a spune că tatăl modernismului european nu trăia numai pentru „infinit”.

Telefonami la sera este romanul adolescenţei (o vârstă tot mai prelungită) şi a vârstei de douăzeci de ani. Trei studenţi, în timp ce studiază, povestesc şi, fără să-şi dea seama, se îndrăgostesc. Luigi, Anna şi Gaia constituie un triunghi, care este şi o metaforă a existenţei. Unul din trei este mereu, pe rând, incomod pentru ceilalţi doi. Se devoalează identităţile fragile ale tinerilor şi ale adulţilor din anii ’90, departe de zgomotele metropolei, precari şi rezidenţi într-o provincie nemuritoare, romantică. Luigi îşi revede trecutul şi decide să alerge după cele două fete cuprins de remuşcarea de a nu le fi înţeles

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE suficient. Astăzi este ziarist şi e trimis mai întâi la Aquila pentru cutremur, iar apoi într-o tabără de refugiaţi din Tunisia. Am lăsat ultimul răspunsul la întrebarea legată de formaţia mea literară.

Sunt un scriitor de locuri şi provin de la şcoala lui Franco Scataglini, poetul din Ancona care a recreat conceptul de „rezidenţă”. Ce sens are să trăieşti aici şi nu în altă parte? Adică într-un loc străin ca oricare altul. Acelaşi lucru îl gândeau kantienii. Locul, totuşi, nu este defensiv, local, ci universal. Adică poziţia necesară pentru a-ţi pune acele întrebări care sunt conţinute în toate scrierile mele despre naştere, viaţă, moarte, pierdere, absenţă, boală: arhetipurile existenţei, care se prefigurează ca o certificare. Iar în această optică, mă gândesc la 51 Cesare Pavese , scriitor pe care-l iubesc mult, pentru care persoanele şi lucrurile trebuie să vină la noi în „unitatea amintirii”. Sunt un cititor omnivor de poeţi şi naratori, italieni şi străini. Leopardi, Baudelaire şi Proust rămân cei trei piloni ai formării mele, ca şi scriitorii pe care i-am întâlnit personal. Mă gândesc la Giorgio Saviane, autor al Il mare vertical şi Eutanasia di un amore , astăzi uitat şi care ar tre-bui neapărat redescoperit.

- În Il talento della malattia există o zonă pe care aş numi-o fantastică, ca cea din povestirile femeii din capătul uliţei. Atmosfera este impregnată de acea magie pe care o exercită asupra noastră un alt timp, mitologic şi sacru. Ritualurile magice evocate de bona care înlocuieşte mama plecată la muncă, după părerea mea, sunt un punct de forţă în naraţiune. Mircea Eliade spunea că omul nu poate trăi în haos, casa sa e orientată într-un fel anume, este centrul pământului şi orice centru locuit a fost creat ca o copie a unui model transuman, de origine divină, şi că numai o anumită organizare uneşte şi creează comunicare între cer şi pământ. Povesteşte-ne amintirea pe care ai păstrat-o despre femeia din capătul uliţei, depozitară a unei cunoaşteri ancestrale.

- Il talento della malattia este o care evocatoare.

Există personaje marginale, secundare, nebunii de amprentă felliniană, cum s-ar putea defini, care se găseau încă prin părţile mele între anii ’70-’80.

51

Cesare Pavese (Sa nto Stefano Belbo, 9 s eptembrie 1908 – Torino, 27 a ugust 1950) a fost un scriitor, poet, cri ti c l i tera r şi tra ducă tor i ta lian. Este consi dera t unul di ntre cei ma i i mporta nţi s cri i tori i ta l i eni a i s ecol ul ui XX.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Păreau încremeniţi în timp pentru că nu aveau certificate de naştere şi proveneau dintr-o lume neidentificabilă din punct de vedere geografic, aproape inexistentă. Pierino de la azilul de bătrâni, care vorbea cu Fecioara Maria, lansându-şi ecoul în fântâni, sau chiar Miranda, care avea grijă de mine când eram mic, cunoştea ritualuri pentru a alunga febra şi ştia oraţii care se făceau în timpul veghilor ţărăneşti în faţa focului aprins din cămin, la începutul secolului trecut. Recunoştea demonii şi era convinsă că-i vede sub formă de pisici şi lilieci. Civilizaţia ţărănească însăşi era purtătoare de fantezii la jumătatea drumului dintre real şi imaginar. Acest cufăr cu poveşti lunatice, extravagante, m-a impresionat mult. Femeia din capătul uliţei avea o faţă de aztecă, brăzdată de riduri. Nu vorbea niciodată şi nu se folosea de energia electrică. Era ca o femeie născută în secolul al XVIII-lea, cu batic pe cap. Străduţa pe care locuia, strâmtă, lungă şi înghesuită, are şi acum ferestre şi porţi foarte joase. La ritualurile vieţii casnice, se poate trage cu ochiul printre perdeluţe, în timp ce lumina becurilor agăţate de tavan mângâie lucrurile şi le dă o dimensiune sugestivă. La puţini paşi de haosul automobilelor, te poţi simţi scufundat într-o lume apusă, care nu cunoaşte progres şi nici tehnologie. Femeia din capătul uliţei se numea Maria Santa, era soacra Mirandei. La prânz bea două pahare de vin roşu, unul după altul, se îndepărta de masă şi se întorcea la maşina ei de cusut Singer. Era destul de impresionant s-o vezi în colţul acela, unde alinia frumos panglici, dantele, feţe de pernă. Maria Santa nu se uita la televizor şi nu folosea telefonul.

Când soarele apunea, îşi punea coatele pe pervazul ferestrei şi fixa acoperişurile ore întregi. Sub nasul încovoiat avea de o parte şi de alta mustăţi pe care nu le tăia niciodată. Nu-mi amintesc vocea ei şi nici vreo expresie. O femeie abstractă, transformată în carne şi oase, de fapt. Putea fi mută, complet străină de casa aceea, de străduţa aceea, de cartierul acela, unde astăzi trăiesc, mai ales, familii de albanezi şi macedoneni. Unele cu permis de şedere, altele clandestin. Societatea multietnică a înlăturat rădăcinile societăţii ţărăneşti marchegiane, formată în împrejurimile localităţii Fabriano (în comunele Nebbiano, Moscano, Vallemontagnana etc.), care a fost capitala mondială a electrocasnicelor şi a hârtiei şi care astăzi traversează o gravă recesiune economică.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Suntem în criză economică, într-o criză a diferitelor ideologii, criza societăţii şi a culturii. Se pare că omul modern trăieşte într-o continuă stare de alarmă. Fabriano din copilăria ta a dispărut pentru totdeauna. Convieţuirea multietnică este regula. Ştiu că nu trăieşti numai din scrisul creator, din romane şi poezii, ci şi din scrisul jurnalistic. Cum se oglindeşte în opera ta actualitatea? Crezi că scriitorul trebuie să fie implicat politic? Deţine instrumentele să schimbe ceva?

- Astăzi shortmessage-ul, limbajul redus în pilule şi extrapolat de pe web, Ipod şi celular a sărăcit forţa de expresie textuală. Este răul de nevindecat al unei omeniri tot mai tehnocratice. În egală măsură, comunicarea a înlocuit cunoaşterea. Instrucţia a fost înlocuită de informarea aseptică, de ceea ce l-a determinat pe laureatul Nobel Llosa să decreteze în mod provocator că în zilele noastre cultura e din ce în ce mai pop. Nu cred că scriitorul poate face mult pentru a schimba această tristă situaţie. Mai mult, este prima ei victimă, din moment ce scăderea numărului cititorilor de beletristică a fost drastică în ultimii ani. Scriitorul este un supravieţuitor în faţa artelor audio-vizuale şi, mai apoi, a internetului, - acest uriaş recipient fără discernământ - unde toate aromele au acelaşi gust. Atât de alarmantă este situaţia, încât un critic excelent ca Franco Bravini, într-un eseu cu titlul Un cerino nel buio, a dizertat despre felul în care cultura ar trebui să supravieţuiască „barbarilor” pentru a evita colapsul. Acestea fiind spuse, ajung la rolul meu de ziarist. Mă ocup de cultură, dar şi de altceva. Faptul divers e indispensabil muncii mele, pentru că îmi permite să înţeleg cum evoluează societatea, cum se schimbă obiceiurile şi atitudinile persoanelor. Actualitatea intră în romanele mele, aşa cum aminteam în unul din răspunsurile precedente, protagonistul romanului inedit Telefonami la sera este ziarist şi este trimis mai întâi la Aquila să verifice stadiul reconstrucţiei locului şi, mai apoi, în Tunisia, după o debarcare de refugiaţi. În Eresia d’amore, ultimul dintre romanele trilogiei, un tânăr arhitect ascultă poveştile unui prieten care frecventează saloanele şi alcovurile romane ale politicienilor, unde promiscuitatea este motivul care le permite să obţină favoruri profesionale. Actualitatea are un rol dacă nu se mărgineşte la schemele laconice ale unei dări de seamă, dacă se constituie într-un input pentru a ambienta o poveste şi pentru a caracteriza

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

personajele care o compun. Scriitorul poate să fie implicat politic, chiar dacă nu cred, de fapt, în literatura de factură politică, şi cu atât mai puţin, în ideologie. Sunt, mai degrabă, convins că ideologia a schimbat deseori valorile în critica şi literatura din secolul al XX-lea. Munca scriitorului este solitară: impactul cu cuvântul este dur şi selectiv. Nu ne naştem, ci devenim scriitori printr-o procedură care, aşa cum spunea odată un critic american, al cărui nume nu mi-l amintesc, ar trebui să inducă la a citi mult şi a scrie puţin, pentru a putea scrie bine. Nu sunt de acord cu o anumită transformare în spectacol a producţiei romanului italian, împrumutată de la cinematografia americană. Pare că romanul poliţist şi thriller-ul sunt singurele resurse rămase. Balanţa înclină spre acest gen de cărţi de divertisment. Scriitorii care povestesc o lume au rămas, într-adevăr, foarte puţini. Astăzi ne hrănim cu fiction în stare pură, cu fapte sângeroase, ca şi cum ar fi pâinea cea de toate zilele. În zilele noastre, Marcel Proust n-ar fi fost niciodată publicat.

- Care este raţiunea pentru care scrii, o faci cu uşurinţă sau cu dificultate? Ce sfaturi ai da unui tânăr aspirant scriitor? Care sunt ticurile, superstiţiile şi temerile tale? Dezvăluie-ne puţin despre ce fel de persoană eşti.

- „Scrii pentru a înţelege ceea ce scrii”, decreta Alberto Moravia52 . Scrii dintr-un conflict interior, pentru a te vindeca, pentru a opri timpul, pentru nevoia de a înlocui realitatea cu visul, din teamă de moarte, pentru a lăsa ceva. Cum spune prietenul meu Roberto Pazzi, scriem ca să ne sporim vitalitatea, dintr-o pulsiune seducătoare şi terapeutică. Scriu cu dificultate când nu sunt convins de imaginaţia mea, în timp ce cred că inspiraţia nu există. Scriu cu uşurinţă când intru într-un soi de transfer şi simt că cineva din interiorul meu mă ghidează cu dezinvoltură.

52

Alberto Moravia, nume l a na ştere, Al berto Pi ncherl e, (n. 28 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1990) a fost unul din cei mai de seamă roma ncieri italieni ai secolului 20. Operele sale explorează problemel e s exualităţi moderne, alienarea şi existenţialismul. Moravia este probabil cel mai bine cunoscut pentru romanul său de un pronunţat caracter anti fascism, Conformistul (în original, Il Conformista), care a constituit ba za s cenariului filmului omonim, Conformistul, regizat de Bernardo Bertol ucci. Alte romane ecranizate ale lui Moravia includ Dispreţul (ti tl ul ori ginal, Il Disprezzo), regizat de Jean-Luc Godard în 1963 sub numel e de Le Mépris şi La Ciociara (cunoscut şi ca Două femei, regizat de Vittori o de Sica în 1961, film datorită căruia Sophia Loren a câştigat premi ul pentru cea ma i bună a ctri ţă a a n ul ui res pecti v.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Unui scriitor aspirant i-aş da sfatul de a-i citi pe clasici şi pe contemporani, să se formeze, înainte de toate, ştiind că piaţa editorială italiană este într-o puternică criză, cărţile se vând tot mai puţin şi că sursa principală a scrisului destinat să dureze este de natură existenţială, adică nu cea pe care o vrea gloria pasageră. Din punct de vedere caracterial, sunt un anxios. Dar anxietatea e productivă, e o stare psihică ce te împinge să cauţi şi să descoperi acel ʻmai multʼ din sine şi din alţii. Viaţa celorlalţi e viaţa noastră, în fond. Scriitorul învaţă continuu să universalizeze, să găsească afinităţi, similitudini. Deci, sunt bucuros de anxietatea mea. Scriu întotdeauna în zori, rareori după-amiaza. Recitesc tot şi corectez ciornele cu un creion roşu şi albastru, întins pe pat.

Nu sunt niciodată mulţumit de scrierile mele dactilografiate şi sfârşesc prin a le „tormenta”. Scriu cel mai mult la computer, dar ţin un caiet pe masa de lucru şi un altul în maşină, unde notez tot ceea ce îmi atrage atenţia. Uneori sunt cuprins de teama de a nu mai reuşi să scriu poezii, povestiri, romane, recenzii.

Când dorm, visez, şi, deseori, încerc să reconstruiesc unele viziuni nocturne. Aceste vise aparţin realmente trecutului, ca şi cum ar deschide sertarele memoriei şi mi-ar da ceea ce am uitat.

Interviu realizat şi tradus în română de Eliza Macadan (nr. 7-8, iulie-august 2013, anul III), a mai apărut în „Orizonturi culturale italo-romene”. Întrucât acest interviu ar trebui să fie un punct de reper pentru tinerii scriitori ne-am simţit datori de a-l relua pentru a fi un punct de plecare pentru ei, şi de ce nu, să şi-l pună la căpatâi, renunţând la convingerea că tot ce este scris rămâne… (n.r.) numai timpul va confirma sau infirma valoarea autentică...

Mulţumim, pe acestă cale, încă o dată, doamnei Elisa Macadam, şi doamnei Afrodita Cionchin.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Dacii de la capatul lumii

Urme „romaneşti” în Marea Britanie/Zidul lui Hadrian

Autor: Adrian Moţiu

Banna - fortul dacilor e vizitat de mii de turişti

În Northumbria ai senzatia că ai ajuns la capătul lumii. Un zid uriaş, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii în două, despărţind Scoţia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavăză împotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie să fie aproape. Îi presimţi puterea şi maiestatea. Parcă întreg relieful se schimbă înainte de întâlnirea cu Marele Zid. Aşezările omeneşti devin tot mai puţine, mai mici. Ici-colo câte un sătuc scoţian, câteva ferme zgribulite, adunate în jurul unei piaţete cu două-trei prăvălii, apoi iarăşi pământuri nesfârşite, înconjurate de ziduri din piatră milenară.

Piatră şi păşuni verzi - asta e tot ce vezi în aceste locuri, în apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodată pe pământurile Europei... şi oi.

Mii... zeci de mii de oi păscând la întâmplare, până în depărtările cu nori albaştri-plumburii. Sfârşitul sfârşitului. Şi-apoi, dintr-o dată, zidul lui Hadrian!

Un perete enorm, de 120 de kilometri, şerpuind peste dealuri şi văi, înălţat de împăratul roman pentru aşi despărţi imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune că de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuită de daci: Banna, fabuloasa aşezare antică, unde nişte strămoşi de-ai romanilor au făcut istorie, lăsând amintiri de neşters. Banna cel mai mare şi mai vechi fort din cele şaisprezece înşirate de-a lungul zidului, cel mai bine păstrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, şi după destrămarea imperiului roman, mult după aceea, de către urmaşii acelor soldaţi veniţi din îndepărtata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Îl rostesc întruna, în gând, privind curios în jur, prin fereastra deschisă a maşinii, scormonind orizontul,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spre rămăşiţele de fundaţii ce se întrevăd printre ierburi, trag adânc în piept aerul rece al Scoţiei sau al Angliei, cine ştie, căci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, înălţat, în urmă cu peste două milenii, între cele două ţinuturi ale Marii Britanii.

Aici, lângă zid, toate aşezările poartă numele străbunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester... Chester...

Mereu acest Chester, înscris pe toate tăbliţele acelea cafenii, având în paranteză denumirea veche: Deva. (Tocmai oraşul nostru din ţinutul Hunedoarei şi-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificaţie de „cetate”. Deva, Chester...

Simplă coincidenţă? şi totuşi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de „dave” la noi, în celălalt capăt al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetăţi pur dacice.

Fosta aşezare a luptătorilor daci

Mergem mai departe. Drumul e îngust ca un fir, încadrat de ziduri din piatră veche, luată tot din ancestralele fortificaţii. Plouă încet, cu soare şi curcubeu, trecem prin câteva crânguri blânde, în faţa maşinii se zbenguie şoareci grăsani de câmp, o mulţime de vulpi roşcovane, iepuroi... Trebuie să oprim mereu ca să-i lăsăm să treacă. E frumos aici, ploaia, sălbăticiunile, curcubeul, oile şi vacile plimbându-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarbă amestecat cu cel de ruine vechi...

Deodată, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, văd clar numele pe care îl visasem săptămâni întregi.

Cobor să îmi fac o fotografie lângă săgeata de tablă: „Hadrian's Wall. Birdoswald” (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată curcubeu care să apară dimineaţa. Mă aflu în cea mai îndepărtată aşezare dacică descoperită vreodată pe pământ.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatră se văd temeliile unui întreg oraş, cu străzi şi zeci de clădiri uriaşe, înconjurat de alte ziduri impozante şi turnuri de apărare, fundaţiile adânci ale unei cetăţi fantastice, despre care se credea că nu va putea pieri în veci, că e nemuritoare...

Casa construită pe temelia vechiului fort

Banna este, fără îndoială, cea mai îndelung locuită aşezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche în care-i adăpostit azi muzeul este o veche „fermă de oi fortificată” din veacul 17, ridicată peste altă fermă de oi fortificată din veacul 14, şi peste alta, şi alta, şi-n cele din urmă, peste aceleaşi temelii ale aşezării daco-romane. Încă din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stăpân de oi la Birdoswald, care făcea daruri bogate unei mânăstiri din apropiere. Fermă peste fermă, veac peste veac, soldaţi răsplătiţi cu pământuri şi ranguri mari, păstori la origine, în aşezările lor din Carpaţi, rămaşi pe păşunile de pe dealurile Britaniei, împământeniţi acolo, oieri bogaţi până azi. Cu toţii păstrând lângă casă, ca pe un însemn de nobleţe şi o amintire de preţ, fundaţiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfânt, fălindu-se cu ele, plătind cu banii lor arheologi, să vină şi să sape.

COHORS I DACORUM - cei mai buni luptători de pe Marele Zid Ghizii noştri – „curatorii”, cum li se zice pe aici - sunt un bărbat bătrân şi o femeie mărunţică, cu ochelari, amabilă, dar parcă mereu întrebătoare din priviri. Stăm la nişte mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu ştiu cam nimic. Se uită unul la altul, nedumeriţi, când îi întrebăm despre daci. Bătrânul se duce până înăuntru, încet, ca să aducă o carte. Apoi iarăşi întrebăm.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Un reporter la „vânătoare” de daci

Iarăşi şi iarăşi. Şi, abia într-un târziu tresărim, când bătrânul ne spune că fortăreaţa asta a fost ridicată şi locuită de 1000 de soldaţi din Cohors I Dacorum, recrutaţi de Hadrian pe la 120-125, ca să lupte împotriva scoţilor, iuţilor şi picţilor de la miazănoapte. Că dacii au fost cei mai numeroşi şi cei mai buni luptători din toate naţiile aduse aici, pe Marele Zid, ca să-l apere. Că au construit cetatea Banna cu nişte tehnici „ciudate”, mai ingenioase decât la restul forturilor, şi s-au bucurat de mari onoruri militare.

Că au continuat să trăiască aici, fiindcă s-au înţeles bine cu localnicii celţi, datorită unor asemănări de cultură, „probabil”. Şi că au lăsat o mulţime de inscripţii în urma lor, dar pietrele acelea nu mai există, pentru că au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le mulţumesc celor doi curatori şi mă duc să văd fortul. Dezamăgit de puţinătatea ştiintei lor, nu le mai explic ce înseamnă Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldaţii aici. Nare rost să le spun nici despre acele „probabil asemănări de cultură” dintre celţi şi daci, despre care sa scris enorm, au curs râuri de cerneală, chiar şi din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de rădăcini comune spirituale şi lingvistice.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ra. Apoi, pe aceeaşi pagină, mai găsesc încă o cohortă de la Banna: „Cohors I Thracum”. Şi apoi altele: „Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...”. Cei doi curatori cărora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o în dar sunt puşi în locul ăsta ca să vorbească unei lumi întregi. Să le vorbească milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.

Sunt în mijlocul cetăţii, cocoţat pe fundaţia fostelor grânare ale dacilor. Privesc în jur, peste capetele turiştilor ce mişună curioşi printre pietrele milenare şi mă simt puţin mândru. Nu ştiu de ce. Poate pentru că, deşi e încă dimineaţă, răcoare, deja sunt atâţia oameni pe păşunile verzi, abia scuturate de rouă. Poate fiindcă văd scris, pe una dintre plăcuţele ce însoţesc „traseul” turiştilor, numele Daciei, în cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar şi în chineză. E un peisaj atât de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblându-se molcom pe pajişti, cu legendarul râu Irthing, căruia îi simţi curgerea străveche şi molatecă, cu toată istoria asta mare şi vie, pe care o ai la îndemână, care te copleşeşte... Păşesc printre ruine şi constat miracole. De pildă, că dacii şi-au ticluit hambarele de piatră cu un ingenios sistem de ventilaţie pe sub podea, pentru ca grânele să nu mucegăiască. Astfel, aceste grânare au fost ridicate puţin deasupra pământului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost săpate nişte întortocheate canale prin care să ruleze aerul rece, până la câteva găuri cu gratii din afara zidurilor. Se văd canalele acelea, poţi înţelege văzând. Acest „aparat de răcire” nu-l mai găseşti la niciunul din celelalte forturi romane. Şi-mi vin în minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetător atent al zidului lui Hadrian: „Mai ales în ce priveşte creşterea animalelor, romanii au fost mai degrabă învăţăceii decât profesorii dacilor. Superioritatea tehnologică a romanilor a fost întotdeauna supraevaluată...”

Opinci ... romane!

Mă îndrept către fort, dar înainte de-a pleca am o presimţire ciudată şi deschid cartea pe care mi-a dăruit-o bătrânul ghid. Mă uit la cuprins şi primele cuvinte pe care mi se opreşte privirea sunt cât se poate de clare: „cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...”. Femeia face ochii şi mai mari decât îi are. „Da, e extraordinar...”, murmu-

Zidul lui Hadrian, barieră în faţa barbarilor / Foto: Peter Loud

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nu e însă, nici pe departe, singurul lucru „ciudat” din fortăreaţa asta. Chiar în faţa fermeimuzeu sunt rădăcinile unei clădiri unice în tot Imperiul Roman. „Basilica exercitatoria”, „biserica de exerciţii militare” cum s-ar zice, o zidire cu faţa spre răsărit, asemeni bisericilor de la începutul creştinismului. Trebuie spus că toate castrele romane aveau o structură standard, în toată lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelaşi fel de clădiri, după aceleaşi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul ăsta al dacilor este altfel. Niciunde în Imperiu nu găseşti această biserică în care ostaşii se antrenau sub protecţie divină, pregătiţi să-şi dea viaţa prin bătălii, atât de departe de ţara lor. Pentru ei, lupta era sfântă, la fel ca şi moartea. În zidul sanctuarului s-a găsit încrustată una din cele mai importante inscripţii de la Banna, datând din anul 219. O dovadă ineluctabilă a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicvă istorică de care noi, românii, putem fi mândri. Nu pot să văd decât o fotografie a inscripţiei. Ghizii iarăşi nu ştiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicată marelui „tribun dac” Menander, rang acordat rareori unui străin „auxiliar”. Tribunul avea puterea să adopte legile Romei. Avea drept de „veto” în senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a ţinut să-şi decoreze piatra de mormânt cu o „sica”, sabia curbată, o marcă a Daciei, arma etnică a tuturor luptătorilor danubieni. A făcut asta tocmai pentru a-şi sublinia originea dacică, mândria de-a fi făcut parte din neamul lui Decebal.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

păratul, mărturisea că „soldaţii lui încercaţi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale dacilor, după grozavele răni care le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale acestora”. Pe lângă piatra tribunului Menander, la Banna au fost găsite încă aproape 20 de asemenea inscripţii, „cu sica şi frunza palmată”, lăsate de cohortele dacice. Niciuna n-a mai rămas la Birdoswald, în acest sit de patrimoniu mondial. Niciuna! Voi afla, de asemenea, că niciuna nu e expusă azi în vreun muzeu englez sau scoţian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste plăci de piatră, dacii mărturisesc zeilor că „şi-au îndeplinit cum se cuvine jurământul”. Jurământul lor sfânt, de luptători pentru o ţară străină. Trei veacuri şi-au dat sufletul pentru apărarea Britaniei şi a Romei. Ei, strămoşii romanilor, care astăzi au fost uitaţi. Înaintaşii acelor romani care azi, în Britania şi la Roma, sunt socotiţi „scursurile Europei”. Măcar un capitolaş de istorie li s-ar cuveni şi lor. Măcar un jurnalist care să vină să le caute urmele. Măcar ceva... Dintre toate inscripţiile, cel mai mult m-a mişcat o anumită piatră de mormânt, închinată memoriei a doi copii născuţi aici, în cetatea de la Banna. Piatra nu e întreagă, dar se poate citi. „Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trăit (...) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (...)”. Cine să fi fost aceşti copii daci? De ce au murit ei aşa de mici? Ce să se fi întâmplat atunci, în cetate? Cine poate şti... Privind fotografia inscripţiei, tocmai aici la Birdoswald, atât de departe de ţară, n-ai cum să nu te înfiori. În urmă cu două milenii, un copil mort înainte de vreme a lăsat, în schimb, o moştenire nepreţuită: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorică certă a prezenţei dacilor în Britania.

Pelerinaj la hotarul magic

Peste 100 de kilometri de piatră milenară

E, într-adevăr, uluitor: sica, falx-ul dacic, în Scoţia! Cea mai temută armă a antichităţii romane! E plină Columna de asemenea săbii. Însuşi Traian, Îm-

„Prima cohortă dacică stă acolo de două secole”, scria Andre Maurois despre Banna. „Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin, legiunile uită de legăturile lor cu Roma...” Într-adevăr, există o continuitate de locuire fantastică a dacilor acolo, în lumea celtică. O mână de soldaţi care au reuşit să sădească în Britania un sâmbure de istorie...

Adio Banna. Mă despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea încă multe să îmi spună, dar nu poate. Sunt iarăşi în faţa zidului, la poarta cetăţii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se a-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE flă Muzeul Armatei Române, singurul loc în care am putea vedea câteva urme găsite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda îl voi întâlni pe arheologul Robin Birley, conducătorul lucrărilor de la Marele Zid, cel care a făcut descoperiri incredibile. E trecut de amiază şi constat că numărul vizitatorilor s-a mărit.

Mulţi dintre ei merg de-a lungul întregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevărat pelerinaj s-a născut aici, la grandiosul hotar din piatră. Oamenii merg liniştiţi, privesc, iau aminte. Nu se grăbesc, au timp.

Am întâlnit acolo, lângă fortăreţele lui Hadrian, în două locuri diferite, doi bărbaţi tineri care scriau ceva într-un carnet. Îşi lipiseră caietele de piatră peretelui străvechi şi scriau. Un fel de jurnal, poate.

L-am întrebat pe unul din ei, un ins blond şi înalt, de ce merge pe jos atâta amar de drum. „Ca să mă regăsesc pe mine însumi”, mi-a răspuns, simplu. Doi oameni în vârstă, soţ şi soţie, domnul şi doamna Bowman, vin şi ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. Şi vor merge, pe lângă zid, amândoi, tocmai până la Marea Nordului. Până la cel din urmă fort, numit South Shields. Vor înnopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care îi vor găzdui. Nu contează. Nu se gândesc la confort. Important este că vor merge împreună, că vor vorbi amândoi şi vor fi împreună... Îmi spun că cel mai „bogat” dintre toate forturile văzute până acum este Banna. Ar vrea să ştie mai multe despre daci. Pot eu, oare, să le spun ceva? Ar vrea să merg împreună cu ei, până la Vindolanda, să mărşăluim împreună, să le spun tot ce ştiu despre neînfrântul rege Decebal, despre frumoşii noştri munţi din preajma marelui oraş al Sarmizegetusei de odinioară. Le-aş spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs şi atunci va fi seară. Ne îndepărtăm cu maşina, încet, privind mereu înapoi...

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda.

Un fel de parc-muzeu în aer liber, cu gazon fin şi mici lacuri peste care se arcuiesc podeţe elegante, cu turnuri şi clădiri romane reconstruite după modelul celor antice, cu un muzeu modern, adăpostit întrun superb conac englezesc, la capătul aleilor umbrite de-o pădurice atent îngrijită, odihnitoare... Într-adevăr, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atâtea câte n-au fost duse încă pe la alte muzee.

Romane, numai romane, chiar dacă unele dintre ele te fac să exclami uluit. De pildă, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui şi nojiţe pentru înfăşuratul obielelor, dedesubtul cărora scria cu litere de o şchioapă: „încălţăminte militară romană”... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscripţii cu sica, descoperite la Banna, nu se găsesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost găsit în fortul locuit de daci.

Toate acele tezaure au fost coborâte în depozite şi lăsate acolo. De câţiva ani, Birdoswaldul a fost trecut, şi el, în grija celor de la „English Heritage”, un organism guvernamental preocupat mai degrabă de turism şi protecţia mediului, decât de cercetare, istorie şi patrimoniu. Vestigiile autentice au fost înlocuite cu păpuşi îmbrăcate în costume romane, care „mimează” viaţa de altădată, siturile arheologice cu machete fistichii şi trasee turistice aducătoare de bani. Practic, deşi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost înstrăinate. Au şi englezii lipsurile lor, gândesc, dar gândul acesta nu mă consolează deloc. „Au fost strălucitori: brilliant!”

Profesorul Robin Birley este cu siguranţă un geniu. Citisem despre el.

Un geniu: arheologul scoţian Robin Birley

Scrieri romane pe lemn

Ştiu cine este, ce-a scris. E o onoare că ne-a primit, fie şi pentru 40 de minute, ca să ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii şi chiar ai lumii. Pentru toate cărţile lui des-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pre zidul lui Hadrian îţi trebuie o bibliotecă. De aproape 60 de ani face săpături aici, necontenit. Întro fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, în pantaloni scurţi, cu bretele, bucurându-se la descoperirea unui vas de ceramică. La 14 ani, era deja profesionist în ale arheologiei. Tatăl său, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele său, Anthony, la fel. Fiii săi, Andrew şi Patrick, sunt şi ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumpărat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei să aibă unde arăta lumii comorile descoperite. Fără familia asta ilustră nu s-ar fi ştiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cât se cunoaşte astăzi. Dar dintre toţi, el, Robin, este neîndoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Găsite în adâncul pământului, aproape 1500 de documente scrise pe foiţe subţiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din întreaga Europă. Documente militare, contabile, scrisori între oameni obişnuiţi, cu semnătură şi destinatar, desfoliate foiţă cu foiţă din bucăţi de lemn îngropate la câţiva metri sub pământ. O muncă de vrăjitor. De om înnăscut să scormonească în adâncuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viaţa de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O muncă teribil de grea, de istovitoare. De aceea mă previne, dintru început, să nu mă aştept din partea lui la speculaţii ori poveşti. El nu poate vorbi decât despre ceea ce a găsit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte.

Doar fapte. Acum, la vârsta lui, „nu mai are dreptul” să bată câmpii. Tocmai de aceea, atunci când îl întreb despre daci, îmi răspunde prompt: „Au fost strălucitori. Brilliant! Atât ca luptători, ca loialitate, dar şi ca civilizaţie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm înainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar şi după, când i-au chemat să lupte în legiunile lor.

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Erau luptători remarcabili. Se băteau fără teamă de moarte şi mureau râzând, deoarece credeau că sufletele lor sunt nemuritoare. Însuşi titlul „Aelia” era o mare onoare, căci deriva din numele întreg al împăratului Hadrian, denumire care putea fi câştigată numai datorită unui serviciu militar sau cultural ieşit din comun. La început au fost trimişi în faţa Zidului, într-un avanpost numit Bewcastle, ca să se bată primii cu triburile barbare. Trimişi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat într-o zonă deschisă, pustie, fără zid, fără păduri, fără nimic în jur. Asta, tocmai fiindcă se cunoşteau curajul şi devotamentul lor în luptă. Se credea că vor muri, însă ei n-au murit.

Apoi au venit aici, la Banna, şi aici au trăit până la sfârşit. Au primit pământuri, drepturi, ranguri. Au rămas pentru veşnicie acolo, în cetatea lor. Da. Au fost, fără îndoială, dintre cei mai buni luptători aduşi să lupte aici, la zidul lui Hadrian. „Acestea sunt fapte, certitudini”, îmi spune arheologul Robin Birley. Şi nici nu îi cer să îmi spună mai mult.

Soarta Scoţiei, decisă în Dacia Acelaşi Robin Birley recunoaşte, apoi, că primele sale descoperiri importante le datorează, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor „de acolo, din ţara lor, de pe actualul teritoriu al României”. Şi este, într-adevăr, fascinant să asculţi povestea asta, din gura acestui bărbat de 74 de ani, înalt, masiv, cu părul alb, încă foarte puternic la trup şi la spirit, care spune zâmbind despre sine că „mai are încă foarte multe de găsit pe sub pământurile astea” până ce va închide ochii pentru totdeauna.

Placa tribunului Menander

Menander, tribunul dac

Merită să-i auzi povestea, de la început la sfârşit, şi să iei aminte: „Era în primăvara anului 105, chiar înaintea celui de-al doilea război al lui Traian în Dacia. Dacii puseseră pe jar tot Imperiul, faima lor

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ajunsese tocmai până aici, la ultimele hotare. În vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoană, cohorta a IX-a Bataviorum, toţi luptători profesionişti şi nobili, recrutaţi din Belgia. Unul din regimentele „de top” ale Zidului, supranumit şi „Regimentul Săgeata”. Erau specialişti în asalturile pe apă, ştiau să lupte înotând în plină viteză, pe ape învolburate, de aceea erau primii aruncaţi în războaie atunci când era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintâi chemat în Dacia, România de azi, special pentru trecerea Dunării, şi cantonat apoi la Buridava, în actualul judeţ, numit Vâlcea. Exista acolo, în vechea Dacia, dovezi clare ale prezenţei acestor soldaţi, plăcuţe de marmură în care se povesteşte plecarea lor din Britania către Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit să părăsească Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunăre. Întreg Imperiul era preocupat atunci numai de războaiele dacice. De aceea, ei au ars în mare grabă, chiar înainte de plecare, toate tăbliţele „nedorite”, mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care conţineau şi informaţii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: că le-au ars! O ploaie torenţială a căzut peste fortul părăsit, imediat după plecarea lor, aşa cum se întâmpla atât de des aici, în Northumbria. Ploaia aceasta a înăbuşit focul, „călind” tăbliţele de lemn, acoperindu-le cu o crustă de carbon şi oferindu-le astfel condiţii anaerobe de păstrare, fără ca bacteriile să le poată ataca, până astăzi. Mi se par nişte documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, să fie băgate în seamă şi de arheologii români. Noi am deschis aceste bucăţi de lemn îngropate, le-am desfăcut strat cu strat, „foaie cu foaie”...

Macheta fortului locuit de daci

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

O muncă într-adevăr foarte grea, migăloasă, pentru că nu ştii unde să cauţi, la ce adâncime, sau le găseşti sparte, iar dacă nu descoperi acolo măcar câteva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, măcar ceva! -, atunci ele nu mai au nicio valoare, rămân doar câteva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, când le scoţi, rişti ca scrisul să se risipească imediat la atingerea cu aerul şi bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundăm 6 săptămâni într-o anumită substanţă de prezervare şi abia apoi le fotografiem în infraroşu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi şi fascinant totodată. Aşa am putut descoperi un adevărat „secret militar”, o scrisoare neobişnuită adresată prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnată în comun de către doi buni prieteni de-ai săi, tot nobili, prefecţi şi ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnică a batavilor în Dacia, spre luptele de la Dunăre. Cei doi îi scriu lui Cerialis: „Ne rugăm, frate, ca ceea ce este pe cale să faci să fie încununat de succes. Şi, aşa va fi, pentru că este deopotrivă în acord cu dorinţele noastre, ale amandurora, să faci asta, dar şi în interesul tău, căci tu eşti cel mai demn de respect. Îl vei întâlni cu siguranţă pe Guvernatorul nostru cât de curând”. Şi semnează. Era ca un fel de scrisoare de rămas bun. Pentru că, într-adevăr, la puţin timp după scrisoarea asta, în primăvara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discuţie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului şi plecarea în goană către Dacia. Se pare că n-a fost singurul regiment de la Zid plecat să lupte acolo, în România de azi. Războaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul până la ultimele hotare ale sale. Vă daţi seama, dacă au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri depărtare!... Dacii aceştia au reuşit, de fapt, să schimbe istoria. Dacă ne gândim numai la câte puteri erau atunci adunate aici, lângă Zid... „Zău, nu ştiu ce s-ar fi ales de scoţii, picţii şi restul triburilor din Caledonia, dacă aceste superregimente de belgieni nu ar fi fost nevoite să plece”... În timp ce profesorul Birley îşi urmează pledoaria, îmi vin în minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte „Romans and Barbarians” (Romani şi Barbari). Acesta spune şi mai

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

răspicat: „Soarta a ceea ce noi ştim că e Scoţia a fost decisă în ţara numită astăzi România”. Se referea tocmai la abadonarea Scoţiei de către armatele plecate spre războaiele dacice. Şi se pare că a avut dreptate.

ADRIAN BOTEZ din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

Bogdan Lupescu

Îi arăt lui Robin Birley „inscripţia cu sica” a tribunului dac Menander. „Da, într-adevăr...”, murmura arheologul, zâmbind parcă a amărăciune. Îmi face semn cu mâna să aştept. După câteva minute, se întoarce cu o carte neagră, veche, groasă. Un fel de „biblie” a arheologilor britanici româniţi. Însă, de data aceasta, se aşează chiar lângă mine. Scaun lângă scaun, umăr lângă umăr, de aceeaşi parte a mesei. Amândoi cu cartea cea mare în faţă, pe care văd alte şi alte asemenea inscripţii, una sub alta. „Uite, toate sunt dacice...”, zice, dând filă după filă, încet. „Uite, încă un falx, o sica... Da... Uite, încă una... şi încă una...” Mă simt bine lângă omul acesta. Mă simt, nu ştiu cum... ocrotit. „Oh, iată încă una!”, exclama după câteva pagini. Şi râdem amândoi, ca între prieteni vechi, ca între tată şi fiu, de parcă am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oară, în pământurile mângâiate de ploi de la capătul lumii...

Autor: Adrian Moţiu

Foto: ANDREI CHERAN

VASILICĂ AL LELEI ZAMFIRA - povestire din zilele noastre - Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, când nu credeţi în noi… Îl cunoşteam de aproape patru ani. Când am păşit, ca profesor, în clasa a 5-a B, acum 3 ani şi jumătate (întârziasem cu intratul la această clasă, căci, în primele două săptămâni, trepădasem pe scările Inspectoratului, pentru nişte nereguli ale catedrei), şi am strigat catalogul - am ajuns la numele lui: - Vasile Tudor!

- Vasilică al lelei Zamfira! Vasilică al lelei Zamfira! - strigară copiii ceilalţi, în cor, nespus de veseli. El însă, singur în banca a 3-a de lângă geam, se ridică în picioare, cuviincios, cu ochii mari, negri, plini de vise catifelate - dar când se ridică, nu se cunoscu cine ştie ce că s-a ridicat, aşa era de micuţ, ca o pasăre zgribulită: - Prezent - pronunţă el, cu o voce precisă, dar puţin înfundată în gât.

- Vasilică al lelei Zamfira! - se mai auzi o voce veselă şi solitară, în fundul clasei.

Elevul Vasile Tudor se aşezase la loc, cuminte şi calm, în bancă. Ochii lui priveau spre mine - dar şi prin mine, către nişte zări pe care numai el le vedea.

Dar le vedea intens, căci ochii îi ardeau, ca de o credinţă secretă, numai a lui.

Am aflat repede, atât de la cancelarie, cât şi de la colegii lui, de ce-l strigau copiii aşa. Vasilică era un copil orfan: n-avea nici mamă, n-avea nici tată.

Tatăl plecase în lume, încă înainte de a se naşte băiatul, şi nimeni nu-i mai auzise de nume - iar maicăsa murise de sărăcie, de amărăciune - şi încă de ceva,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care n-are nume: un fel de lehamite de viaţă, neîncredere că ar avea şi ea dreptul să trăiască, printre ceilalţi oameni. Faptul că avea un copil nu însemna, pentru ea, mare lucru. Şi Vasilică, de vreo zece ani încoace, era crescut de bunica lui, o ţărancă stafidită, rătăcită într-o mahala de oraş, singură şi tare săracă - mama mamei lui, căreia toţi îi ziceau, în mahala, “lelea Zamfira”. Şi când i se zicea aşa, nu era doar numirea stării ei de ţărancă, ci un dispreţ (oarecum binevoitor, dar dispreţ) pentru sărăcia şi neajutorarea ei.

Cum o fi chemat-o, întreg şi cu-adevărat - cred că uitase şi ea.

Am încercat să mă apropii de copil. Nu mă respingea, dar mă privea cu ochii lui luminoşi, aţintiţi într-ai mei - ochii lui care visau mări lunare - şi tăcea, zâmbind uşor, parcă din colţul drept al gurii.

Poate nu zâmbea, poate colţul gurii se ridica de încordarea privirii.

- Ce-ai mâncat tu azi, măi Vasilică?

Nimerisem cum nu se poate mai prost, din prima încercare. Fruntea lui se întunecă, ochii se plecară în jos. Am înţeles: nu mâncase - n-avea ce. Lelea Zamfira n-avea vacă, doar când fusese bolnav, anul trecut, copilul, lelea Zamfira cerşise de pe la vecini nişte lapte, să-l pună pe picioare. Avea, în afara caselor mahalalei, o bucată de pământ pe care punea porumb. Şi Vasilică prăşea, sculându-se cu noaptea-n cap - ca să poată să vină şi pe la şcoală. Mămăliga asta era fruntea mâncării (seara, când venea de la şcoală) - pe care o amăgea cu borşul de ştir, de lobodă… de ce se nimerea să crească lăsat de mâna Bunului Dumnezeu, pe câmp ori pe la poala păduricii din apropiere. Pe lângă cocioaba ei din chirpici (în care intrai aplecându-te adânc din şale, dând, înăuntru, de-un întuneric pe care, noaptea, lampa cu gaz îl făcea nu mai suportabil, ci mai înspăimântător, jucând umbre stranii prin toate ungherele, pe tavan, pe pereţi…) lelea Zamfira nu avea decât o dungă îngustă de pământ, unde punea câteva legume: cartofi şi ceapă, mai cu seamă - câte-un fir de usturoi, ici-colo… Asta era. Rude n-aveau, vecinii nu erau nici ei cu mult mai răsăriţi decât lelea Zamfira.

- Măi Vasilică (nu mă lăsai eu bătut), ce mai citeşti tu?

Aici da, aici o nimerisem. Uită de durerea întrebării mele din urmă - săltă ochii arzători, şi parcă mă ruga ceva, până la lacrimi - poate să-i dau

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

răgaz să-mi povestească… Dar eu îl întrebasem numai să-i dezleg limba. Înţelese: - Am citit, de la bibliotecă, tot ce ne-a dat doamna învăţătoare, anul trecut, peste vară. Zicea (continuă el, concentrat, să nu spună prea mult sau necuviincios) că, într-a cincea, vom avea domni profesori, care-s mult mai severi decât dumneaei.

- Şi ce carte ţi-a plăcut ţie mai mult, Vasilică?

-Toate cărţile îmi plac, domnule profesor. În orice carte afli ceva frumos şi de folos. (Iată că Vasilică al meu era un mare moralist al ideii de carte…

Frumos, îmi zisei - pentru vârsta lui…). Eu, când deschid cartea… Şi se opri, luându-şi seama că era pe cale să se aprindă ceva în el - şi nu se cuvenea să vadă şi alţii incendiul acela…Ar fi fost peste măsura obişnuită a unei discuţii, mai cu seamă cu un profesor …şi de prima dată…

- Spune, spune, Vasilică… îl îndemnai eu, oarecum curios, interesat de ce-o fi în mintea lui de copil.

- Vă rog să mă iertaţi, şi doamna învăţătoare (dar eu nu-i spusesem încă nimic…) mi-a spus că eu… eu le iau pe toate prea în serios, şi mă aprind degeaba… pentru orice fleac… mă aprind prea tare… n-are rost… vă rog să mă iertaţi…

- Nu, Vasilică, nu te aprinzi degeaba. Cine nu se aprinde, cât trăieşte, şi-i numai un cărbune stins, acela nu-i de folos nicăieri, nimănui. Aşa să ştii. Şi mai e ceva, o să-nveţi la Religie - că lui Dumnezeu îi plac numai oamenii care ard cu flacără, Vasilică dragă. Pe cei călduţi, Dumnezeu îi scuipă din gură… O săţi zică şi părintele, la oră…

- Da, domnule profesor? Aşa să fie?… şi ochii parcă implorau, chinuiţi de flăcărui, ca aşa să fie. Îi scuipă…

- Aşa, Vasilică. Îi scuipă din gură Dumnezeu (văzusem că imaginea-i făcea nespusă plăcere), pe oamenii care nu ard, cum zici că faci tu, pentru toate câte se întâmplă în lumea asta, zidită de Preabunul.

Dar spuneai ceva: ce se întâmplă când deschizi tu cartea?

- Iertaţi-mă, domnule profesor (voia să se retragă, iarăşi, într-o defensivă cuminte…), eu… eu… se bâlbâi, întâi, Vasilică - apoi, purtat de nişte forţe mai tari decât sfiala lui, forţe care năvăleau dinlăuntrul lui, din afundurile sufletului lui curat de copil - se porni să spună, desluşit, cu vocea aceea înfun-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dată, dusă - parcă de pe alt tărâm, parcă văzând zâne, şi încordându-şi ochii să nu le piardă cumva din vederi: -Citesc prima pagină, ori încă una - şi, deodată, mintea mea prinde, din zbor, locurile şi oamenii - şi porneşte, mintea mea, de una singură, să-i poarte pe oamenii aceia din carte, în atâtea bătălii, prin atâtea făptuiri frumoase (şi când zise „făptuiri”, parcă se deschidea cerul undeva, în tării grave şi minunate)… Se coboară, printre oamenii aceia, din carte, însuşi Dumnezeu, cu toţi sfinţii - şi tot ce fac oamenii este mânat de voia lui Dumnezeu (aici, vocea lui prinse în ea o forţă şi o vehemenţă neaşteptată, vizionară), şi oamenii capătă, într-înşii şi pe dinafară, lumină (vocea i se stinse, ca-n vorbirea prin somn)… devin, toţi, nişte Feţi-Frumoşi, puţin încrun-taţi, care nu pot face altfel decât îi îndeamnă DumnezeuHristos (vocea lui prinse aripi de tărie, iarăşi) …se bat cu toţi cei răi, şi-i înving, şi toate în lume devin, după lupte drepte, grele şi lungi… devin toate bune…

Li-e atâta de greu, tuturor li-e atâta de greu… dar se încordează, cât ce pot (zise asta,„cât ce pot”, cum zic povestaşii de meserie, la vatră, iarna - sfătos şi hotărât, teribil de convingător…)… şi biruie… mereu biruie…

- Şi cartea, cartea, aşa cum e scrisă ea, pagină cu pagină, tu n-o citeşti, să afli ce spune scriitorul că ar fi făcut personajele lui?

- Ba, o citesc, dar scriitorii… iertaţi-mă…

- Nu, spune, spune… şi el se încordă „cât ce putu”: - Mie mi se pare că scriitorii sunt obosiţi deatâtea rele câte-au văzut pe lume, şi nu mai au putere să-şi ducă oamenii din cartea lor către Dumnezeu …şi îi lasă în prada celor răi… şi îi părăsesc când le e lor mai greu…

Da, Vasilică avea un fel cu totul aparte de a citi: el îşi imagina, întâi, linia eroică şi luminoasă, cea mai eroic-posibilă şi cea mai luminos-posibilă - a destinului oamenilor. Iar apoi, fără tragere de inimă, silit de nevoia de a da samă la şcoală de ce-a citit se cobora, scârbit şi întristat, până în lumea săracă, cenuşie şi greoaie, şi în care binele şi răul se amestecau în mod respingător …lumea vremilor ăstora, aşa cum o prezintă toţi scriitorii pământului, care nu văd urmele mâinilor lui Dumnezeu în „făptuire”…

Vasilică era un vizionar, mic de vârstă şi statură - dar incurabil. Şi ardea atât de intens, încât

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

parcă auzeai cum duduie focurile într-însul, şi te depărtai un pic, de teamă să nu te frigă, cu inima din piept, cu ochii… cu toată făptura lui firavă, dar incendiată, pe dinăuntru - deocamdată… dar focul ameninţa să răbufnească, în orice moment, în afară simţeai asta. Presimţeai - şi te-ntrebai, alarmat: când şi în ce fel va răbufni? Nu va arunca în aer cazanul sub presiune al inimioarei acestui copil cât o vrabie? El credea, cu …nu ştiu cum să spun... credea cu barbarie, cu o naivitate şi curăţenie fără seamăn, precum primii creştini, care ridicau ochii spre cerurile deschise, când îi sfâşiau fiarele în arenele cezarului - credea în lumea lui eroică, ideală. Cu un fanatism atât de înalt şi curat…atât de convins şi convingător - în glasul şi-n fiinţa lui măruntă roind, apoi zvârcolindu-se, gata-gata să iasă afară dintr-însul, pe măsură ce el vorbea, duhuri neliniştitoare, străine de făptura lui pământească minusculă - duhuri uriaşe, care dispreţuiau, infinit superior, întâmplarea , absolut nesemnificativă, a realităţii… Atât de curat îţi spunea el ce este dincolo de aparenţele lumii - încât te uitai, în direcţia în care se uitau ochii lui - şi te apuca ruşinea că nu poţi vedea ce vedea el. Îmi dădeau lacrimile, ca înaintea oricărui lucru inexprimabil de frumos, pentru suflet - şi-mi era o ruşine cumplită, de mine însumi, cât de meschin, şi slab, şi întunecat, şi pipernicit la suflet sunt eu…

- Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, atunci când nu credeţi în noi…

Nu, nu greşeam. În acea oră, după ce uitasem, de tot, ca şi cum n-ar fi fost - discuţia din acea primă zi, cu Vasilică - amărât şi revoltat de câte se întâmplau în ţară, şi de câtă rea-credinţă şi slăbiciune vinovată dădeau dovadă dregătorii ţării, ruinând şi batjocorind tot ce era sfânt în ea - şi văzându-i pe tineri (care, de, sunt schimbul nostru de mâine…) înfundând, noapte de noapte, barurile şi discotecile - în care se convulsionau epileptic, răgeau şi transpirau din greu, ca animalele junglei - ei bine, socoteam că destinul neamului meu este pecetluit cu pecetea Satanei.

- Mă uit la voi - le spuneam eu, în acea zi, copiilor din bănci , ridicat în picioare, la catedră, ca la tribună - mă uit în ochii fiecăruia, şi ştiu, ştiu foarte bine şi fără greş, că niciunul dintre voi, azi, în zilele noastre, n-ar mai fi în stare să-şi dea viaţa pentru o credinţă, pentru ca neamul ăsta al nostru, necăjit şi hulit, să-şi ridice fruntea din ţărână. Sun-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE teţi, voi, tinerii de azi, atât de comozi, inconştienţi, iresponsabili - nu vă pasă de nimic! Ce dacă l-au tras pe roată pe Horia53 , care este din neamul nostru, nu e australian, şi care nu murea pentru el, ci pentru toţi ţăranii din pământul Ardealului?

Vasile Ursu Nicola - după portretul aflat la biserica din comuna natală

Ce dacă l-au sfârtecat pe Ion Vodă, între patru cămile - şi nici el nu era african, ci din neamul nostru, şi nici el nu murea pentru păcatele lui, ci pentru libertatea ţării şi neamului ăstuia necăjit, pentru ca românul să poată sta cu fruntea sus, în ţara lui şi în faţa tuturor celorlalte neamuri din lume? Ce ne pasă nouă de ei, de proştii ăia bătrâni, avem noi modele prin baruri şi discoteci, de o mie de ori mai bune, mai plăcute, o, cât de plăcute! şi mai rentabile!…Şi nu trebuie să mori pentru ele, decât de beat!… Ce dacă Ştefan se stinge, ca o lumânare, apărând, până în ultima zi a vieţii lui, hotarele de pământ şi de suflet ale românilor lui?…Ce dacă Mihai îşi pune jos capul, la Turda, ca pe-o ofrandă în faţa lui Dumnezeu-Hristos, să ierte neamul ăsta rău aşezat pe lume, de Creator?

Ce dacă Domnul Tudor se lasă tăiat în bucăţi, de Carafa, şi bucăţile trupului îi sunt aruncate-n fântână şi nici el nu murea pentru păcatele şi interesele lui de familie, ci pentru dreptatea pălmaşilor şi amărâţilor acestui pământ? Ce dacă? Să fie acolo la ei, treaba lor, nişte fraieri, de-aia au murit, c-au fost nişte fraieri! - sfârşii eu, abrupt, acest discurs, devenind brusc conştient cât de deplasat şi caraghios suna tot 53

Ră scoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fos t o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat i obagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri di n Munții Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari , preoți etc.

Ră scoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al româ nilor, ceea ce i-a conferit și un caracter naționa l . A i zbucni t l a 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul l ui decembrie 1784, când au fost capturați Horea ș i Cl oș ca de că tre a utori tă ți .

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ce spuneam, ţinând cont că vorbeam în faţa unor copilaşi care n-aveau nici o vină, la cei 13-14 ani ai lor şi mă priveau cu ochi mari şi nedumeriţi, din toate cele 15 bănci ale clasei: „Ce are ăsta cu noi, azi?” Şi, deodată, acest: -Iertaţi-mă, domnule profesor, cred că n-aveţi dreptate, când nu credeţi în noi. Vasilică se ridicase în picioare, ca împins de un resort. Uitase de „două degete sus ridicate”, de disciplina stupidă , îmbâcsită… Dar şi eu uitasem de el - complet.

- Domnule profesor, şi-n clipa asta, aici, mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască altă soartă…

- Ce soartă, Vasilică? – întrebai eu, potolit de-a binelea şi aşezat bine pe scaun, cu chef de ironie muşcătoare - de fapt, îmi era ciudă pe izbucnirea mea, mi-era ruşine şi-l voiam, paravan şi victimă (care să mă înlocuiască, în suferirea batjocurii), pe Vasilică, pentru a face uitată peroraţia mea avocăţească - acum, de fapt, mă ironizam , amuzat şi înciudat, pe mine, cel dinainte cu un minut, pe mine, cel care scăpasem caii.

- Ia spune tu, măi Vasilică, ce te rogi tu lui Dumnezeu?…

- Mă rog lui Dumnezeu să facă minunea de a-l cruţa pe Domnul Tudor, şi Carafa să mă taie pe mine, şi să mă arunce, bucată cu bucată, în fântână. Dar eu cred, domnule profesor (şi încetini vocea, tainic şi tremurând de importanţa dezvăluirii şi de consecinţele ei), eu cred că fântâna în care au fost aruncate bucăţile din trupul Domnului Tudor… era… era fântâna cu apă vie, şi bucăţile, atingând apa, s-au legat, iarăşi, una de alta, şi Domnul Tudor… a înviat, şi e întreg… aici, printre noi…

Sărmanul Vasilică! Râsetul care explodă din toate colţurile clasei, din toate gurile căscate ale colegilor, îl copleşi, îl zdrobi: - Domnul Tudor Vasilică! Domnul Tudor Vasilică al lelei Zamfira! Ha-ha-ha! Lelea Zamfira a Domnului Tudor! – urlau, din toate puterile, bătând din picioare, aceste mici fiare, zise copii.

Ce puteam să fac? Mă gândesc şi mă frământ şi azi. Prin discursul meu bombastic şi caraghios, îmi piedusem credibilitatea în faţa elevilor - iar ei, copiii, după calapodul părinţilor lor, erau foarte slab simţitori, foarte puţin sensibili, cu totul indiferenţi la orice formă de sublim. Hristos-Dumnezeu însuşi, dacă ar fi făcut greşeala să coboare, cu toată slava Sa, în acest moment nenorocit, pe pământ - ar fi fost

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întâmpinat cu urlete şi aclamaţii, ca un idol rock: „Hip-hip-hip, urraaa!” şi ar fi urmat întrebări de tipul: „Cum face de luminează? Ce maşini îl ţin în aer?

Vezi? Are becuri de 1.000 şi la cap, vorbeşte stereo”etc.etc.

Mărturisesc cu ruşine şi umilinţă şi durere: n-am fost în stare să-l salvez pe Vasilică, din această grădină zoologică. Palid, fără să mă privească, fără să privească pe nimeni - s-a dus spre uşă, cu paşi înceţi, trecând printre urletele batjocoritoare, ca printre scuipaţii de pe Drumul Calvarului. Şi-a ieşit, fără cuvânt, ca un condamnat la moarte, împăcat cu sentinţa, îndreptându-se spre locul execuţiei. A doua zi n-a venit la şcoală. Nici a treia. Abia într-a patra n-am avut ore până seara târziu. M-am dus, imediat ce-am terminat orele, acasă la lelea Zamfira. Afară era soare puternic. M-am aplecat, în smerenia pe care mi-o impunea uşa colibei, şi… N-am mai văzut nimic. Fereastră aproape nu exista, ca iarna să nu năvălească direct în odaie. O voce stinsă şopti, dintr-un colţ: - Bună ziua, domnule profesor… Şi, de lângă acea voce slabă, o voce de femeie, la fel de slabă, îngânând-o, parcă, pe prima, cu umilinţă: - Săru' mâna, domnu' profesor, luaţi loc aici, pe pat… scaunul e hârbuit tare… acu aprind şi lumina… Şi lelea Zamfira aprinse lampa cu gaz - şi putui astfel zări un biet pat de scânduri negeluite, cu o pilotă veche şi spartă pe el - şi, de sub ea, ieşind, galbene, mâinile - o, cât de lungi şi de mari! - şi feţişoara lui Vasilică. Ochii erau la fel de mari cum îi ştiam, ba parcă mult mai mari, imenşi, ireali: vedeau, de-acuma, îngeri…

Am vorbit, şoptit, cu Vasilică, stând, smerit, la căpătâiul lui, în lumina sumbră a lămpii - ceasuri… ceasuri… nu ştiu câte… mult. Nu ştiam de era zi ori noapte. Şi nu ţin minte câte mi-a spus, ţinându-mă de mână, tremurând uşor, cu amândouă mâinile lui, lungi, galbene şi mari, strângând mâna mea… Nu ţin minte amănunte, pentru că ar fi imposibil… el, Vasilică, recrea lumea, din toate încheieturile ei , prin cuvinte rostite, parcă, într-un vis intens, sau într-un descântec periculos şi ameţitor, care exploda, cu imagini şi vorbe de-a valma, în creierul meu… Mi-a povestit, de fapt mi-a reprezentat, cu vocea lui chinuită şi magică… era pe câmpi şi în munţi, în rovine şi mlaştini, călare pe cai sălbatici, strângând febril, în pumnii gal-

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

beni, frâie, drapele şi spade - şi eu nu făceam decât să-i fiu aghiotant supus, respectuos - mi-a reprezentat cum s-au petrecut cu adevărat, nu cum spun literele seci ale cărţilor - bătăliile lui Decebal, Ştefan, Mircea, Ţepeş, Mihai… cu care juram jurăminte sfinte şi apoi călăream turbat şi eroic… răscoalele mă puneau, înspăimântător şi măreţ, alături, la mese-n păduri şi printre zăpezi, de Horea, de haiducul Pintea… luptele Crăişorului Iancu se petreceau cu noi prin norii de sânge şi fum, prin munţi tragici… bătălii după bătălii - şi toate câştigate de Feţi-Frumoşi, cu chipul de foc, părând a fi ostaşi români, ciobani şi voievozi - fiind, de fapt, arhangheli trimişi pe pământul sfânt de Dumnezeu din cer… Eu, profesorul lui de Istorie, am aflat de la Vasilică, pentru prima şi singura dată în viaţă, istoria neamului meu - istoria adevărată, cea eroică şi sfântă, cea venind direct din planul veşnic al lui Dumnezeu şi trecând peste întâmplări, vremelnice impasuri…

Când lecţia de istorie, pe care el, micuţul elev Vasilică, din clasa a 8-a B, mi-a predat-o, cu atâta generozitate, de mare boier al văzduhurilor româneşti, văzduhuri roind de oştile lui Dumnezeu când fermecata lecţie s-a sfârşit - n-am ştiut că s-a sfârşit… visam, purtat în zbor deasupra atâtor câmpuri de-ncleştări şi biruinţe… doar atât, că mâinile lui Vasilică se încleştau, acum, reci ca gheaţa, de mâinile mele… Ochii lui rămăseseră, pe albul pernei rupte, dar curate - deschişi. Deschişi, revărsând lumină, în valuri, de peste râul morţii, spre lumea noastră beteagă… I-am închis ochii, pe deplin conştient că nu meritam, niciunul dintre cei aflaţi atunci în viaţă pe acest murdărit pământ nu meritam, încă, viziunile micuţului sfânt de mahala… nu meritam să ne atingă această lumină mare şi deplin curată…

Nu m-am dus la înmormântarea lui. Nu eram, iarăşi, după ce mi se deschiseseră, o clipă, cerurile, printr-un suflet de copil fără prihană - nu eram decât un biet şi laş muritor. Un trădător al sfintelor taine , de un vestitor ceresc împărtăşite, cu adresa destinatarului greşită.

Am aflat, mai târziu, că fuseseră, în urma căruţei cu micul sicriu curat de brad, doar popa, lelea Zamfira cea atât de umilită şi 2-3 babe din mahala. Niciun coleg, din cele 15 bănci - dintre care una rămăsese deplin goală. Cum să vină colegii, dacă nu veniseră profesorii? Şi cum să vină profesorii, dacă

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu fusese profesorul de Istorie, cel aproape tot atât de nebun cât şi micul aiurit care murise? …Stau, acum, când scriu aceste rânduri, cu caietul pe genunchi, aplecat deasupra mormântului micuţ, mormânt având deasupra trei flori vestejite, culcate lângă crucea, încă albă, de lemn. Iartă-mă, Vasilică, iartă-mă, dacă poţi - căci eu nu pot să mă iert… Ştiu şi că n-aş fi fost în stare să fac altfel decât am făcut: sunt un biet om al zilelor noastre, laş şi fără vlagă. Fără credinţă.

Ce suflet va fi ascuns Dumnezeu în trupul tău, Vasilică - un trupuşor abia cât cel al unei vrăbii hoinare? Un suflet de Făt-Frumos şi de zmeu, totdeodată, încins şi aprins de toate făcliile cerului şi pământului, ale zilei şi nopţii.

Iar eu n-am meritat darul tău, n-am fost în stare să ţin în mâini darul tău de viziune dumnezeiască - şi-l scap în noroi, zi de zi… şi mă afund şi eu în noroi, cu fiece zi…M-am întrebat, de multe ori, foarte serios, dacă nu te-am ucis chiar eu, cu demagogia orelor mele - dar mi-am luat repede seama, cât de prost şi îngâmfat eram: cum aş fi fost eu în stare a-ţi preda ţie, marele şi curatul înger, ceva despre ceruri?… Cât suntem de absurzi, plini de noi - de fapt, nişte jalnici fanfaroni şi saltimbanici de doi bani…

N-am suportat să te văd în sicriu, Vasilică.

Dar eu cred că în sicriu nu mai era, de mult, trupul tău: nu putea bietul lemn să oprească, între nişte scânduri şubrede, incendiul acela pustiitor…

Eu, un ticălos trădător, m-am învrednicit, totuşi, să cred că atunci când trupul tău a atins vlăguitul pământ, a izbucnit, ca flacără curată, până la ceruri, spintecând în văzduh porţi spre îngeri, spre arhangheli cu paloşe de foc în pumni…

Ai înviat… şi eşti întreg…aici, printre noi… deasupra noastră: un uriaş de lumină, care-şi lasă umbra, din cer, nesfârşit de milos, peste pământul acesta ars, al amarului şi umilinţei… dar îţi aud tunetul glasului, de sus, promiţând, nouă, robilor slabi, tremurând înfricoşaţi - Înălţarea… ***

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

ADRIAN ERBICEANU, Canada Tinerețe fără bătrâneț e - Rescrierea - o formă de intertextualitate Despre procedeul literar al rescrierii unei opere literare de către un alt autor m-am ocupat și altădată, mai precis atunci când, în studiul monografic intitulat Șerban Codrin sau meditația unui poet occidental într-o grădină Zen, am analizat Țiganiada lui Ion Budai Deleanu54 , poem pe care părintele Baladierului îl transpusese în proză. Defineam, atunci, rescrierea ca formă, extremă poate, de intertextualitate și arătam că „ea a fost practicată și de alți scriitori atunci când limba respectivei lucrări începe să devină incomprehensibilă pentru cititorii altui orizont de așteptare lingvistică, numindu-se adaptare, transpunere dintr-un canon versificațional mai greoi într-altul prozastic mai accesibil, ca și dintr-un dialect periferic, devenit între timp arhaic, în limba literară curentă. Un exemplu evident îl constituie transpunerea Odiseei, din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, ori a Divinei Comedii de către Alexandru Marcu, sau, de pe alte meridiane, „translarea” în limbaj reactualizat, de către Italo Calvino, a poemului de strălucire renascentistă Orlando furioso de Ludovico Ariosto”.

O formă de rescriere este și abrevierea, povestirea pe scurt, rezumatul, ca și parodia. S-ar putea adăuga, dându-i dreptate lui Călinescu, și plagiatul care, când e vorba de basm, n-a scandalizat pe nimeni, în sensul că toate basmele lumii sunt, în fond, plagiate... pozitive și constructive. Încercând să facă o distincție între basm și roman, divinul critic îl apropia pe cel dintâi mai mult de poezie decât de proză, pentru demonstația sa, truvabilă în Estetica 54

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, l i ngvi s t, i s tori c ș i juri s t, cori feu a l Școl i i Ardel ene.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE basmului, pledând existența fabulosului și a personajelor himerice. După el, în basm se suprapun, în principiu, două planuri: unul prozaic (prosastic), realist, care studiază „problemele cele mai acute ale vieții individuale, familiei, societății”, și un altul „hieroglific sau simbolic, mai limpede poematic”, care „se impune conștiinței prin sugestii”. Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui Petre Ispirescu (1830-1887), Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte , el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanentă și stringentă filozofie folclorică.

Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvășește până la strigăt.

Celebrul și, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viața, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioșie.

Basmul ispirescian, singurul fără happy end din câte se știu până acum, își are povestea lui. Celebrului culegător i-a fost povestit în copilărie de tatăl său, dar abia în 1862 a fost publicat în ziarul Țăranul Român, sub titlul Făt-Frumos sau tinerețe fără bătrânețe. Sub numele care l-a consacrat peste vremuri, acest basm-meditație asupra condiției umane a apărut în volumul Legende sau Basmele românilor adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf (1882) bucurându-se de o introducere mai mult decât entuziastă a Bardului de la Mircești. Încadrat de două intervenții metatextuale prin care se intră și, respectiv, se iese din text, discursul acum în straiele croite impecabil ale prozodiei clasice, urmează firul narativ călăuzitor al basmului pe care îl esențializează, îl modernizează șil împrospătează cu o nouă și mult mai tranșantă forță imagistică. Un accent parcă și mai apăsat cade pe meditația asupra timpului care se relativizează imperceptibil. Încă de la bun început timpul e perceput diferit de muritori în funcția de categoria socială căreia îi aparțin: „Vremea curge, cât e vreme.../ Numai noi, săracii parcă/ N-am avea de ce ne teme/ Când cu vreme ne încarcă”. Feciorul de împărat refuză să se nască la soroc, lăsând la o parte faptul

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

că venirea lui pe lume fusese provocată pe cale magică, și atunci tatăl său se vede nevoit să-i promită, dat fiind că „timpul nu-i făcut să ierte”, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, adică lucruri intruvabile, asumându-și, fără să vrea o vină tragică pentru care va plăti prin aceea că la împlinirea vârstei de 15 ani fiul îl va părăsi pentru totdeauna, adică se va îndeplini ceea ce profețise bătrânul unchiaș: „va aduce suferință/ bucurii și întristare”. Timpul care postmerge nașterii e unul accelerat, ca și cum n-ar mai avea răbdare. Prințul crește într-un an cât alți copii în șapte. Pe de o parte, el viejo padre nu-și mai încape în piele de bucurie că are o așa odraslă de fecior dotată cu toate calitățile fizice și intelectuale, dar, pe de altă parte, e ros de neliniștea că nu-i va putea oferi moștenitorului la tron ceea ce, într-o clipă de nesăbuință paternă, i-a făgăduit, întrucât „de viață fără moarte,/ nu e pământean să știe”. La rându-i, micul protagonist intuiește că nu-i deloc bine să-i dea vremii păsuire. Șase săptămâni se scurg cu pregătirile de plecare în marea aventură existențială (lustruirea armelor de tinerețe ale tătânelui, întremarea gloabei jigărite până ce aceasta se transformă în cal năzdrăvan cu patru aripi, încărcarea proviziilor în carele ce urmează să-l însoțească și de care el se va descotorosi pe drum, ca și de ostașii, tot unul și unul, destinați să-l însoțească în insolita expediție etc.).

Itinerariul dintre timpul profan și cel de dinainte ca omul edenic să fi mușcat din fructul interzis, e presărat de peripeții cu sens inițiatic, ca în orice scenariu basmic, dar nimic nu-i poate opri pe cei doi, călăreț și cal, din expediția lor către un ideal.

Spațiul traversat devine tot mai mult o funcție a timpului. După ce se potolește tornada care i-a surprins în pădurea de Sibile, drumeții zăresc pe cer „două luni în loc de una”. Calul, etern raisonneur avizat, îi conștientizează voinicului că se află pe tărâmul Gheonoaiei care se și ivește „cu trup de șarpe și cap de broască”. I se taie coada (în basm i se tăia un picior) și Spaima-Spaimelor se predă și, în chip neașteptat, îl invită pe învingător acasă și-i propune ca soție pe una din cele trei fete ale sale, ca și o treime din moșia care găzduia o câmpie enormă de oseminte de temerari ce se avântaseră pe teritoriul ei. Voinicul nu cedează tentației și-și continuă drumul, mai bine zis se teleportează în alt topos malefic, căci „Vremea trece... să revină/ Și

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE revine ca să treacă”... După ce înfruntă și aici vânturile răzvrătite, zăresc pe cer doi sori în loc de unul. Au ajuns pe tărâmul Scorpiei, sora și mai malefică a Gheoanoiei cu care se afla în perpetuă dispută pentru pământurile pe care le pustiau ca-ntro adevărată apocalipsă ori de câte ori aveau chef.

Nicio sămânță nu mai încolțea aici, aerul era fierbinte ca smoala clocotită, iar de izvoare de potolit setea nici pomeneală: „De prăpăd şi fierbinţeală/ N-aveai loc să pui piciorul:/ Aerul duhnea a smoală,/ Însetat era izvorul…/ - „Făt-Frumos, în şa te ţine:/ Scorpiei nu-i ştiu pereche –/ Gheonoaia, pentru tine,/ A fost floare la ureche!” Deposedată de unul din cele trei capete, Scorpia se predă. Biruitorul se arată mărinimos de fiecare dată și le redă, în chip miraculos, integritatea corporală victimelor sale cărora le-a cruțat viețile ticăloase. Dorul îl mână arzător spre „viața fără moarte” și e atât de preocupat de expediția sa încât pierde șirul zilelor și al nopților. Așa că ajung la cea de a treia probă inițiatică, o pădure plină de fiare sălbatice. Acum pe cer nu mai există nici lună nici soare și sorți de izbândă nu mai sunt. Singura soluție e survolarea „miticei păduri”, dar, la coborârea din slăvi, calul năzdrăvan atinge un copac și tot codrul cu fiarele lui flămânde se trezește. Norocul vine din partea zânei care își calmează lighioanele și pământeanul e îmbiat în palat. Ținutul e un topos edenic utopic: florile nu se ofilesc niciodată, frunzele nu cad, zefirul blând adie învigorator, animalele nu se sfâșie între ele etc. Și ce-i mai important aici este că presiunea timpului a fost definitiv învinsă: „Petrecând vreme uitată/ Într-atâta frumusețe,/ Fața lui, înnobilată/ Scânteia de tinerețe,/ Semn că timpului măsură/ îi găsise... și... dovadă/ Că-n râvnita aventură/ Îi fusese dat să șadă” (p.58). Cele trei zâne, dintre care cea mai mică îi va deveni soție, locuiau aici de la începutul lumii. E o oază unde uitarea îl face fericit. Fericirea însă, individuală sau colectivă, n-are însă istorie. Ea se este (vorba lui Nichita Stănescu) și atât. Doar că, vorba șlagărului „se cere păzită/ de oarba ispită”, ispită care nu întârzie să se ivească. Are chipul unui iepure, nu întâmplător simbol al fricii de ceva care, conform proverbului, se întâmplă întotdeauna. Atras în ritualul vânătorii, act magic pe orice jariște mitică, în interzisa Vale a Plângerii, adică acolo unde pot fi percepute „plânsetele din genune” și unde vânturile despletite îi trezesc „gândurile toropite/ De plăce-

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

rile rapace” și, mai ales, „Dorurile lumii toate:/ Dor de mamă, dor de tată”, fericitul cantonat de milenii în tinerețe veșnică redescoperă neliniștea muritorului revoltat de altădată. Cele trei zâne, văzându-l cum se topește pe picioare, conchid, în cele din urmă că „Nemurirea-i/ Visul viselor deșarte” și-l lasă să plece. Cal și călăreț, străbat în sens invers „ani-lumină/ În făptura unei clipe”. Natura sălbatecă și ostilă de altădată a făcut loc civilizației materiale moderne.

Peste tot s-au înălțat sate și orașe, câmpiile s-au acoperit de holde. Scorpia și sora sa Gheonoaia au devenit niște legende de care foarte puțini locuitori își mai aduc, destul de vag, aminte. Și-n timp ce fostul voinic stă, intrigat, de vorbă cu acești oameni care-l cred căzut de pe altă lume, îmbătrânește rapid, sub ochii lor. De-abia mai ține frâul în mâini iar barba albă îi ajunge până la brâu. Calul face o ultimă încercare să-l determine să se întoarcă acolo unde „îl așteaptă veșnicia/ lângă soață și cumnate”, dar se vede nevoit să plece singur în timp ce stăpânul rămâne să rătăcească printre ruinele palatului părintesc unde, într-un tron colbuit din pivniță, îl aștepta, în agonie, însăși moartea. Bucuria ei e teribilă: „Bine ai venit, copile,/ Împreună cu norocuți,/ Că de nu, nu aveam zile,/ Prăpădindu-mă în locuți”. Rocada între cei doi se produce instantaneu.

Dorința muritorului de a-și exorciza inerenta extincție apune subit și irevocabil. El a cunoscut clipa faustică înveșnicită și a evadat din ea, așa cum a făcut, întru mântuirea-i, și celebrul alchimist din perioada renascentistă. Feciorul de împărat din basmul care l-a fascinat pe Adrian Erbiceanu este și el un arhetip al condiției umane, un etalon axiologic și o expresie a subconștientului colectiv al umanității, cum ar spune Carl Gustav Jung. Referindu-se, într-o lucrare de doctorat coordonată de Profesorul Nicolae Constantinescu, la atipicul basm românesc, tânăra cercetătoare Mihaela Chiorean (Grigorescu) nota: „Lecția basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ar fi următoarea: moartea acordă adevărata dimensiune viețuirii umane, imprimând acesteia un sublim al existenței. Prin existența ritualizată, individul accede la adevărata nemurire, prin intermediul devenirii. Suprimarea morții ar deveni sinonimă cu suprimarea adevărului ontologic care constituie ființa umană”.

Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE veacuri în urmă de bucureșteanul Petre Ispirescu, a devenit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neașteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generații, revoltă împotriva condiției umane, ideal, rost al individului pe lume, căutarea a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleștarea cu forțele stihinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, dragoste, singurătatea și tristețea omului într-un univers cel mai adesea ostil și alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat și întoarcere în el după un periplu existențial misterios, dureros și spectaculos și, cu precădere, o meditație asupra timpului care nu iartă.

Poemul e scris alert, implicarea lirică fiind vizibilă și de bun augur: „Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, mă duce/Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce.../ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă,/Prințul mândru să revină,/ Trei zeițe-așteaptă încă!”. Legătura dintre emițătorul (omniscient) de text și receptorii săi e frecvent controlată de cel dintâi: „Să ne fie cu iertare!.../ Basmul altcum stă s-ateste!/ Rogu-vă aveți răbdare,/ Cănainte mult mai este”. Rimele nu o dată ingenioase își au farmecul lor special: „Când văzură cu nu-i cale/ Să-l rețină cu de-a sila,/Soțioara - cuib de jale,/ Împietrită - plânsu-și-l-a,/ Că pe fruntea sa Pieirea/ Sta înscrisă ca-ntr-o carte -/ Semn lăsat că Nemurirea-i/ Visul viselor deșarte!” Formulările gnomice învrâstează în chip plăcut discursul poetic. „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă”.

Efortul poetului Adrian Erbiceanu de a transla un tip de discurs într-altul merită toate aplauzele și toată recunoștința.

Ion Roşioru

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

„Noaptea Cercetătorilor” te invită în culisele Muzeului „Antipa” 29 de activități distincte într-o singură seară, acesta este ținta pe care Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” își propune să o atingă pentru publicul său la finalul lunii septembrie. „Noaptea Cercetătorilor” este evenimentul la care pasionații de știință sunt provocați să descopere cum se realizează colectarea, prepararea și identificarea insectelor, păianjenilor, fluturilor, vertebratelor și mamiferelor aflate în colecțiile Muzeului. Mai mult, tinerii, profesorii și publicul prezent vor avea în program o serie de discuții interactive, aplicații practice și experimente spectaculoase la care vor putea asista.

Muzeul „Antipa” este cel mai nou partener care și-a anunțat participarea la evenimentul „Noaptea Cercetătorilor”. Drept pentru care timp de o seară, pe 27 septembrie, în Sala Multimedia, începând cu ora 19:30, specialiștii Muzeului îi vor încânta pe toți iubitorii și entuziaștii de știință cu experimente inedite: participanţii vor identifica insectele după sunetele pe care acestea le produc, vor fi preparate insecte necrofage după standardele științifice și muzeale, prezentându-se, totodată, etapele naturalizării și ale restaurării unor specii de vertebrate. Nu în ultimul rând, participanții vor vizita colecțiile de mamifere și lepidoptere ale Muzeului.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Sumar luna septembrie, 2013// NR. 9/25 Citatele lunii /p. 2 Biografii selective-Scriitori de azi: Augustin Buzura /p. 3 Magdalena Popa Buluc în dialog cu academicianul şi scriitorul Augustin Buzura Scriitori de ieri...– Herbert George Wells /p. 13 Autor: Viorela Codreanu Tiron - Guillame Apollinaire /p. 17 Autor: Odette Mărgăritescu Centenar Maria Tănase – date biografice; autor: Dorina Litră /p. 19 - Din amintirile dlui. prof. Adrian Popescu /p. 22 - Povestea adevărată a uneia din cele mai mari românce /p. 25 Autor: Roxana Roseti Pictori celebri: Théodore Géricault; autor: George Gh. Ionescu /p. 27 Pictori ieşeni pe simezele Sibiului – autor: prof. univ. dr. Mihai Păstrăguş /p. 30 Adrian Botez -poezii /p.36 Incursiune în poezia românească /p. 37 Ovidiu Cristian Dinică, Rm. Vâlcea /p. 37 Popa Elena Aurora, Rm. Vâlcea /p. 38 Petru Lascău, Phoenix, Arizona /p.39 Ioana Voicilă Dobre, Bucureşti /p. 39 Calotescu Tudor Gheorghe, Tg. Cărbuneşti, Gorj /p. 40 Mihaela Popa, Bucureşti/p. 40 Petre Crăciun, Bucureşti /p. 41 Constantin Lămureanu, Constanţa /p. 42 Gheorghe Ungureanu, Slobozia /p. 43 Voican Marin Ghioroiu, (poezie bilingvă), Bucureşti /p. 43 Poetul Alexandru Depărăţeanu (subprefect de Teleorman) /p. 45 Autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu „Poezia ca viziune″ la Adrian Botez – autor: Cristian Neagu /p. 47 Valentina Becart – poezie /p. 50 Interviu Alessandro Moscè – autor: Eliza Macadan /p. 50 Pagini de istorie: Dacii de la capătul lumii... Zidul lui Hadrian /p. 55 autor: Adrian Moţiu Vasilică al lelei Zamfira – poveste din zilele noastre – autor: Adrian Botez /p. 62 Adrian Erbiceanu – Tinereţe fără bătrâneţe - Rescrierea - o formă de intertextualitate /p.67 autor: Ion Roşioru „Noaptea Cercetătorilor” la Muzeul Antipa /p. 70

Sumar /p. 71 Coperta I –reproducere după John William Godward, realizată de Mihai Cătrună

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-sept. -2013 - N R.8 /25 -

Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Théodore Géricault

Diego Velázquez

Gabriela Agafiţei,

Eugen Mircea,

Bogdan Bârleanu,

Lucia Puşcaşu (Suceava),

Constantin Tofan,

Constantin Crengăniş

Gabriel Baban (Suceava),

Călin Baban (Suceava),

Lucian Smău,

Constantin Crengăniş – sculptură

Codrin Mircea

Andra Mircea.

Foto: Peter Loud şi ANDREI CHERAN

Numarul 10/26 va apare 10 octombrie, 2013

Revista se poate vzualiza pe site-ul oficial, accesând: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : Lectură plăcută şi „La Mulţi Ani! – pentru toate care poartă numele de Maria, Ana şi celor care poartă numele de Mihail şi Gavril !”

PS. Ne cerem mii de scuze pentru apariţia tardivă a acestui număr, din motive obiective..

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...

Page 72

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)