Nomen Artis 29

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

ANUL III, nr. 1 (29),2014 ≈ luna ianuarie ≈

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, internaţională, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

„Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim" Friedrich Nietzsche

„Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea ce se întâmplă în exterior.”

John C. Maxwell

„Să faci un lucru cu entuziasm, tocmai asta înseamă a te afla la porţile Paradisului, a simţi iubirea care transformă, a face alegerea care te duce în faţa lui Dumnezeu. Acest entuziasm ne pune în legătură cu Sfântul Duh, şi nu sutele, miile de lecturi din textele sfinte."

Paulo Coelho

„Învinge durerea, râzi cât se poate, deoarece aici tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte...”

William Shakespeare

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 2

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

În 1848 îşi încheie studiile, se gândeşte să se dedice picturii, dar îşi descoperă şi altă vocaţie: aceea de marinar, dar spre nemulţumirea sa nu este însă admis în Şcoala Superioară de Marină, de aceea, în decembrie 1848, se îmbarcă la bordul vasului Havre et Guadeloupe, pe post de cârmaci. Pe vasul care se îndrepta spre Rio de Janeiro desenează mult (atât pe membrii echipajului, cât şi multe peisaje marine). În iunie 1849, după revenirea la Paris, tatăl său îi recunoaşte talentul şi îl sfătuieşte să se înscrie la École des Beaux-Arts. Manet însă, în locul metodelor rigide de învăţământ ale Academiei, alege şcoala lui Thomas Couture2 (Opera sa cea mai faimoasă este Romanii de decadenţă pe care nu ne putem abţine de a-l reproduce mai jos):

Édouard Manet: Autoportret cu paletă, (cca. 1879)

„Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deşi pictorul ar fi vrut doar să-şi exprime sentimentele” Édouard Manet Édouard Manet1 - pictor francez, precursor al impresionismului, care a plecat de la izvorul tradiţiilor marilor maeştri, a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus „pictor al zilelor noastre"

(Charles Beaudelaire).

Creaţiile sale au stârnit scandal şi indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura şi s-o reînnoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic şi totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc şi astăzi şi ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

Tatăl său, Auguste Manet, fost diplomat, era funcţionar ministerial de rang înalt, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie selectă, astfel Manet îşi începe studiile în 1842 la gimnaziul Rollin. Tatăl său îl consacră carierei juridice, însă unchiul său, Edmond Fournier, îi descoperă talentul artistic şi îl sfătuieşte să urmeze cursuri speciale de desen în cadrul gimnaziului.

Les Romains de la décadence, 1847 (Musée d'Orsay, Paris.)

Revenind, totuşi, la opera lui Manet, trebuie menţionat că în ciuda metodelor liberale de predare ale şcolii, el are deja ideile sale despre artă, se împotriveşte tiparelor obişnuite acceptate până la el, solicită modelelor sale să se îmbrace, le aşază în poziţii naturale în locul ţinutei alese şi aranjate. Îşi desăvârşeşte tehnica picturală, copiind lucrările maeştrilor în muzeul Louvre. Un interes deosebit îi trezeşte Tiziano, Rubens, precum şi Velázquez. Din pictura franceză, doi artişti sunt consideraţi înaintaşii direcţi ai picturii sale: Eugène Delacroix şi Gustave Courbet. În 1856, părăseşte şcoala lui Couture. Călătoreşte mult, vizitează de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz Hals. În Italia, descoperă Veneţia 2

1

Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris).

Thomas Couture – n. (Senlis) la 21 decembrie 1815 –d. (Villiers-leBel) la 30 martie 1879, a fost un pictor al istoriei franceze.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi Florenţa. Copiază tabloul lui Tiziano Venus din Urbino, şi acum se naşte în el vestita temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu. Se întoarce în Franţa, trecând prin Germania şi Europa Centrală, vizitând muzeele din Praga, Viena, Dresda şi München. În 1859, se prezintă pentru prima dată la Salonul Oficial - expoziţie organizată anual la Paris, unde tablourile sunt selecţionate de un juriu select cu tabloul Băutorul de absint, o lucrare departe de tradiţiile epocii ca temă şi tehnică picturală. Cu excepţia lui Delacroix, care făcea parte din juriu, trezeşte sentimente ostile şi este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul său Cântăreţul spaniol este selecţionat.

Vestit pentru eleganţa sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste locuri îşi găseşte inspiraţia pentru tablourile sale înfăţişând viaţa pariziană. Unei astfel de seri i se datorează tabloul pictat în 1862, Concert în parcul Tuilleries, în care putem recunoaşte prietenii pictorului, printre care şi pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare pentru acele timpuri, asemenea tablouri plein-air nu erau considerate artă adevărată, erau utilizate pentru ilustrarea revistelor şi reportajelor. Criticii nu-şi ascund dezaprobarea: „Pictura lui Manet supără ochiul, exact în acelaşi mod în care muzica falsă supără urechea", scria unul din aceştia. În 1863, trimite trei tablouri pentru Salon, unul dintre ele fiind Dejunul pe iarbă, sunt şi acestea respinse. Le expune atunci în Salonul independenţilor, stârnind indignarea criticilor, care îl acuză de prost gust.

Manet a acordat la alcătuirea operei Dejunul pe iarbă o mare importanţă principiilor sale estetice. În primul rând, redă lumina de zi naturală. Înfăţişează nudul feminin într-o ambianţă obişnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie.

Publicul n-a înţeles esenţa operei, au găsit-o neruşinată şi provocatoare. În 1865, se prezintă din nou la Salon, de data aceasta cu Olympia, dar şi acest tablou primeşte o critică aspră şi produce un scandal enorm; comentariile răutăcioase îl intitulează „femeie de harem cu burta galbenă". În această operă Manet doreşte să-şi arate mai expresiv stilul personal. Pic-

10.-I-2014 Nr. 1/29

tează o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, senzuală. Talentul pictorului este provocator, se oferă cu o forţă care impune respect, de aceea nu este surprinzător că a şocat publicul.

Totuşi, asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit de mare, Cézanne îşi exprimă fără rezerve încântarea.

De acum încolo, Manet, care a fost atât de frecvent refuzat de Salon, se apropie de o altă grupare de pictori, care vor fi mai târziu impresioniştii.

Claude Monet, Edgar Degas şi Auguste Renoir admiră sincer talentul creatorului Olympiei. În 1867, pentru a ocoli respingerea care era de aşteptat din partea juriului Expoziţiei Mondiale din Paris, Manet închiriază un pavilion, unde prezintă cincizeci de tablouri. Deşi admirator al noilor creaţii, Manet n-a participat niciodată la expoziţiile impresioniştilor. A preferat să se lupte cu juriul Salonului, iar în anii următori se impune şi este din ce în ce mai des admis la vernisajele Salonului Oficial, dar îşi organizează expoziţii şi în atelierul propriu. În 1874, reputaţia de artist experimental şi de lider al impresioniştilor a lui Manet este deja stabilită. În cafeneaua Cafe Guerbois, situată în apropierea studioului pictorului, se ţineau nenumărate şedinţe de creaţie cu Renoir, Sisley, Degas şi Pissaro, chiar dacă Manet nu era tocmai foarte încântat de rolul de lider al avangardei, astfel că, în 1874, când impresioniştii au deschis prima lor expoziţie la studioul Nadar, Edouard Manet a refuzat să participe. Pictorul nu a expus niciodată în cele opt expoziţii impresioniste, dar nu a renunţat la a fi un adept al curentului, lucrând împreună cu Monet, în Argenteuil, în 1874 şi susţinându-şi prietenul din punct de vedere financiar. În ultima sa capodoperă, Bar at the FoliesBergère din 1882, Manet elimină tonurile de mijloc şi se întoarce la o paletă mult mai sobră, transformându-l pe privitor în participant la imaginea din tablou. În timp ce personajul central este femeia de la bar, pictura este plină de o „menajerie” întreagă de personaje, de la cupluri care stau pe scaune, la trapezişti. Candelabre strălucitoare şi lumini electrice umplu toată porţiunea de sus a picturii, contradicţiile optice abundând şi aici, ca şi în lucrarea

Dejeuner sur l’herbe.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prin picturile sale, Édouard Manet a sintetizat viaţa modernă şi, chiar dacă multe dintre operele sale sunt pline de contradicţii şi, din când în când, de o lipsă de perspectivă, ele nu fac decât să reflecte realitatea veritabilă a Parisului acelor vremuri. Controversatul pictor a încercat întotdeauna să redea atmosfera zilelor sale într-o viziune inconfundabilă. De la cerşetori, la prostituate şi până la marea burghezie, scopul său a fost acela de a crea o „artă sinceră”, aşa cum însuşi artistul mărturisea la un moment dat. În septembrie, Manet suferă de reumatism şi are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai mult să lucreze. În această epocă realizează naturi statice şi acuarele. În 1881 i se acordă Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou de mari dimensiuni, Bar la Folies-Bergère, primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial. După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanţă, pentru a putea fi pictată. În tabloul Bar la Folies-Bergère lămpile electrice au fost pictate cu alb viu.

Pictorul a avut o predilecţie deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise. În opoziţie cu impresioniştii, Manet nu foloseşte întrepătrunderile fine dintre nuanţe care nu pot fi văzute de aproape.

După opinia lui, o asemenea elaborare migăloasă a culorilor slă-beşte caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici este faptul că pictorul a realizat marele candelabru printr-o suprapunere de culori.

La 30 aprilie 1883 se stinge din viaţă la Paris. După moarte sa, s-au făcut toate demersurile pentru ca Olympia să fie expusă în muzeul Louvre.

Manet a învins, deoarece a intrat printre vechii maeştri şi a rămas tot atât de actual ca şi aceştia, ale căror tradiţii le-a urmat, înscriindu-şi pentru totdeauna numele în istoria artei.

Bibliografie: Manet by Gilles Neret (2003; Taschen); Manet by John Richardson (1992; Phaidon Colour Library); Ross King. The Judgment of Paris: The Revolutionary Decade that Gave the World Impressionism. New York: Waller & Company, 2006; Édouard Manet: Rebel in a Frock Coat by Beth Archer Brombert (1996); Paul Ioan, Revista Magazin etc.

10.-I-2014 Nr. 1/29

Mică galerie cu picturile despre care am vorbit

Concert în parcul Tuilleries, 1862 (National Gallery, Londra)

Dejunul pe iarbă, 1863 (Muzeul Orsay, Paris)

Olympia, 1863 (Muzeul Orsay, Paris)

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 5

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

Pe balcon, 1868-1869 (Muzeul Orsay, Paris)

Bar la Folies-Bergère, 1881-1882

(Courtauld Institute Gallery, Londra)

Dejeuner sur l’herbe Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Albert Camus3 născut într-un ţinut sărac al Algeriei - Mondovi (pentru că părinţii săi erau sta-biliţi aici încă din 1871) a fost cel de-al doilea fiu al soţilor Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Trecând printre câteva date biografice este de menţionat faptul că prima mare experienţă capitală a existenţei pe care o trăieşte Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un ţăran francez, moare în primele lupte ale primului Război Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartuşe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert îşi petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă şi care vorbea foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie şi fratele său, Lucien.

Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea. „Ducând o viaţă săracă", nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieţii". Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoştinţă care nu ia decât forma conştiinţei vinovate, căci oamenilor bogaţi cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Şi, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană şi dominată de umbrele nevoii.

3

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franța) a fost un romancier, dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului.

10.-I-2014 Nr. 1/29

Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobeşte şi Camus este mereu pe drumuri spre a-şi completa fondul de cunoştinţe, impresii, senzaţii. Se pare că nu-şi dorea să fie un om de excepţie, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu, o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr sunt valori medii". Şi totuşi din odiseea sa nu lipseşte miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obţină absolutul, ca şi eroul său, Meursault. În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile şcolii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat şi studii universitare. Face studii de filozofie, luându-şi licenţa cu teza Metafizica creştină şi neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism şi creştinism la Plotin4 şi Sfântul Augustin5. Din aceeaşi perioadă datează şi afirmaţia: „Mă simţeam un grec trăind într-o lume creştină".

Camus trăieşte intens extremele existenţiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile şi îl determină să aleagă o viaţă mai retrasă în locul uneia de boem. În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mişcare antifascistă. Următorul an (1934) este marcat de două evenimente importante: căsătoria cu Simone Hié ( dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an), iar cel de-al doilea este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primeşte sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deşi spunea altundeva că „libertatea n-a învăţat-o de la Marx, ci din mizerie"). Camus a părăsit totuşi Partidul Comunist Francez în împrejurări şi din motive care nu sunt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937. În toată această perioadă Camus şi-a continuat studiile la Facultatea din Alger, având con4

Plotin (Greacă: Πλωτίνος, n. cca. 205 – d. 270) a fost filosof grec, considerat părintele curentului filozofic cunoscut drept neoplatonism.

5 Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 7

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE comitent diverse ocupaţii pentru a-şi câştiga existenţa. Până în 1939, viaţa sa decurge în mod obişnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Camus a încercat să se înroleze, dar este respins din cauza sănătăţii sale. El pleacă la Oran – „un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană" – unde va plasa acţiunea romanului Ciuma. În 1940 se căsătoreşte cu Francine Faure, originară din Oran, iar în anul următor începe să lucreze la romanul Ciuma. În 1942, un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. (La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soţia sa, rămasă la Oran). În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat şi de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După numai trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de maşină, în timp ce se întorcea la Paris din scurta vacanţă a sărbătorilor de iarnă, de la ski. *** Omul camusian, aşa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernării premiului Nobel, se naşte la începutul Primului Război Mondial, are douăzeci de ani când vine la putere nazismul, îşi continuă educaţia, confruntându-se cu Războiul civil din Spania, cu cel de-al doilea război mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagărelor de concentrare şi pericolul atomic. A avut, deci, toate premisele ca să adere la curentele nihiliste ale epocii sale, dar Camus a acceptat să făurească o artă de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renaşterii şi revoltei în faţa morţii.

Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 şi Omul revoltat - 1951), deşi toată viaţa a negat această contribuţie.

Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru şi eseuri, ilustrând în ansamblu raportul dintre solitar şi solidar în umanitate sau – cum nota

Nr. 1/29

biograful său, Roger Grenier – „soarele şi umbra unui suflet mediteranean".

Volumele sale de povestiri Reversul şi Faţa, Exilul şi împărăţia conţin în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene şi chiar momente ulterioare, fără să anticipeze tematica romanelor. Moartea fericită este varianta iniţială a romanului Străinul (1942), căruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) şi Căderea (1956), care propuneau două atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei, care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii.

Piesele de teatru Caligula (1938), Neînţelegerea (1944), Starea de asediu (1948) şi Cei drepţi (1949) formează dramaturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romanele şi eseurile sale. Spre exemplu, cea de-a doua piesă prezintă o situaţie de un tragic absurd: o hangiţă şi mama sa ucid într-o seară un client necunoscut, descoperind că acesta le era frate, respectiv fiu, iar de această „neînţelegere" ia notă străinul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale. Ciclul absurdului este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o parte din opera sa: Străinul (roman), Caligula (piesă de teatru), Mitul lui Sisif (eseu), Neînţelegerea (piesă de teatru). *** Exegeţii operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat un filozof al absurdului şi al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în eseuri: al asumării suferinţei (Mitul lui Sisif) şi al salvării (Omul revoltat). Şcoala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existenţialismului, în sensul etimologic al cuvântului, sens pe care îl precizează şi Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: „Existenţă (ex-sistere) înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".

Primul său eseu urmează, la interval de numai un an, romanului Străinul şi oferă o fundamentare teoretică a poveştii unui exil printre oameni.

Definind absurdul ca „un rău al spiritului", Camus [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE consideră că raţiunea prezenţei acestuia în existenţă este „contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii". „Nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi" – crede eseistul şi acest paradox impune două noţiuni noi pentru gândirea veacului: „omul absurd, cel care, fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) şi libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta, sinuciderea.

Ca şi în cazul unor filozofi precum Blaise Pascal, Lev Şestov sau Karl Jaspers, eseul nu postulează adevăruri ultime, ci mai curând, într-un lirism exagerat, tinde să definească absurdul ca principiu destructiv al unei lumi în care totuşi „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit".

Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat, ilustrează, prin conţinutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului cartezian: „mă revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depăşi absurdul. Ea este prima evidenţă care scoate omul din singurătate, care îl socializează pe Sisif: „Dacă avem conştiinţa neantului şi a nonsensului, dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul şi nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacţie a individului este revolta instinctivă.

Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născânduse ceva ce îl depăşeşte."

La limita dintre glosă şi poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprinzându-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este permisă, în situaţia lui absurdă, este curajul de a-şi spune că e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva celorlalţi, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reperabilă atât în existenţă, cât şi în artă: „arta este o manifestare care exaltă şi neagă în acelaşi timp".

Romanele autorului francez propun un conţinut problematic (Străinul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) şi sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - pesta).

Meursault, protagonistul primului roman publicat, Străinul, ucide un om în timpul unei în-

10.-I-2014 Nr. 1/29

căierări. Cum a ucide „din cauza soarelui" nu poate fi o motivaţie acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realităţii de către ambele părţi, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale.

Rememorându-şi existenţa, Meursault are sentimentul că trăieşte o farsă şi că absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanţele trase în arab au fost „bătăile în poarta nenorocirii".

Un alt „străin" este şi personajul romanului Căderea, care nu se susţine prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltate în subtext. JeanBaptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul, integrând posibile ecouri dostoievskiene (din Însemnări din subterană) sau ecouri din William Faulkner (din Recviem pentru o călugăriţă), construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului.

Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd, înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluţie temporară pentru umanitate: lupta...

Bibliografie: Morvan Lebesque, Albert Camus par lui-même, Paris, Éditions du Seuil, coll. Écrivains de tou-jours, 1963; Album Camus, iconographie choisie et commen-tée par Roger Grenier, Paris, Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1982; Roger Grenier, Albert Camus, soleil et ombre (une biographie intellectuelle), Paris, Éditions Gallimard, 1987; Olivier Todd, Albert Camus: une vie, Paris, Éditions Gallimard, coll. NRF Biographies, 1996; Ion Vitner, Albert Camus sau tragicul exilului, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968; Anne-Marie Codrescu, Spațiul închis la Albert Camus, București, Editura Universității din București, 1997; Virginia Baciu, Albert Camus et la condamnation a mort, Iași, Editura Junimea, 1998; Florian Bratu, Albert Camus: mit și metafizică, Iași, Editura Junimea, 1998.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Citate din operele lui Albert Camus

atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale și domni absolut.

Scopul artei, scopul unei vieţi, poate fi numai acela de a creşte suma libertăţilor şi a responsabilităţilor care se ascund în fiecare om şi în întreaga lume. Nu poate fi, sub nicio formă, acela de a reduce sau de a reprima acea libertate, chiar şi numai pentru o perioadă. Nici una dintre operele măreţe nu a avut la bază, vreodată, ura şi dispreţul.

Din contra: nu există măcar o singură operă de artă adevărată care să nu-şi fi adus, în cele din urmă, aportul la libertatea interioară a fiecărei persoane care a cunoscut-o şi a iubit-o.

Fără libertate nu există artă; arta trăiește doar prin constrângerile pe care și le impune și moare la orice alte constrângeri.

Primul lucru care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii. La început reuşeşte din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există şi o parte de noroc la rădăcina geniului.

Există un sigur caz de deznădejde pură. Al condamnatului la moarte.

Dacă există vreun păcat împotriva vieţii, el constă probabil nu atât în a deznădăjdui cât în a spera într-o altă viaţă şi a eluda grandoarea implacabilă a acestei vieţi.

Admirația este suprema bucurie a înțelegerii.

Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.

Nu vei fi niciodată fericit dacă vei continua să cauţi ce este fericirea. Nu vei trăi niciodată dacă vei căuta sensul vieţii.

Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate.

Da, se doarme la ora asta, şi asta e liniştitor, deoarece marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, când timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se sfârşească decât în ziua revederii.

Nu aștepta judecata cea de pe urmă. Ea se poate face zilnic.

Libertatea este dreptul de a nu minți.

Omul este singurul animal care refuză să fie ceea ce este.

Deznădejdea înseamnă a nu cunoaște motivele pentru care lupți și dacă într-adevăr trebuie să lupți.

Fericirea este cea mai mare biruință, aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus.

Un intelectual este cineva a cărui minte se veghează pe ea însăși.

Psihologia este acțiune, nu gândire despre sine. Continuăm să ne formăm personalitatea toată viața. Şarmul este un fel de a obține răspuns afirmativ fără a pune vreo întrebare clară.

Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Binele e o visare, un proiect mereu amânat și urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

derapeze prin minunata limbă şi literatură română, ia făcut un frumos cadou, organizând un simpozion de literatură română contemporană dedicat distinsului profesor.

ALEXANDRU CISTELECAN6 - 63 de ani în slujba limbii române.

Dacă tot am fost la Bucureşti să-i ascultăm pe americani despre puterea poveştilor, despre cum pot fi ele puse pe hârtie şi povestite altora, musai să luăm şi noi ce e frumos din jurul nostru şi să-l împărtăşim şi celorlalţi. Ne-am uitat în jur şi am început să căutăm oameni faini cu poveşti frumoase, despre viaţă, despre noi, despre ce vreţi voi, aşa, ca să găsesc şi eu o rimă.

Primul întâlnit a fost un politician, şi am renunţat din start. Ce poveşti am putea scrie despre cineva care pune umărul la toată porcăria asta de timp prezent. Am încercat un om de afaceri, potent financiar, dar şi aici ne-am împotmolit, călăuza ne-a fost un cântec de pe vremuri care zice cam aşa :

Lumea comercială ce minte şi înşeală, ne vor geambaşi de gală cu preţ urât. Dacă nici aici nu se poate,

am căutat un actor, un artist, dar din păcate e prea trist că sala de spectacol e tot mai goală şi nu-l mai prea bagă nimeni în seamă, iar colegii lui ceva mai în vârstă se duc la culcare brusc şi prea devreme. Medicul e în sala de operaţie, şi am ajuns în cele din urmă la un profesor. Şi nu unul oarecare, ci unul foarte iubit atât de colegi cât şi de elevi. Cu atât mai mult că a împlinit şi o vârstă frumoasă de şase decenii, petrecută în slujba frumuseţii şi sănătăţii limbii şi literaturii române.

Este vorba de profesorul Alexandru Cistelecan, care a împlinit vineri, 2 decembrie, frumoasa vârstă de 63 de ani, prilej cu care Universitatea Petru Maior, locul unde are grijă de studenţii să nu

„Tinerii trebuie convinşi să citească” Trecem peste diplomele şi medaliile oferite distinsului profesor şi ne rezumăm la pildele pe care acesta le-a oferit celor prezenţi în Aula UPM, în special studenţilor, care au venit la momentul aniversar. Le-a reamintit acestora despre importanţa lecturii, una din cele mai frumoase şi mai minunate căi de a pătrunde într-un univers în care putem afla unde ne e locul şi care ne e lungul nasului. Diplomele vin şi pleacă, timpul îşi aşterne praful peste ele, dar lectura, e cea care ne împinge frumos spre o lume şi mai frumoasă. Un coşmar la nivelul ultimilor ani, este

cum să-i facem pe tinerii studenţi să mai citească, cum să le găsim o motivaţie care să pară a lor, să nu trebuiască noi să venim cu documente abstracte care lor nu le spun nimic. Eu mereu încerc să-i conving că trebuie să citească, pentru folosul lor, pentru viaţa lor, pentru multe ce ţin de ea, şi nu cred că am reuşit, le-a spus profesorul Cistelecan celor

prezenţi. Îndrăznim, cu scuzele de rigoare, să-l contrazicem oarecum pe domnul profesor, mulţi dintre elevii săi au învăţat din pilda acestuia şi nu doar că au citit, dar au şi scris, publicând cărţi, care au ieşit în lume, ultima fiind cea a Cristei Bilciu, trecută prin botezul Târgului de Carte Gaudeamus din Bucureşti.

Au mai fost personalităţi la UPM, distinse cu tot felul de Doctor Honoris Causa, dar parcă evenimentul de săptămâna trecută a fost unul mai de suflet, avându-l în prim plan pe profesorul Cistelecan, un adevărat ghid demn de tot respectul în călătoria cunoaşterii pe tărâmul limbii şi literaturii române. Cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi profesorului Cistelecan este acela de a ne apleca din când în când către lectură, către limba română şi respectul cuvenit acesteia. Îl vom găsi acolo la intrare, ne va da frumos buna ziua şi ne va călăuzi paşii către drumul cel bun. La Mulţi Ani, domnule profesor!

Autor: Alin ZAHARIE

6

S-a născut la 2 decembrie 1951 în Aruncuta, (Cluj) este critic literar și eseist român [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cine este profesorul Cistelecan?

După absolvirea liceului Ady-Şincai din ClujNapoca (1970), urmează, între 1970-1974, cursurile Facultăţii de Filologie (secţia limba şi literatura română - limba şi literatura italiană) a Universităţii Babeş-Bolyai. Şi-a susţinut doctoratul în filologie la aceeaşi universitate cu o teză despre poezia lui Ion Pillat. A fost profesor şi apoi metodist la casele de cultură din oraşul Doctor Petru Groza şi din municipiul Oradea. Ulterior devine redactor al revistei Vatra din Târgu-Mureş. În timpul studenţiei activează în cenaclul literar al revistei Echinox, fiind prezent în paginile revistei cu poezie şi critică.

Debutează publicistic cu texte în revista Echinox, în anul 1972. Cincisprezece ani mai târziu, debutează editorial cu volumul Poezie şi livresc (Editura Cartea Românească, 1987). A mai publicat studiul monografic Celalalt Pillat (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000). Colaborează cu eseuri, cronici literare şi articole critice la: Echinox, Familia, Vatra,

Cuvântul, Luceafărul, Orizont, Ateneu, Tomis, Euphorion, Discobolul, Interval, Poezia, Altera. Este

prezent cu colaborări la emisiunile culturale ale postului Radio România şi la emisiunile de ştiri ale secţiei române din cadrul Radio BBC Londra. În străinătate, a publicat în traducere articole critice în revistele Magyarsag es Europa (Budapesta, nr. 3/ 1993), Literatura na swiecie (Varşovia, nr. 9/1998), Neue Literatur (nr. 3-4/1995). A colaborat la elaborarea primelor două volume din Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, volum I, 1995; volum II, 1998).

Este prezent cu articole critice în volumul Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, alcătuită de Gheorghe Crăciun (Editura Vlasie, 1994; ediţia a II-a, Editura Paralela 45, 1999). În străinătate, este prezent în volumul colectiv Politica nel I'Est (Edizioni Lipa, Roma, 1995). A prefaţat şi

10.-I-2014 Nr. 1/29

postfaţat numeroase volume de poezie contemporană. A obţinut următoarele premii: premiul G. Călinescu pentru volumul Poezie şi livresc (1988); premiul revistei Poesis pentru cel mai bun articol al anului (1993); premiul Octav Şuluţiu al revistei Familia pentru critică literară (1994); premiul revistei Ateneu pentru critică literară (1995). A beneficiat de burse de documentare şi studiu la Paris (1991) şi Roma (bursa Tempus la Universitatea La Sapienza în 1992 şi bursa de cercetare la Centrul de studii şi cercetări Ezio Aletti în 1993). A participat în 1997, ca delegat din partea Asociaţiei Românilor Uniţi, la cel de-al II-lea Congres Internaţional al Acţiunii Catolice de la Buenos Aires.

Lucrează ca şi lector de istoria literaturii române la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Transilvania din Braşov şi redactor-şef adjunct al revistei Vatra din Târgu-Mureş. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO şi al Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU).

Au formulat opinii critice asupra scrisului autorului: Ion Bogdan Lefter (Amfiteatru, nr. 6/ 1986); Laurenţiu Ulici - Poezie şi livresc (Contemporanul, nr. 27/1987); Nicolae Manolescu - Criticul în „hamurile datorinţei" (România literară, nr. 28/ 1987); Mircea Mihăieş - Prevernisaj (Orizont, nr.

28/1987); Ion Pop - Poezie şi livresc (Steaua, nr. 8/ 1987); Radu Enescu - Cavalerul Cis în lupta cu livrescul (Familia, nr. 8/1987); Val Condurache - Bătaia cu flori (Convorbiri literare, nr. 3/1988); Cornel Regman - în volumul Nu numai despre critici, Editura Cartea Românească, 1990; Radu G.Ţeposu - în volumul Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993); Marian Papahagi - în Fragmente despre critică, Editura Dacia, 1994); Comei Moraru - în volumul Obsesia credibilităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996); Ion Simuţ - în volumul Critica de tranziţie, Editura Dacia, 1996) etc.

Câteva referinţe critice: „De mai bine de zece ani citesc în Echinox şi apoi în Familia cronicile literare ale lui Al. Cistelecan: inteligente, sclipind de ironia ideii şi savuroase stilistic. Dacă e să-i găsim afini, printre cei care, ca şi el, iubesc cartea proaspătă, cu cerneala încă udă, [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trebuie să ne gândim la Gh. Grigurcu, de care-l apropie aceeaşi exclusivă patimă pentru poezie (Cistelecan n-a scris, pe cât ştiu, niciodată despre altceva), ca şi fineţea antenelor, capabile să surprindă mesaje lirice mai subţiri decât firul de păr. Şi de asemenea la Cornel Regman, împreună cu care reabilitează umorul ardelenesc în critică (cine crede că ardelenii duc lipsă de umor, să-i citească pe cei doi critici!), distilând sarcasmul într-o scriitură plastică, barocă, de o tehnicitate ce nu-şi poate reprima apetenţa către mimarea parodică (caragialiană şi paulgeorgesciană) a limbajelor, jargoanelor, a pronunţiilor pitoreşti.

10.-I-2014 Nr. 1/29

Nu face concesii, dar nici nu judecă cu uşurinţă autorii şi cărţile despre care scrie. Tratează totul cu seriozitate şi infinită răbdare. Nu credem ca vreodată demersul său critic să fi intrat în criză de timp. Autoritatea, la care a ajuns relativ repede, se întemeiază pe competenţa sa „poetică", pe gustul ireproşabil şi mai ales pe tonul decis şi integru al judecăţii critice. Rareori ne-a fost dat să întâlnim o formulă critică atât de elevată şi totuşi, atât de tăioasă în verdictele sale. Poate doar eleganţa şi seducţia scriiturii mai amortizează şocul."

(Cornel Moraru, în vol. Obsesia credibilităţii, EDP, 1996)

(Nicolae Manolescu, Romania literară, nr. 28/1987)

Cu Gaston Bachelard despre

„Intransigenţa de foiletonist pe care Al. Cistelecan a arătat-o de-a lungul câtorva ani buni, de când comentează poezia contemporană, a lăsat prea puţin să se întrevadă că, în fapt, criticul e un melancolic şi un timid, care se arată rar pe câmpul de luptă, deşi victimele lui sunt nenumărate."

POETICA SPAŢIULUI

(Radu G.Ţeposu, în vol. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu 1993)

„Alexandru Cistelecan are şi stil şi personalitate, cartea întreagă fiind un spectacol al calităţilor sale critice neîndoielnice. Scrisul său poate fi asemănat, până la un punct, cu acela al lui Gh. Grigurcu sau Petru Poantă, prin rafinamentul şi eleganţa redactării, prin căutarea expresiei pregnante metaforic; poet la începuturile lui, autorul face din calitatea literară a frazei sale un mijloc de investigaţie critică, textele lui înaintează prin reformulări mereu mai nuanţate ale unei constante sau caracteristici a poeziei luate în obiectiv. Redundanţa e numai aparentă; observaţia, adesea ascuţită, îmbracă haina fastuoasă a metaforelor, ea tinde la perenitate prin frumuseţea, stăruitor cultivată, a frazării."

(Marian Papahagi, în vol. Fragmente despre critică, Editura Dacia, 1994)

„Orice text critic al autorului e atât de dens şi elaborat încât pare de la început destinat sintezei. Nici urmă de fragmentarism sau improvizaţie, deşi unele accente spontane (ironia, în speţă) se fac din plin simţite şi conferă un neaşteptat dinamism analizei critice. Spirit cu precădere analitic şi disociativ, tânărul critic se remarcă printr-o mare putere de concentrare (având adesea şi funcţie de autocontrol).

GASTON BACHELARD7

Gaston Bachelard este în primul rând un filosof al ştiinţelor, dar a dedicat o serie de lucrări cercetării fenomenologiei imaginarului, precum şi psihanalizei imaginaţiei, lucrări care au constituit bazele unei direcţii noi de cercetare a literaturii. În studiile sale, criticul francez se axează pe cercetarea profunzimilor literare şi pe inconştientul imaginativ, ca sursă primară a operelor literare, din convingerea că literatura este în primul rând o ontologie a visării. Studiile sale sunt grupate de premisa de la care pleacă Bachelard: opera literară este produsul reveriei şi al activităţii ideatice. Poetica spaţiului face parte, pe lângă Poetica reveriei şi Psihanaliza focului din cărţile consacrate reveriei literare. Cartea lui Gaston Bachelard este o invitaţie la o gândire care încearcă să prezinte viaţa fără abstractizări. Gândirea aceasta este, aşa cum enunţă şi Mircea Martin în prefaţa cărţii, o gândire care ar 7

Gaston Bachelard (n. 27 iunie 1884, Bar-sur-Aube, Franța - d. 16 octombrie 1962, Paris) a fost un filozof și critic literar francez. A întemeiat critica literară modernă.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vrea să ne despotmolească de clişee şi prejudecăţi, să ne invite la o nouă deschidere, la un nou început în interpretarea imaginilor poetice. Imaginea poetică este ivirea unui relief al psihicului. Filosofia poeziei trebuie să recunoască faptul că „actul poetic nu are trecut” /…/ pe firul căruia să-i putem urmări pregătirea şi ivirea. Imaginea poetică nu este ecoul unui trecut, ci invers, în strălucirea unei imagini, trecutul îndepărtat prinde să răsune de ecouri.

Autorul începe cartea cu o introducere filozofică în care sunt prezentate tezele generale pe care el doreşte să le pună la încercare în această lucrare. În Poetica spaţiului câmpul de cercetare al criticului este bine delimitat. Bachelard examinează nişte imagini simple, imaginile spaţiului fericit, efectuând o anchetă de topofilie aşa cum el însuşi a denumit-o. Neîncetat imaginaţia imaginează şi se îmbogăţeşte cu noi imagini. Această bogăţie de fiinţare imaginată este cea pe care şi-a dorit să o exploreze.

Printre tezele formulate se numără ideea conform căreia pentru a lămuri din punct de vedere filosofic problema imaginii trebuie să facem apel la fenomenologia imaginaţiei. Studierea fenomenului imaginii poetice trebuie să se întâmplă în momentul în care imaginea se iveşte în conştiinţă ca un produs direct al inimii, al sufletului.

Criticul ne atrage atenţia asupra unui fapt: o simplă imagine are un mare răsunet psihic. Întrebarea pe care şi-o formulează este: „Cum se poate ca o imagine uneori foarte singulară să apară ca un concentrat al întregului psihism?”, cum de un eveniment atât de singular şi efemer cum este apariţia imaginii poate acţiona la rândul lui asupra altor suflete, într-alte inimi?

Bachelard constată de asemenea transsubiectivitatea imaginilor, imaginea poetică fiind în mod esenţial variaţională, nu constitutivă. O altă precizare a autorului se referă la dihotomia termenilor spirit şi suflet în filozofia poeziei, unde cele două noţiuni nu sunt sinonime. Dacă le tratăm în sinonimie, spune autorul, ne interzicem traducerea unor texte preţioase, deformăm documente scoase la lumină de arheologia imaginilor. Termenul de suflet este un cuvânt nemuritor. Opera e chemată să mântuiască un suflet cuprins de pasiune. Poezia e o angajare a sufletului. Sufletul inaugurează. Aici el este putere primară. E demnitate umană.

10.-I-2014 Nr. 1/29

Următoarea teză propusă de Bachelard constă în investigaţia fenomenologică a poeziei. O imagine poetică, prin noutatea sa, pune în mişcare întreaga activitate lingvistică. În cercetarea imaginii poetice-pornim de la imaginaţia pură, lăsăm de-o parte compoziţia poemului ca ansambluri de imagini multiple. Filozoful ne atrage atenţia asupra faptului că: „nimeni nu ştie că, citind, ne trăim tentaţiile de a fi poet.” Simpatia lecturii este nedespărţită de o anume admiraţie. Poţi admira mai mult sau mai puţin, dar un elan sincer, un mic elan de admiraţie este întotdeauna necesar pentru a primi câştigul fenomenologic al unei imagini poetice. Poezia contemporană apare ca un fenomen al libertăţii. Imaginea poetică este un eveniment psihic de mică responsabilitate, această imagine stă sub semnul unei fiinţe noi, fiinţa care este omul fericit, fericit în cuvânt deci nefericit în fapt, va obiecta îndată psihanalistul. Deoarece pentru el, sublimarea nu este decât o compensare pe verticală, o fugă în sus, exact aşa cum compensarea este o fugă în lături. Şi cu aceasta psihanalistul părăseşte cercetarea ontologică a imaginii, el scormoneşte imaginea unui om, el vede, scoate la vedere suferinţele secrete ale poetului. El explică floarea prin îngrăşământ. Pentru fenomenolog imaginea este aici, e prezentă, vorbirea vorbeşte. În poezie, sublimarea domină psihologia sufletului nefericit al modului pământesc. Este un fapt: poezia posedă o fericire proprie, oricare ar fi drama pe care este chemată să o ilustreze. Sublimarea pură înseamnă trecerea, sub aspect fenomenologic, la imagini netrăite, la imagini pe care viaţa nu le pregăteşte, create de poet. Este vorba de a trăi netrăitul şi a ne deschide spre o deschidere de limbaj. Bachelard este de părere că situaţia fenomenologică referitoare la cercetarea psihanalistă se va limpezi dacă, vorbind despre imaginile poetice, va izbuti să pună în evidenţă o sferă de sublimare pură, o sublimare ce e despovărată de încărcătura de pasiuni, eliberată de impulsul dorinţelor. Poezia oferă dovezi în sprijinul acestei sublimări absolute. Atunci când le sunt furnizate asemenea dovezi, psihologul, psihanalistul nu mai văd imaginea poetică decât un joc, un joc efemer, cu totul van. Din această cauză imaginile sunt pentru ei lipsite de semnificaţie, de semnificaţie pasională, psihologică. Acestora nu le [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trece prin gând că asemenea imagini exacte au o semnificaţie poetică.

De îndată ce o artă devine autonomă, ea o ia de la capăt. Ştiinţa trebuie să fie însoţită într-o egală măsură de uitarea ştiinţei. Neştiinţa nu este ignoranţă, ci un act dificil de depăşire a cunoaşterii. În poezie, neştiinţa este o condiţie de bază, dacă există un meşteşug la un poet, el e folosit doar pentru a asocia imaginile. Dar viaţa imaginii stă în întregime în fulguranţa ei, în faptul că imaginea este o depăşire a tuturor datelor sensibilităţii. Arta devine o dublare a vieţii, un soi de emulaţie în surprizele care ne stârnesc conştiinţa şi o împiedică să aţipească.

Nu în ultimul rând, Bachelard ne atrage atenţia asupra unei deficienţe a psihologiei clasice, care nu se ocupă deloc de imaginea poetică şi pe care adesea o confundă cu simpla metaforă. În conştiinţa psihologilor imaginea este orice în afară de un produs direct al imaginaţiei. Autorul cărţii propune ca imaginaţia să fie considerată ca o putere majoră a naturii umane. În cercetarea problemelor imaginaţiei poetice trebuie să coopereze cele două funcţii ale psihismului uman - funcţia realului şi funcţia irealului. În poezie, imaginaţia se plasează în acea zonă în care funcţia irealului să seducă sau să neliniştească fiinţa adormită în automatismele sale. În primele două capitole intitulate Casa de la pivniţă la pod, respectiv Casă şi univers, Gaston Bachelard pune problema poeticii casei, formulând o serie de întrebări: Cum se constituie, din camere secrete, din camere dispărute, locuinţele pentru un trecut de neuitat? Unde şi cum îşi găseşte repaosul poziţiile privilegiate? Cum îşi capătă uneori refugiile efemere şi adăposturile ocazionale ale reveriilor noastre intime, valori lipsite de orice bază obiectivă? Cu imaginea casei psihologia descriptivă, psihologia profunzimilor, psihanaliza şi fenomenologia pot constitui doctrina cunoscută sub numele de topoanaliză. Imaginea casei devine topografia fiinţei noastre intime. Casa devine un „instrument” de analiză pentru sufletul omenesc. Ajutate de acest „instrument”, nu numai amintirile, ci şi uitările noastre sunt „găzduite”, inconştientul nostru găsindu-şi gazdă. Sufletul nostru este o locuinţă. Şi, amintindune de „case”, de „camerele” unde am stat, învăţăm să „locuim” în noi înşine. Imaginea casei, susţine filo-

10.-I-2014 Nr. 1/29

zoful, merge în amândouă sensurile: ele sunt în noi tot atât cât suntem şi noi în ele.

Ceva închis trebuie să păstreze amintirile, păstrându-le valoarea de imagini. Amintirile lumii exterioare nu vor avea niciodată aceeaşi tonalitate ca amintirile casei. Casa, în opinia lui Bachelard devine teatru al trecutului, un teatru care reprezintă memoria noastră. Datorită casei, multe din amintirile noastre locuiesc undeva, inconştientul căpătând un adăpost. Astfel, abordând imaginile casei cu grija de a nu rupe solidaritatea dintre memorie şi imaginaţie, putem spera să facem simţită toată elasticitatea psihologică a unei imagini care ne emoţionează în grade de profunzime nebănuite. Prin poeme, poate mai mult decât prin amintiri, atingem fondul poetic al spaţiului casei. În aceste condiţii, dacă am fi întrebaţi care este cea mai mare binefacere a casei, am spune: casa adăposteşte reveria, casa îl protejează pe visător, casa ne permite să visăm în pace.

Reveriei îi aparţin valori care marchează omul în profunzimea sa. Locuinţele din trecut sunt în noi nepieritoare tocmai fiindcă amintirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca nişte reverii. Casa este un corp de imagini care îi dau omului motive sau iluzii de stabilitate.

Scopul său este de a arăta că una dintre cele mai mari puteri de integrare pentru gândurile, amintirile şi visurile omului este casa. În această integrare, principalul liant este reveria. În viaţă omul fără casă ar fi o fiinţă dispersată. Ea este trup şi suflet. Ea e prima lume a fiinţei umane. Înainte de a fi „aruncat în lume", aşa cum o profesează metafizicile rapide, omul este depus în leagănul casei. Şi, totdeauna, în reveriile noastre, casa este un mare leagăn. Viaţa începe bine, ea începe închisă, ocrotită în poala călduţă a casei.

O altă problemă pe care o semnalează în primele două capitole este faptul că adevăratele imagini sunt gravuri. Imaginaţia le gravează în memoria noastră, gravuri care transformă amintirile trăite în amintiri ale imaginaţiei. Marile imagini au totdeauna o istorie, şi o preistorie. Nu trăim niciodată imaginea în primă instanţă. Orice imagine mare are un fond oniric insondabil. Trebuie să pierzi paradisul terestru pentru a trăi cu adevărat în el, pentru a-l trăi în realitatea imaginilor sale. Imaginile nu pot sta liniştite. Reveria poetică, spre deosebire [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de reveria de somnolenţă nu doarme niciodată, ea radiază unde imaginare. În următoarele capitole autorul a studiat o serie de imagini pe care le putem lua drept casa lucrurilor: sertarele, cuferele şi dulapurile. Cu tema sertarelor, a cuferelor, a încuietorilor şi a dulapurilor, Bachelard ne oferă posibilitatea intrării în contact cu reveriile intimităţii. Aceste „obiecte” sunt adevărate organe ale vieţii psihologice secrete, purtând în ele un soi de estetică a lucrului ascuns.

Pentru a amorsa fenomenologia lucrului ascuns, autorul consideră că va fi de ajuns o remarcă preliminară: un sertar gol este imaginabil. El poate fi numai gândit. Pentru noi, care avem de descris ceea ce imaginăm înainte de ceea ce cunoaştem, ceea ce visăm înainte de ceea ce verificăm, toate dulapurile sunt pline. Lipsa acestor elemente ale vieţii secrete ne-ar priva de modelul de intimitate. Spaţiul interior al dulapului este un spaţiu de intimitate, un spaţiu care nu se deschide oricând şi oricui. În cercetarea privind poetica spaţiului dulapul capătă conotaţia de memorie. În „dulap” există un centru de ordine care protejează toată casa împotriva unei dezordini.

Acest dulap nu este o mobilă cotidiană, el nu se deschide în fiecare zi.

O altă problemă dezbătută în acest capitol este diferenţa radicală dintre imagine şi metaforă.

Metafora gândeşte repede şi nu reuneşte cu adevărat realităţile exterioare cu realitatea intimă.

Imaginile de intimitate sunt solidare cu sertarele şi cuferele, locuri unde omul, mare visător de încuietori, îşi ascunde secretele. În timp ce metafora dă un corp concret unei impresii greu de exprimat, imaginea îşi revendică întreaga sa fiinţă de la imaginaţie. Opinia filozofului este că metafora nu poate fi studiată din punct de vedere fenomenologic deoarece aceasta este o imagine fabricată fără rădăcini profunde, adevărate, reale. În acelaşi timp imaginii îi putem dărui fiinţa noastră de cititor. Această distincţie este exprimată prin următorul citat: „metafora este o falsă imagine întrucât ea nu are virtutea directă a unei imagini producătoare de expresie, formată în reveria vorbită.” În capitolele Cuibul şi Cochilia autorul poeticii spaţiului urmăreşte locurile nelocuibile. El consideră că atunci când atingem lucrurile visăm totdeauna „elementul”. Cochilia şi cuibul necesită o

10.-I-2014 Nr. 1/29

transformare din partea „locuitorului” pentru a putea fi exploatate. Cuibărirea aparţine fenomenologiei verbului „a locui”. Bachelard ne pune întrebarea: „nu găsim chiar în casele noastre, unghere şi colţuri în care ne place să cuibărim? Nu locuieşte cu intensitate decât acela care a ştiut să se cuibărească. În această privinţă avem în noi un stoc de imagini şi amintiri pe care nu le împărţim bucuros. „În literatură, în general imaginea cuibului este o copilărie. Cuibul trăit este deci o imagine pornită greşit. De obicei descoperim cuibul prea târziu, îl zărim toamna printre ramurile copacilor. Această descoperire este o emoţie nouă. Poziţia sa, ca orice imagine de repaos, de linişte, se asociază cu imaginea casei simple. Casa-cuib nu e niciodată tânără. În ea ne întoarcem, întoarcerea marcând nesfârşite reverii. Ca să putem compara casa şi cuibul trebuie să fi pierdut casa fericirii? este întrebarea pe care şi-o pune Bachelard. Dacă iubim o imagine, ea nu poate fi copia unui fapt. Cuibul este precar şi totuşi el declanşează în noi o reverie a securităţii. Casa noastră în acest fel devine un cuib în lume, casă şi cuib care în lumea onirică nu cunosc ostilitatea vieţii.

Pentru Bachelard cochilia, ca simbol al casei, forma şi „formarea” sa rămâne misterioasă. Cuibul şi cochilia sunt două imagini care recuperează reveriile. Aceste două locuinţe nu se pot uni atât de strâns decât prin onirismul lor.

După aceste capitole consacrate spaţiilor intimităţii Bachelard prezintă o altă temă a poeticii spaţiului, dialectica mare-mic. Această dialectică este afişată sub semnele Miniaturii şi Intensităţii.

Ultima înseamnă o participare mai intimă la mişcarea imaginii. Colţurile, alte locuri în casă care oferă impresii de intimitate. Orice colţ dintr-o casă, orice ungher dintr-o odaie în care ne place să ne cuibărim este pentru imaginaţie o singurătate, germenele unei camere, germenele unei case. Colţul e un soi de semicutie, jumătate pereţi, jumătate uşă. Din acest loc visătorul îşi aminteşte de toate obiectele de singurătate, obiecte care sunt trădate doar de uitare, părăsită într-un colţ. Din acest colţ lumea este văzută printr-o reverie minuţioasă, locul acesta devenind un dulap de amintiri. Miniaturile sunt imagini care apar la orice vârstă în reveria visătorilor înnăscuţi. Miniatura e un exerciţiu de prospeţime, prin care lampa de seară, pe masa familială poate [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deveni centrul unei lumi, această lampă iluminează o masă care reprezintă o lume mică, proprie.

Următorul capitol se referă la dialectica deschis-închis. Foarte apropiat de acest capitol este capitolul intitulat Fenomenologia rotundului. Problema pe care o dezbate este un soi de intimitate a rotunjimii. Tot în acest capitol Bachelard denunţă intelectualismul metaforei şi arată activitatea imaginaţiei pure. În experienţa personală cotidiană, spaţiul trece nedefinit la nivelul conştientului, fiind un determinant fundamental al existenţei, jucând astfel rolul de fond, uneori de formă pe un fond. Încă din antichitate marii clasici s-au oprit asupra definiţiei spaţiului punându-şi problema naturii spaţiului, dacă el există ca o entitate de sine stătătoare sau doar ca şi concept, ca o relaţie între obiecte.

Spaţiul nu există doar în relaţie cu elementele ce-l definesc sau ca o entitate de sine stătătoare, el face obiectul percepţiei subiective a fiecărui individ. Percepţia depinde de modul în care observatorul îşi structurează locul în care se află, de capacitatea individului de a-şi imagina spaţiul. De aici conotaţiile psihologice ale percepţiilor indivizilor asupra spaţiului. Totuşi, spaţiul geometric este prima accepţiune a termenului, această perspectivă geometrică a spaţiului este determinată de prezenţa şi natura limitei. „Limita nu-i locul în care încetează un lucru, ci aşa cum au observat grecii, limita este locul din care un lucru îşi începe esenţa. Spaţiul este prin esenţa sa ceea ce este rânduit, ceea ce este introdus în limita sa.”

Pornind de la caracterul general al limitei, ea este într-o strânsă legătură cu noţiunea de libertate – ca lipsă a limitei. În sensul acesta, Gabriel Liiceanu spunea: Aşa cum zborul nu e cu putinţă în afara

gravitaţiei, libertatea nu are sens decât în condiţiile existenţei limitei. Libertatea reală este libertate gravitaţională şi ea trebuie distinsă de libertatea idealizată şi „pură“. Într-un spaţiu al libertăţii nongravitaţionale se poate întâmpla orice. Dar tocmai pentru că se poate întâmpla orice, într-un asemenea spaţiu nu se întâmplă nimic. Nimicul este spaţiul libertăţii non-gravitaţionale, este „spaţiul” în care totul e cu putinţă şi în care nu se întâmplă de fapt nimic. Spaţiul libertăţii non-gravitaţionale este spaţiul pre-fiinţei. Prima limită care face cu putinţă

10.-I-2014 Nr. 1/29

existenţa libertăţii este însuşi faptul de a fi. O dată cu faptul că ceva este, în loc să nu fie, apare limita ca o condiţie de manifestare a libertăţii gravitaţionale, a libertăţii care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atârne de ceva. Fiinţa creează cadrul de referinţă al libertăţii, ea este însăşi condiţia ei gravitaţională. Ceva ajunge să fie înseamnă: ceva a ieşit din indeterminarea absolută a nimicului, din nelimitarea lui, şi a primit limita fiinţei.

Drumul care deschide către libertatea gravitaţională începe astfel cu însuşi faptul de a fi. Din

punct de vedere geometric, arhitectural, limita este elementul definitoriu spaţial, modelând şi controlând percepţia subiectivă, psihologică. Astfel putem vorbi de două aspecte ale limitei, unul calitativ şi celălalt cantitativ. O primă limită este limita inferioară, gravitaţională, suprafaţa terestră sau orice alt plan de călcare. Îmbunătăţirea calităţii spaţiului sau intimizarea lui creşte o dată cu apariţia unor noi limite posibile, ce cresc gradual până la definirea completă, francă a spaţiului. Această variaţie, de la minimal definit până la folosirea limitei fără cenzură (spaţiul total închis) uzează de cantitatea limitei. Un alt parametru generator al limitei este calitatea limitei, natura ei intrinsecă. Prezenţa limitei ţine şi de materialitatea ei, astfel două spaţii definite cantitativ de aceleaşi limite sunt categoric diferenţiate de calitatea ei. Un spaţiu complet vitrat tinde să expandeze spre exterior, în timp ce un spaţiu opac, închis capătă un caracter introvertit. În abordarea şi explicarea limitei, scara umană este un alt element important, ea fiind strâns legată de proximitatea respectivei limite. Această apropiere sau îndepărtare de limită realizează diferite tipuri de percepţii spaţiale fiind cea mai apropiată de discursul psihologic. Profunzimea limitei sau „grosimea cojii”, licenţă proprie arhitecturii, influenţează subiectul, creând percepţii sau scenarii spaţiale, fiind un alt atribut semnificativ al limitei. Astfel noţiunea de constrângere sau de expandare a unui spaţiu, fie el o locuinţă sau spaţiul de tip interstiţial al unei străzi, intră într-un raport imediat cu atributele limitei discutate mai sus. Noţiunea de expandare porneşte de la premisa unui dat iniţial, spaţiul în cazul nostru, asupra căruia se exercită acţiunea de a expanda. Legătura cu limita este evidentă, spaţiul definit cu ajutorul limitei, trebuind să expandeze [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spre sau în ceva, acest ceva nefiind la fel de conturat, de fapt jucând rolul de fond pentru spaţiul protagonist. Această expandare are în vedere cantitatea limitei, natura ei, proximitatea şi profunzimea ei. Spaţiul constrâns şi spaţiul expandat este spaţiul creat de constructor (interior prin modul de tratare al limitei) şi creat de clădiri prin densitatea interspaţiilor dintre acestea. Distanţa dintre obiecte determină prezenţa şi natura spaţiului (expandat, constrâns). Spaţiul constrâns interior devine mai intim, în comparaţie cu interspaţiile dintre clădiri, fiind posesorul limitei, a propriei suprafeţe, oferind şi sentimentul de protecţie datorită proximităţii limitei, datorită faptului că spaţiul poate fi perceput de jur-împrejur. Spaţiul constrâns e determinat de raportul dintre înălţimea spaţiului şi deschiderea sa în plan, de gradul de închidere laterală, de material, de goluri şi grosime, de cât anume dintr-un zid exterior este deschis şi cât este închis. Spre exemplu, înălţimea clădirilor care formează o stradă determină efectul de canion. Înălţimea unei străzi depinde de lăţimea acesteia, care contribuie şi ea la formarea caracterului unei străzi. Dacă strada este prea îngustă, clădirile care sunt faţă în faţă vor intra într-un raport conflictual şi vor strânge neplăcut spaţiul între ele. În sens invers, atunci când o stradă e prea largă câmpurile vizuale create vor fi locuri goale, percepţia fiind una de spaţiu părăsit şi gol.

Problema unei străzi prea largi este că limitele ei există, din punct de vedere vizual, dar din punct de vedere perceptual ele sunt prea departe pentru a deveni repere. Raportul cu spaţiul universal, de tip mamă (atotconţinătoare) este implicit şi în cazul spaţiului contractat, intimizat, raportare fără de care spaţiul este idealizat, decontextualizat, dezbrăcat de relaţiile reale stabilite între cele două „entităţi”. Când vorbim despre intimitate nu putem să nu amintim de strânsa relaţie a acesteia cu limita şi cu noţiunile de afară şi de înăuntru, aşa cum spune şi Bachelard: Dialectica lui înăuntru şi afară îşi ia întreaga sa forţă adeseori, tocmai din concentrarea în spaţiul intim cel mai redus. Putem simţi această elasticitate în citatul lui Rilke: şi aproape că aici nu e

spaţiu; şi tu te calmezi aproape la gândul că e imposibil ca ceva prea mare să poată încăpea în strâmtoarea aceasta. Există o consolare în faptul de a te şti calm într-un spaţiu îngust. Rilke realizează intim -

10.-I-2014 Nr. 1/29

în spaţial dinăuntru - această strâmtoare, unde totul este pe măsura fiinţei intime. „Aşadar, această filozofie a intimităţii este înţeleasă deseori în accepţiunea primară a termenului, relaţionată cu valenţele introvertite ale unui spaţiu şi analog lipsa intimităţii ne duce cu gândul spre spaţiile ce expandează, spre noţiunile de afară, de mare. Atunci când spunem interior ne gândim în primul rând la adăpostul ce protejează omul împotriva forţelor externe nedorite, care în loc să lase ocupantul într-o lume fără hotare, un interior îl învăluie ca într-un uter. Lumea interiorului poate fi măsurată şi supravegheată tot timpul, poate fi raportată mai bine la dimensiunile umane astfel putând fi dominată de elementul uman. Interiorul este o lume închisă şi completă. Chiar dacă din interior se vede doar o frântură dintr-un peisaj nu ne este uşor să recunoaştem prezenţa unui spaţiu în afara de cel în care suntem, şi astfel îl alipim vizual. Practic şi perceptual interiorul şi exteriorul se exclud reciproc. Un obiect nu poate să aparţină şi interiorului şi exteriorului în acelaşi timp. Şi totuşi ele au o graniţă care este comună, peretele care stabileşte o separaţie între cele două lumi, între interior şi exterior. În funcţie de gradul de deschidere interiorul negociază cu exteriorul. Ne întoarcem prin urmare la corpul uman şi la raportul ce se stabileşte între acesta şi spaţiul în care se află sau care îi este apropiat. Acest fel de a înţelege intimitatea, ca fiind similară cu interiorizarea, cu restrângerea unui spaţiu, nu este unanim simţită, existând şi poziţii care asociază intimitatea cu spaţiul sufletesc sau cu cel social, fără a depinde de o relaţie cu spaţiul arhitectural sau natural. Realitatea cochiliei excede imaginaţia, este cu mult mai bogată. Interiorul se compune multiform, ambiguu, chiar din trupul moluştei fantastice. O cutie de scamator, proclamă Gaston Bachelard în Poetica spaţiului, încercând să configureze fenomenologia acestui lăcaş minimal şi atât de surprinzător labirintic: Totul este dialectică

în fiinţa care iese dintr-o cochilie. Şi, cum ea nu iese întreagă, părţile dinapoi ale fiinţei rămân prizoniere în forme geometrice solide.

Poetica spaţiului este o amplă cercetare asupra „imaginilor intimităţii”. Psihologia descriptivă, psihologia profunzimilor, psihanaliza şi fenomenologia constituie în viziunea lui Bachelard un corp de doctrine ce pot fi reunite sub conceptul de topo[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE analiză. Acesta e instrumentul de care se foloseşte gânditorul francez în cercetarea sa, punând în ecuaţie fiinţa umană şi obiectele spaţiale legate de ea.

Capitolele dedicate casei şi tuturor celorlalte spaţii care semnifică ideea de securizare (pivniţa, podul, coliba, sertarul, cuferele şi dulapurile, cochiliile) vorbesc despre „topografia fiinţei noastre intime” în termenii unei dialectici interior – exterior odată cu studiul Poetica spaţiului (1957), universul imaginar este abordat de Gaston Bachelard dintr-un alt punct de vedere, căci criticul atrage atenţia asupra faptului că lectura unui text trebuie să urmeze două direcţii, care pot fi net deosebite; una urmează linia faptelor şi cealaltă este indicată de linia reveriei.

Estetica lui Bachelard pune în lumină reţeaua de imagini concentrate în jurul unui element şi nu opera concepută ca o sumă de informaţii diferite.

Anca Spiridon

MONICA MUREŞAN

„PENTRU CONTRA”: CARAGIALE SAU EMINESCU?

Nuanţări Se face tot mai mult distincţia dintre cele două perioade, înainte şi după 1989; pe de o parte, supravieţuire, dar cultură, pe de cealaltă, subvieţuire dar şi subcultură. Unii regretă ceea ce a fost înainte, pentru că atunci supravieţuiau având speranţe, acum – subzistă fără ele, chiar dacă tot de pe o zi pe alta. În primul caz, suferinţa îţi dădea demnitate, acum ţi-o ia. Spiritul nu îţi era atacat de subcultura de azi, cultura prostului gust, a degradării morale şi spirituale, un gen de autodegradare cu miros iute. Ne închinam cu speranţă. Exista un orizont de aşteptare, atunci, pe când acum… Trăim într-un timp ce ne închide hulpav. Dar dacă nu mai credem în nimic, dacă nu mai avem speranţe, lumea

10.-I-2014 Nr. 1/29

noastră va dispărea. De aceea trebuie să găsim punctul de sprijin în ceva, altfel vom reface acelaşi şi acelaşi ciclu al dramelor personale ce se transformă în drama noastră colectivă. Abia de-acum începe greul - deşi au trecut peste douăzeci de ani -, încercând să aflăm în ce şi cine mai putem crede. Pe când timpul nostru pare a fi încremenit într-un scenariu alarmant, cel universal ne zideşte întruna. Dintotdeauna „am fost sub vremi” şi acum e vremea ştirilor care trăiesc hrănindu-se din noi. Până de curând era un timp înfometat de ştiri – vezi lipsa noastră de informaţie. Acum acest timp este supraponderal, ghiftuit şi regurgitează...

Deschid o paranteză care probabil se va autoalimenta precum o gaură neagră: de fapt, revoluţia din decembrie nu a fost atât anticomunistă cât anticeauşistă. Ne-am dat seama de asta după bucuria ce ne cuprinsese că l-au împuşcat pe „odios împreună cu odioasa sa” – nu a protestat nimeni ieşind pe străzi atunci, în acele zile de Crăciun (eu cel puţin nu am auzit, nici măcar vreun preot – sigur, au făcut-o unii-alţii dar mult mai târziu şi tot mai des astăzi). O lungă perioadă ei, odioşii, au devenit un subiect secundar şi se părea că erau pentru ultima dată cap de afiş. Ulterior, manevrele şi intoxicările cu tot felul de informaţii nu au mai determinat o opinie comună a tuturor românilor, care, alegători turmentaţi, fie că nu doreau să se schimbe prea multe, fie nu prea ştiau ce doreau. Sau doreau doar să scape de umilinţa traiului în frig, de aprovizionarea catastrofală şi lipsa programelor la televiziunea naţională. O lungă perioadă românii au jucat într-o telenovelă bine regizată. Atraşi de acest gen facil, nu şi-au perceput propria devenire telenovelistică. De fapt, în ’89 şi-au dorit atât de puţine... în principal să scape de cei doi „odioşi”, încât după ce li s-a făcut pohta ce pofteau, s-au complăcut în a se sătura cu puţin. Deloc concreţi ori pragmatici, deoarece trăiau într-un prezent încremenit, impasibili, privind de la mare depărtare spre un viitor frumos colorat pe o carte poştală, când „s-au pozat alături de idee”, dintr-o dată, când s-au apropiat de acest viitor idealizat au fost atât de derutaţi, şi în continuare nepregătiţi în lipsa propriului orizont, că s-au întors repede cu faţa spre trecut, pe care barem îl cunoşteau. Prezentul a continuat să rămână încremenit, cu uşoare perturbări şi scuturări. Naţionalişti nu au prea fost: nici atunci, [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înainte, suprasătui de lozinci patriotarde, şi de Cântarea României, nici acum, de aceea nici nu a prins aici acest curent, dacă ne gândim la exemplul mişcărilor naţionaliste din fosta Yugoslavie. Nici momentul Târgu Mureş nu a fost decât tot un experiment străin de felul nostru de a fi paşnic. La noi, majoritari şi minoritari laolaltă nu mai produc ci doar consumă trăind din împrumuturi. Unda seismică a mişcărilor ultranaţionaliste se face simţită când pe la vecinii unguri sau sârbi, când prin alte părţi de departe, pe unde trece aceasta pe lângă diferite formaţiuni paramilitare.

Sigur, altceva ar fi fost dacă încă din ianuarie 1990 s-ar fi întrunit un sfat al înţelepţilor să elaboreze programe cu ţinte economice, sociale şi culturale precise, orientând uriaşul potenţial amorţit şi aproape desmorţit spre construirea unui viitor sănătos. Pe român îl conduci uşor dacă ştii cât să-i dai pentru ce-i ceri să facă – vezi lozinca ce proliferase pe vremea industrializării forţate: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.

Chiar aşa stând lucrurile, românii au muncit atunci enorm, trimiţându-şi în viitor, adică în acest prezent de acum, o uriaşă rezervă materială şi spirituală! Şi, în loc de privatizările pe sprânceană, de fapt făcute de şi pentru o mafie de oameni legaţi prin relaţii şi interese bine conturate, s-ar fi făcut totul la suprafaţă, curat. Şi nu poţi să nu te gândeşti ce-ar fi fost dacă, în loc de circul din parlament, ar fi fost făcute transmisii de la nişte dezbateri la obiect, cu scop de culturalizare economică şi politică... aşa, totul s-a infestat printr-o privatizare de tip mafiot, inclusiv armata, biserica sau cultura. Cei mai veroşi şi mai avizi de putere, glorie şi faimă au ieşit la suprafaţă – dacă nu cumva aşteptau pregătiţi de ceva timp – şi au ajuns să nici nu se mai ascundă, pentru că nu mai aveau de ce, nu le făcea nimeni semnul de obraz gros. Erau înafara legii dar sub umbrela anumitor legi. Până la urmă, înafara legii au ajuns nu hoţii, ci păgubiţii. Acum nu se mai poate face nimic, iar săracii sunt din ce în ce mai săraci – chiar şi cu duhul! – pe măsură ce bogaţii sunt tot mai bogaţi. Singurul mod de echilibrare – vai, ce utopie! – ar fi un nou început care să redea echilibrul lumii.

Ceea ce este greu şi să se producă brusc, şi de nedorit. Numai dacă nu ar veni vreo apoclepsie,

10.-I-2014 Nr. 1/29

vorba lui nenea Iancu Caragiale!... că bine le mai zicea în Telegrame.

Cu atât mai mult cu cât cei ce mână boii democraţiei nu doresc deloc să mai lase de la ei, fiind bine inoculaţi cu ideea de castă conducătoare superioară. Ei nu doresc o societate normală, funcţionând după principii morale, acestea reprezentând o ameninţare. Duşmanul lor nu e sărăcimea ci ieşirea săracilor din această stare, deşteptarea lor ciclică, echilibrarea talgerelor balanţei sociale. Semne de mare îngrijorare sunt deja, în toată lumea. Mişcările populare clocotesc precum bulionul toamna. Chiar şi de s-ar produce un cataclism cu supravieţuitori – sigur că „apocleptic”, nene Iancule! -, cred că tot nu s-ar reechilibra forţele. Doar s-ar reduce gradul de înclinare al talgerelor. Pentru că săracii nu se hrănesc din firimiturile bogaţilor, pe când aceştia din urmă încă mai au ce fura de la „prostimea” care-i tolerează nevăzând că din ce produc ei picură de fapt şi la bogaţi. Iar aceşti din urmă, dar-cei-dintâi, nu mai produc de fapt de mult timp nimic. Îi pun pe ceilalţi s-o facă şi pentru aceasta au inventat împrumuturile pe termen lung. Unii cultivă legume ca să aibă ce mânca, ceilalţi cultivă bani, ca să aibă ce vinde, neproducând în realitate nimic, dacă nu cumva niscaiva crize. De aici şi aceste crize ciclice.

Chiar şi aparatul Securităţii din care făceau parte mulţi dintre oamenii instruiţi şi bine pregătiţi şi informaţi, chiar şi mulţi dintre aceştia şi-au însuşit şi asumat, dacă nu chiar orchestrat, Loviluţia, sătui fiind şi nerăbdători a-şi capitaliza banii la suprafaţă. Mentalitatea de bişniţă s-a occidentalizat în cea de business. Spunea un venerabil gazetar, Puiu Moiceanu, la o masă de la Boema 33, că „ar fi fost bine dacă am fi fost decembrişti, dar nu suntem. Adică înaintaşii noştri au fost paşoptişti, noi ar fi trebuit să fim decembrişti, dar nu suntem pentru că nu avem identitate. De fapt, revoluţia românilor nu a fost încă, dar ea nu va avea loc pe străzi, ci prin aplicarea legilor!”

O parte din reprezentanţii noştri aflaţi azi în funcţii de conducere sunt cei ce recunosc că s-au descurcat pe vremuri făcând bişniţă cu blugi, casetofoane, ţigări Kent, aparate şi casete video. Acest comerţ s-a transformat într-o afacere cu produse second-hand – de la ţoale până la avioane ori elicoptere; a evoluat apoi în negoţ şi procent la vânzare [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sau comision de consultanţă, de fapt intermediere între vânzător şi cei ce dădeau aprobările şi făceau parte dintre cunoştinţele (vezi relaţiile) consultantului; a urmat privatizarea prin mai multe metode a întreprinderilor, primirea de acţiuni şi dividende, apoi intrarea în aparatura administrativă, economică şi politică, prin cumpărare de locuri şi posturi. Reţeaua s-a tot lărgit, extins şi sufocă ţara, acum.

Salvarea nu prea mai vine nici de la „ai noştri tineri” trimişi să înveţe la Paris, pentru că ei nu se mai întorc, iar dacă o vor face, va fi probabil spre bătrâneţe, după pensionare. Revin doar cei expulzaţi de „bine” ce s-au comportat pe acolo.

Deşi paranteza noastră se dilată, în loc să se închidă, să mai rămânem în ea. Într-o lume normală, echilibrul îl menţin legile şi ordinea - au dreptate în acest sens şi Eminescu şi Caragiale, amândoi ajungând la acea „vârstă de cleştar” a marilor idei înaintea vârstei fizice. Pentru aceasta, ştim bine că trebuie să ne schimbăm mentalitatea şi să nu încurajăm corupţia. O spunem teoretic, dar când ne confruntăm cu realitatea, nu o putem aplica în practică. Spunem: de vină e sistemul. Recunoaştem însă că ne trebuie o revoluţie a noastră, interioară, apoi implicarea în viaţa cetăţenească, supraveghind şi aplicarea legii. Optimiştii afirmă că aceasta va avea loc, până la urmă, cu glasul unei conştiinţe cetăţeneşti firave. Poate suna ridicol, dar ia să aplicăm ideea schimbului de locuri – să-i vezi pe guvernanţii şi administratorii ţării obligaţi din când în când să trăiască viaţa omului de rând, dar să nu aibă maşină, să se descurce doar cu salariul minim pe economie din anul bugetar respectiv, ia să-i vezi ce fac atunci?

Că „pregătire” să fure la drumul mare nu au în C.V. Chiar având loc această întorsătură a lucrurilor, nu are nicio valoare sau consecinţă dacă nu se aplică în acelaşi timp asupra tuturor, măcar o zi – să vedem dacă şi cât ar mai rezista sistemul! Dar aceasta e doar o idee pusă între paranteze, printre alte idei în care ne întâlnim o parte dintre noi. ***** Într-un interviu ce mi l-a acordat în 2009 doamna prof. dr. Alexandra Titu, cadru universitar, prozator şi critic de artă, găsim o vedere de ansamblu: „În primul rând, fiecare zonă geoculturală şi fiecare naţiune produc o cultură care o exprimă,

10.-I-2014 Nr. 1/29

elaborând o limbă şi limbaje paralele – sisteme iconografice, modele de interpretare a realităţii şi coduri, etc. Pe urmă, cultura sa trebuie întâi să îi acopere propriile aspiraţii, aşteptări, interogaţii. Pentru a produce o cultură pentru alţii trebuie ca destinul lor să te intereseze în mod foarte motivant. Când proiectezi şi construieşti un imperiu, te preocupă major exportul de cultură. Când nu practici expansiunea politică sau economică nu te preocupă limitele de difuzare a propriei culturi, şi, când ieşi din teritoriul tău, din acel „acasă” al tău mizezi pe capacitatea de a asimila limbi şi cutume, de a traduce şi aduce acasă, după caz, ceea ce ţi se pare important, seducător, util. Nu capacitatea de a crea o cultură viabilă şi interesantă, chiar strălucitoare, ne lipseşte, ci anvergura politicilor culturale, şi probabil autoritarismul politic.”8 Un alt punct de vedere interesant aflăm dintr-un interviu cu actorul şi scriitorul Dan Puric apărut în 2009 în Adevărul: „Soluţia e România paralelă, România în care, de acum încolo, nu mai e vinovată clasa politică... noi suntem responsabili. Şi nu mai căutaţi o soluţie politică!” Întreb eu, ca într-un interviu imaginar: bine, bine, dar care e soluţia, dacă nu politică? Să fie economică, să fie culturală, sau care? Dl. Puric mai afirmă: „În clipa în care creezi o societate cu o multitudine atitudinală, atunci e un popor. La noi nu se poate vorbi despre o societate civilă”. Aşadar soluţia ar fi o societate civilă puternică dar care să înţeleagă regula libertăţii, pentru că „libertatea nu înseamnă libertinaj” – după cum atenţionează acesta.

Numai că, i-aş răspunde, libertatea nu ţine de foame. Şi numai cu o floare nu se face primăvară.

Dan Puric are succes la vânzarea cărţilor – 130.000 de exemplare vândute din Cine suntem9 – şi poate la încă pe atâţia spectatori la conferinţele sale şi cititori pe bloguri, ziare şi reviste. Ca domnia-sa gândesc probabil încă de câteva ori pe atâţia care poate nici nu l-au citit, nici ascultat. Tot nu este decât o parte dintr-un catalizator. Dar este şi rămâne precum sunetul goarnei ce dă deşteptarea. Altfel şi altceva ar fi dacă s-ar ivi măcar o sută de „danpurici” 8

Monica Mureşan, Exerciţii de normalitate – Idei în dialog, Vol. I, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009 9 Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 21

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să strige goarna. Şi până atunci să zicem merçi şi de un Puric. Iată ce mai crede acesta despre popor: „Noi nu avem popor... în ţară, insule care au mai rămas, de conştiinţă, de atitudine”. Despre martiri: „Conştiinţa martirică este profund salvatoare, ne salvează de la înecul istoric”. Despre criză: „Criza financiară e de laborator, e făcută prin leasing, e o iobăgie, o înrobire”. Cea românească: „suntem branşaţi la o economie şi un stat de tip mafiot”. Soluţia: „ieşirea din leasing, ieşirea din credit, împrumuturi”.

Fără a ne spune cum, aflăm numai ce. ***** Viitorul începe încă din trecut, acolo îşi are baza. Dacă îţi negi trecutul ori, dimpotrivă, îl iei drept unic reper, distorsionezi sensul, direcţia, noima. Şi, cu fiecare întoarcere în trecut sau din trecut în prezent, îţi faci mai rău şi îţi e mai greu să rezişti.

Trecutul trebuie dezgropat pentru a-l studia, nu pentru a trăi din nou în el. De fapt, înainte priveam numai spre viitor, din care însă ne întorceam uşor pentru că nu-l clădeam ci îl prevedeam. Prezentul nu avea de suferit modificări. Acum căutarea în trecut, ca să nu zic scormonirea în acel trecut (pe care în anii ’90 mulţi îl priveam ca pe un gunoi), dă peste cap toate trei fazele, deci inclusiv prezentul instabil ca nisipurile mişcătoare.

Din cauza sărăcirii generale, trăim şi retrăim trecutul sub cele mai diferite aspecte şi cele mai păguboase detalii, deci nu numai cu gândul dar şi concret: e ca o haină veche pe care am repus-o în circuit, la propriu şi la figurat, odată ce acum ne îmbrăcăm nu numai din lada noastră de acasă, dar şi din lada de vechituri a Europei, cu lucruri de la secondhand, inclusiv tehnologii învechite.

Lăsând la o parte cotrobăitul prin pubelele de gunoi care a devenit o practică urbană comună, adăugându-se la alte astfel de forme extreme de comportament uman urban. Or, exact asta ne împiedică să ne pregătim viitorul, să intrăm ca oameni noi şi primeniţi în acea viaţă nouă în care credeam atât de mult în anii ’90.

Dar şi într-un caz şi în celălalt, nu aparţineam şi nu aparţinem cu trup şi suflet (plus spirit) prezentului, nu-l iubeam, ca şi acum, dar îl suportam pentru că nu aveam încotro. Şi nu din fatalism mioritic, ci din instinct de conservare. Acum s-a schimbat nuanţa, întrucât distrugem prezentul nelegân-

Nr. 1/29

du-l de viitor, ci numai de trecut. Când arunci ancora, nu încerci s-o fixezi de nori, ci de un obiect solid din adânc.

Nu este nostalgie, ci deznădejdea unei întunecări zilnice a orizontului de aşteptare. Se spune că acum există mult mai multă libertate. Pe când atunci aveam libertatea de a crede, a spera, a ne închipui, acum o avem pe cea de a nu crede în nimic, de a ne declara speranţa la obiecte pierdute şi chiar a ne teme de ceea ce poate aduce această libertate capie în viitor - nouă dar şi plantelor şi animalelor noastre, pe care le învinuim că ne îmbolnăvesc, când de fapt este exact invers.

Acum ne consumăm ultimele rezerve dar nu numai de hrană sau de materii prime, ci şi de omenie, bunătate, bun gust, idealuri şi vise, pe care le-am acumulat, strângători şi păstrători, cu mari speranţe, în trecut. Suntem vlăguiţi şi nu ne mai pasă nici de identitate personală sau naţională. Încetul cu încetul cuvântul naţiune dă crampe la stomac, de parcă ar fi ieşit din valabilitate. L-a contaminat şi pe cel de popor, şi doar comunitate, majoritate, minoritate, etnie au scăpat deocamdată cu bine, deşi tendinţa este de a fi folosite la plural!

Dacă nu chiar interpretate pentru a abate atenţia spre alte zone periferice.

De ce oare suferim de sindromul gropii de gunoi şi nu-i dăm foc să dispară definitiv şi să cultivăm locul curăţat, ca odinioară, când eram grânarul Europei?

Va urma: N.R. Fragmentul face parte din volumul de eseuri: CUVINTE PENTRU VIITOR , apărut la

editura AmandaEdit, Bucureşti, 2013.

(capitolul:O poziţie şi opoziţie)

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 22

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE EMINESCU - STĂRI DE UMILINŢĂ TRĂITE CU DEMNITATE Eminescu nu a avut o viaţă colorată în roz, trăirile lui au fost mai mult interioare. Şi-a trăit umilinţele vieţii cu demnitate. Se cunoaşte mai puţin partea sumbră, mai dureroasă a vieţii sale, poetul parcurgând uneori momente, stări şi frustrări dureroase, care i-au marcat existenţa, trecând peste ele cu demnitate, cu înţelegere şi cu discreţie, uneori chiar şi cu umor. Apropiindu-se ziua lui de naştere la mijloc de ianuarie, mi-am propus ca din viaţa lui să decupez scene mai puţin cunoscute publicului larg, care ilustrează umilinţa prin care a trecut de-a lungul vieţii lui atât de scurtă. Pentru a fi mai autentice, am descris scenele din viaţa lui sub formă de dialog:

1.Hamal în port la Giurgiu Interlocutor: Dumneata susţii c-ai fost intim cu Mihai Eminescu?

Caragiale: De pe la 1866-1867. Mă ţineam după Iorgu Caragiale care dădea reprezentaţii cu trupa la Giurgiu. N-avea sufleor. Am plecat în port să vedem de vom găsi vreunul cu ştiinţă de carte. În port am găsit unul care ştia să citească.

Interlocutor: Hamal?

Caragiale: Hamal, însă nu căra grâu. M-am uitat la el. Ţi-era mai mare mila. În picioare avea numai nişte pantaloni de dril albaştri, iar pe corp numai un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămaşe, nici ciorapi. Acela era Mihai Eminescu. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleor. Era băiat foarte deştept Eminescu. Poate prea deştept. După ce s-au terminat reprezentaţiile de la Giurgiu am plecat la Bucureşti, unde Eminescu a fost angajat ca sufleor la Teatrul Naţional şi a început să scrie poezii…

2.Eminescu sufleor Interlocutor: În strada Domniţa Anastasia din Bucureşti locuia familia Flectenmacher, care

Nr. 1/29

redigea o revistă muzicală… Dumneata doamnă l-ai cunoscut pe Eminescu?

Artista: Cum să nu. A fost sufleor la Teatru. Un tânăr cu părul lung şi cu mustăţile rase.

Interlocutor: Aşa se purta?

Actriţă: Da. La Cernăuţi în Bucovina, a avut haz… Eu eram în trupa lui Pascaly. Eminescu, sufleorul, umbla cu nişte ghete rupte, în nişte haine… vai de lume. L-a observat Pascaly, directorul.

I-a văzut ghetele rupte: Să-ţi cumperi altele. Şi ia dat 50 de lei. Să-mi vii diseară cu haine şi ghete noi! Când se întoarse seara Eminescu, Pascaly îl luă la scut: Ai cumpărat ghete şi haine? Unde sunt?

Poetul îi arătă operele complete ale lui Goethe şi Heine: Uite-le. Astea sunt!

3.La Cafeneaua Oteteleşteanu „La Cafeneaua Oteteleşteanu din Bucureşti venea multă lume: samsari, dar şi poeţi, actori, pictori, muzicanţi. Venea adesea şi Eminescu. Îl priveam de la masa mea. Citea gazete nemţeşti şi râdea singur. Apoi scotea bucăţi de hârtie curată , scria şi râdea…”

4.La Grădina Waldemar „Stau la o masă în grădina Waldemar. La o masă, la douăzeci de metri îl văd pe Eminescu. Era îmbrăcat cu cămaşă de noapte, cu o jachetă pe dasupra, cu pantaloni, dar în papuci. Îl dureau picioarele. A început să râdă. Ce faci, dragă R.? - mă întreabă. Bine, Mihai! De ce râdeai? „Uite ce e îmi răspunde - Când am fost la via lui Ion Creangă de lângă Iaşi ne-a dat câte-o oală cu vin!” Şi s-a pus pe râs de nu-l mai puteai opri…

5.La magazia de mărfuri a CFR-ului din Botoşani.

Un Şef de gară: - L-ai cunoscut pe Eminescu?

- Da. Eram Şef de Gară la Botoşani.

- Pe ce timp?

- Al boalei lui, după ce se întorsese din străinătate. Într-o zi mă pomenesc cu el în biroul meu de la gară.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Bună ziua, domnule şef!

- Bună ziua, domnule Eminescu!

El se aşeză pe scaun şi după oarecare ezitare îmi zice: - Te rog ceva, domnule şef.

- Sunt la dispoziţia dumneavoastră cu orice. Cu totul.

- Atunci am să te rog să-mi dai voie să dorm noaptea în salonul de rezervă al gării.

- Cu cea mai mare plăcere, Domnule Eminescu!

- Şi s-a mutat?

- S-a mutat.

- Cu bagaje?

- Bagaj? Hainele de pe el. Nenorocitul n-avea bagaj. Era boem, în toată puterea cuvântului. El banii de marţi nu-i păstra până miercuri, nici când lucra la România Liberă.

- Şi cum a petrecut la gară?

- Ziua umbla prin Botoşani, iar noaptea venea şi se culca la gară. Într-o noapte a venit mai cu chef şi a umplut cu noroi tot.

- Paguba?

- Enormă!

- Şi ce-ai făcut?

- Nimic. Şi-a cerut iertare. A plecat trist. Pe seară a venit iar la mine.

- Domnule şef, am să te rog ceva: Ai o magazie de mărfuri. Să-mi dai cheia magaziei căci vreau să dorm acolo noaptea. Te rog. E cu putinţă? Altfel o să dorm pe câmp!

- Păi în magazie nu e pat, nu e saltea…

- Nu-mi trebuie. Dorm pe saci.

I-am dat cheia. Bietul de el: era în noaptea Crăciunului. Eminescu întins pe sacii plini de făină s-a culcat cu pălăria sa moale pe cap… pe când afară copiii începuseră să cânte: „Sculaţi boieri mari/Cau venit colindători”…

6.Cu ghetele cusute cu sârmă „Doctorul Hochmann locuia cu Eminescu pe Strada Ştirbei Vodă. Mi-a povestit printre altele: Eminescu avea o ladă mare cu cărţi manuscripte.

L-am văzut într-o dimineaţă răsfoind autori germani. Stătea toată ziua în casă citind. I se rupseseră ghetele în aşa hal încât nu mai putea ieşi din casă pe stradă. Priveşte - mi-a zis. Ghetele

10.-I-2014 Nr. 1/29

erau rupte rău. Poţi să faci ceva? Le lipeşti cu clei? Nu! - i-am răspuns, şi am luat dintr-o ladă nişte sârmă subţire. Făceam găuri în talpă, apoi strângeam întocmai cum fac cârpacii. Eminescu se uita la mine cu atenţie şi zâmbea. Se aşeză apoi pe un scaun şi trase cu frică mai întâi gheata din dreapta apoi pe cea din stânga. „Mulţumesc , domnule Hochmann!”. Apoi ne-am pus pe râs care nu se mai isprăvea şi am ieşit împreună în oraş…

7.Un moment de criză „Eram secretar de redacţie la Timpul, îmi spune domnul R. cu care vorbeam despre Eminescu. Tocmai citeam revista politică ce dete poetul pentru ziar. Începutul era bun, însă pe la mijloc nu mai înţelegeam nimic. Dădea calcule algebrice, dar la sfârşit revenea la subiect. Eu, ca secretar de redacţie, m-am apucat şi am corectat, scoţând afară aberaţiile. S-a publicat aşa. Vine însă Eminescu furios cu o gazetă în mână: „Ce-i asta, domnule? Mi l-ai stricat. Cum ţi-ai permis! Te-mpuşc!” Şi Eminescu scoate un revorver şi-l îndreaptă spre mine, M-am ascuns după un scaun apoi am fugit afară. „Poetul a tras?” „Nu!” Când ne-am întâlnit peste ceva timp la redacţie a râs. „Cum credeai bre, că te-mpuşc?! Uite revorverul.

E gol.” Apoi a râs o grămadă… A doua zi a fost internat la Caritatea, că domnul Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine în frâu. Într-o noapte luă o birje şi s-a dus la Şosea. A început să tragă focuri în aer, de speria lumea. Poliţia a pus mâna pe el…”

8.La ospiciu Interlocutor: - Domnule R., l-aţi văzut pe Eminescu la Caritatea?

- Da. A fost cu Dionisie Miron, coleg de la Timpul, la Institutul de boli nervoase, din strada Plantelor.

Avea camera lui.

- Cum v-a primit?

- Foarte bine. Era liniştit şi vorbea raţional.

- Cum era îmbrăcat?

- Cu halat şi papuci. Ne-a întrebat despre colegii din redacţie… La un moment dat însă intră în cameră un bolnav şi începu să-i scuture la ureche o [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 24

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

cutie cu chibrituri. Eminescu s-a înfuriat şi a fugit după el să-l bată. Au intervenit oamenii de serviciu şi i-au despărţit. A trebuit să-i puie în cămaşa de forţă… Noi am plecat de-acolo plângând.”

9.La România Liberă „După ce Eminescu a fost atins de cruda boală, a plecat însoţit de doi prieteni în Italia.

Acolo se mai înzdrăvenise.

- Dar unde s-a declanşat nebunia?

- La baie. Nu vroia să mai iasă din baie. Credea că e pe ţărmul mării. Când s-a întors din Italia arăta binişor, raţiona, dar se cufunda în visuri. A fost angajat la România Liberă cu 200 lei pe lună, ca să-i dea de ajutor.

- Scria?

- Politică, nu! Mai mult articole de sociologie, literatură. Începuse să plagieze, inconştient… Îl văd pe Eminescu, spunea Teleor, stând la masă şi scriind toată ziua pe file de hârtie litere asiriene şi haldee. Scris frumos, aproape caligrafic. Domnul Pătraşcu, casier la Junimea, îi aţinea drumul şi-i dădea bani, pe care poetul îi cheltuia în aceeaşi zi cu prietenii. El nu lăsa pe nimeni să plătească când mâncau sau beau cu el. După oarecare timp punea capul între mâini şi începea să cânte doine din Ardeal, câte-o oră întreagă. Ardelenii, aflaţi la masă cu el, plângeau cu lacrimi.

Sunt multiple scenele de umilinţă pe care le-a îndurat poetul cu stoicism, eu n-am făcut decât să arăt câteva secvenţe din viaţa omului Eminescu. Cei care i-au răstălmăcit viaţa poate au exagerat, dar ceva adevăr rămâne în toate aceste scene.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

NICOLAE MĂTCAŞ

Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română în Basarabia

Ozon

E-atâta ozon în livada cu vişini şi-atâta candoare, că, beat de tăria de aer de ploaie, te temi să răsufli.

Doar livada respiră.

Mugurii copţi de pe crengi parc-ar fi nişte sâni de fecioară pe-o plajă de nuzi, gata să crape de rod.

Cum stau, mărmurit de această minune a lumii, gându-mi fugar se preface-ntr-o boare de vânt trecând ca un fur printre mugurii plini de nectar şi rourându-le agarinesc cu buzele lui de zefir inocenţă. Şi buzele lor se desfac în surâs de Giocondă.

E-atâta ozon în livada cu vişini şi-atâta candoare, că, beat de tărie de ploaie vernală, te temi să respiri.

Doar livada respiră. În aer se sparg de ozon sânii copţi de fecioară.

Eu nu te pot împarte doar pe tine Un pom sunt la o margine de drum. Înfrunt semeţ urgiile naturii. Îl omenesc pe cel ce-amic sau fur i-i Şi nu-i cer nimănui niciun uium.

Tu, trecător pribeag cu pas molcum, [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 25

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

Ia loc, un pic, sub ramii mei, vergurii, Culege-un fruct cu strepedul răsurii Şi potoleşte-ţi setea, cum-necum.

Ca un Hristos, împart culant preaplinul Cu cel ce pleacă sau cu cel ce vine Şi-s fericit c-aşa mi-a fost destinul.

Atavic, însă, îmi păzesc tainul: Din mult-puţinul care-mi aparţine Eu nu te pot împarte doar pe tine.

Nebuloasa Iubire Poate n-ai existat, poate n-am existat, poate-a fost doar o vrere, O cascadă a fost, un cutremur a fost, poate-a fost un abis, Poate nici n-ai iubit, poate nici n-am iubit, poate-a fost o părere, O eclipsă a fost, un miraj poate-a fost, poate-a fost doar un vis.

Poate nici nu exişti, poate nici nu exist, poate totu-i negaţie: Fără cer un pământ, fără peşti un ocean, fără beznă lucoarea.

Poate nici nu iubeşti, poate nici nu iubesc, poate nu-i nici senzaţie, Dacă trupul nu-l simţi şi nici inima nu, dacă nu-mi simt suflarea.

Poate nici nu vei fi, poate nici nu voi fi, poate fi-vom o pulbere, Miriade vom fi şi-om porni-o în larg, stoluri miraculoase.

Las’ celeste vântoaice a ielelor horă violent să ne-o spulbere Şi din haos difuz în vârtej satanesc să ne-adune în noi nebuloase.

Printre ele va fi, negreşit că va fi, nebuloasa Iubire, Mult mai sinceră ea, mult mai clară decât nebulosul pământ.

Cum vom arde-amândoi, nu vom fi ca acum, în totală neştire, Şti-vom: dragostea e, şti-voi sigur că eşti, şti-vei sigur că sunt.

ANA SOFIAN Împrumut Mai vie decât luna, o să-ncolțesc în tine, O moarte amăruie cioplită dintr-un vers, O să-nfloresc vremelnic și-n albele stamine Voi presăra o iarnă – mirific univers.

Neîmpletită stare, adâncă întâmplare, Voi rătăci prin goluri ca floarea în deșert Și ghețuri prinse-n streșini cu brațe de-ntrebare Te vor cuprinde iarăși când totul e incert.

Voi trece neființă, nălucă prinsă-n cețuri, Poem-singurătate în tomul unei seri, Iar albatroșii mării, plătind aceleași prețuri, Mi-or umple înc-un strigăt – un blues cu sfâșieri.

Diferențe Atât de albastră mă-nchipui, lumină, Și-atât de cuminte sub cioburi de frig Sunt pânză de suflet, inertă-n vitrină, Privesc depărtarea și uit să te strig.

Mă doare tăcerea, și albul mă doare, Și pasul ce pleacă în gol rătăcit, E muzică-n raiuri și zbor de cocoare, Dar iarnă e-n mine și dor sărăcit.

Ninsori adormite mă cheamă-n privire Au gene de vise și umeri de vânt.

Decembrie-i palid și-o altă lucire Se pierde în fluturi și-n ochi de cuvânt.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VASILE HATOS, Italia Aşa am cunoscut moartea Am lăsat sufletul să zburde în voie, dar s-a sufocat sub ploaia simţurilor ce veneau din priviri.

Atunci am lăsat uitarea în casă plecând îngândurat spre locul unde se întâlnesc amintirile.

Firav ca o trestie, am căutat ceva care să-mi aplaneze amintirile ce veneau din subconştient în conştient.

Aşa am reuşit să aduc ideile în intelect dându-le alte sensuri.

Aşa am cunoscut moartea ce venea ca o rază de lumină plutind în galaxia sufletului.

Dacă Dacă un om te-a înjurat Tu iartă-l, ca tu însuţi să fii iertat, Dacă un om te-a judecat Tu judecă-l ca pe-un împărat!

Dacă în fire îţi stă privirea neîmblânzită, Tu caută să o ţii sortită, Dacă eşti necumpătat, Tu leagă-te să fii cât mai răbdat, Dacă ştii să te înfrânezi, Atunci vei ştii ce visezi!

Dacă cauţi o viaţă curată Duci o luptă necurmată, Dacă în viaţă ai nenorociri Nu-ţi ieşi niciodată din firi, Dacă în viaţă ştii să visezi, Paradisul o să-l vezi!

Dacă fiecare gând îţi pare că-i curat, Tu cercetează-l să vezi dacă nu-i furat!

Dacă ştii ce-i puritatea, Atunci vei căuta dreptatea, Dacă un om se laudă pe sine, Tu caută să-i faci numai bine, Dacă ştii totul din tine Tu caută să faci numai bine,

10.-I-2014 Nr. 1/29

Iar dacă ceva rău ţi s-a întâmplat Caută să fii mai drept, mai cumpătat, Dacă încrederea în prieteni ţi-ai pierdut-o Înseamnă că tu singur ţi-ai făcut-o, Iar dacă vrei să-i recâştigi, O să vezi cât o să fie de avizi, Îţi vor cere totul din tine, Dar caută să le faci numai bine.

Niciodată să nu te încrezi Ceea ce cu ochii vezi, Ei sunt puternici, sensibili şi cer multe, Că doar de suflet o s-asculte.

De vezi că este o nedreptate Tu caută, de ea, să ai parte, Să fii tot tu acela ca să spui Ca el, nimeni nu-i!

Atunci vei câştiga multe Când inima o s-asculte; Dacă crezi că viaţa n-are sens Tu caută-o în sens invers!

Vei găsi bogăţii nemaiauzite Din adâncul sufletului ivite, Dacă ştii să te stăpâneşti Şi tigrii vei putea să-i îmblânzeşti, Dacă cumpătul ţi-l pierzi în îngâmfarea ta, Tu caută, în tine, ca să găseşti ceva, Să vezi că totul se poate îndrepta, Nu ţine aşa de mult la urgia ta, Atunci vei câştiga bunătate Ce demult, în tine, zace, Dar nu ştiai cum să o deschizi Cu acei ochi sensibili şi timizi.

Dacă toate acestea în tine le vei avea, Chiar, vei putea ajunge cineva.

Dacă îţi intră un hoţ în casă Tu caută să fii la propria masă, Să-i dai ce i se cuvine Că nu ştii cu ce gânduri vine!

Dacă Absolutul nu-l găseşti, Caută în viaţă să te urăşti, Apoi îl vei găsi cum se cuvine Căci Absolutul tace în tine!

Nu-i trebuie minciună, nici nedreptate, Îi trebuie numai puritate, Dacă vrei să-l găseşti Caută să nu oboseşti [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu tot felul de cărţi şi manuscrise, Aşa perfecte, parcă-s zise!

Ci caută să ştii ce tu poţi, Cât poţi din tine să scoţi, Să-i dai raţiunii – puritatea, Câştigându-ţi demnitatea, Că-i lucru, mai mare decât bogăţia, Ce nu ştie ce înseamnă avuţia, Dar ştie să mânuiască iataganul, Ştie ce înseamnă banul, Altfel, tu să gândeşti, Minţind, nu dobândeşti, Ceea ce înseamnă puritate, Ci numai nedreptate.

Dacă toate acestea în tine le găseşti Înseamnă c-avut eşti, Poţi să conduci o ţară Acum pentru întâia oară!

Căci numai astfel poţi să dobândeşti Ceea ce în viaţă nu-ţi doreşti, Când atingi puritatea Înseamnă c-ai cucerit dreptatea, Poţi să mergi mai departe Să colinzi peste munţi şi astre, Poţi să conduci multe ţări, Poţi să faci averi, Cu dreptate şi tărie Poţi să faci o împărăţie, Să-i cunoşti pe oamenii bogaţi, Să-i cunoşti pe oamenii săraci, Să-i faci să iubească, Apoi să se cunoască Să fie Unul – Totul, Totul să cunoască locul.

Astfel se va naşte Cel ce în viaţă paşte, Numai acele biruinţe Care nu au năzuinţe, Astfel, tu, vei fi bogat Şi vei fi om mare în stat, Vei căuta numai adevărul Fiind mai tare ca fierul!

Aşa trebuie să fie bravul bărbat Ce conduce un stat!

Castiglione di Ravenna, Italia, 09 noiembrie 2013

10.-I-2014 Nr. 1/29

VALENTINA BECART Un timp al negării...

Tu, neştiut şi Mare Creator, cu ce te mai ocupi în zilele de lucru când omenirea orbecăie prin labirintul istoriilor, (vai! ce istorii...) inventate cu sabia şi moartea celor ce ţi-au scris un poem?

Mai trimiţi, (ca de obicei), dimineţile în calea visătorilor? ...

Mai dăruieşti câmpuri minate, (acoperite cu cele mai gingaşe flori), pentru cei care n-au aflat că viaţa este doar o simplă răzbunare, pulverizare de lacrimi şi temple în liniştea neiertătoarelor flăcări? ...

Slavă ţie, cântăreţ al nopţilor fără hodină. Ţi-am adunat cu sfinţenie, nepăsările şi cuvintele pale aruncate la întâmplare, pe tabla de şah a memoriei.

Numai tu ştii, că orice mutare echivalează cu decapitarea gândului, ce-a uitat (doamne!) că victoria e doar pentru zei! ...

Ce mai faci, tu, Mare Creator, în zilele de Duminică şi sărbătorile sfinţilor... (ah! câtă toleranţă în tot acest infern al păcătoşilor ce mint!) ... când cenuşa celor trecuţi în nefiinţă, nu poartă niciun semn [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 28

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE al veşniciei şi bunăvoinţei tale? ...

Mai trimiţi tu, prorociri (uneori), către cei înveşmântaţi în nopţile tale de nebunie, şi de cuvinte strecurate ca o molimă, în temniţa unde poeţii au rămas cu ochii către cer, căutându-ţi mormântul?

O! Dacă ai şti cât de trist şi funest se respiră pe drumul spre lepădarea de sine! ...

Ce dovadă poate fi mai grăitoare, decât strigătul corăbierilor condamnaţi la un timp al negării, în apele tulburi ale victoriei: „cine seamănă furtună se adună într-o singură tăcere şi pietrele nu vor mai putea povesti...” ...

(Din volumul Jertfă de seară – în curs de apariţie)

DUMITRU ICHIM (KITCHENER, ONTARIO)

TĂCEREA PRIMELOR CUVINTE Atât de proşti eram şi-atât de puri în toate, ca primii oameni dinainte când nu erau cuvinte, ci din privire şi tăceri se-nţelegeau în limba florilor de meri.

Nr. 1/29

Cum o fi fost tăcerea mea crai nou ori lună plină?

A ta, în neastâmpăr de lumină, către cuvânt făcu un pas, dar tot tăcere a rămas. ...şi totuşi...

Tu ţi-aduci aminte când buzele tăcânde ne certară: Prostuţilor, cum n-aţi ştiut de prima oară tăcerea primelor cuvinte?

ROMANŢĂ PENTRU OCARINĂ Odată a fost ca niciodată doar pentru cei din poveste, dar pentru noi, nimeni nu ştie, odată s-a întâmplat ca să fie cu adevărat numai odată. În fiecare an lună sărutul nostru odată ni-l fura pentru meri să-i înveţe-nflorirea albului sfânt fără umbră de ieri.

Ultima oară vorbind de o lumină ce-o toarce lutul prelung din ocarină mi-a spus să nu mă supăr, dar şi al nostru-odată a fost ca niciodată... Şi a plecat cu el.

Brazii şuşuteau peste izvor, psalm înalt ce doar odată se îngână: Cel ce o ţine de mână e Gabriel îngerul ei păzitor.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Pe cerul de catran al nopţii Ochii-ţi aprind în loc de astre, Sunt ca nisipu-n mâna sorţii Clepsidra clipelor albastre.

MIHAELA MERAVEI Fereastră deschisă spre toamnă Voi lăsa fereastra întredeschisă spre miazănoapte, vântul va aduce urme din şoaptele verii, luna se va strecura prin pleoape cu firave degete de lumină mângâindu-ne amintirile...

Timpul care ne-a trecut, prea grăbit a lăsat loc vacant celui ce ne aşteaptă aşa cum iarna, cu regret lăsa odată timp liber primăverii, cum valul îndurerat se sparge şi azi de ţărm, născând nisipul.

Vom fi poate alţii din această clipă, arămiţi de focul prin care am trecut, poate cu două trepte mai gârboviţi însă, cu şapte ceruri mai înţelepţi şi împreunându-ne mâinile, vom simţi la fel de puternice bătăile aripilor, vom înţelege că ţările calde sunt inimile noastre şi cocorii nu vor pleca niciodată din noi.

Voi lăsa fereastra deschisă spre miazăzi aşa cum îţi doreai, să intre fericirea peste noi îmbrăcându-ne în toamnă...

Mă-ascund în ceaţă, tac şi zac Îmbrăţişată de-al meu înger, Prea răvăşită să te împac, Doar te visez şi-n suflet sânger.

Liber la vise de fiecare dată mă întorc (pierdută de mine) în casa sufletului tău ca într-un dom al cuvintelor îmi reamintesc iubirea îngenunchind las lacrimei drum liber spre eternitate liniştea tatuată pe gânduri naşte un altfel de mâine îmi eşti în trup atât de poezie încât îngerii fac semnul crucii atunci când îţi apropii buzele de dorinţele din inima mea gânguresc porumbeii înaintea zborului cu inelul iubirii legat de aripi astăzi au liber la vise

Mă ascund în ceaţă Atâta de angelică sunt În dragostea ce-ţi port în mine, Că-mi plânge aripa-n pământ; Gândul când mi-l lipesc de tine.

Dorul îmi sfâşie cuvântul Ce-l inscripţionez pe gheaţă, Urlând prin inimă ca vântul, Din seară până-n dimineaţă.

RADU LIVIU DAN Sfinx Ţipătul vulturilor pe cremene îşi poartă crucea pe un semeţ Caraiman, alunecă bătrâne brume pe obraz de Babe, [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 30

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din ochi de orbite de Sfinx Zamolxe înalţă rugi nori de piramide înspre argintiul Ceahlău, sarcofage de lut în ulcioare cucuteni stropesc cu aghiazmă meleaguri străvechi de mute dureri, zăpada creşte lângă un Om tot mai Hamangia, Pe genunchi doar 2 gânduri lungi şi dincolo de umeri vâslind tăcute scrutând gânditor din şezută orizontul norilor albi ca un pod peste Dunăre aşteaptă de Dragobete pe Dealul Sofiei paşii iubitei, Namaste Namaste din dreptul inimii corul nurorilor Dochiei macii îngheţaţi, încălzeşte până la spicele grâului.

Caolin nu au existat poeţi ci doar poezie cum nu a existat lut ci doar ulcele cu chipuri umane nu au existat litere doar peşti reptile păsări şi animale purtate de amulete în maree de timp nu au existat mamuţi decât pe Lună înaintea marelui rift în aripile norocoaselor berze brodate pe un rotund goblen caolin nu au existat sentimente umane ci doar cascade eliberate de canioane dintr-un ochi de suflet despărţit de al doilea ochi de inimă printr-un deşert selenar doar vinul e vânat în oaze cleopatrice tuaregi dansând dezbrăcaţi de orice costum planetar

Nr. 1/29

DORINA ŞIŞU BLESTEMUL ZEILOR dimineţile de azi se fac ierni pe fiecare deget numerele au ieşit din mare s-au îmbrăcat în haos şi-au măturat nisipul în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îţi atinge talpa s-a despicat în patru calendarul în care m-am născut şi porţile la care ai bătut stau închise pentru că te crezi unic şi revendici cifra 7 mi-am luat urma focului cenuşa-mi explică drumul greşit pietrelor dar tot mai alunec nemuririi în gânduri şi lacrima despre care ţi-am vorbit îşi duce în fiecare zi cuvântul în spate ca un păcat sau ca o normalitate tu îţi desenezi dimineţile pe ferestre aburite eu îmi adun cioburile din prăpăstii tu descifrezi necunoscutele eu privesc la o nălucă în oglindă tu rostogoleşti senin o bilă cu ghimpi iar eu mă visez zeiţa morţii goală între două bufniţe scap printre degete înţelepciunea şi viaţa doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare pare să înţeleagă rostul nerostului meu priveşte tu nu răpeşti nopţile şi insula ta îţi admiră cifrele eu am insultat armăsarul cu opt picioare Odin iubea mai mult pe Sleipnir aşa că eu am rămas idolul sacrificiului funerar doar atât cât să privesc liniştea dimineţilor scurse

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 31

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

fiorii dragostei făr'de păcat.

BORIS MARIAN La început Dumnezeu a făcut poezia La început Dumnezeu a făcut poezia Și a văzut că ea este bună, A împărțit lumea în poeți și nepoeți, Ceea ce se vede și astăzi, Indiferent de sex și naționalitate, Gândul celui nebun nu este un păcat, Domnul și-a deschis casa de arme, Zice Ieremia, S-au luptat oamenii între ei, Până a căzut Palatul de Iarnă, Libertatea se plimba în pielea goală Ca o femeie uitată de Dumnezeu, Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul, Don Quijote chicotea, știa că el va veni Sau va reveni, ca Messia, Călare pe un tun gigantic, Din tun vor ieși marile poeme, Dar nu va mai fi cine să le citească.

Poate mătușile desfrânate ale poeților.

Ochii tăi... sunt visarea din noaptea dragostei, unde iubire veşnică am jurat.

Ochii tăi... sunt pulberea de stele care cade pe amorul mult visat.

Ochii tăi... au puterea magică, verde, de a lecui amorul neîmpăcat.

Ard în văpăi a mele gânduri toate Ard în văpăi a mele gânduri toate, cu jarul dragostei din tinereţe, timp mai avem să fie împletite, să nu rămână loc pentru tristeţe.

Când Doamne timpul a trecut? Nu ştiu.

Gânduri au fost, dar astăzi nu mai sunt, s-au spulberat cu vântul în pustiu ... c-aşa e viaţa noastră pe Pământ.

Ard în văpăi zile de pacoste, se-amestecă cu timpul ce-a trecut, revin, cu şi mai multă dragoste, dorind să am deja, alt început.

Din toamnă-mi voi trăi povestea cu dor, şi plină de entuziasm, şi voi reîncepe iarăşi dragostea, ce-mi ţine acuma inima în spasm.

CONSTANTIN-NICOLAE GAVRILESCU Ochii tăi Ochii tăi... sunt inima mea, flămândă de a pătrunde prin vene, în ritm accelerat.

Ochii tăi... au puterea iubirii, de a deschide

Ard în văpăi a mele gânduri toate, cu jarul dragostei din tinereţe, căci timp avem să fie împletite, din nou duios, cu multă frumuseţe.

Călător pe praf de stele Călător pe praf de stele trăiesc dorurile mele, scriu cuvinte şi dezleg vise ţes într-un întreg.

Nu mă satur de colind [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE galaxia mea e-n gând, ziua doar mă pregătesc cum la noapte o s-o iubesc.

Călător sunt zi şi noapte, aud ale sale şoapte, le percep ca o chemare spre dragostea mea cea mare.

Fug, alerg cum fuge gândul, ocolesc întreg Pământul, spre iubirea mea cea dulce ce-a rămas, nu se mai duce.

Călător pe praf de stele trăiesc dorurile mele, împlinind noapte de noapte dragostea cântată-n şoapte.

RODICA ELENA LUPU CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL Aerul e doar o aburire, doar un spaţiu din care au migrat clipe, din care s-au scurs lacrimile, acolo sus-sus la fereastra singurătăţii, un Auschwitz de rame căzând sau urcând, un gând imens construit din sticle, concave convexe cum stai ca un porumbel de granit ciocănind geamul orb reflectând, interior exterior cum stai ca o frunză speriată de picăturile de mercur ale furtunii de vară, senzaţii sentimente.

10.-I-2014 Nr. 1/29

M-am întrebat de atâtea ori, unde se duce, unde dispare ceea ce am auzit, când nu însemn ceea ce am auzit?

A răspunde – în uitare este prea eliptic şi prea complicat.

Dar ce e uitarea, cea care înghite tot ce nu e adăpostit în cuvinte?

Ce este prăpastia deasupra căreia verbul a trăi se lasă suspendat de verbul a scrie iar lumea însăşi devine o poveste care aşteaptă să fie citită cuvânt de cuvânt?

O poveste scrisă cu greu, literă de literă şi silabă de silabă, la sfârşitul căreia aşteaptă, ameninţătoare asemenea sfinxului, întrebarea: Unde dispare, unde se duce ceea ce nu e scris, trăit fiind?

Dar ceea ce nu e nici trăit?

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Iluzia copilăriei

CRISTIAN NEAGU Păcatul cu viză de Paradis Păcatul meu de a iubi este încă viu Asmuţindu-mi în priviri şerpi înfierbântaţi de venin Asupra sânului tău marmorat, pe care îl ştiu Ascuns cu grijă, sub cămaşa subţire de in.

Femeia care n-a păcătuit prin adulter Să ridice piatra şi să mă lovească Deşi, - dacă mai există Vă spun sincer că prefer Să înceapă cu mine să păcătuiască.

Metaforă la regrete târzii Am putea recupera ceasurile risipite clipă cu clipă Golind cerul de crengi până la nesădire, Doar dacă ne întoarcem prin dicteul formulat în pripă La vreascuri, fum şi cenuşă, osmoza somnuluiamintire.

Făcându-ne semne din mâinile păsări, Ne-am rechemat la întâlnirile noastre albe Pe promontoriul amurgului în flăcări, Purtând în jurul gâtului mistuitoare salbe.

Am văzut plutind pe mare Sicrie confecţionate din resemnări În care - nu de mult Noi am stins sentimente diamantine Cufundându-le în muţenia beznei; din încrâncenări Consimţeam uciderea lor în fiecare zi de mâine.

Te chem prin ridurile frunţii grele, Complicea mea la acest omor calificat Să ne autocondamnăm, când ninşi vom fi de stele, La culpă comună în ultimul păcat...

Colorând foaia blocului de desen Mă căţăram pe vârstele mele mici Uimit că progresiv Dimensiunile se puteau măsura cu un echer.

Drept replici La pubertăţile zbenguite prin cartier, Urmărindu-mi umbra o pierdusem de mine, Copil printre oamenii mari rătăcit Pe dâra de vară a zilelor pline De greu amintitul mit.

Copacii cărora le-am zâmbit la primii paşi Făcuţi pe strada copilăriei mele, Nu mai sunt de mult. Au murit probabil arşi În nopţile de basm ale iernilor grele Pe când se colinda Leroi Ler La ferestre ferecate de ger...

Deces prin monotonie Mi se prelinge ceaţa pe tâmple în actul sacru Al decesului iubirii prin crasă monotonie; Chemaţi să-mi cânte capriciul numărul douăzeci şi patru, Violonistul concertist, cerşetor la Academie Ca şi atunci când Pietrele ne sângerau sub tălpi, Greşeli din care inutil încercam să ne smulgem, Astupând cu petice de noapte sinistre gropi Străduindu-ne să ascundem cine suntem...

Aveam limba de piatră şi insistam să te strig Dar surzenia ta ucidea cuvintele deja strivite Sub chipurile noastre prelinse totemic în frig; Prin ochiuri de apă ne priveau inerte, visele neîmplinite.

Strigătul timpului fără de răspuns Făcea apel la memoria oglinzii învechite; Vai! Unul de celălalt, cât de mult ne-am ascuns Încât, nu mai credibilizăm cuvinte. ***

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria, durerea, şi jalea.

VIORELA CODREANU TIRON HOTAR ILUZORIU/

DEN ILLUSORISKA GRÄNSEN Motto:

„Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei.“

David, Psalmul 6

ALDRIG Vindar från ingenstans, från överallt samlar sig alltid i mitt hus när glädjen gör sin säng i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet att mitt hjärta aldrig kommer att bli tillräckligt gammal, tillräckligt torr… för att inte känna längre glädje, smärta och sorgen.

NICIODATĂ Vânturile de nicăieri, de pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu că inima mea,

EN ANONYM FLOD Jag är en anonym flod utan minne, utan historia…

Jag är en flod oavsett passionerna som jag fortfarande kan tända på mina stränder.

Jag är samma anonyma flod avspeglat i de enda vingar av viden vilken jag gick över, skummande, i vågornas pinsamma tystnad.

UN FLUVIU ANONIM Sunt un fluviu anonim, fără memorie, fără poveste...

Sunt un fluviu indiferent de pasiunile pe care le mai pot aprinde pe malurile mele.

Sunt acelaşi fluviu anonim oglindit în singurele aripi ale salciei peste care-am păşit, spumegând, în liniştea dureroasă a talazurilor.

TILLÅT MIN TÅR PASSERA… Lämna till mig havets tår som växte inuti mig…

Lämna till mig de flätade händernas universum [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 35

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE i föraning av snö med glödande skuggor… och bara en gång, släpp mina tårar genom dig…

varje dag utan att någonsin veta vem jag är.

LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Nu voi şti niciodată cine sunt atât timp cât memoria mea este mormântul nenumătatelor mele întoarceri.

Lasă-mi lacrima mării pe care am crescut-o în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite în presimţirea zăpezilor cu umbre incandescente... şi-o singură dată măcar, lasă să treacă lacrima mea prin tine.

ILLUSIONERNAS SKUGGOR Du matade mig länge med vanföreställningar, så länge att jag undrar om inte jag själv är bara en illusion?

Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick – eller en illusions skugga bland illusioner.

UMBRE DE ILUZII M-ai hrănit atâta timp cu iluzii, încât mă întreb dacă nu sunt şi eu doar o iluzie? o nălucire - în licărirea de-o clipă sau o umbră a iluziei printre iluzii.

VEM ÄR JAG? Jag kommer aldrig att veta vem jag är så länge mitt minne är graven av mina oräkneliga återkomster.

Nr. 1/29

CINE SUNT?

Dar ştiu că voi renaşte în fiecare zi fără a şti niciodată cine sunt.

SNÖFLINGORNAS NOSTALGI Du har lagt mig mellan två evigheter för att inte höra hur vintern gör ont?

Du slet mina armar av snö utan att veta att kärleken av varje snöflinga som har fastnat på en ögonfrans kommer med fjärran, och fönstret som öppnats till solen slukar mig i leendet emellan de två evigheterna genom sitt vita mörker.

NOSTALGIA FULGILOR M-ai culcat între două veşnicii ca să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea fără să ştii că dragostea oricărui fulg de nea, oprit pe geană, vine cu o depărtare, iar fereastra deschisă spre soare mă absoarbe surâsului dintre cele două veşnicii prin obscuritatea sa albă.

Men jag vet att jag kommer att återfödas [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

DÅ SKA DU VETA… Har du lagt någonsin örat mot marken för att höra hur gräset växer?

Har du någonsin satt tanke vid tanke för att födda mig bakom ögonlocken?

Har du druckit någonsin från källa som rinner mot berget?

Har du plockat någonsin liljor som växer på fruset vatten?

Då… kanske du ska veta om jag har funnits… om jag finns än… om jag kommer att finnas!

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând pentru a mă naşte în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii de am fost... de mai sunt... de voi mai fi !...

Poet şi prozator, Ion Scorobete s-a născut la 26 mai 1947 în satul Meria, (Hunedoara). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Pseu-donime: Romulus Mitu Meria, Ion Pădureanu. După absolvirea ciclului gimnazial la Şcoala generală din Densuş (1961), urmează cursurile unor licee la Hunedoara (1965-1967) şi Făget (Timiş, 1969-1971). Absolvent al Şcolii speciale de biblioteconomie (Bucureşti, 1971-1973). Licenţiat al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. Jurist în mai multe întreprinderi şi instituţii timişorene. În 1995 este numit director al Direcţiei Drept-Ordine din cadrul Primăriei Timişoara. Din anul 2000 şi în prezent este avocat pledant în cadrul Baroului Timişoara. Colaborări la revistele Orizont,

Luceafărul, Poezia, Familia,Tribuna , Convorbiri literare, Banat (Lugoj), Reflex, Argeş, ProSaeculum, Astra, Steaua, Scrisul Românesc, Nord Literar, Dacia literară, Signum (Dresda, Germania) etc. De-

butează cu versuri sub pseudonimul Romulus MituMeria în revista Orizont (1973).

Debut editorial colectiv în Atelier literar, Editura Facla, 1987. Debut în volum cu Geometria zăpezii (1993) poeme, Timişoara. A publicat în continuare volumele: Baricada cu îngeri. Poeme, Timişoara, 1994; Dragoste şi alte păsări de pradă.

Poeme, Timişoara, 1996; Ziua tip vagon. Poeme, Timişoara, 1997; Cavalerul după-amiezii. Roman, Timişoara, 1998; Noaptea orgoliilor. Roman, Timişoara, 1999; Biblioteca de zgomote. Poeme, Iaşi, 2000; Pădurile celeste. Poeme, Deva, 2003; Îngerul de faianţă. Roman, Timişoara, 2004; Zbor interior.

Roman, Timişoara, 2006; Mierea de pelin. Poeme, Timişoara, 2007; Îmblânzitorul de sfere. Poeme.

Timişoara, 2008; Imperiul mărunt. Poeme, Timi[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şoara, 2010; Elemente de contur. Poeme, ClujNapoca, 2011; Exerciţii de singurătate, volum bilingv româno-albanez, Bucureşti, 2011; Trup şi suflet, antologie poetică bilingvă (albaneză-română), traducere Baki Imeri, Bucureşti, 2012.

Traduceri în: engleză, germană, albaneză şi sârbă.

Despre opera lui Ion Scorobete au scris: Lucian Vasiliu, Cornel Ungureanu, Olimpia Berca, Radu Ciobanu, Luminiţa Marcu, Alexandru Ruja, Lucian Alexiu, Maria Niţu, Constantin Buiciuc, Eugen Evu, Mircea Bârsilă, Gheorghe Secheşan, Ioan Ardelean, Ion Pachia Tatomirescu, Dan Bogdan Hanu, Emanuela Ilie, Robert Şerban, Ioan Moldovan, Mircea Dinutz, Lucian Gruia, Dumitru Hurubă, etc.

A înfiinţat Fundaţia culturală Traian Vuia şi a editat corespondenţa inventatorului român, precum şi un volum de eseuri despre viaţa şi creaţia lui Traian Vuia, opera acestuia făcând obiectul unui travaliu al cărui rezultat este şi trilogia Decolarea, din care a apărut volumul Zbor interior.

CÂTEVA POEZII de ION SCOROBETE CIBERNETICĂ între ce intră şi ce iese din inima mea se conturează movila de gânduri arse precum la focul de grotă al umbrei fantomele lui Platon schiţează fumul înţepător al ideii de risipă intre ce intră şi ce rămâne în inima mea diferenţa e dulcele monstru travaliul cu autoreglare decojeşte seminţe de cânepă la ora zero şi ceva timp pentru ca treptat să nu conteze nicio secundă pe circumferinţa atât de gustată a hardului gri

10.-I-2014 Nr. 1/29

apa mării se ţine de ţărm şi de

umbra mea sculptează formele ispititoare ale povestirii în nisip te strecoară tacit în somnul meu după manualul de atracţie de parcă azi ne-am fi îmbrăţişat întâia dată cum reface jocul contorsionat al meşteşugului pentru încă un antrenament cu metodă confiscă odăile de aer ale week-endului cu o cochilie în care ascult splendoarea înspumată

MINOIC singurul fir pe care îl tot desfac privind în inima ta necucerită este obsesia care adună secvenţele drumului şi tot ce lipseşte pentru a închide poarta în preajma furtunii mosorul se agaţă de mecanismul autobuzului în staţia lui 3 dimineaţa când încălecată pe braţul meu de protecţie ai pus ambiţiile în joc un jubileu al temperamentul pe reglajul muzical al ceasornicului nokia dezechilibrat asigură ieşirea din labirint pentru ca întâmplarea să nu se lipească de celelalte trase pe linia moartă de incintă

*****

FIDELITATE [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MARIANA BENDOU

CULOAREA CEA MAI FRUMOASĂ Nici n-a băgat de seamă ce s-a întâmplat cu cerul, cum a ars decolorându-se puţin câte puţin în roşu, violet şi negru… Îşi trăsese picioarele sub ea acoperindu-le cu fusta lungă, tricotată, la care ţinea cel mai mult.

Din când în când privea pe furiş cerul dar şi pe Beran care stătea şi el pe iarbă în genunchi, cu blugii gata să-i plesnească pe coapse, frământând în mâini un fir de păpădie.

- Spune-mi, Marina, pentru ce vrei tu să te apuci acum de muzică; ce ţi-a venit?

- Ce mi-a venit?!

Se întoarse pentru a-i privi părul în care asfinţise soarele. „Hmm! Nu-i place Beran. Nu-mi plac băieţii cu părul roşu. Unde mai pui că are şi mustaţă blondă! Nu-mi plac nici mustăţile. Atunci?….”

- Întotdeauna mi-a plăcut să cânt dar acum e vorba de cu totul altceva. Am paisprezece ani şi încă n-am făcut nimic. Nu ştiu ce vreau. N-am ştiut niciodată. Mă tem că nu voi şti niciodată.

- E trist… dacă spui asta. Chiar nu ai făcut nimic?!

- Ba da. Am muncit, am învăţat, am făcut câte ceva pentru locurile prin care am trecut, m-am risipit în lucruri neesenţiale. Câteva diplome într-un sertar, teanc de hârtii fără valoare… nu ştiu dacă atunci când mă va întreba cineva: „Cine eşti tu, Marina?” aş putea să-i răspund : „Stai puţin să-mi aduc de acasă meritele!”

- Continuă!

- Nu ştiu de ce sunt nefericită. Nu ştiu exact ce regret. Simt că-mi doresc ce nu pot avea niciodată. Mi-e dor de cineva fără nume. Fiecare zi e pentru mine o tristeţe imensă…

10.-I-2014 Nr. 1/29

Apoi se ridică pornind încet spre şirul de sălcii. Subţire, în costumaşul verde, mulat pe corp, se confunda cu un lujer de iarbă pe care vântul îl mişcă pas cu pas până la trunchiul unei sălcii bătrâne ale cărei ramuri spânzurau deasupra râului. Se agăţă sprintenă de o ramură în timp ce Beran o urmărea cu ochi speriaţi. „Sărmanul, tremură pentru mine!” îşi spuse în timp ce mâinile îi pipăiau cu fineţe scoarţa tăiată în cicatrice adânci.

Aici înfipsese Alexandru odată un ghimpe; eram împreună şi ne PLIMBAM PRIN PLOAIE. Ploua mărunt şi mie puţin îmi păsa că arătam atunci ca o murătură şi că puteam răci. Îl sărutam în gând şi mă felicitam că puţin mai departe înfloriseră salcâmii.

M-am repezit atunci să le culeg florile, să mă satur de gustul lor dulceag strivit pe cerul gurii. Un ghimpe mi-a intrat în deget şi m-am oprit să-l privesc de parcă atunci îl vedeam pentru prima oară.

Uitasem că, de fapt, sufeream.

Atunci Alexandru a rupt ghimpele şi l-a înfipt aici, în salcia asta. Când l-a înfipt eu mi-am spus aşa: „Ghimpele ăsta înseamnă clipe fericite, prietenia mea cu Alexandru, visele noastre. Am să-L caut mereu şi când voi da de el înseamnă că voi regăsi toate acestea.”

Beran se oferi să o ajute şi ea îşi desprinse o mână, sfidând echilibrul, pentru a-l respinge.

-Ghimpele ăsta îmi spune ceva, nu mă ajuta să îl caut , aceasta e povestea mea, nu are rost să te amesteci!

Un cărăbuş trecu foarte aproape de ei şi fata se apără cu silă: -Cel mai mult urăsc pe lumea asta păianjenii şi cărăbuşii… Asta îmi aminteşte de un lucru: ieşisem cu un băiat la plimbare altădată şi o luasem prin parc. Era o seară minunată (ca asta) şi o mulţime de gâze umpleau aerul. El purta o bluză galbenă, ceva tricotat foarte fin şi câteva musculiţe îl urmăreau pas cu pas enervându-l… „PE ALEXANDRU ÎL VĂD ŞI ACUM în bluza galbenă ca de polen, cu lănţişorul de aur sclipind în jurul gâtului, mă văd şi pe mine, foind bucuroasă în jurul lui. Îmi strângea prea tare degetele şi mi se părea că tot calmul său obişnuit (pentru care îl invidiam) i se retrăsese în palmă. Mirosea a spray fin şi a tutun, mirosul ăsta, plăcut, mă asalta prin toţi [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE porii înfiorându-mă. (Mai târziu îl voi identifica prin EL şi voi tresări emoţionată ori de câte ori va pluti în jurul meu…) Înfloriseră salcâmii, totul în jur era albastru, verde şi alb dar SUFLETUL MEU PĂREA FĂRĂ CULOARE!” Sună telefonul. Abia a venit de la şcoală şi sună telefonul. „Nu poate avea şi omul o clipă de linişte; cine o fi?” Îşi trage repede un halat pe ea şi răspunde.

Nu poate vorbi goală la telefon aşa cum nu poate vorbi nici nespălată pe dinţi sau ţinând receptorul pe dreapta.

- Alo, cu Marina, vă rog!

- Marina sunt…

- Să nu te recunosc! Eu sunt, Beran!

- Încântată…

- Nu fii chiar aşa de rea…

- De unde ştii numărul meu?

-…Alo, vroiam să-ţi spun c-au înflorit salcâmii…

- De unde ştii, tu, că-mi plac, mie, salcâmii înfloriţi?!

- Pentru că-mi semeni. Îţi aminteşti când îmi vorbeai despre tine? Atunci nu ţi-am zis nimic şi nici altădată! Dar aveam mereu senzaţia că îmi vorbeşti despre mine şi îmi venea să te iau în braţe şi să te întreb dacă toate lucrurile acelea erau doar ale tale cu adevărat... „NU CRED în predestinaţii pentru că, mă tem ca nu cumva să le accept. Şi nu pot să accept lucruri care se introduc în viaţa mea, ele şi nu altele, pentru că sunt… genul meu?!

De ce pierd mereu? Îmi dau seama că pe lume există lucruri mult mai importante decât dragostea. Dar şi dragostea e importantă căci fără ea n-ar mai exista celelalte lucruri…”

Se surprinse privindu-şi colega de bancă: - Şi tu visezi, Cristina?

- Da, nu pot deloc să fiu atentă…

- Şi sunt frumoase visele tale?...

Privi din nou pe fereastră cerul. Cerul acesta îngrădit de un dreptunghi de fereastră. „Orice poate fi îngrădit; până şi cerul!…”

Fratele ei intră trântind uşa: - Marina, uite în ce fel m-am tuns!

10.-I-2014 Nr. 1/29

Bretonul, perciunii tăiaţi deosebit îi atenuează ascuţimile capului. Îi place dar azi vrea să fie rea: - La capul tău pătrat nimic nu merge! „Nu e vina lui că are cap pătrat...” Totuşi ea aleargă în baie pentru a se privi în voie în oglindă…

Are cearcăne mari, vinete, obrajii îi sunt palizi. Ochii aceştia mari, deschişi parcă să prindă totul, îi dau impresia unui bolnav de febră. Da, ridurile-i mai lipseau…

Faptul că îşi cunoaşte bine defectele îi creează adeseori complexe. Orice cusur e preluat, analizat şi amplificat apoi de zeci de oglinzi interioare, în final reflectându-se copleşitor. I se pare că toţi au observat defectul ei, că pe toţi îi deranjează şi atunci, ruşinată, nu ştie pe unde să se mai ascundă…

Colega de bancă îi dădu un ghiont: - Iar te-ai ascuns în lumea ta, nebuno?

Astăzi a fost primul ei spectacol, un vis multicolor ca reflectoarele care i-au zăpăcit ochii, cu un public excelent care a ajutat-o foarte mult. Îşi aminteşte cum a intrat pe scenă palidă, tremurând, cu dinţii încleştaţi… se temea că nu va reuşi niciodată să mai deschidă gura. Atunci a aplaudat cineva în primul rând. Nu ştie cine. Şi altcineva i-a strigat tot atunci: „- Hai că eşti frumoasă!” În culise, Beran aproape că urla: „- Dă-i drumul odată, ce te-a apucat?” Deci era acolo, aproape de ea, nu mai era atât de singură... Şi atunci a început să fredoneze un şlagăr la modă: „- Ce să fac, cum să ştiu, Unde eşti?

Cum să pot, să îţi spun Că-mi lipseşti…” , etc. „…Ce aş putea să fac? În ce fel să procedez dacă nici nu ştiu unde se duce sau de unde vine? Ce ştiu eu despre EL? Ce îşi închipuie EL despre mine?

Cred că îl mai iubesc încă pe Alexandru ...”

E noapte. Şi prin fereastra deschisă vede stelele de parcă s-ar fi îngrămădit toate într-o cutie ca să le numere ea… „Într-o cutie? Parcă ar fi un colier de diamante într-o cutie de mătase bleumarin!”

Ar vrea să cadă o stea mare, cu coadă lungă, şi stufoasă ca a unui cal alb, ar vrea să cadă spre [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE geamul ei şi să o invite la o plimbare pe Calea Laptelui unde au înflorit nebuloasele…

Ea ar deschide geamul, s-ar urca pe cometacal-alb şi s-ar mira că în timp ce zboară, cămaşa de noapte nu îi flutură în vânt…ÎI PLACE ATÂT DE MULT ALEXANDRU! Veşnic jocul acesta: DE-A PRINSELEA PRINTRE CULORI, jocul străzii! …Maşini ţâşnind aproape de ea, oameni grăbiţi sau nu, mulţime anonimă curgând pe străzi ca un lichid murdar, împestriţat, gata să o păteze; pe frunte cu semnul unei întrebări dureroase pe care şi-o pune abia acum: Ce drept am eu asupra acestui băiat? Dreptul unor amintiri frumoase, dreptul unor trăiri simultane, dreptul unor drepturi care, la un anumit moment dat, nu mai reprezintă nimic… Îşi face la matematică lecţiile în modul ei particular: stă în genunchi şi scrie pe pat. Scrie şi se gândeşte. La altceva. Că afară e frumos şi cald, cerul plin de nori graşi, un cârd de mioriţe din turma ciobanului Soare, că rândunelele şi-au schimbat cuibul de la fereastra ei la cea a vecinilor. Sau, poate, că astea sunt cu totul altele, ale ei or fi plecat… Hmm! La fel de gureşe ca Marilena, Lena, Lenuţa, prietena ei de la primul etaj. Îi aude glasul strident, în game alterate, (probabil că iar stă sub scară cu vreunul dintre prietenii ei formidabili. O fi cel blond?!)

Iar au început copiii ăia să scârţâie învârtitorul? E cel mai nesuferit leagăn din câte am cunoscut până acum! Tare i-ar mai plăcea să se găsească cineva care să îl ungă...

De la etajul trei miroase îngrozitor… Cum de toate mirosurile se ridică ajungând până la mine, cum de ţin toţi ferestrele deschise când vreau şi eu puţin aer proaspăt? Miros de cafea, tutun, prăjeală de peşte… Femeia asta, pensionară, care nu are altceva mai bun de făcut toată ziua decât să-şi bea cafeaua şi să fumeze în timp ce în tigaie îi sfârâie peştele, mă scoate din sărite!

Alături, Mama face mâncare… Cea mai mare parte a zilei şi-o petrece în bucătărie, „are patru guri de hrănit.” Cum de poate sta atâta timp închisă, măcar de ar da drumul la radio sau altceva… Desigur, s-a obişnuit! O aude cum taie zarzavatul, cum toacă

10.-I-2014 Nr. 1/29

nişte carne, cum spală pe jos… Îi este milă de ea şi se simte vinovată. Ar vrea să o ajute. Dar nu poate.

Căci Mama e mândră în truda ei: „Tu, du-te şi învaţă!

Nu ai altceva de făcut, atâta-ţi cer, să înveţi.”

Se duce; are într-adevăr mult de învăţat.

Dar nu poate. Citeşte o frază de zece, douăzeci de ori să îi prindă sensul şi îi scapă… NU MǍ POT CONCENTRA. Aşa că scrie şi se gândeşte. La altceva. Tot ce scrie iese prost.

O doare că Mama are atâta încredere în ea, că îşi pune atâtea speranţe. Pentru ea totul e simplu, dinainte stabilit: Fata mea acuşi termină şcoala; dă Capacitatea, pe urmă Liceul... Am să fiu atunci o doamnă prezentabilă, am să o ajut cu bani…

Ei nu i se pare deloc atât de simplu; toate etapele astea sunt nişte praguri înalte, foarte înalte, de care te poţi izbi şi cădea… Până la ele mai sunt alte praguri. Şi tot aşa!

Beran are chef de o bătaie cu bulgări dar eu nu! Mă gândesc la ochelarii mei cu rame subţiri, aburiţi de câte ori răsuflu, parcă-i şi simt crăpânduse deasupra nasului, ca într-un desen animat…

Zăpada asta, abundentă, ca o frişcă enormă din care nu mai ştii cum să muşti, face şi în el să vibreze ceva, îl face să se bucure în felul său, reţinut parcă matur. Încropeşte un bulgăre micuţ şi îl împinge cu piciorul, rostogolindu-l din mers…

De ce-mi doresc atât să fiu fericită? De cemi doresc să fiu mai fericită decât alţii? De ce sunt sigură că ei sunt mai fericiţi decât mine? Şi, până la urmă… FERICIREA ASTA CE E? Eu numesc FERICIRE a te simţi minunat. Acum mă simt minunat dar sigur nu sunt fericită!… Alexandru numea, FERICIRE atunci când doi oameni se întâlnesc şi se cunosc, iar dacă se mai şi potrivesc puţin…

Evrika! Am găsit: Sunt o mare egoistă. De ce-mi doresc atât de mult să fiu fericită? De ce nu mă mai interesează, ca mai demult, FERICIREA CELORLALŢI? Ca la început când eram fericită dacă cei din jurul meu erau fericiţi… Când mă simţeam minunat făcând o faptă bună. Şi făceam atâtea lucruri bune şi ajutam atâţia oameni…!

Mâzgăli câteva versuri într-un carneţel: [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 41

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Banca noastră, frumos modelată Din suflet de brad şi din cântec de timp, E tot acolo!

Doar salcâmii şi-au scuturat albul din plete Dându-mi de ştire că a mai trecut un an. Şi tăcuta alee…

Mai poartă în ea şi acum Stigmatul volatil al paşilor tăi. Şi ai mei!

O străbat în fiecare zi Căutându-ţi paşii, Strivindu-i…

Ce durere să-i auzi cum plâng Cu plânset scrâşnit, De asfalt sfărâmat!… „ Stau cu fruntea în palme să îmi mai vină idei… Nu-mi vin. De ce nu-mi vin? Întotdeauna mi-am dorit să fac ceva deosebit; mă aşteptam ca participările mele în spectacole să fie o revelaţie; că vor da oamenilor ceva ce îşi doreau de mult… Cântecele mele erau visele mele, tot ce credeam că am eu mai frumos. Nu e un final PREA FERICIT. Ce să le mai spun eu tinerilor, celor mai apropiaţi de vârsta mea? Oare, nu îşi au şi ei visele, decepţiile, trăirile lor ascunse? Îşi aminteşte o zi, în care Beran dădea fără să ştie glas gândurilor ei de acum: „Respir, respir din toată inima să-mi primenesc plămânii şi sufletul cu aer bun şi cu lumină. Case vechi, balcoane şi stâlpi, ce pridvor, acoperişuri albastre. (Poate s-or fi molipsit de la cer? Limpezimea poate fi uneori molipsitoare…)

Dar ea nu se poate molipsi! Altfel de ce ar nelinişti-o mereu singurătatea ei printre oameni, insuccesul ei de fiecare clipă? Hmm! O fi ajuns, oare, la momentul în care oamenilor nu li se mai întâmplă nimic, sau, nu se mai aşteaptă ei să li se întâmple? În existenţa singulară totul devine monoton, îşi pierde intensitatea. Nu mai poţi zâmbi, nu mai poţi visa, devii nesigur... „- Mie, cel mai mult îmi place albastrul”, spune Alexandru. „- Mie verdele închis”, răspunde Marina.

Nr. 1/29

Pentru fiecare există o culoare, CEA MAI FRUMOASĂ, aceea i se potriveşte. Tu te îmbraci în verde sau albastru după culoarea părului, a ochilor…

Vine însă o vreme când îţi înveşmântezi şi sufletul.

CE CULOARE ARE INIMA TA? Scrise cu pix pe carneţel: Cântec pentru toţi Alexandru din lume: Când pomii respiră prin frunze cenuşă iar cerul se vede stropit cu noroi, îmi acopăr cu palmele ochii.

Mi-ai spus că cerul tot se varsă în ochii mei şi atunci de ce să se grăbească soarele să apună !?...

Autor: Mariana Bendou

Omul sapă Soarele piere peste vale Şi cimitir dar omul sapă.

Privirea lui, plină de jale, Coboară iarăşi peste groapă.

El se gândeşte c-a trăit Mereu în rugăciune Dar tot nimic nu a cules Pentru când va pleca din lume. Şi sapă iar, sapă tăcut Deşi se înserează; Răstoarnă bulgării de lut Şi tot mai des oftează...

Copilul Domnului Când privesc lumea, eu îmi zic Precum David , împăratul: Ce este omul? Şi ascult Cum bate-n poarta mea păcatul…

Un amalgam de bine, rău?

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 42

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Omul viaţa şi-o străbate În repezi ritmuri şi apoi Greu obosit, pleacă departe.

Sfârşitul dragostei şi-al urii E al inocenţei de a fi…

Copilul Domnului e pururi Până când, veşnic, va dormi.

Iertarea Cuvântul ce mă doare atât de mult Este, de fapt, greşeala mea…

Dacă n-am vrut să Îl ascult Mai pot spera iertarea Sa? Din lanul Său de grâne coapte Eu am crescut pe lângă drum Şi am rodit în spic păcate Cine mă va culege acum?

Măcar dacă aş fi fost o floare De mac, când împleteau coroană De spice, pentru a mea culoare, Stăteam şi eu la vreo icoană …

Răstignire Azi mi-aş dori să fug departe, Cât mai departe de voi, care Duceţi pe limbă piper, sare Ca să loviţi cu mult mai tare…

Nr. 1/29

Duhovnicului meu -Mi te-a cerut pământul prea devreme.

Mă cert cu el şi-i spun că-i vinovat... Îmi strigi din brazdă : - Nu te teme, Copilă, pentru tine m-am rugat Să ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ; Lucrează, nu ai vreme să mai stai !

-Părinte al meu, duhovnice şi tată, Îngenunchez, mă rog şi strig mereu : -Tu neputinţa mea o iartă Când mă răneşte clopotul cu plânset greu ! Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte, Prin tine căpătam putere…

Aş vrea să fie totul ca-nainte; Nu mai găsesc la nimeni mângâiere.

Mai roagă-te, părinte încă-o dată Să-nving păcatul trupului şi eu, Să trec prin restul vieţii fără pată...

-Să te-odihnească-n pace Dumnezeu !

Sfântului Andrei Te bucură Sfinte Andreie şi coboară Ca şi întâia oară între români...

Cu drag eşti aşteptat la noi în ţară Sfinţeşte-ne cu ale tale rugăciuni !

Venit-ai pân-la noi pe mări, departe, Apostole cel mai dintâi chemat, Să ne fii tuturora astăzi frate, Nădejde, izbăvire din păcat !

Dar trupul meu, lipit de cruce, Nu vrea nicicum să se urnească! Îi pare moartea mult mai dulce Decât o viaţă pământească.

Menit să fii pescar de oameni Prin Duhul grăitor de Dumnezeu, Cu cine ai putea să te aseameni ?

Cum aş putea să te slăvesc şi eu ?

La ce e bun sărutul Lunii, Cel întinat şi mincinos?

Eu stau lipit de crucea lumii Şi nu mai pot privi în jos.

Ştiind firav aşezământul firii, O veste minunată ne-ai adus : (Primită-n schimbul jertfei şi-a iubirii) -Veniţi, aflat-am pe Iisus !

Din inima străpunsă îmi curge Pârâul vieţii, cald şi lin.

Rămân aici, lipit de cruce Cu ochii către cer; amin!

Sfintei Parascheva Fecioară şi maică sfântă, Toţi românii azi te cântă Că eşti tare milostivă, [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Preacuvioasă Paraschivă !

Grabnică folositoare, A Moldovei mândră floare, Sprijin eşti şi alinare, Atoatebiruitoare !

Vin la tine să se-nchine Credincioşi bătrâni şi tineri; Tu-i ajuţi şi le faci bine Ca şi-n basme, Sfântă Vineri...

Te descopăr În dimineţi am cugetat la Tine, La Duhul Tău rătăcitor prin stele, Şi-am înţeles că Tu de ani de zile Erai îndreptătorul vieţii mele. În amăgiri şi-n deznădejdi viclene, A biruit prin mine, braţul Tău înalt.

Tu m-ai spălat de ură, de ruşine, Tot Tu m-ai învelit să-mi fie cald. Învăţ să Te descopăr azi în mine, În fiecare tăinuit ungher, Să pot alege răul de ce-i bine, Să mă ridic din beznă către cer !

Spre Tine, Doamne Spre Tine, Doamne azi ridic Cu umilinţă glasul meu Şi-n chip de rugăciune-i zic: -Ajută-mă, că-mi este greu...

Greşit-am, Doamne peste fire, Greşit-am la pământ şi cer, M-am complăcut în amăgire Dar în iertarea Ta încă mai sper !

Asemeni cu tâlharul de pe cruce, Îmi recunosc în ultim ceas căderea Şi Te implor, Iisuse dulce, Să-mi dărui cum ştii mângâierea...

Autor: Mariana Bendou

Mihail Lermontov10 Romanţă Pe-al mării ţărm stă dârză o stâncă-ntunecată, Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată. Şi-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale pe care spuma apei în clocot se prăvale.

Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna.

Lungi crăpături arată c-au fost odată una.

La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu Şi totuşi, pentru tine, străin eu n-am să fiu.

Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine În faţa ta, ai zice: „Cine-i acela? Cine?"

De-ai să huleşti viaţa-mi cu tine, împletită, Ai să-nţelegi că, astfel, tu însăţi eşti hulită.

Din amintiri-pe mine, simţirea mea-nfocată, N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată.

Când trece vântişorul Când trece vântişorul prin auritul grâu, Şi-şi leagănă verdeaţa pădurea răcoroasă, Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu Voios îmi râde pruna cea dulce şi gustoasă.

Ori când de sub o tufă, în dulcea primăvară, În ceasul dimineţii, în rumeneala serii Prietenos priveşte frumoasa lăcrimioară, Argintul viu scăldându-şi în roua primăverii.

Când pârâiaşul rece, scurgându-se prin vale, Şoptind, mă acufundă în visuri şi uitare, Poveşti îmi povesteşte de pacea ţării sale De unde el porneşte, cântând fără-ncetare.

Atunci mai încetează a mea neliniştire, Speriată grija zboară din bietul piept al meu, Atunci pricep că este în lume fericire, Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu.

10

Mihail Iurievici Lermontov (rusă: Михаил Юрьевич Лермонтов, n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] – 1814 d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) a fost un scriitor romantic rus.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LIMBA ROMÂNĂ, PATRIA MEA!

Foto: Sanctuarul dacic din Munţii Orăştiei

Suntem români pentru că vorbim româneşte.

Nimic altceva nu ne defineşte atât de fundamental: nici credinţele, nici obiceiurile, nici graniţele. În momentul în care vom înceta să mai vorbim această limbă, nu vom mai avea identitate. Dar mulţi dintre noi am început deja să o facem, fără să ştim că suntem victimele unui adevărat război împotriva limbii române.

Ce (sau cine) este limba română?

Lingviştii îşi imaginează limba română, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandviş: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistentă de şuncă (influenţă slavă), câteva foi de salată (influenţă maghiară, turcească, grecească, rusă, franceză şi altele), şi puţină maioneză, dar foarte puţină, pe post de resturi din substratul străvechi dacic. Desigur, ştiinţa poate defini limba română cum consideră ea că e mai potrivit. Dar lingvistica singură, cu limitele ei, nu ne ajută deloc să înţelegem cu adevărat ce (sau cine) este limba română şi care este rostul ei. Limba română nu este latină plus slavă, plus substrat, plus maghiară plus, plus, plus...

Limba română este acea formă specială sub care spaţiul acesta geografic şi spiritual dintre Carpaţi, Mare, Dunăre şi dincolo de ele a căpătat o identitate. Limba română nu este o simplă structură logico-lingvistică cu raţiuni de comunicare, răsărită întâmplător la un moment dat dintr-o altă limbă ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu,

10.-I-2014 Nr. 1/29

aşa cum sunt toate limbile, cu un trup şi un spirit, cu o istorie, un destin şi un rost. Ea deţine un nucleu, o esenţă, care este una şi aceeaşi de mii de ani, cu mult înainte ca această limbă să se fi numit „română”. Pe acest trup s-au aşezat diferite haine, după împrejurări şi modă: haina slavă, cea turcească, haina maghiară sau grecească, jobenul franţuzesc sau jeanşii americani. Chiar şi latina nu a fost decât o altă haină, mai groasă, mai rezistentă şi mai de cale lungă, îmbrăcată, într-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu străvechi. Şi pentru că această haină a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totuşi, decât o simplă îmbrăcăminte, lingviştii au început să născocească cum că de fapt latina este şi trupul, şi spiritul limbii române. Au inventat peste o mie de cuvinte latineşti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte româneşti, dar care în latină nu au existat niciodată. S-au dat peste cap ca să demonstreze că dacii şi-au abandonat limba în favoarea latinei, chiar şi acei daci – foarte numeroşi - care n-au intrat niciodată în contact cu romanii. Au sucit pe toate părţile limba română pentru a o face să intre în tiparul latin. S-au străduit să ne convingă că limba română are o istorie recentă, că ea s-a „format” la un moment dat, cam pe vremea când slavii dădeau târcoale la Dunăre. Şi au reuşit să ne păcălească. Evident, din perspectiva strict ştiinţifică, respectând criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeşte acum se poate socoti altă limbă decât ceea ce se vorbea acum câteva mii de ani. În realitate este o iluzie, bine ascunsă ochilor noştri: esenţa şi spiritul limbii sunt aceleaşi, doar „hainele” puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate şi mai înşelătoare... Şi numele, desigur: astăzi îi spunem „limba română”, dar ea este aceeaşi limbă carpatină a noastră de mii de ani, indiferent cum s-a numit în străvechime.

Spiritul limbii române La o simplă răsfoire a Dicţionarului Explicativ (DEX), constatăm că toate cuvintele limbii române vin de undeva: latină, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă, franceză, germană, engleză, italiană, ţigănească şi altele. Nu există niciun cuvânt atribuit vreunui strat mai vechi decât latina, în schimb, există mii de cuvinte cu etimologie necunoscută. Ar rezulta că româna este un soi de ames[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat în contact, fără ca limbile cu pricina să fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul apariţiei limbii române dintr-o limbă latină care a înghiţit pe nerăsuflate, ca un balaur, întreaga limbă dacă, şi în care s-au amestecat, apoi, că într-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e niciun mister, căci adevărul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem că le-am luat de la maghiari, în maghiară au sensuri foarte restrânse şi maghiarii înşişi nu ştiu de unde le-au luat. Şi foarte multe cuvinte şi chiar structuri considerate latineşti, în latină nu au existat niciodată, ci sunt străvechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvişti străini, care nu au niciun motiv să măsluiască istoria limbii române.

Din pricina faptului că noi credem în continuare în teoriile proclamate de savanţii noştri, nu s-a găsit încă nimeni care să încerce să definească limba română din singura perspectivă justă, aceea de dat sacru. Constantin Noica a arătat, citându-l pe Eminescu, că ele, cuvintele cu cea mai mare încărcătură de semnificaţii sau cu înţelesuri netraductibile sunt întotdeauna cuvintele vechi, de la moşi-strămoşi, nu cuvintele de ieri şi de azi. Însă savanţii noştri, tocmai pe acestea le ignoră sau le falsifică originea. Unde altundeva poţi căuta spiritul limbii, dacă nu în ceea ce a dăinuit de secole, neatins? Spiritul limbii se găseşte în felul în care sunetele se combină între ele şi sunt accentuate, dând naştere unei melodii aparte a limbii, în gramatică, în cuvinte şi expresii care adesea nu pot fi traduse în alte limbi, în sensuri şi imagini, în felul în care se îmbină şi se ordonează cuvintele, şi în cuvintele însele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscută, despre care lingviştii nu vor să pomenească niciodată sau le atribuie influenţei altor limbi. Când e vorba de elementul străvechi al limbii, ni se recită, batjocoritor: barză, viezure, mazăre, de parcă asta e tot ce ne-a rămas după tăvălugul latin...

Limba română, patria mea!

Oare de ce bucuria este numită cu un cuvânt dacic, pe când tristeţea, mâhnirea, necazul, supăra-

10.-I-2014 Nr. 1/29

rea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru că bucuria este sentimentul fundamental al fiinţei umane , emoţia care îţi arată că eşti pe calea cea bună, că eşti în acord cu Dumnezeu.

Gânditorul de la Hamangia. Produsul unei spiritualităţi avansate.

Gândul, cel care leagă lucrurile şi le găseşte sensul, este desemnat tot printr-un cuvânt dacic (unii lingvişti mai susţin şi astăzi că ar veni din... maghiară!).

Doina este un alt cuvânt milenar, care transpune esenţa sufletului românesc, starea de dor. A moşteni nu putea fi decât un cuvânt cu o viaţă de mii de ani, la fel ca moş şi moşie, din aceeaşi familie. Vatra este un cuvânt dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel şi codrul. Cuvântul a îngropa (şi groapă) are şi el o vârstă de câteva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe... În dicţionare nu se foloseşte niciodată termenul de „dacic” sau „substrat”. DEX-ul, dicţionarul nostru de căpătâi, preferă să spună că un cuvânt este de origine necunoscută decât să admită că este dacic. Lucrările de istoria limbii române încep întotdeauna cu latina: ce-a fost înainte, nu contează, e considerat doar o „influenţă” minoră, marginală...

Ceea ce sperie cu adevărat pe duşmanii identităţii noastre de neam şi limbă este continuitatea incredibilă, de mii de ani, căci valurile istoriei şi straturile ce s-au aşezat pe deasupra nu au reuşit să modifice acest sâmbure puternic.

Războiul împotriva limbii române De aici porneşte totul: de la presimţirea sau înţelegerea rostului pe care îl are limba română. Căci dacă limba română este cea care dă identitate unui spaţiu spiritual care stă la temelia Europei, este limpede că cei ce doresc uniformizarea, ştergerea diferenţelor, globalizarea, au un duşman de temut în această limbă cu rădăcini milenare. Şi nu este de-a[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE juns să fie falsificate tratatele de istorie şi de lingvistică, deoarece limba îşi vede mai departe de menirea ei, păstrându-şi rădăcinile adânc înfipte în pământ. Pentru ca limba română să-şi piardă rostul, cei potrivnici acţionează asupra vorbitorilor, ca întrun veritabil război. Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei.

Căile pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenită imediat un „primitor universal”, o „limbă ospitalieră” care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum.

Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit. Lucrurile devin cenuşii, totul este ori „mişto”, ori „naşpa”, nimic nu mai este „frumos”, „grozav” ori „minunat”. Suntem „cool” ori „trendy”, avem „joburi” de „manageri”, „merchandiseri”, „brokeri” ori „dealeri”, engleza ne sufocă, suntem învăţaţi să preţuim mai mult alte limbi decât a noastră, ajungem să ne fie ruşine să mai folosim cuvinte româneşti curate.

Rezultatul e sigur: în câteva generaţii vom uita mai

10.-I-2014 Nr. 1/29

mult de jumătate din limbă, vom face dicţionare chiar şi pentru româna ultimelor decenii şi nu vom mai şti că „Limba noastră-i limba sfântă,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plâng şi care-o cântă/ pe la vatra lor, ţăranii”.

Europa românească Puţini sunt cei care înţeleg ce se întâmplă cu adevărat, căci pentru noi, limba maternă este un lucru la fel de firesc ca şi aerul pe care îl respirăm, şi nu suntem conştienţi de schimbările subtile care se produc în vorbirea noastră. Doar cei plecaţi departe ştiu ce înseamnă să visezi româneşte şi să tresari la auzul unei vorbe de acasă. Însă adevărata faţă a acestui război s-a văzut şi continuă să se vadă în afara graniţelor ţării, în comunităţile istorice de români, care cuprind cu rădăcinile lor aproape jumătate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, până în Ungaria şi Croaţia, din Serbia, Albania, Bulgaria, până în Macedonia, Grecia şi chiar Turcia. Istoria acestor români este încărcată de suferinţă, iar astăzi, deşi trăim în vremuri democratice, în cele mai multe dintre aceste teritorii limba română e vorbită doar în şoaptă.

Dacia, pe timpul lui Burebista, se întindea pe aproape întreaga Europă de azi. Istoricii din antichitate susţineau că tracii erau cel mai numeros popor din lume, după inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mică şi toată Europa de Sud-Est. Dacii, ramură nordică a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunării, ajungând în nord până la Carpaţii Păduroşi, în apus până la Tisa şi Morava, în răsărit, dincolo de Nistru, până la gurile Bugului, iar în sud se întindeau până la Munţii Balcani. Vreme de patru secole, între sec. III şi VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracică: majoritatea împăraţilor Romei şi ai Bizanţului, ca şi mulţi generali, proveneau din rândul tracilor şi al dacilor nord-dunăreni. După ce graniţa de pe Dunăre s-a prăbuşit, în Balcani au năvălit slavii, avarii şi alte neamuri, iar despre traci şi daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cărţile de istorie nu-i mai pomenesc, de parcă ar fi intrat în pământ. În realitate, cei mai mulţi au rămas pe vetrele lor, iar urmaşii lor sunt toţi cei ce vorbesc astăzi româneşte, de multe secole, în aceleaşi teritorii. Nicio altă limbă europeană nu a avut un astfel de destin.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 47

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1878, Mihai Eminescu publică în ziarul Timpul următoarele cuvinte: Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tessalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev. Mai târziu, Nicolae Iorga spunea că România reîntregită de după primul război mondial se învecina tot cu români.

Numărul românilor din jurul graniţelor era, într-adevăr, foarte mare, aproape de trei milioane: între 800.000 şi 1.000.000.în Ucraina, aproximativ 200.

000 în Bulgaria, aproximativ 300.000 în Serbia, în regiunea Timoc, şi aproximativ 100-160.000 în vestul Banatului, între 100.000 şi 400.000 în Ungaria, între 12.000 şi 65.000 în Rutenia Subcarpatică, aflată în componenţa Cehoslovaciei, între 1919-1939. La aceştia se adăugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromâni din Albania, Macedonia, sudul Serbiei şi sud -vestul Bulgariei, şi cei 500-600.000 de aromâni din Grecia, şi încă vreo câteva zeci de mii de meglenoromâni11 şi istroromâni, primii în nordul Greciei, cei-lalţi în Croaţia. Numărul lor a scăzut foarte mult, 11

Meglenoromânii sunt una din cele patru ramuri de români. Meglenoromânii (numiți și megleniți sau vlași) sunt o populație care trăiește ca minoritate națională nerecunoscută ca atare de statul grec, în câteva sate din regiunea Meglen din nordul Greciei, numărul lor fiind estimat la 12.000-20.000 de oameni. Ei vorbesc o limbă romanică numită limba meglenoromână. Încă din trecut, numărul lor a început să scadă constant din cauza presiunilor făcute de către greci. Numele de român s-a pierdut în timp, fiind înlocuit cu denumirea de "vlasi", iar termenul de meglenoromâni a fost dat de cei care le-au studiat limba și obiceiurile, avându-se în vedere și regiunea în apropierea căreia locuiesc. Este interesant că spre deosebire de alte populații romanizate din est (numite în mod generic vlahi), ei nu se numesc pe ei înșiși cu un nume derivat de la romanus, ci folosesc numai numele vlași. Ei au locuit la nord de Salonic, în regiunea Meglen, în turcește Caragiova, la vest de râul Vardar. Erau așezați într-un orășel, Nânta și zece sate: Lunguța, Birislav, Huma, Oșani, Liumnița, Cupa, Țârnarcea, dintre care trei comune cu români bulgarizați: Barovița, Coinsco și Sirminina.

Regiunea propriu zisă, Meglen, se află mai spre răsărit de teritoriul locuit de ei, întinzându-se de la Vodena spre nord est până la comunele Lunguța și Birislav. Datele precise istorice asupra trecutului meglenoromânilor lipsesc și numai cu ajutorul studierii limbii se poate dezlega, în parte, trecutul lor. Începând cu anul 1913 cea mai mare parte a localităților meglenoromâne sunt situate în Grecia. Localitățile nordice se află in componența fostei republici iugoslave Macedonia.

Nr. 1/29

u-nele comunităţi sunt chiar ameninţate cu dispariţia. Astăzi mai trebuie să-i mai adăugăm pe românii din Republica Moldova (cca. trei milioane), rămaşi dinco-lo de graniţe, după cel de-al doilea război mondial.

Foto: Procesiune dacică la Drobeta

Peste tot, în toate aceste teritorii, românii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportaţi şi împrăştiaţi, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut şcoli şi biserici, li s-au schimbat numele româneşti cu altele străine, nu li s-a dat voie să se roage sau să plângă în limba lor. La fel s-a întâmplat şi cu românii din Ardeal, în timpul maghiarizării forţate. Astăzi, în afara ţării, româna este oficială doar în Serbia, şi acolo doar în cazul românilor din Voivodina, în Republica Moldova, şi pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu şi Lacu. Însă românii din Timocul sârbesc nu sunt recunoscuţi nici acum ca minoritate românească, nici cei din Bulgaria, nici aromânii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromânii. În Basarabia, limba română a fost numită „moldovenească”, pentru a i se şterge identitatea, în Transnistria, cimitirul soldaţilor români a fost arat şi crucile aruncate la gunoi, în Ucraina a fost bătut un preot român şi enoriaşii săi, icoanele stropite cu motorină, iar biserica românească a fost gazată în timpul slujbei de Înviere. În Timocul sârbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserică românească... Toate s-au întâmplat acum, în ultimii ani, iar lupta pentru deznaţionalizarea românilor din afară graniţelor este în plină desfăşurare.

Europa s-a născut în Carpaţi Dar ce se întâmplă cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de năpăstuite? Acest război este doar al nostru, sau şi al altora?

Fiecare limbă de pe lumea asta îşi are istoria ei şi propriul ei rost. Noi îl ştim pe al nostru şi pe al limbii noastre. Mulţi savanţi străini au demonstrat [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că leagănul Europei nu îl constituie civilizaţia grecoromană, ci plămada etno-lingvistică din Carpaţi şi de pe Dunărea de Mijloc până la mare, cu câteva mii de ani înainte ca grecii şi romanii să fi ieşit în lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, către întreaga Europă, şi fără acest nucleu dunărean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astăzi numim „Europa Clasică”. Desigur, varianta oficială a istoriei noastre susţine că nu există continuitate din acele timpuri până astăzi, ci au existat cel puţin două rupturi majore. Prima, când splendida cultură a neoliticului a fost spulberată de războinicii indo-europeni, care au invadat Europa în epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi răsărit dacii. A doua, când limba şi civilizaţia dacilor ar fi dispărut, pentru totdeauna, în urma războaielor cu romanii şi a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, românii. Aceasta este politica de tăiere a rădăcinilor, prin care am fost învăţaţi că noi, ca popor şi ca limbă, ne-am ivit aici de puţină vreme. Dar există destui învăţaţi, în special străini, care contestă, unii, distrugerea civilizaţiei cucutenienilor, alţii, chiar venirea indo-europenilor, iar alţii, însuşi procesul de romanizare. Şi mai există şi o dovadă scrisă, teribil de periculoasă pentru cei care vor să ne vadă dezrădăcinaţi: tăbliţele de la Sinaia. În aceste tăbliţe, pe care toată comunitatea ştiinţifică se zbate zadarnic să le declare falsuri, este consemnată limba dacilor. Iar această limbă nu este indo-europeană, dovadă a faptului că prima ruptură nu a existat şi, în plus, conţine multe cuvinte şi structuri pe care noi le-am socotit până acum ca venind în română din latină, dovadă că românizarea este, cel puţin în parte, o iluzie şi nici cea de-a doua ruptură nu a existat. Cu alte cuvinte, limba română este, în esenţa ei, aceeaşi de mii de ani, în ciuda nenumăratelor straturi depuse pe deasupra.

Lingvistica românească nu are încă forţa de a ieşi din jocul tulbure pe care îl face de un secol, nu e în stare să caute în miezul lucrurilor şi să vadă continuitatea de esenţă a acestei limbi, care a dat identitate unei mari părţi a Europei. Este un proces dificil ce necesită mult curaj, căci nicio altă limbă a Europei nu a avut un asemenea destin.

Dar cine sunt cei care au pornit şi întreţin acest război? E greu să le găsim un nume. Sunt cei ce caută să uniformizeze lumea, să topească naţiunile şi

10.-I-2014 Nr. 1/29

identităţile într-o singură mare comunitate. Unii consideră că acesta e un lucru bun, că trebuie să tindem spre unitate. Poate este aşa, dar nu aceasta e calea cea bună. Dacă Dumnezeu a creat lumea atât de diversificată, trebuie să respectăm diversitatea.

Fiecare limbă oglindeşte universul în felul ei şi fiecare limbă conţine un ceva specific numai ei şi niciunei alte limbi de pe lumea această. La fel, fiecare neam este o fiinţă în sine, unică şi irepetabilă, definită prin limba sa. Nu putem participa la universal numai prin particularul care ne-a fost dat. Şi apoi, limba şi neamul, atât ale noastre cât şi ale altora, nu sunt nişte simple chestiuni politico-sociale, care să poată fi manipulate, ci au fost lăsate de Dumnezeu.

Se vor găsi şi unii, nu puţini, care să susţină că tot ce se întâmplă este absolut firesc şi că nimeni nu are nimic cu noi şi cu limba noastră. Mai mult, că cei care susţin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori naţionalişti măcinaţi de frustrarea că nu am fost capabili să ocupăm un loc mai în faţă pe scena istoriei.

E problema lor! Pentru cine are ochi să vadă, minte să înţeleagă şi suflet să cuprindă, noi nu am fost, într-adevăr, pe scena istoriei: noi suntem însăşi această scenă.

Eminescu a intuit acest lucru, şi după el şi alţii. Însă pentru a câştiga acest război, trebuie să fim conştienţi de valoarea nemărginită a limbii române. A exprimat-o cel mai simplu şi firesc Nichita Stănescu: A vorbi despre limba română este ca o du-

minică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.

Autor:Aurora Petan Foto: George Dumitriu

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Apreciatul scriitor Aharon Appelfeld a fost întrebat care a fost cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Fără să ezite a ales cei 16 ani petrecuţi în Ierusalim de la 14 şi până la 30 de ani. Admite că orele cele mai plăcute le petrecea în cafenele. Acolo găsea inspiraţie şi linişte, refugiu. O cafenea este un loc de observaţie, diferit de camera lui de lucru singuratecă.

Atracţia pentru cafenele vine din copilărie, din Cernovitz, oraşul în care s-a născut.

Cei care frecventau cafenelele oraşului aveau locurile fixe bine păzite de chelneri. Cererea mare era pentru locurile de lângă ferestre. Cafenelele erau liniştite, un fel de biblioteci, mai toţi erau scufundaţi în lectura de ziare sau cărţi. Se şoptea, se stătea ore în jurul unei mese de şah de parcă sorta jocului era soarta omenirii.

Scriitorul părăseşte oraşul natal ca să se stabilească în Ierusalim, acolo găseşte cafenele (este vorba de anii 50-60) liniştite, fără muzică, pline cu arome europene. Frecventa Cafe Rehavia, Cafe Atara în strada Ben Yehuda, cafe Vienna, Cafe Hermon în stradă Keren Kayemet. Niciuna din stabilimente nu mai există azi. Îşi scria nuvelele şi romanele direct în cafenea. Erau locuri de contemplare, porţi ale imaginaţiei. Cafeneaua nu este un loc sentimental, ea este căutată de cei cu locuinţe mici, sufocante, neplăcute, care vor o oră de relaxare, să poţi vorbi în limba natală. Să citeşti un ziar civilizat pe când sorbi ceva rece vara sau o ciocolată fierbinte iarna. ***

10.-I-2014 Nr. 1/29

Prima cafenea în care ne duce Aharon este Cafe Peter, aflată în Colonia Germană. Aharon era student, închiriase o cameră de dormit în cartierul Rehavia dar lua mesele şi studia la cafenea. Scria mult căutând o direcţie, un stil. Se împotmoleşte la algebră şi trigonometrie, va da examenul de trei ori. Limba sa maternă era germana. Bunicii vorbeau idiş. Guvernul era român, deci oficial foloseau româna. Inteligenţa locală prefera franceza deci Aharon învaţă franceză. După primul război mondial sosesc ruşii, Aharon învaţă limba rusă.

Ajuns în Israel aceste limbi se evaporă, ebraica le ia locul. Dorea să fie israelian să arate ca un israelian. Dar accentul său străin rămâne prezent în ciuda eforturilor. Ba chiar face jogging şi ridică haltere ca să capete un aspect fizic adecvat.

Timiditatea nu-i dispare, vorbea bâlbâit. Ce nu realiza în viaţă încerca să facă în scris. Are eşecuri în poezie, se pune pe scris proză cu aceeaşi lipsă de succes. La Cafe Peter întâlneşte emigranţi din Transilvania, Ungaria, Bulgaria, Bucovina, se vorbea germana în special. Totul acolo, de la gustul mâncării şi până la pauzele dintre fraze, era ca acasă. Era atât de încântat de stabiliment că fugea acolo la orice oră liberă căpătată. Într-o seară de toamnă în cafenea, un emigrant povesteşte despre anii petrecuţi în lagărul de muncă forţată. Toată energia vitală a pierdut-o în lagăr, dar speranţa în eliberare l-a ţinut în viaţă. Acum e liber dar insomnia şi amintirile îl torturează cu o persistentă intensitate. Vocea lui rezervată l-a şocat pe autor. Nimeni nu a scos o vorbă. *** Scrie prima sa carte: Fum publicată în 1962. Critica era amestecată, cu laude dar şi voci care disecau. Aharon ştie că are în faţă un drum lung de făcut. Un amic, Leib Rochman, scriitor în idiş, îl învaţă dragostea pentru Talmud, Zohar şi studiul ebraicii.

Se întâlneau săptămânal şi noua pasiune îl captivează pe Aharon. Zilnic se aşeza 5-6 ore refăcând şi editând texte, iarăşi şi iarăşi. Era ca un fermier care plivea buruieni. *** Şi în Rehavia se vorbea limba germană.

Cartierul parcă nu aparţinea tabloului israelian.

Casele îngrijite şi limba germană vorbită în cartier [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te fac să crezi că eşti la Dresda sau Berlin. La Cafe Rehavia poţi gusta o cafea şi o felie de ştrudel care are gustul ştrudelului servit la Vienna.

Conversaţia şi atmosfera liniştită erau decupate din orăşelele Carpaţilor unde autorul călătorea în fiecare vară. Aharon era încă un student sărac care visa să devină scriitor. Rehavia era conectată cu clădirea Terra Sancta care găzduia universitatea. Acolo Aharon îl vede pentru prima oară pe marele Ghershom Scholem. Un om numai ochi şi urechi, scrie Aharon. Se practicau întâlniri literare în apartamentele private din Rehavia. Aharon se înscrie la un grup având tema Kafka. Din primul moment sunt disensiuni: Este Kafka un scriitor evreu axat pe probleme personale sau un autor universal? Personajul din Procesul, acuzat şi hărţuit, târât dintr-o judecătorie în alta, cine este dacă nu însuşi evreul persecutat? Doi jurişti la pensie participă la discuţii, un judecător şi un industriaş.

Concluzia la care se ajunge este că a fi evreu atrage catastrofă asupra ta. Proprietăreasa apartamentului închiriat lui Aharon este şocată de faptul că tânărul învaţă idiş. Toate nenorocirile noastre vin de la acest idiş, declară femeia indignată. Aharon observă că spre finele anilor 50 câteva perechi părăsesc Rehavia ca să se repatrieze în Germania.

Erau oameni sensibili, educaţi, care apreciau muzica şi cultura. Pentru majoritatea lor ebraismul le era o povară. Dar Aharon rămâne şi se întăreşte. Erau ani de studii şi de serviciu militar, pragul dintre copil-matur era depăşit. *** Un jurnalist soseşte ca să-l chestioneze pe autor despre prima sa carte. Prima întrebare a fost „Când vei scrie despre Israel?" Aharon trebuie să se scuze, povesteşte despre viaţa lui, dar jurnalistul nu e satisfăcut, el vrea o promisiune.

Cartea Fum se ocupă de război şi emigraţie, chestiuni ardente în Israel. Ele au schimbat faţa oraşelor, a cartierelor. „În cartea mea provoc avangarda, emigrantul este omul sensibil care suferă dar este activ în peisajul problematic", spune autorul. Aharon caută să dea jos faţadele şi să ne arate frumuseţea care însoţeşte durerea. Lea Goldberg observă scrisul lui Appel-

10.-I-2014 Nr. 1/29

feld. Era profesoara lui la universitate şi opinia dânsei este crucială pentru tânărul autor. „Nu-i lua în seamă, spune Lea, tonul lor vine de la lipsa de înţelegere şi vulgaritate". Goldberg scrie o piesă despre Holocaust dar realizează că nu a pătruns în inima problemei. Îi mărturiseşte lui Aharon: „Doar Dante, geniul tuturor timpurilor, ar fi reuşit să scrie despre acest iad".

Cu Tan-Pai la cafenea Pe când şedea la Cafe Peter, Aharon primeşte vizita poetului Yehoshua Tan-Pai, cu 15 ani mai în vârstă, influenţat în scris de Natan Alterman. Poemele lui sunt de o pură tristeţe. Cei doi decid să iasă la o plimbare în doi, în Mea Shearim, cartierul ultra religioşilor. Amicii descoperă afecţiune pentru evreii din generaţiile trecute. Aharon este atras de Ierusalimul modern şi mai puţin de cel istoric care emană profeţii şi viziuni. Proza are nevoie de un teren solid, ea cere obiecte definite şi un spaţiu de referinţă. Revelaţia şi profeţia nu sunt posibile în proză. Pe când Biblia este bazată pe fapte, ea subliniază slăbiciunile omului făcut din carne şi oase. Tan-Pai nu este de acord. „Întro zi poezia profeţilor îţi va fi aproape de inimă ca şi proza Bibliei". Cei doi se aşează la cafe Atara ca să privească mulţimea de negustori şi meseriaşi aşezaţi la mese rotunde. Aşa stăteau în tăcere şi admirau evreii şi comerţul, binele şi blestemul împletite la un loc.

Într-o zi Aharon l-a întâlnit pe Haim Hazaz12 (*) pe stradă:

- Cum merge ?

- Mulţumesc lui Dumnezeu.

- De ce spui asta, eşti religios?

- Nu, am răspuns, făcând un gest stânjenit - Un autor trebuie să aibă grijă de ce zice.

12

Dramaturg şi om de litere de origine rusă stabilit din anul 1931 la Ierusalim.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

- De acord, vorbele trebuie să se potrivească cu intenţia.

- De data asta ai greşit, zice Hazaz...

- În toate zilele!

- Excelent, bravo ţie! Eu lucrez de dimineaţă până seara, nu am timp să citesc ceva.

*** În 1960 Aharon se însoară. Frecventa acum Cafe Atara, plină ochi cu oameni, dar la etaj exista un colţ liniştit cu privirea spre stradă, suficient imaginaţiei autorului. După ore de scris ieşea la plimbare pe strada Agrippas, hoinărind un ceas, două.

Plimbarea era o extensie a scrisului. În mers revizuia fraze, probleme ale naraţiei, rezolvând conflicte sau retuşând situaţii. Aharon descoperă destul de târziu că o poveste nu este o descriere, oricât de fidelă ar fi, este statică şi cursul său se blochează. O poveste trebuie să aibă un început, o dramă şi un sfârşit. Trebuie să fie cursivă cu orice preţ. Aharon învăţa de la Kafka care era foarte atent la realismul situaţiei deşi producea mister. La cafe Atara Aharon întâlneşte pe Shai Agnon, Arie Lipshitz, Hazaz, Tan-Pai, el fiind cel mai tânăr. Asculta în tăcere cum cuvintele îl îmbătau chiar şi fără păhărelul de coniac.

Din vorbele lui Agnon picura ironie. El critica ipocriţii, impostorii, rabinii necinstiţi fără să ridiculizeze credinţa Iudaică. Aharon se simte puternic atras de nuvelistică. O poveste scurtă cere concizie, eficienţă, seriozitate în construcţie.

Scrie Ca pupila ochiului pentru care este felicitat de Ghershom Sholem. Mai are în plan o nuvelă despre saga unei familii de evrei din Carpaţi, o amintire a locurilor natale şi a casei bunicilor. Renunţă când realizează că literatura nu este o retrăire a trecutului. Critica îl impulsionează şi ea: „De ce nu scrii despre aici şi acum?".

*** O singură cafenea i se şterge din memorie, Cafe Vienna din strada Jaffa. Era o cafenea mare, elegantă, puternic luminată, lucru care deranja scrisului. Aharon observă acolo o tânără cu o dicţie clară care articula perfect ebraica. Ruşinat de slabele sale abilităţi oratorice se înscrie la cursurile de comunicare ţinute de Shlomo Morag. Din prima clipă înţelege că arta discursului îi este străină şi că ar fi bine să se ţină departe de podium. Morag îşi dă seama cât de ambarasat era şi îi şopteşte: Timizii pot deveni excelenţi vorbitori, nu pierde speranţa. La cafe Vienna prefera să privească publicul, nu putea scrie, lipsea intimitatea necesară. Aharon cere tinerei cu talent oratoric să citească fragmente dintr-o nuvelă a sa. În răspuns, tânăra prepară o listă de comentarii: lipsă de idei, limbaj anemic, caractere fade. Era clar că îşi făcuse lecţiile. Aharon o ascultă, vocea ei era sigură, logică şi argumentele corecte. A atins esenţa deficienţelor nuvelei. Aharon nu înţelege cum de nu găseşte nimic apreciativ. Un autor caută ajutor, cheia cu care să îmbunătăţească scrisul sau cum să fie util şi deschis cititorilor. Rănit de atitudinea tinerei docte renunţă la Cafe Vienna.

*** Discuţie cu un client din cafenea:

- Eşti scriitor?

- Da - Câte ore pe zi, scrii?

- 6 sau 7 ore, răspunde Aharon.

- Zilnic?

- Da, zilnic.

- Şi în zilele în care mergi la lucru?

O petrecere

În 1972 Aharon capătă premiul Brenner pentru lucrarea Ca pupila Ochiului. O grupă de amici, critici şi scriitori decid să sărbătorească evenimentul în casa lui Arie Lipshitz. Cei mai mulţi au lăudat cărţile lui anterioare, dar Hazaz s-a ridicat ca un leu contra criticilor: „Numai un surd nu aude melodia lui Aharon. El scrie o unică poveste chiar dacă e plasată în Alaska, este vorba de un evreu rătăcitor care îşi cercetează soarta. Încetaţi să-l deviaţi de la drumul său. Acesta este drumul".

Aharon mişcat, a lăcrimat. *** Aharon sta de regulă în cafe Atara. Se întâlneau acolo pictori, jurnalişti, profesori.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mai rar poposea la cafe Rondo în parcul Independenţei sau la Cafe Nava tot în strada Jaffa. Apare Agnon stupefiat: „Tu scrii în cafe Atara pe când toţi se holbează la tine? Nu te deranjează scandalul, vorbăria?" Mulţi autori îşi terorizează familia pentru că face gălăgie. Dar Aharon avea respect pentru cei care nu-şi impuneau toanele celor din jur. Scrisul pentru el este o bătălie dată de tine, cu sinea ta, ce este în jur nu te priveşte. Un amic sumarizează situaţia: „Te muţi din cafenea în cafenea aşa cum ai făcut în război, de la o ascunzătoare la alta."

Dar Aharon ştia un alt adevăr: în scris eşti testat mereu, din nou şi iarăşi. Dacă ai finisat o pagină şi a ieşit fluidă ăsta este un miracol. A finisat nuvela Badenheim 1939 şi a predat-o editurii. Curând un cititor l-a agresat în cafenea: „Îţi învinuieşti personajele (cei trimişi la exterminare) că au fost orbi, că au fost nebuni... va veni o zi şi vei da socoteală". Era inutil să polemizeze. Uneori ideologia şi ura împiedică să scrii literatură. Cine suntem? cine eşti? eşti cu mine Appelfeld sau contra mea? *** Am băut multe cafele citind despre Aharon şi calea sa prin arta scrisului. Drumul său lung din Bucovina şi până la premiul Israel pentru literatură. Literatura care nu exprimă dragoste, devotament, identificare, nu este artă. „Arta cere o atitudine de religiozitate, disciplină şi reverenţă către subiect". Dacă alegi anarhia şi arbitrarul ca subiect ele vor distruge literatura de dinăuntru.

Dar când Appelfeld spune atitudine religioasă, el înţelege că în fiecare persoană, peisaj sau natură moartă se ascunde o nobilă frumuseţe.

Adrian Grauenfels, 2013

10.-I-2014 Nr. 1/29

MAIA MORGENSTERN - TURNEU GERMAN CU „MIC ȘI-AL DRACU‘” La începutul lui decembrie 2013 publicul român iubitor de teatru a avut plăcerea să savureze la München (Kulturhaus Gasteig), Stuttgart și Frankfurt/Main (Internationales Theater) un spectacol de excepție scris și pus în scenă de îndrăgita actriță a „Teatrului Evreisesc de Stat” și a „Naționalului Bucureștean”, Maia Morgenstern. Organizarea se datorează, ca de obicei, inimosului președinte al Asociatiei „Al. I. Cuza” – Heidelberg, Josif Herlo, susținut la Stuttgart, de unde relatăm, de Forumul Român-German condus de Florin Zaheu. Nu mulți cunosc astăzi că personajul principal „Mic și-al dracu‘” a fost un renumit textier pentru celebrele teatre de revistă bucureștene ALHAMBRA și CĂRĂBUȘUL lui Constantin Tănase în efervescenta epocă interbelică, dar și în timpul războiului. E necesară o bună doză de curaj și un adevărat tur de forță să menții timp de o oră și 40 de minute interesul publicului cu un singur erou masculin prezentat de o... unică actriță! Maia Morgenstern a câștigat acest „pariu performant” cu bravură și maximum de succes. „Piesa” se constiuie dintr-un șir de textecuplete inspirat alese, reușind, astfel, o dublă prezentare de anvergură: poetul și umoristul Ion Pribeagu, pseudonimul lui Isac Lazarovici, ca persoană publică, dar și privat-intim, totul colorat cu un tablou de epocă al fascinantului București interbelic, pe drept numit „Micul Paris”. Citez din caietul de sală: „De penița lui ascuțită nu scăpa nimeni, nici chiar el însuși. Comicul debordant al lui Pribeagu era gustat de toată lumea, de la opincă la vlădică: în anii interbelici și în perioada războiului [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a fost unul din colaboratorii apropiați ai lui Tănase, pentru care a scris textele câtorva spectacole, iar în anii de după război chiar și un Gheorghiu-Dej... se amuza ascultând șolticăriile lui.”

10.-I-2014 Nr. 1/29

S-a simțit electrizanta dragoste pentru public ce caracterizează marii actori ai teatrului românesc și, în final, cei doi actori, Maia Morgenstern și Valentin Roșca au fost răsplătiți cu ovații prelungite. © Eugen Cojocaru - Journalist-Writer http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

RABINDRANATH TAGORE

Talentata actriță se mișcă dezinvolt și razant între Ion Pribeagu și diferitele personaje ale textelor sale prin numai câteva mișcări scenice, cu piese simple de recuzită și costumație, delectând spectatorii cu o paradă a stăpânirii măiestriei actoricești, neuitând o clipă să păstreze o subtilă distanță ironică față de personaje și auto-ironică. „Momentele cupletiste” sunt potențate inspirat cu interludii permanente de dans și muzică ale lui Valentin Roșca, ce constribuie subtil la reliefarea atmosferei menționate. Dansatorul de înaltă ținută și coreograful show-ului se mișcă sigur prin toate stilurile epocii, reușind să „intre în pielea” atât a balerinelor, cât și a balerinilor ce încununau erotic-revuistic fastuoasele spectacole. Vali Roșca, prim-solist al Teatrului de Revistă „C. Tănase” captează, asemenea distanțat ironic, interesul publicului, pe care îl implică direct, venind și interpretând unele numere cu spectatoarele, spre deliciul tuturor. În acest spirit, unul din punctele culminante l-a oferit Maia Morgenstern când a coborât entuziasmând sala cu o mare horă jucată cu o bună parte din cei prezenți. Menționăm aici frumoasa și adecvata ilustrație muzicală cu iluștri vechi interpeți români ca Jean Moscopol, Zavaidoc, dar și fadou portughez, melodii spaniole, franțuzești etc.

* Vai, pentru ce mi-e clădită casa de la marginea drumului ce duce spre târgul cetăţii?

Ei îşi leagă luntrile împovărate lângă copacii mei.

Ei vin şi pleacă şi rătăcesc cum li-i voia. Şed şi-i urmăresc cu privirea; vremea se scurge.

Nu pot să-i alung. Şi astfel îmi trec zilele.

Zi şi noapte paşii lor îmi răsună la poartă.

Zadarnic le strig: "Nu vă ştiu!"

Unii sunt cunoscuţi degetelor mele, alţii – nărilor mele, sângele venelor mele pare că-i cunoaşte pe unii, şi pe alţii îi cunosc din visele mele.

Să-i alung nu pot. Îi chem şi le spun: "Cine vrea dintre voi, vină-mi în casă! Da, vină-mi!"

Dimineaţa clopotul sună la templu.

Ele vin şi au coşuri în mâini.

Picioarele roşii le sunt, ca trandafirii. Primele sclipiri ale zorilor le luminează faţa.

Să le alung nu pot. Le chem şi le spun: "Veniţi-mi în grădină şi culegeţi flori! Veniţi înăuntru!"

La amiază răsună la poarta palatului gongul.

Nu ştiu de ce-şi lasă lucrul şi zăbovesc aproape de gardul meu.

Florile-n pletele lor sunt pale şi veştede, sunetele lâncezesc în flautele lor.

Să-i alung nu pot. Îi chem şi le spun: "Umbra e răcoroasă sub arborii mei. Prieteni, veniţi!"

Noaptea greierii cântă-n păduri.

Cine păşeşte încet spre poarta mea şi bate uşor?

Abia îi zăresc faţa, niciun cuvânt nu rosteşte, liniştea cerului e peste tot.

Tăcutul oaspete să-l alung nu pot. Îi privesc chipul prin întuneric şi ore de vis se scurg una după alta. . | [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ADRIAN BOTEZ (din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

ÎMPĂRATUL CEL NEDREPT - poveste persană A fost odată un împărat foarte nedrept. Urmase unui şir de împăraţi relativ drepţi. Dar el era din cale afară de nedrept.

Pentru cea mai mică greşeală, sau fără nicio vină, paloşul călăului reteza, zilnic, zeci de capete.

Numai din pricina culorii ochilor, care nu plăcea, în acea zi, împăratului nedrept - în ceaune uriaşe cu ulei clocotit erau fierţi, de vii, zeci de nefericiţi. Fie şi numai când i se părea ceva, sau când avea dispoziţie proastă - împăratul cel nedrept îi şi spunea câte unui curtean din cei îmbrăcaţi în mătăsuri şi fireturi: -Ia stai aşa! - şi-i scotea un ochi. Apoi: -Nu eşti deloc simetric, nătărăule! - şi i-l scotea, cu hangerul, sau chiar cu degetul, şi pe celălalt. Sau: -Ia aşază-te în profil! - şi-i reteza, cu o lovitură scurtă şi măiastră, nasul.

-Acum e mai bine, dar parcă tot îţi atârnă prea multe! - şi-i reteza şi-o ureche.

-Ei, de unde atâta sânge în tine, ticălosule?

Ia să vedem, unde-l ascunzi? - şi-l şi spinteca în două pe bietul curtean-papagal.

10.-I-2014 Nr. 1/29

Se luaseră de gânduri oamenii. Unul dintre ei a spus, cu glas tare, într-o zi, în plină piaţă a cetăţii de scaun: -De ce l-am mai asculta pe acest împărat nedrept?

Ceilalţi se uitară unul la altul, şi tăcură, înspăimântaţi.

Se-auzeau ciocanele pietrarilor, care înălţau palate - şi, peste tot, se-nălţau fumurile furnalelor, unde erau topite aurul, din care se turnau turlele palatelor şi ale moscheelor - argintul, din care se turnau ferestrele - şi arama, din care se turnau grelele şi meşteşugitele porţi. La fel, pe nicovale glăsuiau ascuţit metalele pentru arme. Se auzeau clinchetele din atelierele sticlarilor şi giuvaiergiilor, care tăiau şi migăleau, potrivind podoabele şi ţurţurii candelabrelor - ori ferestrele colorate, cu vitralii.

Zgomote, seci şi ritmice, scoteau teslele şi rindelele, precum şi feluritele cuţite ale lemnarilor, care erau tocmiţi pentru sculptarea fastuoasă a tot mai falnice şi complicate mobile, scrinuri, tavane împodobite.

-De ce l-am mai asculta pe împăratul acesta nedrept? - repetă omul care îndrăznise să spargă tăcerea.

-Taci, nelegiuitule, că-ţi pierzi capul, şi ni-l pierzi şi pe-al nostru! - strigară, în şoapte disperate, câţiva oameni, din apropierea răzvrătitului.

-De ce să tacă, aşa-i: de ce să ne mai supunem nedreptăţii unui împărat crud? - întări, strângându-şi pumnii şi ridicându-i în sus, altul.

-De ce? Chiar, de ce? - se treziră, rând pe rând, zeci de voci, apoi sute, mii… Şi, ieşind din curţile geometrice ale palatelor, dintre turnurile cilindrice ale moscheelor, din adăposturile circulare ori dreptunghiulare ale atelierelor şi caselor - se adunară în piaţa - care, din pricina mulţimii umane, îşi spărgea marginile - devenind, acum, informă. Şi oamenii îşi ridicară braţele, ridicară pumnii în sus, îl blestemară pe împărat, care stătea drept şi dispreţuitor : împăratul îi privea de sus, din foişorul romboidal - pe oamenii ce se depărtau de palatul său, şi-şi lovea coapsa cu iataganul. Îi spuse, măritul şah - umilului călău ostenit: -Se vor întoarce, n-ai grijă! Ascute-ţi, în continuare, paloşul! Nu cumva să-şi piardă sprinteneala…

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În pâlcuri de câte o mie ori două mii, oamenii ieşiră - puzderie - din cetatea de scaun a împăratului celui nedrept - îndreptându-se, prin pustiul, galben de nisipuri stârnite, spre al doilea oraş ca mărime al împărăţiei. Un oraş de care-i despărţeau sute de leghe de sete, de foame şi freamăte, de dureri şi nelinişti ale deşertului.

Pe drum, la popasuri, în preajma oazelor, oamenii se încăierau, tot mai des, pentru culcuşurile mai aproape de apă, ori pentru o vită rătăcită, pe care o revendicau mai mulţi deodată.

-A mea-i!

-Ba-i a mea, dă-te la o parte, că-s mai tare şi te spintec! Şi, pentru că nimeni nu se încumeta să se ridice judecător şi arbitru al pricinilor - oamenii, după lovituri ineficiente şi neputincioase cu pumnii scoteau de sub poala burnuzurilor arme tăioase, făurite în capitala uitatului împărat nedrept - şi sângele curgea tot mai des, mai febril, parcă vesel şi nerăbdător să se vadă odată ieşit afară din trupurile aprinse. De prea multă vreme stătea ascuns…

Pentru câte o femeie, cu iaşmacul13 smuls de pe faţă, se încăierau tabere întregi - sute, apoi mii de combatanţi - ajungându-se la confruntări şi ciocniri de armate, tabere întregi. Şi oazele, cândva lim-pezi, binecuvântate şi îmbietoare de tot ce e viaţă - erau acum astupate de cadavre. Braţele celor care vărsau sânge osteneau, apoi cădeau, odată cu trupurile ce le împingeau înainte, spre piepturi potrivnice. Şi alte braţe, din urmă şi din lături, se ridicau, din ce în ce mai aprig şi mai absurd, cu cât se uita prima pricină a vărsării ce sânge. Toţi erau împotriva tuturor - şi nimeni la mijloc.

Ajunseseră, în perpetuul război, că se ridicau braţele instinctiv, fără motiv, împingând hanger ori iatagan, într-un piept sau gâtlej - doar pentru că pieptul ori gâtlejul stăteau între ochii înspăimântaţi ai celui trezit cu arma strânsă în pumn şi soare. După câteva zile, din imensul popor care se depărta, furios şi blestemând, cu pumnii ridicaţi spre cer şi ochii scânteind de inspiraţia sfântă a libertăţii - nu mai rămăseseră decât câteva sute de singuratici, sălbăticiţi şi hoi-nari - care se fereau,

10.-I-2014 Nr. 1/29

precum fiarele obosite, unul de altul - cu ochi sângeroşi şi disperaţi, înnebuniţi de disperare şi neputinţă. Zdrenţe de oameni, cu perii zbârliţi, precum blana jivinelor ciomăgite cum-plit, spre a fi îmblânzite - se strecurau, prin noapte, ca umbrele, înapoi pe poarta cetăţii de scaun – şo-văind, supuse, spre palatul torturilor şi cruntelor nedreptăţi.

Dar şi spre locurile de muncă, pe care le părăsiseră (trudă rotundă, de sclavi disciplinaţi cu rost) - şi după care tânjeau secret, acolo, atunci, în deşertul buimăcelii haotice - locurile muncii geometrice, locurile ca nişte bune tipare ale supunerii.

Crudul şi nedreptul împărat stătea în foişorul romboidal al palatului - acum era rezemat de iataganul hapsân, fulgerând în soare - şi zâmbea ca un sfinx păgân. Îi privea de sus pe cei ce nu ştiuseră să-şi arbitreze libertatea - şi-i spuse călăului, cu o şoaptă scurtă, să-şi pregătească de lucru paloşul lat.

13

Pânză cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa, cu excepţia ochilor - ferindu-şi, astfel, chipul, de privirile bărbaţilor.

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Constanţa Abălaşei-Donosă

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Constanţa Abălaşei-Donosă

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Mihai Cătrună

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Miihai Cătrună,Bucureşti, 2014

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Doina Leahu, Vaslui

Doina Leahu, Vaslui

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 62

10.-I-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/29

Sumar luna ianuarie, nr.1/29/2014 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Édouart Manet - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Scriitori de ieri... – Albert Camus – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 7 Scriitori de azi – Alexandru Cistelecan -63 de ani în slujba limbii române /p. 11 autor: Alin Zaharie Cine este profesorul Cistelecan? /p. 12 Cu Gaston Bachelard despre POETICA SPAŢIULUI – autor: Anca Spiridon /p. 13 Rubrică în serial:„Pentru Contra″: Caragiale sau Eminescu? – autor: Monica Mureşan /p. 19 Eminescu – stări de umilinţă trăite cu demnitate – autor: Prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 23 Incursiune în poezia română contemporană /p. 25 Nicolae Mătcaş /p. 25 Ana Sofian /p. 26 Vasile Hatos, Italia /p. 27 Valentina Becart /p. 28 Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario) /p. 29 Mihaela Meravei /p. 30 Radu Liviu Dan /p. 30 Dorina Şişu /p. 31 Boris Marian /p. 32 Constantin-Nicolae Gavrilescu /p. 32 Rodica Elena Lupu /p. 33 Cristian Neagu /p. 34 Viorela Codreanu Tiron /p. 35 Portret de autor: Ion Scorobete /p. 37 Culoarea cea mai frumoasă – autor: Mariana Bendou /p. 39 Mariana Bendou – poezii /p. 42 Mihail Lermontov – poezii /p. 44 Pagini de istorie: Limba română, patria mea! – autor: Aurora Petan /p. 45 Aharon Appelfeld – Memorii – autor: Adrian Grauenfels /p. 50 Maia Morgenstern – Turneu german cu „Mic şi-al Dracu″ - autor: Eugen Cojocaru /p. 53 RABINDRANATH TAGORE /p. 54 Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 55 Eminescu în viziunea artiştilor plastici /p. 57 Constanţa Abălaşei-Donosă Mihai Cătrună Doina Leahu Sumar /p. 63 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: [Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-I-2014 Nr. 1/29

Édouard Manet George Dumitriu Constanţa Abălaşei-Donosă Mihai Cătrună Doina Leahu

Comenzile pentru revista pe suport de hârtie se fac la Editură sau la redacţie sub forma de comandă fermă!

Numărul 2/30/2014 va apare pe 10 februarie 2014

Informaţii suplimentare pe site-ul revistei: www.nomenartis.ro

[Type the company address]

Revistă de cultură universală - artă, creaţie, istorie, spiritualitate

Page 64

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !