Nomen Artis 30

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România; Mihai Ştirbu Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

ANUL III, NR. 2 /30, 2014 – luna februarie –

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. ***

În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Citatele lunii: „Frumosul în artă este adevărul, scăldat în impresia pe care ți-a transmis-o un aspect al naturii. Nu fac parte dintre acei artiști care lucrează pe fragmente. Scopul meu este să exprim viața. Îmi trebuie un model care să trăiască cu adevărat."

Jean-Baptiste Camille Corot

„Prin iubire, totul se iluminează, totul cedează mărinimiei. Omul există pentru a face plăcere altora.

Cele de ieri, precum și cele de mai târziu, sunt deopotrivă conținute în prezent - un prezent în care starea de suferință e depășită. Totul se răsucește ca o floare - înspre lumină.”

Pierre Courthion

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

În urmă cu 218 ani se năştea la Paris fiul lui Louis-Jacques Corot și al Mariei-Françoise Oberson, proprietari ai unei case de modă: Jean-Baptiste Camille Corot1, care a devenit cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot a fost pictorul care a eliberat din peisagistică restricțiile impuse de neoclasicism, un maestru al picturii plein-air și, prin urmare, a influențat impresionismul, - curent la a cărui naștere a asistat, fără a-l fi înțeles pe deplin. JeanBaptiste Camille Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.

Pornind pe urmele lui Corot, trecând peste prima perioadă a copilăriei, descoperim că, la numai 10 ani, Corot obține o bursă națională, care îi asigură intrarea la liceul din Rouen în aprilie 1807. La 29 iunie 1812 părinții îl retrag de la colegiu pentru a-l înscrie într-un pension din Poissy. Elevul Corot, silitor în cursul primar, vădește un interes tot mai scăzut pentru învățătură. În anul 1814 revine la Paris și este angajat funcționar în prăvălia negustorului Ratier. În anul următor (1815) trece în serviciul domnului Delalain, postăvar în strada St. Honoré, care îi va spune: „Nu vei avea niciodată geniul afacerilor".

Drept urmare la 26 de ani, a abandonat o promițătoare carieră de comerciant în favoarea artei, arătând de la început o vocație puternică pentru peisaj. Domnul Corot-tatăl, deși foarte sceptic în privința talentului lui Camille, îi face, totuşi, o rentă anuală de 1.500 de franci, îngăduindu-i astfel să se ocupe în liniște de pictură. În același an Camille intră în atelierul lui Achille Michallon, discipol al lui David.

Mai târziu, referindu-se la un studiu lucrat sub supravegherea acestuia, pictorul va spune: „E mai mult un studiu de supunere, decât unul de pictură".

Curând însă, Michallon moare și Corot e primit de profesorul defunctului, Victor Bertin, adept stator1

Jean-Baptiste Camille Corot - n. 16 iulie 1796, Paris - d.22 februarie 1875 , Paris.

10.-II-2014

Nr. 2/30

nic al peisajului istoric, antichizant. Corot nu-i va împărtăși maniera de a picta. În noiembrie 1825, Camille Corot face prima călătorie în Italia: Roma și împrejurimile (Viterbo, Narni). În 1827 trimite de la Roma la Salonul anual din Paris două peisaje. În primăvara lui 1828 Corot vizitează Neapole, Ischia, Capri și se întoarce în Franța prin Veneția. În anul 1831 la Expoziția de la Luvru, Corot prezintă patru pânze pe care critica le califică drept plate. În 1833, expune Magdalena în rugăciune pentru care este medaliat. Philippe Burty consideră că această lucrare marchează ruptura definitivă cu peisajul istoric și apogeul primului stil al lui Corot. Anul următor expune la Salonul anual trei pânze. În 1834 întreprinde o a doua călătorie în Italia (Genova, Pisa, Volterra, Florența, Veneția și lacurile italiene). Continuă să expună la toate Saloanele anuale. În 1839 , la Salonul anual, Corot expune Seara, care avea să-i inspire Lui Theophile Gautier2 versurile: Dar iată că amurgul din înălțimi coboară; Și umbra, tot mai deasă, prin văi se desfășoară; Se pierd în tonuri calde seninurile clare.

Cu ochii grei, apusul se duce la culcare.

Tac greierii; străbate, prin liniștea adâncă Numai suspinul apei călătorind prin luncă.

Tot universul doarme, iar orele tăcerii Țes plete umezite de lacrimile serii; În colțul cel mai sumbru, sub raza ce se stinge, Corot, modestu-ți nume, abia se mai distinge.

În 1842 Corot prezintă Salonului cinci pânze, dintre care Juriul admite numai două. În mai-august 1843 întreprinde a treia călătorie (și ultima) în Italia, la Roma și împrejurimi. Corot abordează tehnica acvaforte (1845) (Amintire din Toscana).

Pentru Vedere din pădurea Fontainbleu primește Crucea Legiunii de Onoare (1846). În anul 1848 Salonul îi primește de data asta toate cele nouă lucrări propuse. E ales chiar în Juriu (al nouălea cu 353 voturi). În anul 1851 vizitează Anglia. La galeria ducelui de Westminster se arată deosebit de impre2

Théophile Gautier (n. 30 august 1811, Tarbes – d. 23 octombrie 1872, Neuilly-sur-Seine) a fost un scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Le Capitaine Fracasse (1863), devine unul din teoreticienii „artei pentru artă" și unul dintre maeștrii școlii parnassiene.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sionat de Rafael și Hobbema. Se pare că în urma acelei vizite, pictorul s-a decis să coboare linia orizontului în peisajele sale. În 1855 Salonul anual se confundă cu Expoziția Universală. Corot este unul din cei 34 de membri ai Juriului, numiți de însuși Napoleon al III-lea. În anul 1858, un misit, domnul Boussaton, îi propune să facă o vânzare de tablouri pentru a sonda preferințele publicului. Corot ezită (nu obișnuia să-și vândă lucrările, iar când era constrâns s-o facă, le recupera cu prima ocazie). În cele din urmă acceptă. Vinde 38 de pânze cu 14.233 de franci. Misitul e departe de a fi mulțumit, dar lui Corot suma i se pare uriașă. În 1861 Corot ilustrează în acvaforte poemele pe care Edmond Roche i le dedicase înainte de a muri. În 1865 e vorba să primească o medalie de onoare, dar candidatura îi este respinsă pentru că nu este „peintre d'histoire", așa cum cerea gustul oficialităților. Acest eșec îl întristează mai puțin decât moartea, survenită în același an, a prietenului său Dutilleux, primul său cumpărător, care i-a fost și elev. În 1866 expune la salon două tablouri și o acvaforte. Se îmbolnăvește de gută. În 1867 participă la Expoziția Universală este medaliat, dar cu medalia secundă, în schimb primește titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare. De aici înainte Corot se va bucura de o tot mai largă popularitate. În 1870 izbucnește războiul franco-prusac.

Corot vrea să plece pe front; își cumpără chiar arme.

Vârsta înaintată îl ţintuiește însă locului. Muncește totuși pentru a face rost de banii necesari ajutorării trupelor. Donează o sumă importantă „pentru confecționarea tunurilor trebuincioase alungării prusacilor din Ville D'Avray" - localitatea la care ținuse mult dintotdeauna. În 11 iulie 1872, Corot este sărbătorit; face o călătorie prin țară, iar peste 2 ani primeşte din nou o medalie de onoare. O primește însă, în locul lui, un oarecare Gérôme. Bătrânul se întristează. Admiratorii îi organizează un banchet. La 22 februarie 1875 , la ora 11 și jumătate seara Corot moare. Două zile mai târziu au loc funerariile la cimitirul PèreLachaise. După messă - relatează L. Roger-Milès - în cadrul căreia s-a cântat Requiemul prozodiat, după dorința defunctului, pe cunoscutul „andante" din

10.-II-2014

Nr. 2/30

Simfonia în la a lui Beethoven, domnul de Chenn-

vières, director la Ecole des Beaux-Arts, a ținut un foarte elocvent discurs. Dar cu mult mai semnificativ a fost „discursul" unei femei din popor: pe drumul de la casa din Faubourg-Poissonière, la biserica St. Laurent, cineva întreabă a cui este înmormântarea și i se răspunde: „nu știu cum îl cheamă, dar e un om de bine".

La Ecole des Beaux-Arts se organizează o expoziție comemorativă (se expun 128 de lucrări). În perioada mai-iunie are loc licitația postumă a tablourilor sale, unde se vând 600 de lucrări cu 2.000.000 de franci. „În universul întunecat și contradictoriu al romantismului, operele lui Corot ne apar ca imaginea în același timp clasică și modernă a unei arte care datorează puțin contemporaneității. Și totuși, numai secolul XIX a putut da un Corot."

Henri Focillon

„Povestea vieții lui Corot e răspândită în lumea întreagă. O poți afla în muzeele publice, în galeriile colecționarilor, în orice salon sau în orice încăpere în care există un tablou. O poți afla în Franța, în Europa, în America. Această poveste este opera sa, pânzele sale străbătute de lumină, în care te întâmpină apa, iarba, arborii, norii, seninuri înalte și apusuri obosite, presentimentul sau nostalgia soarelui, blândețea lunii și a stelelor, reflexele argintii ale nopții și ale tăcerii. Fiecare dintre aceste pânze vorbește pentru Corot, ne spune: «În acea zi, în acea dimineață, în seara sau în noaptea aceea, am fost aici, față în față cu acest lac, cu brâul acesta de copaci, cu câmpia aceasta, cu aceste case; am fost aici, sub acest cer trist, umezit de ploaie. Am văzut trecând pe chipul cenușiu al naturii surâsul divin al luminii»".

Gustave Geffroy

Urmează o mică galerie imagini (fotocopii) după picturile lui Jean-Baptiste Camille Corot :

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Femeia cu perla - Muzeul Luvru

10.-II-2014

Nr. 2/30

Femeie citind (Virgils Muse)' (1845)

Amintire de la Mortefontaine

Dimineaţa. Dansul nimfelor

Femeie în albastru

Road to Sin-le-Noble (1873)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Alte pânze, portretele, vor face alte mărturisiri, cum spunea pictorul: „Sunt de cele mai multe ori fete umile, femei umile. Le-am întâlnit pe stradă... în costumele lor de slujnice și am recunoscut în ele toate frumusețile vieții. Am văzut desfășurându-se în carnea lor poemul orelor. Misterul arborilor li se odihnea în plete; în ochi purtau cerul și apele. Primăvara și toamna îmi treceau necurmat pe dinainte, după cum ele surâdeau cu bucurie sau cu tristețe. Iar vorbele lor ingenue mă făceau să văd aievea dansuri de nimfe." „Dacă d-l Corot ar consimți să ucidă o dată pentru totdeauna nimfele cu care își populează pădurile, înlocuindu-le cu țărănci, l-aș iubi peste măsură. Știu că acestor frunzișuri delicate și acestei atmosfere înrourate și surâzătoare li se potrivesc creaturi diafane, visuri vaporoase. Tocmai de aceea sunt tentat să-i cer maestrului o natură mai umană, mai viguroasă."

(Émile Zola)

„Un tablou de Corot ne pune în contact cu suprema frumusețe umană: a trupului și a spiritului deoprotivă. El nu e nici un semizeu ca Rafael, nici un vrăjitor ca Rembrandt, nici titan ca Michelangelo, alchimist ca Dürer sau gentilom ca Velázquez; e om pur și simplu și asta e destul." (J. F. Raffaelli) „Ceea ce îl deosebește pe acest incomparabil magician de impresioniști, care au preluat de la el analiza atentă a senzațiilor luminoase și a atmosferei, e faptul că el rămâne mereu un idealist. Prin voluptoasa lui seninătate, prin grandoarea panteismului său melodios, prin ținuta virgiliană a visării sale, Corot, pregătește și anunță peisajele lui Puvis de Chavannes și ale lui Cazin."

10.-II-2014

Nr. 2/30

pare a se fi refuzat privirii. E aici o splendidă siguranță a meșteșugului. Și mai este, de asemenea, un suflet încrezător, cinstit (...) gata oricând la orice sacrificiu."

(Jacques Baschet)

„Tot ce a pictat Corot, până la cele mai mărunte crochiuri, este impregnat de fericire. Nu este fericirea unui credul; e una dobândită: fericirea omului care privește și se recunoaște în ceea ce l-a precedat ca și ceea ce îi va urma. Claude Gellée, La Fontaine (și mai înainte Theocrit) cunoscuseră această stare de așteptare, această nostalgie a celui care viețuiește între o patrie pierdută și un pământ promis. În lumea lui Corot orice este întotdeauna iertat. Nici urmă de ură. Prin iubire, totul se iluminează, totul cedează mărinimiei. Omul există pentru a face plăcere altora. Cele de ieri, precum și cele de mai târziu, sunt deopotrivă conținute în prezent un prezent în care starea de suferință e depășită.

Totul se răsucește ca o floare - înspre lumină. Corot e o vocație. Tinerețea și maturitatea sa se exprimă întru același desen. Omul se împlinește în afara experienței, plăsmuind iarăși și iarăși - fără mare varietate exterioară - propriul său portret sau peisaj. Şi e de ajuns ca el să atingă numai materia, pentru ca imaginea cea mai simplă să se înalțe, sub degetele sale, la dimensiunea sublimului. Corot este pictorul care cântă."

(Pierre Courthion)

(Léonce Bénédite)

„În sala unui muzeu, tablourile lui Corot nu ne rețin ca celelalte lucrări: ele ne apar ca un fragment de vis care scapă gândirii. Pictura sa nu poate fi judecată; ea te prinde, te antrenează pe nesimțite înspre o țară a umbrelor moi, în care sălășluiesc nimfe și ale cărui orizonturi se scaldă în albastruri cețoase. Și cât de sumar lucrată pare această operă!

De bună seamă, orice efort vizibil ar fi paralizat grația și pudoarea unei naturi care, până la Corot,

Pădurea de la Fontainebleau

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Eugen Cojocaru, jurnalist, Germania

TERMENII CONCEPTULUI DE ARTĂ ŞI DIALECTICA MIŞCĂRII Practic, această secţiune introductivă este şi parte a concluziilor finale ale cercetărilor conţinute în cartea de faţă. Necesităţi obiective – de familiarizare a lectorului cu metodologia studiului, cu ideile şi punctele mele de vedere – m-au obligat să le situăm în deschiderea „cauzelor” care le-au generat. „Teorema celor patru culori, afirmând că orice hartă în plan poate fi colorată cu patru culori, în aşa fel încât două regiuni vecine să aibă întotdeauna culori diferite, a primit în 1976, după o aşteptare de peste 100 de ani, o demonstraţie atât de lungă, încât ea nu poate fi sesizată ca o unitate şi controlată printr-un act intelectual prelungit”.

(Solomon Marcus – TIMPUL, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, pag. 20) Nu întâmplător am ales acest citat ce are calitatea de a ilustra plastic o anumită concepţie a studiului. Epoca actuală a înţeles, poate, mai bine, atât necesitatea definirii sistematizate a unei noţiuni – sau concept – cât şi imposibilitatea simplei pătrunderi intuitive, mai ales, a acesteia din urmă. Nu cred că mai este necesar să repetăm cunoscutele definiţii „artistice” ale Artei, unele dintre ele, recunoaştem, realmente frumoase, sugestive, adevărate în parte, dar, care „cu lumina lor sporesc a lumii taină”! Dacă demonstraţia teoremei celor patru culori nu poate fi sesizată că o „unitate”, cu atât mai puţin fenomenul complex al Artei. Aceste argumente m-au îndreptăţit să optez pentru un studiu matriceal al conceptului, şi, abia după aceea să abordez istoricizarea, materializarea lui ce pune în evidenţă influenţele, interrelaț iile şi modificările lor atât în plan

10.-II-2014

Nr. 2/30

sincronic, cât şi în cel diacronic. Pot să afirm, cu toată siguranţa, că modelul matematic, teoria mulţimilor, etc. Nu distrug cu nimic farmecul Artei şi al „produselor” ei şi aceasta s-a verificat cu una dintre primele geniale aplicaţii ale unei asemenea metodologii şi aparat conceptual la Vladimir Propp (Morfologia basmului – Editura Univers, Bucureşti, 1970) şi teoria sa a basmului.

Francezii exprimă, ca întotdeauna, cu atâta umor situaţii similare propunând ca ouăle să fie sparte dacă vrem să le mâncăm… Să acţionăm, deci, în spiritul lui Camil Petrescu : „Câtă luciditate, atâta pasiune”! Să stabilim, atunci, un model matriceal al Conceptului de Artă. Baza de plecare este eminentul cercetător român (şi) al culturii, Tudor Vianu. În Tezele unei filozofii a operei domnia sa stabileşte „atributele” acesteia – neinteresat, însă, de o extindere asupra planului superior: Artă – într-o sugestivă serie augmenativ-calitativă a bunului/produsului cultural prin stadiul produsului tehnic obişnuit/de serie în inovaţie, invenţie, spre punctul culminant.

Opera de Artă. Am observat că aceste „atribute”, simbolizând o acţiune suferită, nu reflectă adevăratul principiu activ-tranzitiv al Artei, de aceea voi schimba forma gramaticală conform realităţii Acţiunii Creatoare şi-i voi denumi „TERMENI”.

Suplimentar, la cele nouă propuneri ale lui Vianu, am introdus termenii „Onticului” şi „Receptorului”, strict necesari închiderii complete a cercului matriceal. Rezultă, în final, cei unsprezece termeni ce compun, activează şi definesc conceptul de artă: 1/.- PRODUCEREA 2/.- STRUCTURALIZANTA ŞI FORMATOARE 3/.- VALORIZATOARE 4/.- A ONTICULUI 5/.- DE CĂTRE UN CREATOR UMAN/MORAL 6/.- CU UN SCOP FINAL 7/.- DINTR-UN MATERIAL 8/.- REALIZÂND UN OBIECT CALITATIV NOU 9/.- ORIGINAL IMUTABIL 10/.- ILIMITAT SIMBOLIC 11/.- DESTINAT UNUI RECEPTOR UMAN/ MORAL O primă diferenţiere trebuie trasată între Non-Artă şi Artă pentru stabilirea sferei noţiunii, reuşită datorată aceleiaşi serii propuse încă în 1940 (T.Vianu ). Transcenderea se face treptat pentru că

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE abia cu ultimii doi termeni (exceptând „Receptorul“) să ne situăm pe solul fertil al Artei. Nesiguranţa apare şi se amplifică la frontierele laxe ale Artei cu Viaţa, mai ales că între ele există un permanent şi susţinut feed-back dialectic, nesubliniat întotdeauna îndeajuns. Trebuie să precizez, însă – fapt, aparent, banal – că sfera Artei este cuprinsă în sfera Vieţii/ Non-Artă. Să luăm cazul în care Non-Artă (N-A) modifică (M) Artă (A) : se acţionează atât în sfera, cât şi în calitatea ei şi rezultă Artă-Modificată1 (AM1) şi Artă-Nemodificată (A-0) prin transferare/transformare de N-A şi A în A-M1.

După un timp acţionează feed-back-ul, noţiunile modificate alături de altele nemodificate reîntorcându-se şi influenţând N-A în calitate şi în sferă. Rezultă Non-Artă-Modificată1/N-A-M1 şi NA. Din nou feed-back : N-A-M1 şi/sau N-A plus AM1 şi/sau A catalizează A-M1 şi A, rezultând A-M2 şi A-M11 şi tot aşa la infinit. Un exemplu real şi colorat este totdeauna mai lămuritor decât orice teorie gri : Viaţă/N-A i-a inspirat lui Cervantes modelul lui Don Quijote/A – încep aici „serializarea” de la un „nul fictiv”, de parcă nu s-ar mai fi întâmplat nimic în istorie până atunci! Acest „Model”/A a influenţat la rândul lui Viaţă/N-A, inclusiv pe sine însăşi (A) (printre alte concepţii ale epocii), înmormântând pentru totdeauna acest tip de cavalerism: rezultă N-A-M1, dar şi percepţia şi existenţa estetică sunt modificate, inducându-se A-M1. Aceste NA-M1 şi A-M1 vor inspira şi afecta, la rândul lor, împreună cu N-A-M şi A, ambele sfere, astfel că vom avea N-A-M2 , A-M2 şi A-M11, inclusiv sferele rămase nemodificatele din N-A şi A. Fenomenul este foarte complex: modificarea altor structuri (N-A şi/sau A) concomitent cu autoreflectarea şi influenţa asupra celor proprii! De exemplu, catalizarea „don-quijotismului” altor creatori, sau, reacţia inversă, de rezistenţă, de „salvare”. Problematica este, repet, atât de complexă, dar şi de fascinantă, încât merită şi necesită un aprofundat studiu exhaustiv. De aceea, mă opresc, volens-nolens, aici. Trebuie să mai stabilim cât şi ce din Artă serveşte scopurilor acestor cercetări. Pentru a evita formalismul şi alte greşeli de metodă ne vom strădui să o uzităm pe cea inaugurată de Marx, în special, în primul volum al Capitalului : voi pleca, deci, de la opera de artă pentru a stabili caracteristicile matriceale ale

10.-II-2014

Nr. 2/30

noţiunii de Artă şi eventualele legi, ce nu vor fi validate decât în confruntarea finală – din nou, faţă în faţă cu opera de artă. Pertinentul teoretician şi critic român Adrian Marino exprimă adecvat această idee şi metodă fundamental necesară: „Hermeneutica sintezei şi analizei presupune o dublă mişcare alternativă, un du-te vino din două direcţii: sintezăanaliză-sinteză/analiză-sinteză-analiză.” (subl.n.) (Adrian Marino – Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p.44). Voi neglija, în primul rând, „arta joasă“ şi „mijlocie“, nu în sens goethean, ci de realizare tehnico-artistică, dar voi studia şi acele opere de artă, care, deşi n-au avut şansa de a fi capodopere, au reflectat mai fidel un „saeculum”sau germenii unei noi revoluţii şi dialectici estetice.

Arta aparţine culturii, este un fenomen social şi este tratată, ca atare, istoric şi dialectic: adică, are o desfăşurare în timp şi spaţiu ce se poate numi dezvoltare. „Motorul” care asigură Dezvoltarea este în primul rând unul intern, dar, până la Renaştere coerciţiunea factorilor externi a fost mai puternică, bineînţeles, într-o strânsă interdependenţă cu Non-Artă. Raportul se inversează începând cu această mare perioadă, accentuându-se în epoca modernă, însă, adeseori, mai mult sub forma unei intenţionalităţi. Se va observa că o parte din „termenii” conceptului de artă sunt mai mult sau mai puţin stabili diacronic, desemnând, astfel, pe cei care poartă „marca unui progres” într-un înţeles modificat al cuvântului: de deschidere şi „cuprindere” a noi orizonturi estetice. Mişcarea diacronică a artei, a conceptului de artă şi implicit a fiecărui termen din cei 11 este susţinută intern – la fel ca, de fapt, întregul univers! – de cei trei termeni ai dialecticii hegeliene, în care „legea contrariilor” asigură laturile necesare „luptei” (ca în orice evoluţie); „negarea negaţiei” - momentele ei revoluţionare; „acumulările cantitative-calitative” la nivelul întregii istorii a artei le-am denumit „dialectica mare”, iar „salturile calitatative”: afirmarea, apogeul şi decadenţa unei singure epoci/unui curent artistic sunt „dialectica mică” în terminologia noastră. Toate acoperă întreg conceptul de artă ca practică/ activitate/fenomen social: a se vedea figura 1 pe pagina următoare, o reuşită şi sugestivă reprezentare vizuală a acestei evoluţii de-a lungul istoriei, ce ne va

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ajuta să înţelegem mai bine mecanismele şi evoluţia Artei, legile care o călăuzesc şi-i stau la bază.

Începem cu prima din legile hegeliene, ce prezintă fundamentul celorlalte şi care, în artă, ne dezvăluie cei doi poli ai procesului creativ şi ai atitudinii creatorului de artă şi ai întregii firi umane, în general, atât la nivelul individului, cât şi al întregii societăț i în mişcările lor istorice, aşa cum, uimitor de clar, ni se dezvăluie acum!

Nr. 2/30

intropatia lui Worringer3. Dar, aceştia au avut ca scop doar justificarea superiorităţii unui Pol (dionysiacul) sau demonstrarea sensului univoc ascendental artei (abstracţia) – în parte adevărate – şi nu pentru a identifica fundamentala polarizare a firii umane şi a umanităţii, motorul lor dialectic! A luat naştere, astfel, modelul geometric, spirala dezvoltării istorice, datorat încarnării celor două contrarii, R-A-L şi I-F-I în diacronicitatea fenomenului, ce ne-a fost de mare ajutor clarificărilor conceptuale. Într-un Pol al ei şi pe verticala locului sunt conţinute încarnările specific socio-temporale, aşa cum le cunoaştem din istoria artei, însă niciodată până acum în realitatea lor bipolară! Aşa cum se observă pe imagine, acest model „încolonează” clar şi sugestiv (dar nu forţat: practica i-a confirmat obiectivitatea şi viabilitatea) etapele succesive ale Artei într-o riguroasă oscilare în spirală ce demonstrează şi vizualizează, în acelaşi timp, că niciodată nu s-a trecut direct – pe aceeaşi verticală – de la o etapă la altă, decât prin Polul opus!

Alte manifestări geografice ale Artei nu prezintă obiectul interesului nostru – mă rezum, doar, la cultura europeană – deoarece ar complica o situaţie şi aşa complexă şi dificilă, oricum, ele au evoluat mai mult sub semnul unei stagnări, imobilităţi.

Se observă imediat şi cum viteza de rotaţie-oscilaţie creşte pe măsură ce ne apropiem de secolul XIX pentru a se apropia de infinit în sec. XX, când mişcarea de succesiune se transformă în quasisimultaneitate ! Dacă până în Evul Mediu, inclusiv, s-a vorbit de epoci, începând cu Renaşterea vom avea doar curente artistice!

Fragment din cartea Arta - concept şi istorie. Arta modernă – Eugen Cojocaru, Editura Clusium - Cluj, 2003

1/. POLUL: „RAŢIUNE-ABSTRACŢIE-LOGICĂ” (RA-L) versus 2/.POLUL: „IMAGINAŢIE-FANTEZIE-INTUIŢIE” (I-F-I) vizualizaţi în „tabloul” menţionat prin cele

două coloane verticale, ca nişte stâlpi ai esenţei umane. Din ciocnirea lor în combinaţii şi proporţii diferite se naşte dezvoltarea, rezultă istoricitatea artei cu „tipurile” ei şi implicit „suferinţele” esteticienilor, criticilor, istoricilor artei şi chiar şi ale artiştilor.

Bineînţeles, o anumită polaritate a mai fost relevată în alte perechi faimoase, din care alegem, doar, apollinic-dionysiacul nietzschean şi abstracţia-

10.-II-2014

Figura 1: tabloul sinoptic al Polilor şi Evoluţiei Artei: a se vedea anexa – „scheme artă”

3

Wilhelm Worringer (13 ianuarie 1881 în Aachen - 29 martie 1965 la München) a fost un istoric de artă german. El este cunoscut în legătură cu expresionismul. Prin influența sa asupra TE Hulme ideile sale au avut un efect asupra modernismului britanic timpuriu, mai ales vorticism.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

năvala bătăilor inimii mele.

Voi deschide valiza şi viaţa mea se va desfăşura ca un aşternut. În ţara mohorâtă voi minţi toată noaptea, întrebându-mă cum de-am ajuns aici: Poeziile de dragoste, sub pana unor fini cunoscători ai sufletului omenesc, reuşesc să surprindă – într-un mod nuanţat – nevăzutul univers al stărilor sufleteşti, cu întreaga gamă de manifestări ale erosului.

Cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura universală vor apare pe parcursul întregii reviste atât ca un elogiu adus vieţii şi iubirii, în revărsarea ei necontenită, cât şi a zilei de Dragobete.4

Kapka Kassabova5 Iubire în ţara mohorâtă Mâine, pentru douăzeci şi patru de ore voi fi în aceeaşi ţară cu tine.

Cerul va fi nestatornic, dimineaţa se va înviora, o singură dimineaţă pentru singuraticul meu pat. Şi noaptea, când mohorâta ţară va merge la culcare, un clopot de biserică va măsura 4

Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi celebrată în unele locuri din România pe 24 (Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, ăn altele pe 1, 3 și 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete (Vobritenia este considerată echivalentul a zilei Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.

Dragobetele este o sărbătoare cu o tradiție relativ nouă, având o vechime în jurul a 170-180 de ani de la pătrunderea ei în teritoriile românești și păstrate cu precădere în sud-vestul României.

5 Kapka Kasabova (n. 1973) – poetă, eseistă și scriitoare de călătorii de origine bulgară – și-a petrecut adolescența în Noua Zeelandă, pentru a se stabili în prezent în Scoția și a scrie mai ales jurnale de călătorii. „În valiza în care a trăit mental încă de când era o fetiță, Kapka Kassabova a adus cu ea în Noua Zeelandă, amintiri tumultoase ale istoriei secolului XX, imagini tulburătoare pe care le evocă cu o liniște comparativă și întotdeauna cu formularea unui muzician înnăscut.” (Clive James, jurnalist australian). În 2008, Kapka Kasabova a publicat memoriul Strada fără nume pe care ziarul The Guardian l-a prezentat ca „o pătrunzătoare meditație în legătură cu schimbările profunde declanșate de evenimentele din 1989, în Europa de Est”. Cartea Douăsprezece minute de dragoste, lansată de Kapka Kasabova în 2011, reprezintă „un amestec artizanal superb de jurnale de călătorie, memorii, istoria dansului și câteva scrieri valoroase și serioase despre condiția umană”, după cum consemnează ziarul Independent.

singura lumină rămasă în lume e fereastra ta, undeva în ţara cu ploi mărunte şi trenuri scumpe. Şi în loc de hărţi, am un bilet de plecare.

(Traducere din engleză de Angela F.)

Love in the Dark Country Tomorrow for twenty-four hours I’ll be in the same country as you.

The sky will be constantly shifting, the morning will be green, a single morning for my single bed. And in the night as the dark country goes to sleep a church bell will measure the jet-lag of my heart.

I’ll open my suitcase and unfold my life like a blanket. In the dark country I will lie all night and wonder how this came to be: the one light left in the world is your window, somewhere in the land of thin rain and expensive trains.

And instead of maps, I have an onward ticket.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autor:MIHAI ŞTIRBU

ION BUDAI DELEANU6 „Ce personaj fascinant acest fiu de preot unit hunedorean, strămutat ca secretar imperial în Galiţia, la Lemberg, şi înnobilat la sfîrşitul vieţii ca supus austriac! Istoric, filozof, doctor în ştiinţe juridice şi teologie, membru al unei loji masonice vieneze de rit egiptean şi orientare rozicruciană (în Ţiganiada „Eghipetul“ e, nu întîmplător, în prim-plan…), a fost, deopotrivă, un cărturar iluminist şi un premergător al istoriografiei romantice privind unitatea poporului român, membru al „pedantei” Şcoli Ardelene, dar promotor eretic al „literelor frumoase“ menite să „desfete“; nu în ultimul rînd, un precursor ignorat al reformei lingvistice iniţiate de junimişti pornind de la valorificarea limbii poporului (respingerea cuvintelor slave pe care o avea în vedere se referea doar la cele introduse „de sus“, prin instituţia bisericească, nu la cele intrate pe alte căi în limba vorbită)."

Autorul binecunoscutei Ţiganiade a fost nu doar poet şi scriitor, ci, fiind implicat în viaţa politică, şi-a adus aportul asemeni confraţilor în ale scrisului, la mişcarea de unire a mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. S-a străduit să umple diferitele goluri ale culturii româneşti. Concepţia lui istorică şi filologică, are numeroase puncte comune cu a celorlalţi cărturari ardeleni care luptau pentru trezirea conştiinţei naţionale şi conturarea sentimentelor patriotice ale poporului român.

6

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara (astăzi localitate componentă a oraşului Geoagiu) - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Reprezentanţii Şcolii Ardelene (al cărei corifeu a fost Ion Budai-Deleanu), au adus argumente istorice şi filologice, susţinând că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia, această teză fiind cunoscută şi sub numele de latinism. Lor, reprezentanţilor Şcolii Ardelene, li se datorează continuarea ideilor istorice ale cronicarilor, culturalizarea prin stimularea învăţământului, traducerea cărţilor fundamentale din cultura europeană, necesitatea introducerii alfabetului latin.

Generic, la noi, Iluminismul este cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleană, reprezentat mai ales de filologi şi istorici, dar şi prin unicul mare scriitor al epocii, Ioan Budai-Deleanu. Iluminismul transilvan a avut rolul de a resuscita spiritul naţional. Acolo unde se mai menţinea dominaţia străină şi exploatarea socială şi naţională, iluminismul părăsea cosmopolitismul şi trecea în slujba conturării ideologiei naţionale pentru obţinerea emancipării popoarelor. Originea romană, continuitatea pe teritoriul naţional, unitatea etnică şi lingvistică sunt coordonate majore ale activităţii istorice şi filologice din acea perioadă. Faţă de iluminismul francez, Şcoala Ardeleană nu a generat un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană fiind pornită chiar din sânul Bisericii Catolice.

Personalitate complexă, istoric, lingvist şi scriitor, s-a născut într-o familie de intelectuali rurali, fiind unul dintre cei 10 copii ai preotului grecocatolic Solomon Budai. Preotul avea un frate, secretar tesaurisat în Sibiu, şi un frate împiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare. În acel sat mic din apropierea Orăştiei, Ioan a învăţat să citească şi să scrie.

Acum, „casa în care s-a născut cărturarul nu mai există. Doar o placă ştearsă de vreme, aşezată pe şcoala din sat, renovată recent, mai aminteşte de trecerea acestuia pe meleagurile hunedorene. (Glasul Hunedoarei, 31.07.2013, Umbra lui Budai-Deleanu la Cigmău. Un mare român uitat de hunedoreni). În schimb, biserica din Cigmău a rămas în picioare de pe vremea când părintele familiei slujea în ea. Refacerea ei ar trebui să fie înscrisă pe agenda forurilor culturale ale statului românesc.

Conform www.evz.ro din 6 ianuarie 2010, Ioan Budai-Deleanu, aniversat prin uitare totală -

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE autor Ciprian Iancu: trebuie să cauţi clădirea cămi-

nului cultural, o casă mare şi veche, pe jumătate aproape prăbuşită, pe jumătate renovată. Pe jumătatea-i renovată, o placă din marmură amplasată la 1963 spune: „Aici a fost casa poetului Ioan BudaiDeleanu". Dar, din vechea casă a familiei Budai, situată la 50 de metri în faţa actualului cămin cultural nu a mai rămas nimic. Nici măcar fundaţia nu i se mai vede. Locul este ocupat acum de o livadă cu pruni." Şi, totuşi, bătrânii din sat, dacă-i întrebi despre „cel mai de seamă om pe care l-a dat satul", amintesc numele complet al lui Ioan Budai Deleanu: „Cică el o înfiinţat cărţile, era mare scriitor, aşa spuneau bătrânii de pe aici", explica un moş, ieşit în poartă.

Numele „Budai" este destul de des întâlnit în Cigmău şi acum, dar nimeni nu ştie dacă există vreo legătură între familia poetului cărturar şi cei din sat, care au acum acelaşi nume. Astăzi, localitatea are vreo 56 de case, din care 30 sunt locuite de femei văduve, după spusele preotului din localitate. Însă, tot acolo Ioan Budai-Deleanu a cunoscut şi viaţa amară a ţăranilor şi traiul greu al ţiganilor huliţi şi desconsideraţi de toată lumea.

Ioan Budai-Deleanu a urmat seminarul grecocatolic din Blaj (din 1772), în timpul Episcopului Petru Pavel Aron, întemeietorul primei şcoli în limba română. La Viena s-a înscris la Facultatea de Filosofie (1777-1779), apoi a urmat Facultatea de Teologie (1780-1783), ca bursier al Colegiului Sf. Barbara, apoi şi-a luat şi doctoratul. Acolo, în Capitala monarhiei habsburgice, a audiat şi cursuri de filosofie şi drept, formându-şi o bogată cultură literară, ajungând să cunoască mai multe limbi: latina, italiana, franceza şi germana. La maturitate cunoştea şapte limbi.

La Viena a venit în contact cu aspectele complexe şi contradictorii ale politicii culturale şi economice ale lui Iosif al II-lea, care intenţiona să prevină manifestările revoluţionare prin reforme raţionale. Odată studiile terminate la Viena, între 1786 şi 1787, a revenit la Blaj ca profesor. Renunţase la intenţia de a fi hirotonisit ca preot, şi din cauza conflictelor cu episcopul Ion Bob - om foarte avar, care se înconjura de rude şi îi asuprea pe călugări, dar mai era şi aliat al feudalităţii şi al trecutului. Referindu-se la Bob şi la mediocrităţile oficiale ale Blaju-

10.-II-2014

Nr. 2/30

lui, Ion Budai-Deleanu îi scria de la Lemberg lui Petru Maior7, într-o limbă literară de remarcat: Scrisu-v'am eu foarte bine, toate acele urgii purced din culcuşul nevrednicilor de numele românesc ce s'au încuibat la Blaj... Cunoscutu-i-am eu atunci foarte bine când i-am părăsit şi fugind mai bine am ales nemernicia decât sâmbria cu dânşii. Însă veni-va vreme şi doar nu e departe, când vor ieşi la lumină toate răsfăţatele ruşinări ale Hierusalimului cestui nou (Gândacul de Colorado, 23 octombrie 2011: Ioan Bu-

dai-Deleanu promotor al promovării limbii literare române - 191 de ani de la trecerea în eternitate. A-

ceastă situaţie îl determinase, până la urmă, să-şi părăsească oraşul tinereţii înainte de 1787, pentru tot restul vieţii. La Liov (în germană Lemberg, capitala Galiţiei), în Ucraina, prin concurs, a obţinut postul de secretar juridic la Tribunalul provincial, apoi a devenit judecător la Curtea de Apel. Dar, a rămas legat de locurile natale, după cum aflam din notele sale: în apropierea Cigmăului se aflau năruiturile unei cetăţi romane, a cetăţii Ceugmei, de unde vine şi numele satului, zice poetul. Mai încolo, în zare,

se ridică Retezatul. Ţiganii foarte pitoreşti îşi au sălaşele la marginea satelor ardeleneşti. În tinda multor biserici se găsesc zugrăvite cu umor muncile iadului, aidoma bisericii noastre, şi pe multe cruci stau scrise versuri vesele, care amintesc de viaţa răposatului.

Deşi în 1815 Mitropolitul Veniamin Costache îi propusese, prin Lazăr Asachi, să vină ca profesor la Iaşi, la Socola, iar propunerea îl încântase, Budai Deleanu a preferat să rămână în oraşul care-l adoptase. „Stâlpul" Şcolii Ardelene, cel mai de seamă reprezentant al ei şi al iluminismului românesc, Ion Budai-Deleanu, este autorul singurei epopei din istoria literaturii române, fiind unul dintre promotorii latinităţii poporului român. Remarcabila sa operă literară şi ştiinţifică, în mare parte rămasă în manuscris, a fost recuperată de la familia Lewandowski (urmaşii soţiei scriitorului) de-abia în 1868, datorită insistenţei lui Gheorghe Asachi pe lângă autorităţile române timp de 35 de ani. Descoperirea manuscriselor avusese loc în 1833, în oraşul polonez Stanislav.

7

Petru Maior (n. 1 ianuarie 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acolo Asachi, printr-o fericită împrejurare, o cunoscuse pe Suzana Budai-Deleanu, fiica legitimă a lui Ion Budai-Deleanu, şi pe soţul ei, Ludovic Lewandowski. În 1868, nepoţii lui Budai din Galiţia s-au arătat dispuşi să vândă statului român valoroasele manuscrise, care altfel poate se pierdeau. Trebuie spus că Gheorghe Asachi şi-a făcut studiile la Liov între anii 1795-1804, când Budai-Deleanu încă trăia acolo. Locuia la tatăl său (protoiereul şi apoi, după moartea soţiei, arhimandritul Lazăr/Leon Asachi), care era omul de încredere al mitropolitului Veniamin Costache.

Ion Budai-Deleanu, în opera sa de căpătâi – Ţiganiada, o operă de mari proporţii, o epopee, prin care cânta eroii naţionali în poezie, a recurs la alegorii, a adăugat elemente religioase, după cum cerea specia literară aleasă (epopeea), acţiunea petrecându-se în trecut. Această scriere avea rolul de „a forma şi a introduce un gust nou de poezia ţigănească" nu pentru a-i batjocori pe cei care deja erau oropsiţi de regimurile care tolerau exploatarea omului de către om. Deşi întreaga scriere este colorată cu glume, autorul n-a renunţat la intenţia iniţială: reflectarea critică a realităţii sociale din epoca sa. Faptul că Ion Budai Deleanu a reuşit să realizeze, la începutul secolului XIX, prima şi unica epopee românească, în ciuda „neajungerii limbii", se datorează poziţiei sale ideologice avansate şi exprimării sale artistice superioare. E o minune cum a reuşit I.B. Deleanu să scrie acest poem cu limba de atunci. O primă ediţie cât de cât acceptabilă a Ţiganiadei a apărut abia în 1925, sub îngrijirea lui Gheorghe Cardaş. Prin Ţiganiada, Budai-Deleanu se înscrie în eternitate, scrierea fiind o capodoperă a literaturii române, cu valoare universală, uimitoare pentru vremea respectivă, având în vedere şi stadiul de evoluţie al literaturii române.

Ion Budai Deleanu este autorul multor lucrări – cele mai mule rămase în manuscris – din diferite domenii. Câteva lucrări din lingvistică, istorie, pedagogie şi drept sunt: Temeiurile gramaticii româneşti (manuscris), Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti (manuscris), Lexicon românesco-nemţesc şi nemţesco-românesc, 4 vol. (BAR, ms. 37283731), încheiat pe la 1818, nepublicat în întregime nici până astăzi (Liov, 1812). În Prefaţă, se arată dezamăgit de lipsa tradiţiei lexicografice româneşti

10.-II-2014

Nr. 2/30

(lexiconul fiind privit ca temei al identităţii politice naţionale!), respingând ferm mistificările politice ale originii popoarelor: De ruşine lucru, cu adevărat, este, cînd încă să află lucruri aşa ticăite în veacul nostru, unde istoria să împreunează cu adevărata critică". Au fost şi alte manuscrise de lexicoane bilingve, începute şi neterminate (v. Ion Gheţie, De originibus populorum Transylvaniae, Codul penal, Liov, 1807, Codul civil, Liov, 1812, Carte trebuincioasă pentru dascălii şcoalelor de jos, Viena, 1786.

S-a remarcat şi ca traducător. Literatura beletristică a început-o cu poemul satiric neterminat Trei viteji în care a valorificat motive din Don Quijote de Cervantes. În aceeaşi prefaţă a lexiconului, Ioan Budai Deleanu nu poate să nu pomenească şi despre înstrăinarea sa: ...abia călcai strămoşescu pământ,

când întâmpinându-mă toate împotrivelele, fui silit iarăşi a mă înstrăina. Ba cum aşi zice, a merge de voie în urgie. Fui sâlit în urmă a mă aşeza în ţară străină, întru care nemernicie mă aflu până acum. (art. din Gândacul de Colorado, 23 octombrie 2011 Ioan Budai-Deleanu promotor al promovării limbii literare române -191 de ani de la trecerea în eternitate, scris de Al Florin Ţene).

Budai-Deleanu a folosit uneori un vocabular arhaic, însuşit din cărţile literaturii române vechi, dovadă că apreciase simţul poetic deosebit al lui Dosoftei şi că a întrebuinţat în multiple contexte lucrarea lui Dosoftei. „Prin Ţiganiada, o lucrare poetică întru care am amestecat într-adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă, se poate spune că a introdus un gust nou în poezia românească. S-ar părea că prin invocarea muzelor, a sfinţilor şi a povestirii clasice, Ioan Budai Deleanu s-ar apropia de stilul lui Homer, Vergiliu, Horaţiu sau Ovidiu, însă nu este aşa, fiindcă Ţiganiada este o operă de sine stătătoare, solidă, care poate fi considerată un model în literatură. Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, a fost elaborată în două variante. Prima, mai stufoasă, a fost terminată la 1800 şi a fost publicată în 1875 şi 1877 de către Th. Codrescu, iar a doua, mai echilibrată şi armonioasă, la 1812 de către G. Cardaş. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Opera lui Budai-Deleanu, „om cu desăvârşire occidental", cum îl numeşte G. Călinescu, este încu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nunată de Ţiganiada, pe care N. Iorga o numeşte „o lucrare excepţional de însemnată".

Mulţi poate se întreabă cum arăta omul Ioan Buda Deleanu, şi pe bune dreptate, fiindcă nu există niciun portret care să fie, cu siguranţă al său. „O singură excepţie, dar şi aceasta... negativă! în ediţia Ţiganiadei, apărută în Biblioteca pentru toţi în anul 1950, ni se oferă, drept portret al autorului, un fals comis de editor, care n-a făcut nimic altceva decât să reproducă figura ienicerului turc din Istoria... lui G. Călinescu, „căruia i-a tăiat fesul înalt” (România literară numărul 26, 2010; Un posibil portret al lui Ioan Budai-Deleanu de Mihai Mitu). Totuşi, având în vedere marea sa popularitate, importanţa sa pentru literatura naţională şi universală, unii şi l-au închipuit cumva, în lipsa unui model fizic: „sculptorul Ion Vlasiu, a realizat un Ioan Budai-Deleanu în poziţie verticală, cu o figură ascetică de truditor pe câmpul literelor, de apostol al neamului românesc, asemeni celorlalţi fruntaşi ai Şcolii Ardelene; graficianul Eugen Drăguţescu, de sub al cărui penel ne întâmpină un cu totul alt Budai, un chip rotund de meşter al unei „jucărele", cu ochii mari şi râzători, jovial şi mucalit cum va fi fost, poate, pe când migălea la Ţiganiada sa." Neexistând un portret sigur al lui BudaiDeleanu, toate istoriile literaturii române de dinainte şi de după G. Călinescu, toate dicţionarele (enciclopedice, biografice etc.) nu aveau cum să-i reproducă chipul, în locul lui fiind reprodusă o pagină din opera lui, sau ceva care face trimitere la profilul său literar. Explicaţia lipsei unui portret al său poate fi doar bănuită. Poate el însuşi dorea să-i rămână necunoscut chipul, poate pentru că nu arăta bine pentru o operă de artă, poate din alte cauze.

Sunt cunoscuţi patru fraţi ai cărturarului.

Unul dintre ei, Aron Budai era secretar de tezauriat în Sibiu (1763?-1847), şi s-a numărat printre personalităţile cu oarecari merite în viaţa politică din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Între 1780 şi 1856, în Parohia din Cigmău erau cinci preoţi. Se presupune că al doilea frate, Solomon Budai, ar fi fost unul dintre ei. Altul ar fi fost împiegat la Oficiul salinelor din Oradea Mare.

Ioan Budai-Deleanu se căsătorise la Lemberg (Lvov), capitala Galiţiei în 1793, cu Mariana de Mikolaewicze, fiica unor armeni înstăriţi, cu care a avut

10.-II-2014

Nr. 2/30

trei copii. Fiica sa, Suzana Budai-Deleanu, s-a căsătorit cu Ludovic Lewandowski.

Ioan Budai-Deleanu a murit la 24 august 1820 (la 60 ani) în Liov, în Imperiul Austriac, astăzi Ucraina.

BIBLIOGRAFIE: - Revistă bibliografică: Ion Budai-Deleanu – Om de cultură, puternic talent şi de rară abnegaţie; Wikipedia, enciclopedia liberă; - Ziarul Zidul, 16 septembrie 2011 - Adina-Gabriela Mustaţă; - http://www.poeziile.com – Ioan-Budai Deleanu - Biografie; - România literară numărul 43, 2011 Ion Budai-Deleanu, într-o nouă ediţie critică (I) de Răzvan Voncu; - Glasul Hunedoarei, 31.07.2013; Umbra lui Budai-Deleanu la Cigmău. Un mare român uitat de hunedoreni; - Teologie pentru azi, 8 septembrie, 2013 O platformă pentru o reală postmodernitate. Asachi: Dulceaţa italiană a limbii române, de pr. dr. Dorin Octavian Picioruş; - România literară numărul 26, 2010; Un posibil portret al lui Ioan Budai-Deleanu de Mihai Mitu; - Revista Agero Ţiganiada astăzi de Constantin STANCU; - Observator cultural Ion Budai-Deleanu - Opere. Ţiganiada. Trei viteji Autor: Paul Cernat; Gândacul de Colorado, duminică, 23 octombrie 2011 Ioan Budai-Deleanu pro-

motor al promovării limbii literare române - 191 de ani de la trecerea în eternitate de Al. Florin Ţene; http://ro. Metapedia Ion Budai-Deleanu; www.evz.ro 06 ianuarie 2010 Ioan Budai-Deleanu, aniversat prin uitare totală autor: Ciprian Iancu; Historia.ro Ce a schimbat iluminismul în mentalitatea românească?; wordpress.com 20.04.2010, Ioan Budai-Deleanu: 250 de ani de la naştere (de Ov.Pecican); jurnalul.ro 27 martie 2011, Ioan Budai-Deleanu, scriitorul învăluit în mister Autor: Monica Andronescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

rămas o amintire de neuitat: spectacolul circului în turneu la Rădăuţi. Spectacolul plin de culori, pe scenă, în direct, i-a trezit gustul pentru reprezentaţia teatrală. Atmosfera oraşului natal din perioada copilăriei sale îi va inspira ideea piesei Angajare de

clown.

Matei Vişniec – nume cunoscut şi recunoscut în literatura română şi franceză s-a născut la 29 ianuarie 1956, la Rădăuţi. Este un poet şi dramaturg român, activ în acest moment în Franţa, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria şi filozofia la Universitatea din Bucureşti şi a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.

Copilăria şi-a petrecut-o la Rădăuţi şi la Costileva, sat locuit de etnici huţuli. Tatăl său era contabil, iar mama învăţătoare. Familiei sale i s-a confiscat pământul pe care-l deţinea şi îl lucra. De mic, viitorul dramaturg observă că trebuie să adopte la şcoală, şi mai târziu în viaţa activă, o ideologie despre care ştia că nu era nici pe departe perfectă.

Această diferenţă între realitate şi modul în care este înfăţişată, cum ar fi spus tatăl său contabil, între vorbă şi faptă, va fi o sursă de inspiraţie pentru multe dintre piesele sale. În perioada 1965-1975 va urma cursurile şcolii primare şi ale liceului în oraşul natal. Acum va publica primele poeme în revista şcolii, Lumina, apoi în revista Cutezătorii unde este prezentat de poetul Virgil Teodorescu8. În luna octombrie 1972 se va produce debutul literar naţional, printr-o serie de poeme publicate în revista Luceafărul.

Din copilăria într-un oraş în genul acelora „în care nu se întâmplă nimic”, cum spunea Minulescu, i-a 8

Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanța - d. 24 iunie 1987, București) a fost un poet, prozator, eseist și traducător român, reprezentant al mișcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român.

Se mută apoi la Bucureşti unde are acces la toate bibliotecile, toate formele de scriere, la literatura clasică şi modernă. Sensul invers nu era valabil, cenzura îi interzice unele texte, limitându-i creaţia. Între 1980 şi 1987 va fi profesor de istorie şi geografie în comuna Dorobanţu-Plătăreşti din judeţul Călăraşi.

Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate şi circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. Între 1977 şi 1987 scrie cu aviditate câteva volume de poezie, numeroase piese de teatru, un roman şi câteva scenarii de film. Cu excepţia poeziei, celelalte texte sunt refuzate sistematic de cenzură; autorul reuşeşte însă să-şi fotocopieze piesele în numeroase exemplare şi să le pună în circulaţie în mediul teatral şi literar, un bun exemplu de samizsdat literar.

A fost membru activ al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Înainte de 1989 i-au apărut în România: La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980) – care este considerat volumul de debut, urmează apoi Oraşul cu un singur locuitor (Editura Albatros, 1982), Înţeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, 1984). Publică mai multe grupaje de poezie, precum şi fragmente de teatru, în principale reviste şi ziare literare naţionale şi studenţeşti: România literară, Luceafărul, Amfiteatru, Cronica, Viaţa Românească, Vatra, Echinox etc. În 1987, fuge din România şi cere azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia franceză în 1993. În prezent locuieşte la Paris, unde este jurnalist la Radio France Internationale, şi colaborează la diferite alte reviste franceze. După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival Matei Vişniec cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Fragmente din piesele sale sunt prezentate şi în câteva manuale şcolare alternative.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Revenind la septembrie 1987 trebuie amintit că în acest an a obţinut o viză turistică pentru o călătorie în Franţa şi Grecia, iar la Paris o fundaţie literară din Franţa (La Fondation pour une Entraide Intellectuelle Européenne) îi oferă o bursă literară. În timp ce se află la Paris, piesa sa Caii la fereastră este interzisă la Teatrul Nottara din Bucureşti cu o zi înainte de premieră, astfel că la începutul lui octombrie autorul cere azil politic în Franţa. În perioada octombrie 1987 - august 1988 autorul trăieşte primele luni de exil parizian, are întâlniri cu membrii proeminenţi ai emigraţiei române (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Tănase, etc.), ia cursuri intensive de limba franceză, timp de o lună şi jumătate locuieşte într-un cămin de muncitori imigranţi, apoi este găzduit într-un cămin al organizaţiei umanitare Secours Catholiques. În tot acest timp frecventează intens teatrele pariziene, începe traducerea propriilor sale piese în limba franceză. În lunile august 1988 - octombrie 1989, locuieşte la Londra unde lucrează ca jurnalist la Secţia Română de la RADIO BBC, beneficiind de un contact benefic cu teatrul anglo-saxon şi scrie o piesă în limba engleză – The Pit (Groapa). În luna octombrie 1989 demisionează de la BBC pentru a-şi începe studii doctorale în Franţa, o bursă de studii de 2 ani îi permite să trăiască la Cetatea Internaţională Universitară de la Paris (Cité Internationale Universitaire) şi să scrie o teză despre Rezistenţa culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste. Imediat va obţine prima diplomă franceză - DEA (Diplôme d'Etudes Approfondies); concomitent, începe să scrie piese de teatru direct în limba franceză. După aceea se va dedica teatrului şi activităţii de jurnalist la Secţia Ro-mână de la Radio France Internationale.

Astfel Vişniec începe o bogată activitate de jurnalist. Viaţa poate fi privită doar prin prisma cruzimii ce se degajă din „ultimele ştiri” pe care trebuie să le transmită publicului la postul de radio unde este angajat la Paris (RFI). Creaţia sa literară găseşte aici surse de inspiraţie, de exemplu în războiul din Bosnia (Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie), dar apare şi pericolul de a nu mai crea, de a nu avea alte subiecte, pe care le-a depăşit însă întotdeauna.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Din 1992 piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franţa la Teatrul Les Celestins des Lyon în regia lui Pascal Papini şi Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franţa (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.).

Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi extrem de conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco. Din 1992 va fi prezent cu una sau mai multe piese la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon, cel mai prestigios festival de teatru din Franţa şi unul din cele mai mari din lume. Referitor la această dublă apartenenţă culturală, Matei Vişniec declara într-un interviu:

Je suis l’homme qui vit entre deux cultures, deux sensibilités, je suis l’homme qui a ses racines en Roumanie et ses ailes en France. (Sunt omul care trăieşte între două culturi, între două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile în Franţa).

La 31 de ani, când ajunge la Paris, Matei Vişniec lasă culturii române o operă deja semnificativă, un roman, foarte multe piese şi câteva volume de poezie. Intră în cultura franceză prin poezie, Le sage à l’heure du thé este distins cu premiul Cea mai bună carte de poezie din 1984.

Pasiunea sa se hrăneşte din literatura pe care a citit-o, încă din copilărie. Este îndrăgostit şi influenţat de Franz Kafka, Fiodor Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Jorge Luis Borges, Anton Pavlovici Cehov, Samuel Beckett. Iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului, literatura fantastică, realismul magic al romanului latino american, teatrul realist anglosaxon şi urăşte realismul socialist.

Piese domiei sale sunt jucate în peste 30 de ţări: România, Republica Moldova, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda, Grecia, Turcia, Rusia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croaţia, Ucraina, Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Bolivia, Japonia, Maroc, Iran, Liban…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Spectacole şi participări la mari festivaluri internaţionale de teatru: Festivalul de la Avignon, Bienala de teatru de la Bonn, Festivalul de teatru de la Edinburg, Festivalul FAJDR de la Teheran, Festivalul de teatru de la Sibiu etc.

A fost invitat pentru intervenţii şi conferinţe pe tema rezistenţei culturale şi a literaturii ca spaţiu de libertate în numeroase oraşe din Franţa, dar şi în Italia (Universitatea din Padova, Universitatea din Bolognia, Institutul Cultural Francez de la Roma), Statele Unite (Universitatea Phoenix din Arizona, Festivalul Playing French de la Chicago), Maroc (Centrul Cultural Francez de la Tetouan), Iran (Universitatea liberă de la Teheran), Japonia (Teatrul Kaze din Tokyo), Cehia (Centrul Cultural Român de la Praga), Marea Britanie (Festivalul de teatru de la Brighton), Germania (Teatrul Hans Otto de la Potsdam), Luxemburg (Fabriktheater) etc.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 25 de limbi. Unele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia). În jur de 30 de piese scrise în franceză sunt publicate de editurile franceze Actes Sud - Papiers, L'Harmattan, Lansman, Crater, Espace d'un Instant, L'œil du Prince.

Dar munca domniei sale a fost recompensată prin numeroasele premii şi distincţii primite de-a lungul carierei sale scriitoriceşti, dintre care vom aminti câteva: 1977: Premiul revistei România Literară la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş"; 1978: Premiul de Poezie al revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru; 1980: Premiul Concursului de debut al Editurii Albatros; 1985: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru „Cea mai bună carte de poezie”, cu volumul Înţeleptul la ora de ceai (1984); 1991: Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 1990, piesa Angajare de clovn; 1991: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Dramaturgie: 1998: Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumele Teatru I - Teatru II apărute la Editura Cartea Românească în 1998; Premiul de Dramaturgie al Academiei Române; 2002: Premiul

10.-II-2014

Nr. 2/30

pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal apărut la Editura Aula;2002: Premiul Naţional de Dramaturgie acordat de Ministerul Culturii; 2007: Premiul pentru Dramaturgie acordat de Uniunea Scriitorilor din România pe 2006 pentru volumul Omul cu o singură aripă apărut la Editura Paralela 45; 2009: Premiul revistei Viaţa Românească; 2010: Premiul pentru roman acordat de revista Observatorul Cultural (pentru romanul Sindromul de panică în oraşul luminilor); Premii şi distincţii în Franţa; 1991: Premiul Juriului la Festivalul Les Journées d'Auteurs organizat de Teatrul Les Celestins de Lyon, pentru piesa Caii la fereastră; (1993): Spectacolul Teatru descompus montat la Teatrul Mundi în coproducţie cu Institutul francez de la Bucureşti obţine, pentru versiunea sa franceză, premiul Théâtre vivant acordat de Radio France Internationale; 1994: Marele premiu de teatru radiofonic al Societăţii autorilor şi compozitorilor dramatici din Franţa pentru piesa Povestea urşilor panda

povestită de un saxofonist care are o iubită la Frankfurt; 1996 şi 2008: Premiul presei la Festivalul

de teatru de la Avignon, secţia OFF; 2009: Premiul EUROPEAN acordat de Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa etc.

S-au scris, de asemeni şi multe exegeze critice şi teze de doctorat: Roxana Maria Sînescu, Si-

tuaţii, forme şi tehnici ale dialogului în teatrul lui Matei Vişniec, Tipo Moldova, Iaşi 2008; Bogdan Creţu, Matei Vişniec, un optzecist atipic, Editura Universităţii Iaşi, 2005; Daniela Magiaru: Matei Vişniec - Mirajul cuvintelor calde, Editura Institutului Cultural Român, 2010; Mihai Lungeanu, Personajul vir-

tual, sau calea către al V-lea punct cardinal la Matei Vişniec, Editura Cartex, 2010; Shari Gerstenberger, Theatre Decomposed, or The Human Trashcan, Translation of Théâtre décomposé ou l’homme-poubelle by Matei Visniec, Comparative Literature Thesis, 2007, Alistaire Tallent, Andrew Manley; Suaud, Olivier, Matei Visniec, la disparition du personage, Universite Toulouse le Mirail; Mémoire présenté pour l’obtention de la Maitrise de Lettres Modernes, sous la direction de Monsieur Arnaud Rykner, juin, 2001; etc Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

William Shakespeare - Sonete Sonetul 40 Iubite, ia-mi iubirile, pe toate, eşti mai bogat de le vei dobîndi?

Iubirea nu mi-o crezi iubire poate, dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!

Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme, te iert cînd sărăcia mea o furi, iubirii-i ierţi fărădelegea lesne, mai greu fărădelegile le-nduri.

O, desfrînat ce schimbi în bine răul nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

Sonetul 49 Veni-va vremea cînd cusururi numai ai să-mi găseşti iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai deprins că judecata-ţi vei rosti.

Acele timpuri cînd străin vei trece abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit peste iubirile se va petrece, abia mişcîndu-şi focul potolit.

Mă trag din calea clipelor acele, lăuntrica-mi pustietate-o ar, scot împotrivă-mi numai vorbe grele şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar.

Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere, de vreme ce iubirea n-o pot cere.

10.-II-2014

Nr. 2/30

ca o muiere, lumea te va plînge; ea vîduvită fi-va lăcrimînd n-ai lăsat tipar în umbra zilei şi nu poate, ca văduvă de rînd să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei.

Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par, cu chip schimbat în lume-şi află zborul, ascuns se stinge-al frumuseţii har şi îl destramă chiar tăinuitorul.

Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă săgeţile spre sine să le-ntoarcă.

Sonet 31 Ai inimile toate-ntr-al tău suflet, pe care eu pierdute le-am crezut, domnesc în el iubiri cu dulce sunet şi prietenii ce îi ştiam în lut.

O, cîte sfinte lacrime supuse iubirea prea-cucernică mi-a smuls, dau vamă pentru-atîtea vieţi răpuse ce înlăuntrul tău poate au curs!

Eşti cripta-n care dragostea mea zace, trofee străluctie-n ea văzum; mi-a smuls din multele-i iubiri şi-n pace, ce-a fost al altora i-al tău acum. În tine-i văd pe toţi ce i-am iubit şi tu, prin ei, întreg m-ai dobîndit... (trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet 9 Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi tu, cel care-n singurătate plînge?

O, de-ai să mori cumva fără urmaşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Terry Gilliam: Lumea e încremenită în propriul ego

Terry Gilliam (foto de Ionuţ Dobre)

Interviu de Ileana Bîrsan

Regizorul Terry Gilliam a fost invitat să deschidă Festivalul Internaţional de Film Experimental de la Bucureşti (BIEFF) cu cel mai recent film al său, The Zero Theorem. Membru al grupului Monty Python şi regizorul celebrelor filme Brazil, The Fisher King, Twelve Monkeys, Fear and Loathing in Las Vegas, Terry Gilliam s-a întâlnit cu publicul bucureştean într-o sesiune de întrebări şi răspunsuri şi la premiera filmului The Zero Theorem. (Filmul nu va

fi distribuit în România în cinematografe, va apărea doar pe DVD.)

Regizorul Terry Gilliam este încântat de Bucureştiul pe care l-a filmat anul trecut şi pe străzile căruia s-a plimbat şi anul acesta, tocmai pentru amestecul bizar de arhitecturi, probabil pentru aspectul de decor de film distopic. Cu carismă şi un spirit ludic incredibil, Gilliam, the Man who will save Don Quixote, nu se dă bătut să realizeze The Man Who Killed Don Quixote, proiect început în 2000 şi neterminat din pricina unui lung şir de evenimente neaşteptate, pentru care chiar la sfârşitul acestui an pleacă în prospecţii pentru filmări.

Ce urmăriţi în cel mai recent film, The Zero

Theorem?

10.-II-2014

Nr. 2/30

În tot ce am făcut m-a interesat să observ lumea, iar filmele mele sunt comentarii despre lume.

Scenariul pentru The Zero Theorem îmi dădea târcoale de vreo 4, 5 ani. Numai că în povestea iniţială, lumea era foarte întunecată şi gri şi am realizat că nu e just; de fapt, ar trebui să fie un loc fericit, viu colorat, în care lumea cumpără şi nimeni nu prea gândeşte. Singurul care gândeşte este şi cel mai deprimat şi cam furios. Aşa că suntem într-o lume a prezentului, în care dependenţa oamenilor de tehnologie are nişte consecinţe vizibile şi pe termen lung.

Dar am ajuns în punctul în care nu mai vreau să schimb lumea. Vreau doar să deschid din când în când câteva ferestre, dar n-am să spun niciodată care sunt. Cu cât îmbătrâneşti totul devine mai neclar, nu cred că devii mai înţelept, ci mai puţin iscoditor. (Râde) Făcând acest film, aţi descoperit lucruri despre dumneavoastră sau despre oameni?

Nu sunt sigur, pentru că nu sunt sigur ce e acest film. E prea recent şi e foarte ciudat când termin un film şi încep să vorbesc despre el; nu ştiu ce e. Acum o lună l-am văzut şi mi s-a părut că e bun.

O doamnă de la The Huffington Post mi-a luat un interviu la Marrakesh şi mi-a mărturisit că filmul e prea trist. Păi, e multă tristeţe în viaţă, îmi pare rău!

Cred că se aştepta la un final fericit. Dar nu mai fac filme americane, îmi pare rău. (Râde.) Oamenilor le las o întrebare sau un gând şi asta e cel mai aproape de ce ar trebui să fie arta. Arta nu e explicită. Ea e acolo şi reacţionezi. De pildă, din The Zero Theorem am scos ultimele trei scene din film, tocmai pentru că aveau un final fericit şi mi s-a părut o prostie să-l las aşa, să fie un film plăcut. E un moment în care personajul principal, Qohen Leth, are încă demnitate, a făcut o alegere şi a fost momentul în care am vrut să las lucrurile să văd unde se duc.

Nu e primul film în care nu daţi răspunsuri.

Corect. În general am făcut aşa, pentru că un răspuns deja pregătit simplifică lucrurile totul, în mod cert. Şi cred că e bine totuşi să continuăm să punem întrebări şi să ne gândim şi să-i facem şi pe alţii să gândească. Răspunsurile sunt mai puţin importante decât gândirea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Foto de Alexandra Pandrea

Qohen Leth aşteaptă mult râvnitul apel telefonic.

Dumneavoastră aşteptaţi un apel similar?

Nu. Pentru mine ar fi grozav, dacă la capătul celălalt al telefonului cineva mi-ar spune: „Hei, avem banii pentru următorul film”. (Râde.) În The Zero Theorem, oamenii sunt foarte conectaţi la tehnologie şi mai deloc conectaţi unii cu alţii. Vă îngrijorează dinamica prezentă?

Lucrurile se schimbă, e normal. Întotdeauna, însă, am fost îngrijorat de viteaza cu care pierdem legătura, nu neapărat unii cu alţii, ci mai degrabă cu natura şi realitatea. Iar acum nici nu se mai discută de schimbări de la o generaţie la alta, ci de transformări aproape săptămânale. Când eram tânăr, schimbarea era ceva nemaipomenit, dar acum că am îmbătrânit, sunt intrigat de multe lucruri, nu mai ştiu răspunsurile, mă enervează oamenii care nu ştiu altceva să facă decât să flecărească, oamenii sunt conştienţi de propria persoană, dar sunt într-o proiecţie şi nu mai trăiesc la momentul prezent. Acum câţiva ani eram la un concert Arcade Fire, nici bine nu se terminase prima melodie şi au început să curgă mesajele pe Twitter. Oamenii ăşti nici nu ascultă piesele şi, de fapt, ce transmit toate mesajele astea?

EU sunt aici, EU sunt mai important acum decât muzica de fundal, EU am o părere şi muzica e chiar bună sau e de rahat. Toată lumea parcă e conectată la aceste mici egouri. Dacă am pagină pe Facebook, automat sunt cineva important. Cele 15 minute de celebritate invocate de Andy Warhol s-au prelungit; în fapt, faima e insignifiantă, dar se răspândeşte peste tot şi lumea e încremenită în propriul ego. Dacă mă uit în spate, în anii ’60 -’70, simţul comunităţii era mult mai prezent, împreună făceam, construiam ceva, şi de-a lungul anilor atenţia este concentrată

10.-II-2014

Nr. 2/30

pe propria persoană şi pe imagine. Iar acum suntem într-o etapă care mă scoate din sărite; nu doar EU, ci EU, victima. Nu ştiu cum e în România, dar în Anglia e extrem de bizar, de pildă, cum este judecat abuzul. Ce e considerat acum abuz, în urmă cu câţiva ani nu era niciun pericol. Lucrurile sunt ciudate şi în şcoli, unde copiii mai erau din când în când atinşi, dar acum totul a luat-o razna. Un prieten a fost dat în judecată şi apoi dat afară din şcoală doar pentru că l-a luat pe unul dintre elevi şi l-a scuturat de umeri ca să se potolească. Pot face o scurtă istorie legată de evoluţia noţiunii de abuz şi ea începe odată cu inventarea pilulei. Dintr-o dată sexul e sigur, poţi face sex fără să faci copii. Şi a fost distractiv până când a apărut SIDA şi prezervativele. În Twelve Monkeys personajul lui Bruce Willis este îmbrăcat integral într-un prezervativ. Şi asta e o formă de a nu atinge. Şi continuăm să punem bariere. Evident că întotdeauna vor exista oameni care să profite de starea asta de fapt şi asta duce la aberaţii. Păi, îmi amintesc, eram în cabina de machiaj, venea John Cleese şi o înşfăca pe soţia mea (râde). Acum ar face puşcărie pentru aşa ceva. Dar, pe cuvânt, dacă ne păsa.

Atunci ar fi fost exagerat şi să-l pocniţi.

N-a fost nevoie. Era treaba ei să-l pocnească şi asta a şi făcut. „Potoleşte-te, John! “ (Râde.) Dar acum lumea vorbeşte de anii ’60-’70 de parcă toţi erau nişte victime. E o demenţă. Însă pe de altă parte, acum ai avataruri pe internet, îţi creezi nişte personalităţi impresionante şi intri în contact cu alţii. Oare oamenii ăştia se întâlnesc vreodată şi dacă da, ce se întâmplă acolo? Ei, asta ar fi o poveste care ar trebui spusă, dar să cunoşti bine nişte cazuri clare, nu poţi generaliza. Nu mai am răspunsuri legate de oameni, sunt complet confuz. Trăim într-o lume din ce în ce mai condusă de frică, şi aici nu mai e vorba de frica de un sistem, de un guvern, e vorba de frica de aproape. Când fiul meu, Harry, avea 12 ani, locuiam în Londra într-o zonă foarte frumoasă şi liniştită, iar din pricina televiziunii şi a jocurilor pe calculator era îngrozit să iasă din casă de teamă să nu fie furat, agresat, violat, împuşcat. I-am spus atunci: „Lumea nu e aşa. Doar să fii incredibil de ghinionist să ţi se întâmple aşa ceva.”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1964, am făcut prima oară autostopul în Europa şi am ajuns în Istanbul unde am întâlnit o tânără, care venise tot cu autostopul din Suedia şi chiar am întrebat-o dacă a fost periculos. Mi-a spus că doar o singură dată a fost un incident, dar eşti adult, îţi asumi responsabilitatea şi faci faţă. Nu eram înspăimântaţi şi nu trăiam în atmosfera asta îmbibată de frică în care trăiesc oamenii acum. Şi e păcat, pentru că autostopul e una dintre cele mai interesante şi incitante activităţi pe care le poţi face când eşti tânăr, mai ales.

10.-II-2014

Nr. 2/30

bun, iar actorii mă pot vedea foarte aproape râzând sau cu lacrimi în ochi. Şi mai încerc să le creez atmosfera în care joacă, încerc să-i fac pe oameni să se simtă în siguranţă să rişte şi să se expună.

(Christoph Waltz în The Zero Theorem)

Există fragmente de cinema de care sunteţi legat?

(Christoph Waltz în The Zero Theorem)

V-aţi pierdut vreodată încrederea în umanitate?

Oh, în fiecare zi. În fiecare zi când ajung acasă şi-mi văd familia. (Râde.) Nu, umanitatea e ce e şi nu cred că se poate epuiza. Umanitatea intră în declin şi în descompunere, însă întotdeauna supravieţuitorii o vor reclădi.

Apropo de supravieţuire, cum aţi opus rezistenţă sistemului din industria americană de film?

Graţie lipsei unei cariere. Cariera e un lucru foarte periculos. O mulţime de oameni au cariere, au un plan, ştiu ce paşi şi ce mişcări să urmeze, care este ordinea. Niciodată n-am făcut asta. Eu n-am făcut decât să deschid câte o uşă, şi odată ce s-a închis să deschid alta; uşi sunt peste tot.

Da, sigur. E o scenă de care nu ştiu câţi îşi aduc aminte, din Fellini’s Casanova, când opera s-a terminat, candelabrele sunt coborâte şi câţiva oameni vin cu nişte palete enorme şi sting lumânările.

Sunt imagini care mi s-au lipit în minte. În cazul ăsta a fost mai degrabă o imagine teatrală. Nu îmi amintesc prea multe scene, dar ar trebui să mă întorc să văd filmele ca să observ cum şi cu ce rost au fost făcute. Îmi rămân doar nişte imagini în minte.

Sunt mulţi precum Coppola, Lucas, Spielberg sau Scorsese care sunt nişte enciclopedii ambulante. Şi când îşi fac filmele, se uită la alte filme şi aleg cum să filmeze anumite scene, pentru că li se pare că se potrivesc. Nu fac asta. Însă, mie mi se întâmplă să filmez şi ceva din ce am filmat să-mi aducă aminte de altceva ce deja am văzut în altă parte.

Poate ar trebui să verific mai des cum parcurg acest drum, deşi cred că e mai interesant să las memoria să aranjeze lucrurile şi să nu încep să scormonesc sursele.

Aţi spus odată că nu regizaţi actori. Care e rolul dumneavoastră în legătura cu actorii?

Dacă ar fi să îl vedeţi acum pe DJ Jack Lucas din The Fisher King, ce-ar face în prezent?

Să dezvolt şi să cultiv o relaţie, odată ce vorbim şi învăţăm să avem încredere reciprocă. Pentru asta, însă, trebuie să aleg actorii potriviţi. Cea mai importantă parte a meseriei mele e distribuţia actorilor. Mai departe, încerc să fiu un spectator

Hmm, se gândeşte dacă să-şi ia o slujbă sau să se urce în Mercedes, oricum nu ceva foarte diferit de ce e conţinut în film. Nu prea pot să văd dincolo de film, locul lor e acolo. (Râde.) În fapt, sunt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE convins că oamenii nu se schimbă atât de mult. Poţi avea variaţiuni puţine. Deşi filmele şi cărţile despre autocunoaştere ne spun că te poţi schimba, nu cred în transformări esenţiale. Sunt cazuri rare, de pildă, alcoolici sau dependenţi de droguri. Dar nu e ca şi cum li se dă peste cap personalitatea sau perspectiva, ci doar se opresc să facă lucruri care le distrug personalitatea.

Aveţi aşteptări de la public atunci când terminaţi un film?

Nu. Am renunţat, pentru că nu prea ştiu ce cred oamenii.

Când aţi renunţat?

Odată cu Brazil, când opiniile erau dintre cele mai contradictorii. Când montez un film arăt ce e în lucru unor grupuri de oameni, apropiaţi şi prieteni. Şi am întrebări punctuale despre momente pe care nu le înţeleg, mă asigur că povestea pe care o spun e coerentă şi limpede, mă interesează ce-i plictiseşte, ce li se pare prea lent sau, dimpotrivă, prea rapid. Dar în primul rând, trebuie să-mi placă mie. Şi nu sunt ca „auteurii” pentru care contează doar ce gândesc ei. Eu vreau să le placă şi spectatorilor, să-i atrag în lumea mea şi să-i impresionez. Chiar dacă nu le place ce au văzut, eu sunt mulţumit că i-am mişcat într-un fel. De pildă, după ce a văzut Brazil, un avocat de succes s-a închis în birou timp de trei zile şi nu a vorbit cu nimeni. O doamnă mi-a povestit că după vizionarea filmului The Fisher King a plecat spre casă, în Manhattan, a mers cam 20 de blocuri, doar că în direcţia opusă. Muzicianul David Crosby mi-a spus că The Fisher King a fost o experienţă cathartică, pentru că trăise o traumaă care cumva semăna cu cea a personajului lui Robin Williams, iar datorită filmului a putut merge mai departe. Acesta este genul de reacţii care mă mulţumesc şi mă încântă pentru că e limpede că am realizat ceva.

Material obţinut prin bunăvoinţa dnei Maria Savu, Iaşi

10.-II-2014

Nr. 2/30

Lord Byron9 Romanţa A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit; Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit! Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzută Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt, Ş-a deznădejdii rece întunecime mută În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece; Singura chinuire şi iad ce-aş suferi Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi; În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine O lacrimă să-ntâmpin l-a veciniciei porţi, Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.

(trad. Ion Heliade Rădulescu)

9

Lordul Byron (George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron) (1788-1824) este unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului englez, alături de Percy Bysshe Shelley şi John Keats, contemporanii săi, cu care acesta a avut și o relație de prietenie. Lordul Byron a rămas cunoscut posterității datorită operei sale din care amintim poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan (operă rămasă incompletă din cauza morţii poetului) dar și vieții sale boeme presărate cu numeroase scandaluri: poveşti furtunoase de dragoste, aventuri cu femei măritate, datorii, căsătorie din interes, despărţiri , un copil din flori, acuzaţii de incest şi sodomie. Abia în 1969, la aproape un secol și jumătate de la moartea sa, lordul Byron și-a căpătat locul binemeritat în Colțul Poeților din Westminster Abbey.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

reinventând arsura dalelor de piatră ale unor tărâmuri mult mai însorite vibrându-mi tot pământul trupului.

MIHAI PĂUN Îmbunare Multe am vrut să-ţi spun şi eu, dar m-am îmbunat până nu ţi-am mai spus nimic şuierător, Acolo sub turla bisericii mi-am luat aceeaşi culoare cu zidul, iar inima a bătut în gol clopotul a bătut în fiecare zi la aceeaşi oră tot în gol pietrele bat în gol şi acum iar încă nu te mai aştept iar încă nu te mai caut cu privirea până când mă împac cu sângele meu vltav căutând cu ochiul vederea ta, Dacă mă iubeşti de-acum, vai mie, plecat sunt!

Umbra are să dispară de pe zid lungită până la clopotniţă pana la topirea din memoria zidului.

Vina este a mea (Val îţi este numele) Eu sunt de vină pentru merele noastre moarte mi-am îmbrăcat pe dos coaja mea de copac strigător la cer încercând să-mi ascund osul în carnea ta fluidă, Deşi ştiam că lipseşti într-o nedeterminare, Zidul ştia în piatra lui memoria ta.

Amândoi ne-am făcut lumină nestatornic amândoi ne-am tăcut lumina apoi mai ales eu, până ce am rămas din nou un trunchi vorbitor la cer şi singur, iar tu te-ai retras val pentru că val îţi este numele.

Inimă împietrită (Corali împietriţi precum inima) Acuma vorbeşti?

După ce mi-ai tăcut toată lumina?

După ce mi-ai împins toţi bolovanii la vale Să se îmbrăţişeze unii cu alţii?

Eu te-am lăsat pentru că te iubesc, Da, te iubesc cum te îmbrăţişez cu toate braţele mele Care se văd şi care nu se văd Tremurânde şi netremurânde de emoţie De tine nu pot să mă apăr Pentru că valul trebuie să înveţe de la tine Cum să se unduiască, aşa că stau fără apărare Precum o echipă de football în care toţi apărătorii Au primit cartonaş roşu după un sol răguşit de fluier Ai să-mi dai iarăşi gol în suflet, Am să mă fac de ruşine pe la toate porţile pe care le ştiu Plângându-mă şi văicărindu-mă Până când am să-mi iau cortul şi am să mă îngrop în plaja pustie Cântând cu valul imperfect Un cântec ursuz al libertăţii închipuite, Pentru că el, valul, uită de coralii lui împietriţi La fel cum uit eu de inima mea împietrită Nu, n-am să mă mai îmbrăţişez ca bolovanii, nu!

Vântul îmi şuieră numele tău adevărat certându-mi toate frunzele ochilor tomnatici, iar sângele meu se înflorea lemnos din ce în ce mai fluid pe un arc închis numit cerc

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Mihai Păun 15.12.2013 Brno

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DUMITRU ICHIM (KITCHENER, ONTARIO)

NU JUDECAŢI RAMUL...

Nu judecaţi ramul când frunzele-şi îngână-n despletire, pe umeri de ape, descântec ce se-ntoarce în descânt.

Cuvânt când arunci, fii atent, din tâlcul ascuns te condamnă.

Dacă o singură dată nu ai fost copac cum ai putea să vorbeşti de iubire?

A iubi începe cu verbul de toamnă când te destramă din frunză tot ce fost-ai pământ, plătind cu-nchipuiri din aur podul ce-l treci, din tine dându-i vamă.

Dacă o singură dată nu ai fost copac cum ai putea să vorbeşti de iubire?

Lăsaţi-i copacului dreptul de mire.

La ora de nour aleasă, după cântecul stins în vocale. i se vor umple toate braţele goale cu cea mai frumoasă-nflorire cântecul alb de mireasă.

DICŢIONAR „A săruta - sărutare: A te atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă, sau ca manifestare erotică.” ...dar nici acum nu am habar

10.-II-2014

Nr. 2/30

cum singuri ne-am trezit în clasa, (care de liceu?) că am rămas doar numai tu şi eu şi băncile cuvintelor de lemn din reflexiv dicţionar.

Oare a fost din întâmplare de am călcat pe timp?

A fost un greş ce strune-i fură raza şi-o îngână?

Tu m-ai luat de mână, dar nu ne-am sărutat.

Cu ochiul mi-ai făcut un semn copacul, pânditorul de la geam, uitând de sine însuşi a-nflorit cântând, exact ca noi, pe-aceleaşi note albe de cireş.

ERAU ÎNDRĂGOSTIŢI...

Erau îndrăgostiţi şi niciodată n-au ştiut câţi ani lumină-au înflorit până la primul lor sărut.

De fapt, lumina n-are timp, precum nici cercul să bea nu poate propriul început.

Erau îndrăgostiţi şi niciodată n-au ştiut că veşnicia lumină e ce îşi înghite seara când numărul se naşte pe afară.

Dar înţelepţii i-au mustrat că timpul nu-l cinstiră din pahară: - Nu ştiţi că numai cioara viaţa şi-o măsoară nu cu lumina, ci cu sutele de ani?

- Nu ştim, răspuns-au sub castani şi ridicând din umeri, din nou s-au sărutat.

SEMN DE CARTE Orice îmi spui mi-aşa de drag ca să aud!

Orice. Şi asta nu-nţeleg:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Oare de ce albastrul vocii tale este atât de crud?

Ieri îmi vorbeai de trigonometrie.

Te ascultam, răpit ca de-o poveste, asemuindu-te prinţesei din codrul nibelung.

Priveam la părul negru unduind pe albul umăr nopţii ecoul mătăsos, prelung.

Cum poate despleti un cântec firea vrăjitelor izvoare?... „... şi ce gândeşti de rezolvare?”

Unde eram, spre care rost, că tresărind te-am întrebat: „Hai spune, spune, spune până la urmă cum a fost?”

Iar tu te-ai înroşit la faţă, când ochii mă trădară spunând ceva aparte umbra inelului nespus...

M-ai luat de mână şi ne-am dus pân-ai trecut puţin şi peste moarte...

Nu ştiu de ce mi-atât de drag s-ascult albastrul vocii tale de demult, când îşi topeşte toamna seninul în albastrul fără moarte şi basmul îl întoarce înapoi până la frunza ce căzuse între noi mereu aceeaşi, dar cu semn de carte. am fost şi noi poveste, dar până la semn de carte.

ALBERTO VOKA Poezii de dragoste Inspirat de fiinţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Alberto Voka este poetul fabulos care crede în steaua iubirii. El este cel care aparţine nu numai limbilor română şi italiană, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, albaneză, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet!

O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege?

Alberto Voka este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în italiană, care albeşte mirarea limbii române.

(Victor Marin Basarab).

SUFLETUL VERII Hai să privim în amurg Disperarea Şi marea-n ruină, Pădurea care şi-a apus Cununa de crengi.

De câte ori ne-mpăcăm, Suntem mai aproape de Dumnezeu.

Hai, vino în sufletul verii – Vom fi Precum doi inşi Aplecaţi tare departe Şi adormiţi...

CÂNTEC POPULAR Prin Rai alergând, Coborând,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe aşternutul de vânt, Sânii tăi tremurau.

Undele lor mă loveau, Mă trânteau la pământ.

MIERE De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Pe buzele tale Erau polen şi nectar.

Nevăzute albine Îţi desenau pe buze o inimă.

De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Nevăzute albine Se trudeau să poarte prin aer Tremurul inimii tale.

BLESTEM CU MIRESME Numai zeiţele se pot lăuda Cu acelaşi cutremur Al sânilor Atunci când păşesc!

O, ce vârtej De dorinţe şi magice arte Ale descopcierii Diafanului veşmânt de mătase Ce cade la picioarele tale!

Niciun blestem Nu-i mai puternic Decât al miresmei Cu care mă-nfăşoară Golul tău trup!

PUTEREA IUBIRII Cu pielea ta luminezi stelele, Cu glasul tău sorbi izvoarele, Cu buzele tale încălzeşti iernile, Cu gura ta rosteşti rugăciunile, Cu ochii tăi orbeşti zorile, Cu numele tău albeşti zilele.

Cu sângele tău înroşeşti rodiile, Cu sânii tăi străpungi nopţile, Cu pântecul tău roteşti soarele, Vezi?!

Cu pântecul tău roteşti soarele.

10.-II-2014

Nr. 2/30

EROTICĂ Cum să te laud, Femeie Când te alinţi pe divan Te răsuceşti ca o cheie Şi te-apleci ca un lan Şi te-arunci în oglindă Şi te-neci tot mai goală Şi nu-i nimeni să-ţi prindă În agrafa din poală Părul tău greu ca o beznă Tremurând lângă gleznă.

SĂRUTUL Spune-mi, armâno, Maică-ta cu ce te-a alăptat, În ce odăi te-a încuiat De miroşi atât de frumos A trup legănat Şi a pustii mângâieri?

De unde furi oare pofta Pe care ţi-o simt Pe sânul amar sărutat De norul descopciat La cămaşa lui de bumbac?

Buzele tale sunt fragi?

Vai, armâno, La amiază când a fulgerat, De la fulger s-au înmiresmat.

FLOAREA RUŞINII De la mine la tine, Sunt doi paşi de ruşine.

De la tine la mine Nu mai e nici ruşine, Nu mai e nici cărare, Nu mai este nici vale, Nici deal, Doar aşternut ireal.

MONOLOGUL UNUI VIS Potoleşte setea Pe Valea Luminii Râzi Ca să te mângâie îngerii!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Du-te sus, Trage perdelele Şi stinge lumina!

Nu vezi că eu sunt Lumina ta!

Aşteaptă-mă!

NICOLAE MĂTCAŞ Delfinul În tăcerea de criptă a nopţii, după-ntâiul cântat al cocoşilor, plângea un delfin.

Tu, care treci prin toţi nervii ţesutului corpului meu cu săgeţile zborului de rândunele de sub streaşina casei, cu volutele rochiei de mireasă, în care planează eteric livada cu vişini, cu rumoarea spicelor date în pârg când aud cum glisează arcuşul de gresie sub muchia coasei, cu aroma gutuilor coapte ce îngână ţipătul trist de cocori şi-adierea zglobie a primilor fulgi, tu, care-mi fluturi batista albastră de dor de pe punte, chemând albatrosul din pieptu-mi s-o ieie din urma vaporului, care-mi scrii caligrafic bezele pe geamul vagonului pornit să ajungă – ori, poate, să-ntreacă, -n alură de noapte, - locomotiva, niciodată-ntâlnită, totdeauna visată, aşteptată mereu, auziseşi şi tu cum, în liniştea nopţii, după-ntâiul cântat al cocoşilor, plângea un delfin, inexistenţă-a mea… …era inima mea?

10.-II-2014

Nr. 2/30

IURI IULIAN LORINCZ Nisip ca un fulger ai trecut prin mine tinereţe credeam că vei face o mică excepţie am strigat prea puţin cuvântul mamă prea puţin am fost copil nu-ţi reproşez nimic este firesc să fii aşa sunt pământean pământenii mor mai puţin în anotimpurile calde şi prea mulţi în cele umede şi reci copilăria mi-a trecut ca nisipul printr-un gât de clepsidră din greşeli am învăţat din dureri m-am vindecat lucrurile cuvintele simple le-am trăit ca şi cum ar fi fost ultima zi din viaţă tinereţe nu te condamn copilul din mine te strigă în oglinda fântânii dar ecoul sună a pustiu viaţă voi obosi într-o bună zi mă voi naşte într-o altă lume unde oamenii au aripi iar eu am să râd din nou în pântecul tău mamă …cu lacrimi

RADU LIVIU DAN Nirvană ne trec stoluri rogvaiv de simbioze tăcute în cuvinte încolonate în rosturi de nori strălucitori ce se cocoaţă până la constelaţia Ariadnei micul prinţ al visării în oaza meditaţiei unui deşert

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îşi repară în echinoxul iluminării frânturile zborului un inorog al refluxului aduce patriotard la ţărmul mării brăţara iubitei şi aripile avionului cedrii se mută din pădurea Lebanonului într-un sarcofag plutitor vestitor de al 5-lea element farfuriile zburătoare se înalţă în pagodele învăţătorului Budha ca ultimii întârziaţi cocorii albi descântă ţipătul Lunii de albastru Pământ.

Când dragostea nu e de ajuns Când dragostea nu e de ajuns ne îmbolnăvim de ziduri însingurate când dragostea e împărtăşită doar de la distanţă ne îmbolnăvim de păpădii de vânturi spulberate nechemate de mori când dragostea nu e de ajuns corăbiile pleacă cel mai departe aidoma gândurilor sinucigaşe parcă toţi peştii s-ar întoarce să-şi afle odihna în marea Sargaselor chemările noastre presărate cu lacrimile macilor vor fi imense câmpuri ruse cuprinse de dor melci împotmoliţi în nisipul răsturnat de valuri auzindu-şi chemarea fără aripi ei au doar ecou nu şi zbor se simte aproape glasul inimii lor.

10.-II-2014

Nr. 2/30

EUGEN EVU10 Parabole Poet ascunselor egide, vânat de-oculte, ale Sorţii, prin veac bolnav, săgeata morţii cu care-ai scris, te va ucide?

Cei care ard singurătăţi furate zeilor, odoare ale-Ntreitei Vietăţi sub stigme neîndurătoare Renaşte Geniul Nopţii Mume nesaţii tânguindu-şi morţii...

Vai frumuseţilor din lume de-urâtul spaimei şi proporţii Etern - dorinţelor de imuabil Nume...

Muze-ncarnate-n foamea Firii răpite-n zodii, basm năuc…

Poetul, rege-rob Iubirii înnebunirii şi pieirii damnat acelui cuib de cuc ascuns vederii, spre-nfruptare la Sapho-ntre picioare.

Fecioara În sus, pe-amonte de cascade salvat de-al stigmelor înec la cuib de stele, prin balade de vama sinelui să trec Am stins şi recea lor lumină din oglindiri sorbind izvor cu pumnii,-ngenunchind în tină 10

Eugen Evu (n. 10 septembrie 1944, Hunedoara) este un poet, publicist și prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Publicist și promotor cultural în domeniul literaturii, artelor plastice, teatrului. Consilier editorial al mai multor edituri din România și electronice (Germania, Australia), dar și autor a mai multor cărți de poezie, proză, eseuri, jurnale, pamflete. Este fondator al cenaclului Lucian Blaga, Hunedoara, și al unor publicații săptămânale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţi-am sărutat al sânului ulcior Geloasa mea zeiţă-n vis, Venera !

Răbdarea ce supune emisfera de sus în gemelara-i, din Lumină căzută-a se-ntregi-n Orgasm-HimerăFecioara-logosferă.

Arcanul Inteligenţei ubicue Dalb ied zvâcnind prin fracţii de-ntuneric!

Te v-a-njunghia, la zei, din Logos Sferic, Geniul nebun, flămându-mi ezoteric?

M-alungă muzici sacre şi m-ajung Prin inversatul timp spărgând Durate Murind prin moarte legi neîndurate Ascuns în nume, Sensul să-mi străpung ?

Târziu al lumii-n lumenii-utopiei !

Reumple-mi de misterul poeziei Fiinţa, ca să ştiu că moartea-mi vie-i!

Prin catacombe, zvonuri şi meandre, De neatinsul spirit, jocuri tandre Mi le ucid prădalnice casandre Şi din chiar moartea lor, prin altoire Hybris renaşte-umana mea iubire Neînvăţând nirvanica murire.

Sine ucis, sieşi gravid. Mirare Pe curcubeie aiurând, din soare.

Bătrâna dogmă-n legea simulacră Ţâşneşte-n Arc Genezic, megachakră.

Sophia, hieroglifa-mi, sacră.

CREDO În veacu-acesta profund bolnav Tu ţie însuţi să nu-ţi fi sclav Din pierderi află, a te cunoaşte, Zilnica pierdere oricum te paşte De nu poţi Binele să-l faci mereu Ţie ori altora nu le fă rău În veacu-acesta bătrân bolnav Tu ţie însuţi să nu-ţi fi sclav Trecutul nu e, prezentu-i Binele Liber trăieşte-l, căutându-ţi Mâinele

10.-II-2014

Nr. 2/30

Pe somn de iarbă aşează tâmple Visul trezirii să se întâmple…

ADRIAN PAPARUZ desenez pe cerul gurii câteva stele un soare o lună încerc să supraviețuiesc cu mine mi-ai închis toate ferestrele luminile m-ai perfuzat demențial cu minciuni prin lumea ta m-ai pierdut apoi ai aruncat cheia râzând m-aș sinucide iubito de tine dar mă tem să renasc singur în adevăr. îți respiri amintirile defilezi cu Chopin printr-o altă viață lumea și-a tras draperiile a stins trecutul doarme fără să-și ceară nimic în schimb doar tu ai rămas santinelă îți numeri pașii înapoi goală prin tine și pe străzi saturate de numele meu ar fi trebuit iubito să alerg mai încet să înșel în vreun fel eternitatea dar n-a fost să fie aprinde-mă de câte ori vrei și iartă-te de mine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

PABLO NERUDA11 – Poem Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii; cine nu-şi schimbă existenţa; cine nu riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care fac ochii să strălucească, oftatul să surâdă, şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său; cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis; cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte răspunsul.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.

Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.

Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie.

Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.

Dacă va fi să furi, fură o sărutare.

Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.

Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.

Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Moare câte puţin cine nu călătoreşte; cine nu citeşte; cine nu ascultă muzica; cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

11

Pablo Neruda (după numele real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto)(1904-1973) este un poet și om politic chilian, unul din cei mai importanți scriitori latino-americani ai sec. XX. În anul 1971, Pablo Neruda primește Premiul Nobel pentru Literatură. „În poezia lui Pablo Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca întrun mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi calmanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini. ” (Mariano Picón Salas)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE CRISTIAN NEAGU DESPRE TUDOR ARGHEZI Un destin ce echivalează cu tenacitatea în definiţia geniului Problemei Destinului (Moira) la Homer nu-i putem acorda toată amploarea în această introducere, deoarece descoperim că fatalitatea întregeşte gloria geniului condeieristic în cazul lui Hesiod care, alege să scrie pentru ţăranul trudit din Beoţia.

Astfel, toată atenţia poetului din Askra se concentrează în a ridica un imn de slavă muncii care înalţă valoric condiţia umană, în timp ce Homer cântă pentru aristocraţia Ioniei. Cu poeţii tragici, problema destinului omenesc şi a sensului suferinţei omeneşti devine un tot indispensabil trăirii. Vom constata pe parcursul dezbaterii noastre că Tudor Arghezi se încadrează perfect acestui tip de penitenţă. Nu va trebui să neglijăm la acest poet de geniu structura sa nativă care determină consistenţa fanteziei poetice şi de aici emoţia contemplativă alcătuită din vibrări simpatetice.

Despre Arghezi nu s-a scris pe atât pe cât ar fi meritat opera sa să se scrie. El vine din ţărănimea Gorjului. A debutat în 1896 în Liga ortodoxă a lui Macedonski. Ce taine ale abisurilor sale sufleteşti îl determină ca în perioada 1900-1904 să se călugărească la Cernica nu vom şti dacă nu vom osteni a-i analiza opera lăsând deoparte implicările politice.

Redebutează în 1904 prin faptul că împreună cu Vasile Demetrius scoate revista În linie dreaptă, şi încă o dată în 1910 în Viaţa românească. Prezenţa sa cu regularitate la Kubler Cafe din Bucureşti alături de Mihail Sorbul, Minulescu, Rebreanu, confirmă nucleul spiritual al moderniştilor, spirit obiectivat, devenit liber şi într-un fel anume autonom, capabil să-şi producă efecte. Tocmai aceste efecte aveau să fie sursa denigrării sale în anii ce vor urma.

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi scrie articole acide împotriva liberalilor şi a grupului Take Ionescu care susţinea ca România să intre în război alături de Antantă. Era devotat unirii cu Basarabia, dar detesta alianţa cu Rusia Imperială.

Astfel, după înfăptuirea marii Uniri, în 1919 este condamnat în procesul ziariştilor (unsprezece la număr) printre care şi Arghezi condamnat la o pedeap-

10.-II-2014

Nr. 2/30

să de cinci ani în penitenciarul Văcăreşti învinuit de trădare şi colaboraţionism cu nemţii, alături de Slavici şi Grossman, susţinând vehement neutralitatea României. În 1943 va fi din nou arestat în lagărul de deţinuţi politici de la Tg-Jiu deoarece publică în Informaţia zilei pamfletul Baroane. De remarcat faptul că în 1931 la volumul Flori de mucigai nemulţumit de portretele realizate de Iser şi Pallady, îşi schiţează singur în oglindă autoportretul. Marii doctrinari ai literaturii universale constată că numai la genii există această diversitate a creaţiilor multiple.

Nu putem face abstracţie de viaţa poeţilor dacă vrem să dăm o justă interpretare poeziei lor mai ales când este vorba de Tudor Arghezi. Totuşi va trebui să ne referim şi la paginile cu conţinut nedrept la adresa atitudinii argheziene. Virgil Ierunca - cel care în volumul Româneşte (Paris 1964) ne dă de înţeles că intelectualii anilor ’50-’60 ar fi trebuit să aleagă în unanimitate puşcăria în locul Universităţilor - loveşte profesionist în Călinescu, Tudor Vianu, Sadoveanu, dar mai ales în Arghezi, care s-ar fi turcit sau prostituat. Poetul mare ca şi profetul a-

devărat n-au acces la istorie, ci trec peste ea. Destinul poeziei, ca şi al profeţiei, este acela al realizării tragice prin cuvânt. După câte ştim Arghezi a

scris peste treizeci de volume apolitice... câteva chiar în nuanţă religioasă. Cum îşi justifică Ierunca apelativul de „gâdilici de Curte Veche” sau „marele prostituat?" În 1945 poetul Miron Radu Paraschivescu şi Sorin Toma îl denunţă organelor superioare de partid ca fiind un tovarăş cu o ideologie retrogradă, ruşinea generaţiei sale. În 1948 în urma publicării unui articol în Scânteia (putrefacţia poeziei) Arghezi este eliminat din literatură, fiind eliminată şi modernitatea poeziei. În acest timp, când nu-şi vindea cireşele în Piaţa Unirii, continua să scrie cu perseverenţă. Revine pe culmile literaturii după aproape zece ani.

Tudor Arghezi a stat în calea tuturor ideologiilor iritând multe vanităţi, şi cu toate astea a scris peste treizeci de volume (teatru, proză, poezie). Avem toate motivele să afirmăm că fenomenul arghezian surprinde prin patimi, consistenţa creaţiei şi tenacitate.

Cristian Neagu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Să fiu mereu; să nu fiu. E-n zadar.

Limite (Limites) JORGE LUIS BORGES

12

Despărţire Între iubita mea şi mine se vor ridica trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri, iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decât amintiri.

O, înserări cu care m-a învrednicit durerea, nopţi pline de speranţa de a te privi, câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat pe care-l prind cu privirea şi îl pierd…

Definitivă ca marmura, absenţa ta va întrista alte înserări.

Enigmele Eu, cel ce-acum hălăduiesc cântând, Curând ascunsul, mortul o să fiu, Sălaş având în fermecat pustiu, Loc fără înainte, după, când.

Aşa am fost deprins. Mă socotesc Nevrednic de Infern ori Paradis, Dar nu-s profet. Necontenitul vis Se primeneşte făr'să-l isprăvesc.

Ce labirint rătăcitor, ce albă Va fi de strălucire soarta-mi grea, Când capătul poveştii mi-l va da Experienţa morţii, tristă, oarbă!

Să beau doresc uitarea-i de cleştar,

Din câte străzi descind crepusculare, pe una am păşit ultima dată, nebănuind măcar. Mă-ntreb pe care.

Din calea mea nu-i semn să mă abată, supus atotputernicelor norme care imprimă tainică măsură pe ale vieţii umbre, vise, forme, şi le desfac aşa cum le făcură.

Când toate-şi au scadenţa şi sorocul, şi curg inexorabil spre vecie, în urma noastră cui lăsa-vom locul, şi pentru câtă vreme, cine ştie?

Din câte cărţi prind magice contururi când cu penumbre noaptea le dilată prin geamurile cenuşii, de-a pururi e una ce nu vom citi vreodată. (traducere de Paul Abucean)

12

Jorge Luis Borges a scris poezie toată viața, dar mai ales după orbirea sa totală, după vârsta de 55 de ani. În opinia scriitorului, „un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri” și „dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic”. Fără teamă în a-și exprima pasiunile, Jorge Luis Borges pătrunde cu abilitate în tainicele lăcașuri ale inimii, spre a-și descoperi cele mai tenebroase trăiri. Dar nu se abandonează lor, le domină cu inteligența și le pune – cu simplitate și delicatețe – într-o lumină efemeră și lumească. Jorge Luis Borges notează cu o sinceritate dezarmantă: „Din păcate, la optzeci de ani poţi să fii îndrăgostit. Eu scriu într-adins pentru a mă sustrage dragostei”.

Jeff Rowland – Vis în noapte

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpatodunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi13, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof în 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A făcut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.

Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, prin 1838. Nu se ştie prin câte mâini a mai trecut de-a lungul secolelor această „Scriere secretă”. După Al Doilea Război Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legătură cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reuşit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a 13

Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele Rohonczy sau Rohonc, în toate combinațiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit și încă nedescifrat în mod convingător.

Manuscrisul a fost păstrat la Rohonc în Burgenland (astăzi Rechnitz pe teritoriul Austriei) până în 1838, când contele Gusztáv Batthyány și-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Științe a Ungariei.

Deși este încetățenită varianta „codexul Rohonczi”, articolul de față optează pentru denumirea „codice”.

10.-II-2014

Nr. 2/30

mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI şi XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romană), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 914 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 şi 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. „Jurământul tinerilor blaki” - Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki, care a fost tradus în felul următor:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, Înşelător, să nu primeşti a te uni Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi/Cântecul cetăţii aud îndelung Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”14 14

Documentul este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Viorica Enachiuc e

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine?

Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

DACIA M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română: - Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare: - Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare: - Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi

absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Românilor, I, 1942, p.130). Şi ultima întrebare: - Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare săşi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român (din New York), pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Piso15, că dacii au învăţat latină de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că 15

Ioan Piso (n. 24 august 1944, Petroșani) este un tenor, istoric român, epigrafist, profesor de istorie veche la Universitatea Babeș-Bolyai și director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj între 1997-2011, când a demisionat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE niciun român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă….

De fapt tot dumnealor ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Cassius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere.

Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea The Indo-European heritage, apărută la NelsonHall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre

10.-II-2014

Nr. 2/30

Vechea Europă a mileniului 5 î.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpatodunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris Epopeea Poporului Carpatodunărean şi volumele Noi nu suntem urmaşii Romei, În căutarea istoriei pierdute şi Călătorie în Dacia – ţara Zeilor, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, The History of Civilization, The Aryans. El explorează întrun mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6.500 î.H., (vezi John North, A new interpretation of prehistoric man and the cosmos, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre Codex Rohonczy, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgara”, cu alfabet geto-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dac… Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus.

Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca Jurământul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit.

Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

(Ion Enache)

10.-II-2014

Nr. 2/30

Adrian Păunescu – Ce frumoasă eşti Ce frumoasă eşti în prag de iarnă, Ninge disperat asupra ta, Cerul peste tine se răstoarnă, Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă Ridicaţi de braţe de copii, Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară, Când miroşi a mere ce se coc, Cerul în fiinţa ta coboară Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună, Focurile noastre se-nţeleg, Suntem baza lumii împreună Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă, Ca o zi egală între nopţi, Când iubirea noastră te condamnă Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri Că ţi-am dat din jertfă un destin, Şi că via asurzând de struguri, Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară, Cea mai minunată-ntre femei, Iezii pasc năframa ta uşoară, Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse Cerul bate drumul tău îngust, Trupul tău de muguri şi de frunze De la cine să învăţ să-l gust?

*****

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MONICA MUREŞAN CUVINTE PENTRU VIITOR (continuare din nr. 29)

O poziţie şi opoziţie Nu atât opoziţia (al cărei sens este denaturat în prezent), cât poziţia fermă şi directă te ajută să-ţi comunici mesajul. Din păcate, la noi se preferă gâlceava, cearta „ca-n piaţă” (că-i Independenţei, Universităţii, Unirii, Piaţa Roşie, Tien An Men, Times Square sau Omonia, etc.), în locul dialogului şi al comunicării. Atâta timp cât nu ne vom însuşi acel principiu al democraţiei conform căruia „îţi respect punctul de vedere şi te ascult, deşi nu sunt de acord cu tine”, nici dialogul nu îşi va face efectul. În clipa de faţă, găştile şi gâştele de care râdea Caragiale sau transformat – dar nu au evoluat! – în formaţiuni, organizaţii, partide, forumuri, ONG-uri… feudalizarea aceasta de tip nou îşi proliferează de fapt proprii săi monştri reinventaţi.

Demersul de a reînvia adevărata atitudine civică poate să se transforme în acel dialog deschis şi atât de necesar. Aceasta la un nivel restrâns deocamdată deoarece din păcate aproape întreaga mass media e ocupată cu propria sa politică, mai mult de discreditare, cultivând orice altceva decât bunul gust şi bunul-simţ, parcă special pentru a-i tâmpi şi pe ultimii mohicani ce încă mai citesc şi mai deschid televizorul. După peste 20 de ani de la evenimentele din ’89, se aşterne o indiferenţă primejdioasă şi fatală – şi poate doar Eminescu nu poate dormi acolo, între stele, şi se întoarce printre noi să ne zgâlţâie, să ne ajute.

Pe când noi vorbim… vorbe. Parole, parole.

Vorbim de funie în casa spânzuratului: la noi socialdemocraţia e de dreapta, liberalismul e de centru când mai la stânga-dreapta, când la dreapta-stânga – de parcă platformele-program ale tuturor partidelor politice ar fi imprimate pe o pânză lăsată în bătaia vântului, la bunul lui plac -, libertăţile… se află doar

10.-II-2014

Nr. 2/30

în curtea vecinului ori peste graniţă. Cum să aplici principii, când faci legi special ca să poţi încălca sau ocoli principiile statului de drept? Şi cum poţi vorbi despre principii când… nu le ai. Care-va-să-zică, prin tot ce a scris, Caragiale, acest Nostradamus al românilor, a tras un semnal de alarmă acum două secole, dar noi tot nu am tras încă, dacă nu învăţămintele, măcar un clopot de avertizare: păzea, cad vorbe! Măcar de-ar fi coapte, sănătoase… da, dar acelea nu cad, ci rodesc până la capăt. ***** Între timp, priveşti printre bârnele din gardul Europei şi tragi cu urechea. Doar-doar s-o lipi şi ceva de tine că, de!, ca un înapoiat cam de două mii de ani încoa’ ce te afli, se cuvine să te pui la punct, să fii în pas cu vremurile. Până la urmă te dumireşti că nu există început, există doar o poveste continuă, care te conţine şi îţi fură celelalte povestiri la care ai avea dreptul. O singură poveste ce le conţine, dacă nu cumva le înlocuieşte, pe celelalte posibile. Cu vremea chiar şi acestea, materializate, se topesc, omogenizându-se într-una singură, tot aşa cum omul devine fiinţă singură şi se retrage în el, ca să aibă propria lui identitate. Şi să îşi câştige dreptul la povestea lui. Dar nu există poveşti despre tine, pentru tine, nu există poveştile tale, există doar o poveste care în mod uimitor, umilitor şi demonstrabil, seamănă cu aceea a străinului sau a străinei din dreapta ori din stânga ta. În poveste, există un final fericit: ceva sparge zidul subţire al autoizolării. Şi toţi petrec în Piaţa Mare. Revenind pe pământ, aici este scena cu „pupat toţi piaţa Independenţei”. Şi îţi mai spui că e bună povestea şi pentru că există trecut, prezent şi viitor. Este o poveste bună tocmai pentru că toţi vor trăi fericiţi până la bătrâneţe. Şi atunci ai dreptul să întrebi: pentru noi cât o mai fi până atunci? În realitate o gaură neagră stă la pândă doar-doar o mai fi rost să înghită ceva: globalizarea. Dar cât îşi face aceasta siesta, timpurile au luat-o razna şi mai rău, încurcând iţele. Ne ajunge din urmă o poveste veche, neterminată, dar care nouă ne părea scrisă pe coală roz, parfumată, cu atât mai trandafirie şi sidefie pe cât de ternă părea propria noastră poveste: priveam peste gardul nostru ştirb, jerpelit şi nevopsit vreodată la gardul vecinului grec şi-i invidiam şi cioara vopsită, şi leopardul. Şi turismul şi nivelul de trai. Şi la fiecare

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE infrigement sau atenţionare că am mai încălcat un acord asumat faţă de mătuşa noastră, Uniunea Europeană, ne gândeam că ne-ar trebui un grec (adică să avem şi noi faliţii noştri?!), pentru că ei scot bani din piatră seacă, la propriu, nu la figurat. Le admiram dârzenia şi ne miram auzind că dansul lor popular, sirtaki-ul, figurează în programa şcolară. Şi ne plângeam, iar şi iar, că noi, în schimb, ştim doar să ne jeluim mioritic, să ne văicărim ca-n povestea cu drobul de sare, ca apoi să ne întoarcem în propria-ne indiferenţă faţă de orice ipotetic pericol.

Iar dacă nu vin turiştii la Cucuteni, sau nu-şi mai lasă inima pe litoralul românesc (cum făcea în tinereţe Angela Merkel), aceasta e vina autorităţilor locale şi a locuitorilor, care nu ştiu să preţuiască nici ce au, nici ce ar mai fi putut să câştige, exact ca şi în cazul Sarmisegetuzei… (ajunsă aproape demontată, piatră cu piatră pentru a le folosi în construcţii) sau a altor locuri din ţărişoară, Românica noastră eternă! Iar tu, minoritară şi singurică-singurică (?!), rătăcind prin Grădina Maicii Domnului, stai şi rumegi alte şi alte gânduri ce-ţi strepezesc dinţii: vezi şi simţi că eşti într-o etapă de viaţă pentru care ai plătit scump biletul de două mii de ani, dar nu eşti lăsată să intri. Că, adică, eşti neam demodat, necioplit, ba chiar neeuropean; până şi cuvintele tale nu sunt sincrone cu timpurile – cine să te înţeleagă?! ***** De fapt, cuvintele rostite nu corespundeau de ceva timp cu cele gândite. E o cursă între tine şi cuvinte, câteodată tu te afli în urma lor, pe alt nivel şi rareori se întâmplă invers. Când ajungi să scrii, să spui şi să gândeşti acelaşi lucru, e o fericire.

Depinde pe ce treaptă de invo/evoluţie te afli. Lasă că şi, câteodată, zilele, vremurile sau poate însuşi Dumnezeu îţi joacă o farsă, îţi poartă renghiul ori doar te pun – laolaltă - la încercare să vadă cum reacţionezi şi te descurci când te azvârle ori te urcă, dislocându-te din locul şi nivelul cu care erai obişnuit. La care te obişnuisei să fii. Să te afli. Credeai că vei avea parte de un concert în aer liber, şi când acolo….

Aflaţi la porţile Orientului, dar cu gâtul răsucit spre Occident, încă nu putem să alegem între cele două alternative şi nu ştim cui să dăm dreptate, lui Caragiale cu ironia şi băşcălia sa, ori lui Eminescu

10.-II-2014

Nr. 2/30

cel atât de serios şi profund? Oare cine are ultimul cuvânt? Vorba lui I. Creangă: „Sunt pentru contra”.

Nu este o surpriză să găsim această dilemă naţională pe buzele şi în scrierile multor oameni de cultură. Şi în continuare „din această dilemă nu putem ieşi”.

La humorul trist: pedigriul politic european Decembrie 2011. Spaţiul mioritic se vinde la bucată, în parcele sau la hectar şi cu fiecare hectar dăm bonus şi echivalentul acestuia în suflet. Pentru că spaţiul mioritic are şi o valoare ideală pe lângă cea materială propriu-zisă (imobiliară). Locuitorii săi sunt goniţi, iar cumpărătorii nu-l pot locui fără suflet, ei sunt doar nişte înlocuitori. Un pământ cu sufletul pustiit sună a metaforă, dar privindu-i pe ţăranii rămaşi izolaţi sub zăpezi în casele părinteşti şi pe bătrânii pensionari – la rândul lor rupţi din sufletul locului copilăriei lor de comunism şi transformaţi în orăşeni – ai imaginea unei metafore materializată ori industrializată demonstrativ. Dar ce n-a reuşit comunismul reuşeşte acum capitalismul (că-i get-beget sau de împrumut, din grupa mare a celor 17 sau grupa mică a celor 10 ori cea a eurounioniştilor cu pedigri de independenţi): ruperea legăturii sacre dintre om/naţiune şi pământul natal prin vinderea acestuia pe te miri ce. Şi ce nu s-a reuşit odinioară, când elitele au fost supuse decimării brutale în mod făţiş, duşmănos, se continuă acum în mod perfid, pe ascuns, dar tot aplicând principiul „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” reconvertit în „take it or lieve it”.

Am urât comunismul şi ne-am pus speranţele că „vin americanii” să ne scape de el; când ne-am dat seama că nu vin ei la noi, am vrut să mergem noi la ei – trebuia să avem un vis! întotdeauna visul ne-a ţinut de foame şi de sete. Când în sfârşit au început să vină ei la noi, au făcut-o ca să amplaseze ce-au considerat… pentru a planta amplasamente, nu vreo sămânţă de speranţă. Suntem „un punct strategic” la ordinea zilei şi mai ales a nopţii, a unei tot-mai-noi ordini mondiale, nu un punct de suflet şi nici prietenii cuiva – nimeni nu-şi face prieten un punct! De fapt, nu suntem semenii nimănui şi nu ne asemănăm cu nimeni. Cu toate acestea, niciunui alt spaţiu din lumea asta nu i s-a spus că e Grădina Maicii Domnului; sigur, în unele insule exotice găseşti raiul pe pământ dar, deşi aici pare a se fi amplasat un mini-iad pe pă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mânt, tot în Grădina Maicii ne aflăm. De curând neam dumirit şi noi că de fapt nimănui nu-i este milă şi nu-i pasă de locuitorii Grădinii cu mere de aur. Am uitat ce valoare au acestea şi, de foame ori din prostie, în loc să plantăm mai mult, a fost mai simplu să tăiem pomii… sau i-am altoit cu mere modificate genetic, otrăvitoare, încât acum nu mai fac mere de aur. Ba mai au şi gust de sărăcie... căreia îi culegem roadele. Asta se întâmplă când ai dat pălăria pe căciulă şi plecând capul ai pierdut-o!

Bine lustruită, sărăcia e la modă acum şi a fost şi aceasta implantată-implementată adânc tot prin sămânţă de amplasamente financiar-bancare, să nu mai scăpăm de ea. Care cum a venit ne-a adus nişte înlocuitori; da, dar aveau certificat de import.

Dăm ultimele mere de aur pe merele străine de sufletul merilor noştri şi cu fiecare bucată pierdem un pic din blazonul sufletului nostru de aur, crezând că gramajul lui ar putea rămâne neatins. Tot aşa am fost de încrezători şi la început, confundând începutul începutului cu cel al sfârşitului – având credinţa oarbă că acela ce nu a venit când am avut nevoie de el, vine dintr-o dată cu gânduri frumoase, curate, de parcă, având vreo remuşcare, s-ar fi răzgândit până la urmă. Da, dar nu a lor, ci a noastră, urma! ***** Curios cum adevărul a rămas să se decline de unul singur într-o realitate dublă pe care timpul nu o mai conjugă cu folos. La ce bun? După ce începând din decembrie 1989 a jucat leapşa pe luate, în decembrie 2011, de ziua ei, România râde cu gura închisă, pe dinăuntru, de ce-şi aduce aminte şi pentru că nu vrea să recunoască paternitatea grimasei de durere de pe faţa ei, strigă huo! contra vântului. Aceasta e doar o aparenţă, aşa, la mişto (fosta băşcălie), la derută. E o leapşa pe hlizite. Cum te-a prins, ăla eşti. Care te dai de gol, eşti. Şi ţi-o iei. Umblă vorba prin târg că Europa e la un pas de explozie desigur printr-o perfectă coordonare socio-economică şi politică. României nu i-a dispărut nici grimasa, nici râsul cu humor interior, rămasă pe pilotul automat al lepşei. Între timp, statele bogate ale Europei au pornit cu pluguşorul pe la casele prost luminate de pe uliţa desfundată şi plină de noroi şi gropi a statelor sărace: aho, aho, ne daţi ori nu ne daţi, that is the question! nu mai aveţi? nu-i nimic, daţi-ne şi ce

10.-II-2014

Nr. 2/30

n-aveţi. Şi ca să aveţi din ce ne da, vă împrumutăm noi! Păi, cum să vă lăsăm… Ultimele cuvinte nu se prea aud din cauza vântului dar empatia shakespeareană rezonează într-un cor de voci: to bâz or not to bâz exclamă musca, to muuu or not to muu exclamă boul, to beee or not to beee strigă oaia, to mheee or not to mheee – mielul, to bei or not to bei întreabă vecinul, dar fără niciun ecou în ţara asta tristă care îşi sărbătoreşte ziua naţională pe un ger de n-ai scoate nici pisica din casă iar zâmbetul îţi îngheaţă pe faţă în diferite forme şi grimase – care pe cum îl prinde - ...şi cum să vă îmbogăţiţi, ce diferenţă ar mai exista atunci între voi şi noi? ce dacă aveţi blazon, n-aveţi pedigri! ***** Cât despre greci, nu ştiu ce-ar zice vărul lor, nenea Iancu, de faptul că s-au „pupat în piaţă” de şiau rupt cotonoagele! Diferenţa dintre noi şi greci este că ei au ţinte, noi – încă nu. Ei ies în stradă când li se spune că nu trebuie să mai trăiască bine (adică e mai bine să nu trăiască aşa bine sau tot aşa de bine precum alţii), după aceea că s-o lase mai moale cu traiul lor bun de până acum, că nu se mai poate. Şi ei zic că nu vor! Noi râdem ca de-o glumă când ni se urează „să trăiţi bine!” – dar nu credem în asta, fiindcă nu am trăit cu adevărat aşa ori de multă vreme (unii), ori niciodată (majoritatea). Noi ştim să trăim după tiparul „bine că nu e mai rău”. Grecii ţipă „vrem să trăim bine, de ce să nu mai fie posibil ?!”. Noi suspinăm: „asta este, ce să-i faci, las’că am mai trăit noi rău şi altă dată şi n-am pierit. Asta e, dacă nu se poate… nu se poate, ce mai!”.

Procesul nostru de reconstrucţie va începe din clipa când îl vom detrona pe „asta e!” şi vom alege altă „deviză”. Dar pentru aceasta ar trebui să ne îndreptăm cuvintele cu faţa spre viitor. Şi ar trebui să ne încurajăm tineretul, să-i acordăm atenţie dând prioritate educaţiei. În el este şi viitorul neamului.

Ce este o ţară fără tineri? Tot plângându-ne de milă, am uitat de ei, am uitat să ne udăm grădina cu vlăstare… asta e adevărata Grădină a Maicii Domnului, simbol al reluării ciclului de viaţă şi al renaşterii prin noi energii.

Deocamdată, mlădiţele acestea tinere nu au pentru ce să mulţumească generaţiei vârstnicilor: nu au făcut prea multe pentru ca ele să se dezvolte aşa

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum ar fi trebuit şi cum ar fi avut, au şi vor avea potenţial tot dreptul. Între timp, scorul dintre greci şi U.E. este egal: ei sparg farfuriile şi U.E. achită nota de plată, ameninţând că este pentru ultima dată - de fapt, aşteaptă să li se termine ăstora odată toate farfuriile.

Numai dacă nu primesc altele, de pe la prieteni, de pe la vecini...

Mai nou, la noi se umblă cu capra şi în sezonul estival, doar că-i spun Chevron.

Artă contra artă sau Cronica proastelor maniere.

Cred că pentru a vorbi despre artă şi percepţie este nevoie şi de patimă şi răstignire, şi de sfinţenie, cât şi de răzvrătire şi depăşirea barierelor, poate şi nesupunere fără de lege şi faţă de legea guvernatoare a pre-conceptelor.

Religiozitatea presupune revelaţie dar şi supunere necondiţionată - crede şi nu cerceta. Dar de ce e nevoie pentru credinţă? Cum crezi? Este credinţa înnăscută sau dobândită? Există o relaţie între aceste domenii, semnalată ca avertizare sau avarie, pentru că tot mai puţini cred şi percep. Se spune că literatura trebuie crezută, iar pictura trebuie simţită. De regulă, arta o ia înaintea timpului, produce schimbări şi mutaţii, revoluţie şi evoluţie. Ea tinde să deschidă noi drumuri, pe care numai viitorul le va confirma ca fiind importante sau nu, fie progresului, fie regresului. Se mai spune şi că pe lângă talent este necesară şi multă transpiraţie, adică muncă asiduă. Transpiraţia implică un scop, un ţel, un termen dat şi responsabilităţi. Or, în cazul artei fără scop, mai este oare nevoie de talent; şi nu cumva acesta riscă să se piardă, să eşueze fără un rost ? În practică vorbind, literatura (de valoare) are astăzi parte de un public şi mai restrâns decât în general; de aici - handicapul nerentabilităţii, şi atunci, cine să mai creadă în ea?

Până de curând, arta transfigura viaţa, astăzi arta e întrecută (sau bătută) de realitate, care nu mai are nevoie de artă. Arta nu-i mai oferă omului ce-i trebuie. El nu mai crede în mântuire. Însăşi arta a trecut graniţa mântuirii şi a revelării, a depăşit umanismul. Umanitatea are alte criterii şi repere. Omul se întoarce la simplificare, nu la simplitate… or, cuvântul, esenţă revelată, este nevoit să accepte

10.-II-2014

Nr. 2/30

compromisul simplificării dar nu în sfera naturii, ci a lucrurilor-accesoriu. Omului consumist, postmodern, natura nu-i oferă o gamă pe potriva gustului, ci îl agresează, nelinişteşte, chiar pedepseşte, pentru că el nu se mai simte sau nu mai e legat de pământ, a întrerupt legătura de când nu mai lucrează pământul ci îl cultivă. Nu mai există munci agricole, ci tehnologii. Atunci el se îndreaptă spre lucrurile utilitare şi accesoriile care i se oferă, direct şi tentant, fără bătaie de cap, „la ofertă”, prin care îi este satisfăcută şi nevoia de a fi în competiţie şi de a se întrece; idealul (sic!) s-a transformat în obsesiva idee că el trebuie să câştige. Altfel este un perdant, un înfrânt. Pe când literatura clasică forma şi educa şi chiar schimba destine, cea actuală tinde să-şi uite rolul şi să-şi piardă scopul.

Omul umanioarelor va stârni aşadar o reacţie de respingere din partea societăţii, el nu va trezi respect, nici mila creştină, ci nebăgare de seamă, dispreţ, desconsiderare, fiind evitat (la el în casă nu va mai suna telefonul, pentru că a devenit inutil, neinteresant pentru cultivarea relaţiilor mutual avantajoase); din consumator, neo-omul consumard devine şi consumant, pentru că se auto-devoră, îmbolnăvindu-se de pe urma cultivării unor relaţii sociale reci, cancerigene. El nu mai aspiră la ceva, ci acceptă ce i se pune la îndemână, numai mult să fie. „Nu trebuie să depui niciun efort” - i se promite -, iar „simplul fapt că te uiţi e un câştig”. Or, tot ce facem noi este că depunem efort pentru a nu depune efort, copiind modele străine. Astfel devine spălarea creierului un fel de doi într-unul, bonus cu efect letal.

Pe de altă parte, în ultimul deceniu, natura a ajuns, din agresată şi neglijată, agresatoare; şi-i abia începutul. Omul nu a respectat-o, nu a ocrotit-o, aşa că nu-i de mirare că ea răspunde cu aceeaşi monedă. Relaţia de dragoste, sau cum zice românul, de frăţietate cu natura a dispărut iar ruptura este un divorţ fără partaj. Fratele românului, codrul, a fost tăiat, pe furiş sau cu acte în regulă, printr-o acţiune de despădurire fratricidă. Însă nu rănile dealurilor sângerează când terenurile alunecă în linişte, înghiţind case şi cedând în faţa puhoaielor… alunecarea se petrece şi în ceea ce priveşte relaţiile inter-umane. Într-un documentar despre oraşul Barcelona se menţionează că de Ziua Îndrăgostiţilor se dăruieşte „un trandafir pentru iubire şi o carte pentru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE totdeauna” – câtă profunzime, dreptate şi normalitate transmit aceste câteva cuvinte! La noi sărbătoarea aceasta a fost copiată dintr-o sclifoseală mercantilă, deturnându-i simbolistica gestului şi nobleţea sensului original printr-o ieftină maimuţăreală de tip kitsch, deşi exista deja Dragobetele românesc pe care tinde să-l înlocuiască.

Lăsând la o parte contextul social, în ceea ce priveşte literatura, raportarea ei la realitate nu coincide raportării ei cu realitatea: nefiind productivă (ci mai degrabă speculativă), nu va fi profitabilă decât în măsura găsirii segmentului său de public. Lipsa publicului nu va însemna eşuarea, ci doar îngheţarea într-un proiect fără aderenţi-consumatori, ajungând la o vidare (vidul având avantajul unei protecţii faţă de viruşii şi microbii pasager-perturbatori ai modelor, tendinţelor). Va fi un produs fără căutare, chiar un anti-produs. Aici, desigur, s-ar mai putea spune şi că lipsa publicului scoate la iveală pe de o parte faptul că nu s-a avut în vedere formarea lui dar şi nivelul relativ scăzut şi starea de apatie - atât a formatorului de opinie, cât şi a publicului ţintă. Lasă că şi cultivarea cuvintelor este pusă pe ultimul plan, deoarece în lipsa vocabularului putem să folosim mijloace descriptive - gestul şi gestica. Siliconarea în scopul perfecţionării estetice a atins şi cuvântul (vezi actuala tendinţă de a nu mai pronunţa vocalele, preluarea fără rezerve a unor neologisme, cum şi a limbajului specific internauţilor, folosirea greşită a unor expresii sau cuvinte – de ex.: confuzia între decât şi doar, datorită şi din cauza), ceea ce, simetric, deschide uşa artificialului. Pe de o parte antiprodusul poate avea valoare, dar nu de o bună întrebuinţare, pe de alta, talerul non-literaturii înclină balanţa, dezechilibrul indicând tocmai tendinţa spre nonvaloare. Cine decide aceasta? Realitatea socio-economică şi politică, relaţiile sociale, mentalităţile, lipsa educaţiei, incultura şi negarea tradiţiei. Este preferată frumuseţea exterioară, superficială, de suprafaţă, poleiala de unică folosinţă înlocuind patina celei clasice, misterioase, profunde – acel „parcă pentru totdeauna”.

Misterul însuşi a căzut în derizoriu, fiind înlocuit de surogatul său, sex appeal-ul. Exibiţionismul ţine loc de cuvânt, comunicând mai direct un mesaj simplificat, atingându-şi scopul mult mai eficient şi mai rapid. Demitizarea a repus în func-

10.-II-2014

Nr. 2/30

ţiune limbajul primar. Gestul a contaminat chiar şi bunele moravuri, astfel că, astăzi, cred că cea mai vândută carte ar fi cea a proastelor maniere: antiliteratură de cartier get-beget, populară, confortabilă şi care să nu depăşească o sută de pagini, că ne obosim… ochii, că mintea, deh!, prea multă învăţătură strică! Pe cât de mult determină prostul gust evoluţia societăţii şi a relaţiilor - în sensul comunicării directe interumane, nu prin tehnologie -, printr-un peremptoriu simetrism se dezvoltă o criză de idei, o sărăcire contingentă şi izolarea, la propriu, într-un curent subteran spiritual. De ce în subteran şi nu în vechiul turn de fildeş – ori mai degrabă de carton presat?! Pentru că lava se formează şi erupe dintr-un adânc.

Pe lângă sărăcirea materială proliferează cea spirituală. Pe cât de mult se îmbogăţesc şi se îmbuibă unii, pierzându-şi identitatea într-o puţinătate spirituală, tot pe atâta se îmbogăţeşte şi sporeşte lava clocotitoare în spiritele evoluate. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi există şansa remizei: tăcerea. Unii tac pentru că au de ascuns conturi şi depozite, ceilalţi pentru că păzesc şi ocrotesc altfel de valori. Şintr-un caz şi-n celălalt este vorba însă tot de o formă de evoluţie; depinde numai spre ce. Întuneric sau lumină, viaţă şi moarte – viaţa noastră este duală. Bine ar fi fost dacă am fi experimentat în aceeaşi viaţă şi cum este să fii sărac dar şi bogat cu duhul – deocamdată se pare că ne vom rezuma la faptul că „bogatul nu-l crede pe sărac”, că săracul încă îl mai crede pe bogat, pe linia unei tradiţii strâmbe, conform căreia fatalmente îl alege să-l conducă, iar şi iar, obişnuindu-se cu gândul. Nu are nimeni nimic împotriva bogăţiei, doar că şi aceasta trebuie cultivată, altfel dai mărgăritare la porci!

Până să ajungem în momentul înclinării balanţei vieţii, trăim pentru a ne hrăni corpul, uitând că acesta e trecător, şi că, de fapt, ar trebui să ne iubim sufletul. Iubim forma, şi nu substanţa. Iubim gestul şi nu cuvântul. Oricum, nu iubim iubirea, nu ne iubim nici pe noi, nu-i iubim nici pe ceilalţi – „aproapele”. De fapt, nu suntem educaţi întru iubire, ci întru luptă, competiţie, viaţa ca luptă (or, în acea societate perfectă, ideală viaţa ar trebui privită ca iubire, cu ochii iubirii!). Resorturile mentalităţii ar trebui din când în când băgate într-o reparaţie ori revizie generală şi aici ar trebui să aibă un rol Bise-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rica, dar nu pentru cultul, ci cultivarea moralităţii.

Atunci am da atenţie nevoii de iertare de sine, de împăcare cu noi şi cu opozantul nostru, printr-o simplă şi directă punere în practică a dictonului „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Altfel, degeaba plătim acatiste. Gândurile negative, necinstea şi convingerile egoiste separă, pe când gândurile iubitoare unesc, ele sunt cele care te fac să-l respecţi şi pe cel care nu este de acord cu tine. Pentru a ieşi din materialitatea limitativă şi a intra în zodia spiritualităţii trebuie ca mai întâi să ieşim de sub tutela formei şi chiar şi a tiparelor/convenţiilor şi să acceptăm că este posibil şi altfel - atunci ne vom putea vedea sufletul, direct şi nu neapărat… senzaţional – deh, iertate fie-mi aceste iluzii de poet plin de un entuziasm naiv, potenţat de o sinceritate brutală! ***** Se pune întrebarea spre ce evoluăm, sau spre ce ne îndreptăm. În cazul literaturii, nu întotdeauna noile combinaţii şi alăturări mai mult sau mai puţin aşteptate de forme şi sensuri sunt rezultatul unui produs cultural şi nici nu au valoare. Între aspiraţii culturale şi nepriceperea de a mânui actuala libertate de exprimare ce a alunecat în libertinaj, cum şi opţiunea de a ne exprima contra naturii şi aspiraţiilor noastre, se confundă libertatea de afirmare (într-un domeniu) cu libertatea de expresie. Îngrijorarea şi tristeţea vin din faptul că deşi apar tot mai multe volume de versuri, oamenii au tot mai puţină nevoie de starea de poezie. Şi deşi, paradoxal, sunt din ce în ce mai mulţi poeţi, este din ce în ce mai puţină poezie. Şi pe măsură ce scriu tot mai mulţi, tot pe atâta citesc mai puţini. Cândva, numărul „scriitorilor” îl va depăşi pe cel al cititorilor.

Profesia aceasta se transformă în meserie şi se demonetizează. Mai mult, a scrie a fost înlocuit cu a publica, de parcă există pliculeţe cu efect solubil instant şi dacă torni şi nişte apă, scoţi imediat un roman ori o plachetă de versuri! Mai mult sau mai puţin diluate. Nu prea avem proiecte şi programe culturale (iar cele ce există sunt sponsorizate „pe ochi frumoşi”), însă avem oameni „de succes” care încă nu au învăţat să scrie şi să citească bine, dar s-au născut scriitori, din moment ce viaţa lor e un roman (am auzit la radio chiar expresia cât un roman !).

10.-II-2014

Nr. 2/30

Rafinamentului spiritual şi plăcerii estetice a exerciţiului stilistic (talent plus transpiraţie) i-a luat locul o simplă versificaţie impură, descriptivă, improvizată. Se spunea pe vremuri pentru lucrul de calitate că e făcut de mână, nu de maşină sau făcut în casă, nu de fabrică, preferând unicatul produsului de duzină. O astfel de producţie în serie avem acum.

Oricine se poate face poet, numai bani să aibă! Şi această tristă şi plină de humor situaţie este cu atât mai vizibilă cu cât nici punerea şi repunerea în discuţie a literaturii noastre clasice nu mai are efect, necum finalitate, fiind falimentată de chiar publicul cititor, respectiv de nepăsarea şi totala sa ignorare a acestei teme, dar şi de jocurile de interese din lumea literară. Într-un astfel de climat a fost posibilă atacarea lui Eminescu. Dar Eminescu nu trebuie apărat – de fapt, el ne apără pe noi, el este o cale pe care putem sau nu să o alegem, în funcţie de relaţia personală pe care simţim că o avem cu spiritul scrierilor sale.

Desigur, atenţia publicului este reţinută mai degrabă de can-can-urile despre autori şi scoaterea la iveală a unor secrete, bunăoară scurgerea cu picătura a unor informaţii parţiale din dosarele lor de la securitate. Reputaţia unui om de cultură a ajuns să depindă de o „extragere loto” dintr-o arhivă: turnător, neturnător… ori doar colaborator …ori şi urmărit şi colaborator… ş.a.m.d. La atât de puţin se rezumă în zilele noastre preferinţa pentru sau evaluarea unui autor (câteodată pe bună dreptate, pentru că decât să te simţi veşnic cu musca pe căciulă, mai bine iei tu primul taurul de coarne, mărturiseşti şi îţi ceri scuze în faţa opiniei publice; oricum, până la urmă adevărul tot iese la suprafaţă!). În afara subiectului de can-can, ce îngroaşă conturile tabloidelor, drama situaţiei în sine este diluată la nivelul societăţii de însăşi nepăsarea opiniei publice şi de minimalizarea importanţei luării unei atitudini în cadrul Uniunii de creaţie respective. În fond, ce i se întâmplă celui demascat, ce „galoane” i s-ar putea smulge? Rămâne cu drama sa personală şi lumea uită repede.

Dar locurile rămase goale prin prăbuşirea dramatică a unor cariere literare importante până mai ieri sunt vânate de scriitorul de tip nou, care. de obicei. n-are mamă, n-are tată, n-are nicio pată. De bună seamă, se consideră că este mai curat, mai us-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca… şi mai talentat. Dar cum poţi să-i explici unui versificator rudimentar că degeaba face versuri pentru că asta nu e poezie! Ce e poezia? te va întreba. Oare dacă i-ai reproduce o definiţie a lui Edgar Allan Poe, ar înţelege-o? – Poezia stârneşte stări imprecise cu mijloace precise. O exprimare directă, pragmatică îl va face pe nepriceput să exclame: „păi, da, asta şi scriu, cu mijloace precise!” – confundând însă realitatea, faptul cotidian, dramoleta din colţul uliţei cu drama ideatică ori fiinţială a poetului, a făuritorului; confundându-l pe acesta din urmă cu rapsodul de la vreun canal TV ori cu folclorul declamat la nunţi, puternic susţinut şi mediatizat contra cost.

Suficient ca să-i stârnească neo-poetului stări precise cu mijloace imprecise... la aşa maniere!

De cealaltă parte, există încă – să zicem, pentru a ne păstra echilibrul dar şi bunele maniere – o fatalitate a lipsei de motive. Acest fatalism nu mai este de aşa-zisul tip mioritic (şi aici ar fi de discutat despre o falsă fatalitate), nu, ci acum este determinat de sentimentul zădărniciei, inutilităţii şi al lipsei de perspectivă, iar literatura actuală o demonstrează cu prisosinţă; prezentul este aşa de schimbător şi alunecos, încât i-a luat locul imediatul cu efect instant. Ciobanul arhetipal din Mioriţa a devenit alegătorul aghesmuit al lui Nenea Iancu, după ce a citit degeaba Schimbarea la faţă a României – drept pentru care a vândut la Anticariat pe câţiva bani toată biblioteca sa clasică. ****** Ce să mai vorbim despre curente ori, şi mai şi, revoluţii literare! O regulă a bunului sens poate furniza un contraargument, în sensul că o mică revoluţie literară poate să aibă loc ori de câte ori apare o carte/câteva cărţi care să iasă în evidenţă (şi să determine şi o schimbare) prin ceva anume din masa amorfă şi manieristă a modelor sau a unei mode în care în special tinerii ţin acum morţiş să scrie, vezi chiar şi multe din producţiile ultimilor ani, ce par fotocopii, din care nu reţii nimic şi care nu emoţionează. Mă gândesc în special la miile de versuri – dacă nu or fi zeci de mii! – imposibil de reprodus şi recitat, ce par a fi scrise de una şi aceeaşi persoană, un soi de autor-personaj colectiv fără nicio posibilitate de identificare. Totuşi, cred că până la urmă se va ieşi din actualul deprimism – după cum a fost denumit de unii literaţi.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Oricum, apariţia unei cărţi bune (nu întotdeauna opera unui scriitor tânăr, scrisul presupunând multă experienţă) este un prilej de bucurie şi aduce o bună doză de speranţă alimentând în mare măsură optimismul care ne-a mai rămas, măcar unora. Iar această situaţie fericită va avea rezonanţă în special la tineri, nu numai pentru că au nevoie de optimism ca de aer, dar şi pentru că ei deja şi-au adus tributul de jertfe în decembrie 1989 şi se consideră acum nişte moştenitori nenorocoşi ai unor generaţii anterioare contestate.

Din păcate imediat după acel decembrie am picat ca din cer, nepregătiţi şi încă având capul în nori, într-o criză economică (dar care nu era a noastră, pentru că abia începuse a bate vântul schimbării şi a încolţi sămânţa capitalismului). Dintr-o dată timpul celor din Vest nu a avut răbdare cu noi iar criza de conştiinţă nu şi-a mai consumat etapele. Am luat de-a gata ce ni s-a dat, copiind occidentul cu o foaie de indigo uzată, că atât aveam. Normal că originalul nu putea să semene cu copia! Tot astfel, ne-am declarat anticomunişti şi am crezut că, gata!, l-am învins. Îmi amintesc de acel 12 ianuarie 1990 când vuia văzduhul de protestele din Piaţa Victoriei. Eram grupuri-grupuri, colegi sau rude sau proaspăt înfrăţiţi, ne întâlnisem într-o lume a ideilor comune şi fiecare îşi spunea părerea; cine ştia o boabă de franceză sau engleză răspundea în faţa câte unui microfon întins de un reporter de la vreun canal de televiziune străină ba că noi preferăm modelul de democraţie francez, ba suedez... E timp de-atunci, dar oare care e modelul nostru de democraţie astăzi, ar diferi oare acum răspunsurile de cele de atunci? Mai aproape de zilele noastre, citeam pe un blog afirmaţii precum „Vreau să mă pozeze alături de o idee” şi mă gândeam, ca şi acum: adică dacă mă pozez alături de Statuia Libertăţii sau de Turnul Eiffel, la ce foloseşte? Într-o viteză accelerată a trebuit să copiem ce venea „de dincolo” gata ambalat frumos; or, criza de conştiinţă declanşează o sporire a atenţiei, concentrând atenţia asupra unor elemente disparate în aparenţă, realizarea unui bilanţ şi identificarea cauzelor şi efectelor, cum şi o reacţie şi o atitudine. Am avut barometrul stării social-politice, economice şi culturale dar nu şi acel cap luminat care să ştie să-l folosească, să-l citească. Sau poate că nu a vrut...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE (În acest sens, postasem cândva pe blogul lui Constantin Stan16 un comentariu apropo de Ciocnirea culturilor - II şi acest text rămâne actual, în sensul că după revoluţia în direct, asistăm acum la alunecarea noastră tot mai jos şi tot mai direct. Probabil că am fost prea frustraţi de lipsuri şi acum suntem în stare să înghiţim orice, oricât, oricum, bun sau rău, trăind într-o dimensiune şi o relaţie cantitativă cu existenţa).

Era bine ca măcar un astfel de om, din rândul intelectualilor, sau hai să zicem un înţelept, să preia din optimismul şi curajul tinerilor şi să aibă perspectiva revoluţiei conştiinţelor ca miză a unui manifest literar/manifestare în literatură, în condiţiile în care mentalitatea revolută (câtă o fi fost!) a fost pusă pe butuci de o revoluţie indirectă, cu circuit închis, dată, poate, prea mult în direct pentru a nu ascunde ceva prin abaterea şi distragerea atenţiei de la ce se petrecea în spatele scenei sau în spatele ecranului. Oricum, nu s-a reuşit ratarea punctului de plecare, ci doar o amânare temporară. Iar salvarea prin cultură va fi preluată de generaţiile viitoare, care vor şti să preţuiască bogatul nostru patrimoniu spiritual – altfel riscăm să devenim nu numai o colonie, ci şi o rezervaţie în care puţina populaţie autohtonă rămasă va stârni doar curiozitate, nu respect.

Dar orice carte bună, poezie sau roman mai scurtează puţin câte puţin lunga listă a lipsei de motive. De aceea literatura tinerilor este cel mai bun barometru şi dacă acesta indică numai ploaie şi nori există mari semne de îngrijorare.

Sfârşit

16

Constantin Stan (n. 28 iulie 1951, București, d. 9 august 2011, București) a fost un prozator si publicist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Serghei Esenin Motive persane (fragmente) Lângă-un fişic de ruble, la masa din dugheană Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc: Cum oare, murmurându-l în limba ei persană Să-i spun frumoasei Lala gingaşul „te iubesc“? Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină: În dragoste cuvântul e de prisos oricând, În dragoste se tace sau se suspină-n taină Vorbesc doar ochii mistuitor arzând În dragoste sunt toate mireasmă si furtună Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt. „Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.

Johann Wolfgang Goethe Despărţire Ochii ei şoptesc iubirea, Buzele-mi nu spun nimic.

Grea, ce grea e despărţirea Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng Şi se cheamă-n limbă mută: Mâinile ce ni se-ating, Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo, Îţi sorbeam al gurii mied, Şoapte – floare de brânduşă Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară, Roze-n mână n-o să-ţi pun.

O, Francisca,-n primăvară Ne-a ucis un ger nebun. (trad. Nicolae Dabija)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

fel, direct viața reală în „paradisul comunist”. El face parte dintr-o generație de excelenți oameni de film, fiind, de exemplu, coleg la regie cu Andrei Tarkovsky, jucând chiar în filmul de diplomă al acestuia. A murit subit, destul de tânăr, la bordul unui vas, pe Volga, în timpul unor filmări.

LA TEATRUL-PUB „ÎN CULISE” Autor: Eugen Cojocaru, Germania

Locația nu e deschisă de multă vreme, dar are, deja, un nume bun (www.inculise.ro) printre iubitorii de teatru „direct și proaspăt”: subsolul unei mari clădiri din Piața Națiunilor Unite, București oferă o atmosferă tipic relaxantă, de bun gust, singura disonanță fiind integrarea pereților de cărămidă și a conductelor „intestinale” în designul interior. Superb detaliu ce propulsează vizitatorii direct în „aparatul digestiv” și subteranele unei societăți în tranziție, în continuă mișcare, căutare, facere, făcătură… Subversivitatea creată ne duce cu gândul la filme de referință ale incisivcriticului Terry Gilliam.

Spectacolul din ianuarie 2014 a avut premiera în noiembrie și se poate afirma că actorii Afrodita Androne (secretara), Ovidiu Cuncea (regizorul) și actorul-regizor Dan Tudor (țăranul) au ajuns în scurt timp la un spectacol profund, subtil și „bine temperat/stăpânit”. Vasili Şuşkin17 (19291974) știe despre ce vorbește în această piesă, ce ne prezintă un țăran sosit la celebrele Studiouri „Mosfilm” să se facă actor - el însuși născut într-o familie de țărani, și-a pierdut tatăl ucis de bolșevici, deoarece s-a opus colectivizării. Până să devină un prolific și apreciat actor, scenarist și regizor a lucrat în uzine sau colhozuri, cunoscând, ast17

Vasily Shukshin Makarovitch (rusă: Василий Шукшин), n. la 25 iulie 1929 în Srostki în Siberia Krai (în prezent Altai Krai) – d. 2 octombrie 1974 (45 ani) Kletskaïa (Vologda Oblast) a fost un actor, regizor, scenarist și scriitor sovietic.

Tudor Dan,

Afrodita Andone şi Ovidiu Cuncea

În adaptarea Trași la xerox regizorul Tudor Dan reușește un spectacol dinamic, plin de ne-

prevăzut, cu numeroase scene comice de situație prin contrastul dintre așteptările „țăranului” șmecherit și pus pe căpătuială în capitală și regizorul „estetician pur-sânge” cautând cu disperare unul autentic.

Ovidiu Cuncea întrupează cu mult talent și dragoste de detaliu – asemenea colegilor săi – un regizor „îmbătat” și ultra-convins de „genialitatea” sa, pierzând orice raport cu realitatea. Câte paralele actuale ne inspiră! Actorul ne oferă câteva delicioase parade caricaturale, printre care amintim scena în care „răcnește” euforic-sentimental un cântec tematic patriotic. Lui Ovidiu Cuncea îi reușește cu măiestrie să intermedieze involuția personajului către un imbecil fan al noului parvenit adaptat timpurile de tranziție.

O traiectorie inversă, în oglindă, ne oferă „țăranul” care încarnează „evoluția” de la natură/ naturalețe la falsitatea bine însușită... Venit „cu ambâț” să devină mare actor și să câștige bani mulți, interpretat cu rafinamentul comic discret specific lui Dan Tudor, e neclintit în încăpățânarea și convingerile sale. La început pare curat și natural, exasperându-l pe regizor cu stângăciile sale, pe care le pierde destul de repede și, „bine orientat” de viclenia nativă a țăranului dezrădăcinat, își impune treptat, dar sigur, părerile lui despre lume și film, transformându-l pe regizor într-un fervent și orb admirator!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nici unul, nici celălalt nu înțeleg ceva din realitate ori arta filmului și, într-un climax bine stăpânit de regizor, se potențează reciproc într-o cascadă de situații comic-rizibile, pierzând în final ultimele trăsături naturale ce le mai aveau.

Deși Afrodita Androne are un rol de mai mică întindere, reușește cu brio să dea viață unui personaj pitoresc, o secretară sătulă de aerele șefului imatur și pretențiile branșei, îl tratează matern și din scurt ca pe un copil lunatic ce este.

Delicioase repetitivele scene în care ea vine la câte o „criză” de-a lui și-i vâră, fără să-l mai întrebe, un pumn de pilule în gură cu un pahar de apă. În contrast cu ceilalți doi „lunatici”, ea, din nou observăm ca la mulți alți mari autori, femeia e „pământeana” ce încearcă disperat să salveze natura din noi și din jurul nostru. Afrodita Androne este, așadar, sarea și piperul „rețetei” spectacolului și, în acest spirit, împlinește apoteotic finalul, când, sătulă de elucubrațiile bărbaților, ia o bară lungă de fier și aleargă mult timp după ei, spre satisfacția și în aplauzele entuziaste ale sălii pline.

După mai multe ieșiri la rampă, actorii se retrag și mai oferă un reușit „truc regizoral” de metafinal plurisens: pe un ecran se derulează în sens invers scenele piesei, ca o dovadă a lumii actuale „pe dos”, dorință de întoarcere la original și nefalsificat – gesturi ale unui arc à rebours rupt din infinitul unui Paradis pierdut.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Edgar Allan Poe

Annabel Lee De demult s-a-ntâmplat, de demult…

Era lângă-o mare cu ape-argintii, O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi, O fecioară, Annabel Lee; Şi trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu, Şi trăia – să mă poată iubi.

Eu – un copil – şi ea un copil, Lângă-o mare cu ape-argintii, Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire Ca un cântec – Annabel Lee; Şi priveau, pizmuind preacurata iubire, Chiar serafii de sus, din tării. Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult, Lângă marea cu ape-argintii Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor, îngheţând-o pe Annabel Lee; Măritele-i neamuri au dus-o departe.

Departe de mine, spre miazăzi, Şi-au închis-o în mormântul de piatră, Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi, Pizmuindu-ne priveau din tării Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu Lângă marea cu ape-argintii) Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros, îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.

© Eugen Cojocaru

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea Celor mai bătrâni decât noi, doi copii Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii Şi nici îngerii de sus, din tării, Nici demonii din funduri de-ocean N-au să poată vreodată visul meu despărţi De-al frumoasei Annabel Lee. Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând Al fecioarei Annabel Lee; Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ai frumoasei Annabel Lee; Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat, Lângă draga, iubita, logodnica mea, în mormântul din ţărmuri pustii, Lângă ţărmuri cu valuri pustii. (trad. Mihu Dragomir)

Charles Baudelaire Uitarea Vin’ lîngă mine, suflet veninos, Molatec monstru, fiară adorată!

Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată În coama părului tău greu şi gros; În rochia ta cu falduri parfumate Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu! În somn îţi voi aşterne fără teamă Pe trupul tău cu străluciri de-aramă Un nesfîrşit sărut prelung şi greu. În patul tău, abis de desfătare, Se stinge orice gînd chinuitor Şi gura ta e-un nesecat izvor De sărutări şi aprigă uitare.

Robit acestui crud şi drag destin, Voi asculta poruncile-i perfide Şi muncenic blajin care-şi deschide El însuşi rănile, de rîvnă plin, Voi suge-otrava binecuvîntată, Adormitoare-a vechilor torturi, Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri În care n-a fost suflet niciodată.

(trad. Al.Philippide)

Madrigal trist I De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!

Fii tristă şi frumoasă, draga mea! Învie-n zvon de rîu şi văgăuna, În ochii plînşi e farmec, şi furtuna Din orice floare face cît o stea.

Nr. 2/30

Cînd în restrişte fruntea ţi se pleacă, Iubirea mea îşi încordează dorul Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă Şi peste viaţa ta de azi, săracă, Trecutul hîd îşi desfăşoară norul.

Mi-eşti dragă mult, cînd ochiul tău prelung O undă caldă ca de sînge-l doare, Cînd alintîndu-te nu pot s-alung Prea grele chinuri care te străpung Ca un suspin adînc de om ce moare. Îţi sorb-dumnezeiască voluptate, Lăuntric imn cu mlădieri suave Din pieptul dornic gemetele toate, Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate, Străluminînd de perlele jilave !

II Ştiu bine eu că inima ta plină Şi-acum de vechile iubiri jertfite Se mistuie-n jeratic de lumină, Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină Trufiile femeii osîndite ; Dar, pînă cînd în visurile tale Nu se va oglindi fără zăbavă, Iubito, Iadul tot, în vis de jale, De groază şi de fum şi de pumnale, Înamorată vajnic de otravă, Cu frică deschizînd oricui şi-n toate Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav, Zbătîndu-te cumplit cînd ceasul bate, De nu te-or prinde braţele-ncordate Ale ne-nfrîntului dezgust puhav, Nu vei putea, regină în robie, Iubindu-mă cu spaima ta mereu, În noaptea-ngrozitoare de orgie Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie : “Sînt pe potriva ta, stăpînul meu! » (trad. M. D. Ioanid)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

ADRIAN BOTEZ POVESTIREA BĂTRÂNULUI CÂINE JIMMY - poveste irlandeză Odată, demult, în tinereţele mele, eram în vizită la o fermă de conac, de lângă Belfast, la un irlandez cumsecade, cu care eram oarecum rudă, după stră-stră-bunica mea dinspre mătuşa mamei… Era vară. Într-o noapte, târziu, stăteam crispat, la fereastră, ascultând o cu totul specială voce de câine.

Am fost grozav de impresionat de expresivitatea durerii din scheunăturile câinelui. De câteva nopţi, ţinea, în limba lui câinească, discursuri atât de elocvente şi elaborate, de o retorică atât de copleşitoare, despre tristeţile lumii, despre toate suferinţele pământului, amestecând perifrazele cu pasaje de revoltă, de orgoliu rănit profund şi chiar de scurte catilinare încât chiar în acel ceas târziu şi fără lună, am început să fac un studiu sistematic şi febril, asupra variatelor sunete şi extrem de complicatelor modulări şi tranziţii, pauze şi intensităţi - notând, într-un tabel, prin raportare, împrejurările de emitere a tuturor acestor semne şi semnale: cine era prin preajma câinelui şi ce făceau cei ce-i dădeau târcoale, sau îl ascultau - calcule vizând bătaia vântului, intensitatea întunericului, magnetismul variabil al pământului, al lunii, al pietrelor şi copacilor – precum şi măsurători asupra subtilităţii luminii licuricilor, asupra tăcerii bruşte a broaştelor şi, bineîn-

10.-II-2014

Nr. 2/30

ţeles, asupra huhuitului huhurezilor. Atât de sistematic şi complet comparatist a fost studiul acelei nopţi (poate că, în subconştient, nutream ambiţia de a propune în Parlament, în Camera Lorzilor chiar, pentru prima oară în istoria politicii, un câine atât de uman, sau atât de puţin uman, ţinând cont de sinceritatea discursului său…) , încât dimineaţă m-am simţit deplin încâinat şi profund introdus în vasta materie şi spiritualitate a suferinţei şi limbii bătrânului dulău. Aşa că m-am dus ţintă la cuşca unde-şi aştepta acesta moartea, înconjurat fiind de iritarea tuturor membrilor conacului, unde hălăduiam de-aproape o lună: oameni, bibilici, măgăruşul cu care se rezolvau problemele umilitoare de tracţiune şi cărăuşie, găini, gâşte, alţi câini şi un clan viclean de pisici. Bătrânul dulău, cu botul alb ca neaua, nu se arătă nici mirat, dar nici grozav de stingherit sau încântat de vizita mea matinală. Se mulţumi să aştepte, politicos, să încep eu conversaţia. Ceea ce şi făcui, deîndată, cu mult zel, pentru a-mi verifica, prin dialog, cunoştinţele elementare de limbă câinească, dobândite prin studiu individual, nebănuind nici cu spatele în ce lucruri complicate şi periculoase voi fi angrenat, de curiozitatea mea prostească:

- Bună dimineaţa. Mă numesc Fitzpatrick, şi aş vrea , în cazul în care-mi permiţi, să te-ntreb câte ceva.

- Bună dimineaţa, domnule Fitzpatrick, şi primiţi întreaga dovadă a stimei mele, în calitatea pe care-o aveţi, de oaspete al acestui conac! - hămăi,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE neaşteptat de politicos şi ceremonios, bătrânul câine. În măsura în care voi putea, voi răspunde curiozităţii dumneavoastră - continuă el, în aceeaşi notă de curtoazie. Mă simt sfârşit de puteri, de tuse şi de enervare - dar mă aflu foarte bucuros şi măgulit că un om a binevoit, în sfârşit, să pătrundă, prin efort intelectual susţinut şi salutar, subtilităţile limbii noastre. Dar, repet, mă simt foarte…

- Tocmai asta voiam să vă întreb, domnule… trecui şi eu, imediat, obligat de regulile politeţii, la persoana a doua plural.

- Jimmy. Jimmy , aşa-mi zicea stăpânul, când încă avea răbdare să discute cu mine, în expediţiile noastre pe coclauri. O fi ăsta numele meu adevărat nu mai ştiu. Sunt prea bătrân. De când nu-mi mai permit reumatismele să urc dealurile, numele meu sa schimbat şi este rostit într-o limbă cu totul subcâinească şi nedemnă de un gentleman - ceva între „tâmpit bătrân”, „cotarlă bună de-necat”sau „mâncate-ar fript hingherii”.

- Voiam să discutăm - trecui eu, foarte diplomat, peste penibilul situaţiei, create de evocarea ultimelor apelative, la ordinea zilei, pentru conlocutorul meu - voiam să discutăm despre motivul revoltei dumneavoastră.

- Şi dumneavoastră aţi fi la fel de revoltat ca şi mine, domnule Fitzpatrick, dacă vi s-ar tăgădui onorabilitatea familiei din care vă trageţi, precum şi dreptul de a muri onorabil.

- Fireşte, mă grăbii să-i întorc, pe cât posibil, la rându-mi, atitudinea politicoasă şi curtenitoare.

- Da, domnule Fitzpatrick, aceşti meteci din ogradă, majoritatea chiar iloţi sadea (numai priveşte-l pe măgarul ăla servil…) - îndrăznesc să pună la îndoială stirpea mea nobilă şi stirpea pe care am slujit-o, cu credinţă, în lumea oamenilor: familia O'Finnegan.

- Dumneavoastră, domnule Jimmy, sunteţi…?

- începui eu, nesigur şi, oarecum, intimidat de aerul grav şi vibrând de nobile-orgolii, al conlocutorului meu.

- Da, eu sunt stră-stră-strănepotul celui care a înfruntat, alături de casa nobiliară pur irlandeză O'Finnegan, pe însăşi măria-sa Satana, sumbrul şi taciturnul măcelar Oliver Cromwell - iar bunicul meu a participat la cel mai ciudat şi mai măreţ şi e-

10.-II-2014

Nr. 2/30

roic război al acestor ţinuturi de lângă Belfast. Da, domnule Fitzpatrick, şi cine-mi tăgăduieşte istoria, nu mă tăgăduieşte doar pe mine, ci tăgăduieşte neamul irlandez, şi-l tăgăduieşte pe însuşi Dumnezeu din ceruri - se aprinse, treptat, ameninţător, bătrânul dulău - hămăiturile lui, adevărate sacade oratorice, astupând toate zgomotele dimineţii - scârţâiturile de uşi şi porţi, şi de care greoaie, şi gâgâiturile, măcăiturile - şi lătrăturile uşuratice ale tineretului canin.

- Domnule Jimmy, vă rog să nu mă bănuiţi că m-aş fi aliniat, cumva, denigratorilor dumneavoastră şi ai nobilei familii O'Finnegan…

-Fie-mi iertată remarca, dar dumneavoastră, domnule Fitzpatrick, care am înţeles că veniţi de la Londra, nici nu prea aveţi cum să fi auzit de vremurile eroice ale Irlandei - şi cu atât mai puţin de familia O'Finnegan. Pe la Londra nu se spun decât minciuni ordinare şi calomnii murdare şi perverse, la adresa noastră, stimate domnule Fitzpatrick - îşi rezemă bătrânul câine capul de labe, cu ironie amară, cu mânie înnăbuşită şi revoltă neputincioasă, care-i stinseră glasul şi-l înecară într-o tuse seacă şi chinuitoare.

- Domnule Jimmy, dacă pot să vă ajut… - începui eu, foarte stingherit de lipsa de diplomaţie a dulăului, care contrazicea flagrant bunele maniere, de care făcuse uz până atunci, şi care sunt atât de necesare într-o discuţie care abia s-a-nfiripat.

- Nu, domnule, nu mă puteţi ajuta decât întrun singur fel.

- Care, domnule Jimmy?

- Unul singur, da, domnule Fitzpatrick: să-i spuneţi gazdei dumneavoastră să-mi acorde o moarte conformă cu onorabilitatea stirpei mele, a neamului meu, a meritelor mele personale şi ale strămoşilor mei eroici. Nu blestemata şi ruşinoasa injecţie letală, dată de mâna unui călău , nenorocit şi ipocrit, de veterinar…

- Ci?… - întrebai eu, puţin surprins şi aţâţat de posibila urmare explicativă a frazei dulăului.

- Ci moartea demnă de un ostaş, da, domnule, un ostaş! - căci şi eu, şi tot neamul meu, am fost o stirpe mândră de războinici: doresc, şi asta e ultima mea dorinţă, să mi se acorde moartea de ostaş, prin plumb şi pulbere de puşcă… împuşcarea onorabilă, domnule Fitzpatrick - şi, de supărare şi indignare, i

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se stârni bătrânului, iar, nesfârşita şi chinuitoarea tuse, care aduse pe botul său câteva picături de sânge.

- Da, domnule Jimmy, voi face toate demersurile…

- De fapt, e totuna. Neamul nostru se stinge, şi, odată cu el, o istorie glorioasă, precum aceea a primelor epoci din cerul zeilor.

- L-aţi citit pe Hesiod , domnule Jimmy? – întrebai eu, încercând să abat amărăciunea şi furia mocnindă, din discursul dulăului, printr-o măgulire, recunosc, perversă.

- Stăpânul meu, John O'Finnegan, citea cărţi eroice, cărţi de mare înălţime morală şi spirituală, în biblioteca vechiului conac, pe care l-a cumpărat actualul stăpân… după moartea bunului domn John… iar eu stăteam culcat la picioarele nobilului şi viteazului domn John O'Finnegan, şi ascultam şi mă instruiam neobosit.

- Câtă cinste pentru mine, să vorbesc cu un…

- încercai eu să continuu, pe panta ruşinoasă, pe care o apucasem. Spre surprinderea mea, dulăul mi-o tăie: - Da, domnule Fitzpatrick, spuneţi, că nu e niciun neadevăr - ci e şi adevărat, şi o mare mândrie: da, cu un câine erudit. Da, irlandezii nu sunt doar nişte sărăntoci, irlandezii nu sunt doar beţivii despre care perfidul Albion face atâta propagandă - ci sunt un neam de străvechi erudiţi, sunt harnici, sunt loiali - da, domnule, cei mai loiali de pe faţa pământului!, sunt eroici şi neînfricaţi, precum zeii din ceruri…

- Nu sunteţi creştin, domnule Jimmy? – întrebai eu, strecurându-mi, cu discreţie, indiscreţia pe lângă panegiricul făcut de dulău.

- Ba sunt un foarte pios creştin, dar metaforele antice îmi sunt mai la îndemână şi mă însufleţesc mai mult, în discursurile mele, de fapt, adevărate şi triste solilocvii. Căci atât mi-a mai rămas, domnule Fitzpatrick, discursul de unul singur, predica în pustiu, stimate domn …

- Nu v-aţi simţi mai uşurat dacă mi-aţi spune, dacă mi-aţi povesti, mărturisi, acum, înainte de…

- Nu vă sfiiţi de cuvinte, şi nici de mine, domnule Fitzpatrick - da, înainte de moarte! Nu mi-e frică de moarte, cum nu i-a fost nimănui din nea-mul meu - ci de o moarte dezonorantă, asta da, domnule! Da, domnule, moartea trebuie să fie apoteoza vieţii, dacă ai ştiut să fii demn, să-ţi trăieşti viaţa

10.-II-2014

Nr. 2/30

cum trebuie, cu cinste şi loial crezului tău şi al neamului tău. Singura amărăciune este că, unui bătrân şi pios catolic ca mine, nu-i va fi acordată sfânta împărtăşanie, înainte de moarte - şi asta din nişte obscure şi ciudate raţiuni, care ţin de prejudecăţi şi mai obscure, şi mai ciudate: noi, câinii, suntem demni de a apăra, cu viaţa noastră, viaţa stăpânilor noştri, suntem demni de a muri pentru ei sau alături de ei, pe câmpul de bătălie, sau la mormântul lor să ne stingem, de durere - ne dăm sângele pentru patria şi Dumnezeul Irlandei - dar nu suntem găsiţi demni de a fi împărtăşiţi creştineşte, ca orice simpli muritori care şi-au făcut, întreaga lor viaţă, datoria, nimic altceva decât datoria - dar deplin, fără nicio şovăială - deplin, stimate domn, faţă de patrie, neam şi Dumnezeu… şi suntem daţi pe mâna infamă a… veterinarului… injecţie letală… - şi bătrânul dulău scuipă, iar, sânge, dar, de data aceasta, cu o infinită scârbă.

- Voi face toate diligenţele pe lângă…

- Nu, domnule Fitzpatrick, mi-o tăie, aproape violent, cu nespusă amărăciune, bătrânul ostaş - eu nu cerşesc nimic, nimănui: e regretabil, pentru nişte oameni drepţi, ca irlandezii, că împărtăşesc (unii din ei, cel puţin) prejudecata celorlalte neamuri, care sunt, în general, degenerate - prejudecata despre noi, câinii eroici. Nu-i nimic, demnitatea şi sufletul curat sunt mai presus de toate divagaţiile şi efemeridele vieţii. Dumnezeul eroilor va şti să mă primească sus, în ceruri, cum se cuvine - spălând ruşinea nedreptăţii de pe obrazul nostru - şi, poate, iertând oamenilor irlandezi această singură carenţă a mentalităţii lor - o mentalitate , de altfel, de cea mai înaltă strălucire şi pătrundere… dar, vedeţi, ei nu-şi dau seama că, astfel, refuzându-ne sfânta cuminecătură, ne azvârl, pe noi, fervenţii apărători ai catolicismului - în partea pe care noi am duşmănit-o toată viaţa noastră, contra căreia am luptat toată viaţa noastră - în partea protestanţilor…

- Dar, până la sfânta cuminecătură, pe care, aveţi cuvântul meu de onoare, voi face tot posibilul s-o obţin pentru dumneavoastră, ca meritată răsplată pentru eroismul dumneavoastră…

- Domnule, nu ştiţi nimic, iertaţi-mă că sunt franc cu dumneavoastră, nu ştiţi nimic, pentru că nu puteţi să ştiţi nimic despre eroismul meu. Sunteţi străin. Poate nu e o vină, neapărat - ci, mai curând, să zicem, o întristătoare constatare. O clipă, mă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fâstâcii, cât eram eu de om - şi fusei cuprins de o disperare ciudată… şi de amărăciune… Apoi: - Domnule Jimmy, fiţi, vă rog, generos, şi acum, în faţa morţii, pe care spuneţi c-o aşteptaţi şio primiţi cu toată seninătatea şi demnitatea - până la spovedania, în faţa preotului, care va preceda sfânta cuminecare, pe care v-am promis-o - uşuraţi-vă inima şi amărăciunea - ca-ntr-un exerciţiu pregătitor pentru sacramentele reale - şi povestiţi-mi ceea ce eu nu ştiu, pentru că, şi aici aveţi deplină dreptate, la Londra, unde au locuit părinţii mei şi unde m-a născut mama pe mine, se cunosc prea puţine despre nobila familie O'Finnegan şi despre eroismul ei…

- Nu puţine - nimic! - mi-o reteză, pornit, bătrânul câine. Da, domnule Fitzpatrick, o să vă fac acest hatâr, pentru că sunteţi o inimă curată şi o minte binevoitoare şi deschisă, şi pentru că încercaţi să scăpaţi de blestemul prejudecăţilor - dovadă că, acum, aţi învăţat limba noastră nobilă şi avântată, a câinilor - da, vă voi face hatârul, pentru că, în definitiv, nu v-aţi cerut dumneavoastră naşterea la Londra, în inima perfidiei omeneşti - iar nu la Belfast şi vă voi povesti câte ceva din istoria familiei O'Finnegan. În definitiv, după moartea mea, poate veţi ţine minte să spuneţi şi altora ce a fost odinioară.

Dar astăzi, oamenii nu mai vor să ştie cine-au fost.

Se mulţumesc cu ce vor alţii să facă din ei.

- Vă mulţumesc pentru hatâr, domnule Jimmy - încercai eu să îmbin politeţea cu o undă de ma-liţie.

- O să mă iertaţi - trecu, rezolut, bătrânul câine, peste firava mea intenţie maliţioasă, ca peste ceva prea neserios, pentru a merita să fie luat în seamă - că nu-mi mai amintesc datele, anii, zilele…

Sunt bătrân, şi nu mă ruşinez, căci n-am îmbătrânit la întâmplare ori degeaba. Vă voi relata faptele. Faptele, înainte de toate, sunt dovezi - un neam, o stirpe - există prin fapte - chiar dacă avocaţii chiţibuşari de la Londra şi de mai ştiu eu unde caută să convingă o lume întreagă că faptele fără documente şi cifre şi date nu fac nici cât o ceapă degerată.

Faptele, însă, fac adevărata istorie, chiar dacă, se ştie, istoria este a învingătorilor. Dar memoria popoarelor, până nu va fi învinsă complet de avocaţi tradiţia, tradiţia! dragă domnule Fitzpatrick! va asigura un grăunte de adevăr, în toată această şerpărie, opera de falsificare avocăţească, a învingă-

10.-II-2014

Nr. 2/30

torilor vremelnici. Faptele, aşa cum le mai înregistrează, încă, pe ici, pe colo, tradiţia, străbunica tuturor istoriilor din lume - asigură existenţa reală a omenirii - hârtiile asigură doar existenţa avocaţilor hoţomani şi demagogilor de la Londra - continuă să peroreze bătrânul câine patriot.

- Da, faptele, spuneţi-mi faptele, relataţi-le - mă strecurai, iar, printre frazele bătrânului dulău.

- Nu ştiu dacă va fi o relatare. O relatare necesită, spun încă o dată, precizia părelnică, adormitoare, a datelor. Eu nu mai sunt cu mintea şi memoria în cea mai bună stare. Vă voi face să retrăiţi starea eroică, asta este esenţialul în păstrarea tradiţiei. Vă voi povesti, voi încerca să reînvii imagini, nume, gesturi fundamentale, gesturi de nobleţe şi de autosacrificiu, domnule Fitzpatrick.

- Foarte bine, domnule Jimmy, foarte bine, vă urmăresc cu maximă atenţie… (dac-aş fi fost frust, ca interlocutorul meu, fraza ar fi sunat astfel: „Îţi închipui, oare, că voi scăpa prilejul să mă perfecţionez în studiile lingvistico-canine, numai pentru că tu eşti un bătrân senil, naţionalist şi fanfaron?…).

Bătrânul mormăi ceva, pentru sine sau pentru mine, n-am priceput prea bine. Poate intuia, cu intuiţia ascuţită a muribunzilor, care sunt gândurile mele adevărate. Apoi, tăcu o vreme, reculegându-se, ori, poate, voind să savureze, în de sine, melancolia amintirii, pentru a da, apoi, mai multă forţă evocatoare cuvintelor povestirii - faţă de un străin venetic, cum eram eu. În fiecare povestitor se ascunde un orgolios şi un cabotin. Se auzeau, şi stinghereau acest moment de reculegere, indiferent de natura şi intenţia sa - banalele şi iritantele divagaţii ale bibilicilor şi gâştelor, precum şi glasul gros şi răguşit şi arţăgos al stăpânei fermei, care-i reproşa nu ştiu ce stăpânului. Dar bătrânul câine trecu, cu maximă generozitate şi nobleţe, superior, peste aceste nimicuri, ignorându-le ca pe o muscă supărătoare - şi începu, cu tonul vocii complet schimbat; se simţeau, în tremurul de bătrâneţe, şi tremurul emoţiei sincere, şi abia reţinute lacrimi bătrâneşti - dar bravul ostaş ştiu să se stăpânească, fie şi în astfel de momente de răscruce: - Probabil că nu veţi crede, multe dintre cele pe care le veţi auzi - se asigură el. E treaba dumneavoastră. De altfel, chiar şi mie, celui care le-am ascultat de la bunicul meu - îmi vine greu să înţeleg pe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deplin anumite lucruri. Bunicul meu, ţin să o spun de la bun început, era de un bun-simţ şi de o cinste care l-au şi răpus… englezii n-au, în moartea lui, niciun merit… Dar, după o viaţă în care mi s-au întâmplat şi arătat multe lucruri ciudate, am putut, oarecum, să pun de acord majoritatea celor povestite de bunicul meu, cu cele trăite de mine. Şi, în linii mari, veţi auzi nişte lucruri pe care eu le-am asimilat. Cele pe care nu le-am înţeles deplin, vi le voi enunţa scurt - fără alte comentarii. Veţi judeca singur. Oricum, sper că veţi remarca singur că povestirea mea - nu povestea, cum s-ar şuiera la Londra - se sprijină pe ea însăşi, printr-o logică interioară asemănătoare aceleia din tragediile greceşti, asemenea hybris18-ului.

Vreau să spun că, în cursul povestirii (nu poveştii…) care a urmat, trimiterile erudite, la noţiuni şi texte clasice, nu m-au mirat deloc: se împleteau organic cu personalitatea conlocutorului meu, şi erau fireşti, pentru cineva care ascultase, în nopţile lungi ale iernii irlandeze, culcat la picioarele stăpânului său, pasajele eminente ale literaturii clasice europene. De aceea, aceasta este ultima remarcă, prin care întrerup firul discursului emoţional al bătrânului oştean, câinele Jimmy.

- Era tot într-o vară, ca acum. O după-amiază de vară, în care albinele păroase, de pădure, bâzâiau, molcom şi continuu, peste grădina conacului, prin pomii încărcaţi de rod, peste colinele verzi din depărtare - apoi risipindu-se, în zare, şi intrând în pădurile dese de fagi şi brazi… erau mult mai multe păduri pe atunci, la poala munţilor golaşi. Bunicul meu, pe care, printr-o curioasă coincidenţă, îl chema tot Jimmy, ca şi pe mine - tocmai aţipise pe iarba deasă şi grasă. Fusese un an îmbelşugat, pentru biata Irlandă - obişnuită, ani în şir, cu foametea şi sărăcia, care-şi făceau culcuş statornic şi de lungă durată. Dar tocmai în aceşti ani ce fuseseră grei pentru noi, hulpavii vulturi de stârv năvălesc asupra noastră, să ne apuce până şi ultima bucăţică - şi poartă numele atât de englezi, cât şi de irlandezi… Nu ştiu, stimate domnule Fitzpatrick, cum de o ţară aleasă de Dumnezeu şi un neam ales al lui Dumnezeu, precum Ţara Irlandei şi neamul irlandezilor - are atâtea cozi de topor. Probabil pentru că neamul acesta, 18

HYBRIS s.n. (Lit.) Termen denumind excesul, violența, considerate în literatura greacă antică una din sursele generatoare (alături de destin) ale conflictului și prăbușirii eroului unei tragedii. [< gr. hybris].

10.-II-2014

Nr. 2/30

printr-o compensaţie dumnezeiască, are şi mai mulţi eroi, decât toate neamurile luate la un loc.

Conacul stăpânului bunicului meu Jimmy, viteazul şi cinstitul O'Finnegan, se învecina cu conacul unei asemenea Iude - care se numea O'Brian. Îşi vânduse sufletul diavolului, trecând la religia tâlharilor care veneau, prin noapte, spre gâtul neamului irlandezilor de treabă - veneau cu cuţitele ridicate.

O'Brian, după ce fusese mituit şi ghiftuit cu titluri umflate şi pământuri mănoase, cum neam de neamul lui nu visase măcar - trebuise să-l plătească acest belşug, picat din cer - şi să-şi vândă sufletul către diavol. Se făcuse protestant - şi, de-atunci, îi vâna întruna, neobosit, pe cei de la care diavolul smulsese pământul şi titlurile, prin crimă şi nelegiuire, spre a i le da lui. Da, îi hăituise, Iuda ăsta, zi şi noapte, pe Malloney şi Barck, familiile de la care răpiseră englezii pământurile şi le dăduseră lui O'Brian. Şi acum, după ce-i nimicise şi-i risipise în munţi, îşi îndreptase botul lui nesătul şi către ferma, pământurile şi conacul O'Finnegan. Cum picotea aşa în iarbă, gândindu-se la soarta nedreaptă şi dureroasă - bunicul meu Jimmy prinse, în urechile lui amorţite de zumzetul tihnit al albinelor, un pocnet ca de dop de şampanie deschisă, urmat de un suspin. Apoi, paşi grei şi înfundaţi zdupăiră prin iarbă. Bunicul Jimmy sări, ca gândul, la gâtul uneia dintre umbrele de tâlhari , veniţi pe sub copacii frunzoşi ai grădinii. Se auzi, în tot ţinutul, un urlet neomenesc, horcăituri şi curseră înjurături grele şi speriate. Unul dintre bandiţii smulse de la şold un cuţit deja însângerat, şi se repezi cu el la beregata bunicului meu. Mişcare greşită: bunicul meu nu era vreun dog greoi, şi, pe-atunci, era un dulău tânăr şi puternic, iute nevoie mare - deci, Jimmy bunicul îi dădu drumul de beregată primului tâlhar şi sări, dintr-o singură zvârcolire în aer, rupând, cu colţii lui aprigi, mâna cu cuţitul însângerat. Peste urletele, îndoite acum, se auzi glasul stăpânului O'Finnegan: -Pieriţi, nelegiuiţilor, de pe pământurile mele! Şi flinta lui, totdeauna încărcată, trăsni. O a treia umbră se prăbuşi, înjurând de zor - aşa că al patrulea atacator n-avu altceva de făcut, decât s-o ia la sănătoasa. Stăpânul O'Finnegan îi legă pe cei trei răniţi, oamenii Iudei-O'Brian. Unul dintre ei, cel suguşat de bunicul, trăgea să moară. Păcat nu era de tâlharii ăştia, ci de cei doi fraţi Paddy, servitorii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stăpânului, care zăceau sub copaci, în iarbă, unul cu carotida tăiată de cuţit, celălalt cu un glonte, tras de aproape, prin spate, drept în inimă. Amândoi fuseseră atacaţi din spate şi ucişi pe nepregătite, în mod laş. Stăpânul, după ce-i doftorici, cum putu, ca un bun creştin ce era, pe duşmanii răniţi – rezemându-se în flinta încă fumegândă, se aşeză pe treptele conacului, cu bărbia pe genunchii strânşi. Bunicul meu se aşeză, după obicei, lângă el şi bravul O'Finnegan îl mângâie pe spinare, dus pe gânduri: - Ei, ei, ce ne facem acum, viteazul meu Jimmy? Am rămas numai noi doi să apărăm conacul şi pământurile astea. Şi strămoşii se uită la noi trişti, ieşiţi de prin cimitire. Ce-i de făcut?…

Toată noaptea, până-n ziuă, bravul O'Finnegan stătu, ca o statuie a deznădejdii, pe trepte. Iar bunicul Jimmy, la picioarele lui. Tot aşa de nemişcat - doar trăgând cu ochiul în sus, la obrazul tras şi palid al stăpânului - şi cu urechea la împrejurimi, să nu se mai găsească vreun duşman…

- Nu, Jimmy dragă, nu mai vin, li-e frică, noaptea, să nu se împuşte între ei, sau de capcane… eiei… - murmură stăpânul.

Patrick O'Finnegan era un bărbat de vreo 35-40 de ani, înalt şi ciolănos, cu părul scurt, roşcat şi cu ochii verzi. O faţă slabă, dar energică, cu buzele strânse, cu amărăciune - o privire, însă, dusă-n zări, sub o frunte înaltă - îmbinau spiritul visător al celţilor cu omul de acţiune. De fapt, tot aşa alternau şi stările lui sufleteşti: de la visul cel mai blând, de copil mare, la acţiunea cea mai trepidantă, febrilă sau fulgerătoare, după caz - dar extrem de precisă şi eficientă. De la cântecul de vioară, când aspru, când plutind, tânguitor, spre stele - la pânda în pădure, ori în tufişurile câmpiei, ori urmărind, peste largul câmpiei, vânatul, cât şi pe tâlharii, tot mai mulţi şi mai obraznici şi mai fioroşi… Orfeu19 şi Ajax, într-un singur om. (Hmmm…) Un om blând şi bun, nesfârşit de bun - şi un trăsnet din cer: acelaşi om. În verile vechi, când unii oameni mureau de foame în ţinuturile de nord ale Irlandei, după secete îndelungi - Patrick O'Finnegan cutreiera, pe cal, 19

Orfeu - erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.

10.-II-2014

Nr. 2/30

câmpii de turbă şi păduri şi dealuri şi munţi - şi-i strângea pe cei cu o scânteie de viaţă în ei, adunându-i la conac, să-i îngrijească, să-i pună iar pe picioare - atunci, conacul devenea un adevărat spital.

Sau pornea, cu o căruţă cu saci de cartofi şi grâu, pe la casele risipite, pe dealuri şi câmpii - aducând, în fiece colibă, hrană pentru copiii cu ochi mari, plini de febra păcătoasă a foamei. Dar, pe-atunci, trăia şi doamna Mag, soţia domnului Patrick. Ea, şi înc-o femeie din neamul O'Finnegan, îngrijeau ca nişte surori, de bieţii oameni. Într-o primăvară, după ce oaspeţii năpastei, găzduiţi cu atâta generozitate de familia O'Finnegan, se întorseseră pe la colibele şi câmpurile lor - doamna Mag, de atâta oboseală şi luând, de la flămânzii îngrijiţi de ea, o ticăloasă de gripă se stinse repede, în nicio săptămână. Frumoasă femeie a fost, doamna Mag. Şi tot atât de bună la suflet, şi dăruită semenilor, cât şi bărbatul ei. Dar n-avu zile. Şi nici domnul Patrick noroc.

Pe doamna Mag a cerut-o, pesemne, Dumnezeu, ca înger, în ceruri. Aşa rămase singur, şi fără urmaşi, stăpânul conacului O'Finnegan. Oftând, în primele raze ale răsăritului, stăpânul Patrick, care probabil că rememorase şi el, ca şi bunicul meu, agitata viaţă a O'Finneganilor - viaţă aflată parcă sub tainic şi vrăjmaş blestem - se ridică şi-i zise lui Jimmy, bunicului meu: - Hai, Jimmy, să vedem ce zic şi ceilalţi bravi irlandezi de dandanaua asta.

Căci oamenii lui O'Brian, susţinuţi, cu bani şi îndemnuri - ba, din vreme în vreme, şi cu soldaţi ai Maiestăţii Sale de la Londra - îi hăituia şi pe vecinii ceilalţi - după ce văzuseră că le mersese din plin cu sărmanii Malloney şi Barck. Toţi bunii irlandezi se înarmaseră până-n dinţi şi stăteau pe picior de război - căci, oricând, se puteau trezi cu cuţitul Iudei în gâtlej, sau cu plumbii mercenarilor în piept, ori pântece. Ţineau legătura, unii cu alţii - măcar să ştie dacă şi câţi mai trăiesc, dintre ei. Şi-aşa, o dimineaţă şi-o după-amiază întreagă, călări stăpânul, bunicul Jimmy alergând pe jos, pe lângă cal, cu limba scoasă de căldură. Aşa peregrinară, pe câmpiile de turbă şi pe dealuri - şi stăpânul Patrick, cu vecinii întâlniţi, şuşotiră în întunericul ori penumbra conacelor risipite, ori se opriră pe prispa crâşmelor din 2-3 târguri mai apropiate - unde, cu feţele grave şi frunţile încruntate, tăifăsuiră îngrijoraţi, bravii irlandezi ca-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tolici. Nu zic, se şi bău ceva mai mult ca de obicei, dar nu prea mult, în schimb, răsăriră mult mai multe arme, la lumina soarelui tot mai obositdecât răsăreau, de obicei, în rândurile dârzilor, dar paşnicilor din fire, irlandezi. Seara târziu, când stelele podidiseră de mult cerul - bunicul şi stăpânul O'Finnegan stăteau, iarăşi, pe treptele conacului. De data asta, stăpânul ungea câteva flinte şi se uita, cu un ochi, pe gura lor, să le vadă ţevile cât sunt de bune, pentru a trimite plumbii în Iuda. Şi totul, la lumina unei făclii de răşină şi a vreo 4-5 lumânări groase. Vântul nu bătea deloc, cum nu bătuse toată ziua. Dinspre poarta conacului, se auzi o voce: - Hei, Patrick O'Finnegan!

Era vecinul de peste două dealuri, nobilul Ossian. Vedeţi, îl chema precum pe bardul nostru veşnic. Stăpânul era cam mirat, doar vorbise cu el, în timpul zilei.

- Hai, intră şi zi care-i baiul - zise, totuşi, cu jumătate de gură, stăpânul O'Finnegan.

Ossian era un bătrân verde, la fel de înalt ca gazda, dar mult mai subţire, îmbrăcat doar într-o cămaşă - atât de albă cămaşa, că şi la lumina făcliei, şi tot strălucea, de parcă era presărată cu steluţe.

Oftă: -Ştii, voiam să te întreb azi, dar am uitat…

Măi Paddy, ce-ai făcut cu cei trei oameni ai lui O'Brian?

- Sunt în pivniţă. Îşi spovedesc, la ora asta, unul altuia, păcatele, răspunse calm, chiar batjocoritor, stăpânul O'Finnegan.

- Şi ce-ai de gând cu ei?

- Ce-am de gând? Ar trebui să am de gând, chiar în noaptea asta, să-i trimit să se întâlnească, pe lumea cealaltă, cu fraţii Malloney, cu fraţii Barck, cu Teddy O'Hara şi cu cei doi Paddy - dacă o fi posibil, pe lumea cealaltă, să se întâlnească dracii cu îngerii. Asta ar trebui să am de gând.

-Dar ce-ai de gând de-adevăratelea?

- Cu ucigaşii nu trebuie să-ţi faci gânduri prea multe. Simbriaşii morţii, ucigaşii ăştia năimiţi, au stins, la ordinul lui O'Brian şi al englezilor, două neamuri vechi de irlandezi. Şi voiesc să stingă, prin mine, şi neamul O'Finnegan. Ce crezi, tu ce-ai avea de gând?

- Eu pe tine te întreb, căci la tine în pivniţă sunt ei acum. N-am zis nimic azi, de faţă cu fraţii

10.-II-2014

Nr. 2/30

noştri - dar acum îţi zic. Dacă nu le dai drumul, o să iasă dandana şi mai mare.

- Mai mare decât care? Sunt 300 de ani şi mai bine de când ne spârcuiesc englezii şi cozile lor de topor, ne măcelăresc prin casele noastre, şi pe ogoarele noastre, şi pe unde ne întâlnesc. Ce-ai vrea, să-i dezleg şi să-i pun la masă cu mine? Nici Hristos n-a stat la masă cu Iuda, până la sfârşit, ci l-a trimis la treaba lui întunecată.

- Păi, trimite-i şi tu, înapoi - vorbi moale şi cu înţeles, bătrânul Ossian.

- Unde, înapoi? La O'Brian? Sau la englezi?

- Tot un drac, măi Patrick. Află că, în seara asta, au sosit, cu trenul, 100 de soldaţi englezi, înarmaţi până-n dinţi, chemaţi de O'Brian. Auzisem ceva de cu seară - acum sunt sigur. Iar mâine vor începe să ne hăituiască.

- Da? Şi eu, ce să fac? Să mă duc la englezi şi să-mi scot pălăria: „How dou you dou, misters – iată încă trei călăi de-ai voştri, luaţi-i, ca să fiţi, cu totul 103!” Da, asta să fac? Spune, Ossian!

- Nu ştiu, O'Finnegan. Nu te vor face una cu pământul doar pe tine - ci şi pe noi, vecinii tăi. Hai să nu le dăm motiv s-o facă.

- Da, Ossian. Să nu le dăm motiv - şi-atunci ne vor ucide fără motiv. Ţi-e mai la îndemână, va să zică, să fii ucis fără motiv, decât să fii ucis cu motiv.

Te vei simţi, aşa, mai cu inima împăcată, când îţi vor spune: „Scuză-ne, te legăm la ochi şi te-mpuşcăm, dar simte-te bine, căci te-mpuşcăm fără motiv!” Da, Ossian? Oricum, tot ne vor împuşca. N-au venit ei cu trenul, pân-aici, ca să se-ntoarcă înapoi, fără să facă nimic, fără pradă şi fără să le mulţumească pe cozile lor de topor. Eu, drept să-ţi spun, m-aş simţi mai uşurat să mor dintr-un motiv - un motiv anume: acela că am încercat să mai răresc Iudele, din Irlanda.

- Gândeşte-te bine ce faci, O'Finnegan – spuse, apăsat, Ossian bătrânul.

- M-am gândit bine de tot, Ossian. Atâta mam gândit, o viaţă întreagă, la sărmana Irlandă şi la soarta ei, că mi-am pierdut şi nevasta, şi rostul, şi liniştea. Sunt ca o fiară hăituită, toată vremea mă feresc şi mă ascund, aici, în ţara mea, pe pământul meu, în mijlocul neamului meu. De ce să mă ascund?

Dar, uite că aşa am ajuns: să mă ascund! Ce vor englezii ăştia, Ossian? Ţara noastră-i săracă, murim cu miile, când nu se fac cartofii ori grâul. E frumoasă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE da-i săracă. Suntem săraci lipiţi pământului, Ossian.

Nu aveam decât o singură avere, Ossian: mândria, demnitatea de a fi irlandezi liberi. Ne-au luat-o şi pe asta, roşii şi-mpănăşaţii ostaşi, simbriaşii morţii, călăii Preagraţioasei Sale Maiestăţi de la Londra. Şi Iudele noastre, îndopate şi mituite de călăii noştri.

Iudele care, pentru 30 de arginţi, şi-au vândut sufletele şi şi-au părăsit legea strămoşească. M-am săturat, Ossian. M-am săturat - e vremea să devenim, din vânat, vânători. Asta gândesc eu, Ossian.

- Te-am ascultat, O'Finnegan. Vorbeşte durerea din tine. Durerea de a o fi pierdut pe frumoasa şi vrednica Mag, şi pe cei doi Paddy. Dar gândeşte-te şi la noi. Gândeşte-te la realitatea care ne-nconjoară, la ceea ce suntem noi cu-adevărat: nişte neputincioşi, săraci lipiţi pământului, cum însuţi spuneai.

N-avem tunuri, n-avem nici flinte destule, n-avem bani cu care să le cumpărăm, n-avem bani nici de gloanţe ori pulbere, cu ce să-nfruntăm tunurile regale englezeşti? Spune, O'Finnegan!

- Asta spui tu! Eu spun că avem o inimă-n piept şi că ar trebui s-avem şi sânge în inima asta. Şi credinţă în Dumnezeul Irlandei, şi dor de libertate…

Ce, ţi se pare puţin, dac-am avea ce nu vrem s-aveam, nu că nu putem s-avem?

- Degeaba ai inimă şi ai sânge - nu-l ai decât ca să ţi-l verse duşmanii, dacă n-ai şi bani pentru arme. Trebuie şi credinţă, şi dor de libertate, dar trebuie şi cu ce să poţi să-ţi aperi dorul de libertate.

N-o să te lupţi cu arcul şi cu săgeata, ori cu pumnii goi!

- De ce nu, Ossian? Strămoşii noştri trăgeau în Cromwell20 destul de binişor, cu săgeţile…

- Da, şi Cromwell i-a transformat într-o nouă mare a Irlandei - marea de sânge şi cadavre. Şi nu mai suntem, azi, pe vremea victoriei prin săgeţi!

Stinge-ţi mânia şi aprinde-ţi înţelepciunea, O'Finnegan!

- M-ai năucit cu-atâta cârteală şi cu-atâta laşitate, pe care o vinzi drept precauţie şi înţelepciune. Gata! Vino cu mine şi-o să-ţi arăt minunile pe care le poate face credinţa. Hai, vino cu mine!

20

Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei.

poartă.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Şi-l apucă de umăr, gata să-l smulgă spre

- Ho, nebunule, apucatule! - strigă, împiedicându-se, luat prea cu zorul, bătrânul Ossian. Ce sămi arăţi? Englezii ne vor incendia cătunul, mâine în zori. Ce poţi tu să faci să nu-şi scalde baionetele-n oglinda roşie a sângelui nostru, până în zori?

- Nu mai întreba, nu mă mai turba, vino! Uite calul, ţine hăţurile, hai! - tună O'Finnegan - şi-l încălără aproape cu forţa, pe bătrânul Ossian, pe o iapă albă, cu o stea neagră în frunte.

Bătrânul Jimmy se luă după ei, alergând, depănând de mama focului, din labe - şi pierzându-se, toţi, cai şi călăreţi, în noaptea câmpiei de turbă, apoi în noaptea unei păduri, parcă fără capăt.

Se strânseseră, parcă, toate umbrele iadului, în jurul călăreţilor furioşi, care alergau mâncând pământul. Ramuri, ca nişte gheare, îi plesneau, peste feţe şi ochi, pe cai şi călăreţi, deopotrivă. Dar, neînduplecaţi, aceştia călcau, hotărâţi, întunericul, şi înaintau ca mânia cerului şi iadului, laolaltă.

După vreun ceas de galop nebunesc, se deschise, deodată, în faţa ochilor, o poiană, perfect rotundă şi largă , complet şeasă, podită cu iarbă, ca o sală, spaţioasă şi întinsă, de palat. Şi, în acel moment, deasupra copacilor şi dedesubtul norilor se aprinse, ca un ţipăt de lumină biruitoare - luna.

Deasupra ierbii plutea un fum uşor şi fin, o ceaţă, în mijlocul căreia se vedea o siluetă înaltă şi albă, ca un mort înfăşurat în giulgiu. O'Finnegan şi Ossian descălecaseră deodată şi se apropiară de umbra cea albă. Furiş, de la marginea poienii, privea şi bunicul meu, câinele Jimmy. Treptat, în jurul siluietei strălucitoare, ceaţa se rări şi, totodată, se strânse, formând ca o aureolă stranie, în jurul trupului unui bătrân nesfârşit de înalt, cu părul alb argintiu, lung până aproape de şale, cu o barbă la fel de curată şi albă, până la brâu, cu mustăţi asemenea.

Privirile lui iradiau din doi ochi aprinşi, ca doi cărbuni albaştri, orbitori. Faţa-i era slabă, trasă de gânduri şi vise chinuitoare, palidă, ca a unui sfânt din zugrăvelile bisericii. Dar avea , în toată fizionomia şi înfăţişarea sa, ceva sălbatic, păgân, din vremuri apuse de mult.

- Vă aşteptam, O'Finnegan şi Ossian…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Te salutăm cu plecăciune, slăvite druid, măria ta - şi cei doi irlandezi plecară, fiecare, genunchiul drept la pământ.

- Ridicaţi-vă şi spuneţi ce aveţi de spus! – porunci, cu glas sonor şi aspru, druidul, a cărui frunte strălucea, acum, în lună, ca o vatră de diamante.

Atunci abia bunicul meu Jimmy observă că druidul purta, pe frunte, o diademă regală, subţire şi bătută-n nestemate. Ossian! - strigă regalul druid.

Ossian, de lângă O'Finnegan, tresări violent.

- Da, mărite, aici!

Regalul druid zâmbi subţire: - Nu pe tine - îl am eu pe Ossian21 al meu, bar-dul…

- Bardul? A murit… - îngână bătrânul Ossian, de lângă O'Finnegan .

- Al meu n-a murit, precum vezi… - rosti, uşor batjocoritor, druidul.

Din ceaţă se întrupă un bărbat atletic, cu părul împletit în trei cozi galbene: una îi atârna pe spate, alta pe umărul drept, cealaltă pe cel stâng. În mâini purta, precum slăvitul bard din vechime, o liră uriaşă. Ossian-bardul îngenunche, cu amândoi genunchii, apoi înălţă ochii spre stăpânul său.

- Ossian - se adresă, din înălţimi, druidul regal, către bard -, aceşti doi oaspeţi ai nopţii de azi au venit, după cât ştiu şi bag seama, să te vadă pe tine.

Ossian Primind Fantomele Eroilor Francezi apuşi, Anne-Louis Girodet, 1805 21

Ossian a fost un erou și bard legendar scoțian, din sec. III, fiu al lui Fingal. Sub acest nume, James Macpherson a publicat, în 1760, un volum de poezii traduse din limba galică și scoțiana veche și al căror succes a constituit sursa unei mode literare.

10.-II-2014

Nr. 2/30

O'Finnegan şi Ossian-bătrânul fermier, se priviră, unul pe altul, grozav de miraţi.

- Nu-i aşa?N-aţi venit pentru Ossian al meu?

- Mărite… - se bâlbâiră cei doi. Apoi, O'Finnegan , luându-şi inima în dinţi, zise, cu glasul tremurându-i uşor, de înciudare şi nerăbdare: - Regal druid, măria-ta, ştii bine ce nenorociri s-au abătut, de-atâta vreme, asupra iubitului şi sfântului tău popor…

- Ştiu, şi mai ştiu câtă credinţă mai are iubitul meu popor în vechii săi regi…Tocmai de aceea lam chemat pe Ossian: să vă cânte un vechi bocet celtic! Compus special pentru iubitul, credinciosul şi hotărâtul meu popor… dedicat lui, iubitului şi credinciosului…

- Măria-ta! - strigă O'Finnegan, de disperare, dar exasperat şi de amărăciunea acidă, sarcastică, a druidului regal. Duşmanii sunt mulţi şi bogaţi, noi, puţini şi săraci…

- Atât vă lipseşte doar? Turma şi banul? O, nu: puţini în credinţă şi săraci cu duhul, da, ştiu, asta sunteţi! - zise, răspicat, druidul.

- Măria-ta, va fi fiind şi aşa - dar nu chiar…

- Ba chiar aşa! Altfel, de ce-aţi venit la Ossian al meu?

- Noi n-am venit, slăvite, la Ossian al mărieitale, noi…

- Aţi venit după bani. Recunoaşteţi deschis, ce atâtea mofturi, pentru un adevăr aşa de simplu şi grosolan. Şi Ossian al meu vă va arăta unde-s banii.

Dar nu banii îi vor învinge pe duşmanii voştri, nu!

Ossian! Ridică-te şi cântă!

Bardul Ossian se înălţă, în toată splendoarea, nobilă şi atletică, a făpturii sale, şi ceţurile îi încoronară şi lui, cu lumină, fruntea şi harfa. Degetele-i, în tăcerea solemnă a poienei (tăcere care-i cuprinsese, subit, şi pe cei doi fermieri-oaspeţi ai druidului) ciupiră strunele harfei străvechi - şi, deodată, în faţa ochilor celor doi străini de poiană, năluciră câmpii largi de bătălie, oameni sălbatici şi dârzi, îmbrăcaţi, unii, în zale zuruitoare - alţii în blănuri de fiare - şi armele se izbeau şi fulgerau, şi strigătele de biruinţă ale războinicilor puneau pe fugă pe călăreţii turnaţi în fier şi în aur… câmpii de bătălie peste care se lăsau stoluri negre de corbi, şi ciolanele albeau fără număr - iar duhuri harnice, cocoşate sau cu aripi, sorbeau, în adâncul pământului, sau în înaltul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE văzduhului, carnea şi fibra ciolanelor - şi în alambicuri şi retorte subpământene sau aeriene, precum alchimiştii răbdători şi înţelepţi, transfigurau trupurile cele vechi şi căzute în noi croieli de trupuri şi mădulare, în noi şi semeţe chipuri şi priviri arzătoare de dorinţa de viaţă şi luptă… elfii văzduhului şi ondinele apelor ţeseau roşeaţa sângelui, din duhul razelor de soare - şi noile forţe se înălţau de sub pământ, din morminte, şi intrau în noi armuri de corpuri… şi bătălia vieţii şi a libertăţii, având loc printre duhuri harnice şi nevăzute, mereu reîntregitoare şi reîmprospătătoare de trupuri - continua la nesfârşit… iar deasupra câmpiilor pline de trupuri când căzute, când înălţate, de neostenite trupuri de viteji - pluteau duhuri de femei în armuri şi încoifate, slăvindu-i în cântec pe oamenii războinici - şi toţi zeii se adunau şi se-treţeseau printre oamenii încinşi în lupta pentru sfântul lor pământ, şi prin mâinile războinicilor pământeni se strecurau mâinile zeilor, ca nişte lungi fulgere ascuţite - şi duşmanii se prăvăleau… fugeau…deasupra tuturor, cel mai măreţ zeu al tuturor zeilor, Dumnezeul Unic şi Drept zâmbea părinteşte celor ce-şi apărau sfântul lor pământ şi sfânta lor ţesătură de duhuri şi neam… imnuri de glorie tunau şi spulberau zările, avântând cete de îngeri şi-arhangheli, fulgerând până în cerul al nouălea…

- Da, Ossian, asta ar fi trebuit să aibă în ei irlandezii mei - focul nesfârşitei credinţe, şi biruinţe prin credinţă. Nu-l mai au. Început-au să ia cu împrumut de la duşmani lăcomia de bani, le-au secat sufletele, i-au uitat pe zei, n-au habar de Dumnezeu… Cântă-le, cântă pentru ei, cântă în locul lor, Ossian… cântă pentru noii mei irlandezi…

10.-II-2014

Nr. 2/30

O'Finnegan şi bătrânul fermier de lângă el voiră a zice ceva, dar, cu un gest regal, druidul le impuse tăcere - şi cei doi plecară capul… …Se vedeau acum bulucindu-se, în retragere, cete amestecate… cât pletoşi irlandezi, în frunte cu căpitanii lor, cât cete-nzăuate-n oţeluri şi aur, cu seniorii lor falnici şi aroganţi… şi unii, şi alţii fugeau, sascundeau în desişuri… se urmăreau, se ciocneau sângeros şi iar se-ascundeau în păduri… tot mai aproape… gâfâind, un chip de tan pletos, gras, cu doi slujitori, îngropau, chiar sub picioarele druidului, pe care nu-l zăreau, căldări imense de aramă, cu bani roşii de aur… şi mormane de diamante… mormane de fulgere vii…

- Da, laşii au apărut de mult. Noi trebuie doar să le coacem în retorte inimile laşe, şi să scoatem noi forţe, fie şi cu forme de bani şi nestemate, pentru noi şi vesele lupte… - rosti druidul, alungând, cu un gest scurt, şi cântecul harfei, şi ceaţa din jurul său.

Săpaţi degrabă sub picioarele mele! - le ordonă celor doi îngenuncheaţi oaspeţi, năuciţi până peste poate de tot ce li se arătase. Buimaci, cei doi se fâstâciră…

La marginea poienei, tupilat printre tufişuri, bunicului Jimmy îi tremura blana…

- Dar săpaţi odată, nătângilor! - porunci, iar, de data aceasta cu glas de tunet, regalul druid. Aici, sub picioarele mele, săpaţi!

- Cu ce? - îndrăzniră cei doi.

Cu un gest sever, druidul le arătă lângă ei: ca din pământ, răsăriseră două cazmale. Cei doi săriră din genunchi şi apucară cazmalele. Deşi uriaşe, ca pentru oamenii vechi ai începuturilor lumii - cei doi, înfierbântaţi de vedeniile trezite în ei de Ossianbardul, nici nu le simţeau greutatea. Regalul druid, cu un pas măreţ, se înfundă în ceaţă şi dispăru. În locul indicat, săpătorii zăriră o flacără albastră şi rece, dar jucăuşă. Săpară un metru, şi dădură de comoara ascunsă de tanul cel laş şi fricos. Încărcară pe cei doi cai jumătate din comoară, căci doar atât puteau duce caii - şi restul îngropară la loc.

- Nu-i nevoie să lăsaţi semn! - anticipă gândul lor, glasul druidului: Când vă veţi întoarce, vă voi trimite iar flacăra albastră, drept călăuză. Staţi! Să nu vă miraţi, când vă întoarceţi acasă la O'Finnegan: îi veţi găsi strânşi, acolo, pe toţi vecinii voştri şi slugile lor - le-am trimis, tuturor, poruncă în vis! Apoi, cu acelaşi glas bubuitor, porunci nevăzutul, peste

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE măsură de aspru (încât bunicul meu Jimmy o luă la goană, cu coada pe spate, prin întunericul pădurii, mult înaintea călărilor): - Duceţi-vă grabnic!

Aşa a şi fost. Întorşi, cu sufletul la gură (şi, deşi încărcaţi cu greutatea nestemată, plus trupurile călăreţilor, caii parcă zburau prin văzduh…) - găsiră, în faţa treptelor conacului O'Finnegan aproape 100 de oameni, cu fălcile încleştate şi cu pumnii strânşi pe flinte, ori săbii - ori pe scurte pumnale, ori pe mânere de ascuţite lănci - după cum erau stăpâni ori slugi înarmate.

- Bună dimineaţa, O'Finnegan! Am primit pe vestitorii tăi, şi - iată-ne! Vom muri, sau vom fi liberi!

Moarte lui O'Brian şi tuturor cozilor de topor! Moarte călăilor! - strigară toţi (neaşteptat de însufleţiţi, de parcă toţi visaseră visurile de mărire a Irlandei…) la vederea celor doi călăreţi, îmbrăcaţi în aburii umezi ai dimineţii.

O'Finnegan nu mai întrebă ce fel de vestitori: ştia că regalul druid avea duhurile în stăpânire deplină - mama lui Patrick O'Finnegan îi spusese, pe patul de moarte, că, în Poiana Zânelor, din Dealul Corbilor, dacă va avea vreodată nevoie de ajutor, el, în numele şi pentru neamul sfânt al irlandezilor, - săl caute pe unchiul său. Acest unchi era fiul celui care ar fi trebuit să fie rege al Irlandei - dar fusese ucis, prin trădare, de năimiţii perfidului Albion - din motive lesne de înţeles: e mai uşor să supui o turmă fără păstor. În dimineaţa aceea, englezii care se pregăteau să incendieze conacele pururi răzvrătiţilor irlandezi, şi să-i prefacă în torţe vii pe stăpânii acestor conace, cu tot cu familiile, cu plozii lor ticăloşi („Dac-ai ucis lupul, nu uita să ucizi şi puiul de lup – altfel, te vei căi mai târziu” - spunea un bătrân proverb al locului…) - avură o mică surpriză. La fel şi O'Brian, şi încă vreo zece ca el, aflaţi în leafa împănăşaţilor reginei. În loc de prăzi sigure şi oameni adormiţi, ori aflaţi în izmene, prin gospodării – dădură, pe dealurile vesele şi înverzite - de scânteierile dârze ale puştilor şi de tăişurile fulgerătoare ale săbiilor şi lăncilor vitejeşti. Cum bâlbâiala englezilor dură câteva minute - la poalele dealurilor, printre norişorii de fum ai împuşcăturilor venite de sus în jos - zăceau, deja, morţi şi răniţi, jumătate dintre cei ce se crezuseră hăitaşii fără griji. Aşa că, dând

10.-II-2014

Nr. 2/30

cinstea pe ruşine, englezii şi Iudele se cam făcură nevăzuţi - împrăştiindu-se ca iepurii ori potârnichile, după ce-ai tras o încărcătură de alice. O'Brian era exact în fruntea cozii, şi niciun glonte nu-l ajunse, deşi multe îl căutau, furioase. Şi iar se limpeziră, pentru o vreme, dealurile verzi ale Irlandei - şi se auziră numai albinele, bâzâind harnice, neostenite.

Dar irlandezii ştiau că este doar acalmia dinainte de marea furtună. Veni toamna, şi, odată cu ea, un regiment întreg de englezi, adus pe apa mării şi, apoi, de trenuri şi cai. Iudele şi cozile de topor sporiră în jurul călăilor, târându-şi, în plecăciunile josnice, balele linguşitoare. Cu totul erau peste 2.200 de arme şi perechi de ochi duşmănoşi. Între timp, însă, şi bravii irlandezi neguţaseră, cu bani tainici, de pe unde putură (din Franţa, din Spania, chiar din ducatele Germaniei, depărtată şi nu prietenă) arme, ba chiar patru tunuri. Dar erau puţini, foarte puţini: din toate ţinuturile, abia vreo 500 de luptători, zdrenţăroşi , peticiţi, ori ponosiţi tare, mulţi dintre ei.

- Să le-nspăimântăm pe cozile de topor! Dacă ele nu vor avea vreme a ne ataca mişeleşte, prin spate - şi nu vor mai îndrăzni să primească plata Iudei, că nu vor avea pe ce - nici englezii nu vor mai avea capul de pod în nordul Irlandei! - spuneau, îngrijoraţi şi furioşi, tot mai mulţi patrioţi irlandezi.

O'Finnegan oftă. Greşise, în după-amiaza aceea, când îi fuseseră împuşcaţi oamenii, cei doi Paddy - că nu-l atacase, de unul singur, pe O'Brian – vânzătorul de neam - pe şobolanul acela, la el în vizuină, în bârlogul lui puturos. Acum, se afla O'Brien în fruntea armatei de mercenari ai morţii - călăuză, peste dealuri, către conacul O'Finnegan, socotit cuibul răsculaţilor. Şi iar se bătură, pe dealuri. Bubuiră acum şi tunurile - anemice foarte, pe dealuri – puternice şi pline de îngâmfare, în valea mişeliei şi trădării. Şi cadavre, înfrăţite, de trădători şi eroi, laolaltă, se strânseră cumplit în braţe, în ultima îmbrăţişare de pe lumea aceasta, înainte ca unul, sau amândouă trupurile, să se ostoiască, cu câteun cuţit ori sabie, deschizând cale morţii, prin piept ori gâtlej.

Au căzut morţi 900 de englezi - dar englezi mai veneau pe mare, fără istov. Dar au căzut 400 din cei 500 de irlandezi bravi - şi inimile lor fierbinţi, cine le va mai înlocui? Nimeni. O'Brien iar scăpă, naiba ştie cum, deşi prea mulţi englezi scăpaseră de plumbi, tocmai pentru că plumbii Irlandei îl căutau

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE anume pe Iuda. Ce să-i faci… Englezii şi cozile de topor dădură dosul - dar, sus, pe dealuri, istovite şi deznădăjduite, se trântiră, alături de cadavrele însângerate ale fraţilor morţi 400 - şi cele 100 de trupuri rănite, în fel şi chip, dar încă vii.

- Ce ne facem data viitoare? De unde vom mai scoate luptători noi? Unde-i Iuda de O'Brian? De ce-a scăpat iar? - întrebau, cu glasuri stinse, răguşite şi furioase, patrioţii.

- Îi vom înarma şi pe copiii noştri, spuse, ostenit de moarte, O'Finnegan. Iar pe O'Brian îl voi ucide cu mâna mea - jur! Câinele! - şi Patrick scuipă, umilit şi scârbit. Simţea cuprinzându-l, şi pe el, deznădejdea - dar dacă el deznădăjduia, ce se vor face ceilalţi? Se vor da legaţi englezilor? Păcat de atâta moarte zadarnică de fraţi… Nu se ştie ce-i în sufletul omului, care se simte slab şi fără ajutor.

- Dar Dumnezeu? - întrebă el, pe gânduri, parcă s-ar fi întrebat pe sine, despre ceva ce nu avea deloc clar.

- Dumnezeu ne-a părăsit - îngână, ca-n vis, un tânăr de 20 de ani, rănit la umăr şi la gât.

- Nu, eu nu cred că Dumnezeu ne-a părăsit! izbucni O'Finnegan, mai curând din disperare şi spirit de contradicţie - dar se simţi înviorat, prin această ieşire. Dumnezeu nu-i poate părăsi pe cei de partea cărora este dreptatea! Dumnezeu îi încearcă, atât! - se răzvrăti, de unul singur, O'Finnegan. …Şi iar porniră vestitori, pe la colibe şi conace, prin câmpii, pe dealuri, prin păduri şi prin munţii pitici. Şi se mai strânseră, înarmaţi - tineri, mai puţin tineri, ba chiar copii, de 15-16 ani, cu fălcilencleştate de mânie şi deznădejde - ca la vreo zece mii, de toţi. Încă mai mulţi zdrenţăroşi… Dar corăbiile dinspre porturile Angliei scuipau, pe ţărmurile ceţoasei Irlande, pe la sfârşitul toamnei, 26.000 de soldaţi, instruiţi, şi înarmaţi până-n dinţi, cu panaşele albe, clătinându-se arogant, peste tunicile roşii. Tunarii, cu negrele tunuri între tunicile roşii... Şi până la sfârşitul toamnei, pentru a nu-i prinde, pe aceşti trimişi, gheţurile şi frigurile năprasnice – Albionul îşi mai trimise, vitreg precum era, încă 25.000 de copii îngâmfaţi şi grozav de siguri pe ei. O veritabilă invazie - încă una… (Bunicul meu, Jimmy, a aflat aceste cifre, pentru că stăpânul O'Finnegan, obsesiv, scria şi rescria, pe toate peticele de hârtie din bibliotecă, numărul luptătorilor ce urmau să se

10.-II-2014

Nr. 2/30

confrunte…). Erau mai puţin de 1 la 5, luptătorii ceaveau să se-nfrunte. Irlandezii, oricât de bravi, se retraseră, sângerând cumplit, de pe dealuri - şi începură hărţuiala prin munţi. Ogoarele rămaseră pustiite, nemuncite. Iarna şi groaza, spectrul foametei, cumplitele spectre călare ale foametei şi morţii cu ochii sticloşi, călărind pe acelaşi cal, amândouă – alergau, bezmetic, chiuiau deja prin ţară, pe coclauri, prin cătune, pretutindeni… Banii comorii tanului secaseră cu totul, pe cele câteva tunuri de câmp şi pe sumedenii de puşti, pe gloanţe, praf de puşcă, din belşug… dar n-avea cine să-l ardă…

O'Finnegan, alb de nesomn şi tras la faţă ca o fantomă o luă, prin zloată, către Dealul Zânelor, călare. O hotărâre deznădăjduită îi încleşta trăsăturile feţei, descompuse de oboseală, brăzdată de o cicatrice largă, pe obrazul drept şi peste ochiul drept, care clipea, adânc înfundat, sub orbita rănită.

Arăta aşa de ciudat şi de sumbru, de parcă ar fi purtat în el doi oameni: un sfânt martir şi un tâlhar fioros.

Prin zloată şi printre vântoase, ajunse la pădurea cea deasă, şi începu să dumice întunericul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lupii urlau, flămânzi şi ei, ca şi oamenii, crengile îl loveau peste răniţii obraji, parcă mai rele decât duşmanul. Nici nu ştiu când, deodată, ajunse în mijlocul Poienei Zânelor. Aici nu era nici vânt, nici zloată. Era soare, iarba strălucea ca smaraldul, printre ceţurile fine, care alcătuiau, jur-împrejurul făpturii înalte a druidului regal, aureola, copleşitor de măreaţă. Bunicul meu, Jimmy, care se luase după O'Finnegan, în toată vremea războiului, şi, de pe calul stăpânului sau pe jos, urmărise toate harţele sângelui - se ghemui, acum, iarăşi, la marginea poienei.

- Ştiam că te vei întoarce. Eşti un bun irlandez, dar puteai fi cu mult mai bun. Asta e: cu cât trece vremea, slăbeşte sufletul în oameni. N-ai învăţat mai nimic din ce ţi-a cântat Ossian al meu.

- Mărite unchi, am făcut ce-am putut şi cum am putut… - şopti O'Finnegan, răguşit.

- Puţin ai putut, puţin ai făcut, şi rău ai făcut. Şi mai puţin ai crezut.

- Nu mai am credinţă, mărite unchi - suspină O'Finnegan, dându-se jos de pe cal şi îngenuncheat, acum, desăvârşit, înaintea unchiului său.

- Celui fără credinţă i se ia şi ce i s-a dat rosti, sumbru, druidul, dar repetând vorbe ale noii credinţe.

- Aşa spun creştinii - murmură O'Finnegan, zdrobit de nefericire.

- Noi, druizii, îl mărturisim tot pe Dumnezeul cel Viu şi Unic, O'Finnegan. Sub alte forme şi înfăţişări, e acelaşi duh atotputernic. Dar, în timp ce duhul neamului nostru de peste veac este, şi el, atotputernic - duhul oamenilor neamului, poticnit în vreme, pare că se predă şi apune desăvârşit. Va trebui, în această iarnă, dacă nu se ridică, din neamul irlandezilor, un Mesia - va trebui să închid vederii de tot această poiană - şi să ne tragem, noi, duhurile veşnicilor, în cealaltă lume, desăvârşit - hibernând şi aşteptând, acolo, în potopul de lumină, alt timp şi alte rânduri de oameni, mai de soi decât voi.

- Mărite unchiule, spune-mi ce-i de făcut, şi voi face. Mă voi da morţii, cu bucurie, mă voi sacrifica desăvârşit, numai să existe scăpare pentru neamul nostru - se umili, disperat, O'Finnegan.

- Moartea unui nechibzuit nu ajută pe nimeni, ori poate strica tuturor. Nu ajunge să mori, ci trebuie să mori înălţându-ţi fiinţa şi neamul până la ce-

10.-II-2014

Nr. 2/30

ruri. Asta-i singura moarte adevărată, moartea pentru care eroii sunt slăviţi de walkirii.

- Învaţă-mă să mor, slăvitule şi înţeleptule al meu unchi - se tângui, zvârcolit, O'Finnegan.

- Nu-ţi iubeşti neamul destul, O'Finnegan.

Gândul tău stă, mai curând, la răzbunare, la cum să-l dobori pe nemernicul de O'Brian, decât cum să-ţi iubeşti şi să-ţi salvezi poporul.

- Ia-mi de pe suflet şi din minte gândul ăsta păcătos şi ticălos, care mărturisesc că mă înnebuneşte… - se rugă, cu fruntea în pământ şi părul în ochi, O'Finnegan.

- Ţi l-am luat. Grija de a-l ucide pe Iuda Irlandei, O'Brian o iau asupra mea. Ca să mă crezi deplin, iată glonţul de argint care, la momentul potrivit şi la ceasul sortit, va porni spre inima trădătorului. Goleşte-te, deşartă-te de această grijă a trădătorului !

- M-am deşertat şi am deşertat-o din mine, unchiule - suspină O'Finnegan.

- Bine. Acum, având cugetul liber să-ţi iubeşti neamul - iubeşte-l!

- Îl iubesc, unchiule, ştii că-l iubesc cu mult mai mult decât pe mine.

- Dar cine eşti tu, mişelule? - se înfurie, ca o furtună din senin, cumplit se-nfurie druidul. Tu nu eşti nimic. O pală de vânt, şi-ai dispărut din ochii lumii, de parcă n-ai fi fost nicicând. Nu tu eşti termenul de comparaţie al iubirii - şi iubirea, în definitiv, n-are termen de comparaţie. Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi numai pe el. Doar aşa îţi vei iubi desăvârşit neamul! - spuse, ceva mai domolit, regalul druid, cu părul alb încă zbârlit de mânie, sub cununa de lumină.

- Îl iubesc pe Dumnezeu, altfel n-aş fi ridicat, nu oamenii Irlandei, ci niciun pai de jos… îl iubesc pe Dumnezeu - murmură, stins, O'Finnegan.

- Tu? Tu nici nu ştii despre Dumnezeu. Muritor nemernic - rosti, cu milă şi dispreţ amar, druidul, tu nu ştii decât ce vezi sub nas, şi nu crezi decât în ceea ce ţi se-arată, iluzoriu, pe dinaintea ochiului strigă, mânios iarăşi, druidul regal - şi din aureola lui ţâşniră fulgere lungi, care străbătură întreaga poiană, şi se-nfipseră în trupul, schilodit de durere, al lui O'Finnegan. Şi deodată, sufletul lui O'Finnegan intră, parcă printr-o gură de peşteră, într-un potop de sânge arzător şi de lumină uluitoare, nimicitoare…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Se auziră tunete asurzitoare, de parcă se năruiau bolţile cerului şi-ale Poienii Zânelor.

Bunicul meu Jimmy era cât pe-aci s-o tulească din marginea poienei, spre bezna pădurii, când auzi strigătul stăpânului său, de jos, de pe pajiştea verde: - Cred, cred, acum cred! Orice ar fi, oricât de cruntă moarte-mi va fi dată - acum ştiu cine-i Dumnezeu! Îţi mulţumesc, slăvite rege! Şi O'Finnegan, cu faţă inspirată, de Hristos pe cruce, în ultima Lui clipă - strigând, precum Răstignitul: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!” - se ridică, sări pe cal şi părăsi, în goană, poiana. În urma sa, precum un zeu vechi şi ostenit – regele-druid închise, o clipă, ochii, rugându-se adânc, Dumnezeului Adevărat, cel Viu şi Veşnic. …Au urmat bătălii şi ciocniri crâncene. Dar niciun irlandez nu se mai retrăgea. Bunicul meu, Jimmy, care-l urmase, în goană, fără o clipă de odihnă sau şovăială, pe stăpânul O'Finnegan - avea, în cursul bătăliilor pe care le privea, fie din tufişuri, fie de pe calul lui O'Finnegan - vedenii: când un irlandez îngenunchea, pentru a pune flinta la ochi, se vedea îndată cum răsare, alături de el, ca o umbră de lumină, un duh de flacără, albă sau albăstruie care intra în trupul bravului irlandez, şi acest trup era cuprins, parcă, de un incendiu scurt. Prin mâna de carne se scurgea, repede ca şuvoiul de munte, un fulger de lumină - şi lumina ajungea la degetul de pe trăgaci - şi bubuitura flintei avea ca răspuns, fără greş, la capătul ei din vale, un cadavru de englez sau de Iudă irlandeză. Câteodată, un plumb trecea şi prin două piepturi duşmane, deodată.

Roiau şi frământau văzduhul mii şi milioane de duhuri electrice, pe care oamenii nu le vedeau (irlandezii simţeau doar că întreg trupul le este scăldat de o ciudată apă înviorătoare, de parcă începea să le curgă un nou sânge prin vine) - dar ochii vii şi tineri ai încercatului meu bunic le vedea limpede: mai reale erau şi mai vii duhurile de fulger, decât trupurile oamenilor, care se mişcau în silă parcă, fără vlagă asta, până în clipa în care duhul de flacără intra în trupul de brav irlandez. Şi încă ceva, chiar mai ciudat, mi-a povestit bunicul Jimmy: de’ndată ce un patriot irlandez gemea lovit de schije sau plumbi duşmani, căzând pe

10.-II-2014

Nr. 2/30

spate, pe pământ - sub pământ începea o forfotă şi un clocot năprasnic, parcă luaseră foc subpământurile Irlandei. Sângele, roşu ori negru, scurs în pământ - se-ntorcea în trupul sleit sub chipul unui şuvoi de lavă incandescentă, iar bucăţile de carne, tăiate, ori desprinse, ori zdrobite de lovitura duşmană, căzând pe iarbă ori pe pământ - repede erau luate, de mâini harnice de gnomi sau de cine ştie ce duhuri afunde şi iuţi, scufundate în ascunse retorte şialambicuri, apoi iar ridicate-n lumină, şi nu doar lipite de trupul căzut, ci, pocnind cu explozii asurzitoare (dar neauzite de urechi omeneşti), flăcări îmbăiau, ca-ntr-un fluviu de foc, întreg trupul, transfigurându-l în trup de glorie, încins peste tot de aureole albastre, şi purpurii, şi galbene ca jarul din vatra tihnită de cămin înfruntând tăioasa, vestita iarnă irlandeză… Şi trupul, socotit mort şi prăvălit pe vecie în beznă, sărea ca ars, în picioare - înşfăca prima armă la-ndemână şi prăpădul cădea printre duşmanii uimiţi, năuciţi, sălbăticiţi de potopul de oameni şi lumini stranii, năvălit de pe dealuri în văi, precum mânia lui Dumnezeu, din ziua din urmă a lumii, când morţii, alături de vii, se vor scula pentru Sublimul Judeţ… Pentru că, în această stranie bătălie, morţii sculaţi din pământ erau mai vii şi mai furioşi decât viii rămaşi în picioare şi-i prăpădeau cumplit morţiinviaţi, pe cei ce, până atunci, se credeau vii… Şi englezii, câţi au rămas în viaţă, cu trădătorii şi Iudele apucându-i de pulpanele roşii şi de nădragii lor albi - se învârtejiră, cu spaimă, spre porturile mării - aruncând în praful Irlandei şi arme, şi îngâmfări, şi speranţe deşarte de-navuţire pe spinarea săracului neam de zei, al lui Dumnezeu - irlandezii…

Pe când O'Brian suia, desculţ şi cu părul vâlvoi, pasarela spre puntea corăbiei din Albion (căci iar fusese fruntea fugarilor, şi iar scăpase de pedeapsa oamenilor…) - pe muchia dealului care domina portul se arătară două umbre: una întunecată şi-naltă, cea a lui O'Finnegan şi pe jumătate intrată în prima umbră, iar jumătate afară din ea,cu ochi de jar albastru şi fruntea-ncununată cu diademă de fulgere umbra de lumină a bătrânului rege druid. Şi degetele regelui potriviră-ntre degetele nepotului glonţul de argint arătat în poiană - şi când degetul nepotului voi să apese pe trăgaciul flintei, degetul de foc neastâmpărat al unchiului-rege se grăbi şi i-o luă înainte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu un urlet neomenesc, trupul lui O'Brian se prăbuşi, printre malul râpos şi copastia corăbiei engleze.

- Aceasta e , domnule Fitzpatrick, ceea ce mi-aţi cerut a fi relatare, şi a ieşit o poveste cu zâne - hămăi, obosit, bătrânul dulău Jimmy, nepotul dulăului care asistase, activ, la toate minunile cele povestite acum… Hămăia tot mai stins, trăgându-şi cu greu suflarea, printre accesele tot mai dese de tuse însângerată.

- Ce credeţi, ori ce veţi vrea să credeţi continuă el, după ce i se mai linişti un pic tusea - e treaba dumneavoastră. Chî-chî-chî-chî - tuşi, chinuitor, bătrânul câine Jimmy. Dumnezeu să-i ierte pe părinţii dumitale, pentru că s-au dus să te nască tocmai în bârlogul fiarei apocaliptice - la Londra. Iar pe dumneata să te lumineze şi să te umilească spre gândul cel bun - mai hârâi el, pios şi încrâncenat.

- Vă mulţumesc, din inimă, domnule Jimmy, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o, povestindu-mi…

- Nu e vorba de încredere - mi-o reteză dulăul, iarăşi. Dacă s-ar fi ostenit, ca dumneata, să înveţe limba mea, adică a celui care e urmaşul, în linie directă, al celui care a stat alături, fără contenire, pe vânt, zăpadă, ploaie şi arşiţă, în toate clipele măreţe ale Irlandei ultimului veac - a stat alături, neostenit , de eroul O'Finnegan - ei bine, dacă şi-ar fi dat această minimă osteneală, toţi irlandezii ar fi aflat ce ai aflat dumneata - dumneata, poate cel mai puţin merituos dintre irlandezi (şi hârâi, pentru el: „Auzi, să te naşti la Londra… şi-şi mai zice irlandez…”). Dar ceea ce până şi câinii ştiu irlandezii uită şi nu vor să ştie. Dumnezeu şi zeii au fost, în acea bătălie (ultima, pentru domnul Patrick O'Finnegan - căci s-a prăpădit, la o lună, de friguri…), bătălie al cărei loc nu mai ştiu să-l numesc au fost în trupurile şi în voinţa eroilor. Mă-ntreb unde vor fi mâine, când toţi irlandezii se vor lăsa, foarte probabil, anesteziaţi de perfidia Albionului.

Eu nu vreau să fiu anesteziat, când voi muri - şi nici n-am nevoie de glonţ de argint, căci n-am trădat niciodată, pe nimeni. Un câine irlandez poate avea multe păcate - dar nu pe acela de a nu şti, la perfecţie, ce înseamnă loialitatea. Un glonte obişnuit, domnule, un glonte de rând, pentru un ostaş de rând, dar fidel misiunii sale. Atât. Cred că-l merit…

Nr. 2/30

…Bietul dulău Jimmy n-a acceptat să trag eu acel glonţ de rând, obişnuit. Eu veneam din ţara duşmanului - eram venetic. Iar el voia să moară de mâna unui irlandez adevărat, bun catolic şi care nu şi-a părăsit o clipă măcar, ţara - chiar dacă nu cine ştie ce erou, precum legendarul O'Finnegan.

Mă bate gândul să mă fixez, pentru totdeauna, în preajma Belfastului, şi să devin din ce în ce mai puţin venetic. Poate voi porni să caut şi Dealul Corbilor, să intru şi în Poiana Zânelor… Sper să mi se permită să intru - să văd nevăzutul… Sper, la fel, să nu mi se proptească în cale, oprindu-mă cu asprime, bunul şi ursuzul spirit loial al bătrânului Jimmy bunic ori nepot…

Autor: Adrian Botez

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Sumar (luna februarie, 2014// NR.2/30) Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Jean-Baptite Camille Corot - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Termenii conceptului de artă şi dialectica mişcării - autor: Eugen Cojocaru /p. 7 Poezia de dragoste universală – Kapka Kassabova /p. 10 Scriitori de ieri... – Ion Budai Deleanu – autor: Mihai Ştirbu /p. 11 Scriitori de azi... – Matei Vişniec - autor: George Gh. Ionescu /p. 15 Poezia de dragoste universală – William Shakespeare /p. 18 Interviu Terry Gilliam: Lumea e încremenită în propriul ego – autor: Ileana Bârsan /p. 19 Poezia de dragoste universală – Lord Byron /p. 22 Incursiune în poezia română contemporană /p. 23 Mihai Păun /p. 23 Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario) /p. 24 Alberto Voka /p. 25 Nicolae Mătcaş /p. 27 Iuri Iulian Lorincz /p. 27 Radu Liviu Dan /p. 27 Eugen Evu /p. 28 Adrian Paparuz /p. 29 Poezia de dragoste universală – Pablo Neruda /p. 30 Cristian Neagu despre Tudor Arghezi /p. 31 Poezia de dragoste universală – Jorge Luis Borges /p. 32 Pagini de istorie: O carte veche de 1.000 de ani răstoarnă toate teoriile istorice.../p. 33 autor: Ion Enache Adrian Păunescu – poezie /p. 36 Monica Mureşan – Cuvinte pentru viitor: o poziţie şi opoziţie /p. 37 Poezii de dragoste din literatura universală /p. 44 Serghei Esenin /p. 44 Johann Wolfgang Goethe /p. 44 Cronică de teatru – La Teatrul-Pub „În culise” - autor: Eugen Cojocaru, Germania /p. 45 Edgar Allan Poe – Annabel Lee /p. 46 Charles Baudelaire – Uitarea /p.47 Madrigal trist /p. 47 Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 48 Sumar /p. 63 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Jean-Baptiste Camille Corot

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Anne-Louis Girodet Emile-Jean-Horace Vernet Ionuţ Dobre Foto de Alexandra Pandrea Copertele realizate de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună

Comenzile pentru formatul pe suport de hârtie se fac numai la cerere !

Numărul 3/31 va apare pe 10 martie 2014

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Materialele se vor trimite pe adr. <nomenartis@gmail.com>

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !