Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala - Numarul 27

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România



Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală



Prof. univ. Elena Loghinovski – România



Mircea Aurel Buiciuc - România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu, Ovidiu Cristian Dinică Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

ANUL III, nr. 11/27 , 2013 - luna noiembrie Număr omagial TOLSTOI

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 1|Page

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le exprimi? Cum să transmiți în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

„Pasiunea este cel mai important element care ne poate împinge înainte în ceva – şi în iubire şi în artă şi în viaţă, în toate. Dacă nu ai pasiune să trăieşti, nu trăieşti.”

Ştefan Bălan

„Atât în vorbirea curentă, cât şi într-o operă literară, orice idee poate fi exprimată prin diferite procedee, dar există numai un singur procedeu ideal, adică un astfel de procedeu încât, dacă ne vom exprima ideea prin el, să devină cu neputinţă o altă expresie mai bună, mai puternică, mai pe înţeles şi mai frumoasă... O idee este bine exprimată într-o operă artistică numai atunci când nu poate fi adăugat, înlăturat sau schimbat niciun cuvânt fără ca opera să sufere. Către aceasta trebuie să tindă scriitorul.”

Lev Tolstoi în discuţie cu scriitorul F. Tişcenko „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu vouă. Eu vă las bucurie curată”.

Constantin Brâncuşi

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Artiștilor Independenți", care organizează expoziții fără a avea un juriu de selecție.

1

Paul Signac2 a fost un pictor francez neoimpresionst, grafician și acuarelist, discipol al lui Georges Seurat3 și - împreună cu el - teoretician al tehnicii divizioniste în pictură.

Paul Signac s-a născut la Paris, fiu al unui negustor înstărit și fabricant de harnașamente. Intenționa să devină arhitect, dar nu reuşeşte să termine studiile liceale și, în 1880, se decide pentru pictură, familia asigurându-i independența financiară.

Fascinat de operele lui Claude Monet4, fără niciun fel de pregătire în profesie, începe să picteze peisaje împreună cu prietenul său Armand Guillaumin5, un pictor din cercul impresioniștilor, instalându-și șevaletul pe malul Senei sau pe plaja din Port en Bessin. În 1883, frecventează câteva luni atelierul lui Siegfried Bing6. Energic și sociabil, Signac participă în 1884 în mod activ la înființarea „Societății 1

Paul Signac - Portret de Édouard Manet.

Paul Signac - n. 11 noiembrie 1863, Paris - d. 15 august 1935, Paris.

3 Georges Seurat (n. 2 decembrie 1859, Paris – d. 29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician – împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

4 Oscar-Claude Monet (n. 14 noiembrie 1840, Paris — d. 5 decembrie 1926, Giverny) a fost un pictor impresionist din Franța. Monet s-a născut la Paris, Franța. Familia sa s-a mutat la Le Havre în Normandia când el avea cinci ani. Tatăl său ar fi dorit ca Monet să intre în afacerea familiei, băcănia, dar Oscar Monet voia să picteze. Eugène Boudin, un artist care a lucrat în mare parte la picturi plein air - schițe rapide făcute în aer liber - pe plajele Normandiei, l-a învățat câteva tehnici ale picturii în 1856. La început artistul nu era deloc de acord cu lucrările facute de Boudin, dar acesta l-a învățat să deschidă ochii asupra naturii: „... în sfârșit ,ochii mi s-au deschis și am înțeles cu adevărat natura. Am învățat în același timp s-o iubesc ."

5 Armand Guillaumin – n. 16 februarie 16, 1841 – d. 26 iunie, 1927), a fost un pictor francez impresionist şi litograf.

6 Siegfried Bing (n. 26 februarie 1838-d. 9 iunie1905), folosea de obicei prescurtarea S. Bing, uşor de confundat cu „Samuel Bing" (Samuel Otto Bing, 1850-1905, fratele lui) a fost un dealer de artă, german, care a trăit la Paris, și care a contribuit la introducerea artei japoneze și a operelor de artă din Vest. De reţinut că Siegfried Bing a fost printre iniţiatorii dezvoltării stilului Art Nouveau în timpul secolului al XIX-lea.

2

Paul Signac: Portretul lui Félix Fénéon, 1890

În 1885 intră în contact cu tinerii artiști grupați în jurul lui Georges Seurat și devine un entuziast adept al tehnicii divizioniste inițiată de Seurat, metodă care constă în juxtapunerea direct pe pânză a micilor tușee de culoare în stare pură, lăsând privirii de la distanţă recompunerea tonurilor dorite de artist. Signac se interesează de lucrarea lui Charles Henry, Introducere în estetica științifică, și elaborează el însuși bazele teoretice ale divizionismului în lucrarea D'Eugène Delacroix au neoimpressionnisme (De la Eugène Delacroix la neoimpresionism), care va apare în 1899. Termenul de neoimpresionism fusese creat de criticul de artă Félix Fénéon: „Adevărul este că metoda neoimpresionistă impune o delicatețe excepțională a ochiului" (L'Art moderne, Buxelles, 19 septembrie 1886). „Tehnica divizării - scrie Signac - nu asigură prin amestecul optic al elementelor pure numai un maximum de luminozitate, ci, prin dozarea și echilibrarea acestor elemente după regulile contrastului, garantează de asemenea armonia totală a operei".

Se interesează și de redarea figurilor omenești, multiplicând schițele de la litografii până la compoziții de mari dimensiuni.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Anul 1892 marchează o etapă importantă în viața lui Signac. După perioade de lucru prin porturile Franței, petrece cea mai mare parte a timpului în Saint-Tropez, unde își construiește o casă cu un atelier, și invită prieteni artiști pentru a lucra împreună. În același an se căsătorește cu Berthe Roblès, o rudă îndepărtată a lui Camille Pissarro. Călătorește pe un mic vas cu pânze, botezat „Olympia" în onoarea lui Édouard Manet7, realizând compoziții în acuarelă, schițate rapid după natură, pe care apoi le dezvoltă în atelier sub forma unor tablouri mari pe pânză.

După 1896, mărește treptat suprafețele culorilor, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de tehnica pointillistă, dar păstrând întreaga prospețime și pregnanță optică a materiei colorate. În fiecare an ia parte cu mai multe tablouri la expozițiile „Societății Artiștilor Independenți", al cărei președinte devine în 1908. Începând din 1910, acuarela devine metoda preferată a lui Signac și realizează numeroase tablouri peisagistice în timpul peregrinărilor sale prin Collioure, Port-en-Bressin, La Rochelle, Marseille și Veneția.

Fluiditatea monocromă în apă îi asigură mai multă libertate decât pictura în ulei, este mai puțin precisă, dar mai bogată în luminozitate.

După moartea lui Seurat în 1891, Paul Signac contribuie la catalagorea operelor acestuia, cu care organizează o expoziție memorială postumă.

Paul Signac s-a bucurat încă din cursul vieții de o recunoaștere unanimă ca artist. A primit, succesiv, toate gradele ordinului „Legiunea de Onoare" și a fost primar în Montmartre.

Când a murit (în vârstă de 72 de ani, în anul 1935), stilul pentru care și-a dedicat toată viața încetase de mult să mai fie revoluționar.

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron 7

Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului. Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i sa spus „pictor al zilelor noastre" (Charles Beaudelaire). Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînnoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

Bibliografie: Henri Perruchot: La vie de Signac, Paris, 1966; Catalogue de l'exposition Paul Signac, Musée de Louvre, Paris, 1963-1964.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Pasiunea este cel mai important element care ne poate împinge înainte – în iubire, în artă, în viaţă… în toate…”

Interviu realizat de Camelia Moga

Şi-a îmbunătăţit tehnica la Liceul de Artă din Piatra Neamţ, sub îndrumarea unui renumit profesor de sculptură, dar a continuat să fie un autodidact. „Am urmat întotdeauna ceea ce am simţit, din interior, aşa cum am fost inspirat”, spune Fane. Nu a vrut să se lase influenţat de şabloane sau să copieze stilul altor artişti, deşi au fost voci care i-au spus că se apropie foarte mult de stilul lui Constantin Brâncuşi în lucrările pe care le face.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

fost atras, vroiam să ciupesc, să redau formele astea frumoase pe care le simţeam şi apreciam foarte mult. Am început să mă informez cum aş putea să fac şi eu sculptură. Dar posibilitatea de a sculpta propriu-zis, de a mă exprima în felul acesta, mi s-a oferit mai târziu. Până atunci, am început să desenez. Mi-a plăcut foarte mult arta iconografică. Am început să desenez după icoane, să pictez iconografie. Mi-am exersat foarte mult desenul şi m-a ajutat foarte mult pentru mai târziu. Mai am o pasiune pentru plante şi pentru orice este vechi şi are o anumită amprentă, o anumită aură – carte veche, icoana veche, monezi vechi. M-au atras dintotdeauna lucrurile astea. Şi, încet, încet, având pasiune pentru astfel de lucruri, am început să mă implic şi să lucrez.

Am terminat şcoala generală, apoi am mers la Liceul de Artă din Piatra Neamţ.

Am învăţat sculptura cu un profesor foarte bun – Silviu Bejan. Îmi era şi profesor şi părinte spiritual. Am legat o prietenie de suflet cu el, care există şi acum, doar că el este plecat în America. Nu mai comunic foarte mult cu el, dar a rămas legătura sufletească. Eram foarte bun în ceea ce făceam. Nu vreau să fie o laudă, dar făcându-le din pasiune, lucurile îmi ieşeau foarte uşor, în comparaţie cu alţi colegi care se chinuiau să le iasă ceva. Lucram relaxat, liniştit şi îmi ieşeau toate foarte bine.

- Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru sculptură, pentru artă în general?

- De când mă ştiu, m-am simţit atras de natură, de tot ce este frumos, de viaţă, de lumină. Şi mi-am dat seama că trebuie să mă manifest într-un anumit fel, am simţit că trebuie să creez ceva. Mi-a plăcut să mă manifest în stilul ăsta, creator. Am simţit aşa din copilărie, când aveam 2-3 ani. Tot în copilărie, îmi plăcea foarte mult să mă plimb la pârâul Umbrari, din comuna unde locuiam, Ţibucani, de lângă Piatra Neamţ. Îmi plăceau pietrele şlefuite. Mergeam 2-3 ore, alegeam pietre pe care le duceam acasă. Eram foarte entuziasmat de ele, îmi plăcea forma lor şlefuită. Nu cred că am văzut asta undeva, pentru că eram într-un mediu destul de rupt de lumea culturală, artistică, mai ales atunci când nu era nici internet. Nici nu ştiam ce este aia sculptură, dar am

Meditaţie

N-am mai făcut Facultatea de Arte. Profesorul mi-a zis „du-te, fă pregătire, dacă vrei să intri la facultate”. Am zis „nu, eu sunt talentat, nu mă interesează, dacă e să iau la facultate iau, dacă nu, nu”. Am dat în primul an, fără nicio pregătire, fără nimic, şi am luat o notă mică. Nu am mai dat apoi. Am

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zis că nu mai fac facultate şi foarte bine am făcut, din punctul meu de vedere şi poate şi al altora. Din momentul acela am zis că voi face exact ceea ce simt, nu am nevoie de o anumită direcţie dată de alţii, de anumite şabloane. Fiind într-o facultate ţi se induce ceva, ţi se impune un anumit stil şi, fără să vrei, după 4-5 ani de facultate vei copia pe cineva la un moment dat. Eu am urmat întotdeauna ceea ce am simţit, din interior, aşa cum am fost inspirat. Nu am încercat să modific absolut nimic. La nicio schiţă sau lucrare nu am încercat să mă adaptez artei care se face în acest moment. Am încercat să fac ceea ce sunt, ceea ce simt. Încet, încet am căpătat şi eu încredere şi lumea mi-a arătat că am valoare, că am talent. Eu ofer, lumea îmi oferă, şi cresc. Şi ăsta este un lucru extraordinar.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

ca Babaji8. Am avut un vis conştient în care a venit la mine, m-a binecuvântat, mi-a pus mâna pe cap şi am intrat într-o stare deosebită. Ne-am privit în ochi şi am comunicat fără cuvinte. Şi arată aşa cum se spune – cu o faţă mai alungită, luminoasă, cu un păr lung, negru, şi o explozie de lumini în jurul capului. Şi apoi, cu acea bucurie pe care o aveam în suflet, a lucrat mai mult el decât eu. Am lucrat împreună.

Nici nu-mi pun problema în cât timp fac o lucrare. Nu mă oboseşte. Execut, dau drumul. Şi când se întâmplă, se întâmplă. Pot să termin şi într-o zi, dacă sunt foarte entuziasmat. Cred că am depăşit bariera asta a timpului. Cu cât e mai mare pasiunea, cu atât eşti mai atemporal şi reuşeşti să învingi timpul şi să redai mai mult ceea ce simţi. Pasiunea este cel mai important element care ne poate împinge înainte în ceva – şi în iubire şi în artă şi în viaţă, în toate. Dacă nu ai pasiune să trăieşti, nu trăieşti.

Cloşcă

- Cum simţi tu pe interior ce urmează să faci, sculptura căreia urmează să-i dai viaţă?

- Inspiraţia vine în momente în care nu te aştepţi. Nu e ceva programat. Când îţi vine, intri într-o anumită stare, ai o anumită viziune despre ce urmează să faci. Eu de fapt reuşesc să materializez o anumită stare sufletească şi reuşesc să fac asta cât mai simplu. Nu vreau să complic nimic, să înfrumuseţez sau să bibilesc ceva, ci e ca şi cum aş îngheţa un sentiment, un fluid care, îngheţându-l, la un moment dat capătă formă. O trăiesc. La mine momentul execuţiei nu e doar moment de execuţie, e bucurie. E plăcerea de a face ceva. De exemplu, am sculptat la un moment dat un sfânt indian, cunoscut

Fântână

- Câte expoziţii ai făcut până acum?

- Două. În Piatra Neamţ. Am mai făcut mici expoziţii în Germania, dar nu neapărat că am vrut eu, s-a întâmplat, la cerere. Mi s-a propus şi am zis da.

Nu am vrut să ies pe piaţă, dar se întâmplă la un moment dat, şi nu voi da înapoi. O să-mi prezint lucrările întregii lumi, dacă e nevoie, cu bucurie, încredere şi demnitate.

- Multe dintre lucrările tale te duc cu gândul la sculpturile lui Constantin Brâncuşi…

8

În paginile următoare veţi găsi mai multe informaţii depre Babaji.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Eu nu am avut contact cu opera lui Brâncuşi decât aproape de liceu. N-aveam acces la informaţii pe atunci. Când l-am descoperit pe Brâncuşi, aveam deja o serie de schiţe, chiar o încercare de sculptură, de modelaj. Mi-a fost frică la început, am zis că-i prea mare asemănarea. Am avut o lucrare micuţă pe care o modelasem şi am renunţat la ea pentru că semăna cu Rugăciunea lui Brâncuşi. N-o văzusem înainte. M-am speriat şi am zis „ce-o să fac eu acum?”.

I-am citit biografia şi am descoperit tocmai faptul că fiind copil se ducea şi lua pietre de la râu, şi îi plăcea… şi eram şocat din ce în ce mai tare. Semănam foarte mult şi ca trăire. Când am citit povestea vieţii lui, m-am identificat cu el. Când îl citeam pe el, parcă trăiam eu acele lucruri, şi le trăiam cu intensitate. Şi el era tot vărsător, ca mine, plus anumite trăiri, anumite viziuni. Nu ştiu exact ce înseamnă asta şi nici nu mă interesează, important este că transmit mesajul care trebuie să-l transmit, şi-mi aduce fericire. Nu mă simt un imitator al lui Brâncuşi, nici într-un caz, deşi am întâlnit oameni care mi-au spus – „asta-i lucrarea lui Brâncuşi, ai mai făcut şi tu ceva la ea…”. Nu e nicio problemă. Nu mă deranjează, pentru că ştiu adevărul şi nu mă poate trage în jos o astfel de situaţie.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cuşi o am în mai multe lucrări executate. În general, e vorba de acele sentimente esenţiale, primordiale – iubire, bucuria înălţării, bucuria naşterii. N-am căutat doar o latură pozitivă a umanului, ci am cuprins întregul. Nu am negat niciodată suferinţa, care este suferinţa căderii - am făcut Icarul ,- suferinţa dinaintea bucuriei – în lucrările Rugăciune sau Abandon, Zbor Frânt sau Încătuşare – neputinţa de a fi în libertate totală, de a zbura, nu fizic, ci de a trăi libertatea. Nu am evitat nimic, am lăsat să curgă totul.

- Cum îţi alegi materialele? Ce te face să alegi un anumit tip de lemn, de piatră sau marmură?

- Le simt. Anumite teme, anumite trăiri îţi induc ideea de a găsi materialul potrivit. E intuiţie.

De exemplu, la lemn sunt foarte importante textura lui, greutatea, nuanţele, când vrei să redai ceva. Şi cred că te alege şi lemnul pe tine, îşi alege tema, iar într-un final aşa trebuiau să fie lucrurile, nu ştiai dinainte. La mine s-a potrivit întotdeauna tema cu materialul ales.

Icar

Flacără

- Ce teme se regăsesc în ceea ce faci, prin ce te exprimi mai mult?

- Sunt câteva teme esenţiale la mine. Chiar de la început am avut o legătură puternică cu tema maternităţii. E bucuria aceea de început, e esenţa lucrurilor în maternitate şi chiar am această temă într-o serie mare de lucrări. Tema zbor pe care iarăşi am întâlnit-o în foarte multe lucrări ale lui Brân-

- Ne poţi da câteva exemple…?

- Lemnul de nuc are o calitate deosebită. Şi vibraţional îl simt altfel. Fiecare tip de arbore îl simţi altfel. Nucul, când îl lucrez, îi dă voie dălţii să definescă forma. Este un lemn destul de tare, dar are plasticitate, îţi dă voie să-l modelezi foarte frumos. Pe când alte tipuri de lemn sunt foarte dure, se pretează mai mult la şlefuit, din flex. În funcţie de forma lucrării şi tematica ei îţi alegi un material pentru şlefuit, mai mult, sau pentru lucrat mai mult

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la daltă. Depinde de formă. Şi aşa alegi şi culoarea şi textura şi calitatea lemnului. În piatră şi marmură aş lucra toate tipurile de lucrări. Am făcut mai mult sculptură realistă, busturi, statui mari, în spaţiu, şi chiar sculptură abstarctă. Nu am lucrat foarte mult în marmură, deşi îmi place. Există varietăţi multe de marmură în care m-aş putea exprima foarte frumos, dar nu am avut destui bani pentru investiţii, în perioada asta. Dar pe viitor voi alege ceea ce mă va inspira, ceea ce voi crede că se pretează la o lucrare. La sculptură în lemn fac faţă, nu e o cheltuială exagerat de mare ca să nu pot să am tot timpul material. Dar la marmură, m-ar costa 10 milioane doar un transport, ca să-mi aducă o singură bucată. În rest, aş aborda cu acelaşi curaj şi entuziasm orice tip de material. Mă pot exprima şi în bronz. Modelajul îl stăpânesc foarte bine. Am făcut şi modelare în lut. Modelajul e mult mai uşor decât sculptura. Eu abordez sculptura direct, după o schiţă direct în material. Nu s-a întâmplat să nu-mi iasă. Pe când, ce am văzut la majoritatea artiştilor, îşi fac machete la scară, toarnă în ghips şi apoi se apucă de sculptură în sine.

Am făcut, spre exemplu, bustul lui Dimitrie Leonida9 din judeţul Neamţ. I s-a dedicat un muzeu la 50 de ani de la prima hidrocentrală din România care a fost proiectată de el şi cu ocazia asta am făcut bustul lui. A ieşit foarte bine, a fost foarte apreciat şi este acolo la intrarea în muzeu.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

- Mai ai şi alte lucrări publice?

- Mai am o lucrare la Institutul Franciscan din Roman. Atunci a fost altceva. A venit managerul şi a zis „fă-mi un Iisus, apoi fă-mi şi sfântul cutare…”. Le-am făcut separat, apoi le-am închegat. Era mai la început, acum vreo 10-15 ani. N-au ieşit rău, dar se putea mult mai bine dacă ştiam cum să abordez toată lucrarea ca ansamblu, să se închege mult mai bine. Am mai multe lucrări la doi metri, în marmură executate, chiar şi o statuie a lui Ştefan cel Mare, dar nu ştiu unde sunt exact. Nu am primit eu comenzi directe să le execut, au venit prin alţii şi nici nu mi-au spus unde le montează, ce fac cu ele…

Maternitate

- În care dintre materiale îţi place să lucrezi mai mult?

- E deosebit orice tip de material. Eu sunt încântat să lucrez în orice fel de material. La lemn îmi place nucul în mod deosebit, pentru că îl simt altfel şi îl pot aborda în mai multe feluri. Dar toate tipurile de lemn sunt deosebite. Marmura e mai dificil un pic de abordat, dar ai acea bucurie, la final, şlefuitul acela, lumina, albul acela care te recompensează pentru munca depusă.

- Pe lângă sculptură, o altă mare pasiune a ta sunt plantele…

9

Dimitrie Leonida (n. 23 mai 1883, Fălticeni; d. 14 martie 1965) a fost un inginer, specialist în energetică, profesor universitar, om de știință român. A fost profesor universitar la Timișoara și București. În 1908 a înființat prima școală de electricieni și mecanici din România. Un an mai târziu, în 1909, a înființat și primul Muzeu Tehnic din România. A participat la planul de electrificare a României. Pentru activitatea sa, care sa desfășurat până în anul 1945, a fost distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat. Numele său este purtat de una dintre stațiile de metrou din Capitală. În 1917 a realizat una dintre primele stații de emisie radiotelegrafică din România. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

- Pasiunea pentru plante s-a născut o dată cu mine şi cu arta pe care o fac. Sunt nebun de pasiune pentru plante. Şi nu-mi trece. Nu am găsit un leac pentru pasiunea asta. Nu fac nimic din ele. Îmi aduc pur şi simplu bucurie. Le aduc lângă mine, le înmulţesc, mă bucur de ele şi îi bucur şi pe alţii cu ele.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Am pictat troiţe, icoane în ulei pe pânză, icoane în ulei pe lemn, icoane în tempera. Apoi pictură realistă, portrete, pictură abstractă. Am trecut cam prin toate. Desen, grafică, portret în creion, cărbune…

Dar sculptura e din inspiraţie. Chiar şi în pictură nu am făcut doar pictură interpretativă. Am făcut pictură tot din inspiraţie. Şi pe linia asta sunt inspirat, dar nu e punctul meu forte. Nu-i dau destul timp şi destulă atenţie ca să se dezvolte şi partea asta. Nu ai timp pentru toate.

Mister

- Despre ce fel de plante este vorba – plante medicinale, flori, arbori?

- Cum simţi tu energia asta a vieţii, ce este dincolo de forma pe care reuşeşti să o imortalizezi?

- Mai mult arbori ornamentali. Cel care mă bucură şi mă încântă foarte mult este magnolia cu floarea ei. Mă înnebuneşte. Am avut pasiune şi pentru trandafiri, şi pentru pomii fructiferi. Pentru viţa-de-vie am iarăşi o pasiune foarte mare. Fiind pasiunea mare, vrei şi colecţie. Şi am tot făcut colecţie cu toate tipurile de plante. Le am, mă înconjoară, le vizitez zilnic, mă duc, le privesc, le mângâi.

- Pasiune şi bucurie, în două cuvinte. Pasiunea direcţionează bucuria, îi dă formă cumva, rotunjeşte bucuria. Şi bucuria vine din iubire. Cuvântul iubire nu l-aş putea defini, e abstract un pic. Dar pasiune şi bucurie ştiu ce înseamnă. Asta simt. Ce poate împinge motorul unui artist dacă nu pasiunea de a face, de a crea, de a fi?! O putem numi şi divinitate, că ea se manifestă prin noi. Dar cel mai simplu spus astea sunt – bucuria şi entuziasmul ăla care te împinge să faci lucruri. Câteodată îmi pun şi eu întrebarea „de ce fac asta?” Că aş putea să nu fac nimic sau aş putea să fac altceva, dar le fac pentru că simt bucurie, le fac din pasiune.

- Îţi vorbesc ?

- E o comunicare subtilă şi îţi aduc bucurie.

Chiar îţi aduc bucurie. Câteodată şi tristeţe când le pierzi, dar trebuie acceptat lucrul ăsta, e firesc. Mă încarcă. E strâns legat şi de artă. Cred că la mine arta e vegetală, cumva, are ceva viu în ea. Chiar am şi teme în genul ăsta. Am şi o pasiune şi pentru păsări.

De când sunt mic iubesc porumbeii şi îmi plac foarte mult. Am contact zilnic cu toate. Sunt viaţa mea.

Spirit Rugăciune

- Hai să ne oprim puţin şi la pictură….

- Cu pictura am plecat de la pictura bisericească. Am fost foarte atras de pictura bizantină, chiar am pictat în biserici. Am făcut şi restaurare.

- Te-ai gândit să dai din bucuria şi pasiunea ta şi altora care vor să se formeze în sculptură, pictură, modelaj?

- Da, am avut deschidere. Mi s-a cerut asta.

Dacă simt că omul vrea, îi ofer, primeşte automat.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar dacă vine şi îmi cere ceva ce nici el nu ştie ce vrea, nu pot să-i ofer. Nu încerc să-i ofer omului tehnică. N-o să-l ajute cu nimic. Poate să facă o şcoală, dacă vrea, pentru tehnică. Eu pot să-i ofer o parte din entuziasm, din bucurie. Dacă ai lucrurile astea, te vor împinge de la sine. Fie că vrei sau nu, vei ajunge să dai afară din tine, să manifeşti ceea ce simţi. De multe ori, prea multă tehnică strică de fapt viaţa, esenţa în sine, esenţa informaţiei pe care o primeşti. E mai bine să fii cât mai naiv, să dai voie lucrurilor să se întâmple, decât să devii mai complex în gândire şi mai mental şi să pierzi din esenţă. Fiind mai selectiv, nu dai voie lucrului care trebuie să se întâmple, să se întâmple cu adevărat.

Eu nu mă consider un artist. Nu mă consider în niciun fel. Fac ceea ce fac pentru că-mi place să fac. Nu vreau să fiu recunoscut ca artist, nu asta e ţinta mea. Fac şi atât. Cred în ceea ce fac, mi-am dat seama că transmite ceva şi are un mesaj, şi de aceea nici nu m-am implicat să fac foarte multe expoziţii şi să arăt lumii că sunt un artist. Nu. Am rămas şi în prezent la stadiul de: bucuria de a face, de a fi, nu de a arăta ceea ce eşti.

- La o expoziţie în Bucureşti te-ai gândit?

- Nu m-am gândit, aşa cum nu m-am gândit nici la expoziţiile anterioare. Dar dacă mi se face o propunere sau pur şi simplu se întâmplă, sunt de acord să o fac cu cea mai mare plăcere şi bucurie.

Oriunde ar fi, n-o să dau înapoi.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Rudyard Kipling10 – „Dacă” Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor, Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor, Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând, Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept, Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept, Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci, Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel, Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel, Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită, Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt, De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită, Dacă poţi strânge toate câştigurile tale Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa, Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale Fără să spui o vorbă de neizbânda ta, Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui Să te slujească încă peste puterea lor, Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i Afară de voinţa ce le impune spor, Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit, Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare, Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit, Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare, Dacă ajungi să umpli minutul trecător Cu şasezeci de clipe de veşnicii, Mereu, Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

10

Visare

Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865, Bombay, India - d. 18 ianuarie 1936) a fost un poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii Cartea Junglei (1894), romanul indian de spionaj Kim (1901), poemele Gunga Din (1892) și If— (1895), numeroase schițe și nuvele. În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieții a fost considerat îndeobște poet și i s-a oferit un titlu nobiliar și postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Nu este măreție acolo unde nu este simplitate.”

Contele Lev Tolstoi

11

Lev Tolstoi sau Contele Lev Nikolaevici Tolstoi a fost un scriitor rus - considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii alături de Fiodor Dostoievski. Pe 7/20 noiembrie am sărbători 185 de la naştere şi am comemora 103 de ani de la plecarea sa spre alte lumi... Îndrăznim aşadar să amintim câteva date despre viaţa şi opera lui Lev Nikolaevici Tolstoi, în nădejdea că tinerii vor relua lectura volumelor sale şi vor reveni sau vor descoperi parfumul cărţilor...

12

Tolstoi a rămas unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca „vârsta de aur a literaturii ruse” (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.

Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturg și reformator în domeniul educației, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cu11

Fotografie din 1849 înfățișându-l pe Tolstoi după promovarea examenelor la Universitatea din Sankt-Petersburg. A reușit să intre din a doua încercare, dar în cele din urmă avea să renunțe la școală.

12 Contele Lev Nicolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august(sv) (9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie (sn) 1910, Astapovo.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

noscuți membri ai acestei vechi și aristocratice familii rusești. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca Împărăția lui Dumnezeu este cu tine, vor avea un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Gandhi13 și Martin Luther King Jr14.

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută și admirată de iubitorii de literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum și răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat încă din timpul vieții printre cei mai importanți scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicții.

Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeași măsură excesele burgheziei și ascetismul autoimpus al stoicismului. Deși și-a întemeiat un sistem propriu de credințe religioase, câștigând respectul gânditorilor laici, nu a reușit niciodată să reconcilieze conceptele de artă și frumos în viața reală. Cercetând opera lui Tolstoi, Vladimir Nabokov15 observa că doar două subiecte l-au atras cu 13

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869, Porbandar/ Kathiawar †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

14 Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia - d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii. A organizat și a condus marșuri în favoarea dreptului la vot, pentru desegregare rasială și alte drepturi civice elementare pentru cetățenii de culoare nord-americani. Cele mai multe astfel de legi, și anume Civil Rights Act, Voting Rights Act, au fost promulgate sub președinția lui Lyndon B. Johnson. În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre discursuri: I have a dream (Am un vis). L-a cunoscut pe John Fitzgerald Kennedy care i-a acordat sprijinul în lupta împotriva discriminării rasiale. Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam. King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.

15 Vladimir Nabokov (n. 23 aprilie 1899 - d. 2 iulie 1977) a fost un scriitor american de origine rusă; familia sa aparținea aristocrației. Născut

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE adevărat pe acesta, anume viața și moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim Moartea lui Ivan Ilici sau Anna Karenina ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene16.

Lung și rodnic a fost drumul vieții și al creației lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriașă moștenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporții (Război și pace), un roman social de moravuri (Anna Karenina), un roman social (Învierea), o trilogie autobiografică (Copilăria, Adolescența, Tinerețea), numeroase nuvele și povestiri (Cazacii, Dimineața unui moșier, Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Hagi Murad și altele), drame (Puterea întunericului, Roadele instrucțiunii, Cadavrul viu), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o excepțional de bogată corespondență. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905. În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale17. În Amintirile sale, Tolstoi își rezumă într-o pagină biografia: „Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de la Sankt-Petersburg, într-o familie cu blazon, Nabokov își descoperă de timpuriu variate talente: învață foarte bine franceza, engleza, germana, este pasionat de pictură, de șah, de entomologie și de literatură (publică un prim volum de versuri la 15 ani). Exilat, își încheie studiile la Cambridge, iar în 1922 se mută la Berlin unde publică în gazetele emigrației ruse sub pseudonimul Sirin. și a fost nevoită să emigreze în timpul revoluției bolșevice.

16 Lev Tolstoi, Între dumnezeire și umanitate - Idei în Dialog.

17 Dicționar de personalități - Lev Tolstoi.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care leam deprins în perioadele precedente.”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Despre Tolstoi s-a scris mult... şi se va mai scrie, iar după aceste date generale ne simţim obligaţi să vă redăm şi nişte date mai amănunţite despre acest fabulos scriitor ce dăinuie deasupra timpurilor. *** Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinerețe aventuroasă, împărțită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul Crimeei) şi activitatea scriitoricească.

Casa de la: Iasnaia Poliana (Poiana Luminoasă) - locul unde scriitorul şi-a trăit cea mai mare parte a vieții

Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viață specifică aristocraților (a risi-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoşul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a țării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prințesă. Din cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soției sale pentru a păstra situația financiară a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moşia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestrea sa, aparținând la început părinților ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani. Ulterior, micul Tolstoi va fi crescut de către mătuşa Tatiana Ergolskaia, care va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginația lui Lev nu se regăsea decât un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună şi iubitoare, şi al tatălui respectat şi iubit, moşierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, (tatăl) Nikolai, fiind un revoluționar care împărtăşea dorința decembriştilor de înlăturare a familiei imperiale şi a sistemului de iobăgie, era ținut la distanță de guvern.

Despre Tatiana Ergolskaia, scriitorul va aminti deseori în scrierile sale cu dragoste şi duioşie.

Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor familiilor de nobili înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de naționalitate germană şi franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului şi se străduiau să le asigure copiilor o educație demnă de tinerii aristocrați.

Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Puşkin18. „Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în fața unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greşeală şi cu patos două poezii.”19 În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studii18

Alexandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799 - d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.

19 Derrick Leon. Tolstoy: His Life and Work, (Routledge, 1944): 159.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

lor în instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obişnuit cu viața de oraş. În acelaşi an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor.

Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi şi soția guvernatorului oraşului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă şi tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeaşi vreme a citit şi operele complete ale lui Rousseau20, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia. În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor şi se înscrie la facultatea de ştiințe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-şi încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relațiilor sociale şi academice pe care le avea. Totuşi a reuşit să-şi facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică şi alte aspecte sociale. În primăvara anului 1847, s-a întors ca moşier la Iasnaia Poliana, pe care o moştenise de la părinți. Înzestrat cu o natură neobişnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța dintre forma strălucitoare şi conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond şi formă şi începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgeşte orizontul cultural. Cunoaşterea vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale. În anul 1847, frații îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuțiile de moşier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moşiei. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş 20

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine genoveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE chiar de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experiența relatată în romanul Învierea).

Retras la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinței şi artei. În doi ani, el reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susținerii examenelor de candidat la ştiințe juridice. Tot în această perioadă, (a şederii lui la Sankt-Petersburg), se lasă în voia sorții în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc şi, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăseşte Petersburgul. Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi şi-a descoperit o nouă pasiune: muzica țigănească. A chemat la conac un grup de muzicanți şi le-a cerut să-i cânte melodii populare ruseşti. Serghei, fratele lui mai mare, venea şi el adesea să îi asculte, şi în cele din urmă s-a împrietenit şi s-a căsătorit cu una dintre cântărețe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz. Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov21, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârşirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă şi, în ultimă instanță - reacționară. Chemat la război de fratele său, care era ofițer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuşi de puțin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situație neaşteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu 21

Mihail Iurievici Lermontov (n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] – 1814 d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) a fost un scriitor romantic rus. În scurta lui viață a fost un dușman declarat al țarismului, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

era pus la un loc cu soldații de rând. De obicei, putea recurge la influența politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe la fel de îngăduitoare cu el ca şi cunoscuții. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofițer de artilerie, având astfel prilejul de a-şi dovedi vitejia şi a câştiga un renume glorios ca erou de război.

Tot în această perioadă, Tolstoi îşi începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman Copilăria, pe care îl schițase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire auto-biografică a anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacției Sovremennik, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul şi potențialul literar al lui Tolstoi, şi i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În acelaşi timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieții lor simple, cazacii aveau un cod etic militar şi umanist la care țineau cu înverşunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți ruşii, şi un exemplu către care să tindă toți țăranii şi chiar aristocrația. Aşa că şi-a propus să scrie despre experiențele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de aşteptat, Cazacii, şi s-a bucurat de un succes imediat la publicare, în 1863. Acum va scrie şi povestirile Incursiunea, Tăierea pădurii şi altele cu subiecte luate din viața de campanie. În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni la Bucureşti22. Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresată mătuşii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie astfel Bucureştii: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...”23 Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegației duse până la sacrificiul de sine. Scenele de 22

Despre această perioadă vom reveni în paginile următoare : O carte despre Lev Tolstoi la Bucureşti care va apare la Fundaţia Dostoievski din România.

23 Lev Tolstoi la București - Tricolorul, nr. 1039, ediția din 22.08.2007 accesat la 16.11.08

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea Război şi pace sunt rodul observațiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului.

De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat Povestiri din Sevastopol (Sevastopol în decembrie 1854, Sevastopol în mai 1855 şi Sevastopol în august 1855). În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activității beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi la revista Sovremennik - devenită tribuna de luptă a democraților-revoluționari. De la Sovremennik, Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparținând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinților.24 În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de vest. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona şi la Collége de France. Plimbându-se prin oraş, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață publică, fapt ce i-a stârnit un profund dezgust (văzând pentru prima dată o ghilotină într-o piață publică). Din Franța a mers în Elveția, iar apoi în Germania, şi în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, şi-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moşia lui, iar în cele din urmă, a deschis o şcoală.

La 26 de ani scriitorul îşi mărturiseşte cu luciditate caracterul: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant şi timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce ştiu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; şi e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos şi de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine şi bucuros când mă reîntorc. Şi totuşi, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria.

Sunt atât de ambițios, încât dacă ar trebui să aleg 24

Denumire dată intelectualității care s-a format în Rusia, începând din sec al XVIII-lea din rândurile funcționărimii, ale micii burghezii, ale negustorimii și ale țărănimii; au avut un rol important în mișcările revoluționare, în dezvoltarea științei și culturii.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

între glorie şi virtute, mă tem ca aş alege-o pe prima.

Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”

N. Tolstoi - Din jurnalul său [Problema centrală a vieții Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema țărănească. Ea se impunea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853-1856), care a arătat şi forța poporului rus, dar şi gradul de înapoiere economică, socială şi culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desființării iobăgiei. Dar dacă democraţii-revoluționari în frunte cu Cernîşevski, Dobroliubov şi Nekrasov, vedeau eliberarea țărănimii pe calea revoluției țărăneşti, iar liberalii, aparținând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic şi moşier”.]

După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise în această perioadă şi în special din povestirea Dimineața unui moşier, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate față de fratelemujic şi să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i îmbunătăți viața. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de acord că trebuie înlăturat cu orice preț, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii. Pentru înlesnirea apropierii dintre țăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înființează la Iasnaia Poliana o şcoală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei şi se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-şi un sistem propriu de educație liberă, „ce avea la bază metoda conversației libere cu şcolarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înființează revista Iasnaia Poliana, având drept colaboratori pe învățătorii şcolilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe scriitor care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de țărani, înzestrați cu aptitudini şi talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde şi pe el.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În august 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndrăgostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniştite şi plăcute, iar viața de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soția sa îi administrează moşia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori Război şi pace!) şi îi dăruieşte 12 copii. Curând după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială şi de gospodărirea moşiei, şi începe să rescrie romanul Război şi pace. În 1869, după terminarea marii epopei îşi reia activitatea pedagogică.

Preocupat de educația poporului, Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reuşit al scriitorului, Anna Karenina - dramatică şi complexă analiză a vieții de familie şi a sentimentului de dragoste. Timp de 15 ani trăieşte din plin fericirea vieții de familie, după care începe o perioadă de nelinişte.

Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează: „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit.

Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc.

Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi.”

L. N. Tolstoi - Din jurnalul său Criza acută pe care o traversează îl face să renunțe la avere, transcriind-o pe numele soției, pentru a putea să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută insistent să cunoască viața celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceştia fiind Certkov; spiritul său malefic va avea o influență nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viața sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicții şi dominat nu numai de sinceritate, ci şi de un mare orgoliu. După apariția romanului Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki şi Cehov îi mai dau un oarecare echilibru.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Contactul îndelungat cu țărănimea, precum şi frământările care au loc după reformă, îl determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa şi să se apropie din ce în ce mai mult de țărănimea patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viața simplă”, idee pe care o găsim schițată şi în nuvela Cazacii şi în Război şi pace. În Anna Karenina, această concepție capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuşi, abia în ultima parte a vieții scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de frământări, căutări, şovăieli şi contradicții. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci şi statul, biserica şi proprietatea. În articolele „În ce constă credința mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, şi altele, el propaga învățătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacționară în cel mai exact şi adânc înțeles al acestui cuvânt” după definiția lui Lenin. Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viață simplu, luând parte în acelaşi timp la viața obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 18911894, ia parte la organizarea ajutorării țăranilor, implicându-şi toată familia; este afectat de această catastrofă socială în aşa măsură, încât barba îi albeşte, părul i se subțiază şi slăbeşte în mod vădit, cu atât mai mult cu cât îşi vede eforturile în pericol de a fi zădărnicite de puternica Biserică Ortodoxă, care interzice țăranilor murind de foame să accepte ajutorul scriitorului tocmai excomunicat25. Între anii 1880-1900 Tolstoi scrie nuvelele: Moartea lui Ivan Ilici, Sonata Kreutzer şi operele dramatice: Puterea întunericului, Cadavrul viu şi Roadele instrucțiunii.

Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIXlea, Tolstoi scrie romanul Învierea şi nuvela După bal, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viața devine infernală. În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Po25

Orlando Figes, History Of The Revolution, A People's Tragedy Penguin Books, 1996.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE liana, unde rămâne până în preajma morții sale. Revoluția din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de aceleaşi frământări şi chinuit de contradicția dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violență. Credința în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuții din perioada reacțiunii stolîpiniste de după revoluția din 1905 şi scrie plin de revoltă şi indignare articolul Nu pot să tac (1908), în care atacă direct guvernul.

Contrastul dintre viața lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă şi liberă.

Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, şi medicul D. Makovițki.

Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte şi moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo.

A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase bețişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omenirii fericirea. ***** În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac şi în şcoala înființată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă şi un muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate şi Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere şi de studiu. „Războiul” lui Tolstoi cu biserica Tolstoi începe să critice Biserica Ortodoxă începând cu 1880, în 4 scrieri: Critica Teologiei Dogmatice (1880), Armonia Şi Traducerea Celor Patru Evanghelii (1881), În Ce Constă Credința Mea (1884) şi Împărăția Lui Dumnezeu Se Află În Tine Însuți (1893); din cauza cenzurii, nici una nu va putea să fie publicată în Rusia vremii lui26. Ideile scrii-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

torului derivau din experiența sa de viață, dar şi din cercetarea minuțioasă a Bibliei: Tolstoi şi-a procurat o copie după textul grec, cum era el compilat din diverse manuscrise de către J.J.Griesbach, şi l-a comparat cu textul Bibliei oficiale a Bisericii Ortodoxe; pe baza lecturii critice, Tolstoi îşi întocmeşte, ca şi Jefferson cândva, o Biblie personală, „curățată” de „noroiul şi mocirla” miracolelor şi supranaturalului; în esență, critica scriitorului la adresa Bisericii Ortodoxe era că aceasta concentrează atenția oamenilor pe ritualuri şi dogme absurde, ca să cultive dezinteresul pentru singurul lucru care era cu adevărat important, anume învățătura etică a lui Iisus Hristos27.

Ca şi Newton şi Jefferson înaintea lui, Tolstoi respinge credința în Sfânta Treime; el neagă dogma lui Iisus ca mântuitor al omenirii, învierea din morți, naşterea din fecioară, viața după moarte şi Judecata de Apoi. Teologii ortodocşi care au luat apărarea lui Tolstoi, precum Ostrumov, Ekzempliarschi şi Krapovițki, considerau că dacă învățăturile scriitorului pot fi nocive pentru copii şi oamenii simpli, pentru că ele pot nărui credința acestora, pentru adulții instruiți ele sunt utile, întrucât pun în relief gravele anormalități în societate, în stat, în biserică şi în familie. Mitropolitul Antonii se întreba şi el retoric: „L-am criticat pe Tolstoi pentru că a denaturat ortodoxia, însă i-am arătat noi în viața de zi cu zi, adevărul acesteia?” Viața fără Dumnezeu a creştinilor ortodocşi din vremea lui Tolstoi nu reprezenta decât o bătaie de joc a credinței şi furniza solul fertil pentru nişte eretici ca el. Dealtfel, Vasilii Ekzempliarski, un profesor de patristică la Academia Teologică din Kiev, considera că învățătura etică a lui Tolstoi este în complet acord cu aceea a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, şi că ținând cont de faptul că toți ceilalți Sfinți Părinți ai bisericii creştine timpurii au fost şi ei de acord cu Ioan-Gură-de-Aur, practic mesajul social al lui Tolstoi coincide cu învățătura adevăratei ortodoxii. Ekzempliarski considera că teologia rusă este principala vinovată de scandal, pentru că a deviat de la învățătura socială a lui Hristos, şi pentru că gândirea teologică rusească s-a murdărit încercând să dovedească că învățătura Evangheliei

27 26

Acestea au fost publicate de-abia în 1979 de Canadian Association of Slavists, Vol. 21, No. 3, septembrie.

The Religious Ideas and Social Philosophy of Tolstoy, J. H. Abraham, International Journal of Ethics, Vol. 40, No. 1 (Oct., 1929), pp. 105-120, publicată de „The University of Chicago Press”.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aprobă iobăgia şi pedeapsa corporală, opulența bogaților şi pedeapsa capitală, măsurile coercitive contra conştiinței oamenilor şi multe alte lucruri. Profesorul considera că există o paralelă între destinul lui Gurăde-Aur, alungat cândva în exil de către bogații Constantinopolului, şi excomunicarea lui Tolstoi din rândul credincioşilor de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Sergei Bulgakov, un teolog ortodox, filozof şi economist, s-a arătat şi el scandalizat de faptul că Biserica Ortodoxă a fost capabilă de atât zel în cazul lui Tolstoi, cât timp aceasta a rămas atât amar de vreme tolerantă cu maimuțărelile şarlatanului religios Grigorii Rasputin.

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căință. De la această decizie, exact de la începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat şi excomunicatori avea să ia proporții uriaşe. Tolstoi şia cunoscut adversarii, de aceea şi-a luat toate măsurile de precauție pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morții, el declara solemn: „...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtăşesc înainte de moarte, la fel cum n-aş putea înainte morții rosti vorbe neruşinate sau privi poze pornografice, şi, de aceea, tot ce se spune despre căința mea şi împărtăşania mea înainte de moarte - e o minciună.”

L. N. Tolstoi Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naştere a scriitorului, guvernul şi biserica au devenit mai indulgente față de intervențiile sale în viața publică a țării. În Rusia soseau scrisori, telegrame şi vizite din toate colțurile lumii, mulțimi de scriitori şi filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.

Chiar şi în 1909, Tolstoi era în formă. Îşi continua clasicele proteste la adresa acțiunilor guvernului şi ale bisericii, lucrând în acelaşi timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susținute să compună şi să îşi transfere manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulțumirea soției sale care nu era în relații bune cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat şi în anul

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

următor, iar Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea căminului pentru totdeauna.

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora şase dimineața, Tolstoi a plecat de acasă însoțit de secretara sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o stație de tren. Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii (12 la număr) i-au stat la căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât.

După evadarea de la Iasnaia Poliana şi îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimele încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg28 i se propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu şi-a exprimat cumva dorința de a se întoarce la Biserică. Vicedirectorul Departamentului Poliției, de față şi el pentru a preveni eventualele tulburări, anunță insuccesul lui Parfenie: „nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorința împăcării lui Tolstoi cu Biserica”. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai simple cu putință. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se permite Sofiei Andreievna să-şi vadă soțul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe pelerinajul prin fața corpului neînsuflețit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă veşnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Tolstoi e transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10 dimineața. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 şi 14:15, mii de oameni îşi iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de el29.

28

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky (1863-1936), al Kievului si Galiciei, se numără printre ierarhii de seamă ai Bisericii Ortodoxe Ruse, din secolul al XX-lea, fiind cunoscut ca un remarcabil teolog și îndrumător duhovnicesc. Mitropolitul Antonie a fost organizator și prim episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (BORR). Mitropolitul Antonie s-a născut în sânul vechii familii nobiliare Khrapovitsky, pe 17 martie 1863, în orașul Vatagino din provincia Novgorod. A primit numele de botez Alexie.

29 Cum a murit Tolstoi... (III) - Autor : Ion Ianoși.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei. ***** „Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observației obiective, ci transmit mai ales experiențe proprii, prin acele multe situații reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parțial ideile, sentimentele, ori un fragment din viața sa personală (Olenin din Cazacii, Levin din Anna Karenina, Andrei şi Pierre, din Război şi pace). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puțin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc.

Ceea ce primează la Tolstoi este experiența personală şi studiul psihologic. Este chiar cazul primelor sale povestiri (Copilăria, Adolescența, Tinerețea; Diminețile unui moşier etc.): este observat, întradevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experiența socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creației tolstoiene), al vieții simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea Cazacii.

O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizației citadine.”

Tolstoi - autorul reprezentativ pentru realismul rusesc, şi-a păstrat până în zilele noastre un loc special în literatura universală, prin intermediul operelor sale Anna Karenina şi Război şi pace. Pe de altă parte, pledoaria lui pentru non-violenţă l-a influențat pe Gandhi. Faima scriitorului trece repede granițele Rusiei. I se traduc operele, i se dedică studii, articole, biografii. În Occident opera sa este receptată ca un fel de antidot contra naturalismului francez.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Prima scriere critică occidentală care-l popularizează este cartea lui M. de Vogué, Romancierii ruşi (1885), care de altminteri a inaugurat o perspectivă în bună măsură falsă, de durată, asupra acestora. Mai târziu, Romain Rolland va apărea ca un adevărat discipol al lui Tolstoi. Marcel Proust, la un moment dat, îl situează deasupra lui Balzac. În Germania (ca şi în Statele Unite), la popularizarea lui Tolstoi a contribuit mult renumitul critic danez Georg Brandes. Thomas Mann îi dedică un eseu, punându-l în paralelă cu Goethe. Cunoscut este şi entuziastul eseu pe care i l-a dedicat Stefan Zweig30. În lumea literaturii ruseşti care a dat naştere la nenumărate mari talente, Tolstoi ocupă totuşi un loc special. Prin comparație cu alți scriitori considerați „autori naționali” ai Rusiei precum Cehov sau Puşkin, Tolstoi pare a fi cu o treaptă mai sus. Chiar şi un autor ca Dostoievski este cotat mai slab, prin alăturarea cu Tolstoi. Se spune că nu puțini sunt cei care afirmă că „Tolstoi reprezintă întreaga Rusie”.

De aceea, muzeul din Moscova dedicat scriitorului continuă să primească numeroşi vizitatori. Împreună cu casa memorială a lui Tolstoi (cea în care scriitorul şi-a petrecut mai mult de jumătate din viață), întreaga Iasnaia Poliana s-a transformat într-un muzeu care atrage publicul din întreaga lume. În Japonia, conform lui Teishimei Futaba, Tolstoi este bine primit de publicul japonez peste măsură de riguros datorită modului exhaustiv în care a contemplat problemele vieții umane, şi asemenea unui autor japonez, a examinat cu stăruință o gamă largă de problematici. Influența lui Tolstoi asupra literaturii japoneze a început pe când era încă în viață. În cercurile teatrale din Japonia, punerea în scenă a Învierii realizată de Hogetsu Shimamura şi de Sumako Matsui l-a făcut cunoscut pe scriitorul rus. Dintre toți aceia care au fost influențați de Tolstoi în era Taisho, persoana care a depus cele mai mari eforturi să aplice filozofia lui a fost Saneatsu Mushakoji. Alături de Naoya Shiga şi alții, a pus bazele revistei literare Shirakaba (Mesteacanul alb), care a servit drept scenă de lansare pentru creațiile sale literare. Fiind captivați de ideile filosofice ale lui 30

Stefan Zweig (n. 28 noiembrie 1881, Viena, Austria – d. 23 februarie 1942, Petrópolis, Brazilia) a fost un scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este alături de Hermann Hesse unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățiș al dictaturii naziste.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tolstoi, le-au interpretat prin prisma propriei gândiri creând Atarshiki Mura (Noul sat), în care au început să trăiască o viață simplă.

Tolstoi şi-a petrecut perioada de asfințit a vieții ca filosof în era revoluției ruse, fără însă a o sprijini. Liderul revoluției, Lenin, a scris o teză scurtă intitulată Lev Tolstoi ca oglindă a Revoluției Ruse.

La începutul tezei îi recunoaşte meritele de mare artist ale lui Tolstoi şi afirmă că scriitorul a evitat revoluția şi tot el susține că pentru distrugerea regimului țarist trebuia folosită forța şi, deci respingea filozofia non-violentă a scriitorului. Lenin este cel care a comandat transformarea casei lui Tolstoi din Moscova într-un muzeu, unde se găsesc în prezent materiale precum manuscrisul original al Ti-

nereții.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Tolstoi la biroul său din Iasnaia Poliana.

(Din cauza miopiei, a tăiat picioarele scaunului, astfel ca fața sa să fie situată în apropierea suprafeței biroului.)

Portret realizat de Nikolai Gay în 1884

Dacă Lenin a respins filozofia non-violentă, aceasta avea să înflorească pe meleaguri îndepărtate, în India. Protestul lui Tolstoi împotriva regimului rus care a oprimat țărănimea şi a suprimat forțele revoluționare a fost auzit în întreaga lume, insuflând curaj activiştilor din rândul diferitelor popoare oprimate. Revoluționarii indieni au citit operele lui Tolstoi şi, ca răspuns la cererile acestora, el a scris Scrisoare către un hindus. În textul acesteia, susține: „Nu vă opuneți răului, dar nici nu participați în acțiunea răului... şi nimeni nu va reuşi să vă înlănțuiască”.

Gandhi a fost profund mişcat la citirea acestor rânduri, şi i-a transmis multe scrisori lui Tolstoi. I-a oferit, de asemenea, un exemplar al lucrării sale Hind

Swaraj (Regulile casei indiene).

Posteritatea literară a lui Tolstoi poate fi urmărită la Proust sau James Joyce (în legătură cu tehnica monologului interior), la Maeterlinck sau R. M. Rilke (tema autoperfecționării morale şi a umilinței), la R. Rolland (în modul cel mai clar), la Anatole France şi B. Shaw (cărora Tolstoi le apare ca un scriitor ciudat), la Galsworthy şi Th. Dreiser (parțial ca viziune asupra societății) sau - în domeniul teatrului şi în primul rând prin drama Puterea întunericului.

Cei 3 Tolstoi: Tinereţe, maturitate, bătrâneţe

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Bibliografie:Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, Editura Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti, 2004, ISBN 9739200-44-3; Fl. Caloianu, Literatura clasică rusă - Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1956; Ion Ianoşi, Dostoievski şi Tolstoi - Poveste cu doi necunoscuți, Editura Fundației Culturale - Ideea Europeană, Bucureşti, 2004; Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, Editura Star, Bucureşti, 2005; De Agostini Hellas, 100 de personalități - Lev Tolstoi - numărul 25 – 2008 ş.a.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

O carte despre „Lev Tolstoi la Bucureşti” ce va apare în luna noiembrie la editura Fundaţiei Dostoievski din România Începând din anul 2010 – anul unei deosebit de importante aniversări, când întreaga lume comemora un veac de la plecarea dintre cei vii a „magului de la Iasnaia Poliana” Lev Tolstoi - scriitor, gânditor, publicist şi profet neocreştin, cavaler al nonviolenţei, supraactual în epoca războaielor locale monstruoase – practic, toţi membrii Asociaţiei noastre ce poartă numele altui geniu rus din secolul al XIX-lea, atât de deosebit şi atât de apropiat lui Tolstoi prin importanţa scrierilor şi a gândurilor sale nu doar pentru secolul viitor, XX, ci şi pentru cel ce a venit după el, sunt preocupaţi de ecourile acestui eveniment în minţile şi inimile urmaşilor săi.

Evenimentului central dedicat acestei date – comemorarea lui Tolstoi printr-un simpozion ce a avut loc în impunătoare Casa Monteoru şi mirificul Port Cetate - i-a urmat crearea de către Noni şi Ioana Cristea-Micescu a unui film documentar-artistic intitulat sugestiv Câteva zile din viaţa sublocotenentului L.T., film ce a avut un mare succes de public - atât din România cât şi din Rusia.

A urmat însă un alt proiect, şi mai ambiţios, cu consecinţe importante nu doar pentru literatura rusă, ci şi pentru cea română: o carte sub titlul Anno Domini 1854 – Lev Tolstoi la Bucureşti. Proiectul cărţii îi aparţine Preşedintelui Fundaţiei Culturale Est-Vest şi a Fundaţiei Dostoievski din România, istoric şi critic literar prof. univ. Albert Kovács.

La realizarea acestui proiect au luat parte, practic, toţi membrii activi ai Asociaţiei Dostoievski din România, iar în viitorul apropiat cartea, tipărită la Editura Fundaţiei Culturale Est-Vest, va apare pe piaţă. Ne aflăm, prin urmare, în faţa unui caz de avanpremiera editorială şi ne bucurăm să împărtăşim

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cititorilor revistei Nomen artis – Dincolo de tăcere, condusă, de altfel, de unii dintre membrii marcanţi ai Fundaţiei noastre şi totodată colaboratori activi la editarea cărţii, câteva date legate de această carte „neobişnuită”.

De menţionat ar fi că volumul este dedicat şederii tânărului Tolstoi la Bucureşti, pe atunci sublocotenent (de 26 de ani), şi peregrinărilor lui prin Principatele Dunărene, primelor lupte pe Dunăre, dar şi primelor sale afirmări importante pe terenul literaturii în calitate de viitorul „mare scriitor al pământului rus” (Turghienev).

Povestea cărţii, atât de captivantă pentru noi, este de-a dreptul sinuoasă. Pentru a ordona multitudinea de aspecte pe care am vrut să le captăm, volumul a fost gândit pe două coordonate, materializate în două părţi distincte. Prima dintre acestea, care ne-a sugerat de fapt şi titlul, tratează câteva momente de răscruce ale vieţii şi operei lui Tolstoi. Materialul legat de Anno Domini 1854 constituie capitolul ei central, cuprinzând Jurnalul şi Corespondenţa autorului din anul respectiv, şi este flancat de alte capitole, dedicate începutului şi, respectiv, sfârşitului vieţii sale pământene. O valoare aparte au, în acest context, Amintirile – opera în care Tolstoi, aflat la senectute, îşi descrie primii ani ai copilăriei – şi amintirile medicului şi prietenului său D. Makovițki, cel care l-a urmat îndeaproape în ultimele ore – şi secunde – de viaţă.

Pentru prima dată, din câte ştim noi, apar în româneşte şi memoriile a doi participanţi importanţi la evenimentele acelor ani: ofiţerii superiori P.V. Alabin şi N. I. Uşakov, care în retragere au publicat mai multe volume de amintiri, inclusiv despre războiul din Crimeea. Capitolul Memorii începe cu o serie de amintiri răzleţe ale scriitorului Alexandru Chica şi cu un fragment – mic, din păcate, şi acesta – din minunata carte Guide du Voyageur à Bucarest a lui Ulysse de Marsillac31.

Prima parte a volumului include de asemenea o Fototecă în care, alături de portretele scriitorului 31

Ulysse de Marsillac (n. 1821, Franța - d. 1877, București) a fost un jurnalist francez care s-a stabilit în București în anul 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Național, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 fondează gazeta bisăptămânală La Voix de la Roumanie ce va apare până la 1866; redactor șef pentru Le Moniteur Roumain între 18681870, editează între 1870-1876 Le Journal de Bucarest. A scris, de asemeni și Guide du Voyageur a Bucarest, apărut în București, în anul 1877.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la diferite vârste, găsim şi chipul de altădată al oraşului Bucureşti; amintim cu plăcere că întocmirea acestei selecţii n-ar fi fost posibilă fără aportul domnului Emanuel Bădescu, eminent cercetător de la Departamentul Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

A doua parte a cărţii este dedicată posterităţii scriitorului pe meleagurile noastre şi poartă titlul Opera lui Tolstoi în România. Este, de fapt, o privire fugitivă ce străpunge straturile timpului surprinzând câteva crâmpeie din această temă, practic inepuizabilă. Am ţinut să ilustrăm începuturile procesului de asimilare a creaţiei tolstoiene în România cu fragmente din studiile scriitorilor şi criticilor clasici: Dobrogeanu-Gherea, Duiliu Zamfirescu, Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere; am publicat in extenso micul dar atât de consistentul text al lui Eugen Lovinescu (din 1928) şi cu foarte puţine omisiuni substanţiala lucrare a lui Tudor Vianu din 1956. Nu am omis nici studiul impresionant al psihologului Ion Gherea despre tehnica literară tolstoiană, nici însemnările criticului clujean Gaal Gabor despre receptarea ideilor lui Tolstoi de către Gorki – ambele lucrări ilustrând conexiunile estetico-poetice ale operei marelui romancier rus în perioada interbelică.

Nu am putut ocoli nici cele câteva monografii dedicate artei şi filosofiei lui Tolstoi sau prezenţei sale în conştiinţa literară românească – de aici, fragmente din cărţile lui I. Biberi, V. Harea, T. Nicolescu, lucrări ce ilustrează atât atitudinile contradictorii din „obsedantul deceniu”, cât şi complexitatea epocii precedente. Spre delectarea cititorului am reprodus, în continuare, minunatele eseuri a doi eminenţi contemporani şi colegi ai noştri, Lucian Raicu32 şi Alexandru Paleologu33, precum şi câteva studii, ese32

Lucian Raicu (n. Bernard Leibovici la 12 mai 1934, Iași - d. 22 noiembrie 2006, Paris) a fost un critic literar și scriitor român. A studiat la Facultatea de Litere a Universității din București pe care a absolvit-o în 1958, apoi, în perioada 1952-1954, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”. A publicat monografii despre Gogol, Liviu Rebreanu, Nicolae Labiș, culegeri de cronici de carte, dar cele mai importante contribuții ale sale rămân eseurile despre mecanismele profunde ale creației: Reflecții asupra spiritului creator, Critica - forma de viață ș.a. Împreună cu soția sa, prozatoarea Sonia Larian, s-a stabilit la Paris în 1986, colaborând cu texte despre literatură la posturile de radio străine Deutsche Welle, Vocea Americii, Europa liberă, etc. A fost redactor la Viața Românească, Gazeta literară și România literară, precum și la Europa Liberă și Radio France International. După 1990, măcinat de boală, a continuat să scrie, trimițând colaborări unor reviste din țară și publicând câteva cărți noi.

33 Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București - d. 2 septembrie 2005, București) a fost un scriitor, eseist, critic literar,

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

uri şi cronici ale unor specialişti din zilele noastre.

Această parte se încheie cu o Addenda: două cronici dedicate simpozionului comemorativ Anno Domini 1854 - Lev Tolstoi la Bucureşti (ilustrate şi ele prin câteva fotografii surprinse de participanţi), care au menirea de a păstra în memoria noastră literară atmosfera vie a lucrărilor acestui memorabil simpozion şi imaginea locurilor care l-au găzduit.

Confesiuni : „Despre proiectul Fundaţiei”

Elena Loghinovski şi Albert Kovács

Pregătirea aniversării – de fapt a comemorării lui Tolstoi, care urma să aibă loc în anul de graţie 2010 – noi, membrii Fundaţiei Dostoievski şi ai Fundaţiei Est-Vest din România, am început-o cu mult timp înainte. Admiraţia pentru artistul inegalabil şi fascinaţia faţă de impactul viu al scrierilor sale asupra cititorilor din toate timpurile au fost sporite, în cazul nostru, de emoţia, greu de prins într-o explicaţie, pe care ne-o provoca gândul că acest personaj - care avea să se dovedească a fi unul din marile genii ale omenirii - ne-a vizitat acum un veac şi jumătate ţara, ba chiar a trăit vreme de aproape 4 luni în Bucureştiul de atunci... În ajunul anului comemorativ, doldora de idei interesante privind evenimentul care părea să ne privească aproape personal, ne-am hotărât să facem bilanţul planurilor noastre şi să le conferim forma cerută de vremi. Am elaborat un Proiect şi l-am trimis Ministrului Culturii, care era pe atunci Toader Paleologu. Iată câteva extrase din misiva noastră:

diplomat și om politic român. Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a și îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox. În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare ezoterică din literatura critică românească a romanului Baltagul.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Anno Domini 2010, pe data de 20 noiembrie, se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Lev Tolstoi (28.VIII/9.IX 1828, Iasnaia Poliana – 7/ 20.

XI. 1910, halta Astapovo). Având în vedere receptarea şi implicarea dialogală a operei scriitorului rus în cultura română, Fundaţia noastră şi-a propus să marcheze data respectivă cu o serie de publicaţii şi câteva manifestări-eveniment: I. Editarea de către membrii Fundaţiei Dostoievski din România – unii dintre cei mai buni traducători din limba rusă – a următoarelor opere din proza scriitorului: romanul Război şi pace, trad. de Nicolae Iliescu (Editura Corint); Sonata Kreutzer şi alte povestiri, trad. de Ana-Maria Brezuleanu, Magda Achim, Marina Vraciu, Leonte Ivanov (Editura Polirom). Avem de gând să grupăm ulterior aceste traduceri noi alături de câteva mai vechi, dar încă valabile şi să le propunem Editurii Academiei pentru publicarea sub titlul Lev Tolstoi, Opere, în formatul Pleiade.

II. Instalarea unor plăci memoriale pe câteva dintre clădirile în care a locuit sau pe care le-a frecventat scriitorul rus. Între 12 martie şi 20 iulie 1854, Tolstoi a petrecut la Bucureşti (cu unele întreruperi) mai mult de patru luni. El a dus aici o viaţă plină din toate punctele de vedere: de ofiţer aristocrat, de călător curios să cunoască o capitală europeană în curs de abandonare definitivă a hainei orientale şi, mai ales, de creator talentat care încă îşi mai caută drumul; în perioada bucureşteană el a citit foarte mult din literatura rusă şi universală şi a lucrat la primele opere importante, cum ar fi trilogia autobiografică şi povestirile despre război – motiv pentru care propunem : 1. Să fie pusă pe Casa Vernescu o placă memorială cu următorul text:

Astăzi, discutând cu Doctorul, am scăpat de părerea prostească şi nedreaptă pe care o aveam

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

despre Valahi – părere răspândită în întreaga armată şi împrumutată de mine de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este înduioşătoare şi tristă.

Jurnal, 11 iulie 1854

Această informaţie poate fi transmisă publicului aşa cum am propus noi sau ar putea fi integrată într-un text mai amplu, cuprinzând întregul istoric al clădirii: proprietarul, arhitectul, stilul, anul construirii, instituţiile care au ocupat şi ocupă clădirea. S-ar afla astfel că într-o anumită perioadă la Casa Vernescu au avut loc şedinţele Adunării Generale a Ţării, dar şi faptul că, în timpul şederii lui Tolstoi la Bucureşti, aici s-a aflat Statul Major al Armatei Dunărene Ruse, sub conducerea comandantului suprem, prinţul M. D. Gorceakov (1793-1861).

Casa Vernescu

Credem că în acest fel Casa Vernescu ar putea deveni, alături de Muzeul George Enescu şi de Academia Română, reper al unui posibil periplu cultural bucureştean, intitulat Lev Tolstoi la Bucu-

reşti: Herăstrău - Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei) - Palatul Ghica (doamna casei, în perioada respectivă, era o prinţesă Trubetskaia) - Casa Vernescu – Cofetăria Capşa - Biserica Antim - Curtea Veche.

2. Instalarea, împreună cu Primăria Municipiului Bucureşti, a altor două plăci memoriale: pe hotelul Concordia şi pe una dintre casele în care a locuit Tolstoi.

III. Ne propunem organizarea, la Bucureşti – Calafat – Port Cetate, în luna mai 2010, a unui Simpozion Internaţional cu tema centrală: Lev Tolstoi, 1828 – 1910 – 2010. Contăm pe sprijinul Ministerului Culturii, Uniunii Scriitorilor, ICR, ARCUB, rămânând ca Fundaţia Culturală Est-Vest şi Fundaţia pentru

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poezie Mircea Dinescu să ducă la bun sfârşit proiectul.

IV. Am mai dori să propunem Ministerului Culturii organizarea, în preajma zilei de 20 noiembrie 2010, a unui concert festiv (la Ateneul Român), sau a unui spectacol dedicat scriitorului (la Teatrul Odeon). O manifestare de acest gen s-ar încadra firesc în şirul evenimentelor asemănătoare (teatrale, editoriale etc.) ce vor avea loc în întreaga lume.

Bucureşti, 20 iunie 2009

O parte din planurile noastre s-au realizat.

Au fost traduse şi publicate cărţile plănuite. Între 2 şi 12 mai 2010 a avut loc cel de-al X-lea Simpozion Internaţional al Fundaţiei Dostoievski din România, cu titlul general Civilizaţia europeană – unitate, unicitate, deschidere şi cu tema centrală Anno Domini 1854 – Lev Tolstoi la Bucureşti. Simpozionul s-a desfăşurat cu participarea competentă şi onorantă a unor savanţi, scriitori, cineaşti din Rusia, Polonia, Franţa şi a câtorva dintre cei mai avizaţi specialişti din România. Am fost sprijiniţi de Uniunea Scriitorilor din România, Fundaţia pentru Poezie Mircea Dinescu şi-a adus ca de obicei aportul hotărâtor, iar pe parcurs ni s-a alăturat cu o serie de iniţiative valoroase: Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi. În presa română şi străină au apărut mai multe materiale care au surprins câte ceva din efervescenţa discuţiilor desfăşurate în Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru34 şi pe malul Dunării, în Portul Cultural Cetate. Ne-am gândit însă că ar fi bine să rămână de pe urma Anului Tostoi şi ceva mai consistent. Astfel s-a concretizat ideea cărţii şi a filmului documentar dedicate şederii scriitorului rus în Principatele Dunărene. Încă de atunci, din iunie 2009, pentru a pregăti montarea plăcilor comemorative (părea că am reuşit să trezim curiozitatea Primăriei Municipiului Bucureşti şi interesul Ministerului), dar şi pentru a ne pregăti pentru simpozionul din mai 2010, am încercat să lămurim împrejurările şederii lui Tolstoi la Bucureşti. În această muncă, aflată la inter34

Din păcate, în momentul acesta (noiembrie 2013) Casa Monteoru, care găzduia Uniunea Scriitorilor din România, a rămas o amintire... de ce? Este acum doar o imagine dezolantă?... Vom reveni cu un articol despre Casa Sriitorilor şi renumita Sală a oglinzilor pe unde a trecut toată literatura română a jumătăţii veacului trecut şi a începutului acestuia. (n.r.)

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

secţia cercetării istorice cu cea literară şi asezonată cu un pic de curiozitate detectivistă, s-au implicat cu un mare entuziasm, alături de prof. Albert Kovács, iniţiatorul întregului proiect, şi subsemnata, cineaştii Ion Cristea şi Ioana Cristea-Micescu – excelenţi cunoscători ai poveştilor şi caselor bătrânei capitale, pe care le evocă cu un nedisimulat orgoliu. Am procedat la documentare – o adevărată odisee a identificării locurilor tolstoiene de la Bucureşti. Am studiat cărţi, calendare, desene, stampe din epocă. Constatând că din ediţia academică jubiliară a Operelor complete ale lui Lev Tolstoi, apărută la Moscova între anii 1928-1939 în 90 de volume, la Biblioteca Academiei Române lipsesc tocmai volumele care conţin Jurnalul lui Tolstoi din anul 1854, am iniţiat un schimb de scrisori cu Muzeul de Stat Lev Tolstoi din Moscova. Răspunsul domnului V.B. Remizov, directorul Muzeului a fost nu doar prompt dar şi aplicat, dovedind că proiectul nostru a reuşit să-i incite pe colaboratorii săi. Aceştia ne-au trimis nu doar textul Jurnalului, dar şi numeroasele note şi comentarii. În plus, ne-au pus în contact cu Arhiva Militară de Stat a Federaţiei Ruse, de la care am primit o serie de documente din epocă.

Multe dintre aceste documente s-au dovedit extrem de interesante, printre ele aflându-se şi scrisorile trimise lui Tolstoi la Bucureşti de către Nekrasov, Turgheniev, Annenkov, precum şi alţi scriitori ai epocii - epistole ce atestă succesul fulminant ale primelor lui scrieri literare şi îl încadrează, din mers, în rândurile reprezentanţilor de primă mărime ale literaturii ruse.

Totuşi, câteva dintre problemele-cheie au rămas nedezlegate. La întrebarea directă privind adresa de la Bucureşti a scriitorului, am primit drept răspuns un document pe cât de impresionant pe atât de greu utilizabil astăzi, când nu se mai ştie nimic despre strada Urga, iar Cazărmile Dorobanţilor, în faţa cărora se găsea această stradă, precum şi casa Gaer, care l-a găzduit pe tânărul ofiţer străin, au dispărut fără urmă... La fel de puţin lămuritoare s-au dovedit a fi şi elegantele inscripţii de pe plicurile cu scrisori trimise la Bucureşti de T. A. Ergolskaia: scrisorile trădau iubirea nemărginită a mătuşii faţă de nepotul ei, dar nu conţineau nicio aluzie la adresa lui poştală, fiindcă erau expediate la Statul Major.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Răspunsul cercetătorilor moscoviţi a avut însă darul să stârnească şi mai mult curiozitatea ştiinţifică a cineaştilor noştri. Pentru a-i ajuta la realizarea proiectului lor, am procedat la încă o repriză de corespondenţă cu instituţiile culturale ruseşti.

Din minunata scriere a lui Dušan Makovický, martorul cel mai obiectiv al ultimilor ani ai scriitorului, ştiam de existenţa în biblioteca Muzeului de la Iasnaia Poliana a unei cărţi dăruită lui Lev Tolstoi de un prieten, medic român, şi de faptul că volumul are „o inscripţie frumoasă”. În speranţa de a afla numele acestui prieten (poate acelaşi care, într-o discuţie amicală, i-a deschis ochii asupra caracterului şi destinului valahilor, de fapt ale poporului român), ne-am adresat colegilor de la Muzeu cu rugămintea de a ne trimite toate materialele legate de această problemă. În dialog au intrat Directorul Complexului Muzeal de la Iasnaia Poliana Vladimir Tolstoi (străstrănepotul scriitorului) şi cercetătoarea Nina Nikitina, oaspete, în anul 2006, al celui de-al VI-lea Simpozion Internaţional al Fundaţiei Dostoievski din România, autoarea mai multor cărţi despre viaţa cotidiană de la Iasnaia Poliana şi a unei monografii despre Sofia Andreevna Tolstaia apărută în 2010.

Doamna Nikitina a avut amabilitatea să consulte volumul menţionat şi să ne transmită rezultatele cercetării sale. Am primit mai multe pagini scanate care ne-au clarificat o serie de detalii, dar... nu şi secretul căutat. Fiindcă în locul inscripţiei făcute de mâna doctorului, în fruntea volumului este plasat un facsimil datat Jena 94 – o scrisoare a lui Schiller, cu semnătura poetului german. Numele şi identitatea doctorului român, care ar fi putut să ne ducă la noi descoperiri, rămân din păcate o taină.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Totuşi, investigaţiile întreprinse i-au sugerat lui Noni Cristea câteva nume şi ipoteze capabile să dea o imagine ceva mai limpede a legăturilor lui Lev Tolstoi cu intelectualii bucureşteni şi a spaţiilor pe care le-a vizitat. Etapele şi rezultatele acestor căutari sunt prezentate în filmul documentar Câteva zile din viaţa sublocotenentului L.T., pe care îl vom ataşa volumului. Povestea cărţii dedicate aceleiaşi teme, atât de captivantă pentru noi, este încă şi mai sinuoasă. Pentru a ordona multitudinea de aspecte pe care am vrut să le captăm, volumul a fost gândit pe două coordonate, materializate în două părţi distincte. Prima dintre acestea, care ne-a sugerat de fapt şi titlul, tratează câteva momente de răscruce ale vieţii şi operei lui Tolstoi. Materialul legat de Anno Domini 1854 constituie capitolul ei central, cuprinzând Jurnalul şi Corespondenţa autorului din anul respectiv, şi este flancat de alte capitole, dedicate începutului şi, respectiv, sfârşitului vieţii sale pământene. O valoare aparte au, în acest context, Amintirile – opera în care Tolstoi, aflat la senectute, îşi descrie primii ani ai copilăriei – şi amintirile medicului şi prietenului său Makovický, din care nu putem da, din păcate, decât un foarte mic fragment.

Ambele scrieri sunt inedite în limba română.

Asta e ceea ce am reuşit să strângem. Sunt desigur şi multe absenţe, omisiuni dorite şi nedorite. În PS-ul adresat prezumtivului cititor, încercăm să lămurim câteva aspecte legate de această spinoasă problemă... : „PS. Editorul – Albert Kovács – m-a rugat să-i scutesc, pe el şi pe viitorii cititori, de o introducere tipică, gen Cuvântul editorului sau Din partea redacţiei. Şi aceasta fiindcă volumul rămâne deocamdată la stadiul: în lucru. Şi nu ne referim doar la noi descoperiri, oricând posibile, legate de biografia scriitorului sau a anturajului său. Este evident că, în versiunea de faţă, din partea a doua a volumului lipsesc câteva personalităţi, câteva contribuţii importante. Lipseşte, cu eseurile, articolele şi cronicile sale, Mihail Sevastos35, unul dintre cei mai buni tradu35

Mihail Sevastos (8 august 1892, Botoşani - 24 septembrie 1967, Bucureşti) a fost un poet, prozator, memorialist, traducător şi gazetar.

Fiul natural (cu prenumele la naştere Ionel Mihai) al folcloristei Elena Didia Odorica Sevastos şi al poetului Artur Stavri. Îşi face studiile în Iaşi, apoi la Facultatea de Drept (1910-1913) şi devine avocat. Sevastos a fost şi un redutabil traducător, activitate ce datează din 1910, când la solicitarea soţului mamei sale, Jean Boniface Hetrat, a tălmăcit câteva povestiri din Voltaire, apărute fără semnătură în broşuri ale colecţiei

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cători ai lui Tolstoi în limba română. Lipsesc eseurile sau chiar studiile unor eminenţi critici şi scriitori de expresie germană din România, ca şi reproducerea in extenso a câtorva texte reprezentative semnate de importanţi scriitori români – Tudor Arghezi, Gala Galaction, Cezar Petrescu – texte citate prescurtat de diferiţi autori ai volumului.

Aşteptăm nu doar să fim judecaţi şi criticaţi sau, eventual, apreciaţi cu generozitate pentru munca noastră, dar şi susţinuţi de posibilii cititori-colaboratori. Să ne convingă, de exemplu, că eseul lui G. Călinescu despre Tolstoi, cu toate că nu este reprezentativ pentru marele critic, trebuie totuşi inclus în viitoarea carte ca un fapt ce nu poate fi şters cu buretele din istoria culturii române. (Din cu totul alte motive nu apare în Cuprins niciun text semnat de Ion Ianoşi, autorul unei serii de studii şi monografii substanţiale dedicate lui Tolsoi). Sau că am greşit neincluzând în carte mai multe mărturii despre epocă şi despre Bucureşti. Sperăm să fim ajutaţi mai ales cu cele neştiute de noi. Viitoare variantă, lărgită, a studiului abia schiţat în partea a doua a volumului de faţă ar putea include şi alte, eventual noi interpretări şi exegeze. Altfel spus, demersul nostru va trebui nu doar continuat, dar şi completat – cu alte idei şi proiecte. În linii mari, am păstrat textele din cele mai diferite epoci în forma lor originală: nu am modificat cuvinte sau expresii (nici româneşti, nici ruseşti) oricât de învechite ar fi fost, nu am adus la numitorul comun nici măcar titlurile, inclusiv cele ale lui Tolstoi, care au sunat diferit pentru cititorii români din diferitele perioade literar-istorice.

Am ţinut să păstrăm, în felul acesta, atât amprenta timpului (fie că e vorba de farmec sau, în unele cazuri, de stângăcii sau ciudăţenii), cât şi amprenta lingvistică şi stilisică a diferitelor personalităţi.

Selecţie şi prezentare: Elena Loghinovskaia

„Biblioteca «Minerva»". Urmează o lungă serie de transpuneri din scriitorii ruşi, întâi în periodice, apoi în apariţii editoriale, unele postume Gleb Uspenski, Lăcustele (1924), A.P. Cehov, Dragostea (1926) şi Ivanov (1972), F.M. Dostoievski (mai multe proze, între care şi romanul Eternul soţ), I.S. Turgheniev, Un cuib de nobili (1967), Rudin (1967), În ajun (1969) etc. Se adaugă câţiva autori sovietici - Mihail Şolohov, Pământ desţelenit (I-II, 1949,1960) etc. Dar cea mai importantă, probabil şi cea mai bună ca nivel literar (dată fiind şi colaborarea cu Ştefana Velisar Teodoreanu), este traducerea romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi, care a apărut în mai multe ediţii între 1950 şi 1992.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Înainte de a începe interviul dlui Dragnea Gabriel cu poeta Nina Cassian se cuvine să amintim tuturor câteva date biografice: Nina Cassian (n. Renée Annie Cassian, 27 noiembrie 1924, Galați) este o poetă, eseistă şi traducătoare româncă. Născută într-o familie de origine evreiască (tatăl Ninei, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător cunoscut); avea apoi să se mute pe rând cu familia la Braşov, unde Nina Cassian intră la Liceul Principesa Elena, şi la Bucureşti, unde urmează cursurile Institutului Pompilian. Frecventează cercuri intelectuale de stânga şi intră la vârsta de 16 ani în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate, visând „să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc." În paralel, primele ei încercări literare sunt generos încurajate de Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă.

Debutează editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste La scara 1/1. În urma unui atac ideologic lansat în ziarul Scânteia la adresa ei, începe să scrie treptat şi poezie proletcultistă. „După un ocol de aproximativ opt ani", cum singură avea să mărturisească, plin de avânturi naive şi compromisuri, începând din 1956 se întoarce la poezia autentică. Începe să scrie în paralel şi literatură pentru copii, atrasă de posibilitățile estetice ale evadării în fantezie şi candoare, precum şi două volume de „proză subiectivă", la persoana întâi. Realizează traduceri remarcabile din Shakespeare, Bertolt Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos şi Paul Celan.

Publică peste 50 de cărți de poezie, eseuri şi proză, şi inventează o nouă limbă poetică, limba spargă. În 1969 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din Româ-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

nia. Până aici totul este frumos!... Dar mergând mai departe pe urmele Ninei Cassian aflăm că în 1985 călătoreşte în Statele Unite ca profesor invitat, cu o bursă Soros pentru a susține un curs la New York University, dar în a doua lună află de arestarea şi uciderea în închisoare a lui Gheorghe Ursu36, unul din prietenii apropiați, în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menționată „cu părerile mele politice, evident anticeauşiste". Ia hotărârea de a nu reveni în ţară. Imediat, apartamentul său din România este confiscat, iar cărțile îi sunt interzise şi retrase din biblioteci, până la căderea regimului Ceauşescu. În Anglia îi apare volumul de versuri Call Yourself Alive şi, în Statele Unite, Life Sentence, traduceri ale volumelor din țară, precum şi volumele inedite Take My Word for It!, Blue Apple şi Lady of Miracles, care se bucură de succes. Susține recitaluri de poezie şi publică în reviste americane. În prezent, poeta Nina Cassian trăieşte la New York, iar „proiectul major al vârstei şi vieții" sale este scrierea memoriilor, oglindă a „anilor furați şi dăruiți", proiect ale cărui prime două volume, Memoria ca zestre, s-au bucurat de un ecou important în țară şi de numeroase cronici. În anul 1994 i se decernează Leul literar de către New York Library. În 2005 lansează la Institutul Cultural Român din New York al treilea volum memorialistic, Memoria ca zestre. Cartea a III-a. Editura americană Norton îi propune editarea poemelor sale scrise în limba engleză în cadrul seriei Selected Works, o performanță pentru o poetă sosită din Estul Europei. Poemele sale au apărut în revistele americane The New Yorker, Atlantic Monthly, New England Review şi Ame.

Interviu cu poeta, eseista şi traducătoarea Nina Cassian „Sunt săracă, dar nu muritoare de foame” Autor: Dragnea Gabriel

Lume multă, agitaţie şi nerăbdare pentru a o vedea la Institutul Cultural Român pe scriitoarea Nina Cassian (Renée Annie Cassian), plecată din 36

Gheorghe Ursu (n. 1 iulie 1926, Soroca, Basarabia - d. 17 noiembrie 1985, torturat la penitenciarul din Calea Rahovei, București) a fost un inginer de construcții, poet, scriitor și disident. A fost arestat în urma denunțului unei colege de serviciu, care a intrat în posesia jurnalului său intim, jurnal confiscat ulterior de Securitate. A murit din cauza bătăilor primite în timpul detenției.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

România cu 18 ani în urmă şi stabilită la New York.

Obligată să rămână acolo din pricina ideilor sale politice, dar mai ales din cauza poeziilor ironice la adresa Elenei Ceauşescu, Nina Cassian a rămas doar cu dorinţa de a reveni în ţară. Dincolo de vârsta înaintată, aproape 80 de ani, poeta a dovedit că poate trăi cu intensitate orice moment, bucurânduse de orice clipă rămasă, oferită de viaţă. Argumentul viu este prezenţa alături a noului său soţ, de origine americană, cu care s-a căsătorit în urmă cu aproximativ cinci ani. Venirea în ţară a poetei a culminat cu lansarea cărţii sale: Memoria ca zestre, apărută la Editura Institutului Cultural Român. Referitor la acest jurnal scriitoarea a declarat: „Dacă memoria mea este o zestre – sunt foarte bogată, prin profunzimea de elemente acumulate, peisaje arome, culori, cărţi, artă, muzică, fiinţe etc. care mă cutreieră şi azi cu o vitalitate şi o prospeţime aproape insuportabile”. Iată ce a mărturisit poeta într-un scurt interviu.

carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citată şi implicată cu părerile mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un văr sau o verişoară a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a spus: „Nu te întoarce!” Şi bine a făcut, pentru că, imediat după aceea Gheorghe Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.

- Doamnă Nina Cassian, v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România?

- Ce veţi mai pregăti, atât pentru cititorii dumneavoastră de acasă cât şi de peste Ocean?

- Dacă s-ar putea... E prea complicat pentru că, în mod miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am măritat cu un american. Asta începe să îmi pună o problemă. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să stau şase luni în România şi şase luni la celălalt domiciliu al meu, cel american. Visul e imposibil, căci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt absolut lăsată pe drumuri. În trecut, autorităţile s-au purtat foarte urât cu mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicată pentru că sunt măritată acolo.

- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea din memorii. Asta este o prioritate, pentru că versuri scrie toată lumea, iar memoriile mele numai eu pot să le scriu. Poeziile vin când se impun ele. Eu niciodată nu mi le programez.

- Credeţi că cititorii americani vă apreciază mai mult decât românii?

- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al criticilor literari să mă coteze la o bursă a valorilor. Tot ce pot să fac e să prezint oferta mea, cărţile mele.

Restul nu mai depinde de mine. Dacă ei nu mă vor, eu nu pot să spun ca Lăpuşneanu, „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Aştept să mă vrea.

- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România, în 1985?

- Eu am plecat să predau un curs de, pardon, măiestrie poetică la Universitatea din New-York. În niciun caz nu plecam de tot. Dar, a izbucnit, cum scrie şi-n

- Aveţi să le reproşaţi ceva acelora care nu vă gustă poezia?

- Nu, este lipsit de demnitate să vii şi să spui: „eu sunt mai bun poet decât credeţi voi!” Asta nu pot s-o fac.

- Dar sufletul, ce vă dictează în aceste condiţii?

- Nu-mi dictează nimic, decât să merg înainte. Adică, voi continua să scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu ştie!

- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?

- Ştiu eu ce să spun... Este o întrebare profundă şi iată de ce ezit, pentru că nu e vorba de ceva concret. Adică, nu pot să mă plâng. Sunt săracă, dar nu muritoare de foame. Am găsit iubire la o vârstă la care nu se mai poate aştepta nimic. Dacă regret ceva este că simt un atac concentric la biologia mea. Totul mi-a fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile, tot, în afară de mansardă. Ea funcţionează.

- Vă mai amintiţi prima poezie scrisă de dumneavoastră la vârsta de 5 ani?

- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a păstrat-o cu drag ani la rând: „Zăpada proaspătă se lasă Pe câte-o casă, pe câte-o casă Şi geamul este îngheţat E linişte, toţi sunt în pat.

Iar eu, un om, un rătăcit

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Caut un loc de-adăpostit”.

- Sunteţi, ca întotdeauna, jovială. Cum v-aţi păstrat această tinereţe sufletească?

- Probabil, asta pentru că spun şi în carte, îmi trăiesc simultan toate vârstele. Eu nu simt bătrâneţea sub nicio formă, decât biologic.

(Interviu realizat în noiembrie 2003 la Institutul Cultural Român)

37

CARE VA FI FOST VINA LUI DANTE38?

- A fost

Interviu cu Corrado Bologna şi Mira Mocan

A fost o dragoste ca un acord de Bach, de-o gravitate limpede... Aveam o dată o nobilă mişcare-analizată ca a figurilor, la şah.

Autor: Daniela Dumbravă

(Material obţinut prin bunăvoinţa dnei Maria Savu, Iaşi )

Şi iată-te în plină dezordine. Străin de legi.

Silaba ta de gura mea nu o mai legi, şi nu îmi mângâi umerii şi nu îmi iei în palme fruntea fulgerată de idei.

Nu pot întârzia prea mult, încovoiată de durere, de ruşine.

Respir adânc: un nou acord ascult, ca să mă urce dincolo, mai sus de tine.

Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi39 le-a tradus stând la coadă la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetătoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan şi a apărut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanti specialişti în Dante şi cu Mira Mocan despre această nouă traducere a Infernului.

Citate din interviu:

Dezgheţ Dacă m-ai chema, ar zvâcni O mie de păsări în colivii ; O mie de uşi s-ar da-n lături Şi s-ar umple văzduhul de păsări Şi – ca legătura de chei a pământului – Ar zăngăni apele sub mâinile vântului Şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni !

Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni Şi-ar începe să călărească la vale Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale; Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău – Tu, dezgheţul meu, soarele meu !

Nina Cassian

„Un poet medieval ar fi spus că stările conştiinţei noastre sunt locuri. În general, medievalii imaginau sufletul nostru şi căile sale întocmai unor spaţii. În acest sens, aşadar, sigur că Infernul este

37

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli. Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) - n. 29 mai 1265, Florența - d. 14 septembrie 1321, Ravenna) a fost un poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu.

38 Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) - Autor al Divinei Comedii, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

39 Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist și traducător român.

Licențiat al Facultății de Filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (1968) și al Facultății de Litere și Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării Echinox. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din București (1988). Debut absolut cu critică literară în revista Amfiteatru (1966). După 1990, a fost prorector al Universității BabeșBolyai din Cluj și ministru adjunct al Învățământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj și profesor invitat la mai multe universități din Europa. În ultima perioada a vieții, a fost director la Accademia di Romania din Roma.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un loc şi are o geografie datorită faptului că reprezintă spaţiul stărilor de durere.” – Mira Mocan

- De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două raţiuni majore.

Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 şi finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediţie integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I-IV din Infern (cu aparat critic şi comentarii), Apostrof nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, Orizont nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, Echinox nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I-VI, Echinox nr. 1-23, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, prefaţă la Infernul, Dante Alighieri, trad. Marian Papahagi, Editura Humanitas, Bucureşti 2012, p. 7, n. 1-5).

Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română, comportă în sine o reordonare semantică şi conceptuală, dar mai ales încăpăţânarea de a menţine fidelitatea faţă de text şi faţă de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguităţii textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ul propriu-zis. Aparte fidelitatea fată de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor danteşti, cu o emblematică zgârcenie în tentaţia folosirii sinonimelor, etc.

Irina Papahagi, fiica literatului Marian Papahagi, are formidabilul merit de a fi asumat descrierea laboratorului acestei traduceri – caz extrem de fericit pentru orice filolog sau lingvist -, în prefaţa noii versiuni a Infernului lui Dante Alighieri. Este

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

vorba despre o descriere care, citită cu mare atenţie, conduce la cheia înţelegerii tuturor distincţiilor dintre traducerile precedente ale Divinei Comedii şi metoda, efortul, logica opţiunilor de traducere cu care operează Marian Papahagi. Familiaritatea acestuia cu poezia lui Guittone din Arezzo (1235-1294) şi Guido Guinizelli (1235-1276), poate fi un alt punct de reper pentru cititorul care doreşte să înţeleagă mai adânc munca filologului circumscris umanismului secolului al XIII-lea. În cultura română, aparte traducerea Infernului şi a câtorva cânturi din Purgatoriul, efectuată de către Marian Papahagi, au mai fost publicate traduceri ale Divinei Comedii de către literaţi precum: Nicu Gane, George Coşbuc, Alexandru Marcu, Eta Boeriu, George Pruteanu, Răzvan Codrescu (Infernul). În fine, trebuie spus, în istorie rămân emblematice mai ales traducerile a căror literalism permite cititorului libertatea de a imagina el însuşi în marginea textului, nicidecum traducătorul. Opus, oarecum, traducerii literale – dar aş prefera termenul de complementar (!) – ar fi operarea unei traduceri prin apel la alegorie. Divina Comedie a lui Dante Alighieri este în sine un text a cărui plasticitate o descrie cu multă competenţă şi supleţe hermeneutică Horia Roman Patapievici (v. Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Editura Humanitas, Bucureşti 2004). Vorbim însă de interpretare, efortul filologului este diferit. Acesta din urmă pune în oglindă un text care tocmai se străduie să fie sincron semanticii limbii vernaculare ce-l înfiază. Dacă textul dantesc se vede clar în această oglindă, iar cititorul îl poate percepe până într-acolo încât să-i fie indispensabile atât lectura cât şi lecturile, atunci şi efortul lui Marian Papahagi va fi răsplătit. N-aş rata o astfel de curiozitate!

Daniela Dumbravă: Să ascultăm ritmul primei părţi a primului cânt, dl. profesor Bologna, vă rog să ne recitaţi câteva versuri pentru cititorii medievalia.ro!

Corrado Bologna: Nel mezzo del cammin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura, ché la diritta via era smarrita. /Ahi quanto a dir qual era è cosa dura/esta selva selvaggia e aspra e forte/che nel pensier ritrova la paura!/Tant’è amara che poco è più la morte;/ma per trattar del ben ch’i vi trovai; dirò de l’altre cose ch’i v’ho scorte./Io non so ben

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ridir com’i v’intrai,/tant’era pien di sonno a quel punto/che la verace via abbandonai. În miez de drum când viaţa ni-e-mpărţită/mă pomenii în beznă-ntr-o pădure/de era dreapta cale rătăcită./Ah, să spun cum era nu-mi e uşure/pădurea păduroasă, aspră foarte,/ce-n gând presară iarăşi spaime sure./Amară-i că puţin o-ntrece moartea:/dar ca să-arăt ce bine-n ea aflai/voi spune ce mi-a scos în cale soartea./Nu ştiu prea bine-n ea eu cum intrai,/atât eram întreg de somn pătruns/că-adevăratul drum de-ndat’ lăsai. [Cîntul I, v. 1-12, Dante, Infernul, p. 46-47, tr. Marian Papahagi].

Daniela Dumbravă: Să intrăm în lumea istorică a lui Dante, cea a exilului său din Florenţa, a condamnării sale la moarte, a destinului său itinerant, a limbajului polisemantic specific poetului florentin, amorul courtoise pentru Beatrice.

Mira Mocan: Desigur, este vorba despre o serie de chestiuni asupra cărora ar trebui să ne oprim luni de zile pentru a le dezbate. Ceea ce putem spune însă, din perspectiva restituirii primei părţi a Divinei Comedii, a Infernului (acum şi în limba română), este poate legătura strânsă care există în mod cert între geneza acestor prime versuri şi experienţa exilului lui Dante. Un poet care nu poate să se întoarcă în oraşul său natal (i.e. Florenţa) pentru că a fost în mod injust condamnat la moarte şi care, aşadar, este pus în situaţia de a colinda Italia, cunoscând-o mai curând sub semnul condiţiei străinului ce străbate de fapt teritoriile propriei sale naţiuni.

Foarte probabil că această condiţie itinerantă, în pofida unei vigilenţe acute, l-a condus pe Dante spre multitudinea lingvistică, spre dialectele diverse pe care le auzea în jurul său şi care, în mod cert, construiesc laolaltă polifonia specifică Infernului. Mai apoi, noi cunoaştem pe Dante ca fiind poetul ce slăveşte pe Beatrice, dar care în mod sigur în Infernul nu există. Ea este evocată întocmai unei prezenţe îndepărtate. Aşadar, în proximitatea durerii sfâşâietoare a acestui abis teribil al păcatului palpită sigur şi cea provocată de absenţa femeii iubite.

Daniela Dumbravă: Cum apreciaţi traducerea cânturilor danteşti ale Infernului în versiunea italianistului Marian Papahagi? Pe scurt, cum traduce şi adaptează în limba română regretatul filolog acel volgare illustre specific limbii lui Dante?

Corrado Bologna: Marian Papahagi este un remarcabil italianist, un remarcabil romanist. Cunoş-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

tea perfect limba italiană. Efectuase deja studii importante şi consistente despre literatura italiană veche, în mod particular despre doi poeţi a căror operă este extrem de dificilă, anume Guittone din Arezzo (1235-1294) şi Guido Guinizelli (1235-1276).

A rămas ca punct de referinţă în bibliografia de gen: este un român care a reuşit să ofere ceva în plus italienilor despre literatura italiană veche. Dantele său este extraordinar. Un simplu exemplu: „În miez de drum când viaţa ni-e-mpărţită/mă pomenii în beznăntr-o pădure/de era dreapta cale rătăcită./Ah, să spun cum era nu-mi e uşure/pădurea păduroasă, aspră foarte,/ce-n gând presară iarăşi spaime sure.”

Probabil voi fi greşit câteva accente, însă important este acest vers: „[...]/pădurea păduroasă, aspră foarte…” Italiana oferă [...] aspră e forte. Vocabula forte care înseamnă „puternic”, „tare”, ambele două sensuri luate împreună, aici devin aspră foarte (i.e. foarte aspră). Marian Papahagi a intuit perfect că dificultatea [n.tr. traducerii] acestui poet constă în crearea limbii, a grandioasei forţe metaforice, a amplitudinii enorme pe care o posedă sunetul datorită capacităţii de a îngloba multe sensuri.

Aspră foarte este exemplul minor al unei jumătăţi de vers, dar în care rezidă o creaţie inovatoare. Cred că Dante ar accepta ca aspră foarte să fie a sa aspra e forte. Sunetul şi sensul se regăsesc, într-un sfârşit, reunite.

Marian Papahagi a surprins atât de bine valoarea cuvintelor în rimă – aşa cum şi Mira Mocan în al său excelent studiu introductiv al prezentei ediţii, precum şi Ina Papahagi în prefaţă demonstrează – astfel încât a putut-o conserva mai mereu, ori de câte ori i-a fost posibil, punând deoparte silabele finale şi, mai apoi, ritmul, pe care e.g. le avem în facsimilul manuscrisului unde el notează separat departe/parte/desparte, mai precis, trei cuvinte în rimă pe care el şi le-a însemnat înainte de a începe să traducă. Aşadar, traducerea a pornit de la cuvintele în rimă ale lui Dante, adică de acolo de unde se conservă sensul plenar al întregului vers, pentru ca mai apoi, [n.tr. Papahagi] să le însemneze şi să le introducă în traducere. Această tehnică a trecerii cuvântului ce conţine rima la începutul versului de la stânga spre dreapta versului, demonstrează modul în care a lucrat Marian Papahagi… adică, exact ca şi Dante, întocmai tuturor poeţilor care mai întâi gândesc rima şi, mai apoi, versul care o va conţine. Cel puţin aşa

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE imaginăm noi, filologii. Este o traducere absolut frumoasă şi literală (i.e. fidelă textului). Aproape mereu frumuseţile nu sunt fidele.

Daniela Dumbravă: Geografia Infernului şi, în mod special, abisul Infernului, lumea lui Lucifer.

Dante descrie spaţii sau diferite stări ale conştiinţei /minţii noastre (psyché)?

Mira Mocan: Un poet medieval ar fi spus că stările conştiinţei noastre sunt locuri. În general, medievalii imaginau sufletul nostru şi căile sale întocmai unor spaţii. În acest sens, aşadar, sigur că Infernul este un loc şi are o geografie datorită faptului că reprezintă spaţiul stărilor de durere.

Corrado Bologna: Aş adăuga celor spuse de către Mira Mocan, că tot atât de adevărată pe cât de modernă poate fi aici invocarea poetului Ezra Pound40, maestrul ce a dominat întregul Novecento, cel care a preluat cu exactitate de la Riccardo di San Vittore41 (1110-1173) lucruri pe care Mira Mocan le-a afirmat adineaori. Mira Mocan este un excelent cercetător al misticului Riccardo di San Vittore în Dante. Chiar în aceste zile va apărea un volum al său dedicat acestei teme. Riccardo di San Vittore este interesat de tema stărilor minţii şi este exact ceea ce îl interesa şi pe Ezra Pound sau pe unul ca T. S. Elliot42, care sunt între primii în Novecento ce-l redescoperă Dante după o perioadă destul de îndelungată de tăcere. Settecento, Ottocento sunt perioade care se lipsesc aproape în întregime de Dante.

Barocul nu cunoaşte de fapt Dante, mai mult Petrarca, dar nu şi Dante. Novecento este perioada în care se redescoperă acest mare autor al unei grandioase cărţi universale şi Ezra Pound, în ale sale Cantos, ar dori să rescrie Divina Comedie a lui Dante, numindu-le cantos întocmai cânturilor danteşti. În acelaşi timp, îşi dă seama [i.e.Pound] că este vorba 40

Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 Hailey, Idaho SUA - d. 1 noiembrie 1972 Veneția, Italia) a fost un poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX. Pound a urmat timp de doi ani cursurile Universității din Pennsylvania, după care a fost transferat la colegiul Hamilton. După finalizarea studiilor, activează ca profesor o perioadă scurtă de timp la colegiul Wabash.

41 Riccardo di San Vittore (n.Scoția, cca. 1110 - Paris, 10 martie 1173) a fost un filozof francez și teolog de origine scoțiană. El a fost unul dintre cei mai importanți teologi şi mistici ai secolului al XII-lea înainte de Abația benedictină Sf. Victor din Paris, din 1162 până la moartea sa.

42 Thomas Stearns Eliot (n. 26 septembrie 1888 – d. 4 ianuarie 1965) a fost un poet anglo-american, dramaturg și teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T.S.Eliot a revoluționat întreaga poezie modernă engleză.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

despre o călătorie profundă în interiorul mintii, în acele stări adânci unde trebuie să te înalţi urcând spre Paradis, dar trecând mai întâi prin experienţele infernului, adică cele ale durerii, ale suferinţei, ale abisului, ale singurătăţii. Poate nu este întâmplător că Dante inventează Purgatoriul. Pentru prima oară avem o descriere a Purgatoriului, cu puţin timp introdus în speculaţia teologică medievală. Purgatoriul lui Dante este generat din Infern, în sensul în care Lucifer, pe care dvs. l-aţi amintit, cade din cer şi se cufundă în viscerele pământului. Pământul se retrage înspăimântat, înfiorat, cutremurat de această corvoadă a atingerii trupului impregnat în totalitate de păcat şi care, dintr-un trup plin de lumină, s-a transformat într-unul îmbuibat de materie. În această retragere se produce, pe de altă parte, Purgatoriul.

Această inovaţie genială a lui Dante face în aşa fel încât omul să fie creat în Paradisul terestru, adică în vârful Purgatoriului, după ce Purgatoriul a fost generat ca o consecinţă a căderii îngerului. Aşadar, istoria păcatului şi istoria mântuirii, iar mai apoi a păcatului şi a unei necesare mântuiri, sunt reunite într-una singură. Toate acestea ţin şi de o istorie a stărilor minţii, etape care prin intermediul dezgustului faţă de cădere, faţă de păcat, a sentimentului de culpă, de solitudine, de abandon, a unei vacuităţi ce reuşeşte mai apoi să regăsească lumina, însă nu înainte de a trece prin istoria materiei.

Cred că Dante este un autor chiar al zilelor noastre. Şi este un autor medieval ce vine şi dinspre Novecento.

„Purgatoriul lui Dante este generat din Infern, în sensul în care Lucifer, (…) cade din cer şi se cufundă în viscerele pământului. Pământul se retrage înspăimântat, înfiorat, cutremurat de această corvoadă a atingerii trupului impregnat în totalitate de păcat şi care, dintr-un trup plin de lumină, s-a transformat într-unul îmbuibat de materie. (…)

Daniela Dumbravă: Dante şi Beatrice. Mira, tu aminteşti în studiul tău introductiv consideraţii ale lui Jorge Luis Borges43, Ultimul surâs al Beatricei.

43

Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899 la Buenos Aires - d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveția; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE De fapt, cum se interpretează Comedia dantescă „agăţându-ne” de surâsul şi privirea Beatricei?

Mira Mocan: Să zicem că pentru a aduce în discuţie referinţe mult mai competente şi culte, ori care oferă supleţe istoriei ideilor, foarte important pentru cititorii români ar fi să amintim volumul lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arată cu adevărat lumea lui Dante. În ce priveşte însă trimiterea mea la Borges, eu încerc să pun în evidenţă un alt aspect, destul de diferit de o interpretare academică, anume că, din fericire: „Borges, asemenea marilor scriitori şi poeţi, priveşte pe Dante întocmai unei persoane umane, mai ales prin prisma slăbiciunilor sale. În acest caz, ni se prezintă un sărman poet îndrăgostit, care disperat că nu a reuşit să smulgă Beatricei o privire, spune Borges, mai întâi o visează în coşmarurile sale întocmai unei femei severe care-l ceartă, iar mai apoi, imaginează să o întâlnească, într-un final, în drumul său spre Paradis.”

Corrado Bologna: Eu cred că Mira Mocan are perfectă dreptate când îl invocă pe Borges. Această idee a lui Borges a fost pentru prima dată gândită de Frederico Ozanam44 pe la începutul secolului al XIXlea, în plină epocă romantică. Este o idee romantică, desigur, însă este o idee frumoasă. Rezumând, Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. Este o operă a lui Dante din tinereţe, avea în jur de 25 de ani. Din acel moment nu mai găsim nicio urmă de Beatrice în opera sa până la cântul XXX al Purgatoriului. Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbeşte! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă. Care va fi fost vina lui Dante? Sunt multe culpele sale, dar Beatrice ţine să-i reproşeze în mod special una, anume aceea care induce o vină scriitoricească. Beatrice îi spune lui Danrealitatea paralelă a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul „borgezian" definește concepția despre viață ca poveste („fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevărată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare). A fost influențat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton.

44 Antoine Frédéric Ozanam (n. 23 aprilie 1813, Marseilles, France t la Milano – d. 8 septembrie 1853 la Marsilia) a fost un politician catolic francez cu o credință profundă asupra vieţii şi totodată o figură extraordinară a laicilor catolici. El a fost primul profesor de istorie (de literatură străină) de la Sorbona, astfel încât el poate fi considerat unul dintre precursorii de literatură comparată.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

te că a pierdut timpul în spatele unei copile, o afirmă în cântul XXXI din Purgatoriu. Cine ar fi putut fi această copilă? O altă femeie? Desigur! Însă lucrul şi mai interesant este că în spatele acestui alegorism, tipic Evului Mediu, Dante ascunde după chipul unei fetişcane, o altă poezie, un alt mod efectiv de a face poezie, anume ceea ce el numea „stadiul compunerii rimelor pietroase”. Este ca şi cum ar fi fost o stare împietrită la Dante, ca şi cum ar fi fost o stană de piatră: „[...] così nel mio parlar voglio esser aspro com’è ne li atti questa dura pietra,/[...] tu, femeie a minţii mele eşti de piatră şi m-ai împietrit, iar eu ca piatra sunt, aspru şi dur”. Iată aspră foarte de la începutul Comediei care revine! Această poezie nu este încă poezia care trebuie să o dedice Beatricei.

Beatrice, adică Dante care o inventează pe Beatrice în acest mod, reproşează lui Dante de a nu fi scris Comedia imediat după Nuova Vita: „[...] devo tornare

a dire di Lei cosa mai prima avrei detto di alcuna”/”[...] trebuie să vorbesc despre Beatrice în modul în care nimeni nu a mai făcut-o vreodată” [tr. Corrado Bologna], anume în starea cea mai înaltă pe care mintea umană o poate atinge. Neputând împlini acest lucru, va fi însuşi Dante cel ce va ispăşi şi va cere să fie ispăşit de pedeapsă.

Purgatoriul lui Dante reprezintă şi o sinteză a istoriei literare. Se elimină uşor, uşor, tot ceea ce reprezintă istoria omenirii, a literaturii, a amintirii de scrieri şi, în fine, există Lete, fluviul uitării45. Din 45

Styx este râul al cărui nume este cunoscut de mulți, fără a ști însă care îi este originea sau ce reprezintă exact. Un râu care separă lumea viilor de lumea morților. Styx, se spune, se învârte de nouă ori în jurul ținutului Hades (iadul sau lumea de dedesubt). Numele său vine de la cuvântul grecesc stugein, care înseamnă ură, Styx - râul urii. Râul era atât de respectat de zeii din mitologia greacă, încât ei fac jurăminte de viață doar menționându-i numele, așa cum se face referire în povestea lui Bacchus-Ariadne, unde Jove „confirmă cu un jurământ irevocabil, atestând râul Styx". Există șase râuri care separă ținutul Hades de lumea viilor. Acestea sunt: Acheron - râul tristeții; Cocytus - râul plângerii; Piriphlegethon - râul de foc; Lethe - râul uitării; Mnemosynne râul memoriei şi Styx - râul urii. Se crede că bătrânul luntraș care transportă morții în lumea de dedesubt, Charon, trece peste râul Styx, unde câinele Cerberus, care are coadă de dragon, păzește, permițând tuturor sufletelor să intre și nici unuia să iasă. Aceasta este o concepție greșită.

De fapt, Charon trece peste râul Acheron, unde Cerberul stă de pază pentru eternitate. Tot legat de acest subiect, Charon conduce doar sufletele celor care sunt îngropați cum trebuie, cu o monedă (numită obol), care se pune în gura decedaților în timpul funeraliilor. Dacă un zeu își depunea jurământul la râul Styx și nu se ținea de cuvântul său, Zeus îl forța pe zeul respectiv să bea din râu. Apa este presupusă a fi atât de rea, încât zeul își pierdea vocea timp de nouă ani. Râul nu este subiectul nici unei legende, dar apare menționat în mai multe. Aceste fărâme de descrieri oferă nu numai o perspectivă ex-traordinară asupra

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acel moment se petrece ascensiunea în Paradis, întocmai celui ce atinge starea de curăţenie absolută a minţii, starea de lumină pură, înlăuntrul căreia nu poate exista decât răpirea în duh, viziunea. Astfel, memoria tuturor celor văzute se pierde, rămâne doar vederea în duh. Aceasta este starea despre care vorbeşte şi la care ne cheamă Dante! „Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. (…) Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbeşte! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă.”

Corrado Bologna Daniela Dumbravă: La lansarea noii ediţii a Divinei Comedii la sediul Uniunii Scriitorilor, evocând memoria lui Marian Papahagi şi vorbind despre aceşti tineri care îi continuă munca în domeniul studiilor şi traducerilor din Dante, aţi îndreptat discursul final spre doliul care exultă durerea, amintind un mic fragment dintr-un volum al etnologului italian Ernesto di Martino46, Moartea şi plânsul ritualic în lumea antică: (…) îngropându-ne mortul, înseamnă să-l laşi să treacă prin noi, să transformi o pierdere în valoare, să învingi bezna doliului”. Puteţi explica cum anume se transformă pierderea în valoare? În fond, nu credeţi că tocmai acesta pare să fie pentru noi mesajul profund al lui Dante? De fapt sunt două întrebări într-una singură, aparent diferite una de cealaltă.

Corrado Bologna: Mulţumesc foarte mult pentru această întrebare, reprezintă un unic gând şi o unică idee. Eu vă mulţumesc mult pentru a-mi fi pus această întrebare pentru că eu cred că, într-adevăr, aparte valoarea literară foarte înaltă, a acribiei şi a valorii filologice pe care o are această traducere, vorbim despre una dintre cele mai frumoase pe care eu o cunosc între traducerile vernaculare ale Comediei, cum ar fi cele în limba engleză, franceză. râului, ci și a viziunii grecilor antici asupra lumii de dedesubt, de la porțile de adamanțiu până la nivelurile separate ale Tartarului și Erebusului de pe Câmpiile Elysiene. În acest râu, zeița Thetys, mama lui Ahile, l-a îmbăiat pe acesta când era prunc pentru a-l face invincibil. Ținut de călcâi în timp ce era scufundat, lui Ahile i-a rămas un singur punct vulnerabil: călcâiul. Acesta i-a adus și moartea în Războiul Troian.

46 Ernesto de Martino (n. 1 decembrie 1908- d. 9 mai 1965) a fost un filozof italian și antropolog și istoric al religiilor. El a studiat cu Benedetto Croce și Adolfo Omodeo, și a făcut cercetări de teren cu Diego Carpitella în ritualurile funerare ale Lucania și Tarantella.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Acesta este un efort care porneşte din interiorul şcolii romane unde Marian Papahagi s-a format avându-l ca maestru pe Aurelio Roncaglia (1912-2001), fapt care se simte şi care este extrem de evident.

Aşadar, această traducere oferă enorm Italiei, iar nu numai României! Mai apoi, acea frază evocată de dvs. din Ernesto de Martino (1908-1965) şi pe care eu am dorit să o aştern concluziv discursului meu – noi trebuie să facem ca durerea să treacă, iar nu durerea să ne treacă pe noi; să treacă moartea prin noi, iar nu noi înspre moarte [tr. şi subl. redacţiei], aceasta ar fi edificarea doliului. Viaţa este o continuă edificare a doliului! Există o poezie foarte frumoasă a lui Lucian Blaga, pe care eu şi Mira Mocan am studiat-o şi tradus-o împreună, care spune: „[...] vezi,

orice amintire este dorul unei răni/ogni ricordo è traccia di ferita.” Ulise este recunoscut pentru o

cicatrice dobândită în urma unei răni, aşa cum orice amintire reprezintă o alinare, îngrijirea unei răni ce a lăsat urme în noi. Cred că Divina Comedie lasă un semn în noi, aşa cum şi moartea lui Marian Papahagi a lăsat o urmă adâncă.

Cele două lucruri se recompun astăzi datorită celor două studente ale lui Marian Papahagi, Mira Mocan şi Ina Papahagi, care sunt într-adevăr elevele sale, dar şi ale culturii italiene, mai precis, ale şcolii de filologie de la Roma. În acest sens, din momentul în care a întrerupt nu atât traducerea sa, care a fost integrală gândind Infernul, cât comentariile sale, de la acel punct precis, Mira Mocan a reluat şi completat comentariu întregului volum. Acesta este un act umanistic de înaltă ţinută morală: reluarea cuvântului întrerupt, resuscitându-l la viaţă. În acest sens, cred că se revine la o „viaţă nouă” a Comediei, restituind acest Infern ce rămăsese doar între paginile unor reviste importante precum Echinox, Apostrof, Vatra şi care, iată, acum devine un volum memorabil. Acest tip de restituire memoriei a vieţii este un act în care, într-adevăr, se elaborează durerea; cred că se elaborează durerea dispariţiei, durerea curmării. „Viaţa este o continuă edificare a do-

liului! (…) Cred că Divina Comedie lasă un semn în noi, aşa cum şi moartea lui Marian Papahagi a lăsat o urmă adâncă.”

Daniela Dumbravă: Comitetul pentru Drepturi Umane, o organizaţie ştiinţifică independentă, cere a fi eliminată din programa şcolară Divina Comedie pentru că este un text antisemit, rasist şi homo-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fob. Deseori este invocată poziţia Valentinei Sereni, cea care defineste „ofensive şi discriminatorii” cânturile XXXIV din Infernul, acolo unde Iuda Iscarioteanul (evreul trădător conform tradiţiei biblice) este reprezentat între fălcile lui Lucifer, cu capul în jos. Mai apoi, versurile islamofobe din cântul XXVIII prin care se hotărăşte condamnarea lui Mahomed, „aţâţător de scandal şi schismă”. În fine, homofobia, pentru că Dante poziţionează pe maestrul său sir Brunetto Latini între cei damnaţi pentru sodomie.

Cum anume se desfăşoară această dezbatere în Italia: Gherush 92 versus Divina Comedie ? Nu-i suficient de politically corect Dante?

Mira Mocan: Eu aş spune că atâta vreme cât există o dezbatere ar trebui să fie măcar o umbră de egalitate între interlocutori. Aşadar, fac un oarecare efort să văd aici o autentică luare de poziţie, o adevărată dezbatere pe această temă. Oricum, este adevărat că aceasta este o ştire discutată în ultima vreme în Italia şi care s-a răspândit, însă ce se poate spune? Foarte simplu, anume că este semnul, destul de preocupant, de modul în care în ultima vreme se pierde orice dimensiune profund istorică a pulsului culturii noastre. Este clar că Dante trebuie citit prin prisma vremii sale şi că, din acest punct de vedere, această presupusă acuză nu ar avea niciun sens pentru că utilizează un limbaj pe care timpii danteşti nu-i cunoaşte. Odată spunând aceasta, în mod cert, iată (!) îmi pare paradoxal că unui autor de o asemenea profunzime, n-aş spune nici măcar morală, ci eticitate şi umanitate, i se pot imputa culpe ce ţin de absenţa totală a înţelegerii problematicilor umane în genere.

Corrado Bologna: Da, Mira Mocan a spus-o deja foarte bine şi cred că aceasta este una dintre probele victoriei prostiei asupra inteligenţei. Nu trebuie să-i lăsăm să învingă, este necesar un răspuns ferm. Este una dintre cele mai prosteşti afirmaţii care s-au putut spune în istoria umană. Dante Alighieri a scris probabil cea mai importantă carte a istoriei umane, o carte care doreşte să înfăţişeze Universul, care doreşte să reprezinte armonia Universului şi, totodată, dizarmoniile dinlăuntrul acestei armonii. Armonia pe care Dante o construieşte este cea pe care o câştigă prin intermediul unei lupte epuizante, cea a parcurgerii unei căi morale, etice.

Acesta este fundamentul: etica! Este vorba despre acea armonie câştigată, mijlocită fiind de persoană şi

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

de celelalte persoane. Dante spune: „[...] io mi son un che quando/ Amor m’ispira, noto, …/[...] eu sunt unul dintre aceia care iubirea mă inspiră, scriu….” [cântul XXIV,Purgatoriul] Când se deschide Comedia (i.e.

Infernul), să nu uităm, el începe cu un vers decisiv: „[...] În miez de drum când viaţa ni-e-mpărţită/mă pomenii…” etc., etc. Este vorba despre viaţa noastră, a tuturor, aceea pe care Dante o invocă, atenţie! Împreună cu el, suntem toţi chemaţi să parcurgem această cale spre desăvârşire. În această carte, există ce-i drept personaje care în vremea sa erau condamnaţi, însă prostia celui modern şi a acestui politically correct care ignoră istoria, este în aşa manieră evidentă că transformă conceptul de politically correct în ceva extrem de abstract. Politically correct ar trebui să fie antropologie, recunoaşterea celuilalt, a diferenţei celuilalt. Această carte este al nostru celălalt. Ar trebui mai întâi respectat acesta, mai apoi diferenţa de celălalt. Această carte a fost scrisă acum aproape de o mie de ani.

1321 reprezintă cronologia morţii lui Dante, în doar câteva decenii se va împlini un secol. Este o carte care vorbeşte de mii de ani, cum bine spune Mira Mocan. Deschizând introducerea sa, în care este citat Italo Calvino47 un mare scriitor european şi universal care vine dinspre vocea unuia care trebuia să meargă în America şi a scris despre alegerile americane, cu puţin timp înainte de a muri: „clasică este acea carte care n-a terminat niciodată să spună ceea ce are de spus”. Ceea ce are încă de spus nu este încă împlinit aici. Dante are încă multe să ne spună, însă este un text dificil, aspru şi puternic. Ar trebui să facem conturile nu cu prostia umană care pretinde că este în stare să surprindă detaliile minuscule, eventualele mici erori care pot într-adevăr să existe în carte, ci cu erorile istorice a unor puncte de vedere diverse. Ceea ce contează este sensul cuprinzător al acestei cărţi universale, într-adevăr, cel mai înalt din câte au fost scrise vreodată de un om. Să privim spre surâsul lui Beatrice, către finalul urcuşului, iar nu spre lucrurile minore, către micile

47

Italo Calvino (n. 15 octombrie 1923 – d. 19 septembrie 1985) a fost un jurnalist și scriitor italian de nuvele și romane. Cele mai cunoscute lucrări includ Trilogia: Strămoșii noștri (1952-1959), Colecţia Cosmicomics de povestiri scurte(1965), iar romanele Orașul invizibil (1972), Dacă într-o noapte de iarnă un călător (1979), Castelul destinelor încrucișate.(1979). A fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vreascuri pe care ar trebui să le eliminăm! Sensul moral ce trebuie restituit în speţă generaţiilor tinere este că în această carte se poate găsi hrană îmbelşugată şi profundă.

Mira Mocan: Aş dori să mai adaug o ultimă consideraţie. „Istoria ne învaţă că, într-adevăr, a începe să interzici cărţi nu poate fi nicicând condiţia afirmării unei civilizaţii.”

Corrado Bologna: De fiecare dată când cărţile au fost arse, ai dreptate Mira, s-a marcat debutul unei plenare negaţii a libertăţii. Aşadar, acolo unde se ascunde pericolul negării libertăţii nu poate apărea ca fiind ceva strălucitor şi să fie o propunere autentică pentru libertate.

Daniela Dumbravă. Fără doar şi poate este o falsă problemă. Vă mulţumesc! ***** Dante Alighieri. Divina Comedie. Infernul,

traducere şi comentarii Marian Papahagi, prefaţă Irina Papahagi, ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan, colecţie bilingvă coordonată de Smaranda Bratu Elian şi Nuccio Ordine, Editura Humanitas, 2012, 593 pp. [Seria Biblioteca Italiana, publicată sub patronajul Institutului Italian pentru Studii Filosofice; volum editat cu sprijinul Departamentului de Lingvistică al Universităţii Roma Tre].

***** Corrado Bologna este profesor universitar de filologie romanică în cadrul Departamentului de Lingvistică, Universitatea Roma Tre, precum şi în cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea Elveţiei italiene din Lugano, iar Mira Mocan este cercetător şi lector în cadrul instituţiilor academice mai sus menţionate. Corrado Bologna a editat, între altele, o selecţie de eseuri ale istoricului religiilor Károly Kerényi, Nel labirinto (Boringhieri, Torino 1983) precum şi ale lingvistului Giorgio R. Cardona, I linguaggi del sapere (Laterza, Roma-Bari 1990). Este traducătorul în limba italiană al volumului psihiatrului elveţian Jean Starobinski, Ritratto dell´artista da saltimbanco (Boringhieri, Torino 1984).

De asemenea, prof. Bologna a colaborat la editarea lui E. R. Curtius, Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter (La Nuova Italia, Firenze 1992). Între contribuţiile sale importante, amintim: Vita di Don Chisciotte e Sancio Panza di Miguel de

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Unamuno (Bruno Mondadori, Milano 2005); L´armonia del mondo di Leo Spitzer (Il Mulino, Bologna 2006). În limba română a fost tradus volumul său Flatus vocis. Metafizica sş antropologia vocii, Clusium, Cluj-Napoca 2004.

Mira Mocan este licenţiată a Universităţii La Sapienza, Roma, cu o teză dedicată analizei evoluţiei semantice a termenului cossirar în contextul liricii trubadurică, teză publicată sub forma monografiei cu titlul: I pensieri del cuore. Per la semantica del provenzale „cossirar”, Roma, Bagatto Libri, 2004).

Titlul de doctor l-a obtinut la aceeaşi facultate, cu teza intitulată Prezenţa lui Riccardo di San Vittore în Commedia, lucrare pentru care i s-a atribuit prestigiosul premiu Natalino Sapegno, pentru cea mai bună teză de doctorat a anului 2007. În acelaşi an, Mira Mocan publică La trasparenza e il riflesso.

Sull´„alta fantasia” in Dante e nel pensiero medievale la faimoasa editură milaneză, Bruno Mondadori.

©Daniela Dumbravă

„Prin mine se ajunge la jalnica cetate Prin mine se ajunge la chinuri necurmate Prin mine se ajunge la osândita ginte.

Justiţia mişcat-a pe-naltu-mi Ziditor La viaţă sunt adusă de cel dintâi amor De-atotputernicia şi de suprema minte.

Nimica înainte-mi n-a fost decât vecie Şi viaţa mea eternă menită e să fie; Lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi aice! (poezie de Dante Alighieri din „Divina comedie”, Infernul, III, traducere de N. Gane.)

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea s-a numit: O mie şi una de nopţi. O mie de nopţi, fiind sinonim în mintea cititorului cu „infinite nopţi” , „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.”

MARIA SAVA, Iaşi Orbeţi şi orbi În societăţile tradiţionale, bardul orb constituie o funcţie răspândită atât în Europa cât şi în Asia. Orbeţii erau băsmuitorii acompaniaţi de ceteră, mulţi dintre ei fiind orbi. Între orbete şi lume se interpune o pânză de păianjen, astfel încât activitatea lui nu poate fi distrasă de nicio faptă, el rămânând centrul universului. În Orb sărac, din vol. Hanu Ancuţei de Sadoveanu, orbul transmite auditoriului Mioriţa, întovărăşind povestirea cu sunetul cimpoiului. De obicei rapsodul se rezema de un copac sau de o coloană, suflul din instrumentul său simbolizând Anima Mundi ce străbătea elementul vertical, Axis Mundi. Tradiţia şi existenţa povestitorilor orbi s-a prelungit până-n Evul Mediu, iar la noi, mult mai târziu în contemporaneitate. „Secretul băsmuirii s-a pierdut împreună cu celelalte ştiinţe tradiţionale. Ştim că era o epifanie, o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuiau divergent, în lumea sublunară. (p. 30) Voievozilor şi de altfel şi celorlalţi stăpânitori ai lumii li se spuneau basme, ori li se cântau balade nu doar la ospeţe, ci şi înainte de-a adormi. Atunci când i se recita, voievodul închidea ochii, adică, devenea orb ca şi partenerul său, între ei stabilinduse o egalitate, un numitor comun: „iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă.” (Eminescu) În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia Mică, fabulele au fost scrise în

În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată, a trece într-un alt tărâm - în cel al visului.

Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, Nopţile arabe, titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie şi una de nopţi, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap şi, care, a cucerit Persia şi India, murind la Babilon.

Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri. Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul deal lor. A trecut vremea, dar iată că, la un moment dat, când primeşte solda, printre monede descoperă şi una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind către monedă zise: Ai îmbătrânit,

omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Ma-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella. În aceeaşi clipă şi-a

amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.

Dar întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Historia Natural despre India, despre Persia şi despre Bactriana. Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor ColeridgeHanul Kubla ( Kublai Khan) : «În Xanadu han Kubla porunci Un falnic domn al desfătării : Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci În jos, spre-ntunecimea mării.” În povestirea japoneză Cântăreţul cu urechile smulse, bardul orb Hoici colindă ţinuturile rostind epopeea prăbuşirii dinastiei Taira.

Acelaşi lucru îl aminteşte U-ceng-en în prefaţa la Călătorie spre Soare-apune. „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei. În Amintiri despre cele întâmplate în Hangdou (Sec. al XIII-lea) se scria că în Hangdou erau 93 de povestitori faimoşi dintre care 52 de meşteri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume. Pentru a putea fi urmăriţi mai uşor aceştia povesteau în graiul poporului, iar pentru ca firul povestirii lor să fie cât mai curgător şi bine legat, îşi pregăteau textul în scris. Aceste texte au fost numite huapăn. Cele mai multe au fost adunate şi publicate în antologii.”48 Există o admirabilă poveste legată de Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu poveştile sale. Pentru frumuseţea lui, redau aici un dialog dintre ţar şi orb : 48

S-ar putea face o analogie între povestitorul de profesie chinez şi povestitorii de la noi (în special „Orbeţii”, amintiţi de Ion Budai Deleanu şi de alţi scriitori din Ardeal care au contribuit la păstrarea şi transmiterea creaţiilor populare, mai cu seamă acelor bătrâneşti.) p. 19. ( U Ceng-en - Călătorie spre soare –apune, Biblioteca pentru toţi, 1971, trad. şi prefaţă Corneliu Rudescu.)

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

„ -Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi poveşti să povestiţi ?

-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învăţat -Cum asta ?

-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.

Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul, orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor : «Oh, unde pleci tu Hristoase Dumnezeule ? Pe noi cui ne laşi ? Cine are să ne potolească setea şi foamea? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor : «Am să vă las, zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi! » Şi-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul : «O, milostive Mântuitorule !

Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpate şi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească; Ci dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat.» Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc : «Facă-se voia ta, Ioane! Ale lor să fie cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură, apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte; deschise să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin.” (pg 85) Inspirat de existenţa orbeţilor dar şi de un fapt divers citit în ziare, Dan Culcer scrie un frumos şi impresionant poem intitulat sugestiv : Homerid. Îl redau mai jos : Homerid

Cu ochii albi, senin, stă drept, Între şuvitele albe, între drumuri de fier. Şoptind printre dinţi cuvinte Şuierând cântece aflate, cunoscute doar de el, învăţate de la Bătrâni.

Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe În centrul Luminii, în centrul lumii, locomotiva năpustită se opreşte blând fornăind ca un balaur,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sub pod, pe drumul de fier.

Un descântec.

Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.

Doar păsările fără cântec pier. (p. 86) „Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.”

(Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul 2010) Spune Lev Şestov în Revelaţiile morţii, că într-o carte veche de înţelepciune stă scris că atunci când îi vine omului sorocul Îngerul Morţii coboară la el spre a-i despărţi trupul de suflet. În acel moment corpul său e acoperit de ochi de care, de fapt, nu are nevoie, nu i-au fost lui hărăziţi. Se poate întâmpla, însă ca apariţia lui să fie prea devreme. Atunci Îngerul Morţii îşi dă seama, nici măcar nu se mai arată şi-i lasă celui vizitat o pereche din mulţimea de perechi de ochi ce-i acoperă trupul. Pe lângă ceea ce văzuse până atunci, omul începe să vadă lucruri noi şi stranii, nu aşa cum le văd ceilalţi oameni, ci cum le-ar vedea locuitorii celorlalte lumi. Nimic din ce văd ochii normali, obişnuiţi, nu seamănă cu ceea ce văd ochii lăsaţi de Înger. Sunt două viziuni total opuse, de bietul om poate să creadă c-a înnebunit. Unul dintre cei vizitaţi de Îngerul Morţii a fost Feodor Dostoievski. Şi lucrul ăsta nu s-a întâmplat nici când a fost condamnat la moarte, nici pe vremea când se afla în Casa Morţii, ci atunci când a cunoscut subterana. „Subteranul nu înseamnă câtuşi de puţin cotlonul mizer în care Dostoievski hotărăşte viaţa eroului său, şi nu înseamnă, nicidecum, singurătatea lui, ce n-ar fi putut să fie mai desăvârşită în măruntaiele pământului, ori pe fundul mărilor, ca să folosim cuvintele lui Tolstoi.” (p.27) Însă Dostoievski nu e singur în literatura rusă. Alături de el trebuie aşezat Gogol, cel despre care însuşi Dostoievski afirma: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.” În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

etern.” Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească, cu acea faţă a omului care când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. El vedea asemeni personajului său Viii ale cărui pleoape atârnau până la pământ şi nu le putea ridica. Şi dacă pe unii orbeţi această putere de-a vedea dincolo de trivialitatea lumii în care trăim, miezul ei încărcat de tragism, i-a vlăguit, i-a aruncat într-o agonie din care n-au mai avut puterea să iasă, pentru alţii intrarea în penumbră a însemnat începutul unei alte vieţi. În cartea sa asupra antroposofiei, Rudolf Steiner afirma: „atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.” Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. „Tot ceea ce i se întâmplă – inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile - toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l folosească.” Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea, îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale. Şi pentru că am vorbit de însingurare, aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. „Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. „Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepuscul zilei, dar şi al vieţii, lumea vizibilă se îndepărtează dar, „Nimeni

să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea” (Poemul darurilor - J.L.Borges).

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea. „Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: «grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate, auditivă». De aici, acea maximă: «muzica înaintea tuturor lucrurilor», a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

Un alt orb în ale cărui versuri, covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literatura. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I, a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă pe care se afla şi Milton: „Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile: „eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(„orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit „in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă. Însă Milton are şi alte versuri pe această temă precum sonetul de mai jos, versuri pe care le-a dictat unor persoane, ocazional.

John Milton - On His Blindness When I consider how my light is spent, Ere half my days, in this dark world and widte, And that one talent which is death to hide, Lodged with me useless, though my soul more bent To serve therewith my maker, and present My true account, lest he returning chide, Doth God exact day-labour, light denied?

I fondly ask; but Patience to prevent That murmur, soon replies, God doth not need Either man's work or his own gifts, who best Bear his mild yoke, they serve him best, his state Is kingly. Thousands at his bidding speed And post o'er land and ocean without rest: They also serve who only stand and wait. „Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, Elogiu umbrei, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: „Looking on darkness which the blind to do sie” se referă de fapt nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii lumea lor, ci la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică. Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane – Ulisse şi Finnegans Wake, iar pe de alta, opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. „Din toate câte mi s-au întâmplat, spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Fără să aibă cunoştinţă de mitica discuţie dintre Dumnezeu şi orb, Borges conchide că orbirea le-a adus acestor mari creatori un nou mod de viaţă, nu în totalitate nociv, pervers. Orbirea poate fi un mijloc de-a vedea dincolo de micimea acestei lumi. Ca şi-n crepusculul vieţii toate lucrurile-l părăsesc pe Orb. Rămâne doar cu el însuşi- „nosce te ipsum”.

Potrivit sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine pe sine decât un orb? Şi nu doar pe sine, ci esenţa acestei lumi.49

F. Scott Fitzgerald50 şi Zelda Fitzgerald

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, am fi urmărit aventurile Zeldei Fitzgerald în tabloide aşa cum citim despre Paris Hilton sau Lindsay Lohan.

Probabil că ar fi ajuns celebră chiar şi dacă nu l-ar fi întâlnit niciodată pe cel care avea să-i devină soţ, scriitorul F. Scott Fitzgerald. Personalitatea ei magnetică a ieşit la iveală încă din adolescenţă. Crescută de o familie puternic ancorată în convenţiile sociale ale epocii (tatăl ei a fost judecător al Curţii Supreme din Alabama, SUA), Zelda contraria prin comportamentul ei. Era inteligentă şi talentată, însă şcoala nu o interesa. Pe atunci avea alte pasiuni – „băieţii, dansul şi înotul”, după cum singură mărturisea. Îşi cumpărase un costum de înot de culoare pielii pentru a alimenta zvonurile potrivit cărora face baie goală în piscină.

Pe F. Scott Fitzgerald l-a cunoscut (cum altfel) la o petrecere. Chiar dacă nu era pe placul familiei ei, Scott a devenit din ce în ce mai insistent. A modificat trăsăturile eroinei primului său roman, Dincoace de Paradis, pentru a-i semăna Zeldei. Nu multe femei ar fi putut rezista unui astfel de gest, Zelda în niciun caz.

50

49

BIBLIOGRAFIE: U Ceng-en - Călătorie spre soare–apune, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1971; Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul, ClujNapoca 2010; Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Editura Institutul European, Iasi 1993; Jorge Luis Borges - Cărţile şi noaptea, Junimea, Iaşi, 1988: Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1993.

Francis Scott Fitzgerald (Francis Scott Key Fitzgerald (24 septembrie 1896 – 21 decembrie 1940) a fost un scriitor american. Este considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci. Fitzgerald a făcut parte din așa-zisa „generație pierdută" a americanilor născuți în anii 1890 și maturizați în perioada Primului Război Mondial. El a scris patru romane, a lăsat al cincilea neterminat și a scris numeroase nuvele. A fost un prozator american, reprezentant strălucit al epocii Jazz-ului, termen pe care l-a făcut celebru. Romanul său Marele Gatsby (1925) sa clasat pe locul secund în topul celor mai importante romane de limbă engleză din secolul trecut (după Ulise al lui James Joyce), în urma unei anchete literare făcute în SUA.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 41

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poate una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din istoria literaturii secolului al XX-lea.

S-au căsătorit la scurt timp după publicarea romanului de debut al lui Scott, în 1920. Cam în acest moment adolescenta sudistă începe să se transforme într-o figură legendară a nebunilor ani ’20, a epocii Jazz-ului şi a generaţiei pierdute. Mai întâi în New York, apoi în Franţa, cei doi sunt în centrul atenţiei oriunde se duc. Zelda pare dezlănţuită: face baie în fântâni publice, dansează pe mese şi îşi arată picioarele la petreceri, bea non-stop, are o legătură sentimentală cu un aviator francez. Comportamentul ei îl face pe Hemingway, care se împrietenise pe atunci cu Scott, să o considere „nebună de legat”.

Zelda nu-i rămâne datoare şi îl porecleşte „paiaţă”. Îl acuză chiar şi pe soţul ei că este homosexual şi că are o aventură cu Hemingway, ceea ce duce la certuri şi scene greu de suportat pentru cunoscuţii lor.

ticile devastatoare aduse romanului o distrug psihic.

Mai mult internată, fără prieteni, Zelda se desprinde tot mai mult de lumea reală. Nu participă la înmormântarea lui Scott (doborât, în 1940, de un infarct), pe care nu-l mai văzuse de un an şi jumătate. După ce citeşte manuscrisul ultimului roman al soţului ei, Iubirea ultimului magnat, se apucă să scrie, la rândul ei, un nou roman, pe care nu-l finalizează până la moarte.

La data de 10 martie 1948, un incendiu cuprinde spitalul unde era internată Zelda. Aceasta era închisă într-o cameră unde urma să i se administreze electroşocuri şi nu a putut să se salveze. A murit carbonizată, alături de alte nouă paciente.

Intrată într-un con de umbră în a doua parte a vieţii, Zelda revine în atenţia publică după moarte, când viaţa ei alături de Scott devine subiectul mai multor biografii, filme şi piese de teatru (una dintre ele scrisă de dramaturgul Tennessee Williams51).

Mai mult, Zelda devine un icon al mişcării feministe din anii ’70, care o consideră o victimă a unui soţ alcoolic şi dezaxat şi nu motorul prăbuşirii unui scriitor extrem de talentat, aşa cum era considerată până atunci. Destinul ei şi al lui Scott este rezumatul perfect al titlului celui de-al doilea roman al acestuia: Cei frumoşi şi blestemaţi. ***

Zelda şi Scott

După ani de petreceri şi iad conjugal, în 1927 Zelda reia cu îndârjire lecţiile de balet abandonate în tinereţe. Obsedată de reuşită, exersează până la epuizare. Probabil că acest lucru a fost decisiv, alături de stilul de viaţă epuizant, în declanşarea căderii psihice pe care o suferă la sfârşitul anilor ’20. În 1930 este internată într-un spital de psihiatrie, fiind diagnosticată cu schizofrenie. Avea să-şi petreacă aproape tot restul vieţii sub supraveghere medicală.

Paradoxal, după internare Zelda trece printr-o perioadă foarte creativă. Se apucă de pictură şi scrie un roman, Salvează-mi valsul, publicat în 1932, în care foloseşte foarte multe elemente reale din viaţa ei conjugală cu Scott (spre nemulţumirea acestuia, chiar dacă şi el făcea acelaşi lucru). Însă cri-

Fitzgerald a făcut parte din aşa-zisa „generaţie pierdută" a americanilor născuţi în anii 1890 şi maturizaţi în perioada Primului Război Mondial. El a scris patru romane, a lăsat al cincilea neterminat şi a scris numeroase nuvele: 1920: Dincoace de Paradis (This Side of Paradise); 1922: Povestiri din epoca jazzului (Tales of the Jazz Age); 1922: Cei frumoşi şi blestemaţi (The Beautiful and Damned); 1925: Marele Gatsby (The Great Gatsby), capodopera sa; 1934: Dulce e noaptea (Tender Is the Night); 1941: Ultimul magnat (The Last Tycoon).

Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu

51

Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier Williams, (n. 26 martie 1911 – d. 25 februarie 1983) a fost un dramaturg, poet și romancier american, laureat al premiului Pulitzer pentru dramă pentru piesa de teatru A Streetcar Named Desire (Un tramvai numit dorință) în 1948 și ulterior pentru piesa Cat On a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperișul fierbinte) în 1955, ambele beneficiind de timpurii și mai contemporane ecranizări remarcabile.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I. Necunoscutul Autor: Corina Militaru, Constanţa

Cine o fi? mă întreb ieşind din casă. Această nelămurire mă urmăreşte zi şi noapte de un timp.

Traversez grădina inspirând miresmele florilor deşteptate din somn de roua dimineţii. Zâmbesc încântat şi recunoscător în sinea mea soţiei, deoarece graţie pasiunii ei pentru grădinărit mă pot bucura de culoare şi parfum. Urc în maşină, nu înainte de a o mângâia tandru din priviri. În sfârşit am reuşit să-mi îndeplinesc dorinţa de a avea un Renault Megane. De fapt, nu este singurul vis devenit realitate. Cândva, cu mult timp în urmă - mai exact după terminarea facultăţii - mi-am făcut un plan de viitor. Unul adevărat, scriind cu pixul pe hârtie, punct cu punct, ce vreau să realizez în viaţă. Au trecut opt ani de atunci şi încă mai păstrez caietul unde, întâi am desenat treptele pe care urma să calc spre împlinire, apoi am notat legământul meu cu mine: „Oricât de sus vei ajunge nu uită să fii om!”.

Conducând fără să observ drumul - îl ştiu şi cu ochii închişi - mă întreb de ce oare mi-am amintit tocmai astăzi de acel caiet. Poate fiindcă nu l-am mai deschis de mult, ori pentru că, tocmai am epuizat toate aspiraţiile înscrise acolo, fiind promovat director de curând. Îmi promit să actualizez lista. Pe de altă parte, această avansare nu mi-a adus atâta bucurie câtă mă aşteptam. Din contră, pe umerii mei apasă o mai mare responsabilitate, iar problemele curg întruna. Oamenii se urnesc greu. Sunt obişnuiţi să muncească cu biciul pe ei aşa că, fără prea multă plăcere, iniţial, a trebuit să îmbrac stilul de lucru sugerat de predecesorii mei. Aş fi vrut să fie altfel, dar am constatat în puţinul timp scurs de la numire că, dacă nu urli şi nu-i pedepseşti, angajaţii găsesc iute o cale să ocolească munca. „Sau am ales să-mi fie mie mai uşor!” simt pe neaşteptate îndoiala zdruncinând toată construcţia mea liniştitoare, clătinată şi mai mult de următorul gând: „Dacă se poate şi

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

altfel!” „Nu!” mă scutur, şi-mi zic hotărât: „Dacă eşti prieten cu ei te mănâncă de viu!”

De câteva minute conduc mai atent. Încă puţin şi ies în şoseaua de centură unde, nu foarte departe, se află sediul firmei mele. Întotdeauna aglomerată, această zonă îmi solicită vigilenţa. Imediat ce depăşesc porţiunea cu pricina mă relaxez, revenind fără să vreau la obsesia mea. Cine o fi? Este straniu să-l văd zile la rând aproape în acelaşi loc - la vreo cincizeci de metri de punctul unde fac la stânga spre intrarea în firmă. Cred, totuşi că, stres-ul a început să-şi pună amprenta pe psihicul meu prea încercat în ultima perioadă. Îi povestisem şi soţiei despre acest bărbat în vârstă, îmbrăcat foarte elegant, cu o ţinută impecabilă care, parcă, mă aştepta în fiecare dimineaţă pe marginea străzii - unde niciun om normal n-ar sta - ridicându-şi pălăria când trec cu maşina pe lângă el. Ei nu i se păruse însă nimic extraordinar.

O fi lucrând la firma de lângă voi, ce-i aşa de curios? Probabil te cunoaşte din vedere!

Mda! am admis eu. S-ar putea să ai dreptate. Îmi propusesem să-mi vizitez vecinii pentru a-l cunoaşte, dar tot amânasem. Dornic să scap de obsesie mă gândisem chiar să opresc pur şi simplu şi să-l întreb... Ce? dezarmasem apoi. Cine eşti? De ce mă saluţi? Mi s-a părut absurd. Bine, puteam să-l iau cu maşina, să-l ajut! Era evident că mergea pe jos şi la vârsta lui îi putea fi greu, cu tot aerul său sportiv.

N-am avut curajul. Nu voiam să-l deranjez şi mai ales nu aş fi suportat refuzul, darmite să devin ridicol. „Până la urmă ce-i atât de greu să merg până acolo şi să văd!” gândesc şi hotărăsc că negreşit astăzi să fac acest lucru.

Mă apropii de locul unde, de obicei, îl întâlnesc. Este acolo şi astăzi. Trec pe lângă el, de data aceasta ceva mai liniştit dat fiind decizia luată. Mai mult, îi răspund la salut, ceea ce nu mai făcusem niciodată. Remarc în trecere eleganţa pălăriei lui şimi amintesc dorinţa mea mai veche, reprimată în timp, de a purta pălării. Îmi cumpărasem una în studenţie, dar când am pus-o pe cap toţi colegii au râs de mine, inventându-mi şi o poreclă de care nu vreau să-mi amintesc. De atunci am renunţat, rămânând totuşi cu o atracţie nelămurită pentru acest accesoriu.

O uşoară trepidaţie a maşinii mă aduce urgent în prezent. Opresc şi îngrijorat îi dau ocol, con-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE statând cu stupoare o pană la roata din stânga faţă.

Nervos din cauza ghinionului, căci numai ghinion putea fi - doar abia o cumpărasem - intru înapoi şi sun la birou să chem ajutoare. Asistenta mea îmi spune că nu are cine să vină.

Cum n-are cine? Unde sunt toţi? mă răstesc la ea din ce în ce mai iritat.

Păi, nu le-ai spus tu să plece devreme pe teren? Au plecat! aud explicaţia şi imediat îmi amintesc dispoziţia dată cu o zi în urmă la terminarea programului: „Mâine când vin să nu găsesc pe vreunul aici! La clienţi, toţi! Şi, atenţie! Cine nu vine până la sfârşitul zilei cu cel puţin un contract, pleacă!” ţipasem la agenţii mei socotind că sunt nişte puturoşi şi merită o lecţie.

Clocotind de furie, înjur printre dinţi. Îmi este clar că aşa îmbrăcat în costumul meu scump, trebuie să schimb roata. Cobor din maşină şi mă duc spre portbagaj să scot cheile şi cricul. În trecere văd apropiindu-se de mine pe acel bărbat şi-mi spun că, prezenţa lui era tot ce-mi lipsea. Hotărât să-l ignor, chiar cu riscul de a părea nepoliticos îi observ totuşi chipul liniştit, zâmbetul - enervant pentru mine în acest moment - şi privirea pătrunzătoare. Dă să-mi spună ceva, însă îl opresc întinzând mâna cu palma deschisă spre el, pavăză împotriva intrusului.

Nu! N-am nevoie! Stai acolo!... îl reped fără să-l privesc, stabilind încă o dată distanţa dintre noi apăsând ferm cu palma aerul înspre el.

Făcând abstracţie de prezenţa lui îmi văd de treabă. Arunc cheile şi cricul pe jos în dreptul roţii defecte, apoi revin la portbagaj să scot rezerva. Nui aşa de uşor, fiindcă mă împiedic de tot felul de lucruri inutile lăsate de mine acolo, tot promiţândumi să fac ordine cândva. Trag de roată cu mânie, fără să-mi mai pese de costumul deja murdărit pe la manşete, băgat aproape cu tot bustul în portbagaj.

Subit mă simt tras cu putere într-o parte şi pe negândite ajung jos, pe câmp, la câţiva metri de maşină cu acel domn peste mine. Concomitent aud o bufnitură şi zgomot de tablă îndoită. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, iar spatele mă doare ascuţit de la căzătură. Reacţionez, împingându-l revoltat de pe mine. Îi văd pălăria puţin mai încolo pe pământ şi maşina mea lovită de o alta, exact în locul unde stătusem cu câteva secunde mai devreme. Încep să tremur necontrolat pe măsură ce mintea mea decodifică ceea ce ochii văd. Privesc hipnotizat gesturile necu-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

noscutului care acum ridicat, zâmbind în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi scutură pălăria adunată de pe jos. Vreau să-i vorbesc, dar nu sunt în stare să articulez vreun cuvânt. Privesc siderat când, deodată, mă simt pipăit de nişte mâini tremurânde. Întorc capul cu greutate şi zăresc chipul răvăşit al unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani.

Omule, eşti bine? Eşti bine? îmi tot palpează acesta îngrijorat trupul, apoi mă ajută să mă ridic în şezut după ce-i fac semn că n-am nimic. Îmi trec mâinile peste faţă simţind nevoia să mă ating. Ca după o explozie, gândurile mele pulverizate se sting lăsând în urmă un gol unde, doar apelativul „Omule” se încăpăţânează să ţiuie ca un semnal de alarmă.

Oricât de sus... şoptesc privind rătăcit.

Poftim? mă întreabă tânărul intrigat.

Din gestul meu înţelege că n-am de gând să-i răspund şi moale, ca o cârpă, se aşază lângă mine căinându-se: Doamne Dumnezeule, ce era să fac! Vai de minee! o ţine aşa câteva secunde strângându-şi capul între mâini, apoi privindu-mă în ochi cu o imensă recunoştinţă continuă: Dacă nu săreai la timp eram terminat pentru tot restul vieţii...

Dar nu am sărit, am fost tras de... bâigui eu arătând spre cei câţiva curioşi adunaţi deja la locul accidentului, căutându-l din priviri pe misteriosul necunoscut, dispărut fără urmă. Confuz, completez, scrutând în continuare împrejurimile: Bine că n-a fost mai rău... ©Militaru Corina

Andrei Brănişteanu - Singurătate

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

II: Heliopolis de Dorina Şişu Ploeşteanu M-am oprit la porţile oraşului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simţeam. Mergeam din inerţie. Trebuia să ajung în oraş. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopţi la rând. Şerpii, însă, mă însoţeau toată ziua. Şuieratul continuu îmi grăbea pasul. Ştiam că nu sunt. Şi dacă mă înşelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopţile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar şi dincolo de imaginaţia pe care nu o vei înţelege. Aşa că nu le priveam. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ţi fie teamă. ─ Cine eşti?

Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ Te aşteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu. ─ Cine e acolo? ─ Lumina de care te-ai pierdut.

Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viaţă m-am depărtat. Lumina m-a ridicat şi, aşa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m-a dus împreună cu o şoaptă: iubitul meu, iubitul meu, iubitul meu! Deodată s-a făcut întuneric, doar o voce groasă mă certa: de ce îţi aduci aminte de iubire? Trebuie să uiţi totul ca să rămâi cu lumina. I-am răspuns că, de fapt, am uitat totul, doar chipul iubitului şi numele lui mă scormoneau a dor şi a durere. De ce să uit iubirea? Vocea din întuneric parcă şi mai tare ţipa: pentru că trebuie să uiţi. Nu te opui morţii şi nici nu te poţi întoarce. Ce, preferi tu, biet fost muritor, inconştient să te dai pierzaniei, să te supui vieţii doar o singură dată? Nu tu hotărăşti. Biet suflet rătăcitor şi naiv! Uită-ţi iubirea, să te mai poţi naşte o dată.

Nu am vrut să uit. Nu puteam. Legănarea luminii am pierdut-o, dar imaginea iubitului mă ţinea vie, sau aşa credeam, că sunt vie.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

─ De voi găsi lumina, prea-bunule călugăr, nu-i aşa că nu voi rămâne fără iubirea mea? ─ Moartea v-a despărţit. Trebuia să uiţi. Încalci porunca zeilor. ─ Iubirea nu e un război. Nu ştiu cine sunt şi nici nu vreau să ştiu, dar iubirea, dorul acesta copleşitor, nu voi vrea nicicând a-l pierde. ─ Ce-ai să faci? Dorul adânceşte şi mai tare golul necunoaşterii tale. Dorul de iubire te va omorî de două ori şi nici Templul nu te mai recunoaşte drept fiinţa lui. ─ E dulcele meu amar. Nu vreau să mă mai despart de el. Întoarce-mă în viaţă, prea-bunule călugăr. ─ Divinitatea, sper să fie blândă cu tine.

M-a strâns mai tare de mână. Cu tălpile încă şiroind urmam o cale grea. Gândul că nimic nu simt, dar totuşi curge sânge, îmi dădea o speranţă. Simţeam o bucurie. Furtul iubirii mele de către Templu nu-l puteam accepta. Lumina mea era chipul iubitului.

De rolul antagonic al Zeilor nu auzisem decât din cărţi. Nu speram să aflu pe pielea mea pedeapsa sau mai degrabă forţa lor.

Din adâncul unei ape, în mijlocul oraşului Heliopolis, a ieşit un munte. În vârful muntelui ceva orbitor, strălucitor, ne cuprinsese. ─ Apleacă-ţi capul, copilă!

Am aplecat. Ţineam ochii strânşi şi totuşi pătrundea prin piele acea strălucire. ─ Este soarele? ─ Este Atum, zeul soarelui. Din Ogdoad. El este creatorul lumii. Lui să te închini pentru iertare. ─ Cum am greşit eu oare în faţa lui Atum?

Acum îl văd pentru întâia oară. ─ Nu te opune forţei universului. Nu trezi şarpele de sub pământ.

O pasăre s-a oprit din zbor pe umărul călugărului. Zbaterea aripilor, înainte de a se opri, a adus un miros de tămâie. ─ Eneada, deschide ochii. Priveşte pasărea în ochi şi spune numele iubirii ce o porţi.

Pasărea avea ochii mei. În lacrimile ei îmi vedeam chipul. Deodată vocea şi chipul iubitului au prins contur în faţa mea. Parcă îl puteam atinge. ─ Iubita mea, iubita mea, unde pleci? ─ Eneada, spune-i numele. Priveşte-l în ochi şi spune-i numele.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mi-am adus aminte de frunzele de măslin: Ele arată calea, dar şi dincolo de imaginaţia pe care nu o vei înţelege. Nu aceasta este imaginaţia mea. Vibraţia dorului vine din suflet. Pe acesta nu l-am pierdut. Pot trăi moartea aceasta, dar îmi voi păstra chipul iubitului şi vocea lui chiar dacă lumina mă va ţine în căderea pământului. Nu voi urca. Nu. Deodată pasărea a scos un strigăt atât de groaznic încât nisipul a început să facă valuri precum un ocean în furtună. ─ Eneada, Enaida, pentru că ai protejat iubirea aducând ofrandă sorţii, însăşi lumina ta, mâinile şi picioarele îţi vor fi legate de cufărul apelor. Şarpele Apophis îţi va fi umbra şi căldura. Nu vei mai avea altă viaţă şi nici darul morţii nu-l vei cunoaşte.

Deşertul îţi este casă de acum. Acesta este blestemul meu, Atum, zeul deşertului. Te oblig să îngrijeşti „poarta serii”, dar vederea îţi va fi luată. Tu şi chipul iubirii tale, facă-se port de ziduri la gura zeiţei cerului.

Mâinile şi picioarele s-au făcut două cercuri.

Unul jos, unul sus. Din ochi simţeam că se scurg umbre. Iubitul îmi zâmbea. Acesta era de fapt cadoul meu. Durerea cercurilor din mine era o binecuvântare... ©Dorina Şişu Ploeşteanu, 2013, Irlanda

III. Mami de Simona Antonescu Întâlnirea, încă din această lume, a generaţiilor îndepărtate în timp are ceva magic în ea.

Privirea unui străbunic de-o vârstă cu vremea, uitat pe această lume de o moarte prea ocupată, către un strănepot de curând ridicat în picioare printre rudele mai vechi şi mai binecunoscute este încărcată de priviri curioase ale altor şi altor străbuni, trecuţi la cele veşnice. Mai apropiat de morţii familiei decât cei vii ai ei, străbunicul încă în viaţă împrumută ochii obosiţi şi altfel deveniţi cam nefolositori, pentru ca – prin ei – străbunii de dincolo să-şi poată vedea lăs-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

tarul acesta care continuă astăzi un lanţ început odinioară de ei.

Lepădată de luminile liniştitoare ale lumii cunoscute şi încărcată în schimb de taine grele venite din lumi mai înalte, privirile străbunicului care nu vrea sau nu poate încă să se ducă cercetează ochii celui mic. Prin ei, adânc, caută înţelesul drumului lui.

Copilul, nici el cu toate barierele lăsate între cele două lumi, ieşit proaspăt dintre străbuni la rândul lui, se lasă cercetat ca cel venit cu gând de pace, ca cel conştient de menirea şi rostul său.

Privirea unui străbunic aproape adormit către strănepotul său de curând trezit pe lume este ca o predare de ştafetă. În anul în care fratele meu şi cu mine am fost mutaţi definitiv la Ţintea, între unchiul Vasile – fratele bunicului Ticu – şi noi, nu exista gard. De pe hotarul gospodăriilor începea casa noastră, şi pereţii casei erau singura delimitare. De la poartă şi până la casa-hotar, limita terenurilor o păstrau nişte vişini rânduiţi unul lângă altul. În spatele caselor, în grădini, graniţele erau uşor de păstrat, pentru că viile aveau rânduri drepte şi lungi.

Ne înţelegeam foarte bine cu nea Vasile şi cu tanti Cateluţa. În curtea lor era un leagăn, făcut de nea Vasile pentru cei doi copii ai lor – mari la vremea la care soseam noi doi acolo – Liviu şi Nicoleta. Ciprian nu punea prea mare preţ pe acest leagăn, dar mie mi se păruse încă din primele zile foarte romantic.

Mă aşezam în el încolăcită toată, cu picioarele sub mine, şi mă legănam încet, imaginând tot felul de poveşti şi de personaje în ritmul lui lent. Nu ştiam încă să scriu, dar capul îmi era plin de cărţi.

Tot în curte la nea Vasile încă mai era în picioare ultima rămăşiţă a casei străbunicilor: o bucătărioară. Acolo, pe un pat care mi se părea nefiresc de înalt, îşi ducea ultimele zile mami – mama bunicului Ticu şi a lui nea Vasile.

Mami nu a lăsat în inima mea aceeaşi urmă puternică pe care a lăsat-o străbunica Simina. Probabil din cauză că nimeni nu mi-a povestit niciodată nimic despre ea. E drept că am prins-o în viaţă, dar pentru mine, mami va fi întotdeauna o bătrânică mică într-un pat nefiresc de înalt. Mama şi tata mă îndemnau să mai trec pe la ea atunci când mă duc la leagăn la nea Vasile. Îmi spuneau că e bătrână, că îi face plăcere să îi deschidă cineva uşa, că e bucuroasă să mă vadă.

-Ce trebuie să fac? întrebam.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE -Nimic. Doar să treci pe la ea, să mai vadă şi ea pe cineva. Noi suntem ocupaţi, şi ea e foarte singură. Îmi luasem aşadar obiceiul să deschid încet uşa misterioasă a bătrânei bucătărioare. Spuneam „săru’mâna”, şi deja mă obişnuisem ca mami să nu-mi răspundă.

-Nu te aude, îmi spunea tata, seara când povesteam. Spune-i mai tare.

Dar mami nu îmi răspundea nici dacă o salutam foarte tare. Sau poate că doar mi se părea mie că salut tare, dar inima mea intimidată de atmosfera încărcată de timp a încăperii îneca glasul subţire.

După ce ochii mi se obişnuiau cu semiîntunericul din odaie, înaintam spre pat. Mami făcea un efort ca să ridice pleoapele grele, şi mi se uita în ochi.

-Eşti a lui Adi? întreba, iar glasul ei îmi întărea convingerea că mami vine din altă lume.

Nu părea firesc ca o fiinţă de vârsta ei să aibă glas în lumea aceasta.

-Da, spuneam, dând din cap în acelaşi timp, în speranţa că dacă nu mă aude, măcar mă vede şi îmi înţelege semnele.

Mami mai închidea ochii o dată, şi eu mă speriam că a murit. Îmi ţineam respiraţia şi mă gândeam ce este de făcut?

-Vii de la şcoală? mă pomeneam că mă întreabă din nou mami, cu ochii pironiţi asupra mea. Părea că în perioadele în care închide ochii îşi recapătă forţele, între două întrebări.

-Nu sunt încă la şcoală. În toamna asta o să intru.

Mai rămâneam în tăcere câteva minute, eu încremenită în mijlocul odăii şi mami moartă în patul ei cel înalt. Apoi învia din nou şi-mi spunea: -Acuma du-te. Să mai vii.

Ieşeam încet şi mă duceam la mama: -Am fost pe la mami.

-Şi ce face?

-E obosită, spuneam, după o clipă de gândire.

Respiră greu.

-A vorbit cu tine?

-Da. -Bine. Să te mai duci pe la ea, mai spunea mama, ridicând şi coborând capacele de pe la cratiţe.

Nu ştiu când a murit mami. Dar ştiu că la un moment dat am putut să-i răspund la întrebarea „eşti la şcoală?” cu un „da” foarte mândru, care a făcut-o să-mi

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

susţină privirea mult mai mult decât de obicei. M-a cercetat atunci ca şi cum ar fi vrut să înţeleagă cât timp a pierdut. Vedeam perindându-se prin ochii ei înceţoşaţi multe alte fetiţe din trecut, stând drepte în faţa ei şi răspunzând întrebării: -Eşti la şcoală?

După ce a făcut evidenţa tuturor fetiţelor care îi trecuseră vreodată prin viaţă, mami a închis ochii, obosită, şi a concluzionat de la hotarul dintre două lumi: -Tu eşti a lui Adi. La cinci-şase ani nu ştii cum eşti. Nu ştii cum te văd ceilalţi. Fără raportarea la cei din jur, suntem întotdeauna pierduţi. Mama mi-a oferit, fără să ştie, un prim indiciu asupra unei caracteristici a mea. Într-una din zilele în care mă cuibărisem în leagănul lui nea Vasile, cu picioarele sub mine, cu papuceii lăsaţi jos, în iarbă, şi în ritmul adormit al leagănului compuneam în minte cărţi – într-una din aceste zile spun, a apărut mama dintre vişinii de pe hotar. Venea zâmbind drept spre mine. Când a ajuns la leagăn l-a oprit cu mâna şi mi-a cuprins umerii, adunându-mă între sânii ei micuţi: -Aici erai, cuminţica mamii cuminţică.

Asta este toată amintirea. Câteva clipe care pentru mine au însemnat o uşă deschisă – pentru prima oară – către MINE. Toate cuvintele rostite până atunci de vreunul dintre părinţi sau bunici, pentru câte un nou cunoscut, cuvinte de genul „e foarte cuminte, e foarte deşteaptă, ne ajută la treburi, e înţelegătoare”, nu avuseseră nicio greutate pentru mine. Ştiam cumva că sunt cuvinte de complezenţă. Înţelegeam că aşa trebuie vorbit despre copii, de faţă cu străinii de familie. Nu mi le însuşeam cu adevărat ca fiind ale mele – toate acele calităţi. Dar două clipe în care mama m-a căutat şi m-a găsit, cu bucurie, nu pierdută pentru totdeauna cum se speriase deja, ci scriind în gând poveşti în leagăn la nea Vasile, au avut darul de a mă dezvălui pe mine mie însămi. Am înţeles că felul acela de a mă purta denota în mod cert cuminţenie.

Cum totul este relativ, cuminţenia ca şi calitate nu a pus niciodată stăpânire pe mine. Momentul acela a arătat doar o altă faţă a mea. În general, astăzi când mă pot raporta la mult mai multe astfel de momente, pot spune că am fost mai dintotdeauna independentă: hotăram singură ce este cel mai bine să fac, şi apoi urmam hotărârea luată cu tenacitate.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Uneori, hotărârea luată coincidea cu ceea ce ştiau mama şi tata că e mai bine pentru mine. Alteori, unele nu aveau nimic a face cu altele. Şi, în funcţie de momentele traversate, eram catalogată ca ascultătoare şi de ajutor, sau încăpăţânată şi nesupusă.

Mariana Rogoz Stratulat IUBEŞTE-MĂ-N OCTOMBRIE Iubeşte-mă-n octombrie cu fiecare strop de noapte care coboară peste zi, cu fiecare frunză ruginită ce-şi doarme fericirea de-o clipă...

Iubeşte-mă cu patimă, iubeşte-mă cu dor, cu nori învălmăşiţi sub streşini de plecare...

Iubeşte-mă în amintirea paşilor tăcuţi ascunşi în scorburi de uitare...

Iubeşte-mă şi ia-mă-n cântecul privirilor de seară, în gândul trecerii din iarnă către vară...

Iubeşte-mă!

Iubeşte-mă ca la-nceput de lume... în timpul îmbrăcat în veşnicii, în zborul păsării născută dintr-un nume ce-şi strigă lacrima printre făclii...

Iubeşte-mă în şoapta de durere şi iartă-mi rătăcirea din cuvânt, m-ascunde-n timpul care piere fir de nisip gustat de vânt. ©Mariana Rogoz Stratulat

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Naşterea lui Hades

Autor: Cristian Pompei

Hades, numit Zeul Morţii, trăia sub pământ, în Tartar, alături de soţia sa, Proserpina sau Persefona la romani, fiica Demetrei, şi era înconjurat de monştri oribili care păzeau sufletele (umbrele) morţilor, nelăsându-i să iasă la suprafaţă. Printre cei care păzeau lumea subterană se aflau Cerber, câinele cu trei capete, cel care avea să fie învins de viteazul Hercule, şi cele trei Sorţi (Moirele): Clotus, Lacesis şi Atropos. Despre acestea, Fulgentius spune următoarele: „Trei sunt sorţile: prima Clotus, a doua Lacesis, a treia Atropos - clitos în limba greacă înseamnă a chema, Lacesis, care este vestitoarea Sorţii, Atropos, despre care se spune că este fără nicio ordine. Prima este momentul (evocarea) naşterii, a doua soarta vieţii şi a treia condiţia morţii, care vine fără vreo ordine (lege)”.

Se spune că în Tartar exista un fus care desfăşura firul vieţii, numit Roata Necesităţii sau Fusul Necesităţii, valabil pentru fiecare om. De asemenea, în Infern erau trei judecători: Eak, Minos şi Radamante, ajutaţi de Zeul Morţii, Thanatos, cel înveşmântat în negru, care era înarmat cu o sabie ce îndepărta sufletul de trup. Se spune că zeul Thanatos a fost biruit de Hercule, atunci când voia să-i ia umbra unui rege muritor. Tot în Infern existau eriniile, după unii daimoni răi, după alţii duhuri sau zeiţe ale răzbunării, care îi pedepseau pe pământeni pentru faptele şi sacrilegiile lor (hula faţă de zei, nerespectarea părinţilor, a naturii, a legilor etc.). Tot în Infern se aflau şi trei fluvii sau râuri: Styx (unde Charon, luntraşul, trecea sufletele morţilor, într-o barcă, pe malul celălalt), Lete (fluviul uitării - cine cădea în el sau bea apă din el uita tot) şi Pyriflegetonul (cel plin de flăcări), dar şi Furiile: Allecto, Tisiphone şi Megara. Allecto înseamnă, în limba greacă, fără oprire, Tisiphone înseamnă timbrul vocii, iar Megara înseamnă nebunie. Prima se ocupa de furia fără nicio pauză, a doua denumeşte furia, mai precis tonalitatea din voce, izbucnirea din voce şi glasul care însoţeşte furia, iar a treia jugul sau pecetea furiei, care este nebunia.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La intrarea în împărăţia morţii, curgea fluviul Styx, iar pe el plutea într-o luntre vâslaşul Charon, care primea un ban pentru fiecare suflet al mortului trecut de partea cealaltă a fluviului, în ţinutul lui Hades. Se mai spune că morţii din Antichitate erau îngropaţi cu un ban de aramă în gură, pentru a-l putea plăti pe Charon. Cei trei judecători din Tartar trimiteau oamenii buni în Câmpiile Elizee, iar pe cei răi în Tartar. Unele lucrări antice localizează intrarea în Tartar în craterul vulcanului Etna, altele în diferite localităţi din Grecia. Fulgentius ne spune că Cerber, câinele de pază din Tartar, avea trei capete, pentru cele trei vârste ale omului: copilăria, tinereţea şi bătrâneţea. Dar să ne întoarcem la Hades, fratele lui Zeus şi al lui Neptun, cel care a moştenit Tartarul sau Infernul. În Theogonia lui Hesiod se menţionează: „Când Rheea s-a supus lui Cronos, i-a dat mlădiţe strălucite: pe Hades, regele puternic ce sta-n palatul de sub glie,/ fără a cunoaşte îndurare…”. Aşadar, părinţii lui Hades (Pluton) erau titanida Rheea şi Zeul Timpului, Cronos (Saturn). Acesta l-a înghiţit pe Hades, ca şi pe ceilalţi copii ai Rheei. El a fost eliberat de Zeus şi a moştenit Tartarul sau lumea subpământeană a umbrelor (sufletelor). Ce element a moştenit însă Hades, căruia Orfeu i-a dedicat un imn? „Nemuritor străin de frică, trăind sub glie, în palatul /Din Tartar, neguroasa ţară supusă veşnic beznei oarbe,/Subpământeanul Zeu cu sceptru (…)/ Stăpân pe-a treia lumii parte te-a pus Ursita-n sânul Gliei (…)/ Bun sfetnic, ce ţi-ai luat drept soaţă pe casta fiică a Demetrei/Şi, dintr-o pajişte răpind-o în carul tras de patru cai,/Ai dus-o dincolo de mare, spre peştera din ţărmul atic,/La neamul din Eleusis, unde se află poarta către Hades.”

Aşadar, se spune că în Eleusis s-ar afla o poartă către Hades, ţinutul umbrelor. Doi eroi greci au coborât în Hades: viteazul Hercule, când l-a înfrânt pe Cerber, şi Orfeu, când a vrut să o ia pe Euridice, soţia lui. De asemenea, Psiche, soţia lui Cupidon, a coborât şi ea în Tartar, trimisă acolo de Venus, zeiţa frumuseţii. Conform scrierilor lui Virgiliu şi Enea a coborât în Tartar, pentru a afla viitorul Romei. Din legende mai aflăm că bărbatul sau femeia care mănâncă vreun fruct ce provine din lumea subpământeană nu se mai întoarce la suprafaţă.

Sursa de informaţii: Asociaţia Pro Latina, Răzvan Gabriel Gheorghe.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

EUGEN COJOCARU MARIA RĂDUCANU52 – UN FRUMOS SUCCES CONCERTANT ÎN GERMANIA Sala „Laboratorium" din Stuttgart nu e foarte mare, dar apreciată atât în Germania, cât şi international: mulţi solişti, band-uri şi instrumentişti renumiţi vin aici de peste 40 de ani. Ca o recunoaştere oficială, locaţia a primit de curând din partea juriului naţional German Blues Awards, a doua oară în istoria sa, distincţia pentru „Cel mai bun Club" pe 2013.

Forumul Român-German Stuttgart şi ICR Berlin au făcut posibil concertul solistei de excepţie în peisajul meloman românesc şi internaţional, care este Maria Răducanu. Sala e arhiplină, în majoritate nemţi, mulţi români, dar se aud ruşi şi alte naţionalităţi; publicul român prezent o cunoaşte mai ales în formula obişnuită de prezentare în mass-media: „o nouă Maria Tănase" şi se aşteaptă la un potpourri à la manière de...

Formaţia serii – sunt des diferite variante – din 12 octombrie 2013 o constituie: Niko Mainhold – pian/sintetizator cu Michael Griener – percuţie, ambii Germania şi Chris Dahlgren – contrabas, SUA. Plasată, mai întâi, în direcţia etno-jazzului, puternica personalitate a artistei a dovedit cu timpul o mult mai mare amploare, „atacând" şi asimilând cu succes teme şi direcţii ale muzicii universale, reuşind o rafinată sincreză la un nivel superior: folclorul şi muzica veche româneşti, fado-ul, folclorul rus, spaniol, şansoneta franceză ş. a. Într-adevăr, Maria Răducanu, înaripată de virtuozitatea colegilor instrumentişti, a oferit un 52

Maria Răducanu este o cântăreață de jazz din România, n. 3 noiembrie 1967, Huşi.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE creativ melanj nou, ce o impune ca stea de primă mărime pe firmamentul muzical actual. Să remarcăm şi alte influenţe în această seară de excepţie pentru melomani: progresiv-music de sorginte Emerson, Lake&Palmer, muzică clasică baroc, cele mai diferite stiluri de jazz, de la classic, la hot şi „Aura Urziceanu", prin blues până la rockul unicat à la The Doors...

Drumul „deschiderii simbiotice" a folclorului autohton a fost inaugurat de succesul internaţional al grupului clujean „The Nightlosers", însă ei s-au „specializat" pe rock-folclorul transilvan. Maria Răducanu transgresează orice frontiere cu vocea ei puternică şi în acelaşi timp sensibilă la cele mai subtile redări de nuanţă, dinamitează simpla dualitate explorând noi universuri lirico-muzicale, cărora le imprimă propria ei personalitate.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

câteodată, topindu-se genial cu ceilalţi doi virtuoşi la contrabas, Chris Dahlgren, şi percuţie, Michael Griener, la fel ca în Foaie verde, bob negară, Leana mea" cu nuanţe de progresiv-music, „Fluturele" ieşit dintr-un „cocon" de lieduri-romanţe, „Trenule, maşină mică" şi „Noapte bună!" perfect „în-jazzuite".

Liantul şi „motor-ul liric-muzical" al acestei seri de excepţie este Maria Răducanu, a cărei complexă interpertare, dăruirea cu care se contopeşte cu muzica, iubirea pentru public ne îndreptăţesc să o încadrăm într-o galerie de alte nume faimoase, unde merită să fie aşezată: Edith Piaf, Janis Joplin, Aura Urziceanu, Amalia Rodriguez.

Publicul entuziasmat a aplaudat minute în şir aducând-o pe scenă de mai multe ori pentru bis-uri, răsplătind generos o nouă pasăre măiastră a cântecului românesc şi intenaţional.

Cronică de © Eugen Cojocaru

Ce e extraordinar în acest demers de imensă dificultate, în ciuda uşurinţei cu care se prezintă profundul travaliu creativ, e capacitatea de „explorare&transcendere" a bogatului tezaur ritmic şi formal al muzicii vechi şi folclorului româneşti, pe care le „sintetizează" în noi şi magice „formule" muzicale de o prospeţime şi vitalitate uluitoare ! Iată câteva exemplificări, în afara direcţiilor, deja, menţionate: muzică ţigănească în "Un ţigan avea o casă" şi muzică veche lăutărească&romanţă cu „Minte-mă!" - marele hit interbelic al bardului Cristian Vasile53 cu accente jazz-blues, rock-jazz-folclor în „Dă-mi guriţa", blues-baladesc" la „Aseară, vântule", cu al său fermecător covor muzical în care pianul lui Niko Mainhold o „ţambalageşte" minunat 53

Cristian Vasile (n. 8 mai 1908, Brăila - d. 15 iunie 1974, Sibiu) a fost un cântăreț român de muzică ușoară, cu voce de tenor, din perioada interbelică.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Disc Columbia, Viena 1933

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA SOFIAN când te lepezi de mine mi se colorează pielea în verde şopârlă târând nepăsarea până când nopţile te pun să numeri pietre sub care m-ascund fără să mă vezi rece stingheră fricoasă ca un gând strecurat fără ca cineva să-l pipăie cu auzul fără ca cineva să-l întrebe ce e cu tine, străine? când te lepezi de mine cifra doi se dizolvă în verdele paris pus să ne otrăvească încrederea şi-atunci îndoiala se face o şopârlă rece lunecoasă şi plină de venin încât, crede-mă îmi vine să-ţi spun de ce naiba te mai lepezi de mine?

îndeletnicirea mea e viaţa în fiecare zi pornesc prin ea la pas uneori cu dreptul alteori cu stângul

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

ce-i drept niciodată nu ţin cont nu-mi pun mănuşi în timp ce-i fardez chipul o rimelez cu păsări călătoare şi-i pun în colţul gurii mereu câte un zâmbet birdie îmi spunea să-i culeg de sub streaşina ochiului toate lacrimile zic lasăăăăăă uneori avem nevoie de ploaie altfel de ce-ar mai fi fost inventat curcubeul?

DRAGNEA GABRIEL Doar un desen mai am Păşesc în cerc şi lumea mi se pare goală De aşteptări, dorinţe, ambiţii, năzuinţi Am îngheţat să tot aştept afară Iar tu, la cald, să-ngâni şi-n şoaptă să mă minţi. Şi cercul se închide şi strânge-n el tăcerea Blazări tot încolţesc pe un pământ secat În negură şi ceaţă nici nu mai simt plăcerea De-a mă uni cu clipa, s-o mângâi, am uitat.

Păşesc în cerc şi pasul mi se pare mort Când vreau să mă avânt cu aripi de iluzii Am vise ce se nasc şi se hrănesc în cort Şi sentimente ce nu-şi doresc infuzii.

Doar un desen mai am din sutele vândute Cu trenuri în derivă şi cu vagoane goale.

Cu poftă am să-l mistui în gările tăcute Ce îmi ascund pe şine doar griji ce-mi dau târcoale. Şi-am tot sperat că n-o să mă mai doară pasul Când îl strecor pe străzi şi printre oameni trişti Că n-o să-mi mai hrănesc cu vorbe grele glasul Fără să-mi pierd iubirea printre navetişti.

Paznic peste înserări Paznic peste înserări mi-e sufletul ce cântă

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tristeţea din sonete, suspinele din valuri, Doar noaptea-n aşteptare tăcerea mă încântă În greutatea clipei peste străine maluri.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce râde În agonia zborului rănit, pierdut şi nins Amurgul mă priveşte şi ceaţa îmi surâde Când îmi schiţează şters frânturi de paradis.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce-aşteaptă Zâmbete timide pe-aripi de pescăruşi Cu dorul cel sfârşit în iz de pâine coaptă Şi flori de măr albastre pe nedeschise uşi.

Paznic peste înserări mi-e sufletul ce plânge Eternitatea clipei pierdute prea curând.

Un vis deschide cercul, renaşterea din sânge Mă voi hrăni cu noapte, dar nu se ştie când.

NUŢA ISTRATE GANGAN Fort Lauderdale, FL, Statele Unite litere cu ochi însângeraţi poemul acesta are încheieturi crestate priviri arse de atâta lumină buze vineţii înfrigurat părăsit pustiu poemul acesta aşteaptă să fie scris cu sânge pe o piele mai albă decât pergamentul obrazului pleznit de biciul neîndurător al trădărilor târzii sufletul hăituit de nelinişti tace adânc sugrumat ca şi cum cineva tocmai ar fi murit pe marginea lui fără o ultimă dorinţă câţi murim pe dinăuntru

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

răsuciţi în jurul unei dureri nerostite câte poeme rămân nescrise pentru că poetul a murit schingiuit de propriile cuvinte... bumerang mortal literele cu ochi însângeraţi se întorc prind inima în colţi ascuţiţi sfâşie apoi ucid nimeni nu moare calm sub tăiş.

Acolo unde sfârşeşte disperarea îmi măsori tăcerile sub paşi apăsaţi în chihlimbarul ultimului coniac pe ziua de astăzi regrete ascuţite rătăcesc pe aleile dintre ziduri sub copacii goi care mărginesc lumea la capătul celălalt acolo unde se sfârşeşte disperarea şi începe marele calm nu ştii cum să-mi desfaci buzele dinţii încleştaţi umerii strânşi sunt construită din piatră caldă tăcere peste tăcere când ană când evă fără cuvinte în faţa marilor adevăruri predate la şcoala aceasta numită viaţă în care am fost cel mai conştiincios elev mă transformi în închipuire tac iluzie rătăcită printre corzile inimii tale frântură dintr-o poezie de dragoste eu chiar am existat îţi spun acum când nu mai sunt.

doar toamna ar face atâtea ravagii în inima mea

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din desfrunziri am înţeles durerea crudă a înmuguririlor timpurii plecările tale nu m-au frânt niciodată întoarcerile m-au frânt iar şi iar nu ştiu dacă mai am puterea s-o iau de la capăt din trup au început să-mi crească ramuri din ochi doar frunze arămii ţâşnesc absurd eram atât de verde ah... atât de verde pe vremea când îţi înfloream sub piele când alergam ca un mânz nestăpânit prin neliniştile tale râzând la măştile pe care ţi le puneai pe rând înger demon nu ne mai jucăm de-a baba oarba prin câmpurile de fân proaspăt cosit nu mai împărţim acelaşi scrânciob agăţat de cornul lunii eu cu rochia desfăcută şi cu picioarele strânse în jurul tău tu cu tot iadul în priviri şi cu dinţii înfipţi în carnea crudă a tinereţii pierdute nu mai suntem cei care am fost nici luna nu mai face colţuri se rostogoleşte doar nătângă şi zăpăcită balon scăpat din mâinile neîndemânatice ale unui trecut legat la ochi

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Convinge suprafaţa să fie dedesubt. În povestea tristă sunt şi călăi fără lesă Cu priviri înguste şi dentiţie canină, Iritaţi de peticul scris în nuanţă adversă, Mă aştept la un atac de rutină... „Staţi! Nu mă loviţi acum la ceas de neputinţă, N-ar curge prea mult sânge din sufletu-mi rănit.

Lăsaţi-mi poezia drept ultimă dorinţă Şi vă asigur absenţa mea; promit!"

Sunt o poveste tristă aproape de final Şi îmi asum sentinţa celui dat de-o parte, În toată această lume peticită moral Cu zdrenţe sociale, nereciclate.

Necunoscută doamnă...

Necunoscută doamnă, îţi propun Să pierdem această noapte împreună, Supuşi în mod civilizat unui consum De imprudenţe şi dragoste nebună.

Necunoscută doamnă, braţul meu Îţi stă la dispoziţie, fireşte, Piruetând în paşi de vals nu-mi va fi greu Să te seduc disciplinat, cavalereşte.

Necunoscută doamnă, nu te teme...

Constată că destinu-i pişicher sadea, În dragoste nu-i nici târziu, nici prea devreme, Şi toate au un rost a se-ntâmpla.

Beţie... În cupa cu noapte pe care am s-o beau Turnaţi-mi amintirea femeii şic; Să vreau să plec, şi totuşi să mai stau Undeva-n trecut, chiar dacă plâng... un pic.

CRISTIAN NEAGU

Sunt o poveste tristă Sunt o poveste tristă scrisă în tăcere Pe un petic de viaţă cusut inestetic, Nepotrivit la culoare cu trăirile mele Croit dimensional, asimetric.

Povestea tristă, constă într-o ruptură...

Arătat cu degetul fiind eu, nu cel care a rupt, Iar actul peticirii - legitimat de falsă procură -

În cupa cu amintiri cicatrizate Turnaţi-mi clipa ei de extaz absolut Apoi, daţi-mi să-i beau pe nerăsuflate Şi chip şi zâmbet, şi orice amănunt. În cupa nostalgiei strivitoare Glazurată cu păreri de rău tardive, Turnaţi-mi uitare... multă uitare, Fără să mai încercaţi alternative.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 53

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nedescifrată fii... femeie!

Din totdeauna spirituală enigmă Descifrată doar atât cât ea permite, Femeia rămâne sublima paradigmă La sinceritatea simplelor cuvinte.

groparii aşteptau ultima zvâcnire trupul îngerului delira-n tăcere nimeni fruntea nu-i mângâia priveau nepăsători şi reci.

TEODOR DUME, Bucureşti

Când în sfârşit va găsi cheia propriului scrin În care stă captiv diamantul de mii de carate, Ea va-ncălca nebună principii şi destin, Iubind superlativ până la moarte.

Călăuzită-n toate de propria ei stea Poate că tresare la zborul unui gând, Chemându-şi depărtările unde-a lăsat ceva Ce nu va fi mărturisit nicicând.

GEORGIA MICULESCU, Timişoara DIMINEŢI FĂRĂ SOARE Mă trezesc îngheţată pe nisipul lunii fluturi de plumb mi se aşază pe aripile smulse o doamnă ciudată mă strigă pe nume în faţa mea se rostogoleşte o umbră... unde sunt? nu-mi amintesc bezna-mi toceşte ochii.

LA CRUCEA DIN VÂRFUL MUNTELUI Inima mea e-ngropată în trupul unui zeu de piatră din ochii-mi plânşi încolţesc buruieni sângerii un înger muribund mi-a dat pentru o zi doar pentru o zi inima lui pe vârful muntelui pe crucea jertfei pelerinii nopţii ţineau în lanţuri - îngerul măicuţa lui murise demult zidarii morţii i-au cimentat sufletul în icoane

CLIPA ÎN CARE AM VRUT SĂ O STRIG PE MAMA mama n-a murit am văzut-o în vis frământa aluatul pentru praznicul bunicului plecat cu o zi înainte de Crăciun m-a privit cum priveşti lumina din felinarul abia aprins apoi a îngenuncheat pe întunericul rămas în casă şi a plâns am impresia că-l ruga pe Dumnezeu să mă ţină de mână aşa cum o făcea când eram mic de jur împrejur linişte şi o mlaştină invizibilă din care încercam să ies transpiraţia ieşită prin piele îmi năucea privirea gol şi singur în faţa amintirii cu moartea mi-am împreunat mâinile şi plin de iubire am modelat un Dumnezeu pe care să-l întreb despre mama mi-am amintit atunci ziua în care tata şi-a îmbrăcat costumul negru m-a luat de mână şi m-a dus la biserică pe drum se confesa ca unui om mare în dimineaţa aceea am plâns gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu şi atunci i-am cerut voie

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să vorbesc cu mama îmi era frică să o strig în tăcerea dintre noi s-a cuibărit o durere mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata şi am plâns ploua şi era frig...

MIHAELA MARAVEI,

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

printre dorinţele mici nefardate păstrez o iubire târzie iar cu fiecare cuvânt caut în metaforele ce respiră trandafiri într-o noapte plină de alb şi lumină

Constanţa

amintiri dintr-o viaţă de melc visele-mi sunt obosite ca norii de plumb povestesc despre aripi smulse din rădăcini târâi speranţe pe cioate de lut prin trupul nevolnic inima mi-o ia la trap nebuna privindu-mi de sub cochilie urmele lăsate în viaţă respir ca melcul peste umărul sorţii iarbă la fiecare colţ de întâmplare doar amintiri

Vali NIŢU ce va să vină în braţele minţii îmi odihnesc alergarea printre palmele toamnei regăsesc forţa de a înainta înspre camera de oaspeţi misterul şi conturul unor buze de foc ce unduiesc pe un pat de frunze umbra copacului gol la ora nesomnului dintr-un fluviu cu versuri ca esenţă a unui anotimp rămân doar un ecou dintr-un timp verde de rostul unui pom îmi sprijin creanga neputinţelor mari

printre fluturii albi voi fi fost o lume pe cămaşa scrisului un poem o posibilă taină nupţială sau iubirea unui destin cu săracul cuvânt bogat.

MIHAELA AIONESEI, Tg. Secuiesc se-aşterne toamna, dragul meu! peste castani şi prin livezi, peste coline încă verzi, a câta oară-n timpul zeu? se-aşterne toamna, dragul meu! prin vii apare iar rugina şi cade frunza. bat-o vina! eşti tot mai singur şi ţi-e greu, se-aşterne toamna, dragul meu! şi păsări pleacă prin pustii luându-mi dorul. tu nu vii... ard focuri vii în şemineu se-aşterne toamna, dragul meu! tu nu mă chemi deşi ai vrea să rătăcim de-a pururea. dar ştii, n-am să te-aştept mereu, rămâi cu bine, dragul meu! alungă-mi norii m-a ruginit şoptit în frunză dorul şi m-a cernit în noapte vântul rece. pelin de flori mi-a dat să beau amorul în toamna asta care nu mai trece. mă rătăcesc prin crengi ca ceaţa deasă şi caut în zadar o lună nouă, aş vrea să-mi fii brumar, să-ţi fiu aleasă în toamna asta care nu mai plouă.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tu-mi risipeşti tot ce adun prin gânduri şi mă răneşti cu tot ce mă-nconjoară. rămâi arzând un ultim zbor de fluturi în toamna asta care ne-nfioară. îmi scald un vis în vinul din podgorii şi delirez în drum spre casă. o rugă mai cerşesc: „alungă-mi norii” din toamna asta care nu-i a noastră. bacoviană tu care scoţi lumina din fântâni doar strecurând o aripă în vânt călăuzeşte-mă spre glie drumul pe care merg e strâmt, e lung şi bâjbâi orb şi surd flămând de armonie dezlănţuite ploi mă ung mă risipesc şi mă adun în matca mea de agonie e vânt, e rece de mormânt şi văd cum cad din mine blând stropi de melancolie. mă ninge mov sub tropot de nori gândurile trosnesc durerea se dezlipeşte de rană privirea destramă un dor e vremea când toamna mă jefuieşte de rod şi iarna mă ninge mov în urmă rămâne umbra ultimul bănuţ auriu plătit la vama anotimpului care am fost atât de simplu lăsaţi-mă să strig toate vremile, toate dorurile din mine câmp de ciulini născut să-nfrunte când ploi şi ninsori când golul în care `mi trec zilele de pe un strigăt pe altul m-am pândit în desiş

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

ca un vânător iscusit am ucis şi trăiri şi vis niciodată nu mi-am dat şansa să fiu fir de iarbă adulmecat de căprioară lăsaţi-mi trestiile să împrăştie rumeguşul adunat în dinţii fierăstrăului timp negru şi hain de-aş putea să-l nasc măcar odată mi-ar fi şi iarna câmp de maci roşii aş tăcea îndelung într-un anotimp anonim surâzând mi-aş strecura luna prin plete într-un gest de femeie...

PAPARUZ ADRIAN, Zărneşti regresie (patru martie cândva) iadul e încă închis am 9 ani pe balcon luna stă puţin îngrămădită la fel şi machetele mele ferrari porsche roşii desigur ca noi toţi miroase a kent (mai jos stă ginecologul) pe lângă fum în sufragerie intră puţină libertate alb negru america e departe sinatra doar s-a mutat la vecina de la nouă drumul lor trece prin berceni tramvaiele cântă şi ele noaptea duios ca nişte iele dulce şi amar de ce urlă câinii am 9 ani pe ceilalţi i-am pierdut pe toţi încă nu te cunosc pare să nu-mi pese

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 56

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dacă vrei vino dar să nu-mi aminteşti nimic despre viitor tocmai sunt pe cale să-l reinventez.

MARIA OPREA,

m-am trezit din visul unui zbor şi l-am găsit plângând pe cel ce voia să moară ca un prunc

P. Neamţ

ANDREI A. RADU

după o vară după o vară mi-e toamnă în aşternuturile tale prăfuite de multe ah de prea multe stele visătoare şi de ... ştii de acele duminici încălzite după o vară mi-e toamnă în adierea ultimei frunze şi al sărutului topit pe buzele mele prea fierbinţi după o vară mi-e sufletul a toamnă cu stropii de ploaie lipiţi ştrengăreşte de buzele tale de buzele… mi-am urcat tălpile mi-am urcat tălpile până la Dumnezeul meu care a plecat ieri din paradisul lăsat gol am crezut că mâinile mele vor ţine loc de picioare că mă pot înălţa şi mai mult dar zborul violet şi frica de zbor mi-au adus înălţimile unor stânci de plumb şi l-am auzit pe cel ce voia să moară pentru noi toţi şi pentru suflarea păsării moarte pescăruşul ce căuta zborul numai zborul

SCRISOARE ÎN AMURG Plutesc pe râu la vale sloiuri de gheaţă albă, Genunchii şi palmele mi-au rămas întipărite în pământul din grădină.

Am adus în casă câteva frunze de anul trecut, Le-am pus pe o foaie de hârtie albă Pe care voiam să încep scrisoarea către tine.

Pomii au scoarţa umedă şi întunecată, Pletele vântului mai înfăşoară crenguţe cu muguri gata să plesnească Dar e totuşi amurg şi miroase puternic a pământ reavăn. Încerc să-mi scutur de pe haine cărunta pulbere a tristeţii Şi să mă aşez la masă - mă aşteaptă scrisoarea.

La umbra casei mai zăboveşte un petec de zăpadă murdară, Am călcat pe el ca să-mi curăţ pantofii de noroi.....

Pomii au umbre atât de lungi acuma, seara Şi soarele roşu se ascunde după gardul vecinului.

Ca un făcut, nu-mi găsesc creionul şi nici gândurile Pe care atâta doream să le aştern pe hârtie.

Lacul mut, de dincolo de uitare, mi-a trimis un val de frig; Mă duc să închid fereastra dinspre grădină.

Creionul era în sertar, pierdut printre hârtii.

Am deschis sertarele pe rând şi am mai deschis câte o fereastră de amintiri...

Mă voi opri doar în faţa porţilor de rouă ale dimineţii.

Dar sunt ostenit, pleoapele de jar mă dor, Aş vrea să-mi odihnesc privirea în mireasma părului tău – Părul tău miroase a noapte.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE roşu nestins my love with lyrics...* ION DRAGOŞ e mult loc aici şi un roşu nestins adânc arcuit de parcă izgoniţilor din rai li s-a construit o biserică şi iată mă ridic din acest pământ roditor din această iarbă care îmi priveşte cu ochi jilavi numele înfloreşte o secundă împotriva gravitaţiei apoi rămâne cuiva ca un cântec vechi alunecând prin întuneric... * mărgele în vârful degetelor simt pulsul ei intens doritor sufăr şi mă vindec cu aceeaşi muzică inocenţă credibilă ca mărul din acelaşi măr te port cu mine prin oraş pe străzi pustii aştept telefonul tău să cânte în telefonul meu cu roţi dinţate refrenul lui janis joplin sfâşie o parte din inima mea dacă asta te-ar face să te simţi bine şi vino... * cu litere fierbinţi vibrând pe ascuns se scrie un cântec sunet născut în aşteptarea nopţilor asemeni vinului dulce de pe buze pe buze vorbim de ploi şi depărtări atinse în casă e linişte ca şi cum ar dormi pe aproape un prunc soarele cu umerii goi îmblânzeşte frunzei tăcerea... * categoric da

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

mă întind o respir o sărut cu aerul ei sărat de munte ne adunăm şi ne desfacem se face dimineaţă adevărul are gust şi leagă pot să mă simt podul unei furnici urcate pe mână o las între două lumi şi-o singură realitate mai capeţi un cap mai capeţi un ochi n-ai voie să te ataşezi de nimic niciodată n-a fost uşor de înţeles gustul oamenilor... *autori: mioarabăluţă&iondragoş

Violeta Deminescu fiecare doctor e puţin poet n-am văzut niciodată copacul de rodie înflorit dar trebuie să aibă gustul cireşului copt din privirea ta când te cuprind şerpoaică ţi-e poemul estetică pe cord deschis mi-aş vrea inima în perfectă legalitate viaţa ca un exerciţiu de moarte a morţii fericirea nu e un loc de muncă îţi iei visul ca alibi în faţa orelor să-ţi fiu femeia de aurul vieţii ca o alternativă la infinit vom învia un alt cer scriind poezia aşa cum am murit de atâtea ori făcând dragoste ne cufundăm într-o apă de maci ca în iubire în prima zi de paşti la întoarcerea din ierusalim înlănţuieşte-mă şerpoaico...

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VASILE HATOS, Italia ALERG DUPĂ UN VIS Simt foşnetul frunzelor ce-mi inundă fruntea Şi alerg după lumini colorate venite din vreo Cale lactee Alerg după vis şi visul trăieşte în mine Simt ecoul ideii venit din necunoscut Mă opresc la glasul din adânc al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu Mă opreşte o floare cu mirosul ei fin Şi-un vultur ce zboară alene, pe cerul senin Îl simt aproape de sufletul meu Îmi pare că totu-i idee că totul sunt eu…

Dumnezeu se naşte în suflet de copil de ce am plecat spre călătoria interioară când visurile mi s-au suprapus dând naştere fericirii obiectul fericirii surâsul fericirii mi-am constrâns simţurile pentru a urca în interiorul fiinţei am plecat spre tărâmul beatitudinii unde pacea lăuntrică s-a instalat în intelect prin cunoaşterea Sacrului

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

am ajuns la rădăcinile morţii la rădăcinile spiritului la cunoaşterea absolută de ce mi-a spus Dumnezeu că fericirea există doar în durere de ce am trăit mituri prin depăşirea gândurilor pure cunoscându-L pe Dumnezeu lacrimi mi-au inundat sufletul la ivirea luminii morţii am cunoscut moartea ca pe-o eliberare a spiritului de frică de sugerinţi de ce am plecat pe un drum cu lacrimi ce mi-au adus beatitudinea prin cunoaşterea divinului 1 trăiesc fericiri intrinsece iubesc cu adevărat sufletul meu nu ştie să mintă pentru că mântuirea există educarea conştiinţei prin cunoaşterea de sine eliminându-mi defectele detestând răul beatitudinea există prin cunoaşterea absolută a spiritului cunoscând experienţele morţii aducând reamintirea vieţii întorcându-mă în copilărie la suflet de copil unde Dumnezeu educă conştiinţa prin întoarcerea la lumea primordială prin întoarcerea spiritului în lumea fascinantă a Paradisului Pierdut când omul vorbea cu Dumnezeu spiritul era liber era educat

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru că el cunoştea Divinul cunoştea Sacrul cunoştea Beatitudinea de ce am plecat pe un drum cu spini căutându-mi fericirea spiritul este liber pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, iar Dumnezeu se naşte în suflet de copil

Castiglione di Ravenna, Italia,

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

- ca ultima învăţătură biblică – estompau făptura străvezie care-ţi oferea adăpost, în zilele eretice când mimau dumnezeirea fără nicio urmă de teamă. …

Visează-mă în drumul tău, troienit cu aşteptări şi dor, frânghii mătăsoase, îngeri reîncarnaţi din gânduri abstracte, suicidare. …

VALENTINA BECART, Iaşi Insomnii de toamnă

Pregăteşte-te să primeşti pocalul strălucitor şi-argintat, cu toate bucuriile lumii nescrise şi mai ales, poleit cu spaimele mele, născute din iubire. …

Visează-mă în zborul tău, răpus de-ndoială şi dor, singurătăţi delirante şi zaruri aruncate la întâmplare. …

Opreşte ticăitul, sunetul, respirarea orei ascunse în plămânii muribunzi.

Tu nu ştii, tu, care jumătate de viaţă ai trăit între cuvinte goale şi revoltă, că peste noapte s-a ridicat în târg un eşafod.

Năruite sunt toamnele înamorate la gândul ultimului apus sângeros.

Lacrima mea, îmbătrânită de insomnii şi regrete, îşi va găsi liniştea în acest poem franjurat, în aceste cuvinte exilate şi flamuri ce poartă povara celui învins. …

E linişte.

Doar vântul leagănă cu gingăşie eşafodul din târgul pustiit, în care toamnele, - strivite de înserări taciturne – s-au logodit în taină cu eternitatea unui vis, unui vis…

…

Aşteaptă-mă în rotundul, deşertăciunea primei vocale ce-şi eliberează teama pliată în aripi multicolore, amputate de toate cuvintele rostite în oglinda ultimei trădări.

Umbrele serii, doar ele, răstignite de ziduri

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BORIS MARIAN Avangardiştii din Ţara Sfântă Avangarda a ajuns în Israel datorită imigraţiei unor artişti plastici, poeţi, dar şi prin achiziţionarea unor lucrări de valoare de către Muzeul Bezalel, devenit Muzeul Israel, prin achiziţii particulare, prin influenţe care au rodit pe un teren relativ nedefrişat. Înainte de toate vom porni de la cartea lui Ov.S. Crohmălniceanu Evreii în mişcarea de avangardă românească (Editura Hasefer), lucrare de referinţă, fiind cunoscut faptul că artiştii, scriitorii din România au jucat un rol important în avangarda europeană. După „bomba” dadaistă lansată de Tzara, Marcel Iancu (Janco) în 1916, la Zurich (la acea vreme se afla acolo, din alte motive, Lenin), avangardismul a luat avânt în Europa, în special după încheierea ostilităţilor militare. În 1922, la Bucureşti, Ion Vinea înfiinţează revista Contimporanul, care va rezista zece ani. El avea drept companioni pe Tzara, venit o perioadă în ţară ( n.n. Samuel Rosenstock şi-a luat numele de Tristan Tzara printr-un joc de cuvinte - trist în ţară), Marcel Iancu, B. Fundoianu, Felix Aderca, Jacques Costin, Ion Călugăru, M.H.Maxy, ş.a.

Ilarie Voronca şi Victor Brauner au lansat picto-poezia, un gen nou, inspirat din maniera lui Apollinaire.

Au apărut revistele 75HP, Integral, Punct, ş.a. Amintim aceste momente pentru a înţelege cum a ajuns avangarda din România în Israel. Desigur, artişti din Franţa, Germania, Italia, Elveţia, ţările nordice, Rusia au adus contribuţii pe măsură. În 1930, apare la Bucureşti revista Alge cu colaborarea lui Baranga, Sesto Pals (s-a stabilit după război în Israel), Gherasim Luca, D.Trost, Paul Păun. Participarea a numeroşi evrei la mişcarea avangardistă a produs nu numai obişnuitele „valuri” în lumea artelor, dar şi reacţii antisemite, un oarecare Nicolae Roşu acuzând pe evrei de decadenţă, exact în spiritul propagandei naziste din anii de după 1933. Numeroşi artişti au plecat, din acest motiv, din ţară, dar nici românul Constantin

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Brâncuşi, genialul sculptor nu a rezistat criticilor şi zeflemelelor răuvoitoare, stabilindu-se la Paris.

De fapt de ce se înţelege prin avangardism?

El este confundat cu modernismul, care nici el nu este bine definit. Din avangardism s-au desprins următoarele curente - expresionismul, futurismul (de la future – viitor, în franceză), dadaismul, constructivismul, suprarealismul. Ovidiu Morar, un exeget al avangardismului românesc numeşte aceste curente – avataruri ale avangardismului. În fond este vorba de un eclectism, iar fiecare din aceste „avataruri” au avut evoluţii şi aplicaţii diferite. Expresionismul a avut primii aderenţi în Germania, apoi în Franţa, Rusia, futurismul s-a născut în Rusia prerevoluţionară, chiar Maiakovski a fost unul dintre promotori, despre dadaism am amintit, constructivismul s-a dezvoltat mai mult în arhitectură, în special în stilul sovietic din anii ’30, suprarealismul a cuprins cea mai întinsă arie, având şi astăzi adepţi. Indiferent de tipul de avangardism, trebuie remarcat că artiştii evrei din diverse ţări au avut contribuţii importante. În pictură, Chaim Soutine, Marc Chagall, în poezie, majoritatea dadaiştilor, apoi Fundoianu, Luca, Voronca, sunt nume sonore. La aceştia se adaugă creatorii din cinematografie, teatru, balet modern, arhitectură, sculptură, inclusiv teoreticienii din aceste domenii. Ne vom referi aici la poezie şi apoi la artele plastice, ca domenii de manifestare ale avangardismului în Israel. Din generaţia mai tânără amintim pe Amir Or, Nurit Zarhi, Liat Kaplan, Agi Mishol, Ronny Someck, Salman Massalha, Asher Reich, Dan Armon, ş.a. Desigur, aceşti poeţi nu pot fi consideraţi avangardişti, poate, într-o accepţie largă, moştenitori ai diverselor maniere, motive, abordări avangardiste.

Poezia modernă nu poate fi ruptă de moştenirea poetică a lumii, inclusiv avangarda. „Acest poem merge în marş cu durerea, peste magma gânditoare a secolului”, scrie Amir Or, limpede, în manieră expresionistă... „Copilăria mea translucidă ca un vis, vântul deşertului îi ridică marginile rochiei”, versuri ale poetei Nurit Zarhi, de asemenea în expresie post-avangardistă.

Deşi nu a aparţinut culturii israeliene, marea poetă germană Else Lasker Schueler şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în Eretz Israel, unde a murit la 22 ianuarie 1945. A fost o exponentă a expresionismului poetic german. A scris atât poezie, cât şi dramaturgie, proză. S-a născut la 11 februarie 1869, la Elber-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE feld ( azi, Wuppertal), tatăl era bancher, dar fiica a ales un mod de viaţă mai puţin ordonat, s-a căsătorit cu fratele celebrului campion de şah, Lasker, a avut un copil, a divorţat, s-a recăsătorit, a dus o viaţă de boem la Berlin, a cunoscut numeroşi artişti, poeţi, viaţa ei se aseamănă oarecum cu aceea a Almei Mahler, Frieda Kahlo, era plină de energie şi imaginaţie, o inteligenţă sclipitoare o făceau să fie în atenţia a numeroşi admiratori. În 1932 primeşte premiul Kleist, dar în 1933 se refugiază din faţa violenţelor antisemite ale naziştilor, la Zurich, apoi, în 1934 vizitează Palestina şi în 1937 se stabileşte la Ierusalim. A publicat volumele de poezie: Styx (1902), Der siebente Tag (Ziua a şaptea) în 1905, Mein Wunder (Minunea mea) în 1911, Gedsammelte Gedichte (Poeme alese) în 1917, Mein Blaues Klavier (1943). A scris drama Die Wupper în 1908, pusă în scenă abia în 1919, la Berlin.

Dintre poeme, emblematic pentru arta ei poetică este Un vechi covor tibetan, un poem de dragoste, în care geometria ţesăturii cuprinde şi prinde viaţă prin sufletele celor doi amanţi, autoarea şi iubitul ei. Influenţa avangardistă este vizibilă, la fel ca şi în poemele Aş părăsi această lume, Barbarului, Cunoscându-l pe Tristan, ş.a. Dar valenţele poetice, amplitudinea mesajului depăşesc pragul oricărei maniere, Else Lasker Schueler este mai mult decât un autor exspresionist. Un alt poet ajuns în Israel, după o carieră în Europa a fost Sesto Pals , născut la 18 septembrie 1913, la Odessa (îl chema Semion Şestopal, probabil de la rusescul „şestoi paleţ”, adică al şaselea deget, o poreclă). Venit de copil în România, a publicat la revista Alge, în 1930, ca şi la „unu”, unde erau Geo Bogza, Păun, ş.a. Se inspiră din Cântarea Cântărilor, în registru avangardist, face referiri la Patriarhul Abraham, la Noe, Apocalipsă, Potop, combate ura dintre oameni, comparându-i cu lupii. A fost coleg de clasă cu Gherasim Luca, amândoi devenind apoi corifei ai avangardismului poetic. (Luca s-a sinucis la Paris). În 1933 este arestat pentru pornografie, dar părinţii îl salvează de la o condamnare.

Studiază la Politehnică între 1934-1940. În 197o pleacă în Israel, se stabileşte la Haifa, dar activitatea literară şi-o reia abia în 1982. Moare la 27 octombrie 2002, la vârsta de 89 de ani, practic uitat în România, deşi, la editura Vinea i-a apărut în 1998 volumul antologic. Omul ciudat, republicat în 2003, la Editura Paideia. Pe Internet este prezent cu un citat exemplar: „Cam aşa se întâmplă/Când îţi cântă gre-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

ierii în tâmplă”. Despre poet au scris Ov.S. Crohmălniceanu, Michael Finkenthal, ş.a. Inanii regimului comunist, el a refuzat să publice deşi era prieten cu Baranga, Bogza, aflaţi în graţiile conducerii de stat şi de partid. A lucrat ca inginer geotehnic la Centrala CFR, a brevetat invenţii proprii, apoi a trecut prin primejdia de a fi arestat, soţia sa, Valentina fiind condamnată în lotul lui Caraion, la 15 ani închisoare.

Puţini ştiau că poetul Sesto Pals există, scrie, cugetă, umple pagini pe care nu le publică. După moartea sa, s-a scris mai mult despre el, în România şi în Israel.

Revistele Apostrof (Cluj), Observator cultural (Bucureşti), Izvoare (Tel Aviv) i-au dedicat pagini cu evocări şi poeme. Riri Manor, poetă israeliană a scris în cotidianul Ziua, la un an de la dispariţia lui Sesto Pals. Poezia sa, de o mare putere iradiantă, merită o analiză pe care o vom face cu altă ocazie. Deşi expresia diferă de cea a lui Bacovia, există o paralelă între cei doi poeţi - „Au murit îngerii trecutului/au murit demonii viitorului/şi în spaţiul vid, suspendat ca o fantomă/sufletul se roteşte în jurul meu/cu un chip de lună”. Se regăsesc aici şi accente din poezia lui Emil Botta.

Liderul sionist A.L. Zissu (1888- 1956) a fost şi un scriitor de talent, a lăsat, printre alte creaţii, o proză stranie, Spovedania unui candelabru, tradusă în 1926, în franceză de B. Fundoianu. Sunt destule motive s-o încadrăm în literatura avangardistă. Zissu a murit în Israel, la câteva luni după eliberarea din închisoare, în România.

Poezia israeliană , atât cea de limbă ivrit, cât şi cea scrisă în limbile ţărilor de provenienţă a autorilor, are, desigur, un specific propriu, astfel că indiferent de stil, manieră, tematica le apropie de anumite repere, istoria seculară şi recentă, problematica situaţiei din zonă, aspectele sociale, etc. Totuşi marii poeţi din Israel, de la Zelda la Yehuda Amihai, la Nathan Zach, ş.a. au avut contact cu fenomenul avangardist, chiar dacă nu l-au asimilat. În 199o, la iniţiativa lui Amir Or s-a înfiinţat Helicon Society for Advancement of Poetry in Israel, care promovează poezia cu cele mai moderne „arme”. Au fost organizate festivaluri de poezie, s-a editat o publicaţie, iar printre participanţi se numără T. Carmi, Tuvia Rubner, David Avidan, Hayim Gouri, Yoram Brunovski, Dan Daor, ş.a. Cursuri, conferinţe, decernarea unor premii fac obiectul acestei societăţi, iar sponsorul principal este Primăria din Rishon Lezion.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poetul Radu Cârneci a întocmit, în 1997, o antologie a poeţilor israelieni de limbă română, sub titlul Arborele memoriei, în care a inclus nume de poeţi, unii cunoscuţi în România – Luiza Carol, Felix Caroly, Sebastian Costin, Andrei Fishof, Solo Har, Solo Juster, Tania Lovinescu (a revenit în România), Bianca Marcovici, Noemi Pavel, Eran Sela, Vlad Solomon, Elena Esther Tacciu, Liana Maxy, ş.a. Desigur, niciunul dintre aceşti poeţi nu pot nega faptul că expresia lor, concepţia artistică nu a preluat ceva şi din avangardismul generaţiilor trecute.

II Despre modernismul în arta israeliană a scris, printre alţii şi Emil Wittner (Editura Forum – 2003) în cadrul unei lucrări mai extinse: Un secol de artă modernă. Mai aflăm că există o monografie O sută de ani de artă în Israel de Ghideon Ofrat, pe care nu o avem la îndemână, dar Wittner se referă la această carte. Sunt menţionaţi o serie de artişti modernişti. Iosef Zariţki (1891-1985) a venit la Ierusalim în 1923, din Kiev, pictor monumentalist, admirat şi de Ben Gurion, influenţat direct (a stat un timp la Paris) de Matisse, Soutine, Braque, Picasso, Juan Gris. Împreună cu Marcel Iancu, Y.Streichman, Jean David (din România).

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

la Paris, în 1930. Revenit în patrie, se asociază cu artiştii avangardişti, deveniţi destul de numeroşi (Avni, Ghiladi, Holzman; Levanon, Zvi Schor, Priver, Felius, Melnikov). Orizonturi noi, de care am pomenit, promovează în 1948 un abstracţionism liric, specific artei israeliene moderne. Reuven Rubin (18931974) a ajuns în Palestina, în 1922, după ce studiase la Paris, Munchen. În acelaşi an, 1922 are o expoziţie la New York, care se bucură de succes. Privit cu oarecare reţinere de unii confraţi, inclusiv de clasicistul Boris Schatz, directorul Muzeului Bezalel, Reuven Rubin a fost preţuit de Haim Bialik, A. Shlonski care i-au sugerat lui Ben Gurion numirea pictorului în funcţia de ambasador al nou înfiinţatului Stat Israel, la Bucureşti. Influenţat în egală măsură de avangardismul francez, de arta naivă, de arta populară, inclusiv cea românească, Reuven Rubin, un colorist de mare clasă, cu o marcă de originalitate indiscutabilă, s-a impus în istoria artelor plastice.

Reuven Rubin/ ulei pe pânză

Marcel Iancu / tehnică mixtă

Iacov Wechsler, ş.a. au înfiinţat gruparea Orizonturi noi, care a atras şi pe poeţii Avraham Shlonski, Lea Goldberg, prima asociaţie de avangardă, din Palestina mandatară. Avigdor Stemaţki (1908- 1989) s-a născut la Odessa, a ajuns cu familia în Palestina, în 1922, studiază cu pictorul Orland şi cu arhitectul Iosef Berlin, apoi pleacă pentru un an

Marcel Iancu, care a sosit în Palestina în 1940, după ce se făcuse cunoscut ca fondator, cu Tzara ş.a. a mişcării DADA, ca arhitect în Bucureşti, autorul mai multor proiecte puse în operă, a devenit o celebritate în Ţara Sfântă , în cinstea lui a fost înfiinţat, el fiind în viaţă (a trăit între anii 1895-1984), un muzeu la Ein Hod, satul artiştilor, la nord de Tel Aviv, care şi astăzi poartă numele de Janco – DADA. El a afirmat că a privit mişcarea DADA ca pe un protest împotriva iraţionalismului ce a dus la izbucnirea Primului Război Mondial. Spre deosebire de Tzara, Iancu a păstrat un bun respect pentru valorile „clasice”, fără a respinge inovaţiile în arhitectură şi în pictură. A făcut numeroase portrete prietenilor din România, din Franţa, pictori, poeţi. Primul maestru al lui Iancu a fost Iosif Iser, căruia i-a purtat recu-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noştinţă de-a lungul vieţii. Iancu a respins suprarealismul, care l-a atras pe Tzara, pictorul - arhitect fiind un „constructivist”. A colaborat la revistele Integral, Punct cu Voronca, Maxy, a ilustrat scrieri ale lui Tzara, Zaharia Stancu. Cum am amintit, cu Vinea a editat Contimporanul. Vilele de la Şosea, din strada Negustori, bazinul Lido (în desfiinţare), alte construcţii poartă semnătura lui Iancu. Sosit în Eretz Israel, Iancu era un necunoscut (1940), fiind întrebat doar dacă Van Gogh era evreu ori nu (din interviurile sale oferite unor vizitatori din România). Nu ne mai oprim la alţi artişti avangardişti, cum spuneam, numeroşi în Israel şi activi, vom menţiona doar „şcolile” din care fac parte – „canaaniţii”, Tamuz, Danziger, ş.a., apoi „berlinezii”, Lehman , Eisenscher, ş.a., fiecare dintre aceştia purtând repere din ţara de origine, apoi existenţialistul Avigdor Arikha, pictor de mare succes (n.1929 , la Rădăuţi), care şi-a văzut părintele ucis în Transnistria de un ofiţer - călău. În kibuţuri s-a născut arta „de stânga”, un realismsocialist sui-generis, dar o parte dintre artişti s-au desprins de modelele sovietice şi au revenit la un avangardism de calitate.

Gruparea Zece plus a reprezentat orientarea spre pop-art, iniţiată în Israel de Raffi Lavi.

Printre şcolile mai recente se numără şi Fin de siecle, o revenire la izvoarele artei israeliene părăsite timp de decenii. Înainte de a încheia, vom aminti de sinagoga de lângă noul Spital Hadassa, din Ierusalim, ale cărei vitralii au fost executate după proiectul lui Marc Chagall, reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel, din antichitate. Artistul este atât de cunoscut şi preţuit, încât unii îl consideră ca făcând parte din arta Ţării Sfinte. Despre Mane Katz, născut în 1894 la Kremenciuk, în Ucraina, cetăţean al Franţei, apoi al SUA, decedat la Tel Aviv în 1962 nu vom vorbi aici, deşi importanţa sa este de netăgăduit, deoarece nu s-a stabilit niciodată în Israel, dar l-a vizitat în cele mai grele momente. La Muzeul de Artă Modernă din Haifa se află o colecţie impresionantă, de 104 tablouri şi şase sculpturi toate reprezentând diverse direcţii ale artei moderne şi avangardiste, semnate de Mane Katz. © Boris Marian

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

CRISTIAN OVIDIUDINICĂ Proschinitarul – editat de către Anton Pann –

Proschinitarul este o carte care furnizează

informaţii asupra locurilor sfinte. Astfel este denumit acest ghid de către Virgil Olteanu în lucrarea Din istoria şi arta cărţii – Lexicon, editura Enciclopedică, 1992, unde se precizează şi existenţa apariţiilor: 1701 Proschinitarul Sfântului Munte, tipărit de Antim Ivireanu; 1852 Proschinitarul sau Închinătorul, adică descrierea sfintei cetăţi a Ierusalimului şi a toată Palestinei”, tipărit de Anton Pann, este compus mai întâi după cum găsim precizarea în prefaţă „de către prea cuviosul şi prea învăţătorul şi dătătorul de viaţă Mormânt al domnului nostru Isus Hristos”.

Anton Pann prefaţează ediţia sa şi o dedică preacuviosului Calist, economul Mitropoliei, fără aportul căruia lucrarea nu putea să apară. Cartea conţine 88 pagini şi 48 litografii la care a adăugat harta Ierusalimului şi a Palestinei. Pentru ediţia sa, Anton Pann este ajutat de două lucrări apărute anterior: prima, la Viena, în 1807, care conţine descrierea interioarelor lăcaşurilor sfinte, cea de-a doua, la Moscova, în 1837, ce cuprindea cercetări şi imagini exterioare ale monumentelor, editată cu ajutorul şi stăruinţa Sfântului Ieroteiu al Taborului. În prefaţă, editorul mulţumeşte abonaţilor săi pentru sprijinul arătat în aducerea la lumină a noii lucrări: „Lumina nu se pune sub obroc ci în sfetnic să lumineze tuturor”. El, prefaţatorul, găseşte ca motivaţie în conceperea cărţii sale, scopul nobil de a îndruma pe viitorii pelerini în drumurile lor la Ierusalim, dar putând fi utilă, ne spune el, şi celor care au vizitat locurile sfinte. Le recomandă tuturor ca în pelerinajele lor să nu ocolească locurile de închinare din ţară şi vine cu exemple de mănăstiri din jurul oraşului Râmnicu-Vâlcea (Cozia, Stănişoara, Mănăstirea dintr-un lemn, Peştera sfântului Grigore Decapolitul, Surpatele, Horezu, Arnota).

Prefaţa cuprinde şi un Acrostih închinat „Răposatului întru fericire Părintele Arhimandrit Spiridon Tismăneanu”, care, plin de evlavie şi calităţi, în

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a sa viaţă n-a îngrijit decât a-şi găsi comoară la cer şi a-şi lăsa urma ca pomenire. „Sărăcia cea cu duhul din tot sufletul iubind şi-n mănăstirea Tismana din pruncia ta venind Pururea într-a ta viaţă fapte bune ai făcut care te ridicară la egumeniei post Inima-ţi şi atunci însă ţi s-a înălţat mai sus şi smerit şi cu blândeţe ai fost chiar cel mai supus Rugăciunea, privegherea, îndeletnicirea erau pre pământ ţi era trupul iar gândirea-n cer zbura Izvor de –ndurări şi mile vărsai mâna întinzând împărţeai tot până la una agoniseli nestrângând Dai cu miile ajutoare de cărţi a se tipări şi-nzestrai fete sărmane de a se căsători O pre bunule Părinte numele-ţi nu este mort că Spiridon Tismăneanul toţi pe buze dulci port Nu ştiu ce mumă sau tată la copii nu-l va împărtăşi dar din memoria noastră cât vom fin nu va pieri.”

Acrostihul denotă cunoştinţe bune de tradiţie ortodoxă respectând adevărul istoric. Aceste informaţiile prezentate au menirea să completeze articolul publicat în revista Nomen Artis – Dincolo de tăcere, nr 15/2012 cu titlul: Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb - Anton Pann’ prin ineditul lucrării analizate, care îmbogăţeşte bibliografia sa.

Proschinitarul este o lucrare nemenţionată în bibliografia sa amplă, în care se împletesc atât lucrări laice, cât şi de cult ortodox, dar care atestă polivalenţa culturală a lui Anton Pann. Lucrarea ce îmbogăţeşte bibliografia sa, cuprinde elemente importante cu impact deosebit asupra culturii naţionale. Una din preocupările sale de bază a fost traducerea şi astfel o mai bună răspândire a cărţilor bisericeşti şi a cântecelor de cult, el contribuind la dezvoltarea ortodoxismului în rândul credincioşilor. Din păcate nu s-a păstrat nici un exemplar . În 1930, cu ocazia traducerii în limba română a romanului Ierusalim al Selmei Lagerlof, la editura Naţională, S. Ciornei foloseşte ca ilustraţii, pentru frumuseţea şi acurateţea imaginilor, 44 dintre litografii, reînviind astfel istoria lucrării editată de Anton Pann.

©Ovidiu Cristian Dinică

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Pagini de jurnal Emilia, prietena mea CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ Întregul peisaj se sufoca de alb.

Uneori Dunărea era plină de sloiuri care făceau câte o mişcare fulgerătoare. Când unele dintre ele se loveau de mal sau de câte un ponton, scoteau parcă suspine de suferință prin capetele lor colțuroase... Spectacolul vizual şi auditiv se cerea contemplat: imensitatea albului cât vedeai cu ochii, îți lăsa iarna în suflet, cu totul altfel față de celelalte anotimpuri. În tăcerea pe care o etala Dunărea în jurul tău, simțeai cum şi cerul se apropie de pământ şi întregul peisaj capătă aspectul unei litografii executată de un mare maestru al penelului. Era una din zilele acelea extrem de geroase, poate – 25 de grade, iar zăpada îți scârțâia sub picioare la fiecare mişcare.

De rămâneai un moment în loc, auzeai de departe muzica zăpezii. Soarele privit în apa Dunării, părea parcă închis într-un cadran pe care încerca să-l rupă.

Valurile mici cu zbaterea încetinită din cauza sloiurilor, îi refăceau de fiecare dată conturul în care aveau să-l țină captiv până spre sfârşit de martie.

Drumurile toate erau acoperite de covorul alb al zăpezii uneori pufoasă, alteori colțuroasă, iar crengile copacilor parcă gemeau la cea mai uşoară adiere de vânt. Pe faleză, pe o bancă, privind Dunărea, şedea o femeie îmbrăcată elegant. Avea un aer distins în ciuda anilor pe care-i arăta. Am mai făcut mulți paşi şi mi-am dat seama cine este. Parcă mă şi zăpăcisem, pierzându-mi şi firea ! Am salutat-o şi mi-a răspuns, surâzând cu multă bunăvoință . Ştiam atât de multe despre dânsa, însă despre mine, sunt sigură că nu mai păstra vreo amintire.

Copleşită de această revedere, mi-am adus în memorie momentul în care şi cum am cunoscut-o personal. În calitatea mea de elevă a domnului profesor Vespasian Lungu, odată când eram elevă prin anul II de studiu la pictură, domnia sa, m-a trimis să-i duc o carte doamnei Emilia Dumitrescu, la atrelierul de pictură al U.A.P. care îşi avea locul pe atunci, prin anul 1970, undeva pe Strada Eliberării, nu mult în apropiere de Strada Republicii (fostă Regală).

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Era o zi de toamnă. După ce am ciocănit la uşă, am fost poftită înăuntru de o voce binevoitoare.

Am făcut primii paşi prin acel atelier, cu multă sfială. Înăuntru domnea tăcerea. Emilia Dumitrescu lucra la un şevalet imens o pânză pe măsură . Nu am reuşit să mă bucur de prezența mea prea mult acolo... În fața şevaletului, artista picta şi mâinile ei se desfăşurau cu o precizie atât de liniştită, încât mie mi s-a părut că totul este o magie: aşa şi era! pentru naivitatea mea de începător în meşteşugul picturii. Nici prea multe nu am reuşit să remarc în atelier, în afară de câteva tablouri expuse pe pereți, reviste şi foarte multe cărți aşezate pe o masă... iarăşi pe un dulap care era într-un colț, se vedeau siluetele aplecate ale unor „bostani” misterioşi ca forme.

Am simțit nevoia să vorbesc în şoapte, ca într-o biserică: nu voiam să stingheresc ritmul în care dumneaei lucra. M-a impresionat enorm! Tonul cu care mi-a vorbit, mi-a dat senzația încurajatoare că eram luată în serios. Eram atât de încântată că pentru câteva minute am fost aproape de ea – privilegiu de care se bucura extrem de puțină lume. Frumoasă şi distinsă, cu ochii mari – albaştrii,cu părul blond, lung şi ondulat, aproape natural, mă întrebă: -Doreşti ceva ?

-Nu! i-am răspuns timid. M-a trimis domnul profesor Lungu, să vă aduc această carte pe care iați împrumutat-o .

-Eşti eleva lui? mă întrebă zâmbind.

-Da! i-am răspuns prompt, fără să îndrăznesc să mai adaug ceva în plus. Se tot uita la codițele mele prinse cu fundițe . N-a mai interesat-o altceva, şi-mi mulțumi frumos. În acel moment, m-am simțit cineva. Atenția pe care mi-a acordat-o şi acel cuvânt de mulțumire pe care mi l-a adresat, m-au făcut să mă ataşez şi mai mult de dumneaei, însemnând pentru mine o cale deschisă spre a o mai vizita.

Atunci, era în după-amiaza unei zile la început de an şcolar. Interesul meu de a o cunoaşte mai bine, s-a născut imediat după ce i-am dus cartea.

Semnificativ pentru mine a fost că nu consideram totul o simplă întâmplare. Am început să mă informez despre întreaga sa operă, despre dumneaei ca om . În octombrie 1970, Muzeul Brăilei i-a deschis aici, în oraş, prima sa expoziție personală la Brăila. Deşi erau invitați la vernisaj oameni de seamă ai culturii brăilene, oameni necunoscuți mie, mulți foto-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

grafi, din câte spunea domnul profesor Lungu unui alt profesor în momentul în care au plecat la vernisaj.

Mi-am luat inima în dinți şi foarte târziu, fugind de la cursurile de pictură si m-am dus la muzeu. Uimită după cum am văzut sălile muzeului, arhipline, rămasă aproape fară grai mi-am zis: este o mare artistă! Şi am început să citesc eticheta fiecărui tablou, privind şi lucrarea în acelaşi timp, întrucât cuvântul de deschidere al expoziției se terminase de mult.

Acvaforte, acvatinta, xilogravură... Citeam, reciteam şi nu înțelegeam: erau denumiri pe care eu le descifram în neştiință şi necunoştință… Desenul colorat, acuarela sau pastelul erau deja tehnici de lucru ale artei, despre care eu aveam oarecare cunoştință. Privind toate lucrările din expoziție, visam la vară, la toamnă, la iarnă, la câmpul plin de grâu sau la toate drumurile care duceau în Deltă… uneori, parcă hibernam sub zăpadă, sau visam la grădini pline, parfumate cu flori de vară, sau pustiite de parfumul frunzelor coapte. Admirând peisajele cu portul Brăila, sau bărcile, îmi aduceam aminte de oamenii cu bărbi albe şi ochii fosforescenți – lipovenii – cu care treceam Dunărea cu tatăl meu, când eu eram abia în şcoala primară şi când habar nu aveam că peste ani voi urma un hățiş nesfârşit de întâmplări prin care voi cunoaşte oameni aleşi, care aveau să mă învețe multe şi de la care, mai târziu să cer un sfat… şi nu puțini au fost aceia !

Priveam tablourile şi mă minunam de peisajele de legendă: moară de vânt sau grădina de la Vădeni .

De ce Vădeni? Mai târziu aveam să aflu. Toate tablourile Emiliei Dumitrescu, aveau intimitate, astfel atunci când le priveai te simțeai atras sau poate fascinat de frumusețea lor, aşa încât erai parcă stăpânit de un respect superstițios. Vedeam ceva, ce-mi depăşea închipuirea ! Am luat un catalog de pe o măsuță – fără să cer voie cuiva - şi am început să citesc despre activitatea sa artistică.

Admirând-o de la câțiva metri depărtare deoarece era înconjurată de prieteni, admiratori – cunoscuţi sau nu – eu nu aveam de unde să ştiu la acea vreme, privind tablourile sale, ghiceam parcă legături nevăzute existente între strigătele păsărilor sălbatice din Delta Brăilei, lumina care moare în timpul zilei şi crepusculul învăluind Munții din Maramureş, din Vrancea sau Munții Măcinului.

Am început să citesc acel catalog spre a mă lămuri mai bine. Ochilor mei nu le venea să creadă ce

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vedeam scris negru pe alb. Uneori reciteam... Participă la expoziții organizate în străinătate: Moscova, Praga, Viena, Milano, Torino, Tel-Aviv, sau în alte expoziții internaşionale, la Lugano, Geneva, Tokio, etc.

Parcă uitasem de toate... mă uitam înremenită în acel catalog. Eram atât de mulțumită că am fost lăsată – la intrarea în Muzeul Brăilei – să pătrund fără invitație şi că această expoziție mi-a oferit, şi încă gratuit, atâta bucurie încât să-mi umple sufletul de o mare satisfacție .

După multe zile de meditare la expoziția care mă captiva încă, abia aşteptam într-una din zile să sune sfârşitul ultimei ore de liceu pentru acea săptămână, să fug în piață, să cumpăr un buchet de flori de toamnă şi să mă opresc direct la atelierul doamnei Emilia Dumitrescu, unde speram să o regăsesc. Caracterul meu nu era dificil, iar tăcerile mă împresurau ca din senin, şi aveam o teamă nemotivată: că ajunsă acolo în fața ei, nu voi putea depăşi momentul.

Conştiința îmi spunea că nu am ce pierde. Îmi dădeam seama de marea ei valoare, ca om şi ca artist, însă eram copleşită de curiozitatea mea exagerată. S-a pomenit cu mine din nou, la uşa atelierului în care intrasem, de altfel, o singură dată. Ceva mai puternic decât mine „mi-a spus” să fiu directă, fiindcă auzisem dintr-o parte sau alta că nu-i intră oricine în voie, ba mai mult: consideram pe bună dreptate că nu avea niciun motiv să-mi acorde atenție. Catalogul de la expoziție, mi-a oferit posibilitatea să mă documentez asupra operei sale, asupra carierei artistice, iar în cazul în care ar fi trebuit să abordez subiectul expoziției, m-aş fi putut descurca cu succes. Nu m-a ignorat. M-a primit cu candoare, atentă la înfățişarea mea modestă de elevă. Recunoscându-mă după codițe, mi-a spus-o fără rezerve: - Nu iubesc florile tăiate ! De ce le-ai tăiat?

- Nu le-am tăiat, aşa le-am cumpărat de la piață, spre a vi le oferi. Îmi spuneam: iată că nu i-am făcut pe placul inimii! Mult mai târziu, am aflat despre problema florilor. Nu accepta tăierea florilor din grădină. Deodată mi se adresă pe un ton nervos: - Omul trebuie să se bucure de frumusețea florilor, acolo în natură ! Întâmplarea ieşită din comun pentru mine, îmi provocă spaimă . Nu prea înțelegeam. Simțeam că am greşit undeva şi nu ştiam unde… Dar era unica mea şansă, de-ai câştiga prețioasa amiciție. Acolo în

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

atelierul U.A.P. nu am stat prea mult: poate vreo trei sferturi de oră. Însă mă bazam pe capacitatea mea rapidă de-a vedea lucrurile: reacțiile, tabieturile, atitudinile şi tot ce se putea vedea; însă m-am hotărât pe loc să n-o mai vizitez decât atunci când mă va chema.

Trei ani de zile, singura concesie pe care mia făcut-o doamna Emilia Dumitrescu – fiindcă mă reținuse în mod definitiv – era să stea de vorbă cu mine oriunde, atunci când mă întâlnea. Şi de se întâmpla să fie în prezența cuiva, sau poate însoțită de către cineva, tot se oprea să-mi vorbească, să mă asculte...

Aşa am început să o idealizez. Aşa a început prietenia nostră : prietenie care a durat zeci de ani . ©Constanţa Abălaşei-Donosă

©Constanta Abalasei-Donosa

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Voinicel şi cele două vrăjitoare, un basm de Petre Crăciun

În vremea când muriseră toţi balaurii cu şapte capete, afară de unul singur, trăiau într-o ţară două vrăjitoare, născute din aceiaşi părinţi, dar deosebite precum ziua de noapte sau furtuna de vreme bună.

Cea mai vârstnică era numită, din cauza sufletului său hapsân, Vrăjitoarea-cea-Neagră. Lăcaşul i se afla într-o peşteră întunecată, plină de lilieci, buruienile şi le aduna din locuri lipsite de lumină şi le fierbea după ce apunea soarele, în cel mai îndepărtat cotlon al respingătorului adăpost. Pe la primul cântat al cocoşilor, lua cu sine două-trei oale pline cu moşmoane şi pleca să le pitească pe la temelia casei vreunui nevinovat. Nu ştiu de ce, baba îi ura de moarte pe oamenii cinstiţi şi harnici, nepierzând niciun prilej pentru a stârni boala, sfada sau, şi mai rău, seceta aducătoare de foamete. Ca să cunoască şi mai temeinic secretele muritorilor, luase pe lângă sine pe Suflet-Rău, un om ticălos şi viclean.

Sora cea mică era bună s-o pui la rană. Deşi făcea şi ea farmece, toate erau spre folosul şi alinarea oamenilor. Bunăoară, dacă aveai vreo suferinţă, mergeai şi îţi găsea leacul de-ndată. Când erai chinuit de duhuri necurate, iarăşi dădeai fuga la cea căreia i se spunea Vrăjitoarea-cea-Albă. Cum-necum, îţi zicea un descântec meşteşugit şi scăpai şi de asta.

Toate erau altfel în jurul său. Căsuţa i se afla într-o vâlcea minunată, ierburile din care îşi pregătea leacurile creşteau în locuri însorite, iar farmecele le făcea la lumina binecuvântată a soarelui. Până şi chipul îi era luminos, făcând-o să pară mai tânără cu nouăzeci şi nouă de ani.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Între cele două vrăjitoare exista din vechime o luptă cruntă, fiecare urmărind să împrumute oamenilor propriile sale dorinţe. Izbânda nu putea fi dobândită decât cu ajutorul unei plante miraculoase, aflate undeva la capătul lumii. Aceea care descoperea buruiana şi reuşea să-i facă pe oameni să-i împrumute bunătatea sau răutatea timp de trei zile, era victorioasă şi se înstăpânea pentru totdeauna asupra lumii. Aprigă din fire, Vrăjitoarea-cea-Neagră îl chemă într-o bună zi pe Suflet-Rău şi îi spuse: - Găteşte-te de drum! Nu va mai trece mult şi vei pleca în căutarea buruienii. Ard de nerăbdare să rămân singura stăpână a întinderii pământeşti!

Nu ştiu cum s-a nimerit ca în apropiere să fie atunci şi o porumbiţă. Auzind ce năpastă îi aşteaptă pe oameni, a zburat în toate direcţiile, vestind neamul păsăresc de primejdie. Păsărelele au dus mai departe vestea, până la cea mai umilă colibă din împărăţie. Într-o casă de oameni cinstiţi, trăia un flăcău viteaz şi înţelept, căruia i se spunea Voinicel. Auzind despre gândul vrăjitoarei, sărută dreapta părinţilor şi plecă numaidecât spre vâlceaua unde locuia Vrăjitoarea-cea-Albă.

- Bine te-am găsit sănătoasă, mătuşo, îi spuse flăcăul de cum îi trecu pragul. Am venit ca să mă trimiţi în căutarea ierbii cu care să-i faci pe toţi oamenii buni şi cinstiţi.

- Îmi merg la inimă vorbele tale, curajosul meu, dar socoţi că vei putea străbate drumul acela, care este mai greu şi mai primejdios decât oricare altul?

- Pune-mă la încercare şi îmi vei cunoaşte destoinicia!

- Dacă este precum spui, atunci mergi şi adumi un lucru oarecare din peştera Vrăjitoarei Negre.

Fă-ţi bine socotelile, căci dacă nu ai braţul tare şi mintea ascuţită, Suflet-Rău, omul ei de nădejde, te va spulbera de pe faţa pământului.

Voinicel mulţumi de sfat şi plecă. Merse cale lungă, până dădu peste o pădure întunecată. „Ei, aici trebuie să fie casa ticăloasei, gândi el, că doar este cel mai mohorât loc pe care l-am întâlnit în cale.”

Nu trecu mult şi găsi intrarea în peşteră. Intră cu grijă, dar tocmai când apucase mătura cea fermecată a babei, iată că apare Suflet-Rău, cu o falcă în cer şi cu una în pământ.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nefericitule, ce gând de moarte nu ţi-a dat pace şi te-a trimis încoace?

- Nu gând de moarte, ci de viaţă… Dacă ai vreo sabie la cingătoare, apuc-o, pentru că nu am vreme de pierdut cu tine!

Cât ai clipi, săbiile se încrucişară, mânuite de două braţe cu adevărat voiniceşti. Dădea Suflet-Rău de săreau scânteile cât colo, dar când dădea Voinicel, se cutremura peştera din ţâţâni, încât fugeau liliecii bezmetici. Se luptară ei aşa, vreo trei-patru ceasuri, până când sluga vrăjitoarei osteni. Atunci, flăcăul cel viteaz îl străpunse cu sabia în pântece şi plecă, luând cu el mătura vrăjită. Văzându-l viu şi nevătămat, Vrăjitoarea-cea-Albă nu mai putu de bucurie.

- Dragul meu Voinicel, vitejia şi înţelepciunea ta sunt demne de toată lauda. De-acum, nădăjduiesc că planta fermecată va fi a noastră. Mâine, cum se luminează de ziuă, să pleci la drum. Ia aminte! Suflet-Rău a fost readus la viaţă de către sora mea şi acum şi-a pus în gând cu tot dinadinsul să te piardă.

Va trebui să îl omori de încă două ori pentru ca vrăjitoarea să nu-l mai poată învia. A doua zi, Voinicel ascultă alte câteva sfaturi ale femeii, luă un peştişor de aur pe care i-l dădu şi se duse la ale lui. Străbătu cale lungă, lăsând în urmă felurite ţări şi ţinuturi.

Alte obiceiuri, alte locuri şi alţi oameni îi ieşeau înainte şi toate rămâneau în urma sa.

De la un timp, băgă de seamă că aşezările omeneşti începuseră a fi din ce în ce mai rare, până dispăruseră cu desăvârşire. Florile, păsările şi animalele erau şi ele diferite. Nu mai trecu mult şi văzu că până şi verdeaţa dispăruse, în locul său găsindu-se uscături, crescute parcă din crăpăturile negre ale pământului. După semne, nu mai era mult şi avea să intre în „Ţara vânturilor dezlănţuite”. Tocmai când se apropia de porţile acestei ţări, iată că îl ajunse din urmă Suflet-Rău.

- Fecior fără minte, oare credeai că ai scăpat de mine? Pregăteşte-te de îngropăciune, că ţi-a sunat ceasul!

- Mie mi-o fi sunat sau nu, dar pe tine te aşteaptă cumătra cu coasa să-i fi oaspete la masă. Să n-o facem să aştepte, că o fi grăbită, sărmana! Începu o luptă cum poate numai pe vremea zmeilor să mai fi fost. Mai întâi se măsurară în săbii.

A lui Suflet-Rău, fermecată de vrăjitoare, era vijelioasă precum apa izvorului de munte, dar sabia lui

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Voinicel, fiind sabie dreaptă de voinic, era mai iute ca vijelia. Văzând că s-au rupt săbiile de atâtea lovituri, au apucat buzduganele şi loveau cu ele de se zguduia pământul cale de nouă poşte. Dădu SufletRău o dată şi fu cât pe ce să-l nimerească pe Voinicel drept în creştetul capului. Mâniat, flăcăul nostru se opinti mai tare şi îl izbi pe omul cel ticălos într-un umăr. Ce să vezi? În locul bucăţii de carne, care zburase cât colo, crescu numaidecât alta. Vezi bine că vrăjitoarea îl unsese cu nişte alifii miraculoase. A doua oară, Voinicel îl lovi la şold şi păţi la fel. Dacă văzu aşa, a treia oară se opinti şi mai straşnic, tăind capul duşmanului dintr-o singură lovitură. Răsuflă uşurat, îşi făcu o cruce şi plecă neîntârziat către „Ţara vânturilor dezlănţuite”.

Datina acelei ţări era ca niciun trecător să nu poată merge mai departe, dacă nu dădea răspunsuri bune la trei întrebări puse de Marele Portar al cetăţii. Cel care s-ar fi încumetat să intre în ţară fără să fi răspuns la întrebări era luat pe sus de nişte vânturi turbate şi ridicat până în înaltul cerului. De acolo, îi dădeau drumul pentru a se face una cu pământul. Ajuns la porţile de piatră, Voinicel găsi un om bătrân, cu o barbă albă, lungă până la piept.

- Sosesc din ţara celor două vrăjitoare şi cer încuviinţarea să trec mai departe, spuse el.

- Voia de la tine, puterea de la mine! Dacă nu răspunzi la cele trei întrebări, este mai bine să-ţi vezi de drum că altfel îţi vor rămâne oasele prin cine ştie ce coclauri. Te încumeţi să răspunzi?

- Mă încumet, Mare Portar, că doar de-asta am străbătut atâta drum. Pofteşte şi pune-ţi întrebările.

- Ascultă: ce este mai mare decât toată întinderea cerului?

- Mai mare şi mai mare trebuie să fie iubirea părinţilor pentru copiii lor.

- Mare adevăr ascund vorbele tale, drumeţule! Iată a doua întrebare: ale cui zile trec mai repede, ale tinerilor sau ale bătrânilor?

- Mare Portar, şugubeaţă întrebare mi-ai pus!

Este la mintea cocoşului că zilele sunt la fel de lungi, numai că tinerilor le par mai scurte iar bătrânilor mai lungi.

- Eşti înţelept, cu toate că vârsta îţi este încă fragedă. Acum, ultima întrebare: dacă ai de luptat contra unui duşman, ce alegi - vorba dojenitoare sau paloşul voinicesc?

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Sunt oameni pe care îi cucereşti cu vorba şi atunci este păcat să ridici sabia contra lor. Alţii nu se înfricoşează decât la vederea buzduganului şi ar fi o nechibzuinţă să-i încerci cu vorba!

- Dragul meu Voinicel, de când îndeplinesc slujba aceasta, mulţi oameni s-au perindat prin faţa mea, însă niciunul aşa de înţelept ca tine. Pofteşte, vânturile s-au oprit pentru a-ţi face cât mai plăcută trecerea prin ţara noastră. Dar, ia seama! Când vei intra în cealaltă ţară te aşteaptă primejdii nenumărate. Fii cu băgare de seamă şi să te întorci sănătos!

Flăcăul cel viteaz îşi luă rămas-bun de la Marele Portar şi plecă la drum. Străbătu „Ţara vânturilor dezlănţuite” care, de altfel, era plăcută la vedere, şi ajunse la hotarul dinspre soare apune. Aici găsi o apă curgătoare pe firul căreia merse în sus până ce ajunse într-un ţinut cu munţi înalţi şi prăpăstioşi. Intrase în ţara balaurului cu şapte capete, unicul supravieţuitor al speciei sale. Dihania îşi făcea veacul între două stânci uriaşe ce mărgineau singurul drum ce străbătea munţii. Prin urmare, dacă voiai să treci mai departe, era musai să dai piept cu balaurul.

Pe măsură ce se apropia de locul cu pricina, se auzea tot mai tare un zgomot înfricoşător. Oare de unde venea? Dându-se mai aproape, Voinicel înţelese. Dihania, având aşa de multe capete, nu le putea hrăni pe toate odată, aşa încât unele mâncau, iar celelalte urlau de foame pe margine. Dacă vedeai zvârcoleala aceea de gâturi şi auzeai urletele, nu-ţi mai trebuia alta ca să o iei la sănătoasa. Într-un târziu, lighioana îşi potoli cele şapte guri şi căzu într-o moleşeală plăcută. Voinicel, văzând că balaurul moţăie, se apropie pâş-pâş şi aruncă nişte prafuri în resturile de mâncare, apoi se ascunse repede, întrucât dihania se putea trezi dintr-o clipă în alta.

Mai trecu ce mai trecu şi paznicul drumului de munte se trezi, apucându-se numaidecât de mâncat. Alta nu i-a trebuit! Prafurile Vrăjitoarei Albe îl făcură să cadă într-un somn vecin cu moartea. Surâzând mulţumit, Voinicel merse şi tăie dintr-o singură lovitură cele şapte capete, omorând astfel ultimul balaur. De acum, calea spre iarba cea fermecată era deschisă. Dincolo de lăcaşul balaurului, drumul se schimbă dintr-o dată. Povârnişurile dispărură, în locul lor apărând văi line, acoperite cu verdeaţă. După încă o bucată de drum, dealurile lăsară locul şesurilor ce te ademeneau la tot pasul cu frumuseţea lor. Apoi,

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

aerul deveni mai rece, iar în văzduh îşi făcură apariţia păsări albe, iubitoare de apă. Se apropia cel din urmă obstacol, şi anume o întindere de apă cuprinsă veşnic de furtună. Pentru a trece dincolo era musai să potolească furia valurilor. Nu mai merse mult şi ajunse lângă apele cele învolburate. Aşa de mari erau valurile încât era peste putinţă să vezi dincolo de ele.

Voinicel aşteptă răsăritul soarelui, apoi scoase din chimir peştişorul de aur dat de Vrăjitoarea-cea-Albă şi îl aruncă în larg. Pe dată, furtuna se opri iar luciul apei se făcu precum oglinda. Nerăbdător să ajungă pe malul celălalt, Voinicel se aruncă în apă şi începu să înoate voiniceşte.

Trecu un ceas, trecură două, apoi trei şi malul celălalt tot nu se vedea. Într-un târziu, când nu mai avea mult până să-l lase puterile, văzu verdeaţa malului. Era salvat. Cu puteri renăscute ajunse la ţărm. Câmpia, unde creştea iarba care îi făcea trebuinţă, era de o frumuseţe dumnezeiască. Flori de toate culorile umpleau zarea înmiresmând aerul şi păsărele zglobii ciripeau pretutindeni. La amiază, Voinicel culese iarba cea fermecată, ce creştea numai într-un anume loc al întinsei câmpii, îşi luă la revedere de la minunatul capăt de lume şi se grăbi spre casă. De-acum, drumul parcă era mai uşor. Înotă ca un peşte prin lacul care se potolise încă o dată, zbură mai ceva decât gândul prin ţara balaurului şi ajunse în împărăţia unde vânturile îi deveniseră prietene.

- Fii cu băgare de seamă! îl întâmpină binevoitor Marele Portar. Suflet-Rău a fost readus la viaţă pentru a treia oară de către Vrăjitoarea-ceaNeagră, dar fiind cam nătâng şi neştiind să răspundă nici măcar la o întrebare, a rămas să te aştepte dincolo de hotar. Vrea să te omoare ca să-ţi fure iarba pentru a o da stăpânei sale.

Voinicel mulţumi prietenului său şi plecă în întâmpinarea omului cu inima neagră ca şi a vrăjitoarei. Nu se îndepărtă prea tare când, iată, îi apăru înainte Suflet-Rău.

- Până aici ţi-a fost, fecior ticălos! îi strigă el voinicului. Am să-ţi iau iarba şi Vrăjitoarea-cea-Neagră va deveni stăpâna întregii lumi.

- Mai bine, păzeşte-ţi pielea! Dacă te mai răpun o dată, nici mama vrăjitoarei nu te mai scapă.

Mai întâi se luptară cu săbiile, dar abia dacă apucară să le încrucişeze de câteva ori când se rupseră amândouă. Dacă văzură aşa, apucară buzduganele şi se bătură până la chindii, când rămaseră şi

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 70

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fără acestea. Atunci se încinse o trântă straşnică, de-ţi era mai mare dragul să o priveşti. Spre seară, Suflet-Rău îl prinse pe flăcăul nostru de grumaz şi îl azvârli cât colo. Voinicel se adună de pe jos, îşi scutură hainele de colb şi se repezi cu puteri înzecite la duşmanul său. Când îi veni mai bine la socoteală, îl apucă de mijloc pe ticălos şi, ridicându-l deasupra capului, îl azvârli într-o prăpastie înfricoşătoare. Într-o clipită, hăul îl înghiţi pentru totdeauna. Bucuros de ispravă, Voinicel îşi luă traista la spinare şi plecă acolo unde Vrăjitoarea-cea-Albă îl aştepta nerăbdătoare. Cum îl văzu, femeia îl sărută cu drag, spunându-i: - Viteazul meu flăcău, de când sunt oameni pe lume, nimeni nu a străbătut un drum aşa de greu şi de primejdios. Mulţumită ţie, o vom putea răpune pe vrăjitoarea cea rea şi îi vom face pe toţi oamenii să fie buni şi cinstiţi.

Zicând acestea, luă iarba fermecată şi începu să pregătească leacul, având grijă să nu o prindă noaptea. Dacă s-ar fi întâmplat o aşa nenorocire, vraja iar fi făcut pe oameni răi şi ticăloşi. Când fiertura fu gata, femeia luă blidul şi aruncă din el în toate cele patru zări, spunând şi nişte vorbe magice.

A doua zi, farmecele Vrăjitoarei Albe îşi arătară roadele. Oamenii nu erau schimbaţi la înfăţişare, dar erau atât de diferiţi în purtare şi simţăminte… Erau cu toţii buni, cinstiţi şi iubitori, încât puteai să cauţi cu lumânarea şi nu găseai vreun mincinos sau, ferească sfântul, vreun ticălos. În ziua următoare nu se schimbă nimic. Ba, încă, şi florile din grădină erau mai aprinse la culoare, dând a înţelege că erau cu toate părtaşe la bucuria oamenilor. În ultima zi, Vrăjitoarea-cea-Neagră dădea din colţ în colţ, simţind că i se apropie sfârşitul. Într-adevăr, în clipa în care se împliniră trei zile, se umflă ca un balon, mărindu-se aşa de mult încât, în cele din urmă, plesni. Gândul că nu mai avea niciun ticălos pe care să se poată bizui îi pricinuise moartea.

Iată cum ţara celor două vrăjitoare a fost mântuită şi de vrăjile cele rele, dar şi de ticăloşiile oamenilor. Călătorii care au mai trecut pe acolo povestesc cum că Vrăjitoarea-cea-Albă n-a contenit să-i ajute pe oameni, iar Voinicel ajunse atât de iubit încât nu mai dură mult şi oamenii şi-l aleseră împărat.

Basmul face parte din volumul

Floarea înţelepciunii şi iarba puterii.

ŞTEFAN JURCĂ54 AUSLÄNDER 1.

Te-am sunat să-ţi spun că am ajuns acasă. Pe drum am întâmpinat o serie de peripeţii. Am ajuns cu Dacia, deşi aveam multe bagaje. Da, aşa este, Dacia fabricată pentru export am cumpărat-o din piaţa de maşini, din Lepzig. Nici nu pare a fi marcă românească. Ştiu că ţi-e peste mână să vii acasă, acum când aş dori eu. Fapt pentru care îţi scriu. Până în Budapesta m-au dus băieţii pe care i-am cunoscut la biserică. Sunt tineri. Ne-am înţeles minunat. Au considerat că-mi fac un favor ducându-mă până în gara din Budapesta. Tata este supărat pe mine că nu i-am cumpărat o coasă de la nemţi ori de la austrieci. Aşa a aflat el, că cele austriece au un oţel special şi sunt foarte rezistente şi tăioase. Eu îl înţeleg, însă din Leipzig până în Ungaria nu am văzut încă pe nimeni dând cu coasa. La ei totul este mecanizat. Au cositori mecanice.

Nemţii m-au lăsat în spatele gării din Budapesta. Unul era la volan, iar al doilea ne urma cu maşina lor. Mă simţeam ca un paşă cu escortă, aşezat pe scaunul din faţă. Pe locul mortului. M-au lăsat singur cu maşina plină cu bagaje, că abia mi-am făcut loc pe bancheta din spate să pot dormi noaptea. Le-am mulţumit, le-am dat nişte mărci, contravaloarea benzinei, ne-am dat întâlnire anul viitor în Baia Mare, la un congres al religiilor. Probabil că mă vor căuta prin intermediari.

Poţi fi liniştit, că nu am făcut nicio boacănă ori mai ştiu eu ce.

54

Ştefan Jurcă, poet, prozator, publicist. Colaborează la revistele Familia, Nord Literar, Archeus, presa locală din Maramureş. A publicat volumele:Peretele cel mai iubit, Gutinul,1997; Păpuşa de rumeguş, Risoprint, 2004; Pagina de gardă, Dacia, 2011; Poeme uitate, boeme regăsite, Cybela, 2000. În prezent este redactor asociat al revistei Nord Literar, membru al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Printre credincioşi erau şi fiinţe de genul feminin. Una şi-a lipit ochii de mine, era o fătuţă crudă, puteam să locuiesc în fiinţa ei, cum ar spune Martin Heidegger55, filosoful de care fugiţi toţi ca dracu de tămâie, dar fără de care nu veţi reuşi să aflaţi originea operei de artă.

Mi-era dor de casă, a trebuit să trec pe la „puff“, cred că ţi-ai dat seama ce înseamnă asta, un fel de casă de plăceri înfiinţată de ai noştri pentru ai noştri. O improvizaţie. Atât că a trebuit să cheltuiesc nişte bani şi am încercat s-o uit pe Hanna. Ştiu că pe tine mă pot baza şi n-o să ştie lumea. Hanna este o fiinţă de basm, făcută anume să mă tulbure. Blondă, cu părul scurt, ochii deschişi la culoare, ochi visători. Încerc încă s-o uit, eu de fapt mergeam să mă rog, doamne iartă-mi gândul păcătos.

2.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cum e la noi, la români, totul s-a sfârşit cu bine. Dumnezeu a fost bun cu mine, poate că a auzit-o pe Hanna cu rugăciunea ei curată. Să-i dea Dumnezeu noroc în viaţă şi să-şi afle un nemţălau de treabă! Şoferul care a sosit să mă ia din gara din Budapesta era drăguţ, simpatic. Puteam să-i fiu tată. La vama românească era, ca mai demult, coadă. Ce, crezi că a mai ţinut cineva seama de ceva? Şoferul ştia drumul tainic, fără vameşi, fără grăniceri. Ne-am trezit acasă. Poate voi mai avea probleme cu „Declaraţia vamală”, dar să sperăm că va fi bine. Nu-mi vine a crede ce văd în ţară. Nu s-a schimbat nimic, e o nebunie... după doi ani de tranziţie, cum zice Ilici. Ştii şi tu bine ce se întâmplă, puteai măcar să-mi scrii, că eu oricum fac pipi pe dosarele lor. Cum voi putea, am s-o întind iar. Dacă prindeam un loc de muncă în Germany west, poate că era altfel.

Dar aşa a ieşit. Cu Dumnezeu înainte!

Acasă mă acomodez mai greu. Sincer, vroiam să scap de bagaje, de dorul de casă şi să plec înapoi. Cum am ajuns acasă din Budapesta e o întreagă poveste. Nevastă-mea a găsit pe altcineva să-mi conducă maşina.

Inginerul a plecat nu ştiu pe unde, un rahat. A aflat un şofer pe „taff”, la o întreprindere forestieră, care umblase în străinătate. Pe nevastă-mea a oprit-o la vamă. Nu avea actele în regulă. Şoferul a venit singur, nu mă cunoştea şi nici eu pe el.

Am dormit în maşină. Dimineaţa a sosit poliţia maghiară. Le-am prezentat actele, ale mele, cât şi pe ale maşinii, numărul de „ţol”, numărul provizoriu, cum ar veni. Soseam doar din Germany. Jendarii maghiari au dat jejet cu mine şi mi-au atras atenţia: Vigyazz ciganyok!, adică să am grijă de ţigani, să mă păzesc de ei. Simţeau că este ceva cu mine de nu mă mişcam de lângă maşină. N-aveam nici permis şi nici nu ştiam să conduc, că mai sunt din ăştia. Dar aveam experienţă cu cioroii, pupa-i-ar Pătrucă Românu în spate! (Sărut mâna, doamnă! Aşa era poreclit după ce a căzut din spatele lui Ilici). Nu intram cu ei în vorbă, să nu crezi că n-am transpirat de emoţie până ce m-am întâlnit cu „băietul” care s-a angajat să mă ducă acasă cu maşina.

Omul meu a sosit cu trenul, trebuia să ne întâlnim şi nu ştiam nimic unul despre celălalt. Dar aşa

©Ştefan Jurcă

55

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/ Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. Lucrarea sa capitală, Sein und Zeit (Ființă și timp, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei.

Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dor de Vasile Blendea56 Uneori, când mă las furat de amintirile studenţiei şi ale tinereţii mi se face dor de Vasile Blendea, „fotograful Domnilor scriitori”, olteanul acela scund de statură, cu ochi vioi ca de veveriţă, cu un nesfârşit zâmbet în colţul buzelor şi cu o privire în care parcă ai fi citit ca-ntr-o carte: „Ei, ce ştiţi voi, ăştia, de prin alte locuri, ce-nseamnă un gorjean şi mai ales unul care vine din satul lui Brâncuşi?!” Şi în adevăr, cine îl vedea pentru prima oară şi stătea, tot pentru întâia dată, de vorbă cu el habar n-avea ce comori de umor, de snoave şi de întâmplări care de care mai hazlii ascundea Vasile Blendea.

Necum să fi bănuit măcar ce talente ascundea omul scund, modest şi foarte prietenos, căruia în ultimii zece-cincisprezece ani de la sfârşitul veacului trecut şi cei de la începutul celui următor i se dusese buhul de fotograf al scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor.

Vasile Blendea venea în Bucureşti din Peştişani, din Hobiţa lui Brâncuşi, şi trecea drept nepot al marelui sculptor care a uimit o lume întreagă cu operele lui. Nu ştiu cât de mult umor va fi avut autorul „Coloanei fără sfârşit” şi al „Porţii sărutului”, dar „nepotul” lui, excepţionalul artist-fotograf avea în această direcţie resurse de nebănuit: purta cu el o întreagă arhivă de bancuri, de amintiri hazlii, ale lui şi ale altora, şi pe deasupra mai avea şi harul, înzestrarea de a-i putea imita pe unii dintre cei mai

56

Vasile Blendea, (nepotul artistului Constantin Brancuşi) artist fotograf. (n. în 1937, la Pestişani, judetul Gorj, – d. 17 noiembrie 2005, Bucureşti). A urmat cursurile liceului din Târgu Jiu, după care, la Bucureşti, a absolvit, în 1967, Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universitătii Bucureşti.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cunoscuţi artişti, oameni politici, inşi importanţi ai vremii.

Dacă l-ai fi auzit dintr-o cameră vecină ori de după un paravan, fără să-l vezi, ai fi putut jura cu mâna pe inimă că asculţi o imprimare cu Tudor Arghezi, cu G. Călinescu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu ori cine ştie ce alt scriitor sau actor. Se înţelege că astfel de „prestaţii”, făcute într-un cadru adecvat (la întruniri şi mese prieteneşti, la manifestări culturale) creau o atmosferă şi o ambianţă în care toată lumea uita pentru o vreme de grijile şi necazurile de până atunci şi se lăsa prinsă în jocul glumei şi al bunei dispoziţii.

Pentru aceste talente unii îl considerau pe Vasile Blendea un fel de Nastratin Hogea al zilelor noastre, alţii un hâtru sau comic de ocazie, amator adică, dar nimeni nu putea rezista tentaţiei de a-l asculta şi de a-l privi în „momentele lui bune”. Iar cele povestite de el aveau un farmec aparte, dat pe de o parte de „personajele” protagoniste ale întâmplărilor, iar pe de alta de stilul de neconfundat în care acestea erau imitate sau parodiate.

L-am cunoscut pe Vasile Blendea în zeci de ipostaze şi în curgerea celor aproape patruzeci de ani în care ne-am întâlnit şi am conversat pot spune că i-am intuit personalitatea, virtuţile şi slăbiciunile – care mi l-au făcut foarte simpatic şi apropiat.

Ducând împreună viaţa de studenţi căminişti, neadaptându-ne niciodată pe deplin cu Bucureştiul, având şi unul şi altul propriile criterii de înţelegere şi de judecare a societăţii şi a oamenilor, dar mai presus de toate posedând, fiecare dintre noi, un fond optimist, am putut fi şi prieteni până la plecarea lui prematură din lume. Şi ştiindu-l eu atât de bine sub toate aspectele, m-am gândit să-i propun o carte-dialog, un volum în care să-şi dea întreaga măsură a umorului (şi nu numai a umorului), un ton care să-i fixeze chipul în eternitate mai mult decât o simplă imagine fotografică. I-o mai propuseseră şi alţii înaintea mea. Vasile a şovăit, însă, în a accepta propunerea. În cele din urmă a fost de acord să scriem împreună cartea, motivând refuzul către ceilalţi (scriitori cunoscuţi) prin aceea că eu aş fi singurul mai apropiat, ca spirit şi ca fel de a fi şi de a vedea lumea, de structura lui. Nu ştiu cât a spus-o din convingere ori pentru a mă flata. Cert este că pe la sfârşitul anului 2004 şi începutul lui 2005 am trecut la fapte. Am gândit mai întâi un serial în revista „Sud”, serial care

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 73

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai târziu avea să devină o carte. Din păcate, însă, după apariţia primelor două episoade prietenul meu ne-a părăsit şi a trebuit să continui volumul de unul singur. Noroc că-mi rămăseseră suficiente materiale, documente şi fotografii cu care mi-am putut duce treaba la bun sfârşit.

La catafalcul prietenului meu am promis public să scriu cartea şi s-o public. N-am reuşit s-o tipăresc decât după trei ani, în 2008, şi nu sub titlul dorit iniţial, „Convorbiri cu Vasile Blendea”, ci sub altul, „O istorie culturală în imagini. De la G. Călinescu la Nichita Stănescu”, pentru că în aceste vremuri în care totul nu se mai face decât cu bani, doar în acest fel a putut obţine editorul sumele necesare de la o instituţie de stat. Oricum, m-am bucurat şi aşa, pentru că era o mică victorie personală să-mi pot omagia şi în acest chip prietenul...

Vasile Blendea a cunoscut şi a fotografiat multă lume. Un tezaur inestimabil pentru viitorime. În arhiva lui se află kilometri întregi de peliculă fotografică, sute şi mii de imagini. Nu numai ale celebrităţilor vremii, ci şi ale unor obişnuiţi, cunoscuţi, prieteni ori simpli inşi pe care el i-a întâlnit în multele călătorii prin ţară şi în afara ei. Şi invers: pe Vasile l-au cunoscut şi l-au apreciat foarte mulţi. Aşa îmi explic şi de ce cartea mea despre inimitabilul artist şi om care a fost a avut succesul pe care nu l-am mai cunscut din 1995, de la „O istorie anecdoctică a literaturii române”. Foşti colegi şi prieteni, unii despre care am auzit atunci pentru întâia oară mi-au dat telefoane, mi-au cerut cartea, s-au interesat de unde şi cum îşi pot procura volumul.

Iar eu? Eu, autorul, în săptămânile şi lunile care au urmat apariţiei am trăit sentimente contradictorii: am avut, fireşte, momente în care m-am bucurat de succes (care scriitor nu s-ar bucura?), dar şi clipe în care m-a încercat tristeţea că acest prieten, „personajul” cărţii nu este alături să vadă că – totuşi! – mai există oameni care l-au iubit şi care prin paginile volumului cată să-l întâlnească din nou, să-i păstreze în bibliotecă „zicerile”, inconfundabilele şi „celebrele” „blendisme”, deopotrivă glume şi aforisme, adevăruri şi reflecţii dulci-amare în marginea vieţii şi a lumii. Au trecut mai bine de trei ani de când ştiu că, ridicând receptorul telefonului atunci când sunt apelat, nimeni nu mă va gratula, ca Vasile Blendea, cu formula uşor ironică şi totodată amicală „Salut, clasicule!”, iar eu nu voi mai putea răspunde,

ca odinioară, „în ton” cu interlocutorul meu „Salut, contemporanule!”Uneori mi se face dor, un dor neostoit de Vasile Blendea...

29 Brumar 2008, Florentin Popescu57

***** „Şi artistul fotograf Vasile Blendea a plecat devreme, prea devreme dintre noi. Eu l-am cu-noscut prima dată la ediţia din 1997 a Atelierului de poezie „Serile de la Brădiceni”. L-am rugat atunci să mă… tragă şi pe mine într-o poză, pe care să o am pentru coperta unei viitoare cărţi, iar nea Vasile Blendea, cu priceperea de artist, m-a pus să îmbră-ţişez un copac, doi. Apoi, mi-a şi dăruit o fotografie din colecţia personală (realizată în 1987), pe verso având următoarea dedicaţie: „Conjudeţeanului meu Alex Gregora, artist al «rimei», cuvântul gorjeanului şi al Limbii române, această imagine de «referinţă»: Cella Delavrancea şi Vasile Blendea. ½ din inima (desen, n.n.) lui. 13.09.1997, la Brădiceni, semnătura.”

Foto: Vasile Blendea şi Cella Delavrancea

Cunoşteam multe despre dărnicia peştişeneanului, îi urmărisem evoluţia foto-artistică şi îl admiram cu sinceritate pentru ceea ce realizase. De-a lungul carierei sale a avut expoziţii personale de fotografie, apărându-i albume foto, cel dedicat lui Eminescu, în care Vasile Blendea refăcea „periplurile” europene ale poetului, fiind de referină. Este autor al unor celebre portrete cu Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Botta, Phillipide, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mirodan, D.R. Popescu, Baba, Ciucurencu, Irimescu, Ion Voicu, Giugaru, Calboreanu, Cotescu, Amza Pellea, Daicoviciu, Constantin şi Geo Bogza etc. Acum, şi mie 57

POPESCU Florentin, născut la 3 apr. 1945, Lera-Chiojdu, judetul Buzău. Poet şi prozator român.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mi s-a făcut aşa dor de Vasile Blendea, încât, dacă sar întoarce, aş sări la gâtul lui şi l-aş întreba: „Nea Vasile, fotografiile mele cu co-pacul unde sunt? Să nu-mi spună mie, fachirul, că s-a mişcat copacul şi de aceea nu le are!”

Alex Gregorca

Interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea58:

realizat de Gabriel Argeşeanu59 „Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei.”

- Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi făcut poartă o semnătură distinctă în peisajul acestei arte, iar recuperarea d-voastră într-un spaţiu geografic cum este cel teleormănean, care vă este drag, este cât se poate de firească.

- Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spun acest lucru deoarece spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat ş.a.m.d.

- Putem vorbi de „mâna sorţii”, dacă urmărim cum aţi ajuns să faceţi fotografie.

58

Autorul celebrelor portrete cu Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Botta, Phillipide, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mirodan, D.R. Popescu, Baba, Ciu-curencu, Irimescu, Ion Voicu, Giugaru, Calboreanu, Cotescu, Amza Pellea, Daicoviciu, Constantin şi Geo Bogza etc. Celebra fotografie cu Marin Preda, surprins din spate, îi aparţine. (A nu se confunda cu sculptorul, Vasile Blendea, nascut tot în Gorj, dar decedat in 1988.)

59 http://www.poezie.ro/index.php/author/0019085/Argeseanu_

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

- Da, acele momente sunt un amestec de tristeţe şi veselie. Eu, până la 14 ani, nu am avut nicio fotografie. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj.

Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant, şi acestea erau făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agăţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei.

Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus, mai sus, mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi-i cere fotografia, însă hilarul situaţiei a fost că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: „Domn’e, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie, şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul V de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor, dar nu mi-au mai dat niciun semn de viaţă dacă a fost montat pentru proiecţie sau nu.

- Consideraţi fotografiile ca fiind nişte copii, care s-au împlinit în viaţă. Cum aţi ajuns să fotografiaţi marii noştri oameni de cultură, dat fiind că în Bucureşti existau fotografi profesionişti ce ar fi putut accede la o astfel de galonare ?

- Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor, în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Unii dintre cei mai dificili au fost: Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu şi mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita. Am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glu-mă că: „Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau la mine câte unul sămi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri şi le răspundeam că este doar o falsă impresie, pentru că suntem atât de puţini în această breaslă încât ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Acum regret, că după Revoluţie, nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, mai în glumă, mai în serios, „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care iam fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi, poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp - Am reţinut un amănunt pe care nu-l ştiam, şi anume că sunteţi nepotul lui Constantin Brâncuşi.

- Aşa este şi să ştiţi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care din păcate mulţi români îl trec la lada uitării, printre „şi alţii”. În anul 2002, declarat Anul Brâncuşi, am călătorit cu opera sa la Veneţia şi am remarcat că aşa frumos vorbesc străinii despre noi şi tare urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu, pentru că a fost numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Atunci mi-am zis: „Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul «care pentru care», iar de la contemporani «care pe care». Vedeţi dumneavoastră, economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Cultura a fost aşezată pe ultimul loc într-un şurub; măcar dacă acest şurub ar fi spirală ca să se poată elibera. La Veneţia, în timpul expoziţiei, a venit o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr şi mi-a zis: „Domnule Blendea atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, în Anul Brâncuşi, eu fiind logodită cu un avocat din Padova”. Ceea ce a şi făcut.

- În aceste condiţii nu mai este curios că vă luptaţi pentru a menţine mitul artistic al unui român, pe care majoritatea celor din afara graniţelor îl cred fran-cez sau american, în timp ce confraţii din ţară se fac că nu observă că este asimilat de patrimoniul cultural al altor ţări. Cu atât mai mult cu cât opera lui Brân-cuşi este cea mai scumpă dintre toate lucrările de gen ale lumii.

- Percepţia este cât se poate de corectă şi v-o întăresc cu ceea ce voi relata în continuare. La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus: „V-am adus numai trei mostre care să identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia - unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu - constă în descrierea întâlnirii dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase. Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo, ei cunoscându-se de multă vreme. Şi când a dat cu ochii de ea i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi, Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat Mărioară de la Gorj. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor...”. Şi atunci ea la mustrat aşa : „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Acest citat este din cartea lui Sachelerie, dar eu l-am mai modificat. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât să-i dea băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, numele de Constantin.

- Pentru că interviul nostru se desfăşoară pe fugă, întrun spaţiu neconvenţional pentru un astfel de demers, adică sala de expoziţii a Muzeului Judeţean de Istorie Teleorman, aş vrea să vă referiţi puţin şi la această stare de uşoară iritare a pictorului Andrei Sorel, din timpul vernisajului expoziţiei sale „Căluşarii”.

- Chiar dacă vi s-a părut că în discursul său a fost recalcitrant, Sorel nu trebuie înţeles aşa, pentru că încearcă să-şi apere creaţia sa şi pe a celorlalţi artişti. Fiecare artist are traiectoria lui, dar Andrei Sorel şi-a ales una deosebită. Chiar dacă stă mai mult la Paris, opera sa rămâne în patrimoniul românilor şi mai ales acea imagine superbă a calului moştenită aici, în ţară. La Alexandria, el a venit cu o te-

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

mă deosebită, „Căluşarii”. Căluşarul este emblema cu care noi am călătorit, am dansat, am clopoţit, ca să fac o metaforă, care a uimit lumea. Mă întreb, şi ne întrebăm, de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât mari personalităţi, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe altele, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au dat de înţeles că România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei.

Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare, şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri în orice an Premiul Nobel.

Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiu Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când să îl ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist a ajuns să se stabilească la Paris nu este considerat român. De aceea, Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Anul Brâncuşi a fost un fiasco, fără a mai adăuga contestările şi titlurile din presă. Pe artist, când încă ucenicii lui lucrau la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim la ce ?”.

El le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu vouă.

Eu vă las bucurie curată”. ©Gabriel Argeşeanu (Interviu realizat în 2002, la Alexandria, după vernisajul expoziţiei lui Andrei Sorel „Căluşarii” de către Gabriel Argeşeanu.)

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DIN AMINTIRILE DOMNULUI ION PREDOŞANU

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

cată şi cu banii ăştia se întreţinea. Ai lui erau săraci şi cu mulţi copii.

Pedagog şi suplintor de limba rusă

Ascensiunea artistului fotograf VASILE BLENDEA, hâtrul autointitulat „nepotul lui Constantin Brâncuşi” Elevul Sile dintr-a VII-a Eu îmi aduc aminte şi acuma, spune doamna Căpruciu, eram în clasa a V-a, el într-a VII-a. Venise de la Sanatoriul Dobriţa. Era cu patru ani mai mare ca mine. Venise la noi în clasă împreună cu două fete frumoase, Florenţa, viitoarea doamnă bibliotecară la Peştişani, şi cu Titica Iconaru.”

Două fiinţe deosebite şi, din păcate, prea devreme dispărute din pricina aceleiaşi boli cumplite şi nevindecabile. Era un băiat vesel şi veşnic pus pe şotii. Îşi întrerupsese studiile vreo trei ani, din cauza unui accident la coloană. Căzuse dintr-un dud şi s-a retras de la şcoala generală vreo trei ani.

Fusese internat la Sanatoriul de la Dobriţa şi avusese nevoie de corset din ghips. Mai păstra ca amintire o fotografie făcută la Dobriţa şi e foarte posibil ca de atunci să se fi îndrăgostit de poze, cum li se spunea pe atunci.

Când Sile Blendea a întrerupt şcoala, îşi aminteşte poetul şi colaboratorul Gorjeanului Ion Căpruciu, eu m-am dus din Brădiceni la Peştişani într-a V-a. Apoi, când eu terminasem clasa a VII-a, el şi-a reluat studiile într-a VII-a şi din cauza asta nu neam intersectat. Plus că ieşise din pionierat. Avea vârsta de 16-17 ani. Apoi a urmat Liceul „Tudor”, la Târgu Jiu. Iar eu eram la Şcoala Profesională din Peştişani când el învăţa la Târgu-Jiu. Totuşi, ne vedeam des la mai toate nedeile din sat. Din Peştişani, la Nucet, de Sfântu Petru, dar şi din Brădiceni, Frânceşti, Stoieşti, Drăgoieşti şi la Tismana. Sile avea, pe atunci, un aparat de fotografiat românesc, pe film lat OPTIOR. Mergeam cu gaşca şi el ne făcea fotografii. Ne lua 3-4 lei pe bu-

Ca absolvent de liceu la seral, tânărul de vreo 21 de ani, Vasile Blendea, n-a reuşit la Facultatea de litere din Bucureşti din prima. Dar, ca om cu diplomă de absolvent al Liceului Tudor, şi-a găsit post de pedagog la Şcoala de Meserii din Peştişani, creată şi condusă strălucit de excelentul director Dumitru Secotă. De armată scăpase, din pricina problemelor ce le avusese cu coloana vertebrală. În anii 1961-62, Sile a fost pedagogul iubit de elevi, iar anul următor a avut un accident profesorul de limba rusă Constantin Cocheci, de la Şcoala generală Peştişani. Şi uiteaşa, Sile a predat ca suplinitor o limbă care chiar nui plăcea deloc. Peste ani, se amuza, povestind întâmplări din acea perioadă. Spre a crea haz, cita din memorie inclusiv analize gramaticale în limba rusă, pe care le-nvăţase pe de rost.

Coleg de facultate cu Adrian Păunescu, student al lui George Călinescu!

A vrut cu tot dinadinsul să plece la Bucureşti, deşi ştia bine că părinţii nu aveau cum să-l ajute financiar. Pe cont propriu, din banii pe fotografii şi, eventual, niscaiva experienţe, iată că s-a văzut intrat la facultate şi s-a descurcat.

Ion Căpruciu şi-l aduce aminte cum la moartea aviatorului Constantin Blendea, de loc din Hobiţa lui Brâncuşi, prin anii 1954-55, a fost jale mare. Aviatorul încălcase spaţiul aerian al fostei Jugoslavii, iar România era în hâră cu preşedintele Josip Broz Tito, duşman declarat al Moscovei. Aviatorul a căzut la datorie, fiind doborât de inamic, cum se spune, şi a fost adus într-un sicriu sigilat, pe care nu l-a deschis nimeni. Nu era voie. Nu l-au văzut nici rudele şi părinţii. Lumen multă, lume albă la înmormântare. De la Biserica din Hobiţa şi până la cimitirul unde-şi dorm somnul de veci părinţii lui Constantin Brâncuşi era plin de oameni. Sile Blendea a compus un poem inspirat, de 24 de strofe, că a stors şi mai tare lacrimile celor prezenţi.

El însuşi era un poet, ce nu s-a luat în seamă.

Pe vremea când devenise cunoscut ca fotograf, criticul de artă Petru Comarnescu i-a luat un grupaj de poezii şi i l-a publicat în revista „Iaşul literar”. În Bucureşti, Sile Blendea i-a avut ca buni colegi de fa-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cultate, la filologie, cum i se spunea atunci, pe Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Victor Niţă, Dumitru Constantinescu, botezat de Adrian Păunescu drept Dumitru Eliade, ca poet. Se-nţelegea bine cu toţi, le mai făcea şi poze. Ducea o viaţă de boem şi, ocupat mai mult cu fotografia şi distracţiile, a aprofundat studiile. Se luase după un principiu din epoca şi boema sa: „Primii cinci ani sunt grei. Până ajungi în anul trei!”

Mult mai mare ca vârstă era artistul fotograf Ion Miclea. Acela care a scos mai târziu celebre albume de artă fotografică inspirate de „Dulcea Bucovină!” De la Ion Miclea ne-a rămas o fotografie în care studenţii se strânseseră buluc, în pauza unui curs, şi-l sorbeau din priviri, nu doar ideile sale, pe marele critic literar – profesorul şi universitarul George Călinescu.

Cu Pluguşorul la scriitori.

Procesul Arghezi-Blendea!

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

a lui Arghezi cu basca pe cap, imagine ce a făcut carieră. Este o creaţie „Marca Blendea”, publicată pentru prima dată în revista Contemporanul. Unde Redactor şef era George Ivaşcu, ce a speculat momentul Arghezi era un zgârcit cu opera sa şi cu apariţiile în presa culturală pentru care cerea bani, nu glumă.

S-a iscat un scandal, Tudor Arghezi ameninţându-l pe bunul şi bonomul student Sile Blendea cu tribunalul. Cel care a găsit soluţia salvatoare a fost tot George Ivaşcu, directorul Contemporanului.

Aşa că în numărul următor al revistei săptămânale a apărut un fel de drept la replică din partea celui ofensat, în care se spunea: „Au venit la mine nişte studenţi la filologie să-mi cânte Pluguşorul. Au făcut şi nişte fotografii cu mine şi mă aşteptam ca pozele alea să fie în albumul fiecărui student, dar nu comercializate”. Semna T. Arghezi. De atunci, George Ivaşcu l-a avut colaborator la Contemporanul pe marele poet originar din Gorj. L-a plătit ca pe o personalitate şi aşa s-a aplanat conflictul Arghezi-Blendea.

Peste ani, hâtrul Vasile Blendea regreta că procesul n-a avut loc. Ar fi intrat şi el în Istoria literaturii

române.

Profesorul dezertor

Plin de idei şi plin de umor din născare, Sile ia încântat pe colegii lui cu o propunere. Viaţa culturală şi socială începuse să se dezgheţe. Un ministru al Învăţământului şi Culturii, cum era atunci, avu curajul să le dea vacanţă studenţilor de Crăciun şi de Anul Nou. Rămaşi prin Bucureşti, de-a creanga, boemii lui colegi - Dumitru Avram, grojeanul Ion Filipoiu, Ion Vulpe şi alţii - făcură rost de costume populare şi pregătiră un Pluguşor.

I-au luat la rând pe corifeii vremii. Au fost la poetul Mihai Beniuc, la Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la profesorul George Ivaşcu, director al revistei Contemporanul şi chiar la Mărţişor. În patria literaturii lui Tudor Arghezi.

Acolo, ce să vezi? Tudor Arghezi şi soaţa sa Paraschiva i-au primit cum se cuvine. Cu vin din podgoria Mărţişorului şi cu cozonac. Iar Sile a făcut poze şi pozne. De atunci datează fotografia celebră

La terminarea facultăţii de filologie, absolventul Vasile Blendea fu repartizat la Şcoala generală din Hotarele, judeţul Giurgiu. Unde nu s-a prezentat decât să-şi ia negaţia. Pe care n-a obţinut-o, fiindcă cei din Hotarele chiar aveau nevoie de profesor. Ani de zile n-a reuşit să-şi facă Buletin de Bucureşti pentru că nu avea loc de muncă şi nici spaţiul de locuit. A stat cu chirie, la o mansardă, pe str. Dăniceni nr. 12, în spatele Ambasadei fostei URSS. Undeşi primea prietenii cu generozitate rară şi se descurca cum putea - cu zâmbetul pe buze şi înarmat cu aparatul de fotografiat!

Hazliu, ironic şi generos, măiestru interpret de muzică populară, imitator de geniu – al lui Arghezi, Păunescu, Marin Preda – „Mon şer”, Eugen Barbu, Amza Pellea, Florin Piersic, şi al altora, nu existau sindrofii, festivaluri literare ori culturale la care să nu fie invitat. Sărea în ajutorul tuturor, le făcea rost de orice, îşi ducea neamurile la doctor şi pe el se neglija. Nu exista om care să fi apelat la serviciile lui, iar Sile să-l refuse. S-ar putea spune că el a învins dictatura cu aparatul de fotografia şi cu zâmbetul pe buze.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe bunul lui amic Ion Căpruciu, căruia îi datorăm multe dintre amintirile acestei pagini l-a prezentat şi condus printre poeţii şi scriitorii vremii. La Cenaclul Săptămâna, al lui Eugen Barbu tot Sile l-a dus, iar Eugen Barbu l-a publicat pe poetul ce semna cu pseudonimul C. Dochian.

Portretistul Literaturii şi Culturii În plină dictatură a nonvalorii şi a cultului diabolic pentru nimeni şi nimic, Vasile Blendea ne-a arătat în imagini că suntem frumoşii urmaşi ai lui Brâncuşi şi-i mai avem printre noi pe un Tudor Arghezi, Marin Preda, Geo Bogza, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, pe sculptorul Oscar Han, şi mulţi alţi scriitori, plus marii actori ai teatrului românesc.

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Aproape că nu au existat simpozioane „Brâncuşiana” la care Sile Blendea să nu fi participat. La fel ca şi la Atelierul Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, unde venea şi ca artist fotograf prieten al directorului fondator Ion Popescu Brădiceni, şi al poetului Ion Căpruciu.

Neterminata Istorie a literaturii române în imagini de Vasile Blendea Ca rubricard al României literare, colaborator al Luceafărului, două dintre cele mai importante reviste literare ale ţării, Vasile Blendea avea gânduri mari. Toată grija sa era să lase o Istorie a literaturii române în imagini. Din păcate, urmaşii lui nu s-au mai învrednicit şi interesat de ideea sa. Iar alţii [...]...

Aşa că, proiectata Istorie a literaturii române în imagini nu a mai văzut lumina tiparului.

Din 2009, şi până în prezent domnul Ion Predoşanu organizează, la Peştişani, judeţul Gorj „Comemorare: Simpozion Vasile Blendea”.

Anul acesta simpozionul va avea loc pe data 16 noiembrie, când cei ce l-au iubit pe Vasile Blendea sunt aşteptaţi la Peştişani.60

A strâns zeci de mii de imagini pe filme sau pe hârtie, a publicat în mai toate revistele literare ale vremii precum România literară, Luceafărul, Fla-

căra, Manuscriptum, Tribuna, Vatra, Ramuri, Secolul XX, Contemporanul, Vatra Românească. Fără să fi

fost membru de partid, Vasile Blendea şi-a dus existenţa grea printre corifeii literaturii şi culturii române cum numai el ştie. Abia după 1989, au început să-i apară marile recunoaşteri artistice. În primul rând expoziţionale. La Târgu Jiu şi în Bucureşti, ori la Craiova sunt trei expoziţii pe care i le-a sponsorizat chestorul Constantin Codiţă.

Cu Brâncuşi peste hotare Nemunăratele sale fotografii cu opera marelui Brâncuşi s-au constituit în mai multe expoziţii de răsunet. Nu doar în România, în Europa – la Veneţia de pildă, ci şi în Canada. Expoziţiile peste hotare fiind sponsorizate de un alt mare Brâncuşi cu suflet, de către patronul firmei LAR TOURS, Vasile Brâncuşi, şi el originar tot din Peştişani.

60

Cei interesaţi pot suna pentru amănunte la tel. 072380.60.35 si Fix: 0253/277.299

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

MARIN BUNGET Să nu uitaţi de mine...

VIORELA CODREANU TIRON

Adio, Bucurie (?!)

Dedicată prietenului Vasile Blendea

Bătrân-copil aducător de stele

Lacrima

ta albă a spălat pământul şi a adus belşug de dragoste în sufletele noastre.

Ecoul

bucuriei tu l-ai făcut legendă, cum şi legendă fi-vei pentru noi de-a pururi.

Ne-ai

dăruit doar fericire şi sufletul întreg înalt cât Himalaya, dar fără de abisuri.

Dorinţa

de-nălţare tu ne-ai arătat-o şi ne-ai chemat pe toţi, să stăm alăturea de tine.

Elanului

de viaţă, de bucurie şi speranţă tu frate bun i-ai fost şi ne-ai redat credinţa în bunătatea lumii.

Aducerile-aminte

dau năvală mai vii, mai tinere ca niciodată… cum să le spui adio?! şi cum să-ţi spunem ţie: „Adio, Bucurie (?)!“

19 NOIEMBRIE 2005

Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.

Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea. În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.

Cu peticul din coate am alungat nevoi.

V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.

Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu, Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.

Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine... Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine.

Nu căutaţi iubirea prea departe...

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig, În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig. În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute, Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei, În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei În strigătul de frate şi grija de bunic, În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic. În picături de ploaie, în roua de pe flori, În geana răsărită a soarelui din zori.

Iubirea stă să cadă pe stelele din cer Şi este-acolo, sus, şi-n zori când ele pier.

Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!

Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi, Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire, Nu ne mai pasă Doamne... călcăm peste iubire.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Sumar luna noiembrie, 2013// NR.11/27 Citatele lunii Pictori celebri: Paul Signac - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 De la Pictură la scultură – pasiune şi dăruire – Ştefan Bălan /p. 5 autor: Camelia Moga Rudyard Kipling: Dacă /p. 10 Scriitori de ieri – Lev Tolstoi – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 11 O carte despre „Lev Tolstoi la Bucureşti”, care va apare în noiembrie la Fundaţia Dostoievski din România /p. 21 autor: Elena Loghinovskaia Confesiuni despre proiectul „L.T. la Bucureşti” – Elena Loghinovski /p. 22 Scriitori de ieri – Nina Casian /p. 27 Interviu de Dragnea Gabriel Care va fi fost vina lui Dante? /p. 29 Interviu cu Corrado Bologna şi Mira Mocan autor: Daniela Dumbravă „Orbi şi orbeţi” de Maria Sava, Iaşi /p. 37 Iubirile scriitorilor F. Scott Fitzgerald şi Zelda Fitzgerald /p. 41 autor: George Gh. Ionescu Proză scurtă /p. 43 Corina Militaru, Constanţa: Necunoscutul /p.43 Dorina Şişu Ploeşteanu: Heliopolis /p. 45 Simona Antonescu: Mami /p. 46 Mariana Rogoz Stratulat: Iubeşte-mă-n octombrie /p. 48 Pagina de mitologie – naşterea lui Hades – autor: Cristian Pompei /p. 48 Maria Răducanu – un frumos succes concertant în Germania /p. 49 autor: Eugen Cojocaru Incursiune în poezia română contemporană /p. 51 Ana Sofian /p. 51 Dragnea Gabriel /p. 51 Nuţa Istrate Gangan, Fort Lauderdale, Florida, SUA /p. 52 Cristian Neagu /p. 53 Georgia Miculescu, Timişoara /p. 54 Teodor Dume, Bucureşti /p. 54 Mihaela Maravei, Constanţa /p. 55 Mihaela Aionesei, Tg. Secuiesc /p. 55 Vali Niţu /p. 55 Paparuz Adrian, Zărneşti /p. 56 Maria Oprea, Piatra Neamţ /p. 57

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Andrei A. Radu /p. 57 Ion Dragoş & Mioara Băluţă /p. 58 Violeta Deminescu /p. 58 Vasile Hatos, Italia /p. 59 Valentina Becart, Iaşi /p. 59 Boris Marian – Avangardişti din Ţara Sfântă /p. 61 Cristian Ovidiu Dinică – Proschinatarul – editat de Anton Pann /p. 64 Pagini de jurnal: Emilia, prietena mea – autor: Constanţa Abălaşei-Donosă /p. 65 Pagina celor mari pentru cei mici – Voinicel şi cele două vrăjitoare /p. 68 autor: Petre Crăciun Ştefan Jurcă – Ausländer /p. 71 In memoriam : Vasile Blendea – „fotograful scriitorilor” /p. 73 Autori: Florentin Popescu Alex Gregorca Gabriel Argeşeanu Ion Predoşanu Dedicaţii pentru Vasile Blendea /p. 81 Viorela Codreanu Tiron Marin Bunget Sumar /p.82 Picturile şi sculpturile din acest număr aparţin: Paul Signac Ştefan Bălan Andrei Branişte Marcel Iancu Reuven Rubin Constanţa Abălaşei-Donosă Copertele revistei executate de pictor şi grafician : Mihai Cătrună, după picturile lui Delphini Enjolras

(D Delphin Enjolras (13 mai 1857 Coucouron -1945 Toulouse) a fost un pictor francez licentiat.

Enjolras a pictat portrete, nuduri, interioare, folosind mai ales acuarele, ulei și pasteluri. Este cunoscut pentru portretele femeilor tinere care desfășoară activități banale, cum ar fi cititul sau cusutul, de multe ori in lumina lămpii. Lucrarea sa celebră este “Tânără citind la fereastra“.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-nov. -2013 - NR.11/27 -

Editura Amanda Edit. – E-mail :nixi58@gmail.com

Numarul 12/28/2013 va apare 10. Dec., 2013

Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ :lectură plăcută ! şi vă aşteaptă cu noi idei şi materiale.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 84

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii)